DANA DUMITRIU
PRINŢUL GHICA
               roman
         volumul II
  EDITURA CARTEA ROMANEASCA
Coperta de VAL MUNTEANU
                  PARTEA INTII
                                       I
    Ferestrele sînt deschise ca vara. E o zi de,februarie rece, dar clară, în care culorile se disting sfidător pe fondul alb-cenuşiu al cerului şi al oraşului. Acesta, întins ca un polip uriaş pe spinarea cîmpiei, zvîeneşte a sărbătoare. Zarva străzii asurzeşte pe cei cîţiva bărbaţi adunaţi în jurul mesei. Dar par mulţumiţi şi conştienţi de perfecţiunea emoţiei. Sub picioarele lor, un covor de Tebriz cu franjurile roase şi lîna tocită. Ceştile de ceai aburesc legănat.                                         ,   \
    Bălăceanu aruncă ironic o trîmbă de fum spre tavanul înalt al încăperii :
    —      Iată cum eu şi Iancu Alecsandri, fraţi, prieteni şi cuscri, am devenit şi compatrioţi în anul de graţie 1859 ! Ar trebui să mulţumim mamelor noastre că ne-au născut la vreme s-o putem trăi şi pe asta.
    —   Urmările miracolului !
    Scarlat Creţulescu zîmbeşte de două ori : o dată din fotoliul confortabil în care este aşezat, a doua oară din oglinda rezemată de consola din stînga lui. E o gazdă amabilă, cere mereu să se înteţească focul în sobe. Dar stau cu paltoanele pe ei. Bolintineanu şi-a pus şi pălăria cea veşnic turtită. Se plimbă cu mîinile la spate prin dreptul ferestrelor pîndind apariţia cortegiului festiv. In umbra draperiilor, privirile lui iscoditoare sticlesc ca ochii pisicilor. De acolo, din spaţiul intrigantului el, cel mai sincer dintre contemporani, atît de- sincer încît începuseră să-l desconsidere cu duioşie, se lansează într-o istorie suspectă :
5
    —- într-o seară, la Iaşi, în casa caimacamului Vogo-ride — atmosferă iute, condimente orientale, doamne cu decolteu magnific, consulul Godel înclinîndu-se în faţa lor doar din grumaz, ce mai, o lume care te îndîrjeşte şi-ţi excită imaginaţia...
    —      Oh, oftează Bălăceanu, cînd mintea devine mai aprigă şi sufletul mai tandru...
    —      N-ai idee, frate, ce inimă are, îmi spunea Ştefan Catargiu.
    —  Cineeee ?
    —      Era vorba de Vogoride, pretindea că fanariotul are inimă largă, lată şi lungă. Doamna caimacam trecea pe lîngă noi tristă.
    —  Şi bogată...
    —      Tristă, bogată şi hotărîtă, iar bîrfele ieşene ziceau : aşa e ea, nu se simte bine cînd îi merge bine, în timp ce patrioţii ziceau : o femeie care îşi riscă liniştea căminului pentru liniştea patriei ! Consortul, în uniformă de general moldav şi fes vişiniu, mă primise jovial. „Poeţii noştri sînt oameni politici“, mi-a spus. Bolintineanu deschide braţele imitîndu-1. Iar eu : „N-au încotro“...
    Loveşte în treacăt geamul polizat care zăngăne. Brusc zgomotele străzii devin -brutale pentru cei din încăpere.
    —      Mă aşteptam să aud din clipă în clipă, în spatele cuvintelor lui moi, pufoase, meterhaneaua, dar, vă asigur, aveam o prejudecată. Fanariotul era mai european decît boier Catargiu. îmi spuse că politica cere totuşi multă osteneală şi luciditate, iar vizionarismul şi idealismul nu sînt admise decît în proporţii picante... Părea foarte convins de înţeleptele lui banalităţi şi deosebit de vesel. „Dumneata eşti un poet cu vederi practice, m-a întrebat, sau un politician cu vederi poetice ?w Se aşteptase probabil să mă amuz, eu însă nu ştiam ce anume să mă supere mai tare din cele două bănuieli, şi atunci tot el m-a scos din încurcătură propunîndu-mi... să rămîn în Moldova. 0 invitaţie făcută tot cu braţele deschise, cu privirea duioasă... „Te fac colonel!“
    Bălăceanu se lasă pe spatele fotoliului şi-şi întinde picioarele lungi pînă în cealaltă parte a mesei. Zîmbeşte presimţind poanta.
6
    —      Da. Asta mi-a făgăduit. Te fac colonel ! Eu am rămas încurcat şi el mi-a arătat un tînăr tolănit pe sofa alături de nevastă-sa, un tînăr ce rîdea cu poftă. „Eu l-am făcut colonel şi pe Alecu în mai puţin de o lună.“ S-a îndreptat spre acesta şi i s-a adresat cu o afecţiune visătoare : „Cuzache, vino să te' prezint poetului Bolin-tineanu.“ Aşa l-am cunoscut.
    Afară, lumea tălăzuieşte. Ropote de trăsuri în goană, rîsete, nişte tobe bubuind înăbuşit şi clopotele bisericilor din apropiere.
    Ghica respiră cu emoţie vacarmul care se înteţeşte şi, împingînd cu vîrful pantofilor marginea covorului de Tebriz, spune :
    —      M-am hotărît să rămîn în ţară, să-mi găsesc aici oareşcare întrebuiriţare.
    Ceilalţi tac. Nu par surprinşi. El mîngîie visător buza paharului cu ceai şi are deodată certitudinea că va fi ministru. Acesta va fi rolul lui. A vrut prea mult. Va fi doar ministru.
    Aerul rece de âfară le pătrunde pe sub paltoane, pe sub haine, pe sub cămăşile de mătase, cu tot ceaiul fin, cald, aromat, servit cu impecabil ceremonial. Bălăceanti, cuprins de o bruscă frenezie :
    —      Quelle chance que celle de Couza ! Qui sait si quelque jour on ne viendra pas d’annoncer ton avènement au trône de Tombouctou !
    I  se adresează peste umăr lui Scarlat Cretzulescu.
    —  Ah, c’est possible l’impossible ! recunoaşte acesta.
    Alexandrescu soarbe energic din paharul înveşmîntat
în cămaşă de argint :
    —      De cînd Rosetti s-a arătat atît de entuziasmat de Cuza, de cînd l-a făcut „sublim“, simt nevoia să am rezerve...
    ^— Totuşi, cineva, o fiinţă cu cravată tricoloră, recita pe stradă versurile dumitale chiar acum o oră, îl asigură aparent fără ironie Cretzulescu şi încearcă să refacă versurile : Timp dorit, zi de speranţe, Fiu al tarei, salutare !...
    Un uragan de „urrrra“ se revarsă în încăpere.
    —  Vine ?
7
    Bolintineanu scrutează strada.
    —• Nu se vede nimic deocamdată, dar lumea se agită ca şi cînd...
    Buluceala e mare. Au apărut zeloşii care ţin ordinea, împing pe cei ce se reped în mijlocul drumului să vadă cu o clipă înainte steagurile corporaţiilor şi panaşele cailor jandarmeriei. Cîţiva cîini vagabonzi rătăciţi prin gloată schelălăie maltrataţi, fugăriţi, spre hazul unor ţigănuşi care joacă tananaua în ciuda indignatului bun simţ al populaţiei. începe o altă vînătoare şi apar bicele surugiilor care şi-au lăsat trăsurile şi căruţele pe străzile apropiate şi au venit la primirea Domnitorului. Un ţînc cu pletele încîlcite curgîndu-i pe sub căciula veche şi murdară este lovit peste faţă. Urlă. Sînge. O femeie dă să leşine.
    Emoţia creşte !
    —      Les choses ne sont pas mûres, spune Ghica care s-a ridicat de la locul lui şi priveşte trist pe fereastră spectacolul bucuriei populare. Les roumains ne sont pas prêts à écouter le langage de la raison.
    Balcoanele, porţile, geamurile sînt împodobite cu ghirlande de flori, steaguri, şaluri orientale, ştergare cu frumoase rîuri şi domnişoare cu pălăriuţe vesele, pline de pene şi funde. Casele de vis à vis au în faţă un gard de oameni.
    Nerăbdarea generală poartă cuibărită în ea, ascunsă cu grijă şi superbie, apatia străveche, scepticismul bătrî-nesc şi impetuozitatea superficială a tinerilor. De sute de ani valahii nu mai trăiseră o bucurie atît de reală. De bucuriile false, pe care cu generozitate şi uneori cu artă le tot arătaseră cînd li se spusese că este nevoie, se saturaseră. Nu sînt ei de vină că nu mai ştiu s-o trăiască de-adevăratelea !
    —      Atîta entuziasm ne vine din conştiinţa că am făcut ceva mai mult decît ni s-a îngăduit, mormăie Cretzulescu cu vocea gîtuită.
    Mulţimea de tot felul nu conteneşte să se înghesuie pe Podul Mogoşoaiei împingîndu-se, îndesîndu-se şi acla-mînd pe „alesul naţiei“.
    Iar „alesul naţiei“ intră în capitala Valahiei foarte posomorit.
8
                                                  «
    Drumul lui e pavat cu flori iernatice şi panglici “tricolore.
    Escadronul de cavalerie dinaintea trăsurii îşi clatină calpacele de astrahan în ritmul pasului de paradă, flu-turînd panglicele roşii cu o energică disciplină. Dolma-nele albastre cu centuri roşii-purpurii şi cu trese aurite strălucesc în lumina rece.
    Trăsura prinţului pare purtată de mîinile oamenilor care strigă, cîntă, se înghesuie, se strivesc. In balcoanele şi ferestrele caselor, pe acoperişuri flutură eşarfele şi florile de hîrtie. Arcurile de triumf împodobite cu cetini de brad şi ferigi se clatină împinse de năvala poporului. Lăutarii, prin colţuri de străzi, urcaţi pe scaune şi butoaie, îşi scîrţîie mulţumirea ajunsă la delir. Femei cu largi crinoline aruncă bucheţele de frezii spre trăsura cu bogate ornamente domneşti, tîrgoveţe cu paltoanele deschise ţipă şi plîng, domni gravi îşi agită pălăriile tari, copiii ţopăie luaţi de vîrtejul celor mari, ţăranii îngenunchează.
    Acesta este prinţul tuturor.
    „La legi nouă, om nou.“
    Ii salută cu zîmbete simple şi le face semn cu mîna, de parcă ar întîlni vechi cunoştinţe, rude, vecini.
    Acesta n-a lăsat un purcoi de bani la Constantinopol ca să capete un tron. Se zice că nici nu s-ar fi gîndit vreodată la el. A fost ales şi a spus : „Vom fi Domn constituţional...“ A mai spus că e gata să se retragă în viaţa privată dacă Puterile garante vor accepta unirea sub un prinţ străin.
    —      Să fie oare fericirea un apanaj al speranţei, murmură Bolintineanu şi-şi scoate pălăria.
    Multe a văzut ea strada pe care Alexandru Ioan I trece acum în caleaşca deschisă — caleaşca somptuoasă a lui Ştirbey, cumpărată în grabă de municipalitate de la rudele ex-domnitorului.
    Podul Mogoşoaiei i-a văzut şi pe Brîncoveanu dus spre moarte, şi pe fanarioţi, venind cu liota lor de slugi, pe ciumaţii lui Caragea, pe grecii lui Ipsilanti şi pandurii lui Tudor, pe Grigore Ghica custot neamul lui uriaş dornic de căpătuială şi pe fratele lui* Alexandru, speriat de
9
                                                  *
                                                                ■
năvala bonjuriştilor, pe Bibescu şi pe paşoptişti, mantaua albă a lui Eliade şi armatele ocupanţilor şi cîte şi mai cîte...
    In lipsa unui fluviu măreţ care să le dea bucureşte-nilor senzaţia timpului care se scurge implacabil şi al vieţii tenace, răbdătoare, Podul Mogoşoaiei a săpat în curmezişul oraşului albia lui dîrză, făcînd ca toate celelalte artere să se verse, ca nişte • afluenţi, în matca lui şi oamenii să respire aici o boare răcoroasă, europeană.
    Vin pe Podul Mogoşoaiei îmbrăcaţi altfel, mai îngrijiţi, ca la teatru sau la o soarea. Respectă astfel nu atît istoria care a bîntuit şi bîntuie printre zidurile şi grădinile lui, dar mai ales Comerţul, adică viitorul ţării. Podul Mogoşoaiei este Europa secolului al XlX-leş, ultima modă, făţărnicia unei lumi practice, eficace, gata să se schimbe cu frenezie. Cea care promite omului capabil şi muncitor o şansă sigură de parvenire. Dar promite la fel şi lichelelor, şmecherilor, speculanţilor...
    Ghirlandele de flori şi aclamaţiile, zîmbetele femeilor, pălăriile aruncate în sus ale bărbaţilor — ce puzderie de gibusuri negre şi căciuli ţuguiate ! — sunetele orchestrate ale clopotelor, piţigăiala scripcilor ţigăneşti, bubu-iala tobelor şi răcnetele trompetelor fanfarei militare, Hora Unirii cîntată şi răscîntată „jusqu’â délire !“, arcurile de triumf mirosind a pădure umedă, grupurile de oameni de pe acoperise, din balcoane şi din ferestre şi mulţimea care tălăzuie în aşteptarea cortegiului — toate acestea nu-i pot risipi Prinţului îngrijorarea.
    Zilele lui de fericire se terminaseră.
    Are în gură gustul de pîine şi sare cu care municipalitatea l-a întîmpinat după vechiul obicei. Prea multă sare ! Pîinea fusese însă proaspătă, aromitoare. Oare cine mănîncă acele uriaşe aluaturi pufoase după ce Vodă îşi dumică melancolic şi răbdător fărîma protocolară ?
    Cuza gusta de cîteva zile, de dimineaţa pînă seara, asemenea azime coapte artistic.
    Din pricina înghesuielii, trecerea în revistă a oştirii n-a mai putut avea loc. în schimb, discursul prezidenţia lui n-a putut fi evitat.
10
    Gloria are pentru „alesul naţiei“ plăceri şi servituti pe care nu le-a dorit şi nu le-a imaginat. „Fii dar omul epohei !“
    El este un om modest cu idei înalte. Atît. Dar se pare că exact această combinaţie era necesară şi poate modestia a jucat un rol mai mare în alegerea lui decît chiar ideile înalte. Nu l-ar fi votat boierii de la Iaşi şi de la Bucureşti dacă n-ar fi avut această calitate.
    Cuza este înalt, blond, zvelt. îşi poartă uniforma de colonel de lăncieri cu eleganţă. Se zice că-i plac femeile şi jocul de cărţi. Foarte spiritual, foarte puţin dornic de protocol, are o vie mulţumire cînd poate să-l sfideze, ipocrizia îi repugnă şi e prea deschis pentru un om politic al jumătăţii de veac. Pare „sublim“ datorită bunului simţ.
    Viaţa îi apare de cîteva săptămîni de-a dreptul tricoloră !
    Destinul ! ©feră multe surprize şi cîteva inconveniente.
    Cuza încearcă intrînd în capitala Valahiei să se simtă puţin valah. „Muntenii iubesc aparenţele“ îi spusese Alecsandri, „fiţi fermecător /u domnii şi cu doamnele, căci poporul este deja ferme cat.* îşi făgăduieşte să iubească lucrurile pestriţe şi acest limbaj repezit căruia nu-i întrezăreşti decît după un timp sensul.
    Părăsise Moldova lui cu tristeţe în suflet.
    Şi îl dor dinţii. Dumnezeule, cum îl dor dinţii ! Dar cine să aibă milă de suferinţa lui ? Cu fiecare zi care trece fiinţa lui trebuie să se piardă. Sînt mulţi cei din jur care îi cer asta cp oarecare solemnitate şi chiar cu o undă de încordare. De colonelul Cuza nu mai este nevoie, nimeni nu se vaită că a dispărut sub hainele lui Vodă. In preajma lui numai oameni care îi pretind măreţie şi iarăşi măreţie. Cum ar fi Mitiţă Sturdza care şi acum stă drept în scaunul trăsurii, nerăbdător să-l pună în faţa problemelor la ordinea zilei. Nu poate suferi lipsa de umor a secretarului său şi demnitatea lui scorţoasă, ordinea din hîrtiile pe care i le pune sub nas, vocea egală şi refuzul oricărei relaxări.
    Din 5 ianuarie el nu mai are decît datorii, nici un drept. „La legi noi, om nou“ spusese Kogălniceanu, şi-i tremurau mîinile.
    Cuza prinde un bucheţel de violete ce i-a căzut pe umeri, îl miroase. E soare, lumină de primăvară, calcă pe pămîntul umed din livada de lâ Soleni şi aude rîsul vesel al lui Lambrino şi al nevestei lui care chinuie mîţele pe terasă.
    „Mărire, spune-mi care-ţi este preţul !“
    Ce vor decide marile puteri ?
    Ministerele pe care le-â alcătuit nu sînt stabile.
    Criza comercială a dus la faliment firme prospere.
    Visteria e goală. Capitalurile străine nu vin, oamenii bogaţi din ţară nu investesc, nu sînt nici obişnuiţi şi, speriaţi de nesiguranţa politică, preferă să consume to.t ce au.
    Intrigile la Constantinopol se înmulţesc.
    E dificil să vezi clar în neclaritatea evenimentelor.
    Liberalii vor să-l împingă înainte, să declare unirea deplină, Napoleon îi transmite să fie prudent. Conservatorii nu vor să audă de reformele cele mai necesare, poporul are însă nevoie de e?e şi le aşteaptă.
    —      Corpul electoral, sp ine Ghica în timp ce corte^-giul se apropie de fereast.a lor, corpul electoral ar fi fost admirabil dacă ar fi oferit noului voievod o Adunare care să-i permită să guverneze !
    —      Pentru a fi un mare personaj trebuie să susţii un mare conflict, aşa zice Shakespeare.
    In ironia lui Bălăceanu se strecurase totuşi emoţia. Ghica se uită la el şi zîmbeşte.
    —- O, ce dreptate are marele Will...
    Clopotele de speranţă bat pentru toată lumea.
    Cortegiul trece pe lîngă ei.
    Ghica flutură fularul său de mătase. Cînd de la fe-, reastra camerei alăturate, soţiile lui Cretzulescu şi a lui Bălăceanu au aruncat micile lor bucheţele de anemone, Prinţul a ridicat ochii şi l-a zărit. Un zîmbet venit de departe, din tinereţea lor zvăpăiată îi luminează faţa. îi face un semn tandru de salut şi Ghica îşi flutură cu mîna întinsă fuiarul alb.
12
    Caleaşca se îndepărtează^ sunetele se învălmăşesc confuze.
    Privind fundurile viguroase ale cailor jandarmeriei care vin în urmă, toată lumea oftează.
    —       Cine ştie ce ne mai e dat să trăim, spune un mahalagiu căruia entuziasmftl i-a acoperit doar cîteva ore scepticismul moştenit de la tatăl lui, care l-a moştenit de la tatăl tatălui lui, care l-a moştenit la rîndul lui de la tatăl tatălui lui. Lumea cu zîmbetele fluturînd încă pe faţă îi dă dreptate.
    —   Măcar să nu fie mai rău, zice înţelept un negustor.
    Cînd e vorba să fie fatalişti, valahii au inspiraţie aforistică.
    —- Fără rău nu se poate...
    „Dincolo de înţelepciune, deasupra ei, plutind în norii groşi şi vălătuciţi ai orgoliului stă însăşi banalitatea“, îşi spune Ghica în timp ce vorbele celor de sub fereastră încep să se stingă în vacarmul general.
    —       Să-i dea Dumnezeu ani mulţi şi buni... strigă un bătrînel bine abţiguit. Are o faţă rotundă, cărnoasă, ro-şietică şi o privire de tot galeşă, dar agresivă. Iar pe aristocraţi dracu i-a luat şi să-i ia...
    Un măscărici scălîmbăindu-se vrea să subţieze entuziasmul. Îşi mişcă tichia plină de clopoţei şi strigă .*
    —       Ce-am avut şi ce-am pierdut şi nimic nu voi cîş-tiga... fraţii mei, arta e mai presus de toate...
    Cele două batalioane de infanterie puse să încheie defilarea nu mai văd decît lacrimile şterse cu energie, hohotele de plîns patriotic stingîndu-se, îmbrăţişările şi sărutările frăţeşti, risipirea haotică a mulţimii, geamurile golite de frumoasele doamne şi steagurile fluturînd moi în balcoane pustii.
    Dangătul clopotelor mai pluteşte peste oraş încă multa vreme.
    „Nu voi avea în vedere decît binele şi fericirea naţiei române. Fie ca Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi vină în ajutor !“
    Rostind aceste cuvinte Cuza şi deputaţii din Adunare au senzaţia că se deschide cartea timpului cu paginile ei goale.
 II
    Seara, la teatru, Pisoschi împinsese brusc uşa lojei lui Bălăceanu şi se prezentase foarte protocolar, cu un zîmbet dărîmat de oboseală : „Sînt aghiotantul Alteţei sale, Prinţului etc...“
    Uniforma îi strîngea pieptul lat ca haineîe unui răposat mai slăbănog. Pe frunte îi atîrna un ciuf moale, îşi trăgea mereu un umăr în sus, tic ce sărea în ochi şi lăsa interlocutorul visător şi derutat.
    îl invitase pentru a doua zi la palat, într-o audienţă.
    La ora zece.
    Spectacolul festiv, dat în onoarea noului domnitor, era destul de patriotic pentru a-i arunca pe toţi cei de faţă cînd în exaltare, cînd într-o enormă plictiseală, pentru a le provoca cînd lacrimi de entuziasm hohotitor, „visceral“ cum spusese Grigore Alexandrescu, cînd nişte căscaturi discrete. Cuza însuşi, se zice, îşi aşezase la gură de cîteva ori frumoasa mînă prinsă în mănuşa albă ca să-şi ascundă răbdarea exasperată.x Avea prea multe pe cap şi trăncăneala naţională, atît de bine intenţionată, Doamne !, dar prea lungă a lui George Sion nu-i putea anestezia îngrijorarea. „Ah, da, să nu uităm, dragul meu Pisoi, să-i trimitem felicitări şi mulţumiri pentru înflă-căratele sale versuri vechiului şi devotatului prieten Sion ! Nu-i aşa? Trebuie ! Să nu uităm !“ Zîmbiseră unul spre altul cu aerul că îşi amintesc de un bătrîn senil.
    Pisoschi, revenit în loja domnească, îşi păstrase privirea somnambulică. Părea o păpuşă mecanică al cărui arc zvîcneşte sau înţepeneşte capricios tocmai cînd ar trebui să se relaxeze sau să se încordeze.
    Doamnele îşi examinau suveranul.
    E tînăr, mîndru, străluceşte în lumina policandru-lui ca o preţioasă bijuterie.
    Vise romantice se ţes deja în minţi de adolescente, pasiuni hrăpăreţe şi vinovate mijesc în suflete mature şi dezamăgite. Cînd soţul e prea bătrîn sau te înşeală, cînd amantul e prea sărac sau te înşeală ar fi o adevărată
14
recompensă a suferinţei amoroase atenţia galantă a însuşi domnitorului. Prinţul este deschis tuturor posibilităţilor şi se zvonesc multe despre „escapadele sale ex-traconjugale“.
    Domnii erau agitaţi. Politic.
    „Da’ bine, boieri d-voastră, unde mergem ?... ba nu, adică, vă întreb, unde mergem ?“.
    In prima pauză, Ghica fusese înghesuit în foaier de Bălăceanu care trepida de emoţie şi-şi ascundea candid bucuria sub o avalanşă de ironii exaltate :
    —      Mi-a pus Dumnezeu mîna în cap ! Mîna lui fragilă şi lejeră ! M-am procopsit! Patria are nevoie de mine, înţelegeţi ? Prinţul a pus ochii pe modesta mea persoană, închipuiţi-vă ! Să cred oare că sînt necesar ? Ge operă măreaţă sînt chemat să fac ? Sînt oare capabil să mă sacrific pentru ţara mea ? Mi s-a dus buhul de om înţelept ? Ce prieten moldav mi-a făcut asta, adică cine mi-a adus suficiente laude pentru a declanşa asta ?
    Făcuse ochii mici, vicleni, bănuitori şi apoi rîsese copilăreşte. Ghica fusese amuzat de acest joc şi-l încurajase :
    —      Bălăcene, Bălăcene, renunţi tu la avantajele opoziţiei pentru a ajunge omul puterii ?
    Ii privea cu stupoare fericirea, schimbarea firii sub speranţa unei funcţii, altfel bine meritate.
    „Politica trebuie să mizeze mai mult pe această latură naivă, infantilă, lesne amăgitoâre din fiecare. Va fi o descoperire epocală !“
    Recitalul fostului revoluţionar se prelungise. Era ca un concert de cameră pe lîngă bubuiala unei fanfare de grădină publică, pe lîngă spectacolul în care Sion nu precupeţise nici o notă înaltă.
    —      „...noi, naţia cea mai experimentată şi mai friptă întru aceasta...“ citeşte cu vocea lui acră Gr. Brîncoveanu ultimul articol al lui Rosetti. Doamnele nu mai pot rîde. Iarna asta balurile în vederea alegerilor şi în onoarea alesului le-au obosit peste măsură.
    —      Ce spuneţi de discursul lui Cuza la Cameră ? întreabă Gradowicz.
 15
    —      Bănuiesc că ultraliberalii sînt nemulţumiţi de critica făcută dezordinii publice.
    —      Domnule Ghica, je crois que les valaques ont trouvé un maître sans y penser.
    —      Circumstanţele îi cer o energie cu totul excepţională, nu ştiu dacă o va avea.
    —   Intrigile apar ca ciupercile după ploaie.
    —      Să sperăm că sărmana ţară nu va suferi că deputaţii ei sînt nebuni şi sălbatici.
    —      Cuza nu poate face unirea deplină, Napoleon a transmis prin Walewsky care i-a transmis prin Place şi Béclard : prudenţă.
    Cu Ghica se procedase altfel.
    Mihalache Kogălniceanu apăruse jovial, cu privirea împărţită în paisprezece sub ochelarii rotunzi, cu pasul lui săltăreţ şi cu replica abruptă, la o oră după ceremonia de la Cameră, în salonul de la Hugues. Zărindu-1 la o masă cu Costache Ghica şi Ion Cantacuzino se repezise, îl îmbrăţişase fratern, pocnindu-1 zdravăn pe spatele cocîrjat şi după o scurtă cucerire a, terenului prin vorbe spirituale şi mici anecdote mondene, îi trăsese oarecum de mînecă, îi luase într-un aparté şopotit în care le mărturisise şi iluziile şi dezamăgirile sale. Clocotise la foc scăzut, aproape fără apă, preţ de un sfert de oră, şi-i comunicase apoi la ureche, între două sorbituri din paharul de Madeira, că Prinţul are o vorbă cu el, în mare secret şi-l aşteaptă după spectacol în „pă-răginita sa reşedinţă“.
    Mihalache era neschimbat. Vitalitatea lui uneori atît de senzuala, alteori atît de abstract-politică, trăind adică în două game, una majoră, alta minoră, cu egală vervă, simpatie şi participare, căpătase doar o uşoară patină, exact acel luciu subţire al vanităţii care dăruie unei personalităţi siguranţa de sine. Era semnul că omul s-a obişnuit cu defectele şi calităţile sale, s-a împăcat cu propriul lui conţinut. în timp ce vorbea, îşi rotea ochii spre niciunde şi pretutindeni, bîzîia ca un bondar sub pahar, începea brusc o idee de parcă o lungă pregătire se făcuse undeva, în conversaţiile lor subtextuale de o clipă. Kogălniceanu semăna acelui cîine de vînătoare cu
16
     inteligenţă ascuţită, dar fără miros, alergînd pentru a-şi îndeplini datoria în toate direcţiile, adică nicăieri.
         Şi, iată-i, după spectacol, în dans de pisici nocturne. Pîş-pîş, spre palat. Pe străzi întortocheate, întunecoase, adormite. Doar mantiile negre, largi, de altădată le lipsesc pentru a arăta ca nişte conspiratori carbonari, în-tîrziaţi la spectacolul revoluţionar. In timpul acesta Bălăceanu se perpelea în patul lui conjugal.
         Pe la răspîntii, cete de oameni se încălzesc la focuri de mangal, sporovăind politica zilei. Lumea e nesătulă de evenimente. Vin de prin sate, de prin tîrguri şi aşteaptă ba una, ba alta. Nu le vine să creadă că viaţa va fi de acum mult mai potolită. Sînt nesătui de evenimente mari. Ar mai vrea şi ar mai vrea ! Au libertatea de a mai vrea pe care n-au mai avut-o de mult, de pe vremea stră-strămoşilor lor. O clipă, o vară, au mai simţit-o în ’48, dar prea scurt timp şi cu urmări prea sinistre... Iar cei de atunci erau tinerii care azi s-au retras în case. Fiii lor vor revoluţia lor.
  „Poate că din zece în zece ani ar trebui o răstur-re pentru a elibera energiile latente...“
  Acelaşi Pisoşchi, adormit rău, căruia i se alăturase mitrie Sturdza, în ţinuta lui impecabilă, călcînd ca
^ un absolvent de liceu militar (tînărul de care lui Ghica ti vorbise cu încredere Arăpilă, prezent şi el la întîlnirea ^ de la miezul nopţii) constituiau convoiul secret.
         Pîş-pîş prin palat! Pîş-pîş prin culoare, saloane, ■v* anticamere şi iar coridoare. Kogălniceanu, nemaiputînd îndura strategia, miorlăie uşurel. Rîd pipăind cu piciorul parchetul alunecos. Şi, în sfîrşit, sparge întunericul o uşă înaltă, albă, cu chenare aurite, lăsată deschisă în aşteptarea lor şi, ridicîndu-se de la masa de lucru, se repede spre ei cu braţele întinse, într-un elan de simpatie, însuşi Prinţul.
         —  Bine aţi venit, domnilor !
         Mîinile se strîng călduros. Prinţul, în ţinuta de gală, dar fără sabie şi fără mantilă, îi priveşte uşor maliţios :
         —      Avem aceiaşi prieteni... tărăgănează cuvintele ob-servîndu-i atent. Apoi cu un accent ironic: Les amis des mes amis sont mes amis 1
b
    Are îaţa palidă, părul blond-şaten cade disciplinat de pe tîmple spre ceafă. Favoriţii şi bărbuţa „imperiale44 îi stau bine.
    Ghica este uimit de felul în care un domnitor adevărat locuieşte în fizicul acestui ,băiat bun şi vesel de odinioară.
    E chiar frumos, convingător. Lucrurile care îi cad în mînă, covoarele pe care păşeşte par supuse şi dulce cucerite.
    —      Vă cunosc foarte bine prin Negri şi Vasile Alec-sandri, spune adresîndu-se mai mult lui Golescu. Ştiu ceea ce este în drept să vi se ceară şi să se aştepte de Ia dumneavoastră.
    Vorbeşte o voce augustă, neutră. Iese din pereţi, din plafon, din podea, vine de dincolo de ferestrele înalte şi zăbrelite, dincolo de uşile închise, căci prinţul tînăr şi surîzător din faţa lor pare prea amical pentru a fi şi solemn.
    Şi totv.'/,    - unde apare instinctul autorităţii!
    El nu îl exiiibă, nu ! Nici ei nu sînt slugile domnitorilor de altădată, nu !
    Ghica îşi lasă pleoapele peste ochii întunecaţi, căpă-tînd privirea aceea pierdută : „In noi este simţul autorităţii, în conştiinţa noastră că cel ales de destin ne depăşeşte. E ceva confortabil în senzaţia că eşti un soldat înrolat în armata disciplinată a politicii, că altcineva, deasupra ta, ia deciziile, îşi asumă responsabilităţile bătăliei.“
    Ghica îşi ţine cu demnitate cocoaşa în spate. Eleganţa şi naturaleţea voevodală ale lui Cuza i se par totuşi o insultă subtilă. Acela stă rezemat de masa lui Alexandru Ghica, a lui Bibescu, a lui Ştirbey — o masa vie-neză cu intarsii geometrice : „M-aţi vrut sau nu m-aţi vrut, iată-mă-s !“
    Nu numai moda vestimentară sau barba şi tunsura îl apropie de imperialul model francez, ci şi uşoara familiaritate democratică şi în acelaşi timp prea fastuos regală cu care se apropie de subalterni. Epoleţii auriţi i se clatină uşor ca nişte bronhii.
 18
    E momentul în care majestatea sa le întoarce spatele, ocoleşte masa încărcată de hîrtii, călimări şi pene ca biroul unui notar de provincie şi aruncîndu-se în jilţul său, le face semn să se aşeze.
    Arăpilă şi-a alcătuit o faţă fără surîs care pare că-1 amuză pe Cuza. Se uită mereu la el de parcă ar pune la cale o năzbîtie şi ori de cîte ori îl vede îşi imaginează efectul de poimîine al planului. Pe Ghica îl ocoleşte dinadins...
    Conversaţia glisează uşor pe amabilităţi. Kogălniceanu face pe consilierul regal care a descoperit niscaiva personalităţi camuflate şi le-a scos la iveală ca un arheolog vasele antice din nisipul vremurilor. Vodă clatină din cap la superlativele împinse în faţa lui şi ridică deodată mîna în semn de saturaţie. Ca de obicei, consilierul improvizat depăşeşte prin exces de zel norma epitetelor.
    —      Domnilor, spune ridicîndu-şi plictisit sprîncenele, două mi se par problemele cheie ale momentului pe care îl trăim, ei, da, e surprinzător, continuă înveselit cu silnicie, e surprinzător că nu sîrit trei ca în toate basmele orientale.
    Pisoschi răspunde clipirii ostenite a domnitorului, clă-tinîndu-şi ciuful căzut pe nas. Se strecoară pe uşă şi şopoteşte ceva cu mîna pe clanţă.
    Problemele rămîn pentru o clipă' suspendate în aer. Golaşe şi impresionant de puţine.
    —      Prima este cea a consolidării unirii... spune Cuza rezemîndu-se pe spătarul jilţului şi fluturîndu-şi degetele subţiri, nervoase spre plafonul cu zeiţe şi amoraşi pastelaţi şi auriţi.
    Gestul înseamnă lansarea diplomatică în Europa ?
    Ghica se şi vede la Constantinopol, urmărind subtila şi cruda îngîmfare a lui Sir Bulwer : „A mon avis, nosr pauvres Turcs ont autant de mal â vivre qu’a mourir.“^) Dar sărmanii aceia încă aveau un cuvînt de spus în ceea ce priveşte Principatele şi un cuvînt pe care chiar Sir Bulwer îl putea şopti la muribundele lor urechi.
    De aceea îşi păstrează privirea galeşă şi un fel de curiozitate dezinteresată în atitudine.
    —  A doua este cea a organizării interne" a ţării.
19
    Ghica are senzaţia că lui Cuza îi vine să caşte şi face un efort de a vorbi. Pendula din salon arată ora două din noapte. E o pendulă veche, cu literele îmbătrînite, cadranul jupuit, limbile triste tîrşindu-se agale şi tic-tac-ul bătrînesc. Nici nu poţi avea încredere în ea în vremuri atît de tinereşti... cu un suveran atît de frumuşel...
    —      Problema Unirii a încetat să mai fie o aspiraţie, e un fapt palpabil, continuă Cuza împrumutînd ceva din emfaza publicistică a lui Rosetti, dar într-o nobilă pastişă. Cortina s-a tras, spectacolul a început.
    Printr-o jucăuşă coincidenţă, uşa se deschide şi valeţii în livrele cu brandemburguri sclipitoare aduc cafele, ceaiuri şi, pe o tavă, o trupă veselă de vinuri franţuzeşti.
    In cîteva minute toată lumea îşi ţine ceştile sau paharele în mînă.
    „Ah, aceasta nu e o audienţă, e limpede, îşi spune Ghica, e un rendez-vous amical la Vodă în vederea unui şir de eventuale audienţe. Cuza pipăie încet cu piciorul moldav terenul valah.“
    —      Consolidarea ei depinde în egală măsură de contextul european şi de dibăcia noastră de a-1 folosi.
    Dibăcia pare în gura domnitorului un fleac, o bagatelă. Nu ne duce nimeni pe noi, sîntem foarte pricepuţi în folosirea contextului european! Invitaţii au senzaţia că asistă la relatarea unei partide de bacara şi Kogăl-niceanu îşi aşează lejer piciorul drept peste piciorul stîng, contemplînd „contextul“ european. Are o mie de idei în. privinţa lui.
    In încăpere e foarte cald. Mirosurile de cafea şi ceai tare se amestecă în nuanţe aţîţătoare. Toţi se trezesc din amorţeală şi-şi urmăresc cu atenţie, dar şi uşor relaxaţi, stăpînul. Acesta a refuzat „trataţia“ şi surîde leneş.
    —      Războiul care se pregăteşte în Italia, intervine Ko-gălniceanu şi-şi varsă jumătate din ceai pe pantalonii fumurii, ar putea fi favorabil chiar unei uniri depline.
    „Iată o îndrăzneală nelalocul ei. Vodă e mîhnit, Ară-pilă distant.“
    —      Franţa este, cred, continuă temerarul, dispusă să-şi ia revanşa pentru înfrîngerea de la tratativele pariziene,
20
Rusia nu s-ar împotrivi pentru a zgîndări Austria, iar aceasta va ceda pentru a nu avea un al doilea conflict în răsărit şi-i va hotărî şi pe turci să o urmeze.
    —      Dar. Anglia ? întreabă Cuza posomorit. Pe sub masă se văd genunchii lui bîţîindu-se nervos. Gura i se strîmbă ironic. S-a dovedit prea adesea una din puterile asupra căreia nu trebuie să-ţi rezervi ultimul gînd.
    Aruncă o privire plină de înţeles lui Ghica, parcă ce-rîndu-i asentimentul. Dar acesta îşi trage pleoapele în jos.
    „Nu vrea să forţeze lucrurile şi e lesne de înţeles de ce. Unirea deplină ar ridica o problemă, a treia ?, foarte neplăcută pentru propria sa poziţie : prinţul străin. Se teme că-şi pierde un "tron, chiar două tronuri cîştigate atît de neprevăzut şi atît de democratic ?“
    —      Cred că e bine să avem răbdare, spune Prinţul cu două ţări, şi să încercăm să cîştigăm treptat ceea ce ni se cuvine pentru a nu pierde din precipitare ceea ce am obţinut.
    Nu-i mai vine să caşte. Prudenţa e trează tot timpul, numai îndrăzneala poate adormi cîteodată.
    —      De. altfel, trebuie să acordăm importanţă tuturor puterilor garante, oferindu-le iluzia sau şansa unor interese în Principate. Spun tuturor în ciuda faptului că numai unele ne arată simpatie şi numai unele deţin o reală influenţă europeană, pentru că în corul celor ce deţin supremaţia politică nu se realizează un consens decît în chestiuni... marginale, iar cele care ar trebui să cînte la vocea a doua sînt tentate să urmeze partitura unei voci întîi. Ne putem sprijini mai mult pe disensiunile dintre ele decît pe armonia lor şi cu tact ne vom strecura printre conflicte.
    Arăpilă îşi păstrează rezerva puţin trufaşă. El este deocamdată în inspecţie la Palat. Vrea să fie convins că nu trebuie să fie reticent cu puterea, şi Ghica se simte dator să vorbească :
    —      Alteţă, din păcate nici una din puterile garante nu are un interes economic în Principate şi pînă îl vom obţine, ceea ce în condiţiile crizei comerciale care se accentuează nu va fi uşor, sîntem la dispoziţia intereselor poli-
                                                    e
21
tice aşa cum exact aţi sesizat. Jocul pur politic are însă dezavantajele lui, căci ţine uneori mai mult de vanităţi decît de raţiune.
    Nu, nu vrea să-şi ofere serviciile nici la Constantino-pol, nici la Londra. Vrea să-i servească o idee mai abstractă, dar mai temeinică. Cuza pare a fi înţeles şi se relaxează :
    —      Domnule Ghica, tocmai în clipele de criză trebuie să facem apel la un pesimism rezonabil, mai ales că speranţa are plăcutul obicei de a fi inevitabilă.
    —      Principalul scop mi se pare a fi captarea capitalului străin, implicarea economică, financiară şi comercială a puterilor garante în soarta Principatelor. Numai aşa vor dori aici un stat unit, suveran şi cu un regim politic foarte stabil. Altfel, vor socoti neglijabilă lipsa noastră de autonomie, ne vor oferi unuia sau altuia din imperiile limitrofe şi vor încuraja ambiţiile locale, intrigile de domnie ale oricăror bogaţi vanitoşi. Este o părere personală, formată după o îndelungă observaţie a comportamentului occidentalilor faţă de conflictul ruso-turc, ca să spun aşa, chiar pe cîmpul de luptă diplomatică. Cînd vom reuşi cucerirea acestui interes economic, spune pla-sînd pe măsuţa apropiată ceaşca de cafea şi-şi sprijină apoi cotul de marginea scaunului, vom oferi nu numai Europei un cîmp de acţiune profitabil, dar şi nouă o şansă de ieşire din primitivitate. Pentru a capta însă capitalurile străine trebuie să dăm garanţii de stabilitate şi acestea vor fi reformele interne pe care le vom reuşi.
    Discursul s-a terminat. Oftează şi aşteaptă.
    Se lasă tăcere.
    A spus ceva neplăcut ?
    Cuza l-a urmărit atent, încordat, învingîndu-şi obo^ seala. Dar <nu vrea să vorbească încă despre reformele interne. Ştie el bine ce înseamnă asta. Lupte şi iar lupte, o stabilitate de şatră. El vrea deocamdată, pe entuziasmul general, să impună dubla alegere.
    Atît, momentan.
    Entuziasmul general poate fi un obiect de şantaj suficient ? Sigur. Şi domnii liberali îl ameninţă cu mişcări
                                  22
de stradă. Brătianu i-a trimis un memoriu foarte elocvent : îl somează să se sprijine, pe forţele vii ale naţiunii, pe micii boiernaşi şi pe comercianţii de la oraş, să renunţe la ideea unei politici de conciliere în interior căci unire prin conciliere nu poate fi, ci doar prin autoritatea ce şi-a asimilat idealurile liberale. Fusese un duş rece în mijlocul atmosferei sărbătoreşti. El alcătuise nişte ministere de conciliere şi roşii i-o reproşau vădit. Realitatea ieşea la suprafaţa spumoaselor festivităţi ca untdelemnul în apă. Iar domnii moderaţi vorbesc cu detaşare şi bun simţ despre o politică de echilibru care trebuie să înceapă cu problemele economice.
    Imaginea banilor occidentului vărsîndu-se în buzunarele moşierilor români, a cerealelor luînd drumul fără pulbere al Dunării şi al mării, acele bănci, făbricuţe şi prăvălii doldora de mărfuri care cresc şi strălucesc în-tr-un soare primăvăratec se perindă prin faţa lor ca ur> nor :
    „Vezi norul cel de colo cam în chip de cămilă ?
    Pe Sfînta slujbă, chiar că-i taman ca o cămilă.
    Ba pare-mi-se că aduce a nevăstuică.
    E cocîrjat ca nevăstuică.
    Sau ca balena ?
    Chiar ca balena.“
    Ceea ce rămîne este expresia încordată a Prinţului şi tăcerea celorlalţi. Kogălniceanu intervine :
    —      In problema dublei alegeri, Napoleon vă va ajuta. Vrea naţiunile consolidate. Prin angajamentul lui în Italia dă spectacolul unei escapade pur liberale. Va fi sensibil la ameninţarea cu un al doilea conflict în răsărit pentru a-i degaja războiul cu Austria.
    Ghica riscă arătînd în asta o oarecare plăcere :
    —      Nu trebuie să punem bază pe propaganda unui regim autoritar.
    Dar Kogălniceanu pare pregătit pentru o asemenea replică, pare pregătit pentru „naivitate“. >
    —      In orice autocrat există un grăunte de idealitate* iar în cazul împăratului francez acesta este principiul naţionalităţilor şi el ne va fi favorabil.
 23
    —      Napoleon al III-lea a dovedit mari defecte în timp de pace, spune Ghica adresîndu-se Prinţului, nu lui Kogălniceanu, pierzînd multe din cuceririle sale din timp de război la masa tratativelor. Războiul italian oferă speranţe, nu certitudini.
    Cuza îi întrerupe :
    —      In privinţa dublei alegeri, aş dori, domnule Ghica, vă repet, un pesimism mai sănătos, indiferent de dificultăţile prin care vom trece.'
    Ironia îi vine mănuşă şi toţi par treziţi din amorţeală,
    —      Nu sînt deloc pesimist, Alteţă. Vreau doar să atrag atenţia că Napoleon este doar recalcitrantul clasei şi că tot în palatul de la Hofburg se va decide Unirea, vă spun asta ca un exilat de profesie. Austria învingătoare sau învinsă va dicta Turciei, iar „omul bolnav“ este foarte menajat de Anglia, ca şi de împăratul Franţei.
    —      Deci, ce sfat mi-aţi da pentru obţinerea recunoaşterii dublei alegeri ? Aceasta m.ă interesează deocamdată.
    —   Să deschideţi o tabără militară la Oituz.
    Cuza se uită lung la el parcă fără a înţelege, surprins şi totodată dispreţuitor. Armata valahă şi moldavă înfruntând binecunoscutele armate înconjurătoare !
    „Are încă ideea unei ţări mici, vasale, care nu trebuie să lezeze interesele marilor puteri. îndrăzneala are nevoie de exerciţiu...“
    —      Unirea va trebui întărită în interior prin colaborarea între Principate, spune Cuza sec, parcă ieşind din încăpere, parcă trîntind uşa în urma lui, deşi rămîne înfipt în jilţul său cu însemnele Valahiei străbune.
    Pisoschi oftează sau cască, nu se ştie, şi toţi înţeleg că s-a ajuns în sfîrşit la problema concretă a vizitei. Vocea aceea care vine din pereţi, din plafon, vocea stăpî-nului lor se aude iarăşi clară, autoritară şi neutră :
    —      Domnule Golescu, ne-am gîndit să candidaţi pentru locul vacant din Adunarea Moldovei, vom avea în vedere şi candidaţi moldoveni pentru Adunarea Valahiei. Schimbul, oricît de dificil ar fi, sub raport practic pentru cei implicaţi va trebui să-l facem în mod demonstrativ. Sper că sînteţi de acord.
 24
    O      propunere paşnică, pe gustul Golescului căruia precis superbia milităroasă dorită de Ghica i se pare o aberaţie. Pentru el este clar că nu trebuie să supărăm nici una din puterile străine şi nici să nu creăm chiar vaga impresie că am mai putea încerca o revoluţie. Revoluţie ? Nici chiar Rosetti n-o mai vrea cu adevărat. Eşecul din ?48 l-a marcat pe viaţă. „S-ar putea ca şi el să mă bă-nuie că ideea unei tabere militare nu este decît o manevră pentru compromiterea lui Cuza şi, vai, obţinerea unei domnii care, măcar acum, nu mi-ar , aduce nici o glorie !“
    —      Am mare nevoie de oameni care să vadă viitorul limpede, în toate determinantele lui, cu fermitate, dar şi cu imaginaţie, fără excese, continuă alb Cuza, oameni înzestraţi cu simţul realităţii şi neinflamabili la ideile utopice. Mi-aţi fost recomandat, domnule Golescu, pentru aceste calităţi ale dumneavoastră, pentru* o anume moderaţie şi chibzuinţă, care în acest moment sînt foarte, foarte necesare !
    Respiră uşurat, uitîndu-se spre Dimitrie Sturdza care nu s-a mişcat din colţul lui, de lîngă măsuţa, încărcată şi aceea de hîrtii, mape de piele şi parafe.
    —      Domnul Sturdza v-a recomandat cu atîta căldură încît ar fi trebuit să iau foc. Noroc că are un potenţial caloric extrem de scăzut şi cînd vorbeşte cu căldură înseamnă doar că taie o copcă pentru a prinde simpatia peştelui din adîncuri.
    Pisoschi se trezeşte şi rîde cu poftă. Ciuful rebel îi cade pe nas. Dimitrie Sturdza continuă ,să stea sobru, neclintit în scaunul său. Ceilalţi simt un conflict, îl simt, aşa, cu coada ochiului, cum observi că vecinul s-a îmbrăcat într-o zi mai prost decît de obicei.
    —      Numai cu astfel de oameni, spune Cuza ridicîn-du-se, se vor putea realiza acele reforme de care vorbeaţi, domnule Ghica, acele reforme interne care să i>e scoată din starea de primitivitate.
    Mai iau parte de un discurs scurt. Prinţul ocoleşte masa şi bronhiile acelea aurii respiră "aerul încins, emanat de soba din faianţă austriacă. Întinzîndu-le mîna devine mai degajat.
 25
    -— Eşecul se realizează cel mai bine, nicidecum iz-bînda, mereu pătată de imperfecţiuni. Eşecul mai are şi privilegiul de a se putea prelungi şi după moarte, le spune ca unor prieteni vechi, admirabili, pe care nimeni nu-i va smulge din inima lui. Ajutaţi-mă, domnilor, să nu-1 realizăm.
    Ghica aşteaptă să-şi afle rolul 1 £ această întîlnire, dar Cuza îl ocoleşte şi-şi continuă meditaţia :
    —       N-aş vrea să facem din înţelegerea situaţiei o laşitate şi nici din curaj o obrăznicie...
    Pluralul include. o colectivitate de bărbaţi luminaţi şi responsabili cînd e vorba de pericole şi o majestate unică atunci cînd e vorba de victoriile viitoare ? Nu, Cuza în toate gesturile lui, chiar stîngace, pare, dacă nu „sublim“ cum i s-a părut lui Rosetti, onest, bine intenţionat, democrat, fără aere şi .de o simplitate binevenită.
    Dar ce rol îi rezervă lui ? Nu-1 iubeşte, e sigur, dar are măcar nevoie de sfaturile lui ?
    —       Aş vrea să profit de sfaturile dumneavoastră, domnilor, spune uitîndu-se în ochii lui Ghica, şi vă mulţumesc pentru cele pe care mi le-aţi dat.
    Audienţa, rendez-vous-ul, vizita sau ce fusese luase sfîrşit. Cuza părea la capătul puterilor. Le întinde o mînă fierbinte. Mînă fără fiinţă concretă, mînă abstractă, suverană.
    Afară, frigul îi izbeşte în faţă cu brutalitate. Şi totuşi le dă o stare de exuberanţă ciudată care îi aruncă direct în salonul luminat feeric de la Hugues unde Bălăceanu, negăsindu-şi somnul, venise să-şi potolească neliniştea. Pentru asta aruncă jerbe, jerbe de ironii la adresa tuturor. Duşmăniile se culeg adesea în joacă.
    —       Brătianu, perorează el mîngîindu-şi mustaţa, are marea artă de a enunţa evidenţele...
    —       S-ar părea că tocmai de această artă avem nevoie, să spună cineva ceea ce este evident... replică tînărul Gri-gore Cantacuzino.
    Iar Bălăceanu rîde :
    —       Asta doar pentru că nu sîntem obişnuiţi cu evidenţele...
26
 III
    De cînd iluziile de domnie i se spulberaseră, Maria Cantacuzino redevenise o persoană înţeleaptă. Îşi recăpătase umorul şi ajunsese să pară chiar veselă. Doar nervozitatea ascunsă -rău în această voioşie ironică îi mai trăda dezamăgirea. Formele ei pline se alungiseră.
    —      Nu găseşti că Maria a întinerit ? îl întreabă nu fără maliţie doamna Vlădoianu.
    —      Cumnata mea are toate şansele să se menţină tînără, căci Jeannot este foarte, foarte ocupat cu ministerele sale.
    —      Am să ţi-o plătesc, replică Maria mijindu-şi comic ochii.
    îi vine bine rochia de drap aubergine brodată ton pe ton, care îi marchează talia şi-i subliniază supleţea bustului. Şi-a prins părul la spate cu un chou de panglici satinate.
    Prînzul doamnei Vlădoianu fusese rezonabil, nu căutase să-i epateze prin cantitate şi-i era recunoscător. Cucoanele ciripiseră fără încetare despre Cuza, iar el şi Vlădoianu se mulţumiseră să le ironizeze. Şi, deodată, se antrenaseră şi ei.
    —      Niculache Golescu a crezut că aerele lui de general de operetă îl vor copleşi pe bietul colonel moldav şi s-a trezit chemat la ordine cu o voce, pe onoarea mea, foarte autoritară, spune Vlădoianu.
    —      Se zice, intervine Ghica şi simte cum cele două femei îşi ascut auzul şi-şi pregătesc respiraţiile pentru rîsul binefăcător — tonul lui le-a avertizat, le-a dat un« semnal subtil — ei bine, se zice că Niculache şi-a început cariera în armată ţinînd sabia de vîrf cu două degete şi purtînd chipiul pe-o sprinceană. De aceea domnul general Kisseleff l-a remarcat imediat şi a vrut să-l întrebe dacă ştie cum funcţionează un tun, iar idolul franţuzitelor din Caracal şi Crarbva ar fi răspuns: „Prin bubuituri!“
    Chicotele se revarsă printre pahare, făcîndu-le să vibreze uşor, printre farfurii şi clondire, printre fructiere şi platouri.
27
     —       Si non e vero, e bene trovato... surîde îngăduitor * Vlădoianu.
     —       Ah, nu le-ai povestit istoria lui pere Coulouvrin... Trebuie, trebuie să le-o povesteşti ! Să vedeţi, se întoarce Maria spre gazdele lor, ce înseamnă lupta dintre partide !
     Soţii Vlădoianu întind deodată mîinile spre paharele lor şi, fixîndu-1 pe Ghica, sorb pregătindu-se de ascultare. Doamna bea ridicînd uşor bărbia, ca vrăbiuţele. Clipeşte des, neliniştită.
     —       Dar victima n-a fost pere Coulouvrin, vreau să vă liniştesc de la început asupra acestui lucru. Dimpotrivă^ Jean Cretzianu a plătit.
     —       Asta e bine, asta îţi mai dă oarecare speranţe în viitor, mormăie colonelul Vlădoianu stîrnind zîmbetele doamnelor.
     —   Ia-o de la început, se roagă Maria.
     —   O iau de la început.
     Soţii Vlădoianu întind iar mîinile spre paharele lor şi sorb în aşteptarea istoriei pline de tîlc. Doamna clipeşte des.
     —       In seara venirii Prinţului, Bălăceanu a fost invitat de Pisoschi a doua zi la palat pentru că Alteţa sa vrea să-i vorbească. Acesta este începutul. Acum n-are rost să vă evoc starea lui Bălăceanu după aceea. Henry, valetul lui, i-a mărturisit valetului meu că mînecile redingotei stăpînului său ieşiseră cu totul din cusături. Noaptea era fără lună şi, este ştiut, asta creează nelinişti în sufletele prea sensibile. A doua zi, Bălăceanu lustruit, pomădat şi plin de însufleţire se prezintă la palat. Prinţul îl primeşte cu o cordialitate care îi înmoaie inima şi
 i se plînge de nişte scene penibile pe care le-a văzut la intrarea sa în Bucureşti...
     —   Bătaia mahalagiilor la Izvorul tămăduirii...
     —       Sau frumoasa păruială a zarzavagiilor în piaţa Sfîntul Anton. Se pare că-i aţîţa cineva cu vorbe bine meşteşugite...
     —       Prinţul i-ar fi spus : Sînteţi un liberal care a dat probele de onoare şi un om energic, de aceea apelez la dumneavoastră şi la devotamentul pentru cauza pe care toţi o servim şi vă rog să acceptaţi Prefectura de poliţie a capitalei şi chiar să intraţi de azi în funcţie. Bălăceanu,
28
vă imaginaţi, s-a ridicat de două degete de la podea, dar s-a dat jos repede pentru a atrage atenţia că ostilităţile roşilor împotriva moderaţilor vor împiedica această numire. Niculache Golescu nu va semna decretul. Asta este treaba mea, a răspuns Vodă, vă voi trimite numirea chiar azi, semnată de generalul Golescu sau de un altul.
    Domnul Vlădoianu şi apoi soţia sa întind mîinile după paharele lor. Sorb încet, atenţi la povestirea lui Ghica.
    —   Ce face dragul nostru prieten ieşind de la palat ?
    .— Fuge la Prefectură... se avîntă gazda.
    —Fără numire, nici chiar Bălăceanu nu s-ar fi dus la Prefectură, nu ? Se duce la pere Cdulouvrin.
    —   Să-şi comande uniforma ! se înduioşează doamna.
    —      Normal. Un prefect de poliţie care se respectă poartă uniforma de colonel de jandarmerie, stimată doamnă, şi cînd iese cu trăsura este escortat de doi jandarmi călări. Deci ? Bălăceanu îi cere lui Coulouvrin uniforma de mare şi mică ţinută, fiind sigur c$ în vremurile pe care le trăim, tulburi, nesigure, dar şi atît de festive, va avea nevoie de ambele. Croitorul se scarpină în cap, se apropie de el, îl priveşte cu stupoare şi îngaimă : „C’est courieux ! Sînt deci doi prefecţi de poliţie ?“ Lui Bălăceanu nu-i trebuie mult să intre la bănuieli. „Cine a mai comandat una ?“ „Domnul Jean Cretzianu.“ „Atunci, pere Coulouvrin, nu le mai face pe ale mele şi termină-le pe ale lui.“ A plecat spre casă cam tuflit. Dacă roşii îl voiau pe acela, acela va fi, şi-a zis, şi a stat el tuflit vreo trei ore aşteptînd evenimentele, iar ele au apărut în persoana lui Mitiţă Sturdza care avea în mînă decretul de numire...
    Soţii Vlădoianu întind mîinile deodată spre paharele lor şi sorb repejor, grăbiţi să asculte. Maria învîrte furculiţa în farfuria goală zîmbind la ceea ce ştie că urmase.
    —      Acesta i-a relatat ce se petrecuse la Palat după plecarea lui. Cuza îl chemase pe Golescu şi-i ceruse numirea înainte de orele patru seara : Vreau să-l ştiu prefect înainte de a mă culca. Am nevoie de un somn liniştit! Generalul îl laudă pe Bălăceanu, el personal ii preţuieşte, bla, bla, bla ! dar nu poate semna numirea deoarece acesta nu are încrederea partidului său, pe care,
  29
ţine cu modestie să-i amintească, alteţa sa a avut înţelepciunea de a-1 aduce la putere. Prinţul a ridicat vocea : Eu nu ţin s-o aibă decît pe a mea şi să nu mai văd scenele de ieri, rezultatul poliţiei aşa cum o vor prietenii dumneavoastră. Vreau numirea lui Bălăceanu sau demisia dumneavoastră. Intre două rele, Golescu a ales-o pe cea care îl leza personal mai puţin. Şi nu-şi terminase Mitiţă povestea şi la uşă cine bate ? Pere Coulouvrin, cu uniforma de mare şi mică ţinută. „Aşa repede ?“ „Sîn-teţi din partide diferite dumneavoastră şi domnul Jean Cretzianu, dar aveţi aceleaşi măsuri*4, răspunde croitorul nostru cel înţelept.
    Doamna Vlădoianu îşi scutură pleoapele străvezii peste privirea aceea moale, veselă.
    —      Aha, de aceea îl atacă acum Rosetti pe Bălăceanu că îngăduie vînzarea cadavrelor în măcelării şi că pîinea nu are gramajul cuvenit !
    —      Pentru Rosetti chiar şi Prinţul a încetat să mai fie sublim.
    TreC toţi în salon, zîmbindu-şi cu tîlc.
    —      Ştii, Bălăceanu are un defect. E prea zelos, spune colonelul. Nu m-aş mira să aibă necazuri.
    G trăsură, apoi alta, apoi alta începură să sosească în faţa peronului.
    —      Vom fi asaltaţi, dragul meu Ghica, se plînge Vlădoianu. E ziua de primire a soţiei mele şi doamnele nu au decît un singur subiect demn de a fi discutat : Prinţul Cuza.
    Crinolinele vaporoase invadează salonul. Sînt atîtea panglici, dantele, catifele, mătăsuri în jur încît un perfid îndemn spre frivolitate coalizează partea masculină. Lenş şi Bellu apar ţinînd la braţ nişte persoane foarte vesele care, nici nu se aşează bine, nici nu aşteaptă să fie prezentate, şi aduc vorba despre personajul zilei.
    —      Doamna Zoe Golescu vrea să-l invite pe Prinţ să asiste la cununia nepoatei ei cu doctorul Davilla.
    —      Asta în ciuda faptului că tînăra mireasă ar fi foarte dornică să nu asiste ? şopteşte Ghica la urechea Măriei.
30
    —       O cunoşti pe domnişoara Lahovary? îl întreabă gazda şi-l ia de mînă pentru a-1 prezenta. Tînăra este intru totul remarcabilă. 0 privire de catifea albăstruie şi un ten palid, sidefat, o gură cu colţurile puţin lăsate în jos şi o voce senzuală, adîncă. O inocentă voluntară şi teribil de interesată de ceea ce se petrece în jur, deloc absentă, deloc romantică, din contra, foarte pofticioasă.
    —       E adevărat că, vă veţi întoarce în Samos ? întreabă ea.
    Şi insulă pare iarăşi un spaţiu de basm din vremuri apuse.
    —       Asta n-ar mai fi posibil, domnişoară Lahovary, se lamentează el, lăsînd impresia unui regret sentimental. In Samos a fost deja numit un alt guvernator.
    —       Ah, oricum era un loc al exilului şi nu v-ar fi plăcut să-l revedeţi.
    —       Exilul poate fi o vocaţie, nu numai o pedeapsă. Dar în Samos mi-ar place să vă plimb prin livezile de portocali, printre ruinele antice şi printre micile drumeaguri stîncoase, pline de soare şi de amintiri gingaşe. Eu însă mă gîndeam să fac o călătorie în Europa. Ce credeţi ? E o idee ispititoare ?
    Domnişoara surîde tandru în semn" că ar cam fi o idee tare ispititoare, însă pe ea o preocupă alte probleme în momentul de faţă.
    —       Toată lumea vorbeşte că Prinţul va apela la dumneavoastră în curînd pentru un minister nou sau doar pentru externele actuale.
    —       Ah, Prinţul, da, da, zvonuri ! Aş putea eu să iau locul lui Tache Brătianu ?
    Răspunsul este un hohot cristalin, încrezător, optimist. Ghica se simte bine, nespus de bine şi cu încîn-tare aude :
    —       Ar fi, chiar, sub demnitatea dumneavoastră ! Ha! Ha!
    —       Tache a obţinut libertatea presei... vai, ce ne va fi dat să citim ! se bucură Bellu.
    —       Dar n-a obţinut dizolvarea Adunării... Prinţul n-a acceptat. Domnişoara Lahovary triumfă.
 31
    Ar vrea să se lanseze într-o povestioară nostimă, într-o. bîrfă, focul sfîrîie în sobă, domnişoara are o rochie de velur violet cu garnituri aurii de dantelă bruxelleză, dar se petrece un lucru răvăşitor, zguduitor pentru el, tomnatecul curtezan al unei adolescente picante. Bălă-ceanu grăbit intră în salon şi în urma lui, tîrîndu-şi crinolina,'puţin prea sobră, dar speculîndu-şi aerul interiorizat şi energia atitudinii, păşeşte însăşi Catinca Gauthier, soră-sa, într-o rochie de caşmir nieux' fose, haşurată de benzi subţiri de velur, cu o platcă de mătase irlandeză care îi acoperă gîtul şi umerii. Emoţia lui Ghica este atît de vie încît domnişoara Lahovary abandonează cu prudenţă conversaţia.
    O suferinţă uitată. O neaşteptată exaltare. Lumea va- . nităţilor lui este deodată foarte departe... Dispar ironiile sărbătoreşti ale societăţii, afacerile lui, grijile lui familiare, ambiţiile lui politice. Ce-ar putea ele căuta acolo ?
    Priveşte obrazul încă tînăr al Catincăi şi nu mai vede urma nasturelui de la vesta lui, urma aceea pe care ea o mîngîiase uitindu-se în oglindă şi îmbrăţişarea de demult pare ireală, o închipuire care îl însingurează, îl izolează de toţi, de toate şi chiar de ea.
    Bălăceanu îi tot spune ceva şi el nu-1 aude.
    ■-— Ce faceţi, domnule Ghica ? îl întreabă ea privin-du-1 rece, sticlos.
    Dar, Dumnezeule, îmbătrînise ! Are pungi sub ochi, obrajii uşor căzuţi şi gura înconjurată de riduri fine! Domnişoara Lahovary este mai aproape de ceea ce rămăsese în amintirea lui din imaginea Catincăi decît Catinca de azi.
    —      Intîlnindu-vă, doamnă, mi-am amintit că am avut extraordinara şansă de a vedea împreună procesiunea de la Colonia...
    —- Ce memorie sănătoasă ! rîde Catinca, fără a-şi disimula ironia amară, veştejită.
    Are senzaţia că s-a creat un gol în care ei rămîn sub luminile clevetitoare ale curiozităţii publice.
    Dar ce însemnase pentru el Catinca ?
! O nelinişte, o ciudată teamă ! Răscolise în el tot ceea ce era necontrolabil : dorinţa, bucuria cam sfidătoare a
 32
durerii, o plăcere iresponsabilă de a-şi abandona ipocrizia (atît de bine exersată şi care era însuşi echilibrul lui, siguranţa existenţei lui) şi un curaj absurd de a muri fără sens, doar pentru a-şi proteja exaltarea. Nimic nu-1 îndepărtase de visele cămăşilor cît Catinca, o adeptă înflăcărată a revoluţiei ! Pe atunci era zvăpăiată şi puternică, reuşise să-şi impună temperamentul fără a provoca indignarea celorlalţi, un temperament independent şi autoritar. în gesturile ei uneori atît de excentrice, nervozitatea ridica un colţ al draperiei şi se vedea un zbucium, o ţinută tragică şi imatură.
    Bălăceanu, în verva lui nestăpînită, se irită :
    —   Ce faceţi ? Aici, azi, nu se dansează ! ?
    —      Adevărul este că anul acesta, deşi au fost destule baluri, nu par a urma suficiente nunţi, spune doamna Vlădoianu încă supărată că Prinţul, marele erou al zilei, îi refuzase onoarea propriului ei bal.
    —      Am aflat de la Marioara Filipescu că se pregătesc camerele din Palat pentru Doamna Elena.
    —      Sînteţi sigură că pentru Doamna Elena ? întreabă cu voce subţire de intrigant Lenş.
    Trăncăneala ia proporţii. Catinca stă cuminte lîngă el. Are aerul că stăpîneşte ceva de preţ. Un surîs interior de satisfacţie îi luminează faţa ovală, încadrată de părul roşcat prins în piepteni de baga. Deşi nemişcată în scaunul ei, de sub mînecile dantelate se aude un ciudat clinchet metalic care îi trădează emoţia, brăţările subţiri de argint se izbesc unele de altele. Dar el nu vrea s-o intimideze. Sau mai bine zis n-o vrea refugiată în amintiri, ci prezentă acolo, foarte strălucitoare pentru el. De aceea se apleacă şi-i spune :
    —      Uneori trăim din obişnuinţă, nu pentru că ne-ar place.
    Catinca nu dă nici un semn că ar fi auzit ceva. Priveşte colţul din dreapta al încăperii unde un pian, înfofolit într-un şal de mătase, somnolează.
    în salon lumea s-a înghesuit. Doamna Mavros, venită între timp, dă sfaturi bune, cu acel glas de fostă femeie frumoasă, categoric, inspirat şi sigur de sine.
    —      Prinţul nu trebuie să cedeze farmecului pe care îl are în faţa poporului... El este primul in primejdie !
33
    „La ceai, musafirii strînşi roată,
    Despre iubire vorbeau.
    Cucoanele — firi delicate,
    Domnii — estetici erau.“
    Colonelul este asaltat de Bălăceanu :
    —      Se zice că la Viena, Cowley l-ar fi propus pe prinţul de Nassau pentru Principate şi că austriecii refuză provizoriu, doar pentru a compromite pe turci în ţară şi pentru a-i izola de Occident...
    —      Izbucnirea războiului va fi o catastrofă. Cînd va începe ceva în Italia, la noi se vor gîndi întîi...
    —      Ce catastrofă, dragă ! Am trecut noi prin atîtea... îi încurajează doamna Mavros.
    —      Prinţul ar fi vrut să proclame Unirea la Bucureşti, dar nu l-a lăsat Napoleon, exclamă Bellu.
    Catinca rămîne cuminte lîngă el, înconjurată de clin- * chetul acela minuscul. Ghica îi înţelege, în sfîrşit, privirea. Se îndreaptă spre pian, dă cu tandreţe la o parte şalul, ridică încet capacul şi, fără să se aşeze pe scaun, atinge clapele, cîteva măsuri din nocturna în do minor, notele aventurii lor tinereşti, care împrumutase de la Chopin amestecul acela de suferinţă şi exaltare de care nici unul din ei nu era capabil fără un stimulent cultural. îşi aureolaseră vitalitatea cu o melancolie împrumutată, rămînînd cu toate astea sinceri.
    —      Şi dacă, cu preţul a cîtorva sute de morţi, românii vor putea striga : Masacru ! şi vor obţine unirea şi libertatea ?
    Lenş era gata să sacrifice cîteva sute de români. Se spunea despre el, în general, că e mînă largă. Ghica nu apucă să închidă pianul şi să risipească vraja şi vocea Catincăi se ridică tăioasă :
    —   Cui ? Cui să strige ?
    îl fixează pe Lenş cu un dispreţ nedisimulat şi toţi par tulburaţi de eventualitatea unui scandal. Doamna Mavros face grimasa ei jignită : „Catinca Gauthier o caută mereu cu luminarea !“
    —      Unei Europe surde sau asurzite de larma războiului general, intervine Ghica, zîmbind tuturor şi înfundînd conflictul în cîlţii unei ironii uşoare.
34
    —      Bieţii de noi, sîntem nişte orfani la cheremul a prea mulţi tutori, spune iubita lui de odinioară. Noroc că Prinţul dă dovadă de înţelepciune.
    „Draga mea, erau cuvintele pe care nu trebuia să le pronunţi! Mai grav este că nici nu-ţi pasă dacă trebuia sau nu să le pronunţi. Ai făcut-o dintr-o admiraţie atît de... gregară !“ Dezamăgirea i se întinde ca o mască de ceară pe faţă. Parcă este expus unei trădări neaşteptate şi necamuflate, cu nici o rezervă şi cu o entuziastă inocenţă. Domnitorul Principatelor Unite îi răpeşte pînă şi duioasele sale amintiri, singurele pe care n-ar fi vrut să le piardă în vîrtejul politic. Face semn doamnei şi domnului Vlădoianu că trebuie să plece.
    Catincăi, nici o privire !
                                                 IV
    Şi iată-1 ţinînd pe genunchi o segedea lînoasă şi caldă, mergînd spre Iaşi, în trăsură capitonată cu mătase verde-aramă, înconjurată de opt dorobanţi îmbrăcaţi în pambriu albastru. Drumul se zvîrcoleşte într-o ceaţă de primăvară călduţă, lipicioasă. Tropotul cailor şi legănatul scîrţîit al atelajului strică liniştea aceea de aer înecăcios şi umed.
    Dar el e vesel nevoie mare.
    I-ar veni să ţină discursuri. Să vorbească despre Patrie. Despre Europa. Despre Istorie. Şi cîte şi mai cîte.
    Aceasta îi este soarta pe care o bănuia — destinul lui de ministru.
    Louis deschisese uşa sobru şi anunţase cu o plăcere în-gîmfată.:
    —  Monsieur le Prefet de la Police !
    Dar Bălăceanu nu avea chef de bucuriile protocolare ale valetului (şi Henry al lui îi făcea „scene“ delicioase de aceeaşi consistenţă) şi năvălise, îmbrîncindu-1 puţin spre uşă şi strigîndu-i :
    —  Sortez !
 35
    De la masa unde încerca să-şi ordoneze hîrtiile procesului abia cîştigat şi să-i scrie Saşei, Ghica apucase să vadă, totuşi, importanţa mototolită a lui Louis cu o vagă satisfacţie. Insă fusese imediat sufocat de „monsieur le Prefet de la Police“ şi n-o mai putuse gusta aşa cum se cuvenea:
    —       Cuza mi-a telegrafiat. Vrea să luaţi ministerul moldav.
    —   Ah ! apucase să îngaime.
    —       Să nu refuzaţi, să nu refuzaţi... Vasile Sturdza a căzut din pricina Adunării, ştiu, veţi avea parte de aceeaşi Adunare, dar nu de aceleaşi antipatii... Ostilitatea cu care v-au primit valahii trebuie lăsată să se uzeze şi de aceea e bine să mergeţi în Moldova.
    Ca ultim argument scosese telegrama. Lungă. Asta era un semn de preţuire pentru Ghica din partea lui Cuza. Aşa judeca prefectul.
    —   Vă aşteaptă cîteva moldovence durdulii...
    Şi în cele din urmă nu refuzase.
    Plecase chiar în zori.
    Nu-i displăcea de fel. Ce oare îl atrăgea ? Senzaţia de putere ? Ar fi ridicol. în Samos o avea mai deplină. Dar aici e mai mare peste ai săi, pe cînd acolo era mai mare peste nişte străini. Aici, are impresia că face un lucru necesar casei, familiei lui, ridică nişte clădiri pentru uzul alor săi. Şi apoi, aici, ştie pe cine şi cît să dispreţuiască, încît „ai lui44 nu-i mai pot crea surprize decît în limita unei amicale previzibilităţi, sărind cu un milimetru din portret, doar pentru a-1 confirma contrazicîndu-1 — joc necesar al speranţelor. Atunci ? Mai este şi bucuria, pe care i-o suspecta lui Bălăceanu, că vrea să se laude a fi valah la Paris. Poate.
    E primul ministru al unei Moldove care vrea să se afirme prin el.
    „Ei, da, şi prin Cuza, inevitabil.“
    Asta n-a fost decît o autoironie, căci, deocamdată, Cuza nu-i displace. Pare detaşat de propria lui şansă, nu se arată cramponat de domnie. Dar nici speriat'de ea.
    îi scrisese Saşei fără explicaţii prea multe : „Plec la Iaşi. Prefer Moldova, Valahiei în actuala conjunctură.“
 36
Doar cu două săptămîni înainte îi expediase o epistolă cu : „Navigaţia s-a deschis, însă nu am bani să plec... trebuie să ne aşteptăm la orice, poate vom reveni în ţară, poate vom rămîne în Samos...“
    Moldova îl aşteaptă. Boierii ei aşezaţi, puţin plictisiţi de treburile practice, pe care altfel şi le rezolvă bine, de un liberalism calm, neinflamabil, reticent, dornici de progres lent, temeinic sceptici şi rafinaţi, cu vorbirea lor dulceagă, şîşîită, de moşnegi, cucoanele lor languroase şi perfide, apucate din cînd în cînd, rar, dar furtunos, de istericale şi patimi tulburi.
    Este imaginea unui Iaşi vechi de cincisprezece ani, dar ţine la ea, o ia în considerare cum iei în calculele unei moşteniri o mătuşă bătrînă şi uitată de toată lumea. E legală. Faţă de acest Principat, iuţeala schimbărilor din Valahia pare nebunie curată şi chiar ţigănie. Intr-un fel, de aceea îi şi convine Moldova „pentru început“. Aici o poate lua temeinic şi răbdător de la zero spre infinit, cu moderaţie, grăbindu-se încet, aşa cum este indicat unei lumi proaspete şi dornice a fi modernă.
    Cînd intri în Moldova trebuie să-ţi potoleşti gesturile, să taci cu tîlc, să umbli precaut şi să zîmbeşti mult. El e foarte indicat pentru toate astea.
    îl va vedea pe Lascăr Catargiu cu suficienţa lui trufaşă, bonomă, chinuit pe dedesubt de o perseverenţă îndrăcită, cu eternele lui cămăşi murdare, cu manşetele boţite şi pantalonii şifonaţi şi plini de noroi, pe Panu cu nervozitatea lui uneori curajoasă prin imprudenţă, suferind că nu este un democrat bogat, ci unul prea sărac, pe băgăciosul Kogălniceanu cu inteligenţa lui sfidătoare şi adesea valahă prin iuţeală, pe Grigore Sturdza, care abia aşteaptă să-şi dea în petic, în fiecare clipă, în orice loc, cu conştiinţa nu numai a beizadelei, dar şi a celui mai tare, cu muşchii bine exersaţi şi cultura ca un brici căpătat de la bunicul, pe Hurmuzachi şi cortegiul lui de vedenii, un imaginativ cuminte, pe Alcaz, mereu ofiţer cu gînduri de reorganizare, de refacere, de disciplină şi de aventură, totuşi, pe Epureanu — un intrigant activ şi mediocru, pe Mavrogheni, veşnic bosumflat şi spinos, pe severul şi ordonatul Mitiţă Sturdza căruia numai o
37
cauză îi trebuia pentru a se pune pe trudă, pe atîţia alţii> o lume ca toate lumile, plină de figuri variate şi neobosite în exerciţiul vieţii lor. Un conservatorism trufaş şi un tineret idealist.
    Moldova este luxul românilor...
    Locuitorii ei au altă idee despre politică decît muntenii. Una mai paşnică, dar mai eficace în timp, prin stabilitate şi tenacitate. Valahii sînt absurzi şi naivi, repeziţi şi contradictorii, iar moldovenii imaginativi şi trufaşi.
    Cum este omul politic într-o provincie românească fără vocaţia politicului ? Foarte calculat, desigur ! Pri-veşte-1 pe Cuza !
    „Tot Moldova, sărmana,, păstrează bunul simţ...“ suspina Alecsandri. Dar cu măsură ! Chiar şi bunul simţ este acolo cu măsură.
    Lasă, în schimb, în urmă un Bucureşti ticsit de patimi,, în care politica înlocuia totul : masa, casa, iubita, copilul, creditorul sau debitorul... Nişte liberali nemulţumiţi şi nişte conservatori şi mai nemulţumiţi. O enervare cres-cîndă faţă de puterea care nu se decidea să fie favorabilă unora dintre ei, lăsîndu-le speranţe tuturor.
    Ministerul de fuziune în care Barbu Catargiu trebuia să colaboreze cu Dumitru Brătianu, iar I. Al. Filipescu cu Nicolae Golescu arăta ca o barcă ce se apleacă alternativ pe o latură sau alta înghiţind apă şi de la stînga şi de la dreapta şi scufundîndu-se în balans. In Cameră, fierbinţi discuţii despre „perdele de fier“ care ar despărţi (sau nu) trecutul revoluţionar al unora de cel conservator al altora, despre „votul secret“, despre învoielile agricole şi despre banii necesari pentru una, pentru alta. ©ratorii şi-au luat locul la tribună, „constituţionalismul“ îi împunge în coaste, toţi vor să-şi spună părerea. Toţi ? Nu. Sînt şi din cei ce vin ca să vadă, ca să asculte pe alţii, ca să comenteze apoi la cafenea sau la onomasticile familiale, ca să voteze la întîmplare sau după cum le este imediat interesul.
    Şi baluri, baluri... care pentru tinerii nesătui păreau mereu prea puţine. Societatea bucureşteană nu renunţase la ele nici după ce Cuza refuzase invitaţiile tuturor.
 38
    Apoi carnavalul!
    Pe canapeaua verde a trăsurii ministeriale e plăcut să-şi amintească de ei, cei patru cavaleri, intrînd în holul Teatrului naţional, în ultima zi a Carnavalului, printre măşti, curioşi sentimentali şi sceptici pofticioşi...
    Bîlciul mutat la centru, bîlciul cu ştaif...
    Grigore Alexandrescu melancolizînd cu ochii pe cîte o blondă şi bodogănind... Camera : „Vrea reforme prin caricaturi şi înjurături, prin certuri şi perdele de fier !“
    Golescu-Arăpilă, sobru şi furios printre zîmbete şi ocheade, cu gîndul tot la „patriotismul de clopotniţă“ al lui Rosetti şi Brătianu, n-avea ochi pentru nimic şi pentru nimeni, concentrat, aflat parcă din greşeală la iarmaroc, fără gîndul vreunei achiziţii sau măcar al distracţiei.
    Numai Kogălniceanu ştia să petreacă. Lăsase politica la intrare şi-i venea să dănţuiască. Avea vorbe de spirit şi fără perdea pentru orice damă mascată.
    —      Fără să contempli femeia, prietene, amorul nu face doi bani, îl mustra Alexandrescu.
    —  Lasă că ştiu eu ce să-i contemplu...
    Dar nimeni nu se distra cu adevărat, toţi erau obsedaţi de evenimentele zilei : cine va veni la putere, cine cu ce partid se aşează, drame, ură, intrigi, invective.
    —      La noi, naţia, le spusese cu aerul său de iniţiat obscur Bolintineanu, care sprijinea un perete al foaierului, naţia este proprietatea guvernului.
    —      Vai, prietene, unde îţi este optimismul ? se amuzase Ghica.
    Angelescu se repezise la el :
    —      Domnule Ghica, felicitări, am auzit că aţi cîştigat un proces, sînteţi un fenomen al naturii, în asemenea vremuri numai Rosetti şi Bolliac mai pot cîştiga un proces politic, unul de moşie nu-1 mai intentează nimeni, din superstiţie !
    —• Se petrec şi minuni, dragul meu ! Asta e un proces de doisprezece ani, pe care l-am pierdut în primă instanţă din pricina şicanelor lui Bibescu, în faţa Curţii
 39
de apel din pricina lui Ştirbey, şi abia azi, în faţa Înaltei Curţi, în sfîrşit, l-am cîştigat...
    —      Cînd mai auziţi o veste bună, trimiteţi-mi-o şi mie, că de o lună numai de falimente aud...
    —      Se zicea că veţi fi ministru de externe... ridicase din sprîncene, surprins de prezenţa lui la bal, Fălcoianu şi-i strînsese mîna dîrz, bărbăteşte.
    —      Ce nu se zice, coane Scarlate ! ? intervenise Ale-xandrescu.
    —  Au scris ziarele, domnule ! se indignase acela.
    —      Ce nu scriu ziarele, coane Scarlate ! ? Citeşte dumneata cu atenţie Românul sau Reforma, afli lucruri foarte originale !
    —      Se zic multe, se presupun şi mai multe, se crede de toate, spusese Kogălniceanu luminat la faţă de apariţia unei cochete.
    —  „Politica adîncă stă în fanfaronadă !“
    —      Zău, domnule Ghica, în epoca noastră, originalitatea a căpătat un defect : se propagă în serie ! se lamentase Fălcoianu.
    —      Lăsaţi prostiile ! Bîrfiţi, ce dracu ! Sîntem la bal mascat! strigase Kogălniceanu înfulecînd o splendidă tartă cu portocale.
    —      Vrei bîrfă, ah, te servesc cu plăcere, îl luase Ghica de după umeri. Vezi doamna aceea cu domino albastru ? O frumuseţe ! E soţia doctorului Manicatide şi... şi... amanta Mitropolitului ! Cel gras de dincolo e un proprietar de moară. S-a descoperit că udă grîul înainte de a-1 măcina. Crezi că s-a supărat ? Că a negat ? Nu, a rîs dînd o explicaţie care i se părea irefutabilă : Povestea asta îi aduce un venit bun ! Soluţia ? Făina cumpărată de la el trebuie repede folosită, nu cum fac unii brutari, nişte proşti, nişte ageamii, o depozitează şi după două luni trebuie s-o taie cu toporul ! Fetiţa aceea dulce care dansează cu nobilul roman în togă, după siluetă e sigur Barbu Bellu, ei bine, fetiţa e de familie bună, divorţată şi disponibilă. Se zice că are un limbaj crud. Ah, dar uite-o pe doamna Dafinescu, soţul este cartofor şi pentru acoperirea datoriilor îşi oferă consoarta cu mare generozitate.
40
    —      Vă distraţi, dragii mei, făcuse Kogălniceanu. îmi place, vă distraţi.
    Doamna Vlădoianu apăruse însoţită de Bozianu :
    :— Ah, mais Niculache Golesco est splendide dans son uniforme. Il întinereşte, nu ? À pris une mine de conquérant, n’est-ce pas ?
    —      Vor fi mari dificultăţi în formarea unui nou minister, mormăise Arăpilă, fără haz.
    —      Guvernul este atît de slab că nu trebuie decît să sufli asupra lui şi se prăbuşeşte, comentase Bozianu distant, de parcă nimerise, printr-o eroare, într-un cerc de intriganţi. Nici un minister de... fuziune, cum se zice, n-o să dăinuie...
    —      On, fuit maintenant des emplois publics avec autant d’empressement qu’on en mettait jadis à les rechercher, suspinase doamna, puţin sufocată de fumul petrecerii : parfumuri, vălătuci de trabucuri, respiraţii alcoolice, transpiraţii erotice, melancolii romantice.
    —      Putem aduna opt-nouă oameni pentru un cabinet ? Nu cred, se lamentase Alexandrescu.
    —   Se zice că mîine, poimîine începe Conferinţa...
    —   Dieu en soit loué ! Nous voilà au pinacles.
    —      Or vrea mai marii Europei să accepte dubla alegere sau nu ? Iată întrebarea.
    —      „Iar la masă cine-mi sade, cu bărbile răsfirate şi cu pletele lăsate ?“
    —      Nu politică, domnilor ! striga între două îmbucături de îngheţată Kogălniceanu. Bîrfe, domnilor, bîrfe, ce dracu !
    —      Bîrfă, domnule Kogălniceanu ? întrebă Catinca Fi-lipescu. Ia spune dumneata, de ce n-a venit Domnitorul Cuza cu Doamna Elena ?
    —. Asta e bîrfă ? Asta e de-a dreptul politică ! Dar vă răspund : Doamna Elena este speriată de protocol. Vedeţi, în asemenea cazuri îţi dai seama că e nevoie de o domnie ereditară, adică de acea educaţie rigidă a progeniturii domneşti care face dintr-un tip mediocru, un înţelept, dintr-un impulsiv, un energic etc. etc. Nu zău, în privinţa Doamnei Elena e greu de spus dacă îi vine
41
A bine domnia sau nu. E prea modestă... e prea virtuoasă... O să vă dezamăgească prin exces de calităţi şi prin absenţa acelor cîteva defecte fundamentale pentru un cap încoronat:         aroganţa,   autoritatea, siguranţa de sine,
     egoismul...
        —   Eh, şi Mariţica Bibescu se dădea de virtuoasă...
        —      în privinţa ei se potriveau cuvintele lui Aristotel doamnă : Virtutea ţine mijlocul între două vicii, rîsese Alexandrescu.
        In sală, poloneza se învîrtea îndrăcită.
        Cald, fumăraie şi zgomot.
        Carnavalul se sfîrşise pentru Ghica în uşa de la Hu-gues unde Alexandrescu se autocitase :
        —   Români, dulce e Unirea !
        Apoi Arăpilă spusese :
        —      Convenţia vrea schimbări sociale puternice, dar cine le va suporta cu uşurinţă ? E necesară o pregătire. Progresul nu e un salt, e mers metodic...
        Progresul ?...
        Trăsura înaintează glorios în pămîntul Moldovei.
        Progresul ?
        Roţile se învîrtesc metodic... Copitele cailor celor opt dorobanţi tropotesc metodic...
        Chinuitul călător este zvîrlit în toate părţile de drumul gloduros, de arcurile rigide ale trăsurii, de goana sturlubatecă a vizitiului care la orice chirăit de indignare răspunde mustrător :
        —   Nu vă fie teamă, domnule, sînteţi cu mine !
        —   Ah, da, am uitat, iartă-mă !
        Dealurile, rîpile, satele şi tîrgurile se succed sălbatec şi hurducat.
        Zeul cu spatele întors spre ei, lăsîndu-se escaladat. Ciclopul, monstrul uriaş pe care trebuie să se urce cu greu, cu greu, cu mare grijă să nu se vateme, să nu-1 vateme, nu-şi arată chipul. Ceafa lui roşie, vînjoasă pare o promisiune de prosperitate, dar faţa rămîne întoarsă, parcă rînjind, totuşi. Ceva din încordarea umerilor, din aplecarea ironică a spatelui spune că zeul rîde.
        Cu îngăduinţă, cu oarecare lene orientală.
 42
V
    Moldova îl primise ca pe un intrus, cu toată simpatia pe care i-o arătau oameni ca Nicolae Şutzu, Hurmu-zachi, Kogălniceanu, Mavrogheni, rigidul şi prea tînărul Dimitrie Sturdza, Alcaz şi alţii, mulţi dintre ei detestîn-du-se reciproc.
    Se simţeau, totuşi, invadaţi de un barbar oe-şi dădea aere de stăpîn. El nu era atît de romantic şi nici atît de întors spre trecut ca ei şi de aceea îl priveau cu o sfidătoare condescendenţă.
    Coborînd din trăsură la hotel Binder, primul lucru pe care l-a auzit în hol a fost replica unui individ mărunt, chel şi burtos, care plescăise din buze către un amărît de amploiat : „Va fi un guvern vremelnicesc !“
    Se adeverea şi încă extrem de repede.
    Cuza, înfipt ca un şurub în cele două scaune suprapuse ale domniei sale, punea la grea încercare rezistenţa ministerelor din pricina firii lui suspicioase şi a incapacităţii de a-şi alege oamenii. „E încă nesigur pe el“, îi explicase Bolintineanu. In Bucureşti năvăliseră asupra lui tot felul de indivizi cu sacul plin de linguşeli. Mi-titză Sturdza îl întrebase pe Ghica ce fel de om este doctorul Arsaki, căci acela nu părăsea anticamera pînă nu-1 primea Vodă. „Dumnezeule, exclamase, Arsaki ? Arsaki ? se întorsese spre Jean Cantacuzino care era de faţă : Cine este doctorul Arsaki ? Ah, da, da îmi amintesc. Nu este favoritul lui Grigore Ghica ?“ „Sigur, idar şi al fratelui acestuia Alexandru Ghica“, intrase în joc cumnatul. „Dar nu tot un doctor Arsaki era devotatul lui Bibescu ?“ „Sigur, sigur şi de aceea a fost şi fidelul lui Barbu Stirbey.“ „Numai ?“ întrebase. „Nu, şi al tuturor ocupanţilor noştri dragi, cîţi au fost...“, încheiase Cantacuzino. Mititză Sturdza, care n-avea deloc umor, îi urmărise ca la teatru. „Se zice că este foarte bogat !“ se mirase. „O ! Da ! deşi nu exerciţiul ştiinţei l-a amuzat, ci bunăvoinţa domnească. Aceasta a fost profesia sa principală.“ în sfîrşit, Sturdza înţelesese şi zîmbise timid. Sensul scenetei ajunsese pînă la el.
43
    La Iaşi, alte haite se răsuceau în jurul lui Cuza. „Se înconjoară de proşti“, îi spusese Ghica lui Alcaz, vechea lor gazdă din ’41. „Pentru că se simte, cred, inferior unor personalităţi politice demult atestate. îi bănuieşte pe toţi,, nejustificat, numai pentru că nu e sigur pe propriile sale opinii.“ „Vor profita de asta ciurucurile dornice de parvenire. Atenţie, don Eugenio, Cuza începe să simtă nevoia unor autentici inferiori pentru a-şi consolida părerea că funcţia i se cuvine. Te rog să mă înţelegi, eu nu pun întrebarea dacă i se cuvine sau nu, doar ţara este în drept să o pună, eu doar remarc ceea ce oamenii de nădejde din jurul lui au datoria să-i semnaleze. Trebuie7' să treacă bine peste acest moment foarte dificil : al alegerii colaboratorilor, altfel va fi victima sigură a mediocrităţilor şi va nemulţumi pe cei foarte capabili, care i-ar fi atît de necesari în opera pe care o începe.“ Ştia că fiecare cuvînt al său va fi transmis. Nu voia să jignească pe nimeni, ci doar să-l avertizeze pe Cuza aşa cum dai de ştire prin sfaturi bune unui vechi prieten că ai început să-l suspectezi.
    Intrase în cabinetul Prinţului după o zi şi o noapte nedormită. Alteţa Sa se arătase încă somnoros, dar destul de atent la tot ceea ce îi explicase : programul viitorului guvern, apoi lista ministerelor, într-un cuvînt „lucraseră“ şi încă foarte bine. Cuza era prompt în decizii şi nu-i putea reproşa ignoranţa sau confuzia, doar o oarecare aroganţă ţîşnită din slăbiciune şi o grabă a discuţiilor, care semăna cu zăpăceala boierului dinaintea unei plecări la oraş în faţa întrebărilor practice ale vechilului. Fusese însă invitat la dejun şi acolo conversaţia căpătase un ton mai degajat, dar şi mai puţin armonios. Ajunseseră chiar la un dialog încordat, jucat ca un menuet crud, războinic.
    „Alteţă, sînt acuzat de moderaţie de prea multă vreme, îi spusese, pentru a nu fi gîndit serios la ceea ce înseamnă moderaţie, chiar şi numai pentru a-mi putea ironiza adversarii. Poate că vreau într-adevăr să nu fie , distruse acele instituţii ale noastre care sînt produsele
 44
rspiritului naţional, pentrU â nu fi ridicoli împrumutînd •ceea ce ne prisoseşte sau ceea ce prisoseşte altora. Băiatul meu, încălecînd un băţ, bate scaunele crezînd că acelea îi,împiedică bidiviul să galopeze. Poate vreau să distrugem numai acele instituţii care au frînat progresul nostru şi asta irită pe cîţiva tradiţionalişti. Ei cred că nimic din ceea ce este nou nu ni se potriveşte.“ „Poate vreţi prea mult!“ îl întrerupsese Cuza. „Am într-adevăr destulă ambiţie ca să fiu şi mai ambiţios !“ rîsese el şi Prinţul, împingîndu-şi deoparte farfuria, răspunsese cu
o   răceală puţin dispreţuitoare : „Vous voulez dire que vous soyez seulement un raţionaliste...“ „Un absurd adept al logicii, Alteţă, într-o lume care judecă prea mult cu instinctele şi prea puţin cu creierul.“ „Dispreţuiţi atît de / tare instinctele ?“
    Era o modă în laşul lui 1859 exaltarea foarte cerebrală în faţa instinctelor, doamnele şi domnii cereau libertatea poftelor lor, în timp ce societatea impunea norme din ce în ce mai ipocrite. Dar nu asemenea reflecţii îi trecuseră prin minte atunci, căci fusese surprins de faptul că Prinţul i se adresase cu ultima întrebare în turceşte, făcînd şi o ridicolă greşeală de acord. Surpriza, ca şi aluzia perfidă la adresa exilului lui constantinopolitan îi urcaseră sîngele în cap. Ah, Cuza îi încerca instinctele ?
    Nu răspunsese, revenise (poate jignitor) la ceea ce ţinea să explice : „Moderaţia nu înseamnă nici prudenţă, nici încercare de concordie, ci speranţă în luciditate. Personal, nu cred că ţăranii sînt' nerăbdători de reforme, nici capabili să le suporte bine şi nici că boierii se împotrivesc cu înverşunare acestora. La urma urmei şi noi sîn-tem boieri.“ „E marele nostru avantaj istoric, mormăise Cuza, sau cine ştie dacă nu este marele avantaj al clasei din care facem parte.“ „Nu văd nici tirania, nici anarhia care ar legitima o revoluţie, dar nu doresc nici păstrarea statu-quoului, adică prelungirea provizoratului.“ „Am înţeles, îl întrerupsese Prinţul ridicînd paharul şi vorbind de data aceasta greceşte, trebuie s-o luăm cu încetul, răbdător şi să nu agităm spiritele. (Urmase o pauză în care vinul fusese savurat cu mult calm.) N-am nici un chef să agităm spiritele, dar orice gest al nos-
 45
tru, acum, este socotit o agresiune asupra cuiva. Cum să facem să nu atingem pe nimeni, nici cu o floare, domnule Ghica, nici cu o floare şi totuşi să împlinim acele reforme de care vorbeaţi ?“ „Unirea nu este consolidată şi clasele nu trebuie aruncate una asupra alteia, ci păstrate într-o unanimitate naţională, răspunsese. Alteţă, legea electorală v-a dăruit două Camere greu de ţinut în frîu. Trebuie să aduceţi în discuţie deocamdată doar acele probleme care unesc şi nu pe cele care dezbină. Asta pînă cînd, treptat, toţi îşi vor da seama că sînt necesare gesturi mai adînci. Trebuie să vă sprijiniţi pe clasa mijlocie, încă fără acces la putere, dar puternică, o forţă a viitorului — pe meseriaşi, arendaşi, negustori, pe mica intelectualitate rurală...“ Cuza, care în ciuda persiflărilor sale poliglote îl ascultase melancolic şi abia gustase din farfuria prea plină, tresărise la evocarea burgheziei naţionale şi revenise la moldoveneasca lui cea veselă : „Nu-mi vorbiţi de clasa mijlocie, am fost somat de Ion Brătianu într-un memoriu să n-o pierd din vedere... Am înţeles, zău, nu sînt greu de cap. Sînt avertizat acolo chiar că o voi păţi dacă nu-i aleg pe roşii de la Bucureşti ca reprezentanţi ai acestei forţe a viitorului !“ „Intr-un fel sînt, Alteţă, sînt reprezentanţii ei, deşi au defectul de a fi prea grăbiţi. Diferenţa dintre radicalii munteni şi cei moldoveni este că cei dintîi sînt mai ataşaţi de problemele oraşului, în timp ce aceştia de aici ţin încă de sensibilitatea vieţii rurale. Unii vor reforme care să împingă păturile orăşeneşti în sus, ceilalţi rezolvarea situaţiei satului, dar apără toţi, în fond, aceeaşi categorie socială, una foarte activă, foarte întreprinzătoare şi de o vitalitate de pe urma căreia ţara nu are decît de cîştigat.“ „Interesantă observaţia, spusese Cuza şi continuase ca şi cînd şi-ar fi dat timp pentru a medita la aceste lucruri altădată, cu vocea stăpînului, rece, aspră : Sînt de acord cu dumneata, domnule Ghica, trebuie să începem cu acele lucruri care unesc, adică, aţi înţeles, cu Unirea. In acest sens te rog să insişti pe lîngă Negri şi să-l ajuţi în obţinerea recunoaşterii dublei noastre alegeri. Tergiversările creează nelinişte în ţară.“ îi oferise, parcă batjocoritor, rolul de mediator cu autori-
 46
tăţile otomane... Se eschivase : „La tête des turcs est dure et pour y faire entrer quelque chose, il faut du temps ! Iar recunoaşterea Unirii depline depinde mai mult de Viena decît de Constantinopol.“ Prinţul îşi a-prinsese tacticos ţigarea şi-l cîntărise din ochi. Avusese presimţirea jocului şi ministrul continuase, trecînd de la franceză la turcă : „Vă repet, părerea mea este că trebuie să arătaţi hotărîrea de a vă apăra Provinciile. Ameninţarea este, în cazul turcilor, mai eficace decît diplomaţia.“ „A, da, da, îmi amintesc, tabăra de la Oituz“, rîsese Cuza, din nou, expediind soluţia ca pe o prostie. Iar el trăise atunci, a doua oară, un imens sentiment de neputinţă şi furie. O clipă avusese dorinţa de a-şi vîrî mîi-nile în buzunar şi a se arunca lejer în scaun, picior peste picior, pentru a-i explica nervos, ca la şcoală unui repetent, în ce constă istoria aceasta. Dar Cuza nu mai era băiatul care juca stos pe sub bancă, evitînd privirea grea a lui Furnaraki, se urcase pe catedră, şi ce dublă catedră î
    Cînd ieşise din cabinet se oprise lîngă Dimitrie Sturdza şi, cum amîndoi tăceau privindu-se întrebători, avusese timp să audă prin uşa întredeschisă : „Sinceritatea
i se pare prea periculoasă, dar demnă, ipocrizia prea u-militoare, dar eficace !“.
    Oaza nu-1 plăcea. îi spusese încă de la Bucureşti aceluiaşi Dimitrie Sturdza : „Ghica este călduros cinic. Ce trebuie să cred despre tandreţea lui de intrigant ?“ Cuza era evident nemulţumit pentru că nu-şi punea în mişcare relaţiile turce şi englezeşti. „Am şi eu dreptul să-mi analizez stăpînul înainte de a-i face toate serviciile ?“ îl întrebase pe tînărul Mitiţă Sturdza. Deci el nu-şi aşeza prieteniile şi relaţiile la picioarele noului Domnitor, deşi se dovedea că acesta punea oarecare speranţe în ele. „La naiba, este Cuza mai ambiţios decît mine ?“.
                                   *
                            #      *
    A treia zi după formarea guvernului, intrase în penitenciarul de la Cazarmă să-l vadă pe contele Wierz-bicki. Era dorinţa lui Czajka şi o împlinea cu oarecare
 47
pr&denţă. Deja, exprimîndu-şi dorinţa de a-1 vizita pe arestat, prefectul poliţiei, Savel Mânu, clipise repede, repede, ca în faţa unei lumini prea puternice. Apoi obrazul i se relaxase şi începuse să surîdă prosteşte, ca şi cînd ar fi spus : „Ahaha ! Vreţi să intraţi în legătură cu complotiştii ! Interesant! Foarte interesant ! “
    Dar nu luase seama la bănuielile penibile ale unuia plătit pentru a le avea.
    Pînă să ajungă în camera întunecoasă în care contele îşi îndura detenţia trecuse prin toate sălile soldaţilor — mirosuri tari, vînzoleală, priviri curioase şi speriate. Wierzbicki, care purta la Constantinopol o uniformă de o eleganţă sfidătoare şi se lăuda cu faptele lui de arme ca aghiotant al lui Dembiński, stătea cu braţele între genunchi, aşezat pe un scaun cu spetează înaltă — o rămăşiţă de pe la vreo casă veche boierească. Lumina trecea palidă printr-o ferestruică ţesută cu gratii. In colţul dinspre uşă se mai afla un pat cu saltea uriaşă şi cu plapumă de puf. Se îmbrăţişaseră sub privirile suspicioase ale lui Savel Mânu care ţinuse să-l însoţească, dar care se retrase imediat strategic.
    Contele începuse să-i explice în şoaptă că, da, în timpul alegerilor nu ezitase să colaboreze cu Grigore Sturdza propunîndu-i chiar ajutorul militar al polonezilor refugiaţi în Moldova. Nu neagă aceasta. Dar imediat după alegerea lui Cuza, însuşi beizadeaua a refuzat orice idee complotistă. EÎ, personal, ar fi vrut să-l aducă pe Grigore Sturdza la putere, vă închipuiţi de ce ! eram sigur că el va sprijini viitoarea insurecţie poloneză... Totuşi, Ghica trebuia să-i aducă, tot în şoaptă, în dar, mustrările lui Czajka, trimise prin Gradowicz, şi Wierzbicki le primi abătut. Apoi se burzului, se sumeţi : „Sîntem suspectaţi fără rost. Poliţia dumneavoastră vrea să se a-rate în faţa poporului foarte eficientă inventînd comploturi...“ El se mulţumise atunci să-i întindă mîna şi să-i promită că va discuta cu Prinţul Cuza situaţia. Trufia polonezului îl iritase. Făcuseră o prostie, intraseră în-tr-o aventură absurdă, şi ar fi dorit să li se recunoască eroismul! De trei zile pe biroul lui are rapoartele poliţiei, aduse cu gesturi de slujitor oriental, cu temenele şi
48
graţioase zîmbete de Mangirof, un omuleţ cu craniul pă-trăţos, rapoarte în care se arăta că baronul Gôdel-Lan-noy, consulul Austriei, şi-a petrecut seara şi noaptea pînă, pe la două, trei la beizadea Grigore în lungi conciliabule.
    Ieşind din cămăruţa aceea întunecoasă, trecînd din nou prin damfurile soldăţeşti, printre ochii aceia speriaţi şi curioşi, se gîndise la nedreptatea care îl apasă de fapt pe Wierzbicki : în timp ce el meditează la soarta Poloniei, beneficiarul presupusului complot, Grigore Sturdza, îşi plimbă nonşalant persoana robustă în Cameră, stă la taclale suspecte cu Godel-Lannoy şi dă baluri.
                                   *
                                îf: $
    A fi ministru în Moldova nu e o trebuşoară simplă şi nici o carieră senină. Au şi localnicii orgoliul lor, dispreţul lor şi acel visător paseism : ce a fost înainte este mai bun decît ceea ce este, iar ceea ce va fi abia dacă mai dă oarecare speranţe, iar pe guvernanţii de azi nimic nu-i îndreptăţeşte să existe, deşi o fac cu o sănătoasă bună dispoziţie.
    Găsise şi la Iaşi ceea ce se găsea din belşug la Bucureşti : nemulţumire. O Adunare în care roşii şi albii se certau amarnic şi-şi puseseră în gînd măreţul scop de a chinui guvernul cît mai mult cu putinţă pentru a-şi pune în evidenţă furia constituţională. „E felul nostru de a fi maturi“, îl avertizase Cuza. Prinţul refuza să fie „paricid“, să dizolve Camera, să-i alunge pe cei care, de voie, de nevoie îl aleseseră : „II serait même monstrueux d^ ma part de debuter par tuer l’Assemblé, ma mère...“ Dar pentru gestul acesta, Ghica îi oferise şi un alt argument, mai puţin sentimental : „Ar fi inutil. Legea electorală şi nu alegătorii va trimite în Cameră pe aceiaşi, de două ori mai îndîrjiţi să se joace cu democraţia..,“ Cuza avea harul ironiei şi aici se înţelegeau, numai că îşi împingea uneori observaţiile în pur sarcasm dînd o notă cinică actelor sale şi ale celorlalţi, de parcă ar fi suferit din pricina obligaţiei ca în politică să nu fi sincer. Găsise o metodă acceptabilă de sinceritate : batjocu-
 49
ra brutală. Insă ea avea dezavantajul de a-1 face antipatic multora.
    După plecarea lui la Bucureşti, Ghica răsuflase oarecum uşurat Muncea mult, din zori pînă noaptea tîrziu.
    Iată, aseară. Abia se retrăsese la el în cameră, la hotel şi a primit vizita... baronului Godel-Lannoy, vizită care s-a prelungit pînă pe la trei noaptea. încetaseră cu el orice tratative oficiale pentru că respinsese o notă a ministerului afacerilor străine pe care era imprimată stema Principatelor Unite şi îl anunţaseră că nici ministerul nu va primi în acest caz nici o notă a consulatului. Baronul avea însă probleme cu sudiţii austrieci şi găsise formula aceasta de a reclama verbal. Venise să-şi desfăşoare tot talentul diplomatic. Dar era un talent greoi, a-vea nevoie de timp. Şcoala lui Metternich lansase în Europa acest tip de politician mai degrabă intrigant decît subtil, cosîndu-şi istoriile cu .fermitate, dar şi cu prea mare aroganţă.
    Înţelegînd repede scopurile lui Godel-Lannoy îl împinsese mereu spre probleme generale, mai ales, despre necesitatea unei bune colaborări cu ţările dunărene... în timpul acesta, baronul încercase de cîteva ori să-şi plaseze micile afaceri ale consulatului, însă după două, trei încercări abandonase simţind că vizita îi este socotită un demers particular, o amabilitate şi că dacă insistă se va trezi cu un refuz jignitor. Alesese atunci o formă diavolească de răzbunare : trăncănise relaxat, ca un om de lume în salonul altui om de lume, stăpîni amîndoi pe o conversaţie „fermecătoare“, pînă la două noaptea. Nimic nu fusese iertat: nici anecdotele zilei, nici amorurile u-nor celebrităţi locale, nici amintirile din vremea lui Vo-goride („ah, ştiţi, i se spunea Prince Cantharides, o bă-trînă vrăjitoare îl îndopa cu asemenea afrodisiace !“), nici slăbiciunile consulului francez Victor Place, nici vorbele de spirit ale unuia sau altuia.
    Ghica îl lăsase să se răzbune şi, în ciuda oboselii, făcuse faţă acestei avalanşe de nimicuri.
    Nu-i mai rămăseseră decît trei ore de somn.
    Somn ?
    Coşmar !
 50
    Dimineaţa, trăsura îl dusese la minister, zgîlţîindu-1 zdravăn pe caldarîmul plin de gropi, printr-o ploaie măruntă şi rece. Decît să privească peisajul dezolant al uliţelor mărunte şi al caselor încă somnoroase, preferase să se afunde în scrisoarea lui Gradowicz, în noutăţile Va-lahiei.
    „V-am promis o relatare a evenimentelor fiecărei zile, dar se fac atîtea prostii încît nu vi le pot consemna pe toate.“.
    Dezbaterile din Cameră...
    Criza ministerială... „Este imposibil să se formeze un guvern omogen, liberal, moderat şi inteligent totodată.“
    Humoresca.
    Cuza a propus portofolii lui Nicolae Cretzulescu (interne), Jean Cantacuzino (justiţie), C. Negri (finanţe), Scarlat Fălcoianu (culte), rămînînd Dimitrie Brătianu, Grigore Filipescu şi generalul Vladoianu pe locurile lor. Dar Negri a refuzat, Nicolae Cretzulescu la fel, pe motiv că nu poate primi un minister prin înlăturarea fratelui său .decît dacă Prinţul îi va da acestuia preşedinţia Înaltei Curţi.
    „Prinţul a fost iritat de acest patriotism în' favoarea lui nenea şi l-a trimis la plimbare.“
    A fost chemat Bozianu care, însă, a pus condiţia prezenţei lui Costaforu. Marţi noapte se înjghebase un fel de minister cu Constantin Cretzulescu (interne), Bozianu (justiţie), Costaforu (culte), Scarlat Fălcoianu (finanţe) şi ceilalţi trei „pe locurile lor“. Dar Constantin Cretzulescu nu-1 vrea pe Angelescu director şi a scris lui Cuza că nu se simte capabil să conducă internele („Ceea ce este strict adevărat!“). Scarlat Fălcoianu a declarat că nu pricepe nimic din finanţe şi că preferă să rămînă director la justiţie sau să meargă la Comisia Centrală, unde este ales de către Adunare.
    „Enervat de felul cum fiecare invitat îi vorbea de rău pe ceilalţi, Prinţul s-a gîndit să vă cheme la Bucureşti, dar, sfătuit de cineva, a preferat să se împace cu Nicolae Cretzulescu. Miercuri guvernul avea perspecti-
 51
va să arate astfel : N. Cretzulescu (interne), Angelescu (director la interne), Jean Cantacuzino şi Bozianu — la alegere finanţele sau justiţia, Const. Cretzulescu (culte) cu Grigore Alexandrescu director, Scarlat Fălcoianu (externele), Vlădoianu şi Grigore Filipescu „pe locurile lor“. Dar Bozianu nu acceptă, cu toate insistenţele lui Gra-dowicz, trimis să-l convingă, un minister cu Jean Cantacuzino şi fără Costaforu, iar Angelescu nu vrea minister decît cu Ion Ghica şi-i este lehamite de interne. Prinţul este gata să-i ofere finanţele...
    Intrînd în biroul lui, ţinînd încă în mînă scrisoarea i s-a părut că aude din nou vocea individului rotofei din holul hotelului Binder : „Va fi un guvern vremelnicesc.“
    In ciuda acestei profeţii, lucrase toată dimineaţa cu tragere de inimă, cu o uşoară frenezie.
                                *
                             *      * >
    Printre hîrtii descoperise şi rapoartele aduse cu aceleaşi gesturi obsecvioase de Mangirof.
    „Să vedem ce a făcut aseară Grigore Sturdza ? Cu cine a mai complotat ?“
    îşi aşezase lornionul pe nas şi citea.
    —      Ei; nu ! exclamase singur în încăpere. Trăsese clopoţelul şi-i poruncise secretarului : Adu-mi-1 pe prefect, repede !
    Mai citise o dată, scosese din sertare şi rapoartele din celelalte zile. Le pusese unul lîngă altul pe masă.
    Intr-un sfert de oră, Savel Mânu calcă pragul, adus de spate şi cu braţele bălăbănindu-şi-le pe lîngă trup de parcă n-ar avea oase în ele.
    —   Citeşte, domnule prefect, citeşte...
    Il     lăsase să-şi vîre nasul în hîrtiile acelea cu o frumoasă caligrafie. Il privise atent prin lornion, ca pe o insectă căreia îî studiezi mişcările. Savel Mânu citise cu buzele, îşi mormăise fiecare cuvînt de parcă nu l-ar fi înţeles, decît rostit. încet, încet se lămurise. Ridicase o-chişorii cu gene albe.
    —      Da, da, domnule prefect, plăteşti degeaba supravegherea unor pretinşi complotişti. Aseară, domnul ba-
 52
ron Godel-Lannoy, ştiu sigur, n-a petrecut în conciliabul cu Grigore Sturdza timpul său preţios.
   Abia după ce Savel Mânu părăsise plin de respect încăperea şi secretarul care asistase la discuţie se întorsese de la uşă spre el, pufniseră amîndoi în rîs.
   —      Ca să vezi ce efort face pramatia aceea de Man-girof, copiază frumuşel raport după raport ! Ar fi destul de nostim dacă toate astea nu l-ar ţine pe Wierzbicki şi pe ceilalţi la arest...
                           *      *
   Pe la amiază îşi fac apariţia Kogălniceanu, Panu şi alţii — un grup animat de principii, cum ar spune Ro-setti.
   Roşii moldoveni nu au agresivitatea limbută şi demagogică a celor din Bucureşti, nu ţipă deşi se plîng la fiecare şedinţă a Camerei şi în fiecare articol de ziar de încălcarea constituţionalismului, au însă un fel de logică aşezată, prea aşezată în jilţuri confortabile, şi se socotesc responsabili faţă de viitor luînd, fără excepţie, ca martor trecutul. Pun, de altfel, în toate o rîvnă decentă şi o sinceritate care nu are nevoie de multe gesturi şi cuvinte. încetineala şi dulceaţa graiului — „toţi moldovenii par a fi mame“, spune Bălăceanu — le impun o gîndire mai temeinică.
   Aruncîndu-se în fotoliu, Kogălniceanu îl anunţă de parcă i-ar face un serviciu :
   —      Am di gînd mîini să propun în Camerî ca membrii Comisiii Şentrale să fii rimuniraţi doar cînd si vor împlini aşpiraţiili naşiei : Unirea sub un prinşipe strein î
   Pe sub ochelarii cu rame subţiri metalice, ochii lui strălucesc nervos, se agită cu o violentă bucurie, dar şi cu o nelinişte, o pîndă capricioasă : ei bine, acum să te vedem, acum să-ţi cunoaştem abilitatea, liberalismul, în-, drăzneala... -
   Se face avocatul puterii şi întreabă :
   —   Credeţi că e momentul ?
   —   Ce este acela momentul ? sare Panu.
   —      Credeţi că este momentul ? insistă împingînd cu mîna vraful de hîrtii pe care se apucase să le lucreze îna-
 53
intea venirii lor. Nu vă ascund că împăratul Napoleon, englezii, Cavour chiar nu ne cer în schimbul sprijinului lor decît să nu mai înaintăm pe drumul Unirii pînă la recunoaşterea oficială a dublei alegeri şi să ne mulţumim, deocamdată, cu consolidarea situaţiei cîştigate.
    —      Ei bine, împotriva părerilor înţelepţilor lumii, face Kogălniceanu amuzat de propriul lui curaj de cabinet, e momentul să insistăm. Europa va accepta le fait accompli. Războiul din Italia este iminent şi ne vor încuviinţa dorinţele sub ameninţarea deschiderii unui al doilea conflict european.
    —      De multă vreme, domnilor, nu mai există un al doilea conflict european. La al doilea, vine împăcarea ! spune şi ridică din umeri rîzînd.
    Nimic din ceea ce pretinde Kogălniceanu nu-1 surprinde. Sînt propriile lui păreri pe care apucase să i le mărturisească deja şi pe care, acum, în calitatea lui oficială, trebuie să le respingă.
    —      Dar poate, dumneavoastră nu vreţi să supărăm Turcia... mormăie Panu.
    —- Vai, domnule Panu, vai ! Vă asociaţi celor care mă acuză de turcofilie ? ! Credeam că v-am convins a fi mai subtil! Dar nu, nu vreau să vă jignesc perspicacitatea aşa cum dumneavoastră vreţi să-mi jigniţi exilul ! Aş dori să înţelegeţi că în poziţia în care mă aflu nu este firesc să-l jignesc pe Prinţul nostru.
    —      Ar fi o politeţe inutilă, sare Kogălniceanu şi-şi gustă cu un zîmbet ironia. Prinţului nostru i se va reaminti astfel propria lui declaraţie şi faţă de ţară şi faţă de puterile garante, nimic altceva. A promis că va socoti tronul ocupat de el provizoriu, că nu are ambiţii personale. Dar ce-ţi spun eu toate astea ? Şi dumneata gîn-deşti la fel ca noi, doar situaţia în care te afli...
    —  Credeţi că veţi cîştiga voturile Adunării ?
    —      Cu siguranţă ! Contăm, evident, şi pe voturile duşmanilor, pe cele ale beizadelei, pe cele ale separatiştilor, pe cele ale moderaţilor şi liberalilor totodată, exclamă triumfător Mihalache Kogălniceanu.
    —      Asta şi pentru că Adunarea vrea să pună cu orice preţ guvernul în dificultate ? întreabă învîrtindu-şi lor-nionul.
 54
    —      Nici vorbă ! Toată lumea te preţuieşte şi-i preţuieşte pe toţi colaboratorii dumitale ! exclamă Kogălni-ceanu ridicînd braţele în sus, ca şi cînd s-ar preda cu toate armele şi se oferă garanţie pentru simpatia întregii Adunări, a întregii Moldove !
    —  Atunci, nu-şi suportă alesul ? replică el.
    —      Alesul trebuie să-şi suporte Adunarea! rosteşte solemn Panu privind pe fereastră.
    Ah, avea de-a face cu spirite intransigente ! Ar vrea să le dovedească ce înseamnă relativitatea diplomatică, dar parcă n-are chef. L-a cuprins acel sentiment moldovenesc al lehamitei. De aceea rosteşte moale :
    —      Marea dorinţă a tuturor deputaţilor nu este, din umilele mele observaţii, decît să dărîme guvernele. Este semnul deplinei democraţii a lumii în care trăiesc. Dar dumneavoastră, acum, puneţi în discuţie însăşi legitimitatea Prinţului pe care l-aţi ales.
    —      Domnule Ghica, mormăie sever Panu, e vorba de o dezamăgire...
    —      Ei, ei, rîde el învîrtind pince-nez-ul, vă grăbiţi, vă grăbiţi, Prinţul Cuza n-a avut timp să dezamăgească F
    —      Şi credeţi că este cazul să mai aşteptăm ? rîde Ko-gălniceanu.
    Panu se ridică :
    —      Cuza a fost ales ca să rişte Unirea deplină, iar acum refuză riscul !
    —      Am înţeles punctul dumneavoastră de vedere, spune Ghica. Tot ce vă pot promite, deocamdată, este' că voi reflecta, mă voi consulta cu membrii guvernului.
    Le oferea cu o mînă speranţă şi cu cealaltă iar speranţă.
    Ar vrea să-i mai arunce ceva lui Panu în legătură cu filoturcismul lui, dar îşi închide gura pentru a nu agita spiritele mai mult decît este necesar. Le arată însă la despărţire o amabilitate „funcţionărească“.
    Prinţul .uitase, într-adevăr, făgăduinţa patetică.
    Dar şi el ştia suficient de bine cît de greu i-ar fi venit s-o împlinească în condiţiile actuale.
    Pe Cuza însă, puterea părea a-1 atrage şi nu-i venea s-o lase. Sau „nu înainte de a realiza ceva“. Or tocmai asta irita pe mulţi.
55
                                          *
                                  *        *
    Chemîndu-i pe ceilalţi membri ai guvernului în cabinetul său constatase că sînt pe deplin informaţi — surpriza nu era prea mare — şi că îi împărtăşeau neliniştea. Atît. Soluţii ? Nici unul din aceşti oameni atît de capabili nu avea soluţii.
    Ezitînd, Hurmuzachi se lansează :
    —      La urma urmei, n-a declarat Puterilor garante că va ceda tronul cînd se va găsi un principe străin pentru noi ? Ce l-ar putea jigni în aprobarea noastră ?
    —      Da, zău, ce l-ar supăra, îngaimă Alcaz şi pufăie din ţigară, sînt de acord ca ministerul să împărtăşească propunerea lui Kogălniceanu.
    —      Domnilor, intervine cu vocea celui care aduce nişte copii la ora de studiu, ţin să vă atrag atenţia că alăturarea guvernului la această îndrăzneală parlamentară seamănă cu o răzvrătire împotriva celui care ne-a chemat la cîrma ţării. Apoi, ar mai fi de discutat ideea principelui străin dintr-un punct de vedere foarte practic : cine ar fi el ? Este oare firesc să-l cerem fără a-1 nominaliza ? Cred că este o întrebare la care merită să medităm.
    Peste liniştea care s-a lăsat, continuă :
    —  Ar fi cazul să depeşez la Bucureşti ?
    Hurmuzachi îşi mîngîie mustaţa :
    —  De ce ? Întîi să vedem votul Adunării !
    Nu-i mai întreabă pe ceilalţi, socoteşte că măcar Prinţul trebuie să aibă o surpriză.
                                 VI
    Seară de concert la Petrache Mavrogheni. încăperile pline de lume, candelabrele pîlpîie jucăuş. Femei frumoase şi elegante. Dar şi urîte destule.
    Ghica priveşte mîinile albe ale lui Nicolae Şutzu, mîngîind o tabacheră de argint, în timp ce, cu o voce clară de bariton, în plină forţă, spune :
56
    —      Vom asista curînd la o criză a puterii. Democraţia va cădea în desuetudine înainte de a fi copilărit suficient...
    Şi nici nu pare îngrijorat de toate astea. Este un demn reprezentant al laşului contemplativ, speculativ fără anvergură, însă profetic, întotdeauna profetic. Pare atît de convins de adevărurile lui pesimiste încît pe faţa prelungă i se întinde un surîs satisfăcut.
    Ghica se străduie să nu-i dea dreptate. Se străduie de formă, cu detaşare, ca şi cînd ar fi uitat o clipă că este prim-ministru. Pe lîngă tandreţea înţeleaptă a beizadelei, ironia lui nervoasă, valahă, arată a criză de aroganţă. Neliniştea stăruie.
    —      Ţara este dificil de guvernat, spune. Ambiţii, orbire, intrigi, nebunie publică şi, vai, deocamdată, criză comercială...
    Şutzu nu-şi sfîrşise consideraţiile şi aştepta să se poată desfăşura. îşi apleacă faţa prelungă spre el şi-i cîntă în şoaptă, confidenţial :
    —      Ministerul n-are încredere în Adunare, Adunarea n-are încredere în Domnitor şi Domnitorul n-are încredere în propriul lui minister.
    Din moment ce lanţul este atît de estetic închis de ce să nu fim mulţumiţi ? Toată lumea din jur zîmbeşte în-cîntată.
    —      Tactica s-a substituit ideologiei, spune Ghica ostenit, a avea o concepţie economică, financiară, socială, ce ridicol ! cînd totul e aranjament conjunctural.
    Este destul de straniu că tocmai el se plînge de a-ceasta. Dar oare numai el sesiza neconcordanţele ?
    Şutzu este brusc preocupat de scama de pe redingota lui cenuşie :
    —      E firesc ! Prinţul nu poate face Unirea nici pe cale revoluţionară, căci i-ar reteza drumul puterile străine şi nici. nu cred că are un impuls natural spre aventura, nici pe cale parlamentară, căci nu are Adunări capabile de una ca asta, iar Napoleon îi refuză dreptul u-nei lovituri de stat.
    —      A ales cea de-a patra cale : cea diplomatică. E înceată, cere răbdare multă şi nemulţumeşte poporul.
57
    In aer pluteşte „problema zilei“, Kogălniceanu se a-gită printre doamne şi salută de departe pe asociaţi.
    Ghica se ascunde în spatele unei pendule şi dă acolo peste Victor Place, a cărui faţă crispată este luminată de lentilele ochelarilor. „Sărmanul, e îndopat cu secrete şi vrea să se vadă asta !“ Dar secretele lui sînt bunuri publice ! Consulul francez îşi pierduse nonşalanţa de odinioară. Imaginativ şi generos, devenise în ultimii ani foarte bănuitor. El crede că toate i se trag de la grecul Vogoride mai mult decît de la localnici. Ca mijloc de a-părare, critică tot timpul, iar acum, de cînd este şi secretar domnesc, tace. însă o face ca un gurmand care se abţine de la mîncarea cea mai rafinată. Se declară dezamăgit de moldoveni pentru că şi-au uitat repede entuziasmul Unirii, deşi el însuşi transmite mesajul de prudenţă emis de la Paris. Spune „prudenţă“ şi rămîne uimit că românii înţeleg chiar prudenţă.
    —      E prea multă pasivitate în faţa istoriei, i se plînge. De ce să rîzi de propria ta mizerie ? De ce să imaginezi adevărul cînd se vede cu ochiul liber. Sînt două dintre cele mai ciudate caractere naţionale care mă uimesc. Românii se adaptează la evenimente şi foarte rar le creează, şi totuşi îşi regăsesc fiinţa, surprinzător, printr-un fenomen de conservare miraculos, după trecerea lor.
    —   Poate datorită celor două ciudate caractere...
    Şi deodată Place o ia razna, se ridică pe catalige şi se vaită :
    —   Inerţia asta... lenea asta...
    Ghica este apucat de revolta lui obişnuită înaintea unor asemenea observaţii facile, făcute cu vîrful limbii umezit în vinurile autohtone.
    —      Dacă este vorba de lene, îi răspunde, aş preciza că ea nu este un dat temperamental, ci unul istoric. Cînd ştii că vei culege roadele, semeni, dar cînd prea des roadele îţi sînt luate de alţii te deprinzi cu ideea că efortul este inutil. Pentru cel ce se deprinde cu răul, mai binele nici nu există şi se mulţumeşte cu puţinul obţinut fără strădanie.
    —      Adaptabilitatea la situaţii atît de defavorabile ascunde, bizar, un fatalism neaşteptat de vesel...
 58
    Ei, da, în privinţa aceasta, a fatalismului nostru vioi, consulul are dreptate !
    In jur, doamnele se amuză grozav, bărbaţii lor comentează evenimentele de peste zi de parcă ele s-ar fi petrecut undeva în Anatolia şi n-ar avea nici o legătură' cu ei. „Aceasta este capacitatea noastră de a vorbi despre noi ca şi cînd n-am face parte din propria noastră naţiune, cu o superioritate care ne\ scoate din realitate, cu o seninătate care ne exclude din;, miezul lucrurilor.“
    11  aude pe Lascăr Catargiu lamentîndu-se :
    —       O să se ducă dracului recolta de anul acesta. Din pricina „progresului“...
    Domnii şi doamnele, proprietari de pămînturi, agricultori, cum le place să se numească în mod democratic, rîd de se prăpădesc.
    —       Un popor trebuie observat nu numai în momentele lui de derută, continuă Ghica, ci mai ales în cele de stabilitate. Un călător este ca un cititor care frunzăreşte o carte şi apoi se grăbeşte s-o judece. Formula noastră de existenţă se va revela abia după cîţiva ani de libertate, cînd individul va simţi că se poate afirma în linişte. Deocamdată, sîntem într-un foarte neplăcut proces de precizare...
    —       Iertaţi-mă, domnule Ghica, sînt totuşi popoare care se precizează în conflict, nu în relaxare.
    —       De ce trebuie judecate toate după un singur aspect? După criteriul pe care îl impuneţi s-ar putea ca românii să semene foarte bine cu chinezii.
    —       E într-adevăr de discutat! rîde Place. Poate ar fi mai bine să lăsăm aspectele acestea teoretice...
    —       Cred că nu e bine, n-aş vrea să vă terminaţi mandatul diplomatic pe meleagurile noastre şi să împărtăşiţi ideile unui-călător oarecare...
    —   Mă suspectaţi de superficialitate...
    —   Nu. De orgoliu. De orgoliu occidental.
    Ghica îi surîde graţios, amabil şi aşteaptă. Consulul prinde momentul :
    —       Mărturisesc că sînt consternat de cele ce se petrec. Ce aveţi de gînd ?
 59
    Din multele posibilităţi o alege pe cea mai vagă :
    —      Sîntem puşi într-o situaţie dificilă. Dacă Adunarea va îmbrăţişa cu majoritate propunerea lui Kogălniceanu nu vom avea decît o alternativă : să dezavuam votul Camerei — ceea ce echivalează cu o demisie, sau să ni-1 însuşim lezînd persoana Prinţului.
    —      Nu înţeleg de ce Kogălniceanu vrea să reagite ideea prinţului străin.
    —      Pe de o parte pentru că memoria noastră nu e chiar atît de scurtă pe cît vi se pare dumneavoastră, principele străin este una din dorinţele acceptate de Cuza, pe de alta pentru că este nemulţumit, probabil, de alesul naţiei. Pretinde că o face din consecvenţă. N-a cerut chiar el, înainte de alegerea lui Cuza, ca viitorul Domn să se socotească doar un depozitar al funcţiei şi să caute realizarea Unirii sub un principe străin? Nu înţelege de ce acum ar trebui să-şi modifice opiniile.
    ■— Nici după dubla alegere ? -
    Aici era totul. Dubla alegere îi legitimase lui Cuza o domnie iniţial provizorie.
' Smărăndiţa Moruzi se învîrte printre invitaţi cu aerul că a pierdut ceva preţios. Se apropie de ei şi-i împinge uşurel în lături, examinînd atent parchetul. Ghica profită pentru a schimba vorba :
    —   Ce impresie v-a făcut generalul Klapka ?
    Place se reazemă de spătarul unui scaun din apropiere :
    —      Ah, e un om îndrăzneţ, unul din spiritele neliniştite ale veacului nostru !
    Consulul nu şi-a uitat meseria : la evaziune răspunde cu o altă evaziune. Ghica o urmăreşte pe Smărăndiţa aceea. Recunoaşte în ea un alt spirit neliniştit al veacului, iar Place simte, cu fineţea lui exersată, că privirea interlocutorului său a adresat o ironie elocinţei franţuzeşti şi-i zîmbeşte modest, adică împingînd în faţa lui un zîm-bet ca pe un steag alb.
    —      Nu vă ascund că prudenţa Alteţei Sale, spune Ghica, mi se pare pe deplin justificată. Maghiarii promit ajutor dacă îi ajutăm şi noi, dar nimic în ceea ce priveşte pe românii din Ardeal. Asta în timp ce nouă ne cer să ne expunem o atît de proaspătă autonomie într-un joc idealist !
60
    —      In cele din urmă vor accepta şi clauza asta. Şi apoi, contează atît de puţin armele ce vor veni în România ? Eu în acest sens am redactat protocolul comun. Klapka se va întoarce după formarea legiunii ungureşti, armele vor începe să vină tot pe atunci, prin mai. Vă arăt mîine proiectul. Prinţul nu face bine că tergiversează. Generalul a interpretat plecarea sa la Bucureşti ca pe o eschivă, o amînare a tratativelor pentru a nu supăra nici pe francezi şi italieni, nici împărăţiile limitrofe. Ştiu că există mulţi adversari ai acestei acţiuni conspirative. Kogăl-niceanu mormăia zilele trecute...
    —      Vă atrag atenţia că Dimitrie Brătianu, din informaţiile mele secrete, nu este de acord cu soluţia aceasta „aventuristă“, pentru care crede că trebuie obiectat pe lîngă împărat.
    —      Mă tem că părerea domnului Tache nu va conta cîtuşi de puţin.
    Ghica nu vrea să fie indiferent la o realitate care prinde formă şi se simte dator să-l apere pe Tache :
    —      Domnule consul, ar fi, credeţi, o bună afacere naţională dacă politica externă a ţării s-ar face exclusiv în cabinetul Prinţului, fără ministrul său de externe ?
    —      In condiţiile în care luptele dintre partide vor crea o instabilitate guvernamentală, este singura soluţie de continuitate.
    Această justificare sună ca un sfat, ca o „învăţătură“ trasă din înalte experienţe şi transmisă umilului discipol.
    Ghica începe să rîdă.
    —      Bietul Tache, el îşi dă atîtea aere ! Şi, în fond, gîn-diţi-vă, ce pretinde... ca românii din Ardeal să nu sufle ! Sigur vrea prea mult, şi nu numai maghiarii, dar nici francezii, italienii, nemţii nu pot înţelege acest sentimentalism legitim.
    Se linişteşte astfel şi, privind lumea forfotitoare a salonului, rochiile înfoiate ale doamnelor — galben pai, auriu-smarald şi alb-cenuşiu pe fondul de azur al tapetului îi şopteşte consulului cu o grimasă :
    —      Se pare că aici, în şud-estul Europei, chiar şi democraţia va avea o formă oarecum feudală... cu binevoitorul aport al occidentalilor.
 61
    Crinolinele se clatină pe cercurile lor de metal, unduiesc ca umflate de vînt, lăsînd vederii curioase, cînd şi cînd, imaginea pantalonaşilor bufanţi cu dantele pastelate, a ciorapilor de mătase, a gleznelor subţiri şi neastâmpărate. O femeie cu nas lung şi ochi foarte vioi, couleur de lagon, pe care o cunoscuse de mai multe ori, dar nu era în stare să-i memoreze numele, se lasă purtată de Iordache Lambrino (Lamburel, cum îi spune Cuza, căruia îi este cumnat) de-a lungul ferestrelor ce dau spre grădina proaspăt înmugurită. îi urmăreşte, puţin intrigat de o ciudăţenie. Lamburel distonează cu manierele generale, face curte doamnei în felul acela modern, stupefiant pentru moldoveni, franc, direct, cu aerul unei obsesii intelectuale.
    —      Să faci logic trecutul, prezentul şi viitorul! spune Lamburel. Oamenii politici de azi uită că logica e un fel de instinct, o erupţie de ordin cerebral.
    Şi în timpul acesta strînge puternic degetele însoţitoarei sale care n-a fost vreodată martora unei asemenea erupţii însă din politeţe, desigur, se preface a înţelege prea bine despre ce este vorba. Cei doi trec greu prin uşa cam îngustă. „Ah, crinolinele ! Are dreptate ziaristul de la Constitutionnel că trebuie lărgit bulevardul ! Moda actuală se judecă în lăţime, nu în lungime. Umerii gşi, talia de viespe bine plasată, jupă cît mai întinsă în lături.“
    Mai face cîţiva paşi şi dă peste altă dramă.
    în salonul lui Mavrogheni miroase brusc a fard de şcenă.
    —      Pînă nu ieşim din criză nu poate fi vorba de relaxare şi de încredere, de progres şi prosperitate, spune chiar Kogălniceanu în timp ce Smărăndiţa Moruzi se învîrte fără rost prin salon. E bătrînă şi taciturnă, dar agitată, cîţiva nepoţi aşteaptă ceva de la ea şi toată lumea se simte datoare s-o invite la serate, dineuri sau supeuri pentru a le face plăcere.
    —      Numai bancherii sînt de vină, au vrut să se îmbogăţească, se avîntă sarcastic Lascar Bogdan.
    —      Dumnezeule, se miorţăie nevastă-sa, altfel o gospodină neprihănită, care ştie cum se face brînză din car-
 62
toafe, atîtea falimente, zilnic, unde vom ajunge ? Cine este de vină ?
    —   Bancherii, n-auzi ?
    —   Cum bancherii, dragă ? Negustorii trag obloanele !
    Are expresia omului care a pus o întrebare de bun
simţ, dar toată lumea se arată plictisită cu excepţia unei duducuţe nostime ce se amestecă în conversaţie doar pentru a o remarca consulul Place, căruia îi aruncă o privire atroce :
    —   Negustorii trag obloanele cu multă marfă înăuntru !
    Naivitatea cucereşte pe toată lumea şi Mavrogheni-
explică :
    —      Bancherii au crezut că fericirea anilor din urmă va dura o veşnicie : recolte bune, la preţuri mari şi populaţia îmbogăţită va alerga după mărfuri.
    —      Mais, Ies annees de vaches grasses sont finis ! îl întrerupe Hurmuzachi, priviridu-se în oglindă.
    —      Negustorii s-au repezit să se folosească de credite, comentează Lascăr Bogdan pentru uzul cucoanelor afiliate consoartei, au adus marfă cu duiumul, iar omul de pe stradă — care vede că situaţia politică e nesigură, că recolta n-a mai fost grozavă, că ţăranii tot aşteptînd împroprietărirea n-au semănat, n-au plivit, iar boierul şi-a aruncat banul în străinătate — şi-a pus agoniseala la ciorap şi nu mai cumpără. Negustorul n-a vîndut marfa, nu-şi poate plăti datoriile faţă de toptangii, toptan-giii faţă de bancherii noştri, iar aceştia faţă de cei europeni...
    — Uite aşa, ca un castel de cărţi de joc, scoţi o carte dintr-un loc şi se sfărîmă edificiul, le zîmbeşte Ghica doamnelor.
    —   Şi acum ce-o să se întîmple ?
    Sprîncenele doamnei Bogdan sînt ca nişte sfori răsucite.
    „Â rămas la moda orientală, sărmana ! “
    —   Falimente peste falimente... o asigură Ghica.
    —      Adică nu se poate controla situaţia ? întreabă, ri-dicînd din nou sprîncenele, coana Bogdan.
    —      Ca să fiu sincer, se (repede Ghica, vă mărturisesc că nu se pot controla decît situaţiile în care nu mai e nimic de făcut.
63
      Toată lumea înţelege că lecţia a luat sfîrşit. Bărbaţii se trag spre bufet, doamnele surîd mulţumite.
      —  Urît cuvînt faliment, se strîmbă duduita.
      —  E şi mai urîtă realitatea pe care o defineşte.
      Smărăndiţa Moruzi a ajuns în dreptul lor, îi priveşte
  în treacăt, grăbită, concentrată. Se învîrte cu mintea aiurea. Nici ea n-a cunoscut acea „erupţie de ordin cerebral“, logica este boala bunului simţ. Rochia de tafta moale cu garnituri de fir şi dantelă de Bruges atîrnă şuie pe ea. Deodată Smărăndiţa ridică din umeri şi le zîm-beşte tandru.
      Dincolo de uşa salonului se vede marea sală înţesată de fotolii, otomane aşezate în semicerc şi, pe un podium improvizat, pianul, suporturile pentru caietele de note şi cîteva scaune cu spătar înalt. Doamnele îşi reiau bîrfa :
      —  Doamna Elena pleacă la Soleni...
      Asta înseamnă şi milă şi dispreţ pentru femeia aceea mică, subţire, îngrozitor de palidă care este soţia lui Cuza. Nu se putea asociere mai bizară : vioiciunea lui, inteligenţa şi strălucirea lui puţin frivolă, ironia şi perfecta lui intrare în rol cu această taciturnă, stîngace, rigidă şi morocănoasă femeie peste care pluteşte aerul unei timidităţi somnolente.
      în schimb surorile Catargiu care îşi disputaseră, pu- . blic, favorurile Prinţului imediat după alegere, aveau temperament, ei, da, provocau vertijuri. Ştiau să sfideze, să se impună, să provoace şi să domine fără eforturi, printr-un spirit vioi, libertin şi imaginativ.
      —      Se zice că s-au păruit ! şopteşte doamna Bogdan sub evantai unei prietene în malacov vişiniu.
      —  Incroyable !
      Poate că e adevărat. Cuza se destinde în faţa femeilor frumoase şi a mesei cu postav verde. Pare că spune : cine vrea să mă accepte s-o facă luîndu-mă în întregime, necondiţionat. Vreau să fac fapte bune, dar plătiţi-mi preţul acestor slăbiciuni ! Şi ar mai urma un hohot j batjocoritor ca supliment. „întinereşte cînd vede în preajmă nişte umeri roz şi un teanc de fise. îl relaxează. Capătă un surîs de şcolar chiulangiu !“ spune Lam-
64
  burei. Ghica este surprins mai ales de sinceritatea domnitorului. „Vrea să şocheze dinadins ?“ Cu o inconştienţă juvenilă, oarbă, dar cu nimic justificabilă. „Sfidarea ar merita să fie practicabilă la popoare exersate multă vreme cu eticheta sobră“, îi spune Ghica lui Dimitrie Stur-dza exasperat de ghiduşiile suveranului său. „La englezi, la francezi, de pildă, dar nu la naţiuni tinere, abia scăpate de urgia păcatelor domneşti.41,
    Cuza întinereşte văzînd cu ochii în preajma viciilor sale şi farmecul sporeşte prin chiar contradicţia situaţiei...
    îşi batjocoreşte norocul ?
    Astrele i-au hărăzit un destin de excepţie, iar el se lasă în voia lor. A astrelor, a Parcelor ? Dacă m-au a-les, pare a spune, înseamnă ,că le-am plăcut aşa icum sînt.
    Ghica nu-i poate nega inteligenţa, spontaneitatea reacţiilor şi mai ales adaptabilitatea, ah, adaptabilitatea de marę fineţe la putere. „Excelentă ! recunoaşte. Dar de ce se arată atît de dornic să provoace ? Temperament de cartofor, cum crede simplist Lascăr Bogdan, sau să fie puterea slăbiciunilor atît de tiranică încît să eclipseze pe cea politică ?* „Oricum, pare a avea psihologia unuia care deţine cărţi mici, dar mizează pe şansă“ sugerează Dimitrie Sturdza. „Dar nu e o cacialma, are ceva în mî- , nă !“ replică Ghica.
    Dintre cele două Catargiu, Maria,, văduvă Obrenovici^ are ceva de amantă regală : o extravaganţă cochetă, a-prigă, nesăţioasă şi imprevizibilă. „Bîrrr !“ face Kogăl-niceanu cînd i se pronunţă numele. Este şi el mare ama-r tor de femei însă dorinţele îi sînt supravegheate : destrăbălarea are ceva bărbătesc, adică este savuros controlată, o destindere igienică şi nimic. mai mult, vulgaritatea poate constitui o simpatică odihnă a spiritului. Dar francheţea lui Guza îi scoate pe toţi din minţi, le arată ipocrizia şi le ironizează scrupulele.
    —      Trebuie ca noi, oamenii politici, oamenii cu stare, perorează Kogălniceanu în acest moment în fata unui grup de tineri ce se mutau de pe un picior pe altul, mîn-dri că sînt luaţi în serios, cei care avem averi şi nume
65
să simţim cît de vinovaţi sîntem faţă de ţărani, cit de datori le-am rămas...
    Lascăr Bogdan, îşi dă ochii peste cap :
    —   Iar a început !
    —      Moartea nu se mai străduie să ia pe unii deja aflaţi într-un stadiu avansat de descompunere... replică Mihalache cu nasul în perete, de parcă ar vorbi despre cine ştie ce lucruri abstracte.
    Ghica se depărtează. Voise să asculte concertul, să se rupă o oră, două din infernul politic şi nu e chip. Apucă să facă doar doi paşi şi Nicolae Şutzu îl ia de braţ şi-l tîrăşte într-un colţ al salonului.
    —   Vreau să-ţi spun ceva, confidenţial...
    Arcada ferestrei, cu draperie de atlas azuriu cu flori mari aurii, aproape că-i acoperă. O cortină pentru o şo-pocăială politică, desigur.
    —      In legătură cu alegerile de la Galaţi unde ţi-ai depus candidatura... Am informaţii precise de la cineva din judeţe că Tereachiu s-a dus acolo să-ţi împiedice succesul.
    —   Nu înţeleg !
    —   Se pare că însuşi Cuza l-a pus s-o facă.
    —      Cuza ? Bine, dar el m-a chemat să formez ministerul. De ce n-ar vrea să fiu şi deputat ? Se opreşte din nou cu privirea pe degetele albe ale lui Şutzu. E drept* nici eşarfa albă pe care o fluturase la intrarea lui Cuza în Bucureşti nu fusese ceva sincer, mai mult o pornire instinctivă. îşi lasă pleoapele peste privirea întunecată şi-l întreabă pe Şutzu : Ce credeţi că vrea Prinţul de la propriul lui preşedinte de Consiliu ?
    Celălalt zîmbeşte şi şopteşte cu vocea lui tandră de bariton :
    —      Un om supus, de care să nu se teamă. E omeneşte de înţeles.
    —   Vrea să conducă singur ? Nu e prea mult ?
    Un anume orgoliu local acţionează totuşi şi asupra beizadelei fanariote :
    —      E un om modest, cinstit şi se cunoaşte bine pe sine, dar aici este vorba de un mers natural al istoriei, entuziasmul mulţimii şi lupta dintre facţiunile politice îl
vor determina la un regim de autoritate personală. Şutzu vorbeşte iar ca de la mari depărtări despre o realitate prea palpabilă şi, deodată, revine pe pămînt prea a-proape, de parcă ar vrea s-o atingă cu vîrful degetelor sale delicate. Nu-ţi ascund că pe lîngă informaţiile căpătate de la oameni din judeţ, am confirmarea lui Pi-soschi, care, fiind mîna dreaptă a Prinţului, are şi cea mai largă disponibilitate de a-1 trăda. Prin imprudenţă.
    Doamna Mavrogheni, ridicîndu-se de pe canapea, face semn că va începe în curînd concertul. Cînd trece prin uşa salonului este nevoită să-şi ridice lateral crinolina.
A greşit-o îngrozitor de largă. Soţul ei îşi dă ochii peste cap de enervare.
    —      Lasă, dragă, mă protejează, nu se poate apropia nimeni ! îi aruncă ea peste umăr.
    Se aud şoaptele celor ce se invită unii pe alţii în fotolii, scîrţîitul scaunelor, sunetele instrumentelor acordate cu dichis. Ghica dorea de mult să asculte un concert adevărat după atîtea valsuri, polci şi cadriluri, după atîtea marşuri şi hore naţionale. Insă nici o plăcere nu-şi mai păstra puritatea. Viaţa a fost infestată de politică ca o apă în care s-a vărsat ulei. Mozart ? Tandra conversaţie a instrumentelor, ascunzînd o tristeţe de fond... De ce-i face Cuza mizeria asta ? Dacă nu-1 place, de ce îl chemase să formeze guvernul ? Doar pentru a-i folosi relaţiile la Constantinopol şi la Londra ? Doar pentru a le spune lui Alecsandri, Negri şi încă unor prieteni că l-a pus la încercare şi nu a ieşit nimic ? Doar pentru a-1 compromite uzîndu-1 în conflictele dintre el şi Cameră ? Vorba lui Bălăceanu : „Ce-o fi ? Choix strategique ou calcule tactique ?“ înainte de adagio lîngă el apare Dimi-trie Sturdza, îl roagă din ochi să iasă, are ceva să-i spună. Ceva politic, desigur.
    —      Vin de la Doanuia Elena. Era tocmai vorba despre propaiierea-de ‘mîine a lui Kogălniceanu. Acum cîte-va ore Manolache-Costache şi Beldiman, urmaţi de Savel ^ Mânu s-au dus la ea să-i anunţe o trădare...
    ;— Trădare ?
    —      Da, Cuza ar fi trădat de Kogălniceanu înţeles cu dumneavoastră care sînteţi un vechi prieten al conspi-
 67
.ratorilor poloni, pe unul dintre ei l-aţi şi vizitat în închisoare... I-au mai spus că dumneavoastră daţi dreptate ţăranilor la toate reclamaţiile lor de samavolnicie pen^ tru a vă face popular. Biata femeie este atît de speriată încît l-a şi trimis pe Beldiman la Bucureşti pentru a-i spune Prinţului toate şi pentru a-1 sfătui să vină la Iaşi.
    —      Să depeşăm chiar în noaptea asta, hotărăşte. Să nu ne reproşeze pe urmă că am ţinut secret...
    —      Da, dar mă ofer să plec eu însumi mîine dimineaţă.
    —   E foarte bine.
    Nu măi putuse asculta concertul. „Şi-mi plăcea atît de mult acest adagio...“ Aplauzele, apoi lumea ieşind din salon.
    Intră în camera luminată strălucitor a bufetului, unde Kogălniceanu perorează :
    —      Acum, cînd războiul nu mai este o părere, ci o realitate, este timpul ca românii să tragă şi ei nişte foloase din conjunctura europeană.
    —      Ce foloase ai în vedere, domnule ? întreabă Panait Donici cu ochii în farfuria oratorului.
    —      Unirea şi principele străin, răspunde Kogălniceanu.
    Smărăndiţa apare pe uşă, îi priveşte căutînd grăbită fericirea aceea ascunsă, se învîrte prin încăpere fără rost, tăcută, concentrată şi iese fără să arate vreun interes pentru societatea întîlnită.
    —   Asta îţi cam taie pofta de mîncare, spune cineva.
    —      Adevărul este că principele străin nu convine turcilor. Suzeranii noştri se simt ameninţaţi de o atare eventualitate, căci orice prinţ european, continuă Kogălniceanu, nu li s-ar supune ca unul autohton,..
    Toţi îl privesc pe Ghica de parcă replica lui Kogălniceanu l-ar jigni. „Dar nu eu sînt prinţul autohton, dragii mei!“ Se aşteaptă de la el hotărîrea de a participa la atacul împotriva lui Cuza. „Ce concert! Mozart şi neliniştile crizei comerciale, Mozart şi ambiţiile lui Mihala-che ! Mîine, în Cameră, Kogălniceanu va fi din nou a-plaudat, ovaţionat, i se va strînge mîna cu entuziasm în virtutea mai vechilor sale fapte patriotice...“ Zîmbeşte calm :
68
    —      S-ar putea ca, agitîndu-se ideea principelui străin în ţară, Negri să aibă cîştig de cauză la Constantinopol, turcii, speriaţi, să recunoască, în sfîrşit, dubla alegere a Prinţului...
    Lascăr Bogdan, stupefiat, se opreşte din morfolirea unei curmale.
    —* Ha ! Ha ! Ar fi deci bine să-l jignim puţin pe Cu-za doar pentru a-i întări poziţia ? rîde Mavrogheni. Trăim o epocă atît de contradictorie !
    —      Ceva trebuie să-i forţeze pe turci, spune în tăcerea care s-a lăsat. Au înţeles toţi că s-a decis în favoarea lui Kogălniceanu.
    Dar de ce îi este milă ? De cine ?
    înaintează puţin spre fereastra grădinii şi adierea răcoroasă de afară, zumzetul vocilor dinăuntru, moliciunea propriei lui hotărîri îi dau conştiinţa unei palide victorii, una cu care nu te poţi lăuda nimănui. E tot atît de intimă ca o reuşită amoroasă după o lungă şi penibilă convalescenţă.
    —      Domnilor, concertul reîncepe ! exclamă doamna Mavrogheni apărînd lîngă soţul ei, în foşnet de mătase.
    Pauza se terminase, jocurile fuseseră făcute.
    România este în pragul progresului ei !
    Spinarea zeului se clatină în hohote.
    Pe lîngă Ghica, trece doamna cu nasul lung spunîn-du-i lui Lamburel :
    —  Totul este atît de confuz, atît de emfatic !
    Dimitrie Sturdza şopteşte aproape de urechea lui, lîngă umărul lui :
    —  E foarte drept ceea ce faceţi !
    Dar lui îi este milă. De cine ? Rămîne în camera a-ceea îmbîcsită de mirosurile mîncărurilor şi parfumurile doamnelor. Devenise îngrozitor de cald,
    A oferit gratis un argument ridicol pentru susţinerea impertinenţei de mîine a lui Kogălniceanu. Şi are un sentiment penibil de milă.
    în uşă se iveşte Louis cu o faţă luminoasă de copil care a cîştigat un premiu.
    „Ăsta ce caută aici ?“
    —      Madame la Princesse a născut o fată ! Felicitări, monsieur !. Acum am primit vestea de la telegraf.
69
    In singurătatea şi nesiguranţa ei din Samps, Saşa îi adusese un nou prunc. Va fi fericit ? Va fi generos ? Ce şanse are în acest teatru aurit, plin de energii violente?
    Smărăndiţa Moruzi îl atinge cu cotul în goana ei zurlie, se înclină cerîndu-şi parcă scuze. Nu zîmbeşte, nu vorbeşte. Dar aude măcar ?
    —  J’ai une fille, madame !
    E aproape de el şi-l surprinde chipul bătrîn, cu măruntele lui riduri din jurul ochilor şi al gurii, părul albit care iese ordonat din boneta de dantelă, privirea ei obosită, ascunzînd vedenii obscure.
    —  Oh, şopteşte. C’est marrant ! La pauvre !
                                              VII
    Cuza intră cu paşi mari, ţepeni. Nu-i întinde mîna, nu-1 salută, nu-1 vede. O şuviţă de păr care îi cade pe frunte vibrează nervos. Va fi o înfruntare şi Ghica îşi propteşte bine trunchiul lat pe piciqarele scurte cu vîrfu-rile ghetelor depărtate.
    Protocolul furiei face din recentul Prinţ un persona] sarcastic.
    La ce este bun sarcasmul ? La camuflarea unei nesi-guranţe, a unei nelinişti. Pe trupul gol îţi aşezi un scut pe care este gravat dhipul meduzei !
    „Nu-i bine, ar spune Tache Ghica, rînjetul Domnitorilor înseamnă dizgraţia supuşilor şi mila prietenilor, !w.
    Dar Cuza este un Domnitor tînăr, inexperimentat, el pipăie puterea, o alintă şi de aceea nici frica supuşilor nu este ostenitoare, nici bucuria favoriţilor temeinică, încă. Apoi Ghica este convins că, eliminat acum din avangarda politică, Prinţul va mai apela la el, de aceea nu este îngrijorat nici măcar de mila prietenilor.
70
    —      Am nevoie de, nişte explicaţii, domnule ministru, spune Cuza cu spatele încă întors, privind curtea reşedinţei sale plină de lalele olandeze timpurii.
    —      Speram ca Mitiţă Sturdza să vi le fi dat, Alteţă ! S-a întors de la Bucureşti asigurîndu-ne că atitudinea guvernului a fost socotită de chiar Alteţa voastră corectă şi chibzuită,
    Pisoschi, rămas lîngă uşa anticamerei, îşi tot muşcă mustaţa. Surîde afabil către „domnul ministru“ şi acesta are fantezia de a simţi plutind în aer un vag parfum feminin.
    —      Camera moldoveana a citit Convenţia sau ar trebui să li se facă deputaţilor şi membrilor cabinetului o lectură publică, o prelegere şi, eventual, o ascultare ?
    Intre Domnitor şi subalternul său se lasă o răceală metalică. Dacă o pasăre ar încerca să taie aerul dintre ei s-ar izbi ca de o tablă lucioasă. După felul cum se plimba ţânţoş alde Beldiman sau Savel Mânu bănuise că furtuna se va abate asupra pilcului de miniştri.
    —      Alteţă, deputaţii cunosc Convenţia, dar ştiu tot atît de bine ca şi domnia voastră că este greu aplicabilă.
    —      Şi totuşi sînt chemaţi s-o respecte, nu s-o încalce. Au un Domn ales din sînul lor, în unanimitate, de ambele ţări surori ? Atunci, această doleanţă, exprimată atît de violent, de a chema un principe străin nu este oare o rebeliune împotriva Puterilor garante şi un fel de regret pentru propriul ei vot ? Este oare prudentă o asemenea agitaţie ?
    Ghica îşi mută greutatea pe un picior. „Am ajuns să fac drepţi în faţa conului Alecu de la Bărboşi!“. Hîrtiile din mînă foşnesc. Se gîndeşte dacă are datoria de a evita răspunsul. Aruncă o privire spre vasul de porţelan franţuzesc în care sînt aruncate de-a valma zambile roz şi albe.
    Este destul de vulgar.
    Nu, nu are datoria asta.
    —      Prima încălcare a Convenţiei a fost un triumf naţional, Alteţă !
 71
    De ce să nu-i amintească? Stătea pe două scaune domneşti tocmai pentru că textul acela absurd fusese dispreţuit.
    Cuza îşi pocneşte palmele la spate şi face cîţiva paşi mari şi la fel de ţepeni pînă aproape de el, lîngă marginea covorului.
    —     Cît nu am învestitura, acest triumf naţional nu esté decît o utopie !
    —     „A Moldovei ’naltă faptă nu e vis amăgitor“, ar spune prietenul Negri.
    Şi numele aceluia aruncă o perdea de catifea peste aerul metalizat şi vocile lor încep să se audă înfundat, mai moi, mai vătuite. Prinţul clipeşte des şi şuviţa de păr nu mai vibrează :
    —     De ce nu aţi dezavuat amendamentul lui Kogălni-ceanii ?
    —     A fost o iniţiativă intempestivă. Aş fi vrut, sincer, s-H) evit. La numai zece zile de la instalarea minis^ terului nostru ne-am aflat în faţa unor probleme extrem de dificile ce ţin de o exaltare naţională pe care nu o putem nici ignora, nici calma. Ar fi plăcut să o putem folosi, dar, din păcate, este mai uşor manevrabilă de către oratori dibaci decît de către miniştri cu aşa-zis simţ practic.
    —- Kogălniceanu este nebun ?
    Cuza piine întrebarea aproape amical, dar păstrează înţepeneala ostilă à umerilor.
    —     Unii cred că are păreri diferite după starea atmosferică, alţii socotesc că dă dovadă de consecvenţă in problema Unirii. Inutil să vă spun că printre aceştia din urmă se numără chiar el. A fost intratabil şi a pus problema în termeni care mi-au paralizat orice influenţă. Este un orator desăvîrşit, Alteţă. Cucereşte !
    —     Astea sînt scuze, eu v-am cerut explicaţii... Efectul estetic al limbuţiei lui Mihalache la tribuna Adunării este o fantezie cu care nu cred că vreţi să mă amăgiţi ! Sînteţi foarte mîndru de luciditatea dumneavoastră, dar trebuie s-o dovediţi cu fapte.
    Asprimea ascunde de data aceasta sfiiciune. Ghica profită cu o oarecare piărere de rău. îşi începe „explicaţia“ cu aceeaşi întorsătură de frază :
72
    —      Alteţă, sînt acuzat în mod perfid că lucrez pentru turci, într-un sens foarte antinaţional şi în acelaşi timp foarte expresiv. Deşi mulţi îmi cunosc sentimentele, au avut delicateţea s-o spună atunci cînd am schiţat gestul de a combate propunerea lui Kogălniceanu.
    —      Sînteţi şi prea sensibil ! Susceptibilitatea dumneavoastră a prevalat ?
    —      Nu, Alteţă ! A prevalat teama că vom da un trist spectacol bătrînei Europe, fiind forţaţi să părăsim portofoliile noastre în faţa unei probleme... naţionale şi să arătăm astfel că un guvern român nu se poate menţine la putere nici o lună...
    Timpul este, într-adevăr, o chestiune esenţială atunci cînd rosteşti „portofoliile noastre“. De la 5 ianuarie în Moldova se succedaseră două guverne, de la 24 ianuarie în Valahia apăruse deja o criză ministerială.
    în improvizatele palate domneşti nu prea era linişte, nu era însă vina lui. Se auzeau mereu voci iritate.
    —      Dumneavoastră aţi înţeles de ce este foarte important să ne păstrăm, deocamdată, în limitele Convenţiei, domnule ministru ?
    Cuza îşi aşează mîna stîngă pe mînerul săbiei de parcă ar poza în faţa posterităţii. Dar este doar un gest de oboseală. Clipeşte des din pleoapele palide şi privirea albastră e încărcată de o ironie sîrguincioasă. Ghica trece, resemnat, peste aceste dovezi de preţuire :
    —      Kogălniceanu, spune, este un exaltat şi vrea poate cu tot dinadinsul să se afirme în faţa poporului şi a deputaţilor, dar nu e mai puţin adevărat că a găsit calea cea mai lesnicioasă : exprimă o dorinţă naţională — Unirea.
    —      Şi principele străin, completează Cuza cu o indiferenţă leneşă. Ar vrea să abdic înainte de a fi primit învestitura?
    -— Nu s-a formulat o asemenea... aspiraţie !
    Pisoschi îşi visează propriile amintiri şi surîde. Ciuful moale i-a căzut pe nas. In încăpere pluteşte, ca vălătucii unei pipe pufăite acum o oră, parfumul acela vag feminin.
    —      Dar ce trebuie sa cred cînd Camera moldoveana votează cu majoritate ca membrii Comisiei Centrale să
 73
nu fie retribuiţi decît după ce lucrările lor vor duce la împlinirea, dorinţelor celor două ţări, iar guvernul meu de la Iaşi, numit de mine, de mine, aprobă o asemenea propunere ?
    Cuza a ridicat voc€>a. Nu mai e obosit. Se plimbă cu mîinile la spate între fereastră şi masa încărcată de hîrtii. Insă nu este atît de indignat pe cît se aşteptase, mai mult îşi joacă enervarea, căci în miezul ei palpită o melancolie, o mîhnire ee-1 îndepărtează de toate şi care îi dă o oarecare inconsistenţă. Şi de aceea ministrul nu consideră pierdută şansa unei depăşiri a conflictului.
    —- Ministerul nu putea face altfel, insistă. N-am vrut să deschid un dialog riscant între noi şi Cameră,
    —   Şi aţi preferat să vă trădaţi...
    —   ...trădaţi ! ! !
    —      ...să vă trădaţi Prinţul care v-a chemat la putere ! Ei, frate Ghica, mi s-au spus lucruri grave pe care nu le cred : că ai da ajutor complotiştilor poloni, că vrei să mă discreditezi, să arăţi că n-aş fi capabil să-mi împlinesc promisiunile, că l-ai instigat pe Kogălniceanu...
    —      Măria Ta ştie prea bine cît de uşor se instigă Mi-halache singur. Ajutorul meu ar fi fost superfluu.
    —   ...că vrei să creezi dezordine !
    —      Nu vă lăsaţi influenţat de oameni care au provocat ei înşişi această situaţie prin incompetenţă, slugărnicie şi intrigărie. Camerele, în actuala lor compoziţie, vor fi în toate împrejurările recalcitrante.
    Foarte aproape de el, aproape atingîndu-i umărul, Cuza revine cu o bruscă furie, de parcă abia în acel moment a înţeles jignirea care îi fusese adresată. Tonul lui relaxat îl scosese din sărite, aerul distant, îndepărtat cu care discuta despre lezarea prestigiului său ca despre o problemă derizorie.
    —      Se zice, apoi, că l-aţi numit pe Negri în Comisia Centrală doar pentru a-1 aduce în ţară şi pentru a submina prin asta agenţia noastră de la Constantinopol. Dumneata ştii mai bine ca oricine că e singurul apt să ob-ţită recunoaşterea dublei alegeri de la turcii suzerani.
    —      Este o interpretare răuvoitoare a dorinţei mele de a avea în Comisia Centrală oameni cu clarviziune, onestitate şi echilibru.
 74
    —       Bine, este un fapt că v-aţi unit cu Kogălriiceanu în memorabila şedinţă şi i-aţi sprijinit propunerea ?
    —   Am explicat Alteţei Voastre care a fost conjunctura.
    -— Tocmai id ee a de conjunctură ar fi trebuit să vă
dicteze, domnilor, spune Cuza şi, uitîndu-se la el pare a vedea întreaga Adunare moldoveana, o prudenţă necesară !
    —       Ar fi păcat să vedeţi în toată această situaţie reaua mea voinţă în loc să judecaţi rece incapacitatea deputaţilor, imaturitatea lor. Am alcătuit un minister de care sînt ferm ataşat...
    —   Dar care nu îmi este mie ataşat...
    Acum e rîndul lui să se enerveze, ştie că e momentul să atace dacă vrea să-şi arate orgoliul rănit şi să ceară socoteală.
    —       Alteţă, am preferat Moldova, Valahiei atunci cînd mi s-â pus problema unui minister, sperînd că aici oamenii sînt mai responsabili de actele lor. Miniştrii pe care i-am ales împreună sînt, fără dubii, cei mai inteligenţi, cei mai dotaţi şi cu o orientare convingător democratică, moderată, aşa cum cred că trebuie să fie în acest moment cînd, cum spuneaţi, este nevoie întîi şi întîi de prudenţă. Dar între Cameră şi minister nu există un acord, căci Camera este conservatoare şi liberală — jumătate la jumătate, coalizîndu-se numai atunci cînd se pun în discuţie problemele naţionale. Vă, atrag atenţia că, în luptele pe care facţiunile le vor purta, se va simţi adesea necesitatea găsirii unui punct asupra căruia să existe unanimitatea şi acesta va fi întotdeauna Unirea şi principele străin. Ştiu, trăim o perioadă tulbure în care trebuie să îndreptăm oamenii de la exaltarea gesturilor mari de independenţă la căutarea fericirii cotidiene, dar asta cere răgaz, toleranţă şi răbdare. Ca să putem guverna esţe necesară o încredere perfectă între Alteţa Voastră şi minister şi o poziţie consolidată a acestuia nu numai în faţa Adunării dar şi în faţa propriilor săi funcţionari. Pentru că el nu va emana prea curînd dintr-o majoritate a Camerei va trebui să-l impuneţi prin mijloace artificiale...
    —   Eventual lăsîndu-mă insultat...
75
    —   Dar cine v-a insultat ?
    —   Să lăsăm...
    —      Totul depinde de autoritatea ministerului în faţa acestei Camere dezbinate, dar şi de autoritatea miniştrilor în faţa propriilor lor subalterni ! Iertaţi-mă, mă repet... am fost surprins de afirmaţia Alteţei Voastre...
    —   C-am fost insultat...
    Cuza, care se aşezase pe scaun şi-şi rezemase braţul visător şi din nou mîhnit pe marginea biroului înţesat de hîrtii, ridică privirea lui albastră, ironică :
    —      Vreţi să-mi cereţi ceva în privinţa autorităţii miniştrilor faţă de subalternii lor, nu?
    —      Da, vreau sa vă cer, Alteţă, demiterea lui Beldi-man şi a lui Teriachiu.
    —   Pe ce motiv ?
    —   Şi-au părăsit posturile fără a-mi cere voie.
    —      Cunosc cazurile. Nu sînt. de acord. Au plecat cu încuviinţarea prefectului de poliţie...
    —      Sînt mai întîi subordonaţii mei... Nu pot lucra cu cineva care îmi subminează autoritatea.
    —   Şi eu pot lucra cu cineva care mi-o subminează ?
    Pişoschi zîmbeşte serafic. „Chiar aşa, poate ?“
    —      Alteţă, cer demiterea lui Teriachiu şi a lui Bel-diman şi în caz de refuz îmi prezint demisia împreună cu întregul minister. Ceilalţi sînt convinşi de dreptatea principiului în virtutea căruia acţionez. Nu încap nici un fel de tranzacţii.
    —      Frate Ghica, acel trist spectacol pe care îl dăm Europei prin căderi de guverne nu te impresionează cînd este vorba de orgoliul dumitale ? întreabă Cuza moale, moale, apăsîndu-şi rădăcina nasului ca un om pe care oboseala l-a ajuns, în sfîrşit. Apoi face un semn de lehamite şi renunţă sâ-1 mai mustre, revine la tonul lui sarcastic : Am impresia că vă credeţi un Palmerston !
    —      Nu sînt prezumţios, Măria Ta ! In mintea mea, dacă vă asemuiesc Reginei Victoria sînt nevoit să mă consider un Palmerston...
    —   Bine, bine, voi reflecta ! Sînteţi liber !
    Şi se simte chiar liber. Dacă Prinţul nu „tratase“ problema însemna că vrea să se descotorosească de el. ®
 76
iritare veche se alimenta cu jignirile recente şi cu bănuiala că acest abil Ghica nu va acţiona la Constantinopol, nici nu-şi va plăti, însă, agenţi defăimători la Paris, ci îl va arunca tiptil într-o gafă politică mai compromiţătoare şi mai eficace decît o urzeală de vorbe şi bani.
    —      Vrea puterea nominală pentru mine şi pe cea reală pentru el, răbufneşte Prinţul trezindu-1 din reverii pe aghiotantul său, care dă repede din cap.
    în anticameră sînt deja adunaţi Manolache-Costache Epureanu, beizadea Iancu Ghica şi Lascăr Catargiu, aş-teptînd să-şi aranjeze viitorul guvern.
                                           VIII
    Se aude zumzăitul insectelor, foşnetul uşor al frunzelor, iar departe, în spatele casei care a început să se ridice, bocănitul tîmplarilor...
    Gradowicz lasă din mînă cartea şi închide ochii. Aerul e călduţ şi umed, de o senzuală moliciune. Parcul de la Ghergani, sălbatic şi bătrîn, are colţuri umbroase, ameninţătoare, dar şi poeniţe în care lumina se culcă leneşă pe iarba deasă şi înaltă. La marginea uneia din ele, lîngă o tufă de scoruş, şi-a găsit el liniştea siestei.
    „De unde o fi scos Ghica scaunul acesta primitiv, fără cuie? Din ce cotlon al casei vechi, prăfuite?“
    Totuşi e compd, deşi scîrţîie la fiecare mişcare.
    Gazda sa a rămas la masa de sub stejarul din spatele •conacului. „Stejarul acesta e un personaj al familiei, mă gîndeam la el în exil ca la doică sau ca la un prieten din copilărie, un prieten mai mare“, i-a spus, mîngîind trunchiul gros.
    La Ghergani, Ghica nu mai e Ghica de la oraş. Nu e mai puţin ironic, însă sinceritatea îi colorează palid gesturile cu o afecţiune care justifică acele prietenii lungi, bizare, cu oameni ca Negri, Bălcescu, Alecsandri, Go-lescu-Arăpilă, pentru care ambiţiile personale nu sînt miezul vieţii. Aici, prinţul de Samos îşi uita vanităţile.
77
    Pentru Gradowicz, Gherganii sînt o plăcută surpriză. Nu este nimic sfidător, arogant. Dimpotrivă, îl întâmpinase o tandră intimitate. Stivele de cărămizi arse, scheletul de bîrne al acoperişului, forfota zidarilor, tâmplarilor, dau atmosferei un plăcut miros de speranţă. Casa este aşezată în mijlocul unui parc vast, într-un spaţiu înconjurat de platani, stejari, frasini care parcă se dăduseră înapoi pentru a lăsa loc familiei ce-şi căuta refugiul. Aleea principală îi amintise de drumul, întotdeauna vesel, care îl ducea spre casa părintească. Fusese mai mult jignit decît recunoscător de această asemănare. O jignire care îl făcuse irascibil, sobru de parcă ar fi intrat într-o biserică de la al cărei cult a fost alungat.
    Fuseseră serviţi sub stejarul cel falnic, care îi protejase, într-adevăr, cuibărindu-i sub aripile lui largi, răcoroase şi le crease senzaţia unei izolări de interior, nu mai lipseau decît draperiile unor ferestre imaginare, trase pentru a acoperi scena lumii înconjurătoare.
    Inventase atunci subiecte care să-i absoarbă această emoţie ca un burete. Şi evident ultimele evenimente politice îi ofereau din plin asemenea bureţi :
    —       O interesantă poftă de unire, de conciliere manifestă atât liberalii, cît şi conservatorii cînd se iveşte prilejul a reaminti Prinţului că trebuie să facă loc unui principe străin. La Bucureşti, Rosetti şi Brătianu, dar şi Catargiu au primit vestea obţinerii dublei investituri cu o vizibilă lene. De parcă turcii, tot ezitând atâtea luni, păreau acum a se fi grăbit s-o acorde.
    Ghica avusese aerul unui om binedispus căruia i se spune brusc un adevăr prea serios pentru a-şi păstra seninătatea. Oftase şi, manevrînd abil furculiţa şi cuţitul prin şuncile din farfurie, spusese :
    —       Domnii aceştia nu-şi cunosc interesul, vor să-i întreţină lui. Cuza o calitate din care trage multe foloase. Caracterele puternice, se zice, se sprijină pe o memorie buna. Da, categoric, Prinţul nostru are memorie, ţine bine minte că a fost de două ori ales, înainte de a fi de două ori investit. Am să te rog, cu toate acestea, să nu ocoleşti telemeaua de pe meleagurile mele natale, care în frusteţea ei atinge cu oarecare geniu, adică instinctiv,
 78
subtilitatea brînzeturilor franţuzeşti... Iar dacă o să-ţi placă, îţi voi putea răsplăti bunăvoinţa cu acest caş afumat care s-ar putea să-ţi ridice admiraţia pentru Gher-ganii mei...
    El îşi tăiase o felie din calupul alb de telemea şi o mestecase făcînd gesturi de încîntare, apoi gustase din caş şi ridicase ochii spre bolta foşnitoare a stejarului care, cînd şi cînd, le arunca pe faţa de masă mesajele lui vegetale. O ghindă verzuie se odihnea în castronul cu supă.
    Apoi, pentru că nu-şi sfîrşise porţia de ironie şi voia să ocolească în vîrful picioarelor senzaţia că e acasă, în copilărie, lîngă bătrîna lui Cracovie, reluase :
    —      Beclard, care era la Prinţ cînd tocmai se desfăşura criza nervoasă, l-a auzit plîngîndu-se : Domnii deputaţi nu mă mai socotesc nici măcar un locţiitor, ci un uzurpator !
    —  Şi i-o fi trimis pe toţi în distinsele lor mame...
    Gradowicz îl privise cum mînca distrat şi, totuşi, temeinic, cu gesturi sigure, cu o respiraţie perfectă şi cum uneori îşi îngusta ochii încercînd să vadă viitoarea casă. ^ Ghica era foarte mulţumit de libertatea pe care o dăduse în această vacanţă propriilor lui ambiţii. Tamponîndu-şi cu şervetul barba ca tăciunele, el îi şoptise, aplecîndu-se peste masă, ca pe un secret :
    —      Sub această dublă alteţă nu voi mai accepta niciodată un minister. Încep să întrevăd viitorul miniştrilor săi, se vor transforma în curteni ! întrevăd şi viitorul distinselor lor mame, dar nu vreau să-l spun... Şi apoi este atît de plăcut la ţară !
    Voia să-l facă să înţeleagă, într-un fel atît de vesel, că Prinţul va fi nevoit să mai apeleze la el. Deja Go-lescu-Arăpilă refuzase să alcătuiască un guvern fără Ghica şi majoritatea moderaţilor se vor comporta la fel, iar Ghica, într-un guvern, nu poate fi decît preşedintele lui. Eşecul din Moldova nu-i închisese şansele şi, datorită paradoxalului comportament valah, chiar i le sporise. Cînd se întorsese de la Iaşi avea o mină destinsă : „Nu e rău să pierzi din cînd în cînd, lumea se simte datoare să-ţi arate simpatie.“
    Gazda făcuse o pauză urmărindu-i reacţia. într-adevăr, lui Gradowicz îi scăzuse sentimentul penibil de jignire,
 79
lăsînd loc unei nedumeriri : Ghica, fără să fie prea sincer; arăta totuşi că mai trăieşte încă sub impresia acelui eşec care, deşi nu-1 scîrbise, îl adusese la exasperare.
    —       M-am pomenit cu Pisoschi, spusese de parcă îi anunţa o întîlnire cu Un vechi prieten. Purta pe o tavă plină de pahare otrăvite invitaţia de a prelua un minister... în ce Principat voi dori.
    Gradowicz avusese inspiraţia de a nu se arăta surprins.
    —       Am refuzat. Pe mine nu mă iubesc nici albii, nici roşii, am argumentat !
    Lăsase o pauză în care făcuse semne enigmatice spre Louis, apoi continuase :
    —       Nu e bine aici, la ţară ? Am cumpărat pămînt, am recuperat nişte terenuri, vreau să-mi exploatez singur pădurile, să-mi construiesc casa asta, o casă la Cucuruz, o moşie a Saşei, şi să devin, da, oroare ! latifundiar... unul modern, desigur, care foloseşte maşini de ultimă oră. Am descoperit nişte arendaşi foarte energici. Cînd ridici o caisă ai senzaţia că îţi iei viaţa de Ja capăt.
    Din nou micşorase pleoapele încercînd să vadă conacul şi poate întinsele spaţii posedate. Ridicase paharul cul un vin indigen de o uleioasă căldură :
    —       Pacea nu se face la Villafranca între doi monarhi agresivi, ci în liniştea lanurilor, a pădurilor, a familiei... Ha! Cît de demonstrativ am devenit! Şi, ştii, nu fae decît să împrumut pentru o Vreme punctul de vedere al Saşei.
    Rîsese. Se amuza copios de această imagine patriarhală. Ridicase ochii săi cu pleoape grele spre frunzişul maiestuos al stejarului şi recitase :
          „Duminica şi-n sărbători, nimic mai bun Ca o discuţie despre război şi moarte,
          Cînd neamurîle-n Turcia^ departe,
          Se-ncaieră sub bubuit de tun.
          Stai Ia fereastră, bei un ţap spumos,
          Privind o pînză-n vînt cum se desface ;              ^
          Apoi te-ntorci acasă bucuros Slăvind aceste vremi de pace.
    Versurile lui Goethe sunaseră straniu în peisajul parcului de la Ghergani şi Gradowicz se întrebase dacă numai pentru simplul fapt că războiul nu mai era „în Turcia, departe“, ci abia se terminase „în Italia, aproape“, iar liniştea contemplativă le era îngăduită de paharul de vin ; avea o senzaţie de plutire în imaginar. Era ceva extrem de autohton în ingenuitatea cu care Ghica, sub stejarul lui familial, se credea posesorul unei utopii patriarhale. Abia acum se putea relaxa din crisparea înflăcărată a amintirilor şi simţi nevoia să se descalţe, să pună piciorul gol pe pămîntul atît de ireal al unei ţări adoptive.
    Trecuseră cu nonşalanţă la subiectele frivole, combinaţiile amoroase bucureştene, replicile pitoreşti, toată acea hrană suculentă şi picantă a capitalei aristocrate cu care se saturau întâlnirile de provincie. Nunta consulului Be^ clard cu domnişoara Catargiu — nuntă sobra la care participaseră aducînd puţină sare de acasă.
    —      Beclard, spusese Ghica, este unul din acei diplomaţi care cu timpul se integrează perfect în ţara unde au fost trimişi şi îşi uită misiunea.
    Apoi vorbiseră despre năvala Măriei Obrenovici în palat, despre obrăznicia cu care se afişa la braţul Prinţului, despre îndrăzneala Doamnei Elena de a ajunge pînă la... Brăila şi renunţarea de a mai intra într-un Bucureşti avid de scandal domnesc...
    Şi, deodată, Ghica trîntise, în timp ce sfîrşea o felie de budinca pufoasă :
    —      Pe ruina aventurii franceze, italiene şi austriece se va ridica o Prusie puternică, viguroasă, de fier ! Fii. atent, domnule Gradowicz, de la treizeci şi trei de ani am căpătat darul profeţiei. Să bem pentru îndoielnicii învingători de azi : pentru Franţa lui Volţaire şi pentru Italia lui Dante...
    îndrăznise cu timiditate :
    —  Pentru mătuşa noastră Anglia nimie?
    —  Ah, pentru Anglia, toată veneraţia ! toastase Ghica..
    Şi aproape în acelaşi timp apăruse trăsura somptu-^
oasă a subprefectului : un echipaj fantasmagoric — droş-ca, patru cai negri, mari, cu părul lucios şi coamele bine ţesălate, surugiul în uniformă de paradă, cu panglici:
 81
tricolore la pălărie, trei dorobanţi călări purtîndu-şi carabinele la oblînc şi, în jurul lor, o vînzoleală care lăsase cu gurile căscate pe tîmplari şi dulgheri. Louis, prompt la datorie, greu impresionabil, după ce făcuse cercetări la scara trăsurii, se îndreptase spre ei cu aerul că a scos un ciorap murdar dintr-un coş cu fructe proaspete, şi rostise :
    —  Domnul subprefect!
    In clipa aceea coborîse din atelaj un personaj rotofei şi încîntat de propria lui persoană :
    —      Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, li se adresase şi tonul era al unuia care scuză în lehamite impoliteţea celorlalţi de a fi fost la masă cînd el îşi face apariţia. Era negricios, cu sprîncenele groase îmbinate deasupra unui nas mic şi drept. Avea ochii catifelaţi şi o nervozitate săltăreaţă în gesturi. Nu privea nici un obiect cu stăruinţă, nu, ci arunca scurte uitături, împărţindu-şi atenţia în mai multe locuri depdată. Lumea, scena pe care îşi juca moderna comedie nu merita mai multă insistenţă, dar trebuia să nu-i scape nimic pentru a preveni niscaiva primejdii.
    —      Am venit doar să vă exprim bucuria, domnule Ghi-ca, că veţi fi din nou printre oamenii de seamă ai judeţului nostru şi să vă spun că puteţi conta pe sprijinul nostru...
    Ghica rămăsese drept, avantajat în această împrejurare de faptul că vizitatorul nu era prea înalt. îşi ridicase uşor sprîncenele : „Noi ? Care noi ? Noi, subprefectul? Noi, judeţul ? Ah, noi, oamenii de seamă, poate !“ Zîmbise într-un tîrziu — un tîrziu arogant, care îl aruncase pe reprezentantul puterii locale într-o nelămurită teamă căci ochii îi alergau neîncetat în jur, şi rostise :
    —      Da, vreau să mă aşez aici, pe meleagurile dumneavoastră...
    Subliniase acest „dumneavoastră“ cu atîta eleganţă senină şi batjocoritoare încît lui Gradowicz i se trezise milă pentru nefericitul amploiat cu ifose, care se credea mai „localnic“ decîţ boierul pribeag, întors la matcă. Rotofeiul însă rîsese încîntat şi mai-mai să-l bată pe umeri pe stăpînul Gherganilor :
    —  Splendid ! Splendid !
                                   82
    îşi mai învirtise ochii, mai săltase pe picioruşele lui scurte aşteptînd, probabil, să fie invitat să ia loc sau măcar să fie prezentat. Entuziasmul îi scădea vizibil, dar mai aruncase o nadă descoperind gurile căscate ale lucrătorilor care priveau scena cu uneltele în mînă, buimăciţi de funcţia vizitatorului. Se interesase :
    —  Sînteţi mulţumit de ei ?
    Ghica îşi vîrîse o mînă în buzunarul pantalonilor de alpaca şi, jucînd rolul omului de afaceri care stă de vorbă cu alt om de afaceri, dăduse toate asigurările în şoaptă :
    —      Da, îşi dau toată silinţa. Mi i-a recomandat cumnatul meu, Ioan Ollănescu.
    —      Aşa, aşa, făcuse domnul subprefect parcă mai liniştit, parcă scăpînd de o grijă ce-1 apăsa pe suflet, dar şi cu puţin regret că este astfel frustrat de o scenă suculentă cu ameninţări la adresa lucrătorilor. Pe picior de plecare, jonglîndu-şi privirile de la serviciile de argint şi de porţelan de pe masă la acoperişul doar schiţat, de la Gradowicz, deodată atacat cu o uitătură suspicioasă, la Anica, de la frunzele stejarului la cîinele alsacian tolănit la picioarele lui Ghica, de la umerii acestuia la botinele lui uşor prăfuite de varul zidarilor, ţinuse să reînnoiască promisiunile şi să-şi expună principiile : Oricînd aveţi nevoie apelaţi la noi ! Personal, cred că numai un regim de autoritate poate aduce fericirea noastră. Sînt devotat guvernului, domnule Ghica, trup şi suflet. Pînă nu dai cu biciul în românul nostru nu face treabă... Românul e leneş....
    —      Prea răbdător, i-o tăiase Ghica şi se aşezase pe scaun, gata-gata să-şi reia friptura care se sleia în farfurie.
    Rotofeiul întinsese o mînă micuţă, albă şi se repezise spre droşca împopoţonată. Dispăruse într-un nor de praf şi în scîrţîitul pietrişului aleii împreună cu dorobanţii şi surugiul lui tricolor, lăsîndu-i la masă, din-tr-odată fără gust, fără chef. Ghica îşi aprinsese ţigara făcînd semn lui Louis să strîngă ce era de prisos şi, răsturnat în scaunul lui ciudat, legat în chingi şi cu braţele de lemn îmbucate, mormăise interogativ :
    —      Liberal sau conservator ? Ar fi liberal după comportament, după poziţie socială, şi conservator prin înal-
 83
ta idee despre ordine pe care o are. Să fie oare un moderat de-al nostru ? Urmase o tăcere intens batjocoritoare, amară, după care Ghica, în cunoscutul său stil autopersiflant, jumătate veselie, analiză lucidă a propriei slăbiciuni şi jumătate dispreţ, învăţat poate de la sir Stratford, pe malul Bosforului, în acea epocă de distinsă diplomaţie europeană pe motive orientale, făcuse : Ei ! Ar fi o plăcută surpriză să ne vedem caricaturizaţi astfel ! Dar mai grav ar fi dacă aceasta s-ar dovedi a fi clasa nouă, aceea pentru care pledăm în numele progresului ! Rămăsese pufăind din ţigară cîteva minute. E destul de jalnic să constaţi asta. Dar nu părea dezgustat. Enervarea îi crea un fel de aureolă feudală, mai ales că se afla sub coroana falnică a stejarului său familial şi construia o casă pentru urmaşii săi, un conac în care vor trăi copiii şi copiii copiilor săi ca într-un spaţiu al siguranţei materiale depline, al liniştii şi bunăstării. Promit să-mi pierd noaptea gîndindu^mă la puhoiul de rotofei ce-şi vor revendica drepturile la autoritate mai mult deci t la cele de egalitate ! Cine ştie ce ne va mai fi dat să trăim. De unde dracului apar ăştia ?
    Pufăise din nou din ţigară, deloc mîhnit şi încet, încet îşi revenise, se cocoţase iar în ironia lui „de Gher-gani44, lipsită de violenţă, contemplativă, nepătimaşă :
    —       Pariez că se socoteşte un nedreptăţit, are un văr fără merite deosebite, un nătărău, dar care „a avut noroc44 şi a ajuns consilier în vreun minister — în ziua de azi oricine se poate prezenta drept consilier în ceva, undeva... Apoi pariez că n-a stat cu mîinile în sîn în timpul multelor noastre ocupaţii şi se laudă cu felul în care „s-a descurcat44, rîvneşte ni plus, ni moins postul de ministru. Vrea să-i ştie toţi de frică : „Dă-mi mie puterea în mînă şi dacă nu ţi-oi îndoi producţiunea ţării să nu-mi zici pe nume ; ordine straşnice pe la toate comunele să are de două şi de trei ori pe cît ara mai înainte, fără a căuta al cui este pămîntul, ai cui sînt boii, al cui este plugul, a cui este sămînţa, ale cui sînt braţele...44.
    Lucrătorii asistau fermecaţi la batjocura boierească, îşi făceau semne de mulţumire şi trăgeau cu spor la treabă. . Ghica se ambalase, se ambalase şi, brusc, împungînd ţigara în scrumieră îşi revenise :
84
    —- Plevuşcă aceasta de slujbaşi cu gustul puterii şi cu ignoranţa totală a legii fărîmă orice iluzie, orice speranţă...
    Peste prînzul lor de vacanţă se lăsase un nor gros.
    Gradowicz ieşise de sub falnicul acoperiş al stejarului şi o luase razna prin parc, cercetîndu-I, căutîndu-i cotloanele, tîrînd după el scaunul acela primitiv, de o arhaică frumuseţe şi... comoditate. Ii lipseau mestecenii lui dragi, trunchiurile albe, scorojite şi de o infinită tristeţe nordică, dar regăsea aceeaşi linişte „naturala“, aproape copilăresc de expresivă a pădurilor natale. Lumea îşi arăta din cînd în cînd colţii şi tabloul situaţiei lui atît de volatile, atît de greoi aburoase atîrna de peretele unei camere tapetate cu platani, fagi şi castani. De acolo, din acel tablou luminos şi melancolic îi surîdea Ludwiga, pe sub pălăriile ei ofilite, bătrîneşti..; acele solemne şi păcătoase pălării pline de panglici şi pene, Ludwiga înain-tînd măsurat, energic, printre frunzele uscate, macerate ale anilor trecuţi... Era atît de sfîşietoare o asemenea apariţie încît se simţea dator să facă pentru ea orice, să-i ofere ceva esenţial, să i se devoteze pînă la capăt, aşa cum alţii o făceau pentru o, idee. Insă Lucîwiga nu era ideea lui, era complicea Iui. Ea încerca să recucerească — ţesînd pînza subţire care din nefericire se destrăma cam repede — acel tărîm pierdut, acel aer miraculos, acea fină paloare a iubirii care era însăşi Polonia lor, a amîndurora ! Ea care nu crezuse în războiul italian, ea care îi reproşase într-un frumos stil suspicios că se lăsase manevrat de politica franceză („se crede că dubla alegere era hotărîtă dinainte prin instrucţiuni franceze pe care dumneata ai avut viclenia de a nu mi le dezvălui, mie şi lui Alleon“). Domnul acela cu faţa de pergament, cu mîinile scorojite se supărase pe el, era un agent pe care nu mai putea conta. Şi auzea vocea joasă, senzuală a Ludwigăi : „Nu e bine ca Principatele să se ţină în trena Franţei care nu crede în principiul integrităţii Imperiului otoman. Asta le va zvîrli nu în braţele lui Napoleon al IlI-lea, cum s-ar putea crede, ci în cele ale lui Alexandru al II-lea sau ale lui Franz-Josef» Pentru că Franţa nu va face, ca de obicei, nimic decît să agite
 85
spiritele într-un sens foarte ideal al istoriei, aşa cum au făcut şi cu polonezii. Nu va fi război. S-a făcut tapaj în Italia pentru a acoperi jocul din Principate.“
   Se străduise cîteva luni s-o convingă de iminenţa mişcărilor din nordul Italiei, dar de la Constantinopol Lud-wiga îşi balansase pălăriuţele ei fanate, într-o orgolioasă negare, bolnavă de o încăpăţînare pe care i-o cunoştea, i-o admira şi i-o adora, deşi îl scotea din sărite. Dar în aprilie, Napoleon „vrînd să redea Italia ei însăşi“, trecuse Tricino, şi el, un umil funcţionar al consulatului francez din Valahia, avusese un imens sentiment de satisfacţie. Nu pentru posibila recucerire a Lombardiei pentru Victor-Emmanuel, nu. Siguranţa doamnei din balconaşul de la Kaba-Taş fusese învinsă.
   Ludwiga, Ludwiga ! In păienjenişul ei fin diplomatic refuzase evidenţa, deşi el o condusese răbdător spre, o realitate atît de puţin rigidă, atît de refractar necalculabilă, ca pe o soră oarbă, însă prudentă, pipăind cu talpa piciorului mic, încălţat în botina prinsă cu nasturi trandafirii, pămîntul gloduros al Europei... Luciditatea îi era acestei femei cea mai rezistentă slăbiciune. Trăia la Constantinopol între răceala lui Alleon şi ardoarea, freamătul adesea teribil de ineficient ale lui Czajka. Printre reproşuri şi sfaturi, mesaje şi raţionamente îi arunca o amabilitate ce-1 făcea să salte scrisoarea spre soare şi s-o privească în contra luminii ca pe acele hîrtii ce ascund discret în fibra lor un semm heraldic... „Ce mai face mărul din curtea consulatului ? Mă gîndesc la el uneori cu dragoste de soră...“
   Şi-o aminteşte, oprită cu trei trepte mai sus de el, pe scara casei din Ortakioi, cum mîngîia balustrada de mahon şi-i vorbea moale, ,cu vocea ei joasă, profundă despre... interesele lor, despre rolul lui în Principate, despre ceea ce se aştepta de la el. Dorise să îngenuncheze acolo, pe treapta lui, ca un cavaler medieval ce îndrăzneşte într-o supremă evlavie să sărute poala rochiei doamnei căreia i-a închinat drumul în căutarea Graalului. Ludwiga îşi reţinuse o clipă respiraţia, încetase să-şi mai alunece mîna pe balustradă şi-l privise cu spaimă de parcă înţelesese. Dar asta a fost totul, şi binele şi răul dintre ei, speranţa
86
lui, surpriza ei, imensul spaţiu care îi despărţea, cîteva trepte neînchipuit de vigilente, de necucerit.
    Departe, în faţa casei vechi, la pianul uşor dezacordat, scos afară, la soare, pe iarbă, alături de mobila salonului şi cuferele cu cărţi şi obiectele învelite în ştergare, Ghica îi trimite un delicat semn de afecţiune cîntînd cu ştîn-găcia lui declarată, de „diletant zelos“, preludiul în mi minor de Chopin. Nu poate răspunde acestui dar decît închizîndu-se în carapacea sa, în mijlocul acestui domeniu paşnic, pe scaunul bizar şi gîndindu-se la Cracovia lui dragă. „If music be the food of Iove, play on“ îi şopteşte fraza lui Shakespeare.
    Parcă ar locui într-o imensă mînăstire în ruină, tîn-jind după o mare de lapis-lazuri, flancată de munţi de smarald şi Polonia toată se întinde în spatele lui ca un decor de dramă romantică, patetică, iar el nu are voie să întoarcă faţa spre ea.
    Ah, singurătatea, singurătatea lui într-o lume atît de activă i se pare o nedreptate. De ce să rămînă în umbra pălăriilor ofilite ale Ludwigăi sau în aceea a orgoliului sfidător al lui Beclard, unde l-a plasat bătrîna Anglie, pentru a aştepta izbînda viitoare, strălucitoare, copleşitoare ?
    Se strînge în scaun ca un melc în casa lui răsucită şi, de acolo, priveşte o natură deschisă, generoasă, candidă care îi reproşează doar lipsa reciprocităţii. Dar de unde poate da el o simţire valahă unei păduri valahe ? Poate doar din neţărmurita lui dragoste pentru Polonia...
    Aproape că nu mai respiră de emoţie. Muzica vine dintr-o depărtare camuflată, dintr-un colţ prea intim al vieţii imediate pentru a putea prinde realitate. Doar suferinţa lui, izolarea lui destul de prăfuite, învechite, patinate de vreme mai oferă iluzia unei intimităţi reale. In înaltul frunzişurilor, păsările îşi vorbesc, iar Ghica îi face un gest de amabilă găzduire apăsînd pe suferinţele lui. E felul acestui prinţ temut pentru abilitatea lui de a-i atrage atenţia că-1 respectă. Ii arată o discretă preţuire pentru tainicele lui idealuri.
    Ghica se voia uneori iubit nu numai pentru inteligenţa lui rece, ordonată, aproape cinică, dar şi pentru
87
aceste fleacuri sentimentale care deschideau uşi neaşteptate spre un peisaj în care, dacă nu puteai intra, aveai totuşi bucuria de a-1 contempla, de departe, prin şirul de canaturi luminoase. La capătul acelui culoar de lumini calde se afla chiar prietenia prinţului de Samos, ceva vizibil, dar intangibil.
    Notele lui Chopin risipite prin pădurea Gherganilor capătă rezonanţe fireşti. Pianul are deodată accente dure, jucăuşe, dure, ca într-un monolog intransigent.
    Cît de fericit merita să fie ? Ce făcuse el pentru a merita clipa aceasta de disperată pace ?...
                                              IX
    Drumul fusese un calvar. De două luni şi mai bine, părăsind Samosul, tot veneau. La Smirna, unul din copii făcuse febră, îşi găsiseră adăpost în casa consulului francez, amabil, amabil, dar excedat de cantitatea umană invadatoare ; la Constantinopol îi căzuseră Saşei pe cap nenumărate treburi ce se adunaseră de cînd plecase Ion în ţară. Avusese noroc cu Negri care descurcase unele din ele in timpul rămas disponibil dintre alergăturile lui diplomatice, aproape coşmareşti, şi care ţinuse casa din Hissar într-o ordine desăvîrşită. Cînd o luaseră din loc, avusese senzaţia că strînge un cort de campanie ! Ii purtase o mare liniştită, dar cei mici, neînvăţaţi, o suportaseră greu, y compris la nourrice ! La Brăila, aşteptaseră trăsurile într-o caniculă leşinată abuzînd de ospitalitatea interesată a Băbienilor. Saşa se rugase nopţi la rînd să ajungă odată cu şatra ei undeva unde să spună acasă, unde să-şi lăbărţeze familia prin camere luminoase şi ea să aibă colţul ei.
    Niciodată nu simţise că are o familie prea numeroasă decît în această călătorie în care fuseseră nevoiţi să stea linul cu nasul în ceafa celuilalt, într-o perpetuă învălmăşeală.
 88
    In prima trăsură — „trăsura noastră“, cum îi scrisese Ghica, intraseră, cu bunăvoinţă, miss Haycock cu Scar-lat şi doica purtînd în braţe ultima făptură pe care i-o dăruise Dumnezeu Saşei, Ana ; în cea împrumutată de Ollănescu, mai mare, mai înaltă, la care înhămaseră zece cai, luînd de la Polihroniade doi pe chezăşie, se înghesuiseră ea şi preceptorul cu Eliza, Maria şi Dimitrie şi multe, multe bagaje care nu mai încăpuseră nici deasupra, nici la spatele cupeului.
    Vizitiul lui Ollănescu — spre deosebire de „al lor“, Andrei, încunoştiinţat că poartă fiinţe prea fragile — avusese diverse fantezii, de o seninătate tulburătoare : scurtase drumul prin rîpi şi vaduri absolut nemilos, încît Petrescu trebuise să iasă din rolul său şi să dea porunci severe pentru a nu fi nevoiţi să recupereze la tot pasul cîte un cufăr sau un sac de voiaj din mijlocul prăfos al drumului şi să oblojească rănile copiilor care chirăiau că se răstoarnă „şariota“.
    Din cînd în cînd se opreau „să se vadă“ cei din primul vehicul cu cei din al doilea, să-şi ofere cîteva clipe de dezmorţire în faţa vreunui han plin de muşte sau a locuinţei primitoare a unui cunoscut unde li se ofereau apă rece, dulceţuri şi fructe scoase din pivniţe friguroase. Refuzase o escală la Buzău tocmai pentru a sfîrşi odată calvarul acestui pelerinaj în care se tot călcau unii pe alţii în picioare, iar cînd Miţa voia să mănînce, ceilalţi refuzau, cînd Eliza voia să meargă într-un tufiş, ceilalţi făceau nazuri şi hohoteau, pentru ca peste o jumătate de oră Totö să ceară „permisiunea“ spre hazul celor două fete... şi mesele se întindeau la nesfîrşit, poftea Eliza, nu dorea Miţa sau invers, coşul cu hrană trecea de pe un genunchi pe altul, nu putea urmări ce moşmondeşte fiecare acolo, ce obrăznicii puneau la cale mîinile cufundate în brînză, ouă, friptură, dulciuri şi limonádé — totul se petrecea cu aerul unei cuminţenii jignite de suspiciunile materne, dar debandada asta, la care se adău-tfaseră nervii călătoriei, ai lipsei de spaţiu, îşi dăduse roadele — toţi aveau indigestii, iar în apropiere de Bucureşti opriseră în toate lanurile, în toate păduricile.
    Erau plini de praf şi năduşeală, obosiţi, surescitaţi şi, dnd le vedea pe cele două femei coborînd din cealaltă
 89
trăsură, una ţinîndu-1 pe Scarlat de mînă, cealaltă pur-tînd-o pe Ana cu nasul sfîrîind în horbotele scutecelor, Saşa îşi privea turma cu aerul că a deschis poarta unei grădini zoologice din care sînt gata să se repeadă asupra ei ori s-o sfîşie, ori să-i ceară ajutorul, tot felul de jivine.
    Ajunseră în faţa casei de la Bucureşti — a „casei lor“r unde o aştepta un colţ al ei, un pian, un fotoliu în care să citească sau să-şi brodeze minunatele ei jocuri de croşetă şi gherghef, adîncită în ea însăşi ca într-o apă liniştită, limpede — aproape isterizaţi. Se dăduse jos din trăsură, privise faţada casei cu ferestrele ei înalte„ cu mica terasă, acoperită de marchiza de un verde pal întinsă deasupra treptelor într-un amplu evantai, şi aşteptase...
    Dar în afară de Louis şi de o ţigăncuşă nostimă, îmbrăcată în cameristă, de grăjdarul care se repezise să deshame caii, de bucătăreasa şi lenjereasa angajate de curînd şi dornice să sublinieze acest lucru, nu mai apăruse nimeni.
    Nimeni !
    Louis făcuse oficiile de gazdă, mereu spunînd că doamna Cantacuzino pregătise totul şi cînd spunea totul avea aerul că vorbeşte de lumea înconjurătoare — casele, străzile, teatrele, hotelurile, cafenelele, pieţele, bisericile, oraşul şi chiar Valahia în întregime.
    Deci Maria se străduise să-i fie bine sorei ei !
    Dar Domnul ?
    Ah, Domnul, da, îi aşteptase pînă acum o oră, o jumătate de oră, nu putea preciza, dar venise domnul Geor-ges Cretzeanu care îi spusese că se întîmplă ceva, s-au tras focuri undeva şi ieşiseră împreună undeva, pentru cîteva minute, asta i-o explicase, doar cîteva minute tre-biiia să lipsească. Bineînţeles, e vorba de ceva politic f
    Apoi, ea şi celelalte femei ale casei supravegheaseră spălatul copiilor, oblojirea rănilor şi a bolnavilor, masa de seară, repartizarea bagajelor prin camere, culcarea tuturor şi propria lor regăsire corporală, sufletească, în intimitatea paturilor cu aşternuturi curate, apretate, brodate cu fluturi, flori şi panglici, împietrite de surpriza unor noi cunoştinţe, năvălind cu chiote, hohote şi me-
90
lancolii — inexplicabile deocamdată. Saşa nu mîncase cu ceilalţi, se aşezase în camera ei — a ei — pe marginea patului, apoi se aruncase pe el aşa cum era îmbrăcată, încălţată, trimiţîndu-şi camerista să întrebe pe Miss Haycock de ce plînge Miţa. Dar nu putuse sta astfel, ieşise, trecuse prin camerele unde Miţa şi Liza erau forţate să intre în baie, unde doica hrănea pruncul, miss Haycock se căznea să-l ţină pe Scarlat pentru a-i băga în gură mîn-carea şi pentru a-1 spăla cum se cuvine, apoi în timp ce doica, miss Haycock şi Petrescu luau masa ca în salonul unui vapor, unde pasagerii se reîntîlnesc după furtună şi după ce valurile le-au zguduit stomacurile şi nervii, îşi făcuse toaleta, îşi schimbase rochia, îşi aşezase părul într-o bonetă cu marginile dantelate şi, pindind liniştea deplină a casei, încheierea pelerinajului pe scări spre odăile de la etaj, se strecurase în holul larg unde Louis se pregătea să stingă luminile, li făcuse semn să lase pe cele din jurul pianului şi-l expediase.
    De sus, parcă se aud respiraţiile copiilor, somnul lor liniştit.
    Strînge şalul subţire în jurul umerilor şi se aşează pe un fotoliu cu spatele la uşă. Aşteaptă să se lase şi în sufletul ei liniştea aceea ritmică, molcomă, care să-i înece furia, surpriza, enervarea, stupefacţia pe care şi le inhibase în aceste două ore în care nu făcuse decît să scurme locul pentru a-şi cuibări puii sub aripile calde de cloşcă.
    „întîi a spus că ne întîmpină la Constantinopol, apoi a scurtat-o pînă la Brăila, apoi şi Brăila a devenit imposibilă, căci afaceri de mii de ducaţi şi procese trebuiau supravegheate la Ghergani, la Tîrgovişte ! Şi iată că nici la Bucureşti nu ne-a putut întîmpină.“
    Aceasta era tema pe care mintea ei febrilă trebuia s-o dezvolte, analizînd-o, descompunînd-o, oferindu-i o desfăşurare oarecum paşnică, suportabilă, din care să ţîş-nească un grăunte de înţelegere sau de toleranţă. Aceasta era familia ei, viaţa ei, casa ei şi toate se sprijineau pe umerii bărbatului ei, orice ar fi făcut el care să-i jignească amorul propriu.
    Înţelesese că nu trebuie să-i ceară nimic. Trebuia să se mulţumească numai cu ceea ce-i oferea el. Era iiiult ?
91
Era suficient, în orice caz ! Dar nu avea voie să-i ceară nici cel mai mic lucru, ar fi fost o ciudată impertinenţă din partea ei. învăţase să aştepte darurile lui, nu întotdeauna generoase, nu întotdeauna cele de care avea nevoie, nu întotdeauna măcar venite la timp, însă avînd în ele ceva care, vag, i se adresa. Ştia că o preţuieşte şi, cu timpul, acesta ajunsese singurul sentiment manifestat fără echivoc. Uneori sensibilitatea ei îi caută semnele de afecţiune acolo unde nu era decît indiferenţă biîndă, oboseală, lene, uitare de şinei Ca un animal dîrz, sătul după o vînătoare izbutită, soţul ei somnola din cînd în cînd şi somnolînd întindea mîna spre umărul ei şi i-î mîngîia cu gîndul aiurea, lăsînd-o să spere astfel că în sentimentul acela de posesiune se ascunde o pasiune reală, incapabilă să se exprime aşa cum rîvnea ea. Ea nu obţinuse nimic din ceea ce avea, nu luptase adică pentru nimic şi de aceea îşi .dădea seama că nici n-ar putea menţine dacă n-ar dori el asta.
    Intr-o seară de bal a anilor 1846, ochii lui cu pleoapele trase, de o întunecime sticloasă o priviseră ca pe un lucru al său, incontestabil, şi, pentru a-şi asigura avantajul descoperit din senin, n-o cucerise pe ea, ci pe tatăl ei. Atunci Saşa simţise cu uimire că reprezintă o valoare — o valoare negociabilă, desigur, dar excepţională. Şi fusese meritul lui că-i dăruise acest vertij al vanităţii. La 15 ani cineva te ia în palmă ca pe o cupă de cristal, îţi apreciază calităţile : culoarea, proporţiile, te aşează în lumină să-ţi judece strălucirea şi, înainte de a se ivi alt preţuitor, poate mai bogat, mai extravagant în ofertele lui sau poate mai expert, se aruncă în tîrgu-ială şi* avînd de înfruntat vigilenţa şi parcimonia proprietarului, te cumpără !
    Cea mai fericită perioadă din viaţa ei fusese aceea cînd Ion, înşfăcîndu-şi obiectul în care investise atîta entuziasm şi de la care căpătă o substanţială dotă, o luase în casa lui cu toată pompa cuvenită fiicei generalului Mavros, care va figura în vitrina de lux a unei familii măreţe, alături de chipurile unor domnitori şi domniţe.
92
    O ţinuse o vreme, s-ar spune, pe consola din salon, aşa cum ţii ultimul vas de Sevres de la sfîrşitul secolului trecut pe care l-ai achiziţionat mai întîi pentru a-1 vedea şi admira tu (Ion o contempla pe sub pleoapele lui lăsate, ca un armean mulţumit de ceea ce-i intrase deodată, printr-un miracol comercial, în dugheană) şi apoi ceilalţi, liota de prieteni şi hoarda familiei princiare care, cu gelozia cuvenită, îi căutaseră defectele. Şi defectul ei principal era chiar tatăl ei, vechiul proprietar de la care o luase cu atîta grabă.
    Cu timpul o dăduse jos de acolo, îi găsise un loc mai adecvat. Ea era cea dintîi care să recunoască asta şi chiar să-i mulţumească, nu era dornică să stea cocoţată pe consolă pentru nimic în lume — prezenta dezavantajul nu numai al exhibiţionismului, al extravaganţei pentru care nu avea nici o vocaţie, însă o împiedica să respire, să se mişte. Tocmai intrarea printre obiectele fireşti, obişnuite ale casei, acele obiecte pe care uneori uiţi să le mai vezi, să le mai remarci, îi convenise. Abia atunci simţise că intrase în casă, în vitrina familiei, în rînd cu ceilalţi, fără ostentaţie, avînd locul ei asigurat, temeinic, la adăpost de curiozităţi snobe sau de cercetări prea amănunţite. Pe consolă o pîndeau mii de pericole : mîinile care răsuceau obiectul, îl cîntăreau şi-l aşezau uneori dinadins prea pe margine.
    „Ei bine, suspină Saşa, îl iert. Da. Il iert.“ începe să fie împăcată cu situaţia.
    Ce altceva mai bun are de făcut ?
    „Nu, nu-1 iert, dar nu-i voi reproşa nimic.“ în tonul interior cu care se hotărăşte să procedeze astfel este destulă ironie şi resemnare, dar şi o încruntare pe care o socoteşte singura pedeapsă valabilă din cîte are la dispoziţie. Dacă s-ar repezi puţin şi i-ar cere socoteală, n-ar putea evita transformarea unei atit de intime cute dintre sprîncene în vulgaritate. Superioritatea gestului ei consta nu numai în evitarea discuţiei penibile, dar şi în sentimentul de generozitate pe care îl putea gusta din plin, în ciuda faptului că Ion nici nu o va observa. E o formă de generozitate total ignorata „în zilele noastre“, cum ar spune tatăl ei.
 93
    Nu se aude nici un zgomot afară. Sus, la etaj, toată lumea doarme sau se odihneşte. Cu siguranţă miss Haycock citeşte romanele ei englezeşti teribile, iar Petrescu cu palmele sub ceafă vede deja profilată pe tavan scena de mîine a reîntîlnirii cu părinţii, cu surorile lui.
    In liniştea profundă a casei, Saşa distinge deodată tic-tacul familiar. Tresare ca la vocea unui prieten vechi întîlnit pe meleaguri străine.
    „Ce cauţi aici, năzdrăvan bătrîn ?“
    Lingă uşa care dă spre sufragerie, impozant, purtîn-du-şi greutăţile cu demnitate şi arătînd sclipitoare sub cristalul curat al cadranului, pendula copilăriei !
    „Ah, fiara, ah, vîndutul, sluga ţarului şi toate celelalte, generalul şi intrigantul, tatăl meu cel adorat mi-a dăruit discret şi surîzător bătrîna lui pendulă !“
    Dar Saşa nu se ridică şi nu se apropie de ea pentru a-i mîngîia lemnul fin, lucios şi pentru a-i urmări gravurile subţiri de pe cadranul aurit. Se strînge în şalul inutil şi aşteaptă. Deocamdată trebuie să se pregătească pentru această întîlnire, nu pentru cealaltă, în care un părinte tandru şi cuprins de beteşuguri îi va întinde braţele.
    „Nu-i reproşez nimic, repetă simţind şalul lipindu-i-se de umeri şi zăpuşeala acestui sfîrşit de septembrie lă-sîndu-se ca o pătură groasă peste fotoliul ei întors cu spatele la intrare, dar nici nu mă ridic de pe fotoliu să-l întîmpin. O să rămîn aşa, înţepenită aici pînă se va apropia, mă va vedea şi... Trebuie ca măcar eu să-mi respect generozitatea, nobleţea, să-i confer valoarea reală. Nu mă voi ridica. Voi rămîne cu spatele spre uşă, îl voi lăsa să mă ocolească... Vai, vai, ce strategie!“
    li şi vine să rîdă.
    Tot drumul străbătut, timpul incredibil de lung prelins între ei i se arată deodată ca un culoar întunecos. Şi asta n-ar fi destul dacă la capătul lui nu ar fi această ezitare, această bîlbîială atît de naturală a relaţiilor. In ciuda întunericului, a vieţii pe care au trăit-o atît de diferit unul de celălalt, a diverselor amănunte intransmisibile chiar şi în cea mai pătimaşă confesiune o copleşeşte o emoţie căreia îi caută îndelung adjectivul şi în
 94
cele din urmă recurge la... Da, în faţa ingratitudinii lui dezinvolte, ea are o emoţie... convulsivă, de om singur, disperat, resemnat şi aşteptînd o mare bucurie modestă, un miracol de toate zilele.
    „Ca să-mi pun planul în acţiune trebuie să fac puţină ordine în ceea ce simt, se sfătuieşte Saşa aşezîndu-şi cuminte mîinile în poală. Ordine ? !“
    închide ochii şi o vălmăşeală de imagini o înghesuie.
    Cam greu !
    E de părere după acest scurt examen că ar fi mai bine să laşe casa vraişte, să bată vîntul în pragul ei, vîntul, grindina, soarele, ploaia, veselia, suferinţa, deznădejdea, speranţa...
    „Ca să mă stăpînesc trebuie să mă gîndesc la altceva. La ce ?“
    Deschide ochii şi şi-i roteşte asupra celui mai apropiat decor. Va schimba perdelele, sînt prea greoaie, prea sumbre, Ion s-a lăsat ghidat de Maria care are gusturi de austeritate absurde. Dar dacă schimbă...
    „Parcă s-a auzit o trăsură ?u
    Nu s-a oprit în faţa casei.
    Deci dacă schimbă perdelele va trebui să schimbe şi tapiseria. N-o să mai rimeze deloc mătasea asta arămie cu... Cu nimic. Chiar cu nimic.
    îi vine să plîngă.
    Pentru că sus, printre canelurile spiralate ale scării îl zăreşte pe Toto. Atît de emoţionat era că-1 va vedea pe taică-său încît tot drumul de la Brăila la Bucureşti fusese un băiat-model : săritor, atent, politicos, sacrificîn-du-se pentru surorile lui, ascultînd fără crîcnire sfaturile ei şi ale lui Petrescu. Numai că trebuie să fie împins de lîngă balustrada scării; se proţăpise sus, la etaj, pîndind mişcările din hol şi din salon. Ea nu are curajul acestei violenţe. îi face un semn mărunt cu mîna :
    —   La culcare ! La culcare, Toto !
    în acel moment Petrescu, în halat şi papuci, îşi face benefica apariţie. Aruncă o privire jenată Saşei, prin care îşi cere permisiunea de a face o brutalitate, o agresiune usupra fiului ei, şi-l înşfacă de umăr bodogănindu-1.
95
    Ion n\i va înţelege niciodată cît de tare îl frustrează pe Toto absenţa lui şi nici cît de ţare îl va frustra prezenţa lui.
    Au fost momente în care Saşa cu intuiţia ei „primitivă“, cum şi-o ironiza, simţise că băiatul are nevoie mai mult de lipsa tatălui său decît de prezenţa lui, pentru a se forma, pentru a căpăta libertate în gesturi şi în reacţii. în ’56 fugise cu el la Bucureşti pentru a-1 salva de influenţa prea presantă a tatălui său. îi mărturisise doar lui Mavros : „Uneori trebuie să-ţi aperi progenitura chiar împotriva creatorului ei !“ Asta numai pentru că generalul, în creşterea propriilor sale fiice, manifestase o foarte subtilă pedagogie, le lăsase iniţiativa afectivă,
o  aprobase, şi-o însuşise, o celebrau împreună ca un suprem omagiu adus paternităţii, nu le îngustase imaginaţia şi nu le strînsese excesiv sensibilitatea morală. Saşa se trezise atunci complice cu tatăl ei la educaţia lui Totot
    Iar trece o trăsură prin dreptul casei.
    „Trebuie să-mi păstrez calmul, calmul meu violent...“ îşi spune aşezîndu-se temeinic pe marginea fotoliului. Priveşte şalul făcut mototol în poală şi surîde la imaginea fadă a jocului ei de scenă.
    Deci, va părea că nici n-a observat absenţa lui ? Nu se poate. Faptul că îl aşteaptă va demonstra contrariul. Şi apoi tocmai pe asta a mizat el cîna şi-a permis să plece. Dumnezeule, ce surpriză ! O surpriză ar fi într-âde-văr, dacă, intrînd în casă, Ion s-ar trezi cu un papuc în cap ! Urlete, invective, istericale ! Asta da, surpriză ! Dar de unde să înveţe ea rolul acesta ?
    „Ah, biata mea fidelitate! Pînă la moarte! Pînă la moarte ! Ce rost ar avea să merg atît de departe cu prefăcătoria ? E mai practică o ipocrizie tandră, mai adecvată, aş spune, o viclenie care să mă mulţumească pe mine.“
    De sus, de la etaj, venea în valuri liniştea somnului general. Valuri vîscoase care coborau scara treaptă cu treaptă pentru a se izbi de picioarele ei şi ale. fotoliului în care se refugiase şi pentru a se domoli acolo ca nişte pisici uriaşe, negre, cu ochii fosforescenţi.
    Timpul, răbdarea îi topiseră furia, indignarea. El o să vină cerînd iertare, plîngîndu-se de cine ştie ce eve->
96
nimente imprevizibile şi casa care îi pare acum, în ciuda holului de o sfruntată majestate, turtită, va căpăta brusc viaţă şi verticalitate.
    Se gîndeşte să-şi caute o treabă, să lucreze ceva la gherghef, să citească, să studieze partiturile de pe pian
—   cu siguranţă nişte noi achiziţii făcute de Ion pentru oa, pentru clipele lor de muzică ! Dar nu poate, îi tremură mîna de oboseală, o dor ochii. Trebuie că arată destul de prost, dar nu mai are tăria să se ridice, să-şi pudreze puţin obrajii, să-şi ascundă cearcănele...
    „Ah, şi lampa asta ar trebui schimbată. Are un abajur prea mare pentru un suport atît de fragil.“
    Atinge globul de sticlă.
    Arde.
    Arsură lină.
    „Uite praf pe măsuţa din colţ ! Miroase a praf în toate încăperile, miroase a praf de cînd am coborît de pe vapor, la Brăila... Valahia încotoşmănată într-un nor de praf, pregătindu-se pentru o toamnă ploioasă, tînjind după ră-păielile apei pe acoperişurile de şindrilă, stuf sau ţiglă...“
    A venit. Trece prin vestibul şi...
    „Ah, m-am ridicat în picioare...“.
    —       Ma Niniche ! Ma Niniche ! exclamă el luînd-o în braţe. Je suis désolé ! Mon abserice à votre retour n’est pas pardonnable ! Mais tu comprendrais, je suis sur... Se petrec evenimente îngrozitoare...
    Saşa, strînsă în şalul ei inutil, îşi aminteşte : „Sigur că da, în Valahia, nu există eveniment care să nu fie îngrozitor !“
    Dar, acolo, în reverul hainei lui, stă fericirea fidelităţii ei, care începe să se contureze ca o vocaţie, „o adevărată vocaţie“ ! Aspiră praful din redingota de caşmir souris, ca pe un drog,       e viciul ei ascuns această   dragoste,
rm trebuie să uite nici o clipă asta.
    —   Ce s-a întîmplat ? Întreabă.
    In timp ce el îi         explică, îl priveşte.  E spectacolul
osenţial al vieţii ei, nu           ?
    —       Draga mea, aici este o atmosferă incredibilă ! Iţi spun pe scurt ca să nu te obosesc. Ministerul Cretzulescu a interzis Românul şi fiţuica aceea a lui ©răşeanu, cu nume imposibil Nichipercea, unde a fost atacat mereu şi înr
 97
tr-o formă pe care nici nu ţi-o poţi imagina. Roşii au alcătuit o petiţie, ca din partea naţiei, comme toujours, către domnitor împotriva închiderii gazetelor şi au chemat poporul la sala Bossel, astăzi. Cuza a cerut intervenţia pompierilor ca în faţa navalei turceşti şi pompierii au atacat, sub conducerea lui Cretzulescu însuşi. Beizadea Mitică, aflat şi el printre opozanţi, s-a salvat pe scara de incendiu ! O deputăţie a fost trimisă la palat, la Co-troceni unde a fost întîmpinată de armată şi mulţimea s-a risipit urlînd „Jos guvernul!“, „Jos Vodă !“. înţelegi ? „Jos Vodă“ pe care ei l-au ales. N-au trecut nici nouă luni ! Se ştie deja că sînt arestaţi Rosetti, Kinezu, Serurie, Orăşeanu, Valentineanu... Uite unde am ajuns ! E o debandadă de nedescris !
    —   Şi ce vor domnii aceştia ?
    —      Libertatea presei, ma Mie, libertatea opiniei şi alte subtile libertăţi de a ataca autoritatea, de a-şi face de cap etc. Sînt nemulţumiţi că Prinţul nu i-a urcat la putere...
    —   Iar Prinţul ?
    Ghica se învîrte în jurul măsuţei dominate de abajurul lămpii. O priveşte pe Saşa, care a rămas în picioare cu braţul rezemat de fotoliu. îi zîmbeşte ca unui copil cu zulufi aurii care pune întrebări năzdrăvane.
    —      Cuza, ma Mie, s-a obişnuit cu puterea şi-i e greu s-o abandoneze. Va trebui să ne resemnăm în ceea ,ce-l priveşte. Adio, principe străin ! în situaţia actuală ar fi nevoie, evident, de o mînă de fier în mănuşă de catifea...
    —- Şi mîna lui ?
    —      Zvîcneşte, rîde soţul ei şi, apropiindu-se, îi cuprinde umerii : Dar e caraghios să vorbim despre asta. Iartă-mă, Saşa, n-am apucat nici să te întreb cum aţi călătorit, cum se simt copiii...
    —   Ah, all’s well that ends well...
    Şi, deodată, nu mai miroase a praf. De afară, se aud picăturile mărunte ale unei ploi de început de toamnă. Stau amîndoi îmbrăţişaţi, ascultînd cernerea fină a apei cereşti şi Saşa îşi începe povestea :
    —      Cînd am plecat din Samos... de mult* foarte demult...
 98
X
    E o zi de toamnă. Parcul trăieşte prima lui mîhnire din anul acesta.
    In ciuda reuşitelor sale afaceri, Ghica este cuprins şi el de o tristeţe subţire ca o peliculă elastică, sub care palpită mulţumirea de sine (învăţase atît de bine mulţumirea de sine !), împăcarea cu lumea.
    In casă e cald, miroase a var proaspăt, a podele frecate de curînd cu ceară. S-a aprins întîia oară focul în sobă. Cărţile aşezate pe masa de scris s-au aplecat somnolent unele spre altele.
    A încercat să citească, dar rîndurile nu capătă sens. Stă în fotoliu şi-şi priveşte vîrful ghetelor. Sfera de singurătate în care pare închis, sechestrat este detestabilă. II înconjoară opacă şi grea.
    Tristeţea lui îşi caută scăparea în imaginaţie, plănu-ind un roman modern şi puţin romantic, cu figuri de pe aici şi de dincolo, un şir de portrete „semnificative“, ciugulind din realitatea trăită cîte ceva, din cea livrescă altceva, din amintiri şi din închipuire, şi pe măsură ce lumea naraţiunii lui ironice, săltăreţe, picante merge înainte triumfătoare, capătă încetul cu încetul, dar temeinic, senzaţia că azi i se va întîmpla ceva plăcut. Plăcută este desigur şi melancolia dictată de cerul alb coclit, de frunzele care încep să moară, o voluptate însă pe care o refuză din pricina unei inexplicabile nervozităţi. Doar felul cum se încheagă povestirea din minte îi dă o lină satisfacţie.
    Se ridică din fotoliu şi aruncă pe măsuţă cartea necitită. Deschide secreterul într-o doară, poate pentru a contempla ordinea hîrtiilor, căci nu va scrie nimic, ştie asta, „n-are elan !“, cum ar spune Pantazi. Ficţiunea lui e atît de crudă, de proaspătă încît nu poate fi scrisă.
    Traversează salonul de două ori în diagonală, gîn-dindu-se că ar trebui să vină cumva în întîmpinarea a-celui lucru plăcut. Se învîrte în jurul mesei de ceai, înghite un saleu cam uscat şi contemplă desenul covorului de Izmir.
 99
    I     se pare deodată că pelicula subţire s-a spart brusc şi se îndreaptă hotărît spre intrare. Dar nu atît de hotărît încît să nu se oprească în hol să întoarcă ceasul.
    Afară e mai cald decît în casă. Bate un vînt leneş care ridică în mici vîrtejuri praful de pe scările de piatră. Stejarul fîşîie metalic din frunzele uscate de arşiţa verii.
    Face cîţiva paşi. Uşa se trînteşte în urma lui cu un zgomot de geamuri ude.
    La capătul aleii dinspre poartă vede o trăsură cotind spre atenanse. Să fi fugit Saşa de lîngă ceata ei de copii ? Să-şi fi părăsit ea armata de şoc ?
    Printre plopii şi salcîmii cu vîrfurile roşcate de apusul tomnatec -— silueta unui bărbat voinic, bărbos, care zgîn-dăre în mers pietrişul aleii cu vîrful bastonului.
    „E posibil ?*
    Din Constantinopolul de argint şi de azur vine în Gherganii lui, într-o zi mohorîtă, păşind ca un pelerin senin şi falnic, Copt^che Ner^ri !
    Iată miracolul pe- care îi aştepta, îl presimţea — miracolul zilei lui de plictis !
    Şi ce miracol !
    Sir Stratford îl privea pe Negri printre pleoapele mijite, )n timp ce acesta făcea curte melancolic ladiei Rowela : „îmi vorbeşti, dragă Ghica, despre el cu un entuziasm diletant. Moldoveanul dumitale vrea să fie un om perfect, nu un politician ! Mă uimeşte uneori naivitatea cu care judeci lucrurile. E, se pare, o boală naţională dacă e şă socotesc felul în care vă gîndiţi la istoria voastră recentă !“ „Sir Stratford, oare această naivitate, ca şi această perfecţiune morală, nu pot fi eficiente politic pentru un popor atît de tînăr ?“ „Cu condiţia să fie speculate lucid, foarte lucid, aproape cinic. Ha, ha !“
    îi iese în întîmpinare cu sentimentul că va îmbrăţişa o umbră, un personaj de parabolă. Cîinele, care a apărut de după colţul casei cînd l-a auzit ieşind, saltă pe picioarele lui lungi şi fibroase, dă din coadă vesel de parca l-ar cunoaşte demult pe Negri şi revederea îi face o imensă plăcere. Veselia lui aproape că se interpune între cei doi prieteni, îi detaşează de propria lor emoţie. S-au oprit
 100
amîndoi să privească spectacolul, nu lipsit de oarecare grandilocvenţă.
    •— E fericit că nu mă» mai plictisesc, e fericit că sînt fericit de venirea ta !
    —  Cum îl cheamă ?
    —  Allegro !
    Negri se apleacă spre alsacianul care îşi ridică labele din faţă pe pieptul lui.
    —  Allegro, Allegro, ma non troppo !
    Reuşesc cu greu să se apropie, să se îmbrăţişeze. In jurul lor parcul vibrează.
    „Fraternitatea,: ce mai este pentru mine fraternitatea ?“ Sfera de singurătate opacă se reface, îi strînge, îi închide în ea cu violenţă pe amîndoi. Bine că sînt împreună !
    Ţinîndu-1 pe după umeri pe vizitatorul său, înaintînd alături de el pe pietrişul aleii îşi simte inima cuprinsă de o sălbatecă amărăciune.
    —  E frumos la tine ! spune Negri. E frumos, e pace !
    Se roteşte încet să privească parcul şi casa, apoi îl fixează pe el, proprietarul, cu ochii aceia de o caldă sinceritate. Ghica are impresia că vechiul său prieten vede haloul tremurător al singurătăţii, dar îi oferă o valoare morală. îl crede, în sfîrşit, pregătit pentru acest miracol al mediocrităţii patriarhale : casa, grădina, lăptucile, conopidele," piersicii pitici, familia şi... patria ca o zeitate păgînă ! „Dumnezeule ! nu, nu acesta sînt, deşi ţin la toate sus-numitele fenomene !“.
    —  îţi cer iertare pentru vizita aceasta.
    —  Iertare ? Negri, ai înnebunit ?
    —      Te previn că am venit să tulbur liniştea ta de gospodar.
    Şi Negri nu rîde cînd spune asta, e grav, vinovat, de parcă ar fi intrat cu armele în biserică, deşi este chiar în această ipostază războinică un apărător al credinţei.
    —      Ai un mesaj ? întreabă Ghica încercînd să stăpî-nească salturile lui Allegro.
    —  Cam aşa ceva...
 101
    O pasăre ţipă ascuţit în vîrful stejarului şi cîinele latră semeţ.
    —      Bine, bir^e, vom discuta şi despre asta, spune Ghi-ca făcînd un gest larg cu mîna, arătînd că a înţeles despre ce este vorba („S-a recurs la Negri, ah, ah, cît de mîndru pot fi ! Sînt dorit, sînt aşteptat de Alteţa Sa“), dar deocamdată să ne bucurăm cum se cuvine de reţve-dere.
    Negri pare uşurat de o povară. întinde bastonul cu măciulie de os şi-i cere aproape copilăreşte :
    —   îmi arăţi vastul tău imperiu ?
    „Şi totuşi nu este un naiv, cum credea Sir Strat-ford, nu este un idealist exaltat şi moleşit. Nu, Moldova a născut un om care vrea să cîştige drept o cauză dreaptă ! Nu e o naivitate, este o ambiţie uriaşă !“.
    —      El te aştepta demult, prietene ! Să-l lăsăm pe Allegro să ne călăuzească.
    Acesta o luase deja înainte. în unghi drept cu aleea care vine dinspre poartă se deschide larg o alta spre casa personalului de serviciu, spre grajduri şi hambare, iar din ea alte mici poteci, încă nepietruite, duc în miezul pădurii, printre frasini, goruni, castani, stejari şi carpeni, o armată zveltă care îşi zăngăne armele subţiri, fragile, dîndu-le onorul.
    Merg încet, în urma cîinelui, ca două adevărate ma-jestăţi detronate şi impresia aceasta de solemnitate le sporeşte emoţia. „Există o împlinire mai mare decît asta ?“ se întreabă Ghica şi, pentru că nu vrea să se despartă tocmai acum de Negri, spune tare :
    —      Există o împlinire mai mare decît asta? Să te plimbi în linişte prin locurile tale cu un prieten atît de drag ? Ei, Negri, Negri! Am multe vanităţi deşarte, dar am şi unele teribil de inocente, nu ? Unele pe care întotdeauna prezenţa ta mi le stimulează. Zău, dacă ai sta mereu în preajma mea, aş fi altul ! Oare pe lumea cealaltă vor conta şi aceste exaltări pure ?
    Negri rîde :
    —      Pe lumea cealaltă ne va fi mult mai greu decît pe lumea asta. Ţi-o spun ca să-ţi arăt cît de mult preţuiesc paradisul tău local..
102
    —      Am ajuns, vezi, şi eu la visul tău, Costache, spune Ghica ştiind că mesagerul va primi replica intr-un sens mustrător. Mi-am sporit moşia... Vreau să mi-o administrez şi să mi-o modernizez. îmi ridic casa, după cum vezi... o să cresc poate şi verze şi lăptuci, o să contemplu lanurile de griu şi de porumb şi voi fi foarte fericit.
    Negri se lasă înşurubat de ironia lui cu atîta mîh-hire încît Ghica se face doar a continua numai pentru ă-şi ascunde observaţia :
    —      Şi ca să nu zici că sînt un trădător de la treburile publice, am să-ţi arăt... am început să scriu un manual lejer de economie politică, un manual pe înţelesul tuturor, cred că şi al guvernanţilor noştri. Am găsit o foiţnulă accesibilă pentru ca mulţi să afle ce este acela credit, capital, investiţii etc. Am vrut mai întîi să scot
o  revistă cu Arăpilă, Hurmuzachi, Sturdza, dar e prea m^re bătaie de cap şi apoi unei reviste îi lipseşte posibilitatea unui stil agreabil... Ce zici ?
    Aşteaptă laude ca un şcolar silitor şi Negri tace. Parcul începe să vorbească, păsările se agită prin ramuri, Allegro sperie veveriţele, frunzele arse de soarele verii cad lin, planat. Şi cinstitul prieten se întoarce spre Ghica :
    —  Am venit să te rog să preiei ministerul !
    Sinceritatea — mîhnirea Iui, ca şi acel curaj al lui
Negri de a fi onest şi sfîşietor de demn cu sine însuşi (nu în spectaculoase acolade sociale, cele care duc la scene vulgare şi la dueluri scandaloase, ci în intimitatea conştiinţei lui, în acea „casă a melcului“), îl fac pe Ghica teribil de mîndru. Parcă ar ţine în mînă un mare premiu, o valoare inestimabilă. Nici unul din succesele lui din saloanele franceze, engleze şi constantinopolitane, în încăperile acoperite cu covoare de Karaman şi Ispahan ale paşalelor, nu l-au făcut atît de trufaş ca privirea admirativă şi plină de încredere a lui Negri, căruia atît de simplu îi putea dispreţui deseori „desăvîrşirea“. Allegro se învîrte în jurul lor nerăbdător, cu aerul că ar vrea să-i ia de mînă, să-i tragă printre arbori, iar ei s-au oprit privindu-se tăcuţi.
103
    —      O să vorbim şi despre asta, zîmbeşte Ghica. Acum ne plimbăm, acum ne bucurăm că ner-am revăzut, nu ?
    Celălalt o porneşte agale. Prin rămurişul bogat al fagilor, soarele plăpînd se strecoară leneş. In liniştea parcului se aud doar paşii lor şi ai lui Allegro, împrăştiind frunzele uscate, şi ciripitul obosit al ; păsărilor care set trag la culcare. Trunchiurile cenuşii îi înconjoară din' toate părţile ca nişte coloane de catedrală gotică. Aerul rece şi puţin putred din pricina frunzelor ce încep să s£ macereze îi învioară şi oboseala lui Negri se risipeşte c& prin farmec.                                                 j
    Merg fără ţintă.                                         /
    Ghica îi arată arborii lui preferaţi, cei , pe care îi ştie încă din copilărie sau pe care, cu uimire,: i-a descoperit în ultimul timp.                                            '■
    Un mic pîlc de platani cu coaja scorojită stă firav; în marginea bogatelor coroane sticloase ale fagilor ; mai departe, tufe de scoruş şi măiastra ramificare a carpenului, cu frunzele dinţate şi aspre ! Ghica se laudă cu cei trei arini rătăciţi spre marginea parcului, trei arini subţiri care au dat mulţi lăstari şi par, aşa cum stau grupaţi, ca trei granzi de Spania cu gulerele lor înfoiate. Arţarii îşi păstrează cu modestie comorile şi le deschid discret numai cînd trec pe lîngă ei, pentru a le ascunde iarăşi. Negri le zîmbeşte ca unor vechi prieteni. Veveriţele ţîşnesc dintre ramuri, le taie nervoase calea spre indignarea lui Allegro şi le aruncă în treacăt priviri agere şi sperioase.
    Dinspre cîmpie vin croncănituri sumbre de ciori.
    —  E destul de întins imperiul meu ? întreabă Ghica.
    —      O, îl colindăm de-o veşnicie şi l-aş mai colinda tot pe atîta.
    Se opreşte, scurmă pămîntul negru acoperit de frunze galbene* roşietice. Lumina, căutîndu-şi loc anevoie printre ramuri, atinge cu o strălucire lină ochii lui Negri.
    —      Constantinopolul, dragul meu, m-a stors de vlagă. Mai bine de nouă luni am purtat sarcina obţinerii acestei sublime şi nefericite duble investituri ca o femeie pregătită să nască gemeni. S-au născut, aş vrea şi eu să mă trag pe o rînă, lehuză, şi ce mi se întîmplă ?, sînt tii-
 104
mis să nasc iarăşi! Mi-am educat ca un ascet răbdarea, meditaţia şi aşteptarea. O voi lua de la capăt pentru... Unirea deplină, pentru' recuperarea averilor mănăstireşti, pentru problema capitulaţiilor... viitorii mei prunci ! Doamne ! Cît de obositoare este istoria ! De cîte ori simt nevoia să mă grăbesc, turcii ridică mîinile : „Răbdarea schimbă frunza dudului în mătase !“ Şi degeaba le zic eu ca proverbele sînt bune doar teoretic...
    In jurul lor a început să plutească pîcla înserării şi se grăbesc să ajungă acasă. Allegro saltă moale şi privirile îi sînt languroase. Plimbarea i-a plăcut, compania
i s-a părut interesantă şi masa pe care o rîvneşte îi trage picioarele subţiri înapoi. Cei doi prieteni au devenit veseli, işi evocă amintirile comune, apropiaţii, cunoştinţele : Italia, Stambul, Alecsandri, Bălăceanu, Nicu Băl-cescu, Ahmet-Wefik-paşa, colonelul- Laurent... reveionul din ’56 la ambasada franceză, străzile Perei şi ale The-rapiei...
    —      Ah, recunosc, în noaptea anului nou, spune Ghica, am fost un sfert de oră, ei, ce zic, nu, o jumătate de oră, îndrăgostit de lady Rowela...
    —- Şi tu, frate ?...
    Cînd Anica le aduce păstrăvii afumaţi înveliţi în cetină sînt amîndoi plecaţi acolo, lîngă englezoaica aceea slabă, delicată, blondă-cenuşie ca o perlă.
    —      Sir Stratford spunea că e magnifică. „E pur şi simplu magnifică, sărăcuţa! Acum un an Sir Arthur a ameninţat-o că se sinucide dacă nu se căsătoreşte cu el şi ea, magnifica, ce crezi că i-a răspuns : You are very kind ! “
    —      De aceea lady Canning o înconjura cu atîta duioşie, ştia că prostia avea asupra soţului ei efectul unei eczeme, oricît de magnifică era creatura aceea! I-am făcut şi eu curte, cu modestele mele mijloace, i-am spus glume nevinovate, dar, zău, pline de haz, i-am dat şi cîteva citate celebre şi o priveam ca în transă atîta timp cît nu deschidea gura...
    —      Cam toţi curtezanii ei erau cuprinşi de o jenă dramatică atunci cînd perla Albionului rostea cîte o jalnică replică. Dar era de o frumuseţe de dincolo de...
 105
    Rînd pe rînd lumea Constantinopolului iese din sufrageria de la Ghergani, încet, abia simţit, uşile se închid în urma strălucitoarei societăţi lăsîndu-i singuri, faţă în faţă, la masa veche de stejar sculptat, pe care^zac mîncărurile servite de Anica, înfofolită într-un şal de lînă.
    Cîtăva vreme mîncară în tăcere. Se apropie momentul cel mai dificil ăl revederii, amintirile se risipesc, plimbarea se terminase, ziua apusese, veneau probleme care le ardeau^ninţile şi pe care le ocoliseră cît putuseră, din respect pentru prietenia lor, frîntă mereu de despărţiri lungi şi revederi scurte.
    —  Moş Costache, îţi spun sincer, nu-mi place Cuza.
    —      Deci este adevărat ceea ce mi-a spus Bolintineanu, Prinţul are mai mult decît o opoziţie politică, are deja una personală !
    —      Se poartă de parcă ar fi moştenit tronul... de parcă am fi. obligaţi să-l acceptăm aşa cum este, spune Ghica alegînd oscioarele firave ale peştelui. Nu-mi place pentru că tocmai asta nu trebuie să uite.
    —  Are nevoie de. timp ca să se adapteze situaţiei...
    —      Ah, nu e vorba de adaptare. S-a adaptat perfect puterii. Victor Place îmi spunea, la Iaşi : Iată pe cineva care s-a obişnuit cu autoritatea sa neaşteptat de repede şi-i va fi greu s-o abandoneze.
    —      Are nevoie de sfetnici buni, de oameni fideli şi inteligenţi. Atîta tot.
    Ghica lasă o pauză să curgă între replici. Ideea abdicării a trecut neobservată. Vinul din pahare are reflexe galbene-arămii. Soarbe încet şi, aşteptînd să i se schimbe farfuriile, aruncă o privire iute spre blidul lui Allegro, care pare mulţumit, şi reia :
    —      Sfetnici buni? Se poate. Se pare însă că nu eu pot fi acela.
    Dar nu-i place să fie aspru cu Negri, parcă ar da cu piatra într-un nevinovat. O ia de la capăt mai confesiv, mai blînd, mai confortabil :
    —      Cuza m-a lucrat la Iaşi, m-a lucrat în foi de viţă. Nu ne împăcăm.
    Aşa e mai rezonabil. Calmul amar sună firesc.
                                   106
    Negri tace, îl priveşte atent, concentrat cu o mijeală de miop. Şi Ghica se avîntă :
    —       îl cred, sincer, incapabil să facă operă de guvernare în acest moment.
    Negri ridică sprîncenele.
    —   Nu înţeleg !
    —       Ţara trebuie educată, răspunde. Miniştrii trebuie educaţi, deputaţii trebuie educaţi ! Schimbă tonul, se lasă cu cotul pe marginea mesei devenind conciliant : Educaţi blînd, răbdător, în sensul responsabilităţii lor. Sîntem nişte copii în creştere şi avem nevoie de un părinte destoinic. Or, Cuza este capricios şi fără har pedagogic şi se gîn-deşte la o lovitură de stat.
    Se întinde peste masă să ia solniţa :
    —       E ca şi cînd ţi-ai pune copilul în lanţuri pentru a nu da foc casei...
    Simte că discursul e bun, are audienţă, este înţeles cum se cuvine şi, în faţa fripturii de viţel, rumenite, unse cu unt şi crocante, se lansează :
    —       Ştiu, ştiu prea bine că e greu să conduci cu o Cameră încă neînvăţată să aibă opinii temeinice, cu un guvern scos dintre cine se nimereşte şi care nu are o majoritate în Camera pe drept zisă „azil de trăncănitori“. Ei, e greu să fii Domn constituţional. Cere tact, înţelepciune şi Cuza nu le are. E leneş, spune Ghica înfigînd adînc furculiţa în muşchiul din farfurie, e pripit şi superficial.
    înghite cu zel privindu-şi oaspetele cum mănîncă mohorît, meditativ şi revine :
    —   Face gesturi de o violentă lene !
    Negri rîde cu barba lăsată în piept.
    —       Nu, nu rîde, ştii bine că nu e o vorbă de clacă,! insistă rîzînd el însuşi, dar Cusa cască în plin consiliu de miniştri. Cască, dragă, îşi rupe fălcile ! Şi îndemnat de somn, trînteşte cîte o vorbă după care a doua zi ministerul ar trebui să demisioneze...
    —       Poate e şi puţin vina consiliilor astea şi apoi nici guvernanţii noştri nu au har pedagogic şi nici răbdare dacă se grăbesc să demisioneze...
 107
    Aluzia îi aspreşte lui Ghica plăcerile mesei. Devine grav şi categoric :
    —      Măcar pentru atîta şi ne trebuia un Prinţ străin, unul care să ne aducă nu numai relaţiile lui cu familiile domnitoare europene, dar care să stăpînească arta de a fi monarh.
    Allegro s-a tras lîngă sobă, şi-a pus botul pe labele din faţă şi-i priveşte obosit, clipind des din pleoapele lui somnoroase. Ghica e atent la mîinile lui Negri — degete puternice, terminate cu unghii prelungi, subţiri, podul palmei brăzdat de vene viorii care umflă pielea pigmentată şi netedă. Mişcările lor sînt simple, energice de parcă        %
prietenul ar deţine un adevăr faţă de carfe, cu o disciplină, înţeleasă ca o voluptate a ordinii şi nu ca o con-strîngere, vrea să fie pînă la capăt devotat.
    „Negri este un fenomen romantic, eroul unui roman patetic lipsit însă de tenebre. Inspăimîntă prin sublimul moral ! Inspăimîntă ? Să fim serioşi ! In spaţiul nostru, carpato-dunărean, cel mai uşor este să iei în rîs asemenea virtuţi ! Stînjeneşte, jenează... Ca acel portret ideal pe care ţi-1 faci la adolescenţă despre tine însuţi şi de care cînd şi cînd te împiedici, îţi stă în cale mustrător şi tăcut. Bătrînul Conachi i-ar fi pus în braţe o avere uriaşă dacă renunţa la numele său ; a refuzat moşiile în onoarea tatălui mort demult. Patrioţii din Moldova îi ofereau un tron, a refuzat pentru a nu încălca o Convenţie pe care şi cei vinovaţi de ea o dispreţuiesc. Iată-1 pe Negri — un martir al demnităţii !“
    —      Unuia căruia tronul i se cuvine, spune martirul, care a fost născut şi crescut pentru el, nu i se pare necesar să-l onoreze cu înfocare, pe cînd unul care n-a visat la el va fi mai plin de rolul lui şi-i va stimula înalte acţiuni. Uneori impostorul este mai desăvîrşit decît autenticul personaj. N-ai văzut actori beţivi, curvari şi analfabeţi care joacă pe scenă nişte aristocraţi curajoşi, cultivaţi, eleganţi mai bine decît îşi joacă în realitate adevăraţii nobili rolul Jor social ? De ce rm ăm spera ca vechiul prieten Cuza să fie mai Domn decît Ştirbey, Bi-bescu, Mihail Sturdza sau chiar decît atît de subtilul, patriotul, dar aerianul Grigore Ghica?
108
    Pentru că el tace răsucind şervetul alb de lîngă farfurie, vizitatorul îşi aşează coatele pe marginea mesei şi-şi apropie vîrful degetelor încet, concentrat :
    —   Nu poţi pune la îndoială bunele lui intenţii.
    —   O, dacă de bune intenţii e vorba !
    Ghica îşi toarnă în pahar :
    —      Situaţia este catastrofală cînd politica încape pe mîna amatorilor, a diletanţilor !
    Dar şi Negri stă pe poziţiile lui. Neclintit :
    —      Ii reproşezi lui Cuza stilul său personal, faptul că nu vorbeşte ca un conducător, nu se poartă ca un conducător, nu se îmbracă — nici măcar atît — ca un conducător ?
    —   Ştii de fapt ce-i reproşez ?
    Din cealaltă parte a mesei se aude un mormăit :
    —      Nu trebuie să-ţi baţi mult capul pentru a-i găsi defecte !
    —      Ii reproşez totuşi ceva ce nu ţine de slăbiciunile lui, ci de ale mele : felul în care îmi pune la încercare imaginaţia. Ghica se lasă pe spate, se reazemă de tăblia înaltă a scaunului, îşi vîră mîna dreaptă pe sub haină.
In vîrful degetelor simte bătăile inimii, sănătoase, ritmice, imperturbabile şi un sentiment de siguranţă şi, absurd, de mîndrie îl stăpîneşte, mîndria unui organism liniştit, echilibrat. Continuă ceva mai relaxat, chiar cu un umor îngăduitor : Nu e un Prinţ comod din pricina unei ambiguităţi, cum să spun... excesive, da, excesive, atingînd prostul gust, pe care o oferă publicului subtil
—   acelui public din loji sau de la galerie, foarte atent la gesturile şi intonaţia vedetei şi nu la acţiunea propriu-zisă. de pe scenă şi cu atît mai puţin la fastul toaletelor şi la fîsîitul evantaielor din sală. îşi lasă expus, cu alte cuvinte, un caracter echivoc.
    Negri e amuzat. De cîteva ori şi-a lăsat fruntea rezemată de palmele lipite, ascunzîndu-şi zîmbetul :
    —      Să analizăm, îi propune Ghica bine dispus. Pare s ambiţios, dar şi total lipsit de voinţă, pare curajos şi totodată teribil de indiferent în faţa marilor încercări, este abil, răbdător, tenace şi, vai, de o lene uluitoare, este
 109
„sublim“, vorba lui Rosetache şi, brusc, iartă-mă, abject, arată o bărbăţie admirabilă în faţa primejdiilor şi o virilitate afemeiată... Trebuie de aceea să calculezi în relaţiile cu el prea multe posibilităţi de reacţie. Asta mă solicită şi pe mine excesiv, îmi încurcă treburile, îmi încetineşte elanul... Programul de guvernare stă în loc din pricina ambiguităţilor de tot felul ale Prinţului nostru. Revin asupra ideii dinainte : se vede astfel că este ales. N-are conduita unui Prinţ autentic, austeritatea simplistă, rigidă care ascunde în interior ideea unui sacrificiu al fiinţei proprii. Vrea să fie Vodă şi în acelaşi timp să nu renunţe la nici una din pornirile colonelului Cuza.
    Face o pauză. Se ridică de pe scaun şi se apropie de Negri :
    —      Am ales ceea ce ne reprezintă extrem de bine, dar nu aceasta, cred, era soluţia salvatoare pentru noi. Da, da, acest Vodă ne reprezintă în tot ceea ce avem bun şi răUj în aspiraţiile şi viciile noastre şi mai ales în imatu-ritatea sistemului nostru de guvernare, în lipsa aptitudinilor administrative şi în degajarea noastră morală. Or nu aceasta era soluţia salvatoare de vindecare a societăţii noastre.
    In picioare, alături de Negri, începe să ciocane în colţul mesei cu degetul arătător încîrligat, ca un profesor cşre vrea să bage în cap elevului necesitatea de a fi treaz la lecţii:
    —      Care este realitatea sălbatică în care trăim şi pe care Cuza nu o poate ameliora ? întreabă el retoric un public consternat. La suprafaţă invectivele, polemicile, discursurile, aceste empoignades care transformă Adunarea într-un loc al afronturilor publice, aceste procese de intenţie instruite de procurori zeloşi şi în care pledează avocaţi exaltaţi. Apoi sînt faptele diverse care, involuntar sau nu, sînt, dragul meu, semnificative, căci scot la lumină vechi temeri sau le justifică pe cele recente : debandada comercială, desele insurgenţe ale ţăranilor, mariajele de circumstanţă. Dar dincolo de suprafaţă, de stratul acesta frivol este multiplicarea evenimentelor politice, sociale care îngreunează aerul: deficitele, bugetul ameninţat, falimentele, lipsa de credit în străinătate şi în in-' terior — primele riduri adînci ale noului regim.
110
    Şi-a terminat lecţia. Priveşte tavanul alb. A fost destul de elocvent ? Negri se ridică şi el de pe scaun, li face semn să treacă alături în salon. Louis aprinsese luminările şi lămpile cu gaz. Mătasea verde a fotoliilor sticleşte metalic. Draperiile trase fac din cameră o cutie luxos capitonată de curînd. Podelele ceruite şi cristalele giran-dolelor dau decorului luciul unui obiect de preţ, foarte nou, fără patina binevoitoare care îl face mai accesibil, mai tandru.
    —      „Progresul nu înseamnă să înaintăm în întuneric, spunea Guizot, ci să stabilim ordinea“...
    —      Nu, el spunea : „să ne întoarcem la ordine“. La care ordine ? întreabă Negri.
    Aprinzîndu-şi fiecare ţigările, tac stînjeniţi, ocolin-du-se. Negri îndrăzneşte să se aşeze pe marginea unui fotoliu, cu micul bol de aramă cizelată în mînă pentru a-şi arunca acolo scrumul gros al foilor de tutun. Ghica se plimbă printre mobile cu paşii lui semeţi, de bărbat mărunt, aşteptînd efectul acestui fals refuz al ministerului.
    Dar Negri a învăţat la Constantinopol să fie tenace şi răbdător, chiar el i-o mărturisise. Cu o încăpăţînare eroir că, aproape sfidătoare, spune :
    —   Eu am încredere în Cuza.
    Pe Ghica aproape că-1 pufneşte rîsul. Aşteaptă o clipă, ezită şi hohoteşte, parcă eliberat de o povară :
    —      Moş Costache, de cînd te-am văzut în capul aleii am ştiut că vii să-mi ceri .să fiu preşedintele Consiliului de miniştri, am ştiut că nu mai am scăpare...
    Fără îndoială zîmbetul lui Negri este trist. De ce ? Nu obţinuse ceea ce dorise ? Nu-i oferea ceea ce voia să-i ceară ?
    —      Bine, bin,e, face Ghica, aştept să mă convingi. Ai dreptate, e o porcărie din partea mea să te frustrez de o pledoarie la care ai muncit tot drumul, în trăsură, pe şoselele noastre deloc confortabile...
    —      Dragul meu, mărturisesc că pregătisem una straşnic^, dar o să improvizez alta. A fost greşeala mea că te-am lăsat să vorbeşti întîi. Am defectul unei perma-
 111
nente tactici defensive... Eu şi pe Cuza îl sfătuiesc pentru o „politică a precauţiilor“ !
    Negri s-a destins, dar nu-şi începe încă argumentaţia. Mai amînă privindu-1 pe Ghica prin fumul ţigărilor :
    —      Să înţeleg că ai face asta doar pentru mine ? întreabă.
    —      Nu, am eu justificări suficiente să accept printre care propria mea dorinţă de a lua treburile de felul a-cesta în mîini, însă prezenţa ta e o garanţie...
    Faptul că Alteţa sa serenisimă vă are alături de el pe tine, pe Alecsandri şi încă o seama de oameni pe care îi preţuiesc îi mai dă speranţe. Şi dacă n-aş şti că dumneata şi Alecsandri l-aţi convins să mă cheme şi astă primăvară cînd am făcut prostia să accept si astă-vară, cînd am refuzat, şi acum, cînd, iată, deja mi-am dat con-simţămîntul numai pentru că te am în faţă ca pe un cavaler al demnităţii, al neprihănirii, al devotamentului şi modestiei, aş crede că Domnitorul nostru a devenit un om politic abil ! Ştie să-şi aleagă bine mesagerii !
    —   Tu preţuieşti prea tare această... calitate !
    —      Tocmai, acceptă Ghica ironia, aş începe să-l preţuiesc foarte mult şi pe el !
    —      Iţi place uneori să fi teribil de cinic. Şi cînd reuşeşti, în felul acesta ucizi propriile tale sentimente şi idei, pari un învingător cu piciorul pe pieptul adversarului, gata să-l graţiezi după ce ţi-ai dovedit puterea. în asemenea momente ne depărtăm, Iancule, preţ de o vanitate !
    Louis intră în salon la momentul oportun, împingînd măsuţa de ceai. Un cozonac ca o crizantemă rumenă stă ţanţoş printre paharele în suport de argint, lingă samovarul cu o splendidă coroană imperială gravată pe capac. Camera se umple de un miros umed, taninos, afumat...
    —      Thé fumé ? întreabă Negri şi-şi aşează palmele pe genunchi, cuminte, ascultător şi pofticios.
    —      în onoarea oaspetelui care ne analizează cu atîta , necruţare, oferindu-mi, totuşi, locul de frunte într-un guvern „vremelnicesc“.
 112
     Se trezesc deodată la Stambul, în dugheana lui Ibrahim, plină de cutii cu ceaiuri aromate, boabe de cafea arabă, de clondire cu licheururi tari şi leşinoase şi de pachete de tutun înţepător. Era desfătarea lor să-şi a-leagă, printre blănurile invoalte şi ochii de un verde-mosc ai pisicilor lui Ibrahim, proviziile orientale. Patrupedele umblau năuce, bete, printre izurile puternice strînse în cămăruţa întunecoasă şi ei se desfătau de-ranjîndu-le de pe sacii de cafea, de pe cutiile metalice cu inscripţii arăbeşti, scărpinîndu-le după ureche. Negustorul stătea nemişcat în dreptul uşii, privindu-le joaca, neînţelegîndu-le limba, dar cunoscîndu-le priceperea.
     —  Ce mai face Ibrahim ?
     Negri clipeşte des :
     —  Pauvre Ibrahim ! II est mort!
     Lumea se scufundă de un deget în oceanul pe care pluteşte atît de leneş.
     —      ^Atunci nici Constantinopolul nu mai este Cohstan-tinopolul de altădată ! se plînge Ghica pentru care amintirile sînt un refugiu nepreţuit
     —      Intr-adevăr, numai Bosforul mai e Bosfor, în rest 5 paşalele au devenit şi mai arţăgoase şi mai leneşe, tot
 mai greu de urnit şi mai avide de progres, ceea ce în peisajul Stambulului pare o schimbare. Atentatul din vară lăsînd impresia, o clipă, că l-a trezit pe sultan din mahmureală, n-a reuşit decît să-i dea o nouă justificare tinerescului său viciu. Şi apoi Constantinopolul nostru, fără francezii şi englezii aduşi acolo de războiul Crimeei, a rămas doar cu Ahmet-Wefik, cel mai subtil turc al vremurilor noastre, care şi el se pregăteşte să-şi ia zborul,, pe covorul fermecat, spre Paris, ca reprezentant al Sublimei sale Porţi. Nu, Constantinopolul nu mai are strălucirea din timpul războiului Crimeei. Lallemand e un om binevoitor, dar fără inteligenţa disperată a lui Thouve-nel, Sir Henry Lytton ţine mai mult la doamna Aris-tarchi decît la Anglia, Lobanov este, ca de obicei, pentru turci o pacoste, dar nu e pacostea aceea care îţi marchează viaţa, ca Titov, ca Mencikov, ci una care îţi lasă
 113
o cicatrice pe braţul sting sau care iţi crestează uşor lobul urechii...
    Negri soarbe încet din ceai :
    —       îmi, face ridicînd ochii în tavan, încîntat, parcă ar fi zeamă de peşte afumat!
    Gazda se înviorează puţin :
    —   Ai observat, dragul meu, că tot ce este distins
pute ?                                                      -
    —   A parfum femeiesc sau a putreziciune...
    —   Dar pisicile lui Ibrahim ce fac ?
    —       Ah, ele se pregătesc desigur pentru o nouă reîncarnare, stau deocamdată la loc ferit, la loc de verdeaţă,^ unde nu e întristare, nici suspin !
    —       Negri, minunatul meu Negri ! Viaţa te-a creat numai pentru a ne da nouă, păcătoşilor, un exemplu !
    —       Nu ştiu de ce îţi place ţie să mă vezi astfel. Eu reg>et că, dincolo, unde somnolează acum pisicile lui ^ Ibrahim, în infernul fără de speranţă, nu vom sta alături, căci nu păcătuim de aceleaşi păcate...
    Ghica rîde şi aşteaptă ca Louis să plece. Apoi, făcînd paşi înăbuşiţi, îşi lipeşte urechea de uşă, ascultă şi după o secundă, întorcîndu-se spre oaspetele său spune încet, şoptit :
    —       Mă tem că dincolo, va veni şi ăsta după mine, suferă şi el de cîteva păcate tare asemănătoare cu ale mele.
    —       De pildă ? sîsîie conspirativ Negri. Unul dintre ^ele ?
    —   Superbia !
    Linguriţele se clatină vesele în pahare. Amîndurora le este greu să revină la subiectul principal. Ghica, răsturnat în fotoliu, cu glezna piciorului drept aşezată confortabil pe genunchiul stîng, urmăreşte în lumină reflexele roşietice ale băuturii care a înmiresmat salonul cu un rafinat iz de frunze arse. Ţine să facă el întoarcerea, «1, cel mai interesat, acum, de a-şi cunoaşte mai bine ,„stăpînul“.
    —   Spuneai că ai încredere în Cuza...
    —       Da, spuneam, ll acuzi grăbit, de lipsa harului pedagogic etc., dar, iartă-mă, nici tu nu dovedeşti altceva faţă de acest Prinţ „făcut“ şi nu ^născut“. Cuza e un om
 114
drept, e un om cu patriotismul nefalsificat de vorbe goale, are intenţii excelente, iar dacă nu arată simţ administrativ deosebit, nu crezi că aici ar fi şi rolul guvernanţilor noştri şi al Camerelor ? Nu-i ceri prea mult ?
    —       El m-a împiedicat să lucrez la Iaşi în aceeaşi măsură în care m-au împiedicat radicalii... mîrîie, cu nasul în ceai, Ghica.
    —       Nu acorzi prea mare stimă moştenitorilor de drept ai tronurilor, continuă Negri, care s-au dovedit în atîtea rînduri, tocmai datorită legitimităţii lor, nişte incapabili sau nişte firi lacome de abuzuri ? Altceva te deranjează la Cuza. Faptul că reuşeşte, în ciuda slăbiciunilor lui, să strălucească...
    —       Da, recunoaşte ironic, cu braţul întins spre o icoană fictivă, e prea strălucitor pentru a face treaba cum trebuie. Este strălucitor în modestia faţă de curţile europene şi în spectacolele publice... Pentru a întări democraţia, pentru a cultiva simţul parlamentar şi pentru a organiza ţara ar fi nevoie de o alteţă mai... opacă, sau, cine ştie, mai transparentă... Stă pe gînduri cîteva clipe şi apoi, îndreptîndu-şi ţinuta, întreabă : Oare democraţia cere cu precădere .oameni mediocri la conducere ?
    —       E greu să te obişnuieşti cu ideea că un „mediocru“ poate să fie la înălţimea unei atît de „alese“ poziţii,, că această poziţie îl inspiră, îi dă demnitate şi curaj, îi dă chiar inteligenţă...
    Prin fumul ţigărilor şi aburul ceaiului, ochii lui Negri sticlesc jucăuş.
    —       Asta ar însemna oarecum că omul nu este numai rezultatul naşterii şi educaţiei sale, dar şi rezultatul funcţiei sale ! spune Ghica, trăgînd spre sine o farfurie în care aruncă o felie de cozonac.
    —       Dar Cuza n-a fost mediocru. Poate nu şi-a întrebuinţat calităţile...
    —       Şi uite aşa s-a umplut de demnitatea funcţiei sale ! Ah, la naiba, am avut întotdeauna ambiţia să dau eu lumină unei funcţii, nu să mă înnobileze ea.
    —       în ceea ce-1 priveşte pe Cuza, dragul meu, judeci omul şi nu faptele sale. Să facem bilanţul politic, nu ? S-a obţinut Unirea formală, acum o punere în discuţie a
115
legitimităţii Prinţului ar fi fatală pentru însăşi ideea de Unire. Nu mai există decît o cale : sprijinirea lui Cuza în realizarea Unirii depline. Şi odată cu aceasta, eu pot garanta, cunoscînd bunele intenţii ale Prinţului, cîteva reforme esenţiale pentru ţară. Oare nu e suficient pentru început ? Te asigur că va renunţa la tron cînd va fi momentul. Nu este un ambiţios decît în măsura în care locul unde se află în acest moment îl obligă.
    Negri se apleacă peste marginea fotoliului ţinînd în mîna stingă paharul de ceai şi în cealaltă trabucul :
    —       Adevărul este că entuziasmul alegerii lui a fost urmat de o grabnică suspiciune. Cuza n-a fost şi nu est^ ajutat să guverneze. Şi nu mă avînt în acuzaţii pripite, ştiu că nu întotdeauna adversarii săi n-au avut dreptate, dar bunăvoinţa le-a lipsit. L-au privit imediat ca pe un impostor şi nu i-au acordat respectul cuvenit. In ciuda părerilor tale, cred că Prinţul are tact politic, este doar v, fără experienţă. Trebuie să-ţi mărturisesc că atît moţiunea lui Kogălniceanu de la Iaşi, cît şi propunerile Comisiei centrale din vară în privinţa prinţului străin au lăsat o proastă impresie la Constantinopol ! Străinii ne judecă aspru pentru felul în care nu ne sprijinim Domnitorul, iar austriecii şi turcii s-au prevalat de^ aceste a-gitaţii pentru a amîna recunoaşterea dublei alegeri şi necesitatea Unirii. Convingerea mea sinceră, Ghica, este că Prinţul s-a comportat cum nu se putea mai bine într-o conjunctură tare nefavorabilă ! A întărit unirea împotriva piedicilor care i s-au pus şi din afară şi din lăuntru.
    Ghica oftează, îşi întinde picioarele pentru a vedea dincolo de paharele de ceai vîrfurile ghetelor :
    —       Unirea poate, spune, căci era o unire cáre îl a-vantaja, dar ţările unite astfel zac în cea mai grea criză financiară şi comercială. Nu fac, iartă-mă, parte din cei ce cad în extaz văzînd discreţia cu care Cuza organizează citirea firmanelor turceşti, deşi nu sînt lipsit de ceea ce Rosetti numeşte „iubirea de glie“... îi plaq gesturile patriotice vizibile, spectaculoase, lesne emoţionante !
    —       Cei rău în această sfidătoare demnitate naţională ? După veacuri de umilinţă...
1116
    —      Negri, e anarhie, e sărăcie, e lipsă de credit, sînt falimente şi iar falimente, administraţia se umflă în detrimentul păturii lucrătoare, bugetul este grevat de cheltuieli nesocotite. De mult nu s-a mai produs atît de puţin în ţările noastre... şi nu s-a vorbit mai mult!
    Vizitatorul lasă capul pe un umăr la enumerarea a-tîtor catastrofe, dar cu tenacitatea lui blinda îşi reia pledoaria, frecîndu-şi genunchii reumatici cu palmele lui late, vînoase, pigmentate :
    —      M-am străduit să-i înţeleg raţiunile politice şi cred că a avut în mine un sfătuitor modest şi devotat. Cuza a ştiut că orice forţare a istoriei ne poate fi fatală în vremea războiului italian şi a aşteptat răbdător ca-Europa să-l accepte ca domn de două ori. Este gata să-şi cedeze tronurile, te asigur, dar numai după ce-şi va împlini misiunea. Oare nu se poate găsi posibilitatea unei colaborări înţelegătoare şi în problemele din interior ?
    Celălalt îl priveşte uimit : „Ah, nu trebuie să fii atît de elocvent, dragul meu“ şi întreabă :
    —      Eu, de ce aş fi bun acum după ce l-am dezamăgit în primăvară ?
    —   Sincer ?
    —   Sincer.
    —      Crede că atîta timp cît puterile garante nu i-au • aprobat în unanimitate dubla alegere n-ai fost alături de el.
    —   Sperînd ceva... domnesc ?
    —      Nu, e mai subtil decît crezi. Neavînd încredere în şansele lui n-ai vrut să fii omul unui regim caduc. Acum speră că ai înţeles cum stau lucrurile.
    Ghica îşi roteşte ochii prin încăpere :
    —   Şi cum stau lucrurile ?
    Negri se ridică, aşează cu grijă ceaşca de ceai pe măsuţă, şi face un gest repezit, îşi încheie haina :
    —   Eu plec la Constantinopol.
    Şi pare că a sosit momentul chiar s-o ia din Ioc, dar nu se îndreaptă spre uşă, ci spre rafturile bibliotecii.
    —      Aici e nevoie de un profesor abil care să educe miniştrii, deputaţii şi chiar pe Domnitor...
    Rîsul molcom al gazdei îl urmăreşte :
 117
    —  îmi oferi mie rolul acesta ?
    —      Sînt sigur că poţi să-l interpretezi ! De ce să nu faci tu ceea ce-i reproşezi lui Cuza că nu face ?
    Cu vîrfurile degetelor scoate o carte, o deschide cu oarecare solemnitate, deşi se vede că toată atenţia îi este încordată asupra reacţiilor lui Ghica. Acesta s-a ridicat şi el din fotoliu şi se plimbă prin încăpere, tîrînd după el fumul gros al trabucului :
    —      Ah, ce vesel va fi ! Să-i educ pe liberali şi conservatori, să-i împiedic să mai facă demonstraţii publice de vodevil, ca aceea de la sala Bossel, să-i scot pe agitatori din puşcărie foarte cuminţiţi, să suprim ziare, ^ mă las împroşcat cu noroaie şi zoaie, să fiu batjocura tuturor, să mă las primit în audienţă cu dispreţ de Cuza în saloanele lui mirosind a parfum muieresc, pentru că mă atacă Românul, Reforma sau oroarea aceea de revistă, Nichipercea ! La Iaşi, radicalii îmi reproşau că mv trec rapid la măsuri revoluţionare cu un neastîmpăr care vine, evident, dintr-o nemulţumire reală. Conservatorii l-au montat pe Cuza care, ataşat de putere, a putut fi convins lesne că-i lezez autoritatea întrucît îl reprezentam acolo cu oarecare fermitate...
    Se opreşte. începuse în glumă şi termina puţin iritat. Liniştea care se aşterne vîscoasă, ocrotită de foşnetul parcului de afară, de fîsîitul samovarului şi de troznetul lemnelor din sobă îi redă calmul politeţii :
    —      îţi laşi moşia ta cu verze şi lăptuci, cu piersici orientali şi aluni pitici şi eu să stau aici, în imperiul meu de castani, platani şi stejari ? Aruncă o privire cărţii pe care Negri se preface a o răsfoi şi zîmbeşte trist : Bine, prietene, voi pleca şi eu în exil, la Bucureşti, în arena cu fiare sălbatice.
    Pune mîna pe pagina deschisă, forţîndu-1 pe celălalt să-l privească în ochi :
    —..Mise reproşează mereu că sînt ambiţios. Spune-mi, ce-aş putea rîvni acum mai mult, acum cînd tronul este, ne place, nu ne place, ocupat temeinic, decît să fiu prim-ministru ?
    Rîde, ridicîndu-se pe vîrfurile ghetelor :
    —  Patria ne va fi etern recunoscătoare !
118
 XI
    Despre ministerul alcătuit sub preşedinţia lui Ion Ghica ziarele liberale spun că este un minister de poeţi şi tribuni, condus de un Mare Diplomat.
    —      Inamicul ne-a trădat, murmură Marele Diplomat către ministrul justiţiei (unul dintre poeţi), citind ziarele şi dînd peste lauda cu dinţi a lui Ariceşcu. Ne-a trădat, repetă ridicînd sprîncenele lui stufoase, adică ne întinde mîna !
    Şi răsfoind, răsfoind paginile presei, aşezînd piciorul drept peste cel stîng şi apoi piciorul stîng peste cel drept, mai mult cu lene decît cu nervi, se întoarce către unul dintre tribuni, unul care fusese într-adevăr şi pe baricadele Parisului şi pe străzile răscolite ale Bucureşţiului patruzecioptist, dar care privea spre aceste amintiri cu o dulce îngăduinţă, ca spre nişte faimoase eşecuri :
    —      Alexandre, vrei să fim consideraţi unii din amicii cei mai devotaţi ai naţiunii ?
    Arăpilă are nasul vîrît în foile Românului. Ridică ochii lui întunecaţi şi melancolici şi, fără curiozitate, aşteaptă ;
    —      Uite ce trebuie să facem pentru asta, bagă de seamă, scrie în Anunţătorul nostru atît de guvernamental încît este de-a dreptul conservator : trebuie să unim partidele. Nimic mai mult. Ia aminte : „Ministerul care va reuşi să ajungă la această adorabilă şi celestă ţintă va fi considerat ca amicul cel mai devotat al naţiunii, ca întemeietorul ferice al unei ere noi ce ni s-a deschis...“
    —  Nu, categoric, nu noi vom fi amicii aceia !
    în încăpere se aud cîteva minute numai foşnetele paginilor. Georges Cretzianu trage furios de Reforma, unde Ariceşcu îi publică pasaje din scrisorile lui din tinereţe :
    —  Abuzează, abuzează...
    Prezidentul aruncă o privire întrebătoare peste pin-ce-nez :
    —  Cine, inamicul ?
    îşi contemplă vesel j,guvernul“, strîns în vederea unei şedinţe, dar tălălăind în aşteptarea cafelelor. „Ce-i drept e drept, spusese, este un minister de prieteni. Dar Alec-
119
sandri, Bălăceanu, Arăpilă, Steriadi, Cornescu sînt prietenii mei pentru că sînt capabili şi oneşti, nu invers.“ Pisoschi zîmbise vag, imitîadu-1 pe Cuza şi cabinetul princiar se luminase deodată, de parcă draperiile grele de atlas brodat cu fir se dăduseră în lături lăsînd aerul alb-roşcat al toamnei bucureştene să pătrundă înăuntru. Atunci, el adăugase vocii o nuanţă oarecum autoironică pentru a îndulci şi mai mult atmosfera : „în felul acesta vă puteţi încredinţa că nu am amici jalnici ; poate din pricina excesivei stime ce-mi port mă înconjur numai de oameni excepţionali.“ Aghiotantul doihnesc îşi mîngîiase barba şi replicase : „Splendidă este fidelitatea faţă de dumneavoastră a acestor oameni excepţionali, cred că i-aţi ales totuşi şi după această calitate.“ Era o aluzie la solidaritatea guvernului ieşean pe care îl alcătuise şi care demisionase atît de frăţeşte ? Ghica înţelesese mai mult decît voise Pisoschi să spună. Fidelitatea era principala calitate a acestuia, voise să şi-o pună în valoare,^ voise ca Prinţul, de faţă, să i-o recunoască. O sublinia la alţii pentru a. mări preţul propriei averi.
    Ca atare domnul prezident al Consiliului de miniştri tăcuse, lăsînd să vorbească Domnitorul pentru ca aghiotantul să-şi capete educativ răsplata, însă Alteţa sa nu rostise ceea ce era necesar din .punct de vedere literar, îşi privise vîrful degetelor cu mare încîntare.
    „Pe onoarea mea, murmurase Bălăceanu ieşind de acolo, Pisoschi e mare meşter în zîmbete ironice, ai zice chiar că are simţul umorului dacă n-ar avea prea puternic pe cel al ierarhiei.“ Ghica dăduse din cap mustrător : „Eşti nedrept, prietene !“ „Eh, s-ar putea, mi-o ia sarcasmul pe dinainte, ca de obicei !“ Totuşi, devotamentul, subtil sau nu, al aghiotantului domnesc reuşise să inspire oarecare respect „E un devotament care se sprijină pe o iluzie... poetică. Pisoschi, un om mai mult sau mai puţin luat în seamă pînă la celebra întîlnire de la Elefant, are sentimentul că a creat un Vodă ! Ai tu pe tine culoarea asta ?“ îl întrebase Ghica pe îndărătnicul său Bălăceanu, amintindu-i de jocurile copilăriei. Dar nici ministrul de control nu se lăsase mai prejos : „Culoarea asta nu ! Regret ! O am pe aia cu care se detronează un vodă.
 120
întrebaţi-1 pe Bibescu !“ „Ar fi bine să nu aminteşti de vişiniul tău coclit în faţa lui Pisoschi !“
    Ce-i lipsea lui Pisoschi ? Nimic din ceea ce epoca modernă cere de la un cetăţean onorabil : o copilărie modestă, o tinereţe zvăpăiată şi idealistă, funcţii corect urcate, treaptă cu treaptă, într-un regim de visător liberalism ca acela al lui Grigore Ghica, şi, deodată, miracolul, acel miracol pe care nimeni nu e în stare să-l alunge din visele sale de taină : propusese şi astfel urcase pe tron un prieten, cocoţîndu-se însuşi în treburile publice acolo unde îi era locul, în spatele unei statui colosale. Pisoschi era obosit, pătruns de sălbăticia propriului său destin, voia o viaţă plăcută, lentă, tulburător de impersonală, dar plină de plăceri şi satisfacţii discrete, căci era prin vocaţie „prieten“, adică un însoţitor palid în toate aventurile mari, mici şi mijlocii — politice, frivole şi morale, „aghiotantul pur sînge“, cum îl bîrfeau gurile rele şi amare ale oratorilor de la Caimata. Nu, mai mult de atît nu i se putea cere şi nici el nu mai aştepta de la Soartă !
    Cuza, care acceptase lista < ministerului fără nici un protest, desigur sfătuit şi de Negri, se păstra într-o tonică expectativă. Avea aerul că tot ceea ce se realizează merită o uimire binevoitoare.
    A, domnul prezident vrea să dea o proclamaţie către administratori ?
    Ce idee pedagogică !
    Bună idee !
    Ce le cere el ?
    A, foarte interesant !
    Probitate, activitate, legalitate, regularitate, sinceritate, dreptate, demnitate; competenţă, nepărtinire, respect faţă de instituţiile în fiinţă, rigoare în executarea ordinelor şi sarcinilor, independenţă faţă de partide, capacitate, inteligenţă, spirit de concordie...
    „Primiţi, domnule, salutările mele şi binevoiţi a comunica această circulară tuturor dregătorilor ce se află sub autoritatea dumneavoastră“.
    început bun, promiţător ! Avem aerul că dădăcim hoţii şi borfaşii. Pînă şi roşii o să tacă la atîtea sfaturi bune. Deocamdată. Apoi, cu aerul că descoperă o muscă în
121
paharul de Bordeaux : „Discret, uşor, naţionalii gîdilă la tălpi ministerul, aţi observat ?44 „Să nu ne facem iluzii, Alteţă ! spusese prezidentul. Opoziţia are un avantaj preţios !“ „Mă tem că l-am observat, răspunsese Cuza. Confortul !“ „Exact, Alteţă, onorabilii domni C. A. Rosetti şi Ion Brătianu nu se aruncau în opoziţie dacă ea nu prezenta acest avantaj.44 Ridicînd mîna, Prinţul poruncise : „Să-i lăsăm să profite de el, cu condiţia să nu mai facă inconfortabile manifestări, ca cele de la 28 septembrie...“ în privinţa acestei mişcări insurgente Ghica avea părerea lui : „Mai curînd sau mai tîrziu vor ajunge la putere, deşi se simt bine de partea cealaltă a baricadei, criticînd şi vociferînd, dar vor dincoace ! Numai după ce o să li se pună ideile la proba faptelor, o parte a corpului electoral se va purifica de fantasme. în acest moment insă cred că-i putem reduce la tăcere nu menţinînd procesul «întîlnirii de la Bossel», ci ridiculizîndu-le revolta !“ Cuza, evident, nu opusese rezistenţă, dimpotrivă : „Fă-o, domnule ministru! Ai mîna liberă ! Batjocoreşte-le zavera comică...44 „Am o strategie simplă. Trebuie ţinuţi sub aripa acuzării pînă încep ei înşişi să spună că nu a fost nimic, şi abia apoi suspendat procesul...44 „Excelent, o să-l suspend ... de 24 ianuarie?!44 „Este o idee cu totul frumoasă şi va da o notă luminoasă zilei Unirii!44 „îmi place că apreciaţi cum ies din conflictul cu domnii liberali...44
    Atunci, Ghica, puţin prea nervos şi, totuşi, nostalgic, prinsese momentul să evoce o scenă de tinereţe, el ţinea mult la imaginile din trecut : Rosetti jucînd la Momolo în Mahomet, pe timpul „Societăţii filarmonice44 de duioasă aducere aminte.
    „Convins că trebuie să joace cu suflet, fără răceală profesională, a înspăimîntat, Alteţă, sala şi mai ales delicatele doamne şi domnişoare, cu patima sa, cu urletele şale, cu suferinţa sa dezlănţuită, cu ochii săi daţi peste cap şi zvîrcolirile epileptice !44
    Cuza, apoi Pisoschi rîseseră închipuindu-şi scena. Prin fumul ţigării, Prinţul fixase candelabrul de cristal. Ochii săi de un albastru obosit scînteiaseră de plăcere.
    Ghica supralicitase : „Ce face Rosetti acum ? Nimic altceva decît îşi joacă cu patimă rolul de publicist inspi-
122
rat, de judecător care are, vai, întotdeauna dreptate, e un făcut ! aproape o damnaţie ! El, cînd intră într-un rol, vrea să mulţumească publicul, să fie perfect, să nu i se poată reproşa drămuirea dăruirii artistice.“
    Ghica are senzaţia că Prinţul, avînd în spate, în sfîr-şit, dubla învestitură, se pregăteşte pentru o amplă colaborare cu actualul minister. îl ascultă, replică mărunt, măsurat, serios, practic, economic şi chiar îi tolerează cu îngăduinţă unele încăpăţînări. Curios, nu mai dă semne de oboseală decît la vorbăria unora, deşi pare că-şi întreţine veghea cu exces de cafele şi ţigări, căci are aerul unei trezii artificiale. Se înţeleg. Ghica socoteşte că primul administrator care nu ţine cont de sfaturile şi circularele sale este chiar Domnitorul, iar Cuza crede că primul care nu respectă proclamaţiile ministeriale este însuşi prezidentul Consiliului, asta fără a împărtăşi opinia adversarilor ^cestuia, cei de la Reforma, Românul, Naţionalul sau celelalte.
  s. E un fel de sănătoasă, virilă neîncredere în neîncrederea celuilalt.
    Prezidentul păcătuieşte inocent, adică în limitele acceptabile şi nu în părţile esenţiale. Seara, înainte de culcare, Ghica joacă soţiei sale o scenă firavă : o ia drept Negri şi, ridicînd mîinile spre plafon, rosteşte solemn : „Da, are intenţii bune !“ Apoi somnul îi este mai liniştit. „Intenţiile biine ale unui Domnitor, în Valahia, nu sînt o treabă obişnuită“, replică Saşa fluturîndu-şi cămaşa de noapte brodată pe tot milimetrul pătrat.
    La rîndul său, după plecarea ministrului din întru, Cuza se adresează aghiotantului : „Cînd îi citeşti circularele ai zice că e de o incoruptibilitate ascetică, dar cînd vorbeşti cu el pare normal...“
    Cum, necum, Ghica simţise nevoia de a-şi arăta şi el devotamentul abstract, dar perceptibil, nu faţă de persoana Domnitorului, ci faţă de înalta sa demnitate. Era limpede că din umbră moş Costachi întreţine cu tenacitate şi tact aceste relaţii cordiale, şi i se adăugase Alecsandri, oferind din belşug cuvinte de admiraţie pentru Ghica în faţa Domnitorului şi pentru Cuza în faţa lui Ghica. Asta însemna la el diplomaţie şi cei doi implicaţi în acest joc
123
se legau mai degrabă prin. revelaţia stratagemelor acestor prieteni de a-i apropia, decît printr-o simpatie reală. Parcă tot făcîndu-şi cu ochiul peste umărul acestor zeloşi diplomaţi ajunseseră, să se înţeleagă.
    In cluburi, redacţii şi pe stradă (ah, strada bucureş-teană, această tribună politică a secolului al XlX-lea, tribună împodobită cU tei, arţari şi duzi, cu pavajul spart de trăsuri şi năpădit de ierburi...) ministerul era socotit cu oarecare emfază şi suspiciune „ieşit din mişcarea de la ’48“, în saloane era un. semn de moderaţie, de guvernare fermă, nespectaculoasă, temeinică şi foarte înceată în reformele ce vor trebui să vină. Moderaţia era pentru firile exaltate mediocritate. „Dar orice om mediocru, replica Ghica, păstrează în suflet dorul de eroic!“
    Observa însă că ironiile unui ministru sînt mai puţin gustate decît cele ale unui out-sider.
    Pentru unii faptul că se adresase tocmai prefecţilor la aşezarea în scaunele ministeriale arătase latura utopică a guvernării (Beizadea Mitică moşmondea: „Asta e vocaţia pedagogică a beiului de Samos. Bate la cap hoţii să nu mai fure... numai cînd are mînă liberă căsăpeşte piraţii !“), pentru alţii, latura pragmatică („Vă spun eu ce-o să facă Ghica şi ai săi, explica dezinvolt Brătianu vîrîn-du-şi degetul mare în scobitura jiletcii, vor schimba prefecţii, sub-prefecţii şi oamenii tribunalelor, şi zău dacă nu e cazul, numai că îi vor schimba dintr-un loc în altul fără a numi oameni noi şi, foarte curînd, vor dori să schimbe şi deputaţii ! Ascultaţi-mă pe mine !“).
    Peste Bucureşti se abătuse o toamnă frumoasă, cu ploi puţine şi calde cît să împrospăteze aerul, un vînt molatec şi senzual. Străzile se acoperiseră de frunzele galbene ale arţarilor, roşcate ale castanilor şi arămii-roşii ale viţei sălbatice căţărate pe zidurile caselor şi pe garduri.
    Dar ziarele tot vorbeau şi vorbeau despre celebrul proces al „oamenilor de la 28 septembrie“, se publicau actul de acuzare, mărturii ale participanţilor, anchetele, interogatoriile, oraţiile funebre de la înmormîntarea copilei lui Rosetti, moartă la doi ani şi înhumată chiar în-tr-una din zilele de înfăţişare...
124
    Opoziţia stătea la pîndă. Se plîngea că nu poate ieşi
    sub cenzura impusă de trecutul guvern.
    ,',Dă-mi libertatea presei, pretindea Aricescu a fi spus un scriitor celebru, şi voi schimba faţa unei naţiuni.“
    „Chiar dacă nu vrea ea, ripostau Brăiloiu şi partidul retrograzilor care anunţau un jurnal propriu : Conservatorul progresist. Pînă la acea visată schimbare, roşii tropăiau pe loc şi cereau să se ridice de pe străzile capitalei dinii şi pisicile moarte.
    „Să se ridice !“ ordona Ghica onorabilului Consiliu municipal, adică domnilor Brătianu, Dimitrie Ghica, A. Arion etc.
    într-adevăr, o toamnă atît de frumoasă nu se cade să pută atît de urît.
    Apoi, în ţară erau mulţi lupi care ameninţau vieţile oamenilor şi animalelor... Şi în timp ce liberalii cer vot universal, se dă o publicaţie ministerială pentru stîrpirea fiarelor sălbatice.
    S-a pornit un recensămînt al populaţiei şi al averilor mobile şi imobile. Oamenii se ascund, îşi tăinuiesc bunurile la zvonul că impunerile viitoare se vor face pe aceste declaraţii. Nichipercea se plînge că în urma comisarilor statistici joacă purceii, găinile şi curcanii vînduţi pe degeaba de înspăimîntaţii săteni.
    Guvernul nu iese mult timp din tactica lui, face mici concesii, dă vagi avansuri publiciştilor năbădăioşi, dar nu cedează în părţile esenţiale. La 20 noiembrie, Curţile unite absolvă pe cei 11 acuzaţi de la 28 septembrie de învinuirea de zavergii, complot etc. ; vor fi judecaţi separat pentru delicte individuale. Urmară vii mulţumiri şi deşănţate laude. Zavergiii se transformară rapid sub pana măiastră a unui poet de ocazie în „martirii de la 28 septembrie“ şi înaltul for generos se alese cu multe ode.
    „Dreptatea a triumfat!“ scrise Românul.
    „A ! Fură dureroase zilele ce trecură de la 8 ore ale serii de 28 septembrie pînă la 9 ore ale serii de la 20 noiembrie ! Naţiunea română îşi învăli faţa cu un văl negru în&iiitea Europei şi în timpul acesta fiecare cetăţean era
 125
cu capul şi cu ochii plecaţi, cu mîinile căzute în jos şi cu inima zdrobită de durere, întocmai ca un om care stă lîngă patul unei fiinţe iubite pe care medicii au părăsit-o» fără speranţe de vindecare. Cu cît însă fură mai dureroase aceste două luni trecute, cu atît fu mare fericirea ce vineri, la 9 ore ale serii, s-a răspîndit în cîteva minute în toată capitala : ar fi zis cineva că curtea dreptăţii era legată prin fire electrice cu inimile tuturor locuitorilor şi că odată principiul vieţii se răspîndi în toate inimile şi-i făcu să reînvieze toţi deodată strigînd... trăiască dreptatea ! Trăiască România !“
    Ghica se înfăţişase la Prinţ, adus de -spate, botos, şi încruntat. Lui Vodă nu trebuia să-i prezinţi dis de dimineaţă problemele Principatului său cu aerul că vrei imediat să treci la fapte :
    —   Ce-i ?
    Arătase cu dosul palmei Reforma:
    —      îmi cer să fiu Cavour! „Fiţi mare ca Cavour !“ Alteţă, mă depăşeşte !
    —      înţeleg că Vă daţi demisia, domnule Prezident î jucase solemn Cuza, gustînd prima ţigară.
    —      Nu Alteţei voastre, Prinţe, i-o dau ăstuia... care mă distribuie aiurea într-o piesă inventată de el, „în cămăruţa lui solitară“. Dumneavoastră aţi avut bunăvoinţa de a nu-mi cere decît ceea ce pot...
    —   Altceva, ce zic ?
    —   Că e amorţire în interior, că nu se face nimic.
    —   Asta nu e rău.
    Cuza se purta cu politeţea exagerată care pune în încurcătură şi creează complexe de culpabilitate. Fumînd ţigară de la ţigară — extrase toate din splendidele sale tabachere de ambră pe care Ghica le privea cu ochi admirativi şi cu o înţelegere estetică deloc ipocrită — se arăta amabil , şi bine dispus, îşi primea cabinetul cu aerul că merge pe mîna lui. Avea pentru Ghica o simpatie mediocră, susţinută din greu de Negri şi Alecsandri, însă pe Ghica, toată lumea vedea, începea să-l avantajeze propriul său defect. Prinţul era sensibil la ironia lui devoratoare. In schimb prezidentul începea să preţuiască cavalerismul leneş, semnele subtile de bătrîneţe precoce ale Domnito-
 126
rului. De la această poziţie viaţa, nu părea a fi decît o teribilă uzură...
    Cîţiva valeţi ai palatului aduceau la cunoştinţa prim-ministrului amănunte picante. Noaptea, după retragerea persoanelor oficiale fie că Maria Obrenovici, fratele ei şi Lambrino apăreau în apartamentele princiare, fie că Prinţul „en bourgeois“ se îndrepta spre casa văduvei.
    „Doamna Elena nu va veni curînd în capitala Vala-hiei !“ se plîngea Alecsandri tainic, el care făcuse cîndva curte domnişoarei Costin Catargiu.
    Dar acesta era un rău mai mic pe lîngă acela că văduva începea să aibă curtea ei, influenţa ei, neruşinarea ei cochetă. In saloane, venea tot mai des vorba de doamnele Dubary, la La Valiere, sau Pompadour, Montespan şi de celelalte favorite celebre, „veuves qui veulent amuser le roi“, istorioare cu tîlc de care se rîdea cu gura strîmbă şi cu senzaţia unei îndrăzneli neînchipuite.
    „Ce-i drept e oarecare plictiseală !“ decise Ghica în consiliul miniştrilor săi.
    Cretzeanu nu mai scria versuri prăpăstioase, semna numiri şi'destituiri cu nemiluita. „Nu e greu să întocmeşti legi, zicea, problema este să le întocmeşti pe cele pe care cei mai mulţi au cheful să le respecte...“ în vremea asta, roşii încă mai dădeau tîrcoale ministerului şi pentru că nu preâ aveau de unde să-l apuce, îl lăudau ironic : „Iată un minister norocos, spunea Carada. Vine după unul tare compromis şi are totul de făcut, cum bine anunţa Alteţa sa. Ce poate fi mai înălţător ?“
    Steriadi număra banii visteriei de la cap la coadă şi de la coadă la cap. „E momentul să stăm pe loc. Puţin. Pentru a da senzaţia de echilibru. Seneca spunea că primul semn că un suflet este echilibrat este putinţa lui de a se opri şi de a sta cu sine însuşi.“ „Exagerezi, răspundea Ghica, abia am muşcat dintr-o schimbare, abia i-am prins gustul...“ „Hm, dacă am putea sta puţin captivi în camera noastră, liniştiţi...“ „De ce, de ce ?“ „Ca să vedem cine sîntem. Să vedem exact ce vrem !“ „Eşti un conservator ?“ „Nu, nu m-a apucat niciodată !“
    Cornescu, constatînd că are o armată cam fantomatică, cam de operetă, lăsase treburile ministerului lui Ioan
 127
Florescu care nu se fistîcea în faţa unor companii anemice.
    Arăpilă melancoliza la „culte şi instrucţie publică“. Bălăceanii făcea nazuri la „control“... „N-am mister...“ „Ce n-ai ?“ „Mister. Costaforu zice că pentru a reuşi în politică trebuie să ai puţin mister.“
    Astfel, văzînd că se apropie data convocării Adunării elective, Prinţul şi Prezidentul Consiliului de miniştri se gîndiră că e momentul să învioreze atmosfera.
                                              XII
    înainte de a pleca la şedinţa de deschidere a Camerei, pe 6 decembrie 1859, Ion Ghica a trebuit, la îndemnul soţiei sale, să aplice o măsură corecţională fiului şi fiicei sale mai mari, în vîrstă de 11 şi respectiv 8 ani, adică să-i moralizeze timp de un sfert de oră şi să le retragă desertul pe o săptămînă. Dimineaţa odraslele îşi găsiseră ghetele pline de acadele, ciocolate, fructe zaharisite învelite în staniol, figurine de ceară şi soldaţi de plumb, bile de. sticlă colorată, cărţi şi acuarele. Fuseseră foarte fericite pînă pe la zece cînd Saşa acceptase să le taie cheful sub presiunea lui Miss Haycock şi a domnului Pe-trescu care fuseseră de părere că este o zi tocmai bună pentru a-i pîrî copilaşii.
    Ce făcuseră ?
    Descoperiseră în Bucureşti o distracţie pe cinste : hoinăreala prin parcuri, prin jurul lacurilor, prin mahalale. Veneau încîntaţi de ţiganii eliberaţi şi statorniciţi pe la Herăstrău, Colentina sau Dudeşti. Trimişi la plimbare cu trăsura, porunceau lui Ghiţă s-o ia aiurea pe unde voiau eir iar acela se preta cu entuziasm. Veneau îngheţaţi, înno-* roiaţi şi veseli nevoie mare, vorbind pe nas : „Haoleo, măihuliţă, hîţi hanişori hai matha ?“
    Ion Ghica le ţinuse un discurs plin de miez.
128
    Se urcase apoi în trăsură, lăsînd în urmă imaginea trandafirie a insurgenţilor, cam botoşi, însă deloc speriaţi. Dulciurile aduse de Moş Niculae le ţineau loc de desert pe toată săptămîna.
    Drumul prin zloată şi vînt pînă pe Dealul Mitropoliei ducea spre o altă lecţie pe care trebuia s-o dea altor minţi nestăpînite printr-un discurs plin de miez.
    Trebuia să retragă felul întîi, al doilea şi al treilea domnilor deputaţi pe trei luni. Iar ei nu primiseră de, Moş Niculae nimic care să le amăgească orgoliul. Nici măcar o acadea.
    îi era teamă să nu păstreze ceva din tonul părintelui dezamăgit şi autoritar. De aceea tuşea des, îşi dregea glasul ca un tenor ce-şi încearcă vocea înainte de a intra în scenă : mi, mi !
    Cînd ajunsese în faţa bisericii se închinase cu sîrg şi intrase solemn. Solemn însemna pentru el — un om mic de statură şi adus de spate — un mers trufaş, ţanţoş, cu capul d^t pe spate, braţele mişcate sportiv pe lîngă trup şi o privire care pare a ignora amănuntele.
    Pronaosul şi naosul erau pline de deputaţi.
    Amănuntele şăreau in ochi, iar el era departe de a fi un "tip distrat, un spirit obsedat de idei generale... Amănuntele îi plăceau, constituiau voluptatea lui cea mai profundă. De la ciorapii răsuciţi ai lui Rosetti, la gulerul de o impecabilă albeaţă al lui Dimitrie Brătianu, de la vinişoarele roşietice din obrajii de beţivan ai lui Plagino, la mănuşile ponosite ale lui Constantin Filipescu...
    Asemenea adunări prezentau avantajul pitorescului nestăvilit. „Le coffre aux fantasmes !“ E o plăcere să te bălăceşti în lumea aceasta şi proastă, şi deşteaptă, dar per total, cum ar spune Steriadi, „făcătoare de legi“.
    îl strîng pantofii. O, asta nu era deloc plăcut!
    Tot un amănunt!
    Trecînd printre deputaţi, invitaţi, ziarişti, consuli şi preoţime, în vînzoleala pregătirilor ceremoniei religioase, aruncă grăbite priviri pe pereţii afumaţi de vreme, unde o altă lume îşi trăieşte fericirea şi suferinţa. Cît de departe1 sînt de ei acele figuri palide, îndurerate sau în plin extaz !
 129
    Se opreşte cîteva clipe alături de cei care îi par prieteni sau, din respect, alături de cei care îi par duşmani redutabili şi-l bîrfesc prin tîrg în gura mare. Aici, sub cupola mustrătoare a Mitropoliei se şopteşte.
    E o foiala umilă, jenată şi o sîsîială şerpească !
    In tot timpul slujbei, bărbaţii aşezaţi în rîndurile lor nedisciplinate se hîţînă de pe un picior pe altul, se închină grăbiţi, mormăie între ei şi iar se închină.
    In numele Tatălui, al Fiului, al Sfîntului Duh. Amin !
    N-au auzit nimic din slujbă. Se gîndesc la ale lor. La a lor politichie, la ale lor interese. Chiar şi cei care au avut cîndva idealuri nu mai au acum decît interese !
    îşi ţin pălăriile, cilindrul* gibusul în dreptul burţii, nu, în dreptul sexului, dintr-o involuntară pudoare.
    Ghica auzise în spatele lui o voce necunoscută, foarte iritată sub pînza camuflată a evlaviei :
    —   Se zice că la primul prilej vor dizolva Adunarea...
    Nu se întorsese să vadă cine era nervosul. Continuase să privească icoane Mîntuitorului de pe uşa altarului ! Nu era nevoie de un „prilej“. Asta era.
    Icoana de argint încadra un chip mic, pictat energic, brăzdat de cute adînci de o suferinţă violentă. Dar tot acel veşmînt somptuos împingea mult în faţă o divinitate atît de tandră. „Ce n-au înţeles creştinii este că sfinţii nu au nevoie de aur şi de argint, ci de simplitatea lemnului şi a pietrei...“ îi spusese odată Bălcescu. „Da, prietene, îi răspunse, peste ani, ai dreptate !“
    Nici corul seminariştilor, nici vocile preoţilor citind sfînta evanghelie nu potoliseră freamătul pasiunilor. Mitropolitul îi miruise pe toţi la sfîrşitul slujbei.
    Picătura rămăsese pe fruntea lui Barbu Catargiu, prinsă între cutele adînci ale pielii şi sticlind ca un cristal transparent în luminile tremurînde ale luminărilor !
    Păşise grav pe covorul oriental încercînd să păstreze acel semn de purificare în faţa adepţilor şi a adversarilor săi. Dar nu se putuse abţine să nu zîmbească ironic.
    La ieşire, deputaţii, invitaţii şi ziariştii se cam bulu- -ciseră...
    Din pridvorul bisericii pînă la intrarea în incinta Adunării, Ghica e flancat de Steriadi şi Cretzeanu care îi
 130
tot explică ceva în legătură cu mutarea unui judecător din Vlaşca în ©lt. In faţa lor, merg agale Ioan Cantacuzino şi Grigore Filipescu. Se opresc des pentru a-şi însoţi vorbele de mici gesturi elocvente. Jeannot povesteşte un conflict cu un arendaş, cu siguranţă, iar celălalt pune întrebări de expert.
    Ghica se trezeşte deodată căscînd.
    „Ce-a fost asta ?“
    E odihnit, e binedispus, aerul rece e înviorător şi benefic după mirosul acela de ceară arsă şi tămîie... Oare scenariul atît de cunoscut, calculat în toate amănuntele îl face să caşte atît de imens ? îşi înţepeneşte fălcile şi încearcă să-l asculte cu atenţie pe Cretzeanu, dar vocea acestuia pare o molcomă cîntare...
    Un escadron al jandarmeriei mărgineşte din toate părţile piaţă. Comandantul stă ţeapăn lîngă clopotniţă şi-şi roteşte ochii focos de parcă ar avea de dat în curînd o mare bătălie despre care se va vorbi, se va vorbi veacuri de-a rîndul !                                 ^
    în holul Adunării, trec printre grupuri de „reprezentanţi ai naţiei44.
    —      Aristocraţiei noastre i-a lipsit simţul onoarei, pierdut sub atîtea ocupaţii străine* spune cu nasul vîrît în gură Nicolae Oprân, deputat al Craiovei. Apoi, de parcă s-ar adresa unor duhuri aflate sub stăpînirea forţei sale magice : Trebuie să-l recapete ! Şi ochii i se opresc asupra lui Constantin Cantacuzino.
    Alături de el cîţiva care dau din capete plini de întristare şi mîndrie.
    Ghica dă mîna cu vrăjitorul :
    —   E prea tîrziu, prietene !
    —   De ce, domnule prezident ?
    —      Nu mai avem aristocraţie ! răspunde Ghica foarte deschis tratativelor, amabil, deosebit de amabil, ca un nobil adevărat căruia revoluţia i-a smuls blazonul de la intrarea în castel.
    Cei din jurul lui Opran rid. Coeziunea democratică se sparge şi liderul îşi descoperă bagheta ruptă, singur, fără auditoriu.
 131
    Ghica pluteşte ca o corabie cu pupa în vînt prielnic. Marea e molcomă, spumoasă, prin verdele ei intens se văd peştii sălbatic fugărindu-se.
    —      Frumoasă ispravă am făcut, îi spune lui Cretzeanu, l-am salvat pe bătrînul Cantacuzino de un dispreţ binemeritat !
    Fosta sa rubedenie, Ioan Oteteleşanu, are cercul lui de gură-cască, datornicii, eternii invitaţi la masa, la serate, la.whist şi belotă... Le vorbeşte de istorie.
    —      E revoltător, se adresează Ghica lui Arăpilă care vine în spatele lui şi-i arată cu o mişcare a bărbiei pe orator. Se împăunează cu prea multe idei conservatoare. Chiar şi pentru un admirator este indigest.
    Se apropie de grup şi, salutînd, îşi ia de braţ ruda pierdută şi, mimînd o naivitate copilărească, întreabă cu voce tare :
    :— Istoria ? Ce este istoria, domnilor ? A urcat pe tron Vlad I, a găsit ţara în mizerie, fără drumuri, fără armată, prădată de turci de la sud, de tătari de la răsărit, de austrieci de la apus. S-a apucat, a ridicat biserici, a construit drumuri, a consolidat armata, a luptat cu turcii, a tratat cu austriecii, a respins pe tătari. S-a urcat pe tron urmaşul său, Vlad al II-lea, a găsit ţara în mizerie, fără drumuri, fără biserici, fără armată, prădată de tătari, atacată de austrieci, cotropită de turci; s-a apucat şi a ridicat lăcaşe sfinte, a bătut drumuri, a educat o armată, a luptat cu turcii, a tratat cu austriecii, a respins pe tătari. A murit împăcat şi mulţumit. A urcat pe tron urmaşul său, Vlad al III-lea, a găsit ţara în mizerie, fără biserici, fără drumuri, prădată de turci, atacată de austrieci, ameninţată de tătari. S-a apucat şi a*..
    Domnii în fracuri îmbătrînite din jurul lui ©teteleşanu au simţul umorului: Arsache ridică ochii spre plafon şi îndrăzneşte:
    —      Vine pe tron Alexandru Ioan I... găseşte ţara in mizerie...
    -— Domnilor, îl întrerupe Ghica, „a Moldovei naltă faptă nu e vis amăgitori Eii cred pînă la fanatism îri progres, chiar dacă el este adesea o zeitate oarbă.
132
    în colţul dinspre fereastră, Grigore Filipescu care l-a abandonat pe loan Cantacuzino în discuţiile lui necruţătoare cu vechilii, stă de vorbă tolerant şi chiar apt de concesii cu adversarul său Ştefan Golescu :
    —       Brătianu e un parlamentar, indiscutabil, dar în conversaţia cu doamnele, în salon, e lamentabil. I-a spus doamnei Cămărăşescu : Am pentru dumneavoastră o mare admiraţie pentru că sînteţi mai inteligentă decît doamna Voinescu !
    Golescu ridică din umeri în semn de dispreţ. Uite de ce-i arde ăstuia !
    Lui puţin îi pasă, dar doamnei Cămărăşescu nu i-a convenit să fie mai inteligentă decît „proasta aia...“ Zumzâiala bărbaţilor adunaţi în holul Camerei îi face lui Ghica plăcere. Se plimbă printre ei cu pasul lui solemn şi măsurat, pîndind amănuntele, bată-le să le bată ! Un viespar din care se văd bine aripile transparente, acele prelungi şi veninoase şi se aude acest zbîrnîit de fond al ideilor politice. Strategii partidelor nu şi-au aşezat încă armiile în poziţie de atac. E momentul de confuzie dinaintea alinierilor. Se poate alerga de colo-colo, fără rost, încă se măi poate da mîna cu duşmanul din zăpăceală, din aiureală, din nebăgare de seamă, se mai poate îmbrînci prietenul sau viitorul aliat — o violenţă uşoară, exuberantă, sentimentul de incertitudine şi oarecare barbarie a virtuălităţilor dau un vertij voluptuos, o beţie uşoara parcă provocată de un vin vechi, cu buchet bogat.
    Ah, uite-1 pe Rosetti dînd din mîini ca un apucat. Ghica simte nevoia cînd îl vede să-şi deschidă nasturii de la haină şi într-o ţinută lejeră să asculte o muzică de un dezlănţuit romantism. „Dragul de el ! Are atîtea cuvinte de spus! Şi-a .vărsat Dumnezeu sacul în gîtlejul lui diri greşeală, desigur!“ Ar vrea să fie dur cu „martirul de ia 28 septembrie“ şi chiar ar putea, şi chiar ar avea motive. Nu e deloc greu să-i numeri defectele, să-i observi stupidităţile, să te laşi învăluit de dulceaţa rîsu-lui măcar. Dar Berlicoco este mereu înflăcărat, aprins pînă la incandescenţă de toaţe fleacurile — trăznaia a două sute de simpatizanţi care ies în strada şi urlă două,
 133
trei lozinci „principiale“ sau semnează o petiţie către Domnitor este un „fapt istoric“, discursul lălăeţ al prietenului Brătianu într-o Cameră adormită de căldură şi oboseală este „un fapt istoric“, gestul idiot al unui jandarm care a bătut cu urzici doi amărîţi de săteni din Bezdat este „o palmă pe faţa omenirii“, împrăştierea unei adunări de cetăţeni limbuţi „un ultragiu al libertăţii“. Orice fleac atinge pentru el dimensiunile majore ale unui principiu şi tocmai prin asta îl atrage pe Ghica
—   printr-un farmec copilăresc... nu, adolescentin ! E un fel de seducţie pe care şi-o menajează duios, ca pe un semn de superioritate evident. El are luciditatea nezdruncinată, simţ al măsurii şi, vai, instinct al oportunităţii ! Rosetti nu are decît o imensă poftă de patetism. Nu reuşeşte nici de formă să-i întoarcă spatele Românului, însă de rîs rîde mult în faţa lui, în spatele lui, de el şi tiradele lui despre libertate, dreptate, legalitate. Arăpilă, morocănos şi pornit împotriva lui Berlicoco spune : „Ăsta compromite revoluţia noastră“. Observaţia nu e lipsită de sens, însă cine are chef să corecteze ceea ce este oricum inevitabil ? Revoluţia va fi batjocorită prin exces de evlavie ! Şi chiar de către noi, cei de la ’48 ! Asta este soarta tuturor marilor evenimente solemne. Va veni o vreme cînd măsura lucrurilor va fi statornicită pînă la precizia de mecanism cu scripeţi şi rotiţe dinţate, dar pînă atunci... „Ştii, Thiers spunea că a salva revoluţia înseamnă a o apăra de excesele ei. Rosetti este un exces !“
    De ce să nu trăiască el, acum, această cădere a iluziei prin extaz ? Nu, nu-1 înţelege pe Arăpilă î E prea serios. A devenit oare un sclav al adevărului din tinereţe ? Ce-i prostia asta ? Cine-1 îndreptăţeşte ? Nici unul dintre ei nu mai ţine la acele idealuri rebeliste, idealurile lor s-au ciocnit în ultima vreme, adică în ultimul deceniu, de interesele lor... Poate că idealurile şi le vor împlini încet, încet, fără răzvrătiri primejdioase...
    Dimitrie Ghica tropăie pe picioarele lui subţiri, bâ-lăbănindu-şi pîntecul nu prea mare, dar flasc. Tropăiala asta din zona inferioară este dominată dincolo de brîu de pieptul bombat cu severitate, prestanţă, aroganţă...
    Guvernul se retrage în camera ce-i este întotdeauna rezervată :
    —      A sosit clipa cea mare, domnilor ! spune Ghica vesel, săpînd un culoar în tăcerea din încăpere. Un eveniment istoric, domnilor !
    Alexandru Golescu nu pare la fel de entuziast şi binedispus. îşi ţine palmele la spate şi umerii căzuţi ca un părinte ce nu ştie cît de sever trebuie să fie cu ştrengarul băieţaş.
    In colţul lui, întotdeauna cel mai modest, Steriadi are o uitătură febrilă.
    In aer pluteşte neliniştea şi miroase a tutun turcesc.
    Cretzeanu, şcolar prins cu tema nefăcută, îşi roade unghiile.
    Pe geam se văd jandarmii din curtea Mitropoliei ocu-pînd în lene ieşirile. Comandantul lor dă ordine relaxat. Cît timp se discută în Cameră poate trşge o pipă !
    —   Ce-i cu voi ? îşi întreabă prezideiitul guvernul.
    Dar se poate pune o asemenea întrebare fără să pufneşti în rîs !
    „Asta e Valahia mea ! Cînd se face un lucru se ţine cont de interesele imperiilor vecine, de politica mondială, de elcii de la Constantinopol, şi asta n-ar fi nimic, dar se ţine cont şi de gura mare a lui Rosetti, de indignarea cu aplomb a lui Barbu Catargiu, de umoarea bă-trînicioasă a lui Oteteleşanu şi de intransigenţa seacă a lui Brătianu... Ce vor zice liberalii, ce vor zice conservatorii ?“
    —      Vous etez fous ? Vous avez des scrupules ? Allons, mes enfants ! L’attaque appartient, en politique, â l’or-dre naturel des choses I
    Ghica, înaintea unei încercări dificile, este cuprins de o frenezie a lucidităţii. Acum doar o mimează, căci nu consideră scenariul ce se va desfăşura o asemenea încercare. De aceea şi cască din nou în timp ce se căzneşte să ridice moralul miniştrilor săi. Numai pintenii lui Flores-cu îl sîcîie, afurisitul se tot fîţîie de parcă ar vrea să danseze.
    —   Eh, bien !
    Ghica se încheie grăbit la haină, întinde mîna spre
135
Gănescu şi, fără să privească spre acesta, spune încă rî-zînd şi înşfăcînd hîrtiile :
    —      Domnilor, e timpul să deschidem Camera pentru a o putea închide.
    Uşierul pune mîna pe clanţă, dar Ghica îi face semn să mai aştepte :
    —      „Unde este timpul cel de bărbăţie / Cînd murea românul pentru-o datorie !“
    Guvernul intră în sală zîmbind. Este relaxat, tonic, echilibrat, miniştrii privesc rîndurile de scaune cu oarecare indiferenţă. Prezidentul Consiliului îşi ciuguleşte 6 scamă de pe veston.
    Grupul lui Rosetti este adunat compact în stînga, pe cealaltă parte Barbu Catargiu şopteşte ceva la urechea lui Slatineanu. Acesta dă din cap somnoros. A înţeles că nu se pune deocamdată nimic la vot, o să adoarmă liniştit.
    —      La noi, ţara reală este departe de a se confunda cu ţa...
    Vasile Boerescu a rămas cu fraza neterminată şi, din respect pentru vicepreşedintele Adunării care agită clopoţelul, o lasă aşa. Va avea grijă s-o reia după citirea mesajului.
    Se aud scaunele scîrţîind. Sînt scaune noi, miros â lac proaspăt. Dar scîrţîie. N-au apucat să ia forma celebrelor funduri ce se aşează pe ele. în acest timp, capetele celebre din Valahia îl urmăresc pe Ghica urcînd cele cîteva trepte pînă la tribună. Hîrtiile mesajului stau lipite unele de altele, cu scrisul lor caligrafiat elegant, cu acolade subţiri, cu o impecabilă aplecare de 30° spre dreapta. Pupitrul este şi el nou, lucios ca o chelie. „La legi noi, parafrazează Ghica, un om nou şi scaune noi !u
    îşi drege pentru ultima oară glasul. Acum, acum e momentul să uite cu desăvîrşire tonul părintesc de dimineaţă.
    E duminică, e Sfîntul Nicolae, e ziua deschiderii A-dunării elective, are de citit mesajul princiar, care este totodata şi programul guvernului său.
    Sala o să aibă ce asculta.
    Apoi o să-i dea afară pe deputaţi. Vor vocifera, dar uşierii vor închide în urma lor cu grijă. Aici va continua să miroasă a lac proaspăt încă multă vreme.
    —       Domnilor deputaţi, v-am adunat în conformitate cu glăsuirea articolului 17 din Convenţie şi pentru că a sosit momentul de a face cunoscut ţării programul guvernului meu în_ ce priveşte, reorganizarea Principatelor U-nite. Mărire fie Domnului! Cu ajutorul, binevoitor al Puterilor garante şi al Curţii suzerane epoca provizoratului şi a tulburărilor politice s-a închis. Noi putem de acum înainte, întru deplinătatea Autonomiei noastre să ne apucăm de lucrările administraţiei din întru fără a avea altă preocupare decît aceea a înaintării şi binelui scumpei noastre patrii.
    Ghica ridică pentru prima dată ochii de pe hîrtii. Vede zeci de ochi care îl fixează, zeci de ochi cărora nu le poate ghici în ansamblu voinţa. El are vocaţia conflictelor de la om la om. Cînd Bălcescu spunea „poporul“, simţea că vorbeşte despre un lucru pentru el impalpabil. Nu poate stăpîni mulţimile şi nici măcar nu este; vorba de mulţimi, ci de o adunătură de^indivizi cu personalităţi diferite, cu interese şi idealuri diferite, cărora este incapabil să le descopere o măsură comună. El este un tip de cabinet, li spunea lui Nicu Bălcescu : : .„în lupta corp la corp aş fi teribil! Ca să îngenunchez o. cetate m-aş dovedi un neputincios !“ „Asta pentru că ai dori s-o în-genunchezi !“ „Nu mă refer la o cucerire armată, ci la una prin cuvînt !u „Asta înseamnă că nu ai conştiinţa că ideile tale aparţin, sau ar trebui să aparţină unor mase de oameni. Ce fel de revoluţionar eşti?“ Chiar, ce fel de revoluţionar a fost şi este ? Pînă şi Bălcescu a considerat că e bine să-l folosească într-o diplomaţie „corp la corp“.
    —       România este ostenită de încercări zadarnice, fără ţel, fără folos. Ea voieşte să iasă din această stare de nedumerire ce-i nimiceşte puterile ; ea voieşte să păşească înainte şi să dea semne de viaţă. Totodată Europa, precum m-am încredinţat, este gata de a ne da concursul capitalurilor şi al specialităţilor sale îndată ce se vor cunoaşte planurile noastre în privinţa viitorului. Este prin
 J37
urmare de datoria guvernului a se explica lămurit asupra proiectelor sale şi a expune principiile ce va aplica la organizarea fiecărei ramure a administraţiei.
    Cuza înţelesese poziţia lui în această privinţă. Era un tactician abil în relaţiile cu suveranii, ambasadorii şi consulii străini, dar habar n-avea de acele trudnice proiecte care dau imaginea reală a unei ţări în dezvoltare, de acele mici, infime uneori măsuri care aduc o prospe^ ritate economică fără de care mîndria naţională şi dezinvoltura politică n-au nici un temei, li dăduse mînă liberă.
    —   Iată acea explicaţie.
    Conştiincios, Brătianu notează în carnetele sale albastre. La primul capitol al programului, cel financiar, a subliniat atît de dîrz ceva încît a rupt foaia.
    Slătineanu doarme.
    Cînd Ghica îşi mai ridică ochii de pe filele caligrafiate, căutînd un „cineva“ cu care să colaboreze, întâlneşte faţa surîzătoare a unui bărbat gras, cu păr vîlvoi, plasat în primul rînd, în faţa lui Costaforu, care pentru a-1 vedea pe vorbitor, îşi strecoară capul pe după claia aceea de păr negru şi cîrlionţat.
    „Cine naiba mai e şi ăsta ?“
    Un reprezentant al naţiei fără trecut aristocratic, unul pe care revoluţia l-a scos la iveală chiar fără să vrea. „Să fie acel domn Ciochinescu pentru care am plîns la Buzău ?“
    Intre capitolul dedicat justiţiei şi cel dedicat cultului, Ghica face o pauză mai lungă. îşi aude bine vocea. A scăpat de scîrţîielile pedagogice datorită trăncănelii cu miniştrii săi bosumflaţi, speriaţi de urletele viitoarei campanii electorale. Are, dimpotrivă, un ton tandru, înţelept, prietenos.
    Individul, cu surîsul lui lipit pe faţă, e foarte interesat de „lucrările publice“. O fi un deputat de la marginea ţării, vine prin hîrtoape, zdruncinat de drumurile rele, de glodurile cele măreţe... Vrea locomotivă ! Se vede că e de acord cu concesionările... Da, da ! Să vină concesionarii străini ! O să avem numai de profitat. O să mergem mai repede, o să ne transportăm grînele mai
 138
iute, o să înflorească industriile private, sigur, sigur, pe seama statului. Dar statul cine este ? Noi şi ai noştri. Vom avea multe de învăţat!
    Costaforu îşi bîţîie şi el capul după cel din faţă deşi nu se ştie dacă din simpatie pentru programul guvernului sau din pricina obstrucţiei vizuale. Nu înţelege nimic dacă nu-1 vede pe vorbitor. Dezavantaj profesional ! Cîr-lionţii deputatului Cutare alcătuiesc o aureolă sîrmoasă în jurul zîmbetului lui roz.
    Ghica citeşte mai lăbărţat.
    I-au îngheţat picioarele. In sală sobele duduie, dar pe sub uşi vîjîie yîntul.
    Individul se bucură din toată inima că guvernul vrea să îndrepte tinerii spre profesiunile practice, fără, desigur, a le neglija pe cele liberale ! Avem nevoie de ingineri, de tehnicieni, de financiari, de mecanici... El e de acord !
    în ceea ce priveşte promisiunea ca agricultura şi comerţul să fie puse sub regimul celei mai ^absolute libertăţi“, pur şi simplu îi sticlesc ochii de fericire. Aşa da. încurajarea iniţiativei particulare, neamestecul guvernului în tranzacţiile particulare, aşa da ! Iată un program serios, bine gîndit, care te unge pe suflet, pe avere, pe pungă, pe ambiţiile atît de fireşti de parvenire ! El va vota pentru !
    Ghica citeşte mecanic, habar n-are ce idei vin la rînd. E atent doar la mulţumirea atît de expresivă a deputatului Cutare.
    Ah, dacă ar fi toţi atît de înţelepţi ca acest om simplu şi mărginit ! Ne-am procopsi, ne-am alege cu roade bogate, am avea o ţară ca o grădină !
    Individul a încremenit o clipă, e concentrat.
    „Ce s-a întîmplat ? Ce nu-i convine ? A, e vorba de chestiunea raporturilor dintre ţărani şi proprietari. Are dreptate. E o problemă spinoasă. Se va relaxa însă cînd va auzi că vreau s-o rezolvăm luînd în consideraţie drepturile reciproce, nejertfind pentru asta interesele u-nora în favoarea altora, necerînd sacrificii nimănui...“
    A avut dreptate, deputatul Cutare s-a liniştit, mica adîncitură dintre sprîncene a dispărut, lăsînd să reapară pe faţa lui rotundă, bine hrănită, surîsul roz, aprobator^
 139
    Ghica a uitat eă vorbeşte în numele Prinţului. Readus la realitate de întorsătura unei fraze îşi îngroaşe vocea, o tărăgănează suveran :
    —      Domnilor deputaţi, pentru mine, o declar în a-cest moment solemn, suvenirele mele nu mai datează de-cît din ziua suirii mele pe tron...
    Zîmbetul senin devine ironic. „Păi, de unsprezece luni s-au îngrămădit amintiri cu duiumul ! Ce facem cu ele ?“
    —      Primiţi dar mîna aceasta de român cu aceeaşi loialitate cu care v-o întind...
    Deputatul Cutare este gata să întindă şi el mîna sa loială. Cum să nu ?
    —      Domnilor deputaţi, v-am grăit în toată curăţenia cugetului meu şi adresîndu-mă către dumneavoastră m-am adresat către ţara întreagă. Trebuia ca să afle ţara care sînt proiectele guvernului ce a ales, care este viitorul ce-o aşteaptă şi prin care chipuri va ajunge la el. Ră-mîne acum ca ţara să arate ce gîndeşte asupra acelor proiecte şi să-şi aleagă mandatarii pentru realizarea voinţei sale. Nu trebuie dar să vedeţi, domnilor, în decretul de dizolvare ce vi se va ceti decît rezultatul convingerii în care sînt că un apel către ţară este un lucru neapărat.
    Dincolo dé rumoarea sălii se vede surîsul cel roz al sîrmosului.
    „E bine şi asta. Şă se dizolve, spune el. Să fie alegeri noi. De ce nu ? Totul e minunat. Sigur că da. Adunarea aceasta este electivă l Şi-a împlinit mandatul alegîndu-1 pe Guza!“ Cum de nu ş-a gîndit şi el ? Ei l-au ales pe domnitor, atít ! Aöum e nevoie de o Adunare legislativă ! A înţeles ! E de acord ! Va veni cu un nou ^ mandat, ce atîta zăpăceală şi gălăgie ?
    Şi nu era nevoie de armată pentru asta.
    El iese de bunăvoie din Adunarea electivă pentru a intra în cea legislativă !
    :— Halai recunoştinţă ! ţipă Barbu Catargiu. Cuza îşi-ia adio de la deputaţii care l-au ales în unanimitate.
    —      Asta esté, îşi continuă Boerescu ideea, ţara reală TO se confypdă cu ţara legală şi Domnitorul va simţi în
140
ourînd legitimitatea sa, dispărîndu-i de sub picioare ca un covor tras brusc.
    —      Ne-am adunat ca să ne împrăştiem... mormăie bă-irînul Cantacuzirio şi iese cu greu din • scaun.
    —   Motive de economie, spune sarcastic          Arsache.
S-ar fi ars préá multe lemne în sesiunea asta.          La  primă-
vară se crede că vor fi zile călduţe.... ^
    —      E deştept Ghica, crede Brătianu. Vrea cu siguranţă ca printr-o campanie electorală bine manevrată să-şi formeze o majoritate în Cameră ! E deştept, dar nu-şi cunoaşte electoratul. O să ne revedem peste trei luni cam aceiaşi.
                                        XIII
    în fiecare duminică şi joi, după-mâsa sau spre seară, trăsura prezidentului de consiliu îşi face apariţia la Şosea printre echipajele elegante.
    Lumea iese să ia aer.
    Un aer rece, îngheţat care pişcă la nas.
    Ion Ghica nu sfidează printr-un lux iresponsabil.
    Este moderat în teorie, decent în relaţiile sociale şi aproape modest în apariţiile sale publice.
    —      într-o societate atît de pestriţă, spune, discreţia devine o formă de gust, chiar de stil.
    Mic şi adus de spate, ministrul din întru şi prezidentul consiliului vrea să cucerească doar prin sticlirea preţioasă a inteligenţei sale. Această avere nu i-o poate contesta nimeni. Nici duşmanii.
    —      O inteligenţă prea abuziv ironică, se plînge Fili-pescu-Curcanache — liberal nervos care nu stă pe scaun decît cu o bucă, tot timpul agitat, dornic să fie mereu în altă parte decît este.
    Intr-adevăr, se pare că în acest domeniu Iui Ghica îi place să facă excese.
 141
    —      Brici, frate, suspină Rosetti şi-şi rostogoleşte privirea spre ceruri. Afectuos e numai din interes, dar ironic e şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie !
    Să ne repezim însă la Şosea, să vedem ce se întîmplă.
    —      Omul este o fiinţă neastîmpărată, Ghica este om, deci Ghica este o fiinţă neastîmpărată, exclamă Ion Ionescu, aşezat cu braţele rezemate de uşa trăsurii.
    I-a oprit lîngă Cişmeaua lui Mavrogheni cu un gest care l-a intimidat pe Ghiţă, vizitiul. „Ca un tîlhar de codru, coane !“
    —      Uite cum o singură afirmaţie ne umple de confuzie !
    —      I-ai trimis la plimbare pe domnii deputaţi, prinţe î Mă întreb dacă n-ai cojit prea din gros mărul...
    —      Poate l-am cojit prea tare, dar îţi spun un secret : era viermănos.^.
    Ion Ionescu rîde larg, din plămîni sănătoşi, bine aerisiţi. El e om al trudei inginereşti. Detestă politicianul cu gură mare.
    Retrasă în spatele bărbatului ei, Saşa e cuprinsă de o bună dispoziţie infantilă, „o bucurie, pur şi simplu o bucurie“. Ori de cîte ori îl întîlneşte pe Ion Ionescu se mută cu totul, cu arme şi bagaje, într-o casă nouă. .El aduce cu sine aer proaspăt, parcă ar deschide mereu ferestre spre o natură exuberantă, rodnică, solară. Şi cîte nu i-a promis el ? In Dobrogea, pe malul Dunării, un palat, un parc mirific, un costum de domniţă împodobit cu paftale de argint filigranat şi o parură înaltă orientală. „A-cestui agronom practic, burghez, energic, activ îi place să viseze că te plimbă cu luntrea într-un basm. Cum l-ai cucerit ?u, spusese Ion citîndu-i scrisorile.
    Pe ministrul din întru îl apără mult selecţia riguroasă a prieteniilor sale. Ca un bijutier rafinat pensează fără greş briantele din mormanul de strasuri. Şi-a alcătuit astfel un frumos colier.
    In şirul cupeurilor ce se fîţîie de la fîntîna lui Bi-bescu la cel de-al doilea rond al Şoselei, cel al lui Ion Ghica se pierde. Un cupeu înalt, vopsit într-un negru albăstrui, cu interiorul albastru de-a binelea. Fără aurării, fără argintării, fără steme, fără monograme. Dar
 142
acum pare împins pe aleea mare, printre arborii bătrîni, de rîsul sănătos al acestui prieten pentru care o plimbare la Şosea este ca pentru un copil roata mare de la Moşi, ceva de rîs — un caraghioslîc. Cu această credinţă ucide în jur pretenţiile sofisticate.
    Orgoliul lui Ghica, închis în cutia trăsurii, jubilează. Privirile caută conţinutul cupeului trecînd peste incolorul său ambalaj. Faptul că stîrneşte interesul unei lumi frivole nu-i scade din bucuria ascunsă. îl poartă pe Ion Ionescu ca pe un trofeu, un vînat excepţional, exemplarul cel mai viguros al secolului al XlX-lea.
    Uneori Ghica vine la Şosea călare. Atunci în jurul lui roiesc tinerii şi poate fi văzut aplecat spre fereastra u-nei căleşti sau spre bancheta din spate a unei sănii, zîm-bind, aruncînd complimente doamnelor, risipind vorbe de duh care devin daruri preţioase pentru saloanele bucu-reştene. Pentru el, Şoseaua nu e un scrînciob copilăresc şi emfatic, este o scenă de teatru unde poate juca un rol subtil.
    In duminica de după închiderea Adunării elective, doamna Bărcănescu, într-o splendidă zibelină cu glugă, întinzîndu-i o mînă pufoasă prin fereastra trăsurii, l-a întrebat:
    —   Aţi măturat Camera, domnule Ghica ?
    —      „Neputînd birui pe duşman prin virtute, l-am ucis prin viclenie.“
    Doamna, care nu-1 citise pe Plutarch, a repetat vorbele, socotindu-se eroina serii, cea asupra căreia cobo-rîse, ca un har, cinismul „sincer“ al prezidentului.
    Aflat în salonul cu pricina, N. Golescu a exclamat fără să-şi ascundă o-jaşoară enervare :
    —      Da, da, Ghica e sclipitor, la el trebuie să te uiţi numai protejîndu-ţi ochii !
    Aluzia la urîţenia prinţului de Samos lasă însă cucoanele indiferente şi generalul se vede nevoit să spună ceva cu mai puţin haz :
    —   Mai bine îşi dizolva guvernul.
    —      Hă ! Hă ! face domnul Bărcănescu din colţul sobei. Ca să vezi, a ajuns să ne plictisească şi inteligenţa !
143
    Un suedez în vizită prin Bucureşti se plînge unei cuconiţe gata să-l aprobe :
    —      „Vous n’êtes pas en Europe, vous êtes à l’Orient, à ses ruines, à ses désolantes solitudes... vous vivrez au milieu d’un christianisme à demi barbare et d’un islamisme dégradé.“
    —      Oui, monsieur, oui, c'est désolante ! atît a reţinut femeia.
    La Hugues, Paritazi pîndise apariţia miniştrilor şi deputaţilor. Primul apăruse Georges Cretzeanu.
    —  Ce-aţi făcut ?
    —  Am răsucit cheia în broască...
    —      Hm, frumoasă răsplată, spune marele avocat fără procese, apelînd la simpatia convivilor săi, pentru unanimitatea de la 24 ianuarie !
    —■ Fără, fără duioşii dintr-astea de părinte dezamăgit de odraslă ! Scuteşte-mă, dragul meu ! se roagă Cretzeanu comandîndu-şi cafeaua cu caimac.
    Întorcîndu-se spre ai săi, Pantazi insistă !
    —Prevăd că în viitoarea Cameră va exista un grup guvernamental puternic.
    —      Ar fi rău ? întreabă peşte umăr ministrul de justiţie. Eu mă tem însă că-ţi faci iluzii pe care guvernul nu şi le face. E mai realist !
    —  Atunci ce speră ?
    Cretzeanu îi face semn să se apropie mai mult.
    —      Trei luni de guvernare serioasă. în timp ce opoziţia de toate culorile va fi antrenată în bîlciul foarte patriotic al alegerilor ! Dar ţine pentru dumneata acest secret.
    —  Numai trei luni ? !
    —      O bună guvernare este scurtă. Nu oboseşte pe nimeni.
    în joia următoare, Gradowicz, rezemat şi el de scara deschisă a cupeului lui Ghica, îl înştiinţează :
    —      La Fialcowski se rîde de trei zile de deputaţii care au venit cu întîrziere la Cameră. Arată toţi ca nişte musafiri jigniţi de impoliteţea gazdelor !
    Ninge uşor, cald, după un ger uscat de două zile. Gunoaiele Bucureştiului s-au acoperit cu un imaculat văi
144
nupţial. Toată lumea e veselă. Chiar şi vizitiii, de obicei nervoşi din pricina înghesuielii atelajelor, a greutăţii de a se strecura printre ele fără a tulbura liniştea preţioaselor persoane dornice de „aer“. Deasupra pădurii care se lasă tăiată în două cu fast şi geometrie de săgeata drumului public, se apleacă un cer vineţiu-cenu-şiu, foarte molîu. Nălucile ce se zbenguiesc de obicei printre arbori s-au retras la o distanţă cuviincioasă pentru a lăsa întunecatele gondole să plutească pe rîul pietruit, civilizat. Se aude tocănitul crengilor uscate, lovin-du-se funebru, dar fără terorisme romantice, sub zvîc-nirile unui vînt galeş. Se aud îndepărtate schelălăituri de cîini — mahalalele sînt la doi paşi — puse însă în inferioritate de fornăielile cailor şi zumzetul roţilor în osii neîngrijite şi, mai ales, de ţiuiturile vizitiilor.
    Ghica îşi mîngîie barba. Stă cu un picior pe scara trăsurii şi contemplă prin pince-nez peisajul alb pe care se decupează siluetele flamande ale elitei bucureştene.
    —      Vrei să spui, dragul meu, că jucăriâ noastră constituţională îmbogăţeşte pe negustori, pe patronii de cafenele, cluburi şi hoteluri? Din uşă se apleacă spre interiorul cupeului unde Saşa, bine înfofolită în mantoul ei cu guler de vulpe argintie, clipeşte des la strălucirea zăpezii. începe Progresul! Ţi-am spus eu ? O lume nouă se ridică !
    Vocea i se subţiază uşor, ochii îi sticlesc. îl prinde pe Gradowicz de braţ şi-şi aşează piciorul drept în faţa celui stîng într-o studiată poziţie declamaţi vă.
    —      Prietene, ce vremuri frumoase trăim! Ce fericit sînt că le aparţin cu trup şi suflet! Aş fi regretat nespus dacă m-aş fi născut cu o sută de ani mai tîrziu... Ce oameni minunaţi sînt în jurul nostru şi cîţi alţii simt că se nasc zilnic, sub ochii noştri ! Mulţumesc cerului pentru darul imens pe care mi l-a făcut ! O pleaşcă, realmente, o pleaşcă pentru un om lucid ! Sînt copleşit de încîntare ! Sînt fericit!
    Entuziasmul jucat energic, â la Berlicoco, îl face să-şi înalţe capul, să vadă mai departe, la orizont, cît mai bine, viitorul sărbătoresc al naţiunii. Polonezul şi Saşa rîd de excepţionala interpretare.
 145
    Aplaudă.
    —       Ah, ironia poate fi o destrăbălare, un viciu, spune Saşa şi soţul ei dă să se bucure de această observaţie, dar este oprit : Nu cel mai inocent dintre toate, dar are avantajul că se poate exhiba oricînd !
    Femei cochete, cu pălăriuţe minuscule, turtite pe frunte, cu jachete îndrăzneţe, pline de panglici apretate şi garnituri de blană ieftină, rîzînd zgomotos, cu poftă, trec pe lîngă ei în căleşti proaspăt vopsite, purtate cochet în trapul cailor de împrumut !
    Şi ele vorbesc politică :
    —       Opoziţia s-a făcut a bate din palme... a fi pentru dizolvare !
    —       Se zicea că dreapta ar fi vrut să ceară darea în judecată a celor de la 28 septembrie...
    —   Dar nu sînt daţi în judecată ?
    —   Sînt, dar se speră că nu vor mai fi multă vreme...
    —   Mi-a spus mie cineva...
    —   Am aflat că...
    Pe zăpada moale, lumea alunecă veselă, cu un soi de seninătate copilărească. Acel văl virginal întins peste lucruri atinge uşor şi sufletele hămesite de plăceri ale veacului, plăceri „justificate ştiinţific“.
    —   Se zice că turcii vor accepta Unirea deplină...
    Ochii galeşi ai doamnei Steriadi rîd sub perii lungi
ai blănii de maimuţă care îi împodobeşte toca.
    —       A venit iarna, îi spune Ghica amabil, şi ţara se umple ca de obicei, de speranţe, doamnă. E o meteahnă autohtonă. Iarna se crede în minunile din primăvară. Se stă prea mult în casă, la gura sobei, se citesc excesiv ziarele şi se vorbeşte enorm despre miracolele orientale...
    Pînă duminica următoare zăpada s-a aşternut de o jumătate de metru şi Şoseaua e plină de sănii. Ioan Canta-cuzino şi Maria au venit să-i ia la plimbare. Femeile se strîng una în alta pe bancheta din faţă, vorbesc despre copii, mobile şi infidelităţi conjugale, în timp ce domnii, în spatele lor, salută fluşturatece mondene. In pauze, revin asupra problemelor la ordinei zilei :
    —       Aud că Aricescu te-a lăudat, te-a făcut „mare. om de stat“, rîde Jeannot.
146
    —      Vai, e adevărat, insulta asta e foarte greu de suportat. Invectivele lui Orăşanu sînt mai tolerabile. Dar mă simt bine, mă simt acasă, printre ai mei, buni şi răi, proşti şi deştepţi. Michelet zice undeva că Valahia este „o ocară neîntreruptă“ ! Şi unde mai pui că o zice din dragoste pentru Rosetti !
    O tînără pudrată, cu o meşă blondă atîrnînd pe frunte, surîde languros, fără să salute, somptuosul atelaj. Privirea ei stă pe umerii uşor ridicaţi ai lui Cantacuzino. Ghica îl întreabă cu o mimică elocventă a feţei :
    —  Cine e ?
    Acestâ răspunde însă dîndu-şi ochii peste cap şi în-fundîndu-şi mai mult umerii în pieptul uscat. Preferă să continue :
    —      Liberalii au început să deplîngă violent închiderea Camerei.
    —      Ohoho ! Din inconsecvenţă, desigur, chiar ei au cerut-o pînă acum cîteva luni.
    —      Ei, nu, Brătianu e nuanţat, deplînge momentul a-les, moment de „frămîntări, de nesiguranţă“ î
    —      Aş fi fericit dacă aş afla că a existat în scumpa noastră patrie un moment de linişte, de siguranţă... de vreo trei sute de ani încoace... Şi nici nu întrevăd posibilitatea în viitoarele două sute...
    Peste o săptămînă, pe zăpada nor oiţă nu se mai plimbă nimeni. Ghica traversează salonul casei sale sumbru, vehement, indignat. Despre ziare nu mai glumeşte, caricaturile sale nu Ie mai bagă în seamă, deşi în fiecare număr din Nichipercea i se înalţă cocoaşa.             ^
    —      S-au legat de lucruri sfinte, spune cu oarecare satisfacţie şi pince-nez-ul îi cade pe piept. O să li se usuce mîinile lor păroase şi asudate... O infamie !
    —      De cine s-au legat ? întreabă în şoaptă doamna Mavros pe fiică-sa, învîrtind linguriţa în ceai.
    —      Reforma, maman, a publicat o scrisoare detestabilă a lui Nicolae Rosetti împotriva domnului Negri.
    —      Aha! A propos, am găsit şalul acela turcesc de care m-ai întrebat. Ştii unde era ? Ghici ! Generalul... (privire semnificativă spre consort), generalul îşi învelise în el nişte cioburi antice, de-ale lui.
147
    —       O infamie, repeta furios Ghicâ. Să-1 batjocoreşti pe Negri e ca şi cînd ţi-ai scuipa mama, tatăl, icoana lui Crist la care ai făcut cruce şi ai spus „Tatăl nostru“ în copilărie.
    —       Vai de mine ! se sperie doamna Mavros, îrivîrtind din nou linguriţa în ceai.
    Numai că a băut ceaiul.              •
    —       Ce poate fi mai avantajos pentru guvern, rosteşte Mavros, decît o greşeală grosolană a opoziţiei!
    —       Mă pregătesc să dau un nou avertisment acestei fiţuici ! ameninţă triumfător ministrul din întru.
    în acelaşi timp, la Bossel, directorul „fiţuicii“ se pregăteşte să se desolidarizeze de „infamia“ publicată de ^însuşi“ :
    _— Cine dracu m-a pus ?
    Dar totul se petrece într-o agitaţie mult prea mare. Se întocmesc listele electorale. Liberalii cer prelungirea termenului de înscriere, dreptul de întrunire...
    —       Acum un an, ţara avea de luptat cu ciocoii vechi, perorează Valentineanu îndesîndu-se în propriii săi simpatizanţi, acum are de luptat cu ciocoii cei noi, iezuiţi politici moderni (pentru a sublinia aluzia la Ghica se co-coşează demonstrativ), care vor să omoare una cîte una libertăţile noastre.
    —       La stadiul de ciocoi se poate ajunge, care-va-să-zică, şi de sus şi de jos ! observă Năsturel Herescii amuzat de spectacol ca de Irozii Crăciunului,
    —       Închizînd Camera, dumnealor pot lucra prin decrete şi ordonanţe, fără control, fără respectul legilor,, fără discuţii democratice !
    Directorul Reformei face o pauză şi, ridicînd braţul, profetizează ;
    —   Se merge spre tiranie !
    Asta le place multor ţineri din jurul său. Ei sînt înflăcăraţi, sînt luptători, sînt gata ori cînd să scoată pietrele din caldarîm.
    —       Pentru copii, întotdeauna ideea de stat a fost o idee opresivă ! spune Năsturel Herescu către prietenul său de la masă.
    Acesta dă din cap.
 148
    —      De ce mimai generaţia dinainte să aibă un ’48 al ei ?
    Şi tocmai despre această generaţie Barbu Catargiu are o părere care îi înseninează sufletul şi de aceea o împărtăşeşte lui Oteteleşanu cu mare grabă, deşi boierul este buimac încă de partida de whist din noaptea trecută :
    —      Revoluţionarii noştri de ieri au început să dezamăgească pe junii noştri de azi. Ce mai este revoluţionar în Cuza, Alecsandri, şi Ghica, în Golescu-Arăpilă sau în Ion Bălăceanu ? Moderaţie, prea multă moderaţie,, spun ultimele eşaloane de progresişti.
    —      Dar şi Rosetţi, Brătianu... mormăie boierul care ai mai cîştigat aseară o moşie, iar tipicul acesta, al bogatului care mai capătă, ca şi acela al bogatului care mar. pierde, tipic aproape deşănţat livresc, îl plictiseşte.
    .— Ha, ha, face Catargiu, aceştia crezi că mai vor revoluţia ? Nu ! Vor puterea ! Spiritul de la ’48 este pentru toţi o amintire de tinereţe. Ca escapadele noastre prim bordelurile pariziene. Domnitorul cu trecut zbuciumat vrea reforme paşnice, ordine, înţelegere cu Napoleon, cu A-lexandru al II-lea, cu Sublima Poartă pentru a cîştiga treptat, treptat cîte ceva... unirea deplină, autonomia, tronul ereditar poate... Important este să nu-i lăsăm să le cîştige prea repede. Ajunşi la putere,. Rosetti şi Brătianu nu vor dori mai mult decît doreşte acum Ghica, adică „un. progres raţional“... .
    —      Progresul acesta, oricît de raţional ar fi, înseamnă impozit pe venit şi împroprietărirea ţăranilor, mormăie Oteteleşanu mahmur, dar lucid.
    —      Vor să ridice o clasă nouă? Sigur. Problema este* să le aratăm ferm câ nu vrem să- ia nimic de la clasa, veche.
    —  Aferim !
    Joia dinaintea Crăciunului, caleştile se înghesuie exagerat de, mult la Şosea. Vizitiii şi arnăuţii nu se mai descurcă, ţipă unii la alţii ; cucoanele vor brusc la Paris, în Bois de Boulogne ; domnii pîndesc momentul să. converseze. Zăpada s-a .topit, aerul rece este stătut şl apare soarele alb al cîmpiei.
149
    —      Sînt dezbinaţi, îşi continuă Barbu Catargiu meditaţia, adresîndu-se de data asta Slătineanului cel bătrîn, strîns în şubă de nu i se mai văd decît ochii. Aceasta este salvarea noastră.
    Conservatorii vorbesc despre liberali, liberalii despre conservatori. Patria trăieşte prin ei în tot ce are ea mai public.
    Lui Ghica, roşii încă i-au mai dat o vreme tîrcoale perfide : „marele om de stat“, „Cavour al nostru“, „speranţele noastre“, dar cercurile pe care se mişcau erau din ce în ce mai largi, mai îndepărtate. Laudele se sleiesc făcute cu ochi mijiţi şi gura strînsă. Din săptămînă în săptămînă relaţiile se înăspresc. După două avertismente date Reformei, după suprimarea lui Nichipercea, după respingerea lui Orăşanu de pe listele electorale, spatele lui adus ajunsese cocoaşă veritabilă, i se amintea des şi dîrz de Samos şi de slujba lui turcească de acolo, de schimbările făcute în administraţie şi magistratură. Multe, prea multe ! Enorme !
    -— Vor reforme ? întreabă el privind cum trec caleştile spre Şosea de la fereastra cabinetului lui Beclard. Le vreau şi eu, dar trebuie să am cu cine să le îndeplinesc. In privinţa primenirii funcţionarilor, de la cei mai mici la cei mai mari, Prinţul mi-a dat puteri depline, mînă liberă. Prea ne-am plîns ani de; zile de „abuzuri“ !
    Beclard stă picior peste picior în fotoliu. Are în spate soba de faianţă albă cu ornamente aurii. Este îmbrăcat într-un costum gris-souris şi o cămaşă de mătase ce bate uşor în roz. Sînt numai ei doi şi o pendulă care pulsează leneş timpul. Consulul francez a căpătat treptat obiceiuri orientale. încăperea e plină de covoare de Kula, Kerman, Korasan, cu un colorit stins, dar pestriţ. A fost corupt de fumatul narghilelei. Lîngă fotoliul vie-nez pe care este tolănit, cu ceva încă din maniera franţuzească de a-şi alinia elegant membrele cu trunchiul, se află o măsuţă hexagonală încrustată cu sidef — un fel de caracatiţă cu solzi. Toate acestea îi vin de la proaspăta lui soţie. Valahia l-a supt în vîrtejul ei frivol, în visătoria ei pitorească, a început să preţuiască anecdotica fără adîncime, scepticismul sănătos şi resemnarea ilară. Ghi-
150
ca se întoarce spre această încăpere plină de moliciuni şi subtilităţi cromatice, zîmbeşte spre stăpînul ei puţin absent, puţin melancolic („Ar trebui rechemat“, îi spusese lui Gradowicz pe cînd consulul înainta cu soţia sa spre altar) şi-şi continuă pledoaria :
    —      Societatea noastră se învîrte de mulţi ani într-un cerc vicios. Toţi spun : ne apasă un rău !
    Ridică palmele deasupra pieptului ca un bolnav care nu mai poate respira şi se apropie de consul cu paşii lui viguroşi de om scund.
    —      Fiecare însă îl vede în altceva. Unii l-au văzut în Regulament, alţii îl văd acum în Convenţie, alţii, cu o» tradiţie mai bogată, în poziţia noastră geografică.
    —      Ah, vestitele trei imperii nu sînt chiar neglijabile...
    —- Şi totuşi, cred că răul este mult mai aproape. Degetul mare de la mîna dreaptă pare că împinge în jos un trup rezistent dar inexistent : Ignoranţa, corupţia, dispreţul muncii ! Ele sînt răul care ne apasă mai mult decît Convenţia sau decît cei trei uriaşi care ne strîng, adevărat, în braţe. îmi amintesc că în ’40, cînd s-au agitat oarecum intelectualitatea şi boierimea progresistă, cer mai mulţi au sărit speriaţi : nu e bine ! spuneau, asta implică naţiunea în întregul ei ! este o aventură, uri gest necugetat ! Şi mi-am permis să-mi întreb propriul tată : Ce este bine ? Să taci, să rabzi sau să urli ? Cînd e momentul ? Acum, ieri, sau mîine ? Dacă ceea ce urli nu implică naţiunea, ce rost are să urli ? Este o aventură,, un gest necugetat să spui adevărul chiar cu acest penibil risc de a-1 rosti în pustiu ? L-am văzut derutat, dar şi categoric împotriva oricărei răzvrătiri. Pentru a nu-şi pune odraslele în pericol! Dar odraslele abia aşteptau T
    Se aşează în faţa lui Beclard pe alt fotoliu care parcă îl înghite. De afară se aud ropotul trăsurilor şi zvîc-netul bicelor. Impreunîndia-şi buricele degetelor, făcînd un pod peste genunchii lipiţi, continuă cu acelaşi zîm-bet care ambalează ideile cu o fină ţesătură mătăsoasă :
    —      Duşmanul nostru este, într-un anume sens, chiar ataşamentul nostru faţă de tradiţie, care de prea multă vreme a luat forma unei disperate încercări de a nu ne
151
vedea defectele. Dacă am reuşi să recunoaştem că în multe privinţe sîntem ignoranţi, am începe să ne educăm poporul, dar nu spunîndu-i ca unui copil isteţ, dar capricios, eşti teribil, eşti extraordinar, mai grozav decît oricare, ci învaţă să fii intratabil moral sau nu ceda pentru un principiu de care te-ai legat ! Trebuie să luminăm poporul, să-l învăţăm ceea ce trebuie să înţeleagă şi să fie. Vai, cît de retoric sînt! Zău, nu-mi arde de teatra-lisme ! Sînt pur şi simplu sincer. Dacă am recunoaşte că bîntuie corupţia am întări morala, dacă am recunoaşte că a înşira cuvinte frumoase şi răsunătoare nu înseamnă a raţiona, am deveni mai atenţi la principiile pe care ne place să credem că le apărăm. Nu e de ajuns să strigi Libertate, Egalitate, Dreptate pentru ca aceste zeităţi să iasă deodată încoifate şi împavăzate !
    Priveşte atent peste palmele împreunate vîrfurile ghetelor sale negre: '                                     ,    '  • ,
    —      Am nevoie de acest răgaz parlamentar pentru a schimba administraţia cu acei oameni care să fie apţi de a modifica structura morală şi mentală a ţării.; Birocraţia noastră e coruptă, obişnuită să trăiască din. abuz şi ■să se înconjoare de mister. Pe cît îmi este cu putinţă, vai, nu-mi asum o infailibilitate în alegere î, schimb oameni corupţi cu unii capabili. Dar e greu să te descurci, recomandările din provincie nu sînt întotdeauna dezinteresate şi cei cărora ne adresăm pentru aceste recomandări sînt corupţi. Există deja o tradiţie a venalităţii. Sarcina principală a unui funcţionar este de a trage repezi foloase de pe urma slujbei. însă spaima că o reclamaţii i-ar putea fi fatală şi l-ar putea azvîrli din postul său proaspăt căpătat îi Va stăvili noului funcţionar de provincie gustul prevaricaţiunii...
    —   Şi cînd veţi avea de luptat cu noua Cameră ?
    -— Nu-mi fac iluzii. Noua Camera va fi vechea Cameră. însă voi avea satisfacţia unei misiuni împlinite, chiar dacă, într-o frumoasă majoritate, deputaţii ne vor debarca de la putere.
    —      Cu dizolvarea asta aţi reuşit ca Domnitorul să-i aibă duşmani şi pe conservatori şi pe liberali.
    —- El se va descurca, vă asigur, mai bine decît női.
152
    Simţind agitaţia din camerele consulatului, se grăbeşte să încheie, se ridică în picioare în aşteptarea doamnei Béclard, gata de plimbare. Consulul îşi părăseşte şi el fotoliul confortabil, căldura sobei şi pufăiala narghilelei :
    —      Socotesc, sincer, că răcnetele din presă şi din Cameră sînt semnele unei boli care va ţine ţara încă inactivă. înainte de a fi matură este paralizată de un politicianism deşănţat.
    —   Democraţia va sprijini însă însănătoşirea...
    Francezul vorbea în numele democraţiei lui Louis
Napoleon Bonaparte ?~ îl priveşte ridicînd din umeri şi lăţindu-şi mult zîmbetul.
    —      Aşa cum egalitatea nu înseamnă o preţuire identică a prostului şi a deşteptului, nici democraţia nu înseamnă dreptul oricui de a vorbi despre orice şi mai ales orice despre interesele naţiei ! Ea poate fi un rezultat al educaţiei, dar nu o descătuşare a intereselor nesăbuite.
    Doamna Béclard duce după ea o trenă parfumată, îşi lasă mîna sărutată, se alintă agăţîndu-se de braţul soţului ei. Ies împreună la Şosea pentru a lua aer. Ghica însoţeşte trăsura consulului, călare, pe vînjosul său armăsar hanovrez. De sus priveliştea e mai plăcută. ,
    Minunat este Constantinopolul, dar mai minunat este Bucureştiul, fermecător este Parisul, dar mai fermecător este Bucureştiul, elegantă este Viena, dar mai elegant este Bucureştiuld, pitoresc este Samosul, dar mai pitorească este Valahia, frumoasă este Londra, dar mai frumos este Bucureştiul, pestriţă este lumea, dar mai pestriţ este Bucureştiul... El este carne din carnea lui, sînge din sîngele lui...
    în acea după-amiază îşi face apariţia la Şosea, stârnind invidia, într-o splendidă trăsură de Viena, doamna Marmoroş* soţia negustorului care, la hanul Şerban Vodă, oferă publicului amatör trăsurile cele mai strălucitoare. Este o femeie suplă, de un blond alburiu, cu faţa rotundă, cărnoasă, inocentă, ochii negri şi speriaţi, de o romantică delicateţe !
    Femeia îndrăzneşte enorm, pentru că nu vrea gloria mondenă şi nici o modestie păguboasă. Vrea o parvenire discretă şi sigură : intrarea unei negustorese printre aris-^
153
tocrate, cu oarecare dezinvoltură. Traversează jumătate din traseu şi nimeni nu-i dă diploma, deşi trece printre clienţi de vază şi bărbaţi care o admiră. Un salut înseamnă o vizită posibilă.
    Caleaşca ă la d’Aumont a lui Beclard înaintează în trap întins pe lingă magnificul ei atelaj. Ghica ridică încet, solemn — o solemnitate care seamănă cu emoţia :— cilindrul lui cenuşiu şi-şi apleacă faţa negricioasă omagiind acea apariţie graţioasă. Doamna Marmoroş tresare, se grăbeşte să răspundă salutului şi se îndepărtează fîstî-cită, cu un evident regret. Izbînda a fost prea mare, a-proape copleşitoare. Prezidentul devine într-o secundă un zeu al lumii burgheze ! Iacob Marmoroş este un om practic, un negustor cu ambiţii, o minte pusă în slujba averii sale. Doamnei, inevitabil, aventurile îi plac, dacă prezintă un interes social, iar Ghica este omul care nu consideră asta o scădere morală !
    Trece în vîrtejul unei trăsuri luxoase, îmbrăcată după ultima modă pariziană, care imită fanteziile împărătesei Eugenia, actriţa Eufrosina Popescu — frumoasă, teatrală şi hohotind gros, sfidător, cu un dramatism nejucat... „Ca Ion Ionescu“, gîndeşte Saşa care de cîte ori o vede se face mică, se cuibăreşte într-un fotoliu pentru a o privi cu linişte şi detaşare.
    Alături de ea, Aristia, frumos şi bătrîn, un înţelept împătimit, melancolizează...
    Boier Lahovary, îmbrăcat după moda veche şi agi-tîndu-şi privirea încruntată asupra tinerilor fluşturatici grupaţi ciorchine în jurul unei trăsuri elegante, ţipă spre consoarta cam tare de ureche :
    —   N-au ruşine ! N-au ruşine !
    Din cealaltă parte vine cocoţat pe scara unei confortabile berline Niculae Bibescu, ţinîndu-şi cilindrul vineţiu cu panglică de catifea în mînă. Face curte unor persoane gingaşe pe subiecte politice :
    —   Ne facem de rîs în faţa străinătăţii ! A Europei ?
    —      Ah, străinătatea ! Ah, Europa ! suspină la auzul acestor bîrfe Ghica, ea n-are altă treabă, ea stă, uitînd de ale sale, cu ochii aţintiţi asupra^ noastră, c& ochii holbaţi... dacă îmi permiteţi ! şi ce vede ? un fel de ceaţă...
154
    Ironia aceasta atinge susceptibilitatea lui Cantacuzino-Rîfoveanu, care biciuie patru cai dobrogeni de toata frumuseţea şi aruncă peste umăr :
    —   O nemulţumire generală !
    Brătianu şi Rosetti vin rar la Şosea. îşi trimit antenele boiereşti : pe Golescu-Albu, pe Niculache Golescu, mereu „resplendissant“ în uniforma sa de general şi pe Cantacuzino-Rîfoveanu, plin de idei măreţe pentru care n-are de dat decît banii !
    In joia dinaintea Crăciunului, liberalii se hotărăsc să nu mai menajeze ministerul. „Dizolvarea“ este declarată o eroare politică.
    —      Domnul Ghica s-a obişnuit cu felul administraţiei sale din Samos, spune Brătianu în cercul său de admiratori. L-a implicat pe Domnitor în luptele politice, făcînd dintr-un mesaj domnesc un program al guvernului... sau mai degrabă dintr-un program, un mesaj, sperînd ca astfel să nu-1 poată discuta nimeni. Mare şarlatan !
    Dar nu trebuia ca Brătianu sau Rosetti să apară la promenadă, căci, ceea ce se spune prin cluburi, la Bossel, la Concordia şi altele, se trîmbiţează apoi prin saloane, la •căldura focurilor şi de acolo ajunge la Şosea în aerul rece, uneori îngheţat, al iernii.
    Doamnele rîd arătîndu-şi una alteia Românul.
    ■— Ce vă amuză, doamnă Steriadi ?
    —      Iată ce zice aici : „cerem de la Adunare ceea ce Cezar cerea de la soţia lui“ !
    —   Biata soţie sau biata Adunare ?
    —   Nu, nu ştiu ce-i cerea Cezar...
    Era vesel la Şosea.
    Consulul Meusebach îşi lua adio de la societatea bucu-Teşteană şi-şi plătea cu greu datoriile. Consulul Koenig ai lua locul aducînd din Egipt, în uriaşele sale cufere de piele pictată, amulete, brăţări şi cercei ieftini, dar „de efect“, pe «sare îi făcea cadou doamnelor stupefiate, jignite.
    Ultimele spectacole bîrfite de cucoane se împletesc cu ultimele comentarii la articolele agresive ale stîngii şi ale dreptei..* începe campania electorală !
    Dezamăgit, Golescu-Albu se plînge ;
 155
    —      începem să ne amintim cu nostalgie de luptele de acum un an, entuziasmul s-a stins, iluziile s-au risipit, situaţia s-a alterat, ministerele, dacă nu sînt ineficace, sînt abominabile !
    Şi Ghica are sentimentul că ş-a comis o eroare :
    —      A picat prost dizolvarea asta, are aerul unei dizolv vări simbolice, şi asta îmi displace profund.
    Cei din jur se întreabă dacă îi displace chiar atît de profund sau se pregăteşte pentru atmosfera noii Camere. Simbolismul acesta pare demagogic.
    Anul Nou n-are solemnitatea de altădată deşi vine cu „un viscol de prima calitate44.
    La Şosea, în ianuarie, este o zăpadă grea, înaltă, afinată. Săniile se preling în trapul cailor acoperiţi cu pături, Din blănurile groase ies doar ochii şi nasurile cuconiţelor. Toată lumea se strînge după plimbare prin saloane, la Fialcowski, la Hugues, la Concordia, la Brofft. Se bea ceai cu arome, punch cald şi alcooluri fine.
    —      Ce-ţi mai face nepoţica ? îl întreabă corpolenta doamnă Băleanu.
    Ghica ezită o clipă, apoi, aplecîndu-se adînc spre mîna dolofană care i-a fost întinsă :
    —      Iertaţi-mă, n-am onoarea de a avea o nepoţică, încă...
    —      Ah, te confundai, exclamă bătrîna şi-şi tremură guşile. Ochii i s-au tulburat. Meditează opac şi, după o pauză., ridică din umeri... Curios e că nu ştiu cu cine te confund !
    Activitatea electorală este în toi. Doamnele, la ceaiul de la ora cinci, îşi dau ochii peste cap :
    —      Ils ont déjà commencé leurs tripotages, presque tous font leurs paquets et improvisent leurs discours...
    Maria Rosetti apare la Şosea după trei luni de doliu cu un manşon şi o frumoasă palatină de hermină, în caleaşca lui Cantacuzino-Rîfoveanu. „Le vrai44 e tare posomorit. Nimic nu-i place.
    —      Dar zău ce i-ar putea place cînd a uitat să rîdă ? întreabă Ghica.
    La colegiul 2 alegătorii se înscriu pe lisţe :
    —  Numele d-voastră ?
156
    —   Niculescu Ion, ah, nu, Tănase.
    —   Ion sau Tănase ?
    —   Amîndouă, cred.
    —   Domiciliul ?
    —   Uliţa Cavafilor, ah, nu, a Spiţerilor...
    —   x4.dică unde ?
    —   Pe Spiţerilor,cred.
    într-un colţ de la Hugues, Orăşanu, cu ziarele pe masă, se plînge :
    —      Ce epocă trăim, dragilor ! Să fie biata Ţară Ro- ^ mânească sub mîna unui intrigant drac ghebos...
    „Dracul, ghebos“ se plimbă în trăsură, înfofolit în mantii, pleduri şi blănuri. îl întîlneşte pe Bolintineanu care îşi descoperă chelia în faţa Saşiei, se urcă alături de ei şi contemplă peisajul noroios al iernii. Zăpada s-a topit treptat, a lăsat nişte troiene murdare pe marginea drumului. Printre arborii parcului stau risipite ciorile.
    Trec pe lîngă ei oamenii vechiului regim. Cred că au dreptate pentru că au moştenit o avere.
    Trec pe lîngă ei oamenii noului regim. Sînt sfielnici şi nehotărîţi, guralivi, nesăbuiţi.
    Trec oamenii viitorului regim care cred că au dreptate pentru că şi-au făcut o avere.
    Prefectul Piersiceanu, înjurat de toate ziarele liberale, salută ceremonios pe miniştri, spre satisfacţia opoziţiei.
    Niculae Golescu, tolănit în trăsura lui de o eleganţă cam vetustă, pozează în majestatea abdicată din proprie voinţă.
    Domnul Păturică, după ce a înhăţat moşiile unui fanariot decăzut, îşi aleargă triumfător telegarii. Şi el face politică moderată. Nu-i plac scandalurile, străzile baricadate de revoluţii adevărate sau mimate, vrea progres încet, temeinic.
    —      Cind priveşti atent această lume îţi dai seama că la noi moravurile contează mai mult decît legile, spune Ghica poetului care îi distrează cu vorbe colorate, cu priviri melancolice şi catifelate, soţia.
    —   Ah, da, aveţi dreptate !
 157
    Şi a venit şi ziua sărbătoririi Unirii.
    Iar a nins şi a geruit.
    Domnul trimite de la Focşani ordonanţa de amnistiere a „zavergiilor“ de la 28 septembrie.
    La bal, Dimitrie Ghica îşi pune pe piept decoraţiile ruseşti şi austriece. In mijlocul sălii este amenajat un havuz, pe o estradă este ridicată statuia României cu cununa lui Mircea şi Ştefan, trei grote ornate cu cetini de brad, trandafiri, oleandri...
    Nicolae Kretzulescu este foarte fercheş spre disperarea lui Orăşanu.
    La reprezentaţia teatrală de a doua zi apare însuşi domnitorul. Cucoanele din Valahia sînt nemulţumite. Cu-za, obosit de drum, nu le remarcă, iar intrarea cu cîteva zile înainte a Măriei Obrenovici în Bucureşti alimentează bîrfele.
    —       Da, poete, cum îţi spuneam, la noi moravurile contează mai mult decît legile, reia Ghica.
    „Pare, ciudat, mulţumit“ remarcă Bolintineanu, dar n-are timp să aprofundeze observaţia :
    —   Ah, da, aveţi dreptate !
    E grăbit. Ministrul din întru i-a înmînat circulara cu fixarea zilelor de alegeri. Dă fuga s-o publice.
    —       Liberalii par convinşi că nu veţi intra în Cameră, iar voi păreţi a pluti într-o încredere sfidătoare, spune Mavros lui Ghica şi Arăpilă din uşa trăsurii. A venit s-o vadă pe Alexandrina şi i-a prins în poarta casei cînd se întorceau de la minister.
    —       Cel mai bun criteriu al unui regim democratic, răspunde prezidentul strîngînd mîna socrului său, este incertitudinea scrutinurilor. Se întoarce spre Golescu şi rîde. Ar merita să spun asta lui. Brătianu, nu ?
    Lasă loc socrului său să treacă în hol, îl ajută să se dezbrace. Din salon se aud exerciţiile monotone ale Sa-şei : mi, do-re, si-sol-re, si-sol-re.
    —       Pe cine crezi că te sprijini ? întreabă Mavros mo-horît, neîncrezător.
    —       Ah, pe o minoritate a majorităţii ! spune deschi-zînd încet uşa salonului.
    Si-sol-re, si-sol-re !
 158
    —      Or să te atace roşii ! Deocamdată latră Orăşanu, mîine Valentineanu, vine, la rînd, superior şi teoretic, Brătianu şi în cele din urmă, caustic şi principial, Ro-setti. Or să te atace roşii, domnule ! Sînt foarte bătăios! !
    Micul pasaj din sonata a treia de Beethoven s-a frînt. Saşa îi întîmpină cu o undă de oboseală pe faţă.
    —      Sînt bătăioşi, dar nu sînt fermi ! ţine să-i mai •spună lui Mavros în timp ce prinde mîinile Alexandrinei în palmele lui. Ea clipeşte des şi-şi îndreaptă repede părul care i-a căzut pe frunte.
    In joia dinaintea alegerilor, la Şosea îşi face apariţia printre caleştile elegante, nervoase, un cupeu hîrbuit de piaţă. Calul vineţiu, costeliv, murdar de noroaie îşi loveşte ritmic hamurile peste pielea tremurătoare şi subţire ca pergamentul. înaintează totuşi încet, strecurîn-du-se agale, adulmecînd pavajul jilav de parcă, de foame, nu şi-l mai poate ţine sus, semeţ. Pe capră, birjarul doarme bălăbănindu-şi capul acoperit cu o căciulă ţuguiată. Peste întregul atelaj plutesc în zbor depărtat, lin, un cîrd de ciori. Pătura maronie, flendurită, ce-i atîrnă pe umeri împrăştie în aer un iz de usturoi şi blană de oaie. în urma lor zăpada, arborii, cuconiţele cochete şi armăsarii de lux trăiesc un moment de panică olfactivă. Mirosul acela persistent le intră în nări, în blănuri, în haine, se lipeşte de pălăriuţele cu penaje suave, de mănuşile din piele fină, pătrunde prin paltoane şi şube somptuoase pînă în lenjeria subtilă, vaporoasă, dantelată, urcă încet de pe vîrfurile botinelor cu zeci de nasturi sidefaţi, spre ciorapii de mătase, spre stofele scoţiene sau nemţeşti ale fustelor cu pasmanterii lyoneze. Arborii se chircesc, armăsârii îşi încreţesc pielea lucioasă şi bine îngrijită, cerul se acoperă de un fel de ceaţă brună. Capul vizitiului se bălăngăne nepăsător cînd la dreapta, cînd la stînga, ca un pendul leneş. Un fir de spaimă leagă spectatorii aiuriţi, încremeniţi. Toţi privesc spre acel cupeu sărman, rătăcit prin strălucitoarea lor plimbare, fără să-l vadă. El trece leneş ducîndu-şi stăpînul adormit, absent din propriul său rol.
 159
    Ghica îl urmăreşte posomorit.
    —   Pînă cînd ?
    Peste cîteva zile apare o circulară a ministerului din întru prin care birjarii sînt puşi la uniformă, iar birjele notate cu număr. Ca în orice ţară civilizată !
    —   îl învăţ eu minte.
    ©poziţia n-are timp să zîmbească la această măsură progresistă, ca şi de cea a noului alfabet latin („Vezi, prinţul de Samos a luat-o cu reformele de la începutul începutului, de la az, buche/') căci vin vertiginos zilele alegerilor.
    Şi trec zilele alegerilor...
                                    XIV
    Pentru dineul de la Palat, Saşa a pus rochia de gher-mesit de culoarea vişinei putrede. Corsajul, acoperit de un filet în ton şi de o broderie bruxeleză, îi subliniază statura mică, firavă, care se dovedise în cele din urmă o formă, de prudenţă matrimonială, una din acele instinctive adaptări la mediu absolut necesare unei femei; care se căsătoreşte la cincisprezece ani cu un bărbat mai degrabă scund decît „mijlociu“.
    —   Cum trebuie să arăt ?
    —   Se înţelege, bine dispusă !
    Dar tristeţile, acele mici sîcîieli ale eleganţei cerute de un asemenea eveniment — îl vedea pentru prima dată pe Prinţ, căci de la întoarcerea ei în Valahia, ba acesta era la Iaşi, ba ea era bolnavă, cînd el se afla la Bucureşti — acele delicate probleme ale decenţei protocolare au început de la bijuterii.
    Nu se potrivea deloc, dar deloc, minunatul ei colier de safire pentru care generalul Mavros îşi sacrificase cîteva din preţioasele lui monezi antice. Trebuise să-şi agate de gît şiragul de mărgăritare ale soacrei. „Fă-o şi pe asta !“, ar fi spus Maria văzînd-o, adică „cedează băr-
160
băţului şi în acest lamentabil lucru“, în acest sărman spaţiu al trufiei noastre de parvenu. Cînd nu numai că nu ai arbore genealogic, dar eşti şi un venetic într-o lume aristocratică, de provincie, da, asta e, de provincie, fiind, în schimb, bogat şi puternic, în aceeaşi provincie, poţi sfida prin tot felul de ornamente cumpărate pe un preţ ţeapăn pentru descendenţii tăi. Ca un întemeietor de clan ! Iată un sentiment pe care „omul ţarului“ nu se sfiise să-l expună. Fiicele lui, trei la număr, trebuiau să transmită fiicelor lor nişte safire, rubine, briante în monturi strălucitoare, din partea marelui ipochimen.
    Saşa se privise în oglindă, se analizase suficient ca să-şi dea seama că acest orgoliu moştenit are modestia lui şi chiar graţia lui... „istorică“.
    Mărgăritarele soacrei s-ar fi potrivit şi ele mai bine cu o catifea. Dar frumoasa ei jupă albastră de serasir, din cauza căreia Sir Stratford spunea oă, avînd culoarea liberalilor englezi, o suspectează de „viclene stratageme politice“, începuse să se uzeze. Fire subţiri de praf se infiltraseră în ţesătura poroasă şi oricît erau periate refuzau să mai zboare prin aerul uscătoriei, ca nişte îndărătnice bătrîne care nu vor să iasă din colţul lor de lîngă sobă. Prinţul trebuia omagiat printr-o ţinută demnă, iar lui Ion, care avea o atît de ciudată voluptate a hainelor feminine, trebuia să-i dea această satisfacţie tardivă : mărgăritarele mamei lui !
    „Fă-o şi pe asta !“
    El îi alege stofele, mătăsurile, culorile, fiongurile, îi place să le spună pe numele lor vechi, oriental : marţe-lin, pambriu, sangulie, berhat, kamha, sevai, vapelă, tulpan, urmuz... ll amuză teribil savuroasele sonorităţi ca pe un muzicant prea sofisticat acordurile unor melodii naive. Cînd ea îşi doreşte „o scurtă îmblănită“, el şopteşte cu delicii : „aha, o malotea, n-ar fi rău s-o căptuşeşti cu singeap“. Şi rîde ca de o copilărie plină de tîlc.
    Saşa are nasul prea lung, gura prea subţire, dar o privire mirată, caldă, şi, bizar (una din bizareriile naturii adesea foarte generoase tocmai cu firile slabe, sentimentale), energică. De parcă dincolo de uimirea ei în faţa unui atît de aberant spectacol ar exista o curiozi-
161
tate bine pregătită pentru deziluzie. O privire pe care îi place s-o plimbe peste suprafeţele lucrurilor nu întotdeauna atît de. puţin profunde pe cît se crede. Este poate un apanaj al inocenţei încrederea în aparenţe, dar, uneori, ele îşi revelă surprinzător de simplu conţinutul închis în prudentul ambalaj.
    Din această perspectivă, Saşa trăia revelaţii peste revelaţii de treisprezece ani încoace. Şi nici pînă azi nu înţelesese motivele pentru care un „rebelist“, dovedit periculos, putuse să ia de soţie o timidă, sfioasă fiică a unui potentat, a unui reprezentant al ordinii străine împotriva căreia lupta. Cum ?
    E trist pentru ea că nici după atîţia ani nu a descoperit taina. Avea sfiiciunea însă de a nu socoti iubirea la rădăcina acestui mister. Tocmai asta îi mărea neliniştea.
    Părul lăsat pe urechi, despărţit în creştet de o cărare rigidă, o dezavantajează. Mai bine şi l-ar fi ridicat în două aripi pliate în dreptul tîmplelor, îngrămădind cîteva bucle spre ceafă. Camerista fusese încântată, bătuse din palme veselă şi se repezise să-i mai aducă ace şi agrafe. Nu era rău, dar îi dădea un aer prea „imperial“. Strîmbase din nas şi ceruse dărîmarea întregii construcţii.
    —      Oh, doamnă ! Ce-ar fi să sfidaţi puţin lumea, puţin, nu prea mult, cît să vă poată preţui cu adevărat.
    —   Lasă, Anette !
    Pentru ea este preferabilă banalitatea sau, ca să-i spunem mai delicat, discreţia — o protejează de priviri îndrăzneţe, din păcate repede decepţionate, lăsînd-o liberă să contemple peisajul.
    Şi, în sfîrşit, i se ceruse să fie „bine dispusă“, nu subtilă ! Cu atît mai puţin sfidătoare î
    „Toujours â la page, Ies formes sages !“ zic mereu jurnalele de modă franţuzeşti.
    —   Dar unde este înţelepciunea lor ?
    în pragul camerei, Ion o examinase cu un zîmbet părintesc :
    —   C’est jolie ! C’est tres jolie !
    Renunţarea ei la cochetărie se pare că-i făcuse plăcere. Sau poate nici nu observase decît şiragul de mărgăritare...
162
    Cu timpul duioşia lui, care a ţinut locul pasiunii, a ajuns s-o mîhnească pe Saşa. Insă asemenea lucruri nu se spun unui şoţ şi aşa prea perspicace !
    —      Ma Niniche, tu es charmante ! spusese în timp ce ea îşi prindea nasturii de la mănuşi, gata să iasă pe uşă. Din păcate, gusturile lui 'Cuza sînt ceva mai violente de-cît s-ar cuveni.
    Cînd majordomul anunţase apariţia Prinţului, doamnele, strînse în evantai în dreptul sobei, s-au ridicat brusc, stîrnind o rapidă adiere, ca nişte fluturi uriaşi treziţi din amorţire de o pală de vînt.
    Saşa, care aşteptase să întîlnească un bărbat vioi, dezinvolt, de o şimplitate imprudentă, incapabil de sobrietate, căruia funcţia căpătată într-un mod atît de surprinzător nu-i slăbise nervul sincerităţii (în asemenea cazuri socotit un defect diplomatic), un bărbat căruia doar un defect fizic — un picior mai scurt, o gură strîmbă, nişte urechi clăpăuge — nu-i accentuau incompatibilitatea cu rolul menit să-l joace, avusese o surpriză.
    Prin uşa deschisă, intrase un bărbat de înălţime mijlocie, îmbrăcat în uniforma de colonel cu epoleţii de un auriu stins, foarte plăcut ca înfăţişare, fără a străluci însă prin nimic, poate chiar puţin şters — impresie declanşată desigur de culoarea banală a părului, de lipsa acelor trăsături puternic individualizatoare. O frunte pro-porţionată, un nas fără accidente, pielea puţin prea galbenă, bolnăvicioasă, doar ochii de un albastru cenuşiu, puţin mohorîţi. Calcă leneş, fără precipitarea cu care înaltele feţe vor să dovedească cît de ocupate sînt. Mustaţa şi barba şi le poartă ca Napoleon al IÎI-lea, ceea ce-1 face să semene uimitor cu împăratul francez nu numai prin caracterul său de JPrinţ „ales“ şi nu „născut“, dar şi prin linie fiziognomică, şi-şi mişcă degetele mîinilor cu un neastîmpăr distrat.
    Pisoschi îl premerge,    îl duce spre grupul doamnelor
ca pe o operă de artă într-o    sală intimă de      muzeu, oferită privirilor indiscrete                                     ale experţilor. Cu glasul lui
somnoros, rosteşte numele fiecărei falnice crinoline, în timp ce soţii şi ceilalţi miniştri becheri contemplă ironic
—   de ce ? — scena. în afară de Alexandrina, celelalte îi
163
sînt cunoscute datorită altor întîlniri similare — nu cîte ar fi fost firesc să se desfăşoare din pricina absenţei Doamnei Elena, ţinută departe de Bucureşti din motive care au început să devină subiect de colportaj. Lumea casei „princiare“ şi a miniştrilor se sudează, chiar şi vremelnic, într-un fel de castă a păpuşilor de ceară. Se întîlnesc, îşi zîmbesc, se detestă, se simpatizează, lăsînd impresia unei omogenităţi convenţionale, temporar solidare.
    Totuşi, şi într-o împrejurare atît de obişnuită, Catrina Florescu îşi pune la bătaie gropiţele din obraji, privirea moale, şugubeaţă. De dragul artei ! Şi ea primise, se pare, sfatul de a fi bine dispusă, deşi nu era necesar. A-ceastă fiică a mult detestatului Bibescu, majestatea îm-brîncită de revoluţie, avea o permanentă poftă de rîs care o făcea teribil de simpatică. Toată societatea feminină a Valahiei socotea aceasta un fel de performanţă mondenă.
    Cuza, înclinîndu-se cu călcîiele lipite şi faţa numai zîmbet i se adresase ca unui vechi combatant:
    —      Aţi văzut că am avut dreptate, doamnă, cînd v-am spus, la balul de la teatru, că alegerile vor veşteji carnavalul ?
    —      A fost o naivitate a mea să cred că Bucureştiul este mai mult frivol decît politic ! Data viitoare voi fi mai precaută şi voi ţine seama de intuiţiile alteţei voastre !
    Iată nişte ochi plecaţi cu umilinţă prefăcută — excepţional executată, şi nişte umeri îndoiţi foarte, foarte cochet!
    —      Ar trebui să fiţi pedepsita, răspunde Cuza, îndoind un genunchi, rezemîndu-se pe garda spadei şi exagerîn-du-şi victoria într-un mod burlesc, aţi jignit Bucureştiul şi pe bucureşteni ! Ei sînt nişte oameni serioşi, cu o gîndire matură, care muncesc zelos la ridicarea Babelu-lui lor politic !
    —      Mărturisesc, şi o fac în favoarea mea, că sînt tare vulnerabilă prin naivitate ! Eu am crezut că la un bal tot omul vine să danseze, să cocheteze, şi cum toată iarna, în ciuda crizei, de care se tot vorbeşte pînă la ţiuire de urechi, balurile s-au ţinut lanţ, nu m-a dus capul atît de
164
departe încît să presupun un interes politic în această zvăpăială...
    Catrina e teribilă ! Spune cu atîta haz stupidităţile de rigoare, nu, nu acele stupidităţi care te lasă perplex, ar fi fost de prost gust, ci acelea zglobii, asemănătoare unui joc distractiv în care inteligenţa se relaxează, îşi întinde molatec braţele şi cască, încît tot omul se simte dator să zîmbească.
    —      Ar fi fost plăcut, doamnă general, ca şi la dineuri să se danseze, îi şopteşte Prinţul cu voce destul de tare, dar aproape de urechea mică, de o fermecătoare delicateţe.
    Catrina clipeşte des.
    —      Alteţa voastră vrea să reformeze şi protocolul, nu numai soarta ţăranilor ?
    Generalul Florescu se încruntă şi face un pas înainte pentru a stăvili îndrăznelile soţiei sale, datorate, se ştie, răsfăţului în care a fost crescută ca domniţă. Dar Prinţul nu se supără :
    —      S-ar putea ca Parlamentul nostru să-mi îngăduie asta pentru a-mi da o oarecare satisfacţie, avînd în vedere refuzul celeilalte.
    Pisoschi mormăie, a venit foarte aproape de marginile fustei de culoarea vişinei putrede :
    —  Doamna Alexandrina Ghica...
    Înclinîndu-se cu aceeaşi eleganţă firească, Prinţul o priveşte cu cenuşiul-albastru al ochilor ca pe o creatură dintr-un insectar. Saşa îşi aminteşte de vorbele lui Gra-dowicz : „Quand Couza a regardé les Principautés au fond des yeux, il a découvert leur gai désespoir. Il a été réveillé ainsi aux réalités malsains des choses“. Cu emoţie, Saşa simte că este depreciată. Ei bine, da, recunoaşte cu umilinţă, dar fără regrete, ea nu are sex-appeal, nu scînteiază printr-o feminitate năvalnică, generoasă. Nu ştie să flateze bărbaţii printr-un interes plin de clocot senzual.
    Şi, vai, nici bine dispusă nu este !
    Face reverenţa de parcă ar încuviinţa judecata, ar accepta-o, ar înţelege-o, ar tolera-o, ca şi cînd s-ar apleca peste balustrada propriei ei vieţi examinînd cu uimire
 165
prăpastia : „Ce-am făcut ? Unde e bucuria mea de a trăi ?“
    O va ruga să-i cînte la pian aşa cum ceri unui copil să-şi spună poezia în prezenţa părinţilor, pentru a le face acestora plăcere. Iar plăcerile unui prim-ministru sînt ceva foarte convenţional. In toate acestea flutură aripa unei tristeţi maladive şi Saşa are pentru Prinţ o spontană compasiune, ca în faţa unei vietăţi captive.
    —      Am auzit că sînteţi o extraordinară pianistă, aş dori să vă ascult. Adaugă grăbit : Atunci cînd treburile publice ne-ar îngădui.
    Ar da orice ca în asemenea momente sa fie înzestrată cu două gropiţe în obraji.
    —      Pot să amintesc prea iscusitului meu Preşedinte de Consiliu faptul că aţi acceptat ? întreabă Cuza şi pupilele, deodată mărite, fixate asupra ei, îi spun Saşei că Prinţul a înţeles şi, cu delicateţe, îi ocroteşte amărăciunea. De aceea, luînd tonul compasiunii faţă de sine şi mimînd o exasperare comică, adaugă : Dacă nu veţi îngădui, mă condamnaţi să mă delectez numai cu teribilele gafe muzicale ale orchestrei domnului Newmann. Se întoarce spre ceilalţi, spre miniştrii săi cei sobri şi împovăraţi de sarcinile guvernării chiar şi înainte de masă, luîndu-i de martori : Pe onoarea mea, cînd a cîntat uvertura la Lucia di Lamermoor am avut o clipă sentimentul că vrea să mă jignească. Şi jignindu-mă pe mine, jigneşte, cum ar spune Dumitru Brăt'ianu, pe „fiul răsfăţat al naţiunii şi al Europei“ !
    Toată lumea rîde.
    —      Erau nişte note atît de false încît păreau premeditate, continuă Cuza, adresîndu-se numai Saşei. N-am un gust artistic rafinat, dar pot să recunosc o scîrţîială de o notă curată. Mai ales cînd, sincer, mă plictisesc.
    —      Pentru dumneavoastră, Alteţă, mă aşez oricînd la pian, deşi nu merit o preţuire atît de înaltă, spune ea începutul poeziei.
    —      Asta este o adevărată cochetărie, replică Prinţul, plăcut surprins de vocea ei caldă, tandră, în care şi-a ascuns cu grijă emoţia. O cochetărie lansată, doamnă, nu-
166
mai din politeţe, ştiu. Am aflat că la Constantinopol, sir Stratford şi monsieur Thouvenel se împăcau numai în faţa pianului dumneavoastră...
    Zîmbetul ostenit, în ciuda vagului reproş subliniat cu o fină peniţă, e un omagiu. Saşa îşi prinde cu vîrfurile degetelor marginea rochiei de ghermesit, gata să facă o reverenţă.
    —      Aş vrea să vă gîndiţi la ce-mi veţi cînta, spune Cuza. Să fie ceva accesibil... vesel, vă rog ! De lucruri grave, dacă nu triste de-a dreptul, şi eu şi soţul dumneavoastră, preşedintele meu de Consiliu, sîntem sătui ! Şi muzica poate fi plină de umor fără să fie pentru asta vulgară, nu ?
    Prinţul se îndepărtează şi îşi pleacă umerii în faţa doamnei Steriade care, din pricina miopiei şi nepurtînd ochelari, îl priveşte cu ochii strînşi, ca de o durere discret disimulată.
    —      Rugaţi-vă, doamnă, de soţul dumneavoastră să descopere mai repede o comoară, altfel finanţele noastre sînt la pămînt! spune şi parcă oftează.
    Femeia cu genunchii îndoiţi sub vasta crinolină se clatină.
    In urma lui Cuza, păşeşte cu un zîmbet de o umili-tate prefăcută, atît de artificială că seamănă mai degrabă cu o impertinenţă, proaspătul sublocotenent Cezar Lie-brecht. „Există ceva în obrăznicie, în parvenitismul victorios, spusese Ion Ghica unor prieteni, care ne impune dacă nu respect măcar o admiraţie sîcîitoare, ca şi cînd am vedea un biet beţiv făcînd un act de eroism ! Pe a-ceastă perplexitate se bazează de altfel şi ascensiunea unor indivizi altfel lamentabili, pe surpriza pe care ţi-o creează un gîndac ce ţi se urcă pe guler. Te agresează, îţi calcă, vai, cu micile şi multele lui picioruşe pieptul şi umerii, deşi este atît de jalnic şi oribil încît un simplu bobîrnac l-ar îndepărta. întrebarea este de ce, uneori, nu cutezi, da, domnilor, de ce nu cutezi să-l scuturi de pe tine ?“
    Ghica şi Golescu, văzînd pe intrus, nu-şi ascund indignarea. îl salută mişcînd doar din pleoape şi strîmbîn-
167
du-şi gurile. Pisoschi e galben ca lămîia. îl rod şi pe el unele resentimente. Individul, cu o nonşalanţă uimitoare, ocupă spaţii din ce în ce mai largi. Şi, într-adevăr, toţi au senzaţia că Liebrecht se revarsă peste ei.
    Prezenţa acestui „favorit“, la un dineu semioficial, cînd Prinţul se desparte pentru un timp de miniştrii săi, plecînd la Iaşi, irită întreaga societate cu excepţia lui Cuza şi, bineînţeles, a intrusului. Chiar şi Vasile Alecsan-dri, atît de senin de obicei, pare acum de o seninătate improvizată. Pentru a salva aparenţele îl întîmpină pe Liebrecht cu gestul acela de plăcută surpriză : „Pe unde ai umblat, domnule ? ce-i cu dumneata ?“ Ca şi cînd l-au tot aşteptat ei, miniştrii, la consiliile lor, la audienţele de la Palat... şi el s-a dat la fund !
    Saşa observă că directorul telegrafului este mai stîn-jenit de simpatia falsă a poetului decît de antipatia făţişă a celorlalţi.
    E voinic, lat în umeri, cu faţa puţin plată şi nasul turtit. Favoriţii lungi gălbui încadrează un obraz mongoloid, cam spînatec şi cu maxilarul inferior prognatic.
    Un om care nu se teme de destinul său. Deşi pare născut în zodia Racului, după sfidătoarea lui aroganţă, care ţine loc de înţelepciune, Liebrecht ştie să-şi aranjeze cărţile cîştigătoare fără a exclude însă posibilitatea unei pierderi considerabile. Aici, în această sensibilă şi majestuoasă totuşi posibilitate a pierderii, stă secretul preţuirii de care se bucură împotriva unei ostilităţi loiale. Ochii îi alunecă de la unii la alţii cu o vioiciune ostentativă, de parcă el ar fi personajul principal al acestei întîlniri. Şi într-un fel şi este, sărmanul ! Un oarecare crescînd ca o bălărie într-un teren supravegheat atent, dar în care unor mîini meştere nu le vine să plivească, aşteptînd ca plantele folositoare să-şi facă singure dreptate...
    Acest om, se zice, a gustat din plin romanţioasele binefaceri ale vieţii : o copilărie tristă, orfană, apoi o precară condiţie de militar, nesiguranţa jalnică a unei funcţii la Galaţi pe care a transformat-o, prin abilitate şi capacitate, în şansa de a se împrieteni cu pîrcălabul Cuza, pe malurile unei Dunări tulburi, purtînd corăbii de tot
168
soiul, buştenii putrezi şi trupurile unor înecaţi anonimi, într-o vreme tulbure cînd ascensiunile sînt tulburi şi lesnicioase datorită vălmăşagului general. Mai este de spus doar, ceea ce toată lumea deja a înţeles, că a devenit bogat şi influent şi că — pentru a-şi întregi frumos biografia — nu-i mai lipseşte decît o bătrîneţe în mizerie.
    Saşa este surprinsă de prezenţa virilă, comunicativă a lui Liebrecht care, din spatele amabilului Domnitor, acaparează terenul într-un fel atît de autoritar, eficient şi satisfăcut încît dineul pare a se transforma într-un omagiu adus persoanei sale. întreaga scenă se zgîlţîie sub paşii lui hotărîţi. El e bine dispus, se vîră fără motiv în replicile celor îndreptăţiţi să se creadă destul de importanţi pentru a-1 dispreţui şi se preface a nu băga în seamă distanţa care îi separă. Liebrecht ronţăie terenul, se aşează în mijlocul arenei ca un leu care se cere domesticit, îmblînzit, de propriile sale victime, ştiind că va sfîrşi prin a li se impune.
    Şi prima dintre ele este Catrina Florescu. în timp ce Prinţul îşi începe conversaţia, cu domnii, ea chicoteşte :
    —  Politica face relaţiile din societate foarte rigide !
    —      De ce vă plînheţi, doamnă ? Este o epohă atît de comodă ! exclamă, în româna lui aproximativă, Liebrecht. Priviţi numai scaunele şi canapelele din zioa de azi ! Moi, late, larji ! Nu, zau ! Cei care vor scrie historia nostra ar trebui să fie atenţi la aceste detalii. Sfaraiala politica ascunde un mare siguranţa de sine.
    —  A cui ?
    —  A bunului burghez !
    Rămase lîngă sobă, doamnele conversează ; Cretzeanu e cu ele.
    —      Liebrecht este un aventurier care se vîră în sufletul Prinţului.
    —      Se zice că a fost cînd va chelner, valet sau aşa ceva, într-o casă belgiană.
    —      Ba nu, a fost sergent în armata belgiană. Dar acum trei luni Domnitorul l-a avansat sublocotenent.
    —  Pe ce bază se fac înaintările astea ?
    —      Nu trebuie ţinut cont numai de timpul serviciului, ci şi de merit! Aşa a spus Prinţul sărmanului Flores-
169
cu şi acesta, evident, va trebui să înghită o avansare ca-re-i va aduce, desigur, o interpelare în Cameră.
    —      Dacă Liebrecht are atîtea merite, de ce nu este făcut direct maior ?
    —   O să fie făcut.
    —      Domnul director general al telegrafului va ajunge orice vrea el ?
    —   Chiar şi maior !
    Este destul de nostim cum îl priveşte printre pleoapele strînse doamna Steriade. Il examinează pe sublocotenent ca pe o gînganie prinsă în pensetă, adusă aproape de ochi pentru a nu pierde nimic din bizareria ei-ne-ruşinată. Faţa i se boţeşte de uimire şi de curiozitate şi ţinuta ei ţeapănă, de femeie obişnuită mai mult să poruncească slugilor, la moşie, decît să converseze elegant, are o poticneală stîngace în faţa unei atît de dezinvolte desfăşurări „ciocoieşti“.
    Nici Saşei nu-i place, dar îl observă cu coada ochiului. „Individul se ţine în umbra Domnitorului şi-l îngînă spre a stîrni scandal.“ Scandal ! Ce oribilă situaţie ! se sperie Saşa şi are pentru Cuza o compasiune molcomă : „Sărmanul !“
    Umbra se întinde ca o pată de ulei şi nu este decît a unui demon de două parale !
    Cretzeanu încuviinţează :
    —      Domnul Liebrecht n-are calităţile unui măscărici autentic. Deşi are inventivitate şi forţă, n-are gratuitate şi amărăciune, elemente absolut necesare. Are doar un optimism sălbatic care nu se potriveşte cu vai, iertat fie cuvîntul, criza.
    Sublocotenentul a pus mîna pe secretele oamenilor. Acesta este careul de aşi pe care îl ţine în mîna plusînd şi plusînd. Telegrafiştii săi au în vîrful degetelor firele nevăzute ale lumii valahe şi moldave, deopotrivă.
    Contribuie în acest fel, şi el, neaşteptat, la Unire !
    înnoadă paşnice şi nepaşnice informaţii şi cu .mintea lui isteaţă ţese uşor un covor pestriţ, demn de a-i tapeta cariera.
 170
    La masă, Saşa a fost aşezată la dreapta Prinţului. Alături de ea, Vasile Alecsandri îşi mărturiseşte nostalgiile unei retrageri la ţară :
    —      Connaissez-vous, madame Ghica, le bonheur incommensurable de regarder la marche triomphale d’une troupe d’oies à travers les champs ?
    Ea zîmbeşte şi-l dojeneşte :
    —      Monsieur Alecsandri, vous êtes ministre de son Altesse serenissime, le Prince Couza ! Raţele acelea nu intră în cadru !
    —      Mais oui, de temps à autre, ces nobles descendantes des sauveurs du Capitole se livrent à des accès d’armonie qui rappellent les mouvements oratoires d’une Chambre patriothique.
    —   Ah, autres volatiles éloquents ?
    Cuza se apleacă spre ei :
    —      Vous oubliez, madame, qu’ils sauvent régulièrement la patrie pendant trois mois de l’année... Nos pauvres Mirabeaus ! Ar trebui să-l lăsăm pe poet să se obişnuiască cu aceste armonii bizare pentru a-i fi mai uşor în Cameră.
    Doamna Steriade, care stă de cealaltă parte a mesei, îndesîndu-şi privirea pe sub pleoapele strînse, întreabă cu o notă de gingăşie studiată :
    —   Cum este noua Cameră ?
    —      Noua Cameră este, cu mici excepţii, cum declară domnul preşedinte de Consiliu, răspunde Cuza şi cu o mişcare elegantă a mîinii pe deasupra tacîmului îl arată pe Ghica, dar pe el nu trebuie să-l credem căci este interesat în denigrarea zburătoarelor de care vorbeam, este vechea Cameră, doamnă. Cu toate splendidele ei podoabe oratorice !
    Degetele îi sînt pătate de tutun. Cînd nu se avîntă în gesturi ironice mîinile îi stau ascunse, lipite cu palmele de faţa de masă, aproape vîrîte sub şervet.
    Catrina Florescu se distrează de minune. Cezar Lie-brecht a spus, se pare, o anecdotă piperată căci doamna general, rîzînd, aruncă o privire vinovată soţului.
    —      în ce formă se găseşte domnul Brătianu ? întreabă Saşa, ştiind că acesta este una din „podoabele“ amintite.
171
   —      O strălucită formă antiguvernamentală, vă asigur! spune Prinţul. Atît de strălucită că pare ascuţită!
   In timpul acesta, valetul, îmbrăcat într-o tunică de atlas galben, împodobită cu fireturi, îi oferă platoul cu. cegă. Prinţul îşi aruncă în farfurie o bucată mai mult în silă, împinge furculiţa de două ori în ea şi apoi o uită, reluîndu-şi acea sîcîitoare mîngîiere a feţei de masă cu buricele degetelor.                                        <■
   Aşteaptă ceva ce întîrzie să vină sau despre care ştie sigur că nu va veni ? „Ei, da, bunadispoziţie ! “
   —      Domnul Brătianu, prinde din zbor problema Cezar Liebrecht pîndind înaintarea platoului, vrea să educe în mod liberhal pe cei faha drept de vot. Pentru a o face, continuă, şi vocea i se îndulceşte plină de miere zaharisită, spre deosebire de distinşii noshri moderaţi, şi face un semn cu bărbia lui prognatică spre Ghica, Steriade şi Golescu-Arăpilă, ca un avocat spre inculpaţii pe care îi apără, Firfirica al nostra coboară în cluburile mici de mahala, în berarii sau carciumoare pline de negustori de totă mîna şi chiar de meseriaşi încropiţi şi, fara să se dede vinului sau tuichii, ci consumînd auster o halba, afla păsurile lor şi le vântură pe la urechi marile idealuri ale roşilor, aşa cum înveţi pe copii fransuseste : Vous voulez du pain, mon petit ? se scălămbăie sublocotenentul. Oui ! Tres bien ! Tres bien, le pain est la nourriture de l’homme qui travaille !
   Doamnele rîd.
   Domnii miniştri rămîn gînditori. Il invidiază pe Brătianu că poate face asta, că i-a trecut prin minte astar îşi recunosc lipsa de aderenţă la suprafaţa populară a electoratului de mîine. „Firfirica al nostra“ este un agitator prin vocaţie.
   . Acest cabinet de „diplomaţi“ vrea o politică a progresului, o politică pentru popor, pentru „ridicarea“ lui, dar făcută din elegantele lor saloane. O halbă de bere nu le prieşte la stomac. Preferă cega prăjită şi conversaţia cu miez. Unui discurs în faţa plebei, plin de promisiuni, îi preferă un proiect de lege sau o afacere concretă...
   —      Noi toţi aşteptăm, spune Cuza Saşei, care la cuvintele lui Liebrecht a avut revelaţia nivelului politic al
 172
partidelor din Cameră şi clipeşte des, cu privirea luminoasă şi fixă, noi toţi aşteptăm o formulă magică pentru a ieşi din criză. Şi ca să fiu mai explicit... il sera nécessaire de jeter de l’argent sur les problèmes!
    Saşa, cu faţa roşie care îi lungeşte nasul, şopteşte, fără să privească spre Prinţ, deşi i se adresează :
    —      Dumneavoastră, Alteţă, sînteţi formula magică ! Contează prea puţin berăriile negustoreşti ale lui Brătianu pe lîngă imensa dumneavoastră popularitate !
    —   Popularitate am, doamnă, bani n-am !
    In farfurie, bucăţile de peşte împrăştiate de o furculiţă neglijentă se sleiesc şi Cuza zîmbeşte Saşei, surprins. Felul în care ea se arată încrezătoare în forţa lui i se pare o revanşă luată asupra ministrului Ghica, întotdeauna prea distant în relaţiile cu el ca să nu înţeleagă dispreţul pe care îl ascunde sub purtările politicoase, dar deloc prieteneşti. Se înviorează. Sub mustaţă buzele îi tremură într-un zîmbet plin de încredere. Saşa îi evită privirea : „Nu, un aliat nu vă pot fi ! “
    —      Ce ne facem, doamnă Ghica, erorile sînt mai isteţe decît noi ! încearcă totuşi Prinţul.
    —      Nu trebuie să vă feriţi de ele. Au meritul de a descoji atît de spectaculos adevărul !
    Alecsandri se lasă pe spatele scaunului şi priveşte inspirat peretele sufrageriei :
    —      Rareori înveţi din experienţă şi asta numai atunci cînd nu prea ai nevoie de ea...
    Scepticismul acesta uşuratic este încurajat de zîmbe-tele comesenilor. Mirosul de peşte face un fel de aureolă în jurul lor.
    —      Sper că nu te-au dezgustat aerele principiale ale valahilor care te-au respins în alegeri, spune Steriade fără haz.
    Poetul îşi clatină uşurel capul şi chelia îi luceşte sub razele fine ale candelabrului :
    —      Beizadea Mitică şi Brătianu, Georges Ştirbey şi Valentineanu, Oteteleşanu şi ©răşanu... enumera el în-tr-un crescendo zeflemitor, ei m-au respins, nu valahii... Ce... monstruoasă coaliţie !
173
    Cuza ridică sprîncenele. Cuvintele au un efect ciudat — întind peste masă, peste capetele lor o pîclă cenuşie, alungind mirosul de peşte.
    —   Eşti într-o formă profetică, poete ?
    —      Hm, se eschivează Alecsandri, nu sînt suficient de concentrat, nu vreau să mă aventurez...
    —      Trebuie să ne aşteptăm la aşa ceva. Brătianu şi ceilalţi nu vor altceva decît vrem noi, dar vor s-o facă ei şi pentru a se aşeza la putere orice colaborator este bun, chiar şi Barbu Catargiu... care nu vrea deloc ceea ce vrem noi şi, mai impetuos, domnul Brătianu, spune Ghica.
    Doamna Steriade, care a înghiţit destule oase de peşte din pricină că era prea atentă la conversaţie şi privea prea rar în farfurie, îşi aşează calmă furculiţa pe suport :
    .— Istoria n-are pic de milă !
    Din cealaltă parte a mesei, Liebrecht intervine :
    —      J’ai vu une fois une paysanne en train de dis-tribuer la soupe aux valets. Elle n’arriva pas â remplir sa propre assiette.
    Şi rîde ca în faţa unei imagini de mare prospeţime.
    Saşa observă atenţia surîzătoare şi inocentă a lui Cuza la glumele sublocotenentului. E un fel de minusculă explozie luminoasă în cenuşiul opac al unei dispute. Ion s-ar amuza dacă i-ar spune că a simţit în această generozitate excesivă a Prinţului moliciunea unei oboseli fireşti pe care şi-o stăpîneşte printr-o veselie violentă, silită. Şi nici nu-i va spune. Căci el este, iată, pe alte tărîmuri :
    —      Vom avea de luptat cu această Cameră, spune precaut, parcă numărîndu-şi paşii pînă la o săritură vioaie, de panteră. Pleoapele i-au căzut peste privirea somnolentă, contrazicînd energia cuvintelor şi mesenii se lasă brusc pe spetezele scaunelor, ferindu-se de. o vagă agresivitate. Este o Cameră care va minţi nu din rea credinţă, să zicem, sau din prostie, să concedem, ci pentru că minciuna este cea mai avantajoasă formă de comportament social... Prin alegerile cît mai libere pe care le-am putut face, recunosc, am dat oarecare şanse liberalilor.
174
    Prinţul nu clipeşte, priveşte concentrat asupra primului său ministru, care, detaşat, a căpătat asentimentul general — omagiul discret adus minciunii relaxează pe toată lumea,
    —       Pînă unde merge democraţia ? se lansează principial Alexandru Golescu, alegînd cu grijă scheletul cegăi pe marginea farfuriei. Aceasta, cred, este problema noastră, acum. împinge furculiţa în aer pentru a fixa pe „acum“ chiar în acea clipă, cînd ei toţi mănîncă. Mitul progresului, mitul democraţiei viitoare, toate sînt iluzii atît de necesare, dar şi atît de nepracticabile azi, în condiţiile unei majorităţi conservatoare, pe care nu ne-o dă populaţia reală, ci populaţia legală... Lasă ideea neelucidată şi, după o pauză elocventă, continuă. Părerea mea este că prima reformă ce se cere de făcut este cea electorală. Numai lărgirea dreptului de vot ne poate răsturna această Cameră asemănătoare unei morişti de vînt...
    Seriozitatea lui, avînd acea fisură unduioasă a nervozităţii, împinge conversaţia, autoritar, spre gravitate. Sub cuvintele rostite aproape inexpresiv, mimînd o ţinută speculativă, Saşa percepe, cu urechea ei muzicală, acordurile fine ale iritării, ale pasiunii, ca pe un instrument de percuţie ce întrerupe capricios suavitatea orchestrală a viorilor...
    —       Vorbiţi de majoritate, domnule Golescu ? silabiseşte cu sarcasm Prinţul Cuza. Dar oare cu minoritatea putem lucra ? Cu această minoritate atît de importantă pentru viitorul ţării, dar şi, vai, pentru prezentul ei ? Această minoritate care boicotează totul ? Care face din orgoliul diferenţei ei faţă de majoritate, al distincţiei, al excentricităţii ei un program politic şi căreia simt că nu trebuie, nu e bine să-i las în voie tocmai vanitatea pentru că ar socoti-o prea repede un avantaj...
    Farfuriile de peşte şi tacîmurile lor dispar încet, pe nebăgate de seamă. Comesenii se găsesc în faţa unor platouri uriaşe cu fripturi de fazan şi cu iepuri împănaţi.
    —       Minoritatea are dreptul de afirmare în cadrul unei democraţii autentice, îl înfruntă Golescu, şi acest lucru îl spune, îl cere, îl urlă, îl smulge stingă noastră printr-o oratorie sensibil avocăţească.
 175
    —       Ah, avocăţimea, ea este scheletul parlamentului nostru ! exclamă Pisoschi.
    —       Un schelet intr-o pele putreda, ma refer la boierimea fara contact cu natura, cu propriile ei moşii... Cam atît, carnea lipseşte, constată Liebrecht ca un profesor dezamăgit de elevii săi.
    —       împotriva scheletului poate fi asmuţită pielea, spune Cretzeanu, vexat de aluziile la avocaţi. De cîte ori se solicită o libertate mai mare de acţiune boierii scot din buzunare Convenţia! Pentru a mai dovedi, a cîta oară ?, că problema cea mai acută a lumii liberale este conflictul dintre libertate şi constituţie !
    —       Despre ce majoritate şi minoritate este vorba ? întreabă Ghica lăsîndu-şi iar pleoapele grele peste privirea visătoare şi izolîndu-se astfel pe un promontoriu inaccesibil. Ceilalţi tac retraşi şi neliniştiţi. Trebuie precizat, apasă primul ministru. Face o pauză, vorbind moale şi sorbind din paharul de vin alb-gălbui. Parcă vorbeşte cu sine în solitudinea sa ocrotitoare şi-şi contemplă cuvintele ca un artist autoportretul. Aţi amintit de raportul dintre real şi legal. Mi se pare esenţial, într-adevăr. După cum rosteşte cuvintele se vede că vrea să glumească dar punînd accentele problemei exact unde trebuie. Din perspectiva realului, nu întotdeauna prea amuzant, nu putem cere realului a avea spirit fantezist, nu !, minoritatea devine o majoritate, iar majoritatea, inevitabil, o minoritate ! Zîmbeşte graţios propriei mîini şi paharului pe care îl poartă. Pentru ca raportul să fie corect în Cameră, trebuie să rezolvăm problema electoratului !
    Peste vocea lui clară, lăţită ironic şi cuprinzînd întreaga masă, se suprapune replica lui Liebrecht :
    —       Domnul Brătianu v-a luat-o înainte. Şi el preferă această ordine : legea electorală, apoi legea agrară...
    —       Trebuie să fac, domnule preşedinte de Consiliu, spune Cuza, un nou electorat cu asentimentul vechiului electorat. Scoate-mă din încurcătură ! Degetele alintă olanda albă şi privirile merg posomorite spre sublocor tenentul cel vesel. Poate această minoritate reală sau majoritate legală, cum vrei să-i zici, să decidă un eve-
176
 niment care va modifica substanţial cursul lucrurilor şi anume în sensul opus aspiraţiilor ei ? Palmele întoarse în sus de parcă ar ţine pe ele o tavă invizibilă se ridică deasupra farfuriei. O să-mi dea voie Barbu Catargiu şi alde Oteteleşanu şi Constantin Cantacuzino să le trag scaunul de sub fund ? Palmele se reped înapoi lăsînd tava să se izbească de podea cu zgomot neauzit.
     Doamnele îşi mestecă discret friptura.
     —      ® vor accepta, răspunde Ghica, pentru că altfel se vor trezi cu mulţimea pe dealul Mitropoliei, cum s-a mai întîmplat...
     Vocea lui Liebrecht, de neguţător ce vrea să-şi vîndă marfa cît mai bine, optimist, fără spaima crizei şi fără frica de a-şi pierde capitalul, senin şi binedispus, rupe încordarea :
     —      Mă gândesc dacă aristocraţia asta locală nu este mai chinuită de familiaritatea cu liberalii decît de teama unei revolte.
     Alecsandri, cu ochii în farfuria aproape goală, zîm-beşte făcîndu-se că n-a remarcat ultima replică :
     —      Teoretic, conjunctura pare a fi ceva foarte simplu de judecat, ca aranjamentul pieselor pe o tablă de şah. Dar, uneori, nu numai piesele adversarului, dar şi propriile tale piese sînt împotriva ta...
     Toată lumea îl fixează demonstrativ pe Liebrecht şi pentru a înfunda reproşul Ghica întreabă :
     —      Ce vrea, de fapt, opoziţia liberală ? Dacă la ’48 voia răsturnarea autorităţii printr-un gest oarecum sinucigaş, azi nu vrea decît recunoaşterea ei ca majoritate reală, legitimarea ei ca forţă politică. De aceea nici nu mai are aerul revoluţionar de altădată.
     —      Adică, domnul Brătianu şi ceilalţi nu ţin să-i suprime pe Barbu Catargiu şi ceilalţi, ci vor să fie socotiţi la fel de legitimi candidaţi la putere ca şi aceştia, conclude serioasă, şcolăriţă eminentă, doamna Steriade fă-cînd cute mici, dese în jurul ochilor miopi.
    —      Desigur, îi zîmbeşte Ghica, întorcîndu-se spre Prinţ. Există o virtute a alternanţei puterii, pe care o înţeleg. Liberalii singuri au capacitatea, fie prin manevrarea realului, fie prin eşecul ei, să-şi dezintoxice propriul
 177
    ■electorat de otrăvurile cu care l-au dopat, dar există un risc...
    —      Uf, ce complicat este ! oftează Catrina Florescu şi domnii se destind, se solidarizează în admiraţia duioasă a acestei inocenţe feminine, atacate, agresate de inteligenţa lor.
    Sublocotenentul cel jovial o încurajează cu un zîmbet larg.
    Cuza revine la subiect autoritar :
    —      Am înţeles. Asta numiţi dumneavoastră, domnule Ghica, o politică de „prudentă fermitate“. Să smulg reformele printr-o abilă asmuţire a partidelor.
    —      Totul este să nu fie asmuţite amîndouă odată, comentează Pisoschi urmărind platourile care se schimbă.
    —      Cît timp electoratul va fi alcătuit din 2119 alegători şi 658 eligibili, cifrele astea le pot rosti şi în somn, -adică de o mînă de oameni bogaţi care prin Convenţie îşi păstrează astfel privilegiul puterii nu veţi avea decît o dilemă : un guvern ieşit din majoritatea conservatoare a Camerei şi o populaţie iritată văzîndu-se exclusă de la decizia politică sau un guvern fără bază în Cameră şi pe care va trebui să-l salvaţi mereu din ghearele deputaţilor sau pe care să-l schimbaţi de la o sesiune la alta.
    Ghica îşi rezemă braţele de marginea mesei şi vorbeşte alb, ca şi cînd ar oferi o informaţie preţioasă unui personaj puţin apt s-o înţeleagă dacă nu este însoţită de un ton adecvat, foarte pedagogic.
    —      Din toate astea, spune Cuza cu o lîncedă blîndeţe, iertaţi-mă, calea democratică şi constituţională se dovedeşte a fi cea mai incomodă şi mai inoperantă.
    —      Pentru asta trebuie să mulţumim puterilor garante, Convenţiei atît de absurde, felului în care nişte diplomaţi de elită au alcătuit o constituţie stupidă, izbucneşte Golescu.
    —      Vom avea o sesiune dură, Alteţă, şi nu cred că vom ieşi din ea întregi, spune Ghica asumîndu-şi un fel de francheţe umoristică, o francheţe care dezavantajează pe cei apropiaţi şi pe el însuşi, deci poate fi foarte dezinvoltă. Deja Alecsandri dă semne de oboseală şi vrea la Mirceşti, la raţele lui sălbatice... la lişiţele şi porcuşorii
din iazurile sale, iar Cretzeanu îmi aminteşte zilnic că este doar ad-interim la justiţie. Prietenul Bălăceanu nici după cinci luni nu se arată dornic să-şi ia în primire postul, tălălăind prin străinătate sub pretextul unei mîndrii rănite, li pîrăsc numai pentru a vă oferi o imagine reală a situaţiei guvernului actual. Injuria, calomnia la care am fost supuşi în acest timp de către o presă de scandal şi de către nişte politicieni care au, oricît ar părea de paradoxal acest lucru, avantajul de a nu fi fost la putere, de a nu-şi fi uzat forţele într-o guvernare dificilă, anevoioasă, căci legea abia se creează şi bîjbîim printre obiecte necunoscute îngrămădite într-un salon nou, încă nearanjat, cu mulţimea zidarilor şi zugravilor mişu-nînd cu impertinenţă în spaţiul intimităţii şi răpindu-ne liniştea, injuria şi calomnia, zic, ne-au tocit nervii. Iertare, Alteţă ! Vă spun toate astea pentru că trebuie să vă gîndiţi serios la viitoarea formaţie guvernamentală. Dacă, cum se şopteşte, imaginaţi un guvern liberal, voi avea, personal, satisfacţia să-l văd căzînd de la putere mai repede decît au făcut-o Cretzuleştii sau noi. Singura formulă de guvernare în actuala situaţie este moderaţia, acele spirite de prudentă fermitate care să ţină mijlocul între necesităţile ţării şi Convenţie.
    —      Ce ne facem, Alecsandri ? Domnul Ghica refuză să-şi folosească legendara abilitate diplomatică pentru a se menţine la putere. „Sînt împrejurări fatale, spune domnul Brătianu, cînd cineva se sinucide prin logică !“.
    —      Mi-am folosit legendara abilitate împreună cu colegii mei, ei o pot confirma, în alegerile care s-au încheiat. Am reuşit să lărgim în Cameră baza moderată a guvernului. Recunosc că mă aşteptam la mai mult. Propunerea de scăzămînt făcută arendaşilor statului în preajma alegerilor a creat o simpatie faţă de minister oarecum pă^. gubitoare ambelor partide.
    —      Ceea ce înseamnă că le-aţi asmuţit pe amandouă* mormăie Liebrecht. Asta nu prea samănă a abilitate...
    Ghica nu-şi întoarce capul spre el, deşi îl lasă să vorbească. Abia cînd sublocotenentul îşi încheie fraza, i s^ adresează Prinţului :
179
    —      Pentru ceea ce am făcut vom fi forţaţi să ne dăm demisia şi dumneavoastră ne-o veţi aproba sau nu. Pledoaria mea merge în sensul alcătuirii după noi, cu noi sau fără noi, a unui guvern tot moderat, care va putea culege sărmanele noastre roade. Tace o clipă, îşi schimbă poziţia mîinilor, se rezemă de spătarul scaunului şi continuă : îmi recunosc două păcate, Alteţă. Nu sînt vulnerabil la naivitate, ca doamna Catrina Florescu, şi-şi înclină capul spre aceasta cu o admiraţie nedisimulată, şi nu doresc popularitatea !
    Cuza se apleacă spre Saşa numai zîmbet;
    —      Deosebirea dintre mine şi domnul ministru este că eu am mai multe...
    Doamnele surîd leneş.
    —      N-am dorit, lărgind simpatiile guvernului, să-mi cîştig eu o notorietate ieftină, ci să ofer unui viitor guvern moderat cîteva voturi în plus în Adunare, precizează Ghica.
    —      Ceea ce este grav, intervine Alexandru Golescu, încercînd să prevină o discuţie neplăcută, este felul în care grupurile parlamentare, ambiţioşii, oratorii şi candidaţii ministeriali se hrănesc, în devălmăşie, din nemulţumirea naţională.
    Ah, s-a spus, în sfîrşit, ceea ce era esenţial !
    Noroc că se trecuse la desert. Nimeni nu mai trebuia să refuze mîncarea cu gîndul la criză.
    în timp ce baclavaua, înotînd în siropuri aromate, dispare lent din farfurioare, Saşa urmăreşte cum pe chipul Prinţului se aşterne plictiseala. Colţurile gurii i-au căzut în jos, privirea nu mai are vioiciune, pare că numără absent frunzele de acant cu care sînt împodobite sfeşnicele. Doar verva directorului telegrafului este inepuizabilă. El este într-o excelentă formă chiar şi cînd ceilalţi îşi pierd pînă şi politeţea. Abia aşteaptă să înghită ultima îmbucătură pentru a acoperi tăcerea :
    —    Domnul Bratianu este, în felul sau, un fenomen, spune. Nu zau. M-a amhuzat să studiez cazul. Pent’u a înţelege frreamătul său revendicaţii trrrebuie să-i hanalizezi psihologia lui de frustrat. Ea se datorează, spre binele sau spre rhăul Patriei, coanei Sica din neamul Tigveştilor.^
180
    Doamna Steriade se îneacă. Printre pleoapele strînse aruncă priviri speriate. „Ce face acest om? Se leagă de mamele şi taţii noştri ?“ Sublocotenentul dă din cap compătimitor şi după ce femeia şi-a revenit continuă :
    —      Oameni bogaţi Tigveştii, bogaţi dar „rai pană la nebunie“. Mama aceasta olteanhă şi-a crescut copiii, cum să spun, cum să spun, ah, discriminatoriu : pe Dumitru îl adora, pe Ion îl perrrsecuta. Nemaiputînd suporrrta umilinţele, le dernier l-a pleshnit cu biciul pe fratele,, cel protejat de căldură materna, şi a fujit de acasa opt zile. Cînd s-a înrrrolat în armata a vrut sa sărute pios mina de la coana Sica şi ea i-a tras una peste bot. Sunt fapte autentice, zau. Bărbia prognatică tremură de un rîs ascuns. In acest fel, tous s’explique. Ion va avea, şi dacă va fi prim ministru şi dacă îl veti lasa în avangard al opoziţiei, un ton de dizidentul. De pe scaunul ministerial va critica starea de lucruri din ţara ca şi de pe banca de deputat, uitînd ca e responsabil.
    Cuza rîde din toată inima, ca un om tînăr, foarte tînăr şi, ridicîndu-se şi aruncînd şervetul pe marginea mesei, spune ca un copil care a învins la arşice :
    —      Nu, cher Liebrecht, ai dreptate, nu este încă nimic pierdut!
    Îndreptîndu-se spre salon, directorul telegrafului se lipeşte de Ghica :
    —      Este mai bine să-l izolaţi de propriii săi susţinători decît să-l combateţi.
    Uitîndu-se la el ca prin sticlă, Ghica spune :
    —      Se pare, prietene, că nu mai este nevoie de legendara mea abilitate...
    în încăperea cu tapet fumuriu în care sobele de faianţă duduie molcom, aşezaţi pe fotoliile cu spătar oval, nimeni nu mai discută politică.
    Prinţul încearcă să afle de la doamne ultimele logodne, căsătorii, divorţuri. Liebrecht este interesat de toate amănuntele. Treptat pînă şi miniştrii se încălzesc la bîrfă. Spre surprinderea Saşei, nici Ghica nu se eschivează şi vorba lui nu iartă pe nimeni.
    Catrina Florescu pune piper pe veştile mondene, îmbujorată şi înveselită de atenţia pe care i-o acordă Prin-
 181
ţul. Acesta, relaxat, amabil, vesel, îşi fumează ţigară de la ţigară şi se plimbă de la fereastră la sobă şi de la sobă la grupul însufleţit al doamnelor strînse ca nişte flori de bumbac pe o tulpină uscată.
    —       Domnul Catargiu are supărări mari, se vaită comic Catrina, nu se aştepta ca monsieur Beclard să aibă datorii atît de consistente.
    —       Catargiu a crezut că Prinţul Ştirbey a fost mai generos cu domnul consul, se amuză Ghica. Se pare însă că acum, la plecarea acestuia, se vede că a fost chiar zgîr-cit şi că bietul francez l-a vrut Vodă de amorul artei...
    Seara se termină cu bine, cu nervii înfăşuraţi în pîn-ze moi, cu sărmanele conflicte înăbuşite sub pernă.
    Dar în trăsură, Arăpilă care îi însoţeşte răbufneşte :
    —       Cine-i ăsta, de unde a venit ? Belgian, olandez, dracu’ să-l ia i
    —* Un venetic, o scorpie, un nimeni, niscaiva lături ale Occidentului democratic, un aventurier de trei parale, nu mai poţi transmite nimic prin telegraf fără ca momîia asta gîdilicioasă să nu înregistreze, îl susţine Ghica. Slugă veche, mascara bătrînă, cum ar zice Pann.
    —       Se vîră sub pielea lui Cuza, profită de slăbiciunile lui, de viciile lui. Spune anecdote picante, joacă whist cu el şi Maria Obrenovici, şi, vezi, face şi analize psihologice...
    Gavota se părea terminată. Se jucase pînă la capăt, dar prea sobru. Reverenţele finale fuseseră încărcate de mînie, nervi, dispreţuitoare icnete, priviri strecurate pe sub pleoape bănuitoare în sunetele unei alăute nevăzute. Acum toate ies la suprafaţă, ca strigoii din morminte.
    —       Sîntem în epoca falimentelor !* exclamă Ghica. Şi nici nu ştii cui să repartizezi responsabilitatea lor : circumstanţelor sau oamenilor.
    Din colţul ei, înăbuşită de aerul rece şi de hurducăia-la trăsurii, Saşa se simte deodată părtaşă la o nedreptate :
    —       în cine să aibă încredere ? întreabă. Nu-1 iubiţi, nu-1 stimaţi, nu-\ sprijiniţi. Nu poate fi sigur decît de
 182
acest descurcăreţ pentru că acesta are nevoie de el pe cînd voi vă puteţi uşor detaşa de toate. La tăcerea uimi-tă a bărbaţilor, o tăcere îngheţată, care scîrţîie ca zăpada sub paşii gîfîiţi ai trecătorului, vocea ei sugrumată de emoţie o ia înaintea propriei ei prudenţe : Şi-l face să rîdă, ceea ce nu este un lucru de lepădat cînd te strîng în gheară prea multe probleme. II dispreţuiţi înainte de a-1 înţelege...
    Ultimele cuvinte i se prăbuşesc în poală peste manşonul de zibelină.
    De afară, se aud strigătele gărzii de noapte, biciul vizitiului, tropotul copitelor şi zdrăngăneala roţilor pe pietrele străzii.
    —      Ha ! Ma Niniche, rîde Ghica blînd, ca de şotia unui copil, punîndu-i mîna pe braţ, ma Niniche, politică nu se face cu sentimente.
    —      Se face oare numai cu interese ? întreabă Saşa pe Golescu. Dar deja recunoaşte că îndrăzneala a obosit-o şi continuă din inerţie, fără forţă.
    —   Numai cu raţiune, doamnă Ghica !
    —   Ţi-e milă de Prinţ, Saşa ?
    —   Nu, sînt mirată de lipsa voastră de raţiune...
    —      Am vrea să strălucească, pe onoarea noastră, dar el e ca o fundă necălcată pe o rochie de bal. Poţi admira aşa ceva ?
    Ion îşi bate joc de ea, dar se simte în calmul lui tandru iritarea, în aroganţa părintească, uimirea. Şi Saşei îi place, pentru prima dată îi place, să-l sfideze :
    —      Nu admiraţie vi se cere, ci o acceptare binevoitoare a situaţiei.
    In timpul acesta, Alecsandri, rămas cîteva minute cu Prinţul în cabinetul acestuia, spune, ţinîndu-şi un braţ rezemat de marginea scaunului şi pe celălalt întins, ju-cîndu-se cu presse-papier-ul de argint de pe masa de lucru :
    —      Prietenul meu Ghica, de cînd s-a întors de la Con-stantinopol, rtii se pare ca un text cunoscut, aproape clasic, dar care, treptat, s-a umplut la subsol de comentarii...
 183
XV
    Cînd Cuza rostise de la tribuna Adunării, cu vocea lui puţin leneşă, dar avînd avantajul de a face solemnitatea momentului mai uşor suportabilă : „Camera este deschisă!“, cineva oftase în sală. Se tălmăcea astfel tăcerea ostilă a deputaţilor.
    Prinţul nu se ostenise să ţină un discurs. Se mulţumise să amintească de programul de la 6 decembrie unde fuseseră expuse lucrurile importante şi tocmai această evocare stîrnise zimbete.
    în zăpăceala aplauzelor, Bozianu, clipind îndesat din pleoapele vineţii, comentase la urechea lui Costaforu :
    —      E în dialectica evenimentelor ca unui lung expozeu să-i urmeze o dizolvare a Parlamentului şi unei cu-vîntări telegrafice să-i urmeze o largă deschidere a cortinei !
    Şi pentru a fi mai elocvent depărtase mult palmele lateral pînă îşi lovise vecinii.
    —  Cam aşa, dragii mei !
    Barbu Catargiu se pregătise să somnoleze şi fusese luat prin surprindere de cuvîntarea care sfîrşise înainte de a începe. De aceea, schiţînd gesturile de derută — o privire în dreapta, una în stînga — apucase să-şi ridice fundul de pe scaun exact în clipa cînd Alteţa Sa părăsea incinta atîtor furtunoase dezbateri.
    Prinţul avea părul zburlit pe tîmple şi o privire verzuie de o augustă melancolie îndreptată spre dispreţul neîntemeiat al celorlalţi. Cu care nu voia să lupte pentru că şi el îi dispreţuia.
    —      Ah, începe ! îi spusese lui Ghica, Georges Cretzea-nu care purta un costum nou, grena, cu dungi fine albe, croit impecabil şi asortat cu o cravată bois-de-rose. Era culoarea lui preferată şi se pregătea să tragă obloanele pentru a nu auzi, a nu reacţiona la insultele opoziţiei.
    Stătea tot ministerul pe băncile lui, fremătînd ca o tufă de tamarisc în adierile unui vînt rece de primăvară.
    —      Bine că măcar nu bat clopotele Mitropoliei chiar acum ! S-ar fi spus : iată, deschizînd Camera, Prinţul îşi
184
înmormîntează guvernul ! Alecsandri vrea să lase impresia că trăieşte în afara scenei pe care se joacă spectacolul, într-o înaltă lojă aurită, în umbra ei ocultă* de unde trage sfori invizibile, dar privirile aleargă de colo-colo, neliniştite, deşi scenariul are previzibilitatea lui.
    —      Se găsesc în sală trei Brătieni — imens !, trei Marghilomani şi trei Cantacuzini — fără sens !, trei Ghi-culeşti, patru Filipeşti — foarte estetici !, doi Cretzu-leşti, un Rosetti — suficient !, un Catargiu — prea mult !, la naiba, poţi spune ca un crupier : jocurile sînt făcute, domnilor !
    Miniştrii care au alungat pe deputaţi în decembrie nu se pot aştepta la simpatie din partea lor.
    Cearta deputaţilor se leagă de la validarea mandatelor. Se leagă atît de strîns încît nu se mai poate dezlega vreodată.
    Proiectele guvernului sînt trimise frumuşel, în grabă, la secţii sau la Comisia Centrală pentru că mai important este regulamentul Camerei.
    —      Sînt compatibili funcţionarii statului cu scaunul de deputat ? se întreabă retoric Costaforu şi argumentează îndelung împotriva acestui principiu, îndelung, îndelung, pînă îşi plictiseşte şi proprii partizani.
    —      Din moment ce miniştrii candidează... replică Georges Cretzeanu de pe scaunul său ministerial „ad-interim“.
    Este momentul ca I. C. Brătianu să ţină un discurs.
    —      Se poate candida în alt judeţ decît cel în care ai proprietăţile ? întreabă Dimitrie Ghica arătînd prin mimica feţei că el este împotriva acestei libertăţi.
    Se pune în joc „cazul“ Alecsandri. Moldoveanul acesta care acaparează, datorită încrederii Prinţului, politica externă irită pe toată lumea. Ghica explică aprobarea candidaturii lui cu argumentul unirii.
    —   Unirea cu curtezanii ? aruncă în silă Rosetti.
    Poetul aude pentru prima dată această jignire. Îşi
pipăie lanţul ceasului, priveşte cadranul lui cenuşiu de parcă s-ar ştii aşteptat undeva, unde n-ar vrea să în-tîrzie.
185
    I. C. Brătianu ţine un discurs : Ministerul susţine idei potrivnice ideilor liberale ale ţării sale. Ministerul a procedat mai rău decît Căimăcămia de trei ! Alegerile au fost mai rele decît anul trecut. Ordonînd „statistica44, Sigur, un lucru necesar, foarte necesar, dar nu în acest moment de... a speriat oamenii care şi-au declarat venituri mai mici de frica viitoarelor impozite, excluzîndu-se astfel de la vot. Aşa-i ?
    —   Aşa !
    —   S-au exclus singuri, constată rece Cretzeanu.
    —      Dacă de frica unor impozite unii renunţă la drepturile lor politice înseamnă că nu le merită, comentează tare Magheru.
    —      Ministerul, continuă Brătianu, a propus scăzămîn-tul arendaşilor statului pe anii din urmă pentru a cîş-tiga simpatia acestora în alegeri... Aşa-i ?
    —   Aşa !
    —      Era necesar ? întreabă Golescu-Arăpilă pe Ro-setti care tronează în secretariatul Adunării.
    —   Era, dar nu în campanie electora...
    Barbu Catargiu pretinde că nu iubeşte pe cei obedienţi faţă de guvern, dar nici pe cei care linguşesc poporul... Şi cînd spune asta îşi umflă pieptul ca un general plin de merite căruia de multă vreme i se refuză onorurile cuvenite. Aluzia la liberali nu trebuie tălmăcită nici măcar bătrînului Slătineanu, surd-bîtă.
    —   Cer cuvîntul, strigă Brătianu.
    Şi ţine un lung discurs. Nu, nu face opoziţie sistematică guvernului, dar crede că acesta are doar două moduri de a supravieţui : conducînd cum o face Cavour sau cum o face paşa din Ianina...
    —      Ah, iar ! se miră Ghica şi are brusc în faţa ochilor palatul guvernamental din Samos. Ce căuta el acolo ? Ce caută el aici ?
    „Un Rodin drăcos, jurat, arnăuto-grec spurcat !44
    Ridicînd umerii şi împungînd aerul cu braţul său a-cuzator, şeful liberalilor se năpusteşte cu o vehemenţă ce se vrea ironică :
 186
    —      Domnul prezident al Consiliului de miniştri este expert in problemele orientale şi ştie cît poate ţine un guvern turc în Ţara Românească...
    Stînga rîde cu plăcere de aluzia liderului său, dar Ion Ghica rîde mai tare decît stînga.
    Se discută dreptul membrilor aleşi ai Comisiei Centrale de a participa la lucrările Adunării. Bozianu, avo-căţeşte, crede că ei nu pot fi şi parte şi judecător...
    Dar I. C. Brătianu ţine o „engominie patriotică“, în timp ce deputaţii ies rînduri, rînduri din sală.
    Libertatea, egalitatea, autonomia, dreptatea, inviolabilitatea, suveranitatea...
    —  Toaca de la Balamuc, mormăie Catargiu.
    „Lupte serioase în Cameră pentru nimicuri copilăreşti“, scrie dezamăgit şi înverşunat un Nichipercea, ziarist cu urechi ascuţite, nas mare, sprîncene îmbinate, cu aripi firave prinse de o uniformă cochetă de ofiţer ţarist şi bustul ţîşnind svelt dintr-un clondir în care un şarpe este încins la flacăra vrăjitoriei ! Un drac al secolului al XlX-lea ?
    —      Ce vreţi, scuză Ghica sterilitatea Adunării asprului consul Eder, sîntem la început şi încă nu ştim ce piatră de fundament să punem mai întîi. Se vede lipsa de experienţă parlamentară, dar şi setea de a avea un Parlament cît mai democratic...
    —      Reprezentanţii naţiunii dumneavoastră sînt ori boieri, ori avocaţi, replică Eder, vă lipsesc specialiştii în economie, finanţe, comerţ, învăţămînt... Ţara nu poate ieşi din criză.
    —      Vor veni şi aceştia, îl asigură Ghica, experienţa cere răbdare şi timp... Nu vrea să mărturisească bănuiala sa că măcelarii, arendaşii şi negustorii, micii fabricanţi şi dăscălimea vor fi aduşi la putere prin graţia unui Brătianu sau unui Rosetti... Eder îl ascultă placid.' Nu-i plac nici Camera, nici ministerul şi nici Valahia asta greu guvernabilă, iar explicaţiile lui Ghica îi par mai degrabă silnice, decît binevoitoare.
    Discuţiile, certurile, luptele nu contenesc. Nervii lui Golescu-Arăpilă cedează.
187
    Cînd îl vede ridicîndu-se şi-l aude făcînd observaţii sarcastice asupra stîngii şi dreptei deopotrivă, Ion Ghica se refugiază în privirea, sa somnolentă. Şi-l imaginează pe Dimitrie Ghica protestînd şi acesta protestează, şi-l imaginează pe Georges Ştirbey, tropotind de nerăbdare să protesteze şi Georges Ştirbey protestează, şi-l imaginează pe însuşi I. C. Brătianu ţinînd un discurs în această problemă şi iată-1 la tribună :
    —      Ministerului nu-i plac regimul constituţional şi controlul Camerei, vrea să compromită pe deputaţi spu-nînd că nu lucrează bătîndu-se unii cu alţii şi deci s-ar putea face treaba şi fără ea.
    Aplauze, aplauze, aplauze ! Triumf general ! Liberalii se salută cordial cu conservatorii.
    Miniştrii zîmbesc ironic. Ghica încă somnolînd se ridică puţin din scaun şi după ce rumoarea se linişteşte, spune parcă unor fiinţe de pe alt tărîm :
    —      Domnilor, chiar astăzi vi s-a adus la cunoştinţă din partea secretariatului ales de dumneavoastră că absentaţi în număr mare la secţii unde se discută proiectele de reforme pe care le-aţi trimis acolo în loc să le analizaţi în plen.
    Vociferări, urlete, Brătianu este eroul zilei.
    Golescu are şi el răspunsul lui plin de sarcasm, logic, prea logic, iritat, prea iritat, reuşeşte cu excepţionale rezultate să arunce paie peste foc.
    Din locul lui, agitat, se ridică Cristian Tell cu faţa numai proeminenţe osoase şi cu pielea ca pergamentul :
    —      Ministerul este ipocrit. Partizani ai lui murmură că vor să facă un 18 Brumar şi de aceea ar avea mare nevoie să se spună că Adunarea e îndărătnică şi nelucrătoare. Respiră greu, vîrîndu-şi mîna stîngă sub redingota ponosită.
    „E singurul lucru care aparent îl deosebeşte pe generalul Tell, spunea veselă Catinca Gauthier în salonul doamnei Vlădoianu, de modelul său bonapartist. Dînsul pune mîna stîngă sub pieptul drept al hainei pe cînd ilustrul împărat punea invers, mîna dreaptă sub pieptul stîng al hainei!“ Felul cum vorbise atunci Catinca rece şi răutăcioasă , dar zîmbitoare îl amuză pe Ghica. Totuşi
188
îi luase apărarea lui Tell care se precipită acum să acuze guvernul :
    —• Dacă vrea să calce Convenţia s-o calce în mod patriotic, eficace, accept, prin unirea Camerelor...
    Aplauze !
    —   ...şi al ministerelor...
    Aplauze !
    —   ...dar nu s-o calce parţial şi ineficient. Nu accept !
    Rumoare, scandal în sală. Cretzeanu, pe marginea pu-
pitrului, pe o hîrtie cu entête ministerial, scrie o poemă :
    „Fie pîinea cît de rea, / Tot mai bine-n ţara mea...“
    Mai departe o rimă nu-i iese. Vagabondează cu privirea prin sală şi, deodată, inspirat, notează versul buclucaş.
    Pe măsură ce Camerele lucrează fără să lucreze, naţia aşteaptă fără să aştepte, căci îşi vede de treburile ei.
    In timp ce Garibaldi. cucereşte Palermo, iar Napoleon al treilea anexează Savoia şi Victor Emmanuel al II-lea anexează Toscana şi Emiliana, Cabinetul valah devine culpabil de abuzuri mari, mai mari, foarte mari...
    In cîrciumi şi cluburi de mahala Românul, Reforma şi Naţionalul urmate îndeaproape de acel băgăreţ Nichi-percea trec din mînă în mînă. Lumea este încîntată de intervenţiile lui Brătianu, „combate, dom’le !“, îl socoteşte demn de dorinţele sale, îl salută cu entuziasm şi cu emfază. El nu uită să le promită la fiecare alegere că îi va aduce în Cameră. Va lupta pentru un electorat larg, larg, ei, nu chiar atît de larg, desigur, încît să intre orice coate goale, orice caraghios, deşi Rosetti mai aminteşte din cînd în cînd de sufragiul universal, dar numai aşa, ca de o dragoste din copilărie, ci unul care să-i cuprindă pe proprietari, pe cei demni de respectul secolului al XIX-lea.
    In scepticismul lor, moderaţii îngaimă :
    —      Mai vrea Brătianu reforme radicale ! Unirea ! Nu mai vrea decît puterea !
    —      Ce vrea el ? face Alecsandri şi începe să-l imite excepţional. „Vrea respectul Convenţiunii cu condiţia de a fi schimbată cu totul, ca una ce a fost elaborată de străini, fără concursul patriotic al liberalilor autohtoni...“
 189
    Ghica face un semn discret din pleoape şi dă din cap :
    —       Greşiţi! E mai complicat! Brătianu şi ai lui doresc Unirea, doresc reformele radicale sau nu, dar ţin morţiş să le facă ei. Nu, Brătianu nu este omul care să-şi uite obsesiile, însă nu acceptă ideea că lucrurile la care ţine el cel mai mult s-ar putea realiza fără el... Aceasta este o ambiţie istorică, nu-i aşa ? Brătianu, ca şi Rosetti, socotesc Patria un bun exclusiv liberal şi deci numai ei au dreptul s-o salveze...
    In dimineaţa de 29 aprilie miniştrii intră în sală în-tr-o ciudată stare de destindere. Alexandru Golescu-Ară-pilă zîmbeşte tuturor deputaţilor care îi ies în cale, chiar şi lui Rosetti, lucru care îl derutează pe acesta într-atît încît se uită în urma lui holbîndu-se ; Georges Cretzea-nu merge pe vîrfuri de parcă l-ar strînge pantofii, dar durerea îl face, în mod paradoxal, vesel. Steriade vîn-tură celebra lui anvelopă de piele în care îşi ţine hîrtiile, dintr-o mînă în alta. De data asta este goală, goală puşcă, indecent de goală, despuiată pînă şi de nurii tot atît de celebrelor sale cifre. Steriade pare a prezenta prietenilor o bătrînă dezbrăcată, scofîlcită. Ion Ghica şi I. Em. Flo-rescu, pînă mai ieri despărţiţi de atîtea interese, încheie plutonul povestindu-şi întîmplări de la vînătoare :
    —       Pun arma la ochi şi, ce crezi, vulpea cochetă, fantastică, îmi întoarce spatele şi-şi flutură coada, o coadă uite atîta ! Ce să fac ? M-am simţit pur şi simplu dezarmat !
    —       Ha, ha, te înţeleg, te înţeleg, şi eu am faţă de vulpi un complex de inferioritate ! Care vine desigur din faptul că nu le pot trata ca pe nişte animale, ci, impunîn-du-mi prin inteligenţă, ca pe nişte oameni.
    Uşierul îi zîmbeşte lui Ghica aplecîndu-se adînc ; fără să aştepte însă vreo remarcă, dar, surprinzător, ea vine şi vine pînă îl copleşeşte :
    —   Va fi o şedinţă grea, domnule Macarie !
    —   Regret, excelenţă !
    în ochii bietului om — admiraţie, curiozitate, uimire. Atîta veselie înaintea unei lupte a mai văzut el, dar brusca familiaritate a lui Ghica îi îndoaie umerii. Cu ani în
190
urmă fusese slugă în casa lui Tache Ghica şi de atîtea luni fiul fostului său stăpîn trecea pe uşa Camerei şi răspundea vag la plecăciunea lui încît avusese sentimentul că nu-1 recunoaşte. Insă, deodată, nu numai că-1 recunoaşte, ci îi spune „domnule Macarie“, îî pune mîna pe umăr, i se adresează confidenţial, dar destul de tare ca să audă şi domnii Brătianu şi Rosetti şi încă nişte domni care aşteaptă ca primulrministru să-şi termine conversaţia democratică cu uşierul:
    —      Un prieten al meu actor, un mare actor, domnul Millo, îi povesteşte Ghica ridicînd un deget spre o ocultă scenă, mi-a spus că cel mai mult în cariera lui a repetat, ce crezi ?, căderile. Este un fel foarte artistic de a te prăbuşi în faţa rampei, ceva ce se învaţă foarte greu, dar cînd îţi reuşeşte, consecinţele sînt colosale... Toată lumea plînge în sală, chiar şi duşmanii!
    Domnul Macarie, înaintea căruia s-a oprit tot şirul acela de deputaţi solemni, nici nu îndrăzneşte să rîdă de gluma prinţului Ghica. Zîmbeşte şters, palid şi „excelenţa“ sa adaugă de data asta; * chiar în şoaptă, pentru ca ceilalţi să nu audă :
    —  Ce-ţi face tatăl, domnule Macarie ?
    —      A murit de şapte ani, excelenţa, şopteşte uşierul acest mare şi uluitor secret care îl dezamăgeşte pe Ghica.
    —  Oh, regret, regret, era un om admirabil!
    După ce intră în sală, Rosetti zîmbeşte spre partizanii săi :
    —      Ce gafă a făcut şi Macarie-tatăl, a murit înainte de a se interesa prezidentul nostru de dînsul !
    Dumitru Brătianu se îndreaptă spre podium pentru a suna din clopoţel.
    —      E ţanţoş ca un curcan, spune Golescu în revanşă şi Cretzeanu rîde copilăreşte de cravata de un roşu aprins a lui Brătianu, apoi îi face semn colegului său de Cabinet spre bătrînul Slătineanu care se strecoară printre deputaţi fredonînd destul de distinct, căci este surd, aria ducelui din Rigoletto : La donna e mobile !
    —      Guvern de paşalîe ! pufneşte ©răşanu îndesîndu-se în culoarul care duce spre tribuna presei.
 191
    Ghica se uită la ceasul său şi le spune domnilor miniştri înghesuiţi în băncile lor :
    —      Este ora 11,30 ! Pe la şapte seara vom fi ca şi demisionaţi. Cine se va bucura mai tare de acest lucru ? Noi ? Liberalii ? Conservatorii ? Prinţul Cuza ? Ţara ? Ah, uitam, Europa ?
    Eroul zilei este „principele“ Ştirbey.
    Despre arestarea sa în timpul alegerilor va fi vorba.
    Unul din secretarii ministerului dinlăuntru auzise ceea ce roşii vor să facă din această istorie, pusă de ei la cale de altfel, şi poate Ghica ar fi reacţionat prudent, salvînd lucrurile, dacă n-ar fi aflat de la un alt secretar al aceluiaşi minister, desigur, că diverşi emisari discreţi ai lui Cuza se întîlnesc în taină cu liberalii. Şuşotesc prin colţuri, prin cluburi, prin foaierul teatrului, prin cafenele şi mai ales prin saloanele diplomatice, atît de primitoare. Asta îl hotărîse, îl îndîrjise, îl enervase şi apoi îl eliberase. Nu mai avea chef să ţină piept injuriilor Camerei numai pentru a da sentimentul că regimul fostului pîrcălab de Galaţi este stabfi. Popularizase intens ştirea pentru ca tot bucureşteanul să afle că Prinţul însuşi lucra să-şi lepede guvernele. Cluburile liberale priviseră această mîhnire ca pe un triumf. Brătianu îl sfătuise pe prefectul de Dolj, amic liberal foarte activ, să aranjeze scandalul cu arestarea lui Ştirbey care ar fi antrenat forţele conservatoare împotriva lui Ghica ; acum putea culege roadele.
    Ghica nu era mai supărat pe liberali decît era pe Cuza, care, leneş şi insinuant, îi încurajase. Fusese un al doilea afront insuportabil.
    —      Vrea să ne schimbe ca pe cămăşi, îi spusese lui Bolintineanu convocat deja la un dejun intim, în speranţa că la cină ideea va fi difuzată presei. Se va petrece, în timp, un fapt remarcabil, continuase ridicînd pleoapele grele, va uza pe toţi oamenii politici ai ţării, toţi vor ieşi compromişi din această zăpăceală şi apoi va cere puterilor europene dreptul de a conduce singur. Nu sîntem departe de o lovitură de stat ! Dacă Brătianu ar înţelege cu o oră înainte această manevră ar lăsa-o mai moale. N-am însă de gînd să-i deschid ochii, e mai bine
192
să se ardă personal ! Li se promite acum liberalilor un guvern, în locul nostru. După ei, şi foarte curînd, va chema nişte conservatori, după aceia, iar nişte moderaţi şi după ei, iar nişte liberali. Politica de basculă va slăbi corpul politic al ţării pînă îi va face inutilizabil.
    Lăsase o nobilă tăcere, mestecînd marinata de căprior şi din nou ridicase pleoapele :
    —  Acesta este planul unui domn constituţional...
    După amiaza făcuse o vizită doamnei Oteteleşanu şi-i
mărturisise drama sa : Prinţul vrea un guvern liberal.
    —  Liberal ?!
    —      Oricît de surprinzător ar fi, da, liberal ! Nu vedeţi ce s-a întîmplat în Moldova ? L-a adus pe Kogălni-ceanu la putere, iar ceea ce este mai limpede pentru noi este că Nicolae Golescu şi alţii au fost des vizitaţi de colonelul Pisoschi atîta vreme cît Prinţul a stat la Bucureşti. Dar, sigur, astea sînt presupuneri, oricînd lucrurile pot lua o altă întorsătură, doream doar să vă explic nemulţumirea mea...
    Avea certitudinea că, prin doamna Oteteleşanu şi prin domnul Oteteleşanu, Barbu Catargiu şi ceilalţi conservatori vor fi la curent cu situaţia reală.
    Seara îşi chemase miniştrii. Stătuseră în cerc şi şopo-căiseră.
    —      După ce l-au pus pe Opran să-l aresteze pe Ştir-bey,* liberalii vor să facă din asta o problemă ministerială.
    Nici nu apucase să-şi termine fraza că Florescu, Cret-zeanu şi Steriade se repeziseră :
    —  Demisionăm, la dracu !
    —      Sînt foarte mulţumit, domnilor, rîsese Ghica, po-trivindu-şi pince-nez-ul. Am alcătuit, se vede, un minister foarte solidar în toate actele sale şi mai ales în acela al retragerii de la putere. Sînt însă şi mîhnit, adăugase scoţîndu-şi pince-nez-ul, căci, trebuie să recunoaştem, orgoliul nostru, nu vrea să fie sacrificat pe altarul datoriei..
    Reproşul sunase ca o amabilitate, dar aruncase o undă de vagă tristeţe. Intr-adevăr, preferau să se retragă la
193
moşiile lor, în saloanele lor, să călătorească liniştiţi la Paris sau la Londra, decît să-i mai audă, pe roşii şi pe albi ţipînd în devălmăşie la ei, nişte oameni atît de respectabili. Şi atunci, ce este Patria ? Domnilor, vă întreb, ce este Patria ?
    Preşedintele Adunării agită clopoţelul.
    —   Are cuvîntul principele Ştirbey.
    —       Ce principe, care principe! vociferează Marghiloman de la locul lui. Protestez ! De cînd are ţara noastră principi pe fiii Domnitorilor ? E ridicol! Ne facem de rîs în faţa Europei cu asemenea îngîmfări aristocratice în-tr-o epocă atît de democratică.
    Georges Ştirbey se îndreaptă spre tribună, calm, elegant. E „costumat“ cu grijă, remarcă Ghica — redingotă cenuşie, vestă de mătase gris închis cu trandafiraşi mov, cămaşa albă bătînd în mov — îşi studiază gesturile pentru a demonstra o nobleţe lezată, profund jignită. Barba neagră tăiată caligrafic străluceşte de pomezi fine. Aşteaptă să se liniştească rumoarea din sală şi, dregîndu-şi glasul, rezemîndu-şi palmele de marginea tribunei, îşi începe „cumplita poveste“ :
    —       Da, domnilor, încă înainte de a pleca la Craiova mi-au zis nişte amici că s-au luat măsuri împotriva mea, a lui Brîncoveanu şi a altor...
    —       Principi... îi taie vorba Marghiloman foarte supărat.
    —       ...N-am crezut. Aici vorbitorul face o pauză plină de amărăciune şi continuă zîmbind în colţul gurii la a-mintirea propriei sale naivităţi. M-am dus cu inima deschisă. Fără bănuială ! Acolo, şi vocea se ridică spre plafonul cu stucaturi geometrice, uşor deteriorate, oameni ai guvernului, promiţînd posturi, apoi prefectul şi prezidentul tribunalului agitau lumea să-l aleagă pe Atanase Panu. Bărbia lui Ştirbey se retrage strategic în gulerul înalt al cămăşii : N-am nimic personal cu domnul Panu, dar prefectul judeţului m-a acuzat pe mine că am vrut să corup alegătorii şi m-a arestat la domiciliu. „Principe-
 194
le“ face iar o pauză, ridică încet braţul drept, îşi răşchira degetele („vai, cinci cu totul, ca la oricare“, mormăie Steriade), şi continuă : Nouăsprezece alegători dintre proprietarii mari au fost ţinuţi cu dorobanţi la uşă...
    —      Observaţi, spune Golescu-Arăpilă, el a fost deţinut, iar ceilalţi ţinuţi... C’est une grande difference !
    —      ...paisprezece, face Ştirbey răşchirînd aceleaşi cinci, din păcate, degete de la o mînă, dintre delegaţii proprietarilor mici au fost duşi între puşti la interogatoriu ! S-a zvonit în oraş că am venit să fac o conspiraţie ! Mai mult, domnilor, o revoluţie !
    —      Dumnezeule, cine a crezut asta este chiar idiot, spune Ghica încet. Încet, dar destul de tare pentru a stîrni rîsetele celor din jur.
    Arăpilă este în extaz. Priveşte spre Brătianu, Rosetti şi spre proprii săi veri Nicolae Golescu şi Alexandru Go-lescu-Albul şi murmură la fel de încet şi perceptibil :
    —      Splendid lucrat ! Putem recunoaşte că beneficiem de o tradiţie bogată pe care o fructificăm excepţional !
    E linişte în sală. Deputaţii ascultă discursul şi micile lui comentarii, pregătindu-şi ciorovăiala.
    E linişte afară, în piaţa Mitropoliei, luminată de soarele unei amiezi blînde. Un călugăr nebun cîntă „Aleluia, aleluia“ şi tunde cu o foarfecă mare tufele de lemn cîi-nesc de pe marginea aleii principale.
    Preşedintele Adunării stă tolănit în fotoliul său şi ascultă plictisit,* cu sprîncenele ridicate şi degetele gata să tragă de clopoţel. întinde mîna spre micul obiect cînd vocea lui Ştirbey pare că vrea să încheie larg fraza şi şi-o retrage cînd acesta, cu un nou suflu, îşi reia istoria „suferinţelor“ sale electorale. Dar, vai, cam atîtea au fost ele. Atît s-a putut înscena cu ajutorul neprecupeţit al lui Brătianu, Rosetti & Co. Principele încearcă să le lungească cu vorbe teatrale, însă începe să simtă că supra-licitînd pierde efectul. încheie arborînd o faţă mîhnită :
    —  Iată, unde s-a ajuns, domnilor !
    Părăseşte tribuna cu mersul lui drept, elegant, în timp ce preşedintele clopoţeşte încîntat, acoperind aplauzele dreptei.
 195
    Ghica ridică mîna, îşi înipinge cu piciorul în spate scaunul şi-i şopteşte, ridicîndu-se, lui Golescu :
    —      Ţineţi-vă bine, fraţilor, măcar ironia să nu ne-o pierdem odată cu portofoliile.
    Sala zumzăie ostil $i subţire. Deputaţii care ieşiseră în timpul discursului lui Ştirbey revin în vîrful picioarelor deranjînd pe toată lumea. Ghica aşteaptă ca foşgă-iala să se potolească.
    —- Domnul Ştirbey a arătat foarte elocvent nenorocirile sale.
    Începe calm de parcă ar analiza lista de la spălătoreasă. Nu vrea să pară uimit nici de răceala deputaţilor şi nici de vehemenţa lui Ştirbey. Aruncă leneş :
    —      Negreşit, n-a suferit prea mult! A fost arestat două ore la domiciliu. Trei dorobanţi l-au sculat dimineaţă pe la ora opt şi i-au spus că au poruncă să nu-1 lase a ieşi, iar dumnealui s-a pútut întoarce pe partea cealaltă.
    Rîsetele -plutesc molcom prin sală şi Ghica, înainte, ca ele să se stingă, reia :
    —      Dar grave sînt, desigur, problemele libertăţii individuale şi «cea a inviolabilităţii domiciliului. Acestea, dă, sînt probleme grave, la care aş vrea să mai adaug încă una, la fel de serioasă. Pentru ca oamenii să fie respectaţi de către guvern, trebuie ca şi ei să respecte guvernul. Domnul Ştirbey a spus că ministerul a voit să provoace tulburări. Şi e nedrept. O resping. Pe banca guvernului sînt persoane oneste ca şi princip... . domnul Ştirbey, vreau să le apăr de o acuzaţie pătimaşă.
    Ghica îşi aşează palmele pe pupitrul din faţa sa, după ce a aruncat o privire demonstrativă asupra băncilor ministeriale, unde colegii săi abia aşteaptă să intre în viaţa privată. Pince-nez-ul îi atîrnă pe piept, sticlind din cînd în cînd în lumina aurie a amurgului. Cu mîna moale îndreptată spre partea dreaptă a adunării unde Ştirbey stă încordat şi ţeapăn, fără să se uite însă în-tr-acolo, Ghica îşi continuă apărarea :
    —      Dumnealui a plecat din Bucureşti sub impresia lăsată de zvonul unor prieteni că noi am dat ordine ăd-
 196
ministraţiei locale să-l aresteze şi s-a dus la Craiova să lupte cu vîntul, cu o putere nevăzută, nepipăibilă şi pe care n-o găsea nicăieri. Nerăbdător, a început să spună alegătorilor ceea ce avea de spus, de fapt, că guvernul vrea să le ia proprietăţile, moşiile...
    —      Nu, domnule ministru, sare Ştirbey, nu e în caracterul meu să fac asta.
    Ghica lasă o mică tăcere în care măsoară prin lamele fine ale pince-nez-ului, melancolic... caracterul preopinentului.
    —   Te rog să nu mă întrerupi, rosteşte galeş.
    —   Spui lucruri revoltătoare !
    —      Dumneata ai spus lucruri şi mai revoltătoare ministerului, ridică vocea Ghica, şi el te^a ascultat, a răbdat... Rabdă şi dumneata acum ceea ce va zic£ el.
    Pince-nez-ul sticleşte din nou auriu-argintiu. Primul ministru zîmbeşte sălii ca un actor care îşi pregăteşte „căderea“ cu toate voluptăţile estetice :
    —      Vin deci la chestiune, mimează el limbajul deputaţilor şi încă nu ştie de ce vrea să-i jignească pe toţi. Aşa are poftă. Simte că trebuie să-i sfideze şi pace. Ministerul a primit din partea prefectului "acest raport.
    Ridică hîrtiile de pe masă şi le citeşte ca un grefier, subliniind cuvintele incriminatorii cu o ridicare vioaie a privirii, despovărată brusc de pleoapele grele. Se adresează mai ales liberalilor, căci Opran l-a scris la dictarea lor. Citeşte cu o binevenită satisfacţie. Apoi, revenind cu vocea lui detaşat-veselă, comentează :
    —      Este un raport care poate fi dictat de patimă, dar poate fi şi adevărat,, iar un ministru, şi arată spre sine cu arătătorul dreptei înfipt în piept, trebuie să-l creadă pe administratorul său. Prefectul era dator să facă acea comică arestare, a dat faptul în cunoştinţa procurorului şi nu s-a mai amestecat, nu mai era treaba lui, ci a judecăţii. Se întoarce interogativ, către sală: Atunci cînd guvernului i se semnalează un asemenea caz, el trebuie, să-l privească cu indiferenţă ? Un guvernant nu trebuie să se bazeze pe fidelitatea slujbaşilor lui mai ales atunci cînd opoziţia se bazează pe slăbiciunile lor ? Aceasta este învăţătura pe care o tragem.
197
    Se aşează. Ştirbey, Cîrjeu, Magheru, Nicolae Bibescu, Ion Oteteleşanu vorbesc toţi deodată, iar clopoţelul îi a-companiază. Peste glasurile tuturor se ridică cel al lui Barbu Catargiu. El, vulpoiul, a aflat primejdia, a făcut legătura, pîlpîie încet din pleoape către ai săi. îşi împinge burta înainte, îşi vîră degetele în scobitura vestei şi-i dă drumul :
    —      Urăsc tulburările particularilor — privire semnificativă îndreptată spre stînga din Cameră, dar şi abuzul de putere. Nu-1 acuz pe domnul ministru că l-a crezut pe slujbaşul său, ci că atunci cînd a văzut că raportul e plin de exageraţiuni nu a luat măsuri pentru a-1 pedepsi.
    Din rîndul al doilea, uscat şi chel, Alexandru Flo-rescu îşi ridică braţul :
    —      Menţinîndu-1 în post, ministerul a acoperit abuzul. După ce procurorul a respins acuzaţiile din raport ca false, trebuia ca ministerul să-l dea în judecată pe prefect. Este vina lui că n-a făcut-o !
    —      Pe ce lege ? ţipă Cristian Tell. E lung, slab, pomeţii uscaţi şi proeminenţi, ochii înfundaţi în orbite.
    Dar Catargiu intervine, conciliant, lăsîndu-1 pe Al. Florescu descumpănit :
    —      Ministerul nu este acuzat de abuz, ci i se recomandă din partea Camerei suspendarea domnului Opran din funcţia sa.
    Dreapta a înţeles. Trebuia să tragă tare împotriva prefectului, căci asta irită cel mai tare stînga, cea care speră salvarea lui Opran şi căderea ministerului.
    Dar este prea tîrziu.
    —      Ah, aici să-i văd pe liberali, spune la urechea lui Cretzeanu, Arăpilă, aici, cînd trebuie să-şi radă un partizan de dragul răsturnării unui minister ! Mă şi văd răstignit !
    Evident, I. C. Brătianu ţine un discurs. Scaunele scîr-ţîie, deputaţii aşteaptă. Toţi au senzaţia că au ajuns la punctul de sosire. Gîfîie puţin, dar au plăcuta surpriză că n-au ratat cursa.
    —      Antevorbitorii mei n-au pus chestiunea la înălţimea care să intereseze Camera întreagă, îşi începe Brătianu ofensiva. Problema cea mai gravă este cea a liber-
19(8
taţilor politice şi individuale, a inviolabilităţii domiciliului, a abuzului de putere, domnilor !
    Ghica ridică din umeri :
    —   Parcă eu ce ziceam ?
    —      Trebuie să acţionăm în aşa fel, continuă oratorul, încît să împiedicăm abuzul şi arbitrariul. Mai bine dăm un blam ministerului decît să facem răul de a le încuraja. Nu persoana domnului Ştirbey o apăr, Doamne fereşte !, ci legalitatea i
    Aceasta sălăşluia undeva, dincolo de plafon, deasupra tuturor, dincolo de acoperişul Adunării. Plutea ca norii albi pufoşi din acea după-amiază tandră bucureş-teană, în care pe străzi şi prin parcuri, melancolici solitari îşi întorceau faţa spre ei înşişi în calda seninătate a oraşului. Asistenţa priveşte pierdută spre cerul imagi-nar-ireal, încins de un soare cu ţurţuri de cristal. Pleoapele cad grele peste ochii somnoroşi. Dar vocea lui Bră-tianu ar trezi şi spirite mai adormite decît cele ale deputaţilor :
    —      Antevorbitorii mei n-au văzut problema generală, au rămas la amănunte neînsemnate şi ministerul a profitat spunînd că a făcut o greşeală din exces de zel pentru siguranţa Statului, o greşeală limitată la un caz. Or, nu cazul este în discuţie, ci abuzul !
    —      Ei, asta-i! face Golescu. Există un abuz în afara cazului ?
    Un deputat cu faţa albă ca varul părăseşte sala, de-ranjînd un şir întreg de scaune. Oratorul aşteaptă să-şi poată relua atacul, trage aer în piept, dar Ghica se ridică leneş :
    —      îmi cer scuze de întrerupere, dar spuneţi de atîta vreme aici că ministerul a încălcat legea. Aceste cuvinte rostite de gura dumneavoastră, ca şi bila pe care o aruncaţi în urnă nu rămîn fără răspuns în ţară, ştiţi bine, ci dimpotrivă ! Consecinţa este însă slăbirea autorităţii guvernului. După votul pe care îl veţi da azi, în privinţa arestării preventive şi, vai, hilare, a domnului Georges Ştirbey, cabinetul actual va şti să se retragă sau nu, pentru a face loc altuia mai capabil. Acest vot de încredere sau neîncredere îl cerem şi noi, miniştrii, pentru a în-
199
ceta odată aceste acuze. Domnul Brătianu —r continuă Ghica moale, aproape şoptit, pare a fi extrem de obosit — spune pe rînd toate acuzele opoziţiei fără a mai ţine cont de responsabilitatea noastră în cazul unora dintre ele. *
    —      Legalitatea face, domnilor miniştri, ţipă Brătianu, pe dreapta să dea mîna cu stînga... Şi-l arată semnificativ pe Al. Florescu, care se face mic, mic.
    Preşedintele staă din clopoţel :
    —      Are cuvîntul „principele“ Dimitrie Ghica... spune aşteptînd cu delicii o replică vie care nu întîrzie să a-pară :
    —      Ce principe, care principe ! De cînd în România principi ?
    Beizadea Mitică îşi propteşte spinarea lată pe picioarele scurte. Vorbeşte de la locul lui :
    —      Avem probleme şi lucrări pe care ţara le aşteaptă, da, le aşteaptă cu nerăbdare. Domnul Brătianu face din orice împrejurare o chestiune ministerială. Azi, cînd nu se mai schimbă domnii, am ajuns să schimbăm ministerele şi putem liniştiţi aplica vechiul proverb în continuare, fără pagubă. Căderea ministerelor, bucuria nebunilor ! Domnul Brătianu atacă sistematic guvernul şi nu-1 lasă astfel să lucreze.
    Ghica se aştepta ca cei din dreapta să-i apere mai coerent. Chiar dacă făceau caz de arestarea lui Ştirbey voiau de fapt să forţeze guvernul să recunoască manevra liberală craioveană mai mult decît să-l vadă demisionat. Cu Opran — un prefect şi un deputat liberal ipai puţin !
    —      Am un principiu, strigă pentru a acoperi zăpăceala generală, Dimitrie Ghica, respirînd adînc şi luînd-o apoi în do-major, a nu ataca şi răsturna Cabinetul decît în-tr-un caz de extremă necesitate ! Fac apel la patriotismul domnului ministru şi-l rog să nu se solidarizeze cu prefectul de Dolj şi a-1 deferi justiţiei pentru că a încălcat legile, orbit de patimi personale.
    Ghica îşi lasă pleoapele mai grele peste privirea visătoare. Se scoală din nou şi cere precizarea votului. E calm şi reuşeşte astfel să agaseze pe toată lumea.
 200
    Liberalii ţipă că, da, dezavuarea purtării prefectului înseamnă un vot dé blam dat guvernului, deşi le pare rău de prefect (dar au în faţă o miraculoasă speranţă ministerială care merită orice sacrificii), Magheru şi încă vreo zece refuză o asemenea interpretare, Barbu Catargiu şi Dimitrie Ghica nu vor blamul guvernului, dar cer capul prefectului şi răzbunarea „suferinţelor“ lui Ştirbey.
    De pe banca lor, miniştrii privesc spectacolul ca pe ceva îndepărtat, cu un aer visător de parcă deja îşi degustă tihna vieţii private.
    Spre ora şapte sînt ca şi demisionaţi.
    teşind din clădirea Adunării îi întîmpină o ploaie caldă, primăvăratecă. Pe acoperişul Mitropoliei se prelinge apa în şuvoaie vesele. Se lasă întunericul şi clopotele cîntă de vecernie. Piaţeta e plină de trăsuri elegante. Spinările cailor lucesc.
    In vale, Bucureştiul este acoperit de un nor burduhă-nos, tivit 'cu o lumină alb-roz, lichidă.
    —      Le premier ministre adopter a-t-il jusqu’au bout le langage du professeur ? întreabă Béclard pe Barbu Catargiu în şoaptă. Acesta dă din cap în silă, privind haşurile fine ale ploii.
    —      Ah, are dé ce să fie dezamăgit ! Noi ăştia, bătrînii* ne-am comportat ca nişte copii ! Ce n’est pas la gauche qui a gagné, c’est la droite qui a perdu.
    Stau înghesuiţi toţi sub streaşina Adunării, alţii în holul întunecat şi zumzăie ca un stup.
    —      Il finira par irriter les députés par son assurance, mormăie consulul. Il n’a leur dissimulé point la piètre opinion qu’il s’a fait de leur compétence.
    —      Quelle Compétence ? Nous sommes au début de notre compétence, mormăie ironie Catargiu.
    Ghica se strecoară printre prieteni şi duşmani pentru a se urca în trăsură. Pe capră, Ghiţă are un aer marţial şi-şi strînge fălcile. Ropotul cailor şi zgomotul monoton al ploii îl relaxează pe fostul bei de Samos şi, iată, fostul prim-ministru al Valahiei.
    Este obosit, obosit, obosit. Se lasă pe speteaza canapelei, îşi întinde picioarele de-a curmezişul cupeului, îşi
201
trage cilindrul pe frunte, împunge cu bastonul vîrfurile pantofilor şi spune către propriul său picior :
    —     Une bataille n’est pas la querre, mon frère ! Cu acest Prinţ nu vom mai colabora nici tu, nici eu !
    Cînd intră în casă, aruncîndu-şi pardesiul, mănuşile şi cilindrul în braţele lui Louis, are un moment de regret. Cu coada ochiiilui îşi urmăreşte servitorul. Louis este un valet desăvîrşit pentru un prim-ministru. Ï1 va frustra imens pierderea acestui portofoliu. „N-ar fi rău să-l recomand discret lui Cuza pentru a-1 oferi pe rînd tuturor preşedinţilor de minister ? Asta numai pentru a se împlini o vocaţie autentică !“.
    în vestibul este întuneric. Intră încet pentru a nu tulbura liniştea paşnică a obiectelor protejate de zgomotul ploii. Prin uşa salonului întredeschisă, are surpriza s-o vadă pe Saşa în faţa ferestrei dinspre grădină. Priveşte melancolică peisajul ud şi apa se prelinge pe geam, pe copacii învioraţi de vîntul cald şi, gînditoare, tristă, îndeasă o linguriţă într-un borcan de dulceaţă. îşi ţine genunchiul drept pe marginea fotoliului. Rochia de muslină s-a agăţat la poale de tocul pantofului.
    „Ai crede că vede sufletele morţilor bîntuind aleea !tt Dar . linguriţa se ridică ritmic spre buzele pline de amărăciune, cuprinse de o adîncă mîhnire, aducînd de fiecare dată un transport substanţial de dulceaţă de fragi, care parfumează încăperea şi o umple de o tandră uimire.
    „Dumnezeule, Saşa e din nou însărcinată !“
                               XVI
   în iulie, cînd căldura pîrjoleşte mocnit vegetaţia, cînd praful se vîră peste tot cu o violenţă perfidă, capitala Valahiei pare cuprinsă de exuberanţa unei fete bătrîne. Apar rochiile cele mai vaporoase, umbreluţele cele mai gingaşe, caii asudă, vizitiii adorm pe capra, cafenelele îşi
 202
întind mesele în stradă sub prelată, cerşetorii uită să mai cerşească şi-i bombăne pe trecători, casele îşi acopăr ferestrele cu draperii întunecate, bărbaţii au mereu hainele boţite şi cravatele atîrnate anapoda, copiii se zbenguie în silă...
    Cei care n-au plecat la Mehadia, Balta Albă sau mai departe la Baden-Baden, la, Biaritz sau, mai departe, la Nice sau Aix-les-Bains, îşi trimit isterizaţi. familiile la moşie „ca să stea la aer“, iar ei cad leşinaţi în fotoliile de la Hugues, Fialcowsky sau Raşca, sorbind cu lene din halbele de bere sau din înaltele pahare de limonada.
    Pretextul pentru a rămîne pe străzile încinse de soare ale Bucureştiului îl oferă, fără îndoială, politica.
    Politica şi iar politica...
    —  N-aţi plecat la Ghergani, domnule Ghica ?
    —  Aştept să cadă guvernul liberal şi pe urmă...
    De o lună şi mai bine dă acest răspuns.
    Şi iată, profeţia lui nu întîrzie să se adeverească. Niculae Golescu, Brătianu, Rosetti, Boerescu şi ceilalţi sînt forţaţi să-şi dea demisia : incident diplomatic !
    —      Ştiam că se va întîmpla astfel, lămureşte Ghica. Aceste stimabile creaturi, nemaiavînd împotriva cui fi vehemenţi, au găsit de cuviinţă să atace puterile garante, Austria... Singurul lucru de care mă tem este că experienţa asta o să le prindă bine.
    Răsturnat pe un fotoliu de rafie, mîngîindu-şi bărbuţa delicată un domn în costum de alpaca ridică sprîn-cenele indignat :
    —      Nicolae Golescu, domnilor ? Patriot ? N-a închinat el ţara turcilor la ’48 ?
    Ţinuta individului, ca şi intonaţia lui dispreţuitoare îl înfurie pe Ghica :
    —      Nicolae Golescu, domnilor, spune imitîndu-1, poate fi capabil de o nerozie, dar nu de o infamie !
    Gradowicz rîde amuzat. Se apleacă la urechea lui Fi-lipescu :
    —      S-a trezit boierul din Ghica ! Lui i se pot îngădui glume pe socoteala lui Golescu, dar nu unui oarecare.
    Gustînd molcom din îngheţata de fragi a domnului Fialcowsky, Barbu Catargiu îşi clatină capul ironic :
203
    —      Nici guvern de fuziune, că a mai fost, nici unul moderat, că a mai fost, nici unul liberal că tocmai căzu... acum, dragii mei, trebuie să avem răbdare. Se adresează lui Brăiloiu, Arsache, OteteleşanU şi altor celebrităţi conservatoare care ştiu să guste gluma.
    La o masă alăturată, un funcţionar de provincie, ţanţoş, cu cravata de satin portocaliu îşi roteşte ochii în toate părţile, năuc şi interesat. Iată-1 în lumea pe care o visa ! Iată lumea pe care o rîvnea sufletul său însetat de înălţimi !
    In ciuda atîtor evenimente, unora, cum este Otetele- ✓ şanu sau Barbu Bellu-duelgiul, viaţa li se pare anostă. Ce păcat! La Fialcowsky, ziua în amiaza mare nu se joacă „norocul“!
    Plictiseală, generală !
    Numai Bolinţineanu se agită prin oraş în trăsurile palatului.
    —      Lui Cuza îi place naivitatea lui patetică, îl bîrfeşte Gradowicz cu o voce atît de ceremonioasă, de caldă în-cît comesenii încep să-şi facă vînt cu pălăriile. Poetul este pentru Prinţ un maldăr de avatanje...
    t— întrLadevăr, cînd îl chemi pe Bolinţineanu în cabinetul princiar pentru a te sfătui cu el, spune Ghica molcom, nimeni din oraş nu poate avea idee de culoarea viitoarei formaţii guvernamentale. Poate fi oricare. Apoi el cunoaşte pe toată lumea, poate aborda pe oricine şi poate da relaţii despre oricine, avînd într-adevăr sentimentul responsabilităţii, care vine din naivitatea lui, desigur ! Pe vremuri, regii Franţei apelau în asemenea situaţii la cîte o damă cu largi cunoştinţe mondene. Dar ele erau cinice ! Cuza a ghicit în Bolinţineanu sensibilitatea lui feminină... Şi apoi ştie că reputaţia oamenilor mari spînzură de talentul scriitorilor care le-au transmis memoria în posteritate 1
    Tăcuse un moment, apoi zîmbise comic spre cei de faţă:
    HL Ia să vedem ce minister o să iasă ? Zău, sînt curios !
    ----Nici celui care a alergat, nici celui care s-a rugat,
ci celui care a binevoit Dumnezeu, cîntă pe nas Catargiu de la o meţsă apropiată.
204
    —      Ce fel de minister ? întreabă cu retorica lui teatrală Brăiloiu. Se uită în jur la feţele asudate ale lumii politice bucureştene şi pufneşte : De unde supleţe ? De unde supunere ? De unde idei ? De quelle couleur, de quelle force serait la nouvelle combinaison, quelle en se-rait sa duree et quelle grâce trouverait-elle devant le pays ?
    Sub o pălărie de pai „zoulou“ cu trandafiri roz şi lilas o doamnă macină lent îngheţata de alune. Se aude cron-ţanitul mărunt al poamelor risipite în pasta rece. Toţi bărbaţii întorc capetele spre delicatul şoricel. Apoi Barbu Catargiu rupe vraja :
    —      Se vînează prea grosolan popularitatea ! Vă întreb, domnilor, măsurile cele mai necesare sînt şi cele mai populare ? Nu, domnilor, nu trebuie să ne lăsăm guvernaţi de judecătorii de judeţ, de dăscălimea satelor sau de demagogii de prqvincie...
    Gradowicz îşi toarnă gheaţă în paharul gol :
    —   Şi-a încălecat cel mai bun armăsar !
    în colţul său, funcţionarul de provincie deschide ostentativ Românul. A ajuns el aici, dar nu-şi cedează principiile în faţa unor tombatere ca Barbu Catargiu, chiar dacă acesta nu arată cum credea el, cu işlic şi caftan, ci ca un „european“ adevărat, cu nădragi de stofă engleŢ zească, dungată şi veston cu lanţ de argint la ceas. Ziarul îl învaţă că „ăsta“ e mort de mult şi el crede în ziar, e pîinea lui zilnică. Mai realitate decît realitatea este vorba scrisă.
    —      Cînd am aflat că Brătianu este în guvern m-am întrebat cine va mai fi liderul opoziţiei de stînga ! Eram foarte îngrijorat, declară mucalit un ins cu favoriţi bine tăiaţi. Dar cînd l-am auzit cum bodogăne fără şir, ca ministru, puterile garante, pe Austria vecină, pe Turcia suzerană, m-am liniştit. Aruncase guvernul în opoziţie...
    —      Ce-o fi de ales între patriotismul cinic şi cinismul patriotic ? comentează la o altă masă o doamnă cu sprîn-cene negre, blondă, înfiptă, gata de harţă.
    Pe terasă intră Papiu Ilarian. Calcă drept, cu umerii încordaţi. Faţa .prelungă încadrată de o barbă stufoasă
 205
şi îngrijită, cu nasul drept, puţin sever păcătuieşte prin-tr-o privire galeşă.
    Un senzual disciplinat!
    Năduşit, năclăit, teatral şi boem, Valentineanu, cum îl vede, aruncă o privire disperată propriilor lui pantofi. Iar sînt plini de zloată ! Se ridică de la masă, încercînd în grabă să mai ordoneze paharele împrăştiate şi ziarele aruncate halandala, pentru a-1 întîmpina cum se cuvine
—   adică improvizînd la repezeală o politeţe scorţoasă care îi vine ca o mănuşă de damă.
    —  Prietene ! Ce bine îmi pare că te văd !
    Papiu Ilarian clipeşte din pleoapele vineţii. Este însoţit de doi indivizi ciudaţi, îmbrăcaţi cu grijă, ca el, dar sărăcăcios — unul înalt, bine făcut, cu un păr negru sîrmos şi fizionomie blîndă, timidă şi altul mărunţel, uscat şi nervos, cu o privire cruntă. Doi scutieri care se înclină solemn în faţa directorului revistei liberale.
    —      Iulian Grozescu şi Iosif Dunca, îi prezintă Papiu-Ilarian şi face un gest de parcă şi-ar da la o parte, cu mîneca dantelată a vestonului de muşchetar, o frumos garnisită pelerină. Doi buni români, adaugă ridicînd un deget al mîinii drept spre azurul aprins al cerului. Precizarea este făcută cu o uşoară trufie şi Valentineanu se arată repede sensibil :
    —      Mă bucur, mă bucur ! La noi în Valahia, bunii români sînt mai rari !
    Ironia trece pe lîngă cei trei ca un lin vînticel de primăvară. îndată ce se aşează pe scaunele cam largi, prea comode pentru ei, încep istoriile sîngeroase de peste Car-paţi. Sînt evocaţi Horia, Cloşca şi Crişan, apoi nefericitul Avram Iancu, apoi, cu vîrf şi îndesat, persecuţiile personale — cu multe amănunte zguduitoare.
    Valentineanu, nemaiavînd pe ce să se aşeze, s-a cocoţat pe jardinieră şi-şi bălăbăne un picior plin de în-cîntare ;
    —  Vremuri grele, vremuri grele, spune graseind.
    —      Duşmanul trebuie răpus... replică Dunca îndesîn-du-şi furia în plămînii înguşti. Pentru ei nu sînt arme mai potrivite decît măcelul, extremitatea pe care ei au practicat-o violent!
206
    La o masă fără umbrelă, aşezată chiar în marginea străzii, un tinerel-boierel suportă greu agresiunea unui arendaş care i se bagă în suflet:
    —       Nu poţi face nimic cu o ţărănime care are pretenţii nerealizate.
    Ghica se răsuceşte spre el :
    •— Vous pouvez entendre la voix de la raison !
    Arendaşul se ridică, se înclină plin de veneraţie.
    —   Grigore Potîngă ! Respectele mele !
    Fostul ministru îi surîse cu amabilitate. Era desigur unul din cei scăpaţi de arendele pe anii din urmă de legea dată sub scurta sa guvernare.                    ^
    Doamna cu pălărie de pai şi roze de tafta lilas ronţăie incet, dar perceptibil alunele din îngheţată. Ochii nu i se văd de sub borurile lăsate, doar gura puţin ţuguiată ţi-nînd în faţă, între dinţii împinşi înainte, micile poame. Toţi bărbaţii întorc capetele zîmbind. Şoricelul se avîntă şi el într-un zîmbet fermecător. Doar Papiu-Ilarian, demn, sobru, se adresează fără să audă, fără să vadă delicata făptură, unuia dintre ardelenii săi :
    —       Vitalitatea rasei române este profundă, ea a supravieţuit în Ardeal presiunii maghiare şi austriece, iar aici,, şi un deget lung de o stranie frumuseţe se înfige în solul valah care ţine în palma lui cofetăria veneticului Fialcowsky, presiunii grecilor din Fanar şi a brutalităţii otomane.
    —   A supravieţuit, dar s-a molipsit, comentează cineva.
    O clipă de linişte, apoi directorul Reformei împinge
Valahia în mijlocul discuţiei :
    —       Noi, cei de aici, nu dorim decît dreptate şi libertate pentru toţi, fie amici, fie inamici, nu vrem exterminarea adversarilor.
    —       în sfîrşit, murmură Ghica lui Gradowicz, iată alt glas al raţiunii, al prudenţei, al adevărului ! Cine spunea că Valentineanu e un zăpăcit ? Un socialist ? Un anarhist ?
    —   ...e doar un demagog ! replică polonezul.
    —       De-aia v-au răpit duşmanii chiar şi Oltenia ! răcneşte cel cu numele de Dunca, cel mic, îndesat şi în-dîrjit. N-aveţi sînge în voi ! Cu asemenea árme şi cu
207
ideile voastre de toleranţă nu vom emancipa niciodată provinciile subjugate !
    Noroc că prietenul de alături zîmbeşte blînd.
    „El e cealaltă faţă a Ardealului, cea paşnică, cea visătoare.u
    Papiu Ilarian scoate ceasul greu din buzunăraşul vestei, îi apasă resortul capacului — clic-clac !, priveşte solemn cadranul şi, ridicîndu-şi pleoapele triste.începe să-şi ceară scuze.
    -— Dragilor ! Eu trebuie să merg spre casă. Iertaţi-mă, că vă las, dragilor !
    —      Domnule Papiu, toată consideraţia ! sare Valenti-neanu din jardiniera lui. Bietele petunii au fost asasinate. Ocupă repede fotoliul abandonat şi discuţia se în-fierbîntă de parcă ar fi nişte şcolari lipsiţi brusc de prezenţa profesorului prea vigilent. Dar se înfierbîntă în şoaptă, cu scurte răbufniri repede înfundate — absenţa profesorului le-a smuls din autoritate, din aplomb !
    „Ah ! Ardelenii ăştia vin peste noi ca nişte judecă- • tori aspri de moravuri, sacerdoţi ai marilor idei naţionale şi ai incoruptibilităţii biblice ! Dar de ce aleargă la împăratul !! ?“
    In acel moment în fata cafenelei se oprise o elegantă trăsură lăcuită într-un grenat stins cu chenar auriu. Din ea coborîse proaspăt, vesel, bronzat, Grigore Eliad-Cîrciu-mărescu într-un splendid costum de casa oliv cu cravată de un bej-castaniu şi cu o pălărie moale de fetru bej cu panglică oliv. Odată coborît din cabrioletă îşi îndeasă în ochi un monoclu cu lanţ de aur şi se zgîieşte prin el foarte bine-dispus la adunarea cea pestriţă. Salută cu temenele adînci cele cîteva doamne împodobite cu suave capeline pastelate, pline de funde, văluri şi flori de mă^ tase, apoi se aruncă în mijlocul meselor şi exclamă uimit :
    :— Aud că a căzut guvernul, copii ! Le gouvernement . est mort, vive le gouvernement ! Ha ! Ha !
    Toată lumea se înveseleşte brusc. Amurgul cade molatec peste oraş, miroase a tei, a fragi şi a Bordeaux, a cafea şi a ananas, a tutun de Havana şi a alune... Domnul Cîrciumărescu se aşează pe un scaun la prima masă care îi iese în cale. Nu se uită cine stă acolo, îi este perfect
208
indiferent, el iubeşte pe toată lumea ! Se ştie agreat de toată lumea ! Căci este de profesie „millionaire“. Nu un milionar care şe străduie să adune milioanele sau să le conserve, ci unul care se străduie să le risipească. Le moştenise şi era un om fericit, putînd fi generos fără socoteală. Boierii vechi îl numeau ciocoi, dar îl simpatizau pentru că ştia să piardă fără disperare şi dădea bani cu împrumut la dobîndă mică, burghezii îl numeau „nenea Cîrciumărescu“ cu un fel de veneraţie plină de pizmă, era de-al lor, dar nu făcuse nici un efort pentru asta. „Nenea“ subvenţiona orice. Şi mai ales pe liberali :
    —      Sînt slăbiciunea mea, ha, ha ! Au papagal şi n-au bani! De cîte ori pierd la bacara, am mustrări de conştiinţă, mă gîndesc că puteam să-i sprijin cu sumele alea pe băieţi ! Ei ţin cu noi, cu noi ăştia care n-am contat pînă acum, n-avem, şi „nenea“ face un semn evaziv cu mîna de parcă ar înşuruba în plafonul celest un tirbuşon, n-avem... arbore genealogic, ha, ha ! Drăguţă ! Un şvârţ cu gheaţă ! Noi ăştia care... Poate nu sîntem mulţi, dar sîntem, cum să spun... cheia, fierul acela răsucit care deschide cămara. Ha! Ha! Ha! Seiful!
    Se reazămă cu braţul drept de spătarul scaunului şi picior peste picior se avîntă visător :
    —      Opoziţia, copii, este o trăsătură fundamentală a sufletului omenesc !
    —      Inchinămu-ne patimilor tale, Popor român ! exclamă, de la masa lui Valentineanu, ardeleanul cel mare şi blînd.
    —      Domnule, presai este a patra putere într-un regim constituţional, declară Dunca, negricios, aspru şi cu ochii injectaţi. Ce faceţi ?
    Ziaristul, care a schimbat între timp saluturi cu Eliad Cîrciumărescu, se apleacă spre el :
    —  Ce facem ? Cum ce facem ? Scriem în draci !
    Sub pălăria de pai, pentru o secundă, se aude ronţăitul acela de şoricel. Toţi bărbaţii întorc capetele, bărbile lor pline de importanţă. Eliad-Cîrciumărescu se holbează prin monoclu la făptura rozătoare care îşi întinde boticul graţios spre cupa de îngheţată.
209
/
    —  Ha ! Ha ! face „le millionaire“.
    La o masă de sub prelata dungată a cofetăriei, bă-trînul Cantacuzino mormăie în urechea unui foarte tînăr, dar deja celebru jucător de whist :
    —  Luxul interiorului şi al vestimentaţiei este pentru
femei ceea                  ce este jocul de cărţi pentru bărbaţi : un risc,
o aventură, o plăcere, o                  voluptate ! Nu  trebuie sâ-ţi pri-
vezi soţia de lux !
    Ghica auzindu-1 se apleacă spre Gradowicz :
    —      Are dreptate La Rochefoucauld, bătrînii care nu mai pot da exemple proaste dau sfaturi bune !
    Băiatul aduce şvarţul cu bucăţi de gheaţă plutind translucide în ceaşca lată şi-l aşează pe masă, aplecat din mijloc1 plin de veneraţie. Cîrciumărescu gustă cu vîrful limbii :
    —  Îhî ! Adu şi frişca ! /
    Apoi se răsuceşte spre cei de la masă                 :
    —  Ha !                    Ha ! Să vă zic noutatea !  De unde    credeţi
că vin ?
    Nu aşteaptă frişca şi soarbe zgomotos din ceaşcă. De la toate mesele curiozitatea se înfige în ceafa lui „nenea“.
    —      De la Deauville, copii ! De la Deauville ! strigă Cîrciumărescu. O să credeţi că pe acolo mi-am tocat averile... Ha ! Ha ! Ei bine, nu ! Ii este dat lui Grigore Eliad să tot aibă ! Am cîştigat, copii, 7000 de galbeni la bacara ! Ha ! Ha !
    Se vede că aşteaptă aplauze, ovaţii şi ele nu întîrzie să se manifeste. E ca şi cînd unul dintr-ai noştri a cucerit o cetate bine întărită, cu fortăreţe puternice.
    —      Se ţin banii de dumneata, nene ! spune un individ voinic, care seamănă a negustor de blănuri.
    —  Banii n-au inimă, şopteşte Ghica lui Gradowicz.
    —      Să mor eu dacă nu-i aşa ! Am făcut tot ce-am putut să-i pierd, dar uite aşa veneau, uite aşa ! face veselul milionar dîmboviţean un semn cu două degete groase, boante care se fugăresc pe faţa de masă. De mic am ştiut că nu trebuie să mişc, să dau din coate şi-o să fiu bogat. Mă întreba bunica : ce vrei tu să te faci, maică, şi eu răspundeam : milionar ! Ha ! Ha ! Ha !
210
    —      Şi mai vreţi egalitate, domnule Cîrciumărescu ? întreabă peste umăr loan Oteteleşanu plin de invidie, căci el pierde în fiecare seară cîte o mică sau mare bătălie, şi nu la Deauville, ci aici, în saloanele autohtone.
    —      Eu ? Da ! Mie, Chiosa vizitiul şi Mănciulică bucătarul îmi sînt simpatici. Ha ! Ha ! Lui Mănciulică i-am şi... nevasta !
    Rozele de tafta de pe pălăria cloşată a doamnei ce ronţăie alune tremură violent. Gura rotundă, umflată, răcorită de îngheţata lui Fialcowsky emite plină de o indignare leneşă :
    —  C’est très désagréable, mon Pouff !
    „Son Pouff“ bate repede, dar fără energie în paharul din faţa sa în semn că protestează.
    —      Ăsta se crede la Cameră, pe scaunul vicepreziden-tului... se amuză Gradowicz.
    Catargiu face cu ochiul lui Pouff peste mese ; adică „Ce, te pui cu nebunul ? Cu ciocoiul ?“ Pouff se strîmbă de parcă ar fi vrut să-l provoace la duel pe intrus, dar îl reţin prietenii prea sentimentali.
    —      In rarele clipe cînd mă gîndesc, mă gîndesc şi mă gîndesc la politică, ha, ha, inevitabil ajung la concluzia că nimic nu se poate face în ţara asta pînă nu va rămîne văduvă de... ha, ha, oamenii de la ’48 !
    Catargiu rîde pe sub mustaţă şi mai face o dată cu ochiul încă indignatului Pouff, adică „vezi, pînă la urmă e plin de haz“.
    —      Eu îi iubesc, continuă Cîrciumărescu, zău, îi iubesc, Dar cînd mă gîndesc şi mă gîndesc la politică, la istoria noastră, ce constat ? Că sînt plini de zel, dar exilul i-a dezbinat ! Pe cuvîntul meu de onoare dacă sărăcia şi suferinţa nu ne crispează mai mult decît hulita bogăţie î Sînt pătimaşi ! Se ceartă între ei care să fie la putere l
    Doamna îşi continuă ritmic ronţăitul. Alunele au devenit parcă mai sprintene în îngheţata ce nu se mai termină...
    —      Vin fanarioţii peste dvs., domnule Valentinene P exclamă ardeleanul cel mic şi afurisit.
    —      Asta e sigur. Dar cînd or veni, va fi groasă ! Co-toioasă ! Masele se vor ridica...
211
    —      Masele? N-au o gîndire clară! Masele? Zăpăceală, covrigi, cîteva victime alese aiurea, coase şi furci, soldaţii cu arrxiele la ochi şi gata !
    Barbu Catargiu se întoarce spre masa lui Valentineanu. îşi pune monoclul în ochi şi-l fixează pe mărunţel. I se pare comic, căci zîmbeşte. Da, îi zîmbeşte. Dar nu ironic, cum ştie el, nu, defel, îi zîmbeşte frăţeşte, de parcă soarele, căldura, aerul încins şi înmiresmat i-ar fi tocit aroganţa.
    —      Eu vreau să-i sprijin pe liberali, spune vesel Cîr-ciumărescu. Istoria e de partea lor ! Şi ce-am fi noi, cei bogaţi, dacă n-am avansa bani pentru viitor ? Dar revoluţia, copii, trebuie salvată, cum mi-a spus mie cineva că spunea Thiers, apărînd-o de propriile ei excese ! Ha ! Ha ! V-am făcut praf ! Vorbele astea le-am aflat la Deau-ville, pe plajă, cînd mă răcoream dimineaţa cu un mic franţuz care foarte subtil mă tapa de cîteva mii de franci... Ha ! Ha !
    Aerul s-a mai umezit, cerul se lasă mai jos protejînd grupul cafegiilor de la Fialcowsky. Ghica se retrage spre spătarul scaunului ca pentru a se depărta puţin de spectacol :
    —      Acest individ, şopteşte, se comportă ca un cetăţean excentric care din cînd în cînd îşi întrerupe plăcerea de a fi caraghios şi începe să mediteze asupra a ceea ce ar fi el fără lumea în care trăieşte. Şi atunci descoperă că e un fleac şi asta îl face deosebit de romantic şi chiar înţelept !
    Priveşte spre Cîrciumărescu galeş şi „ştiinţific“ ca la o insectă prinsa în ac spre atentă analiză.
    —      în excentricitatea lui, spune Gradowicz, are bun simţ.
    La masa lui Oteteleşanu, o voce se îndeasă :
    —      Nuri fără număr, în rochii de mătase sau de pă-nură, dar Infernul e aproape, foarte aproape, îl simţi epidermic !
    Lumea din jur rîde şi priveşte fără ostentaţie spre pălăria cu roze Mas. Alunele cronţănite se macină nevăzut sub maxilarele delicate.
 i
 212
    în timpul acesta într-o birjă mohorîtă trece Rosetti cu a lui nevastă. Par fericiţi. îşi surîd cu un fel de candoare copilărească, energică, ea, aplecată puţin în -faţă, îşi reazemă braţul de uşiţa închisă, întoarce spre publicul cafenelei ceafa acoperită de o largă florentină, cam veche, dar graţioasă, iar el îi vorbeşte cu pupilele exof-talmice rătăcind pe sub borurile largi încărcate de panglici şi fluturi de mătase.
    —   Iată un fost ministru...
    —   Deja umblă cu trăsură de piaţă...
    —   O face demonstrativ...
    —      Bietul băiat, exclamă Cîrciumărescu salutînd-o pe doamna Rosetti şi pe consort. Noroc de el, are succes ) în amor !
    —   în amor conjugal, nene ?
    —   Ha ! Ha !
    Ghica se îndoaie spre Gradowicz din nou :
    —      Rosetti a vrut să drapeze Valahia într-o purpură strălucitoare, zău, e adevărat ce spun, dar n-a avut niciodată la îndemînă destul material. A simţit totdeauna că rămîn pe dinafară membrele şi organele neacoperite şi din pricina asta a făcut mereu gesturile unuia care maschează o necuviinţă vociferînd, rîzînd silit, ţinînd aiurea discursuri... Acesta e misterul grandilocvenţei sale.
    Întinzînd o mînă şi măturînd aerul cu ea, Barbu Ca-targiu exclamă cu o veselie bine hrănită :
    —      S-au înmulţit foştii miniştri, unde te uiţi găseşti un fost ministru... Acesta e progresul.
    Nu apucă să treacă bine fericita familie liberală, cum ar spune Bălăceanu, şi într-o trăsură strălucitoare intră în scenă Maria Obrenovici. Este într-o rochie vaporoasă de muslinâ verde cu fusta cadrilată în aceleaşi nuanţe. Un şal de voal Marie-Antoinette bordat cu o panglică subţire de velur ca iarba de primăvară îi încadrează amplul decolteu. Faţa angelică, de un roz pal şi ochii migdalaţi, colţurile gurii îngropate în copilărescul şi graţiosul obraz
—   totul surîde puţin indolent sub umbreluţa de satin vernil cu arabescuri din fir aurit. Domnul Fialcowsky apare ca din puşcă, purtînd în braţe un uriaş paner împodobit cu flori şi panglici gofrate. Cît rămîne acolo în
 213
faţa cafenelei, femeia pe care tot Bucureştiul începe s-o deteste plin de curiozitate, indignare şi teamă, stă dreaptă, uşor agresiv înfiptă în pernele trăsurii, sfidînd lumea aşezată la mese, bărbaţii care o examinau impudic, femeile care o cercetau nesăţioase. Dacă ar fi rămas văduva princiară, dacă n-ar fi cedat „amorului“ sau „ambiţiei“ — nimeni nu putea însă socoti exact cauza excesivei ei nebunii — toţi ar fi sărit s-o salute. Aşa, nimeni nu se ridică de la mese, ea învîrte de cîteva ori umbreluţa privind strada arsă de soare, apoi pe domnul Fialcowsky ce se împleticeşte de emoţie în propriile sale picioare. Camerista preia panerul şi cu el plecăciunile adînci ale restauratorului pe care frumoasa amantă a lui Cuza nu le vede. Trăsura porneşte spre Şosea, spre casa somptuoasă în care Maria Obrenovici — mamă de prinţi moştenitori ai unei ţări vecine, iubita „alesului naţiei“ şi fiica unui celebru conservator din Iaşi — îşi află cuibul fastuos şi blestemat. Sub genele lungi mai aruncă în fugă o privire impertinentă spre adunarea consternată — o privire ca un chicot de rîs silit.
    Lasă în urmă o stare generală de buimăceală. Doamna a terminat alunele şi-şi soarbe încet, ca o păsărică, siropul de fragi. Cîrciumărescu se dezmeticeşte deodată :
    —   E nostimă foc, copii !
    —      Vocea sincerităţii, domnule Ghica, murmură cu nasul în ceaşca de cafea Gradowicz.
    —      Plictiseala ! Această suferinţă vizibilă, bătătoare la ochi, exclamă Ghica, de o inventivitate zănatecă !
    —      Uneori te plictiseşti la comandă, dragul meu, spune peste masă Catargiu. Şi plictiseala poate ajunge un instrument de constrîngere socială...
    —      „Praecia era o femeie renumită în cetate pentru frumuseţea şi atracţia ei. In celelalte privinţe nu era întru nimic mai prejos de o hetairă“, spune Ghica şi ţine apoi să precizeze : L-am citat pe Plutarch.
    —      Multe se pot spune, apelînd la clasici, remarcă Gradowicz.
    —      N-ai impresia că seamănă cu Mariţica Văcărescu ? întreabă Catargiu. Mă tem că preafericitul Mitropolitul nostru va trebui în curînd să îngăduie un divorţ princiar.
 214
    Cîrciumărescu îşi continuă joviala peroraţie, ţinînd în mînă, ca pe un trofeu, paharul in care n-a mai rămas de'cît frişca :                      7
    —      Veacul de aur nu este înapoi, el este dinaintea noastră ! Ha ! Ha !
    —  Da, da, şi seamănă cu o grotă, mormăie Gradowicz.
    —      Ce-i cu tine, prietene, intervine Ghic?», parcă ţi s-ar fi înecat toate corăbiile ! De unde acest pesimism tineresc ? Gata ! Plecăm la Ghergani !
    Rîsul robust şi nătîng al milionarului încinge şi mai tare aerul. Bărbaţii îşi fac vînt cu pălăriile uşoare de pai de parcă zăduful i-ar fi lovit brusc, ca un viscol. Paharele zornăie la vorba lată cu un fel de disperare ilară. Pouff aruncă în gîtlej ultimele picături ale băuturii cu aromă înţepătoare. Cineva face semn cuiva, care face semn cuiva, care împinge cotul în cotul cuiva, care împunge cu degetul ufnărul cuiva, care se uită cu o leneşă încîntare la funcţionarul de provincie adormit încet, suav în scaun, cu ziarul pe piept, aşezat ca un drapel muiat în sudoarea luptelor peste cravata de satin.
    —■ Pe mine, urlă Cîrciumărescu, absent la mişcarea celorlalţi, nu mă interesează dacă roşii sînt sinceri. Eu trebuie să le cer ca totul să se desfăşoare ca şi cînd ar fi sirlceri. E interesul meu !
    Cu o faţă uimită şi suferindă, Fialcowsky se apropie de masa lui Ghica, se apleacă spre „fostul ministru“ şi-i spune cu o mîhnire neprotocolară :
    —      Aţi auzit, domnule, poetul Grigore Alexandrescu va fi pus sub epitropie...
    Gradowicz îşi împinge cu vîrful degetelor îngheţata de fistic pe care a tot înmuiat-o în cupă :
    —  Ce tristeţe !
    Ghica bîţîie amar din cap :
    —  Cine ar fi crezut ?      © minte atît de strălucită să
se prăvălească în nebunie ! E aproape de necrezut!
    Şopoteala de la masa lui Valentineanu a luat sfîrşit.
    —      Unde bem şi noi o bere ? întreabă directorul Reformei pe cei doi campanioni proaspăt cunoscuţi. Se vede că vor să iasă din atmosfera prea aristocrată a lui Fialcowsky.
 215
    —   La Brăileanu, pe Colţei ! îi răspund ardelenii.
    Cînd se strecoară printre mese, trecînd pe lîngă Barbu
Catargiu care stă cu urechea plecată la o anecdota a lui Oteteleşanu, Iosif Dunca îi priveşte cu încordare ceafa. E atît de aproape de ea, prin statura lui scundă încît aproape că-i suflă „fanariotului“ peste chica neagră uşor înspicată — o respiraţie încinsă care îl face pe acela să se întoarcă îşi, din nou, ca într-un vis, să-i zîmbească frăţeşte, ca unei vechi cunoştinţe.
    —      Domnule, spune arendaşul către tinerel, cel mai straniu defect al celor ce exercită puterea este că-şi pierd contactul cu realitatea. Executivul poate scăpa de; asta printr-o cameră agresivă sau măcar prin consilieri severi. Dar dacă Parlamentul este neglijat, iar anturajul făcut din slugi puse pe căpătuială... Puterea se pune în marginea vieţii...
    De cînd a terminat îngheţata şi nu mai ronţăie alune, doamna cu trandafiri de tafta roz şi lilas şi-a pierdut orice farmec, a intrat violent în figuraţie. Pouff moţăie.
    —      Ca şi Alecsandri, aş vrea să fac jurămînt de castitate politică. Şi Arăpilă e gata să-l facă. Ce-o să iasă din asta ? Poezii, teatru ? Moşii înfloritoare ? Dar oricîtă tragere de inimă am avea, eu şi Golescu, nu sîntem aceia care să profite de un instinct practic excepţional...
    Gradowicz dă din cap...
    —      Dumnezeu să ne binecuvînteze in saecula saecu-lorum.
    Prin piaţa teatrului trece o trăsură hîrbuită. Vizitiul e jalnic, calul slab, cu harfa coastelor plină de ulceraţii galbene. Atelajul înaintează încet, foarte încet, moale ca în transă, parcă roţile lui ar sîsîi şerpeşte, se tîrăşte molcom. Vizitiul doarme pe capra acoperită cu o zdreanţă murdară şi capul i se bălăngăne cînd pe un umăr, cînd pe altul, cînd în faţă, cînd în spate. Mersul trăsurii pare a se desfăşura în visul vizitiului. Biciuşca atîrnă scorojită, înnădită şi împletită in, mîna care ţine căpăstrul vechi, peticit...
    —      La naiba, exclamă Ghica. Ce ne facem, prieteni, cu ăsta ?
    —   Cu cine ? întreabă Gradowicz.
216
    Dar nimeni nu pare a vedea fantomatica arătare, iar Qhica e gata şi el să adoarmă. Cerul deasupra oraşului stă bombat, alburiu-azuriu, decolorat. Străzile, arse de soare protejează înaintarea lentă a calului flămînd.
    Ca prin vis, Ghica îl mai aude pe arendaş :
    —      Roşii spun „înainte“, conservatorii „înapoi“, iată de unde iese imobilismul administraţiei noastre.
                                    *
                                 * *
    Pe la miezul nopţii Ghica şi Catargiu tăifăsuiesc, răcoriţi, relaxaţi în faţa ceştilor de ceai aburinde, în camera cu tapet măsliniu a prinţului de Samos. Perdeaua uşoară care acoperă fereastra deschisă se învolbură ca o pînză de corabie. Prin grădină par a umbla miresmele reginei nopţii şi ale petuniilor într-un vîrtej zănatec.
    E răcoare.
    Doar din cînd în cînd se aud tropotelile cailor şi fîşîi-tul roţilor unor trăsuri ce trec pe strada Luterană.
    —      Simt că se petrece cu mine ceva foarte important. Sînt asemenea momente în viaţă cînd evenimentele nu-ţi par a fi decît nişte pîlpîitoare semnale în ceaţă. Ai sentimentul că oricît ar fi ele de promiţătoare sau nu, te vei izbi în curînd de un obstacol invizibil. Coliziunea este chiar şi ea uneori imperceptibilă, de parcă te-ai lovi de o membrană elastică, transparentă, dar rezistentă, sau de un suflet, de un abur care te pătrunde şi te stăpîneşte fără să-l vezi. Este poate „cel care vei fi“, de care te încarci deodată fără să-i pătrunzi sensul.
    Lampa de pe masa de scris sfîrîie stins.
    —      Te îngrijorează cel care vei fi ? întreabă Catargiu ridicînd linguriţa din pahar şi rîzînd puţin în barbă.
    —      O, da, face Ghica, renunţînd la sinceritate, dar fără a fi mefient de această deschidere neaşteptată de uşi spre sine. Le lăsase deschise cu oarecare gînd. Se apleacă spre fermul şi tranşantul boier. E mai sărac în iluzii î
    Catargiu a înţeles repede :
    —      Ce tristeţe, face el dînd din cap ca la aflarea unei veşti de mare valoare sentimentală.
    Ghica îşi reazemă cotul de masă, are în mînă paharul gol şi-l imită pe Cîrciumărescu :
217
    —       Ha! Ha! E timpul, copii, să-mi pierd orice naivitate...
    —       Vrei să mă faci să cred că ai mai avut naivităţi în ultiinul sfert de secol ?
    —       Vreau să te fac să crezi că am crezut că am. Adică este momentul cînd vreau sâ recunosc că nu mai am. E la fel de greu.
    —       Devii un om extrem de periculos, rîde Gatargiu. Un om care nici nu mai are şi vrea să şi recunoască că nu mai are naivităţi... e aproape un cinic.
    —       Aşa, aşa, colaborează şi dumneata la legenda vicleniei mele.
    Nu lui Gatargiu trebuia el să-i facă astfel de mărturisiri, dar le făcea de data asta cu tragere de inimă, căci omul era sensibil la intimităţi. Povestea aceea cu membrana fragilă care apare în faţă îi barează drumul şi-l prinde ca într-uii năvod, era adevărată. întindea mîinile parcă în somn şi o atingea — subţire, elastică, la început opacă, dar treptat, treptat transparentă şi cu cît mai transparentă cu atît mai rezistentă. O putea împinge uşor, se putea chiar rezema de ea, o putea pipăi neliniştit, dar nu putea trece dincolo.
    Un biet coşmar. Revenea însă ostentativ.
    Sentimentul lui era că în curînd membrana se va sparge, iar dincolo, dincolo, dincolo nu va găsi nimic care să-l bucure. Asta nu trebuia s-o spună. îi venea să creadă că e un semn de bătrîneţe această lipsă de încredere în viitor, acest scepticism puţin prea feminin pentru gustul lui. Si totuşi trăia dincoace, dincoace, în lumea alianţelor posibile, utile...
    Catargiu, înviorat de adierile graţioase ale vîntului, se lansase într-un pamflet antiliberal. îi şfichiuia pe roşii cu verbul lui dur, lipsit de fantezie, plin însă de sarcasm, de o iritare detaşată aparent, dar plină de dispreţ.
    —   Sper că acum, fără naivităţi, te-ai lămurit!
    —- în privinţa roşilor ? întrebă uimit Ghica.
    —   în privinţa vieţii noastre politice, în general...
    Ghica ridică pleoapele grele. Da, se va alia cu Catargiu, se va alia, totuşi, şi cu Brătianu căci n-are de ce să refuze asemenea relaţii strategice. Nu vedea nicăieri mo-
218
tivul. El era omul secolului al XlX-lea, jumătate feudal, jumătate capitalist. Şi toţi deopotrivă erau loviţi de „alesul naţiei“, şi albii şi roşii. Va face în sfîrşit acel noian de alianţe“, acel „morman de alianţe“, zău o să-l facă, acum avea şanse, iar furia nu-i lipsea.
    —      Brătienuş şi extravaganţele lui, continuă Catargiu, au fost de folos pentru clarificarea situaţiei. Ne îndreptăm vizibil spre un regim personal. Ce este de făcut ?
    La încheietura degetelor au mai rămas urmele nădu-şelilor de peste zi. Oboseala e mai degrabă un fel de nă-clăială. Costumul de dril s-a boţit. Ghica îşi contemplă ceaşca de ceai cu o melancolie studiată.
    E un moment de aşteptare, de pîndă. Perdeaua fîlfîie lejeră, o trăsură se hurducă pe caldarîmul cu pietre de rîu din faţa casei, greierii din grădină se insinuează perfid în tăcerea camerei.                  '
    Dar „la castel în poartă oare cine bate ?“ >
    Louis deschide solemn uşa anunţîndu-1 pe Bolintineanu. Catargiu face semn că nu vrea să se arate şi Ghica îl împinge spre salonul mic din'dreapta biroului — salonul de lucru al Saşei cu ghergheful ei, cu vîrtelniţele şi ra-gileie ei, caierele de lînă, papiotele şi sculurile de fire de mătase şi chelemurile ei, croşetele şi ciocănaşele ei de dantele.
    Il lasă acolo ca pe un intrigant de operetă.
    —      Ei ? face îndrşptîndu-se spre uşa pe care intră ostenit, cu hainele mototolite, cu firele de păr ce-i acoperă chelia răvăşite, „poetul Florilor Bosforului“, cum îl iro^-niza Cretzeanu. Are cearcăne lungi, pare că ar fi căzut cu umeri cu tot în propriile sale şolduri. Se lasă dărîmat pe un fotoliu, face un semn cu mîna să-l aştepte :
    —  Sînt epuizat.
    Ghica amînă puţin ştirile şi-l întreabă :
    —  Ceai ? Cafea ? Bordeaux ? Âm o Mastică de Hios...
    —      Puţin Bordeaux, suspină Bolintineanu şi-şi îndreaptă spinarea prăbuşită. Avem un guvern prezidat de Manolache-Costache !
    Ştie că a spus tot, esenţialul şi se retrage în fotoliu cu paharul prins între degete ca o luminare de înviere.
219
    —       Ne-am procopsit! exclamă Ghica aşezîridu-se tacticos pe scaunul său de lîngă bibliotecă. Ăsta n-a putut să-şi menţină în Moldova miniştrii sub steagul lui, au fugit toţi mîncînd pămîntul... La un moment dat nu erau decît trei în guvern... Acum o fi bun pentru Valahia ce-a lepădat Moldova.
    —       A fost o zi de coşmar, ce zic o zi că, uite, e noapte de-a binelea ! Ce ţară, domnule Ghica, ce ţară !
    —       Ce are a face ţara ? i-o taie gazda fără chef. Cuza nu vrea oameni politici, vrea în cabinet prieteni, oameni de casă...
    Poetul cu oasele frînte de alergătură surîde timid. Îşi îndeasă între buzele senzuale marginea paharului şi oftează.
    —   II avait trop sur Ies bras...
    îşi urcă ochii în tavan cînd spune „11“ de parcă Prinţul Cuza ar trona deasupra capetelor lor.
    —   Multe vanităţi, vrei să spui !
    -— Nu doreşte decît stabilitate, stabilitate şi iar stabilitate, spune Bolintineanu încercînd disperat să obţină o simpatie imposibilă.
    —       Dragul meu, Cuza nu are nici prostia, nici onestitatea, nici inteligenţa, nici cinismul, nici ideea trecutului searbăd, nici pe cea a viitorului strălucit care să-i îndreptăţească voinţa de putere.
    —   Sînteţi prea aspru, prea intransigent...
    Ghica îşi aşează picior peste picior şi trăgîndu-se uşor de barbă, spune clar, tare :
    —       Nu, te înşeli, sînt conciliant ca orice... european. Vreau o împăcare între partide, vreau să fiu fidel idealului cuminte al acestui chinuit continent, înţelepciunii lui contractuale, negustoreşti... mai las eu, mai dai tu... Dar nu Cuza este cel care acceptă această reciprocă toleranţă, dragul meu. Nu el ! Acest lucru 1-ain, constatat într-un an şi jumătate de guvernare puţin, iartă-mă, isterică !
    Bolintineanu clipeşte des din pleoapele obosite. Nu vrea să răspundă pentru că nu înţelege bolboroseala lui nervoasă. Se apleacă în scaun şi mormăie :
220
    —      Ştiţi, domnule Ghica, nimeni nu voia să preia conducerea guvernului !
    Este un argument, pare-se, forte !
    —      Cîţiva din guvernul dumneavoastră şi din guvernul lui Nicolae Golescu voiau să participe, dar nu să ia conducerea. Era o chestie de program politic, înţelegeţi ?
    —   J’âi compris, j’ai compris, mon vieux !
    —      Am alergat la Boerescu, a venit, a acceptat, apoi la Bozianu, a venit, n-a , acceptat, apoi l-a prqjpus pe Costaforu, am alergat la Costaforu, a venit, a acceptat, cu oarecare orgoliu satisfăcut în timpul acesta, Pisoschi alerga la Fior eseu pentru ministerul războiului şi acesta accepta, şi lâ I. I. Filipescu pentru externe şi acesta ac-' cepta, cu o bună dispoziţie care a fost foarte preţuită...
    —      Tradiţia corupţiei la noi — mîntuirea responsabilităţii !
    Ghica ştie că intervine inutil, dar intervine pentru cel de după perdea. Are în această privinţă aproape o obligaţie.
    —      Ceilalţi, cu greu au acceptat! încearcă Bolintineanu să salveze guvernul care este la urma urmei făcut şi de el, nu ?
    —      E firesc, e firesc, face Ghica mai mult ca să întreţină limbuţia celuilalt.
    —      Ştiţi, peste toată mizeria de aici, Camera care îi va boicota, foştii colegi de minister care vor fi jigniţi şi amicii de partid care o să-i bombăne, Cuza îl voia musai pe Manolache Costache !
    Ghica rămîne visător, cu ochii în paharul aproape gol :
    —      Manolache-Costache Epureanu ! La naiba ! Acesta a fost gîndul lui Cuza, încă din martie. Acum realizez exact manevra. începe să tropotească cu degetele pe marginea măsuţei care îi desparte. I-a zăpăcit pe liberali ca să ne dea pe noi la o parte şi ca să-i compromită la putere, pentru ca apoi să-şi aducă el un preşedinte de Consiliu — amic de casă.
    Pe strada fierbinte trece o trăsură bine unsă. Tro-potealâ cailor este atît de ritmică îneît, nu încape îndoială, este un atelaj elegant!
 221
     Asta impune prin vorbă moale, îl imită Ghica, şi prin burticică bine ghiftuită. Frumos jucat! Vezi că am dreptate cînd îţi spun că-şi formează o camarilă !
     —       Camarilă ? ! face Bolintineanu surprins şi nu prea. Dar rade paharul de Bordeaux dintr-un foc de parcă ar fi avut o revelaţie.
     —       Da, da, frumos jucat! Cine e toată ziua la Palat? Lambrino, neam, Zizin Cantacuzino, prieten, Constantin Rosetfi, de, neam, Nicolae Docan, neam, Cezar Liebrecht, un aventurier tare simpatic, un aventurier sadea, care o sprijină pe Obrenovici în toate cele cochetării, Davilar prieten... Acuma vine, încercînd să ^cîştige un teren pier-’dut într-o competiţie destul de violentă, Manolache-Cos-tache, care se va instala solemn în scaunul ministerial de parcă acesta l-ar fi aşteptat de mult. Ne-am procopsit! Ştii şi dumneata versurile care i s-au dedicat : „Pentru-un galben sau o sută nu comite nedreptăţi, / Pentru mii şi sute multe, uşor face strîmbătăţi.“
     Bolintineanu încearcă să protesteze, dar e obosit, foarte obosit. Ghica îl măsoară printre pleoapele lăsate :
     —       Il văd, îi văd, dragul meu, spune, şi mai văd că-mi dai de :£apt dreptate. Cum să judec această întorsătură politică ? Cum ? Sînţ gata să accept argumentele potrivnice suspiciunii mele prea vigilente...
     Ghica se ridică si traversează în diagonală încăperea :
     —   Cum?
     Se apleacă peste ceaşca de ceai care a rămas pe măsuţa de lîngă fotoliul lui Catargiu, dar se redresează cu o oarecare răceală :
     —   O să-mi spui, ca Negri, că are bune intenţii !
     Face un semn către cer, de parcă acolo, printre norii
 trandafirii ar patrula însuşi Cuza.
     —       Care intenţii ? întreabă. Eu nu văd decît compro-' miterea tuturor oamenilor politici... In ce fel? în guverne legate de mîini şi de picioare...
     Lui Bolintineanu braţele îi atîrnă moi şi aproape că adoarme :
     —   Dar Camera... ea'este de vină...
     —       Ah, da, uitam, face Ghica ironic, îndreptîndu-şi ochii spre uşa salonaşului de operetă, piruetînd şi ridi-
 222
 cîndu-şi pince-nez-ul foarte liniştit deodată, ah, * uitam ! ¿amera ! Camera ! desigur ! Avem un guvern de toată frumuseţea ! în sfîrşit ! Unul care va cîştiga sufragiile populare. Unul care, aşa ai vrea să cred, va fi bine primit de Cameră...
    Poetul se ridică să impună o altă imagine, dar Ghica îl opreşte :
    —      Nu, nu, dragul meu ! Glumeam, cum să-ţi spun, cum să-ţi spun, din disperare...
    Cu disperarea poetul este de acord. E gata să plece cu picioarele împleticite, dar mai aruncă :
    —   Va avea loc în curînd vizita la Constantinopol !
    —      Aha ! Iată o veste foarte, foarte importantă, o veste foarte bună ! Unirea se va face !
    Bolintineanu, în faţa uşii, mai apucă să spună, mo-horît, enervat :
    —      Va fi o vizită cu o pompă specială, una pe care n-au avut-o domnitorii dinainte, o vizită de la şef de stat la şef de stat...
    Din scaunul pe care s-a aşezat din nou, cu oarecare nonşalanţă, Ghica se repede :
    —   Negri duce tratativele ?
    —   Evident, spune poetul aproape adormit.
    —      E bine, e foarte bine, spune Ghica ducîndu-1 spre uşa de la intrare, asta înseamnă că măcar la Constanti-nopol există o imagine adecvată a Principatelor... Trebuie să te odihneşti, dragul meu, devine el tandru, zile grele vor mai fi, îţi dai seama !
    Bolintineanu înţeliege gluma, zîmbeşte, se urcă în trăsura care îl aşteptase. Ghica rămîne în pragul casei, luminat din spate de candelabrul holului, o siluetă măruntă,, ghemuită, o mînă ridicată în semn de salut prietenesc...
    —      Cine este omul acesta ? se întreabă ca în vis Bolintineanu, urcîndu-se în caleaşca princiară care este la dispoziţia lui pînă mîine dimineaţa. Mai aude vag vorba fostului ministru :
    —      Negri este excepţional, el are simţul politic necesar, un foarte rezonabil simţ politic...
    —      Va fi o vizită-revanşă, o vizită realmente istorică... şopteşte poetul urcîndu-se în trăsură.
 223
    Ghica se întoarce, intră în cabinetul său de lucru, zăreşte ochii vioi ai „conservatorului de prestigiu“, zîmbeşte şi aşezîndu-se pe scaun lansează :
    —      Nous sommes dans une situation où la fermeté est payante...
                               XVII
    Toată după-amiaza, singur, închis în bibliotecă, se căznise să-l pună în mişcare pe Bob Dowley. Era un englez îndărătnic.
    Deşi imaginea acestuia despre România i se părea fără cusur, avea o consistenţă pe care nu i-o tăgăduiau decît de formă Dobson & Scrope, „unul din cei mai renumiţi editori tipografi din Old Square W.E.“, rămînea cu o înfăţişare incertă. Persanul lui Montesquieu la Paris trebuia înlocuit cu un occidental la poarta Orientului. Uimirea lui urma să îmbrăţişeze contradicţiile lumii valahe.
    Bob Dowley însă refuza să se întrupeze.
    Il vedea intrînd pe uşă — apărea mai întîi vîrful bastonului, apoi o mînă cu degete lungi, de o albeaţă roză şi, în sfîrşit, surprinzător, trupul înalt, deşirat al lui Corr, secretarul ambasadei franceze din Constantinopol, mort, sărmanul, de cîţiva ani buni.
    ll trimitea înapoi.
    Hîrtiile se păstrau albe pe masa de scris.
    Îşi întorcea privirea spre fotoliul de lîngă fereastră şi-l aşeza acolo pe Bob Dowley, picior peste picior — nişte pantaloni din stofă moale, dungată şi nişte pantofi negri cu bumbi de argint şi, deodată, iată-1 pe Stanley, pe ironicul Stanley, cinicul şi de Dumnezeu dăruitul Stanley, care după ce ardea cu acid atmosfera unei conversaţii zîm-bea timid, dureros de parcă şi-ar fi cerut scuze. Dar nu le cerea decît pentru a-şi păstra şi data viitoare şansa cruzimii. Căci numai ea îi dădea impresia lucidităţii, deşi ajunsese o infirmitate. El îi sfida pe prietenii români exilaţi cu fraze leneşe de felul : „Singura virtute a unui re-
 224
voluţionar este nesinceritatea faţă de sine însuşi ! a şi pentru a arăta cît de tare preţuieşte această virtute trecea repede la alt subiect, desigur, frivol, domnişoara Winstler s-a agăţat prea evident de fiul lordului Russel : „A te îndrăgosti de acest execrabil tînăr prezintă dezavantajul de a face prea evident avantajul !“ Alecsandri îl înghesuia pe Ghica într-un colţ şi-i şoptea : „Mă sperie ! Zău, acest englez mă sperie !“ Dar o spunea amuzîndu-se, totuşi !
    Nu, acesta nu putea fi Bob Dowley. Nu voia un occidental excentric, chinuit de îndoieli care îl fac apt de a accepta orice imagine a lumii. îi trebuia unul capabil de mirare, lucid, dar nu sceptic, puţin mărginit în trufia lui de a aparţine unei lumi civilizate, dar nu obosit înainte de a cunoaşte alte lumi.
    îl mutase repede de pe fotoliu pe „the moest honorable“ lingă rafturile bibliotecii, cu spatele la cărţi, dar reze-mîndu-şi un cot de rama unuia din geamurile ei polizate.
    Atunci se întîmplase un lucru extraordinar ! Sir Henry Lytton împrumutase umerii şi urechile puţin ascuţite ale însuşi rivalului său, Sir Stt*atford, şi puţina burticică discret camuflată a lui Arthur Russel şi, ca într-un număr comic de carnaval, gestul nervos al lordului Raglan care. îşi învîrtea la nesfîrşit lanţul monoclului pe degetul arătător al dreptei — un deget cu noduri proeminente. Această arătare începea să peroreze verzi şi uscate despre un Bucureşti care semăna teribil cu Brussa.
    Plăcerea de a rîde şi de a batjocori îi juca feste, căci începea să atingă propriile sale creaturi imaginare.
    îi alunga pe toţi cu o firească indignare — hibridul îl făcea să se întoarcă vinovat la francezul răposat, care semăna atft de biné cu un englez. Era cel mai englez francez din cîţi cunoscuse, „britul“ fabricat de supuşii bourbonilor pentru a-i reprezenta pe supuşii Reginei Victoria ! Corr avea voie să intre în cameră pe uşa larg deschisă, avea voie să-şi arunce cilindrul în braţele cameristului, dar nu avea voie să deschidă gura. Găci vorbea o franceză superbă...
    Impostura ieşea la iveală.
    Sfîrşise prin a se enerva. Pretinsul corespondent din Valahia al pretinsului lord Winkle, personaj care „plă-
 225
 teste la Brofft locuinţa, mîncarea, încălzitul şi luminatul mult mai scump decît la Clarendon-hotel“ din. Londra (asta apucase să mîzgîlească pe hîrtie), nu vrea încă să-şi revele personalitatea, migrează prin fiinţele reale ale altora cu o dezinvoltură căreia trebuia să-i pună capăt.
     O să amîne Convorbirile economice pentru cînd Bob Dowley va binevoi să se întrupeze „onorabil“.
     Se mulţumise să-şi recitească notele privind reorganizarea comunei, apoi articolul despre drumurile de fier...
     Trîntise apoi hîrtiile pe masă, se ridicase solemn, ca în faţa unui veritabil eşec, şi ieşise la plimbare prin parc.
     îi era clar, nu venise momentul!
     Bob Dowley trebuia să mai aştepte mult şi bine. Imaginaţia lui nu dorea să lucreze în favoarea unei opere economice literaturizate, vioaie, accesibile.
     Călcînd pe aleea cu pietriş proaspăt, printre platanii înalţi, sobri, revenise la Corr. Da, da, o să înceapă totul eu o discuţie pe un vas francez, cu un secretar de ambasadă franceză... Un mic omagiu adus prietenului defunct. îl ajutase suficient la Constantinopol pentru a-1 răsplăti astfel post-mortem.
     Dar după un sfert de oră îi venise un alt gînd.
     Se va ocupa deocamdată de... Herodot. I-ar place cel mai mult să traducă a şasea carte a Istoriilor... Intelectualitatea valahă nu mai citeşte greceşte, iar pe antici cu atît 'mai rar. Şi tocmai acolo e marele miracol al înţelepciunii. „Ţara asta a trecut pe lîngă o cultură grecească fără să atingă esenţa acestei culturi.“
     Toto îl pîndea printre copaci. îi făcuse semn să se apropie, îl luase de mînă.
     Ca părinte are bucuria rară a unui băiat studios, disciplinat, dar puţin prea trist.
     E vara în care, „în sfîrşit“, cum remarcase Saşa, îşi cunoaşte copiii.
     , — Uite, acesta e Thăis Polyxena, spusese arătîndu-i fluturele aşezat o clipă, în zborul lui febril, pe o floare de geranium din marginea aleii.
     Ochii sfioşi ai Saşei, moşteniţi cu o tainică sfidare de băiat, sticliseră umbrit:
     —  E foarte bizar ! spusese.
226
    Ce-o fi atît de bizar într-un fluture ?
    In ciuda mîndriei lui de a avea în Toţo un urmaş admirabil, pentru care mulţi părinţi îl invidiază, simpatia lui aluneca spre Maria, spre zulufii ei negri, spre afurisita ei impertinenţă şi spre şăgalnica ei lene. Cu seriozitatea lui speriată, băiatul îi pomeni de Parnassius disco-bolus-insignis din Turchestan pe care i-1 dăruise Ahmet-Wefik la plecarea din Constantinopol. Era, se pare, un exemplar rar, cu care chiar şi prin sud-estul Europei se putea lăuda că îl are în colecţie...
    —   Dar tu ai o colecţie ?
    —   încă din Samos !
    —      Vai mie ! exclamase Ghica, înţelegind ceea ce era „bizar“ cu adevărat. Şi eu care voiam să te fac praf cu acest amant zburător autohton ! Trebuie să-mii explici tu cum stăm cu fluturii...
    Nici nu-i trebuise mai mult lui Toto, care după ce se amuzase de ignoranţa recunoscută franc de tatăl său îşi începuse lecţia cu un entuziasm frenetic. Ghica îl ascultase puţin absent, pînă cînd observase că Thăis. Polyxena se ţine după băiat, îi zboară vesel în jurul capului, se lasă în zbor moale pe umerii lui fără să-l atingă. Toto, serios, dar surîzînd spre micul prieten care făcea frumoase volute pentru a-i atrage atenţia, vorbea despre un exemplar din Sikkim, pe care Ahmet-Wefik i l-a arătat, un fluture galben-roşcat cu aripile din spate prelungite în două cozi puţin răsucite, ca nişte antene. I se păruse tot ce poate fi mai frumos pe lume, ceva aproape incredibil.
    Parcul se deschisese în faţa lor, copacii se dădeau în lături pentru a le înlesni plimbarea, iar vocea lui Toto^ şi alunecarea blîndă, cochetă, coregrafică a fluturaşului vrăjeau aerul cald şi umed. „Dar eu ce-i dăruiesc ?“ se întrebase Ghica. Tăcuse tot timpul şi-l ţinuse de mînă. „Da, ce-i dăruiesc ?“ Apoi o teamă vagă i se lăsase pe suflet. „Va trebui să mă înţeleagă pentru a mâ" iubi ! Sau e de ajuns să fiu vesel şi să flecăresc cu el ?“ Trecuseră pe lîngă atenanse, pe lîngă zidul de piatră ce înconjoară domeniul. „Numai în Anglia va învăţa să mă iubească. Din orgoliu !“
 227
    Istoria fabuloasă a fluturilor îl făcuse pe Toto aproape tiranic.                                         \
    Ajunşi însă lîngă poarta din spate se întîlniră cu Miss Haycock care ţinea în mînă un frumos buchet de flori de cîmp. Englezoaica le surîsese romantic, alungase cu mîna mica insectă captivată de părul ordonat pieptănat al băiatului şi poruncise :
    —       Dear Toto, you goes with me... Ne aşteaptă dragul nostru Samuel Johnson...
    Copilul nu păruse prea încîntat de „dragul lor Samuel“, dar se desprinsese cuminte de tatăl său :
    —   Cînd vrei, am să-ţi arăt colecţia...
    —   Chiar în seara asta, bine-nţeles !
    îşi continuase plimbarea printre arborii ce-şi întindeau umbrele pe covorul de iarbă moale. Dar nu la fluturi se mai gîndea fostul ministru, deşi Thaîs Polyxena mai încercase o vreme să-l farmece, îi dăduse tîrcoale, aşteptînd un semn de simpatie, se aşezase cu o gingaşă obrăznicie pe mîneca hainei, alergase înaintea lui, lă-sîndu-se pe cîte o frunză şi aşteptîndu-1, şi-şi tot repetase jocul pînă cînd înţelesese că este inutil şi dispăruse mîh-nit printre tufele de scoruş.
    Il lăsase pe Ghica în plata politicii...
    Deodată, parcul devenise un simplu labirint de poteci în care puteai umbla fără rost, fără să vezi, fără să auzi, dar inhalîndu-i aerul limpede, umed.
    Ghica plecase din Bucureşti purtînd la butonieră floarea puţin fanată a unei izbînzi şi-şi tot umplea sufletul de cîteva zile cu senzaţia aceea măruntă de satisfacţie. Brătianu care făcuse totul pentru a-1 răsturna, căzînd la rîndul său, înţelegînd „lucrătura“ domnitorului, îi trimisese un vag mesaj de colaborare.
    Şi iată-1 stînd în faţa unei hotărîri, pendulînd lejer, cu oarecare voluptate, nu între a alege dreapta sau stînga, conservatori sau liberali, nu, ci pentru a concilia partidele, pentru a întinde ambele braţe şi a rosti cuvintele, de împăcare. „Djihad !“ ar fi spus Sir Stratford, rîzînd; cu o pronunţie turcă execrabilă. Este clipa în care se simte profund marcat de înţelepciunea acestui, englez autoritar.
 228
Dar are încă metehnele locale. Nu se grăbeşte., Lasă Istoria să curgă liberă pentru a-i pipăi sensul...
    în timp ce înaintase în fuga h,urducată a roţilor spre Ghergani, îşi amintise de figura dramatică, sumbră a lui Arăpilă cînd îl întrebase; într-un salon parfumat şi vesel : „Ce-a mai rămas din idealurile noastre ?“ înainte de a o invita pe doamna Fălcoianu la dans (îi convenea : era măruntă şi foarte vioaie) i-a răspuns, citîndu-1 pe prietenul Alecsandri : „Ce-a rămas ? Politichie. Şi un dram de nebunie !“ El nu mai invocase decît la ananghie acele vremuri pentru că prea mulţi începuseră să se dea drept luptători ai revoluţiei şi drept victimele prigoanei ce-i urmase. Un terchea-berchea se lăudase chiar în faţa lui cu pătimirile sale şi un val de sînge, o indignare care îi răsucise stomacul îl îndemnaseră să exclame destul de tare, destul de patetic pentru a pune întreaga societate prezentă în alertă : „Se pare că am fost mai mulţi şi noi n-am observat!“ Ipochimenul fusese definitiv eliminat. Mai erau însă alţii, numeroşi alţii pe care nu-i putea pune la punct cu o simplă replică.
    Dar „a veni“ la Ghergani este o stare.
    Lumea începe să pară o piesă veche, bine cunoscută, un text învăţat demult pe care eşti chemat să-l uiţi din cînd în cînd pentru buna întreţinere a memoriei : „Să zacă acolo puţin, să nu se mai audă. Să văd dacă peste o lună,, două l-am uitat.“
    De data aceasta starea cuprindea şi uşoara nelinişte dinaintea unei hotărîri şi acel amestec de libertate şi speranţă pe care îl ai . cînd valul propriei tale ambiţii încă nu te-a luat, ci doar îţi promite totul. Eşecurile lui se agă-ţaseră de spate, îl cocoşaseră şi se simţea acum, brusc, despovărat. Nu pentru multă vreme. Un scurt interludiu.
    Din toamnă, va începe să ţeasă pînza lui subţire ? O va lucra cu grijă, cu fineţe, va fi frumoasă, inginerească? Va prinde în ea pe cine trebuie ? Nu acest gen de întrebări îl preocupau, adică nu căuta încă acel capăt de drum spre care tindea, îşi făcea doar vagi planuri de construcţie. Şi nici măcar nu şi le făcea temeinic, le adulmeca, le dădea tîrcoale...
 229
    Dacă acum, la Ghergani, Bob Dowley nu prindea trup era, probabil, şi din pricina acestor gînduri încîlcite pe care nici nu voia, deocar&dată, să le descîlcească. Lui Bar-bu Catargiu îi spusese la despărţire : „Să-l lăsăm pe Cuza să mai facă nişte prostii... E mare nevoie î Pentru populaţie !“
    Plimbarea îl liniştise. Se apropiase de casă aproape vesel. Ceaiul îl înviorase şi el. Se simţea foarte, foarte bine. Dar n-are cui să spună asta.
    In amurg, sub stejar, stă cu Saşa şi cu Gradowicz, adus la moşie ca să se mai răcorească, şi din casă se aude vocea patetică a lui Miss Haycock citind capitole întregi din Johnson, în timp ce Maria exersează la pian, fără tragere de inimă, şi Eliza îşi bate păpuşile, certîndu-le cu foc. „Fata asta e cam...“.
    Umbra marelui arbore se întinde uriaşă peste pajiştea de un verde stins, uscat, din spatele casei. Masa cu samovarul Saşei, cu paharele, cănile, carafele, cu chiselele de dulceaţă şi jocul de şah deschis şi abandonat încă de dimineaţă, după o partidă „tare“, masa cu toţi cei care o înconjoară în* tăcere stă ghemuită în această umbră protectoare, peste ea arcuindu-se frunzişul secularului stejar. Dincolo de el cerul purpuriu, violet, o lună ceţoasă, sfioasă*
    Bărbaţii au citit ziarele aduse de Ghiţă, de la Tîrgo-vişte unde cumnatul Ollănescu are grijă /, au epuizat subiectele „casnice“ sau „frivole“, au analizat situaţia Europei, s-au indignat de corupţia administraţiei valahe, de abuzurile prefecţilor şi subprefecţilor, de limbajul liberalilor, de obtuzitatea conservatorilor.
    Saşa trage cu urechea la minunatele fraze ale lui Sir Samuel şi la notele false, îndărătnic exersate de Miţa, la micile zgomote ce vin dinspre bucătărie unde a început să se pregătească însufleţit, prea însufleţit, cina. Apoi toate parcă au amuţit, pendula din hol şi-a bătut rar clopotele profunde şi numai greierii nu şi-au încetat cînte^-cele trufaşe. Prin grădină a trecut o adiere subţire şi o becaţă s-a aşezat pe una din treptele casei. Dar n-a durat decît foarte puţin această înfiorare şi unii nici n-au sim-
 230
ţit-o, niei n-au băgat-o în seamă. Gradowicz a înfăşurat pe deget ca pe un inel o scrisoare pînă cînd hîrtia. s-a făcut sul şi î^s-a rostogolit pe genunchi şi de acolo în iarba arsă de soare. A ridicat-o şi a băgat-o în buzunar foarte trist. Atunci Ghica spune :
    —  Mă bate gîndul să scriu o carte.
    Gradowicz îl fixează cu privirea lui apoasă, „azur balt“, cum remarca Ludwiga Sniadeska :
    —  Ar fi o frumoasă compensaţie...
    —      Compensaţie ? întreabă Saşa ridicînd mîna cu acul în dreptul frunţii şi încercînd să bage aţa cît mai atent.
    —      Ce monarh a stăpînit o populaţie mai mare decît cea pe care o stăpîneşte şi o va mai stăpîni Shakespeare ?
    Ghica pare vexat şi-şi aruncă în discuţie modestia ca pe o biată pereche de aşi cu care, totuşi, ia tot potul.:
    —      Oh, Shakespeare ! Shakespeare, de cîte ori cineva vrea să scrie, i se aminteşte de Shakespeare ! Eu nu vreau decît să conversez paşnic despre industrie, agricultură, comerţ...
    —  O lucrare ştiinţifică, deci ?
    —      Nici măcar, aş vrea să fac, mai degrabă, puţină pedagogie discretă, lăsînd noţiunile să intre domol, fără violenţă în capetele neiniţiaţilor, punînd în mişcare personaje, imaginînd diverse pilduitoare scenete... Să familiarizez pe cititor cu termenii abstracţi ai civilizaţiei prin e-xemple lămuritoare.
    —      V-a contaminat şi pe dumneavoastră, oare, ideea „popularităţii“? întreabă polonezul cu-un zîmbet plin de aluzii.
    Dar Ghica îi opune rezistenţă. înalţă braţul cu o solemnitate teatrală :
    —      Sînt un om al secolului al XlX-lea, domnule, un secol care face mare caz de „popularitate“ şi asta mai ales de cînd oarecari suverani europeni nu mai au decît
o legitimitate electorală.
    Saşa rîde puţin abătută, fără să lase lucrul din mînă :
    —      Soţul meu se laudă foarte des cu această perfectă integrare în spiritul secolului ! Vă mărturisesc că pentru mine este total indiferent secolul în care trăiesc.
231
    —      Şi eşti la fel de mîndră de asta, aude din spatele carafei cu limonada un soţ comic jignit.
    Soarele se prăbuşeşte dincolo de parc. Lumina se risipeşte leneşă, cerul, din vioriu devine negru-albăstrui. Sa-şa mai soarbe din paharul înalt, prins în corsetul dantelat de argint şi-şi reia ghergheful.
    —  Ce lucraţi acolo ? întreabă Gradowicz.
    —  O pernă pentru domnul Alecsandri.
    —  Şi ce va reprezenta ?
    —      Un peisaj din Bosfor... „Dormia în linişte Bosforul fără valuri / între-a Europei mîndre ş-a Asiei verzi maluri / Ca un balaur verde în lupte ostenit. / Din zori şi pînă-n noapte pe umeri el purtase / Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase / Spre-apus şi răsărit.“ Cred că aţi înţeles că perna mea, pe care se va odihni poate capul...
    —  Pleşuv al poetului, întrerupe Ghica.
    —  ...va avea multe catarge şi multe minarete !
    —  Şi balaurul ?
    —  Lui i se va vedea numai coada...
    Miss Haycock traversează lunatecă poteca dinspre casă spre masa lor. O clipă ezită, de parcă ar fi surprins o intimitate ce nu se voia agresată, dar auzindu-i rîzînd înaintează hotărîtă. îşi aranjează din mers părul prins strîns într-un coc, dar lăsînd o fină broderie de cîrlionţi la ceafă. Mătasea fustei largi fîşîie molcom la fiecare pas. Braţul alb, îndoit spre umăr, decupează în semiobscuritate o unduire nefiresc de calmă. în timp ce femeia se aşează pe scaunul ei şi Saşa, zîmbind, îşi apleacă trunchiul spre ea — arătînd prin această spontană simpatie că intimitatea lor se arcuia zadarnic, se încorda fără noimă, şi că, de ce nu ?, o aşteptau, Ghica priveşte cerul înstelat, sti-clirea umedă a boitei prin frunzişul ce acoperă micul salon în aer liber. Gradowicz se lasă leneş pe spate şi ascultă greierii. în jurul lămpii adusă de cameristă fluturaşi şi musculiţe de noapte încep să se adune cu gînduri sinucigaşe, aruncînd între ei un vag miros de suferinţă şi moarte.
    —      Nu mai lucra, îi spune Ghica Saşei şi ea îşi aşează cuminte ghergheful in poală şi-şi reia paharul de ceai.
 232
    Allegro s-a tolănit la picioarele ei cu botul pe marginea, brodată a fustei de batist. Oftează şi-şi întinde labele în faţă, stăpîn pe spaţiul odihnei sale. Saşa îşi stringe la piept şalul şi simte brusc cum obiectele din jur devin curioase. Coroana stejarului deschide o pleoapă uriaşă, somnolentă şi-i priveşte ; fereastra dinspre salon ridică o pleoapă nevăzută şi-i descoperă mirată, pătrunzătoare, în-cercînd zadarnic să se închidă moale, obosită ; scaunul uitat lîngă fîntînă cască ochiul lui alb-cenuşiu, în vibraţia lămpii aprinse pe masă. Tufa de liliac din dreptul camerei copiilor deschide privirea ei lentă, obtuză, şi o trage înapoi de parcă ar fi observat atenţia încordată a femeii Nce-şi soarbe viclean lfcoarea cu iz de iasmin. Cele trei^ tomuri de economie politică, pe care Ghica le-a abandonat, la auzul clopoţelului pentru ceai, pe marginea pervazului dinspre bibliotecă, îşi mişcă şi ele pleoapele de pergament peste o privire verzuie, depărtată, în care curiozitatea şi indiferenţa se întrepătrund într-o fină retortă. Statueta de piatră din holul care, a rămas cu uşa dată de perete pîlpîie şi ea în noaptec un ochi vorace, odată cu vasul masiv de lut în care se înalţă lămîiul şi el somnolent, suspicios. Toate îndreaptă spre er un interes greoi, tăcut. Gradowicz şi Miss Haycock încetează clinchetul de .cristal şi argint, sorb lin din paharele de ceai şi respiră ca două feline la pîndă.
    „Şi beau şi mă las privită !“ îşi spune Saşa cu o bucurie amestecată cu spaimă. Are senzaţia că o herghelie de cai bătrîni îşi îndreaptă spre ei ochii pieziş, adormiţi, greoi — ochii „din profil“, un singur ochi de fiecare animal, un profil curios, avid şi totodată resemnat, liniştit.
    Loiiis trece săltat peste treptele casei apropiindu-se de ei.
    în jurul lămpii zumzăie vietăţi minuscule, fluturi de noapte, ţînţari, musculiţe — delicată societate în dans alb. Lumina îi izolează din ce în ce cmai tare de curiozitatea celorlalţi, care' rămîn să-i măsoare cu narcotica lor răceală, fără a fi văzuţi. Herghelia se aliniază la marginea roţii de lumină a lămpii, cu abajur de ¿sticlă.
    —  în vara asta va fi o recoltă excepţională...
                PARTEA A DOUA
 4
                                    I
 • In anul acela şi în cel următor, SaşePi se dovedise ci3 vîrf şi îndesat, putea spune, dreptatea soţului ei. Discuţiile de la micul dejun, prînz şi seara, înainte de a ieşi în lume şi după, îi demonstrau că intuiţiile, profeţiile lui, analizele sagace pe care le aplicase ca nimeni altul (oh, ca nimeni altuj !), conjuncturii politice, judecăţile lui cele aspre aveau' un miez de adevăr — un miez care dospea frumos şi triumfător ajungînd să spargă coaja subţire şî înşelătoare a realităţii. Conversaţiile din saloane, bombă-neala tatălui ei şi chiar micile ei „aventuri“ cotidiene : dialogurile cu modista, croitoreasa, pantofăreasa, lenjereasa, etc. completaseră lecţia. ♦Pînă şi bucătăreasa avea nişte convingeri personale pe care ţinea să i le. împărtăşească :
     —   La anu’ nu vom mai avea ce mînca...
     —      Aş, spunea Louis, care * se considera de acum expert în treburile Orientului, aici, în sud-estul Europei
 . mai mare e panica decît foametea...
     Nu se pomenea om în capitală sau provincie care să nii comenteze problemele politice mai abitir decît un deputat în Cameră şi care să nu tăbarex ca un uliu asupra celui ce se declara ignorant. Cu atît mai mult cu cît din. ce în ce mai puţini se declarau astfel.
     —      Ce trăncăneală nesfîrşită... spunea Saşa după vreo vizită obositoare, scoţîndu-şi pălăria şi aruncînd-o plictisită pe consolă.
     —      E urmarea* speranţei noastre exasperate ! replica soţul ei.
234
    înainte de a se culca se aşeza la pian şi cînta, mai mult pentru a-şi spăla auzul decît pentru a se izola. Pasaje risipite din mazurcile sau nocturnele lui Chopin alungau-vocile nervoase ale bărbaţilor, iar fragmente din sonatele lui Beethoven aruncau în neant glasurile agitate ale cucoanelor. Alteori, improviza doar cîteva acorduri pentru a restabili echilibrul propriei vieţi. într-una din seri făcuse să răsune lung din pedală un ultim triplu acord şi rămăsese cu mîinile în poală, visătoare : „Speranţă exasperată a spus ?“ Ei, aşa îi plăcea lui să vadă lucrurile, dar ea avea impresia că lumea şi-a aruncat hainele vechi şi într-o grabă prea mare nu ştie cu ce lucruri să-şi acopere goliciunea. „De aceea se şi îmbracă oamenii atît de prost în ultima vreme.“ Politica ţine loc de cultură, de sensibilitate, de vanitate amoroasă, de competenţă profesională, de iubire, este surogatul care înlocuieşte orice valoare şi face din oricine un atoateştiutor. Fraze de o ridicolă superbie : „Eu în locul lui Cavour...“ său „Pe ruşi trebuie să-i iei repede...“ făceau deliciile Saşei.
    Speranţa exasperată erą un fel de a arunca totul în spatele lui £uza.
    Ceea ce nu se făcuse nu făcuse Cuza, ceea ce se făcuse era isprava unui minister sau altul.
    Saşa ofta, mai executa cîteva modulaţii şi mergea la culcare plină de respect pentru fermitatea soţului ei. Fermitatea dispreţului lui.
    Iată cum i se confirmau prezicerile :
    Prinţul făcuse o strălucitoare vizită la Constantinopol şi se arătase acolo cu totul altfel decît Domnitorii de altădată, adică plin de măreţie, demnitate, curaj şi celelalte, stîrnind entuziasmul popular, uralele tîrgoveţilor, veneraţia ţăranilor şi mîndria naţională a scriitorilor. Dar toată lumea Bucureştilor era de acord că nu obţinuse nimic. („Cînd e vorba să fim sceptici nu sîntem zgîrciţi şi uite aşa, chestia asta cu demnitatea, măreţia şi celelalte a a-juns să ne pară o bagatelă/“) Sub masca politeţii orientale, ascunzînd o băţrîneţe ce avea nevoie de cîrje oricît de fragile, turcii nu-i dăduseră nimic.
    —      Ba nu, a obţinut ordinul Medgidie, spunea Ghica, şi a împărţit o puzderie de tabacheri de aur şi argint dem-
 235
nitarilor locali. Ah, într-un fel Cuza a plecat dilcînd te miri ce şi s-a întors cu te miri ce...
    Mulţumind cerului, în acel moment, că nu este Doamna ţării, Maria Cantacuzino începuse să socotească istoria extrem de plictisitoare :
    —      Sa mergi din rău în mai rău, să ştii dinainte că prostia de azi va fi o copilărie» pe lîngă cea de mîine... Zău, îţi vine să căşti !
    Acel nimic cu care se întorsese Prinţul de la Constantinopol — vizită plină de fast otoman — însemna că nu căpătase firmanul Unirii depline.
    Turcii, după vechea lor tactică, tergiversau, condiţionau, pretindeau, aşteptau leneşi în mijlocul nerăbdării tuturor un miracol, apoi promiteau şi renunţau şi iar condiţionau şi porunceau legîndu-se ba de evenimentele din ţară (schimbarea guvernelor, prea deasa, conflictele dintre ele şi Adunare), ba de evenimentele europene (războiul italian, moartea lui Cavour, certurile prusaco-aus-triece, rupturile franco-ruse etc.), ba de evenimentele din propriul clătinat imperiu (răzvrătirea Muntenegrului, Bosniei şi Herţegovinei, certurile ambasadorilor de la Constantinopol, moartea sultanului Abdul-Medgid şi urcarea pe tron a lui Abdul,-Aziz, fratele său).
    Exista în altă parte un minister care să facă din orice un pretext de amînare a deciziilor mai consecvent decît cel din Constantinopol ? Nu, nicăieri nu se învaţă mai bine răbdarea decît pe malul Bosforului ! O răbdare care îţi taie respiraţia !
    însuşi Cuza avusese, după această călătorie grandioasă, gînduri de abdicare. La care moş Costache reacţionase deosebit de prompt amintind că va fi un bun motiv „acesta“ pentru a se repune totul în discuţie, „chiar şi existenţă ţării noastre, Alteţă.“
    Aflînd de la Baligot de Beyne dialogul dintre Cuza şi Negri, Ghica pufnise nervos pe nas :
    —      Ia te uită ! Cochetează ! Ne ameninţă cu abdicarea ! Iar Negri îl ia în serios !
    Ghica ieşea în lume din plăcerea de a colporta ştiri despre capriciile şi moravurile Prinţului. Şi era servit.
236
    Cu cît greutăţile guvernării lui creşteau cu atît Cuza cerea mai impetuos dreptul la o libertate a intimităţii.
    Era înzestrat cu o fire uşuratică ?
    Cei care fie prin exemplul personal, fie prin observaţii aduceau în faţa lui ideea austerităţii Palatului erau pedepsiţi. Se zvonea că ura neîmpăcată a lui Dimitrie Sturdza împotriva Domnitorului se născuse dintr-o „şotie“ umilitoare. Cuza îl primise în cabinetul său cu o „aia“ pe genunchi, cerîndu-i o apreciere estetică a formelor femininei creaturi — se pare deloc neglijabile sub acest aspect, şi cum secretarul, pudibond, rece şi chiar rigid, respinsese comentariul artistic, îi trimisese „făptura“ în camera aceea din Palat unde domnea ordinea, sobrietatea şi calmul unui fost student berlinez. Cu divine chicoteli, divina creatură ieşise pe culoarele Palatului şi traversase, nudă, sala de recepţii sub privirile în-spăimîntate ale gărzii. Se rîsese de lipsa de umor a lui Sturdza şi se indignaseră unii şi alţii de violenţele libertine ale lui Cuza, cu egală plăcere. Bineînţeles, zvonurile orgiilor princiare ajunseseră departe, prin interpuşi generoşi, la Londra, unde domnea o regină, la Paris, unde domnea un împărat complexat de aristocratismul propriei sale soţii. .
    De aceea, colonelul Cuza, „alesul naţiei“, căpăta treptat imaginea unui impostor ! „Un parvenu !“ spuneau cei de lâ Paris, „un brigand“ icnea lord Palmerston.
    Se zvonea, se zvonea. Pentru că politica şi femeile a-duceau plăcere tinerilor şi bătrînilor în acele vremi pe care în mod stupid le denigrăm.
    Cuza însuşi simţea că farmecul pe care îl avusese ur-cîndu-se pe două tronuri slăbise. Doar legea rurală îi mai putea salva legenda. Mîhnirea coborîse asupra tuturor : ţăranii nu căpătaseră pămînt, conservatorii nu-şi puteau menţine puterea cu sprijinul extern, liberalii n-o obţineau cu tot sprijinul intern, moderaţii erau schimbaţi între ei fără alte criterii decît cele ale simpatiei personale a Prinţului, iar orăşenii în marea majoritate nu puteau încă vota (şi să nu votezi în a doua jumătate a secolului al XlX-lea era o grea tristeţe, aproape insuportabilă !).
    Pînă şi Sasa, cotropită de grijile copiilor, ale casei din Bucureşti şi ale celei din Ghergani, trebuia să recunoască o realitate stînjenitoare : Cuza nu- înfăptuise reformele, mari sau mici, pe care toţi le aşteptau şi mai a-les Unirea deplină. Se arăta mai interesat de imaginea externă-decît de cea internă a ţării, aşa cum spunea prevăzătorul său soţ.
    —      Fără unire, autoritatea şi prestigiul Prinţului se uzează, remarcase ea în faţa lui Baligot de Beyne, venit în vizită la ei să inspecteze „opoziţia personală“. Aple-cîndu-se uşor pe umărul lui Baligot de Beyne simţise că are o voce conspirativă de parcă ar fi complotat împotriva propriului ei soţ şi se retrăsese repede.
    —      Alteţa sa, începuse francezul tot şopocăind, crede că nefericita naţiune română, nemaiştiind cui să reproşeze şi pe cine să învinuiască de suferinţele sale, a revenit la tradiţie, doamnă. De Beyne avea în saloane stilul secolului al XVIII-lea, calm, perifrastic, înfăşând ideea ca pe un copil prea plăpînd în tifoane ironice. Ea şi-a amintit e-moţionantul obicei de a lega totul, binele şi răul de persoana celui ce o guvernează... în acest fel, nimeni altul nu este vinovat, nici laşităţile, nici interesele, nici slăbiciunea, nici incompetenţa atîtora...
    Saşa dăduse din cap înţelegătoare, dar, într-o după-amiază, la Şosea, caleaşca în care Ghica şi ea îşi făceau plimbarea printre echipajele elegante ale înaltei societăţi bucureşţene a trecut pe lîngă trilby-ul cochet al Măriei Obrenovici, alături de care, pe un murg nervos ce călca la trap, se afla însuşi Prinţul Cuza. Iar în faţă, semeţ, călărea ca un stăpîn al oraşului, ce precedează nişte rude scăpătate, Cezar Liebrecht. Ghica a zîmbit uitîndu-se a-dînc în, ochii Saşei : „Ei ? ce mai zici ?“, ea a roşit şi din acel moment n-a mai îndrăznit să-l apere pe* „bietul Cuza“. Femeia aceea era prea insolentă ; frumoasă, frumoasă şi obraznică. Prinţul dovedea apucături...
    Nu se cuvenea !
    Ea cedase în faţa lucidităţii soţului fără plăcere, chiar cu ciudă, şi se întorsese spre treburile familiale.
    Acolo alte drame.
 238
    Cea a Paraschivei Tzakerolidi, soţia unuia din arendaşii lor.
    . Observase femeia că Leanţa Burlamache face nişte cozonaci pufoşi, aurii, gustoşi şi fragezi şi se înfiinţase în joia mare, în bucătăria notăresei de la Ghergani cu tot ce trebuia făină, ouă, unt, lapte, vanilie, stafide, nuci şi celelalte.
    —      Reţeta, prinţesă, n-avea nimic deosebit, am vrut să-i fur meşteşugul, atît.
    —   Şi ?
    —      E o scorpie, prinţesă, o scorpie. (Paraschivei îi plăcea s-o numească mereu astfel din orgoliu, adică ea şedea de vorbă cu o prinţesă, nu cu oricine !) A scos din cuptor nişte cărămizi arse şi turtite şi înăuntru cleioase...
    —      Un eşec ! Se întîmplă ! Dar cozonacii ei cum au ieşit ?
    —      Nu, suspinase în lacrimi Paraschiva, nu. Aici e totul ! A preferat să-i rateze şi pe ai ei numai să nu divulge secretul ! O scorpie !
    Anica, bucătăreasa de la Ghergani, decisese :
    —      Aşa ceva nu se cade ! în felul acesta nu progresăm !
    încă se mai aştepta firmanul Unirii depline cind peste Saşa căzuseră alte evenimente.
    Eliza făcuse pojar „rebel“, cel mai sălbatic din cîte există, aşa cum numai ea putea să-l facă. „E ceva ciudat cu fata asta !“
    Se lepădase de trei ori de Satana în numele Tatălui, Fiului şi al Sfîntului, Duh, botezînd fetiţa lui Ioan Bălă-ceanu.
    Supraveghease, primăvara, semănatul porumbului şi al trifoiului, în absenţa soţului ei, ocupat de acuzarea guvernului Manolache-Costache Epureanu (chestie de ambiţie !), cu darea lui în judecată şi cu alte probleme de interes public (cum ar fi alegerea sa ca vicepreşedinte al Camerei).
    Toamna, doamna Oteteleşanu dăduse un concert Mo-zart la care o rugase să-i aleagă lucrările şi să urmărească repetiţiile. Ieşise ceva fermecător !
 239
    Prin noiembrie, o trupă de dansatoare italiene zăpăcise pe marii bărbaţi ai ţării. Saşa şi Maria Cantacuzino se urcaseră în trăsură şi dăduseră buzna cu un ipocrit surîs pe buze în tare drăgălaşa cîrciumioară de la Bordei — un fel de fagure de separeuri pentru a-şi recupera bărbaţii din. mijlocul unei societăţi vesele, vesele cum nu se mai poate.
    —      Mărie ! făcuse Cantacuzino apărînd cu spatele ima- ' ginea mesei îmbelşugate.
    —      Ma Mie ! Ghica avea în glas un fel de reproş. De parcă era mai scandaloasă ideea că ea a venit acolo, decît că el a fost găsit acolo ! v
    —      Şi-l mai vorbiţi de rău pe Cuza ! exclamase ea în trăsură, şi aceea fusese ultima apărare pe care o mai luase Prinţului.
    —      Saşa, nu sînt Domnitorul Principatelor Unite, sînt doar un ex-bey de Samos ! încercase să glumească soţul ei.
    Cantacuzino tăcea umilit şi Maria îi făcuse semn Saşei că nu mai are nici un rost să-i moralizeze. Dar ea se simţea pe caii cei mari şi ţinuse un frumos discurs despre onorabilitate ! îl uimise pe Ghica într-atît Incît ajunşi acasă ridicase braţele în sus, se predase, cu alte cuvinte, fără condiţii, şi pentru a-i recîştiga simpatia nu ieşise patru zile din casă, rămăseseră în „bed-room“ de începuse servitorimea să se alarmeze spunînd vizitatorilor că stă-pînii sînt bolnavi.
    Toto şi Miţa dădeau înţelegători din cap, iar Eliza batea pur şi simplu cu pumnii în uşă !
    După catastrofa provocată de madame Brieux, care îi stricase , „din zăpăceală“, spunea, două mătăsuri olandeze de toată frumuseţea, venise la rînd spectaculoasa reabilitare a doamnei Şuţu.
    Bătrîna, cu faţa ei prelungă, puţin căloasă şi cu tenul alb-transparent al englezoaicelor, suferea de un bigotism monoton, cum îl caracteriza Ghica. întreaga familie îşi punea speranţe în ea pentru salvarea sufletelor în lumea cealaltă. Era o relaţie utilă. Dar urmărind-o atent în cele cîteva zile pe care soacra generalului Mavros le petrecuse la Ghergani cu doi ani în urmă, implorînd ajutorul
 240
lui Dumnezeu în faţa trupului zguduit de spasme al micuţului ei grifon sau pentru ca îşi pierduse ochelarii prin gradină, Ghica lansase un avertisment punînd pe toţi la mare îndoială : „Nu e bine, nu e bine... îl plictiseşte î Nu numai că se roagă la El pentru toate fleacurile, dar se roagă de mai multe ori. Din cîte am aflat despre El n-ar fi nici prost, nici surd, înţelege de prima dată...“ Aceste vorbe fuseseră fatale doamnei care începuse să, fie ocolită cu nepăsare. „Dincolo, s-ar putea să n-aibă nici un cuvînt de spusu. Dar bătrîna reintrase în graţiile nepoţilor cînd cumnata ei, Eufrosina, devenise, sub influenţa nefastă a popii de la biserica Zlătari, şi a căsătoriei fiului ei cu „o aia“, o dansatoare de la opera italiană (iarăşi !), o bigotă vehementă. Se văzu repede diferenţa şi se apre-cie, in sfîrşit, blîndeţea doamnei Şuţu în credinţa ei. îşi reluară chiar speranţele, iar vorbele lui Ghica fură date la o parte şi uitate. Bătrîna căpătă cel mai confortabil fotoliu din saloanele familiei !
    Şi abia după aceea, în sfîrşit, apăruse firmanul!
    Întîi s-a zvonit că a venit.
    Apoi, a fost sărbătorită Unirea deplină în Camerele de la Iaşi şi Bucureşti, fără a se aminti insistent de el.
    Abia mai tîrziu a fost publicat mărunt, într-un colţ de pagină de ziar, pentru a nu se face mare caz de clauzele lui...
    Oricum era, poporul se bucurase !
    Şi Saşa !
    în sfîrşit, Prinţul domnea peste o ţară, avea un guvern, o singură Adunare.
    —      Ce viclenie, ce viclenie, şoptea soţul ei, a obţinut totul pe durata vieţii lui, deci trebuie să-l acceptăm dacă vrem Unirea. Ori el, ori separatismul!
    Capitala, stabilită la Bucureşti, aduna acum o puzderie de moldoveni.
    Ceea ce era bine.
    Saloanele se însufleţiseră brusc împrospătate.
    „Domnii aceştia sînt foarte spirituali !“
    Aduceau cu ei o nemulţumire înceată, plină de umor blînd („Ce înseamnă, scumpă doamnă, această unire decît
 241
anexarea Moldovei la Valahia ?, Da, da> ne-aţi înghiţit cu multă poftă! Ha! Ha !“), o discreţie amabilă în idei şi o generozitate sănătoasă. Erau plini de imaginaţie, inteligenţi şi deloc dispuşi să salahorească.
    Bucuria populară fusese gîtuită de vestea că Bărbii Catargiu alcătuise primul guvern al Unirii. Tocmai el ?
    „România este lovită de moarte ; ne-am întors înapoi spre timpul Domnului Tudor. Fanarioţii sînt la putere. Eu îmi sfărîm pana astăzi.“ Valentineanu strîngea în braţe pe toţi prietenii, pe, stradă, la clubul cetăţenilor, în casele amicilor cu aerul că un mort stă întins pe masa în orice familie.
    Vestea uimise pe mulţi.
    —      Ce vrea să zică asta ? întreba Ioan Cantacuzino a-plecat în scaun, cu mîinile lungi, osoase, atîrnate între genunchi.
    —      Un guvern al majorităţii parlamentare, se repezise Mavros, şi-şi sorbea cu plescăieli satisfăcute ceaiul cu iz de iasmin. Ce vreţi ?
    —      Linişte, asta vrem, linişte, repeta Ghica. Ţara are nevoie de linişte, iar el dă putere lui Catargiu doar pentru a agita poporul, pe liberali, pe moderaţi. Cu firmanul acesta şi-a întărit puterea, în curînd conservatorii, a-parent triumfători, vor ieşi din joc. Va fi clar pentru lumea politică franceză şi engleză şi austriacă şi turcă şi, bineînţeles, rusă că Prinţul nu poate guverna decît cu puteri absolute ! Nemulţumirea oraşelor şi furia satelor îl'îndreptăţesc să le ceară sub pretextul ordinii.
    De la masa de joc, Constantin Cantacuzino, dînd din cap, făcea :
    —   Ţî, ţî, ţî ! Mare pehlivan !
    —   Cum de a acceptat vulpea asta de Catargiu ?
    —   Ei, puterea, puterea... ,
    ‘ Şi Ghica se gîndea cît de frumos se adună în jurul lui cei ce-1 antipatizau pe Cuza, aşa cum un parfum femeiesc ademeneşte odată cu bărbaţii şi viespile. Îşi laşa pleoapele grele peste ochii întunecaţi şi rotunzi şi nu scăpa o vorbă de spirit care să nu descreţească frunţile, fă-cîndu-1 agreabil tuturor, şi care să nu lase impresia unei desăvîrşite dezinteresări.
                                  242
    —: Legenda creată în jurul unor impostori victorioşi condamnă gustul epocii lor...
    Apoi, simţind pofta de rîs şi sălbăticia răutăţii bîntu-ind societatea, continua, conştient că ironia lui, dincolo de utilitatea ei imediată, a ajuns un viciu :
    —      Mă tem că ordinea, domnilor, este doar un fel de leşin prefăcut al dezordinii.
  c Vorbele lui prindeau aripi, zburătăceau încolo şi încoace, ajungeau de la tineri la bătrîni şi de la bătrîni la tineri...                                             . ,
    Pentru că ştia să exprime atît de clar deruta generală era vizitat de toată lumea, era invitat pretutindeni, soco-tindu-i-se claritatea o joacă diplomatică. Prietenii, mai ales ei, clipeau des unii la alţii : „Ştie ceva ! Prea e sincer !“
    Cu sarcina încă mascată de crinolină, Saşa putuse o vreme să-l însoţească. Venea acasă tulburată, obosită, se culca pe canapea într-o lejeră rochie de casă şi judeca, fixînd melancolic tavanul, situaţia. Nu avea trufia unui observator obiectiv, nu avea nici siguranţa de sine a unuia subiectiv — stătea mîngîindu-şi abdomenul rotunjit şi se gîndea la ale ţârii evenimente ca o mamă ce-şi leagănă pruncul bătrîn.
    —      Camera este reacţionară, spusese Mihalache Kogăl-niceanu privind spre ceilalţi comeseni, peste ochelarii lui cu ramă subţire de argint, et tout le pays nonreprésenté est presque révolutionnaire.
    —1 Da de unde \ făcuse Ghica. în România nu mai exista nici un spirit revoluţionar. Ultima lui răbufnire, ca ultima horcăială a unui muribund, a fost în iarna lui ’59. Obsesia politicului camuflează nevoia compromisurilor pentru bunăstarea personală. Ce mai lume se naşte ! Din rapacitatea ei va ieşi o ţară nouă ! Victime vor fi pe toate drumurile, iar învingătorii vor avea colţi puternici.
    Mihalache Kogălniceanu rîsese manevrînd cu grijă cuţitul şi furculiţa în farfuria plină ochi. înghiţea leneş pentru a nu pierde nimic din gustul mîncării, apoi îşi tamponase cu şervetul de olandă bărbuţa ascuţită şi se adresase Saşei :
 243
    —      Vedeţi, doamnă Ghica, la noi pătura ile mijloc, burghezia, nu este încă formată, cu toate vociferările lui Brătianu şi Rosetti care cred, chipurile, că o reprezintă. De aceea boierimea şi ţărănimea stau faţă în faţă, de multă vreme, ca două popoare diferite în sînul aceleiaşi naţiuni. Şi dacă ar fi numai diferite, n-ar fi nimic, dar sînt chiar vrăjmaşe.
    Pe drumul Tămădăului veneau opt sute de ţărani. Guvernul trimitea o „expediţie militară“. încăierări, Dumnezeule, încăierări, bătăi, incendii...
    Şi cine se zărea, cine că urca Dealul Mitropoliei în 24 ianuarie, îmbrăcat într-un suman ponosit, în fruntea unei cete răzleţe de clăcaşi, trecînd peste barierele de arme ?
    Mări, cine se urca, cine se încrunta ?
    Niţă Mălăieru îl urca şi se încrunta. Venise să ia capul „grangorilor care nu ţin cu ţara“ !
    Cele două popoare stau faţă în faţă.
    Guvernul boierilor arestează pe „revoltanţi“v
    La Plumbuita şi Văcăreşti peste două sute de ţărani îşi aşteaptă osînda.
    în cabinetul* consulului Green, Barbu Catargiu îşi în-foaie mustăţile :
    —   Niţă Mălăieru ! Un agent electoral al liberalilor !
    —      Domnul Ion Ghica mi-a spus că ţăranii înfrînţi vor fi înlocuiţi cu orăşenii dornici de vot. Aceasta va fi manevra liberalilor ! Domnia-sa mai spunea că a şi început să miroasă a tăbăcărie în Bucureşti.
    După ce sorbise din paharul de vin, închizînd o clipă ochii parcă încercînd să se izoleze pentru a simţi în singurătate plăcerea licorii, Kogălniceanu continuase :
    —      Sînt un apărător al ideii împroprietăririi, doamnă, şi asta enervează pe toată lumea. Chiar şi pe Prinţ, care îmi împărtăşeşte opiniile, am reuşit să-l irit pentru că i-am cerut să facă reforma agrară imediat, i-am bătut din picior, aşa a zis. Kogălniceanu povestise asta ca pe o şotie a sa din trecut, apoi se lăsase pe speteaza scaunului, cuprinzîndu-şi cu mîinile mici, agere,v burticică bine strînsă în jiletcă. Sînt de părere că articolul 46 al Convenţiei este pur şi simplu o frază neterminată. Puterile
244
europene au uitat-o la jumătate din pricina şampaniei şi a icrelor moi.
    Nu-i era greu Saşei să înţeleagă de ce omul acesta mărunt, inteligent, gurmand, tenace, abil era socotit în societate „leaderul nespălaţilor“. Cu asemenea idei !
    —      Dacă vom da ceva ţăranilor, vom crea pătura de mijloc. Vor avea şi domnii Brătianu şi Rosetti. îndreptăţirea să existe. Mîna mică, fină dansase puţin în aer. Fericirea ţării ţine de fericirea ţăranului. 2000 de boieri nu fac o naţie !
    Lăsîndu-şi ochelarii pe vîrful nasului şi privindu-şi comesenii cu o expresie jucăuşă şi oarecum cinică, hohotise :
    —      Regret, regret că trebuie să fiu atît de demonstrativ ! Cînd eram student la Berlin, dădeam nişte frumuşele ospeţe la crîşma lui Gasparini pe care prietenii mei nemţi le numeau „Ko altnischanische Tanzubungen“. He, he ! Mă tem că veţi avea ocazia să asistaţi chiar în Cameră la o asemenea Ko altnischanische Tanzubungen, dacă se va pune pe tapet chestia rurală.
    Saşa începuse să-şi simtă îngrijorarea pentru că simpaticul conu Mihalache, cum îi spuneau moldovenii, era prea expansiv, de*parcă punea la cale o farsă sau de parcă voia să danseze, aşa mic şi rotunjor şi cu privirea înfiptă în ochelari, chiar în propria ei casă, dînd'la o parte mobile, covoare, lămpi. In mintea ei se iscase o învălmăşeală. Ce trebuia să creadă din toate astea ?
    Strînseseră, strînseseră, moşteniseră şi înmulţiseră a-verea lor, copiii veneau unul după altul, ea n-are decît treizeci de ani... era de neconceput ca pamîntul lor să-l cedeze ţăranilor pentru o nimica toată. De ce ? Era nedrept ! Cumpăraseră Săbieşti şi Stăneşti cu banii agonisiţi în Samos. Gherganii erau rămăşiţele moşiei lui Tache Ghica,, Călineşti şi Cucuruz fuseseră cumpăraţi de tatăl ei cu bani grei, pentru dotă... Ce drepturi aveau ţăranii asu-v pra lor ?
    Vremuri nesigure, vremuri nesigure !
    Ea nu vedea dreptatea în această „împroprietărire“, fie ea şi prin despăgubire. Toto trebuia trimis la şcoală, în
 245
Anglia, fetele trebuiau pregătite pentru măritiş ! Şi Eliza era atît de ciudată !
    Conu Mihalache mirosea a tutun fin. Se mişca vioi cu toata burticică strînsă în redingotă şi pufăia din ţigară, cu mintea deodată în trei locuri. îi plăceau femeile cu nuri pe care se repezea să le ciupească şi să le pupe, celelalte îi păreau o specie aparte — nişte linguriţe clevetitoare.
    —      Domnul Catargiu crede că orgoliul este o virtute şi abuzează de el ca de un păcat.
    Degetele cu perniţe moi ale „leaderului nespălaţilor“ mîngîiau formele arcuite ale planturoasei zeiţe Diana — o statuetă de bronz pe care o înşfăcase de pe consolă. Louis adusese cognacul şi îi cam trîntise conului Mihalache paharul pe măsuţă. Acesta însă, superior, nu observase nimic, privise licoarea arămie şi cu un zîmbet o amînase :
    —      Tu zici că trebuie întîi să educăm ţăranul, i se adresase, agitînd trupul divin şi greu al Dianei, lui Ghica, rămas răbdător în umbra fotoliului de lîngă fereastră. Eu îţi spun, educaţia adevărată o fac interesele personale. Zeiţa înălţa braţele neputincioasă spre Ghica. Prelegeri frumoase despre libertate, egalitate, fraternitate, Unire, Independenţă şi atîtea altele n-au nici un rost cînd nu» ai de ce să le aperi.
    —      Marea latifundie este, totuşi, singura şansă a unei agriculturi moderne.
    —      Cu cine s-o faci ? Muncitorul agricol n-are chef, boierul ţine discursuri în Cameră sau chefuieşte la Paris. Maşina stă pe loc sau mai bine zis o manevrează nemţii angajaţi cu sezonul...
    Cu şoldul ei de bronz Diana lovea ritmic măsuţa fă-cînd să se clatine paharele. Kogălniceanu se însufleţise ; o exaltare ciudată îi sticlea în ochi.
    —      Eu am văzut, spusese sărind pe canapea ca un titirez,*'am văzut pămîntul Moldovei dînd roade neînchipuite şi alegîndu-se praful de ele. Nu pot ierta asta lui Grigore Sturdza, lui Balş, Moruzi şi ceilalţi.
    —   Numai lor ?
    —      Da. Căci dacă îl vom alunga pe ţăran de pe pămîntul pe care îl munceşte el se va proletariza şi vom
246
avea la oraş o populaţie pauperă, hrănindu-se cu ură şi necunoscînd sentimentul patriei.              *
    Nimeni nu-1 întrecea pe conu Mihalache în elocvenţă. Zeiţa suferea molestări la care nu se aşteptase.
    —      Cine a spus că-1 alungă ? Oare moşierul nu are nevoie de munca ţăranului, de ce să-l alunge ? Cum vrei tu să faci reforma, ţăranul va înţelege că se poate lua de la unii şi da la alţii printr-o ne’dreptate legalizată pe care cîţiva oratori o pot impune unei Camere slabe. Ce morală e asta ? Societatea română în pragul refacerii trebuie să se cunoască pe ea însăşi..
    . După plecarea lui Kogălniceanu, Ghica îşi luase soţia de după umeri şi-o purtase uşurel spre pian. Spusese :
    —      Facultatea noastră de a uita ar trebui să inspire teamă celor ce deţin puterea şi cînd colo ea inspiră un maldăr de speranie celor ce aspiră la putere...
    —   Domnul Kogăl...
    —      Gogo vrea ministerul. Şi, mai curînd sau mai tîr-ziu, Cuza i-1 va da. Nu ştiu dacă şi cu mare plăcere, dar i-1 va da. îmi cînţi preludiul numărul şase ?
    In primăvară, după Paşte, cînd se redeschisese Camera, soţul ei intrase în odaia în care ea şedea culcată, of-tînd din greu, căci sarcina i se apropia de soroc şi picioarele umflate, pîntecul ca un cazan ţigănesc abia îi îngăduiau să se mişte prin casă, — şi, sărutîndu-i fruntea, a~a cum o faci unui copil bolnav, o anunţase :
    —   Prezidez, ma Mie, un turnir oratoric !
    —   Catargiu a depus proiectul ? întrebase ea cu năduf.
    —      Nu încă, dar Kogălniceanu i-o ia înainte. Iar bate din picior ! Va fi o nebunie. O să-mi dau demisia din preşedinţia Camerei ca să scap de toată această atmosferă.
    Turnirul împărţise pînă şi servitorimea în două tabere. Louis ţinea cu Barbu Catargiu admirîndu-i aroganţa şi simpatizînd, ca întotdeauna, cu aristocratul emfatic, miss Haycock care avusese un unchi whig convins şi căruia îi împărtăşea liberalismul, îl plăcea pe conu Mihalache cu adoraţia linguriţelor clevetitoare pentru bărbaţii amatori de cărnuri pufoase. în jurul lor se grupaseră ceilalţi. Nu mai puteai cere un pahar de apă că ţi se amin-
 247
tea de soarta clăcaşilor. Pisoiul roşcat al Miţei flăminzea pentru că stăpîna lui se ocupa de politică. Toto citea seara surorilor jurnalele şterpelite din biroul tatălui lor.
    —      Domnii Brătianu şi Rosetţi şi-au dat demisia din Adunare !
    —      Tocmai acum ? se indigna miss Haycock care participa ia liturghia politică.
    —      Zic că nu vor să discute legea rurală cînd 2Q0 de ţărani zac în puşcărie !
    Guvernanta medita cîteva clipe, încrunta sprîncenele şi se decidea să strîmbe din nas :
    —   Nişte laşi ! Nişte liberali de carton !
    Altădată Toto îşi adunase micul parlament în salon, în jurul unui coş mare cu cireşe :
    —      Domnul Kogălniceanu îi acuză pe boieri că socotesc ţăranii nişte „chiriaşi“ pe moşiile lor...
    —   Chiar aşa sînt, decretase Louis. Nişte chiriaşi !
    Copiii îl priviseră circumspecţi. Prea mult zel ! Dar
Louis e drăguţ, el ţine la averea lui „monsieur le prince et madame la princesse“, le apără proprietatea din care însuşi se înfruptă.
    —      Zice că nu se poate împroprietărirea ţăranilor prin persuasiunea boierilor !
    —      Persua... ce ? făcuse Eliza cu gura înfundată de cireşe. .
    —      O să faci indigestie ! ţipase Miţa şi-şi trăsese coşuî spre ea. Se încinsese imediat o luptă în jurul „proprietăţii“. Persuasiunea cu care încercase miss Haycock să se descurce nu dăduse roade. Palmele se abateau din toate direcţiile : Plici ! Plici !
    Le adusese la ordine Louis :
    —   Citiţi mai departe, monsieur !
    —      I-au răspuns trei prinţi şi trei miniştri, rezumase Toto. Au zis că este un „hrăpitor de moşii“...
    —      Hrabitor ? Tres, tres bien ! îşi frecase mîinile valetul.
    —   ...că e plin de „sentimentalism socialistic“.
    —      Fort bien ! exultase Louis băgînd distrat mîna în coşul cu cireşe pietroase şi ducînd la gură un straşnic transport, spre indignarea Elizei.
                                  248
 i
    —      Domnul Catargiu a calificat discursul domnului Kogălniceanu „o chimera ciudată, paradoxală, o chimeră cu capul de porumbiţă...
    —  Ia auzi ! făcuseră fetele potolite ca prin farmec.
    —      ...făgăduind blîndeţe, cu trunchiul de aspidă plin de venin...
    —  De aspidă, dragă ?
    —  Da, de aspidă !
    —  ...şi cu coada de şopîrlă manglisitoare...“.
    Fetele au ţopăit toată ziua repetînd o asemenea vorbă ciudată :
    —  Manglisitoare ! Manglisitoare !                         '
    —  Qu’est que c’est que ça ?'
    —  Habar n-avem, dar e tare nostim, nu ?                   ,
    Louis era dezamăgit. Domnul Catargiu nu-i dezvăluia
secretele sale. Se dusese să scuipe cu sîrg pe pantofii prinţului Ghica şi să-i facă lună. Era activitatea care îi permitea cel mai liber zbor al raţiunii şi imaginaţiunii.
    Culcată în pat, abia respirînd, Saşa voia să iasă din lumea "politică, citea Code du savoir-vivre :
    „Les femmes qui ne s’occupent pas d’amuser leurs maris ne peuvent pas prétendre à les conserver.“
    —      Oh, mon Dieu ! Je doit l’amuser ! Je suis complètement sotte ! J’ai oublié de l’amuser !
    Pe străzi, micii vînzători de ziare urlau cît îi ţinea gura :
    —      Procesul dintre proprietate şi ţărani ! Domnul Kogălniceanu atacă proiectul guvernului. Ţăranul izgonit de 1 pe bucăţica lui de pămînt !
    —      Conservatorul progresist ! Conservatorul progresist ! Libertatea proprietăţii, libertatea muncii ! Liber proprietarul, liber ţăranul ! Legalitatea înainte de toate ! Ţăranul să fie moralizat temeinic ! Să fie virtuos !
    Alţii acopereau vocile celor dinainte :
    —      Ţăranii nu vor milă ! Ţăranii să aibă şi drepturi nu numai îndatoriri ! Luaţi Românul ! Luaţi Reforma !
    Saşa îl văzuse de pe terasa cu oleandri a.¿rasei lor, pe Catargiu trecînd spre Cameră. Părea ultimul bastion care
249
   mai luptă într-o cetate asediată. Avea orgoliul şi disperarea unei nesăbuinţe.
      —       Da, confirmase Ghica, este uneori atît de ferm în aroganţa lui încît devine chiar măreţ. în schimb, Kogăl-niceanu arată de parcă ar ridica un stindard nou, cînd de fapt nu poate decît £ă dărîme unul vechi. Mă tem că Brătianu, retras strategic, ţine sub haină, împăturit, drapelul lumii de mîine. Azi-noapte am avut un coşmar.
      —   L-ai visat pe Cezar Liebrecht !
      —       N-ai ghicit, spusese soţul ei care stătea cu privirea lipită de stucaturile tavanului. Perdeaua de tul alb trasă peste fereastra deschisă pentru a nu intra seara escadroanele de ţînţari, fluturi de noapte sau musculiţe obraznice, adia uşor.
      —   Pe Catargiu ?
      —- Degeaba te pisiceşti, Barbu Catargiu este toujours, chiar şi în vis, un orator riguros, chiar dacă logica îi este dărăpănată rău !
      —   Pe Rosetti ?
      —       Nu, pe beizadea Mitică. Zicea .A „eu, ştie oricine, nu trebuie să mai insist, nu cunosc raţiuni de partid şi patimi personale cînd sînt în joc interesele ţării !“
      Saşa se pornise pe rîs. Vedea bărbile albăstrii care se agitau nu în Cameră, ci pe pereţii bisericilor de sat în aşteptarea judecăţii de apoi. Era înghesuiala păcătoşilor, pierzîndu-şi identitatea, aşa cum adunătura sfinţilor aureolaţi rămîne fără diferenţieri notabile. O grămadă de o parte, o grămadă de alta. în acel moment «i se părea că \ bărbile păcătoşilor sînt luminate de priviri trufaşe de parcă haita ar plănui să uzurpe dreptul judecătorilor şi înaintează pe furiş, cîte un pas mic, dar eficace. Ceea ce face ca eroii adevăraţi de pe scenă să-şi bîlbîie rolul. A-cuzatorii sînt fîstîciţi, o parte din ei fraternizează cu duşmanul. Şi dă-i şi rîzi. Un hohot plin, cald, isteric. Şi pe Saşa o apucă durerile facerii în această dezlănţuire de hohote în timp ce liberalii cheamă populaţia Bucureştiului pe Cîmpia Libertăţii pentru a sărbători amintirea revoluţiei...
      —       Ahafeaha ! făcuse miss Haycock. Nu sînt chiar laşi ! Agită poporul!
 250
    Şi soţia lui Ghica aducea pe lume un băiat roz cînd guvernul Catargiu interzicea manifestaţia de 11 iulie.
    —      Lua-i-ar dracu ! spusese englezoaica într-o elegantă limbă română.
                                                                       II
    Vocea lui Barbu Catargiu se decupează clar, teatral ca o pelerină-de smarald pe fondul de lapte al unei .case orientale. Ironia lui s-a refugiat în ton :
    —      Ni se zice că va fi numai o serbare de înveselire, o serbare cu buchete de flori...
    Mîna cu degete subţiri şi păroase desenează în aer o splendidă acoladă. Bărbuţa ascuţită a primului ministru împunge fascicolul de lumină, revărsat prin fereastră între tribună şi asistenţă.
    —- Jurnalul Românul ne vorbeşte şi el, de vreo cîteva luni încoace, necontenit, de nişte buchete (vocea se înmoaie, se răsfaţă, se joacă plină de sarcasm) tot din trandafiri de soiul acesta *— aduse încoace, spre capitală, pentru serbarea de 24 ianuarie...
    Rîsete, surîsuri, mormăieli.
    In tribuna publicului cineva strănută.
    —      ...teamă-mi este să nu fie şi aceste buchete de astăzi tot de felul acelora, teamă, domnilor, nu pentru mine, puteţi fi încredinţaţi de aceasta, ci pentru drepturile, (vocea urcă) pentru libertăţile, (vocea escaladează plafonul) pentru viitorul acestei ţări îndestul de nenorocită pînă acum !
    Aplauze. Viitorul ţării merită vigilenţă.
    Kogălniceanu trimite un bilet discret lui Ghica :
    „Je n’entends que la musique et je ne distingue pas bien Ies paroles. Quand j’aurai distingue Ies paroles, je me ferai une idee plus precise.“
    —      Voiţi să vedeţi şi dumneavoastră florile, trandafirii din acele buchete cu care se găteau să serbeze ziua
                                  251
de *24 ianuarie ? (vocea lui Catargiu amabilă, joasă, tandră). N-aveţi decît să mergeţi la Văcăreşti şi veţi vedea că ele se compuneau din (şi cu un crescendo plin de efect) topoare, cuţite, suliţe, ciomege şi chiar puşti şi îndată veţi înţelege ce scopuri inocente avea acea serbare.
    —      Dacă, din motive varii, Catargiu nu este simpatic, şi mai ales nu este agreat de popor, şopteşte Ghica lui Golescu-Arăpilă, nu se poate spune că vina o poartă croitorul său.
    Are un costum splendid turnat pe trup, de o eleganţă rafinată, neostentativă. Se vede că se simte bine în el, căci îşi îndreaptă spinarea, se prinde cu o mînă de mar1 ginea tribunei şi-şi înmoaie umerii cu o leneşă îngăduinţă.
    —      Dar, domnilor, să sperăm că vor înceta de ,a mai creşte * pe pămîntul României asemenea trandafiri, asemenea buchete, al căror parfum este otrava cea mai ucigătoare ce se revarsă peste societatea noastră...
    Aplauze. Societatea e tare mulţumită de această speranţă.
    Răspuns pe aceeaşi hîrtie împăturită în patru :
    „Indivizii devin prizonierii grupurilor de care se servesc...“
    Catargiu îşi răsfoieşte hîrtiile întinse pe pupitru, fără a se uita prin ele. Ceea ce are de spus nu trebuise a fi notat. Se îndepărtează puţin de pupitru, ca un tenor ce-şi ia avînt pentru un pasaj greu şi-şi continjuă discursul cu o fermitate gravă, aproape prudentă :
    —      Pacea, domnilor, pacea şi odihna e scăparea ţării şi voi prefera a fi zdrobit decît a îngădui slăbirea liniştei ; voi prefera, spune el aproape cînţînd, moartea, (şopteşte lins) da, moartea, mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării !
    Acel crescendo subtil care este o caracteristică a cu-vîntărilor sale, de data aceasta pare finalul unei arii celebre. Deputaţii, mai exact acea majoritate hulită şi supra-hulită, se ridică în picioare şi aplaudă frenetic. Nimeni nu mai aude ceea ce spune preşedintele Adunării şi nici ceea ce stînga, mult diminuată, urlă. ^
    Cineva din loja publicului strănută, acoperind totuşi vacarmul entuziasmului conservator !
252
    Serbarea de 11 iunie, acea serbare care aminteşte populaţiei de „Sfînta Revoluţie“, nu va mai avea loc anul acesta.
    Şedinţa se ridică.
    —      Aşa îmi place, un guvern de fier, spune Barbu Slă-tineănu holbîndu-se la ceasul atîrnat' de butonieră. Are timp să se odihnească pînă pe la 10 cînd se încinge o partidă la Costache Cantacuzino. De.fier, da.
    E ora şase seara. Tahigrafii îşi adună hîrtiile, fac semne de plecăciune vicepreşedinţilor şi secretarilor Adunării şi spectacolul se încheie fără o grea cortină, dar cu o replică memorabilă.
    —  Pacea, domnilor, pacea...
    In holul cam îngust se bulucesc cei din dreapta, cei din stînga, cei din mijloc, şopocăind, zîmbind şi sîcîindu-se reciproc. Valul se îngustează spre uşă, cat nisipul într-o pîlnie.
    Apar subiectele vagi.
    —      Cică împăratul Napoleon suferă de vezică ! spune cineva. Fără să se ştie de ce ştirea pare pentru unii foarte comică. Se rîde mult de „augusta beşică“.
    —      E posibil, toată vremea e la băi ! replică mohorît şi fără umor Marghiloman.
    Ion Ghica pune ochii pe un individ mărunţel, tuciuriu, care se strecoară pe uşă grăbit.
    „Unde naiba l-am văzut ?“
    Dar nu apucă să se dumirească din pricina lui Grigore Sturdza care fredonează chiar în urechea lui primele măsuri din Ciaccona lui Bach.
    „Ca să vezi de ce-i arde acestuia !“
    Din băncile ministeriale s-au scurs, cu o modestie bine jucată, Barbu Catargiu şi fraţii săi de guvern : Ar-sache, moţăind cu perfidie, Brăiloiu, cu pîntecul său ascuţit şi sprîncenele lui îmbinate şi Iancu Ghica într-o prea frumoasă uniformă militară.
    Cineva, ieşind din loja publicului, rîde gros — un rîs de o poftă insolentă. Ghica îşi aşteaptă rîndul la gura pîlnieL
 253
    Treptele de lemn, cele patru, pe care orice vicepreşedinte de Cameră trebuie să le coboare după ce încheie lucrările sînt curbate spre mijloc ca nişte scoici.
    Lahovary îl ţine de braţ pe Filipescu-Vadavos şi-i comunică, împăienjenindu-şi ochii, cine ştie ce zvon. Acela chicoteşte parcă gîdilat.
    în hol, întîlnirile sînt imprevizibile şi de aceea au hazul lor. ,
    —      Ce faci, tinere Carada ? întreabă vesel beizadea Mitică pe jurnalistul de la Românul, care iese printre cei din loja publicului cu o mască scîrbită. Şi, mai tare, pentru a arăta partizanilor, prietenilor, simpatizanţilor că n-au fost trădaţi, proţăpindu-se pe.bastonul cu măciulie de argint şi pe picioruşele sale răscrăcărate : Va trebui să decomandaţi taraful...
    —      Mă gîndesc prin ce se justifică absolutismul majorităţii parlamentare, răspunde „zurbagiul liberal“, dacă nu prin acelaşi principiu ca absolutismul monarhic !
    —      Ehehe ! O fi mai justificat absolutismul liberal, absolutismul minorităţii ?
-   Beizadeaua, arborînd aerul lui de brutală cumsecădenie* se răsuceşte în dreapta şi în stînga, parcă în căutare de martori, şi exclamă :
    —  Nu vă place constituţionalismul ?
    E rîndul lui Carada, în hăinuţa lui primăvăratecă, modernă, mototolită la spate şi la mîneci, să şuiere :
    —      Ba ne place, ba ne place, dar legea electorală este oare ea democratică ? Aruncă în Adunare toată oligarhia, coane, trebuie să recunoaşteţi ! în Carada, Dimitrie Ghica nu şi-a găsit omul. Ştie să sfideze, ştie să mimeze, să-1 imite pe cel care îl ironizează distrugîndu-i scenariul. Se da un pas înapoi, îşi priveşte adversarul jovial şi continuă : Asta-i majoritate, coane Mitică ? Nu, zău, uneori îmi vine să mă frec la ochi, nu-mi pot imagina ce văd : eu sînt contemporan cu stimabilul nostru prim-ministru, Barbu Catargiu ? Păi, ne despart secole, coane ! Zău ţ Secole !
    Ghica trecînd pe lîngă ei, uşor somnolent, fiind martor ultimei replici, intervine :
254
    —       Vă încredinţez, domnule Carada, că n-aţi fi putut trăi fără Barbu Catargiu. Se spune : vrăjmaşul înţelept e mai bun decît prietenul fără minte ! Zîmbete, hohote, adeziuni nesemnate. Destinul ne rezervă nu numai duioşi amici, dar, mai ales, ireconciliabili adversari, care au meritul uneori de a ne pune în lumină principiile mai bine decît o facem noi înşine.
    —       Ai dreptate, dragul meu, convine beizadea Mitică, ce s-ar face conservatorii fără liberali şi liberalii fără conservatori ? Şi îşi ridică pălăria de pai în faţa lui Barbu Catargiu însuşi.
    Acesta traversează holul înconjurat de o mică suită, foarte agitată de succesul ultimului său discurs.
    —       Felicitări, coane Barbule !. răsare Slătineanu din-tr-un grup. Asta vreau : un guvern de fier !
    —       Un guvern condus de un aristocrat împieliţat ! comentează Carada.
    Nimic din ţinuta primului ministru nu arată că este sensibil la elogii. Calcă pe picioarele sale elastice avînd aerul unei alteţe abia întronate. Costumul sobru în dungi şi cravata de un albastru închis, cenuşiu taie în două încăperea cu pereţi mohorîţi, ca o pasăre cerul dinaintea ploii. Se mulţumeşte să murmure destul de distinct, parcă deprimat, în ciuda marelui succes :
    —       Les meilleurs soupes vont sortir des vieilles re-cettes !
    Partizanii săi se simt datori să rîdă. Ah, se aşteptau la mai mult. C. Cantacuzino îşi bălăbăne braţele moi pe lîngă trupul rotofei şi dă din cap mulţumit. Insă ceilalţi mai aşieaptă, parcă mai aşteaptă o replică dură, crîncenă, tăioasă, care nu mai vine,, nu vine şi-i melancolizează.
    —       Uite la el, îl arată destul de violent pentru a atrage privirile, deputatul Văsescu unui prieten din public, a cheltuit zeci de mii de galbeni în ’48 pentru întreţinerea armatelor ruseşti, e firesc să nu dorească aniversarea acelei revoluţii ! A jefuit apoi statul cu amîndouă mîinile !
    —       Ne întoarcem la feudalism, frate, mormăie Anton Arion, la barbarie. Ce constituţionalism ! Ce democraţie !
    Iată ce înseamnă să n-ai replică. Vin adversarii cu tupeul lor, cu lipsa lor de umor...
 255
    —      Ultima formă de teroare, şopteşte Ghica la urechea sensibilă a lui Dimitrie Ghica, este cea a ironiei... Ce se întîmplă cu Barbu Catargiu ? Pare leşuit.
    —      Dumnezeule, chiar cască ! „Fanariotul“, „apărătorul drepturilor moştenite“ abia îşi ţine fălcile ! Relaxare după un imens efort.
    Efortul de a fi elocvent şi arogant, oarecum în familie.
    Cînd pluteşte un duh al neliniştii, al nesiguranţei, e bine să simţi că pînă şi adversarul' îţi este rudă. Te obişnuieşti mai uşor cu jertfa patriotică.
    Hainele umede de sudoare atîrnă greu pe umeri şi parcă nimeni nu mai are răbdare. Se înghesuie în faţa uşii ca la ieşirea din teatru, cu un fel de grabă amabilă : acolo găseşti sentimentalism şi flecăreală, aici încordare şi trăncăneală, acolo extaz şi mondenitate, aici luciditate şi nervi...
    —      Ce orator admirabil este Catargiu î exclamă Otete-leşanu. ,■
    —  Un om admirabil ! îl corectează Cantacuzino.
    —      V-aţi pierdut minţile, domnilor! face Dimitrie Ghica, răsucindu-şi bastonul. E foarte încîntat de ceea ce are de spus şi se întoarce spre Carada : Ăştia ar fi în stare să-l sanctifice ! Bre, bre ! Şi cînd te gîndeşti că taică-meu l-a pedepsit cu o falangă zdravănă pentru că-1 prinsese Palama, noaptea, la nevastă-sa. Zăpăcitul, s-a apucat să tragă în ce a nimerit. Ei bine, a nimerit chiar în soţ ! A rămas biata cucoană văduvă pînă în ziua de azi !
    In mica piaţă a Mitropoliei trăsurile se împiedicş unele pe altele ca de obicei. E cald, zăpuşeală de seară înceată, lingavă. Din uşa Adunării, Ghica vede casa mitropolitană scăldată într-o lumină roz-portocalie. Bucureştiul e jos, la poalele dealului acoperit de mătasea verde a copacilor. Un vînt moale, lin mişcă tufele de tamarisc de pe marginea aleii.
    —      „Pacea, domnilor, pacea...“ îl citează Ghica pe Catargiu.
    Beizadea Mitică şi Carada se îndeasă în spatele lui, împinşi la rîndul lor de ceilalţi deputaţi, miniştri, onor public. Cei din faţă îşi aşteaptă trăsurile. Valeţii se agită.
 256
    Barbu Catargiu se desparte eu saluturi fierbinţi de C. Cantacuzino care l-a secondat încercînd să-i rupă puţin din aureolă — din acel covrig auriu şi rumen. Ministrul are un surîs tandru, neobişnuit, fratern. Şi-a vîrît monoclul în ochiul drept şi zîmbeşte senin spre nimeni, ur-cînd împreună cu Nicolae Bibescu în frumoasa trăsură a prefectului de poliţie. In grabă, cu o ciudată precipitare, îi salută pe Arsache şi pe Brăiloiu. Acesta îi spune ceva ce se pierde în nechezat de cal, ropot de roţi şi voci răsucite.
    De ce o fi atît de grăbit primul ministru ?
    Plagino şi-a pierdut pălăria în învălmăşeală, dar. un servitor al Adunării i-o aduce ţinînd-o pe braţe ca pe un tort cu frişca. Şi, în sfîrşit, primele atelaje o pornesc la vale.
    —      Miroase a fîn cosit, remarcă Ghica lăsîndu-şi pleoapele grele peste ochi. Ah, şi a cămăşi ude !
    Atunci se aude o împuşcătură şi porumbeii din clopotniţa Mitropoliei îşi fîlfîie aripile argintii cu un sunet metalic.
    —      Care-i nebunul ăla care trage în columbe ziua în amiaza mare ? ! se miră beizadea Mitică.
    Din stînga lui, Carada, cu ochii pe bolta de un albastru roşietic, scoate un hohot gîjîit :
    —   Vrugn excentrig...
    După ce. âu trecut pe sub umbra porţii, Nicolae Bibescu se apleacă spre Barbu Catargiu, să-i dea şi el felicitările cuvenite. Dar ceea ce vede nu-i place, zău, riu-i place. Primul ministru stă cu ochii holbaţi la scăunelul din faţa lor şi cu bărbia în piept^ cu o expresie atît de uluită încît prefectul se îndoaie peste genunchii ministrului şi-l întreabă :
    —   Coane Barbule, eşti supărat ?
    Auzi ce prostie să-l întrebe pe un om împuşcat în ceafă.
    Bietul conu Barbu, ca răspuns, se prăvale pe genunchii lui Bibescu, fără veste, şi acesta, în calitatea sa de prefect al Poliţiei, poate contempla cu groază ceafa lui plină de sînge, gaura aceea oribilă dia care gîlgîie nemiloasă şi
exuberantă viaţa omului de nădejde al partidului conservator.
    Doamne, cine poate privi aşa ceva ?
    Nicolae Bibescu vrea întîi să-l împingă cu oroare pe cel care i-a scăldat frumoşii lui pantaloni în lichidul acela cald, îngrozitor de cald. Apoi urlă spre vizitiu să oprească. Armăsarii nechează la violenţa cu care li se strîng hamurile, trăsurile din spate scîrţîie pe pietrişul aleii şi în uru-iala generală se distinge vocea lui Plagino venit în goană lîngă trăsură.
    —  Să nu mişte nimeni !
    Nu mişcă nimeni.
    Caii, porumbeii, foşnetele moi ale grădinii Mitropoliei îşi continuă frămîntarea, numai oamenii au încremenit, au amuţit cîteva secunde în mirare, neîncredere, consternare, încordaţi. Sîngele gîlgîie ca un izvor purpuriu.
    —  In Catargiu au tras, spune solemn beizadea Mitică.
    —      Nu se poate, urlă cineva şi rumoarea începe să crească disperată.
    Arsache aleargă spre'trăsura prefectului :
    —  Măsuri, luaţi măsuri !
    Jandarmii din uşa Adunării şi cei de la poalele dealului sînt strigaţi cu goarna de vizitiu. Bibescu îl aşează domol pe Catargiu cu spatele rezemat de canapeaua trăsurii. Soarele bate în ochii deschişi, uimiţi, care îşi recapătă treptat acea ciudată expresie fraternă, şi mîna tandră şi cam reticentă a prefectului îi apasă cu oarecare stîngăcie pe pleoape şi, pentru totdeauna privirea deosebit de trufaşă, de o inteligenţă âtît de suficientă sieşi, privirea unui om ce avea vina enormă de a^şi reprezenta prea bine, prea elocvent clasa, dar oricît de tarat de prejudecăţi şi convingeri retrograde, iubise şi se bucurase de viaţă* privirea aceasta este retezată pentru totdeauna.
    Totul este acum prea trist pentru conu Barbu Catargiu care îşi lasă sîngele să i se reverse pe haine, pe cămaşa albă, scrobită, pe pluşul verde smarald al trăsurii cu un început de zîmbet relaxat. „Nu mai am nevoie de voi. Nu mai am nevoie de nimic. Mi-e bine! Eu am scăpat, domnilor ! Vedeţi ce faceţi cu legea agrară !“ Are, în fe-
 Iul cum zace în propriul lui sînge, o lehamite boierească de altădată.
    In timpul acesta bătrînul Cantacuzino începe să răcnească :
    —   L-au omorît, l-au omorît!
    Aleargă de colo colo, printre deputaţi şi miniştri, ţi-nîndu-şi braţele încrucişate pe piept, aşteptînd de undeva, din lume, un glonţ şi pentru el.
    Bibescu se dă jos din trăsură, ferindu-se de trupul în-sîngerat pe care însă îl dezechilibrează :
    —       Ah, pardon ! face dintr-o politeţe reflexă. Apoi porunceşte vizitiului să-l ducă pe „conu Barbu“, acasă. Cum doctorul Arsache priveşte de jos, de lîngă portieră, cu o uimire tîmpă şi parcă descoperind un lucru nou, o expresivitate nouă în trupul voinic al prietenului său, prefectul îi face semn să urce, să urce, să însoţească „victima“ spre casă.
    Capul lui Catargiu atîrnă acum moale pe un umăr, adormit^ mulţumit, iar sîngele se prelinge din canapeaua pluşată pe podeaua cu şipci galbene ca mierea a trăsurii şi acolo se face o mică baltă în care fostul ministru îşi scaldă pantofii de lac.
    Dacă pe Cantacuzino, fiul său l-a potolit, Slătineanu i-a preluat cursa. Se agită printre trăsuri, deputaţi, cai, jandarmi şi popi, ieşiţi. acum toţi în mica piaţă să vadă fapta diavolească :
    —       Eu i-am spus ! L-am prevenit ! I se pregătea asta... Dar el nu, nu şi nu ! Ce nenorocire ! Ce nenorocire !
    Luîndu-1 de umeri, Plagino îl împinge uşurel spre uşa Adunării. Este atît de şocat încît a rămas cu gura puţin strîmbă, iar buza de jos îi tremură. Nu poate scoate nici un cuvînt şi vrea să-i facă şi pe alţii să tacă. încearcă să-i vîre pe toţi în sală, de parcă acolo timpul s-ar întoarce înapoi şi Barbu Catargiu le-ar acoperi vocile :
    —: Pacea, domnilor, pacea...
    Proptit în baston, în mijlocul pieţei, Dimitrie Ghica turuie :
    —       Au ştiut în cine să lovească ! Să vezi ce iese de aici. Au retezat capul conservatorilor !
    Cine sînt ei ? Pe cine cuprinde acest plural ?
 259
    Jandarmii minaţi spre clopotniţă fac semne disperate de sus că n-au găsit nimic. Micul foişor e pustiu. Doar găinaţ de porumbei şi paiele căzute din cuiburile de rîn-dunică. Alţii foşgăie prin tufişurile dimprejur, iar cîţiva, apăruţi fără veste, îndeasă pe deputaţi înlăuntrul Camerei.
    —      Vă rugăm să intraţi ! înţelegeţi ! Vă rugăm să intraţi !
    Din balconul casei mitropolitane însuşi prea-fericitul, aflînd cele întîmplate, ridică braţul şi face semnul crucii asupra norodului care se vînzoleşte. Un călugăr se repede să tragă clopotele. . Bang ! Bang !
    —   Opriţi-1, porunceşte Bibescu.
    Şi în liniştea scurtă care se prăvale din clopotniţă :
    —   Ne-am făcut de rîs în faţa Europei, rosteşte Carada.
    —      Ce Europa ! Ce Europa ! strigă la el indignat beizadea Mitică. Lasă-mă, dom’le, cu Europa ! E plină de atentate !
    Din uşa Adunării, Ghica mai priveşte o dată piaţeta.
    —   Asta ne mai lipsea !
    Cine trăsese ?
    Barbu Catargiu murea de moarte năpraznică..
    Deasupra vînzolelii generale se rotesc, se rotesc porumbeii argintii.
    Moartea cealaltă, obişnuită, vine dintr-o armă divină, se insinuează molcom, ostenit, în silă ca şi cînd. însuşi Dumnezeu se plictiseşte de vînătoarea aceasta şi uneori, din nerăbdare, enervare, capriciu, trage aiurea în cine se nimereşte şi cad sub rafală copii, bătrîni, tineri, femei abia scăpate de sarcină, prunci abia născuţi.... Dar moartea astalaltă nu este deloc plictisită, are ceva frenetic şi vital în ea.
    Cine trăsese ?
    Piaţa Mitropoliei arată ca o liotă de muşte rupînd din-tr-un cadavru. Dar în Valâhia lucrurile se petrec în aşa fel încît tocmai cadavrul este sustras acestei, zumzăieli agonice.
    Cine este Barbu Catargiu ?
    Cine a fost Barbu Catargiu ?
    —      Se zice, îi spune Ghica lui Grigore Sturdza lîngă care nimerise pe una din băncile Camerei, se zice că
 ;260
prin anii r30, doi fii de boieri valahi s-ar fi dus la vestita mile Lenormand — o ghicitoare extraordinară, una cu buze subţiri, subţiri, parcă îi intraseră în gură şi le mestecase odată cu vorbele ei profetice ! Ea ar fi prezis lui Barbu Ştirbey că va purtă coroană, iar celuilalt, lui Barbu Catargiu, că, ajungînd în vîrful scării sociale, va muri de moarte violentă. Deşi Barbu Ştirbey a ajuns, într-adevăr, Domn, Barbu Catargiu nu a crezut că va muri de moarte violentă...
    In incinta Adunării, după busculada intrării, după ţipetele şi agitaţia de afară, toată lumea discută aproape în şoaptă.
    Ghica ar vrea să mai spună ceva despre surîsul acela straniu al primului ministru, surîsul acela deodată lipsit de vanitate, aproape umil. De ce ? De ce ? Tocmai el care avusese, iată, chiar azi, chiar acum o oră — dar ce este o oră ? parcă e un veac de atunci ! — un mare succes ? Apoi fusese în colţul casei mitropolitului tipul cel mic şi negricios. „De unde naiba îl cunosc ?“
    încep să circule ştiri confuze. Sînt cîţiva care se plimbă mereu între sala de şedinţe şi intrarea la care este postat un jandarm mustăcios.
    Procurorul Deşliu, trăgîndu-şi discret vesta încheiată anapoda, cu faţa cam buhăită şi o barbă stufoasă îşi face apariţia pentru a-i asigura că în curînd vor fi liberi să plece. Cînd să iasă din sală, un jandarm cam amărît, cu chipiul pe o ureche, năclăit de sudoare îi aduce un pistol vechi cu cremene.
    —      Îhî ! face procurorul şi-l bagă atent în geanta de piele bej pe care o tîrăşte cu vădită nemulţumire.
    De la tribună deputaţii par a asculta încă o dată cuvintele profetice ale primului ministru :
    —      „...voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării...“
    Aplauzele ! Unde mai sînt aplauzele acelea pline de încîntare ?
    Apariţia armei în mîna procurorului stîrneşte deodată indignarea. E ultima jignire adusă „fanariotului“. Deputaţii încep să se certe, toţi au bănuieli, toţi ţin să acuze.
 261
    Dar afară ? Afară, în oraşul cu grădini pline de crăiţe şi garofiţe, de zorele şi glicine ? In oraşul cu cireşii plini de rod din care copiii fură pe rupte... ?
    Vestea umblă cu picioroangele ei semeţe.
    Bucureşteanul e o fire epică, vrea evenimente, fuge la faţa locului şi chiar dacă nu ajunge acolo, tot zice că „am văzut cu ochii mei“. Evenimentele sînt pîinea comentariilor lui zilnice. Că doar nu vreo problemă abstractă ! Cînd cineva aduce vorba despre aşa ceva i-o taie : „Iar discuţi despre nemurirea sufletului !“ Deci trei sferturi din Bucureşti a fost lîngă primul ministru cînd acesta îşi dădea duhul.
    Cuvîntul asasinat coborîse Dealul Mitropoliei şi intrase grăbit în cîrciumioare, rătăcise o vreme printre tarabele zavergiilor întîrziaţi, se repezise prin redacţiile pline de poeţi romantici (întîrziaţi şi ei), intrase prin cuhniile caselor mari, prin prăvălioarele cu firme strîmbe. Avea un surtuc răpciugos, dar o faţă radiind de fericire. Asasinat! Toţi îl primeau cu braţele deschise.
    Numai Prinţul Alexandru Ioan I stă împreună cu secretarul său, francezul Baligot de Beyne, în camera de lucru, în faţa unui teanc de hîrtii. Hîrtii îngrămădite, caligrafiate cu grijă, dar răvăşite.
    Nu par prost dispuşi. In încăpere este un fum grosf în ciuda ferestrelor deschise, peste care văluresc alburiu-spumos perdelele de tul. Şi prin ele se vede „nemărginitul sat al Bucureştilor“, iar în plan apropiat săraca piaţetă, ce seamănă mai degrabă cu un maidan. Dar înăuntru atmosfera aduce vag a salon imperial, un Tuileries sud-est european !
    Valetul nu apucă să anunţe pe prefectul de poliţie că acesta îşi calcă numele, şi ce nume ! Trăsura de împrumut a lui C. Cantacuzino l-a purtat vitejeşte pe străzile arse de soare, pline de plozi şi animale vagabonde, deja înţesate de ţaţe şi beţivi care văzuseră totul.
    Prinţul, ridicînd privirea lui binevoitoare din maldărul de acte, îi arată lui Bibescu o faţă destinsă, surîzătoare.
    —   Ce-i cu dumneata ?
    —   A fost împuşcat Barbu Catargiu, Alteţă !
 262
    —      Asta ne mai lipsea ! spune Cuza aruncind pana din mînă (şi cum o aruncă ! oh, acest colonel Cuza, de cînd este Domn, a căpătat gesturile unor adevărate capete încoronate !), se ridică şi pocneşte energic din palmele nefiresc de îmbătrînite, brăzdate de vinişoare albăstrui. Se înfige în faţa prefectului cu greaua lui respiraţie de astmatic şi furia îi îneacă vocea :
    —  Unde erai, domnule ?
    —  Lîngă el, Alteţă !
    —      Din ce în ce mai interesant ! Ai o poliţie care te iubeşte, te lasă lîngă victimă cu multă căldură !
    Domnitorul se plimbă între biroul £U hîrtiile răvăşite, fereastră şi ţeapănul soldat de plumb care este prefectul de poliţie cu nume ilustru.
    —  Asasinul ! Vreau asasinul, domnule Prefect !
    Are umerii ridicaţi — umeri viguroşi şi totuşi fără
vlagă, revine lîngă Bibescu şi împunge cu degetul în fina uniformă a acestuia aşa cum un negustor de postav arată fabricantului sortimentul cel mai căutat :
    —  Asasinul, domnule Prefect !
    Trecînd cu trăsura înapoi, spre deputaţii care au început să se certe între ei, Bibescu vede bucureştenii ur-cînd timid Dealul Mitropoliei, parcă în aşteptarea altui asasinat. Ar merita să se mai petreacă o dată, acum e toată lumea de faţă, nu lipsesc decît ageamiii, amorezaţii ! La teatru se vede mereu chestia asta, mereu şi mereu se ucid aceiaşi nefericiţi eroi ai lumii !
    Populaţia se plimbă trăncănind pe Podul Mogoşoaiei, se agită în faţa casei Catargiului unde, spre seară, însuşi Prinţul coboară din trăsură, precedat de doi lachei cu fireturi purtînd o somptuoasă coroană de flori.
    E un Prinţ tînăr, elegant, de o nobleţe simplă, nearo-. gantă. Are un mei*s firesc, puţin leneş. Un mers de Prinţ, să fim bine, înţeleşi. Au trecut trei ani şi jumătate de cînd, aclamat de popor, „alesul naţiei“ a umplut de bucurie inimile entuziast epice ale bucureştenilor. Poporul nu vede deocamdată nimic din ceea ce a promis, nimic din străduinţele sale ri-a ajuns la el, dar îl iubeşte şi are încredere în el. Mulţimea îi rămîne fidelă, fără avantaje ! Aşa este în Orient ! Aşteptarea, răbdarea sînt virtuţi
 263
aproape necontrolate ! Nu ca în Occident unde, după o lună, leaderul aclamat este aruncat peste zid. Nu, nu, aici e ca în Orient. Aici este ca în Orient, adică leaderul mulţimii este boicotat în timp numai de indiferenţa mulţimii. Căci ce este aşteptarea aceasta amorfă şi cîrîitoare. dacă nu indiferenţă ?
    La marginea Bucureştiului, bivolii îşi rumegă paşnic iarba mutîndu-şi alene trupurile greoaie, negre pe mai-danurile pline de gorgane. Apa Dîmboviţei, cristalină şi zglobie pe la Ciurel iese dincolo de Văcăreşti, groasă, murdară, duhnind a de toate. S-ar grăbi, dar nu mai poate, se tîrăşte năucă, pMnsă, ca o femeie violată.
    La fereastra unei case din Piaţa Sfîntului Anton, o fată citeşte, cu fruntea aplecată mult peste coperţile cerate, un roman : Misterele Bucureştilor.
    In pavilionul de la Şosea un derbedeu munceşte din greu să sape o inscripţie ruşinoasă. Limba scoasă în colţul gurii urmăreşte cu satisfacţie mersul custurii.
    Doar în Cişmigiu, un bătrîn frumos, foarte frumos, cu părul de un alb imaculat se plimbă pe alei împungînd cu bastonul pietrişul mărunt.
    Un asasinat ?
    Ah, trebuia să se ajungă aici ! Tinerii din ziua de azi ! Oamenii politici s-au aprins rău. Disperarea studiată a revoluţiei a ajuns buluceală pentru putere.
    Barbu Catargiu a fost înmormîntat cu pompă. în biserica Sărindar sclipeau pe perniţe de catifea albastră decoraţiile ruseşti, austriece, turceşti... Multora le-a lăsat gura apă. Discursuri pline de simţire.
    Şi arestările încep în cascadă.
    Conservatorii dau vina pe liberali şi aceştia se trezesc la zdup. Sînt fraţii Golescu acolo, sînt. fraţii Brătianu şi C.A. Rosetti, Orăşanu, Serurie, Valentineanu, Vlăsceanu şi alţii. Iată-i pe amicii poporului, inamicii tiraniei aruncaţi în camere murdare, fără paturi...
    Procurorul nu mai pridideşte.
    N-are probe, n-are probe !
    Şi odată cu arestările încep să se înmulţească zvonurile.
 264
    Asasinul este liberal sau năimit de liberali.
    —       Ăştia nu mai au nici un Dumnezeu, spune C. Can-tacuzino făcînd cărţile. Aduc la noi comunismul, anarhismul...
    —       Păi ce-au învăţat ei de la Mazzini ? se întreabă sarcastic Barbu Slătineanu, ce-au învăţat dînşii la Paris ? Vorba lui Catargiu, săracul, „au supt veninul, nu laptele civilizaţiei“.
    —       Brătianu prepara bombe şi punea la cale atentate, ehe-he, are experienţă... are şcoală...
    Cărţile sînt răsfirate încet, încet, colţ cu colţ, fîsîie mătăsos.
    —   Pas !
    —   Trei cărţi !
    —   Servit!
    Scarlat Bărcănescu îşi numără fisele.
    —       Bine, domnilor ! Nu mă împotrivesc, zice, aruncă banii şi filînd pachetul din mînă : Dacă au văzut că Prinţul nu le pune în braţe ţara, vor măcar să-şi radă adversarii. Dacă au văzut că în Cameră nu au suficiente voturi, vor să ridice pe ţărani în capul proprietarilor.
    —   Pas !
    ----Ce faci, dom’le, te retragi ? Nu mai ai nici un
haz !
    —       De data asta ! îmi rezerv hazul pentru cîncT mi-o surîde şansa !
    Varianta celor din arestul Poliţiei :
    —       Ministerul profită de acest nenorocit eveniment pentru a se răzbuna pe liberali, spune Dumitru Brătianu procurorului. Vor să ne pună pe frunte stigmatul asasinatului politic !
    Parchetul îi-eliberează pe suspecţi pentru lipsă de probe.
    Şi ei cer, desigur, reparaţii morale.
    —       Să fie reparat Catargiu, replică Arsache care a preluat conducerea guvernului.
    în ziua de 11 iunie, batjocorind memoria Revoluţiei şi onorînd memoria lui Catargiu, Camera votează legea a-grară. Ţăranii nu numai că nu capătă nimic, dar sînt daţi afară de^pe pămînturile pe care le lucraseră.
 265
    Grigore Sturdza, cu vîrijosul lui cinism, îndrăzneşte :
    —      Tot răul spre bine ! Dumnezeu să-l ierte pe mort, trăiască supravieţuitorii !
    De la tribuna la care „mortul“ îşi ţinuse ultimul discurs, generalul I. Em. Florescu spune patetic :
    —      Nu, domnilor ! Nu poate fi moarte mai ambiţioasă decît a ilustrului nostru coleg ! El a murit la moment, ca să-i rămîie numele nemuritor !
    Cine este Barbu Catargiu ?
    Cine a fost Barbu Catargiu ?
    Era cel ce făcuse suprema jertfă pentru binele proprietăţii ? Guvernul cere Adunării puteri discreţionare pentru şase luni. I se dau. Chiar şi Ion Ghica are bila albă în mînă :
    —   La naiba, nu-mi plac aceste căsăpeli...
    Noroc că Prinţul Cuza nu acceptă dictatura.
    Atunci, alt zvon.
    Asasinul este chiar un om al lui Cuza.
    —      Ascultă-mă pe mine, domnule Rosetti, spune Ca-rada în redacţia Românului. Prinţul a lucrat la chestia asta, iar nebunul de Valentineanu e băgat pînă în gît în afacere. O ştiu de la el. Un bănăţean a făcut-o şi o să scape pentru câ e acoperit bine. Cuza a vrut să-i decapiteze pe conservatori, cum zice beizadea Mitică, să-i compromită şi pe liberali cu această ocazie pentru a-şi aduce oamenii lui şi pentru a cere puteri discreţionare nu Camerei, ci Puterilor garante, şi nu pentru guvern, ci pentru sine. Aici e lucrătură subţire cu aţă groasă !
    Prăpăstios şi dramatic, Rosetti îşi plimbă ochii exolf-talmici deasupra poporului său de colaboratori strînşi în panica evenimentelor în cămăruţa modestă unde se concep marile campanii ale roşilor şi rosteşte grav :
    —      Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre prăbuşirea constituţionalismului... Nici nu ne-am obişnuit bine cu democraţia şi Prinţul vrea puterea absolută, regim personal !
    —      Asta va arunca ţara în tiranie ! îl continuă Cara-da, abia scăpat din anchetă. Filipescu-Vadavos declarase a-1 fi văzut în clopotniţă. „Ce să caut acolo ? Doar ca să trag clopotele marilor noastre idealuri !“ Dar cum afir-
266
maţia n-a părut destul de convingătoare, l-a chemat ca martor pe Dimitrie Ghica : „Era lîngă mine, dom’le !“.
    Lui Valentineanu i s-a arătat pistolul cu cremene.
    —   Il cunoşti ?
    —   De unde să-l cunosc, domnule procuror ?
    —   Cu el l-au omorît pe Barbu Catargiu.
    E seară. Prin ferestrele deschise ale camerei de instrucţie pătrund razele portocalii ale apusului. O perdea de salcîmi le filtrează jucăuş. Directorul Reformei rîde, urmărind pana tahigrafului care asistă la discuţie.
    —      Glumeşti, domnule procuror ! Cu o rugină ca asta nu poate nimeni omorî un om.
    Procurorul Deşliu îl trimite la toţi dracii.
    —   Să intre Dunca Iosif.
    Ardeleanul mic, îndesat, negricios se aşează pe scaun.
    —   Cunoşti pistolul acesta ?
    —   De unde să-l cunosc ?
    Pe la miezul nopţii, la Brofft se     ştie că procurorul    a
fost destituit. Lăcătuşul şi calfa, care reparaseră hîrbul acela de * pistol, nu recunoscuseră pe nici unul dintre anchetaţi :       \
    —   Ist niht der !
    La Raşca, în timp ce fetiţele cu      pene de struţ   şi pa-
iete dansează cu zel pe scenă, Carada insistă :
    —      Păi nici nu-1 puteau recunoaşte pe ardelean aceşti nenorociţi lăcătuşi, dacă la ei a fost un bănăţean, omul lui Cuza...
    —      Nici pomeneală ! Nici pomeneală ! se lansează un negustor de făină. Astea sînt bazaconii ! Altul e adevărul !
    —   Ai dumneata un alt zvon      la îndemînă ?
    —   Ce zvon ?   E limpede ca     lumina zilei... Prefectul,
Nicolae Bibescu, a tras. A profitat de umbra din poarta Mitropoliei, de neatenţia dorobanţilor, a tras de aproape, cum s-a spus, şi a aruncat pistolul... Compromite guvernarea Prinţului ca să vină tată-său la tron.
    —   E posibil ! Zău, e posibil,  remarcă expert    un   amic.
    —   Risca prea  mult ! respinge  un altul.
    —   Nu risca nimic. Era singur cu el în trăsură ?
    —   Era.
267
    —  Putea să tragă şi să arunce arma ?
    —  Putea.
    —  Deci?
    Cînd toate zvonurile s-au răspîndit, cînd toate versiunile au fost comentate, cînd societatea bucureşteană s-a împărţit în tabere, a şuşotit, a depănat fir cu fir, a optat, a analizat totul — totul a părut... posibil.
    Iar asasinul real nu a mai prezentat nici un interes. A fost uitat.
    Ghica privindu-şi vîrfurile pantofilor subţiri de vară i-a spus socrului său, care, de cînd îşi donase statului colecţia de antichităţi şi monezile, căpătase un aer dezorientat :
    —  Dar, zău, cine a fost Barbu Catargiu ?
                                                      III
    încet, încet, Ana Theodory o împingea pe Ludwiga Sniadeska în trecut. Şi cşl mai ciudat lucru era felul inocent şi parcă melancolic cu care o făcea. Dacă Gradowicz, la cei patruzeci şi cinci de ani ai săi se lăsa încercuit cu o uşoară duioşie paternă, nu putea să nu recunoască în tactica instinctivă a fetei de a-şi îndepărta bănuita rivală prin analiză, curiozitate şi molcomă strategie, un regret bizar.
    Tinereţea ei nu era trufaşă, nu avea aerul triumfător al animalelor crude, stăpîne pe o avere în plină prosperitate, inconştiente de friabilitatea lor. Văzîndu-şi mama frumoasă, plină de viaţă şi cu o strălucire matură luptîn-du-se cu singurătatea şi neliniştile vîrstei, Ana Theodory se temea de puterea ei. înţelesese prea repede că este temporară. De aceea privea relaţiile dintre ea şi Gradowicz ca pe un joc vinovat din care excludeau, pe nedrept, o fiinţă fără apărare şi faţă de care ea avea un nemeritat avantaj. Naivitatea o împiedica-să vadă forţa Ludwi-găi, nu-şi putea imagina cît de liberă şi cît de trufaşă
 268
era cea pe care, cu milă, o alunga în trecutul bărbatului... Gradowicz îi întreţinea născocirile povestindu-i tot felul de lucruri delicate din viaţa lui, suferinţele iubirii, mai ales (fără să o numească pe scrupuloasa lui corespondentă) şi fata construia, generoasă, o istorie : ceea ce fusese, ceea ce ar fi putut fi şi ceea ce numai fantezia îşi îngăduia să spere a fi, se amestecau deosebit de amuzant.
    —      Dacă atunci cînd aţi cunoscut-o pe ea, spunea Ana iăsînd braţul moale pe marginea fotoliului şi rostea acel ea cu atîta căldură încît lui Gradowicz i se înmuiau genunchii de emoţie, pasiunea dumneavoastră a fost stimulată de admiraţia pe care o purtaţi soţului ei (şi în mintea lui Gradowicz se rula rapid scena „primei întîlniri“ cu Ludwiga atîrnată de braţul lui Czayka, semănînd cu o pasăre zburlită, agăţată de tolba unui vînător nebun), mai tîrziu admiraţia aceasta a înăbuşit-o. Dacă el ar fi fost un om obişnuit aţi fi cutezat să i-o răpiţi sau v-aţi fi îndrăgostit de ea...
    Ar fi cutezat să i-o răpească ?
    Ah, iată cum pasiunea lui îşi dezvăluia latura comodă ! N-a vrut niciodată să cuteze asta. Dar dacă nu s-ar fi îndrăgostit de Ludwiga Sniadeska şi de pălăriile ei ofilite, viaţa i-ar mai fi fost suportabilă ?
    Czayka, pe care îl descrisese în grabă ca pe „un revoluţionar“ —* putea pune mîna pe inimă declarînd asta oricui, nu numai fetei pe care destinul i-o adusese înainte exact la limita decentă a unui capriciu sentimental — nu mai putea fi dat jos din mintea Anei, de pe baricadele pariziene cuprinse de flăcări. Ochii ei sclipeau plini de veneraţie şi Gradowicz se simţea frustrat a doua oară de prietenul său. Numai că, bîjbîind în căutarea femeii aceleia, Ana o urca şi pe ea pe baricade, ceea ce îi stîrnea o uşoară ilaritate.
    Zău îi stătea bine cu pălăriile ei flendurite, acolo, peste pietrele smulse ale caldarîmului, peste butoaie şi mobile sfărîmate, fluturînd un tricolor cîrpit la repezeală.
    Ah, Ludwiga, Ludwiga !
    Nu, serios, ideea de a se îndrăgosti de o femeie închisă în cabinete diplomatice fusese absolut neserioasă ! De
269
una ca aceasta, cum o inventa Ana, trebuia să se îndrăgostească 1
    Fata era gata oricînd să-l ia sub protecţia ei, încercînd să-i înţeleagă slăbiciunile, să i le înveşmînte în romantice mătăsuri. Exaltarea ei firească, temperamentală îşi găsise spaţiul unde să se impună. Curiozitatea se hrănea la ea din bucuria dureroasă a primei gelozii. Iar el era pentru prima dată mulţumit de nefericita lui pasiune, căci cineva, în loc s-o dispreţuiască, o respecta şi, uneori, avea chiar senzaţia că are asupra lui Czayka şi a Ludwigăi o superioritate : cel învins, „szczery przyjaciet“, era mai nobil !
    Gradowicz se vedea cu plăcere disputat. Nu într-o realitate vulgară, ci într-una creată de imaginaţia febrilă a Anei.
    Ce stare nespus de dulce !
    Orgoliul lui sălta din obstacol în obstacol, făcea piruete gingaşe ! Ana îl întreba despre „marea lui dragoste“, cu aerul că atinge în treacăt o rană mereu deschisă, dar pe care el nici nu dorea s-o închidă, şi aici părea a-şi plasa ea însăşi suferinţa.
    Menuetul acestor ipocrizii, sau nici măcar ipocrizii, doar amabile politeţuri sentimentale, se desfăşura sub cerul de toamnă încă timpurie al Bucureştiului, oraşul care îngăduia iubirea cu atîta generozitate şi lipsă de prejudecăţi. Plecînd din casa doamnei Theodory, pe străzile blîn-de ale acestui decor de operetă, Gradowicz era cuprins de un fel de fericire hilară. Ii venea să ţopăie pe pietrele caldarîmului cu o exuberanţă tinerească. începea să-şi explice de ce bărbaţi cu părul alb făceau în acest peisaj pasiuni dezmăţate,, ruinîndu-şi averile considerabile pentru cîte o sărmană cîntăreaţă franţuzoaică, venită în amurgul unei cariere periferice prin sud-estul Europei, de ce fetişcane de neam se lăsau răpite de foştii robi şi de ce oamenii politici aveau reputaţia unei senzualităţi cam triviale
—   se apărau de boarea umedă a oraşului sau căutau ultima salvare, din plictiseală, într-o aventură frivolă, exuberantă, perdantă !
    Ajuns acasă printre obiectele lui familiare, se gîndea dacă tocmai această senzorialitate toropitoare, dar care
 270
irita fantezia nu era plasa întinsă, cu ochii plecaţi, de prea tînăra sa prietenă... Apoi, întins în pat, sub plapuma de lînă mirosind a lavandă şi protejîndu-1 de adierile lîn-cede ale începutului de toamnă, căuta, apelînd disperat la bătrîna lui raţiune, să analizeze situaţia pe toate feţele, pe cele bune şi pe cele rele, pe cele întunecoase şi pe cele luminoase şi descoperea că rana Ludwigăi, provocată de indiferenţă şi depărtare, se acoperea de un strat fin, tămăduitor... îl privea cu uimire : „Deci orice este posibil ! Orice fantasmă se prăbuşeşte sub neliniştea unui nou început !“ încă nu pricepea cum ar putea folosi darul Anei, atît de neaşteptat ? 1-1 pusese în braţe, cu toată graţia ei caligrafică şi perfidă, iar el rămăsese să-l contemple, tîmp, „ca un adevărat bărbat la patruzeci şi cinci de ani !“ Şi, totuşi, era foarte plăcut să o iei de la capăt, să iubeşti altfel, să suferi altfel, mai ales la patruzeci şi cinci de ani. Uneori sufletul i se umplea de o asemenea bucurie încît scrisorile către Ludwiga şi Alleon se în-cărcau de veşti preţioase cum ar fi : „la Bucureşti bate un vînt subţire, călduţ“ sau „ieri a plouat cu băşici“ sau „aleile Cişmigiului sînt pline de castane“, fraze pe care se grăbea apoi să le. şteargă, pentru a nu-şi nedumeri interlocutorii.
    Se ducea în vizităr şi conversa cu doamna Theodory, ca şi cînd doi prieteni, sau mai grav, doi fraţi şi-ar comenta afacerile zilnice (văduva îl consulta, de altfel, în problemele bancare sau administrative), societatea, evenimentele în curs... Şi, deodată, apărea făptura firavă, care păşind mic-mic pe covoarele scumpe ale salonului, îl sfida cu idealitatea ei romantică. Atunci Gradowicz se gîndea că nu este cuviincios pentru el să se prăbuşească într-o asemenea povestioară sentimentală. Avea vîrsta tulbure a mamei ei, era un om care purta în spate un exil, o patrie chinuită, sfîrtecată, o dublă existenţă, o muncă de cîrtiţă care înăbuşea truda lejeră a consulatului francez cu intenţii obscure, relaţii sociale interesante, dar şi interesate, tristeţea lui conspirativă şi absurda lui veneraţie pentru Ludwiga Sniadeska şi pentru pălăriile ei ofilite.
    Cum îi putea arunca Anei Theodory o asemenea po- . vară în poală ?
271
      Ce-ar fi înţeles ea din aceste istorii complicate ? Ţot ceea ce ar fi sperat în legătură cu Ana şi el avea ceva iresponsabil şi dramatic. Trăda ceva.
      Dar pe de altă parte fata îl chema, îi era foarte limpede că exercita asupra ei o influenţă neobişnuită.'
      Pentru ea Gradowicz mergea mai drept, se. îmbrăca mai elegant, îşi studia gesturile pentru a-şi rafina la maximum politeţea şi avea, pentru prima oară în viaţă, un chef nebun să albă o stabilitate prosperă.
      Ei, ajunsese şi aici!
      începuse să se gîndească la cumpărarea unei moşii din banii agonisiţi, poate a unor case în Bucureşti, iar ideea că Ana avea o zestre substanţială nu-i displăcea deloc. Viitorul i se deschidea plin de promisiuni.
      Cu braţe subtile Valahia îl acapara. Se simţea captiv şi înnodînd speranţe disperate la care deocamdată nici nu mai ţinea cine ştie cît!
      Captivitatea era dulce, aromitoare !
      îşi făcea toate socotelile cu ochii în tavanul întunecat. Teama vîrstei şi durerea despărţirii de Ludwiga îi mai păstrau o lină mîhnire care contribuia la aţîţarea pasiunii lui pentru Ana mai mult decît o sănătoasă tristeţe sau o indiferenţă insolentă.
      Dar Polonia, unde era în aceste momente Polonia ? Trupul ei sfişiat, hăcuit nemilos ?
      în scrisorile lui către Ludwiga pîlpîia o candelă mică, foarte mică, aprinsă pentru mîhnirea unei ţări care dispăruse de pe hartă.
      Se ridica din pat şi punea repede pe hîrtie ultimele informaţii din Valahia — ea, cu ispitele ei cele noi, cu promisiunile ei de tihnă şi prosperitate, îi sporea vinovăţia. încerca să se dezlege de Ludwiga, dar nu de Polonia, nu. Şi nici măcar de Ludwiga. îi legase prea tare q emoţie comună, o emoţie ce-i încărunţise. Dar parcă ieşea dintr-un năvod, dintr-o plasă ce-1 prinsese strîns şi putea, iată, să-şi mişte braţele mai liber.
      Instinctiv, Ana Theodory cultiva imaginea femeii aceleia cu vorba aspră şi cu gîndirea inflexibilă, simţind poa-c te fidelitatea de care el avea nevoie faţă de o idee mare, copleşitoare, fidelitatea care îi dădea chiar sensul vieţii.
272
    „De cincisprezece ani stau în Valahia tînjind !“ Prea mult a rezistat tentaţiilor de tot felul. Intîlnirea aceasta se petrecuse cînd se vădea foarte puternic că obosise.
    Pe Ana Theodory o cunoscuse într-o noapte de toamnă blinda în faţa teatrului. însoţise pe domnul şi doamna Ghica la spectacol şi aşteptau trăsura încurcată printre atîtea altele. Reprezentaţia fusese deosebit de tragică, oamenii ieşeau tîrînd după ei o trenă patetică : aerul umed al pieţei, zburătăceala despărţirilor, vorbele învăluite într-o grăbită nervozitate, tropotul cailor şi al roţilor, bicele exasperate ale vizitiilor, ţiuitul lor energic, un cer negru, negru şi luminile strălucitoare ale foyerului şi privirea Alexandrinei Ghica — mereu, mereu, îl uimea privirea ei, parcă se trezise dintr-un vis şi lumea din jur, printr-o ciudată răsturnare de realităţi, îi apărea, surprinzător, nefirească — toate astea se învălmăşeau cu ciudatele replici ale ucigaşului plătit — tocmai el personajul cu teama de Dumnezeu : „Conştiinţa e treabă primejdioasă, rostea actorul schimonosindu-se fără rost. Te face prea slab ; nu poţi fura, fără să te pîrască ; nu poţi sudiii, fără să te mustre ; nu poţi dormi cu nevasta altuia, fără să te dezvelească... Usucă pe cine o adăposteşte...“.
    Gradowicz era apăsat de acest amestec de profunzime şi flecăreală, de viaţa lumii care înghiţea viaţa teatrului, ca un peşte mare pe cel mic (chiar mirosea a mîl, aerul avea ceva lichid).
    —      Pe sufletele noastre s-a depus un fin praf cosmic, de sorginte shakespeariană... spusese Ghica.
    Cei mai mulţi îşi împlineau îndatoririle politeţii cu gesturi prea grăbite, aproape jignitoare.
    Lîngă ei, la cîţiva paşi, un cîine privea scena cu o seriozitate veselă, inocentă. Gradowicz nici nu auzise cînd îl chemase prinţul Ghica din pricina acelei javre melancolice care îl fixase deodată şi pe el, printre atîţia alţii, numai că ochii lor se întîlniseră şi singurătăţile lor se re-cunoscuseră ca vechii cavaleri pe cîmpul de luptă, cînd îşi zăreau pe scuturi semnele heraldice.
    —      Şi iată-1 pe prietenul nostru, domnul Jan Gradowicz, dragoman al consulatului francez; dragul meu,
273
doamna consilier Theodory şi fiica sa Ana, spunea prinţul repezit, căutîndu-şi trăsura.
    Doamna care îi întinsese mîna era o femeie de vreo patruzeci şi ceva de ani, brună, cu o carnaţie luminoasă şi cu ochii traşi spre tîmple ca la orientale. Purta o rochie de tafta brodată, cu un corsaj format din încrucişări fine de panglici violete, care se vedeau, cu o suavă îndrăzneală, în despicătura scurtei pelerine de mătase ce strălucea în ape tulburi sub felinarul teatrului. Se simţise fixat, pironit în decorul acela de o puternică voinţă. Doamna, arătînd impunător, dar purtînd şi dînsa pe umeri violenţa tragediei, neliniştea acvatică şi rapace a celorlalţi. Fuseseră de faţă şi ochii speriaţi ai cîinelui şi ţinuta atît de amabil-ironică a prinţului, de aceea nu-i dăduse prea multă atenţie. Peste întreaga societate ţipase în acel moment un formidabil pocnet de bici care amuţise pe toată lumea. Ii salvase doamna Ghica, în felul ei calm -afectuos. O trăsese pe doamna Theodory într-o* conversaţie ceremonioasă, depărtînd-o şi lăsîndu-1 deodată cu tînăra Ana, o fetişcană visătoare, însă dîrză, în care puteai fără greutate să întrevezi crizele de isterie de mîine, cele pe care anii le aduc, dintr-o nefericită îmbinare între fantezie şi realitate. Fata se plecase politicos şi-i întorsese spatele, ascunzîndu-şi timiditatea sub tinereasca sfidare. Gestul îl amuzase şi imediat îl rătăcise printre multe altele, reîntorcîndu-se la javra proptită pe labele din faţă. Aceasta continua să-l fixeze cu un început de bucurie şi de speranţă agitîndu-şi coada. Privirea lui mirată, curioasă, plină de milă în cele din urmă şi îngăduitoare, se liniştise. Acum, după cîteva luni de la scena aceasta se gîndeşte dacă nu transferase senzaţia de brutală izbire cu propriul destin, cu Ana, asupra comunicării stranii cu micul „maidanez“.
    Doamna Theodory se dovedise a fi văduva unuia din directorii .băncii Hafong din Atena care făcuse multe investiţii în Valahia din pricina naţionalităţii române a soţiei sale.
    Eă nu-1 lăsase să plutească în aburii tragediei shakespeariene şi nici în cei ai sentimentului de afecţiune pentru bietul animal vagabond.
274
    Lărgind cercul conversaţiei — cu o simplă mişcare se dăduse brusc înapoi doi paşi, ii făcuse loc cu oarecare ceremonie lui Ion Ghica. Acesta, între timp, îşi salutase toţi cunoscuţii, făcuse plecăciuni doamnelor şi aruncase cîteva replici lucioase ca lamele unor săbii scurte, turceşti prietenilor, deşi sub pleoapele lui grele mai stăruiau imaginile dramei abia terminate. Gradowicz avusese impresia că prinţul Ghica îi arunca ocheade cu înţeles. De fapt, cu aceşti doi paşi înapoi doamna nu-1 împinsese pe Ghica în faţă, ci îl recuperase pe Gradowicz din periferie şi-l adusese alături de ea, totodată stîrnind-o pe prinţesă să comenteze spectacolul.
    —     Prea multe cadavre rămîn pe scenă, spusest doamna şi vocea pierdută, cerşind replica, linsese aerul umed.
    —     Probabil că spectatorii lui Shakespeare erau mai încîntaţi cînd ştiau istoria nemiloasă ; noi, cei de azi, am vrea-o moralistă, spusese Alexandrina Ghica şi parcă îi ceruse lui aprobarea, înţelegînd interesul fetei pentru el. Aceia voiau mulţi morţi într-o tragedie,, noi vrem doar ca tot ucigaşul să fie pedepsit şi toate victimele recuperate î Ceea ce înseamnă melodramă.
    Ghica o contempla cu ochii lui somnoroşi pe tinăra Theodory, care în rochia ei simplă de muslină de mătase „petale de rose“, începuse, cu toată jacheta de velur îmbumbată peste sînii mici, să tremure :
    —     Noroc că istoria mai are haz, replicase el jucîn-du-şi cinismul ca pe un rol lejer, recompensează pe ucigaşi şi pedepseşte pe virtuoşi ! Ceea ce scoate melodrama din siropul conservant.
    Doamnele rîseseră, Gradowicz făcuse semn lui Ghiţă, care, în sfîrşit, îşi făcuse loc spre peron, dar nu-i vedea. Atunci Saşa Ghica le invitase pe cele două femei la ei pentru un ceai. Ele acceptaseră încîntate, dar Gradowicz mărturisise că, într-un neaşteptat, stupid (poate) imbold, ar dori să nu părăsească „jalnicul animal de lîngă vasul de lemn, în care se ridică frumosul leandru“. Ar vrea să-l ia cu el şi deci va trebui să le părăsească. Prinţesa, observîndu-1 parcă pentru prima dată, nu stătuse să şo-
 275
văie, ea, întotdeauna spontană în asemenea situaţii — Gra-dowicz o preţuia mult pentru naturaleţea dialogurilor ei cu tot ceea ce era viu şi fără grai, se aplecase şi-i făcuse un semn cald. Plebeul, dînd fericit din coadă, plin de încredere, avînd în ochi o bucurie intensă, ridicolă, puţin idioată, se repezise spre ea, aruncîndu-i totuşi o privire lui Gradowicz, în acelaşi timp recunoscătoare şi mîhnită. Ghica ridicase braţele spre cer :
    —  Doamne, Saşa, încă unul ?
    —      Nu pentru mine, nu pentru noi, spusese prinţesa şi, îndemnînd javra să urce la ea în trăsură, îi făcuse semn soţului ei că e pentru Gradowicz. Nu vreau să renunţ la prezenţa domnului Gradowicz la ceai, în seara asta, iar cîinele îi aparţine deja.
    Toata lumea se amuzase de felul cum se instalase animalul în trăsură, între scaune, cu ochii holbaţi de fericire şi îi aşteptase, agitîndu-şi coada stufoasă şi îmbîrli-gată.
    Ghica rămăsese să le însoţească pe cele două femei, cu trăsura lor, iar Saşa şi Gradowicz îşi purtaseră încrezătorul cîine spre casă. Pe drum, şi apoi pînă să vină ceilalţi, doamna Ghica îi făcuse „istoricul“ familiei Theodory, âşa cum ştia ea s-o facă : evenimentele nu păruseră a fi fost decît unul şi esenţial — moartea domnului consilier Theodory care lăsase soţiei şi fiicei sale o avere destul de frumoasă în străinătate, dar şi în ţară. In schimb portretele erau somptuoase : consilierul descris cu fin umor, fusese posesorul unei respectabile chelii, „lucioasă şi pigmentată ca o mobilă cu intarsii“, a unei voci „de bariton sîcîit“, doamna, o româncă dintr-o familie de negustori bogaţi de la Brăila, îşi purtase doliul cu demnitate, de parcă cinstea memoria unui adevărat nobil spaniol... Polonezul simţise în vocea Saşei un fin resentiment. Prinţul, probabil, dăruia multă atenţie văduvei.
    —      Iar Ana Theodory este cea mai gingaşă faţă pe: care am văzut-o vreodată. Ai observat ce ochi sticloşi şi dramatici are ?
    Nu, el nu prea observasé.
    —      Mă tem că o să-i treacă romantismul şi va fi şi ea o soţie de nădejde, adică va împărtăşi cu totul speranţele
276
şi mai ales interesele soţului ei, oftase Alexandrina Ghica zîmbind cu discreta ei melancolie dar, nu fără temei. Gradowicz simţise că asupra lui se aruncă alt năvod. Poruncise apoi ceaiul în salon şi hrana micului invitat care se arătase foarte încîntat de situaţie şi leorpăise cu mult interes supa în care pluteau sidefii bucăţi de carne. Apoi, îndreptînd două, trei perne de pe canapeaua franţuzească, Saşa Ghica îi şoptise :
    —      Acest biet suflet canin nu este o soluţie, domnule Gradowicz ! Altceva îi trebuie singurătăţii dumitale... Dar nu împinsese discuţia mai departe şi nu aşteptase din partea lui vreo confesiune. Am să-ţi cîiit ceva, spusese aşezîndu-se la pian, ceva repede şi năvalnic, sper să-ţi placă, ah, aş vrea eu mult să-ţi placă !
    Şi în timp ce afară se auzeau trăsura trăgînd în faţa peronului şi vocile celorlalţi, prinţesa se avîntase în micul studiu de Chopin în care o dispoziţie jucăuşă, forţată, crispată la început reuşeşte să înăbuşe, prin perseverenţă, tristeţea, senzaţia de vertij a nefericirii.
    Cînd doamna Théodory şi fiica ei, însoţite de prinţul Ghica, intraseră în salon, prinţesa se întrerupsese, lăsînd jocul la jumătatea izbînzii sale şi tristeţea încă neînvinsă. Rîsese cu un aer vinovat, vinovat :
    —  N-am putut rezista. Shakespeare este o povară...
    —      O povară a umanităţii, continuase rîzînd Ghica. El îşi revenise primul din transa spectacolului şi, ca un om de lume, îşi începuse conversaţia. Categoric, umanitatea ar fi fost mai săracă, dar şi mai uşuratecă dacă a-cest englez afurisit nu i-ar fi deschis ochii. Femeie, i-a spus el, bucură-te, dar nu uita că ai săvîrşit şi nenumărate crime !
    Saşa Ghica, ajutată de ţeposul Louis, aprindea samovarul şi-l chemase pe Gradowicz lîngă ea, şopotind :
    —      S-a întors în Bucureşti de o lună, însă, vezi, fata mai păstrează aerul acela de pension vienez, de cuminţenie muzicală, gingaşă, fără adîncime.
    Atunci privirile lui Gradowicz s-au oprit asupra fetei. Ea îl fixa cu o curiozitate îndrăzneaţă. Pentru că în sufletul lui nu se putea citi decît tristeţe şi energică dispe-
 277
rare, el încercase să acopere totul printr-o politeţe sobră. A preluat rolul lui Louis, a oferit doamnelor ceaiul, a comentat discret piesa :
    —       Mie mi-a plăcut al doilea ucigaş, spusese adresîn-du-se doamnei Theodory. Acela avea simţ moral, se gîn-dea la judecata de apoi în timp ce făptuia omorul. Aţi observat ? Celălalt îl întreabă dacă se teme de cineva şi el răspunde că nu, pentru că are „însărcinarea“ s-o facă, el se teme de propria lui conştiinţă...
    Doamna Theodory, luîndu-şi paharul de ceai în rnînă, protestase :
    —   E neverosimil ! Un ucigaş cu conştiinţă !
    Şi fiica ei răsărise dintre pernele canapelei :
    —   Ce fel de conştiinţă ?
    —       Religioasă, zîmbise prinţesa Ghica de pe scăunelul ei, de lîngă pian.
    —       Ah, făcuse micuţa Ana Theodory, aceea e credinţă, nu conştiinţă...
    Toţi o priviseră atenţi, iar Gradowicz o „văzuse“ şi de atunci, el, cel care ignorase atîtea înalte idei morale, filozofice, religioase începuse, datorită ucigaşului al doilea şi al Anei Theodory, să fie preocupat de ele şi, după ce seducţia tinerei persoane îşi desăvîrşise opera, de acele idei practice, necesare unei familii : avere, moşii, case, servitorime, conturi la bancă, proprietăţi de tot felul...
    Un vertij !
    Cum puteau concilia toate astea ?
    Trebuia întrebată Ana Theodory, nu el.»
    Plecase în seara aceea buimac, ducînd într-o lesă, dăruită de Saşa Ghica, un cîine jegos, dărîmat de emoţie, bolnav de devoţiune. Acasă, ceruse valetului să-l spele, apoi, nemulţumit de zelul acestuia, îşi suflecase mînecile halatului şi făcuse însuşi treaba. Just, căci în timpul acestei operaţii clinele fusese botezat cu un nume pe care stă-pînul i-1 tot repetase, cu o răbdare drăgăstoasă, pentru a se obişnui cu el, se hotărîse să aleagă între teamă şi recunoştinţă pe ultima. Ochii lui mari, cu pupilele dilatate îl îmbrăţişau pe Gradowicz cu imensă tandreţe, o tandreţe, totuşi, jucăuşă, cu o aparenţă de frivolitate din pricină că totul se rezuma, la acest nivel, la speranţă. Avea
278
ceva între un setter englez şi un danez, de aceea aerul lui plebeu, singuratic şi uimit îl îndemnase să-l numească Just.
    Urmase o perioadă.ciudată în care el însuşi devenise de rasă incertă. Ceva între un înflăcărat vînător şi un naiv vînat. Intrase în acea pendulare bizară — la un capăt primele probleme abstracte : viaţă, moarte, bine, rău, Dumnezeu, Diavol, la celălalt o instinctivă bucurie pentru bunurile vieţii cotidiene. Cumpărase o pădure şi-l citise pe Sfîntul Augustin, investise ceva într-o fabrică de postav şi analizase cu creionul în mînă pe Toma d’Aquino, avea în vedere o moşioară pe lîngă Giurgiu...
    Cum se puteau concilia toate astea ?
    Trebuia întrebată Ana Theodory, nu el !
    El care îi dăduse tîrcoale luni de zile, beneficiind de solidaritatea de vîrstă cu doamna Theodory, ca şi de bunăvoinţa lui Just în această privinţă, era fermecat de patetismul suplu, ar fi putut spune, într-adevăr, suplu, al tinerei sale prietene.
    —       La vîrsta ei, comenta mama, femeia de la care moştenise cu siguranţă aerul pasional (cel care explica şi „doliul spaniol44, de care vorbise Saşa Ghica, şi febrilitatea gesturilor şi chiar înfăţişarea ei „strălucitoare44), la vîrsta ei şi suferinţa e plăcută. De asta, cred, este şi atît de uşor să zăpăceşti mintea unei copile, durerile nu o înspăimîn-tă, neliniştile nu o trag înapoi din faţa primejdiilor, toate sînt prilejuri de desfătare, chiar şi o mare pierdere, chiar o nefericire are partea ei de voluptate !
    —       Mademoiselle Anne, intervenea Gradowicz, are o înzestrare naturală care o va menţine întotdeauna deasupra semenclor sale : are imaginaţie.
    Nu scăpa ocazia să o viziteze, să-i vorbească, s-o privească. Trăia chinurile unui colecţionar împătimit care, în faţa posibilităţii unei achiziţii de preţ, pentru care ar trebui să-şi pună la bătaie întreaga avere, ezită şi iar revine, face un pas înainte, face un pas înapoi, se teme şi nu poate rezista ispitei.
    Uşoara tensiune care se ivise la un moment dat între Saşa şi doamna Theodory se datorase faptului, aflat fără dificultate de Gradowicz, foarte mare amator de şoapte
 279
ironice, că văduva nu-1 privea pe prinţ ca pe un prieten. Relaţiile lor aveau o tainică tandreţe. Alexandrina Ghica avea motive să se neliniştească şi, dintr-un fel de compensaţie, îl împinsese pe Gradowicz spre Ana cu o vie căldură, dar şi cu luciditate. Mica ranchiună se îndulcise, totuşi, la ideea unui matrimoniu posibil al fetei.
    Numai Gradowicz trebuia să se decidă.
    Ana devenise brusc cea mai fermecătoare fiinţă din tînăra societate bucureşteană, eclipsîndu-şi mama, dar cei de-o vîrstă cu ea se fereau. Avea prea multă imaginaţie, era, cu o expresie la modă, „romanţioasă“.
    Gradowicz, descusut de fată, întrebat, răsîntrebat, cercetat cu atenţie şi analizat cu fină exaltare, rămăsese nedumerit încă asupra imaginii pe care Ludwiga o, căpătase în mintea ei. Destul de repede, însă, Ludwiga îşi pierduse concreteţea. Începuse s-o uite, da, obosise, ostenise tot gîndindu-se la ea şi, iată, o folosea acum ca pe o nadă vicleană pentru a profita de romantismul fetei şi a o cuceri.
    Dar oare cum arăta el în imaginaţia Anei ?
    Intr-o zi se apropiase de oglinda din salonul doamnei Theodory, în timp ce le aştepta să apară, şi se uitase la el foarte atent. Stătea în faţa lui un bărbat cu tîmplele puţin albite, cu ochii trişti şi cu gura puţin crispată de amărăciune, îmbrăcat elegant (era pînă atunci unicul său lux), un bărbat care ştia multe, care săvîrşise micile lui fapte bune şi micile lui fapte rele, plictisit de un exil în care îşi descoperise un rost secret şi o speranţă chinuitoare, hîrşîit de o pasiune secretă şi amestecată cu idealurile sale, tînjind după Polonia lui, „care nici nu mai era pe hartă“.
    Avea dreptul să se aşeze în faţa Anei ?
    Examenul îl neliniştise şi o săptămînă nu se mai dusese în casa doamnei Theodory. Îşi văzuse de treburi, mohorît, încruntat, se abătuse de două ori pe la domnişoara Mina, nostima dansatoare de la Teatrul italian unde îşi răzbuna, atît de voluptuos, nostalgiile lui ascunse. Insă toate, şi afacerile lui şi plăcerile lui, păreau a scoate la iveală în mod ostentativ partea lor vulgară pentru a-1 sufoca şi nemulţumi.
 280
    Întorcîndu-se odată acasă, după o plimbare în jurul Cişmigiului, găsise pe măsuţa de la intrare o invitaţie a doamnei Theodory, dar scrisul era al Anei, fără îndoială. Şi o văzuse din nou, venind spre el, într-o rochie de mătase albă, dulce vaporoasă, în care nu se îmbrăcase niciodată, ţinînd cu mîna dreaptă o pălărie de pai vernil, împodobită cu pene uşoare, uzate. O fericire violentă îl copleşise şi rămăsese cu peticul acela mic de hîrtie pe genunchi, ca un adolescent care primeşte prima scrisoare de dragoste. Cîinele scheuna vesel, se gudura la picioarele lui, îşi lipea botul de genunchii lui... Nu, nu dansase ca un adolescent, dar se apropiase de fereastră, trăsese în lături draperiile, deschisese larg geamurile şi, respi-rînd aerul dulceag al grădinii, privind strada înghesuită între salcîmi şi tei, acoperişurile caselor vecine, luminile care pîlpîiau molcom în felinare, se întrebase simplu : „Ce să fac ?“ Apoi se aplecase spre Just şi-l întrebase : „Ce să fac ?“ Acesta se bucurase, îşi agitase coada, îi linsese mîna întinsă spre el şi scheunase subţirel, timid. Teama de altădată că Valahia îl va înghiţi cu o voioşie parşivă, de amantă publică, se transformase în fericire disperată. „la-mă, ucide-mă !“ murmurase ruşinînd>u-se de propriul lui patetism. Insă acea seară se încăpăţînase să fie de o frumuseţe limpede, cuceritoare, parfumuri dulci se amestecau în lumina portocalie cu care soarele, în apus, pensula acel colţ de lume unde el trebuia să-şi găsească, în sfîrşit, liniştea. Seara aceea refuzase să fie întunecoasă, răzvrătită, ostilă, sumbră. Şi Just aştepta de la el ceva extraordinar, ca un îndrăgostit care şi-ar vrea idolul cinstit de toată lumea.
    Atunci se hotărîse, cu un cert sentiment al iresponsabilităţii. „Dar ce este mai semnificativ în ceea ce facem decît acele lucruri care ţin de sentimentul iresponsabilităţii ?“ îl întrebase apoi pe prinţul Ghica.
    înainte de a se duce la serata doamnei Theodory trecuse pe la acesta. In timp ce-1 ascultase, îl privise ca printr-o pînză cerată. Părea pregătit pentru sfatul care trebuia să-i fie cerut. îl bătuse pe umăr împingîndu-şi barba neagră înainte şi spusese, mai mult şoptit, ca pe un fel de comică răzbunare :
281
    —      Dragul meu, asemenea pasiuni sînt fermecătoare doar dacă nu se termină cu pirostriile în cap... Ce faci ? Iţi ratezi o frumoasă amintire de bătrîneţe ? Ce faci ? Unde este luciditatea dumitale ? Apoi mai tare, jucînd degajat : Zău, fă-o ! E triumful Valahiei mele că te-a absorbit ! Abia aştept să te văd cu o liotă de copii şi cu o nevastă arţăgoasă, te asigur că din fetele astea „romanţioase“ ies cele mai îndărătnice soţii...
    —  Ion ! îl strigase din cadrul uşii Saşa Ghica»
    —      Da, da, draga mea, dădeam sfaturi bune, dar tu ştii bine că sfaturile bune sînt menite să nu inspire pe nimeni..,
    Gradowicz rîsese cu o veselie proaspătă pe care prinţesa o preţuise :
    —      Cînd un om, spusese el, face o nebunie în viaţa lui, de ce să nu i se îngăduie după aceea nebunii în lanţ ?
    Ajuns în casa doamnei Theodory, fusese întîmpinatde Ana, în hol, de parcă ar fi aşteptat acolo de o veşnicie, neclintită, solemnă, îngrijorată, cu o faţă trasă, cu pupilele dilatate. Văzîndu-1, a exclamat, fără să se sfiască de valetul care îi lua pălăria şi bastonul :
    —      Ce-a fost cu dumneata ? Ce s-a întîmplat ? De ce ? De ce n-ai mai venit ?
    El îi sărutase degetele reci şi o rugase în şoaptă să-l acorde mai tîrziu o scurtă întrevedere. Deşi fericirea lui pufnea ca sîngele într-o congestie, înecînd întregul organism, se stăpînise pentru ca nimic din ceea ce era absurd în hotărîrea lui să nu fie frustrat de frumuseţe şi exaltare. Timp de o oră făcuse conversaţie cu gazda şi cu invitaţii ei, se amuzase, fusese spiritual şi deosebit de vesel. Doamna Theodory, cu mintea ei abilă, simţise crisparea din acea jovialitate dezlănţuită. De fapt, ea înţelesese mai mult, chiar şi acele scrupule pe care şi le făcuse. Era româncă, dar fusese soţia unui grec care, cînd vorbea de patria sa, punea mîna pe inimă. Da, da, era foarte obişnuită, cum spunea ea, cu „patriotismul exilatului, plin de interese“. Pentru ea conta altceva : Gradowicz a-vea relaţii mari aici şi în străinătate şi-i putea fi.de mare
282
ajutor unei văduve care luptase, printr-un „doliu spaniol* să se impună unor oameni fără scrupule. Acest om îi putea fi un complice în sporirea averii lor şi în lansarea lor socială. Ghică era excelent pentru crearea unor relaţii, dar parcă erau prea indirecte.
    —      Mademoiselle Anne, spusese el, cînd fata îi făcuse semn că îl aşteaptă în salonaşul alăturat, conversaţia fiind foarte aprinsă (şi lui parcă îi părea rău că atît de repede se va limpezi totul), mademoiselle Anne, mi-am îngăduit un timp de reflecţie, de aceea n-am mai trecut pe la dumneavoastră. Trebuia să chibzuiesc, spusese surprins de româna prea stranie în care vorbea. Am înţeles că va port sentimente care, la vîrsta mea, sînt puţin tîrzii...
    —      Am să fac totul pentru dumneata, totul, îl întrerup-sese Ana Theodory punîndu-şi mîinile pe piept. Se vedea că nu mai are răbdare. Ştiu ce este în sufletul dumir tale, ştiu ! Nu trebuie să te gîndeşti la tinereţea mea ca la o calitate, ci ca la o slăbiciune. Ajută-mă să scap de ea...
    —      Mademoiselle Anne, ne despart nu numai douăzeci şi cinci de ani, mormăise el surprins de frenezia fetei.
    —      Eu sînt îndrăgostită de dumneata, declamase Ana cu un efort care o făcuse să roşească puternic, trecînd peste prejudecăţi şi etichetă.
    —      Vezi, îi răspunsese Gradowicz moale, blînd, rămî-nînd drept în scaunul pe care ea îl aşezase, nu numai vîrsta şi experienţa ne despart, eu n-am avut curajul să-ţi spun cu atîta sinceritate riscantă ceea ce simt, iar eu nu sînt îndrăgostit de dumneata, eu am făcut o pasiune pentru dumneata.
    In clipa aceea a ştiut că orice s-ar întîmpla cu ei mai tîrziu, peste ani, acum şi-au făcut un dar de neuitat. Fata ridicase mîna şi-i cuprinsese braţul cu un gest atît de teatral încît Gradowicz se speriase : „Ce să fac ? Ce fac ?u, dar nu mai putea da înapoi.
    —  Mademoiselle Anne, vrei să fii soţia mea ?
    Ea se aplecase peste speteaza scaunului pînă îi atinsese umărul :
 283
    —   Eu vreau, eu doresc...
    —   Spune-mi Jan...
    îmbrăţişarea aceea stîngace, timidă o socotise răsplata anilor lui de singurătate — devenise neînchipuit de sentimental din pricina lor şi trebuiau să-i ofere o recompensă !
    Doamna Theodory îi binecuvîntase imediat, chemată de Ana prin semne de un suav răsfăţ. îşi cîştiga o binemeritată libertate. Pentru care i-a expus imediat, după plecarea musafirilor, splendida dotă a fiicei ei, bănuind cît de mult el o va preţui. Gradowicz, acest venetic polonez plin de relaţii, a ştiut să-i onoreze orgoliul, i l-a proslăvit ca un slav ce era şi viitoarea lui soacră fusese în cele din urmă mulţumită, căci nici el nu era sărac. Agonisise fără să ştie, în timp, şi camăta îl îmbogăţise aproape, iar proprietăţile, ieftine după Unire, îi tot fîlfîiseră pe la nas şi nu le refuzase. Cumpărase pe numele unor prieteni români de încredere...
    Văzîndu-1 după cîteva zile abătut, Ghica se revoltase :
    —       Ce faci, dragul meu ? Sper să nu regreţi deja pasul săvîrşit...
    —' Sentimentele sînt un capitol greu digerabil pentru un...
    —• Dumneata crezi că în exil eu am trăit alte sentimente decît dumneata? Te gîndeşti : dacă prind rădăcini aici, voi mai auzi trîmbiţa izbăvirii, goarna revoluţiei ? Vezi ? Vezi ? Am trăit şi eu toate astea, altfel, dar le-am trăit. Aveam putere, aveam şanse de putere şi mai mare, dar ? Dorinţa mea este să fac politică măruntă în Vala-hia, am rămas aici ca să o fac... Nu sînt fericit, domnule Gradowicz, deşi sînt la mine acasă, alături de o soţie minunată... Iubeşte-mă, domnule Gradowicz, căci nu numai exilul este nenorocit, şi întoarcerea este catastrofală...
    Prin Ion Ghica, aflase de logodna lui, înainte ca el să aibă curajul de a-i scrie, şi Ludwiga. Se lăsase o tăcere grea, sumbră după care veniseră felicitările, urările protocolare. Iar el transmisese lui Alleon că informaţiile sale sînt, de acum înainte, de vînzare.
 284
IV
    în mijlocul drumului, între atenanse şi grajduri, de unde încep să se vadă coteţele înalte de păsări, cu scăriţele lor liliputane şi cocinele cu uşile proaspăt vopsite într-un. verde vegetal, se lăbărţează un porc imens — un maldăr de grăsime, cáre grohăie greu, cu pauze lungi, din gîtul ca o pungă de cocă dospită.
    E cald, sub rămurişul arborilor e o umezeală încinsă, mirosind a pămînt lăuz şi animalul luptă cu propriul lui trup pentru a supravieţui.
    „Se mai întîmplă ca pofta să se transforme în suferinţă !u.
    Pe pielea cu părul scurt şi ţepos, furnicile urca agitate, surprinse. Este un munte de carne care s-a prăbuşit, deodată, chiar în drumul lor spre muşuroi, în drumul lor paradisiac, pe pietrişul alb, mărunt, unde singurele accidente sînt frunzele vechi, uscate şi fărîmiţate, iarba proaspătă, insă des smulsă de mîinile grijulii ale grădinarului. © catastrofă în lumea lor măruntă, acest monstru gemînd cu o disperare lascivă ! Porcul tăvălit în ţărînă, purtínd pe epiderma roz urmele únor noroaie şi murdării vechi, pare a privi lumea din afară scîrbit, păstrînd pentru sine un mister, relevat în clipe de meditaţie demult apuse. Un ochi somnolent, dar iniţiat, atras de un centru lăuntric.
    Ghica întinde bastonul şi împunge cu grijă trupul gal-ben-auriu, luminat de un soare cernut printre frunzele paltinilor. Picioarele înghesuite în pîntecul enorm tresar. Se zvîrcolesc cu o forţă moale.
    „Doamne, se miră, făptura aceasta este o creatură a ta cum sînt şi eu, sau Saşa, sau copiii ! Cum putem uita că lumea cuprinde atît de diferite creaturi ? Nu reuşim să ne uimim destul în faţa fantasticei tale imaginaţii! Şi Ghica se reazemă în baston nesătul de ceea ce vede. O-dată cu silueta mică, plăpîndă a Saşei, odată cu splendida mea spinare cocîrjată, mult speculată de ziarele opoziţiei
 285
liberale, drăguţa de ea, ai gindit şi forma acestui patruped nefericit ! Şi, zău, ai gîndit-o cu un fel de inspiraţie poetică.“
    Grămada de slănină revărsată de-a latul aleii îşi oferă cleioasa îngăduinţă aşa cum un bătrîn îşi lasă strănepotul să-l tragă de barbă. Ochii ca mărgelele bucătăresei — nişte sticle mărunte, maronii-gălbui, parcă lichide — doi ochi care nu mai văd nimic din pricina ghiftuielii pîlpîie îndepărtat, în timp ce pîntecul flasc tresare ca o gelatină murdară.
    „Dumnezeu-Tatăl a imaginat o asemenea făptură ?u se întreabă Ghica împungînd cu bastonul trupul moale, prăvălit în drum. Simte că-i face o imensă plăcere această violenţă şi insistă, vîrful bastonului de bambus, un vîrf de metal lustruit, se îneacă aproape în pufoasa grăsime ca în vată.
    Dar e o plăcere menită să camufleze oroarea nu faţă de animal, ci faţă de sine însuşi. Sub hainele albe, uşoare, curate, sub cămaşa fină, îşi imaginează anatomia propriului său organism : sîngele curgînd prin artere şi vene, inima mustind şi palpitînd, esofagul pe care saliva nu încetează să se prelingă, ghemul stomacului unde macerează hrana de la micul dejun şi viscerele, viscerele în viermuiala lor albicioasă... Fibrele muşchilor întinzîndu-se, contractîndu-se... O durere se îndeasă pretutindeni şi sus, sus de tot, acolo unde însăşi uimirea lui se zămisleşte, o masă moale cu circumvoluţiuni prin care aleaiţă vinişoare subţiri nervoase... „Dumnezeu-Tatăl care a pus într-un asemenea recipient grotesc puterea gîndului, nu se poate să nu fi pus şi în acesta o scînteie de puritate. Cine sînt eu ? Cine sînt eu să pot judeca trupul în care trăiesc, ca şi lumea în care trăiesc ?“.
    In liniştea suavă a parcului ciripitul păsărilor se împrăştie cu o delicată vioiciune. Porcul clipeşte încet din pleoapele grele şi-şi unduie pîntecul. Un roi de muşte i se roteşte în jurul rîtului, al urechilor şi al cozii. Dorinţa unei colaborări, dorinţa de a-1 atrage de partea sa sau, chiar mai mult, de a se lăsa tras de partea celuilalt, îl îndeamnă pe Ghica să comenteze, cu aerul că se adresează
286
unei persoane suficient de inteligente pentru a-i înţelege intenţiile :
    „Aici aş vrea să ridic o capelă, spune indicînd cu vîrful bastonului un luminiş şi parcă i-ar cere părerea. In cripta ei vom odihni noi, eu, Saşa, copiii, copiii copiilor noştri după toate cele ale vieţii noastre, vor odihni necunoscutele noastre trupuri : plămîni, oase, rinichi, maxilare puternice, ochi. Eh, prietene, mă gîndesc că sîntem făcuţi de aceeaşi mînă... ce mînă jucăuşă, atît de liberă incît uneori pare cinică ! Dar nu, nu vreau să ating pragul care nu-ţi mai impune respectul ! Retro Satana ! Eu cred în fiinţa de dincolo care ne judecă ! In capela aceea, şi iar ridică bastonul şi arată poiana pictată dulceag, ne vom ruga noi şi urmaşii noştri la generosul Dumnezeu din al cărui coşmar facem parte...“.
    Porcul grohăie adînc din guşa-meduză, dar nu se mişcă din loc. Nu mai poate. Numai rîtul umed se împinge . înainte, se retrage cu o vagă nelinişte. Un palpit umed, senzual, care umple peisajul de bale.
    Ghica împunge încă o dată animalul, mai violent, simţind în vîrful bastonului o rezistenţă moale şi cumva duioasă.
    Razele soarelui, strecurate printre frunzele salcîmilor, se joacă pe burta şi spinarea imensului patruped.
    O mierlă îşi răsuceşte vocea printre ramuri, limpede şi colorat.
    Ghica nu se mai satură privind animalul şi, din cînd in cînd, apăsîndu-1 cu vîrful bastonului, pare a încerca substanţa însăşi a lumii : clară şi hidoasă.
    Astfel peisajul capătă pentru el un sens.
    îşi ţine o mînă la spate, este drept, dar cu preavino-vata cocoaşă fin desenată. Porcul pătrunde atît de armonic în frumuseţea parcului, în lina adiere a ierbii înalte, in verdele ei exploziv, în puritatea azurie k cerului de iunie, în ciripitul vesel al păsărilor ! Sentimentul de respect pentru fiinţa indecentă întinsă în faţa sa capătă dimensiuni sacerdotale. Ar vrea să-l binecuvînteze, dar ştie că n-are acest drept.
    Cînd se, hotărăşte să părăsească locul şi se întoarce pe alee spre casă, doar după cîţiva paşi, este cuprins de
287
o teamă confuză. Porcul îl pîndeşte, îl urmăreşte, blînd, fără ură.
    Cu tristeţea tuturor făpturilor frumoase ale lumii.
    Un grohăit surd, un zgomot de pietriş frecat şi, apoi, iar, liniştea care înăbuşă cîntecul mierlei şi fîşîiala ierbii şi a frunzelor.
    Stăpînul, în hainele lui uşoare şi albe, se îndepărtează încet, răsucindu-şi bastonul :
    —      „From fairest creatures we deşire increase / That thereby beauty’s rose might never die...“.
    Da. Trebuia să se pregătească puţin pentru călătoria în Anglia şi în acest fel.
    La capătul aleii vede masa de sub falnicul stejar şi, pe ea, volumul de sonete ale lui Shakespeare cu paginile răvăşite de vînt.
    —  „Thou that art now world’s fresh ornament...“
    In spatele lui, creatura aceea continuă să-l privească.
Şi Ghica ar vrea să se întoarcă, se opreşte, stă o clipă încordat şi pufneşte apoi în rîs — un rîs sănătos, brutal, de bărbat care îşi ignoră din nou sălbăticia propriului organism : „Dar bine, seamănă uluitor cu Văcărescu-Fur-tună !“ Insă îşi dă seama că şi rîsul, şi forţarea asemănării sînt un reflex al fricii.
    —      Rîzi singur, papa ? îi iese în întîmpinare Maria, foarte amuzată, de întîmplare.
    —      Qui, ma petite, am descoperit că porcul nostru, celui-là, şi-l arată fetiţei cu degajarea cu care i-ar explica prezenţa unui tablou într-un muzeu, ressemble fortement à mon très vieux oncle Văcărescu-Furtună !
    Maria rîde învîrtind braţele, cu gesturile acelea energice şi inutile ale copiilor, care simt nevoia să se mişte şi cînd reflectează :
    —  Am auzit că vor să-l taie, spune.
    —      Vai de mine ! exclamă Ghica punîndu-şi mina pe umărul fetiţei. De ce oare ?
    —  Ghiţă spune că a început să refuze mîncarea.
    —      Oh ! Le pauvre ! Asta înseamnă că e tocmai bun de tăiat ! Nu mai arę scăpare,
    —      E păcat ! Tocmai acum, cînd i-a venit mintea la cap şi nu mai mănîncă fără măsură, ar trebui cruţat.
288
     —      De obicei se întîmplă aşa, Marie, cînd îi vine mintea la cap cuiva atunci nu mai are scăpare. Dar, vezi f tu, mai e ceva, cînd este atît de gras şi hotărăşte să nu : mai mănînce, nu ţi se pare că şi-a cîştigat un fel de demnitate ? Notre cochon est plein de dignité! Voila, la suprême sagesse s’avère à la fin de la vie !
     Maria îl ţine de mîna şi continua să ţopăie alături de èl. Zulufii negri care îi atîrnă pe frunte sînt foarte cocheţi, „hm, prea cocheţi“. Şi i-a aranjat în faţa oglinzii, eu siguranţă. Ghica e mîndru de această fiică a lui. „Saşa mi-a dat tandreţe, multă tandreţe ! Dar mi-a plăcut întotdeauna femeia dolce piccante, relaţiile pline de o bucurie senzuală, ispititoare şi riscantă, nu de gravitate. Deşi Saşa e un refugiu sigur, deşi mă relaxez în ceea ce are ea mai sincer şi mai personal — tandreţea, prefer totuşi feminitatea aiurită, energică, provocatoare. Saşa e sarea pămîn-tului, viaţa în desfăşurare egală, oriunde, consecventă, aşezată, cumpătată... în timp ce de partea cealaltă a baricadei este frivola, zîmbitoarea, nestăpînita, nesupusa, senzuala...“
     —      Papa, aş vrea să mă iei cu tine la Paris şi la Londra, spune Maria fixîndu-1 cu ochii ei de cărbune. Şi cînd spune „Londra“ are aerul că face o concesie. Adică ea n-ar vrea decît la Paris, unde a auzit că se vînd tot felul de lucruri minunate, dar dacă este necesar... A încetat să mai salte de pe un picior pe altul şi aşteaptă răspunsul cu prefăcută linişte.
     —      Mi-ar fi foarte greu, răspunde şi lasă o pauză foarte lungă, de o ipocrită amărăciune. Aş fi mereu îngrijorat, ca şi tine, de faptul că mama a rămas aici, slăbită, fără nici un sprijin.
     Maria tace, face cîţiva paşi încordaţi, apoi se smulge din mîna lui, fuge şi, de la capătul aleii, îi strigă bătînd cu piciorul în pietrişul alb, furioasă :
     —  Eşti viclean, foarte viclean ! N-ai suflet...
     De la o fereastră a etajului se aude un rîs gros, larg, care o enervează şi mai tare pe micuţa solicitantă. Fan-tazi scoate capul şi-l salută :
     —      Auzi ! Vocea inocenţei, dragul meu frate ! Copiii spun adevărul ! Şi mîna păroasă, puţin prea fragil prinsă
 289
în încheietură, o arată pe Maria. Dar observînd încruntarea fetei, deloc satisfăcută de această colaborare, adaugă : Cînd nu mint de-a binelea !
    Maria a şi dispărut după colţul casei.
    „Se duce să mă pîrască lui Toto. Aici e dramă curată, dramă autentică. Mărie la Paris ? ! Ce vis pentru o elevă capricioasă a lui miss Haycock ! La întoarcere, i-ar fi dat ea peste nas englezoaicei, preamărind Parisul şi veştejind Londra !“
    Dar nu apucă să se aşeze la masa de sub stejar, să-şî deschidă ediţia aceea elegantă din sonetele lui Shakespeare, răvăşită de vînt, acolo unde ar vrea să citească, şi fratele său, coborînd scările cu un tropăit care a scos din amorţeală pînă şi porcul lăbărţat pe alee, se arată proaspăt, bine dispus, plin de încredere în sine.
    îl adusese pe Pantazi la Ghergani, la Cucuruz, la Stoiceşti mai mult pentru a lăsa impresia arendaşilor, administratorilor, argaţilor, ţăranilor că, în absenţa lui din ţară şi în timpul convalescenţei, de data asta mai lungă, a Sâşei, rămasă la Bucureşti, există un ochi vigilent îndreptat asupra lor, asupra afacerilor sale. Un avocat inspiră teamă, deşi Pantazi arătase, în timp, o matură inaptitudine pentru afaceri de soiul acesta. El putea, eventual, uimi un complet de judecată, prin limbariţia lui umflată, dar avea puţine şanse să moralizeze nişte angajaţi puşi pe lene sau pe jaf. Şi cu atît mai puţin să le verifice socotelile. Ar fi fost absurd altfel. Ca avocat îşi înghesuie pledoaria în punctul cel mai eficace, apăsînd, apăsînd, apăsînd, insistînd, fără să se mai ocupe de detalii. Ca îndrăgostit îşi sufocă iubita cu generozităţi tulburătoare. Ca scriitor îşi asasinează cititorii cu patetice clişee, nu lasă nici unul nefolosit, se înnămoleşte în ele. Iar ca politician vrea un radicalism dîrz şi deşănţat. Retorica lui e o adevărată broderie pe canavaua unei logici precare, dar nu lipsite de miez. Adversarii se tem pentru că, adesea, ţesătura aceea dură, rezistentă se vede printre florile de mătase cusute cu atîta hărnicie şi zăpăceală.
    Pantazi, luîndu-şi în primire rolul încredinţat, ca de obicei, şi-l exagera. Nu era o surpriză, ll repezise imediat şi fără rost pe Rigani pentru nişte fleacuri, se ară-
290
tase foarte vigilent cu Tzakerolidi că trebuiseră să-l împace pe acesta mai multe forţe diplomatice decît fuseseră necesare pentru aplanarea conflictului ruso-turc. însă, în totul, tot dezavantajele se dovedeau mai mici decît avantajele, iar capriciile, vociferările inutile, aerele de stă-pîn improvizat ale lui Pantazi puteau ajuta mersul lucrurilor pînă în noiembrie, cînd Ghica se întorcea de la Londra. îi spusese Saşei : „împotriva anarhiei pe care ei ar stîrni-o, prefer anarhia care îi sperie, cea a unei fiinţe capabile de cele mai arbitrare măsuri !“ Ordinea, relaţiile clare, bazate pe echilibru şi raţiune vor părea o binecu-vîntare, după experienţa unui dezlănţuit răsfăţ al imaginaţiei. Vorba aşezată, economică, directă şi autoritar politicoasă va părea o adiere umedă de ploaie pe lîngă arşiţa poruncilor „clarvăzătoare“, excesiv de severe, de o fragilă aroganţă şi a amabilităţilor prea democratice şi nesigure.
    Ghica răsfoieşte cartea :
    „Sin of self-love possesseth all mine eye
    And all my şoul and all my every part.“
    O viespe se aşează în zbor nervos, febril pe marginea ceşcuţei de cafea. Tatonează terenul, tatonează, tatonează Şi pleacă. Nu i-au plăcut aceşti domni turci...
    între timp Pantazi se învîrte în zbor nervos, febril in jurul mesei de sub stejar. Clopoţeşte ca un vicepreşedinte al Camerei pentru a-şi comanda o cafea, apoi se aşează, îşi aruncă picioarele în faţă, îşi bagă mîinile în buzunare şi privindu-1, aşa cum se încăpăţînează să ră-mînă, cu nasul în sonetele acelea perverse, exclamă :
    —   Deci părăseşti într-o săptămînă Orientul...
    —       Da, răspunde continuînd să răsfoiască volumul, mă duc să mă dezorientez în Occident.
    —       Ahaaa ! face Pantazi eu un rîs larg, condescendent. Apo^, amintindu-şi brusc scena dinainte se repede : Ai văzut cum te-a prins aia mică ? Ha ! Ha !
    Fraţii se privesc cu o reciprocă îngăduinţă. Nimeni nu se apără şi nu se atacă aşa cum o fac fraţii de sînge. „De parcă fiecare ar descoperi în celălalt o imagine degradată a iubirii, de parcă fiecare ar fi dezamăgit de idea-
291
lurile imaginate în fiinţa celuilalt. Şi de înrăit nu-i în-
răiesc decît iubirea şi deziluzia ei aferentă.“
    Ghica a găsit acum prilejul să-şi înainteze pedagogia. Să fie momentul cel mai bun? Oricum, trebuie să riposteze.
    —      Fii atent, dragul meu, lui Rigani să nu-i mai vorbeşti ca un ministru secretar de stat şi cu atît mai puţin ca un ministru preşedinte de Consiliu ! Oameni de felul lui, după o îndelungă convieţuire cu familia, încep să aibă aerul familiei. într-un anume sens, el se simte mai Ghica decît noi. Ne serveşte din ’45...
    Pantazi zîmbeşte distant, perfect lămurit asupra problemei (las’ pe el !) dar şi asupra atitudinii pe care trebuie s-o adopte (le freacă el ridichea la toţi !).
    —      Dă-mi sfaturi şi poţi fi convins că nu le voi urma, aruncă, stăpîn pe situaţie. Şi îşi arată un romantic profil, contemplînd natura.
    E vară, gîzele zumzăie în jurul rondului de trandafiri, în jurul consolelor de clematite căţărate pe zidul micului vestibul... Ehei, ce viaţă ! Insă umbra aceea de femeie dărăpănată şi totuşi rezistentă, umbra aceea rătăcitoare stă personajului nostru pe suflet. Vrea s-o evite.
    —      Am şi eu o rugăminte, mormăie. La Paris, cînd o vei vedea pe Camille, zău, n-o grăbi să se întoarcă acasă ! Spre binele ei !
    —      O să am grijă să ocolesc ideea : „soţului tău îi este tare dor...“
    —      Ho ! Ho ! face Pantazi amuzat, fals, bine dispus. Eu am un principiu... exclamă şi-şi aruncă braţele în lături ca şi cînd ar spune : „am o glugă fermecată“...
    —   Ştiu, lupţi contra tiraniei !
    —      Nu mă lua peste picior, s-ar putea să te împiedici. Vorbeam de viaţa sufletească, nu de asta, şi-şi arată pantofii murdari de glod, asta, politică...
    —   Cu totul altceva ! Spune-mi-1 şi mie !
    —      Ei, bine, să nu laşi nici un amor să ţi se stingă în jalnica rutină ! Jigneşti şi Amorul şi Femeia care ţi l-a inspirat. Camille, din păcate, preferă această jignire şi mă uimeşte, zău, pentru că am crezut-o capabilă de fineţe...
292
    —      Ce se întîmplă cu Paulina ? întreabă Ghica nedînd preţuirea aşteptată înaltei principialităţi a fratelui său.
    Inşfăcînd ceaşca de cafea, Pantazi soarbe cu patos. Louis a rămas o clipă descumpănit cu farfurioara în mînă şi „plein de dignité“ o aşează pe masă. Are binecunoscuta lui expresie „omul acesta mă scoate din sărite“.
    —   Deh, m-a dezamăgit !
    Domnul avocat şi publicist şi-a turnat toată apa de colonie în barbă. Parcul s-a umplut de un straşnic miros de lavandă care pare a înfiora crengile chircite ale stejarului.
    Amintiri senzuale !
    Albinele, musculiţele şi viespile cele agresive îi dau tîrcoale zăpăcite de subtilitatea pariziană a acestei averi capilare.
    —      Cum se poate ? N-aş fi crezut ! face Ghica zîmbind spre Louis pentru a repara brutalitatea celuilalt. Am înţeles că se desparte de soţul ei...
    —      Pentru altul, nu pentru mine, răspunde Pantazi cu ochii aproape în lacrimi. Ar fi mai bine să nu atingem acest subiect. Vocea i s-a piţigăiat brusc şi se îneacă înghiţind cuvintele.
    „Dumnezeule, dar chiar plînge ! Bietul băiat !“
    --- Ei, dacă e aşa, sigur, sigur, dragul meu, regret nespus, se fîstîceşte Ghica şi după un moment de chibzuială sfioasă începe să aibă o bănuială. O lansează cu prudenţă, cu voce moale : Parcă ar fi un episod din romanul tău !
    —      Chiar aşa, îşi revine fratele şi, trîntind ceaşca în farfurie, se lasă pe speteaza scaunului, picior peste picior, cu braţele sub cap, contemplînd verdele s;pectacol al frunzişului. Am constatat cu uimire că uneori literatura pe care o scrii conţine o profeţie, nu, nu o profeţie, o premoniţie ! Aproape că-ţi vine să crezi că ceea ce ai imaginat simte nevoia să se petreacă într-un mod real. Nu exagerez, pe onoarea mea, nu exagerez nimic.
    Marele scriitor se scarpină apoi pe piept, prin deschizătura cămăşii deja mototolite şi cu un deget cocîrjat mai face o preţioasă mărturisire:
    —   Aseară am scris cîteva pagini la o comedie...
293
    Iată un subiect demn de admiraţie şi încă de una hohotitoare. Dar n-are cine. Fratele marelui dramaturg face un efort considerabil şi-i oferă o admiraţie rezervată, politicoasă.
    —      îmi pare rău, dragul meu, că tocmai acum îţi las nişte treburi pe cap, dar, te asigur, problema este ca oamenii să se simtă observaţi şi să aibă la cine să apeleze în cazul unor situaţii neprevăzute. Sînt pricepuţi şi oneşti, dar...
    Acest „dar“ pare a-1 scoate din sărite pe Pantazi. îl opreşte cu un gest al mîinii care taie aerul pe orizontală la nivelul grumazului său cam gros :
    —      Nu-i nevoie să-mi spui asta. Ştiu că-ţi alegi oamenii cu o afurisită grijă. Eu sînt oricînd gata să mă sacrific pentru familie...
    —   De altfel Ollănescu mi-a promis...
    S-a oprit pentru că a milioana oară gafează în faţa propriului său frate, el, „eminentul“ diplomat şi „vicleanul psiholog. De aceea e îndreptăţit să remarce : „Este ceva foarte ciudat această energie recidivistă a prostiei.“ Pantazi fornăie ca un armăsar enervat :
    —      încep să am impresia că eu voi fi cel supravegheat de oamenii dumitale, de cumnatul Ollănescu, de administratori, de arendaşi, de vechili, de bucătărese şi de Ghiţă vizitiul şi de cine ştie alţii ! N-ar fi prima oară. Din fragedă tinereţe am avut parte de o vigilentă tutelă. La Paris, ai pus pe urmele mele şi pe Bălcescu, şi pe Rosetti, şi pe Arăpilă. Nu făceam un pas fără să ţi se trimită discrete rapoarte. Şi parcă apoi, la Bucureşti, Bălăceanu ce treabă avea decît aceea de însărcinat al beiului de Samos cu misiunea de agent secret pe lîngă umila mea casă ?
    —      De ce o iei astfel ? Mi-ai spus că scrii, ai început o comedie şi eu m-am gîndit chiar la sacrificiul pe care îl faci.
    Pantazi este astăzi, totuşi, într-o bună dispoziţie clementă, probabil cele cîteva pagini la care a trudit îl aşează atît de sus în ierarhia umană încît poate face gestul acela care spune : „bine, treacă de la mine !“
    —      Bine, bine, mormăie, se ridică, îşi îndreaptă spinarea şi cască.
 294
    în parc se aud trilurile de amiază ale păsărilor. Soarele arde iarba subţire, cosită proaspăt din faţa casei.
    Un dramaturg, care va avea o glorie naţională binemeritată, se întoarce cu faţa spre casă. E atîta lipsă de romantism în lume ! Şi nici nu merită prin exemplul propriu să faci operă didactică, cine ar putea învăţa ceva ? Toţi stau cu nasul în farfuria proprie ! Şi el trebuie să se resemneze. Clopoţeşte, deci, solemn şi, la apariţia mo-horîtă, jignită a lui Louis, săltînd de pe vîrfuri pe călcîie şi de pe călcîie pe vîrfuri, rosteşte, ezitînd visător :
    —      Un Bordeaux, ă, ă, nu, nu, un Cotnar din cel de aseară, decide. Apropo, de unde îl ai ? îl întreabă pe Ghica şi acesta arată undeva peste umăr, de parcă darul ar veni de dincolo de atenanse :
    —   Grigore Sturdza.
    —   Aha, vinul unei coaliţii ?
    —   Ce vrei să spui ?
    —      Că te împaci bine, prea bine, foarte bine de la o vreme şi cu conservatorii şi cu liberalii !
    Ce frumos crescendo ! Pantazi e încîntat şi face doi paşi înainte fără să avertizeze :
    —      Nu, domnule, cu fundul în două luntri rişti să-ţi crească a treia bucă !
    Ghica rîde, se lasă pe speteaza scaunului şi-i oferă fratelui său un giumbuşluc, o mascara :
    —      Dacă e nevoie, tu mă ştii, fac pact şi cu diavolul, adică cu Brătianu !
    Scălămbăiala în care se vede imitat nu-1 mulţumeşte pe marele dramaturg. Schimbă tonul :
    —   Ce zici de porcăria asta de lege agrară ?
    —   Cuza n-o va sancţiona, fii liniştit !
    în mod ciudat are aceeaşi privire peste umăr la adresa lui Cuza ca şi la acea a lui Grigore Sturdza — candidaţi, rivali, opozanţi ! Da, peste umărul lui sînt toţi, mai ales cînd se află la Ghergani, înaintea unei plecări la Londra. Cine ştie ce-i mai rezervă viitorul. Cuza face greşeli, Cuza nemulţumeşte pe toţi oamenii politici cu influenţă. Partida nu e pierdută.
    Pantazi se reaşează şi-şi reazemă gînditor capul în palma braţului drept, cel proptit elegant, în cot, pe masă,
295
întâmplător doar chiar în ceaşca de cafea, care, deşi băută, îşi mai poate prelinge zaţul, un zaţ batjocoritor pe haina lui de velur cenuşiu, adusă de la Paris acum doi ani, de * biata Camille...
    Lui Ghica nu-i rămîne decît să bănuiască că urmează una din suavele răutăţi ale fratelui său. E pregătit. închide ochii. Simte în vîrful degetelor coperţile fine ale cărţii — pielea cu incrustaţii aurite şi filele groase, tăind perfid ca nişte lame. Vocea fratelui traversează spaţiul de întuneric de sub pleoape :
    —      Eu înclin să cred în proiectul lui Kogălniceanu ! declară ritos şi-şi încrucişează braţele pe piept.
    —      Bine-nţeles, răspunde celălalt ca prin somn. N-ai moşii din care să se taie halcile pentru săteni, ai avut grijă să ţi le papi la timp. Eu, personal, înclin să nu cred în proiectul lui Kogălniceanu, deşi nici cel al conservatorilor nu mi se pare, pe mari porţiuni, rezonabil. Ghica încrucişează şi el braţele pe piept, oarecum, agresiv.
    —      Ii trebuie ţăranului pămînt ? întreabă Pantazi — şcolar îndărătnic, li trebuie. Asta e sigur, nu ?
    —      Problema este cît şi de unde. Oare nu-i trebuie orbului vederea ? Beteagului sănătatea ? Prostului înţelepciunea ?
    Enervarea îi este destul de expresivă pentru a-1 mulţumi pe deplin pe celălalt. Mici răfuieli frăţeşti ! Nu e deloc degajat, distant şi nici umor nu mai are.
    Pantazi este un vulpoi neruşinat :
    —  Ce frumos a luptat el cu trei prinţi şi trei miniştri.
    In acea clipă „el“, Kogălniceanu, parcă s-a instalat la
masă, între fraţii care se iubesc şi se zgîndăresc reciproc.
E omul căruia nu-i displac asemenea scene, chiar le degustă cu delicii. Cîte' familii-n-a dezbinat el, conu Mihala-che, fiii împotriva părinţilor, nepoţii împotriva taţilor şi de partea bunicilor, femeile de partea progresului, bărbaţii de partea jocului de cărţi, iubitele aciimulînd bijuterii şi galbeni, soţiile ţocănindu-şi soţii pentru nechibzuinţă şi aceştia dînd vina pe „criză“, fetişcanele cerînd supiran-ţilor lor cadouri exorbitante sau gesturi romantice, de nu ştii cum să te mai porţi, toate, toate le-au făcut oameni ca Mihalache Kogălniceanu, răzvrătit perpetuu îm-
 296
potriva vechii ordini. El vrea mereu prea mult, prea total, prea nesăbuit, iar gîndirea lui sare; peste etape ca un purice vesel şi nesătul.
    —      Zău dacă n-a fost ca Făt-Frumos din poveste, facem excepţie de ochelarii, chelia şi statura lui nu prea satisfăcătoare din acest punct de vedere, spune amuzat Ghica, s-a luptat cu un balaur cu şase capete şi dacă sîntem atenţi şi generoşi mai găsim unul printre oratorii adversari care să constituie ultimul şi cel mai jalnic cap.
    —      Ăsta este omul viitorului ! insistă Pantazi şi are un zîmbet uşurel, rătăcitor, leneş.
    —      S-ar zice că omul viitorului este foarte intempestiv. Se domoleşte şi aprobă. Ai dreptate, niciodată n-a fost imaginat ca un ponderat !
    —      Hă ! Cînd nu te cucereşte cu argumente, Kogălni-ceanu o face prin farmec personal, e spiritual, e nostim, e oricînd bine dispus î
    —      Mai ales cînd irită ! Are, e adevărat, o ştiinţă oratorică excepţională. Orice discurs al său are cele 5 părţi obligatorii după Quintillian : exordium, expositio, proba-tio, refutatio şi peroratio.
    —      „Nu faptele noastre, ci opiniile noastre sînt crimele noastre !“ Are expresie, domnule, are ton, este patetic, este tenace ! Mie îmi place !
    Şi pentru că îi place Kogălniceanu, Pantazi înşfacă paharul de Cotnar adus ceremonios, foarte ceremonios de Louis („Louis este în felul său un pedagog îndărătnic, vrea să educe împotriva evidenţei, vrea să cucerească, precum un visător navigator, noi terenuri pentru civilizaţie !“), care este din nou nevoit să aşeze solemn tava pe marginea mesei. Carafa aburită, plină cu vin îşi pendulează o clipă — clipa de indignare a pedagogului — lichidul gălbui, uleios în lumina verzuie a boitei stejarului. „Ceea ce nu înţelege Louis este că Pantazi, la Paris, poate îi cel mai delicat nobil, de o etichetă impecabilă. în Va-lahia, e acasă, în papuci şi cu fes pe cap, sforăie, rîgîie şi înjură. Educaţia ar fi necesară, aici, în această atitudine faţă de propriul tău mediu“.
    In acest moment sublim, Pantazi plescăie din limbă :
297
    —      Divin ! Cine ar putea crede în Europa că aici, în -ţărişoarele noastre barbare se poate naşte asemenea licoare rafinată ? Cred că Thouvenel sau Lord Stradford...
    Răfuiala continuă pe tema deja cunoscută. Pe Ghica îl apucă năbădăile exact la acest tip de argumente „în favoarea noastră“. „Descoperim mereu o superioritate a civilizaţiei noastre pornind de la baremuri evident occidentale pentru a dovedi că acea civilizaţie pe care o adorăm, o rîvnim ar trebui să ne invidieze. Gîndire infantilă ! Nu soiurile de vin sau filozofia noastră a morţii ne îndepărtează de occidentalii pe care îi învidiem, ci nivelul de viaţă. Dacă soiurile noastre de vin şi filosofia noastră asupra morţii ne-ar fi ajutat să trăim mai bine, oh, nu, greşeală, asta ne-ar fi asemănat lor, să trăim mai moral le-am fi fost superiori“.
    —• Louis, nu l-ai văzut pe Allegro ? întreabă Ghica lăsîndu-1 pe fratele său să zîmbească încîntat de propriile lui violenţe ironice şi de suavităţile vinului moldovenesc.
    —      Monsieur Demetre se joue avec lui tout pres de la porte î
    —  Merţi, cher Louis ! Je suis maintenant tranquille !
    —      Am auzit că iar te-au căutat, schimbă poteca discuţiei Pantazi şi-şi scutură batjocoritor scamele de pe haină.
    —      Da. Baligot, cu rafinata lui diplomaţie a tatonat terenul. S-ar părea că după Barbu Catargiu aş fi cea mai simpatică victimă. Prinţul ar veni şi la catafalcul meu cu o superbă coroană, ar oferi familiei mele cele mai mari onoruri, s-ar lăsa îndurerat de o atît de neaşteptată pierdere !
    —  Şi?
    —      J’ai lui ri simplement au nez ! I-am explicat că n-am chef să mă mai compromit şi să mă expun la mustrări de autocrat. I l-am indicat pe Kogălniceanu al dumitale care rîvneşte avantajele sublime ale guvernării. Iar dacă Kogălniceanu nu pare destul de bun... Manola-che-Cos.tache este oricînd la îndemînă. De două ori am fost înlocuit cu el, să fiu şi acum, dar înainte de a fi uns preşedinte de consiliu.
    —- Ultima dată, însă, te-ai răzbunat cu vîrf şi îndesat l
298
    —   Ce vrei să spui ?
    —       Nu face pe niznaiul. N-o să-mi zici că n-ai manevrat din umbră darea în judecată a ministerului lui Manolache Costache ! Ai fost sufletul celor care l-au dărîmat. Şi că l-aţi dărîmat nu era mare lucru, dar să-l daţi în judecată ! Pe liberali i-ai cîştigat repede căci scăpau de nişte rivali, pe conservatori şi mai uşor căci erau, astfel, denigraţi nişte democraţi. Ai profitat, domnule !
    —   Guvernul nu era vinovat cu nimic ?
    —   Nu asta este problema !
    —   Nu zău ? Dar care ?
    —       Ai manevrat în comisia de verificare a acuzărilor adresate ministerului şi apoi te-ai.retras strategic. Ca răsplată, după victoria votului de blam, ai fost ales vice-pre-şedinte al Camerei.
    Ghica nu apucă să protesteze şi îşi înghite vorbele. De fapt, ce rost ar avea ?
    Toto şi Maria traversează peluza spre parc. Par nişte figurine de porţelan de Meissen, au o lucioasă gravitate şi gingăşie. El este teatral, protejîndu-şi sora care, ofuscată, disperată — buclele i-au devenit sălbatice, bretonul îi intră în ochii de un negru încins, şi-a luat un mers precipitat, tragic-isteric. „Mărie exagerează din motive de expresivitate şi... iată că Dumitru abia mai ţine tonul ! Ce spectacol ! “ Lui Ghica i-ar place acum ca Saşa să fie de faţă. In privinţa copiilor au întotdeauna o complicitate care îl bucură, îl relaxează şi poate e cel mai rezistent dintre firele de legătură ale căsniciei lor. „Ce bizar ! Mă bucur cînd descopăr că mă leagă atîtea lucruri de propria mea soţie !“ De fapt, numai Pantazi este de vină. Tot retrăgîndu-se din faţa agresivităţii lui, metru cu metru, dă peste Saşa. întinsă în pat, epuizată de ultima naştere, privind spre el ca un om din altă planetă, blînd, depărtat, cu o îngăduinţă deloc orgolioasă. Totuşi, ce caută ea aici, printre ei ? Trebuia imediat trimisă la culcare, în camera cu storuri trase, unde e linişte şi răcoare — o insulă dintr-un Bucureşti canicular.
    Sigur, să plece în alt capitol !
299
    După cei doi saltă vesel şi inocent Allegro care nu vrea să meargă la Paris sau Londra, vrea doar să se joace, şi astăzi toată lumea este fără chef.
    Perechea glazurată, emailată de solidaritatea ei frăţească se pierde printre copaci. Ghica redeschide cartea. Pantazi a început să fluiere ceva, o arie la modă. Se întrerupe meditativ :
    —   Cuza este un nefericit în căsnicie...
    Cine să-l înţeleagă mai bine decît el ?
    —       Ce ai cu biata femeie? Ce i-a făcut? întreabă Ghica. E o femeie tristă, atit, foarte tristă.
    Marele scriitor se arcuieşte peste masă, apropiind de el o faţă lungă,     nişte ochi ieşiţi din orbite :
    —   îţi vine să  căşti numai cînd o vezi !
    —       Eh ! Nu toate femeile sînt amuzante ! E adevărat, veselia Elenei Cuza stîrneşte mila. Dar nu înţeleg ce-ai vrea de la ea? Să fie nostimă ca Paulina ? Eroare! Ea trebuie să fie intangibilă, solemnă şi rece !
    —       Se zice că Alecsandri a purtat negocierile la Paris. Ea ar fi pus condiţia ca „aia“ să plece.
    —   Şi pentru    că el n-a admis, ea a venit fără   condiţii
    —   Se zice că   şi-a adus două găini pe care     le creşte  în
apartamentul princiar...
    —       Ha ! Ha ! pufneşte Ghica. Sărmanul ! Dar la urma urmei de ce altele sînt mai amuzante crescînd maimuţe, canari sau hermine ?
    —       Totuşi ? ! face Pantazi ridicînd din nou carafa şi turnîndu-şi ochi. Mă gîndesc la el l
    —       O ! Chiar la el ! Nu poate fi chiar atît de plictisitoare dacă Alecsandri şi Negri o preţuiesc...
    —       Moldovenii ăştia, ştim şi noi ce preţuiesc mai mult : poale în brîu şi alivenci !
    Rîd amîndoi şi cărţile de pe masă se înfoaie la o adiere puternică. Ghica întinde mîna spre carafă şi-şi toarnă puţin într-un pahar din Cotnarul aciela uleios şi dulce.
    —       Crezi că viaţa la palat va fi alta după venirea Doamnei Elena şi a găinilor sale ? întreabă.
    —       Hă ! Hă ! face Pantazi. Biata femeie ! Aia, aia o să obţină orice în aceste condiţii ! Iţi dai seama ? în-
 300
treabă ca un expert pe alt expert. O să-i facă mofturi peste mofturi şi va trebui împăcată, răsfăţată, răsplătită pentru o jignire iluzorie. E ceva ciudat în toate astea. Elena Cuza a venit ca o triumfătoare soţie, rugata, implorată să-şi ierte Domnitorul şi am impresia că va sfîrşi prea umilită...
    —       Saşa pretinde că e amor năvalnic între Cuza şi Maria Obrenovici. Dar ea, ştii, dramatizează, li plac prea mult romanele englezeşti, tragediile franţuzeşti ! Ii vede ca pe nişte eroi sfîşiaţi între datorie şi pasiune. El fuge des, se pare, la moşia „ăleia“...
    —       Tot ce se poate, face Pantazi înţelept, în privinţa amorului mai rău decît în privinţa politicii, îţi duci crucea ! Prea riscă mult afişîndu-şi legătura asta. O fi chiar pasiune !
    —   Slăbiciune, poate chiar viciu...
    Se lasă o neaşteptată linişte. Pantazi a acumulat în el puţină vervă neconsumată. Zîmbeşte spre fratele lui care a aruncat o asemenea replică :
    —       Hm ! Şi nouă ne cam plac femeile ! Şi noi avem o actriţă mititică şi cîrnă pe care o vizităm, e ?
    —   Discret.
    —       Deci nu viciul i-1 reproşezi lui Cuza, ci indiscreţia. Şi noi mergem des la o anume văduvă Theodory, durdulie, pofticioasă...
    —       Nu-mi place cum vorbeşti despre o femeie onorabilă...
    Rezemat de speteaza scaunului, Pantazi se scarpină la subsuori şi după ce mai leorpăie din pahar, simte nevoia din nou să atace :
    —       Eu ştiu ce vei face la Londra... Vei pîrî lui Sir Stratford lumea politică moldo-valahă şi vei aştepta acel gen de sfaturi care seamănă cu instrucţiunile militare...
    —   Şi tu, Brutuş ?
    —       Ar fi păcat să nu le urmezi. Lumea de aici e coaptă pentru o schimbare. Cuza a dezamăgit şi are prestigiul în scădere, cu toată primirea entuziastă făcută Elenei Doamna, cu toate operele ei de binefacere, azile şi alte chestii ! O să pice între fronturi, cum se zice, între liberalii stăpîni pe ţară, dar refuzaţi de puterile ga-
301
rante şi conservatorii iubiţi de aceleaşi puteri, dar urîţi în ţară. Poporul încă îl mai iubeşte şi mai speră, numai că poporul nu intră în discuţia cu Sir Stratford !
    —Pantazi, nu-mi place cînd faci pe măscăriciul.
    —      Hă ! Hă ! Ala din cele mai vechi timpuri spunea adevărul cu condiţia să-l spună ironic. Ce vrei ? Să mă fac a nu vedea manevrele tale ? Lasă o pauză pentru a se răcori cu o gură de Cotnar dulceag. Plescăie şi apoi cu vioiciune continuă : Crezi că eşecul lui Cuza te va favoriza din nou ? Crezi că eşti absolut necesar ?
    Ghica se apleacă peste masă şi culege o carte, caută pagina însemnată după ce l-a rugat pe Pantazi, ridicînd un deget, să aştepte. Caută, caută şi se opreşte la un pasaj :
    —: „In ceea ce mă priveşte, eram convins, se poate din vanitate, dar totuşi eram convins, că nimeni nu era în stare să propună mai bine decît mine, nici să acţioneze şi nici să ducă o solie cu mai mult zel şi echitate. De aceea, înaintea tuturor pe mine m-am pus.“ Asta a zis-o Demostene.
    —  A ! Ha ! La tine te-ai gîndit ? Nu zău ?.
    Noroc că tocmai în acea clipă sună gongul pentru dejun şi Pantazi uită de sarcasmele lui şi se repede spre sufragerie :
    —      Sper că nu ne vei da şalău bonne-femme, ăsta e un titlu de carte franţuzească ieftină, nu de mîncare... Aş mînca nişte sarmale.
    —      Iar eşti în papuci, în halatul vechi şi într-o pijama cu fundul lăsat, cu genunchii rotunjiţi ! Pantazi ! Pantazi !
                     V
    Călătoria începuse.
    Prima impresie, puternică, violentă aparţinuse, totuşi, Valahiei sale.
 302
    Ghiţă, cocoţat pe capră, fusese de acord cu trimiterea lui Dumitru la un mare colegiu englez. Văzuse nişte distinşi locuitori ai Engliterei pe la conac, în vizită, la Bucureşti, în casa mare, politicoşi, amabili, mereu dispuşi să dea un sfat util şi să recunoască înţelepciunea populară (doctorul Sandwith îşi notase chiar într-un carneţel tot felul de ziceri, repeta amuzîndu-se : „Nu te pune cu prostul, are mintea odihnită“ şi-i tot mulţumise pentru asemenea perle rare), dar fusese împotriva ideii de a aduce pe meleagurile sale natale drumurile de fier. Vanitatea lui funcţiona perfect: „ăia să ia de la noi mintoşenie şi respect pentru Dumnezeu“, noi de la „ăia“ nimic, nu ne trebuie.
    —      Or să se ruineze hanurile, vor sărăci satele mici, se va strica aerul şi se va murdări zăpada ! argumentase Ghiţă îndoindu-şi degetele pe rînd.
    Lăsa în urmă aceeaşi ţară nehotărîtă, ca o femeie pe care o împinge dorinţa şi o reţine prudenţa.
    Pînă la Pesta, pe vapor, Dumitru a bolit uşurel, cum stă bine unui băiat de paisprezece ani care îşi lasă mama, surorile, fraţii, casa pentru a se scufunda în tainele Europei. Avusese febră, greţuri şi vijîieli în urechi şi o stare de elegantă somnolenţă care reuşise să înduioşeze pe toată lumea. De la Pesta la Viena călătoriseră într-un compartiment de tren cu o doamnă de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată într-o rochie ecosez de batist bordisită cu dantelă albă, o cuconiţă blondă şi bucălată, însoţită de soţul şi fratele ei, doi bărbaţi rotofei, bine spălaţi şi pomădaţi, cu feţele ca nişte farfurioare lucioase, roze. Ea tăcuse tot drumul zîmbind resemnată, iar cei doi nu mai prididiseră să-i povestească lui Ghica feluritele mîncă-ruri cu care fuseseră, ospătaţi şi să se intereseze de „bucătăria“ grecească, turcească, românească, încît, de pé la Sopron, începuse să le miroasă a prăjeală, a rîntaş, a cărnuri afumate, a cocă arsă, a chiftele cu tarhon şi a bulion. Totó saliva şi privea cu ochii cît cepele pe fereastră... Feţele domnilor erau ca farfuriile curate, dar sufletele lor păreau ca nişte farfurii în care s-a sleit felul trei.
3Ó3
    La Viena, ca în alte ocazii, la tinereţe, alunecase pe limba germană ca peste un gheţuş ; cele cîteva cuvinte îl ajutaseră să înainteze, dar cu jenă şi şovăială. Din fericire, contele Wimffen cu care trebuia să ia legătura pentru afacerea drumului de fier vorbea franţuzeşte âtît de graţios încît lui Ghica îi pierise din cap vreme de cîteva minute problema trenului. Contele îl primise rece, protocolar. Dar el era de mult versat în atacarea indivizilor aroganţi, le supralicita inteligenţa, lăsîndu-le şansa unei replici elegante de care se amuzau discret, dar temeinic, acel gen de replici pe care nimeni nu rezista să nu repete în cercurile familiale, sociale, mondene şi, re-petîndu-le, să nu amintească de contextul în care au fost rostite şi, implicit, de martorul lor.- Înainte de a aduce în discuţie problema drumului de fier român, trecuse deja prin cîteva considerente distinse asupra politicii europene, asupra strălucirii muzicale a Vienei şi asupra vânătorii de potîrnichi, marea pasiune a interlocutorului. Toate stîrniseră verva bine încorsetată a contelui, mai ales cîteva aluzii la „tărăboiul italian“ şi la bătrîneţea agonică a turcilor, la cuceririle subtile ale austriecilor prin arma valsului şi la sălbăticia crîngurilor valahe pline de păsăret zglobiu. Mai fusese nevoie de cîteva cifre pentru a argumenta avantajele trenului românesc pentru mărfurile austriece şi întrevederea se soldase cu o preţuire exagerată a persoanei sale din partea contelui. Plecase de la întrevedere mulţumit că înfrînsese un orgoliu formal, că prin ţinuta lui veştejise un dispreţ cam sclerozat adresat locuitorilor de dincolo de Carpaţi, dar cu certitudinea că împrumutul necesar nu va veni de la austrieci. Concesiunea trebuia căutată în altă parte. Vor avea a-cordul legăturilor, desigur, însă nu banii. Austriecii îşi numărau ultimul shiling. Contele fusese primul din seria occidentalilor care rămîneau uimiţi, chiar şi acum la 1862, că pot discuta europeneşte cu un valah. Problemele Principatelor sunau unora ca acelea ale insulei Madagascar, altora ca acelea ale unei provincii dintr-o ţară vecină. „Aha, conflictul acela din Westfalia... da. da ! Sigur ! Am auzit şi de necazul gasconilor...“.
 â04
    Galeria de pictură de la Kunst Museum fusese pentru băiatul lui poarta spirituală spre Occident: „Nici o literatură nu poate suplini imaginea şi nici o imagine nu poate suplini cuvîntul.“ Abia acum Toto, cu inteligenţa lui ponderată, puţin „prea bine crescută“, amînînd exprimarea impresiei spontane, aşa cum Ghica, dintr-o încredere excesivă în instinctele sale nu făcuse niciodată în acest spaţiu al culturii unde se simţea liber, vedea lumea vestitei Europe.
    Dar ce fel de Occident era acesta ? Unul de demulL Un fel de amintire dintr-o tinereţe confuză.
    Turnul Babei al lui Breugel provocase băiatului a uimire moleşitoare. Se lăsase pe canapeaua din faţa tabloului şi parcă moţăise, atras de detalii, ţopăind cu o-chii pe scenele minuscule. Ghica se temuse să nu adoarmă acolo. Toto fusese obişnuit cu pictura orientală, tot ceea ce venea din'Occident şi se aduna prin casele cunoscuţilor, ale familiei — portrete, scene alegorice clasicizante avea ceva monoton şi gingaş robust. Arta lumii
o  cunoştea din desene, litografii, reproduceri în peniţă. Kunst Museum îi dăduse un vertij. Uitase de gulaş, papricaş şi celelalte şi se afundase în lumina şi culoarea altui univers. Ţinea gura deschisă şi peste ochi îi cădeau pleoape grele.
    La Operă, Flautul fermecat!
    Ce fel de Occident este acesta ? Unul vechi, dezamăgit, contemplîndu-se cu nelinişte superioară.
    Ghica decisese o călătorie în cartierul industrial. Toto trebuia să se obişnuiască treptat cu peisajul acestui occident activ, burghez, triumfător şi urît, mizer, eficace* plin de contradicţii, cinic şi creator, ridicînd statuia unul zeu bizar: confortul!, aşa cum îl va descoperi în Anglia pînă la saturaţie.
    —   Aceasta este Bursa, dragul meu !
    Ce hărmălaie, ce vînzoleală ! Ce interese !
    în trenul care îi duce spre Paris un bărbat negricios* cu părul tuns perie, dinţii căloşi, de un alb imaculat şi umeri largi, din care porneau braţe lungi, puţin arcuite se prezintă :
    —   Martin Gerlich.
305
    Este posesorul unei ţesătorii cu sucursale în toată Prusia şi seamănă cu o maimuţă. Are convingeri ferme antirevoluţionare, are convingeri şi mai ferme antisocia-liste.
    „Discută politică ca acelaşi ton familiar şi superior ca dascălii greci din Cişmigiul de odinioară, ca funcţionarii noştri retraşi la o bere sau ca notarul nostru Bur-lamache de la Ghergani“. Iată-1 ridicîndÎL-se în sfera pură a ideii :
    —      Cel mai mare pericol, domnule, îl constituie rapidele progrese ale comunismului. Ăştia vor să distrugă proprietatea şi să declanşeze pretutindeni războiul civil
—   războiul golanilor împotriva proprietarilor ! Vinovat de avîntul acestor propagandişti este şi bonapartismul ultimului Napoleon, domnule. El a lansat formula unui absolutism fondat pe suveranitatea poporului! Problema însă începe de la definirea noţiunii de popor !
    Cînd spune „Volk“, amestecînd cuvintele franceze cu cele germane, Gerlich îşi ţuguie buzele groase şi şuieră puţin printre dinţi.
    Prin faţa ferestrei se perindă oraşele, cîmpiile, satele, munţii, rîurile Germaniei. O femeie întinde rufele la uscat, o cămaşă cărămizie se zbate cu mînecile umflate de vînt. Un lucrător cu şapca trasă pe o ureche împinge un cărucior plin de var. Două fete în rochii deschise de vară traversează o stradă aglomerată, plină de trăsuri* din apropierea liniei ferate.
    Chiary ce este poporul ?
    Gerlich a trecut la alt subiect, abandonînd „definiţia“.
    —      Noi, germanii, trebuie să ieşim din pasivitate, din moleşeala politică de pînă acum. Am mare încredere în domnul Bismarck. Ne va degaja cu siguranţă de sub tutela Austriei şi, cine ştie ?, le-om arăta francezilor calităţile noastre naţionale.
    îşi mîngîie peria capilară şi, gînditor, adaugă ;
    —      Am făcut deja un modest contract, încă modest, pentru ţesăturile de postav necesare armatei ! Vă fac a-ceastă mărturisire pentru că ştiu că nu-mi puteţi fi concurent.
 306
    Rîde, rîde, arătîndu-şi impecabila dantură cabalina.
    —      Domnul Bismarck pare a reprezenta nu numai o speranţă,' dar deja o forţă... spune Ghica.
    —      Este expresia gîndirii adevărate prusace! Va fi teribil ! Orice vorbă a sa ne taie respiraţia. îşi iubeşte patria ca nimeni altul !
    Ghica îl şi vede pe lord Stratford ridicînd capul pe această replică şi rostind cum numai el poate : „Indeed !t4 cu admiraţie şi dispreţ. Dar el începe să aibă încredere în acest capitalist german din pricina sensibilităţii lui la interese. A simţit în afirmaţia patriotismului lui Bismarck un prea mare respect. „S-ar părea că Prusia îşi scutură aripile pentru a-şi lua un zbor uluitor. Să fie ea un şoim adormit şi trezit de pericolul revoluţiei ?“ De aceea începe să-i vorbească domnului Gerlich despre lanurile de in şi cinepă din Principate, despre turmele de
oi şi despre lîna lor ieftină. Domnul e numai urechi. Bate cu palma întoarsă pe genunchi :
    —      Fir-ar să fie ! Căi ferate vă trebuie, altfel trans- • portul înghite ce cîştigi la preţ.
    La Stuttgart, domnul Gerlich îi părăseşte cu braţele arcuite pe lîngă corp, păşeşte înaintea hamalului, drept spre Westfalia lui scumpă.
    Rămîn singuri în compartiment şi Ghica se retrage într-o tăcere obosită. Toto doarme de-a binelea. Ardoarea prusacă a domnului Gerlich l-a istovit peste măsură.
    Dar la Strasbourg se trezesc.
    Alături de ei este o tînără franţuzoaică : nas cîrn, păr cîrlionţat, pălăriuţă de pai florentin cu flori discrete vert-bouteille în ton cu rochia fără cercuri şi volane, simplă şi de efect. Ghica este dintr-odată numai zîmbet. Mile Anette Brulot este fermecătoare. A fost la bunicii care au condus-o la vagon şi i-au încredinţat-o acestui respectabil domn valah însoţit de fiul său.
    —      Ah, valah? O, lâ, la ! Nos amis ! spune Anette şi are zîmbetul acela jignitor pentru Ghica, zîmbetul celor din apus la auzul ţărilor din est, de parcă i-ar uimi faptul că au şi aceia două mîini, două picioare, se îmbracă la fel cu vecinul lor de cartier şi discută pe bazele aceloraşi principii logice.
 307
    —      Bien sur ! Nous avons une grande reconnaissance pour la France ! răspunde el numai zîmbet şi îngăduinţă.
    O banalitate poate salva uneori cea mai vulnerabilă poziţie !
    Băiatul s-a trezit spre marea dezamăgire a părintelui său şi într-o oarecare măsură şi a domnişoarei. Este nevoit să-i facă curte decentă, ceremonioasă... Şi, zău, fermecătoarea fată nu se arată deloc o sfioasă. In alte condiţii...
    Au vorbit deci cu fierbinţeală despre Théatre Châ-telet, despre Bois de Boulogne, despre Jardin de Luxem-bourg, el a evocat/ ca un babalîc, epoca studenţiei şi boema nocturnă la cofetăria Tortoni, la café Racine, ceea ce a amuzat-o teribil pe Anette, aşa cum te amuză şotiile părinţilor săvîrşite în copilărie şi pe care ţi le povestesc cu mare plăcere, de parcă numai ei erau capabili de nebunii adevărate şi azi tineretul nu mai are imaginaţie...
    Ea descrie cu drăgălaşă vioiciune micului tovarăş de drum, care iar cască gura somnolent, Sorbona, Cartierul latin, Place de Teatre.
    —      C’est magnifique î acolo se naşte pictura viitorului !
    Apoi vorbeşte despre domnii Flaubert şi Stendhal :
    —   lis sont des grands artists. novateurs ! etc. etc.
    Tatăl se entuziasmează, promite să-i urmeze sfaturile,
o ajută în fiecare gară să coboare şi să urce, pînă cînd Totó, „mon petit Totó“, îi ia intempestiv locul şi Mile Brulot rîde nostim, cu gropiţe în obraji, complice cu . el la această cochetărie şarmantă, ca o mamă, zău, ca o mamă, din păcate şi apoi toate au căzut în ridicolul bagajelor, şi erau multe, multe, foarte multe ! Ghica nu mai prididea să îndrume hamalii !
    Dar Mile Brulot îi lăsase în zăpăceala aceea semnul discret al vînatului. O carte de vizită şi, consemnate pe ea, orele de primire.
    Parisul !
    Toto coboară din gară aiurit de franţuzoaică şi primeşte în faţă aburii locomotivei — duh fierbinte î Apoi oraşul începe să-şi arate nobila banalitate.
    E ora opt dimineaţa. Oamenii merg la lucru, indiferenţi, plictisiţi. Ei o depun pe Mile Brulot la pensiunea din Montparnasse şi se îndreaptă spre hotel Cluny. Băiatul s-a despărţit de ea cu evidentă tandreţe. Absenţa Saşei îl melancolizează, perspectiva de a rămîne cîţi-va ani fără ea îl determină să apeleze la orice prezenţă feminină ca la o miraculoasă substituţie. Abia după aceea, melancolic, observă aerul „cunoscut“ al Parisului.
    —      Papa, oamenii aceştia habar n-au că trăiesc îr& oraşul cel mai mult rîvnit la Bucureşti, spune ironic în. timp ce Ghica revede locuri de demult şi cade uşurel în nostalgii deşurubate.
    Pe aci se plimba cu Alecsandri, dincolo s-a întîlnit odată cu Heine, în hotel Lambert l-a cunoscut pe marele Adam Czartorisky şi pe rebelul Czayka, pe acolo, pe sub arcadele din Place de Vosges s-a întreţinut cordial cu Armând Carrel, „ce om, ce ziarist, ce conştiinţă !“, îr& rue St. Hyacynthe, la pensiunea doamnei Colombier a cunoscut fraternitatea...
    Dumnezeule ! Ce s-a ales de ea !
    Purie braţul pe umărul fiului său pentru a avea încredinţarea că rupturile noi nu lezează legăturile vechi. Cineva trebuie să ţină cu el. A dat naştere cîtorva fii care au datoria să-l înţeleagă.
    Parisul este oraşul tuturor speranţelor. De aceea este căutat cu ardoare, de aceea este visat, adorat, detestat.
    Pe străzii^ lui, în această zi de început de septembrie, păşeşte, împingînd ritmic bastonul şi răsucindu-şi leneş mănuşile, un englez.
    Jiletca impecabil croită, cravata de o nuanţă tandră* şi pălăria tare pe care cînd şi cînd o ridică în faţa unui cunoscut impun un respect ciudat, circumspect. S-a îngrăşat şi pantalonii îi stau întinşi pe şolduri, dar merge sprinten şi ritmic. El bate la uşa lui Ghica. Lung, slab, încercănat lasă impresia că lumea cu toate darurile ei minunate i se pare foarte săracă.
    Dinăuntru se aude :
    —  Entrez !
309
     Ghica crede că e cameristul. Dar nu intră nimeni. Nu este obişnuit cu francezi nedescurcăreţi. Se duce la uşă puţin furios, o deschide brusc, întîmpinînd în prag acel surîs care în engleză se traduce prin : „Dumnezeule ! Nu este chiar nimeni în stare să mă înţeleagă ?“
     —      Stanley ! exclamă deschizînd braţele cu un entuziasm sincer, deşi îi venise imediat să-l întrebe : „Ce-i cu dumneata? Tot plictisit ? Tot plictisit?“.
     Se îmbrăţişează cu afecţiunea ambalată ironic aşa cum impune distantul englez.
     Ghica împinge un scaun, trage perdeaua salonaşului pentru a lăsa lumina să pătrundă din belşug printre o-biectele simple, dar de bun gust ale încăperii, în timp ce . Stanley, picior peste picior, începe să sporovăiască pentru a trece mai uşor pragul anilor care i-au despărţit:
     —      Dear John ! Dumneata ştii cit de tare îmi place haosul ! Am fost însă aruncat în Paris, chipurile, pentru a mă lecui ! To be frank, I am, bored to death. Ah î Ce vremuri am trăit în Orient! Acolo, da, haos! Autentic, real ,aici, nu, e un fals haos, pe dedesubt se simte organizarea. Priveşte atent străzile lor. Şi Stanley îşi a-runcă braţul lung spre fereastră, insistă : Priveşte-le ! A-parent, Parisul e labirintic, nu ? Şi, totuşi, dacă te aşezi în. Place de la Concorde vezi Étoile, de o parte şi Jardin de Tuileries de cealaltă, de la Grand Palais vezi, peste Sena, Domul invalizilor, de la Porte Maillot vezi pînă în inimă Bois de Boulogne... Bulevarde trase cu rigla. Ai chef să te destrăbălezi, eşti servit cu o destrăbălată, vrei să petreci o seară plăcută într-o familie onorabilă, suni la uşa unor profesori de la Sorbona sau, Colege de France, dintre cei ce ţi-au fost recomandaţi, de cum ai păşit în Galia, cu toată căldura. Parisul a fost construit în timp, cu gîndul pervers la efectul lui stilistic. Nimic nu e la voia întîmplării, domină o arta a compoziţiei care sfîrşeşte prin a obosi. Fineţea sare în ochi şi aruncă astf-pra tuturor un văl al monotoniei...
     Stanley lăuda ceea ce se prefăcea că detestă şi dispreţuia ceea ce se prefăcea că admiră.
     —      Ah, în Orient, trebuie să ghiceşti, să bănui cu cine ai de-a face, punînd întotdeauna în calcul posibili-
310
 tatea unei grosolane erori. Sub vălul inocenţei afli o hetairă! In ochii focoşi ai unei doamne atîrnate de braţul unui moşulică cu burticică, degeaba citeşti poftă şi disperare senzuală, nu este decît fidelitate nestrămutată pentru soţul cel tembel. Aici, o prostituată este o prostituată !. Duc dorul unei surprize. Tocmai acesta este haosul ! Locul tuturor surprizelor ! Nu, nu locul în care orice dorinţă se împlineşte ! Nu ! Categoric ! Pentru minţile pătrunzătoare de la Foreign Office, Parisul este haosul. Noi, englezii, sîntem plini de prejudecăţi. Am apucat să-i considerăm pe francezi nişte zăpăciţi ; o ţinem aşa, cînd ăştia şi-au pus la punct pînă şi instinctele.
    —      Daca ar fi adevărat ce spui n-ar mai simţi nevoia periodică de revoluţii. Voi, englezii, ştiţi să evitaţi asemenea momente prin reforme treptate şi oportune, remarcă şi are un zîmbet foarte politicos şi de aceea excesiv de rece.
    —      Am înţeles ce vrei să spui, ridică Stanley mîna, oprindu-1 şi sesizînd gheaţa care se aşezase între ei, noi, englezii sîntem şi mai ordonaţi ! Ai dreptate ! De aceea am ales calea diplomatică, să mă pot vîntura prin lume, pentru a-mi plimba odiosul echilibru moştenit într-un decor mereu schimbat şi, dacă se poate, incert. Pe scurt, îmi place Orientul ! Dar afurisiţii mei şefi^ consideră că fac parte din tagma diplomaţilor care locuind prea mult într-un loc pe măsura fanteziilor lor încep să îmbrăţişeze interesele băştinaşilor în ciuda intereselor marii noastre Anglii. M-au trimis la Paris ca să mă enerveze, să-mi ţină treaz simţul naţional !
    Stanley sporovăia. îşi ţinea bastonul în mînă şi-l agita pentru a-şi susţine mai expresiv demonstraţia, căci faţa lui prelungă, ochii încercănaţi rămîneau de o albă seriozitate.
    —      Tinere, îi spune lui Toto, să nu te îndrăgosteşti cumva de Anglia. Faţă de un străin se comportă întotdeauna ca o văduvă care face mult caz de virtuţile soţului defunct, numai faţă de un englez îşi dă în petic, chiar cu o oarecare neruşinare. L-ai citit pe Dickens ? Dar pe Thakeray ?
311
    —       I do, Sir ! răspunde Toto puţin speriat de tonul flegmatic al vizitatorului.
    —       Ah, am uitat să te întreb, face Stanley spre Ghica, ce mai face creatura aceea splendidă, domnişoara Blaremberg ?
    —   S-a căsătorit cu fiul lui Grigore Vodă Ghica.
    —   Ce păcat ! Avea mult haz !
    Apoi trece repede la Toto. îl examinează rece, prudent, aproape jignitor şi decide :
    —       Wellington College ! E cel mai bun. Poate cam costisitor, dar cel mai bun. Nici nu scoate fiinţe fără suflet, dar tobă de carte, nici nu aruncă în lume nişte filfizoni cu aere că au învăţat totul. Aveţi deja nişte avantaje faţă de viitorii dumneavoastră colegi, vorbiţi greaca modernă şi ştiţi greaca veche, sînteţi salvat de o mare corvoadă !
    Stanley abuzează de spleen-ul englezesc. De vină sînt desigur şi ochii lui cu pungi albăstrii, a trebuit de tî-năr să-i pună în valoare !
    —       îţi recomand Wellington College, îi spune lui Ghica, mama îl cunoaşte pe sir Benson, directorul. Bănuiesc că Sir Stratford va interveni. Te previn că a ajuns o problemă de stat intrarea într-un colegiu englez ca Wellington, pentru că locurile sînt limitate. Mai ales că de acolo se poate trece spre Oxford. Dar pentru dumneata, pentru cineva care a avut atîta consideraţie pentru punctul de vedere englez în Orient, nu cred să fie greu.
    Zîmbeşte uşor, de parcă ar avea în dinţi coada subţire a unei flori. Privirea îi rămîne tristă, prietenoasă, dar »obosită. Are dreptate. Cine să-l înţeleagă ?
    Uite, chiar .el, cel care a arătat atîta consideraţie punctului de vedere englez, are o. ezitare în faţa ironiei cam dure a unui englez nesăbuit în orgoliul lui, ca şi în plictiseala lui. O ezitare care seamănă cu acel moment dintr-un duel de floretă cînd înaintea agresivităţii perfide a adversarului descoperi că slăbiciunea lui stă în garda octavă şi o pudoare morală te împiedică să-l ataci chiar acolo ; preferi să-l înfrunţi cavalereşte, acolo unde ştie să se apere bine, chiar dacă el este primul agresor. Ghica îşi priveşte mîinile negricioase, păroase : „Nu-mi pot pu-
312
ne sabia în teacă pentru că n-o am. Pot doar dovedi calităţile mele războinice, dar nu şi posedarea vechiului echipament necesar.44.
    —      Spune-mi, doamna Bărcănescu mai poartă brăţara aceea penibilă de agate ?
    —      Stanley, vă cer scuze, exclamă Ghica împingîn-du-şi braţele în lături. înainte de a pleca din Bucureşti, am omis să mă uit la manile acestei creaturi dumnezeieşti ! Dacă aş fi ştiut că lucrul prezenta oarecare importanţă pentru dumneata...
    —      Ai dreptate, ai dreptate, recunoaşte englezul rîzînd cu capul aplecat pe umăr, am uitat să-ţi scriu în acest sens. Doamna se ascundea romantic după urî ta brăţară, refuzînd, nu fără cochetărie, avansurile supiranţilor. Era un fel de romantism impertinent, zău, puţin obraznic şi indecent. Cum te apropiai de ea dădea din mîini pentru a-şi pune în evidenţă oroarea aceea de brăţară de care, îăsa să se înţeleagă, o leagă amintiri romantice...
    Ghica parcă vede ceva roşletic-sclipicios. S-ar putea să fie celebra bracelet a doamnei Bărcănescu ? Dar ea are un tot atît de . celebru bust pus ani de zile la vedere în rochii foarte decoltate, deşi în ultima vreme a făcut guşă. Nu, Valahia nu trebuie minimalizată în' ochii viorii ai lui Stanley prin acest detaliu neplăcut. Va păstra secretul. Englezul va trebui să poarte, poate pînă la sfîr-şitul vieţii, imaginea unei cuconiţe puţin sălbatice, tero-rizîndu-şi admiratorii cu o bijuterie hidoasă.
    —      Am impresia că Valahia ţi-a rămas la inimă doar datorită femeilor sale, observă şi pune multă maliţie, pentru revanşă, în această remarcă.
    Şi uimirea unora că în Orient trăiesc oameni ca şi ei, ca şi laudele cu vîrf ascuţit şi veninos ale lui Stanley ascund un dispreţ nemeritat.
    —      Falş! Fals! protestează Stanley şi-şi împinge pieptul cu măciulia de os a bastonului pentru a-şi dovedi sinceritatea. Să nu crezi că politicienii ei nu mi-au lăsat o amintire de neşters ! Rîde cu poftă. Sînt teribili, pe onoarea mea ! Cei mai mulţi confundă politica cu delaţiunea, diplomaţia cu intriga. Stanley face un gest care trebuie să-i exprime uimirea — îşi dă capul pe spate
313
şi-şi împinge braţele în lături. Bastonul stă o secundă rezemat de marginea fotoliului, ca o baghetă magică de care stăpînul nu mai are nevoie. Cantacuzino, bătrînul, se credea foarte abil pîrîndu-şi conaţionalii tuturor consulilor. Lui Colquhoun îi spunea că Băleanu e vîndut ruşilor, lui Duhamel că acelaşi este vîndut austriecilor, iar lui Eder că e vîndut englezilor. Din fericire Eder a-vea oarecare cunoştinţe secrete asupra sărăciei noastre financiare, iar Colquhoun nu se îndoia de înţelepciunea ruşilor de a nu plăti serviciile unuia care le-ar fi făcut şi pe gratis, aşa că se adunau şi se amuzau pe seama lui - Cantacuzino. Era unul din puţinele subiecte cu care erau de acord, îi solidariza. Da, delaţiunea şi apatia sînt cele două palme pe care Valahia le aplică pe obrazul celui ce-şi bagă nasul în treburile ei. Apoi, încetul cu încetul îl contaminează.
    „Stanley, exclamase Bălăceanu cu ani în urmă, este prea influenţabil ! Ce sont toujours ceux qui ont des salons et des bons cuisiniers qui forment les opinions des étrangers qui visitent notre pays. Où diable trouver une femme patriote pour les lui confier?“.
    Din stradă urcă spre ei zgomotul trăsurilor, ropotul copitelor pe caldarîmul uscat al Parisului. Ghica îşi priveşte oaspetele cu o amabilitate rece. Trebuie să înghită verva prea sarcastică şi pofta de dispreţ a lui Stanley, pentru că acest senior trufaş face destul de multe pentru „notre pays“ pentru a i se înghiţi spumoasele ironii. Dar zîmbetul i s-a împietrit pe faţă, îl schimonoseşte.
    Picioarele englezului sînt vîrîte în pantofi subţiri de piele gris cu bumbi de argint, fără pic de praf pe ei. Cearcănele albastre se strîng şi, în sfîrşit, ochii sticlesc :
    —      Am văzut într-o seară un incendiu pe lîngă biserica aceea nouă de peste rîuleţul dumneavoastră...
    —   Sfîntul Spiridon, sare Totó.
    —      Ei, ei, asta era. Au apărut pompierii cu tulumbe şi furtunuri, cocoţaţi pe căruţele lor caraghioase. Unul mai tînăr a sărit din mers, s-a repezit să tragă furtunul, să dea jos scările, în timp ce tovarăşii săi se holbau la el uimiţi. Băiatul aplica zelos lecţia, dar ceilalţi abia dacă se mişcau. în această atmosferă, caraghios era bă-
314
iatul, nu leneşii săi spectatori. Casa a ars pînă în temelii. Tinerelul a lăsat-o şi el mai moale, „că nu dau turcii !tt Este ceea ce s-a întîmplât şi cu entuziaştii comisari ai puterilor garante. Primiţi cu flori şi urale, au venit cu chef de lucru, frenetici, dornici de fapte mari. Curînd însă au fost înghiţiţi, iar spre sfîrşitul misiunii lor nu mai făceau decît să mute memoriile şi rapoartele de pe un birou pe altul, visători şi prudenţi să nu cumva să se piardă vreo hîrtie, dar nici să nu fie citită...
    —      Nu cunosc cazul pompierului, dar în ceea ce-i priveşte pe comisari cred că primiseră oarecum misiunea să nu facă nimic.
    Stanley îi aruncă una din privirile lui contrariate, a-poi surîde ca în faţa unei slăbiciuni jenante. „Sigur, patriotismul dumitale nu poate accepta asemenea insultă, dar...“ întâlnind zîmbetul crispat de mînie al lui Toto reia cu o voie bună melancolică :
    —      Nu, nu, nu voi uita niciodată Valahia... şi iar îşi împunge pieptul cu măciulia bastonului şi-şi aşează picioarele comod, unul peste altul. Peste toate, politică, birocraţie, amor, se lasă acolo soporificul linţoliu al bisericii orientale :
    „Guvernul l-a înconjurat pe Stanley cu multă grijă şi mulţi spioni, mici atenţii şi mari urechi“, spunea Bă-lăceanu.
    Ghica îşi învîrteşte pince-nez-ul. Pentru lord Strad-ford care dispreţuieşte pe români fără a-i fi văzut vreodată ca popor, ci doar prin cîţiva din reprezentanţii lui, mai mult sau mai puţin onorabili are un oarecare respect şi chiar admiraţie, dar prietenul Stanley cîntă pe nervii lui şi pentru a-i folosi mai bine îi întinde la maximum.
    —      O ţară mică şi misterioasă, spune acesta. Ce dracu mă face şi acum s-o iubesc, deşi mi-a arătat uneori o faţă atît de hîdă ?
    Ce-1 supărase pe englez în Bucureşti, ce eşec îi stătea pe suflet ?
    —      Nu poţi merge pe stradă fără să nu te loveşti de un cîine mort sau de un şobolan pornit la vînătoare, nu poţi merge într-o trăsură fără să te izbeşti cu capul de
 315
acoperişul ei la toate hîrtoapele ! Chiar în faţa palatului domnesc erau vreo trei gropi...
    —   Mai sînt, se repede mîndru Toto.
    —   O, asta mă înduioşează !
    „Să fie doar inconfortul care să-l fi supărat astfel ?tt
    —      Mă tem, Stanley, că speculezi prea mult în raport cu timpul petrecut la Bucureşti, spune şi-şi aşează ho-tărît ochelarii pe nas. Dar îi vine să rîdă. Nu zău ! Prea mult !
    —      Tare aş vrea să mai vin la Bucureşti. Am convingerea că dacă aş mai avea acea vîrstă şi aş mai fi în acel oraş, viaţa mea ar lua alt curs. Poate aş fi chiar fericit !
    Rămîne cu privirea rătăcită pe desenul covorului. Cearcănele îi curg trist pe obraji. Ridică ochii, deschide gura, dar Ghica nu-1 laşă să vorbească. „E rîndul meu să fiu ironic !u
    —   S-a măritat. Nu spun cu cine.
    Englezul oftează :
    —   E grasă ?
    —   Nu, aşa ceva nu i s-a întîmplat !
    —      O ţară mică şi misterioasă, repetă încăpăţînat Stanley, capabilă de orice. E mai mult pitorească decît frumoasă, e mai degrabă nuanţată decît inteligentă, fără apetit metafizic, dar cu un simţ al comicului dezlănţuit pînă la gratuitate. Apoi scepticismul ei robust, trupeş... ha ! care i-a anulat orice naivitate, ca unei fecioare care ştie prea multe înainte de a-i veni sorocul.
    Pe faţa lui trece o însufleţire cinică. Bagă mîria în buzunar, îşi scoate o batistă cu care îşi tamponează fruntea deşi nu pare transpirat. „Trebuie să fie o modă pariziană acest ceremonial !“ se gîndeşte Ghica. Dar este şi un fel de a se detaşa de subiect. Ghica îi priveşte mîinile. „A îmbătrînit odată cu politica engleză în orient. Este excesiv de încrezător în opiniile sale. Nu se pune pe el însuşi la îndoială.“ De ce simte această furie leneşă împotriva prietenului care s-a arătat altfel devotat românilor ? De ce ? „Pare a face servicii unor handicapaţi, iar noi nu sîntem decît nişte copii părăsiţi sau orfani, lepădaţi pe pragul puterilor garante ! “
316
    —      Lord Palmerston vrea să ţină fetişcana dumitale In haremul sultanului deşi se vede bine că ea se împotriveşte şi înaltul personaj e cam decrepit, sporovăie Stanley.
    Prin fereastră intră larma unor voci de copii — ziarele de seară îşi încep invazia perfidă. Sînt ca furnicile devoratoare care năvălesc asupra uriaşei prăzi. Ţipetele acestea le anunţă atacul. Englezul pare trezit din somn. Părăseşte „ţara mică şi misterioasă“ şi se înalţă pe picioarele lui ca nişte catalige. Ţinînd cu o mînă perdeaua, priveşte în stradă.
    —   O să-l vedeţi pe monsieiir Thouvenel ?
    —      Excelenţa sa îmi face onoarea de a mă primi mîine în cabinetul său particular.
    —      Excelenţa, sa a făcut o frumoasă carieră, dar mă tem că va fi scurtă.
    Ghica îşi deschide tabachera, alege tacticos o ţigară şi, aprinzînd-o, aruncă o privire rapidă lui Stanley care s-a întors spre el şi zîmbeşte.
    —      înţeleg de ce îmi spuneţi asta, Stanley. Voi face doar un tablou foarte general al situaţiei.
    —      Cine ştie, s-ar putea ca la întoarcerea de la Londra să puteţi furniza detaliile unui succesor.
    —   Chiar aşa ?
    —      Impresia mea este că Thouvenel sub aerele sale de confortabil respect faţă de indicaţiile împăratului a ştiut că împinge Franţa pe un drum greşit. Din lupta pentru unirea Principatelor a înţeles de la început că ţara sa nu se va alege decît cu lirica recunoştinţă a românilor, ceea ce, trebuie să fim drepţi, este pentru un om politic foarte puţin. Spun asta cu toată veneraţia pe care i-o port...
    —   Fetişcanei noastre, zîmbeşte Ghica.
    —   Discutăm deschis, nu ?
    Iată-1 pe Stanley vorbind ca Alleon. Altădată ştia să pună întrebări, să asculte şi să evite întrebările altora. Acum a căpătat limbajul cu două tăişuri al unui vechi funcţionar al Intelligence Service-ului. Sub ochelari, privirea lui Ghica devine mai vie, mai interesată. Are încă multe de învăţat în Anglia, iar Stanley, ca în piesele de
 317
odinioară acel personaj secundar care totuşi învîrte ua şurub al marelui mecanism, continuă precis şi ironic :
    —      Thouvenel a ştiut că din războiul italian, exceptând anexarea Săvoiei pe care o putea face şi fără bătălia de la Magenta, Franţa nu se va alege decît cu o relativă slăbire a Austriei, ceea ce va spori apetitul prusacilor. împăratul detestîndu-i pe ruşi le-a făcut un mare serviciu.
    —      Mu este singurul caz în istorie, spune Ghica, şter-gîndu-şi cu atenţie lentilele pince-nez-ului pînă îl face şi pe Stanley să se concentreze asupra sticlelor lui ceţoase agăţate de panglica de mătase.
    De aceea, acesta are o uşoară ezitare a vocii :
  ; — Ceea ce este mai rău pentru ministrul Thouvenel este că roadele încep să se vadă şi cum într-o anume măsură ele s-au copt mai degrabă datorită docilităţii sale decît logicii sale politice, împăratul va considera că este necesar ca nu augusta sa persoană să-şi asume răspunderea eşecului. Cum se spune la dumneavoastră, Thouvenel va plăti oalele sparte. îl va elimina pentru a lăsa impresia că-şi modifică viziunea.
    —      Şi e probabil că simpatiile austriece ale lui Douyn de Luys să intre în balanţă...
    —      Aşa cred şi mă tem pentru dumneavoastră, mormăie Stanley ridicînd din nou perdeaua cu mîna şi urmărind ceva sau pe cineva jos, în stradă, pentru cei din Orient, căci toate astea...
    —      Ne aruncă în braţele dumneavoastră, ale celor de la Londra, în braţele prea puţin tandre ale lordului Pal-merston.
    Surîde ca un om resemnat cu fatalitatea. Acea fatalitate paradoxală care îl îndeamnă să admire pe cel ce-1 dispreţuieşte.. Dar avea conştiinţa că admiraţia lui avea suficient spirit critic care, dacă minimaliza vag calităţile naţiei sale, îi dăruia în schimb ideea progresului ei lent şi sigur, deloc neglijabil. La urma urmelor voia să dea peste nas acestor domni atoateştiutori arătîndu-le ce interese au în Principate şi că nu le văd orbiţi de o gîn^ dire prea tradiţională. Lord Palmerston şade într-un fotoliu în Whitehall şi-şi varsă furia peste „aceste provincii
 318
barbare“, dar cînd este vorba de grîu, ovăz, cînepă se ştie că devine sensibil. Posibilitatea ca ţarul să pună mîna pe aceste ţărişoare „misterioase“ profitând de colapsul otomanilor îi dădea mari nelinişti ; se obişnuise să trateze afacerile englezeşti din zonă cu turcii. Dar Ghica are credinţa că numai capitalurile -englezeşti vor putea face din „fetişcana“ aceea o cucoană onorabilă. Ajutorul francez era pur spiritual şi politic, dar România avea mare nevoie de o economie, şi aici numai englezii o puteau sprijini.
    —       Ieşirea împăratului din Italia va fi delicată, spune Stanley încheind subiectul, împreunîndu-şi palmele şi sprijinindu-şi de vîrful lor bărbia.
    Rămîne astfel o clipă, inert, parcă venindu-i greu să facă următorul pas. Insă în moliciunea lui zvîcneşte cruzimea orgoliului şi numai văzîndu-1 aşa obosit Ghica devine mai atent, ca la o vînătoare cînd pricepi cum animalul, în şiretenia lui, te păcăleşte şi te simţi inferior, supus unei gîndiri cu care nu poţi comunica. Atacul vine cînd nu te aştepţi şi reacţiile trebuie prevăzute, cîntă-rite. Tot ceea ce a plănuit el în această fugăreală în care vinatul este mai puternic decît vînătorul pare o utopie, un semn al alienării sale prin ambiţie.
    Stanley îşi lasă braţele jos, face o piruetă pe călcîie şi se opreşte în faţa lui surîzător şi crud :
    —   Dar nu-mi povestiţi nimic despre Cuzâ ?
    Lui Ghica frazele îi umblau prin gură gata făcute, gata şlefuite. Dimineaţă le mai lustruise o dată, dar parcă nu-i venea să le arunce atît de repede, trebuia să le. mai lase să se plimbe risipite în conversaţie. Nu-i plăcea deo-datăc ideea de a le înghesui. De aceea tăcînd îl provoacă pe Stanley să preia iniţiativa :
    —       A obţinut cu multă răbdare unirea deplină, lumea de acolo trebuie să fie foarte fericită, mulţumită...
    —       A obţinut-a cu condiţia menţinerii sale, nu s-a supărat p^ea tare de această clauză, dacă nu cumva chiar a lucrat pentru ea.
    —       Ei, ştiţi bine, Ghica, problema este ca Europa. să se obişnuiască cu ideea Principatelor Unite; după aceea va uita că a limitat unirea lor reală pe domnia lui Cuza.
319
    —      Vedeţi, ţara s-a unit administrativ, dar s-a rupt social. E multă nelinişte în fiecare casă. Lipsa de experienţă şi de fermitate se fac simţite. Proprietarii şi ţăranii sînt învrăjbiţi. Din pricina incapacităţii de a imagina un program de guvernare, Guza cedează frîiele puterii unor fideli fără caracter şi fără onestitate.
    Se buluceau acum frazele lui unduitoare, se înghesuiau, nu mai ştiau ordinea, se cam încălecau. Dar este fericit, parcă i s-au deschis porţi după porţi spre o scenă mică, intimă, luminată discret, unde trebuie să aibă un cuvînt de spus. Aşa îşi imaginează el fericirea. Un cabinet strălucind de curăţenie în care să-şi spună o replică hotărîtoare, nicidecum a trece călare prin mijlocul unei mulţimi agitate.
    —      Ne îndreptăm spre un regim piersonal ! spune şi-i vine să rîdă. „Da, cînd nu ne-am pregătit noi pentru un regim personal ? Şi asta probabil pentru că avem oroare de responsabilitate şi în felul acesta orice nebun care şi-o asumă cu glas tare poate parveni...14
    —      Va fi o variaţie în istoria'dumneavoastră. Dacă de secole n-aţi avut altceva de făcut decît să acceptaţi tiranii trimişi de alţii, de data asta trebuie să acceptaţi unul „ales“ şi nu „numit“... Nu, zău, mai bună este o dinastie care îţi dă periodic un produs mai mult sau mai puţin absurd, dar care inspiră respect măcar pentru coroana pe care trebuie s-o poarte !
    —      Criza s-a aşezat, s-a tolănit în ţară, spune Ghica parcă neauzind cuvintele gratuite ale lui Stanley. Avem guverne de primăvară şi guverne de toamnă. Prinţul nu vrea să guverneze cu adevărat, deocamdată, ci să uzeze oamenii politici, sa-i compromită pentru a-i putea înlătura. Are o vocaţie despotică atît de pronunţată încît adesea sîntem victimele ridicolului.
    Stanley a înţeles, ridică sprincenele peste ochii pun-giţi într-un unghi, foarte expresiv. îşi plimbă picioroan-gele prin încăpere.
    —      De ce fel de regim personal vă temeţi ? Al cui ? Al acestui moldovean fluşturatec cu idei liberale, care a participat la comedia aceea de la Iasi pe care continuaţi s-o numiţi revoluţie deşi a fost o operă bufă, o
320
joacă de copii îmbrăcaţi în hainele părinţilor, şi care s-a trezit domnitorul a dquă ţări, în momentul în care ele sînt menite să intre în acest comitium gentes care este concertul european ? Sufleteşte...
    —      Mă preocupă mai puţin explicaţiile sufleteşti ale despotismului său, cît dorinţa de a scăpa de efectele lui, intervine Ghica ridicîndu-se de pe scaun. Se cam săturase de ironiile lui Stanley. „Din ele îi vine şi plictiseala. A fi tot timpul deştept este plictisitor. Mai e nevoie de o prostie, de o scăpare, de o utopie, de o naivitate...“
    —      Deci aţi venit să convingeţi Occidentul că acea clauză a Unirii e greu suportabilă pentru români ? Nu trebuie să fiţi îngrijoraţi. Vă repet, Europa se va obişnui cu le fait accompli. Principatele vor rămîne uniter problema este sa vă fixaţi bine asupra „alesului“. Ceea ce este foarte greu, după cum văd.
    Englezul zîmbeşte leneş* Lucrurile fuseseră spuse aproape fără ca el să vorbească. Aceasta era calitatea lui Stanley : pricepea repede şi oferea speranţe, uneori chiar şanse, dar şi un dispreţ bolnăvicios*
                                                           VI
    Parisul are febră. In acest septembrie solar, toţi îşi ţin nasurile în batiste.
    Chiar şi ministrul de externe poartă în buzunarul larg al hainei un fel de cearceaf cadrilat.                     v
    Monsieur Thouvenel îl întîmpină cu o căldură toropitoare. Mîinile îi ard, ochii îi lucesc rătăciţi. Este evident că nu are nici un chef de Principatele unite, şi nici. de Franţa la urma urmelor...
    Este dispus însă a-şi aminti visător vremurile fericite de odinioară. Ele sînt, doar întâmplător, vremurile fericite ale uriiii război.
    „Stanley iar are dreptate ! Ce plictiseală ! Thouvenel se prăbuşeşte !“
 321
    T.a Constahţinopol, cu ani în urmă, acest Dm vinjos, frumos, distins, cu barba tăiată caligrafic pe marginea maxilarului şi cu mustaţa acoperind un surîs îngăduitor faţă' de toate ale lumii vanităţi avea aerul că prezidează un deznodămînt. Era «cel mereu gata să tragă somptuoasa cortină pentru ca sfîrşitul sîngeros să nu indispună spectatorii, şi doar încăpăţînarea actorului pe care îl slujea cu credinţă îl determina să amîne. Actorul însă îşi slujea şi el la rîndul lui grandoarea şi nu observa semnele ei de oboseala. „Războiul Crimeii îmbrînceşte Franţa spre catastrofa formulei ei imperiale“, mormăise propriul el ambasador.*
    Cîtă melancolică dîrzenie arătase Antoine Edouard Thouvenel pe malurile Bosforului în luptă nu atît cu duşmanul Franţei, cu ţarul Nicoïae I sau cu contele Nes-selrode sau cu contele Mencikov, cît în lupta cu aliatul ei, reprezentat cu vîrf şi îndesat de lord Stratford. Îşi jucase rolul cu o sensibilitate cuceritoare şi convingătoare încît pînă şi adversarul abia de mai putuse acoperi, în jocul său scenic, sîmburele unei violente admiraţii : ,^Aş vrea ca succesul politicii noastre în Orient, îi spusese lord Stratford lui Ghica pe care îl cunoştea în relaţii excelente cu Thouvenel, să nu fie prea strălucitor.“ Transmisese vorbele provocînd emoţii. Ambasadorul Franţei zîm-bise şi făcuse un semn spre apele Bosforului de parcă ar fi contemplat fatalitatea însăşi : „Le noeud du débat est à Vienne.“ Ghica începuse tocmai să preţuiască orgoliul deşănţat al englezului cînd înţelesese că orice slăbiciune cît de mică avea darul de a-i clătina soclul. Thouvenel mutase „nodul“ conflictului în altă parte pentru a crea între ei o egalitate. Intre combatanţi erau treizeci de ani diferenţă. Thouvenel abilitate avea, dar nu şi experienţa vanităţii. îşi luase riscul modestiei în faţa unui adversar care făcea din orgoliu un principiu de luptă.
    Thouvenel fusese răsplătit pentru docilitate, se dovedise un funcţionar desăvîrşit, plin de respect pentru cel ce-i poruncea şi avînd fanteziile sale profesionale. Arătase în felul său că şi là acest nivel există fineţe de spirit, clarviziune, superioritate şi onorabilă umilinţă.
                                       322
    Dar acum, la patruzeci şi patru de ani, este neaşteptat de îmbătrînit, de parcă ar fi constatat mai devreme decît trebuia lipsa de sens a acţiunilor sale. E poate soarta oricărui funcţionar desăvîrşit să se uzeze mai repede decît propriul lui despot. împăratul îşi întărea sănătatea la Biarritz, iar Thouvenel febricita în Parisul bîntuit de gripă.
    După îmbrăţişări cordiale şi mici amabilităţi încep să evoce Bosforul.
    Pe Reşid şi cele două haremuri ale sale dintre care ânul îi fusese fatal.
    Pe Fuad Paşa cu poeziile. sale clasicizante.
    Pe răposatul Abdul-Medgid şi felul său păcătos de a se consola într-o butelcă după ce lord Stratford începuse să-i dicteze nu numai lista miniştrilor, dar şi pe cea a guvernatorilor de provincie. La Dolmabahşe ambasadorul Angliei batea cu bastonul în muchia mesei, iar sultanul cel tinerel îşi înghiţea furia chemîndu-1 pe profet în ajutor, căci avea nevoie de sprijin împotriva ruşilor.
    -— Avea o fire tipic aristocrată, fragilă, violentă, cultivată. Dar nu mai stăpînea istoria.
    Thouvenel îşi sprijină fruntea în degetele mîinii proptite de birou. Ochii îi sticlesc. Are o paloare nefirească în obraji, un alb-cerat. Ghica are un sentiment de nelinişte ca în faţa unui om bolnav pe care nu-1 poţi sluji în nici un fel. „N-a rezistat!“ Intre presiunile europene şi presiunea propriului său monarh, inima lui Thouvenel începe să cedeze.
    Au venit la rînd, puţin în grabă, de parcă în agenda ministrului amintirile se îngrămădeau ca audienţele, lord Raglan şi năucitoarea sa aroganţă, ambasadorul Austriei contele Prokesch-Osten, „vous savez, il a eu, dans sa jeunesse, des relations intimes avec le roi de Rome“, repetase Thouvenel ca un bătrîn care nu uită detaliile picante pentru a le face daruri urmaşilor, apoi venise la rînd îngîmfatul Mencikov, pentru ca adiicerile-aminte să se întoarcă asupra turcilor.
    —      Pe vremea aceea de fapt toţi ne gîndeam, după celebra „deschidere a succesiunii“ propusă de ţarul Nicolae I, că nu-i va fi interzis medicului care a îngrijit un bol-
 323
nav să-l 'moştenească... Abia după război am înţeles că bolnavul scăpătase de mult şi ne certam oarecum numai pentru a împiedica un obraznic^ să-i intre în casă şi şă-i ia cuvertura de pe pat.
    Mîna se lasă moale pe hîrtiile ordonate din faţă. La Quai d’Orsay şi mobila începe să aibă febră. Ghica îşi simte fotoliul incandescent.
    După alte melancolice evocări, Thouvenel spune mîn-gîindu-şi favoriţii :
    —      Mîine, în zori, trebuie să plec la Biarritz să-l văd pe împărat. Sper ca la întoarcere să vă mai găsesc, dragă domnule Ghica.
    —      Mai zăbovesc o săptămînă, spune el decis însă să nu mai ceară o altă audienţă.
    —      Negreşit vreau să vă văd, negreşit. Ministrul se îndoaie deasupra scaunului, repetă acel „negreşit“ ca pe un compliment, semn al afecţiunii ce-i poartă „Zău, mi-eşti simpatic, mă leagă de dumneata minunate amintiri... N-am decît 44 de ani, dar ştiu să gust carnea moale şi sîngerîndă a memoriei...“ Şi tot în acest sens, îi cere : Spuneţi-mi, ce se petrece la dumneavoastră ? Aş vrea să-l informez pe împărat dintr-o sursă atît de autorizată !.
    Ghica îşi trece degetele prin păr. Ezită o clipă. Are sentimentul unei inutile înaintări în spaţiul adversarului. Numai din pricina privirii ironic-obosite a lui Thouvenel.
I-a cerut „rezumatul“ cu aerul celui ce acceptă un compromis : „Hai, spune ceea ce ai de spus !“ Alege din mai multe variante cea care nu aruncă nici o responsabilitate pe puterea garantă franceză. I se pâre necesar acest aranjament. Nu trebuie să-i reproşezi unui proaspăt bolnav că a determinat un accident fără rea credinţă ! Nu apucă să deschidă gura şi Thouvenel intervine :
    —- Majestatea sa este încunoştiinţată de excepţionalele dumneavoastră calităţi... Va ţine cont de ceea ce spuneţi !
    —      Eu ani să vă spun evident ceea ce cred, deşi ştiu că în faţa majestăţii sale am un defect, sînt prea apreciat de aliaţii dumneavoastră, englezii, nu-mi fac iluzii, vreau doar să-mi fac o datorie, aceea a adevărului. Situaţia este rea şi va fi şi mai rea.
 324
    Thouvenel nu pare surprins. Sînt urmările, desigur, ale vizitelor lui Bibescu, Ştirbey, Basarab-Brâncoveanu şi alţii.
    —      Am fost sigur de la început, spune. Si la Convention est mauvaise dans son ensemble, elle est pire dans ses details. Au ieşit la iveală detaliile, evident. Graba lui Thouvenel pare un fel de scuză şi asta este ceva rău pentru un om din Orient. Ghica rămîne puţin confuz, iată, iată o surpriză, din acest început de culpabilitate ne putem aştepta la ceva ? La mai nimic, îi spune prudenţa sa orientală.
    —      <E adevărat, nu s-a putut lucra, în toate a rămas o inerţie obositoare, democratismul nu s-a putut forma în fapt, ci doar în mentalitate, lipsa de credit a provocat falimente, nimeni nu investeşte nimic, electoratul a căzut pe mîna oligarhiei agrare (ştie că face bine aluzia la rezistenţa aristocraţilor în faţa unui ministru al unui împărat plebiscitar !), Cuza vrea o reformă prea radicală şi ţara, care s-a unit pe orizontală, s-a împărţit pe verticală. A apărut o funcţionărime care grevează bugetul, dar care reprezintă şi masa electorală cea mai docilă.
    Şi totuşi începuse prost. Interesul lui Thouvenel era strict politic. Şi nici nu-i convenea această imagine apocaliptică a Convenţiei ! îşi adună puterile pentru a împinge discuţia pe alte trasee, cînd celălalt trece direct la problemă :
    —      Prinţul Cuza ? Care sînt şansele sale ? Am deja veşti triste, dar prea pătimaşe !
    Din tabloul din spatele Iui Thouvenel, Napoleon al III-lea zîmbeşte afabil. La atît, de altfel, se reduce democratismul lui, la afabilitate... Ghica îşi reazemă coatele pe spetezele fotoliului şi aplecîndu-şi trunchiul în faţă, păstrînd lornionul în buzunăraşul lui pe care îl pipăie mereu instinctiv, spune :
    —      Prinţul Cuza ? El nu mai inspiră încredere, din păcate ! Oamenii politici se simt uzaţi în lupte mărunte, supuşi capriciilor celui ce ar trebui să le fie recunoscător pentru alegere... Dar el nu are recunoştinţă decît faţă de masa populară, o recunoştinţă evident de ordin publici-
 325
tar, căci n-a făcut nimic pentru ea şi ţăranii o duc chiar mai rău decit înainte.
    Thouvenel devine sensibil la această imagine. Iată o copie măruntă a unei pînze grandioase, un desen în peniţă pa foaie groasă, poroasă, într-o carte cu legături sobre, a unei opere de dimensiuni uriaşe. îşi pipăie inima cu o melancolică înţelegere şi Ghica îşi continuă rezumatul ştiind că abia acum va interveni deviaţia, caricatura, elementul derizoriu care va macula nu numai modelul său dar şi modelul modelului. Aruncă în treacăt o privire portretului Împăratului :
    —      Am înţeles, Cuza eâte un domn popular pentru că îi place să se coboare în mijlocul poporului şi pentru că nu respectă eticheta cea mai elementară împingînd adesea lucrurile peste limita decenţei.
    —      Amantele sale se fîţîie în voie prin sălile Palatului şi se ceartă cu plăcere la balurile oficiale, din ce în ce mái ocolite de oamenii onorabili. Favoriţii săi îşi dispută posturile şi fac mult caz de secretele de stat pe care le deţin.
    îşi pipăie lornionul, aşteaptă ca celălalt să se adune şi insistă :
    —      Politica externă este făcută în exclusivitate în*cabinetul Prinţului, miniştrii de resort rămîn adesea surprinşi pe cîmpul diplomatic aflînd de la străini hotărîrile propriului lor minister. Demisiile curg, uneori pe motive ce par ridicole, dar ridicolul nu aparţine miniştrilor, excelenţă !
    Thouvenel rătăceşte peste ^îrtiile lui ordonate, pipăie muchia mesei şi tresare :
    —   Prezenţa Doamnei Elena Cuza n-a avut efect ?
    Este ultima intervenţie pe care a făcut-o în privinţa
Principatelor. Diplomaţia lui Alecşandri a determinat o milogeală ridicolă pe lîngă soţia abandonată a lui Cuza ! Thouvenel îşi apără intervenţia. Trebuie să fie prudent, tandru şi prudent :
    —      E fără personalitate, excelenţă. O femeie modestă şi virtuoasă, incontestabil, dar nu se va impune !
    Ghica îl şi vede pe Alecşandri promiţind marea cu sarea diplomaţilor francezi prin apariţia acelei femei exi-
326
late ba la Soleni, ba la Iaşi, ba la Paris, şi iată chiar la Bucureşti. Ce naivitate !
    —      Soluţia! Soluţia ! repetă Thouvenel rău impresionat, ridicînd braţele, şi devenind deodată nervos. Iar îşi priveşte ceasul şi-şi mîngîie reverul hainei :
    —      Din punct de vedere economic dorim un împrumut pentru redresarea bugetului, concesionarea căilor ferate prin garanţia Franţei, înfiinţarea unor bănci de credit cu capital străin şi, ca şansă politică europeană, un principe străin !
    Secretarul domnului Thouvenel deschide uşa. Ministrul se ridică, ocoleşte biroul, pune palmele fierbinţi pe umerii lui Ghica :
 ~  — Ştii ce mi-a spus domnul conte de Buol în ’58 :
 Si l’Europe s’était concertée au Congrès et avait établi à Bucarest un prince européen, nous l’aurions de nos mains jeté à la mer. Aveţi o tara tare ciudată, conchide melodramatic de parcă ar vorbi de propria sa boală cardiacă.
    Dar Thouvenel este obsedat încă de Italia şi într-o oarecare măsură de Prusia. Iată nişte ţări, nu ciudate, ci * agresive, mai ales că sînt mai aproape...
    — Da, avem o ţară mică şi misterioasă, suspină Ghica.
    — Ne interesează foarte mult ce se petrece acolo, ştiţi foarte bine, îl asigură ministrul cu gura jumătate, îşi mîngîie favoriţii şi-i zîmbeşte fără să-i observe, din comoditate, ironia.
    —      Voi comunica împăratului opiniile dumneavoastră, înţeleg că totul se învîrte în interior, acum, în jurul problemei agrare şi a acelei electorale ! Părerea mea este să vă adaptaţi Prinţului, ca şi situaţiei existente. Europa n-are nevoie de o complicaţie în plus. Stăm pe un vulcan, domnule Ghica !
    Ducîndu-1 cu braţul pe după braţul lui, Thouvenel păşeşte încet spre uşă. Ceva din tinereţea sănătoasă de altădată i-a revenit în glas. „Franţa nu^yxea, deocamdată, nici o schimbare în est !“ aceasta^ este concluzia celui ce mai speră într-un comentariu util.
327
 F
 i
   —     Voi comunica împăratului opiniile dumneavoastră, ' ca pe cele mai competente. Deci peste cîteva zile sînteţi* invitatul meu ! Mai vorbim ? Mai vorbim mai ales despre Constantinopol ! Zău, că merită, nu-i aşa ?
    Stă pe pragul dintre camere, nehotărît. Marea călătorie se apropie de sfîrşit.
    Dacă ar vrea linişte, şi parcă asta ar' vrea, ar fi dea-r juns să se aşeze pe confortabilul fotoliu din dormitorul lui, căci pe fereastra larg deschisă ar privi coroanele deja îngălbenite ale castanilor înghesuiţi în cei cîţiva zeci de metri patraţi ai grădinii din spatele casei şi ar auzi doar ciripitul păsărilor pregătindu-se de culcare. Una din formele de politeţe ale Londrei era şi cîte o astfel de surpriză — un mic peisaj pastoral în plină agitaţie modernă — uri peisaj pe care îl guşti altfel decît în Bucu- ' reştiul unde pare aproape obligatoriu sau în Paris unde a ajuns un lux ; aici are consistenţa unui fapt şi fantezist h şi decent.                                                        ^
    Dacă ar vrea zbîrnîitul unei străzi tipic londoneze, şi * parcă asta ar vrea, i-ar fi de ajuns să-şi tragă un scaun ) în dreptul ferestrei salonului pe care îl împarte cu Ser- Î ghiad. De acolo ar putea urmări trecătorii ciocnindu-se j în drumul lor spre magazine — acele feeric luminate j
magazine în care pur şi simplu îţi vine să dai buzna ] pentru a nu ierta nimic din ceea ce ele expun cu perfi- j die — de la dantele şi bonete cu panglici blînd colorate ■ la indispensabili sau pălării tari pentru bărbaţi, de la ] polonice de argint cu monogramă la mănuşi fine din piele J de căprioară. De acolo ar putea urmări întreaga populaţie \ a unui orăşel oriental de provincie, înghesuită pe două trotuare într-o vînzoleală buimacă.
    Montpellier Square este ca orice intersecţie londoneză j o mică scenă cu veselia şi tragicul ei. In salon pătrund, ]
                                       VII
3 28
răsucite ca într-un fuior, vocile oamenilor, ropotul roţi-* lor şi al copitelor cailor şi peste toate un fel de dangăt obscur al unei catedrale cereşti —- de fapt ¡sunetul Lon^ drei însăşi pe care fiecare locuitor îl aduce cu sine în încăperea confortabilă ce-i adăposteşte singurătatea, odată cu praful negricios şi cu impresia, depusa adînc în, memoria zilei, că a respirat aerul unui mare, foarte mare oraş.
    „Serghiad abuzează din nou de engleza lui şi se* dă drept american.“ A observat uşorul frison pe carq insularii au început să-l aibă faţă de lumea nouă şi acest grec-vâlah-francez plin de spirit se amuză să-l speculeze. Intră, democratic, în vorbă cu oricine şi, dincolo de relaţiile înalte croite cu tenacitate şi dezinvoltură, a 'obţinut bunele sentimente ale unor tîmplari, cizmari, bru^i tari, bucătărese, restauratori, cofetari,, funcţionari de banca şi, nu în ultimul rînd, al unor actriţe de varieteu.
    Dar pustietatea casei în acest moment nu-i displace'* lui Ghica.
    Stă pe pragul dintre camere, nehotărît, dar şi emoţionat de acest prim moment de singurătate. „Orice căr, lătorie este o existenţă în exterior — acumulezi impresii sau încerci să le creezi prin atitudinea ta şi asta îţi ia o groază de timp, energie, inteligenţă, nervi, suferinţe,, şi constaţi că practic n-ai mai stat nici o clipă de vorbă cu tine însuţi. Şi, la urma urmei, ce ţi-ai putea spune ?“
    Melancolia lui este o fină sechelă a unei emoţii muzicale. Abia s-a întors de la Exeter Hali unde a ascultat messa de Haendel, interpretată de un cor de 700 de persoane, cu toată măreţia, gravitatea şi răsfăţul unei asemenea opulenţe. Poate din pricina ei stă acum între camere, indecis. Dîra sticloasă lăsată în auz de acordurile majestuoase ale mesei îl îndeamnă să rămînă în dormitor, pe fotoliu, întorcînd spatele domesticului pat cu draperii cărămizii, paravanului care acoperă lavoarul, dulapului peste care plouă cu ghirlande de lemn sculptat, pentri^ a sorbi încet din luminile verzi, ceţoase ale amurgului aşa cum este el trăit de miraculoasa grădină din spatele casei. Şi totuşi, chiar ceva din măreţia spectacolului mu*-zical la care participase îl îndeamnă să se relaxeze «ii»
într-un univers vegetal, ci, cu acel nevinovat gust îndoielnic, de a contempla caleştile, trecătorii, copiii zben-guindu-se în jurul felinarelor sau femeile tinere, sau cele puţin fardate, împopoţonate, care se reped la ultima oră în magazine pentru a cumpăra te miri ce. Este o plăcere oarecum ieftină pe care însă o savurase adesea în zilele lui londoneze, înainte de a-1 plasa pe Dumitru la Welling-ton College, cînd încă mai examina uimit disperarea trepidantă a vieţii ei economice.
    încă mai stă în uşa dintre dormitor şi salon, indecis, abia reuşind să dea la o parte, sa se facă a nu băgâ de seamă duioşia* care i se revarsă în suflet ca uleiul arămiu — duioşia destinată Bucureştiului îndepărtat, acelui oraş zăpăcit de căldura verii, aşa cum îl lăsase în urma trăsurii, picotind cu gura arsă, plin de cîini vagabonzi care aleargă aiurea cu limba scoasă de un cot, de deputaţi prea convinşi de importanţa lor bîntuindu-i străzile în hainele lor sumbre. Bucureştiul pare din perspectiva Londrei o scenă mică pe care se joacă o dramă incertă cu actori care fac abuz de gesturi şi replici ţinînd * acţiunea în loc pentru a li se admira înflăcărarea şi mantilele. Este nespus de vesel şi nespus de trist şi nu vrea să se gîndească într-acolo.
    Ar mai putea ieşi la club unde prietenii săi l-au invitat ; la această oră ei* se adună în jurul meselor scunde încărcate de ziare şi comentează ultimele noutăţi politice. Dar ceva din lumina acestei seri şi poate ecoul muzicii de care abia s-a despărţit îl îndeamnă să stea pe loc.
    Senzaţia că are în faţă o şansă irosită de a mai fi prezentat unor persoane utile şi influente îi face mai clar în minte triumful interior. Călătoria în Anglia îi adusese nesperate satisfacţii. Mai plăcut era ca în seara asta să le enumere, să le plimbe printre degete ca pe mătănii, cu aerul concentrat, visător-mistic al unui prelat. Religia lui? „What do you want, my Ghica ?“ îl întrebase sir Howard şi căutînd, cu lornionul pe nas, ceva minuscul, o pată, o insectă pe faţa de masă, fără să-şi ridice ochii spre interlocutorul lui care aştepta înconjurat de rotocoalele de fum ale pipei, răspunsese mormăit : „A modern Romania !“ Celălalt nu rîsese aşa cum crezuse
330
că va face, ci se aplecase mult spre el peste speteaza scaunului şi exclamase : „Oh, God !“ Şi atunci îşi ţinuse pledoaria îndelung pregătită. Dacă nu reuşise în cazul acesta să înfrîngă o indiferenţă, ca de cele mai multe ori, învinsese o ignoranţă. în gîndurile lui sir Howard se făcuse loc, într-un colţ, şi pentru această ciudăţenie. Spusese, cu privirea uimită : „It’s possible !“ De cuvîntul lui putea depinde împrumutul necesar pentru deschiderea unei bănci de credit sau o frumoasă recomandare către o societate care să împingă trenurile pe şine pînă la Bucureşti. în salonul ladyei Stanley întîlnise atît de mulţi deputaţi şi înalte personalităţi ale lumii financiare şi economice încît trăise un uşor vertij. Dar primise un ajutor delicat din partea stăpînei casei căreia îi cîştigase încrederea şi chiar afecţiunea. Lady Stanley părea cauza însăşi a plictiselii fiului ei — era o femeie de lume de-săvîrşită. La cei 60 de ani mai păstra urmele unei frumuseţi molcome, nesfidătoare, dar vesele — cu siguranţă fusese în tinereţe o prezenţă egal de plăcută bărbaţilor şi femeilor şi asta o ajutase să-şi formeze şi să-şi menţină o autoritate pe care nimeni în societatea londoneză n-o socotea obositoare sau jenantă. Partea rea a acestor calităţi era că în jurul distinsei femei roiau deopotrivă oameni inteligenţi şi oameni mărginiţi dar cu titluri onorabile. Ea se arăta amabilă cu toată lumea. Şi aşa îl primise şi pe valahul urît, dar spiritual, trimis pe capul ei de un fiu excentric. Cu francheţea ironică, tipic englezească, se mirase că Henry avea un asemenea prieten, căci el înfăşurase în frivolitatea senzuală a conversaţiei
o  seriozitate plină de curaj. îi era greu să spună acum dacă o făcuse dintr-un firesc impuls de a-şi ambala interesele în fermecătoare hîrtii cerate, împodobite cu ghirlande de flori, sau dacă pur şi simplu buna educaţie a doamnei nu-i provocase un exces de sensibilitate cu care îi făcuse plăcere să se împodobească. Astfel nu-şi folosise verva lui obişnuită, şi nici nu-şi colorase conversaţia cu anecdotele lui fermecătoare şi cu atît mai puţin nu-şi îngăduise acel gen de bîrfă orientală care făcea bucuria societăţii feminine bucureştene prin specularea defectelor celor implicaţi — adică nu-şi pusese în scenă sarcasmul
 331
            cu care acasă aduna victime după victime ; dimpotrivă,, avusese o oarecare timiditate, necalculată, nejucată, dă- * ruită de instinctul lui de adaptare (întotdeauna la da-; torie !) şi impresionase în mod favorabil pe cele trei femei — lady Stanley şi fiicele-ei.
     îşi permisese doar cîteva observaţii la adresa Londrei* stîrnind comentarii, stimulînd curiozitatea lor : „încă de la prima întîlnire cu oraşul, cu mulţi ani în urmă, cam mulţi dacă mă gîndesc bine, am remarcat bizara "indiferenţă a Londrei faţă de cei ce-o asaltează — nu este indiferenţa unui om bătrîn faţă de neroziile şi curiozităţile exaltate alé tinerilor, nici cea a unui bărbat cu experienţă faţă de naivitatea unei pupile, nu, este, cred o indiferenţă opacă, densă, ca un perete de carton care ţe împiedică să vezi un peisaj mirific.“ „Şi care ar fi peisajul mirific ?“ întrebase lady Stanley zîmbind. „Depinde cine este cel ce-o asaltează. Pentru oamenii de rŞnd lumea saloanelor ei foarte înalte, inaccesibile şi legendare, pentru ceilalţi lumea parcurilor ei, acele lanţuri de pajişti, pilcuri de arbori, minunate alei care lasă şi celui mai umil personaj al oraşului senzaţia că se află în acelaşi timp în natură şi în societate. Există în altă parte a Europei această ciudată invenţie care este Hyde Park ? Am văzutr pe aleile dintre Hyde Park, Kensington Gardens, St. Ja-mes’s Park şi'Green Park, călăreţi eleganţi care plutesc în ceaţa dimineţii, luînd în copite răcoarea peluzelor încărcate de rouă şi fiinţe bicisnice, mizerabile, murdare,, tolănite prin luminişurile lui, fumînd chiştoace şi citind? ziarele de cu o zi înainte recuperate din gunoaie, dar tăifăsuind cu graţia şi sobrietatea unor distinşi oameni de lume în salonul lor, la ora ceaiului. Da, pentru mulţî aceste parcuri sînt saloanele caselor lor nenorocite. Londra are mari disponibilităţi, dar trăieşte într-o uimitoare sinteză. Şi Bucureştiul are disponibilităţi. Oh, şi acolo contraste cîte vrei, dar acolo ne călcăm unii pe picioarele altora, interesaţi de orice şi oricine. Nu există propriu-zis indiferenţă, toată lumea cască ochii la toată lumea, iar străinul e vîrît imediat în toate intimităţile. I s-ar putea reproşa acestui interes lipsa oricărei sentimentalităţi, caracterul de pură curiozitate.“
 332
    Acestui gen de observaţii îi datora simpatia deosebită « pe care i-o arăta lady Stanley, care îl purtase cu ea prin adevăratele saloane ca pe un trofeu. Ghica avusese chiar impresia că înainte de a-1 prezenta distinsa doamnă făcea, prin mesaje frumos caligrafiate, unele precizări entuziaste aşaîncît se vedea primit pretutindeni cu o amabilitate din care dispăruse răceala proverbială şi zîmbetul pe care orice londonez îl are în faţa unui obiect exotic. Fără pregătirea aceasta, şi-a dat seama mai tîrziu, ar fi riscat să fie împins uşurel în rolul unui prinţ oriental — valah, grec, turc, sîrb (multe persoane nu reuşeau să localizeze exact) iar unele minţi mai confuze şi ca atare cu mai solide prejudecăţi l-ar fi bănuit că a lăsat acasă, pe în-, depărtatele sale meleaguri, un cufăr plin cu galbeni şi nestemate, un harem şi o viaţă teribilă — amestec de subtilitate, cruzime, viclenie, lene, înţelepciune şi senzualitate... Preveniţi însă asupra subiectului real, îl întâmpinau cu bucuria de a întîlni copilul unei rude îndepărtate^ care între timp a crescut, şi-a făcut o situaţie. „Domnul Ghica este unul din intimii lordului Stradford, s-au cunoscut bine la Constantinopol...“ Astfel fusese recunoscut de toţi ca unul de-al lor ; o conştiinţă practică a lumii, şi chiar pe lady Stanley o uimise la un moment dat violenţa adopţiunii. Secretul ? Delicateţea impresiilor de care abuza în conversaţia cu ea dispărea atunci cînd Sir Barough îi cerea, binevoitor, o imagine cît mai sintetică asupra situaţiei din Principate. îşi permitea să fie stăpîn pe unele idei politice foarte clare, chiar şi în faţa unui atît de important personaj al Regatului. „Părerea mea este că, după războiul Crimeii, ţările noastre au fost smulse, ca nişte orfane, din mîinile unor tutori lacomi, de mîinile unor tutori prea dezinteresaţi. Consiliul de tutelă le-a dat o Convenţie care înlătura de la putere pe foştii revoluţionari şi le tiers état, dar în virtutea căreia Adunările elective, sub presiunea foştilor revoluţionari şi a burgheziei, au ales un Domnitor — unul singur, subliniind astfel că mandatul lui este acela de a răsturna Convenţia. Occidentul n-a înţeles că foştii revoluţionari, cuminţiţi de exil, şi nôtre tiers état au deja bine dezvoltate instinctele oamenilor de afaceri.“ „Acesta să fie sensul
 333
 nemulţumirilor manifestate în Principate?“ „Eu aşa văd lucrurile. Prinţul Cuza este forţat să obţină spre gloria sa, lucruri. pe care puterile garante le puteau oferi la Congresul de la Paris fără mare pagubă, şi lasă pe al doilea plan problemele cele mai acute ale ţării : progresul economic, ieşirea din criza financiară, reorganizarea ad- s ministrativă, reformele care dezbină păturile sociale...“. Aflînd de costumul românesc pe care lady Stanley îl primise din partea Saşei, miss Huskinson le întrerupea dialogul şi trebuia, tandru şi erudit, să-ic povestească unele detalii vestimentare cu o savuroasă precizie, folosind spre buna dispoziţie a doamnelor termenii autohtoni : „Iia este închisă pe gît iarna şi puţin degajată vara. Pe gîtul subţire şi fragil creţurile mărunte lasă pe piept o spumă de borangic (folosise cuvîntul românesc, explicîndu-i conţinutul), strînsă în bete pe mijloc, ceea ce creează un efect de o surprinzătoare graţie...“ Continuase astfel; în-cît doamnele, în amplele lor rochii victoriene, începuseră să preţuiască simplitatea graţioasă a portului „exotic“/ căci nu le puteai clinti din ideea că Valahia şi Moldova sînt undeva, spre Indii.
    De aceea, figura albei lady Stanley îl îndeamnă acum să rămînă în salon, la sporovăială, în faţa ferestrei zgomotoase şi tot ea, cu braţul învăluit în dantele subţiri de culoarea ceaiului, îl invită dincolo, dinaintea frunzişului uşor obosit al castanilor. Numai că lunecîndu-şi privirea peste valurile de verdeaţă, amintindu-şi acordurile grave ale lui Haendel, retrăieşte senzaţia de nelămurită teamă pe care o avusese pe peluza ca un postav al mesei de biliard dintr-un foarte select club, cînd, îmbrăcat în-tr-o haină cadrilată, lung, lung, cu picioroange parcă de lemn, ţinînd într-o mînă pipa şi pe cealaltă înfundată în buzunarul pantalonilor bej, moi, îl reîntîlnise pe sir Stratford, emblema însăşi a nobilului englez, prea tipic, da, prea tipic... Poate ar fi nevoie aici de un amănunt care să scoată imaginea din cadrul ei prea literal. Dacă s-ar aminti cîte ceva despre umbra care se lungea pe covorul de iarbă, o umbră lungă, pe care sir Stratford o tîra după sine cu oarecare melancolie viguroasă... Dar şi ea este prea tipic englezească... Mulţi lorzi, în multe
334
romane tírase, pe fastuoasele lor peluze, elegante trene geometrice... Altceva ! Altceva ? Să fie suficientă evocarea mîinilor osoase cu încheieturile îngroşate de gută ? Sau impresia că .hainele încep să atírne pe un trup care în puţin timp s-a micşorat... Ce facem ? Ce facem ? Nu-1 piitem smulge pe sir Stratford din impecabila lui tipi-citate ! E mai bine să-l lăsăm astfel, împleticit în umbra lui tîrîtă tandru pe iarba tunsă. Şi să nu amintim nimic despre mustaţa albă, tăiată cu grijă şi prelungită spre favoriţi, care, efect al slăbirii gingiilor, începuse să-i intre în gură.
    Fusese o surpriză neaşteptata schimbare în statuia metalică a fostului ambasador englez la Constantinopol — omul care îl influenţase mai mult decît tatăl său, mai mult decît unchiul său, nobilul, aristocratul Cîmpineanu, decît prietenul său, neliniştitul, jertfitul Bălcescu... Nu crezuse că va vedea pe chipul lui această melancolie bă-trînească a privirii ! Părea un amiral care îşi abandonase flota din pricina unei superstiţii !
    Sir Stratford sfidase multă vreme vîrsta socotin-d-o o prejudecată. Dar în cele din urmă şi-o însuşise.
    Păşea ca un cocostîrc bolnav, puţin aplecat din umeri, dar cu pieptul semeţ cambrat. Numai superba lui aroganţă — „zău, dragul meu Negri, i se adresase în gînd acestuia atît de spontan, atît de neaşteptat îneît acum se întreba dacă prietenul răstignit de diplomaţia Constanti-nopolului nu reprezintă pentru el cea mai intimă conştiinţă morală, pe care mereu şi mereu trebuie s-o convingă de adevărul credinţelor sale, zău, este o aroganţă cavalerească, o aroganţă capabilă să recunoască meritele celuilalt. Tu, întotdeauna, judeci prea afectiv, prea sentimental !“ — rămăsese întreagă, intactă, aşa cum sigiliul regal trece în vreme de primejdie prin diverse mîini secrete, cu grija de a-1 păstra nevătămat.
    Soarele cădea dincolo de pilcurile de pini din dreapta castelului. In urma stăpînului care le făcea onoarea de a-i întîmpina încă de la poartă, sălta un suplu setter irlandez cu fălcile căzute, ochii melancolici şi urechile moi. El şi Dumitru coborînd din trăsura care îi aşteptase la gară se îndreptaseră spre sir Stratford. Privirea se-
 335
meaţă a cocostârcului se aplecase mai întâi cercetătoare asupra băiatului şi vocea gravă emisese banalitate : „Dumnezeule, ce .mai cresc copiii aceştia!“ Apoi se ridicase spre el : ,^Dear Ghica, dear. Nu ştii ce mult mă bucur că te revăd !“ „îmi faceţi o prea mare cinste, sir 1“ Şi în timp ce-şi strîngeau mîinile : „Iţi spun sincer — la Constantinopol erai printre puţinii care deosebeau sinceritatea mea de ipocrizia mea, ha, ha, îţi cam duceam dorul ! Desigur şi pentru că, n-ai să rîzi ?, în sîîrşit, încep să mă simt batrîn şi mă întorc cu plăcere, cu din ce în ce mai senină plăcere la amintiri.“ Lord Stratford făcuse vizitiului semn să plece şi rezemîndu-se de soclul unei statuete baroc — o zeiţă cotropită de vegetaţia agăţătoare din care mai izbuteau să iasă cu oarecare senzuală provocare o coapsă, un braţ arcuit spre sînr capul răsucit spre poarta cu arcadă de asemenea năpădită de viţă — i-a contemplat cîteva secunde, a părut satisfăcut de ceea ce vedea şi zîmbindu-le prieteneşte, parcă asigurat de ceva, a trecut lâ subiectul care îl frămînta cel mai tare : „începusem să mă tem de acum vreo doi ani, dar acum, şi retezase aerul din faţa sa cu mîna osoasă, e clar, nu mai am speranţă... Ce vrei ? întrebase, deşi el nu schiţase ţncă vreun semn de protest. Am 74 de ani ! Trebuie să-i recunosc. înainte, spusese zîmbind auto-iro-nic, îmi pornea mintea pe trei cărări necunoscute deodată, acum nu mai vrea să meargă decît pe unde a mai fost. Nu, nu, nu-mi voi scrie memoriile, în schimb, şi sir Stratford îşi recăpătase pentru cîteva clipe privirea lui sticloasă, care băga în sperieţi la Constantinopol autorităţile turceşti, cea cu care spusese m-am răzbunat pe ruşi cînd îi determinase pe'otomani să respingă protocolul de la Viena, hotărînd astfel războiul, în schimb am început să scriu versuri ! Ha ! Ha ! Nu trebuie să te abţii, bănuiesc cît de greu o faci, din tandreţe, din prietenie... Dracu să mă ia, o fi o toană, dar eu o iau în serios. Mă plimb ore în şir, pentru a şlefui' un vers. Ha ! Mi-e greu, mi-e foarte greu să-ţi explic starea mea... e prea... de o dulce fadoare...“. Şi avusese ocazia în cursul vieţii sale să-l vadă pe sir Stratford intimidat de propria lui mărturisire. Fusese, ce mai, o surpriză colosală !
336
Temutul sir Stratford fîstîcit de veleităţile sale literat*, Avea un aer caraghios de tînără fată în faţa adulterului, după ce comisese neruşinate păcate : suflase iubitul celei mai bune prietene, îşi aruncase în disperare fratele bîrfin-du-i iubita etc. Dar acum părea că regretă a nu se afla pur, neîmpovărat de culpabilităţi dinaintea celui ce dădea har poetic. Ce-i drept nu lipsea un blînd aer comic în această poveste. Lordj Redclifie continuase să calce în .tăcere- covorul pufos de iarbă fără să se mai uite la oaspeţii săi şi brusc, sărise peste propria sa monodie : „Altfel, rămîn acelaşi ! îl asigurase. N-am abdicat de la funcţiile mele parlamentare, lua-le-ar naiba!“. El găsise prilejul să-şi plaseze nostalgicul mesaj : „Am deosebita plăcere să vă transmit cele mai bune sentimente din partea domnului Thouvenel/ Privirea lordulúi Redcliffe coborî-se asupra pantofilor cenuşii ai oaspetelui său. Se înţepenise acolo cîteva clipe înainte de a rosti : „Am aflat lucruri triste despre tînărul meu adversar. Sînt adevărate ?“ Ghica dăduse din cap ştiind că e vorba despre retragerea lui Thouvenel de la Quai d’Orsay,, dar, zîmbind, spusese : „Mai grav este că se consideră un om bătrîn !“ „Aha ! Iată că din pricina secolului în care trăim sîntem împinşi, tineri şi vîrstnici, deopotrivă, spre o grabnică senectute ! Urmările egalităţii ? Ale fraternităţii ?“ „Un război maturizează, nu mă refer la cel al Crimeii, cît la cel al Constantinopolului... La 37, 38 de ani, monsieur Thouvenel a trebuit să lupte cu un... aliat redutabil !“ Celălalt rîsese încălzit de elogiul primit şi exclamase prinzîndu-şi palmele la spate cu zgomot şi oprindu-se din mersul lui săltat : „Ce vremuri ! Ce vremuri !“ Şi se grăbise să adauge : „îmi pare rău că a obosit! Era un tînăr talentat ! Nu poţi să înţelegi mîhnirea mea !“ Sigur, era destul de complicată mîhnirea pe care un om ca sir Stratford o simţea pentru un vechi adversar care, dacă nu fusese chiar învins, fusese oricum excelent hărţuit. Greutatea de a o înţelege nu-1 putuse împiedica pe Ghica de a-i oferi şanse de desăvîrşire : „Nu vîrstă contează ci numărul şanselor şi neşanselor acumulate. Ştiţi, retorica speranţei pe care o practică subalternilor nu mai are efect nici cînd se concretizează într-un decret. Nici un subal-
 337
                                                r
 tern nu-şi mai disimulează scepticismul.“ „Bietul Thou-venel !“ făcuse sir Stratford şi se rezemase de umărul Iui Dumitru parcă prăbuşit de imaginea aoestei scufundări lente dar implacabile a fostului rival.
     Înaintînd, şchiopătat, se inflamează. Fraternizarea cu Thouvenel în degringoladă se datorează, evident, vechii antipatii faţă de împăratul său : „Napoleon va începe în curînd să se comporte ca o păpuşă mecanică.“ Tăcuse, ridicase fruntea spre coroana unui imens plop canadian şi, brusc, lăsîndu-şi bărbia în piept: „M-a jucat, acest pui de parvenit m-a jucat aranjînd alegerile dvs., ah, dubla alegere de la dvs. ! A fost ca escapada discretă a unui tată de familie intr-o casă secretă, unde îşi găseşte subtile satisfacţii ! Ce aranjament delicat !“ „Pentru că n-a fost“, replicase sperînd să convingă prin sinceritate. „Ei, ei, o să-mi spui că poporul era nerăbdător să-l pună pe colonelul Cuza domnitor în ambele principate ?“ „Nu, cei care l-au ales erau o mînă de boieri şi boiernaşi, a-meninţaţi de coase şi furci... împăratul...“ „A dorit să deschidă o problemă în est pentru a fi liber în Italia, îl , întrerupsese sir Stratford şi, părăsind umărul lui Dumitru, îl prinsese pe el de braţ. Nu, nu contest entuziasmul popular şi nici bunacredinţa deputaţilor care l-au ales, ci faptul că atît entuziasmul unora, cît şi bunacredinţa celorlalţi au fost uşurel manipulate.“ Ghica nu mai apucase să replice ; lady Canning, coborînd grăbită treptele terase, îl întîmpinase cu o căldură mai degrabă meridională decît englezească : „Sînt atît de fericită să vă revăd ! Vai, Toto, cum ai crescut! Iţi seamănă extraordinar ! Ce face Saşa, scumpa mea Saşa ? încă un copil ? Oh, sărăcuţa ! Să fie fericit şi sănătos !“ Doamna îmbătrînise mai tare decît soţul ei, mîinile gălbui, cu vene albastre, umflate, cu pete maronii, tremurau ca frunzele atinse de un vînt subţire. Şi erau reci, prea reci. Dar ce rochie frumoasă avea ! Un batist crem cu flori mici cărămizii şi albastre înfoiat în jurul taliei subţiri, iar corsajul cu o platcă lungă în colţ 'bordesită cu volane scurte albastre şi guleraşul înalt prins eu panglică albastră şi mîneca avînd o manşetă lungă din aceeaşi dantelă suplă şi peste umeri un şal de mătase ca untul cu franjuri ca bronhiile peştilor din acvariul din
338
 marele hol al casei. în salonul uriaş, cu . uşile deschise spre terasă, ceilalţi invitaţi îşi beau ceaiul conversînd leneş. Afară vremea nu se hotăra. Soarele cînd intra în nori, cînd plutea blînd peste parcul neliniştit, şi lumina din încăpere trecea lin de la o exuberanţă ai£rie la un cenuşiu verzui păstrînd totul învăluit într-o abia reţinută nervozitate.
    Fusese un week-end de neuitat. Dumitru stătuse cît mai aproape de taică-său, speriat de apropiata despărţire dar şi de fastul lejer, confortabil al imensului conac. Ritualul avea suavitatea lui, împingea viaţa spre o toropitoare visare în timp ce subiectele discuţiilor erau întotdeauna foarte vii. Lady şi lord Canning erau mai rigizi, mai protocolari în Anglia decît la Constantinopol, rămînînd la fel de afectuoşi faţă de oaspeţii lor valahi, totuşi Toto fusese puţin buimăcit de amestecul de tandreţe şi ceremonial pe care îl impuneau relaţiilor dintre cei ce locuiau temporar sub acoperişul somptuoasei case, fie ei de un rang zăpăcitor, fie rude sau prieteni. Era uluit mai ales de uşurinţa cu care puteai participa la dialogurile amorfe, pline adesea de stupizenii stereotipe jonglate cu dexteritate sau la sclipitoare schimburi de replici, pătrunzătoare observaţii sau spumoase ironii, a căror principală valoare consta în originalitate. Apoi, era servitorimea cu fireturi şi feţe imobile, de ceară, care făcea plecăciuni de dimineaţă pînă seara, şi romantismul peisajului care din orice fereastră se lăsa privit cu o vagă impudoare — sălbatic, liric, şi totuşi supravegheat, bine speculat în efectele sale. Noaptea, în pat, înainte de a şe despărţi, Ghica fusese întrebat de fiul său : „Englezii, papâ, sînt născuţi din Set, Ham sau Iafet ?“ Se molipsise. Avea dreptate Pantazi cînd se plîngea că ironia se ia ca rîia. „Mă tem că sînt născuţi prin spori !“ se decisese el să răspundă încurajînd astfel mersul bolii. „Dar ce spori !“ Rîseseră amîndoi şi-şi uraseră noapte bună cu un fel de solidaritate şcolărească.
    La micul dejun lord Pouromby îl întrebase : „Ce le faceţi celor ce vă vizitează ! Vin ameţiţi, confuzi, nu pot trage concluzii sau le trag atît de contradictorii încît eşti tentat să te îndoieşti că şi-au păstrat pe acele locuri judecata întreagă !“. „Ah, fantezie avem...“ Şi celălalt se
 339
amuzase şi continuase să-şi ungă cu unt pîinea prăjită, ceea ce îl încurajase : „Şi gnu avem...“. Astă era ceva ce trebuia să stimuleze fantezia lordului Pouromby, care începuse îndată să examineze cu atenţie cerul senin cu ochii săi «.senini. „Să fie acesta încă unul din motivele pentru care sir Stratford nu vrea să ieşiţi de sub prea ponosita hlamidă turcească? Nu cred. Noi avem o obsesie pe care oricît am vrea s-o ascundem a ajuns cunoscută de toată , lumea „drumul spre Indii.“. „Turcia este în drumul spre Indii, recunoscuse el şi începuse să împingă uşurel letiera spre ceainic, dar dacă ruşii au fost alungaţi din Mediterana, şi letiera avansase iar, din provinciile dunărene, şi letiera mai ocoleşte o chesea cu gem, din Marea Neagră, ruşii îşi vor concentra atenţia asupra Asiei, şi letiera se izbise uşor de ceainicul masiv de argint, adică asupra Persiei. Grîul şi porumbul nostru nu vor putea menţine, ca şi ajutorul politic englez, pe turci, dar ele pot să ajute dezvoltarea unor ţări puternice în Balcani*“ Lordul Pouromby zîmbise : „Fantezie, deci, aveţi !“ „Şi grîu, şi porumb, şi sare, şi o mulţime de minereuri încă neexploatate, şi păcură şi multe altele... Trebuie să fim doar învăţaţi să le folosim. Sincer vă spun, politica engleză în Principate a avantajat Austria, nu Turcia.“.
                 în salon, lady Canning, cu mîinile în poală, cuminte,
i se adresase ca de obicei, din pricina migrenelor, cu o voce cîntată, prea înaltă : „Ce bine că n-aţi venit în august, ne-aţi fi prins în doliu. în iulie Charles-John, vărul lui Stratford a murit, sărmanul, şi era atît de tînăr...“ „Şi atît de vice-rege al Indiilor, adăugase' sir Stratford, aruncîndu-i o privire obosită din care trebuia să înţeleagă cît de plictisitoare fusese pentru el obligaţia de a-i cinsti memoria. Apoi pufnise pe nas : Clémence Canning, aşa l-au poreclit pentru spiritul lui conciliant. De ce naiba oamenii blînzi şi sentimentali te fac să somnolezi, iar cei cinici îţi trezesc imaginaţia ?“ „Stratford, felul tău de a vorbi despre bietul Charles-John este deplorabil !“ intervenise lady Canning. „M-a călcat destul pe nervi... replicase soţul ei şi cu un mic şuierat se scuturase de amintiri neplăcute. Zău, te adormea cu predicile lui !a
340
Se întorsese spre Ghica şi zisese : „Nu ştiu cum să fac pentru ca lady Canning să nu uite că Charles-John este ruda mea şi deci nu are obligaţia să-l plîngă prea tare.“ Pentru că pe uşa deschisă îşi făcuse apariţia setterul irlandez, lord Canning începuse să se lamenteze : „N-am împuşcat în vara asta nici măcar o prepeliţă...“ Acesta era un subiect adevărat de compătimit şi Ghica o făcuse cu mult zel. Lord Pouromby şi lord Ashley, mai puţin lord Stuart intraseră într-o lungă conversaţie despre dresajul psepelicarilor. Se iscase o dispută aprigă, căci unul prefera pointerul, altul' cockerul spaniol, unul era pentru dresajul francez cu zgardă, cu pedepse, altul pentru mijloacele afectuoase de colaborare, unul respingea educaţia animalului fără un joc al fricii, altul susţinea că teroarea îi paralizează calităţile cele mai strălucitoare...
    După lungile plimbări prin parc, prin grajduri, unde admirase cîţiva cai de rasă cu care lord Stratford se mîn-drea pe drept cuvînt, după ce trecuseră călărind prin satele din apropiere, la ora ceaiului* aşezaţi, gazde şi oaspeţi, sub frunzişul unor înalţi platani şi\ tei, în jurul unei mese pe care strălucea argintăria şi porţelanul şi vibrau încă vii fructele — strugurii, merele, bergamutele în panere şi pe platouri, ca soldaţii la paradă salutau energic biscuiţii, pişcoturile, langues-de-chat-urile şi pateurile minuscule, arătînd ca fustele ţărăncilor bretone, la ora ceaiului, cînd doamnele se legănau în scaunele lor de pair iar domnii îşi ţăcăneau tabacherele de argint cu medalioane emailate, venise tiptil-tiptil întrebarea : „E adevărat ce se spune că Prinţul Cuza este un Don Juan remarcabil ?“ „Asta ar fi o formă eufemistică pentru afemeiat ? intervenise lord Canning învîrtind linguriţa în ceaşcă. Lumea bună de pretutindeni numeşte astfel blînd, metaforic, un viciu.“ Soţia sa deschisese gura pentru a-1 oprir dar întîmpinînd privirea dispreţuitoare a lui sir Ştrâtford, renunţase. Atunci Ghica vorbise calm, rezervat : „Poate e prea mult spus viciu, mai degrabă un gust foarte franţuzesc pentru frivolitate, my lady !“ Miss Pouromby rî-sese : „Ah, domnule Ghica, îi răpiţi prinţului dvs. aura romantică pentru a-1 împodobi cu o pălărie mondenă !“ Toată lumea se amuzase. „Nu, mi-aţi judecat rău afir-
341
maţia, replicase Ghica. Prinţul Cuza nu are nimic din-tr-un Don Juan, deşi nu-i lipsesc îndrăzneala, plăcerea de a sfida morala şi într-un anume sens chiar bucuria riscului — să zicem că nu s-ar da în lături să înfrunte statuia Comandorului. Prinţul Cuza nu are nimic dintr-un dandy, deşi nu se fereşte de unele excentricităţi şi extravaganţe. In comportamentul lui domină, este" o părere strict personală, o uşurinţă, o disponibilitate amoroasă franţuzească, adică o oarecare gratuitate a faptelor care nu oferă, ca în cazul unui viciu autentic, acel grăunte de dramă. Nu-i reproşez frivolitatea, totuşi, ci felul cum şi-o exhibă ! La urma urmei, sînt şi metehne mai grave, doar că nu sînt atît de lipsite de sens...“ „Intr-adevăr, îl susţinuse lady Canning, dacă ne gîndim bine la- mulţi monarhi englezi nu le-am descoperi doar aventuri galante, ci şi crime sîngeroase:..“. Dar sir Stratford, cu tonul celui ce regretă m,arile izbînzi de odinioară, exclamase în franceză, pentru a-şi sublinia ironia : „Oh, que les temps ont changés !“, iar Ghica îl secondase : „Vremuri apuse, my lady ! Vremuri ne-democratice !“ „Cîtă dreptate aveţi, rostise cald, limpede lord Ashley, azi trăim într-o foarte austeră plictiseală. Nici un asasinat, nici o crimă pasională...“. „Eu i-aş spune prudentă virtute, sublimase sir Stratford. Criza de după 1815 ne-a Inţelepţit... Războiul Crimeii cu toată victori?, lui ne-a sleit... Austeritatea e singurul mit salvator !“ „Tocmai, tocmai, trecuse Ghica mai departe, ceea ce-i reproşez prinţului nostru — un prinţ făcut şi nu născut — este că, într-un moment de austeritate generală, căci faptul este valabil în toată Europa : la curtea reginei Victoria, la cea a lui Napoleon al III-lea, la cea a lui Alexandru al
II-lea sau a lui Franz Josef, ca să nu mai vorbim de cea a lui Wilhelm al II-lea, lasă să plutească asupra funcţiei •sale şi implicit, asupra ţării sale, o umbră de neseriozitate. Alteţa sa crede că un prinţ constituţional se poate purta ca orice ofiţer chipeş în saloanele de provincie, cu gesturi democratice pînă la familiaritate.“
    In acea clipă, din rămurişul majestuos al teiului care adăpostea mica societate, o omidă mică, păroasă, elastică, se prăbuşise pe mîneca bufantă a lui miss Ashley —
342
o dantelă ca un clăbuc de săpun primise atingerea pufoasei creaturi obraznice, parcă absorbită, ca un burete> de spuma suavă a ţesăturii. El ezitase o secundă, dar ho-tărîse să nu atragă atenţia pentru ca discuţia să nu se întrerupă aici; ceilalţi, ocupaţi cu micile" lor treburi, nu observaseră. Lady Ashley îşi bea ceaiul cu un zîmbet liniştit, mulţumit. „Prinţul Cuza, spusese învîrtindu-şi distrat lornionul, umblă pe jos pe străzile capitalei, face călătorii prin sate şi mahalale, pupă ţăranii înainte de a verifica legalitatea plîngerilor lor, bate pe umeri târgoveţii înşelaţi de ţărani, fără să analizeze situaţia, şi împărtăşeşte grijile zarzavagiilor nedreptăţiţi de tîrgoveţi învrăjbindu-i pe toţi..: Este, cu alte cuvinte, un domnitor popular, dar criza este altă treabă !“ „Este popular fără a fi şi constituţional, cum a promis ! “ remarcase lord Pouromby. „In privinţa asta are un ilustru model !“ strîmbase din nas sir Stratford. „Există un gen de popularitate pe care îl cîştigi prin rezolvarea unor cazuri izolate, devenite repede legende, însă criza, domnilor, criza e ceva mai grav!“ „Şi o legendă contează mult în Orient“, spusese lady Canning cu ochii în ceaşca de ceai, zîmbind parcă unei imagini de demult. Tocmai această visătoare nostalgie pe care şi-o întreţineau trezind curiozităţi şi nedumeriri în jur, cei care trăiseră o vreme acolo, i se părea lui Ghica monstruoasă. De aceea continuase : „Deosebirea dintre Prinţul Mihail Sturdza şi Prinţul Cuza nu este atît în faptul că unul este constituţional iar altul a fost arbitrar, cît în acela că arbitrariul unuia se exercita în sensul profitului material personal, iar al celuilalt în dorinţa de popularitate. Aş spune că din acest punct de vedere Cuza este un domnitor romantic !“ Fără să înţeleagă de ce, micuţa lady Ashley chicotise. îşi privea nepăsătoare vîrful pantofului şi clătina jucăuş piciorul în timp ce ronţăia biscuiţi şi chicotise aiurea. Viermele păros, trimis al cerului, se cuibărise perfid în cutele mînecii şi, probabil, dezorientat, stătea la pîndă. Ghica îşi avîntase vocea : „Trebuie să fiu drept cu Prinţul Cuza, spusese potrivindu-şi calm buricele degetelor dreptei lîngă cele ale stîngii, stînd cu coatele rezemate de speteaza scaunului, ţara are o îndelungată experienţă a
 343
arbitrarului şi de aceea la noi nici un ministru nu se miră cînd cetăţeanul de rînd apelează la el, direct, pentru orice fleac, neavînd încredere în funcţionarul corupt însărcinat cu treaba respectivă. Schimbarea atît de radicală a naturii domniei a determinat naşterea unor mari speranţe nu numai naţionale, dar şi personale ; administraţia rămînînd pînă una alta aceeaşi, s-a întărit tocmai centralismul, tocmai mentalitatea trecutului că numai Domnitorul îţi poate rezolva totul, de la pensia unei văduve, la litigiile de moştenire, de la soluţia unui proces la obţinerea unei slujbe...“ Omida reuşise să răzbească prin învolburata dantelă şi se tîra energic, mărunt, în derivă şi lui Ghica îi venise să strige :         Iat-o ! însă
Roby, setterul irlandez al lui sir Stratford, aflase, dar stăpînul său îşi vîrîse degetele osoase în laţele arămii ce i se revărsau din tivul urechii şi mişcarea amînase din nou revelarea primejdiei. „Poporul avea nevoie de manifestările de simpatie pe care i le arată Domnitorul, de gesturile lui democratice, pentru că de o sută, de două sute de ani s-a dezobişnuit să-şi vadă suveranul. Vodă stătea pînă acum închis în palat sau trecea în caleaşca lui somptuoasă şi m-ar mira să fi avut vreun fanariot o imagine concretă despre populaţia căreia îi conducea destinul. Este aproape de necrezut pentru un bucureştean că poate întîlni seara, pe stradă, pe însuşi capul ţării.“ Omida maronie se hotărîse să urce eroic pe umărul distinsei femei care, neştiutoare, îşi clătina alene piciorul şi arunca soţului ei priviri galeşe. Ghica simţise că e vremea să cam încheie ideea, dar lord Pouromby se precipitase ; „Cuza trebuie să aibă, în fond, un sentiment de adîncă recunoştinţă acestui popor care l-a ales cu ghioage, cuţite şi furci...“ „Are mai mult, mai mult decît atît, sir, are chiar o imagine foarte concretă a acestui popor, asta vreau să explic. Cuza n-a fost născut într-un leagăn princiar, a înghiţit exilul, funcţiile de provincie, are o idee foarte concretă despre popor, nu una abstractă şi chiar o veneraţie pentru ţăran. Şi ştie să o speculeze. Insă problema cea mai importantă pentru noi acum este, evident, nu popularitatea domnitorului, de aceea chiar cei mai naţionalişti oameni politici moldo-valahi au ce«
 344
rut un principe străin, ci eficienţa lui.“ Viermişorul făcuse ultima buclă înainte de cusătură dintre mînecă şi corsaj. Nu mai avea mult timp, chiar dacă mersul lui temerar dar oscilant părea foarte anemic. „Nici o altă dezamăgire n-a împins populaţia mai violent spre apatie ca această speranţă de*, schimbare pe care a stîrnit-o Convenţia şi înnoirea statutului Domnitorului, şi nici o poftă de putere n-a fost mai bine servită. Lipsa unei reale restructurări sociale şi spectacolul gratuitelor bătălii politice a moleşit entuziasmul poporului. Poliţia este nevoită de la o vreme să plătească aclamaţiile de la marile ceremonii, căci oamenii nu văd, pînă una-alta, decît un democratism superficial, iar reformele grave sînt mereu amînate.“ Canalul mînecii fusese trecut. In mod absurd vietatea îşi plimba podoaba cililor în jos pe marginea corsajului şi nimeni n-o observa afară de Ghica. Mai mult, sir Stratford,. scărpinînd creştetul lui Roby, mor-măise : „Alexandru Cuza a gustat din mărul ambiţiei şi cine gustă din porcăria asta nu se poate mulţumi cu o singură îmbucătură.“ Ghica îşi îndepărtase degetele cu o bruscă mişcare de triumf. îşi trăsese picioarele sub scaun şi voise să înainteze în spaţiul deschis, amintind de oarecare înclinări spre ruşi ale prinţului Cuza, dar lord Pouromby spusese, cu seninătatea ochilor săi răspîndită pe chipjurile destinse ale celorlalţi : „Am impresia că a-cordarea de către sultan a unirii pe timpul domniei lui Cuza este une cible: Consulul Green spune că prinţul a început să fie pentru mulţi un fel de unchi bogat a cărui succesiune este foarte atrăgătoare pentru pretendenţi.“ Avusese timp să mai spună : „Consulii atrag insistent atenţia asupra clauzelor Unirii, iar Cuza se stră-.duie să le treacă cu vederea ca să obţină acel entuziasm popular uşor sleit.“ îşi împreunase la loc buricele degetelor cu un gest care i se păruse şi lui pedant, greoi şi se repezise să şteargă această impresie puţin neplăcută cu o ironie care să învioreze atmosfera : „Oricine ar vrea putere azi în Principate trebuie să pornească de la constatarea că răul existent se datorează unei stări de ingrată tranziţie : ceea ce a fost nu mai e, iar ceea ce va fi nu este încă.“ Ceilalţi rîseseră şi el nu mai continuase
345
pentru că era prea tîrziu. In timp ce lady Stratford începuse o anecdotă ce evident o amuza în primul rînd pe ea, anticipînd efectele, un ţipăt sfîşiase parcul. Lady Ashley întinsese braţele albe înainte, apoi ţipînd şi plîn-gînd îşi scuturase cu oroare corsajul determinînd astfel o catastrofă — omida se strecurase perfid între sîni şi ce făcea acolo era greu de imaginat fără să simţi o mică bucurie răutăcioasă şi leneşă. Biata femeie alergase spre casă urmată de soţul ei uimit şi neliniştit, nimeni nu înţelegea ce se petrecuse şi doar cu greu, printre sughiţuri isterice, se desluşise isprava viermişorului cel îndrăzneţ. Ghica se ridicase ca şi ceilalţi simulînd mirarea, surpriza, mila, compătimirea, apoi bărbaţii se reaşezaseră. Lady Canning şi lady Pouromby se repeziseră să o salveze pe lady Ashley. Urmase o scurtă tăcere pe care sir Stratford o rupsese legănîndu-se pe picioarele din spate ale scaunului său, adresîndu-se lui Ghica, dar şi celorlalţi pe care îi lua ca martori : „Mi s-au confirmat bănuielile. Unirea a fost la dvs. ceea ce a fost legea electorală din ’32 la noi, spusese, şi capetele englezilor se clătinară şi zîmbetele ironice se aninaseră de buzele lor subţiri. Părinţii credeau că-şi vor aduce copiii pe calea cea bună, săracii că se vor îmbogăţi, ţăranii că vor căpăta pămîn-tul lor, negustorii că li se va vinde marfa, burghezul că va avea drept de vot, fetele că se vor mărita bine, tinerii că li se vor deschide cariere strălucite, chiar şi scriitorii în cămăruţele lor igrasioase că viitorul va fi luminos, deşi istoria le-a dat de atîtea ori o straşnică lovitură cînd au fost prea utopici. La dvs. bate clopotul dezamăgirii... Ce-i de făcut ?“ Ghica îşi lăsase pleoapele grele peste ochi şi privise liniştit parcul. Ce avusese de spus spusese. Mirosurile de pămînt jilav, de vegetaţie putrezită şi de ceai fin se amestecau puţin lînced. Lady Ashley se întorsese cu rochia schimbată, surîzătoare şi încă a-gitată, ca eroina unei incredibile aventuri care trebuia comentată, dar ceva din prospeţimea ei dispăruse şi felul nervos în care povestea ce i se întîmplase părea pur şi simplu indecent. Fusese, orice s-ar spune, victima u-nei agresiuni corporale... şi ochii bărbaţilor sticleau vesel ca ai unor animale în faţa unei prăzi uşoare.
346
    Amintirea acelei după-amieze în care convinsese trei englezi (şi ce englezi !) de avantajele unor investiţii în Principate îl hotărăşte să aleagă fotoliul din salon de unde poate urmări strada şi Montpellier Square — un colţ al triumfului burghez, vînzoleala unei senzualităţi economice. Este puţin dezamăgit de „instrucţiunile militare44 ale lui lord Stratford, cum le numise cutra de Pantazi căruia îi plăcea din cînd în cînd să dispreţuiască onorabila ipocrizie. Bătrînul lord îi vorbise de nevoia de a uni opoziţia. „E singurul mod în care un principe capricios poate fi ţinut la respect atunci cînd are de gînd să-şi facă exclusiv guverne personale.“
    Ii este foarte limpede acum că Occidentul nu are chef de modificări pe acele meleaguri îndepărtate. Trebuia convins cu multă, multă răbdare. Lord Stratford fusese unul din cei care îl învăţase că ideile se nasc şi au chiar şansa de a deveni arogante, deci nu capătă substanţă decît cînd sînt puse în slujba intereselor şi a instinctelor. Unirea o socotise o idee arogantă, atît. Acum începuse să bănuiască un interes englez în ea ?
    îi folosise ambiţia, dar şi ambiţia lui îi folosise influenţa. Problema era ce putere mai avea această influenţă, dacă nu cumva doar una de stimă. „Ce posibilităţi îţi'dă viaţa sub numele de politică? Un joc al minţii şi al vanităţii ? Este mult, este puţin ?“ Alungă asemenea întrebări cu un gest scurt al mîinii, cum ar alunga nişte muşte lipicioase. îi devine limpede situaţia. „Ori sir Stratford nu mai are nici o influenţă şi deci nici păreri, cel mult amintiri, ori viziunea politică a Angliei pentru Principate este foarte vagă şi nu i se pot preciza decît nişte limite de acţiune — foarte largi. Una este că alesul naţiei nu este agreat, alta că un prinţ străin este la fel de puţin simpatic, alta că tulburări la Dunăre nu plac preferîndu-se o stabilitate oricît de precară. Stabilitatea unei mlaştini, domnilor ! La faţa locului terenul e alunecos, domnilor !“ Va pleca înapoi acasă, mulţumit că ceea ce avuse de spus spusese. Trebuia să mai treacă timp pentru a se şi auzi ceea ce spusese. „Evident, trebuie timp, vorbim doar peste valea frenetică a Europei.“
347
 VIII
    Iarna, conacul de la Ghergani capătă o austeritate, o trufie care îi plac. Exuberanţa parcului sub lumina verii (chiar şi sub lumina ploii de vară) îl face mai cochet, mai frivol — loc de trîndăveală, de flecăreală, de joacă spirituală, calambururi, perdelele fluturînd în afara ferestrelor prin care se revarsă acordurile pianului —, dar acum în noiembrie şi începutul Iui decembrie 1862, ningînd abundent, casa, cu obloanele ferecate, cu hornurile sfîrîind bătrîneşte ca nişte pipe trase grav de oameni importanţi, cu cărările înguste săpate în zăpadă — frîn-ghii ce-o leagă de poartă, de atenanse, de curtea cu păsări şi de aleile parcului, devine puţin ursuză şi-şi împinge stăpînul spre gravitate.
    De aceea scrie.
    In serile lungi, în cabinetul de lucru, quinquet-ul arde continuu şi proiectul de reformare a comunei („România înseamnă satul ? Ei bine, trebuie s-o modernizăm pornind de la comună !“) este gata, mîine Ghiţă i-1 duce Saşei, la Bucureşti, şi ea îl va da tînărului Odo-bescu pentru Revista română.
    Dimineaţa vînează lupi, iepuri cenuşii-roşcaţi, cu frumoase urechi ciulite.
    Lîngă hîrtia de scris, penele şi călimările turceşti de pe biroul lui stau cutii de cartuşe, pungi cu praf de puşcă şi săculeţe cu alice. Puşca atîrnă pe peretele din faţă. Cînd îşi ridică ochii de pe lucrare, de pe cărţile pe care le consultă dă de forma ei elegantă, de luciul ţevii şi al patului de lemn — e o carabină franceză model 1857, o cumpărase la Smirna de la un armurier neamţ* Intr-o cămară specială din spatele casei sînt întinse pieile bătute în cuie.
    Scriind are senzaţia că întreaga clădire îl protejează, pierdut în burta chitului, avînd roată deasupra hîrtiilor lumina pe care un abajur gălbui o împiedică să se răs-pîndească în cameră şi care parcă îl ţine şi pe el în afara rampei pe care se desfăşoară spectacolul, trăieşte liniştea înconjurătoare ca pe o izbîndă. Dincolo de roto-
348
colul de aur al quinquetului lumea doarme : parcul, cîm-pia, Vlahia, Saşa şi lord Stratford, Parisul şi domnişoara Hrulot, Prinţul Cuza şi metresele sale, istoria, trecutul şi viitorul, ambiţiile şi ura, Constantinopolul, Bălcescu şi defuncta noastră revoluţie, scaunul de vicepreşedinte al Camerei, Catargiu asasinatul şi asasinul său, mardea Rusie şi frămîntata Italie...
    Totuşi, nu, ambiţiile nu dorm.
    In clipele de relaxare îşi permite să născocească strategii politice.
    îşi împreună palmele şi spune : „Eu sînt oaia cea pierdută..«“ . °
    Nu vrea să se arate încă în Bucureşti pentru a nu fi lu^t ca un mesager al Occidentului, al acelei misterioase Anglii în care tot românul vede o forţă ocultă, nu vrea să se agite prin saloane, lasă pe deputaţi, miniştri, oameni cu. funcţii şi cei în căutare de funcţii, camarila şi doamnele care trag sforile cu multă graţie să mestece evenimentele pînă cînd ele devin transparente şi fade, iar iritarea creşte şi se difuzează ca un virus.
    Preferă să se certe cu Louis, nu pentru că acesta şi-ar fi păstrat aerele lui superioare de produs al civilizaţiei în peisajul barierei, ci, dimpotrivă, pentru că începuse să se valahizeze şi nu mai avea nici un haz — îşi pierduse spiritul activ şi trufaş, trăncănea mult, avea chiar tendinţa, cînd îi aducea măsuţa de ceai, să se aşeze pe un fotoliu de vis-â-vis ca să-şi dea cu părerea, improviza anecdote vesele şi cu tîlc, era din ce în ce mai inventiv într-un sens practic : „Ce-ar fi să vindem (şi pluralul îl scotea din sărite) domnului Corbu porumbul din anul viitor ?“ Trebuia să-l ţină la distanţă şi-i născocea porunci absurde.
    „Ce faceţi acolo ?“ îl întrebase într-o scrisoare Bălă-ceanu.
    Aştepta.. Din punctul de vedere din care ştia că i se adresa acesta nu faptul că vîna, nu faptul că se preta la „teorii“ conta, ci faptul că tăcea. Mîzgîlise pe o hîrtie un răspuns foarte laconic, foarte neliniştitor pentru prietenul său din pricina unei oarecare volute abstracte
—   nu era genul celor care să accepte asemenea expli-
349
caţii, deşi vag le admira : „Vrem să modernizăm România ? Ronciânia înseamnă satul. Satul trebuie modernizat. Scriu un proiect de reformă a comunei! Poate o vrea cineva să creadă în el, poate vreun ministru fără program va face caz de el, cine ştie ?“
    Il şi vede citindu-i rîndurile şi începînd'să bănuiască oarecare leneşe manevre.
    Ziarele trimise de Saşa, odată cu praful de puşcă şi pungile de alice, vorbesc despre foarte preţioase evenimente.
    Ochii îi joacă pe rîndurile tipărite.
    „Tiranii trec, patria rămîne,“ afirmă *,cea de-a patra putere a regimului constituţional“.
    —      Tiranii trec şi vin, prinţe, spune Rigani care s-a înfruptat pe drum, de la Bucureşti la Ghergani, din ziarele lui. Tiranii trec şi vin, iar patria rămîne vai de capul ei !
    Ghiţă pufneşte pe nas. Rămînînd singur cu Ghica, în şanţul din marginea pădurii, mormăie :
    —      Patria lui ! Aţi auzit, patria lui! Afurisitul ăsta de grec o să ajungă să ne vorbească de strămoşii lui, dacii şi romanii !
    —      Lasă-1, Ghiţă, e un om de treabă ! E mai bun Rurlamache ?
    —   S-au obrăznicit toţi veneticii ăştia...
    Cînd ziarele vin greu din pricina zăpezii, apar tot felul de indivizi neplăcuţi, aroganţi chiar şi în umilinţa pe care o afişează, dar care colportează veşti :
    —      S-a suprimat fiţuica aceea, Buciumul, spune domnul Vassili, alt venetic, cu zîmbet satisfăcut. Speră să-i facă plăcere boierului de la Ghergani o atare faptă, căci fiţuica îl tot ironizase în ultima vreme.
    „Asta e bine !“
    —      Dar, vedeţi, tinerii regeneraţiei, cum se numesc, au început să se agite, se consideră nedreptăţiţi de cei de la ’48 care, chipurile, le-ar bloca ascensiunea. Buciumul se dă drept revista lor...
    „Asta e rău !u
    Ghica stă cu spatele la el şi priveşte ninsoariea de afară. Tinerii regeneraţiei nu au pălării Bolivar cu pa-
350
naje tricolore, nu sînt semeţi, sînt pur şi simplu obraznici nu vor schimbarea lumij, ci preluarea puterii...
    —      Un transport de arme ruseşti destinate Serbiei a fost interceptat pe teritoriul românesc de agenţii consulatelor şi domnii consuli s-au prezentat la Palat pentru a cere sechestrarea armelor, continua Vassili- lipindu-şi mîinile de şoldurile late.
    „Asta e şi bine şi rău !“.
    Cuza ştie să fie demn în asemenea situaţii, cîştigînd simpatia publicului consumator de gesturi Înalte, teatrale — ceea ce este rău. Dar Cuza dovedea în această împrejurare relaţiile foarte strînse pe care le avea cu Rusia şi domnii de la Londra îşi vor aduce aminte de cuvintele sale. Ceea ce este bine. Nu numai în faţa conservatorilor şi a liberalilor, dar şi în cea a politicienilor francezi, en-gle'zi şi austrieci, Prinţul face o piruetă riscantă.
    Ghica se uită canř pe sub pleoape la cel ce-i stă cu un picior pe marginea covorului şi altul pe parchet şi-şi lasă dîrele de zăpadă topită să-i curgă pe carîmbul cizmei, plin de jenă, dar* fără să se mişte.
    Deodată apare Nicole, grăsuna bucătăreasă angajată de Saşa cu un an în urmă (spre marea bucurie a lui Ghiţă care renunţă la naţionalism cînd o vede). E veselă nevoie mare şi ţine în braţele dolofane tot felul de şerbeturi în pahare de cristal, cubuleţe de ciocolată şi alune. El, gazda, cum s-ar spune, rămîne uluit de propria lui ospitalitate. Generozitatea lui Nicole, zgîrcioabă notorie, excesul ei de bunăvoinţă şi de bune maniere faţă de Vassili i se par suspecte. înghite spectacolul cu noduri, în timp ce Vassili, modest, puţin fără chef, dar politicos îşi molfăie şerbetul şi cofeturile. Pentru a trece momentul penibil, tot el scoate Morning Post din buzunarul vestonului de velur, ca pe un obiect de preţ, aşa cum armenii îţi scot de sub tejghea un pandantiv vechi sau o carte rară cînd te văd cunoscător.
    Cunoscătorul tresare.
    Ziarul lordului Palmerston se grăbeşte să spună că Turcia ar putea cu această ocazie — a armelor sîrbeşti
—   să-şi depună valahul ! Pentru lordul Palmerston, Va-lahia este Moldova şi Moldova este Valahia, niciodată n-a
 351
putut să le aşeze ca lumea pe una la nord şi pe alta la sud, dar de la înălţimea funcţiei sale acest amănunt nici nu contează.
    „Este bine !“
    Nicole a părăsit încăperea numai zîmbet, numai recunoştinţă.
    —   Mda, face Ghica vag, ridicîndu-şi ochii de pe ziar,
E ceva foarte interesant.                                         * ;
    L-a lăsat pe Vassili să aştepte lectura pînă la capăt fără vreo vorbă şi nu i-o va' spune nici acum. Pupilele 1 se îndeasă sub pleoape şi pare că nu-1 preocupă deloc prezenţa vizitatorului său.
    —       Armele sîrbeşti venite din Rusia,* după abilele demersuri ale Prinţului şi ale lui Milos Obrenovici âu ajuns la destinaţie, spune acesta mutîndu-şi piciorul drept în locul celui stîng şi invers jjentru a se vedea încă o dată politeţea sa infailibilă. „E un domn, ce mama dracului !u Ca atare îşi îndreaptă spinarea, îşi aşează uşurel lavaliera jilavă şi se uită pe fereastră visător.
    —   La Cameră ? întreabă Ghica.
    -— S-a discutat bugetul. Scandal mare între deputaţi şi guvern !
    „Asta e bine î E foarte bine !“
    —   Opoziţia de toată mîna atacă ministerul...
    Vassili îşi mişcă ritmic umerii, a înaintat doi paşi pe
nevăzute. Stă acum lîngă biroul lui şi zîmbeşte serafic. Totuşi, şi-a mestecat trataţia în picioare, dar dacă mai stă mult de vorbă cu el nu va mai aştepta invitaţia, se va aşeza pur şi simplu pe scaun. Are o privire şireată şi-i dă drumul celei mai perfide veşti :
    — Se zvoneşte că Prinţul îl agrează din ce în ce mai tare pe domnul Kogălniceanu, s-ar putea, se zice, să-i dea guvernul.
    Asta este suficient de rău pentru ca vizita domnului Vassili — caleaşca mai elegantă decît cea a lui Bibescu, blană mai somptuoasă decît a lui Constantin Şuţu — să-l exaspereze. Se debarasează de el repede, repede, clipind des.
    La dejun, i s-a servit caviar — de la Vassili.
352
    A cerut rachiu, i s-a dat un excelent rom — de la Vassili.
    S-a hotărît s-o oprească pe Nicole pe cînd ieşea cu tava încărcata de migdale, fistic şi năut — de la Vassili, şâ a întrebat-o ce vrea acest nabab.
    —      A vîndut casa de la Galaţi ? a răspuns interogativ Nicole în stilul, ei-pedagogic. A mîncat banii şi a venit, să închirieze hanul din Ghergani !
    „Lua-l-ar dracu de venetic!“ face Ghica şi faptul că a picat în boala lui Ghiţă începe să-l îngrijoreze.
    . Nicole se apleacă peste masă şi şopoteşte :
    —      Pretinde că soţia lui, Catherine, vrea să trăiască sau să moară aici !
    „Ah, ah, Gatherine ! Oloiul acela de supă ! Da, este de pe aici, fata fratelui popii, nepoata popii Atanasie ? Dracul ş-o ia ! Doamne, iartă-mă ! De ce nu ? Să trăiască sau să moară aici ? Evident, au şi alţii dreptul să se simtă gherganieni!“
    Asta nu este nici rău, nici bine !
    Este o prostie cu tîlc. Atît.
    li oferă tîlcul pentru a salva prostia.
    Vassili va fi hangiu la Ghergani, deşi se poartă ca un milionar tocmai pentru că a scăpătat. Trebuie să i se mai dea o şansă de ascensiune sau de nouă scăpătare, e genul care perseverează şi de care trebuie să te fereşti. Ştie atît de frumos să risipească, să dăruiască din interes încît nu se înţelege de ce s-a apucat de comerţ ! Un nonsens căruia merită să i se analizeze demnitatea. Catherine, soţia lui, e o femeie grasă,      grasă şi care   a fost
frumoasă, frumoasă. Din trecutul ei        i-a rămas aplombul,
siguranţa stupidă a replicii, din trupul ei n-a mai rămas nimic decît o gelatină informă. Pe Vassili a reuşit să-l feminizeze. A luat el însuşi proporţii. Şolduri late, umeri pufoşi şi gesturi delicate, vocea cîntată, melodioasă a unei femei care alăptează. Pentru a stimula în ceilalţi încrederea în reuşita afacerii lui, Vassili adună reţete de mîncăruri, de prăjituri. L-a auzit, cînd dădea să intre îu bucătărie pentru a urmări tăierea vînatului, întrebîn-d-o pe Nicole cu un interes aproape pedant:
    —  Aluatul trebuie să fie vîrtos ?
353
    Se ridicase în picioare văzîndu-1 în prag, îşi strînsese hîrtiile inginereşti şi-şi scoase ochelarii cu un gest cochet. Apoi sfios :
    —   Ce să facem, prinţe, meseria...
    Spusese aceste cuvinte aşa cum rostea doamna Şuţu : „Cel de sus să ne ajute, sănătate să fie, căci în rest nu ne lipseşte nimic !“ Il forţase să-i zîmbească încurajator şi, întorcîndu-i spatele pentru a privi cum spintecă Ghiţă căpriorul, Ghica înţelesese cît de aproape este Vassili de scopul său. Pulpa cu vinişoare albe şi roşii ca o dantelă avea deasupra o pieliţă subţire, transparentă. Cuţitul trecuse fin pe lîngă încheietura cartilaginoasă a femurului şi înainta precaut pe linia muşchiului. „Dacă patriotul acesta de Ghiţă nu rupe carnea şi despică pulpa fără .accidente, îi dau lui Vassili hanul !“ Aşa a fost. Aşteptase, şi ţinînd carnea în mînă o examinase atent, operă de maestru!, apoi se adresase peste umăr grecului :
    —       Da, domnule Vassili, m-am gîndit, îţi arendez hanul !
    Ghiţă înfipsese cuţitul în masă, Nicole ridicase braţele a victorie spre Vassili, acesta se aplecase tot peste proiectele lui inginereşti de prăjituri şi budinci...
    Ieşise din bucătărie numai ca sa nu fie asficsiat de recunoştinţa ipochimenului. „Am cedat ca în faţa capriciilor unei femei, asta este !“
    întors în camera de lucru simte că pieliţa aceea fină, albicioasă i s-a aşezat peste privire.
    E timpul să părăsească locul acesta, să-şi facă apariţia în capitală.
    Ninge, ninge cu fulgi mari, blînzi.
    La Ghergani începe să i se moleşească viaţa, începe să aibă relaţii cu bucătăreasa, hangiul şi cei cinci ţărani vînători, cu Nicole care primeşte încîntată plocoanele cu aerul că totul este cum se cuvine şi cu Louis care a ajuns un fel de mahalagiu bucureştean — îi place berea la ţap şi conversaţia politică, este un conservator convins şi-jşi critică pînă şi stăpînul pentru ideile lui prea liberale !
    Da, da ! Spre capitală !
354
IX
    Panu îşi ţine paharul în mînă. Cînd vorbeşte cu vocea lui zumzăită, de viespe leneşă, lichidul se clatină, parcă ar vibra ca un animal credincios la glasul stăpî-nului.
    —      Sînt foarte mîhnit de întorsătura lucrurilor, spune exuberant. Ce ne facem ? întreabă fără mare îngrijorare.
    Este în vervă pentru că polemica din Cameră l-a adus iar în faţă. Întîlnirea de azi cu Ghica este o confirmare. Obrajii subţiri au o strălucire sidefie.
    Cu cîteva clipe înainte îşi tamponase fruntea transpirata şi-şi îndesase batista în buzunarul hainei ca pe un program electoral.
    Bălăceanu, cu degetele mari vîrîte în răscroiala vestei de mătase, îl priveşte cu un fel de uimire camaraderească :
    —      Dragă, susură el, nu înţeleg ! Voi l-aţi ales primii !
    „Ce frumos o ia !“ Ghica admiră jocul. înaintea venirii lui Panu îşi repartizaseră rolurile. „Eu îi voi tot aminti de vremurile eroice ale căimăcămiei sale. Una că merită, alta că rie foloseşte !“, propusese Bălăceanu, lă-sîndu-i lui partea dificilă, dar practică. îşi luase adică sarcina pregătirii pacientului pentru operaţie.
    In acest moment începea să simtă tactica pregătirii. Bălăceanu nu era un prostovan care să se repeadă cu laudele pentru a cîştiga simpatia victimei sale. O lua „oblu“, cum ar fi spus Papiu-Ilarian, ataca uşurel, irita niţeluş avînd un întreg arsenal de puşcoace laudative cu care să intervină apoi „plauzibil“, acesta fusese chiar termenul lui, „plauzibil“, în laudele obligatorii. Oaspetele nu trebuia să plece de la el cu impresia că fusese adulat grosolan, ci temeinic.
    Şi iată-1 deja avînd o oarecare stînjeneală. Se explică :
    —  Puteam noi crede într-o asemenea evoluţie ?
 355
    „Ah, sigur, sîntem într-uri secol care a făcut un mit din evoluţie ! Nu trebuie să uităm.“
    Lichidul roşu vibrează.
    —   Am o explicaţie, spune Panu. M-am gîndit mult.
    „E genul care se gîndeşte mult, mult! “
    Se aşează mai solid în fotoliu şi întinde mîinile în faţă, după ce a lăsat paharul pe marginea măsuţei.
    -— Fiecare om, începe Panu, are un prag al ambiţiei, aşa cum metalele au o temperatură de topire, nu ? Se vede că vrea să fie didactic, aruncă ambilor priviri jucăuşe şi-şi flutură palmele ca nişte aripi convergente. Ei bine ! Imaginaţi-vă un om — şi degetele stîngii lasă o blîndă umbră pe tapetul gălbui al camerei în dreptul lui Panu — care ştie ce face, un om avînd ambiţia pînă aici, şi trage o linie imaginară cam la nivelul crizantemelor care strălucesc miraculos dintr-un vas de porţelan aşezat pe măsuţă, şi, deodată, se vede propulsat aici, şi palma trage o linie aproape de tavan profitînd de lumina joasă a lampadarului; ce se petrece cu el ?
    Bălăceanu se foieşte. Ar zice el ceva, dar se abţine.
    Pentru Panu este limpede, de aici pînă aici. Insă nu este convins că şi ceilalţi realizează saltul psihologic şi o ia mai lent în raţionament :
    —      De ce a pierdut Napoleon campania din Rusia ? Ochii jucăuşi aleargă de Ia unul la altul. Un mic caporal s-a văzut stăpînul Franţei, al marii Frânte revoluţionare, înţelegeţi ?
    —   Cam înţelegem.
    —      Apoi stăpînul Europei, al marii Europe civilizatoare ! Palma îndoită ca un cioc de raţă a lui Panu a încremenit în aer. Destinul nu se suprapune ambiţiilor noastre, chiar mai mult uneori le batjocoreşte ! Napoleon încâlcind teritoriul ruşilor a sărit cu ambiţia dincolo de propriul său destin, aşa cum destinul lui îi sărise dincolo de ambiţii. Dar cine ar mai fi putut judeca lucid cînd soarta i-ar fi oferit atît de mult ? De la uñ anumit moment oricare dintre noi ar fi fost încredinţat că îi este permis totul, iar cei din jurul nostru uluiţi de această evoluţie ar fi fost şi ei încredinţaţi de misterul sălbatic al fiinţei noastre. Destinul îţi oferă o şansă imensă,.
356
nesperată în care aruncă sămînţa propriei tale pieiri. De ce toate astea ?
    Întrebarea este lăsată să se zvîrcolească o vreme printre cei de faţă. Bălăceanu cu braţele încrucişate pe piept aşteaptă rezultatul analizei, abia reţinîndu-şi ironiile, Ghica, somnolînd cu pleoapele lăsate peste ochi într-o expresie aproape tîmpă : „Chiar, de ce ? Lua-m-ar naiba, nu ştiu de ce Napoleon i-a zgîndărit pe ruşi !“
    —      Trecerea pragului de care vorbeam produce o jubi-laţie fatală, nu exagerez cînd spun fatală, rîde Panu aşe-zîndu-şi palmele pe genunchii cuminţi, se petrece în individul respectiv o ruptură, se frînge pentru el însăşi logica lumii, atunci cînd i se împlineşte ceea ce conştient nioi nu dorea, cînd i şe împlineşte absurdul. Am putea spune că Napoleon dorea subjugarea Austriei ? Am putea spune că hatmanul nostru cel frivol dorea să fie prinţul a două ţări ce-şi visau de mult unirea ? Toute proportion gardée, merită să ne aplecăm asupra ideii că există un prag de suportabilitate a propriului destin excepţional.
    Pentru Bălăceanu conversaţia este destul de nostimă. Scoate mici icnete antipatice şi dă din cap aprobator spre Panu. De afară, se aude viscolul biciuind copacii, zidurile, ferestrele, iar uşa ce dă în, balconaşul minuscul se zgîlţîie furioasă, Ghica se îndoaie din şale pentru a auzi mai bine peroraţia, dar se lipeşte cu privirea pe moldoveanul cel teoretic : „Bietul Panu ! Băiat oarecum sărac, ajuns caimacam, şi-o fi crezut destinul mai generos decît a fost. Destinul l-a încurajat, a fost deci curajos, demn, chiar trufaş, şi iată-1 rătăcit printre politicieni mărunţi... Speră oare ca destinul să-i mai facă o surpriză, să-i dea o lovitură ¡ glorioasă ?“
    —      De ce să n-o recunoaştem, Cuza a înnebunit cînd şi-a văzut viaţa răsucită astfel... S-a trezit brusc aruncat printre cei mai mari ai lumii, corespondenţă particulară cu Napoleon, conversaţii pe canapea cu Sultanul, prietenii cu principii vecini...
    Gura lui Panu se strîmbă elocvent. Ceilalţi se amuză.
    „Are haz din cînd în cînd.“
    -— ...Am auzit că Prinţul Milos i-a trimis, în semn de recunoştinţă pentru armele alea ruseşti, o frumoasă sa-
357
bie cu o frumoasă inscripţie : Amico certo in re incerta..*
    Şi-a ridicat sprîncenele încreţindu-şi fruntea în trei cute groase :
    —      ...stă în toate cărţile de istorie în rînd cu Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brîncoveanu...
  Mîinile cu degete pedagogice prind din nou paharul. Soarbe încet, relaxat şi-şi mută, privirea asupra lui Ghica r
    —   Tocmai această nebunie îl va pierde.
    —      Nebunii au o deosebită forţă fizică ! remarcă Ghica, dar îşi dă seama că sarcasmul n-are ecou.
    —      S-a înconjurat numai de oameni venali care îl laudă şi care îi tolerează slăbiciunile, are impresia că tot ceea ce face este legitim, iată semnul pierderii...
    Valetul lui Bălăceanu le anunţă că este gata masa.
    „Cina de taină ? Cine va fi vindut ?“ se întreabă Ghica. „Ah, desigur, norocosul cu destin prea generos !“
    Sufrageria mică, austeră, parcă ar fi chilia unei mînăs-tiri, are o masă lungă florentină cu scaunele solemne de jur împrejur, un dulap de stejar pe partea dreaptă. Pereţii albi de var au deasupra dulapului, împodobit cu sfeşnice de argint şi fructiere grele, două farfurii de faianţă italiană, iar ceilalţi trei nimic, o albeaţă de hîrtie. Lampa olandeză cu luminări de spermanţet arde fără strălucire.
    Cina este pe măsura lui Bălăceanu, care îşi toarnă fantezia în replici, nu în aparenţe snobe şi parcă pe gustul lui Panu căruia menuu-ul fără complicaţii snobe îi su-rîde. Stă faţă în faţă cu Ghica şi mestecă leneş ca şi cîrirî i-ar lipsi apetitul. Muşchiul de viţel cu sîngele zemuind deasupra şi cu gălbenuşul de ou ca un ochi ce spionează gurile flămînde, uitînd discreţia cuviincioasă, dispare însă metodic, tăiat cu atenţie.
    Ghica are senzaţia că micul apartament de la Hugues al lui Bălăceanu seamănă cu o nacelă plutind pe o apă tulbure. Este, fără să-şi explice de ce, neliniştit.
    Gazda a ajuns la apogeul rolului ei :
    —      Aţi avut un curaj extraordinar ! îi spune lui Panu care taie calm muşchiul şi se avîntă cu plăcere în evocarea vremurilor cînd, caimacam fiind, a adus, într-ade-văr, românilor Unirea.
358
    —      Mi-aduc aminte, se avîntă, de vizita lui Afif-bey cînd ne-a citit depeşa lui Fuad-Paşa. Ha ! Ha ! Ne cerea unanimitatea în hbltărîri şi parcă îl ţinea de mînă pe Ştefan Catargiu care privea pe sub sprîncene ca un elev pîrîcios venit cu tata să-şi apere neruşinarea ! L-am întrebat pe turc dacă este o depeşă oficială. Pentru că nu voiau să dea un ton prea fioros afacerii, s-a eschivat şi atunci l-am invitat în cabinetul meu particular, ca pentru o scrisorică intimă. Ha ! Ha ! îl mai văd încă pe Vasi-lică Sturdza bîţîind din cap jignit şi pe Alecsandri cu impecabilele lui dungi la pantaloni stînd drept şi încruntat. Ascultam uluiţi! A fost de ajuns să-l ameninţăm cu demisiile noastre pentru ca Afif să ne asigure de linişte, multă, multă linişte...
    Furculiţa şi cuţitul lui Panu dansează vrăjitoreşte deasupra rămăşiţelor din farfurie. în încăpere miroase a sos picant (piper, cuişoare, enibahar !), a pîine prăjită şi vin roşu de Panciu. Ghica a uitat să mai asculte. Zîmbeşte cu ochii aţintiţi asupra lui Panu, înghiţind absent feliuţele de carne pe care le taie cu gîndul aiurea :
    —      Ceea ce detest foarte tare, declară Bălăceanu demonstrativ, este grandilocvenţa, gesturile patriotice prea teatrale !
    Ghica îi aruncă o privire cercetătoare : „S-ar putea să fie sincer!“
    —      Dumneata, continuă gazda înclinînd capul plin de admiraţie spre Panu, dumneata n-ai făcut din sentimentele şi din faptele dumitale politice un spectacol ! Iată de ce îţi port un mare respect, ţi-o spun fără să vreau să te flatez, ci pentru a exprima una din cele mai profunde convingeri pe care le am. Nu ai vînat popularitatea şi ai făcut cele mai eficace gesturi politice ! Este absolut firesc să te înţelegi bine cu prinţul Ghica, un om cu aceleaşi metehne...
    Panu, uşor fîstîcit, şi-a abandonat instrumentele şi clipeşte des cu mîinile aşezate cuminte de-a dreapta şi de-a stînga tacîmului. Bălăceanu cîntă ca Papageno, cu un flaut fermecat, foarte melodios.
359
    E momentul să intervină. Cu aerul că cere un sfat celui mai înţelept dintre ei :
    —  Ce este de făcut ? îl întreabă pe Panu.
    Acesta se trezeşte din reverii şi-l fixează atent, la pîndă. Ghica revine moale, punînd şervetul de olandă lingă farfurie :
    —      Sincer, problema cea mai importantă acum nu mi se pare a fi opoziţia faţă de guvernul lui Cretzulescu, un guvern personal, fără doar şi poate, ci faţă de Cuza. Este o situaţie foarte neplăcută pentru oricare dintre noi, spune el, cu vocea moale, abia şoptită. Cuza a fost triumful nostru şi, deodată, ne vedem spectatorii unei comedii cu efecte dezastruoase în care el are o partitură... (îşi caută cuvîntul printre pahare, platouri, fructiere, tacîmuri) ingrată, da, ingrată. Nu pot numi altfel această debandadă absolută şi această neglijenţă iresponsabilă care domneşte asupra tuturor domeniilor vieţii noastre publice.
    Panu este impresionat de tonul grav al lui Ghica. îşi răsuceşte şervetul cu degetele.
    —      Mi-am exprimat deja... începe şi este întrerupt de zîmbetul cald, amical al fostului bey de Samos :
    —      Nu m-aş fi adresat dumitale dacă n-aş fi observat poziţia pe care o ai. Vreau doar să te asigur că sînt alături de dumneata, că nu eşti singur, că poţi conta pe mine în tot ceea ce faci.
    Pe măsură ce vocea, i se îmblînzeşte îi devine mai fermă, mai promiţătoare.
    Uitîndu-te la Bălăceanu cum surîdea ai fi crezut că îl roade mîndria de a ocroti sub acoperişul său un mare eveniment. Parcă de multă vreme ar fi dorit ca cei doi să fie împreună. îi clipea lui Panu voios în sensul acelui „nici nu-ţi dai seama ce nevoie avem de dumneata“, îi zîmbea lui Ghica mai lejer, „e al nostru, ce mai !“
    Cu ţinuta lui impecabilă, cu urîţenia lui savuroasă şi cu splendida lui linişte, Ghica poza în omul prin gură căruia vorbesc zeii. I-ar fi numit „zeii bunului simţ“, dacă alţii nu s-ar fi grăbit să-i numească „zeii politici ai En-gliterei“. Prefera să-i lase, de aceea, nebotezaţi.
    —      Domnule Panu, spune, împărtăşesc opiniile dumitale şi din păcate numai împrejurarea că am ţinut un prea
 360
fantomatic minister la Iaşi, un minister care n-a fîlfîit, sărmanul, decît dintr-o aripă... m-a împiedicat să descopăr în dumnetata un prieten de idei, de atitudine.
    In privirea îmblînzită a lui Panu apăruse acea sămînţă dulce a colaborării, a „prieteniei de idei“. Şi Ghica observă cît de frumos poate continua discuţia odată ce a trecut pragul politeţurilor şi al exorclium-ului. Continuă deci fără să-şi ia ochii de pe fruntea încreţită a celui căruia i se adresează : un om curajos, dar naiv. L-a înţeles, l-a simţit. Nu face parte dintre moldovenii spirituali şi graţioşi, ca Alecsandri, nici dintre cei care în versatilitatea lor ascund o incoruptibilă obsesie, ca Mihalache Kogălni-ceanu, dar are ca toţi aceştia ideea năstruşnică a unei istorii, în desfăşurarea ei, justiţiară. Vor să lase o urmă nobilă, pe care retorica lor s-o ofere urmaşilor ca pe o hrană de preţ. Viitorul le este mai drag decît prezentul.
    —      Avem aceleaşi preocupări, aceleaşi deziluzii, aceleaşi idealuri, aceleaşi idei critice, aceleaşi principii de progres şi (după o enumerare afectuos-ironică, trecînd cu jenă peste declaraţia de simpatie, ca un bărbat ce nu vede rostul exprimării unor sentimente de la sine înţelese) mai ales aceeaşi dorinţă de a scoate ţara, face un semn spre parchetul lustruit al sufrageriei — ţara care îi ţine, care îi ocroteşte în poala ei maternă — din anonimatul ei european. Greşesc ?
    Panu clipeşte emoţionat, îşi învîrte şervetul pe deget. Ideea aceasta îi este familiară, nu zău, prinţul Ghica este o persoană fermecătoare, cine a putut imagina despre el lucruri urîte !
    —      Sînt foarte bucuros că v-am putut întîlni cu adevărat, adică ne-am putut spune acele lucruri profunde de care sufletele noastre au nevoie...
    „Me voilâ, dans une prospere alliance avec Ies ra-dicaux moldavs !“
    Totul este limpede. Panu este flatat de relaţia pe care o are acum, în momentul în care îşi afirmă cu atîta tărie opoziţia, cu unul din politicienii „cei mai periculoşi“, cu cele mai solide relaţii în Franţa şi mai ales în Anglia, care a cucerit, în exil fiind, pe turci. Această prietenie are pentru el aerul unei aventuri. Şi Ghica vrea să-l sa-
361
tisfacă chiar din prima zi. Trece la discuţia propriu-zisă. cu oarecare brutalitate :
    —      In asemenea momente trebuie să ne unim şi să concepem o strategie.
    —      Sînt convins de necesitatea unei colaborări, de unul singur nu faci nimic, spune Panu şi i se adresează lui Bălăceanu <ca unui vechi prieten căruia îi cere confirmarea bunelor sale intenţii înaintea unui nou prieten.
    Henry, valetul lui Bălăceanu comite în această clipă greşeala de a umple prea mult paharul stăpînului său şi, vărsînd rubiniul vin de Panciu pe faţa de masă, se sperie, îşi trage cotul, loveşte cu umărul urechea iui Ghica, în-gaimă o scuză, se dă doi paşi înapoi şi se izbeşte de camerierul hotelului care aduce, radios, fructele glasate şi un platou cu sarailii. Totul se prăbuşeşte. Cei doi slujitori se precipită să ridice de pe jos micile obiecte năclăite în siropuri, mănuşile prea distinse ale lui Henry se lipesc de mînecile camerierului, de lungile lor degete atîrnă dîre strălucitoare de lichid cleios. Domnii care vorbeau atît de grav şi emoţionant se năpustesc într-un rîs aproape soldăţesc.
    —      Fii atît de amabil, Henry, spune Bălăceanu, şi după ce te hotărăşti să ieşi de sub masă, şi-l convingi şi pe distinsul tău partener să facă la fel, adu-ne cafelele în salon. Pentru noi va fi, sper, oricum mai igienic. Arată cu degetul faţa de masă pe care pete lăbărţate, sîngerii, s-au impregnat fulgerător.
    —   Imm, şi mai puţin sinistru ! exclamă Ghica.
    Henry cunoaşte stilul stăpînului, îşi continuă calm
munca de curăţire a covorului, fără să dea atenţie sarcasmului acestuia.
    —      Ah, ah, nu te grăbi, iartă-mă, şi, ştii, fă tot ceea ce ţi-am spus numai dacă eşti amabil. Dacă nu, nu !
    Avînd în vedere că domnii se amuză grozav nici măcar camerierul nu-şi mai cere scuze, rînjeşte şi el cu poftă şi-şi scutură degetele pline de pere şi pepeni confiaţi, în platouri.
    Pînă în salon se tot rîde. Fiecare şi-a luat paharul în mînă şi a părăsit locul crimei. Iată-i în fotolii, aşezaţi confortabil, bine dispuşi şi strîns uniţi. E timpul să re-
362
vină la lucrurile importante abandonate. Ghica îşi priveşte în lumină paharul :
    —      Domnule Panu, problema bugetelor aşa cum aţi pus-o în Cameră este vitală şi era absolut necesară a fi pusă, dar cred că ar trebui să fim intransigenţi şi în cea politică.
    Moldoveanul nu neagă, examinează atent salonul, se concentrează şi aplecîndu-se pe unul din braţele prea generosului său fotoliu, spune :
    —      Tocmai asupra acestui punct trebuie să discutăm, este un punct care implică prea multe riscuri.
    —      Evident, evident... repetă Ghica înţelegînd că Panu aşteaptă de la el confirmarea că Europa s-a obişnuit cu România. Nu avem voie să punem în pericol ceea ce s-a obţinut pînă acum, cu atîtea dificultăţi, dar şi cu atîta excesivă prudenţă, replică arătînd că este de partea lui Panu care cerînd de la început Unirea prin forţe interne a dispreţuit precauţiile cu care a obţinut-o Cu za abia după trei ani, prin tratative obositoare.
    —      Avem nevoie de o formulă fermă şi totodată neriscantă din acest punct de vedere.
    —      Eu m-am gîndit că am putea folosi prilejul oferit de ultimul mesaj. Este unul care aruncă iar Camera în acuzaţia de nelucrare, unul în care Cuza pretinde a fi luat cîrma guvernului din pricina unor triste evenimente ! Adică oamenii politici ai ţării s-au dovedit incapabili de guvernare, iar el şi-a alcătuit acest minister de salon concentrînd puterea în mîinile sale capabile...
    —   Capabile de dezordine... îngăimă Bălăceanu.
    —      Cuza a dezamăgit multe speranţe, reia Ghica şi-şi lipeşte palmele de sobă. Reformele pe care le-a promis nu le-a făcut, iar criza a cuprins toată viaţa noastră socială.
    —      A mai promis chiar că va lăsa tronul în faţa unui prinţ străin, rosteşte Panu şi Bălăceanu zîmbeşte frumos, dă clin cap de parcă ar spune : „Ce să mai vorbim despre asta ?“ şi Panu refuză acest scepticism. Nu, nu ! Nu este chiar atît de simplu. Să ne gîndim. Poate ar trebui să-i reamintim această istorie, nu ? Dintre doleanţele di-vanurilor ad-hoc are meritul, să zicem, a fi realizat, cu
363
chiu, cu vai, Unirea deplină, dar... principele străin ? Principele străin ?
    — Ah, iată o doleanţă pe care şi prietenul Kogălni-ceanu i-o amintea acum doi ani cu vehemenţă ! face Bălăceanu.
    Ghica îşi mută privirea asupra perdelelor de pluş cărămiziu : „Sînt şi alţii care îl urăsc la fel de tare ! Nu este, deci, o extravaganţă a ambiţiilor mele, cum cred unii, şi nici o orbire orgolioasă, cum crede Saşa, ma femme moraliste. Să-l vedem pe domnul Panu, neîntinat de ambiţii de domnie, avînd trecutul glorios al unei caimacamii care al adus şansa Unirii, ce vrea ?w
    —      Sigur, i se poate aminti politicos despre asta, spune, îi mai putem mulţumi demonstrativ împăratului Napoleon în numele Camerei pentru ajutorul dat în împlinirea unirii...
    Bălăceanu lasă pleoapele jos : „Ghica este necruţător, a înţeles resentimentul lui Panu şi supralicitează, nici prudenţa cu care a făcut Cuza Unirea nu vrea să i-o recunoască ca pe un merit, îi oferă mărinimos împăratului gloria unui biet interes diplomatic !“
    —      Totuşi, intervine, ce-i putem reproşa politic, în limitele Convenţiei ?
    —      Ceea ce a făcut anticonstituţional ! Panu a devenit foarte zelos. Organizează un spectacol, oferă soluţii, vine cu idei de bun simţ şi cu soluţii îndrăzneţe, stimulat de opoziţia pe care ceilalţi doi o aşteaptă de la el.
    Ghica îşi păstrează calmul :
    —      Insinuează în mesaj că a făcut totul l Este o insultă adusă reprezentanţilor unei naţiuni ? Este ?
    —      Ah, îşi înfige Panu un deget în plafon. A apelat la puterile garante pentru rezolvarea unor probleme interne ce ţineau de resortul Camerei — cum ar fi legea electorală...
    O mică ezitare. Gazda îşi soarbe cafeaua : „S-a plîns de legea electorală a Convenţiei, n-a apelat la...a, dar Ghica decide :
    —      Sigur, şi nu este prima dată cînd apelează la puterile garante şi cînd sfidează Adunarea, căîcînd legile constituţionale.
364
    Bălăceanu relaxat brusc ridică braţele spre tavan şi, aducînd umorul în mijlocul salonaşului său, exclamă :
    —  Ah, ah, vreau scandal, vreau scandal !
    Cei doi invitaţi rid condescendent, ca în faţa unui copil care face şotii. Se potolesc însă repede şi, puţin ignorând prea distinsa gazdă, aplecîndu-se unul spre altul pe marginile fotoliilor, şopotesc :
    —      Din păcate, comisia pentru redactarea răspunsului la mesaj nu va putea spune toate astea.
    Panu ridică peste ochi nişte sprîncene stufoase, circumflexe. Ghioa scoate bancnota din buzunar :
    —  Propunem uni amendament !
    —  Sigur, sigur i
    Intervine Bălăceanu ca şi cînd lui îi aparţine cea mai subtilă soluţie :
    —      Dar cine are autoritatea cea mai clară pentru a obţine asentimentul întregii Camere în această privinţă, omul necompromis, ferm, cu zdrobitoare calităţi morale ? Lasă cîteva secunde să treacă în aşteptare, apoi, ridicînd mîna dreaptă, îl arată pe Panu. Cine ? Iată-1 !
    —      Ah, eu nu mă dau înapoi ! Pentru mine sinceritatea este o lege. Problema pusă din punct de vedere strategic este de a fi susţinut în acţiune, pentru ca amendamentul să treacă...
    —  în privinţa aceasta... se repede Bălăceanu.
    —      Dumneavoastră, domnule Panu, îi taie entuziasmul Ghica, puteţi aduce adeziunea liberalilor moldoveni şi a celor valahi, care vă stimează, Rosetti şi Brătianu sînt redutabili ca influenţă, au o forţă deloc neglijabilă ! Puteţi întruni simpatiile moderaţilor, ca mine şi Bălăceanu şi a încă multora de care răspundem, dar cred că şi a multor conservatori notorii care nu trebuie ignoraţi în asemenea împrejurări, dimpotrivă, sînt de părere să-i folosim, de exemplu, pe Dimitrie Ghica, nemulţumit de ultima sa colaborare cu Prinţul, însă, mă gîndesc, şi a conservatorilor moldoveni, ca Grigore Sturdza, oh, ştiu că vă este neplăcută compania, vă este jenant să staţi pe aceeaşi baricadă cu beizadea Viţel, dar acum este vorba de voturi. Pentru Sturdza, Cuza este un parvenu...
    Bălăceanu îşi permite o relaxare :
365
    —      Pentru beizadea Viţel „educaţia“ unui principe în vederea guvernării este indispensabilă. El s-a tot educat de pe la cinci-şase anişori. Aud că porecla îi vine de la un viţel adevărat !
    —      Chiar aşa ! rîde Panu. Nu ştiu dacă de la cinci sau de la .cincisprezece ani, oricum Grigore Sturdza a luat hotărîrea să fie un principe renascentist şi a început prin cultivarea trupului, ridicînd un viţel nou născut zilnic, în spate, sperînd ca acesta, crescînd, să poată însuşi creşte în forţă...
    —      Deci în ceea ce priveşte puterea musculară avem ceea ce ne trebuie la dispoziţie, chicoteşte Bălăceanu.
    —      Din plin. Face zilnic gimnastică suedeză, şi-a comandat aparate speciale...
    —      Sînteţi invidioşi, domnilor, replică Ghica, prinţul Sturdza arată excelent, viguros, sănătos, bine dezvoltat şi vă pot atrage atenţia că şi-a cultivat, tot renascentist, şi spiritul, la fel de metodic, cîntă la vioară cu multă virtuozitate. S-a rîs mult în presa moldovenească de gradul lui militar din armata turcă, dar pot depune mărturie că otomanii erau foarte mulţumiţi de cum şarja compania de cavalerie a lui Sturdza, pardon, a lui Muhlis-paşa, în războiul Crimeei...
    —      Vai, vai, se pare că nu mai sînt vremurile principilor născuţi, ci ale celor „aleşi“. Şi zău, aceşti aleşi ne stau uneori în gît mai abitir decît ceilalţi, prea sînt populari, prea sînt „de-ai noştri“, n-au mister, le putem pretiade multe şi mărunte, sîntem cu ei prea familiari.
    Bălaceanu se pornise. Autoironia avea efect înviorător pentru el, dar Ghica se îndoia de efectul pe care îl va avea asupra lui Panu. De aceea se precipită :
    —      Iţi garantez că amendamentul va avea suficiente iscălituri.
    Simte că este prea pătimaş. S-a aplecat în faţă cu coatele pe genunchi şi vorbeşte cu vocea înaltă. Prinde ocazia cînd Henry îşi face apariţia cu tava plină de cafele, să se retragă, să se liniştească, să arunce o privire mustrătoare lui Bălăceanu şi apoi reia atacul :
    —      Iată că am şi început să rîdem de monarhii constituţionali deşi am ţipat atîta că nu-i mai vrem pe cei pi-
366
caţi din cer ! Să fim rezonabili ! Pentru noi, aici, în această situaţie, încă avem nevoie de unul picat din cer, din Europa ! Mentalitatea noastră nu este conformă principiilor noastre ! Trebuie s-o aducem la suprafaţă ca pe un înecat. Şi uneori înecaţii arată foarte rău. tumefiaţi şi iresponsabili. Oare cît timp îi vom tîrî în spate ? Nu, zău, cît timp ne va mai trebui pentru o reală maturizare politică ?
    Bălăceanu nu mai suportă seriozitatea discuţiei, i se pare că Panu se detaşează, le scapă din pricina excesului de gravitate :
    —  Ei, ei, ne facem: fraţi cu dracul...
    El, ca orice muntean, nu înţelege sobrietatea moldovenilor cu care însă Ghica este obişnuit. „Panu ?... Un fel de Negri mai palid. Se îngrămădesc multe delicate nuanţe în această paloare, iar Panu se dovedeşte apt de dialog mai bine decît Negri...“ Insă Bălăceanu este foarte apt pentru, prejudecăţi :
    —      Cine ar fi crezut că vom ajunge aici, şopteşte deja mîhnit Ghica. E tonul cel mai potrivit pentru un radical moldovean.
    Panu este exaltat :
    —      Trebuie să ne ţinem tari şi să nu cedăm sentimentalismului !
    Cu aceste cuvinte pecetluieşte coaliţia.
    Nu este încă coaliţia celebră şi monstruoasă, este doar germenele ei...
    Bălăceanu nu-şi pierde buna dispoziţie ironică :
    —      Sper că vă daţi seama că un asemenea amendament sună a cerere de abdicare, nu ? şi-l fixează pe Panu. Acesta clipeşte des, se uită repede la Ghica şi ridică din umeri :
    —  Desigur, desigur ! Trebuie să fim tari !
    în această clipă Henry intră cu un nou platou plin de fructe confiate, nuci şi alune. E mîndru, impozant, deşi doi nasturi importanţi i-au sărit în timpul operaţiunii de recuperare a celorlalte pere, mere, prune, portocale şi pepeni...
    Nu înţelege de ce domnii rîd cu poftă cînd îl văd.
367
X
    „Acum o să se ridice, o să facă patru paşi spre masă, rochia o să-i fîşîie moale, agăţîndu-se de speteaza scaunului pe care va trebui să-l ocolească, şi va începe să-şi aleagă un ghem din coşul de lucru, ridicînd spre lumina alb-cenuşie a ferestrei un ghemotoc cînd roşu, cînd carmin, vernil sau azur, cînd portocaliu sau roz...“.
    Gradowicz o urmăreşte cu coada ochiului pe Ana şi, observînd cum îşi îndepărtează ghergheful pentru a-i contempla îmbinarea culorilor în desenul acela ridicol In care un păstor face temenele gingaşe unei păstoriţe bătrîioare, poateisă-i ghicească mişcările.
    El stă lîngă sobă şi-şi citeşte ziarele, deşi nimic nu-1 interesează din ceea ce scrie în ele, chiar dacă treburile Adunării romane sînt în ultima vreme foarte încordate. „După ce ’mpreună mi s-au tărbăcit,
    Roşii şi cu albii s-au încumetrit,
    Insă nu se ştie, Roşii au albit
    Sau, mai bine, Albii au mai rumenit...“
    Ce-i pasă lui de alianţele partidelor bucureştene ? Felul simplu în care doreşte Ana să trăiască are ceva ostentativ şi fascinant, depăşind cu mult efectul unei nelinişti excentrice — socotite de obicei mai expresive. Pentru el rămîne încă uluitor acest naufragiu dăruit de soartă cînd se aştepta mai puţin. De aceea nu se mai satură privind-o.
    Gerul de afară care face să scîrţîie ferestrele şi să uruie înfundat hornul, focul duduind şi sforăitul monoton al lui Just, întins la picioarele lui, foşnetul rochiei tinerei sale soţii — toate, în firescul lor, în tandreţea lor îl miră cum l-ar mira un spectacol la jumătatea căruia publicul ar fi invitat să' părăsească sala pentru că vedeta nu mai vrea să joace, se mărită şi puţin îi pasă de nefericirea Desdemonei în ultima parte a piesei...
    Este o după-amiază atît de obişnuită încît devine ireală. Scoate la iveală viaţa lui ca pe un text vechi dintr-un palimpsest.
368
    „Ce-aş fi eu fără toate astea ? Dar ele ce-ar putea fi fără mine ?“.
    Ana se ridică, face acei patru paşi spre masă, rochia fîşîie uşurel atingînd speteaza scaunului, se apleacă asupra coşului de lucru şi începe să caute ghemul potrivit.
    O bucurie tainică, blinda pune stăpînire pe Gradowicz. Clinele oftează, îşi întinde labele înainte şi-şi pune botul pe ele, aruncînd celor doi stăpîni priviri somnoroase.
    Se aud clopoţeii unei trăsuri.
    Ana se întoarce la locul ei, dar nu se aşează, potriveşte ghemul în desenul gherghefului, apleacă încet capul pe un umăr, pe celălalt, aşează ghergheful în lumină. E serioasă, concentrată şi indecisă. „O să-mi ceară părerea !“. întoarce pagina şi se preface captivat de un articol. Dar nu s-a născut încă articolul care...
    Ana vine spre el tot examinînd atentă combinaţia de culori :
    —      Iartă-mă, te sîcîi cu ale mele, îi spune, dar nu sînt sigură că merge albastrul acesta pentru florile din mîna păstorului.
    Are dreptul să se joace. Mijeşte ochii, întoarce goblenul pe toate laturile, îl îndepărtează, îl apropie de lumină, îl răsuceşte cu multă seriozitate :
    —      E prea închis, îşi dă cu părerea şi nici nu mai aşteaptă invitaţia, o ia de după umeri şi, mergînd spre masă, zîmbeşte cu ochii aţintiţi asupra mîinilor ei ce ţin ghergheful şi refuzatul ghem. Just ridică pleoapele, apoi capul, apoi pieptul arcuit pe picioarele din faţă. Gradowicz răstoarnă coşul. Ana îşi lărgeşte repede poalele fustei pentru ca torentul colorat al ghemelor să nu se reverse pe covor şi rîde copilăreşte, de parcă scamatorul de la bîlci a reuşit să prindă farfuriile lui zburătoare.
    Şi mîinile lor încep săr alerge deasupra mesei, ca în-tr-o scenă de spiritism.
    —  Ăsta ?
    —Nu ! face el, încruntat, mijindu-şi iar ochii.
    —  Poate ăsta ?
    —      Poate. îl aşează pe marginea gherghefului şi, totuşi, nu pare mulţumit. „Mai vreau !“ Nu ! :; Mâi căutăm.
 369
    —   Nu ştiu dacă... A ! Uite-1 pe acesta !
    —   Ar fi ceva !
    Just şi-a pus botul pe marginea mesei şi le urmăreşte joaca, nu fără ironie. „Puţin îmi pasă de ironiile tale !“ îi spune cu o privire Gradowicz.
    — Da, da, acesta, decide alegînd la întîmplare.
    — Ah, îţi baţi joc de mine ! E mai închis decît cel pe care îl alesesem eu.
    —   Zău ? Atunci pune tot pe acela...
    —      Habar n-ai şi faci pe grozavul ! îl ceartă Ana a-muzată.
    —      Şi tu te faci că mă consulţi, şi eu mă fac că aleg ! Asta numai pentru că te iubesc, spune şi-i sărută fruntea.
    —   Te prefaci pentru că mă iubeşti ? se indignează ea.
    —      Desigur, nu ţi-am spus că voi face totul pentru tine ?
    Sărutînd-o din nou îi simte în nări parfumul moale ce-i înconjoară ca o cască părul prins în conci. Dar, cum a surprins-o rîzînd şi-a lipit apoi buzele de dinţii ei, are senzaţia că Ana se apără de el, îl respinge cu o violenţă înfăşurată în mănuşă de velur.
    Rămîne cu o bănuială stranie, nedefinită. Se întoarce spre scaunul lui, dar nu se aşează.
    Un lemn trosneşte în sobă.
    —      Dacă faci totul pentru mine, hai să schimbăm perdelele ! M-am plictisit de astea crem, vreau unele mov.
    —      Mov ! ? face Gradowicz venindu-şi în fire. Emoţia a trecut, teama s-a spulberat la apariţia candidă a perdelelor crem. O să arătăm ca boneta doamnei Grădişteanu.
    —      Mile Brieux are un atlas mov minunat, pastelat, cu vinişoare bej, o nuanţă fină, delicată, zău ! Am pus eu ochii pe el şi am rugat-o să mi-1 păstreze.
    —   Nu se potriveşte cu covorul !
    Ana ezită. Il lasă pe Just să se aşeze la picioarele lui:
    —   Schimbăm şi covorul !
    —      Ana ! E foarte plăcut aşa cum e acum ! Şi-a reluat locul lui lîngă sobă şi a deschis ziarul.
    —   Face totul pentru mine ! mormăie Ana. Totul !
370
    —      Bine, bine ! Schimbă şi perdelele şi covorul şi mobila...
    —      Nu, mobila nu ! Jur ! Nici nu e nevoie, tapiseria se va potrivi foarte bine ! Ana rîde şi-şi vîră aţa în ac.
    „M-am ghemuit, m-am ghemuit, pur şi simplu, în fericirea asta familială.“ Cum fusese posibil ? Cum ?
    Cine hotărîse că un lup singuratic trebuie şi poate să fie domesticit ?
    De ce să intre în aceste întrebări ?
    îi surîde Anei încurajator, îngăduitor, mîngîie între urechi pe Just şi îşi reia ziarele.
    —      Noutăţi ? întreabă soţia lui pentru a fi amabilă, cu aerul cu care oamenii maturi se interesează de plăcerile tinerilor sau de dramele lor — aerul acela pe care adesea femeile îl iau în faţa preocupărilor politice, electorale sau sportive ale bărbaţilor lor, considerînd aceste competiţii de forţe sau de opinii nişte foarte copilăreşti nesăbuinţe.
    Pe el nu-1 jigneşte. Dimpotrivă. Se simte parcă ocrotit de Ana. O lumină clară se revarsă peste intimitatea lor atît de confortabilă — ca patul bunicilor, care întotdeauna pare nepoţilor mai grozav decît al lor, mai larg, mai încăpător, mai moale. „Eu, sărmanul Gradowicz, dragoman al consulatului francez din Bucureşti, agent secret al emigraţiei polone, rîvnesc, domnilor, doamnelor şi domnişoarelor, această tandreţe a firescului ! Este oare o crimă ?“ Nu, mai degrabă ar trebui să se întrebe dacă este mulţumit de ea, dreptul deja şi l-a luat. „Sînt deci, mulţumit de ea ?“ Poate răspunde că o priveşte ca pe o răsplată venită tîrziu. Fericirea lui împrăştie în jur mirosul florilor fanate — flori care l-au aşteptat prea mult sau pe care el n-a ştiut să le smulgă la timp. Deşi nimic nu se potriveşte mai puţin cu Ana decît imaginea unui buchet ofilit, ea respiră prospeţime, sănătate şi forţă, căsnicia lor arată a recompensă tîrzie, cînd înseşi meritele pentru care este acordată au fost uitate. Personajul principal este mai degrabă obligat decît onorat, obligat să intre într-un rol dinainte scris. Şi iată-1 avîntîndu-se în rolul predestinat :
    —   Noutăţi ? Doamne, Ana, dar pe ce lume trăieşti !
371
    Îşi aşează piciorul drept peste stîngul, nemulţumit parcă de ignoranţa ei. Pînă aici pare destul de expresiv.
    —  Este un mare scandal în Cameră... ,
    Ea zîmbeşte foarte trist. „Ah, probabil că ar fi trebuit să ştiu asta !“ pare că-i spune. Devine gravă şi-şi înfăşoară, gînditoare, aţa pe mosoreî.
    —      Stînga, dreapta şi centrul s-au unit..., anunţă el miracolul.
    —      Şi asta e ceva scandalos ? De atîta vreme toată lumea se' plînge de certurile din Cameră, de neînţelegeri...
    —      Da, Ana, dar coaliţia asta — în care încap democratic şi Brătienii, şi Ştirbey, şi Basarab-Brîncoveanu, şi C. A. Rosetti, şi Ion Ghica sau Ioan Cantacuzino, şi Ni-colae Bibescu, Grigore Sturdza, dar şi Goleştii şi Dimitrie Ghica etc. — nu se jenează să spună că nu-1 mai vrea pe Cuza.
    —  Dar pe cine ?
    —  Un principe străin.
    —  Ah, vechea poveste !
    Ana îşi împinge bărbia înainte, dispreţuitoare. Trage acul prin pînza întinsă, atentă, atentă, numără firele în-cruntînd ritmic din sprîncene şi, împungînd, îşi dă la o parte de pe frunte cu dosul palmei o şuviţă îndărătnică.
    în concentrarea cu care lucrează este multă linişte şi lumină. „Noutăţile“ sînt foarte departe de ea.
    Gradowicz nu îndrăzneşte de cîteva luni să atace acest subiect în examenele sale interioare : soţia lui, tînara lui soţie este mărginită ? Dacă Ana Theodory avusese în saloanele bucureştene mica ei glorie pe care i-o stimula a-verea, delicateţea şi puritatea, Ana Gradowicz se pierduse imediat în masa uniformă ai nevestelor neinteresante. Deşi prinţesa Ghica o invita mereu la seratele sau concertele ei, deşi monsieur Tillos, noul consul, era foarte atent cu ea în societate şi-şi ameninţa dragomanul că-i va răpi soţia, în glumă, într-un fel de omagiu foarte franţuzesc adus, mai . degrabă, soţului decît doamnei, Ana a-legea întotdeauna colţul cel mai modest şi, tăcînd, se pierdea în. mijlocul conversaţiei generale, mărturisind apoi că „lumea“ o plictiseşte. O mărturisea cu atîta candoare şi arătînd faţă de „societate“. o asemenea admiraţie,
372
îucît, dezarmat, şi în primele luni chiar fericit, descoperea în modestia ei semnele unei sensibilităţi tainice, afinate cu discreţie, eleganţă şi, totuşi, polemic.
    In Bucureşti, o dansatoare franceză care trăise la Hamburg cu un prinţ nordic, pe care Tillos o compara generos cu Lola Montes, face ravagii, intrînd în concurenţă cu doamnele din lumea bună — relaţia cu nobilul din ţinuturile boreale i-a creat o aureolă, aproape un blazon. Doamna „Képi“, fostă favorită a lui Cuza şi fiică a unui Kretzulescu, jignit de manierele odraslei, o doamnă care fumează, se îmbracă milităreşte, conduce un til-bury cu o mînă fermă, la Şosea, nu se sfieşte să ajungă la ostilităţi cu dansatoarea, prin insulte violente, în plin bal.
    Asta, aici, se numeşte personalitate !
    Cîna admiratorii franţuzoaicei, după un banchet, organizează un „asalt“ al casei doamnei „Kepi“ — „un charivari“ — dar, avertizaţi, servitorii acesteia rezistă atacului, atunci femeile casei o tîmosesc pe instigatoare, prezentă la spectacol. La Şosea cele două îşi continuă cu dezinvoltură conflictul.
    Asta, aici, se numeşte tărie de caracter !
    Doi fraţi Stavrinos, îndrăgostiţi de domnişoara Lamo-teanu, ajung la un conflict socotit de societatea bucu-reşteanâ plin de haz, deci tolerabil. Unul o cere de nevastă şi este acceptat, la nuntă vine celălalt şi este acceptat pentru a nu se amîna ceremonia, banchetul, pentru a nu se risipi cheltuielile, pentru a nu cădea asupra familiei dispreţul public. Tinerii soţi sînt primiţi în lume cu toată căldura cuvenită, deşi se ştie că fratele în-tîrziat n-a renunţat la graţiile proaspetei sale cumnate.
    Asta se numeşte, aici, farmec, umor ! Ceva foarte preţuit în spaţiul carpato-dunărean, cum ar spune Ion Ghica.
    Ana cu invizibila ei retragere în faţa lumii, dar şi a colportajului ei, îi demonstra cu blîndeţe fidelitatea şi voia să-i cîştige încrederea într-un fel cît se poate de temeinic. Dar acasă, la masa lui plină de hîrtii, Gradowicz se găsea tot singur. încercările de a o iniţia pe Ana în misterele politicii se izbiseră de un refuz trufaş. Ea exagera în polemica ei. „Draga mea, politica nil este bîrfă,
 373
nu este numai luptă între ambiţii, ci şi un joc superior, un joc adesea foarte nobil, care ascunde idealuri, vise, nelinişti, pe care este ridicol să le minimalizezi“, spusese el, însă rezistenţa fusese opacă, foarte consecventă. Ana se retrăgea ca din faţa unui păcat capital şi el trebuise să facă o ruptură în viaţa lui cotidiană : munca de la consulat, rapoartele sale, alergăturile, însoţindu-1 pe mon-sieur Tillos, relaţiile mondene necesare informaţiei sale
—    de o parte şi viaţa privată, plină, este adevărat, de calm, banalitate luminoasă şi încredere, simplitate şi a-fecţiune — pe de altă parte.
    Ana înţelesese că soţul ei are o anumită activitate secretă. Asta dădea însă căsniciei lor un aer misterios şi părea decisă să-l apere, să-l ocrotească, cu preţul propriei ei ignorante, de parcă în taina lui nici ea nu avea voie să calce.
    El nici nu ştia, la urma urmei, cum să preţuiască maj imult acest tandru respect şi modestia cu care Ana îi proteja, ceea ce ea numea, în rarele momente de sinceritate, „misiunea“ lui. Cu timpul devotamentul ei devenise un sprijin, nu acel sprijin al inteligenţei, al colaborării mentale, cum era între Czayka şi Ludwiga, şi pe care şi' l-ar :fi dorit, cît cel al încrederii — una care te asigură de devotamentul cuiva în orice împrejurare, „la bine şi la ^rău.“ Pe Ana chiar o vedea însoţindu-1 „la bine şi la rău“, fără să se întrebe dacă el are dreptate sau nu, cu o totală încredere, însă refuzînd să înţeleagă amănuntele, deseori chinuitoare, ale „misiunii“ cu care fusese însărcinat
    Cînd se întorcea acasă, era întîmpinat cu dragoste şi cu o supuşenie plăcută care îi încălzea inima şi-l făcea •mai vesel. Descoperea în toate colţurile motive de bucurie. Numai că trebuia să intre în biroul lui şi să scrie afurisitele alea de rapoarte, să rezume „noutăţile“ dispreţuite de Ana şi atunci, în mod straniu, simţea că îşi ia o revanşă. Faţă de ce ? Faţă de propria lui fericire familială. Nu putea nega această ranchiună obscură ce traversa calmul vieţii lui noi, o nemulţumire mereu solici-tîndu-i vagi resentimente. Se refugia din afecţiunea sofiei ca un copil care scapă din braţele mamei pentru a
 374
alerga la prietenii antrenaţi într-o competiţie teribil de interesantă.
    „La proiectul de răspuns la mesaj, alcătuit de comisia desemnată de Cameră, s-au adus obiecţii serioase. Dl. Panu, cu autoritatea sa de radical, patriot şi opoziţio-nist, a propus un amendament prin care nu numai guvernul Kretzulescu este expus unei severe critici pentru încălcarea normelor constituţionale de guvernare, dar însuşi Prinţul Cuza este socotit responsabil de neîndepli-nirea reformelor pe care ţara le aştepta de la alesul ei. Este acuzat a fi apelat la Puterile garante prea des, cînd putea rezolva lucrurile din interior, că a uzat oamenii politici la putere, că nu a sancţionat legea rurală ridicolă, votată de Cameră, după moartea lui Catargiu. Amendamentul a fost aplaudat de stînga, de dreapta şi de mulţi moderaţi, printre care şi prietenul nostru, prinţul Ion Ghica, despre care, în cercurile palatului se spune că ar fi fiind „braţul activ al consulului Green“, profitând de „sărăcia“ dlui Panu — părerea aparţine lui Baligot de Beyne, secretarul personal al Prinţului Cuza. S-au abţinut şi chiar au ripostat, destul de palid, moderaţii care încep, vag, să constituie partidul domnitorului, dar, cu excepţia dlui Kogălniceanu, personalitate indiscutabilă şi om foarte ambiţios, sperînd, acum, conducerea viitorului cabinet, ceilalţi sînt fără strălucire oratorică sau programatică.“
    Exact cînd scrisese aceste rînduri o auzise pe Ana chemîndu-şi bucătăreasa pentru a grăbi cina :
    —      La ora zece, Săftico, domnul trebuie să iasă în oraş, ai grijă !
    Vocea aferată a Anei îl înduioşase. Se observa uşor că-i face plăcere să dea astfel de porunci din care rezulta : soţul meu este un om foarte ocupat, trebuie menajat, eu mă străduiesc să-i fac viaţa mai uşoară ! De aceea cu greu îşi reluase firul :
    „Prinţul Cuza nu vrea să facă un gest violent faţă de coaliţie. De altfel, orice dizolvare a Camerei a dus din pricina legii electorale la alegerea nouă a aceleiaşi Camere. Se aşteaptă, totuşi, un răspuns zdrobitor din partea dlui Kogălniceanu, intrat în graţiile Prinţului şi chiar
375
venirea lui la., putere, ceea ce a amorţit în reacţiile sale fireşti actualul cabinet, conştient că va fi schimbat, şi a întărit opoziţia foarte temătoare de o atare eventualitate.u
    Din sufragerie se auzeau deja micile zgomote ale veselei, farfuriile ciocnite de cuţite sau pahare, scaunele scîrţîite pe parchetul gol. Şi el trudea mărunt pe pagina acelei depeşe cît mai laconice şi mai corecte :
    „Amendamentul a constituit baza unui alt proiect de răspuns la mesaj, în curs de discuţie. In el, se mulţumeşte mai mult lui Napoleon al III-lea decît lui Cuza pentru Unirea deplină. Camera se apără de imputările ce i s-au adus declarînd că nu regimul constituţional, ci nesincera iui aplicare este cauza tuturor suferinţelor.“
    Ana intrase în camera lui cu paşii ei mici, firavi şi vătuiţi :
    —   E gata masa, Jan !
    —       Vin imediat^ răspunsese fără să se întoarcă, avînd acea ciudă obscură faţă de liniştea ei, faţă de devotamentul ei prea teatral, ca al oricărei tinere neveste.
    Hîrtia se pătase într-un colţ din pricina penei prost tăiate şi se enervase :
    —       Vin imediat, repetase mai energic, ceea ce părea că o înduioşase pe Ana.
    „Contraproiectul acesta este un fel de cerere de abdicare şi chiar o insultă adresată domnitorului. In el se mai scrie că nu i-a lipsit concursul oamenilor de vază ai ţării — în patru ani s-au succedat 16 ministere în care au intrat toţi cei care au o valoare politică şi toţi, se scrie, au ieşit de la putere, fără a lăsa în urmă decît propria lor reputaţie../4
    Nu mai putuse continua. Cina fusese nervoasă şi trebuia să recunoască, acum, retrospectiv, că sursa acelei iritări fusese calmul Anei. Ea întreba :
    —   Cum ţi se pare şalăul ?
    El îl înfulecase deja fără să-i acorde mare atenţie şi mormăise politicos :
    —   Excelent, excelent!
    —   Te rog s-o lauzi pe Safta pentru asta...
376
    O lăudase pe Safta, o femeie mereu smiercăită, cu cinci batiste în buzunarele şorţurilor şi ale fustelor suprapuse. Apoi, în tăcerea sufrageriei, mai încăpuse o întrebare :
    —      Mama ne-a invitat mîine la prînz. Crezi că putem merge ?
    El, care morfolea încă „amendamentul dlui Panu“ odată cu friptura de curcan, ezitase. încercase să-şi amintească agenda consulatului de a doua zi şi propriile lui treburi — cea mai importantă, cea a cumpărării pădurii de la Foişoara, pe numele Anei, căci nu se votase încă legea prin care străinii ar fi avut drepturi de proprietate în România. Răspunsese scurt, grosolan :
    —  Nu, nu cred !
    Şi Ana zîmbise :
    —  Bine, o să-i trimit vorbă că nu putem veni !
    Dar nu era bine şi revenise :
    —      Poate, totuşi, să mă mai gîndesc... da, da, să zicem...
    Masa se terminase într-o veselie neroadă, căci Ana povestise cu haz conversaţia cu Safta care îi ceruse, un fel de ultimatum, recunoaşterea calităţilor ei gospodăreşti de către domnul. Domnul se simţise onorat de această autoritate nesperată şi rîsese cu poftă.
    Acum este altfel, o ciudată linişte îl îndeamnă să guste din pacea familială. „Nu, Ana nu este mărginită, are
o  vocaţie irepresibilă de soţie. Şi pentru asta trebuie o vocaţie, ^vezi atîtea familii nefericite!“ în spaţiul re-strîns al *casei există o scară de valori. Pe ea, în locul cel mai înalt stă el, bărbatul, apoi vine Ana, cu tot devotamentul ei copilăresc, în urma ei ar trebui să vină copiii, dar încă nu şi-au afirmat dorinţa de a exista; „Se spune că unui cîntâreţ de operă îi trebuie în egală măsură genialitate şi imbecilitate pentru a-şi suporta destinul. Dar de ce se spune asta numai pentru tenori, başi sau bari-toni ? Ana posedă harul necesar pentru arta căsniciei care dintr-o perspectivă pur intelectuală pare adesea stupiditate, eu însumi trăiesc o mare bucurie neroadă în preajma casei mele şi, totuşi, mental, mă cred superior celorlalţi prieteni sau rude. Soţia mea posedă două elemente
377
contradictorii ca şi mine, ea are geniul mariajului şi opacitatea socială, eu, să zicem geniul politic^ deşi; vai de capul lui, şi prostia căsniciei, dar, în unele moméntey ele alcătuiesc un amestec etît de nebunesc !“.
    —       Tare sînt încîlcite treburile astea politice, spune Ana tot împungînd la ghergheful ei. Mai bine descurc firele mele, nu? îi, cere asentimentul cu .o inocenţă dezarmantă. Nu, zău, ce rost ar avea să-mi dau cu părerea cînd nu mă pricep ?
    Gradowicz se uită la soţia sa cu o nedisimulată curiozitate. Vede, deodată, cum se aşează pe pînză imaginea ei despre lumea în care trăieşte : foarte sever delimitată, ca un stup. Ceea ce i s-ar părea ei demn de dispreţ ar fi trecerea unuia din competenţa sa în altă competenţă, fără nici o justificare decît cea a ambiţiei personale. Imixtiunea provoacă haosul!
    „Fiecaré să-şi cunoască rostul!“.
    Dar ce este rostul ?
    Unde, în ierarhia stupului Anei, se află el ? Singur s-ar plasa printre albinele lucrătoare, o mică, anonimă albină lucrătoare... Soţia sa îl va ridica mai sus, mai sus, adică- la rangul de trîntor ? E discutabil dacă îl avantajează această viziune.
    Ea va fi alături de el la „bine şi la rău“.
    De ce se lasă devorat de un orgoliu nesăbuit ? Cum îşi permite să dispreţuiască această melodioasă, tandră claritate a fiinţei ?
    —       Mă tem să nu ne înşele lumina asta, spune Ana arătînd spre fereastră. Dimineaţa, culorile se Văd mai bine, dar nu am răbdare, ce să fac, nu am răbdare pînă mîine, aş vrea să termin buchetul păstorului în seara asta, deşi are umbre, nuanţe la care trebuie să fiu atentă.
    In încăpere q cald, e bine.
    Afară vîjîie vîntul şi Just sforăie, liniştit
    „Ce înseamnă fericirea ?“.
    „Poate acel hublou prin care, izolat, protejat, asigurat, vezi zbuciumul lumii.“
    îşi întinde picioarele mai aproape de foc. Se aud ţipetele surugiilor, ale negustorilor de braga şi , salep, ale vînzătorilor de ziare* Sfîrîiala sobei este aproape somno-
 378
Irntä, hîrîitul lui Just ameţeşte pe cel ce se concentrează asupra lui. Ana îşi reaşează pînza în gherghef, potriveşte firele drepte, ticluieşte mersul modelului, concentrată asupra lucrului ca un general asupra cîmpului de bătaie. A uitat de „noutăţile“ din Principatele Unite. „Sfîntă naivitate !“ face Gradowicz, deşi nu-i neagă soţiei sale nişte bizare intuiţii. Şi Ion Ghica îi spune că are asemenea stupefacţii în faţa revelaţiilor prea limpezi ale soţiei sale. Dar prinţesa Saşa Ghica avea, oarecum* experienţă politică...
    Covorul cu romburi desenate impecabil, cu luciul metodic al mătăsii, stă la picioarele lui ca un animal învins, despuiat.
    In holul casei se aud mici zgomote neobişnuite : uşi deschise, închise, voci, paşi apăsaţi, precipitaţi. Camerista Anei nu apucă să intre şi să-i anunţe venirea unui oaspete neaşteptat că, din urma ei, năvăleşte doctorul Glück, medicul personal al prinţului Cuza.
    —      A început, a început, strigă el întinzîndu-şi braţele în lături şi privindu-1 apoi pe Gradowicz peste ramele subţiri ale ochelarilor, aşteptîndu-i reacţia, urletul de fericire. Este încă îmbrăcat, cu pălăria pe cap şi şi-a scos doar o mănuşă pe care o agită cu un fler caraghios şi gingaş totodată. „Ce mai stindard !“ îşi spune repede Gradowicz, nedumerit în faţa acestei explozii. Paltonul doctorului răspîndeşte în încăpere un frig umed.
    —   A început ?
    —      A început, repetă Glück proţăpindu-se în faţa lui şi abia atunci aceste vorbe capătă sens şi Gradowicz vede ochii strălucitori cocoţaţi peste ochelari, nişte ochi mici, obosiţi, cu gene albe, arzînd ca niciodată.
    Ana s-a ridicat de la locul ei şi s-a apropiat de Glück pe la spate. Ii aude vocea tremurată :
    —   Ce a început, Doamne ! ?
    Dar el a înţeles, nu are nevoie de răspunsul doctorului şi nici acesta nu se grăbeşte să-i explice Anei. Stau unul în faţa altuia şi se privesc de parcă s-ar uita fiecare într-o oglindă unde ar apărea chipul lor de altădată, chipurile tinere, chipurile de adolescenţi gata oricînd să moară. Şi mii de lucruri i se învălmăşesc în minte, chiar
37§
ca în clipa morţii, unele de-a dreptul ridicole. Ce caută femeia aceea bătrînă, mică, grasă care îşi piaptănă de ruşine părul puţin şi alb sau acei trei călăreţi care merg la trap pe străzile ude ale Brăilei şi rîd energic, sălbatic sau hîrtiile, teancurile lui de hîrtii pline de litere mici ca nişte furnici harnice sau... Lacrimi îi curg pe obraji şi rîzînd se îmbrăţişează cu morocănosul, scorţosul doctor Glück, galiţianul, pe care vestea l-a transformat în-tr-un băieţandru miop şi entuziast. In nări îi simte răcoarea, frigul din haine, şi Glück îşi fîlfîie iarăşi mănuşa lui albă.
    —  Vivat Polska !
    —  Vivat Polska !
    Ana, cu braţele încrucişate pe piept, îi priveşte ca pe nişte smintiţi cum ţopăie prin încăpere, în jurul mesei, trezind uimirea lui Just care începe să latre. Nu înţelege decît că o exclud din bucuria lor. Se dă la o parte din calea lor, se împiedică în ziarul căzut pe jos, se lipeşte de sobă şi aşteaptă. Camerista are, deodată, peste bonetă, pălăria doctorului, iar pe braţe paltonul acela mare şi rece. Dispare speriată pe uşă, mergînd cu spatele înainte.          *
    —  Vivat Polska !
    —      Ce s-a întîmplat, pentru Dumnezeu ? strigă la ei Ana.
    Gradowicz se opreşte în faţa ei nedumerit, de parcă s-ar întreba ce caută ea acolo şi cine este şi ce vrea de la ei !
    —      Aţi putea fi atît de amabili să-mi spuneţi şi mie ? se adresează Ana lui Glück.
    —      A izbucnit insurecţia în Polonia, stimată doamnă l Polonia există, e vie ! Apoi, întorcîndu-se spre Gradowicz, privindu-1 iar peste ochelarii aceia cu rame subţiri metalice : Prinţul a primit depeşă acum două ore. M-a chemat la el şi am crezut că nu se simte bine, am alergat într-un suflet şi la Palat m-a primit cu braţele deschise, m-a îmbrăţişat şi-a şoptit: Vă felicit! Vă felicit din toată inima! în Polonia s-a format un Guvern
380
naţional! Iţi imaginezi cum ana reacţionat? îmi venea ►•A mă tăvălesc pe jos, să urlu !
    Gradowicz îşi pune palmele pe ochi, strînge pleoapele ijfl \n întunericul lăuntric îşi şopteşte : „Doamne, ce fac ? < V fac ?w Are senzaţia că cineva i-a turnat un val de apă rocc> în spate. Ştia că se va întîmpla astar dar, acum, cînd li ierul era făcut, avea trup şi respira în aerul lumii întregi, i se părea aproape incredibil. „Ludwiga, Ludwiga ! Nimic n-a fost zadarnic ! Iubita mea ! Dragostea mea, nimic n-a fost zadarnic ! Ne vom întoarce în...tt. Ridică palmele de pe ochi şi priveşte în jur : „Ce caut eu aici ? Ah, mobila, nu, nu, mobila n-o va schimba... doar perdelele ! Mov! Ca boneta doamnei Grădişteanu!“. Se îndreaptă rteînd ca de o stupizenie — în hohot este şi milă şi dispreţ. Atinge draperiile crem, le mîngîie o clipă şi deodată simte nevoia să tragă de ele, le smulge din cîrligele lor şi lumina pătrunde în încăpere, alb-cenuşie, — lumină de ianuarie geros. Doctorul Glück ţopăie în spatele lui, îl aude cum se agită, cum scînceşte parcă şi, răsu-cindu-se brusc spre el, îl ia de după umeri, tinereşte :
    —  Să mergem, doctore, să mergem !
    Celălalt, cu ochii strălucitori, pleoapele albe şi ochelarii lui rotunzi şi căzuţi pe vîrful nasului, nu-1 întreabă unde, ci ţopăie :
    —  Hai !
    In hol, amîndoi se îmbracă în grabă. Ana îi priveşte cu braţele încrucişate pe piept : „Ea n-are nici un sens*! Nici un sens !“
    Lumea din stradă îi pare caraghios de ignorantă. Trăsurile trec agale, neînchipuit de încet pentru gustul lui, pentru fericirea lui, oamenii calcă molcom — niciodată aceşti bucureşteni, parcă mereu grăbiţi, nu i s-au părut mai lenţi, îşi vorbesc cu o linişte aproape iresponsabilă.
    „Ce caut eu aici ? Ce caut aici ?“
    Glück, care s-a împiedicat de o rădăcină de tei crescută printre pietrele caldarîmului rîde. îl opreşte ţinîn-du-1 de cot şi-i spune :
    •— Să-i anunţăm şi pe ceilalţi !
    —  Sigur, sigur, trebuie toţi să se bucure...
381
. — Mă gîndesc la Lucasiewici, Fialcowski, Scupen-ski, Adamski...
    —  Sigur, sigur, trebuie să fie toţi bucuroşi !
    —      Mă duc la Fialcowski, spune Glück, fără nici un rost, conspirativ, la ureche. O ia înainte, se opreşte, îi prinde mîinile şi-i şopteşte : Prietene, Prinţul Cuza e de partea noastră... Să ştii asta !
    Gradowicz rămîne singur. La cine să se ducă ? Cui să-i spună mai întîi ?
    Frigul umed îi pătrunde pe sub poalele largi ale paltonului.
    Este fericit, fericit, fericit.
    Vede străzile Cracoviei pline de bărbaţi şi femei ce se îmbrăţişează, tineri cu obrajii roşii de emoţie, comisarii guvernului naţional ţinînd discursuri înflăcărate, o bă-trînă mică, bondoacă, pieptănîndu-şi ruşinoasă părul, bisericuţa aproape intrată în pămînt din piaţa primăriei, cu luminări aprinse ca un covor de stele. „Ludwiga, Ludwiga, ştim noi ce avem de făcut ? Ne vor ajuta francezii, englezii... frumoasele noastre speranţe vor înflori oare ?“ Pălăriile ofilite ale nevestei lui Czayka vin spre el grăbite, nervoase, alarmate : „Oare nu este prea devreme ? Oare cutra aceea de Napoleon care ştie să promită, ah, cum mai ştie el să promită, nu va începe să-şi facă politica lui măruntă, plictisit, plictisit de moarte după eşecul din Italia, după războiul acela din care tocmai italienii fuseseră uitaţi...“.
    Oamenii de pe stradă se izbesc de el sau el se izbeşte de ei şi deodată rîvneşte la această ciocnire ridicoiă şi se buluceşte în trecători, vrînd să le strige „Vivat Polska !“, dar în miezul bucuriei lui îşi face loc, treptat, ca o dosea în cuibar, sentimentul unei vinovăţii, al unei înstrăinări.
    încotro o pornise ?
    Trece prin faţa magazinului doamnei Brieux. în prag, un ucenic freacă în genunchi firma solemnă — un cerc dublu avînd în mijloc un păun cu penele înfoiate
—   de pe treapta de la intrare placată cu o folie de alamă.
    „Perdelele mov ale Anei, i le-am promis !“.
 382
    Se opreşte. Stă cu ochii pironiţi pe mina înroşită de Kit a băiatului şi pe firma aceea orgolioasă.
    „Franţuzoaica vrea să snobeze clientela bucureşteană ! “
    Bucureştiul!
    wCe caut eu aici ? Micuţa mea Ana şi coşul ei cu fíleme colorate !“ Ziarul fîşîind uşor la picioarele lui cînd so ridică ! Liniştea confortabilă, caldă a salonului. „Dar Polonia ? Visele mele revoluţionare ? Răbdarea mea dureroasă ?“.
    Loveşte în fuga lui aiurită un bărbat de vreo cincizeci (ie ani, îmbrăcat îngrijit şi mirosind a lavandă :
    —  Idiotule!
    „Da, da, sînt un idiot, accept, un idiot“. Toate pentru
ol intraseră în rutină : rapoartele, hîrtiile adresate Lud-wigăi sau lui Alléon, în timp ce acolo fierbea suferinţa reală, suferinţa concretă... Se ascunsese, pur şi simplu se ascunsese în spatele unei dureri abstracte, discrete, accesibile unui exilat! Şi Valahia îl înghiţise, era în burta chitului şi chitul îl devora încetj cu tandreţe, şi lui îi făcea plăcere această asimilare sigură, binevoitoare — da, trebuia să recunoască, Valahia nu-1 obligase, poate pe nici un exilat ţara găzduitoare nu-1 obligă, dar o anume tandreţe reciprocă se născuse, ca între o mamă şi un copil rătăcit de părinţi — o mamă bună, blinda, primitoare, dar cu conştiinţa că face un bine, un gest de adopţiune, nu o oficială tutelă — şi un copil tinjitor după alte meleaguri, dar de fapt înrobit acestei călduri sentimentale plnă devine viciu. Valahia nu éra obişnuită cu emigraţia, ca Franţa saú Anglia, care păreau a-şi primi pupilii fără entuziasm, aşteptînd de la ei adulaţie, supunere, genunchi îndoiţi — Valahia îi primise, de aceea, cu mîn-drie, de parcă ea era cea onorată. Ajunsese, prin voia împrejurărilor, refugiu pentru dezmoşteniţi ! Acesta era sensul afecţiunii ei.
    Adevărul, ruşinea erau că obosise aşteptînd.
    Czayka îşi umpluse timpul alergînd de colo, colo, co-mandînd liota lui de ucrainieni bătăioşi, hălăduind prin hanuri sărace dobrogene, prin hoteluri luxoase la Con-stantinopol, la Bucureşti, pe vremea războiului Crimeii, prin casele bulgăreşti bogate, luate cu japca de la pro-
 383
prietari, pentru o noapte. Chiuia, se zbuciuma, îşi pusese viaţa în primejdie în război, avusese conflicte cu Fuad, cu Aali-paşa, cu Czartoryski, Zamojski şi ceilalţi trimişi ai hotelului Lambert, unde marele conte, după ce îşi ţe-suse cu sîrg pînza mereu destrămată, se stinsese într-o zi de caniculă pariziană. Dar el... el stătuse aici, în Bucureşti, trăgînd cu urechea prin saloane şi consulate. Asta fusese treaba lui, rostul lui, să ştie ce se petrece aici... Şi recunoaşte acum că de multă vreme ceea ce face este pur formal.
    Cînd s-a mai gîndit el cu adevărat la Polonia ? Răbdarea aceea dureroasă i-a fost păcălită. Polonia nu-i mai aparţinea sau, mai exact, el nu mai aparţinea Poloniei.
    Paşii i s-au înmuiat. Unde să se ducă ? La Adamski ? Promisese lui Glück că va merge să-i anunţe pe „ceilalţi“, oameni care aşteptau vestea cu nelinişte. A doua zi, Glück voia să comande un Te Deum pentru Polonia la catedrala catolică... Adamski este într-o frumoasă tranzacţie pentru hotelul acela din Sărindar... Şi la urma urmei perdelele Anei ce sînt ? Sigur, salonul lor are nevoie, nu prea mare, de perdele noi, şi el i le-a şi promis !
    Se bucură pentru Polonia, dar adevărul este că el nu-i mai aparţine. Poate pentru că nu mai crede că va ajunge cînd va acolo ! Vestea îi stîrnise acel iraţional elan pe care doar vechi prieteni din copilărie ţi-1 mai pot stîrni, propunînd o nonă bătălie între cartierele învecinate, cu bulgări, cazemate, proiectile azvîrlite anapoda !
    „Ludwiga, nu se poate ! Noi sîntem maii mult... Eu trebuie să-ţi explic de ce...“.
    Intră aproape fără să se fi gîndit înainte, din reflex, din prietenie, pe poarta prinţului Ghica. Trage de clopoţel, bodogănind-o încă pe Ludwiga şi afurisita ei politică diplomatică. Este invitat în salon şi, în mijlocul familiei, între pian, fotolii, sobă şi copii, el aducea vestea aiproa-pe buimac :
    —   A izbucnit insurecţia în Polonia !
    Şi iar plînge, lacrimi mari i se rostogolesc pe obrajii îngheţaţi spre uimirea Elizei, Măriei şi a lui Scarlat Ghi-
384
m ghemuit sub otomana din colţ. Prinţesa Saşa îşi încru-rişoază braţele pe piept ca Ana. Ghica îi ia cald palmele In palmele sale. îl cunoaşte din ’46, dinainte de revoluţie, dinainte de exilul lui la Constantinopol — un tînăr ironic*, dar înflăcărat şi abil, însă l-a cunoscut mai bine după înapoierea din exil, un politician cu mii de ascunzişuri. Itamîne puţin uimit de reacţia aceasta afectivă : „Deci, d mai crede în această soluţie ?“
    îl priveşte fericit şi vesel ! Trage de clopot şi comandă şampanie „din cea veche“. Prinţesa Saşa rîde, se aşează la pian şi cîntă Marea poloneză. în curînd, cu băutura fierbînd în cupe, se privesc emoţionaţi.
    „Ar trebui să mă îmbăt, asta ar trebui ! “ spune şi bea pînă la fund cupa.
    —      Dumnezeu să aibă în pază ţara dumitale, domnule Gradowicz, îi şopteşte Saşa.
    „Dumnezeu, da, numai el o mai poate păzi, numai el...“.
    Toate discuţiile din urmă îi revin în minte. Cearta dintre emigranţii polonezi, unii. care alcătuiesc detaşamente clandestine de cavalerie care să intre în Galiţia prin Moldova, alţii care vor să se aştepte o conjunctură favorabilă... El însuşi fusese pentru o astfel de aşteptare şi, deodată, are sentimentul că Polonia nu va avea niciodată o conjunctură favorabilă, este destinul ei — să plătească cu trupul sfîşiat conflictele europene... Ce-o mai aşteaptă ? Ce i-a mai fost hărăzit ?
    Ion Ghica se trezeşte primul :
    —      Trebuie să vedem ce atitudine vor lua cei de la Constantinopol! spune încă zîmbind emoţionat, tîrîndu-şi însă emoţia ca pe o trenă grea şi neplăcută. Poate un miracol va pune în mişcare forţele astea europene, inerte;, inerte, de la care prea aşteptăm totul şi nu se întîmplă mai nimic...
    Deja luciditatea a pus stăpînire pe mintea lui şi începe să-l privească duios, cu o îngăduinţă paternă din care ar putea înţelege : „Doamne, cit de tare vei fi dezamăgit!“.
    Paharul lui Gradowicz reflectă lumina primelor luminări aprinse de Louis, valetul acela imposibil. I s-au
385
lipit ochii de el ca de o icoană, îl priveşte şi cade, cade, alunecă :
    —   Va fi o catastrofă ! şopteşte.
    Se plimbă pe marginea marelui covor din salon şi, în tăcerea care se lasă, îşi aude urechile pocnind în ritmul inimii. Repetă :
    —   Va fi o catastrofă !
    Uită ezitările lui Napoleon, sila englezilor de aceste ţări care încurcă în mîndria lor mersul bun al marilor puteri, indiferenţa aproape iresponsabilă a diplomaţilor şi sforile care au şi început să se ţeasă între Austria, Rusia, Prusia, ca un ghem încîlcit al Anei. Şi deodată vede pămîntul răscolit de la Nămoloasa. Va fi al lui ? De cîteva luni tot aşteaptă să-l poată cumpăra, aşteaptă adică legea care să dea drept străinilor de proprietate în Principatele Unite, legea pe care Camera o tot amînă... E un pămînt bun, roditor, sate bogate, un conac consolidat de curînd. Şi mai sînt şi perdelele acelea !
    Unde este viaţa lui ? Aici ? Acolo ?
    Cum ar mai rîde de el acum Ludwiga, cum i-ar batjocori nedumerirea. Cu ce drept ?’
    Se împiedică în covor cînd se îndrieaptă spre Louis cel nesuferit, „un nătărău cu ifos“, pentru a-i mai turna din şampania aceea minunată care l-a pus pe picioare, l-a a:dus, culmea !, la realitate. Apropiindu-se de pian descoperă din nou suferinţa aceea patriotică, zăpăceala acee% lăuntrică, dîndu-şi seama că Saşa Ghica îi cîntă balada lui Chopin care îi place lui cel mai mult, balada nr. 1, cifră predestinată, nu ? Ii vine să-i sărute degetele. Merită el toate astea ? Cum o să le merite ?
    Clopotele unei mănăstiri bat într-o duminică de vară, o bătrînă mică, grasa îşi. piaptănă ruşinoasă părul alb, rărit, cineva strigă aiurea după un cîine, altcineva strănută şi ei pătrund în sat — ei, revoluţionarii. Sub copitele cailor au deja praful Cracoviei...
    —      Ceea ce trebuia să fac, îi spune el Saşei Ghica, a fost trasat dinainte, doamnă ! Dar pot sau puteam să abjur de mult, nu ?.'. N-am îndrăznit. Pentru mine nefericirea şi idealul se confundă...
386
   Sunetele aii încetat brusc. Femeia din faţa lui îl mîn-KÎlo cu privirea de parcă Ludwiga i-ar spune, în sfîrşit, „dragul meu, dragul meu !“, nu aşa cum ar putea, prin-miracol, s-o facă în realitate, ci numai aşa cum in lealitatea simţirii lui ar putea-o face.
    Şampania nu are efectul ei euforizant. Dimpotrivă, îl înghesuie într-o suferinţă patetică. „Să renunţ la tot, la tot ? Să plec în acele companii zănatice ale lui Mil-kowski, spre Galiţia, spre Cracovia ?... Dar va fi o catastrofă !“ Saşa Ghica şi-a reluat fraza muzicală.
    —       Exilul a fost pentru mine, prinţe, se întoarce el spre Ghica, o patrie pierdută, o patrie visată şi de aceea pierdută !
    —       Trebuie să examinăm cu multă răceală situaţia, să vedem, poate, totuşi, ceva se va mişca în Europa pentru cauza poloneză, ştii şi dumneata cîte surprize au fost numai în ultimii ani...
    Al doilea pahar de şampanie l-a dărîmat. Nu mai înţelege nimic din ceea ce se petrece în jur. Aleargă în jurul covorului şi deodată, draperiile crem ale salonului... „Am lăsat-o singură pe Ana! Ce-o fi crezînd ? Ce-o fi gîndind despre mine ? E un copil ! O femeie inocentă ! “
    Dar, iat-o, iat-o, nici nu s-a gîndit bine la ea şi în uşa acestui elegant salon apare chiar Ana, cu faţa ei palidă, romantică. L-a căutat ? A dorit să apeleze la prinţesa Ghica pentru a înţelege ceva din ceea ce se petrece cu el ? Aduce aici frigul de afară, dar unde îi sînt ghemele colorate, zău, fără ele, şi Gradowicz începe să rîdă blînd, patern, o îmbrăţişează resemnat. „Noi doi, la bine şi la rău... nu-i aşa ?“.
                                            Xî
    N-ar fi rău dacă acum, după atîtea pagini în care ne-am întreţinut, sper, cordial, am sări cîteva luni din viaţa eroilor noştri. Ne putem permite, este în dreptul
387
oricărei povestiri (clasice sau moderne), chiar dacă este vorba de o istorie adevărată, să comprimăm sau să extindem timpul trăit — unii au descris pe zeci de pagini doar mişcarea leneşă a unui braţ spre un raft al bibliotecii (orice s-ar spune, cînd deschizi o carte te invadează atîtea. impresii din viaţă şi din alte lecturi încît printr-un efect magic coperţile ei ar trebui să se topească între degete), gest care n-a durat în realitate decît un minut sau mai puţin. Obligaţia noastră este însă a nu uita nici unui din evenimentele importante pe care Istoria, în marea ei generozitate, ni le-a dăruit — fapte de toată mîna sau fapte mari cărora trebuie să le găsim locul şi semnificaţia.
    Am putea recurge din nou la Saşa Ghica, acest rai-sonneur modest, discret pe care aproape l-am inventat şi pe care unii (nu spun cine, persoane de încredere !) îl socotesc prea demonstrativ. Renunţăm din politeţe şi, la urma urmei, din vanitate la această plăcută pentru noi siluetă. Pentru că îi putem totuşi ţine foarte bine locul. Sîntem spirite lucide, avem avantajul de a nu fi locuit în secolul al XlX-lea, „secol luminat între toate4*, ci în cel următor, în toate chipurile mai presus, doar în cîteva detalii mai prejos. Important este să nu pierdem şirul întâmplărilor şi nici vioiciune a personajelor.
    Să amintim, mai întîi, sar id cu graţie, ca un balerin care, în aer, îşi tot loveşte gk nele cu o zvăpăiată dexteritate, de balul de la teatru, dii iarna lui 1863.
    Avem un martor interesant.
    Cunoaştem replica pe care un erudit ne-ar da-o : testus unus, testus nulus. Este într-adevăr un singur martor, unul pe care simţi nevoia, evident, să-l corectezi, dar care are calitatea de a fi foarte expresiv : Ion Bălăceanu. Vi-1 recomandăm cu toată căldura. Dar, cum spuneam, trebuie să ma: adăugăm cîte ceva cu imaginaţia noastră.
    Deci, să ne imaginăm sala mare a teatrului, mai mult lungăi decît lată, cu lojele aurite şi capitonate cu pluş roşu închis. Fotoliile din stal au fost scoase. Pe scenă un decor pompos, dar vechi : statuia României în centru, trei boschete de oleandri, trandafiri şi cetini de brad ascunzând orchestra. S-a făcut însă multă risipă la bufet — deşi se ştie că finanţele municipiului, ca şi ale ţării sînt
388
foarte costelive. De bîrfe de acest gen n-am dus niciodată lipsă, iar finanţele ţării n-au fost niciodată strălucite, aşa că sîntem în spiritul tuturor epocilor dacă le amintim.
    Candelabrele ard feeric, invitaţii se plimbă agale pe parchetul lustruit şi-şi aruncă fermecătoare replici şi îngrijorate veşti.
    Ar fi păcat să nu descriem vaporoasele crinoline pe care doamnele au grijă să şi le examineze reciproc. Iată o rochie bleu pastel cu un corsaj nostim făcut din încrucişări largi de panglici satenate şi cu o bordură de broderie lyoneză pe marginea fustei. Toaleta de tul rose de Chine, cu decolteu à la Vigée-Lebrun, prins cu trei trandafiri de un alb-cenuşiu, are pe poale un volan amplu prins cu aceleaşi triste şi romantice flori de mătase. Să nu uităm să amintim de pandantivul de argint emailat care stă lipit de gîtul subţire şi delicat al femeii — ca o zgardă fină. Dar cea mai strălucitoare apariţie o are doamna Kretzulescu, doamna prim-ministru, într-o rochie sanguin cu garnitură de tulle irlandez, brodat şi re-brodat cu fir de aur în mari crizanteme reci, iernatice, răcoroase. Poartă la gît un medalion cu irizări violente. Pe el sînt încrustate rubine şi diamante în feuille email translucide, fleur en améthystes sculptées, ô là, là, quelle subtilité !
    Pe corsajul altei doamne străluceşte o broşa din ame-tiste de Siberia, pe umărul alteia un fluture încrustat pe aripi cu turcoaze şi opale — lucrătură de maestru !:
    Să nu exagerăm însă cu asemenea detalii şi să plictisim domnii. Ele au hazul lor, dar am amintit deja de acele replici...
    —       Nu există nici o diferenţă între un prost şi un om inteligent care se înşeală, spune un bătrînel rotofei în-tr-un frac foarte strimt — negustor de coloniale ? — unor tinerei foarte veseli.
    —       Nu v-aţi înşelat niciodată ? întreabă tandru şi impertinent unul dintre aceştia.
    —       Cine se minte primul se minte mai bine, declară un tinerel foarte vesel unor bătrînei rotofei, în fracuri foarte strimte.
 380
    —      Ce păcat ! slnteţi atît de june, aţi venit tîrziu, noi am început-o demult, replică unul dintre aceştia.
    Peste marginea unei loji, un domn înţelept se tînguie unui alt domn înţelept :
    —      Parcă văd cum Napoleon şi Franz-Josef se înţeleg să binecuvînteze insurecţia poloneză prin cedarea Principatelor Austriei în schimbul Galiţiei libere...
    Ei, multe a văzut şi nu mai speră nimic bun. Să fugim de el. Noi mai avem speranţe, nu ? Dar în loja de jos consulul Sardiniei mormăie, în timp ce face curte unei suave tinere neveste :
    —      Sărmanul, nici nu ştie cît de aproape de adevăr este !
    Baligot de Beyne se agită printre musafiri. Face oficiile de gazdă pînă la apariţia Prinţului şi Prinţesei căci a fost însărcinat de Alteţa sa să organizeze balul. El explică tuturora :
    —      Ştiţi, Alteţa Sa mi-a spus că am libertatea să fac cum cred, numai să iasă ceva măreţ şi să fie invitată toată lumea. „Am să fiu foarte amabil, am să dansez şi am să stau pînă dimineaţa !“.
    Apoi, secretarul particular al Domnitorului Cuza şopteşte la urechea miniştrilor :
    —      Cred că vrea să-şi vadă toţi prietenii şi duşmanii deodată !
    —      Nu se va putea dansa diin pricina înghesuielii, mî-rîie prefectul de poliţie.
    —      Da de unde, este loc destul, îl linişteşte un sceptic, sînt mulţî care nu vin...
    —      Dînsul se gîndeşte la cei ce vor veni oricum, neinvitaţi... îl corectează un prieten.
    —      Ce părere aveţi de domnul Panu ? întreabă Baligot de Beyne schimbînd vorba. L-am văzut la Cameră. II était gravement assis entre Rosetti et Jean Bratiano, la tête inclinée et regardant son nombril comme le Dieu Vischnou !
    Nicolae Docan, vărul Prinţului, ţine să adauge :
    —      Se zice că au fost plătiţi do către diverşi interesaţi nişte mici vagabonzi care au strigat în urma lui : „Trăiască Panu !* şi înscenarea i-a mers la inimă. Acum crede
 390
cví tunurile, aşezate de Bobotează în Piaţa Teatrului, nu tntîmplător aveau ţevile îndreptate spre hotel Mărgăritarul, în care locuieşte.
    Se rîde mult, cu poftă.
    Lambrinó mai vine cu o informaţie :
    —      Bietul om e sărac lipit. Vizitiul său i-a intentat un proces pentru două luni de salariu neplătit.
    Prin sală circulă stîrnind haz cu nervi o foaie volantă, surprinzător de bine îngrijită.
    O domnişoară a cărei mamă se numără, printre doamnele de onoare ale Elenei Cuza recită poezia în şoaptă prietenilor ei :
    —   „Pe-un deal oarecare / Cu renume sfînt...
    —   Aha, Dealul Mitropoliei, desigur, ha, ha !
    —   „...Făcea zgomot mare / O moară de vînt...“
    —   Camera, sigur, ha, h,a !
    —   Tăcere ! Tăcere ! Să auzim !
    —      „...Dar biata morişcă, / De şi-avea un pic / De porumb şi hrişcă. / Nu lucra nimic, ■/ Ci-n văzduh pornită / Se’nvîrtea mereu; / Părea că-i vrăjită / De duhul cel rău !...“.
    Lumea se zguduie de rîs, lumea mormăie indignată, se fac grupuri, grupuri, şi totul se risipeşte în zgomotul general.
    —      Ce mînuşiţe ! Ce mînuşiţe ! şopteşte domnul Otete-leşanu, sărutând degetele delicate ale tinerei soţii ,a prietenului său, congenerelui său Corneanu, bărbat mare, cu buze groase şi cu un ochi pierdut într-un duel acum vreo patruzeci de ani.
    —      Pupă Je, Jean, mon ami ! Pupă aceste gingaşe mînuşiţe dulci, albe, care îmi vor închide ochiul şi care deocamdată se mulţumesc să-mi cotrobăie prin buzunare...
    —- Michel ! protestează doamna mai mult la ideea că va fl de: faţă la ultima clipă a consortului, decît la acuzaţia că ar scotoci portofelul soţului ei.
    —      Voyez-vous, quand j’étais petit, mărturiseşte cu oarecare nostalgie într-un tiempo lent, lent loan Filipescii, j’étais fasciné par les femmes très parfumées et les hommes très intelligents. Aujourd’hui; j’ai pèrdu l’odorat.
>391
    Intr-o lojă, proaspătul locotenent-colonel Haralambie bolboroseşte la urechea maiorului Lecca, în timp ce urmăresc damele de la parter :
    —      Dragul meu, am asistat la scena în care Prinţul Cuza, astă vară, l-a uns pe Kretzulescu şef de cabinet. A avut tonul cu care Caligula şi-a avansat calul consul ! îl va sacrifica cu siguranţă !
    Domnişoara încheie triumfal :
    —   „Vînt e mult la moară, / Da-i lipsesc grăunţi!“.
    Se face mult haz, prilej ca tinerii să strîngă mîinile
fetelor, ca bărbaţii să mîngîie umerii cochetelor.
    In alt grup, un bătrîn domn, distant, privind lucrurile de undeva, din Filipine, spune :
    —      Ce va alege Domnitorul în această situaţie ? Dizolvarea Camerei sau lepădarea guvernului ?
    —      M-am cam săturat de dilema asta, stăm în ea din ’59... răspunde un individ nervos peste care au căzut nemilos capriciile politicii.
    —      Nici una, nici alta, intervine un funcţionar care pare că este foarte la curent cu intenţiile Domnitorului, îşi lipeşte cele trei fire de păr la urechea dreaptă peste chelie pînă ating urechea stingă. E foarte mulţumit, deşi izbucneşte : Să-i ia dracu cu limbariţa lor şi cu alianţele lor strategice, nu-şi dau seama deloc că pun în primej-. die ţara... Dacă mai fao mult scandal vin turcii sau ăilalţi peste noi...
    —      Hai, coane Iorgule, de cînd mă ştiu tot stăm cu braţele încrucişate să nu cumva să vină ăia şi ăia peste noi. Adevărul e că în acest moment sîntem atît de săraci că nu mai au chef nici unii să vină, n-ar mai avea ce jecmăni, poate blănurile Olgăi Sturdza sau galbenii lui Văcărescu-Furtună, cine ştie pe unde şi i-a îngropat! Ţăranul e lihnit, n-are leţcaie ! Ai de-ar vrea să vină la el se gîndesc, nu la boier, că ăsta ştie să se strecoare cu politichia...
    lancu Mânu îşi ţine burticică în braţele frumos rotunjite. Picioarele lui scurte şi crăcănate îl ţin bine, ferm :
    —      Sîrit oameni pe care Prinţul nu-i doreşte ca şefi de cabinet din pricina considerabilei lor averi. Ea îi face
 3&2
independenţi de voinţa Iui. Sărăntocii sînt disponibili supunerii.
    —      Ce n’est pas vrai! Mulţi ministeriabili pauperi n-au fost miluiţi în vreun guvern. Uită-te la Panu...
    —  Dar Panu a avut un cabinet în Moldova, dragă !
    —1 Vedeţi, vedeţi, regula nu-i bună ! Sărăntocii sînt
mai independenţi!
    —      Ei, vom avea parte în curînd de conflicte dure, spune conu Iorgu, din nou întinzîndu-şi cu multă grijă cele trei fire de păr peste chelie.
    —      Nu cred, nu cred ! Va fi linişte ! Prinţul va aştepta sfîrşitul sesiunii Camerei şi lucrurile vor rămîne în suspensie.
    —  Ce suspensie, dom’le, ce suspensie !
    In lojele de alături se petrec alte atacuri.
    —  Ce ochi strălucitori aveţi, doamnă ! Nici Beatrice...
    —  Şine-i persoana ?
    —      Ah, o amintire din tinereţe ! îmi acordaţi favoarea de a dansa cu dumneavoastră prima mazurcă ?
    —      Prima? Vai, ci păcat! Soţul mieu dija a oferit-o domnului Kogălnişianu.
    —  Soţul dumneavoastră ?
    —      Disigur ! Domnul Kogălnişianu i-a şerut permisiunea să dansezi cu mini.
    —      Iertaţi-mă, iertaţi-mă ! Farmecul dumneavoastră este de vină, am uitat buna cuviinţă ! se retrage îndrăzneţul, blestemîndu-1 pe Kogălniceanu : Afurisitul ! Ştie că are dreptul să strîngă în braţe o. femeie doar cu permisiunea bărbatului ei. M-aş mira dacă, mai departe, în afacerea aceasta începută atît de politicos, va mai cere voie cuiva !
    Arthur Baligot de Beyne îl zăreşte pe Bălăceanu, stre-curîndu-se printre invitaţi :
    —      Nu uita, prietene, Prinţesa a dorit să-ţi ofere con-tradansul acela...
    Iatâ-ne, deci, după un atît de amplu ocol în faţa martorului nostru. El face o piruetă veselă pentru a-şi arăta dispoziţia excelentă, supleţea şi buna dispoziţie. Apoi la urechea unor prieteni :
    —      Nu credeţi că Baligot are un neastâmpăr îngrijorat ?
393
    —- Păi, o, mie patru sute de invitaţi !
    —  Da, dar au venit mai puţin de jumătate, nu ?
    —      Doar amicii, n-aii venit duşmanii pe care Prinţul conta atîta !
    In clipa aceea majordomul anunţă apariţia alteţelor lor.
    Invitaţii se dau de-o parte şi de alta â sălii, lăsînd un, culoar larg între intrare şi loja centrala. Cei din sala golită a teatrului aşteaptă pe locurile lor. Au încetat râsetele, scîrţîielile scaunelor^ vocile prea înalte. O mulţime de capete surîd prosteşte, pline de un respect inconştient, dictat mai mult de emoţie decît de convingere, spre cei doi care se arată în cadrul uşii.
    Prinţul Cuza, în uniforma lui de colonel de lăncieri, cu epoleţii aurii vibrînd la fiecare mişcare, drept prietenos, surîzător ; de braţul lui atîrnă firavă, palidă, micuţă şi timorată Prinţesa Elena într-o fastuoasă rochie de satin limone cu dantele de Chantilly şi panglici teinte de brun. Decolteul amplu îi pune şi mai tare în evidenţă albeaţa pielei şi slăbiciunea trupului. Evantaiul din pene de struţ i se învolbură la fiecare mişcare, pieptănătura înaltă şi răsucită pe tîmple, ca a împărătesei Eugenia, îi lungeşte faţa cu trăsături âscuţite : sprîncene îmbinate, buze subţiri, nas subţire şi privire speriată.
    Suita, formată din membrii Consiliului municipal şi ai prefecturii Capitalei în uniformele lor sobre — fracuri negre, ţinută de mare gală, săbii strălucitoare, eşarfe colorate, bărbi şi lornioane — şi doamnele de onoare în rochiile lor înfoiate, săltînd uşor, în mersul încet al alteţelor lor care salută în dreapta şi stingă pe cunoscuţi. Orchestra cîntă marşul lui Purceii. Toată lumea înclină capetele, busturile delicate sau planturoase ale femeilor se afundă în crinoline. Prinţul înclină capul cu nobleţe : „charmant, charmant !tt.
    —      E magnific, spune o tinerică unei prietene şi o buclă prea rotundă, prea obraznică aşezată pe creştetul capului îi cade in ochi.
    Pe buzele acoperite de fina mustaţă şatenă a lui Cuza flutură un. surîs dezamăgit. Dar nu multă vreme. Absenţa celor ce-i doresc abdicarea pare că îl relaxează, dar îl
 394
şi mîhneşte — ca o cucerire de teritoriu prin retragerea adversarului.
    A promis că va dansa pînă dimineaţa ? Ei bine, în aceste condiţii, nu numai că o va face, dar o va face cu un elan care va uimi pe toată lumea. Insă fără satisfacţie, căci duşmanii ajung de la o vreme să fie sarea şi piperul unei existenţe excepţionale, un fel de stimulent, de drog !
    Ajunşi în loja centrală, alte imnuri, alte marşuri, a-plauze şi urale — şi alteţele lor deschid balul.
    Ce-ar fi să mai sărim peste cîteva, ore ? O nimica toată pentru noi. Cîteva dansuri şi cîteva absurdităţi verbale...
    încinşi de valsuri, poloneze sau mazurci, cu sufletul asfixiat de impresii şi cu picioarele încă dornice de ropot, invitaţii marelui bal de la Teatru se bulucesc în pauzele orchestrei spre bufet.
    Perechii domnitoare i se aduc limonade, mici gustări, şampanie în loja centrală, unde se strecoară rînd pe rînd cei chemaţi de Prinţ sau Prinţesă pentru a schimba protocolare reverenţe...
    Arthur Baligot de Beyne ţine socoteala.
    —   Nu mi l-ai adus pe Bălăceanu, observă Cuza.
    —      Alteţa voastră va avea ocazia să vorbească cu el în timpul contradansului... Prinţesa a avut amabilitatea şi i l-a oferit.
    —   Perfect, perfect. Elena, se apleacă    el spre soţia   sa,
fii atentă cu domnul Bălăceanu, este unul         dintre cei    ce
vor, în ciuda prieteniei lui cu grupul celor 33, şă facă un act de deferentă şi respect faţă .de mine...
    Baligot de Beyne nu uită să precizeze :
    —      Ar dori să se despăgubească, totuşi, înjurînd ministerul şi administraţia.
    —   Dragul meu de Beyne, ţi-a dăruit       cineva vreodată
ur cît  de mic lucru absolut gratuit ?
    Secretarul Alteţei Sale reflectează cu o mină serioasă şi jucăuşă totodată :
    —      Mă mîndresc, alteţă, cu cîteva mici fleacuri pline de semnificaţii sentimentale...
395
    Prinţul îl examinează ca pe un exemplar rar :
    —  Ai avut noroc în viaţă !
    Paharul de limonada al Prinţesei Elena este dintr-o-dată gol. „Biata femeie, se îmbată cu apă dulce !“.
    —      Şi, la urma urmei, de patru ani nu văd decît ministere înjurate, iar cei înjuraţi azi devin cei ce înjură mîine...
    Să fie asta o relaxare? Cei din loja centrală rîd temeinic. Parcă. Doamna Elena îşi pipăie broşa cu briliante şi safire, zîmbeşte aiurea interlocutorilor soţului ei şi se retrage uşurel în frică. Stă ca o pasăre căreia i s-au pus prea multe capcane. Apoi începe să tot danseze, ceea ce o scoate din orice rutină. Vals, poloneză, menuet, mazurcă, vals, polcă şi iar menuet... Şi toate ar mai fi cum ar mai fi de n-ar intra în rînd cadrilul!
    Deci, orchestra cîntă primele măsuri ale contradansu-lui!
    Perechile se adună în marginea sălii, aşa cum au fost angajate. Baligot de Beyne le-a indicat locul. De acum nu trebuie să mai imaginăm prea mult, ne lăsăm doar în voia martorului nostru (necreditabil în multe privinţe, din pricina subiectivismului său hipertrofiat, numai că în acest caz, prin nu ştiu ce senzaţie de veridicitate pe care istorisirea sa, tîrzie, o emană, pare foarte aproape de acea neliniştitoare realitate pe care orice romancier o rîv-neşte şi orice cititor o detestă.)
    Surpriza lui Bălăceanu după ce şi-a luat distinsa parteneră din loja princiară este că perechea cu care fac vis-*ă-vis este alcătuită din doamna Kretzulescu în rochia ei sîngerie şi însuşi Prinţul Cuza, care gustă cu mult amuzament efectul combinaţiei.
    Iatâ-i făcîndu-şi reverenţele. Stau drepţi în aşteptare, cu piciorul stîng cu cîţiva centimetri în faţa celui drept. Surpriza lui Bălăceanu scade, încearcă să se acomodeze situaţiei. Apoi piciorul drept se retrage cu o lină îndoire spre spate, cei doi cavaleri îşi privesc surîzător partenerele, şi în următoarea măsură, prin flexiunea lejeră a genunchiului drept şi aplecarea trunchiului înainte, stîn-gul se întinde graţios şi braţele se depărtează puţin de
 396
coapse. Revenirea este mai energică şi urmează lanţul englez — opt măsuri. Groaza lui Bălăceanu este că în aceste condiţii, pentru a nu irita pe Prinţ, va trebui să camufleze neîndemînarea Doamnei Elena — „toujours en dehors de son rôle, son rôle de femme, et son rôle d’altesse“, cum spun gurile rele, o remarcabil de rigidă şi uitucă dansatoare. La un avant-deux Prinţul apropi-indu-se mult de Bălăceanu îi şopteşte, aşteptînd ca doamnele să-şi facă mişcarea :
    —      Vous savez, c’est moi qui vous ai joué ce tour, vous n’auriez pas accepté si vous aviez su que je devais vous faire vis-à-vis !
    —      Au contraire, gîfîie Bălăceanu bătătorind ritmic parchetul, j’en suis reconnaissant à Votre Altesse car Elle a doublé l’honneur qu’avait bien voulu me faire la Princesse ! Surîde spre acea femeie a cărei paloare persistă în ciuda eforturilor mişcării şi abia aşteaptă să scape de un spectacol ipocrit.
    —      Non, non ! protestează Prinţul Cuza alunecînd pe lîngă partenera sa, foarte dibace şi lăsînd în continuare peste sensul grav al conversaţiei o glazură frivolă, j’ai des pressentiments...
    Au ajuns la deux avant-trois din pastourelle şi Cuza are cele două doamne de-o parte şi de alta, avansează de două ori înainte şi de două ori înapoi, în timp ce Bălăceanu se învîrteşte pe loc ca un titirez. Doamnele îi revin lui la următoarea figură şi Cuza apucă să-i spună în drum :
    —  ...nous ne sommes plus les bons amis d’autrefois !
    Prinţesa greşeşte pasul următor, se repede spre propriul ei soţ în loc să vină spre partener, Bălăceanu tropoteşte pe loc ca să-i dea răgaz să se corecteze, este destul de caraghios cum saltă* astfel pe loc ca un zănatec, iar Alteţa Sa face un gest de brutalitate, împingînd-o pe Doamna Elena la locul ei.
    —      Je suis toujours votre très humble serviteur, mais je n’ai jamais eu la prétetion d’être l’ami de Votre Altesse.
    S-a cam .bîlbîit în frază din pricina ţopăielii şi a unei oarecare bănuieli. Cel mai groaznic lucru este că orice contradans se termină cu un galop.
 397
    —      Si, si, et c’est à votre amitié que je tenais... şopteşte Prinţul cînd îşi schimbă partenerele în acel demi-rond.
    —      Ce qui tendrait à dire que vous n’y tenez plus actuellement, Altesse...
    Totuşi, a reuşit să calce pe pantoful de atlas al Prinţesei numai pentru că ea s-a precipitat fără sens, dar nu se mai simte obligat pentru scuze din moment ce a trecut cu vederea atîtea neglijenţe ale graţiei. Ii ia mîna dreaptă în mîna lui stingă, se apleacă înainte şi galopează, galopează, în ritmul îndrăcit al finalului. Au înainte perechea vecină şi-l vede pe Cuza apropiindu-şi obrazul de doamna Kretzulescu şi pe aceasta ierindu-se discret, deşi cuplul are o veselie incontestabilă. Ultimele acorduri îi găsesc obosiţi, fericiţi că au scăpat. Prinţul îşi ia cu eleganţă soţia alături, fără a o despărţi de partenerul ei :
    —      Il y a entre vous et moi un homme qui n’est pas mon ami : c’est Jean Ghika.
    Bălăceanu se izbeşte de speteaza scaunului din loja centrală. „Asta era ? Şi eu care credeam că mica mea moderaţie în ultimele conflicte cu Camera...“.
    —      Pourquoi aurais-je à choisir entre Jean Ghika et vous s’il n’est pas votre ennemi...
    Prinţesa şi-a regăsit respiraţia şi deodată revine activă, surprinzător de activă, rîde la această replică flutu-rînd din evantai.
    —   Quelle innocence !
    Dar ironia ei care s-a vrut, probabil, amicală sună dur, un reproş sarcastic aproape, ceea ce îl supără teribil pe Cuza. El se întoarce brutal cu faţa spre Bălăceanu, îl priveşte cu gravitate, îşi lasă apoi moale mîna dreaptă pe marginea de pluş a lojei şi-i şopteşte mimînd scenele de intrigă din comediile ieftine :
    —      Jean Ghika est mon ennemi personnel... Vous ne savait pas ?
    Orchestra atacă o mazurcă. Prinţesa intră în alertă ca un animal care presimte sacrificiul. Uşile lojei freamătă şi consulul Sardiniei se lansează în amabilităţi. Bălăceanu se repede să răspundă înainte de a fi eliminat din joc :
398
    —      Alors, altesse, le jour où il faudrait choisir entre Votre Altesse et Jean Ghika, je serrais le dernier des hommes de renier mon ami d’enfance et mon meilleur ami...
    A ştiut, cînd a spus asta, că audienţa pe care o ceruse nu va mai avea loc, iar mica lui dizidentă faţă de grupul celor treizeci şi trei se scurge în neant ! Prinţul oste conştient că l-a pierdut, îşi împinge uşurel soţia dincolo de uşile batante, unde o înşfacă domnul consul, prezent în mare ţinută. Biata femeie are aerul că se plîn-ge „Vă rog, nu-mi mai cereţi nimic ! Gu ce v-am greşit de mă chinuiţi !“, Bălăceanu simte o imensă compasiune pentru fiinţa aceasta modestă, simplă, discretă pusă în lumini prea puternice pe care ochii şi felul ei de a se purta nu le suportă. Cuza îi zîmbeşte acru şi o împinge din nou spre uşă. I se adresează peste umăr lui Bălă-cean :
    —      Mais>.en ce moment, qu’en je peux faire pour vous tenir serré ?
    —      ©h, Altesse, vous vous êtez mis entre les mains d’un homme dont vous m’avez dit, vous-même, qu’il était vénal...
    Cuza priveşte vesel sala teatrului unde se aşteaptă primele acorduri ale mazurcii (doamna Davilla îi zîmbeşte neliniştită în loja ei), şi cu o voce precipitată îi răspunde :
    —      C’est vrai, je l’ai dit, et il l’est en effet. Mais ce n’est pas moi qui suis entre ses mains, c’est monsieur Ko-gălniceanu qui est entre les miennes, soyez-en bien persuadé !
    Se repede spre uşa batantă şi îndată se aud primele acorduri ale dansului.
    Să lăsăm şi noi uşa să se agite nervos în urma eroilor noştri, şi să mergem să ne căutam un alt martor. Nu este foarte uşor în învălmăşeala unui bal, vă asigur. Uneori însă viaţa îţi oferă neaşteptata surpriză de a fi darnică. Prin mulţime l-am zărit, l-am urmărit, dar a fost greu să ne apropiem de el. Am preferat să mai facem un salt acrobatic peste cîteva zile şi cîteva nopţi pëntru a intra în cabinetul Prinţului Domnitor — o încăpere cu ferestre
 399
înalte şi draperii de atlas verzui, trase de-o parte acum spre seară, înainte de a se aprinde lămpile cu ulei sau luminările candelabrelor cu jucăuşe cristale care le măresc strălucirea. Pereţii au dulapuri cu intarsii bogate, rafturi, sertare şi uşi. La biroul plin de hîrtii stă Arţhur Ba-ligot de Beyne.
    Nu mai pare vesel.
    Pana i s-a tocit, o schimbă.
    Se ridică, face doi paşi, se întoarce. A început de ieri
o  scrisoare către Vasile Alecsandri şi azi o reia într-o dispoziţie deloc optimistă. Dar nu vrea să-i lase impresia unei amărăciuni lipsite de „valahă“ vioiciune şi-şi tot şlefuieşte frazele ironic.
    „Mă întrebam acum cîteva zile, îndreptîndu-mă spre şedinţa Camerei : Cei treizeci şi trei vor rămîne ei treizeci şi trei ?“.
    Cifra are în ea un fel de magie.
    Ce-i uneşte pe aceşti treizeci şi trei de deputaţi în-fierbîntaţi ?
    Ura şi dispreţul.
    Ce-i umileşte, de fapt, în raporturile lor cu Domnitorul ?
    Baligot de Beyne mai face doi paşi. Degetele bat darabana în muchia mesei.
    Desigur, răbdarea şi tenacitatea lui. Originalitatea lui neaşteptată, evident neaşteptată. S-a dovedit prea stăpîn pe sine şi foarte, foarte popular.
    Poporul n-a vrut fapte grabnice, ci sigure. A obţinut Unirea deplină, promite ţăranilor pămînt şi ţării secularizarea averilor mînăstireşti. Are orgoliul de a nu avea un partid. Asta e rău ! Asta îl expune ! Asta jenează ! S-a izolat de toţi din pricina pretenţiilor prea mari, ia decizii singur, dar îi lasă să se zbată mult pentru o le dovedi nevolnicia. Da, ceva din comportamentul Prinţului e nepotrivit cu timpul, cu locul, cu aşteptările acelei pături electorale foarte exigente cu ceea ce a ales : prestigiul său naţional, întemeiat pe o stranie familiaritate cu păturile nevotante, dispreţul faţă de boala care cuprinde România văzînd cu ochii ca o molimă : politicianismul. S-a închis pentru deciziile sale asupra politicii ex-
400
terne şi interne, în acest cabinet, cu cîţiva oameni de încredere şi s-a făcut, prin scenete cu ecou în public, accesibil celor mai umili, peste capul intermediarilor puterii...
    Ei, şi cîte explicaţii nu s-ar mai putea da conflictului acestuia care ia forme violente. .
    Ură. Baligot de Beyne n-are, dispreţ însă suficient pentru cei pe care îi coalizează vanităţile şi furia.
    Numai cînd şi-l evocă pe Grigore Sturdza, „agentul recrutor“ al opozanţilor, „paşa“ cu vocea cavernoasă şi braţe oţelite, sau pe Mavrocordat pe care Prinţul Cuza îl convinsese să înapoieze decoraţiile ruseşti şi care face acum pe patriotul — acel sentiment ciudat de ostilitate, şi milă îi pufneşte pe nas, ca sîngele într-o congestie.
    „Paşa a cerut curajos scrutinul secret şi ceilalţi prinţi
i s-au alăturat. Despuierea a dat cincizeci şi trei contra cincizeci şi unu ! Douăzeci de laşităţi în beneficiul celor treizeci şi trei.“
    Da, deputaţii care au votat în unanimitate, la 24 ianuarie ’59, sub presiunea maselor, pe colonelul Cuza au crezut că oferă, ca senatul roman, o autoritate Prinţului ales şi s-au trezit, peste un timp, că acesta a acţionat independent, sfidîndu-le vorbăria, pretenţiile, demagogia, ambiţiile. El nu s-a grăbit să-şi afirme puterea, pentru a nu le îndreptăţi furia şi reproşul public, dar a insinuat-o treptat pentru a-i camufla aspectul uzurpator.
    Nu trebuie să uite sarea şi piperul scrisorilor, lucruri absolut necesare aici, în sud-estul Europei, unde a teoretiza, a moraliza, a comenta serios lumea pare provincial. A găsit ceva care îl va amuza desigur pe Basile în laşul unde s-a refugiat pentru cîteva săptămîni ca să facă curte unor doamne cu albume în culori blînd pastelate.
    „Te vei mira poate de ce nu găseşti numele lui Dimi-trie Brătianu printre semnatari. Pentru că el este un logician, cher ami. A spus aderenţilor : Fiţi sinceri! Mergeţi pînă la capăt ! Cereţi răsturnarea Prinţului şi semnez !“.
    Lumina amurgului a scăzut foarte tare, dar Baligot de Beyne nu cheamă camerierul. Oboseala balului — bucuria căznită, frisoanele protocolare, agitaţia, dansul, zîmbe-tele, anecdotele, „oh, altă boală locală, anecdotele“, bîrfa,
 401
apoi nervii şi durerea de cap de după şedinţa Camerei !
    „Domnul Panu nu acceptă schimbarea nici unei virgule din exprimarea gîndului său consemnată în contrapro-iect. Ion Ghica n’a pas de ces idées bêterrçent carrées. Cher Basile, il consent à toute rédaction de l’Adresse, autre que celle du contre-projet, pourvu qu’elle reproduise exactement la pensée à lui, et sa pensée, c’est le contre-projet... Comprends-tu sa subtile dialectique ?“.
    Ion Ghica ? !
    Ce subiect de reflecţie îţi oferă prietenii !
    Fuseseră nişte ani la Constantinopol cînd ar fi jurat pe buna credinţă a acestui prea influent personaj. Pentru că adesea luciditatea pare semnul unei fermităţi de caracter. Dar adevărul este că sîntem mai degrabă slugile ambiţiilor noastre decît âle viguroasei noastre gînJdiri. Ghica nu afirmă nici un principiu detestabil, însă a ajuns victima propriului său dispreţ faţă de Prinţul Cuza. Şi, totuşi, nu este doar asta, a mai intervenit un fapt deloc neglijabil pentru un om care a stat 11 ani în exil după ce a făcut alţi mulţi ani de dizidentă în ţară : sentimentul legitimităţii soluţiilor sale, al poziţiei sale sociale şi politice. Un fel de siguranţă care se transformă repede în aroganţă şi, dacă nu este servită la timp, devine suferinţă şi ură.
    Baligot de Beyne priveşte piaţa din faţa palatului pe care trei ţigani bătrîni, cu mături de- nuiele, o curăţă fără chef, mai mult ridicînd praful decît adunîndu-1. Gerul uscat, venit de o săptămînă peste Bucureşti, a adunat în rigole toate gunoaiele şi le-a înţepenit de parcă ar.fi acolo de secole. „Aici, ceea ce este efemer pare secular şi ceea ce este secular foarte efemer. S-ar zice că şi aceasta este o artă : a face din perisabil un joc al eternităţii !*.
    lntorcîndu-se spre scrisoarea neterminată o priveşte rece, apatic.
    Ion Ghica !
    Fuseseră ani grei şi, pentru fiecare, ei căpătaseră un fel de aură, un fel de miraculoasă supleţe, aşa cum pentru un bătrîn îmbuibat, aflat la apogeul carierei sale,
402
sjiraeia studenţiei sau a adolescenţei chinuite de foame pnro o aventură sublimă !
    Excepţional om, Ion Ghica, în asemenea aventuri sublime !
    Ar putea uita oare noaptea aceea de revelion 1855— 1856 cu rîsete, petarde, şampanie şi cîntece romantice, lălăite aiurea...
    Fermecător om, Ion Ghica ! Le oferise tuturor o sărbătoare adevărată — veselie, inteligenţă, dragoste, fraternitate, energie, speranţă, spiriit, poftă de viaţă şi melancolie, frivolitate şi discretă dezamăgire, devotament şi solidaritate... Se spulberase totul în damful politicii levantine. Se spulberase totul în iluzia şanselor de afirmare ! Se spulberase totul la apariţia interesului personal ! „Tî-năra generaţie, spusese Baligot de Beyne lui Bălăceanu, vă găseşte dezbinaţi şi, totuşi, ţinînd foarte tare la un prestigiu colectiv, cel al revoluţionarilor de la ’48, în numele cărora acţionaţi anarhic ! Dar e un prestigiu pe care nimic nu-1 mai validează în acest moment. Nu puteţi face multă vreme faţă numai cu amintiri istorice !“.
    In seara aceea, prea festivă fuseseră toţi amorezaţi „un sfert de oră“ de lady Rowella, o englezoaică slabă, albă, delicată, blondă-cenuşie („ca o perlă“, remarcase Ghica şi toţi fuseseră de acord). Apoi, rămînînd între bărbaţi, Ghica le făcuse o confesiune : cîridva, la Iaşi, o domnişoară Agnes, una căreia nu i-a dat prea mare importanţă („deşi merita!“) şi nici n-a contat prea tare pentru marii cuceritori ai timpului, furioasă din pricina cine ştie cărei ingratitudini, îi uriaşe, cu o deznădejde greu admisibilă pentru un bărbat : „Eşti urît !“. Sărmana, se repezise să-i arunce acele vorbe dintr-o dorinţă de revanşă prost camuflată, dar determinase, fără voia ei, un proces „nesăbuit“, cum îl numea Ghica : „Domnilor, spunea el ridicînd paharul, am tras atunci o concluzie şi anume că este neplăcut să învingi fără a lupta, să te trezeşti pe soclu fără a urca din greu treptele, să capeţi laurii pe gratis — să zicem, doar pentru că eşti frumos ! In acel moment mi-am dat seama că cei frustraţi nu sînt cei ca mine, cei urîţi, ci acei bărbaţi superbi, sportivi, cu umeri laţi şi coapse strimte, cu raus-
403
tată înfoiată şi bust promiţător ! Eu, adică unul ca mine, nu va dezamăgi niciodată, pentru că în fond nu promite nimic. Odată învinsă rezistenţa în faţa cocoaşei mele pot adînci impresia prin surprinzătoarea mea replică ! Femeile sînt foarte sensibile, zău, la această vorbă de spirit — spontană, superficială, gratuită. Le face o mare plăcere să rîdă ! Să profităm !“.
    —      A qui revez-vous ? întreabă Prinţul Cuza intrînd în birou, cu paşi înceţi şi leneşi.
    —      Ah, Vous ne me croirez pas ! Ce n’est pas une belle femme, c’esjt un vilain homme !
    —   Jean Ghika ? L-am ghicit ?
    —   Oui, Altesse ! C’est bien lui. .
    •— C’est vraiment remarcable comme sujet de reverie ! face Prinţul aşezîndu-se pe unul din scaunele laterale ale< mesei la care lucrează Baligot de Beyne. Aş medita şi eu cu melancolie la el dacă nu mi-ar fi făcut destule mizerii şi nu m-ar fi lucrat atît de insistent la Paris şi Londra în toamna care a trecut...
    —   De ce ? Mă întreb de ce ?
    —      Ah, astea sînt chestiuni literare, dragul meu, ca om politic trebuie să iei lucrurile aşa cum sînt, să nu le cauţi explicaţii prea delicate.
    —   A venit de la Paris şi Londra dezamăgit ?
    —      Evident. Şi-a dat seama că prin aceia nu-mi poate face nimic — nu vor agitaţii şi redeschiderea problemei Principatelor în acest moment. A ales — singura cale ce-i rămăsese de altfel — să mă hărţuiască în interior, în speranţa că haosul local va provoca o revizuire a mentalităţii diplomatice occidentale... Ii instigă pe liberali şi pe conservatori, nu, nu-i instigă, de ce să-i atribui o ticăloşie în plus, îi uneşte împotriva mea.
    —      Ce vrea ? E convins că ar fi făcut istoria mai bine decît Alteţa Voastră ?
    —      Nu, nu este un naiv. Cine face istoria ? Cu siguranţă nu este atît de naiv. Nimeni nu face istoria — n-o fac nici mulţimile adunate în piaţă, cele care stau la buna sau reaua credinţă a unui principe dispus oricînd să le căsăpească, nici suveranii care au aceste libertăţi discreţionare, nici diplomaţii în conferinţe, nici deputaţii în
 404
parlamente şi cu atît mai puţin gazetarii sau domnii şi doamnele din saloane, cluburi sau cafenele. Adică n-o fac nici unii şi o fac toţi laolaltă sub semnul unei obsesii colective. Numai că Ion Ghica vrea să participe la ea de undeva de unde inteligenţa lui se poate vedea, se poate pune în pagină şi se poate expune dincolo de graniţele Principatelor. Exilul i-a mărit mult scena. Are o prea mare încredere în inteligenţă, am încercat să-i explic pe vremea cînd mai colaboram că inteligenţa n-are nici o legătură cu deciziile politice. Doar instinctul, sigur, instinctul, ar putea proba vocaţia politică, or tocmai acesta, cred, îi lipseşte.
    Prinţul Cuza vorbeşte lent, distant ca despre cineva dintr-un secol demult apus.
    —      Istoria nu se decide nici la masa . ţarului, nici la cea a împăratului Franţei, nici pe canapeaua Sultanului
 —  are grijă fiecare să împiedice acest lucru. In genere oamenii se împiedică unii pe alţii în politică, acest surîs ironic al istoriei !
    Zgomotele tulumbelor ţigăneşti răsună insistent, dar Prinţul Cuza nu pare a le auzi. Continuă :
    —      Ghica este forţat să se rezume la colportaj subţire cînd se simte făcut pentru gesturi energice, în cabinete mai spectaculoase ! E o suferinţă !
    —   Tocmai îi scriam lui Vasile Alecsandri...
    —      Foarte bine, foarte bine, continuă ! face Cuza, se ridică brusc şi dă să plece, dar se opreşte în faţa uşii. Fii cît mai elocvent în faţa unui prieten atît de fidel lui Ion Ghica !
    Zîmbeşte admirîndu-şi frumoasele cizme italieneşti cu pinteni de argint. Apoi se întoarce spre secretarul său şi-i comunică fără crispare, aproape în glumă :
    —      Mîine vor veni la mine cu acel răspuns insolent. Il voi lua din mîinile vicepreşedintelui înainte de a apuca 'să-l citească şi-l voi da locotenent-colonelului Pisoschi, aşa înfăşat cum va fi, trimiţîndu-i la toţi dracii. Apoi, m-am hotărît să mai înghit cîteva Şedinţe ale Camerei cu toată pălăvrăgeala lor afurisită, să aştept închiderea sesiunii fără a modifica nimic —- nici nu-1 împing pe Kret-
                              406
 zulescu pe scară în jos,, fie vorba între noi a suportat ele-r gant atacurile, şi nici nu dizolv Camera...
    —       Alteţă... vă atrag atenţia că închiderea sesiunii înainte de votarea bugetului va aduce noi scandaluri. Opoziţia unită s-a hotărît, ştiu din sursă sigură, să refuze plata impozitelor.
    Cuza, cu mîna pe clanţă, se întoarce spre el zîmbind parcă victorios :
    —       Li se va pune poprire pe avere, li se vor vinde la licitaţie bunurile, vor fi urmăriţi cu sechestrul.
    —       Asta înseamnă scandal de presă... Alteţă, Rosetti va face caz de sărăcia lui, ca şi alţii...
    —       Nu mi-e teamă. Citeşte depeşele de la Paris şi Constantinopol pe care ţi le-am pus pe masă. Puterile garante n-au niçi un chef de acel principe străin, de acele modificări ale Convenţiei foarte insistent propuse,. de acele agitaţii prin sud-estul Europei pe care conjuraţii noştri le doresc acum, cînd în Polonia insurecţia înaintează. Neutralitatea noastră în acest moment închide multe guri clevetitoare, iar un regim personal nu va fi privit cu seavoinţă...
    Prinţul a deschis uşa, dă să iasă, apoi se întoarce iar :
    —       Nu uita să fii mîine punctual la micul spectacol pe care vreau să-l dau, je veux rejeter le reponse à l’Adresse avec plus des témoins. Pour l’histoire, pour les historiens, pour ma gloire, pour mon autorité ! Ha ! Ha ! Te las, te las să visezi din nou la acel urît Ghica ! Mes hommages !
    Uşa se închide calm în urma Prinţului şi în încăpere se lasă o linişte grea. Curentul de aer rece de pe culoar a ridicat uşor hîrtiile de pe masă. In piaţă, ţiganii îşi continuă lent maturatul...
    Baligot de Beyne îşi lipeşte palmele de soba cafenie de faianţă. Se apropie de masă, citeşte depeşele şi revine indiferent la scrisoare :
    „Que te dire ? Le. Prince a conservé tout son sang-froid, il est vraiment très fort. Nous avons eu d’assez vives discussions non sur l’utilité, mais sur l’opportunité de l’acte de vigueur. Je raisonnais sur une hypothèse et le Prince sur une autre. Des dépêches arrivées dans cette nuit même de Paris et de Constantinople ont donné raison
 406
nu prévisions du Prince sur l’appüi moral ou la tolérance qu’on pourrait rencontrer au dehors. Sur ce, je me rangerai de l’avis de Son Altesse et je combattrai demain la thèse que j’ai soutenue hier, ce qui. me vaudras de bonnes1 paroles du Chef de l’État et un réputation d’incon-sistence auprès des quelques ministres enragés qui ne connaîtriont pas les cartes de l’extérieur.“.
    Pana a luat o scamă de pe hîrtia poroasă. Cu vîrful degetelor Baligot de Beyne încearcă o vreme s-o smulgă, renunţă şi ia o altă pană din suportul bine burduşit.
    „Je veux te dire quelques mots de Jean Ghika, le bras très actif de Mr. Green en touţ cela...“.
    Bagă pana îm gură, trage uşor de marginile ei cerate, apoi şterge.
    —   Nu, mai bine nu !
    „Ce ştiu eu despre Ion Ghica ?“
    Revine. Ezită.
    „Ion Ghica ? Ce se poate spune despre Ion Ghica ? Sünt oameni pe care în politică îi prinzi şi îi pierzi ca pe nişte peşti în apă. Ion Ghica e un peşte mare — principii solide, raţionale, atitudine contradictorie, curaj, abilitate, aproape impertinenţă, vanitate...“.
    Lumina de afară s-a risipit. Secretarul Prinţului Cuza scrie pe-ghicite, la lumina unei bănuieli...
    —   Nu, mai bing nu, şopteşte.
    Cu această replică imaginară ar fi bine să ne retragem pentru o vreme la treburile noastre de azi. Doar o vreme !
    Istoria are avantajul a fi o carte care se poate deschide oricînd şi se poate închide oricînd...
    Prea îngăduitorii mei cititori...
'v?*'
          Lector : FLORIN MUGUR Tehnoredactor : CONSTANŢA VULCANESCU Apârut 1984. Bun de tipar 10.111.1984.
          Format 16/54X84. Coli tlpo 25.3.__________
Tiparul executat sub cd. 5282/984, Io ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA ______BACĂU, str. Mioriţei nr. 27_____
Lucrarea este tipărltâ pe hlrtle fabricată la ___________I. C. H. »Comuna din Paris“______________