Dana Durni triu PRINŢUL GHICA
DANA DUMITRIU
                   \
Prinţul Ghica
          roman
  EDITURA CARTEA ROMANEASCA 1982
Coperta de Val Munteanu
                    BCU-Litere
PARTEA I
 „Pauvre Valachie, quand trouvera-t-elle du repos ?“
 (Robert Coquhoun, consul al Angliei la Bucureşti)
                 PROLOG
    In Bucureşti, la 1848 fusese mare zarvă. Pînă la sfîrşitul secolului s-a tot vorbit de acel an ca despre un cataclism sau o invazie. Işlicele se rostogoliră pe’ caldadm. In „acea vremelnică fierbere a unor duhuri“, luî Bibescu-vodă i se găurise un epolet înfcr-o plimbare la Şoşea. Bonjuriştii alergau pe străzi în pantalonii lor strimţi, dungaţi şi cu pălăriile lor Bolivar încărcate de panaşe tricolore şi proclamau poporul suveran, dreptate pentru toţi şi frăţie pentru toţi. Prieteniile se sfărîmau, fraţii se certau, fiii se rupeau de părinţi, femeile de soţi, tinerii de iubitele lor, negustorii de prăvăliile lor. Ieşeau în stradă cu steaguri şi cocarde.
    Vreme „de fericire şi voioşie generală“ !
    Mulţi s-au crezut atunci mai buni, mai dezinteresaţi, mai generoşi şi mai necesari. „Răscoale în oraşe şi dihonii între provincii, în palate trădarea...“ Guvernul provizoriu trăia în viziuni şi aproape deloc în realităţi, căci revoluţia era în copilăria ei, iar „rebeliştii“ abia îşi începeau aventura lor istorică. Entuziasm şi confuzie! „Un ospăţ de frăţie“. „Revoluţia de la 11 a fost cea mai frumoasă ce s-a întâmplat vreodată la un popor“, scria Nicu Bălcescu lui Ion Ghica.
    In ideea naţională stătea înfiptă ca miezul în coajă una internaţională : emanciparea popoarelor din Orient impunea realizarea unui stat federal care să sfîşie imperiile existente: austriac, turc, rus. Mulţi tineri înflăcăraţi credeau pînă la nălucire în
7
Statele Unite ale Europei, în Les États Unis du bas Danube sau în Marea Confederaţie dunăreană.
    Dar curînd, cum ne spune un istoric, o căimă-cănie înghiţea o locotenentă domnească, care la rîn-dul ei înghiţise o idee republicană. Şi „ostaşii propăşirii“ îşi gustară din plin înfrîngerea, pe alte meleaguri. „Fatalele circonstanţii“ îi împinseră peste , graniţe. „Dumnezeu pedepsi cu asprime greşalele noastre. Ca fiii lui Israil răspîndiţi astăzi în lume, noi plîngem patria perdută, mormintele părinţilor noştri, ţara de viaţă a românului...“
    Exilîndu-i, autocraţii nu se gîndiseră ce sămînţă risipesc în Europa. Acea Europă i-a absorbit ca un burete cu tot prea plinul ei revoluţionar, căci un binare doliu“ o acoperea de la un capăt la altul după acest an care a rupt secolul în două. Doar turcii, în marele exotism al politicii lor, „întemeiate pe „işala, alacherism şi bacalim“ mai dovedeau prudenţă în relaţiile cu „tulburătorii ordinii publice“, îi ademeneau cu indemnizaţii (modeste altfel) la sînul Imperiului, acolo unde puteau fi bine supravegheate „durerile lor naţionale“ : la Brusa („acest iad strălucitor“), la Constantinopol („această mare şcoală a răbdării“). Totuşi, cei mai mulţi preferaseră Occidentul, atît de primitor în idei şi atît de zgîrcit în subvenţii. „Sfînta cruciadă a democraţiei“ se amîna sine die. Privirea geloasă a tiranilor se înfipsese în ceafa rebelilor. Se împrăştiară în patru vînturi. „Ils sont terribles avec leur propagande !“ .însingurare, tenacitate, suferinţă, sărăcie... „Viaţa e tristă, descurajarea adîncă !“ Ca orice erou romantic, şi exilatul român suferea de un individualism exacerbat, din care se va naşte încet şi irevocabil năzuinţa spre stabilitate.
    Invinuindu-se reciproc pentru eşecul mişcării lor, nu uitau să strige (şi cînd se făceau auziţi, şi cînd nimeni n-avea chef să-i asculte) că au o patrie. „...Colo... departe... unde soarele se vede aşa de frumos... unde cîmpiile sînt strălucite şi păraiele răcoroase... unde ceriul e dulce, unde pămîntul e roditor şi giuncile sînt albe... copii, acolo e ţara !“
8
    Mulţi din cei rămaşi acasă sint arestaţi, judecaţi, condamnaţi la grea puşcărie. Despre alţii nu ne place să vorbim.
    Cînd viaţa e scumpă, conştiinţele sint ieftine.
    „Stegarii revoluţiei sint astăzi spioni ai poliţiei şi ne temem şi de umbra noastră.“
    Sint timpi de bănuială obştească şi de delaţiune temeinică, fiecare se crede un despot prin frica pe care o insuflă, fiecare e umilit de propria lui frică, în fiecare zace un călău şi o victimă încercînd să cadă la învoială. Furnicarul de aristocraţi nu se poate bucura din plin de alungarea „republicanilor“, căci trupele lui Lüders şi Omer Paşa nu numai că sint (îţi intră în casă, te dezbracă în plină stradă sau pretind o sărbătorească servilitate), dar sínt şi costisitoare. Ofiţerii străina, dimineaţa, fac arestări, iar seara vor să danseze. Petrecerile nu contenesc.
    „Baluri, mascarade, paskinade, arlechinade, coarne cu carul pe la bărbaţi ; vai de generaţia din anul acesta !“
    Fuad Effendi îşi traduce singur versurile în franţuzeşte şi le recită pe la serate, descoperind la Bucureşti un public avizat, consulul rus Kotzebue joacă în L’Héritière de Scribe, bătrîna principesă Maria Ghica deschide palatul de la Colentina petrecerilor.
    „Spiritul intelectual a părăsit capitala noastră... şi-a luat zborul spre alte meleaguri» unde inteligenţa nu este gonită cu cnutul.“
    Ţăranii sînt exasperaţi, aşteaptă, vara pentru a putea fugi în pădure, fiindcă nu au cu ce se hrăni şi nu sînt lăsaţi să însămînţeze, rechiziţio-nîndu-li-se animalele şi căruţele pentru transporturile necesare armatei.. Cei arestaţi la Văcăreşti îşi corup paznicii, explicîndu-le „sfînta constituţiune“;
    Istoria, care uneori numai din nepăsare nu e ironică, a făicut ca Europa, în loc să cadă în flă-rile unei „revoluţii generale“, să cadă victima unor regimuri autoritare. Ultimul ecou „quaranthuitard“ a fost, se zice, moartea deputatului Baudin, pe o baricadă pariziană, cînd încercase să protesteze îm- '
9
potriva loviturii de stat a preşedintelui Louis Napoleon Bonaparte, în decembrie 1851. In Franţa, bă-trînii continuau să vorbească nostalgic despre epoca unchiului, iar fiii şi fiii fiilor îl votau pe nepotul care se proclama împărat. Se întemeia, în virtutea unui mit, un imperiu plebiscitar, formă de justificare democratică a despotismului! Frederic-Wilhelm al IlI-lea, după ce, sub presiunea maselor populare, purtase pe străzile Berlinului cocarda revoluţionară, suporta tot mai greu dialogul cu Parlamentul său, altfel îndeajuns die dezbinat pentru a nu fi eficace. Prusia era încă în aşteptarea „cancelarului de fier“. Regina Victoria le impunea supuşilor ei o ţinută morală, socială şi vestimentară, un sentimentalism burghez şi o ipocrizie sofisticată, in locul libertinajului şi daridysmului aristocratic al predecesorului ei, iar lord Parlmieston îişi întemeia politica abilă pe ameninţarea cu flota britanică. In Austria, Mettier-nich, care dacă ar fi fost de faţă la facerea lumii, spuneau gurile rele, ar fi rugat pe creator să lase haosul aşa cum este, avea un demn urmaş în contele de Buol, avantajat, e adevărat, de ambiţiile noului suveran. Popoarele imperiului lui Franz-Josef, mereu răzvrătite, au fost nevoite să-l suporte şaizeci de ani! Cîţi monarhi ai lumii s-au putut lăuda cu o guvernare atît de lungă ? Un ţar, ce-şi începuse domnia umplînd piaţa Petrovskaia cu sîngele intelectualităţii vizionare, îşi sprijinea dorinţele trufaşe pe abilitatea celebrului Nesselrode, „un pitic cenuşiu, cu mînuţe albe de femeie“.
    Acest despotism, născut din frica mişcărilor populare şi revoluţionare, a dominat secolul, „secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pămînt“ şi i-a determinat acea cruzime elastică, acea intransigenţă publicitară şi acel continuu conflict între autoritate şi opoziţie, între avînt şi stabilitate, pe care am fi nedrepţi să nu i le recunoaştem.
    Cînd ţarul Nicolae I a vrut să decidă „chestiunea Orientului“ („Ducem în spinare un om bolnav, nu trebuie să-l lăsăm să sucombe înainte de a de-
 10
cide cu privire la succesiune“), Occidentul a sărit să apere bătrîneţea şi neputinţa turcilor. „In Anglia, replicase Sir Hamilton Seymoor, ar fi urât lucru să contezi pe moştenirea unud vechi prieten.“ Pericolul ca ţarul să cucerească Constantinopolul şi să stăpânească astfel Mediiterana a unit Anglia, Franţa, Piemontul, tîrziu Austria, în dorinţa de a arunca în neant asemenea pretenţii. Războiul a adus pe malul Bosforului o strălucită societate franceză şi engleză, dornică de recepţii, baluri şi carnaval. Prinţi, militari, diplomaţi, oameni politici apărau tronul lui Abd-ul Medjid, un sultan tînăr, fără autoritate, cam afemeiat, cam băutor. Lord Stradford de Redcliffe şi Édouard Thouvenel, doi ambasadori pe măsura suveranilor lor, se certau pentru întâietate şi influenţa asupra Sublimei Porţi — spectacol inteligent şi frivol, determinînd soarta continentului. Sultanul oferea generos decoraţiile sale şi se răspîndise, odată cu holera, molima medjidié-tei. O-raşul devenise un Babei militar şi diplomatic. Pe străzile Perei şi la Therapia băştinaşii se strecurau indignaţi printre crinoline.
    Moartea venea şi pleca.
    Ms. Nightingiale, în Crimeea, înainta printre trupuri schilodite, bolnave, printre cadavre jefuite, cu alaiul ei de bonete albe, în marş lin, decorativ.
    Moartea venea şi pleca.
    Toţi aşteptau căderea Sevastopolului, care rezista nepoliticos de mult. Doamnele îşi pierdură răbdarea. Lentoarea neprevăzută a asediului enerva pe toată lumea şi mai ales pe cei care nu erau în tranşee. Diplomaţii se cam plictiseau : „II faudra bien que les diplomates fassent la paix, si les géné-raux ne savent point faire la guerre“, se plîngea Thouvenel.
    Şi, în loc să repauzeze Imperiul turc, repauză Nicolae I, iar fortăreaţa din Crimeea căzu provocînd triumfale serbări : „pavois, illuminations, coups de fusil, c’est un admirable tintamarre“. Francezii pierdeau şase mii de oameni, englezii două mii. Napoleon al III-lea, „il conspiratore corronato“, trimitea
 11
sultanului marele cordon al ordinului Legiunii de onoare, spre amuzamentul grecilor din Fanar care spuneau că ambasadorul Franţei l-a pus pe sultan să sărute crucea pentru a-1 putea, în curînd, boteza mai uşor !
    In acest timp de sărbătoare şi disperare ca atîtea altele, în Principatele dunărene au intrat pe rînd : armatele ţarului, în virtutea dreptului lui de protector, armatele sultanului, în virtutea dreptului lui de suzeran, şi, în sfîrşit, armata austriacă, în virtutea nici unui drept, doar pentru că se ivise ocazia (tocmai de aceea rămase aici mai mult decît celelalte care se duseseră să se bată în altă parte).
    Pentru că deveniseră — tot răul spre bine — obiect de dispută internaţională prea aprinsă, aceste „provincii barbare“, cum le numea lord Clarendon, au fosit evocate la masa tratativelor.
    A urmat un vesel şi monden Congres. Floarea diplomaţiei europene hotăra pacea atît de relativă şi, printre altele, „la question des principautés“. Ceea ce Rusia pierduse la Sevastopol cîştiga prin farmec personal prinţul Orlov, „le digne représentant des restes du grand empereur Nicolas“. Cine a spus asta ? Madame la comtesse Stéphanie de Tas-cher de la Pagerie. Parisul era ca întotdeauna „le même, beau, animé, brillant“. Asta nu mai ştiu cine a spus-o.
    Atunci, cei care auziseră şi cei care nu avuseseră chef să asculte îşi amintiră că Moldova şi Valahia sînt patriile unor oameni care vorbesc aceeaşi limbă. Protocolul şedinţei din 8 martie 1856 conţinea germenii conflictelor viitoare. „Citind acest document, spunea Bourqueney, nu poţi nici în ruptul capului să-ţi dai seama cine-i învinsul !“ Nu trecuseră decît şase luni de la căderea Sevastopolului iar Sardinia, Prusia şi Rusia se aliaseră cu Franţa, care se punea împotriva aliaţilor de ieri : Anglia, Austria şi Turcia, în privinţa Unirii celor două ţărişoare. Aşa a apărut, în urma unor discuţii agitate, pentru prima oară ideea „consultării“ populaţiilor în cauză.
 12
    Pentru exilaţi viaţa nu era mai tristă, iar descurajarea nu mai era adîncă. Anii pribegiei încep să pară „ani aşa de scurţi şi aşa de sfinţi“.
    Învinşii de la ’48 învinseseră şi, după aproape zece ani, se întorceau în ţară să înfăptuiască Unirea şi să construiască România.
    Din 1857, rînduri rînduri de exilaţi puneau piciorul pe pămîntul patriei. Nu mai credeau în revoluţie, „acel drept legitim al popoarelor chinuite“. La pălării nu mai aveau panaşe. Păşeau îngrijoraţi şi temători. Veneau ca „nişte salahori chemaţi a ridica
o zidire“. Patetismul lor se Sncărcase de ambiţie şi amărăciune. Năzuinţa utopică lăsase locul prudenţei. Se maturizaseră, căpătaseră „raţiuni politice“, spiritul revoluţionar era pentru mulţi o amintire de tinereţe, în timp ce ţara rămăsese naivă în faţa propriului ei destin. O tristă luciditate înlocuise vechile sentimente tinereşti. „Coteii de la 1848 s-au prefăcut în dulăi răi. Tinerii de la ’48 sînt bărbaţi copţi la 1858. Ei au astăzi familii de ferit, averi de păstrat, o ţară de apărat.“
    Divanurile ad-hoc au vrut Unire sub domn străin, Congresul de la Paris a acceptat doar „jumătate de Unire“ : doi domni autohtoni, două camere, două guverne, două capitale, multe îngrădiri şi cîteva speranţe pentru a le putea suporta.
    Toamna lui ’58 este toamna alegerilor pentru Adunarea electivă. Odată cu emigranţii se întorc foştii domnitori, poftitori de nouă putere, fiii lor, fraţii lor, liota insectelor atrase de lumină. Veneau zicînd că vor să se jertfească pe altarul ţării. Sînt cohorte, cohorte vioaie, devoratoare, pentru care cuvintele nu au preţ, faptele nu au judecată !
    Printre ultimii, se întorcea în Valahia Ion Ghica. Trimis de comitetul revoluţionar în aprilie 1848 la Constantinopol pentru a cîştiga bunăvoinţa turcilor, rămăsese acolo după înfrîngerea mişcării, printre paşale şi elci, învăţînd ştiinţa diplomaţiei orientale şi occidentale, „la belle mécanique“. Ceea ce nu
 13
putuse cuceri pentru revoluţie, cucerise, pentru sine. Turcii erau gata să-1 numească vodă, şi numai capriciile politicii europene Pau împiedicat. în compensaţie i-au dat postul de guvernator al unei insule răsculate şi terorizate de piraţi. Ajunsese, deci, prinţ de Samos, dar voia să trăiască în Patrie. Conaţionalii, cu cîteva excepţii, nu-1 sufereau. Totuşi, excepţiile sînt uneori mai preţioase decît regula.
                            Capitolul I
    Dimineaţă cenuşie, aer umed şi rece. Se trezise fără chef, deschisese fereastra şi privise pavajul de piatră al străzii, ca spinarea unei reptile, casele împinse în lături de vegetaţia obosită a curţilor. Oraşul părea mic, zgribulit. Se obişnuise cu fastul sofisticat al Constantinopo-lului, cu basmul mizeriei de sub care erupe opulenţa şi rafinata morbiditate a unui imperiu.
    Brăila îi arăta un obraz cenuşiu şi înfrigurat. Tîrgo-veţi, marinari, negustori, doamne în malacov — element nou în peisaj vechi —, vapoare, străini, depozite, hanuri. Echilibru tolerant! Vasul austriac cu care plecase în 48 era plin de oameni îngroziţi de holeră. „Dunia cîarki fe-leki“, lumea e ca o roată, spune poetul persan. Acum avusese parte de tovarăşi speriaţi de furtună.
    „Orice întoarcere e nedreaptă“, îi mormăise Wefik-paşa, uitîndu-se, ca ori de cîte ori vorbeau despre lucruri delicate, peste umărul lui, de parcă, adresîndu-se umbrei căţărate pe marginea scaunului, ar fi acordat respect sufletului şi nu persoanei fizice a interlocutorului său. în ciuda senzaţiei de iritare pe care i-o lăsa acest fel sucit al turcului, simţea că-1 simpatizează. Era un, zvîcnet spre prietenie ce se afirma vehement, dincolo de linia protocolului.
    „De ce nedreaptă ?“ îl întrebase, şi Wefik se uitase adînc în ceaşca minusculă de cafea.
    „Pentru oamenii cu imaginaţie... e teribil de nedreaptă.“
    „Ei, da, aici, în Orient, imaginaţia este ceva de care trebuie să se ţină seama ! “ Apoi făcuse scurt bilanţul propriei lui închipuiri privitoare la reîntoarcerea în ţară,
 15
după zece ani de exil, de exil mediteraneean şi constan-tinopolitan, şi imaginile evocate — figuri familiare, oameni entuziaşti şi devotaţi, confortul acelui acasă, stejarul de la Ghergani şi absenţa, de o surdă suferinţă, a lui Nicu Bălcescu — şi revanşa şi bucuria, speranţa şi ambiţia, izbînda şi teama, totul, totul sticli o clipă ca o piatră falsă, prea ţipător, prea expresiv. Mărturisise, folosind un plural înşelător, care îl detaşa de aceste istorii : ^imaginaţia noastră e prea plină de vanităţile noastre...“ Nu era încă lămurit dacă şi cît mai putea spera.
    Camera hotelului Stadt Londom avea feresttrele acoperite de brocarturi grele, ca nişte cortine de teatru — aşteptai să se deschidă asupra unui peisaj mitologic de carton şi aveai surpriza să dai peste un orăşel foarte real, mirosind a peşte şi mîl. Dimineaţa străzii nu-1 împingea spre călătorie; o lene înfrigurată punea rezistenţă gîndului plecării şi-l făcea să suporte mai bine ideeâ unei zile petrecute în intimitatea draperiilor, în vaga aşteptare a unei tragedii antice. „Lipsa de stil determină nevoia de stil, nevoia unei nobleţi pur picturale.“ Numai insistenţele familiei Băbianu, de care în mod sigur n-ar fi scăpat, îl aruncaseră pe drumuri. Pentru că-1 primiseră cu toate onorurile rangului său, fusese -nevoit să admire poziţia socială a vărului şi talia fină a verişogrei şi să audă rugăminţile lui de a participa la îmbogăţirea frumoasei colecţii de decoraţii, înlesnind o achiziţie preţioasă prin intermediul relaţiilor sale otomane — „vi-* sează un Medgidia, l’ambitieux!“
    Trăsura trimisă de Gradowicz aştepta deja, trasă la peron, patru cai cenuşii ca dimineaţa aceea îşi încreţeau pielea sub boarea umedă şi-şi mişcau resemnaţi capetele.
    Louis, cu faţa trasă de nesomn, mofluz, în faza lui jignită, împachetase cu cele mai demonstrativ-dispreţui-toare gesturi. Zicea că e bolnav. Dar nimeni nu punea la îndoială caracterul bolii lui : e mahmur. Vinul de aseară îl trăisnise îln moalele capului.
    Se înfofolise bine, urmînd sfaturile subţirelei doamne Băbianu — faţă albă de email, rochie de postav fin „vert d’eau“ cu tunică de Chantiliy şi un şal de caşmir strâns de mâini afectuoase, promiţătoare. Ea şi consortul cobo-
 16
   rîseră, după ceaiul servit în salonul apartamentului lui de hotel. Băbianu stătuse ţeapăn, cu jobenul în mînă, avînd intenţia, îşi putuse da seama din ţinută, să-i spună, în faţa localnicilor cu gurile căscate şi ale personalului dresat, „excelenţă“. Trecuse pe lîngă el în grabă pentru a nu-i da timp, bătîndu-1 pe umăr şi mulţumindu-i din prag cu a familiaritate elocventă, mulţumindu-i formal şi frenetic pînă la scara trăsurii, nelăsînd nici o pauză între cuvinte, speriat de fostele şi propriile sale ambiţii ce s-ar fi înnodat tot drumul în sensul nedreptăţii sugerate de Wefik.
      Louis fusese consecvent cu sine, refuzase invitaţia democratică de a lua loc în cupeu alături de stăpînul său. Cînd refuză ceva are aerul că dă lecţii. Se urcase în spatele trăsurii, învelit într-o prelată cărămizie. Se pregătea să intre în Valahia cu dosul.
      Singurătatea din cupeul capitonat cu un velur azuriu murdar ! Ea îi zdruncină nu numai povestea ţesută de vanităţile trecute, de imaginaţia de ieri, dar şi oasele, făcîndu-1 să salte la fiecare hurducătură pînă sub tavanul uşor boltit. Lumina păstoasă îi dă o somnolenţă influenţată, desigur, şi de masa copioasă pe care Băbienii îl obligaseră grijulii s-o ia înainte de plecare. Hodorogeala ? roţilor sparge în el orice linişte. „In ţară, drumurile îţi
-  macină nervii şi eu îl chem pe Zâne să facă şosele în Samos !“
      Priveşte marginea de oraş, cu locuinţele căzute pe-o rină, prăvălite peste garduri, cu prispele încărcate de muşcate şi zorele, acum, toamna, la fel de cenuşii, fără podoaba florilor, ca întreg peisajul. în depărtare, pictate ceţos, colierul morilor de vînt ce-şi răsucesc alene aripile. „Brăila nu s-a schimbat nici în centru, nici la periferie... Şi, totuşi, se simte o exuberanţă gri, o aşteptare...“ Dincolo de ultima uliţă, intrată pe coasta unei coline, puşcăria. Prin uluci de patru-cinci metri se întrevăd cî-teva clădiri mărunte. Pe poartă ies doi soldaţi flancînd doi deţinuţi ce-şi zornăie lanţurile şi poartă pe o scîndură de lemn trupul gol al unui mort. Braţele şi picioarele
   i se bălăngăne pe o latură şi alta a scîndurii lăsînd la vedere sexul vineţiu şi toracele scobit. Cortegiul trece
pe lîngă uriaşul gard al închisorii spre Un cimitir cît un ţarc de vite, unde alţi dod deţdnuiţi în lanţuri se sprijină în lopeţi, vegheaţi de alţi doi paznici.
    Trăsura părăseşte indiferentă scena, părăseşte oraşul, Dunărea, străinătatea, Constantinopolul, Samosul, lumea şi intră la trap, cu zdrăngănit de hamuri şi arcuri, în carnea ţării, în miezul ei cenuşiu şi umed. Exilatul alunecă în uriaşul vîrtej ce-1 aşteaptă, îl ademeneşte şi-l jigneşte. Este un loc unde ai putea fi totul şi nu eşti decît un figurant notoriu, unde ai putea face totul şi nu deţii decît uneltele nepotrivite ale idealului şi ale ambiţiei, unde te-ai putea acoperi de glorie şi nu capeţi decît aplauzele răzleţe din partea unor binevoitori interesaţi.
    Trage perdelele şi rămîne în singurătatea din cupeu, ca un obiect de preţ purtat în cutia lui capitonată, protejat şi, totuşi, la îndemîna primului eveniment comercial. „Je crois que vous seul, parmi Ies indigenes, pouvez nous sauvez!“ ©are ? Scrisul lui Bălăceanu e ascuţit şi vitriolant. Şi dacă întrebarea asta e prea tîrzie ?
    Nu suportă tocmai izolarea, mucezirea meditativă, plictiseala fără tovarăş, liniştea fără perspectivă. Se descoperă stânjenit atunci cînd întrebările, suspiciunile, observaţiile realiste, idealurile pervers de practice, calculele prostesc de romantice se întorc, reverberate de pereţii propriei intimităţi, spre el însuşi şi-i strivesc încrederea. Sau trufia ?
    Nevoia de spectacol uman, de societate îngrămădită, saturată, sufocantă, din mijlocul căreia se retrage numai cînd oboseala îi taie respiraţia, nevoia asta îl urmăreşte neîncetat cu senzaţia că vine din partea unui organ amputat. „Mă simt atât de bine în secolul al XlX-lea...“ spusese unor prieteni francezi, deşi ştia că se născuse prea tîrziu sau prea devreme, un om cu mintea înainte şi instinctele înapoi.
    Foamea de societate, de lume înghesuită, civilizată, de lume căreia îi dă ocol abil pînă o cucereşte îl elibera de multe îndoieli, îl arăta activ şi puternic. Ded exemplar din punct de vedere al secolului cu pricina. „Şi ce voluptate să fii exemplar tocmai din acest punct de vedere !“ Trecuseră vremurile acelei analize răsucite spre
 18
sine ca o mănuşă frumos întreţinută pe faţă şi pătată, duhnitoare a transpiraţie pe dos.
    Nu înţelegea pofta lui Alecsandri de a se închide în Mirceştiul lui, săptămîni şi săptămîni, pofta lui Negri de a-şi cultiva conopida şi varza, primitiva plăcere de a îngriji grădina casei ca un Cincinatus. „Nu-i rău să fii puţin demodat, spunea Negri, înseamnă că ai suficient spirit critic oa să aparţii epocii tale.“ „Paradox gratuit !“ replicase. „Nu, frate, jignitor !“ Să te retragi din cînd în cînd putea fi un vis frivol, dar nu o aventură virilă, cum încercau ei să-i explice. „Mizantropie !“ diagnosticase. „Lumea noastră, se plîngea Negri, e prea politică, e mult prea politică. Aş vrea să fie şi oleacă filosofică şi oleacă poetică !“ Şi de aceea era dispus să abandoneze, la intervale capricioase, „zavera“ pentru care avea prestigiu şi chemare, se închidea în conacul de la Mînjina sau în casa de la Tîrgu-Ocna şi-şi cultiva verzele, lăptucile, sparanghelul. Tocmai el, „une belle figure loyale et sympathique, noble au dehors, noble au dedans“, pentru foarte mulţi idealul om politic ! Cîtă naivitate în el şi în ei ! O spusese lui Ralet : „Negri nu va fi niciodată un conducător, niciodată ! N-are gustul riscului şi afirmă, în schimb, o credinţă prea abstractă.“ Moş Costachi era „un ami du coeur bien placé“ şi ştia să se sacrifice. Era vocaţia lui, în rest, mărturisea: „Lupt ca să găsesc un sens existenţei mele aici şi acum. Aceasta o cred singura mea frază poîiitică. După sufletul meu, aş fi un bun agricultor care seara ar citi romane, cărţi de istorie, tratate de morală sau aş scrie versuri delicate despre frumuseţile naturii sau despre miracolul iubirii. Je désirerais m’enfermer quelque part avec rien du tout, mais sans dettes, et pouvoir en toute sécurité d’âme jouir obscurément de cette médiocrité dorée dont parle Horace...“
    Aproape că nu mai suportase şi, ridicînd vocea cu energie, spusese : „Je suis une bande de politiciens à moi tout seul...“
    Ce patina ciudată căpătau lucrurile şi locurile abia părăsite... Pînă şi amintirile, pe măsură ce înainta spre Bucureşti, se ofileau, păreau deja nişte pagini vechi, cu cerneala decolorată.
 19
    Drumul, speranţa, bucuria întoarcerii — o stare atît de vecină cu iubirea poate prin efectul tandreţei, poate prin renaşterea unei călduri filiale. Se simţea ca în poala mamei, într-o copilărie uitată ! Ţara îşi ţine întotdeauna istoria în poală.
    Protejat de aerul cenuşiu şi umed, protejat de peisajul arid al Bărăganului, protejat de gîndul că e acasă, şe cuibăreşte în emoţie. Euforie puţin lîncedă, tânguitoare. Aceste ore premergătoare „descălecării“ lui în capitală, cum o numise Alexandrina, erau înviorate de solemnitatea unei presimţiri. Era un nou început de viaţă ?
    Partea violentă a sentimentului, şocul se datorau uimirii că Valahia era tot atît de valahă cum o lăsase. Uliţele satelor cu eternele babe negre, agăţate de porţi ca ciorile vestind ¡ploaia (aprige, smochinite şi curioase fără temperament), cu gîştele şi raţele şi porcii mînaţi de cîte un fecioraş sau o fetiţă, zvîcnind din locurile lor de joacă la apariţia trăsurii ca la apariţia zmeului care a răpit cinstite fecioare şi le poartă, nătângite de suferinţă, spre castelele îndepărtate, cu bărbaţii ce-şi acoperă fruntea şi ochii sub pălăriile ţuguiate, călărind măgăruşi sau cai colestivi sau cărînd saci şi unelte agricole, iar femeile tîrîndu-şi pruncii înfăşaţi în cîrpe ca nişte coconi de mătase. Casele mărunte, avînd în sărăcia lor o modestie sfidătoare, o smerenie care izolează şi tăinuie drame pe care nu se încumetase nimeni să le scormone — lume ce se refuză, printr-o umilinţă politicoasă, dezgolirii.
    înaintează într-un ţinut a cărui ariditate este compensată de fantezie — simte în pustietatea cîmpiei cum se întrupează figuri lălîi, umbroase, creaturi puternice. Se strecurau prin aerul ceţos, aşteptau, pîndeau, clipind obosit, trăsura care stârnea mîlul drumului, pe surugiul ei ce ţiuie şi pocneşte din bici, pe. armăsarii puternici fornăind şi tropotind fără odihnă, şi pe el, copilul de altădată, care avusese, tot pe un asemenea drum, revelaţia că lumea e mare, largă, forfotitoare şi că el este legat de rădăcini — plantă fragilă, aplecată de vînt, într-un pămînt neîndurător ce nu-1 va elibera niciodată, dăru-indu-i în schimb tristeţea şi veselia lui.
 20
    Prin sate, prin faţa hanurilor, haite de cîini escortează cu lătrături ascuţite cupeul înalt şi lăcuit. La marginea unei aşezări, o şatră de ţigani nomazi îşi împlineşte rosturile meşteşugăreşti. Cazanele de aramă stau înşirate în faţa unui cuptor fumegos ca nişte ventuze ce sug răceala pămîntului. Pestriţele haine, prin ceaţa zilei umede, sînt întristate — roşu plăpînd, galben na-politan. Femeile se mişcă repede spre trăsură, rîd cu o bucurie netrucată. Cozile şi le-au împletit cu ghioci şi mărgele, acum două săptămîni, căci părul între timp s-a răzleţit şi s-a încîlcit de arată apucat de nebunie. La gxt au salbe de iuzluei. Ţincii ţipă şi bat în dairele primprejur...
    Lumina împăienjenită a drumului ameninţînd să se stingă în întuneric timpuriu îi dă senzaţia că alunecă, nu înaintează, ci alunecă printre imagini născocite. Lumea cîmpiei se refuza cu umilinţă politicoasă dezgolirii, dar oferea mari ispite fanteziei. Creaturi de fum se strecurau prin aerul umed şi ceţos pînă în scara trăsurii, priveau clipind obosit şi rămîneau în urmă neînţelese şi singuratece.
    „Ieşi odată din izolarea dumitale !“ îi scria Kogăl-niceanu (marele om, cum îi spunea Bălăceanu) şi îi cerea să se ducă la Paris în timpul Congresului. Preferase, dintr-o indolenţă pentru el însuşi de neînţeles, să stea în Samos, să vîneze lei, să privească statuile şi coloanele templului Herei apărînd încet din pămînt, să se certe cu micul parlament samiot. Oare indolenţa aceasta l-a pierdut sau l-a salvat ? După spusele lui Bălăceanu va cîştiga cel mai puţin uzat în „cette imense lutte naţionale“ care făcuse destui clăbuci inconsistenţi. Dacă ar fi el acela ? „Un homme conservateur et progresiste en meme temps“ — opinia lui Kogălniceanu. Alunecă în speranţă, iar speranţa, în mod ciudait, îi sprijină incertitudinea. E prea tîrzie această întoarcere.
    Intrară în Buzău înspre seara grăbită, întîmpinaţi de şiruri de plopi foşnitori, cu sentimentul că scăpaseră dintr-o mare primejdie. Duhurile care îi urmăriseră se dăduseră înapoi în faţa mahalalelor mirosind a bălegar ars şi a stuh putred.
21
    Oraşul, dominat de cetatea episcopiei şi aşezîn.du-şi casele cînd în mijlocul drumului, cînd deschizîndu-şi străzile şi arătînd clădiri somptuoase, dincolo de grădini şi livezi, cu porţi înalte şi peroane acoperite de marchize, le oferă un adăpost la Hotel de Moldavia.
    —      Arcul din dreapta s-a înmuiat! răcneşte vizitiul şi pentru a îndulci tonul : Coane...
    Cupeul se aplecă, într-adevăr, pe o rină.
            „...Pe loc ne oprim.
            Şi faptul nu-i vesel, fireşte“.
    Camera are vedere spre piaţă — e rece, înaltă şi urît mirositoare. Toate canalele oraşului îşi îndreaptă damfurile sinistre spre încăperea aceea în care tronează un pat cu polog — perdele de voal crem şi draperii verzuii cu ciucuri de mătase. într-un colţ, un fotoliu şi o măsuţă. Dulapul poartă, imprimate pe uşile lăcuite, amprentele unor călători fără respectul locului. Totul îi spune că aparţine unui şir lung de drumeţi cu inutilă individualitate.
    Din restaurantul hotelului se aud balansările unui vals de Lanner.
    Totuşi, camera aceea pretenţioasă şi pestilenţială, luxoasă şi mizeră îl ocroteşte, îi dă sentimentul că, într-un oraş întins, rece, umed, are un adăpost şi un „trou de la serrure“ prin care se poate pune sub observaţie spaţiul de afară.
    Luminarea de pe noptieră, fixată în globul de sticlă, lasă monumentalul baldachin să se profileze — umbră imensă — pe peretele tapetat într-un vişiniu decolorat.
    Ca să mai respire, părăseşte încăperea duhnitoare, în timp ce Louis, cu mutra lui de lord ofensat, aprinde un foc anemic şi-şi bombăne soarta.
    O ia de-a lungul uliţelor principale ale oraşului. Primăria, judecătoria, gimnaziul, cazarma pompierilor şi alte „stabilimente“ publice, toate spoite cu var alb demult, pe cînd era soare, un vînt călduţ şi verdeaţă crudă, aşteaptă în lumina ceţoasă un miracol, strînse sub acoperişurile lor de ţiglă. Şi, bineînţeles, Episcopia — biserică, semi-
 22
nar, palat — zidiri frumoase, ridicate cu simţ al echilibrului, dar pornite spre dărăpănare şi promiţînd a deveni „majestoase ruine“.
             „Leneş popor sînt orele, nu zbor !
             Se scurg tîrîndu-se alene.“
    Pe lîngă ziduri se iveşte cîte un cîine cotonog, cîte un om rufos, se preumblă ţanţoş cîte un porumbel ca argintul coclit.
    In dreptul unei case cu verandă luminată cu sper-manţet, se opreşte un mail-coach cu arcurile uşoare şi elastice din care coboară mai întîi un bărbat cu pelerină brună şi fular de mătase, apoi o femeie tînără într-o crinolină azurie, dospind die dantele şi panglici peste care zace, aruncată neglijent pe umeri, o capă de samur. Feciorul care deschide portiera strănută ratîndu-şi ţinuta.
    —       Venez, venez, mes enfants, vous êtes en retard... ţipă un individ rotofei, apărut în capul scărilor.
    Femeia aruncă o privire spre trecătorul care le urmăreşte intrarea — o privire vioaie, neastîmpărată şi violent atrăgătoare. Stă cu mîna rezemată de clanţa trăsurii — mişcare graţioasă, aproape dureros de graţioasă, care îl surprinde, îl emoţionează. Ce valoare are o asemenea emoţie pentru ei? O tînără femeie din Buzău îi surîde. Trăiască Buzăul ! Instinctul a avertizat-o că nu este un oarecine. Şovăie o secundă şi apoi dispare cu ceilalţi pe uşa casei, de unde se aud voci şi sunetele limpezi ale unui pian. „Du-te, nu ne vom %mai vedea niciodată ! E păcat, nu-i păcat ? Ce-am putea să ne spunem ?“
    Se întunecă şi se lasă un frig ascuţit. „Din războiul Crimeei multe femei n-au înţeles decît că se poartă ma-lacovul, iar mulţi bărbaţi că e momentul să pretindă..
    Se întoarce la hotel împungînd cu bastonul pavajul, răscolind muşchiul uscat dintre pietre. „L’île de Samos, cette île existe-t-elle réellement ?“ îl întreba ironic Alec-sandri. Şi parcă vedle sicrisoarea die hîrtie velină, gălbuie. Intr-adevăr, există oare Samosul ? N-a visat cumva ani de zile ? Acum, dnd merge încet spre Hotel de Moldavia, în peisajul umed, prizonier al toamnei reci şi al străzilor
23
Buzăului, insula aceea există ? Continuă să existe ?«iUcii lumea pare o născocire. „Enfin, te voilâ revenu a la surface du monde, mon cher Ghica !“ îl întîmpină un imaginar Vasile Alecsandri.
    Din restaurantul hotelului se aud aceleaşi valsuri împodobite cu triluri autohtone şi cîntate de două viori, un nai şi două cobze. Tinerii din oraş se îmbulzesc în local. „Sînt impiegaţi administrativi, judecătoreşti, comunali, departamentali şi militari“, negusitorime, intelectualitate locală şi oaspeţi din capitală. Mesele rotunde, cu lumînări în baloane de sitolă, sînt ocupate temeinic. Noii-sosiţi se lipesc pe unde apucă şi pe unde li se îngăduie.
    Se aşează şi el, purtat de ober, în loja prefectului.
    —  Excelenţă, la dispoziţia dumneavoastră !
    Proprietarul localului nu precupeţeşte atenţiile pentru
un muşteriu însemnat. Il rugase de discreţie, dar omul avea nevoie de reclamă. Un bei de Samos nu-i pică în orice zi.
    Alături, dincolo de un paravan fantezi, se duce o conversaţie foarte aprinsă în jurul unei afaceri cu spirtoase. Un chelner împopoţonat şi asudat se prezintă tîr-şîit şi cam confuz. Meniul e, în schimb, fantastic de franţuzesc. In timp ce el comandă, cei doi de după paravan continuă să calculeze dobînzile, pierderile şi veniturile pe ani în urmă şi pe anul în curs. Totul e limpede, mohorît şi prostesc. Faptul că se poate mesteca o mîncare .acceptabilă, fără subtilităţi negustoreşti, este, oricum, o binefacere.
    Deocamdată e apărat de lipsa lui de interese.
    „înainte de a lua totul de la capăt trebuie să guşti plăcerea acestui gol al intereselor, mica fericire a antractelor !“
    In sală întră un grup de bărbaţi în paltoane negre împodobite cu gulere de jder şi vidră. Doi băieţi se ţin după ei să le ia hainele, orchestra a încetat pe neaşteptate valsul, toţi privesc spre noii-veniţi şi ca la un semn sala întreagă se ridică în picioare, aplaudînd frenetic.
    —  Trăiască conu Ciochinescu ! Trăiască ! Ura ! Ura !
    Una din vocile din apropiere seamănă cu a lui Ro-
setache în momentele lui de exaltare sublimă — la el
 24
toate exaltările sînt sublime şi nu sînt puţine ! O voce care îţi zgîlţîie inerţia şi te învinovăţeşte, te frustrează de blinda ta apatie şi te aruncă în sublim cu iuţeala fulgerului.
    Simţi nevoia să se ridice odată cu ceilalţi, să-l vadă pe cel aclamat. Individul umflat şi, totuşi, cu o frunte ţuguiată, barbă pointue şi vestă de caşa gris-perle, de care atîrnă un lanţ impunător de argint, salută publicul strîngînd braţele deasupra capului. Uralele nu mai contenesc.
    .— Conu Ciochinescu, şopteşte oberul, apărut în spatele mesei pentru a-şi informa clientul, este deputatul nostru din partea micilor proprietari.
    Zîmbeşte stupid spre deputatul de mîine, cu o falsă simpatie. „Acesta s-a şi ales, înainte de alegeri !“
    -   Prin aer flutură eşarfe, fişuuri, panglici, pălării mai vechi, mai noi, surîsuri, triluri, mănuşi de damă...
    Se aşează. „Conu Ciochinescu e, fără îndoială, pe drum de înavuţire. Un om nou la vremuri noi. Are stil popular ferm, dar lejer ; voios, dar strîmt. Aş zice că nu va face nimic în Adunare, dacă va ajunge, nimic, nimic, căci mai respectă încă pe boierul care i-a umilit înaintaşii. Pentru generaţia asta socoteşte suficientă înălţarea la rangul de. candidat la deputăţie... lasă pe seama progeniturii alte ascensiuni viitoare. Să facă şi ei ceva ! Arată a bărbat întemeietor de clan.“
    —      Afurisită este, domnule, emoţia asta patriotică... Te ia pe sus ! Cine ar fi crezut că o să-l iubesc eu pe conu Ciochinescu ?
    Negustorul de    alături îşi revine greu din entuziasm.
    Lumea   începe   să-şi aranjeze scaunele, fustele       fîşîie,
vioara scîrţîie pentru a acoperi vacarmul. Grupul de bărbaţi se înghesuie în jurul unei mese pregătite dinainte cu flori şi panglici tricolore. Dar nu apucă să se instaleze cînd cobzarii redeschid focul. Toată suflarea, din nou, în picioare.
    Rămîne cu pieptul de căprioară nedumicat, căci sala e cuprinsă deodată de un fluid ce leapădă de pe feţe, ca   pe un  veşmînt  flendurit, emoţia de ocazie şi          scoate
la   vedere un elan  pur, violent şi fierbinte, care îi      ridică
 25
şi-i îndeamnă să cînte, aproape plîngînd : „Hai să dăm mină cu mină, cei cu inima română, să-nvîrtim hora frăţiei pe pămîntul României!“
    Cîntă „impiegaţii administrativi, judecătoreşti, comunali, departamentali şi militari“, cîntă doamnele şi domnişoarele, cîntă autorităţile locale şi deputatul, oberul şi băiatul cu şorţ alb din uşa bucătăriei şi toată suflarea se înalţă spre cerurile boltite ale restaurantului, făcînd să se clatine policandrul de cristal şi să pîlpîie luminările în globurile lor de sticlă.
    O      clipă suspendată, ruptă din timp — pauză de respiraţie, gîtuire şi, brusc, relaxare.
    —      Ascultă-mă pe mine, coane Fanache, din Unirea asta ne alegem cu un comerţ pe cinste, spune, aşezîn-du-se, vecinul cel tînăr.
    —      Aş, o să ne alegem cu o criză de toată frumuseţea, dar merită să suferim şi noi pentru o idee naţională.
    Mănîncă în grabă şi urcă în cameră. Continuă să miroasă a latrină. „Ce a fost asta ? Doamne, trăim într-o lume atSt de elastică, atît de încăpătoare! Chiar, cine ar fi crezut că o să-l iubesc pe conu Ciochinescu ? Sentimente mari, mici, potrivite, interese mari, mici, potrivite şi peste toate se suprapune un văl de iubire aproape inconştientă!“ Se dezbracă încet, puţin emoţionat de spărtura aceea în mediocritatea zilei, de cîntecul lui Alec-sandri care fărhnase contradicţiile, unise o secundă sufletele într-o religie nebăniuită. Li se scurgeau din inimi ambiţiile, prostiile, subtilităţile, meschinăriile, lăsînd să ţîşnească un sentiment simplu, naiv, strîns ca o perlă în carnea moale a scoicii, făieîndu-i solidari, frumoşi, mai buni, mai generoşi ? E o beţie de o clipă ?
    „Hai să dăm mină cu mînă... ăla cu ăia şi acela cu ceilalţi şi aşa mai departe...“
    Fredonează şi el cît Louis pregăteşte culcuşul, repetă versurile lui Vasile înecîndu-se puţin de o emoţie pe care o trăia împotriva voinţei lui, „să-nvîrtim hora frăţiei...“, dar cu bucurie, cu o stranie şi ridicolă poftă de viaţă.
    —      Patria, patria, spune către Louis ştiind că morocănosul nu va înţelege nimic din brusca lui exaltare, e această poftă de viaţă !
 26
    Louis se retrage din încăpere, lăsîndu-1 să se joace singur. Şi e mai bine aşa. Se proţăpeşte în faţa oglinzii lavoarului şi-l imită pe Dimitrie Brătianu :
    —      Dar ştiţi care e patria noastră ? Patria noastră este vanitatea, ambiţia noastră; patria noastră sînt roadele pămintului adăpat cu sudoarea românului; patria noastră este robia fraţilor noştri!
    Urdnd vocea, se îneacă, dar în timp ce-şi capătă respiraţia, rîzînd se simte înconjurat de o tăcere ostilă. Focul sfîrîie în sobă.
    Se întinde în aşternut, fără somn. „Adică între mine, conu CSochinescu şi Nicu Bălcesou există ceva comun.“ Rîde singur, ride.
    Nu stinge lumina şi nu-şi trage bine plapuma peste el şi o spuză de autohtoni flămînzi năvălesc entuziaşti. „Pe pămîntul României!“ Aprinde din nou luminările, mai mult amuzat decît supărat. „Iarba rea din holde piară...“ înteţeşte focul aruncînd doi buşteni şi priveşte cum ploşniţele se orientează spre el cu un instinct sigur. Se refugiază în fotoliu şi apar altele, ţîşnesc din stofa mătăsoasă, din tapetul vişiniu, „unde-s doi puterea creşte...“, se aruncă din tavan asupra locului unde, treptat, golit de emoţie, începe şi el să se enerveze şi să se umple de oroare.
    „Patria, cher Louis, nu e confortabilă !“
    Ar prefera acum o zi de călătorie în trăsură sau, mai ales, iatacul lui din Samos, ligheanul de porţelan alb cu şervetele imaculate şi ferestrele înalte, cu geamuri ovale, prin care se strecura soarele mediteraneean, zvonuri de păsări şi vocea lui Miss Haycock care îl cheamă pe Toto din grădină şi glasul Saşei dîmd ordinele ei gospodăreşti şi paşii mărunţi ai cameristei şi rîsul cam tembel al vizitiului.
    întinde mîna şi scotoceşte în sacul de voiaj. Trage afară singurele cărţi pescuite la întîmplare din biblioteca casei din Hissar. Istoria lui Gibbon şi poeziile lui Heine. Rămîne pustiit în faţa focului din sobă, tot scuturîndu-se de invadatoarele sale. „Şi jilav e vîntul, ţinutul pustiu. Trăsura-nglodată e-n tină.“
 27
    „Avantajul de a aparţine unei ţări mici, înghesuite între imperii, este că nu ai atît un sentiment filial faţă de ea, ci unul patern, spusese Ralet. Duioşie, blîndeţe şi nevoia de a o proteja ca pe o fiinţă fragilă, chinuită, strîmtorată.“ Sorbea încet din pahar, cu ochii pironiţi în gol. Negri rîsese arătînd spre Ralet şi intervenise : „O să te aşezi şi tu cândva din nou în poala mamei“* „E interesant, spusese el atunci urmărindu-le jocul, cum privim noi această femeie abstractă ! Sărmanul Nicu Băl-cescu o îndrăgea ca pe o iubită din adolescenţă, o femeie mai mare, mai coaptă, care zbuciumă sufletul tlnăr, îl înflăcărează, îl uluieşte prin tot ceea ce stîrneşte în el. Tu, Costache, o mîngîi ca pe o mamă bătrînă, aproape oarbă...“ „Şi tu, frate, ca pe o nevastă pe care o iubeşti, dar cu care te-ai obişnuit, care aşteaptă de la tine acţiune, virilitate, inteligenţă şi, de la care aştepţi, aş zice, să te lase în prim plan, să se dea pe ea însăşi mai în spate, ca să străluceşti, să te remarci...“
                          Capitolul II
    In apartamentul de la Hotel de France — atmosferă occidentală, puţin depersonalizată. O mobilă ce-i amintea de saloanele tinereţii lui pariziene. Se mai păstra economia discretă a epocii lui Louis Philippe şi graţioase gravuri romantice pe pereţii acoperiţi de un tapet verzui cu flori şi dungi palide, puse în evidenţă doar de licărul luminii, de reflexele aurii ale luminărilor aşezate în gi-randole de cristal. Lux desuet şi bine întreţinut.
    După o călătorie atît de răvăşitoare are în sfîrşit senzaţia confortului.
    Cînd intrase în Bucureşti era sătul pînă la scîrţîitul măselelor de pitorescul drumului. Cîmpia care nu se mai termina îi arătase deodată cocoaşa păroasă unde se găsea centrul lumii lui. Apropiindu-se, a fost trăsqit de damful putred al bălţilor. Mahalalele pitice ale iubitului său oraş i se arătaseră scîrbavnice, puţind îngrozitor.
    Era el, lăcaşul în care voia să strălucească !
    Il apucase un fel de panică, emoţia lucidă a iubirii şi dezamăgirii. Picioarele îngheţate îi atîrnau ca de plumb. Se gîndea cu cîtă încîntare îi spusese lui Alison : „Bucu-reştiul e ca un polip uriaş înfipt cu braţele lui în trupul cîmpiei. Şi cîmpia vîjîie pe la urechile locuitorilor lui şi-i face visători. E o visare plăpîndă şi fără consistenţă, dar foarte intimă, ca o bolboroseală somnolentă.“ Iar Alison, la întoarcere, mormăise : „Sălbatic vălmăşag...“
    Casele mărunte ridică fumuri umede spre un cer de gresie. încercase să se aşeze mai confortabil sub pătura matlasată şi-şi repetase îndărătnic : „E bine, sînt acasă !“
29
    Cîteva construcţii cu un cat sau două se ridicau prin pîcla iernii, risipite ici şi colo, prin vegetaţia uscată a curţilor, întinzîndu-şi turnuleţele ascuţite, acoperite cu şindrilă, ca un cioc de pasăre întins spre aer şi soare. Intre străzi, goluri de grădini, livezi, vii şi maidane presărate cu cîteva colibe, bordee şi căsuţe despărţite de gropi de nisip, băltoace, printre care fierbeau mormanele de gunoi.
    Abia de la cişmeaua lui Mavrogheni îşi venise in fire. Brusc, oraşul se înălţase suplu, viu, elegant — o eleganţă înghesuită de pecinginea hulpavă a marginilor care îşi trimiteau pretutindeni ramificaţiile obraznice. Şi urmase priveliştea liniştitoare a Podului Mogoşoaiei, mişcarea ei ca un dans legănat şi atît de bucureştean.
    Gradowicz îl întîmpinase cu o veselie discretă de parcă orice explozie sentimentală i-ar fi îndepărtat în loc să-i apropie. Sărmanul!
    Trebuie întotdeauna să-şi păstreze un colţ tainic, se plînge de munca de la consulat, die Bâclard, care, ca orice francez din Principate, a luat un aer de frate mai mare („un nenea", spune polonezul în româna lui nazală şi hîrşîită), i se plînge de liberali, i se plînge de boieri,
 i se plînge de puterile garante, de Convenţia „negarantă“, de valahi, de turci, de conaţionalii săi pe care îi stringe de prin toate colţurile şi-i hrăneşte cu o generozitate de om singur şi i se pilînge de doamna Sniadeska, „vede treburile diplomatice prea de sus“, cocoţată în balconaşul ei rotund de la Kaba-Taş (unde o văzuse el ultima oară) şi se plînge, bineînţeles, de „vremurile astea“. Apoi se retrage cu aceeaşi discreţie pentru a-1 lăsa să se instaleze, învîrtind în mîinile lui albe, feminine un gibus elegant.
    Louis cară bagajele, umple sertarele, dulapurile şi pretinde, cum numai el ştie s-o facă — scurt, ca un nobil scăpătat, servitorimii hotelului, mută de admiraţie. Il lasă în treaba lui. In micul secretaire îşi rînduieşte actele, hîrtiile şi, treptat, forfota încetează, cu acea rigiditate stânjenitoare de canţonetă: piano, pianisimo, senza parlare!
 30
    Uşile se închid, paşii se îndepărtează, afară se rupe lumina, în încăpere ard cîteva luminări pe care, mişcîn-du-se încet, Louis le stinge şi pleacă. Rămas singur, aude ticăitul ceasului aşezat pe consolă, un ticăit de animal speriat.
    Trage uşor perdelele şi priveşte strada, în ceaţa ¿serii
—   e ora la care nu se întâmplă nimic. Trecătorii par grăbiţi fără să înainteze, trăsurile par chemate de treburi fără importanţă, animalele vagabonde traversează uliţele adulmecînd leneş caldarîmul, negustorii ambulanţi îşi strîng marfia şi, cuprinşi de o febrilitate mohorîtă, o iau spre locuinţele lor, casele îşi aprind lămpile şi opaiţele. Forfota are felul acela de a fi gălăgios al omului care cască şi se întinde înainte de a-şi pune capul pe pernă. De după colţul unei cofetării intră în scenă în pas galeş un cupeu hîrbuit de piaţă, tîrît de un cal gălbui şi costeliv, semănînd cu dulăii ce amuşină trotoarele. Birjarul are o căciulă ţuguiată şi peste umeri şi-a aruncat o pătură, cîndva, odată, într-o epocă imemorială, albastră. Doarme. Capul îi atîrnă cînd spre dreapta, cînd spre stînga, balang-balang, ca un pendul cu mecanismul încetinit, marcînd un timp preistoric. Atelajul trece fantomatic şi absent prin vînzoleala serii, ca un mesager ce şi-a uitat mesajul. Biciuşca atîrnă jilavă în mîini fără vlagă. Pendulul acela ca un zgîrciog se clatină deplîngînd parcă vidul memoriei. Lent, dar implacabil, ascunzînd secretul lui şi negăgat în seamă de mulţimea cu gîndul aiurea şi nesusceptibilă la miracole, înaintează spre nimic, spre zadarnic, spre absurd.
    E în mijlocul păroasei cîmpii valahe, e în Bucureştiul lui mlăştinos, într-o casă cochetă, occidentală, puţin desuetă, în limitele bunului gust şi al luxului adevărat. Toate s-au îndepărtat de parcă nici n-ar fi fost sau nici n-ar fi fiind. O linişte intimă, blîndă cade peste oboseala lui. Trage perdelele ca pentru a se rupe dintr-o vrajă.
    Are o minte greoaie, o tristeţe greoaie. Se lasă pe cuvertura de mătase a patului, cu mîinile întinse în cruce, se răstigneşte resemnat în miezul dur al cîmpiei, stă aşa şi ascultă ceasul. Dar din plafon apare uşor, parcă stră-bătînd greu noaptea, un ochi de ciclop. Sticleşte, îl priveşte, rîde.
 31
    El se încăpăţîneaza să rămînă aşa, răstignit.
    In mintea lui, beznă şi tăcere.
    înfruntă ochiul ironic şi nu mişcă un deget. Treptat asta începe să semene a încăpăţînare. în mijlocul patului se face un vîrtej gata să-l absoarbă cu încăpăţînarea lui cu tot. Il ţintuieşte în locul acela pentru totdeauna. Şi îi e frică de greutatea propriului său trup inert. O să scape în turbion, o să cadă !
    E o linişte planată deasupra lui şi doar ochiul clipeşte răutăcios. Degetele nu mai simt atingerea mătăsii, simt o apă rece, sîcîitoare.
    Nu se gîndeşte la nimic şi nimicul se lăţeşte îngrozitor. 11 apasă. Aşteaptă tăcerea, pîndeşte privirea ciclopului. Dacă se va apropia ? Şi totuşi, e cald, e miros de cîmpie, de iarbă crudă şi umedă.
    Răstignit pe patul franţuzesc de la Hotel de France e invadat de putreda mireasmă a cîmpiei valahe. „Doamne, spune şi ocoleşte sticlirea ochiului din plafon, ce vrea ţara asta de la mine ? De ce o doresc şi de ce mă cheamă ? Şi de ce pare atît de indiferentă la venirea mea ?“ Cuvintele au dispărut, s-au topit în tăcerea şi bezna din jur. Nu înţelege nimic.
    Uşa se .pocneşte de perete, o pală de aer trece peste trupul lui răstignit şi mişcă violent perdeaua, lăsînd să intre în încăpere o vagă lumină lunară. în prag, cineva cercetează întunericul. O umbră lungă se aşterne peste covorul oriental.
    —      Louis ? întreabă ridicîndu-se în capul oaselor, deşi ştie bine că nu poate fi el.
    —   Iubite şi nepreţuite frate !
    Pantazi duhneşte a şampanie. După ce pipăie aerul în recunoaştere, îl prinde în braţele lui frăţeşti. în urma lui, indignat, cu livreaua încheiată greşit, apare Louis cu luminări    aprinse.
    —   Să te  văd, să  te  văd, şopteşte teatral mai tînărul
Ghica şi se    dă doi paşi  înapoi. Paltonul îi atîrnă      pe un
umăr, şalul    aruncat  pe  spate nu pare prea curat.      Altfel
subţire, puţin adus în faţă, dar agil şi dezinvolt. îşi flutură mîinile deasupra capului, stîrnind luminările din girandole. Să mor eu dacă nu sînt emoţionat, na !
 32
    Este şi el emoţionat, na, cine mai are un frate ca Pantazi ? I l-a dăruit Dumnezeu parcă în ironie, ÎI îmbrăţişează ca pe un copil.
    —      Te-ai cam cocoşat, observă şi-i face semn să treacă în salonaş.
    —      Grijile, necazurile... Dar ţie ce-ţi pasă ? Tu vii din lumea largă, tu vii de pe malul Mediteranei, tu vii din-tr-o insulă de basm. Tu vii din chiar cuvîntul basm ! Bei de operetă ce eşti!
    Uimirea lui de fiecare dată cînd îşi revede fratele vine din faptul că Pantazi este el însuşi fără nici un efort. Degajă atîta bună înţelegere cu propriile lui defecte încît devine seducător. Dar lasă în sufletul interlocutorului dorinţa de a-i rezista, • măcar de formă. E semnul onestităţii lui, al cavalerismului său romantic.
    Suspină, îşi lipeşte capul de umărul fratelui întors din exil şi izbucneşte :
    —      Sînt amorezat, Iancule, pînă peste urechi. Vin de la ea. Amor sălbatic, amor de tigru !
    Vorbeşte cu ochii în tavan, iluminat.
    —  Bunuiesc că nu de propria nevastă...
    —  Nuuuu ! E mercantilă, mă !
    Pe Camille, Ghica nu apucase s-o cunoască decît din epistole plîngăreţe. Aflase cum îl pescuia din aventurile lui falimentare. Cu tenacitate de fată bătrînă, spunea Bălăceanu. Il urma peste tot, îl lăsa să-şi facă damblaua şi îl lua acasă cînd simţea apropiindu-se sfîrşitul idilei. Diferenţa de vîrstă dintre ei o făcea să fie maternă şi îngăduitoare. Pînă aici ar fi fost minunat, dar Camille scria fratelui Iancu, în Samos, pentru a cere mereu bani şi iertare.
    —      Sînt amorezat de un înger, de un zîmbet blond, spune Pantazi vexat, lasă o pauză plină de miez şi pare că o şi vede pe frumoasa bălaie, parcă ar saluta-o cu politeţea lui exaltată. E fermecătoare ! Ţine capul înclinat înainte şi gîtul formează cu spatele şi pieptul o linie graţioasă care-mi taie respiraţia !
    —  E... nemercantilă ?
    —  Nu se compară !
    Valetul se uită din prag la ei, aşteptînd înţepat porunca.
33
    —  Poţi să te duci, Louis !
    —      Nu, nu, intervine Pantazi aruncînd în sfîrşit pălăria în braţele cameristului. Ai cinat ? întreabă interesat brusc de sănătatea fratelui său şi, Ia semnul negativ al acestuia, se întoarce spre Louis. Adu-ne cina. Face o pauză, apoi, competent, cere salam de Verona şi limbă afumată, caşcaval de Ementhal şi... Un Bordeaux ? Sau Voslau ? Ce preferi ? Să-ţi spun drept, pe mine nu m-ar tenta decît un muscat de Rivesalt, dar mă tem că ameţim prea repede. împinge braţele în lături şi strigă : Luciditate, vreau să trăiesc întîlnirea noastră cu luciditate !
    —  Du-te, Louis ! Pregăteşte-ne cina !
    —      Eu nu aduc Bordeaux la salam de Verona, mon-sieur !
    Uite şi Louis, vrea să facă pe expertul cu Pantazi. Se poartă ca un conte cu un poet nebun. îi face semn să iasă. Louis îşi continuă mormăiala. N-a înţeles că poate să aducă orice la orice.
    —  Individul acesta e francez ? întrebă Pantazi jignit.
    —  Un başibuzuc de origine pur galică, într-adevăr !
    —      Hm ! La noi pînă şi ţiganii s-au obrăznicit. Ne cîntă toată ziua şi seara : „Despăgubeşte-mă, nene ! :
    Imită frumos, cu har, lamentaţia lăutarilor şi rid amîn-doi pînă ce fratele cel mic îşi aminteşte de ceva vechi, prăfuit, un sentiment care s-a coclit de vrem'
    —- Umbli ca un prinţ ! exclamă sarcastic şi-şi înfundă braţele în buzunarele pantalonilor vărgaţi.
    Intre ei pătrunde răceala din timpuri uitate, frigul ce intră pe o uşă brusc deschisă spre viscol. Aşa sînt fraţii uneori. Conservă bine istoriile vechi, zîzaniile vesele şi intime, pînă la adînci bătrîneţi.
    —  Ai venit cu bani să-ţi cumperi voturile ?
    Pantazi dă din cap cu falsă admiraţie pentru ceea ce crede el a fi mica ticăloşie a noului-venit.
    —      Te lăfăi la Hotel de France, într-un apartament luxos, princiar ! Eşti beiul de Samos ce-şi sfidează conaţionalii care l-au alungat. Iată o frumoasă revanşă !
    Nu şi-a scos paltonul. îl ţine atîrnat pe un umăr. Se trînteşte pe un scaun şi-şi aşează fără reţinere botinele murdare şi ude pe canapeaua de un verde stins, argintat.
 34
    —  Aî fi fost, într-adevăr, un vodă desăvîrşit.
    Il examinează crud şi mohorît. Renunţă însă să înainteze în adversitate şi piruetează :
    —  Ştii că lucrez la ziarul lui Bolintineanu ?
    —  Am fost informat.
    —      Sînt de partea roşilor. Să ştii şi asta dacă n-ai fost încă informat.
    —  Nu mă miră.
    Pune şi el puţină batjocură în ton, cam fără chef.
    —      Prinţul de Samos îşi va trăda principiile de odinioară ? Pantazi ridică sprîncenele pe streaşina frunţii şi pare foarte mulţumit de întrebarea. încuietoare pe care a pus-o.
    —      Pot să afirm că la ’48 am lansat cîteva principii revoluţionare importante pe care le văd de la o vreme în gura tuturor netoţilor. Eu am lansat cîteva idei nobile, eu voi polemiza cu ele dacă le voi vedea prea tare strînse în braţe de nişte zevzeci.
    —      Ion Ghica le-a propus, prinţul de Samos le bagatelizează ! Ehei, cum evoluează un spirit torturat de idealuri ! Numai Pantazi săracul, el, zevzecul familiei, el, poetul fără minte, el, romanticul incorigibil rămîne consecvent cu tinereţea lui.
    —      Nu am o părere prea bună despre cineva care nu evoluează.
    —  Sînt un liberal convins !
    —      Şi-l admiri pe Napoleon al III-lea ! Cunosc speţa asta de democraţi sentimentali, adoratori de despoţi !
    Nu apucă să spună mai mult, căci Pantazi intră solemn în postura de frate ultragiat.
    —      Pe lîngă tine am făcut întotdeauna figura unui măscărici de cafenea...
    —  Crezi că eu am vrut să faci figura asta ?
    —      O, nu ! Dumneavoastră, prinţe, mi-aţi fost ca un părinte.
    N-are chef să-i amintească de nobilul gest al „zevzecului familiei“ de a-1 da în judecată pentru pretinse oneroase împărţiri ale moştenirii, după ce-i plătise datoriile pariziene. Pantazi e un generos, dar nu vede la alţii generozitatea. Ştie să risipească elegant şi irespon-
 35
sabil. Uneori simte că tocmai pentru asta îl iubeşte, pentru notele exorbitante de la croitorii francezi oare au făcut hainele unei întregi colonii române de studenţi faliţi, pentru notele de la bijutierii francezi de pe urma darurilor largi făcute midinetelor („Lasă, să aibe şi ele ce amaneta cîndva !“), pentru felul cum o luase de nevastă pe Camille („e trecută, dar e bună“), pentru notele de la pensiunile din Constantinopol şi alte oraşe orientale în timpul războiului Crimeei, din pricina meselor sardanapalice oferite ofiţerilor francezi prieteni.
    —   Recunoaşte şi tu că prea des eşti nerezonabil...
    —      Loveşte, loveşte într-un om care n-a vrut decît bine tuturor, libertate pen'tru toiţi, dragoste şi fericire ! Loveşte într-un om care a iubit şi s-a dăruit iubirii ! Loveşte într-un om care şi-a recunoscut slăbiciunile şi le-a înţeles şi pe ale altora. Un om care a păcătuit doar pentru că a fost nepriceput în afaceri... Tu preţuieşti prea mult virtutea succesului...
    Este atît de exact încît Pantazi triumfă. îşi păstrează pe un umăr paltonul şi-şi vîiră capul în gulerul lui de jder. Arată ca un motan jigărit.
    Nu era momentul să-i reproşeze nimic. Dar cînd e momentul să-i reproşeze ceva lui Pantazi ?
    Se lasă o tăcer^ cam amară. Ceasul ticăie pe consolă. In salonaş e cald, vag miros de ceai oriental şi de tutun
—   mirosul care a pătruns adînc în mobilă, în tapet, în draperii. în decembrie 1858 doi fraţi respirau acel aer stătut, rafinat şi se iertau reciproc.
    Fraţii nu sînt ca miezurile gemene de nucă şi nici ca aripile de fluture şi nici ca două mîini ale aceluiaşi trup. Dar suferă de o boală a iubirii.
    —      Hai, vorbeşte-mi mai bine despre frumoasa cu gîtul divin... spune cel mare, exilatul, diplomatul, către cer mic, artistul, frivolul. Acesta este imboldul lui ocrotitor, care, faţă de Pantazi, s-a exersat destul de înde^-lung pentru a deveni un reflex suplu, plin de voluptăţi nebănuite, voluptatea lui „hai, treacă de la mine !“ Ce triumfal apar în asemenea momente gesturile oportune !
    Pantazi se ridică, îşi lungeşte spatele, picioarele, braţele, capul se prelinge între omoplaţi, se subţiază tot ca
36
sfinţii bizantini pe pereţii bisericilor arse, paltonul atîr-nă teatral pe un umăr, pletele se amestecă nobil cu blana de jder.
    —      E o creatură de vis ! şopteşte sugrumat de emoţie, vocea vibrează: Crede-mă ! O piele pe petala de crin... „A luat cununa darurilor de la fire, mai presus de omenire.“
    —      Cine este, dragă, mă scoţi din minţi cu asemenea vorbe !
    Se aude o şoaptă hîrîită. Pantazi lasă o pauză în care îşi degustă secretul, apoi îl serveşte ca un chelner mîn-dru de platoul lui :
    —  E solistă la Opera italiană !
    —  Oh ! Puteai să-ţi alegi una mai puţin perfectă !
    „Vrei să lichidezi viciile lui Pantazi ? îl întrebase
Alexandrina. Asta înseamnă să-l lichidezi pe Pantazi însuşi !“
    —  Eşti un burghez înrăit!
    —  Ce-i rău în a fi burghez ?
    —      N-ai simţul gratuităţii şi plăcerea autodistrugerii, îndrăgostitul face un rotocol cu braţul pe deasupra capului : Ea, numai ea are „miri, blîndeţă şi dulceaţă“ şi să ştii că nu exagerez. „Cine are gust, să-mi creadă...“ Rîde, mai face un rotocol teatral şi cu aerul unei mîhniri îngăduitoare : Acum îţi zici că Pantazi n-are pic de respect pentru sine, căci îşi minimalizează propriile drame, nu-i aşa ? Eu le umflu, eu le minimalizez !
    De aceea venise el, după unsprezece ani de exil, părăsind Samosul, într-un Bucureşti frămîntat, duhnitor şi cenuşiu, ca să-l asculte pe Pantazi făcînd elogiul unei tirfe de la Opera italiană ? Lu,mea e prea largă, prea încăpătoare şi emoţiile vin, trec, se îmbulzesc. Şi asta poate fi o emoţie. Felul în care se amuză tandru de noul amor al fratelui său, îmbumbat la nasturi desperecheaţi, cu nasul fin fremătînd de pasiune, cu ochii melancolici şi cu umerii aduşi în faţă. Dacă măcar n-ar arăta negreala de sub unghii ! E aproape împietrită acolo, pare dinainte de războiul Crimeei prinsă sub marginea dură.
    Şi deodată retrăieşte momentul de demult al cortegiului lui Alexandru Ghica pe străzile unei capitale bezmetice, în vremea unui Crăciun îndepărtat, cu toţi caii
 37
albi acoperiţi de tarooarduri verzi, cusute cu fir cînepiu, şi cu blăni de vulpi roşcate şi caleştile flancate de ar-năuţi cu sumane roşii şi cu căciuli de samur. Vodă salută mulţimea prin fereastra deschisă a trăsurii princiare şi el, cu Pantazi de mină, rămaşi la un colţ de stradă, undeva unde mirosea a susan şi braga şi unde au în faţă o casă cu acoperiş de ţiglă veche, prinsă de muşchi, se holbează ca la o minune. Felul în care acel Ghica, unchiul tatălui lor, primea uralele şi injuriile mulţimii îl scotea din familiaritatea, din intimitatea lor cu lumea şi cu oamenii ! Acel bărbat care îi ciupea de obraz în semn de simpatie şi batea din palme pentru a li se aduce cofeturi şi sugiuc era expus public ca o marionetă, cu atîta neruşinare şi cruzime încît simţise nevoia să se sprijine de ceva, să-şi găsească un echilibru în realitatea imediată şi, întorcîndu-se spre micul Pantazi, îi privise unghiile negre de la mîna pe care o flutura alene, dar cu oarecare entuziasm spre cortegiul ce se îndepărta. Era acesta, într-adevăr, un semn de statornicie.
    —   O să mă însor cu ea.
    —   Iţi atrag umil atenţia că...
    —       Nu-i cazul. Iţi repet — o să mă însor cu ea. Şi cînd spun asta e ca şi cînd ţi-aş spune că mă voi însura cu însăşi Frumuseţea ! Nu pot pierde o asemenea ocazie, E rară ! Unică ! Nici în trei secole n-aş fi găsit o femeie mai atrăgătoare !
    —       Tu nu eşti un om făcut pentru însurătoare, brav amorez ! Iţi aminteşti ? Aşa ţi-am spus şi cînd ai hotă-rît să te căsătoreşti cu sărmana Camille.
    —       Ah, nu. Te rog să nu iei tonul tău cel raţional, prudent şi logic, tonul tău fratern, nu-mi da mereu peste nas cu bunul tău simţ! Am descoperit în Camille o femeie opacă — e ca o tingire coclită ! Ce să fac ? Cît trebtiie să plătesc o rătăcire de tinereţe ?
    —       Că n-o mai iubeşti nu mă îndoiesc, dar nici n-o mai respecţi, dragul meu ! De-ai şti ce scrisori ne trimite ! Pline de greşelile acelea gramaticale care ţi se păreau ţie, altădată, atît de delicioase, dar şi de jelanii. Măcar nu fă publice legăturile tale cu aceste creaturi, ce numai în imaginaţia ta mai pot fi feciorelnice.
 38
    —      Asta le reproşezi ? face Pantazi mirat şi-şi dă jos picioarele de pe canapea. Asta ? Iubite frate, toate femeile au fost odată fecioare, toate, absolut toate. E nedrept să uiţi asta cînd priveşti o femeie. Eu omagiez amintirea acelei purităţi în orice amărîtă de la colt de stradă. Intre o soţie cinstită şi o matracucă de bordel există ceva oomun : amintirea fostei lor feciorii. Eu, eu respect femeia, nu tu, nu voi, burghezii înrăiţi şi, în moralitatea voastră, impudici.
    Se ridică, îşi flutură paltonul căzut pe mînă cu gesturi retorice şi atît de convinse încît o clipă credea că-şi va lua zborul. Dar Pantazi înşfacă de pe un mic gheridon statueta Afroditei ieşind din spuma mării — o statuetă de bronz, greoaie şi etalînd forme planturoase şi energice. I-o arată triumfal:
    —      Iată-vă impudoarea ! Vă umpleţi casele respectabile cu femei goale şi faceţi pe bunii creştini.
    Rîde tare, satisfăcut. Hohotele lui sarcastice se izbesc de valurile de bronz ale mării şi de trupul zeiţei. In în-, căpere pătrunde urletul monoton al valurilor. Rămîne o vreme contemplînd acea goliciune ca un expert. îşi închide ochii lăsînd o mică fantă prin care privirea evaluează formele. Oftează şi se întoarce la lucruri domestice :
    —      Dar ăsta nu mai vine ? Mi-e o foame, zău, că aş ronţăi luminările de pe consolă. Şi sete, adaugă ridicînd un deget pentru a-şi întări demonstraţia. Se apleacă să-şi adune paltonul ce i-a alunecat, în sfîrşit, pe parchetul lustruit şi şi-l azvîrle pe un fotoliu. Nu meriţi să-ţi vorbesc despre ea, despre „2fina aiceea ce are cheia gîndului meuu. Mai bine mă întorc la politică.
    Aşteaptă un comentariu care nu vine. Se reaşează pe canapea — un şcolar pedepsit pe nedrept. Ar vrea să vorbească politică, dar nu ştie cu ce să înceapă. Saltă repede pe picioarele scurte şi-şi împinge bărbia înainte. Ocoleşte gheridonul şi vine spre el. S-a hotărît parcă s-o ia drept spre ţintă.
    —      Trebuie sa ne ajuţi să alungăm căimăcămia asta. Ai relaţii, ai influenţă la Constantinopol, la Londra. Brusc, mustrător : Stai rău cu Parisul şi Viena, dar (mag-nanim) la Londra ai o proptea serioasă care poate impune
 39
turcilor şi francezilor ce vrea. Pe ruşi poţi să-i influenţezi prin Mavros. Dă-d bătaie! Pune-ţj». tale, domaule !
    —      Asta, crezi, aşteaptă ţara de la mine ? întreabă prostit. O străfulgerare a dezamăgirii i-a strivit aroganţa. Priveşte insistent nasturii desperecheaţi ai vestei lui Pantazi.
    —      Cînd vei auzi şi vei vedea abuzurile căimăcămiei o să-ţi dai seama ce mare valoare ar avea o intervenţie de acest fel! Dacă rămînem cu Mânu şi Băleanu alegerile sînt compromise, iar domn este de pe acum, toată lumea şite, Bibescu. Ai conspirat odată împotriva lui, o să. mai conspiri odată...
    —      Eliminarea căimăcămiei ar însemna amînarea alegerilor.
    —      Se vor amîna oricum, căci va ieşi în curîmd o răzmeriţă de toată frumuseţea. Eu pe Mânu sînt gata să-l omor ! Am spus-o !
    E felul lui Pantazi de a analiza o idee : îi dă foc.
    —  Ia-o mai moale ! Vorba lui Bolintineanu :          „Dar
înţelepciunea făr-a cuteza, e ca cutezarea făr-a cugeta!“.
    —      Cineva trebuie să se sacrifice pentru ţară ! Ala nu, că are nevastă, ăla nu, că are copii etc., etc. A sosit momentul unei fapte mari, cine nu înţelege asta este un om pierdut şi-şi pierde şi ţara. De aceea sînt de partea roşilor, vor fapte mari, d-alea mari, domnule !
    Pantazi se suise pe caii cei viteji, cei aprigi şi iuţi pe care îi plăcea să călărească. Fratele său îl priveşte somnolent şi-l întrerupe :
    —  Fapte d-alea mari şi pe Nieulache Golescu-vodă...
    —      E bun, zău e bun, face oratorul, coborînd din scările armăsarului, cu o strîmbătură de îngăduinţă. E moale, e, cum zicea Taileyrand-Perigod din speţa Lafayeţilor de provincie, stimabil şi inabil, inimă mare şi spirit mărunt. Il va dirija Camera, care aceea trebuie clădită solid.
    —      Vorbeşte prin tine zeul Rosetti, poate! E bun ? In ’40 conducea cu Costache Ghica şi Ion Mânu ancheta care îl azvîrlea în închisoare şi apoi în moarte pe Mitiţă Filipescu, în ’48 era cînd de partea revoluţionarilor, cînd de cea a ocupanţilor. Ce repede uităm !
 40
    —   Era tînăr ! se strîmbă celălalt.
    —   Şi necopt a rămas.
    Pantazi îl priveşte de sus :
    —       Copt, necopt, e candidatul nostru ! Numele lui este o garanţie pentru popor, familia Golescu e respectată în ţară. In timp ce numele dumitale, şi grosolănia îl face pe fratele cel mic foarte, foarte elocvent, este pentru boieri numele unui renegat, iar pentru burghezi numele unui aristocrat...
    —       In ce constă deci rolul meu ? întrebă conspiratorul, cu sîngele în cap.
    —   Să tragi sforile.
    —   Pentru Niculache Golescu ?
    Pantazi rîde forţat:
    —   Pentru patria de mîine, domnule !
    Are dinţii din faţă galbeni şi stricaţi. îşi întinde picioarele spre sobă. Splatele adus, rezemat de spătarul înalt al scaunului, îi pune în paranteză aerele de vaporoasă agresivitate. Tonul e nou, proaspăt, acel dispreţ care vibra ca o lamă subţire atinsă din greşeală nu-1 mai auzise. Fratele mai mare înţelege dintr-odată ce anume sună ciudat în conversaţia lor : felul acela de a-i vorbi de sus al lui Pantazi îi aminteşte de tatăl lor.
    —       Boierii îţi contestă dreptul de alegător... spune „tata“ Pantazi cu un zîmbet lins.
    —   Boierii!
    —   Eşti în slujbă turcească, de.
    —   Unde scrie că e interzis ?
    —       Roata lumii, roata lumii, rîde amorezatul. Era cit pe ce să te întorci Vodă, şi iată că acum nici să alegi n-ai voie!
    Asta era ? Ghica păşeşte pe covorul moale cu precauţie, de parcă ar merge pe sticlă. Pantazi îi vorbeşte ca unui învins.
    —   Şi domnii liberali ce zic ?
    —   Aşteaptă să vadă ce faci.
    —   Aha!
    E momentul cel mai greu, cînd cineva din culise te împinge pe scenă, în lumina rampei, să-ţi reciţi rolul, să culegi aplauze sau huiduieli. „Nu e momentul să intru, încă nu.“ Aşa îi spun instinctul, deruta, jignirea. Amî-
 41
narea însă îi provoacă o umilinţă mai mare decît tonul superior luat de Pantazi faţă de el.
    Pîndeşte uşa pe care intră unul după altul Louis şi doi camerişti ai hotelului purtînd tăvile pe mese cu rotile. O lumină fără sens se lasă asupra stărilor potrivnice ale celor de faţă.
    —      Să-ţi zic una bună, rupe tăcerea Pantazi făcîndu-i cu ochiul. Alexandrina Blaremberg se mărită cu Iancu Ghyka... Pune aici, ordonă către unul din tinerii în livreaua verde a hotelului. Arată bine, nu ? îi cere părerea făcînd un semn teatral spre masa ce începe să se umple de farfurii şi pahare, de platouri şi sosiere. Ah, fromage d’Hollande, ador brînza asta puţin moale, păstoasă ! Ridică manevrînd cu dexteritate furculiţa o felie de salam : Asta nu e de Verona.
    Louis se aşează prompt între el şi masă.
    —      Este de Vestfalia. Monsieur Ghica nu este amator de salam de Verona.
    —      Ah, ah, uitasem, dragul meu, uitasem. Şi Pantazi îl bate familiar pe umăr şi-l împinge uşor spre dreapta, făcîndu-şi loc la masă. Heringi ! Să începem cu heringi. Iartă-mă, îmi cer scuze, sînt gata să îngenunchez pentru această nepermisă uitare. Sînt un monstru, o brută. Iartă-mă, dragul meu, se adresează lui Louis înţepenit în dreptul uşii, iartă-mă pentru neştiinţa mea, pentru stupiditatea mea, lipsa de gust şi de fineţe. Suit o brută valahă ! Aici sîntem într-o provincie barbară ! Dumneata trebuie să înţelegi asta din prima seară petrecută la Bucureşti. Sîntem neevoluaţi şi cîmpia noastră pute a mămăligă arsă ! O să rămîi consternat oît de primitivi sîntem!
                          Capitolul III
    „Cît de primitivi sîntem ?“
    Un soare ceţos pluteşte peste îngrămădeala caselor.
    Să se plimbe pe jos, prin Bucureşti, în prima dimineaţă a întoarcerii lui era ca şi cînd ar fi încercat să fileze cărţile spre exasperarea propriei curiozităţi — un gest de intimitate cu memoria, o complicitate cu sine însuşi. Dacă el putea avea atîta emoţie în revederea asta însemna că ironia lui Pantazi trebuia înţeleasă altfel. Sărmanul Lotus, împopoţonat în mîndria rafinamentului occidental, nu îmţelege nimic din umilul nostru rafinament. Bucuria de a te regăsi într-un oraş mic, dezordonat şi afectuos seamănă cu aceea de a fugi din vastele încăperi ale lumii în mansarda adolescenţei, unde poţi măsura în linişte distanţa dintre idealuri şi realităţi..
    Aici sînt patimi bune şi rele, inteligenţă şi virtute alături de prostie şi lene, obiecte de preţ şi mucegaiuri ca oriunde, sînt trăsuri Binder şi Clochez,. alături de care mocăneşti trase de bivoli, sînt cofetării luxoase care aduc bomboane de la Boissier sau Potel de Chabot şi braga-gerii, cîrciumi cu lăutari...
    „Oraşul acesta, îi spusese lui Wefik la Constantinopol pregătindu-1 de călătorie, are un tragism fluşturatec.! O să-l simţiţi pînă şi în ropotul copitelor pe caldarîm. Te uluieşte prin uşurinţa cu care îşi trăieşte drama... In el istoria şi-a jucat rolul ei perfid, jocul ei de uzură, cu gesturi mari, tirade elocvente şi scene dure — care însă n-au intrat în memorie, s-au şters cu grijă, jocul ei de fiecare zi în registrul atît de uman al disperării,
 43
una însă tonică, încrezătoare...“ Comisarul imperial îi replicase, revenit pe malul Bosforului, cu acel fel al lui de a i se uita în spate, peste umăr, şi a i se adresa umbrei : „Asia şi Europa îşi ating fin degetele in capitala Valahiei. La barbarie et la civilisation se balancent. Tant de luxe et tant de misère ! En vérité, l’âme se navre et l’illusion s’évanouit. L’enfer est trop près.“
    Acolo nu era casa aceea, aici este Teatrul cel Mare, dincolo a apărut un palat, dincoace a dispărut o dugheană, Sărindarul s-a restaurat rău, foarte rău, casa Bossel pare turtită de vremuri, librăria lui Rosetti aduce a brocanta.
    „Bucureştiul, îşi spune, nu este un oraş care să te aştepte, care să te bucure prin fidelitate. Pentru orice absenţă eşti pedepsit. Dorinţa de a-1 revedea stimulează în mintea oricărui exilat imaginaţia şi, de departe, te îndrăgosteşti de el ca un bătrîn de propria lui tinereţe. Şi tocmai această căldură a fanteziei îţi este dezamăgită la întoarcere. Casele, dacă ţi se păreau prea mari, descoperi că sînt doar modeste, grădinile, dacă ţi se păreau în închipuire stufoase şi haotice, afli că sînt doar lăsate vraişte — ceea ce aici, pe malul Dîmboviţei, ajunge să fie un stil.“
    Un oraş peste care au trecut în valuri micile interese şi marile apatii naţionale, vîrtejul orgoliilor şi cruzimea nepăsării.
    In dreptul unei porţi, o femeie cu părul legat în batic albastru mătură îndîrjit pietrişul, ridicînd vălătuci de praf. Peste rochiile ■— multe — şi peste jacheta împletită îi atîrnă un cojoc lung, nici ţărănesc, nici domnesc, un fel de flendură îmblănită care îi strînge fustele creţe în jurul trupului. Cîntă pe nas o melodie lălîie. La zgomotul paşilor lui, îşi ridică spinarea. O privire de nebună.
    De sub un gard, un pisic roşcat şi tărcat se prelinge firav, miaună spre el şi dispare intr-un şanţ. Mai încolo, un negustor îşi deschide dugheana cu mult tămbălău.
    Trece pe lîngă casa Floreştilor. Livada de piersici de Constantinopol alunecă blînd spre malul Dîmboviţei. Luxiţa se uimea, îşi dădea ochii peste cap, se indigna
 44
şi parlamenta în salon cu trimişii poliţiei, cu Bibescu, iar fraţii revoluţionari se risipeau printre copacii cu miros dulceag de lemn oriental sau, cînd locul era înconjurat, prin pivniţele boltite, pline de troace. Se aşezau pe cuierele cu încuietori metalice şi pe jilţurile putrede cu spătar înalt — respirau cu sufletul la gură, pufnindu-i rîsul cînd Voinescu sau Alecu Golescu apăreau, la lumina unei luminări palide, îmbrăcaţi în hainele femeieşti găsite într-o ladă.
    Era vremea cînd consulul Kotzebue se plîngea că nu va mai mînca ouă de Paşte la Bucureşti, şi Bibescu făcea pe dracu în patru să-l asigure că e linişte pe malul Dîmboviţei. Luxiţei îi plăcea să conspire. Era vremea cînd toată lumea conspira.
    Un ţăran cu cobiliţa balansîndu-i pe umăr traversează uliţa îngustă. Calcă săltat sub povară şi priveşte doar pietrele pavajului.
    Totul e la fel şi nu e.
    Unde-s casele Dudescului ? Ale Văcăreştilor, Curtea Veche ? Curtea arsă ? Ruine... Ce plăcut este să te lamentezi în ritmurile unor poeţi atît de romantici...
    Ba, uite că nu sînt ruine. Peste vechile fundaţii clădiri noi, prăvălii şi garduri şi străzi înghesuite. Fiecare clădeşte cum vrea. Peste casa Văcărescului s-a aşezat casa baronului Bellu; casa lui Manolache Brânco-veanu, unde au stat oaspeţi de toate mărimile şi de toate neamurile, de zece ori zidită şi răszidită, de a fost palat, cazarmă, spital sau ruină, nu mai e nimic. Un maidan. Un maidan răzbunat. Parcă ar ofta pe acolo pămîntul.
    Bucureştiul este un oraş drag tocmai prin infidelitate, prin suita de surprize pe care ţi le tot face. Nu este ca Viena, Paris, Londra sau Roma, unde mîna artistului şi a arhitectului a atins relieful şi timpul a lucrat în favoarea lor, unde fiecare generaţie a împodobit spaţiul cu tenacitatea şi migala celui ce vrea să desăvîr-şească o operă unică pentru ca aceasta să supravieţuiască şi să devină istoria însăşi. Oraşe care s-au făcut în timp, cum se face o operă de artă, parcă avînd un proiect pe care mii şi mii de oameni se apucă la timpul lor să-l împlinească. Aici totul s-a prefăcut în ruină
45
de cîte trei ori pe secol, aici sentimentul deşertăciunii e viu, izbăvitor şi nu mai lasă regrete. Se construieşte pe nisip tocmai ca să nu dăinuie, cu încăpăţînare şi grandioasă gratuitate, pentru a nu avea cei ce vor distruge mîndria devastatorului, a vandalului. Valahia însăşi pare că trăieşte doar în ciuda imperiilor limitrofe!
    „Valahia nu-ţi permite să fii vanitos.“ La remarca aceasta Alison, cu cinismul lui suplu, îl invitase rîzînd să devină englez. A fi prin adopţiune britanic prezenta oarecare avantaj numai în Orient. „în capitala Angliei aş avea aerul unui orfan luat din milă de o nonagenară. La Constantinopbl, pot face pe englezul improvizat, aici orice impostură este posibilă, dar în patrie asta ar trezi trufia naţională a vreunui parvenit lipsit de merite şi făcînd din originea lui autohtonă unul.“
    Inima Bucureştiului pulsează monoton.
    Lumina se ridică încet.
    Traversînd din faţa turnului Colţei spre biserica Doamnei, trecînd aproape de colegiul Sfîntul Sava, chinuit de amintiri pitoreşti, este trezit la realitate de un spectacol căruia nu-i lipseşte nimic pentru a fi simbolic.
    Noroiul care i-a năclăit ghetele în această plimbare matinală este supus unui ritual delicat de către un umil lucrător al primăriei — un amărît încălţat cu nişte cizme găurite, zdrenţuite şi legate cu sfoară peste glezne şi înfăşurat într-o tohoarcă peticită, numai franjuri şi moaţe. Distinsul funcţionar al administraţiei locale posedă şi un tomberon tras de doi cai costelivi. El are sarcina să pună glodul moale şi umed în butoiul pe roţi. Şi o face cu zel moderat, căci nu dau turcii, şi cu o oarecare indiferenţă poetică. Se apleacă, se îndoaie din şale, scîrţîie lopata prin noroi şi o poartă apoi solemn spre trăsurică. La întoarcere, profită de lipsa poverii şi oftează, se scarpină în cap, se sprijină în coada lopeţii şi mormăie ceva, ca un descîntec.
    E linişte, e pace, e frig.
    Nu totdeauna poţi să spui că omul este un animal neadaptat.
    In sunetele clopotelor anunţînd o nouă zi, într-un Bucureşti gata de prefaceri modeme, un om îşi împlineşte melancolic misiunea. Bunăvoinţa lui nu poate fi
 46
pusă la îndoială, răbdarea lui este incontestabilă, numai lopata, ah, acest mic amănunt, acest derizoriu amănunt al vieţii, al societăţii noastre, este plată, domnilor şi doamnelor, complet plată, ca o scîndură. Un detaliu stupid şi esenţial. Noroiul se mută din rigolă în mijlocul străzii, curgînd încet, implacabil tot în rigolă, lopata nu poartă nimic în farfuria ei dreaptă şi linsă, totul se scurge vesel, se răsfaţă cu stropi masivi. Tomberonul rămîne veşnic gol, dar omul înaintează, pritoceşte alt colţ al capitalei, nu se uită în urmă ; în ritmul lui lent şi sigur va ajunge la locul de destinaţie şi se va face că zvîrle noroiul aşa oum se face acum, sublim în calm şi visătorie, că îl adună. Glodul, Glodul Suveran, Marele Glod, rămîne stăpîn pe situaţie ! Viaţa îşi urmează cursul. Enervant, sîcîitor, magnific !
    Omul muta noroiul de colo colo tenace, serios, cu minţile, cîte le are, în altă parte. Este un noroi care nu-i aparţine, este o sarcină pe care i-a dat-o altcineva. Totul este să-ţi faci treaba. Iar treaba lui nu este să se gîndească la lopată !
    Ghica îngheţase şi obosise. Totuşi, simte că pluteşte în spaţiul unei emoţii abia stăpînite. Al unei emoţii pe care o ia chiar ca pe o datorie. „Lopata, domnilor, lopata ! “
                          Capitolul IV
    Ion Mânu are picioare scurte. Peste picioarele scurte creşte întotdeauna un pîntec rotund. Ochii mici de o bunătate tandră nu mărturisesc deloc onestitate. Ca orice om care posedă bunuri nenumărate, are o înaltă stimă faţă de sine şi o stăpînire a firii demnă de invidiat. Nu i se poate întîmpla nimic grav. Cînd i se reproşează averea spune : „Orice om este un bogat în perspectivă“ şi găseşte acest răspuns foarte subtil. Banii îl inspiră. Adoră să pălăvrăgească despre datoriile boierilor şi mai ales despre ceea ce li se datorează. Ii place să fumeze ţigări de Havana şi să bea cafea martinică. Dar mai mult şi mai mult îi place puterea. Un viciu de tinereţe. „Nu există lege, ci doar un arbitrar înţelept! Au dat jos boierii giubeaua, anteriul şi tombatera, dar au rămas fideli fanariotismului şi levantinismului. Şi cine ştie cît vom mai fi credincioşi acestor virtuţi feudale !“ Mânu cunoştea bine acest caracter ciudat al locului. Chiar dacă istoria l-ar fi contrazis nu i se putea întîmpla nimic grav.
    Caimacamul stătea ţeapăn în fotoliul puterii sale trecătoare.
    —  Am un principiu în viaţă : combat revoluţia.
    Şi cînd spune asta pîntecul rotund se cutremură. O satisfacţie nemeritată, căci domnia-sa a contribuit la declanşarea revoluţiei, a provocat-o, a îndîrjit-o cum poate nu a reuşit nici unul din capii ei. Uneori un duşman detestabil este un factor de solidarizare mai eficace decît un conducător ambiţios.
48
    Ghica îi replicase strecurîndu-şi privirea pe sub pleoapele căzute :
    —      Dar foarte multe forme politice actuale îşi au rădăcina în solul revoluţionar: Franţa, Belgia, Olanda, Grecia şi la urma urmei Anglia însăşi. Nu daţi dovadă de simţ practic rămînînd adeptul unei politici rigide. Mai ales că la noi nu mai e vorba de o revoluţie, ci de un lung şir de reforme piaşnice. Orice guvernare modernă trebuie să se bazeze pe consimţămîntul celor guvernaţi.
    —      Dumneata vorbeşti de parcă ai trăi în vestul Europei ! Aici, la noi, trecutul se uită repede si se repetă
foarte des:-----              "   "            "             “
” „Cum să trăieşti într-o lume în care totul se plăteşte ?“ fusese întrebarea care aruncase pe tineri în revoltă şi care dăduse adulţilor posibilitatea de a-şi justifica eşecurile sau laşitatea. „Comment vivre dans un monde ou tout se paie ?“ uriaşe Ghica însuşi către tatăl său căruia resemnarea îi alcătuise o falsă indiferenţă. „Să nu crezi că principiul capacităţii aplicat în promovarea socială nu are cinismul lui, replicase bătrînul. Atîta timp cît descendenţa îţi asigură puterea, lupta este mai leneşă, cînd averea va deveni criteriul de bază, lupta va deveni cumplită.“
    —      E bine cînd un guvernant îşi sprijină opera pe realitatea existentă — spune fără să-şi mişte privirea de pe pîntecul cel rotund al caimacamului — şi nu pe mentalitatea părinţilor săi.
    Vizita protocolară se asprise văzînd cu ochii. Plecase mîhnit de siguranţa lui Mânu şi de promisiunile lui prea amabile.
    Seara, caimacamul povestise unui cerc de prieteni cum decursese conversaţia. Toţi se apucaseră să numere proptelele turce şi englezeşti ale beiului de Samos. „E un intrigant!“ „Rece şi alunecos !“ „Invîrte el ceva pe aici!“ Iar caimacamul trase concluzia :
    —      Orice revoluţionar păstrează chiar şi după cuminţire un aer impertinent.
    Era firesc să spună asta el, care nu-1 putea suferi nici pe Napoleon al III-lea pe motiv că legitimase parvenismul. Chiar sir Bulwer, cînd fusese la Bucureşti, îi spusese că
 49
împăratul francezilor nu e decît un burghez gentilom, împărtăşea această opinie, deşi fiul său adora în taină pe celălalt Napoleon. E adevărat, ca strateg !
    „Jean Ghica est de ces morts qu’il faut tuer sans cesse. Crezi că l-ai strivit o dată şi reapare de două ori mai puternic.“
    Cînd se uita pe fereastră, în piaţa mică a vorniciei, Ion Mânu se ridica în vîrful pantofilor. Vedea în fiecare trecător un conspirator, un „ultra“ liberal, şi din fiecare trăsură simţea îndreptîndu-se asupra lui ţeava unei puşti carbonare. „Ce vremuri!“ Avusese parte de vremuri zbuciumate de cînd se ştia, la putere însă nu renunţase şi chiar se menţinuse cu o dexteritate demnă de invidiat. Ţiganii îi cîntau pe la răscruci, în batjocură : „De-aş mai trage cîte-am tras, eu de tine nu mă las ! “
    In seara aceea, totuşi, a spus prietenilor ceva care a stîrnit mirarea.
    —      Prieteni, omul acesta nu mai e periculos ! A vrut domnia şi de cînd n-o mai poate avea nu mai ştie ce să vrea...
    Şi vorbele lui se răspîndiră. De la caimacam la miniştri, de la miniştri la foşti miniştri, de la aceştia la boieri, de la boieri la fiii de boieri, de la aceştia la liberali, de la liberali la moderaţi şi de la moderaţi la Ion Ghica însuşi, care a simţit pentru prima dată că şi de el se poate rîde.
    Nu privea această experienţă cu uşurinţă. Tocmai el, arbitrul ironiei în saloanele lui sir Canning ?
    în acelaşi timp, în alt salon bucureştean, Rosetti analiza meditativ :
    —      A plecat revoluţionar, ferrri, antrenat de revoltă şi animat de idealuri mai mult decît de raţiune. La Cons-tantinopol, locul şi oamenii cu care se aduna şi cu care coresponda l-au făcut moderat. Eu îl stimam înainte de sfînta noastră explozie, căci era înţelept, dar era şi nebun. A devenit prudent, diplomat şi turcofil. Şi iată-1, revenit, crispat de un eşec personal, uitîndu-şi răzvrătirile şi ne-ştiind în ce tabără să se aşeze : în cea în care se află vechii lui prieteni, sau în cea în care se află vechii lui duşmani. Un rebel a ajuns un oportunist, un carbonar
 50
a ajuns un individualist puţin pedant cu propria lui independenţă. Să deplîngem, fraţilor, pierderea unuia din-tr-ai noştri !
    —      De cînd nu mai are pasiuni înalte nu mai are nici vitalitate, spune Brătianu.
    Cuvintele lor trec de la liberali la moderaţi şi de la aceştia la fiii de boier şi de la fiii de boieri la miniştri (foşti sau actuali) şi de la aceştia la Ion Ghica însusi.
    In ziua de 28 noiembrie, caimacamul nu s-a aşezat ca de obicei lîngă fereastra salonului său, ci pe un fotoliu de lîngă bibliotecă, lăsînd uşa cabinetului de lucru deschisă. Cînd îşi face siesta citeşte gazetele franţuzeşti şi nemţeşti, trage un fum, soarbe din cafea o înghiţitură scurtă, parcurge un paragraf şi, încet, încet adoarme. îl trezeşte de data aceasta un zgomot de geamuri sparte şi un bufnet sec. Nu se mişcă. Gazeta alunecată pe parchet se ridică uşor parcă luată de vînt şi se îndepărtează de picioarele lui cele scurte. Aşteaptă. O bubuitură zguduie ferestrele şi uşile casei. Apoi se lasă tăcere.
    îmbrăcată în rochie de catifea scorţesă cu garnitură de moires antiques, doamna Mânu intră în cameră, vede ravagiile, face : „Ah !“ şi leşină. Servitorimea se buluceşte.
    După cîteva ore, omul cu picioare scurte îşi face apariţia la operă smulgînd aplauzele lojilor pentru curajul său.
    Poliţia scotoceşte casele, urmăreşte trecătorii, arestează pe te miri cine, stă pe la colţuri de stradă.
    Providenţială bombă !
                          Capitalul V
    Sala teatrului zumzăie înăbuşit. Crinolinele revărsate în loji par pernele pe care se odihnesc bijuterii multicolore. Zîmbete subţiri şi gesturi discrete. Ironii dulci trec din gură în gură. Viaţa e lux, ispită şi trăncăneală. Evantaie înfoiate, lornioane, sticlind mărunt ca nişte licurici. Fericire vaporoasă şi inconsistentă şi mulţumirea tuturor că mai pot gusta plăcerea acestei inconsistenţe. „Sîntem martorii unei istorii capricioase !“
    îi plac locul, atmosfera, luminile oblice ale candela-brului, confuzia spaţiului, îi place senzaţia acelei concilieri de scurtă durată cu lumea. De fapt, este contactul cu suprafaţa ei moale, parfumată. Aici se învaţă eum să-ţi tragi mănuşi fine peste mîini păcătoase. Rîsul e sănătos, trece peste nelinişti. Chiar şi un simulacru de exuberanţă prinde bine „în vremuri de încordare naţională“.
    In loja cumnatului său — poate viitorul Domn, poate nimic — se pălăvrăgeşte cu tîlc. Ultimele evenimente sînt sfîşiate elegant. „Cîtă graţie a culorii şi cum ne dau toate peste nas !“ Jean Cantacuzino l-a invitat şi pe Gri-gore Alexandrescu şi societatea valahă prezentă îi invidiază, căci miezul bîrfei fine este aici, lîngă ei. Poetul ţine în mînă bagheta magică. Cînd au venit să-l ia cu trăsura de la Hotel de France, îl avea pe Alexandrescu în vizită. Acesta tocmai se plîngea „prietenului risipitor“, întors din exil : „Păcat, mare păcat că nu mai eşti pe covor pentru domnie ! Aş fi putut crede şi eu, scepticul, în progres! Cu. cei ce se înghesuie acum ce mă fac ?
 52
Bătrînul Ghica numai cînd mă vede ridică degetele răşchirate în semn că doar după gratii mă acceptă, Bibescu are o conversaţie plăcută, nimic de zis, dar va folosi Convenţia pentru a-şi tapeta salonul intim, iar Ştirbey iubeşte tronul atît de afurisit de tare încît nu cred să mai poată avea şi alte sentimente patriotice. Restul pretendenţilor... viguroase vanităţi deşarte. Cresc ca buruienile ! Totul e tăcut şi jalnic, cum spun chiar eu într-o poemă celebră.44 Zîmbise cu ochii pierduţi pe fereastră şi, făcînd un semn că şi-ar fi adus aminte de ceva de care era încă uimit, reluase : „Ah, da, cumnatul dumi-tale, Cantacuzino, e bun, e cuminte, are multe calităţi şi doar două defecte, e fiul tatălui său şi ginerele lui Mavros !“ Ghica nu încearcă să-l reabiliteze : „II serait ridicule de nier Ies contradictions ?u „O, nu, însă nu se bate nimeni în spatele unui învins. Cantacuzino pare de pe acum un domnitor care a abdicat de bunăvoie.44 Şi iată-1 în uşă, înalt, sobru, nervos şi studiat în gesturi. „M-aş bucura, poete, dacă mi-ai face onoarea să mergi cu noi...44
    Alexandrescu, ponosit dar înflăcărat, vrea să se facă agreabil Măriei. Ceea ce, surprinzător, nu este greu. Poartă o rochie foarte elegantă din muslină de mătase bleu japonais, cu un larg volan de valenciennes, iar umerii goi şi-i acoperă cu o capă de hermină. Părul negru alunecă ferm peste urechi, prins la ceafă de panglici şi ace de mărgean. Seriozitatea ei, atît de potrivită cu cea a soţului, părea pînă deunăzi imposibil de înfrînt. Apropierea momentului decisiv al alegerii îi relaxase ambiţia şi, flexibilă ca înaintea unei premiere pentru care a făcut multe repetiţii, se simte bine în prezenţa lui Alexandrescu. „Treceţi-mă pe lista admiratorilor dumneavoastră44, îi spusese acesta stînd rigid pe canapeaua trăsurii. „Credeţi că am început că colecţionez ?u întrebase ea şi faţa i se ascuţise atentă. „E la modă, toată lumea adună azi cîte ceva : argintărie desperecheată, portrete de familie, icoane vechi, pietre antice, monezi, hrisoave mucede. M-am gîndit să colecţionez şi eu, se lansase poetul, am început cu eşecurile şi cîinii. Mai mult nu-mi dă mîna !44
 53
    Alexandrescu nu povesteşte despre sine decît carica-turizîndu-se, cu sentimentul singuraticilor că ceea ce le este propriu nu poate fi comunicat. In prezenţa lui apare un aer de blinda egalitate ironică, de camaraderie intelectuală, care relativizează ambiţiile sociale. Privirea lui condescendentă faţă de întreaga umanitate îi aşează pe aceeaşi treaptă, solidari în jurul inteligenţei şi dezinteresării. Nu are nimic din acel paria subtil care face pe măscăriciul protipendadei. Rîsul lui nu este dezonorant. Stă pe scaun, înghesuit în lojă, cu mîinile îmbrăţişîn-du-şi genunchii şi-i ia pe cei de alături complici la seninătatea crudă a mizantropului. Faţa suplă, musculoasă, încadrată de părul albit la tîmple, retras deasupra frunţii în două largi golfuri, trăieşte mai mult din expresia ochilor adinciţi în orbite, de o fixitate a pupilelor care sfredeleşte realitatea cu plăcere şi lene. O lene pe care nimeni n-ar vrea-o îndreptată asupra sa. E caustică!
    Ghica se uită la el, fără să-şi dea seama de ce, ca la un obiect al trecutului. A rămas acelaşi. Atît de acelaşi încît pare scos direct din amintire, dintr-un 1848 îndepărtat, cînd îi ura drum; bun spre feericul Stambul. Este singurul acelaşi din cîţi a revăzut.
    —      Distinsă doamna — poetul şi-a părăsit poziţia contemplativă, nu şi plictisul, şi învîrte solemn lornionul— în această privinţă nimic nu mă poate clinti în temeini-cile mele suspiciuni. M-a împovărat natura cu o trăs-nitoare putere de pătrundere morală şi nu vreau să păcătuiesc prin excese de încredere, mă feresc ca de dracu ! Mânu şi-a aruncat singur bomba în casă. Pe altcineva capabil de un asemenea gest gratuit nu mai văd printre noi...
    —  Monsieur, vous etes trop sceptique...
    —* Scepticismul lui este unul exclusiv stilistic, spune Ghica.
    Vocea îi sună în căuşul lojii înfundată, puţin prăfuită ca tapetul de velur ce-i înconjoară. Poetul se înclină spre el şi-i zîmbeşte de parcă în vîrtejul gavotei ar fi ajuns din nou înaintea perechii sale.
    —  Stilul este o strategie socială, domnul meu !
    —      Ii vedeţi pe cei doi mitocani ce sprijină coloana din dreapta stalului ? întreabă Cantacuzino.
54
    —      Vai, ce distinşi sînt! exclamă Maria cu evantaiul în dreptul gurii. Au haine nou-nouţe şi, ce ciudat, la fel croite ! E cumva noua poliţie secretă a lui Brăiloiu ?
    —      Doamne, ce naivă puteţi fi ! Chiar nu vedeţi ? Asta e vechea poliţie secretă a lui Alexandru Ghica, care a fost preluată de Bibescu, care a fost folosită din plin de Ştirbey şi adaptată împrejurărilor de faţă, spune Ale-xandrescu. Există o oarecare împrospătare a personalului — imberbii aceia de colo, care lucrează amarnic.
    —      »Har Domnului! Ticăloasa căuzaşilor breaslă e foarte rar neamului nostru odraslă !“ recită Ghica.
    —* Mai sînt doi în faţa lojei lui Rosetti...
    —  Se mişcă pezevenghii! Asta e o inovaţie ?
    —      Voi aţi uitat de atentat, se indignează cu chicot Maria Cantacuzino.
    —      Aveau nevoie de scena asta de roman foileton ^ca să-şi justifice porcăriile, abuzurile, spionlîcul. Ca să amîne, eventual, alegerile, spune Cantacuzino împingîndu-şi bar--bişonul cu o mişcare de o falsă dezinvoltură.
    Cortina luminată pe jumătate de luminările înşirate pe rampă îi încadra somptuos profilul. „Indignare distinsă, potrivită cu un tron de pluş ! “
    —      închid ochii şi o văd pe doamna Mânu, ce frumuseţe a fost, oh, ce frumuseţe, un adevărat blestem ! Şi „belă, graţioasă, ca astra tremurîndă“, cum ar spune colegul Depărăţeanu, o văd intrînd în salon şi leşinînd la vederea ferestrei sparte.
    Alexandrescu închide ochii, se schimonoseşte a încîn-tare :
    —      Mai văd şi cucoanele înghesuindu-se în budoarul ei de fostă frumuseţe, pentru a o întreba de sănătate ; le văd cum stau la coadă, se ţin una de fusta celeilalte, şi ce mătăsuri, ce volane, ce bonete neliniştite ! Aduc minuscule buchete de cerceluşi şi azalee pentru a lua notă doamna caimacam de bunele lor intenţii.
    Pe Ghica conversaţia îl seduce prin supleţea ei vătuită care dă intimitate vastei forfotiri a sălii, protejează micul lor grup, păstrîndu-1 totodată în mijlocul furnicarului : aristocraţie obosită, orientală, burghezi stăpîni pe viitor, parveniţi, oameni de lume, frivole, diplomaţi
 55
străini, işlicari prăfuiţi şi Grigore Alexandrescu dominînd istoria, prezentul, cu vocea lui guturală. „Se vede că-i place se fie ascultat din amuzament. îl incită pentru că nu trebuie să-şi ordoneze ideile pentru a capta simpatiile. E ca D-zeu, care priveşte de departe, de foarte departe lumea. Merită ! Rezultatul pare a fi un straşnic dispreţ. Numai poeţii pot sfida astfel, din perspectiva eternităţii !“
    —      Poate că biata femeie nu ştia că afacerea este înscenată, dă Maria s-o apere, fără elan, mai mult pentru a stîrni ironiile poetului, pentru a-i stimula verva. îşi potriveşte mereu perdeaua părului de pe frunte cu degetele ei subţiri şi aspre.
    Ştie să nu confunde ironia cu sinceritatea.
    —      Să fie domnul caimacam atît de cinic ? întreabă Alexandrescu.
    —  Poate a sperat o clipă să-şi vadă soţul rănit...
    —  Să fie doamna caimacam atît de cinică ?
    Alexandrescu este încîntat de răutăţile delicate ale
partenerei sale şi o încurajează.
    —  încă o comedie !
    —      Nu a fost rănit decît plafonul, s-au prăbuşit stucaturile meşterului Giacometti, intervine Ghica arătîncl cu mîiia candelabrele teatrului.
    Sus, deasupra capetelor lor, pluteşte o tăcută aşteptare.
    —      Se zice că au lăsat trei zile camera neclereticată ca să se vadă paguba. Sacrificii pentru patrie ! Maria o imită pe doamna Mânu cu oarecare dexteritate, dar prea sobru : femeie rece, arcuită energic în corset, visînd încă iubiri romantice.
    —      Numai Colquhoun mai dă crezare unui atît de jalnic atentat î „Une forte capsule de cristal, chargee de poudre, en forme de bombe...“
    —  A se reţine : wen forme de bombe“, e de tot hazul!
    —      Are fantezie. Să compare capsula asta balcanică, orientală şi nevinovată cu atentatul lui Orsini î Mânu şi Louis Napoleon ! Bătrînul scoţian face pe nebunul : „Un infame plagiat...“
    —      Ah, dacă domnul Mânu ar fi fost rănit, da, sau dacă ex-frumoasa doamnă Mânu ar fi fost măcar puţin
56
răvăşită, da, aşa da ! Mais ils sont sains et saufs, Ies maladroits !
    —       Cest un grief qu’on ne saurait leur pardonner ! suspină poetul şi Ghica alunecă spre scaunele celor doi şi se apleacă perfid, conspirativ :
    —       Vă ofer o altă ipoteză : îl văd pe Manu-fils îndo-pînd sticluţa cu pulbere şi praf. E pe măsura talentelor sale militare, spune cu o bruscă inspiraţie.
    Manu-fils, chip lătăreţ, cap de greier negricios, cu urechi alungite ca nişte antene, cu nas bont şi nări largi. Iubeşte pînă la pierderea minţii pe Napoleon „ăl bătrîn“, cum ar zice Pantazi. Ca strateg !
    Ioan Cantacuzino plusează cu o mină serioasă :
    —       Să ştii că e posibil ! Are o minte născută pentru îndrăzneţe mistificaţii !
    —       Asasini, se adresează Ghica sălii înăbuşite în zgomote muzicale şi şoapte, cine sînteţi voi, de fapt ? Lasă o secundă invocaţia să-şi facă efectul, apoi mormăie : Da, e Manu-fils, adeptul Cabalei care zice : cedează dorinţei şi numai astfel o purifici !
    —       Doamnelor, domnilor, se ridică Alexandrescu, per-miteţi-mi să mă duc să împrăştii vestea. Veselia lui, ca de obicei, e forţată, împinsă spre prăpastie pînă aproape de prăvălire. Răceala ascunsă în exuberanţă şi un dramatic refuz al ipocriziei naturale, care îl scot din circuitul social făcîndu-1 ineficient, îi dăruie în schimb o forţă respectată din frică, din teamă de adevăr. Numai el poate descoperi cu mîhnire veselă impostura, numai el poate dezvălui inconsistenţa lucrurilor sub masca unei sincerităţi bine jucate.
    —       Staţi jos, o difuzaţi în pauză, porunceşte Maria. Mi-aţi dat voie să vă colecţionez, trebuie să vă supuneţi !
    Pe gîtul subţire îi alunecă un colier de ametiste siberiene. Unul la fel are Alexandrina. Fetele Mavrului nu poartă decît bijuteriile primite de la părinţi, cu o trufie pe care gura spurcată a Pulheriei Blaremberg o numeşte de parvenu. Averea soţilor — şi a lui Cantacuzino este remarcabilă — o tratează cu indiferenţă. Cultul pentru delicatele plăceri ale sensibilităţii moştenit de la general se ascunde în discreta interioritate a Saşei, în timp ce
 57
    pofta lui de autoritate în orgoliul energic al Măriei. Ea e de partea acelor vicioşi, pentru care plăcerea e mai puternică atunci cînd sfidează.
    Cele două perechi de agenţi bine costumaţi se risipesc în sală. Unul poartă lornionul ca pe o furculiţă, a şi-l băga în ochi i se pare supremul sacrificiu civic. Altul s-a aşezat pe un scaun gol în faţa lojei lui Dimitrie Ghica! Acesta se uită la el lung, atrage atenţia celor din jur, caută în celelalte loji simpatizanţi şi un hohot dezlănţuit însoţeşte bobîrnacul cu care beizadea Mitică zvîrle în ceafa spionului un cocoloş de hîrtie, în timp ce cu distincţie salută pe Maria Cantacuzino şi compania.
    Se sting luminile. Şeful de orchestră, puţin adus şi strîmb, apare în fosă. Are o coamă albă, rătăcită pe spate. Aplauzele se adună cu sunetele de acordare a instrumentelor într-o stridentă zăpăceală.
    —      Cît tărăboi pentru o sticlă de cerneală, îndesată cu pulbere. A cerut o anchetă drastică, va cere măsuri drastice, poate şi amînarea alegerilor şi poate chiar numirea domnitorului de către turci, şopteşte Ioan Cantacuzino.
    Acea suprafaţă moale, parfumată a lumii se sparge sub presiunea severităţii lui Jeannot. Frivolitatea conversaţiei Sg arată deodată în toată sălbatica ei nimicnicie. Ghica e mîhnit de felul cum au fost chemaţi la ordine. Nimic nu mai are strălucire. Totul e searbăd şi sec. Pînă şi Alexandrescu zîmbeşte amar unei copile cu rochie de un alb imaculat din rîndul al doilea de loji.
    —      Lui Beclard şi lui Colquhoun, lui de Giers şi Meu-sebach, încearcă Ghica să-l liniştească pe Jeannot, trebuie să li se ridiculizeze masiv istoria atentatului — subliniază cuvîntul ridicînd un deget spre plafonul lojei şi-l repetă adresîndu-se tuturor, imitîndu-1 pe Pantazi, masiv, domnilor ! Pentru ca lui Mânu să-i fie ruşine să mai amintească de el. Lasă o scurtă pauză ca să pregătească efectul denigrării : Nici nu era o bombă, era ceva en forme de bombe, adică o petardă !
    Muzica le acoperă hohotele.
    Ironia e o formă de teroare, un fel de a domina. Ce plăcut !
    Alexandrescu i se asociază :
 58
    —  Joc de artificii în casa caimacamului!
    —  Pe cînd el îşi bea cafeluţa, se vîră Măria.
    —      Oho, iubite prinţe, cît de tare ne lipseai! De ce n-am spune că aşa-zisul atentat nu e manifestarea, puţin cam exagerată, e adevărat, a unor simpatizanţi!
    —      Şi, totuşi, domnul Rosetti recunoaşte a fi fost în sticluţă pulbere şi pietricele, spune Maria la urechea lui şi-i atinge moale mîna. De unde ştie atît de bine acest domn ?
    —  Face vrăji, nu ştiaţi ? E profet !
    —      Cred că a avut o premoniţie, căci a scris articolul înainte de a se lansa petarda...
    —      A ticluit-o bine domnu Mânu, revine Cantacuzino serios, necontaminat de verva celorlalţi. Abate atenţia de la depeşa lui Fuad, de la problema anulării proaspetelor numiri administrative, de la ilegalităţile şi scandalurile pentru care a fost admonestat pînă şi de turci, pozînd în victimă...
    Peste ultimul cuvînt cade, ca o ghilotină, acordul dur al alămurilor.
    Conversaţia agonizează din pricina uverturii, devine gravă şi fără haz.
    —      Vor să ne dea înapoi. Vor să ne arunce în ridicolul de care abia scăparăm, continuă Cantacuzino.
    Ghica se uită la el cu un zîmbet plictisit. La ce fusese necesară revoluţia, pe care Cantacuzino o evitase, iar tatăl lui o sugrumase ? E atît de greu să creezi aici simţul acţiunii, aici, unde orice gest eroic are latura lui comică. Aici numai cinismul nu te încununează de ridicol. Şi ei voiseră la tinereţe să imprime mulţimii ideea că şi o tragedie este necesară şi trebuie trăită aşa cum este, fără a o lua în derîdere, pentru că şi aici, viaţa nu este derizorie. Dar Cantacuzino care deplînge uşurinţa farsei e gata oricînd să rîdă de nesăbuita lor „zaveră“.
    —      Momentul este foarte, foarte istoric ! se aude din loja vecină vocea unei femei cu pariură de diamante.
    Dimitrie Ghica trimite peste umărul golaş al Char-lottei sale un nou cocoloş de hîrtie. După cum fixează agentul, stupefiat, proiectilul care i-a atins ceafa, se înţelege că beizadeaua foloseşte bancnote mari.
 59
    Muzica se răsuceşte deodată dulce ca o buclă şi plăcerea frivolă revine.
    —      De ce să ne unim cu Moldova, spune Ghica, cina ar fi frumos şi frăţeşte să împărţim Valahia în două, o parte pentru Bibescu, alta pentru Ştirbey. Să nu se supere fraţii şi să trăiască în concordie...
    Alexandrescu se entuziasmează :
    —      Excelent! Şi în Moldova s-ar putea face o împărţeală tot atît de frumuşică şi de echitabilă : o parte lui Mi-hail Sturdza, o alta fiului său Grigore...
    —      N-ar mai rămîne nimic Sfîntului Duh ! se îngrijorează Maria.
    —      In ce parte a Valahiei ai dori să îmbătrîneşti, cher Ghica ? întreabă Alexandi'escu cu palma la gură. Din lojile vecine vin sîsîituri indignate.
    —      Tot un drac ! răspunde şi are o voce hîrşîită de birjar filozof.
    —   Eu aş sta pe graniţă, ca Voltaire...
    —   Şi „ai lumei stăpânitori adesea te-ar vizita.
    Uvertura este în final răzvrătită. Sunetele încălzesc
sala şi doamnele încep să-şi agite evantaiele. Mişcarea molatecă şi muzica de un dramatism fierbinte : un contratimp rafinat pe care îl degustă cu un zîmbet obosit.
    In tăcerea care se lasă brusc după ultimul acord, vocea doamnei Slătineanu răzbate pînă la ei :
    —   E mai bun cu frişca !
    Aplauzele acoperă rîsetele.
    Ioan Cantacuzino se apleacă spre el :
    —   Ţi-am citit memoriul. Foarte bun, argumentat !
    Din vesta de mătase se revarsă elegant lanţul unui
ceas, scos din cînd în cînd cu nepăsare şi privit. Timpul se zbate mărunt sub capacul de argint. A ajuns Jean Cantacuzino să-l căineze că un grup indignat de boieri îi contestă lui dreptul de-a alege şi de-a fi ales !
    —      Să sperăm că va fi eficace. Dă din cap teatralizîn-du-şi puţin mîhnirea : După unspreceze ani de exil...
    Nu duce fraza pînă la capăt, căci i se pare de prost gust să se plîngă de o nedreptate evidentă.
    —      Ştiu cine este în spatele lui Şuţu şi Greceanu, am aflat de la Gradowicz : „ginerele“ Florescu ! Face totul pentru a-şi scoate socrul la domnie.
 60
    —      Am tatonat pe Greceanu, s-ar putea să cedeze. E atît de ambiţios încît nu vrea să rişte nimic.
    Cortina alunecă cu un fîşîit uşor. In sala plină de parfumuri cochete se răspîndeşte un puternic damf de fard, mucava, vopsea şi lemn umed, sudoare omenească şi pînză prăfuită. Mirosurile dure năvălesc ca viaţa intr-un muzeu de ceară, cu brutalitate şi îndreptăţire. Toţi aşteaptă ceva, de partea ceastalaltă a rampei s-au suspendat toate dramele, un vid de perplexitate şi visare. Ceea ce se petrece însă pe scenă, tragedia, se umple treptat de stupiditate.
    —      Soprana, vedeţi, n-are voce, dar e multă ! şopteşte Maria.
    —  Ce carnaţie ! se extaziază Alexandrescu.
    —      Atenţie la doamna Lahovary ! In clipa aceasta se bucură că ea esté mai suplă.
    —  Cu vreo cinci sute de grame...
    —      Cinci sute de grame e mult, doamnă Cantacuzino, e foarte mult, întrebaţi-o chiar pe doamna Lahovary !
    Actorii se zbuciumă frenetic, dar fără folos. Baritonul e bun şi pare şi mai bun pe lîngă restul trupei italiene.
    —      Seamănă cu un cărăbuş, „Melolontha vulgaris“, cu perechea de picioare mediane rupte.
    Are un costum regal de un negru sîngeriu pe care şi-l tot strânge pe burtă. Draperiile cad în falduri grele peste mobila unui interior de palat medieval — jilţuri, mese, coloane greoaie — şi fîlfîie cuprinse de solemnitate.
    Cantacuzino se lasă pe speteaza scaunului şi, vîrîn-du-şi policarii în buzunarele vestei, emite fraza de care Ghica se temuse, pe oare o pîndise şi care venise spre el, în sfîrşit, leneşă şi neîngăduitoare.
    —      Totuşi, ar trebui să-ţi trimiţi demisia la Constan-tinopol. E o vreme în care chestiunile naţionale contează al ciracului. Dacă renunţi la postul din Samos îndulceşti spiritele.
    Tonul este distins protector. Cantacuzino se răzbună fin pe trecuta glorie a cumnatului său.
    Vino, adică, şi suferă aici, lîngă noi, riscă totul ca să se vadă patriotismul dumitale. Apoi, supără-i niţel pe
 61
turci, dacă ei vor numi pe Domn n-ar vrea nimeni ca tocmai tu să fii alesul.
    La o acută a sopranei sala înmărmureşte. Nu a mai primit de mult un asemenea afront.
    —      Pînă şi surdul şi bătrînul Filipescu şi-a dat seama că a fost o notă falsă, şopteşte Grigore Alexandrescu.
    Ghica n-a auzit nimic. A rămas cu ochii agăţaţi de vesta lui Cantacuzino.
    —      Cînd soarta mă vrea rege, soarta poate să mă-n-cunune fără să mă mişc, zbiară baritonul ţinîndu-şi cu amîndouă mîinile pîntecul negru-sîngeriu.
    Iese din lojă făcînd un semn de scuză către Mari a şi clipind complice spre Alexandrescu.
                           Capitolul VI
    „De aceea îşi deschide locuinţa morţilor gura, recită în gînd, şi-şi lărgeşte peste măsură gîtlejul, ca să pogoare în ea măreţia şi bogăţiile Sionului, cu toată mulţimea lui gălăgioasă şi veselă.“
    In foaier se discută politică. Aerul plesneşte de intrigi, duhneşte ca vinul trezit. Pe o banchetă tapisată în pluş cărămiziu stă răsturnat şi-şi arată elocinţa noul secretar de stat, Brăiloiu, în faţa unor tineri în picioare
—   un stol de copilandri pfenrtru care toate luptele prezentului sînt o binefacere, căci au adus în Bucureşti, încă din timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, balurile, seratele, spectacolele. Nimeni nu mai pleacă la moşie, la băi, toţi zac grămadă aici şi-şi fac ocheade. Au şi ei intrigile lor, intrigile de azi, intrigile de mîine, înfăşate în scutece fragile, aşteptînd să crească.
    Brăiloiu, în frac negru, strîmt, cu părul rar, cănit şi cu nasul ascuţit seamănă cu un demon din magazinele ilustrate. Crede a întruchipa „raţiunea de stat“. Arată dîrz în ciuda ochilor săi catifelaţi, are umeri puternici şi degete mici, moi, zece perniţe de felină. Se odihneşte pe un fund lat şi vorbeşte graseiat, cum şade bine unei „raţiuni de stat“. In conversaţie lansează, pedagogic, principiu după principiu, căci are multe şi schimbătoare. Nu mai crede decît el în sublima sa avocatură.
    „Dar, Dumnezeule, ce are de gînd să facă, ticălosul, cu mîna acelei distinse domnişoare ? îşi va lipi buzele cărnoase de pieliţa ei subţire !“
    Ghica întoarce capul evitînd să fie martorul acelui sacrilegiu. Priveşte mai bine spre lumea pestriţă şi-şi
 63
alcătuieşte în grabă un chip afabil. Uneori e simplu să trăieşti printre semeni. îngăduie cu spornică înţelegere spectacolul real în dispreţul celui fictiv atît de compromis de o soprană gîngavă. „Deci, ia să luăm aminte..." Pleoapele îi cad peste ochii cercetători şi expresia lui solemn nătîngă îi bagă pe toţi în sperieţi.
    —      Urît mai e Ghica, şopteşte Slătineanu. Mic şi adus de spate ca un cocoşat...
    Zuzuca Filipescu zîmbeşte dispreţuitoare :
    —  E fermecător, domnule, fermecător !
    —      Femeile au uneori nişte gusturi! Barbu Bellu ridică mîinile în sus exasperat. Grigore Sturdza îşi căleşte trupul de la o vîrstă fragedă, face zilnic exerciţii de menţinere a formei sale atletice, iar dumnealor, şi arată spre Zuzuca dezamăgit, dumnealor îl preferă pe Ghica pentru că ştie să bîrfească divin !
    Trece ca un prinţ adormit printre valurile arogantei lumi. Toţi îi surîd prieteneşte. N-a lăsat deocamdată să se vadă prea clar de partea cui este. îi mai ţine aşa, în nedumerire şi aşteptare. Şi ei îl cred capabil de orice. Il ating încet cu degetele lor tremurătoai’e să simtă temperatura apei. E rece, încă rece.
    Lîngă intrare, loan Filipescu şopteşte la urechea lui Colquhoun. Scoţianul a îmbătrînit pe meleagurile noastre şi. din pricina favoriţilor săi demodaţi, seamănă cu un dulău. Din clipă în clipă s-ar putea să latre. „Dar fiind un trimis al majestăţii-sale britanice refuză s-o facă şi se crispează de durere.“ Se zice. că a fost rechemat, în sfîrşit, şi numit la Cairo. „II n’y aura rien ehangé en Egypte, declară Bălăceanu cu gura lui acră, il n’y aura qu’une momie de plus!“ A stat atît de mult în Valahia şi s-a adaptat în cele din urmă atît de bine obiceiurilor de aici încît e sigur că va melancoliza pe noile plaiuri mediteraneene. Se laudă, cui vrea să-l asculte, a fi ucis şase consuli generali ai Franţei şi-l aşteaptă pe Béclard să pice de la o zi la alta. Şi-a împlinit, cu alte cuvinte, misiunea cu zel şi rezultat.
    Tînărul Brâncoveanu, obosit şi el de petreceri şi cabale, se ciupeşte de pielea flască a maxilarului inferior să-şi poată ţine ochii deschişi. Se zice ca toastează pa-
 64
triotic de cel puţin trei ori pe zi în favoarea tatălui său, ex-domnitorul Bibescu. E chipeş. Doamna Mavros îl găseşte „charmantu. „Are, într-adevăr, limbariţă !“ recunoaşte domnul Mavros. Dar şi avere.
    —      Specia radicalilor, spune beizadeaua cea ostenită unor cuconiţe, apare ca lupii, în haită...
    Femeile, înfoindu-şi cît mai tare fustele, şi-au decoltat de tot busturile. Domină un roşu putred şi un verde cupru. Fata lui Mânu şi bătrina Luxiţa Mavrocordat, „Mavrocordatina care zăpăcise cîndva Bucureştiul şi împrejurimile sale parizienew, trăncănesc sub evantaie.
    Luxiţa are o rochie de velur cerise cu poalele şi volanul corsajului bordisite cu chinchilla, iar „aia mică“ a lui Mânu ceva foarte suav, ca o tafta sau muslină mov, cu decolteul şi mînecile umflate, din dantelă de Malines rebrodate cu fir de argint. In corsaj, stau prinşi ciorchini de violete din catifea. S-au apropiat atît de tare una de cealaltă încît crinolinele se balansează pe şolduri ca nişte umbrele vaporoase.
    Şi iată-1 pe Rosetti cu meşa fluturîndu-i pe frunte. Scoate ochii tuturor cu o cravată mare, involtă. îşi rostogoleşte privirea de brotac de jur împrejur fără să vadă pe nimeni. „Numai idei măreţe şi interese naţionale !w cum îl vorbea Creţulescu. Gesturile lui de adolescent indestructibil, slăbiciunea lui pentru marile emoţii teatrale („Caut să pozez, Iancule, să mă arăt mare în ochii altora, ca să le obţin admiraţia. Sînt un ticălos...44 i se confesa la Paris în anii studenţiei şi el trebuia să-i descrie minunatul caracter pe care i-1 simte), apetitul lui necenzurat pentru cuvinte răsunătoare, sănătatea infatigabilă a celui ce ştie tot, înţelege tot, scrie tot şi complotează inspirat au făcut din el gazetarul cel mai autoritar şi mai răzvrătit.
    In urmau lui se înghesuie roşii cu mişcările lor prea degajate, prea largi.
    —      Problema este nu cine va fi Domnul, ci, fraţilor cine va fi Deputatul! Dacă el este cu adevărat alesul naţiei!
    Carada, avîntat şi eficient, aprobă. Dă să se pună şi el în evidenţă, ridică braţul, dar Rosetti nu-1 lasă :
65
    —       Trebuie să purtăm pe frunţile noastre numele naţiei, nu al unui stăpîn !
    ll vede. Salută afectat peste capetele adoratorilor săi :
    —       Mă bucur că eşti printre n<pi ! In sfîrşit, printre noi, iubite Ghica î Se apropie Unirea, Unirea pe care o visam cu dor !
    .Ii zîmbeşte ca unui prieten bătrîn şi se lasă invadat de mulţime pentru a scăpa. Cuvintele lui Rosetti sună, ciudat, a avertisment.
    —       Berlicoco, spune Bolintineanu ieşindu-i în cale de după o coloană, cu privirea lui melancolică şi verbul lui cîntat, va rămîne veşnic un amator, un diletant...
    —       Crezi ? Aş zice, dimpotrivă, că are o naivitate de profesionist. Ştie să amintească, numai de cele mai înalte principii şi bietul muritor se vede deodată umil, încurcat în problemele lui cotidiene, şi cedează dornic de o faptă în sfîrşit măreaţă. Cind descoperă el un nemernic înseamnă că ţeasta aceluia ar sta foarte bine în coşniţa virtuoasei sale soţii, dimineaţa, la întoarcerea din piaţă.
    —       Face mare caz de suferinţele exilului, a ajuns să plictisească, nu-i aşa ?
    Ghica se întoarce spre grupul ce se deplasează uşor în cerc în mijlocul foaierului lăsîndu-1 pe Rosetti în centru. Cu vocea lui de cap, aşteptînd rîsul gîlgîit al poetului, se apleacă spre urechea acestuia :
    —       Nu i-a fost uşoir ! Şi nu-i va fi niciodată. II ne quitte la parole que pous prendre la plume. E greu să te socoteşti flacăra de pe o comoară. Trebuie să arzi magnetic tot timpul.
    Rosetti vorbeşte repezit, vînturîndu-şi poalele redingotei. Nu se ştie pentru ce, poate pentru viitorul naţiunii. „Satanism şi adoraţie, Iancule, astea sînt două care mă frămîntă !u Ii place să se uite în oglindă şi mai are încă în el exaltarea copilului ţinut treaz peste ora obişnuită de culcare.
    —       O butilcă cu pietricele şi iarbă care pufneşte în nasul caimacamului este o bună urzire pentru a chema armatele de ocupaţie sau (degetul său elocvent se ridică spre plafon) ca domnitorul să fie numit, ca altădată, ca în vremuri de tristă amintire...
 66
    Foaierul este zigzagat de perechi de bărbaţi îmbrăcaţi asemănător, necunoscuţi, mîndri de ţinuta lor şi totuşi încercînd să treacă neobservaţi. Dar tocmai asta atrage atenţia, căci vor să fie invizibili fudulindu-se. Se lipesc de cîte o coloană, se opresc în dreptul unui grup, vorbesc în şoaptă, printre dinţi. Apar apoi în goană, căutînd pe cineva, ceva, ziua de ieri sau ziua de alaltăieri şi se insinuează ţ>e lîngă alte grupuri.
    —      Bondarii lui Mânu ! face plictis de comedie Bo-lintineanu.
    Fracurile lor împurpurate împestriţează sala.
    —      In funcţie de bogat, domnilor, prosperă şi ceilalţi. Dacă el se desfată, cheltuieşte, investeşte, se realizează progresul întregii societăţi...
    Cel care vorbeşte este Barbu Catargiu, mic, ţanţoş, ţinîndu-şi umerii rotunzi înghesuiţi în haină în timp ce coapsele i se cabrează şi lasă aripile fracului să fluture ca nişte steaguri în berna. Stă în uşa lojii, lăsînd muzica să-i acompanieze ideile, cu un zîmbet insolent, „zîmbet de ministru provizoriu“.
    —      De desfătat se desfată, de cheltuit cheltuieşte, dar nu investeşte nimic... suspină Bolintineanu.
    —   Ştie să dispreţuiască foarte elocvent.
    —   Coriolan de Dîmboviţa !
    —      Mda ! Apără drepturile aristocratice cu ardoarea unui parvenit.
    Cretzeanu, care a început să-şi tîrască picioarele între ei asociindu-se bîrfei, intervine :
    —   Bolliac zice că e „caftanlău“ !
    —      Şi-o mai fi amintind că în tinereţe a fost saint-si-monist ?
    Dar Catargiu îşi continuă peroraţia :
    —      Nu e bine să săriţi din capul de jos al scării tocmai în cel de sus ! Se adresează peste capetele multor spectatori căscaţi lui Brătianu, care îşi ţine spatele întors spre el cu o eleganţă coregrafică. Şi de acolo deodată pe streaşină ! Puteţi să ne cădeţi în cap şi nouă...
    —   Mare pagubă:., replică cineva.
    Totuşi, Brătianu în chip de pisică escaladînd streaşina socială face impresie. Lumea se buluceşte să-l privească.
67
    —      Vii la balul lui Vlădoianu ? întreabă Oteteleşanu tîrîndu-şi soţia de braţ. Aceasta este strînsă în corset de-i ies sînii prin eşarfa de tulle „abricot“ ca două gulii.
    —      Cum să nu ? exclamă Ghica şi sărută mîna durdulie a doamnei mirosind răcoros a iasomie. „Perne de puf şi frig trebuie să fie în budoarul acestei femei bogate !“ Ii admiră cu o privire surîzătoare frumoasele şi vechile balaşe ce-i atîrnă în urechi.
    Cum să piardă ocazia ? Cum să rateze o altă petrecere a Bucureştiului, forfota candidaţilor strînşi în talie şi brăzdînd sălile festive ca nişte ciori norii rătăciţi ai boitei. Şi cîţi sînt! In Valahia cîţi oameni cu avere, cîţi oameni ambiţioşi, toţi vor domnia, Ni plus, ni moins ! Băleanu, Oteteleşanu, Slătineanu, Constantin Cantacuzi-no şi fiul său, Bibescu şi fratele său, Scarlat Cretzulescu, dar nu şi fraţii săi. Constantin Bălăceanu, Constantin Ghica, beizadea Dimitrie Ghica...
    Face bine în acest peisaj un bei de Samos care nu mai poate avea pretenţii. E pitoresc, e excentric. E unul de-ai noştri care s-a căţărat pe streaşina imperiului fără să mai poată ameninţa pe nimeni.
    —      Aud că v-aţi depus candidatura, spune liniştit, clipind din pleoapele sale căzute, fără uimire, dar cu aerul de a vorbi despre ceva foarte obositor.
    —      Dacă Ştirbey sau Bibescu sînt aleşi, e bine, nu mă bag. Dacă un altul îi înlocuieşte şi acest altul este un democrat, un parvenit, un ciocoi sau un imbecil, pentru a evita nefericirea tuturor şi pentru a diviza voturile, iată, o fac, îmi ofer experienţa, devotamentul faţă de ţară şi averea, desigur.
    —      Ah, şi averea ? surîde Ghica. Oferiţi mult, enorm, în acest caz !
    Oteteleşanu gustă ironia, în timp ce soţia sa rămîne melancolică şi uscată. Ii place cînd i se apreciază uriaşa bogăţie de prinţ oriental din 1001 de nopţi.
    —      Să vii la bal, am de gînd să joc un wist de pomină. Ce să fac ? îmi doresc mai mult să risc decît să sper!
    Se despart cu o exagerată cordialitate. Ghica este surprins de exuberanţa fostului său unchi. Oare despărţirea de Safta cea sumbră, serioasă şi neîndurătoare cu viciile consortului i-a dat această veselie torenţială ? „Şi
 68
cînd te gîndeşti cît de atent şi-a cultivat ignoranţa, cu atîtea infinite precauţii pedagogice !u Sau vrea să se asigure de simpatia unui adversar ?
    Beiul înaintează printre grupurile marelui hol al teatrului purtîndu-şi tristeţea şi orgoliul princiar ascunse în privirea molatecă. Aceasta este scena pe care îşi joacă el rolul. în acest spaţiu trebuie să fie el „raisonneur-ul“. Dar nu are trufia mesajului său. îmbulzeala din jur arată o vitalitate măruntă, contemporanii săi par nişte viespi prinse sub pahar. Alison, întors de la Bucureşti în ’56, îi povestea lordului Stradford cu zîmbetul lui subţire şi distant că în Valahia bănuiala e un obicei, pare-se, naţional : „Scarlat Ghica crede că Ion Slătineanu e spion al ruşilor, Ion Slătineanu crede că Dimitrie Ghica e spion al austriecilor, iar Dimitrie Ghica îl acuză pe Scarlat Ghica de aceeaşi vină. Toată lumea a fost convinsă de Eliade că prietenul nostru aici de faţă, Ion Ghica, este spion al ruşilor, turcilor, austriecilor, englezilo1' şi chiar al maghiarilor ! Toată înalta societate se dă în solda imperiilor vecine şi numai doamnele mai trec drept patri-oate ! Se trăieşte din bîrfe.“
    Uşa unei loji se deschide. O crinolină amplă se strecoară violetă purtînd în balansul ei un bust de ceară pe care străluceşte un colier cu safire. O urmăreşte vesel cum se îndepărtează. Ii vin în minte versurile lui Heine, preferatul : „Superb îşi mişcă azi fundul contesa !“
    Din sală se aud vocile răpăitoare ale cîntăreţilor şi tema lui Banco tragică, sfîşietoar^ !
    Catrina Florescu se plimbă pe lîngă balustrada balconului, tîrînd după ea vreo trei copilite. „Auzi, să spună ea că Dumitru Sturdza, matahala voievodală a Moldovei, e pestriţ la suflet! rîdea pe vremuri Mariţa Ghica. Ce valoare are o asemenea expresie fără sens ? O valoare deloc matrimonială. Este acela hîd sau uşurates, urîcios sau prostănac ? Ce vrea să spună o asemenea vorbă care rupe o logodnă domnească ?“ Se îngrăşase, dar aerul acela pofticios, vesel şi impertinent, de domniţă, supravieţuise. O simpatiza pe Catrina în ciuda intrigilor lui Florescu. O simpatiza pentru că avea grai peltic şi nu se vîra în politică. Iar ea, peste umărul plin de epoleţi ai consortului, îi zîmbea complice. O muieruşcă fluşturatecă şi
69
plină de haz, sentimentală şi prostuţă atît cît să te simţi bine în preajma ei, foarte, foarte relaxat. Femeia „dolce picante“.
    Bondarii lui Manu mişună, culeg nectar din conversaţiile colorate, se întretaie în dans tîrşit. Unul cu o claie de păr lipită cu pomăda pe tîmple se înghesuie în Nicolae Golescu ,pînă ce acesta mîngîindu-şi furios bărbuţa roşcată îi aruncă o privire feroce, după care îl rîde în nas. De viitorii candidaţi se tem. Dacă vor ieşi Domni ?
    Dar ce vaiet de valuri se aude, ce sunete stinse ale veacului, ce vîrtej de scoică evocă o măreţie trecuta ?
    In pas elastic, cu fracul prea lung, prea larg, pluteşte prin sală ca o bătrînă fregată cu vopseaua plesnită şi catargul înclinat, Iancu Văcărescu. E urmat cu aprindere de Pantazi în rolul lui de poet care are întotdeauna dreptate şi-şi flutură carnetul cu învelitoare galbenă.
    Pantazi este un bărzăune. Cu ochii vii, cu părul vîlvoi şi buzele senzuale mereu în freamăt îşi aruncă nonşalant picioarele pe pardoseala de marmoră. Gesticulează ca un apucat. Cînd minte, devine romantic, cînd spune adevărul, face o mutră oropsită.
    Vin amîndoi spre el tăind sala în diagonală.
    —      Mă ocoleşti, nepoate ! îi reproşează Văcărescu după ce-1 îmbrăţişează zdravăn, bărbăteşte. I-am spus acestui tenebros romancier că mă socotesc nedreptăţit.
    —   Am trecut pe la dumneata alaltăieri...
    —      Am primit cartea de vizită, dar unde să te găsesc ? La Brofft, la Bossel, la Concordia ? Eşti ca un meteor ! Pe unde te căutam tocmai plecaseşi.
    O      salută pe Zuzuca Filipescu, care trece pe lingă ei toată numai farmec („moitié enfant capricieux, moitié* femme ravissante“, cum o bîrfea Alecsandri cu ani în urmă). îşi ţine cu delicateţe poala rochiei vaste, dar are o tristeţe ciudată în veselia ei prea teatrală : „Ei, da, fericirea nu e o obligaţie !u
    —      De cînd am venit mă tot aflu în treabă, îi răspunde lui Văcărescu, însă acesta a uitat de el.
    —      Il vezi pe de Giers ? E cu ochii în patru, ca Duhamel pe vremuri, să vadă cum stăm cu „franţuschi duhu.
 70
    Pantazi îl prinde de braţ şi-l zgîlţîie :
    —      Bănuiala sare de la o generaţie la alta ca puri-cele !
    Rîd şi deodată sala dispare din jurul lor. Rămîn singuri şi mîhniţi.
    —  Ce ai de gînd ?
    Nasturii albi de la vesta fracului său au devenit foarte importanţi pentru poet. îi priveşte atent, concentrat. Şi el încearcă temperatura apei. Se retrage într-un spaţiu neutru.
    —      Deocamdată să-mi apăr drepturile, să-mi aşez averea la care au tot rîvnit alţii şi, poate, înapoi în Samos !
    —      Credeam că ai demisionat, spune Văcărescu aru-tînd oarecare milă bătrînească pentru nişte rătăciri tinereşti.
    —      încă nu, aş vrea să văd ce se întîmplă aici şi apoi decid. Dacă iese Bibescu nu rămîn.
    —      Dacă iese Bibescu nu putem căra cu toţii, bolboroseşte poetul şi aruncă o ocheadă ageră spre doamnele cele decoltate.
    —  în *44, cînd cu afacerea Trandafiloff, noi...
    Ghica are senzaţia că cei zece, unsprezece ani de exil
nu au existat. înainte de a pleca din Valăhia, Văcărescu îi vorbea cu mîndrie şi nostalgie tot despre afacerea Trandafiloff... Nimic nu se compara cu acea revoltă paşnică a Divanului, nici chiar o revoluţie. Felul cum se aliaseră, cum se solidarizaseră, cum luptaseră, cum se antrenaseră unul pe altul devenise o poveste eroică, cu atît mai eroică în elanul ei cu cît fusese fără consecinţe. In timp ce Văcărescu îi explică a mia oară mecanismul acestei „afaceri“ împotriva căreia s-au revoltat boierii, lui Ghica îi vine să caşte. Urmăreşte melancolic plutirea crinolinelor, atent la fîşîitul molcom al evantaielor, la ţinuta dreaptă a bondarilor ce freamătă în sală ca într-o grădină ce şi-a deschis deodată florile multicolore.
    —      Bibescu trebuie combătut cu toată forţa, şopteşte de parcă ar cere permisiunea să danseze.
    —      Nu-i spune lui Iancu Văcărescu asemenea lucruri, intervine Pantazi, e zadarnic, i-a intrat în sînge resemnarea, apatia...
    —  Şi, totuşi, şi-a depus candidatura !
 71
    Vorbesc .peste capul poetului ca şi cînd fiinţa lui de carne înveşmîntată cu atîta nonşalanţă veche, demodată şi cu atît de dulce lirism bătrînesc ar fi de abur.
    —      Numai pentru frumuseţea gestului. Aşa zice. Să vadă adică dacă este în ţara asta cineva care vrea un Domn-poet.
    Se amuză toţi, chiar şi eventualul Domn-poet, ca de un giumbuşluc de copil răsfăţat.
    —      Dacă Oteteleşanu sau Slătineanu sau Băleanu sînt atît de convinşi de dreptul lor la domnie, eu aş fi ridicol să nu mi-1 afirm.
    Este, în felul lui, un protest, o ridiculizare a vanităţilor ? Dar revine la nasturii lui Ghica şi mormăie :
    —  Nu se va face nimic, Bibescu este ca şi ales.
    —  Uite, uite ! sare Pantazi indignat, dispreţuitor.
    —      Totul este în mina puterilor garante şi dintre ele prea multe nu vor unirea şi prea multe îl vor pe Bibescu, iar Bibescu înseamnă ceea ce a mai însemnat: speranţe deşarte. Văcărescu este cuprins de o frenezie neaşteptată, nările îi freamătă, ochii îi sticlesc şi gesturile îi devin tinereşti, expansive. Mîhnirea şi pesimismul îi priesc. Chiar un francez spunea : Convenţia de la Paris n’etait qu’un manifique effet survivant â sa cause. Nu puteţi face nimic, conclude aproape entuziasmat. Vă zbateţi degeaba.
    —  E o părere cît se poate de confortabilă !
    —      Avem în mînă o şansă mare ! Pantazi se îndoaie din şale, îi împinge pe amîndoi cu mîna, pe rînd, vrînd să fie convingător.
    —      Sînt lucid, spune calm Văcărescu, mă bazez pe o observaţie îndelungă a realităţii. Ce au vrut Divanurile şi ce au putut ? Tot astfel va vrea Adunarea electivă şi tot astfel va putea. Nu mă îmbăt cu apă rece ca domnul Rosetti. Sîntem prea mici, prea neînsemnaţi. A, în ’44 a existat o solidaritate... Noi am vrut să arătăm că anumite lucruri ne aparţin în exclusivitate şi am arătat. Acum, însă, Băleanu şi Mânu vor manevra sub privirile protectoare ale lui Kiamil, Eder sau Beclard, iar în Vul-pache să nu-şi pună nimeni iluziile, e un iubitor de legalitate, nu un radical, iar legea, Convenţia, este un groaznic compromis.
 72
    Trei bondari ai lui Manu se postează alături mişcînd din buze. „La naiba, parcă ar fi culeşi dintre copiii aceleiaşi creaturi artificiale... Seamănă unul cu altul, nu-i poţi deosebi !“
    —      Şi apoi, continuă poetul, ce unire este asta ? înţeleg ca două ţări să aibe un singur prinţ, dar doi domnitori pentru o singură ţară nu s-a mai văzut. Puterile garante au dat un trist spectacol la Congres... Şi au pretenţia să le fim recunoscători.
    Pantazi este gata să sară. Ii face semn să stea liniştit.
    —      Chiar dacă nu va ieşi nimic, e bine să stăm cu braţele încrucişate ? Rostind însă o asemenea întrebare
i se pare de prost gust pînă şi bunul lui simţ. Aşa-i aici, în sud-estul Europei, scepticismul este mai rafinat.
    —      Du-te prin sate să vezi ce propagandă se face, du-te printre micii boiernaşi, printre ciocoime şi vezi ce gîn-desc despre viitorul plăsmuit de liberali. Pentru toţi, Unirea atinge principiul proprietăţii ! Asta sîsîie Căimă-cămia la urechea celor ce, în ultimă instanţă, votează. Omul îşi apără averea şi-l va alege pe deputatul bibes-chist. Acela îi promite să nu se atingă de agoniseala nimănui.
    —      Dumneata crezi că în ţara asta nu mai sînt simţăminte nobile, idealuri ? se repede Pantazi şi se împiedică în propriile lui picioare vrînd să se vîre deodată în pieptul amîndurora. Gulerul cămăşii de mătase sare din legătura lui viorie.
    —      Nu vrea nimeni să ia proprietatea nimănui, spune Ghica. Se apleacă spre umărul poetului şi şopteşte rîzînd : îl vezi pe Brătianu renunţînd la moşioara lui ? E vorba de cine poate garanta un regim constituţional şi nişte reforme oportune. Oftează şi, autoironizîndu-se : S-a dus vremea revoluţiilor... Nici Rosetti nu mai vrea revoluţie, vrea să fie lăsat doar s-o mimeze.
    Alexandrina Blaremberg, împodobită cu un béguin de paiete bleu paon care îi ţine strîns părul la ceafă, salută cu politeţe rece întregul grup, întinde o mînă uscată spre Ghica şi spre Văcărescu.
    —   L-aţi părăsit pe Macbeth ?
    —      Trupa asta reuşeşte să-l facă şi pe Shakespeare plicticos ! răspunde poetul.
73
    Gîtul alb, pe care se odihneşte un colier cu briante într-o somptuoasă montură, se răsuceşte spre Ghica, se înclină tandru.
    —  Prinţul Alexandru vrea să vă vadă.
    Face pe zvăpăiata secretară a bătrînului său unchi, fost domnitor şi fost caimacam. Are gesturi băieţeşti, scurte, repezite. Gura i se strînge mereu într-o mişcare de complicitate secretă. Arată tuturor că preţuieşte numai pe cel cu care poate colabora. Este marea slăbiciune a prinţului. Se uită la ea ca la o pisică jucăuşă şi-i face toate poftele doar să se joace frumos. Rochia gri-perle are sutaşul negru şi mînecile sobre încheiate cu dantele subţiri.
    —      Voi veni cu plăcere, spune Ghica, dar nu se mişcă. Văcărescu parcă nu bagă de seamă,, pluteşte cu privirea prin foyer. A ostenit de atîta politică, surîde unor femei trandafirii, se înclină ceremonios în faţa bătrînei Grădişteanu, rezemată în bastonul ei cu măciulie de argint. Şi iată, chipul alb, mustaţa involtă vibrează, ră-mîne încordat cîteva secunde, apoi se repede :
    —  Cînd te pot vedea, dragule ?
    O tînără în rochie liliachie brodată, cu o pieptănătură împodobită cu pene de struţ trece pe lingă ei.
    —  Mîine ?
    —  Pe la cinci seara. Pe la cinci seara ?
    Se înclină în grabă, fără să mai aştepte răspunsul şi dispare ţinîndu-şi catargul înclinat, dar pînzele toate întinse.
    —      Cine e doamna ? întreabă Alexandrina Blarem-berg.
    —      O sîrboaică, răspunde Pantazi expert. Hm, în politică e pesimist, în amor însă nutreşte miracolul personal...
    —      E probabil patern, şopteşte gura strînsă în zîmbet ironic. Se întoarce spre beiul care a înţepenit cu privirea lui ascunsă sub pleoapte lăsate şi-i porunceşte :
    *— Să mergem !
    —      E bătrîn, comentează Ghica urmărindu-i paşii. „E bătrîn, are autoritate, are influenţă, dar i se cere gîndire şi gîndire nu mai poate oferi.
                       Capitolul VII
    In jurul lui familiala curte. Loja plină,
    A îmbătrînit. E bolnav. Buzele groase, senzuale au căpătat o culoare pămîntie, figura lui de albanez focos q s-a smochinit, iar adversarii profită de ea contestîndu-i, f fostului Domn şi fostului caimacam, dreptul de a mai fi vodă, pentru că are tată născut în ţinuturile aride ale munţilor Sar Pianina şi sprîncenele stufoase îmbinate la rădăcina nasului. Ceea ce contravine Convenţiei de la Paris !
    „Am ajuns din cal măgar !u spusese cînd primise firmanul interimatului. Acum ar fi dorit să revină la condiţia armăsarului de altădată.
    Alexandru Ghica reuşise să nu se însoare cu toate insistenţele naţiei. De acolo îi veneau aerele de crai ofilit. Pulheria Blaremberg, soră-sa, şi fiica ei, Alexandrina făceau onorurile casei, aşteptînd moştenirea. Contesa Suhten divorţase pentru el, dar rudele n-o lăsaseră să ia de bărbat un prinţ valah. Pentru aristocraţia rusă era un fel de şef de trib .sau starostele unui sat de la graniţa imperiului. Ea însă găsise destul de exotică mezalianţa, perseverase, dar mentalitatea de castă îi depăşise puterea de frondă. Era o biată femeie la începutul secolului al XlX-lea, „secol luminos între toate“, şi trăia între conformism şi avînt romantic, între supunere şi curaj. Un suflet sfîşiat ca atîtea altele în epocă. Sfîrşise prin a se impune în ochii căpeteniei valahe prin ambele atitudini. Se zicea că-i rămăsese credincioasă şi se văd în ascuns, că el păstrează sub pernă pantoful ei de bal,
75
pantoful din noaptea primei întîlniri — un condur mic de atlas albastru cu funda puţin veştejită.
    Alexandru Ghica încercase să concilieze astfel puterea cu ordinea şi basmul. Dar nu avea simţul istoriei, ci numai instinctul tiraniei. In politică îşi îngăduia să fie cinic. Şi alţii fuseseră cu el cinici. Chechif Effendi luase de la Domnitor 4 000 de galbeni, iar de la adversarii săi din răsărit 15 000, drept care îl scosese din scaun.
    Bătrînul avusese metodele lui de a „hrăpi“ în favoarea, e adevărat, a întregului clan, celebru prin număr şi făţărnicie. Boierii îl invidiau şi-l dispreţuiau, „mur-muriseau“, cum se spunea odată.
    —      Bun venit în Valahia, nepoate ! spune întinzîn-du-i o mînă gălbejită, cu degete moi şi unghii lungi, tăiate îngrijit.
    Nici o intensitate în privire, vorba grea, vîscoasă şi zîmbetul nesigur.
    în spatele lui, aghiotanţii familiei, Constantin şi Georges, mîngîindu-şi amîndoi favoriţii. Dar unde o fi Scarlat, şoricarul ce amuşină banul cu precizia adevăratei rase ? Primul îl întîmpină cald, jenat, celălalt, împodobit ca un erou de dramă sofisticată, se ţine cu braţul în şold.
    —      Ce este în Samos ? întreabă fostul Domn ţintind drept spre acul cravatei beiului. Vorbeşte din vîrful buzelor lui albaneze, printre dinţii lui galbeni, laţi, de tiran holtei.
    —      Acum e linişte, pace şi sesiune parlamentară, răspunde lent, în aşteptarea unei repezi întreruperi.
    —   Am auzit că ai stîrpit piraţii, pe Morro...
    —      Nişte jefuitori primitivi, alteţă ! Au însă un fel de onestitate, nu vor să pară altceva decît sînt,
    —   Dar te-ai întors fără firman de domnie !
    —      Alteţă, nu sînt ambiţios, sînt doar vanitos. M-aţi declarat nebun pe nedrept!
    Georges îi întoarce spatele începînd să şopotească la urechea Alexandrinei. Faţa prelungă, osoasă are pielea subţire întinsă pe maxilar, gata să plesnească. E unul din cei mai eleganţi bărbaţi ai Bucureştiului, „morgă aristocratică, idei reacţionare“, cum îl recomandă Bălă-
 76
ceanu, „prince d’almanach de Gotha“, după ironiile lui Gradowicz. „Dar nu e decît un nepot, atît, un nepot !“ replicase spre hazul celor doi care se apucaseră să împrăştie gluma prin cluburi şi saloane. Una din sursele ultime de înavuţire a celor de profesie nepoţi fusese închirierea somptuoaselor lor case statului care le oferise spre reşedinţe comisarilor europeni* Sumele se în-groşaseră substanţial sub înalta semnătură a caimacamului, „leur omcle adore !u
    —      Ai renunţat la revoluţii ? întreabă prinţul, ară-tîndu-şi din nou dantura galbenă, cabalină.
    —      Am încercat întotdeauna să fiu de partea progresului, să merg în sensul lui, deşi asta a fost socotită de unii o extravaganţă.
    Constantin se apleacă spre Alexandru Ghica :
    —  Jean nu va fi împotriva familiei, alteţă. E un Ghica.
    Chipul bătrînului se posomorăşte. Tace o secundă,
îl priveşte cu mînie tristă.
    —      Intr-adevăr, un Ghica ! Sută la sută ! Simt că-şi detestă cordial foştii prieteni de zaveră.
    —      In politică ca şi în dragoste, nu există duşmani mai răi decît prietenii de odinioară.
    Felul cum îi vorbeşte adresîndu-i-se în faţa celorlalţi de parcă s-ar referi la o persoană absentă îl irită.
    Prinţul Alexandru nu-şi agreează acest nepot rebel. Dar cîte nu mai agreează el!
    Alexandrina chicoteşte în colţul ei şi loveşte cu evantaiul în palma lui Georges.
    —      Din fericire pentru ex-zavergiii mei se pare că au devenit deosebit de interesanţi pentru alţi membri ai familiei, spune rîzînd prieteneşte nepotul cel rebel.
    Georges se opreşte din flecăreala lui ostentativă. A înţeles aluzia şi o sfidează printr-o privire lungă -— el condusese tratativele clanului cu roşii.
    —      Dragă Jean, mormăie apoi, zîmbind subţire, dumneata eşti liberal cu faţa şi conservator cu dosul.
    —      O să am grijă atunci cînd vom sta de vorbă vreodată să mă întorc cu dosul.
    Se lasă o tăcere încordată. Georges strînge din fălci, dar nu găseşte replica. „O s-o aibă peste vreo două zile, sărmanul !tt
 77
    Ceilalţi aşteaptă clipind des. Prinţul ezită o clipă, între un zîmbet şi un mohorît plescăit. Nepoata sta în-foiată ca o pasăre mîndră ce-şi roteşte ochiul lateral, misterios şi plin de mînie. Ii place dialogul.
    Deodată prinţul se hotărăşte să rîdă cu gura mare pungită. Degetele subţiri mîngîie satisfăcute mustaţa :
    —   Mda, frumoasă întorsătură au luat lucrurile...
    —      Alianţă precară, alteţă ! continuă. Mais je sais que si vous perdez l’appui de vos allies, vous n'aurez pas perdu grand chose... La noi conflictele mari politice sînt temperate de familiaritatea adversarilor... ţară mică, ne înrudim cu toată lumea.
    Cu un zvîcnet energic prinţul se agaţă de o ameninţare :
    — Cînd o ieşi Bibescu sau Ştirbey domnitor nu se va mai face mare deosebire între un Ghica şi alt Ghica. Apoi repezit, ca un bunic care îşi ceartă nepotul : N-ai învăţat nimic din exilul acela...
    —      Dacă va ieşi un Ghica domnitor, voi mai avea parte de un exil, ca între rude.
    Beizadea Costache face un semn cu mîna spre sala ce zumzăie înăbuşit :
    —      Dragul meu, ţi-am explicat, este în interesul nostru să colaborăm...
    —      Ai dori ca un alt Ghica să exileze pe alţi Ghica, intervine Georges continuînd să graseieze elegant.
    —      Ceea ce n-a înţeles familia este că eu n-am vrut şi nu vreau să fiu domn, eu cochetez cu domnia. E trufia mea, plăcerea mea.
    Alexandru Ghica îşi ridică sprîncenele stufoase, îmbinate deasupra nasului, şi îşi dezgoli ochii rotunzi, de un galben cenuşiu, cu pupilele negre ca antracitul, mimînd o mirare grozavă :
    —      Credeam că n-ai iluzii, că eşti un om practic, cu picioarele bine înfipte în realitate ! Mă uimeşti !
    Alexandrina pune mîna pe umărul prinţului :
    —   L-ai prins, l-ai prins, şi rid amîndoi.
    —      Cine dintre noi poate spune asta cu deplină încredinţare ? întreabă retoric şi se mută de pe un picior pe altul.
78
    —      Jean Cantacuzino vrea să fie încoronat ? întreabă Georges cu buzele strînse.
    Stă o clipă tăcut uitîndu-se la familia aceea „a lui“ şi simte că trebuie să te dea peste nas cu oorice preţ.
    —      Are tot dreptul şi nu este nici cea mai rea dintre soluţii !
    Gura senzuală se lăţeşte într-un rînjet lasciv :
    —      Ha, vor intra în palat cei trei fii ai bătrînului pezevenghi, parcă-1 văd pe Grigore cu strălucitoarea lui uniformă, epoleţii de colonel, sabia mare, căciulă rusească cu panaş alb, pe Adolphe, „l’archiduc Doudi“, puţin pieptănat şi spălat, pe Jeannot, domnitor cocoşat de propriile sale virtuţi şi capacităţi şi învăluit în marea lui ştiinţă, flancaţi de bravii părinţi — principesa Zoe, fără dinţi şi cu ochii roşii şi...
    —      ...şi Pere Gigogne, continuă Georges mulţumit de sine, acoperit de trei scuturi istorice: rusesc, turcesc şi, de rezervă, austriac, care a rîvnit pentru sine tronul atîta amar de vreme, cum rîvneşte copilul acadeaua vîn-zătorului ambulant.
    Prinţul apucat de vervă prinde un aer tineresc, şmecheresc şi parcă strămoşii aceia hîtri care îşi împărţeau oile şi-şi înveseleau casele la nunţi şi botezuri cu anecdote piperate se trezesc în el, scheaună, se îmbulzesc să iasă la lumină, să mai rîdă o dată.
    —      Mediocritatea lui tinde spre perfecţiune, decretează Georges, a cărui aroganţă tinde tot spre perfecţiune.
    —      Şi peste astea turnaţi un sos de multe milioane şi chemaţi poporul să vadă cum se coace budinca, servită caldă fraţilor paşoptişti consternaţi... hă, căuzaşilor!
    —      Alteţă, e inutil pamfletul, intervine. Jean Cantacuzino nu are şanse. De aceea îl sprijin.
    —   Ca să faci loc cui ?
    —   Unui prinţ străin.
    —   Utopie!
    —      De ce ? Pentru că la Paris toate puterile au făcut, chiar după expresia lui Cavour, „una brutta figura“ şi, în loc să statornicească liniştea, au semănat discordia dînd o Convenţie absurdă ?
 79
    —      Imi place că vezi larg, european! îl ironizează bătrînul.
    —      Asta am învăţat în exil, să nu am o viziune prea provincială asupra lucrurilor. Va fi război, alteţă ! Ni se vor îngădui mai mult decît credem. Putem realiza unirea, care ştiu că vă este profund antipatică, putem aduce un prinţ străin care să îngroape atîtea rivalităţi stupide. Asta înainte ca respectabilele puteri să se înţeleagă între ele şi să ne cedeze Austriei în schimbul Lombardiéi.
    —      Nu e prea patriotic din partea dumitale să vrei un prinţ străin, şopteşte beizadea Costache.
    —      E patriotic pentru că e oportun şi la urma urmei e chiar dorinţa naţiei !
    —      E un fel de a nu te aşeza în nici o partidă, mormăie Georges.
    —      De ce nu mă sprijini ? întreabă bătrînul cu un aer mofluz.
    —      Iertaţi-mă, dar cred că nu puteţi realiza un regim modern.
    —   Unui Ghica i-ar putea urma un alt Ghica...
    —      Ah, dar nu eu voi fi acela, moştenitorul ca să spun aşa. Permiteţi-mi să mă retrag.
    Salută şi trece vesel prin uşa deschisă de lacHeu, Traversează holul zîmbind elegantelor doamne cu de-colteuri profunde, curioşilor domni în fracuri distinse. Pluteşte într-o lume acvatică, zbor greu, dar lin. Şi luminile zvîcnesc printre stucaturile complicate ale plafonului, printre chipurile împurpurate şi frivole. îşi spune : „Eu ştiu că experienţa mea are un preţ în ordinea morală a lucrurilor, este intens semnificativă!“
    Bălăceanu îi iese în cale. Are o frumoasă jiletcă de mătase mov.
    —   Ce vrea la vieille canaille ?
    —   Ghici.
    —   Omogenitatea familiei ?!
    —   I-am explicat că nu ţin cu perdanţii.
    —      Dacă îi are în sertar, de rezervă, pe roşii, i-ar vrea şi pe moderaţi. Splendidă colecţie electorală!
    Tace admirînd sala în vîlvătaie de lumini.
 80
    —      Şi cînd te gîndeşti că şi ăsta a avut domnia în mînă !
    Aproape că regretă. Bătrînul s-a ramolit. N-avusese niciodată prea mult spirit, iar cît avusese şi-l conservase cu grijă pentru vremuri grele. Nu-i bine să cazi sub autoritatea rudelor.
    —      Prea mulţi nepoţi, spune Bălăceanu, une kirielle de neveux dont l’appetit héréditaire fera époque dans les fastes de la gloutonerie politique.
    —      A guvernat totdeauna cu incapacitatea sa şi cu rapacitatea celor apropiaţi.
    —      împotriva voastră are un dinte... inutil să adaug că este singurul care i-a mai rămas. Dacă s-ar sui iar pe tron, toate momîile ar ieşi din mormintele lor şi ar cere ministere. Nu mai poate trăi decît printre neamuri şi antichităţii ! spune Bălăceanu şi-şi aşează privirea insolentă pe o tipesă care traversează foaierul în pas triumfal, secondată de stolul admiratorilor. Dă din buze plin de silă. Iată efectele literaturii, de cînd a apărut romanul lui Dumas toate se cred dame cu camelii... Nu te mai poţi înţelege cu ele.
    —   Peretz şi Orăşanu dispun de populaţia mahalalelor.
    —      E nevoie de o faptă temerară, dar nu de una cu furci şi coase. Austriecii abia aşteaptă să năvălească în numele ordinii...
    —      Ce i-ar putea uni pe Goleşti, Kretzuleşti, Canta-cuzineşti şi Ghiculeşti ?...
    —      Toţi se gîndesc la persoana domnitorului şi fiecare membru al viitoarei Camere contează. Va fi o adunare care va da legi noi, care în principiu va conduce şi va avea sub voinţa ei pe Vodă. Au dreptate Rosetti şi Brătianu să lupte pentru fiecare deputat, în timp ce alţii se ocupă numai de domnitor.
    Sînt salutaţi de Fereehide şi de Jean Filipescu, apoi doi tineri taie aerul cu plecăciunile lor reciproce, cu fîlfîirea fracurilor şi albeaţa cămăşilor strangulate de gulere înalte pînă la urechi.
    —      Ne-au dat nu o constituţie, ci un pat al lui Pro-cust în care ne culcă forţat, se indignează Bălăceanu. Diplomaţia europeană, phi ! Dacă ne întindem are grijă
 81
Austria să ne scurteze, dacă ne ghemuim o să ne ţină de păr turcii în timp ce ruşii şi austriecii ne vor trage de picioare pînă ce vom fi sfîrtecaţi. Morala : popoarele care nu pot nimic prin ele însele sînt de plîns.
    —   Plîngi, dragul meu !
    Un spaţiu frivol se deschide în faţă, un spaţiu plin de bondari şi flori exotice. Bălăceanu i se vîră în suflet.
    Vine din Samos, din Constantinopol, de peste mări şi ţări, să-şi cucerească drepturile într-un loc al speranţei probabile. Toată această societate nu are nevoie de el şi s-ar crede că el are nevoie de ea. Dar cum să recunoască asta ? Bălăceanu surîde fermecător unei pa-ţachine.
    Un individ cu monoclu ce-i cade mereu din ochi şi pantofi scîrţîitori se opreşte lîngă ei contemplînd măreţ foaierul.
    Grupul multicolor, purtîndu-şi cu trufie eroina, dispare spre bufetul teatrului. Sala se mohorăşte sub pierderea unei lumini senzuale.
    —   Eh ! oftează Bălăceanu.
    Acum îl pufneşte rîsul văzîndu-i faţa melancolică.
    —       Arăpilă ne-a dat o întîlnire romantică la două noaptea.
    Trei amărîţi în fracuri de împrumut îi fixează cu ifos; se ascund posomoriţi printre doamnele care vî-nează tineri şi domnişoarele care vînează soţi. Ei nu vînează decît complotişti,
    —       Uneori e misterios şi întunecat ca un intrigant din piesele clasice, spune Ghica şi se înviorează la gîn-dul că-1 va revedea pe Golescu ; are deodată sentimentul unei siguranţe şi bucuria acelei vechi fraternităţi tinereşti.
    —       Pare mai puţin îngrijorat de înţelegerea cu moldovenii cît de propaganda fraţilor olteni. Zice că Albul şi Poupou au fost la Caracal, la Craiova, la Piteşti şi pesfe toţ Ştirbey şi Bibescu bagă bani cu nemiluita. Ei s-au dus cu gura şi cu discursurile lor avîntate, iar ăia, laconici şi cu sacul plin.
    Un tinerel purtînd o cravată înspicată trece pe lîngă ei în goană. Se îndoaie din şale în dreapta, în stînga,
82
ca la mazurcă, salută doamnele chipeşe şi încărcate de strasuri. Are pudră pe obraz ca acum o jumătate de secol.
    —       Unde este candidatura aceea ideală ? Omul acela neangajat, moderat, inatacabil... spune cu ochii pironiţi pe crinolina roză a Elizei Filipescu.
    Lumea din foaier pare cuprinsă de un vîrtej. Vorbesc, rid, vorbesc, se apleacă unii spre alţii. Uşile lojilor sînt larg deschise, lăsînd să se vadă sala cu policandrul aprins feeric.
    Bălăceanu are o voce iritată :
    —       Dacă vîrfurile sînt corupte de fraţii cu bani, masa e de partea roşilor.
    —   Nu masa votează !
    Urechea pîlnie se propteşte de vorbele lor încete.
    —       Un principe străin, spune direct în pîlnie, ar fi fost salvarea, chiar dacă la prima vedere nu pare o salvare patriotică.
    Ghica încearcă zadarnic să cheme amintirea Bosforului, bărcile pitice ale pescarilor turci şi bucuria lordului Stradford că Reşid este din nou vizir, rîsul lui relaxat... „I-am făcut-o lui Thouvenel! Eu decid la Sublima Poarta !“
    Priveşte lumea forfotitoare. E iarnă, se simte pe sub uşi gerul de afară. Aici e cald, e sufocant, doamnele îşi agită evantaiele peste blănurile inutile atîrnate pe umerii goi, peste şalurile colorate, peste capele de hermină, peste voalurile subţiri şi cochete care le acoperă lungile spinări roze.
    —       In Moldova, Negri e foarte bun, şopteşte atingînd braţul lui Bălăceanu. ,
    —   Nu pofteşte nimic de la propriul lui destin...
    —       Marea lui calitate nu este modestia, cum cred naivii, ci simţul conjuncturii : să ştii exact cît şi cînd să îndrăzneşti şi cît şi cînd să cedezi cu eficienţă şi demnitate.
    —       Iubeşte prea mult natura ca să mai iubească şi politica.
    Rămîne rigid în faţa lui Bălăceanu, îşi roteşte privirea lui moale prin sală, fără să se mişte.
 83
    —      Va şti să se retragă la timpul potrivit, după ce şi-a încheiat misiunea. Va pregăti venirea principelui străin şi apoi se va retrage în mijlocul naturii. Dar trebuie să-i găsim aici un omolog cu care să poate colabora.
    —      Ne-am instalat temeinic în provizorat, spune Bă-lăceanu molcom şi plictisit. Ala de care ar fi nevoie nu s-a născut încă.
    Bănuise că se va întîmpla astfel încă de cînd îi spunea Thouvenel că Franţa ne va sprijini ideea unui principe străin pentru a menaja sensibilităţile Austriei şi orgoliul britanic. „Le comte de Buol a dit : si l’Europe s’était concertée et avait établi à Bucarest un prince européen, nous l'aurions, de nos mains, jeté à la meru. Ambasadorul francez era convins dealtfel că problema unirii principatelor va submina poziţia împăratului în politica europeană. Asta în ciuda instrucţiunilor pe care le avea de la Quai d’Orsay.
    —   Convenţia este ceva aproape imposibil de urmat.
    In foaier pătrund, coborînd de la galerie, unioniştii
tineri, gimnaziştii, studenţii, proaspeţii jurnalişti, fiii micilor boieri şi ai burgheziei retractile, alţi bondari ai lui Manu obosiţi de spectacol şi de efortul urechilor lor clăpăuge, descendenţii celor ce nu participă din prudenţă, mulţumire sau prejudecată la lupta politică, o armată de fracturi zvăpăiate.
    —      Eu nu văd un valah care să aibă puterea şi s-o lase din mînă de bunăvoie, spune Bălăceanu cu ochii pe cravata involtă a unui june patriot. Există o logică a ambiţiei care împiedică o asemenea enormitate !
    Balcoanele înţesate de entuziaşti se întîlnesc cu lojile pline de moderaţi, bărbaţi ironici şi femei mîhnite, eroii de ieri şi eroii de azi, figuraţia zumzăitoare a istoriei !
    —      Ce-aţi aranjat cu Burchi ? întreabă Bălăceanu pe neaşteptate.
    Face un efort şi rosteşte fraza cea mai dificilă, pe care' numai Bălăceanu poate avea privilegiul de a o auzi ca un vechi, străvechi şi tenace partizan :
    —      Simt o amărăciune nesuferită, un fel de ciudă întoarsă spre mine, spre iluziile mele şi spre ambiţiile mele, o mohoreală energică şi pusă pe treabă, deşi nu ştiu în ce direcţie s-o îndrept. Cam asta e tot.
 84
   —       Să vă daţi demisia, să vă întoarceţi aici definitiv. E nevoie de dumneavoastră, nu vedeţi ?
   —       Mda, mergem pe drumul nostru. Plictiseala este că se distinge rău.
   în jurul lor s-au strîns feţe îmbujorate de căldura sălii, de nervii unei muzici prost cîntate, de conversaţiile şoptite pentru care trebuiseră să-şi concentreze auzul pînă le plesniseră venele gîtului. Rîsete, evantaie, surîsuri promiţătoare, istericale, bîrfe de antract, ocheade galante, viclenii răsuflate. Iată-l pe Florescu, numai fir, numai guler, numai epoleţi î Calcă ţanţoş printre voluptoase imagini.
   Ar vrea să plece. Bălăceanu îşi aşteaptă familia. îşi iau rămas bun pentru cîteva ore.
   —       Nu uitaţi, la ora două din noapte — romantic complot în casa lui Arăpilă.
   Grigore Alexandrescu apare apatic şi copleşit de atmosferă. Ii propune o plimbare nocturnă. A depus toate garanţiile de admiraţie Măriei Cantacuzino şi se simte eliberat de o corvoadă. Se despart de ceilalţi ca de o veselă inepţie, cu vagul regret că nu-i mai suportă şi cu bucuria că s-au salvat.
   Respiră adînc un aer rece şi umed.
                       Capitolul VIII
    —      Hai, prinţe, să ne tîrşim papucii pe străzile astea pline de patrule căimăcămeşti.
    —  De ce nu ? E plăcut, e animaţie !
    —      Cînd mă scol dimineaţă, îmi vine să zic bună ziua pereţilor, uşilor, ferestrelor, parcă ar avea toate urechi clăpăuge, un fel de suflet. O curiozitate nătîngă, dirijată. Sînt politicos cu intimii...
    Tac o vreme lăsînd cîinii să-i latre. Apoi, fără sens, Alexandrescu simte nevoia să-l zgîndăre :
    —  Eşti nehotărît, prietene, îngrozitor de nehotărît.
    Şi totuşi, nu aceasta este problema. Ghica ridică din
umeri : „Fericiţi sînteţi voi tinerilor români, le spunea la Paris, Michelet, în anul 36. în ţara voastră totul este de făcut...“ Oare cit de fericiţi sîntem pentru asta ? Avem trac. Ca orice figurant într-un spectacol nou, eu am trac. Atît.
    —      Ţi-e greu să alegi? întreabă Alexandrescu oprin-du-se iar să privească aburul ce-i iese în vălătuci din gură. Ai învăţat să nu dai vrabia din mînă pe cioara de pe gard ? Face un pas şi se opreşte. Dar ce cioară, mon vieux ! Cioara noastră naţională, cioara noastră dragă, cioara autohtonă, pitulicea pe care sperăm s-o facem ciocîrlie ! N-o s-o poţi părăsi, ascultă-mă pe mine, ,un bătrîn patriot păţit. Ai lăsa şi un păun şi pasărea Fenix, prinţe, le-ai da drumul din mînă pentru pitulicea de pe meleagurile natale ! în această problemă nu e de ales nimic. Se alege de la sine. Nu eşti omul care să prindă rădăcini în altă parte. N-ai vocaţie, iar-tâ-mă că te jignesc.
86
    Un beţiv îşi bălăngăne trupul elastic de pe un picior pe altul, cîntînd scîncit. E nespus de trist.
    —      De fapt, reia Alexandrescu, vrei să se vadă puţin că laşi o situaţie mare pentru una măruntă, să se vadă, să te admire oarecine.
    Rîde încet, înăbuşit şi spune părinteşte :
    —  Inocente vanităţi, poete !
    „Dar nu pot respira, ar vrea să mărturisească. Sînt împins brutal deoparte. Mă duşmănesc prea mulţi. Nu ţin să fiu adulat, însă ei ţin să-şi înăbuşe adversarul înainte de a se trezi din somn.“ Ei ? In categoria asta intrau mai ales vechii prieteni. întoarcerea, categoric, nu fusese un triumf, stîrnise o stare generală de me-fienţă.
    —      E atît de nesigur totul, spune, eu mai mult ca oricine ştiu cit de nesigur e totul.
    îşi detestă imediat propria suficienţă, ipocrizia şi nemulţumirea. Jena îl forţează însă să persiste în poză. E mai suportabil!
    —      îmi imaginez ! Constantinopolul e un teatru subtil ! răspunde Alexandrescu învîrtind bastonul în aerul rece şi umed. Rîde încet :
    —      Nu-i vorba numai de Constantinopol. Ce-ai zice dacă ai auzi că împăratul ar fi oferit în secret Austriei Principatele în schimbul dragei sale Lombardii...
    —  E absurd...
    —      Absurdul face parte din viaţa noastră cotidiană. Pentru a evita războiul care se apropie, soluţia aceasta a părut occidentalilor salvatoare. Şi nu e prima dată cînd gîndesc astfel. După căderea Sevastopolului, Negri şi Ralet au dăruit contelui Netto, la Istambul, o mie de galbeni pentru soldaţii piemontezi căzuţi în război. Lord Stradford mi-a rîs în nas şi mi-a spus : E ceva foarte naiv să fii generos ! Cavour tratează în acest moment cedarea Principatelor Austriei pentru o Italie unită, dar Clarendon se opune.
    O trăsură galbenă cu cai măreţi trece pe lîngă ei în tropot sec. Patrula de noapte traversează strada. Uniformele cu brandemburguri jilave pătează noaptea în-tr-un fel ilar. Tăcerea dintre ei înmoaie gravitatea cu-
 87
                                     3Ş£
vintelor rostite. Asta o face aerul Bucureştiului — blînd, îngăduitor.
    Totul este istorie. Şi teama şi bucuria. Şi acţiunea şi pasivitatea. Atmosfera se înviorează păstrînd doar senzaţia unei fraze muzicale, care s-a stins lăsînd un gol.
    —      Pot să spun că eu, din cămăruţa mea de slujbaş fără anvergură, intuiesc realitatea mai bine decît politicienii noştri, orbiţi de iubirea pentru putere pe care în naivitatea lor o iau drept „patrie“, spune poetul spri-jininclu-şi amîndouă mîinile în baston. Un om simplu, fără avantajele unei poziţii sociale înalte, fără să frecventeze ca tine diplomaţia europeană, fără să asculte ironiile lui lord Stradford care se mai iluzionează că modifică politica lumii printr-o vorbă de spirit, simte pe pielea lui istoria. Da, da, nu exagerez. E singurul favor pe care sărăcia îl oferă din plin : a nu avea nevoie de barometru pentru a ghici starea vremii.
    —      întotdeauna ai făcut caz de simplitatea ta plebeiană foarte sofisticată. Nu eşti un om simplu şi cu atît mai puţin unul care simte lumea epidermic.
    Se împiedică de un bolovan şi se agaţă de braţul fostului junker.
    —      Bolnavul ăsta era aici şi în ’48 ! Doamne, era aici, l-am recunoscut !
    Cu toată ironia lui, Alexandrescu are încă un aer de somnambul.
    —      Vezi, dragule, în ’53, 15 iulie, ştiu bine data pentru că mă durea o măsea de-mi ieşeau creierii din cap, nu intrat ruşii, mîndrul general Budberg şi apoi Lu-ders şi după ei însuşi prinţul Gorceakov ! Se întreceau în aroganţă şi, totuşi, s-au retras după un an, dar numai pentru a lăsa loc liber turcilor lui Halim-paşa şi avangărzii sale, conduse de prietenul dumitale Czajka. Dar nu ne ajungeau turcii. Nicidecum. Am rîs mult văzînd în gazetele nemţeşti descrierea unei primiri pompoase şi entuziaste ce s-ar fi făcut armiei austriece la intrarea în capitală, în august, cînd adevărul e că ea a ajuns aici abia în septembrie, în 8 septembrie, ţin bine minte data pentru că, printr-o fatală coincidenţă, măseaua mă durea iarăşi şi mă umflasem ca o pară. A dat Domnul şi m-am desumflat cînd s-a întors şi vodă
88
în ţară, în octombrie, pentru a face onorurile de gazdă generalului Goronini. Ce binefacere ! Aveam, în sfîrşit, un păstor !
    Alexandrescu imită ţinuta solemnă a lui Ştirbey. Joacă mult scena întoarcerii lui ca un cîine alungat, vîrîndu-se pe sub gard în ograda stăpînului — ţanţoş pentru a ascunde ridicolul şi surîzător pentru a ucide amărăciunea. Se trezesc în ei pofta de rîs, hohotele tinereşti de altădată, din podul mitropoliei, cînd se saturau de Plutarch, Tucidide şi Xenofon şi se înfruptau din merele şi perele cu care îşi burduşiseră buzunarele surtucelor. Hohotele acelea nu mai există, hohotele acelea s-au atrofiat, se aud acum doar rudimentele lor. Un rîs melancolic şi evocator.
    —      Dar m-au apucat reumatismele în ianuarie, continuă Alexandrescu şi-şi lasă trupul cu toată greutatea pe braţul care îi căutase sprijinul, cînd turcii, conduşi de Omer-paşa, s-au cărăbănit în Crimeea şi ramaserăm trişti, numai cu mustăcioşii austrieci ai generalului Co-ronini. Doamne, ce zdrahoni ! Leşinau femeile numai cînd le vedeau săbiile ! Ramaserăm însă cu ei ceva mai mult, pînă în primăvara lui ’57. Atunci, nedurîndu-mă nimic, nu am reţinut data.
    Ridică din umeri cerîndu-şi scuze. „Face pe singuraticul, dar cu o inteligenţă ca a lui nu eşti niciodată singur. Ii place să vorbească şi doar dacă nu are partener scrie !“
    Oraşul măturat de umbrele nopţii şi de felinarele înceţoşate tremură ca un decor de carton. Imaginea lui Ştirbey reluîndu-şi domnia a dispărut după colţul unei case. „Ştiu ce va urma...“
    —      Prin voia mai-marilor Europei, am revenit şi noi, iată, la vechile capitulaţii cu Sublima aceea...
    Se opreşte din mers, arată spre casele şi grădinile din jur, spre piaţa bisericii Sărindari şi ridicîndu-şi pălăria deasupra capului, salută cu veneraţie o nouă patrulă, mărşăluind lingav.
    —      Păi cîte a văzut naţia asta, numai polonezii au mai văzut, numai italienii mai văd şi cine ştie cine mai vede şi va vedea... Se întoarce spre el melancolic : Unde era în tot timpul acesta România noastră ?
89
    —      Pe lord Clarendon nu-1 vei convinge niciodată că ea există. El nu vede pe hartă decît marginile imperiului turc, austriac şi rus, şi un fel de băltoacă, provinciile barbare...
    —      Şi unde este, totuşi, România noastră ? Tace, se dă doi paşi înapoi. în secretarul de pricopseală, autor de epistole, fabule şi satire, eu ; în prinţul de Samos, tu ; în sufletul risipit al simţului Nicu Bălcescu, El, şi în sufletele cîtorva morţi şi vii, suflete ca toate sufletele, mai bune, mai rele, mai proaste, mai deştepte, mai intrigante, mai generoase... Este ca o lumină venită din-tr-o stea pe care n-o poţi vedea niciodată.
    „E prea demonstrativ. Aici e bariera care ne desparte. Vorbim peste ea, gesticulăm peste gard. Lui îi este suficient să fie demonstrativ, în timp ce eu mă gîndesc la ce se poate face şi ce rol pot juca eu în asta. Patria e o formă de orgoliu !u
    —      La Constantdnopol, spune, şi priveşte oraşul pe sub pleoapele lui căzute, cu acea căldură zeflemitoare care uneori îi însufleţeşte chipul şi-l face agreabil, Strad-ford şi Thouvenel s-au certat ani de zile pentru o ţară pe care n-o vedeau decît ca pe un ţinut imaginar cu locuitori imaginari. La Paris au mutat frontierele după cum aluneca pana, căci mulţi habar n-au de ceea ce se întîmplă la faţa locului. Pana asculta de austrieci pentru că ei, singurii, ştiau cum e la faţa locului. Defect european care s-a patinat de bătrîneţe.
    înaintează în aerul rece cu aromă de copite şi piei de animale transpirate. Oraşul îi ţine în el cum îşi ţine scoica perla, în moliciune, în huzur şi fără orizont. Trei poliţai în uniforme se bulucesc să privească prin ferestrele de la Hotel de France.
    —      Tu ai un defect, prinţe, frate, ai copilărit în iaeea că puterile mari ordonă ţărilor mici.
    >— Poate, deşi mai am momente de entuziasm utopic şi de buimăceală idealistă. Să nu crezi că am îmbătrânit. Dacă n-aş nădăjdui, tinereşte, copilăreşte, dacă n-aş miza pe rolul nostru în acest moment, n-aş fi aici. In Samos, sînt portocali şi lămîi şi măslini şi ruine antice... Dar nu sînt orb şi nu-mi place să fiu orbit ! Uite,
 90
Bucureştiul îmi părea de departe plin de speranţe, pradă unei istorii noi-nouţe, cu cerneala încă proaspătă, mirosind acru, pe paginile ei. M-am întors, îl văd. Au trecut peste el turcii — imperialii şi răzvrătiţii lui Pas-vantoglu, cîrjaliii lui Manaf-Ibrahim şi ai lui Chiuciuc Aii, zaporojanii, harvaţii, leftenii, ungurii, muscalii, nemţii, dar şi craii de Curtea-Veche, vagabonzii ce au prădat palatul şi au purtat însemnele domniei în derî-dere pe uliţi, pîngărind steagurile, au trecut domnii vitregi cu miniştrii şi favoriţii lor, grecii Fanarului şi grecii răsculaţi ai lui Ipfeilanti, au trecut focul, apa şi cutremurele, ciuma, holera şi mizeria... au trecut micile interese şi marile apatii naţionale, orgoliile şi cruzimea nepăsării...
    —  Şi ţi-e frică să nu treacă astfel şi Unirea...
    —      Tot ce se construieşte parcă se ridică pe nisip şi peste noapte se dărîmă. Toţi luăm asta ca pe o fatalitate şi o contemplăm vesel. Prea multă analiză te face complice al formelor existente.
    —      Totuşi, prea mult realism strică, e nevoie de sare în bucate, dar nu prea multă, spune Alexandrescu în-groşîndu-şi vocea, ca un judecător ce dă sentinţa. Ştiu
o  vorbă a cuiva : Soyez realiste, demandez Timpossible !
    Rîsul mărunt, închis în sine, al poetului, rîsul lui recent, care îl îndepărtează şi-l însingurează, şopateşte în liniştea îngheţată a străzii, se strecoară printre arborii din faţa caselor, se răsuceşte în jurul porţilor înalte şi sfîrşeşte prin a se risipi odată cu aburul gurilor lor înţepenite. Privirea i s-a mohorît. Felul acesta de a rîde este o achiziţie recentă. îşi bate joc de ambiţiile lui, de pofta lui de activitate şi în acelaşi timp îi vorbeşte de patrie, de România... Rîsul modifică raporturile — el este cel slab, cel bîntuit de iluzii deşarte, poetul creşte cu un cap şi plebeul din el se uită cu satisfacţie spre împătimitul aristocrat ce-şi atribuie un rol în istorie. înălţimea dezinteresului sau siguranţa eternităţii ? Ar fi să-i atribuie chiar sarcasm, în timp ce Alexandrescu nu este decît un om cu simţul relativului. Şi, iată, el este acum sfătuitorul, îl îndeamnă să rămînă aici şi să „renască“ România.
91
    —      Din zece în zece ani, spune Ghica, descoperim cu uimire că unii sînt prea bogaţi, alţii prea săraci, că trebuie să facem ceva care să nu doară însă prea tare.
    Se tîrăşte o linişte de iarnă, pînditoare. O patrulă s-a întîlnit cu o altă patrulă. Şoapte, mormăieli. Un cîine traversează solemn strada în dreptul unor ferestre luminate. Biserica Sf. Ioan stă tăcută în spatele gardului ei de lemn acoperit cu sită.
    —      Politica nu este un joc de sentimente. Iluziile sînt subtilităţi feminine. Cînd la Paris s-a propus consultarea populaţiilor de aici am trăit o stare de euforie. Se în-tîmpla un fenomen fantastic în Europa. Dar Alison, cu batjocura lui amicală, mi-a spus : Soarta ţărilor dumneavoastră este decisă, comisarii, divanurile, întrebările a-dresate naţiei nu sînt decît forme goale. I-am răspuns cu entuziasm naiv : Vom folosi formele !
    —  Şi acum ?
    —  Zic la fel, dar o zic puţin silnic...
    —      Totul este să-i alegem bine pe cei care să umple această formă cu un conţinut adecvat, spune Alexan-drescu şi tuşeşte iar sec, din plămînii obosiţi.
    —      Nu vezi ce se petrece ? izbucneşte aproape fără control. Nu vezi ? Se împart pe candidaturi, se luptă pentru ăla şi ăsta, nu pentru vreun program, nu pentru a face o adunare puternică... La noi principiile de guvernare sînt apanajul domnitorului şi nu al Adunării. Nu mai pot avea iluzii...
    —      Vin singure, prinţe, vin singure, nechemate, vin ca bolile păcătoase ! Viaţa e tristă şi descurajarea adîncă, aşa ţi-am scris de multe ori, am încredinţarea că vei da, totuşi, Mediterana pe eleşteul Cişmigiului, mărit puţin de imaginaţie.
    —      Să stau aici, printre atîţia patrioţi agresivi ? Printre lichelele care îmi contestă pînă şi dreptul de a fi alegător ?
    *— Prezentul nu este niciodată romantic !
    —      Nu-mi place cum se fudulesc iar bătrînii, cum se simt tari boierii, cum se manevrează pe vechi sfere de influenţă şi, ca să fiu sincer, nu-mi place acest monopol al patriotismului, mon vieux, spune trăgînd cu piciorul într-o piatră de pe marginea drumului. Se aude un buf-
 92
net urmat de o rostogolire veselă. Cu cît îi văd pe ultra urlîndu-şi patriotismul şi dînd note pentru patriotismul altora, îmi iubesc mai mult ţara, în felul meu, cu încă-păţînare, în ciuda lor şi rîzînd de ei. Ştii care e felul meu ? I-aş zice : dragoste cu discernămînt. Poate nu cu astfel de sentimente ne vom impune, poate trebuie mai multă pasiune, înflăcărare etc., dar ceea ce este sigur este că discernămîntul sau spiritul critic dă conţinut acestei iubiri iraţionale uneori. Viaţa mea mi-o dedic cultivării acestor două lucruri în solul naţional : discernămîntul şi eficacitatea. In ceea ce priveşte pasiunile stăm destul de bine, oricum.
    —      Liberalii, radicalii, se opreşte Alexandrescu şi-şi strînge macferlanul în jurul trupului subţiratec, ca să ajungă la putere ar trebui să se arate mai puţin liberali decît sînt. Aşa zic eu. Fac atîta gălăgie pentru ideile lor revoluţionare că au sfîrşit prin a convinge pe mulţi că sînt într-adevăr revoluţionari, ceea ce nu e nici real şi nici nu le foloseşte. La noi toate zaverile s-au terminat cu o ocupaţie şi poporul se mefiază de rebelişti. Rosetti s-a încărcat de electricitate şi scapără scîntei, dar nu mai e copilul teribil de odinioară, iar Brătianu are momentele lui de plictis cînd mimează revolta. Zice : „sînt un revoluţionar“ şi-şi întinde oasele ca să-şi alunge somnul.
    —      Minunat lucru patriotismul! El dă spirit nerozilor şi şanse dizgraţiaţilor.
    —      Păi tocmai de aceea trebuie să rămîi! Ai spirit practic, ai oroare de demagogie şi respect pentru fapte ! Ia hăţurile în mînă, lasă-i pe rozătorii de măsline din Samos să-şi vadă de istoria lor personală...
    —  N-ai auzit încă de bîrfele neputincioşilor ?
    —      Ce bîrfe, prinţe ? Ce bîrfe ? Te împiedici dumneata în bîrfe ?
    —      După Serurie, sînt vîndut ruşilor, după alţii, englezilor, după alţii, turcilor. Eliade a declarat că am vîndut ţara baronului Spleny. Heureusement pour la patrie, le baron n’a pas voulu l’acheter !
    —      Mă ispiteşte amărăciunea dumitale să-ţi recit nişte versuri de-ale mele, altfel te-aş scuti bucuros, dar sper să rămîi aici unde îţi este locul şi atunci ele vor ţine
 93
de sfat înţelept : Istoria aceasta, d-o fi adevărata, îmi pare că arată că în fieşce ţară cele mai multe rele...
    —       ...nu vin de pe afară, nu le aduc străinii, ci ni le face toate un pămîntean de-ai noştri, o rudă sau un frate...
    —   Iată şi rîul nostru cel vestit!
    Vîntul le ridică poalele pelerinelor îmblănite. Apa Dîmboviţei e tulbure, maronie. Se aude clipocind, îngreunată de gunoaie, de noroi, de mortăciuni. Felinarele risipite pe malurile ei luminează doar vag locurile acelea clisoase şi sumbre.
    —       Nu, Dîmboviţa nu e Tamisa, nu e Sena, Dunărea sau Neva. Un fir plăpînd şi putred. înainte de a-1 numi viu trebuie să-l facem plauzibil.
    —       Trebuie s-o accepţi cum îţi accepţi negul de pe nas, ca pe o infirmitate nativă, ca pe o ruşine tolerabilă, mormăie Alexandrescu, vîrîndu-şi bărbia în fularul de mătase.
    —       Dar ce creează oare mai puternic sentimentul de intimitate decît conştiinţa unei infirmităţi ? Caria din măsele pe care o pipăi zilnic cu limba, chelia zadarnic acoperită cu trei şuviţe de păr încleioşate de pomadă, mica asimetrie a sinilor de fecioară, sau pata de jder de pe obraz ? G intimitate adevărată cere o imperfecţiune — nu poţi lupta cu ea, fără sens, toată viaţa. Te resemnezi şi începe chiar să-ţi fie dragă. E a ta, nimeni nu ţi-o poate lua.
    In urechi se înteţeşte vuietul subţire al vîntului. Miroase a smîrc, a umezeală vîscoasă.
    —       Se mai şi revarsă... îşi continuă Alexandrescu lamentaţia.
    —       Hai s-o lărgim, s-o lăţim, se avîntă ironic, arun-cînd un braţ înainte, ca Rosetti, s-o curăţăm, s-o spălăm, s-o desenăm altfel, la naiba ! Ne-ar trebui altă apă ca să, avem alt orizont istoric !
    Poetul dă din cap aprobativ. Contemplă firul întunecat al Dîmboviţei ca un învăţător un elev înapoiat.
    —       Din pricina ei s-au obişnuit locuitorii cu „nu-mi pasă44 ! Cine naiba a spus : Numai adevărul este ridicol, restul e patetic ?
 94
    Se întoarce brusc şi coboară strada în sens invers, împunge cu bastonul zăpada apoasă şi-şi priveşte oraşul ca pe o jucărie.
    „Cînd îşi pierde luciditatea şi umorul îl apucă amărăciunea“ constată Ghica urmîndu-1.
    Dinspre prăvălia fraţilor Capşa apare la pas galeş un cupeu hîrbuit de piaţă. Calul galben-murdar cu urechile scurte îşi loveşte ritmic hamurile peste coastele descărnate. Pare a mirosi pavajul ca un dulău hămesit. Pe capră* birjarul împodobit cu o căciulă ţuguiată doarme acoperit de o pătură maronie, flendurită. Îşi bîţîie capul cînd pe un umăr, cînd pe altul, ca un pendul leneş, amintind că există un alt timp, al astrelor, al vieţii şi al morţii, al eternităţii. Ropotul copitelor însoţeşte balansul acelei căciuli-ciupercă şi totul este învăluit în mister aspru. Oare s-a urcat vreodată un călător în acest atelaj fantomatic ? De unde ? Spre ce ? Totul e îngheţat în jur, numai înaintarea cupeului, atît de somnolentă şi de vrăjită, pare a fi un semn că realitatea e vie şi aşteaptă.
    Ghica şi Alexandrescu se privesc şi, întorcîndu-se după birja care trece pe lîngă ei şi le întoarce spatele, îşi scot pălăriile.
                        Capitolul IX
    S-a înserat. Se aude oraşul trăgîndu-şi plapuma greoaie peste sufletul lui zbuciumat.
    Prin livezi de portocali, păsările îşi termină cîntul, frunzele mai pîlpîie în umibră. în Samos, intrigile aţipesc.
    Draperiile grele ale casei din Vathy o izolează pe Saşa.
0  ţin captivă. Ferestrele lumii se închid şi în cochilia melcului miroase a somn.
    Şi-a terminat treburile zilnice şi coboară la cină.
    Scîrţîitul scării de lemn, foşnetul rochiei şi lumina putredă a lămpii îi dau un fel de seninătate. Nimic rău nu i se poate întîmpla. Treaptă cu treaptă, liniştea casei
1  se aşterne generoasă la picioare, ca un cîine fidel, mare, greoi, lăţos. Trece prin hol simţind cum adie deja, pe sub uşile înălţate, noaptea mediteraneană, trece prin salonul întunecat, unde pianul cu capacul deschis stă să înghită hulpav un duşman şi canapeaua îşi bombează pieptul cu o sfidare molatecă.
    împinge uşa sufrageriei cu amîndouă mîinile, încet. Masa lungă, pustie — un singur tacîm, o singură lampă arzînd, sticlirea mohorîtă, dar intimă a farfuriilor din dulapul olandez, albul imaculat al şervetului împăturit şi viespea care se agită în jurul cheselei cu dulceaţă — toate par uitate acolo de secole, uitate în faţa lui Dumnezeu, pentru plăcerea şi pentru tristeţea lui.
    Saşa se aşează pe scaun, cu senzaţia că rupe o pînză fragilă de păianjen şi că lucrurile, lemnul, metalul, sticla, porţelanul i-au devenit complici.
 96
    Aşteaptă. Insecta s-a aşezat pe vîrful linguriţei. Are aripile strînse şi o nelinişte paşnică în inspecţia pe care o face suprafeţelor lucitoare.
    Tăcerea este ca un turbion, soarbe avid sufletul încăperii. Şi parcă, deodată, masa se umple de morţi.
    O cină cu morţii familiei ?
    In dreapta şi stînga, îşi trag scaunele bunicul, bunica, sora cea mare, pe care n-a cunoscut-o niciodată, fratele mai mic, zărit doar o dată în leagănul de bambus — un trup de păpuşă vînătă, bătrînicioasă, cu mişcări bruşte, hazlii şi înduioşătoare — soacră-sa, cu şalul ei modest în jurul umerilor, pare tare fericită de toată această societate (lumea este pentru ea, în continuare, un prilej de mulţumire şi încîntare) şi unchiul cel gras şi verişoara cea nătîngă şi bărbatul acela voinic cu o mustaţă urîtă, dar cu privirea caldă, cîndva profesorul ei de pian, chinuit de hachiţe şi violenţe necontrolate şi cele trei mo-gîldeţe cu feţe stacojii, zbîrcite, înfăşurate în horbote lucrate chiar de mîna ei de mamă. Doamne !
    O cină cu morţii familiei...
    Saşa, înţepenită în scaun, trage cu mîinile tacîmul şi farfuria pe genunchi». Simte o frică tandră şi o foame hulpavă.
    Ceilalţi o privesc fără răutate, o privesc atent, curioşi, parcă înţelegători. Frica este însă de pe alte meleaguri.
    Ea mănîncă. Brînză şi şuncă mănîncă, deşi sînt teri-bil de sărate.
    „Dacă măcar ar avea sens singurătatea asta.“
    Lampa pîlpîie, viespea zumzăie pentru o clipă, tulburată din gesturile ei metodice. Saşa are senzaţia că încearcă să fugă de la o solemnitate. Ar trebui să ceară ajutorul acestor fiinţe.
    Dar ce le păsa lor, în cîmpia lor liniştită unde se aşezaseră la masă, pe iarbă, fără suspin, fără întristare, că ea va naşte din nou, va răcni iarăşi de durere ?
    încearcă să le trezească mila şi aceasta i se trezeşte ei, o milă grea, amară. îşi înghite hrana cu lacrimi. Un plîns nehotărît, nervos. Are patru copii vii şi trei copii morţi şi unii îi cheamă pe ceilalţi, în timp ce ea îl hrăneşte pe al optulea cu milă şi silă.
 97
    Dacă Ion ar deschide acum uşa, ar fi fericită ?
    „Iartă-mă, Doamne, dar n-aş fi fericită !“
    Cînd el îşi scoate masca, ea şi-o pune pe a ei.
    Aşează farfuria pe masă şi îngenunchează.
    ,,Intraţi pe poarta cea strimtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt cei ce intră pe ea.
    Dar strimtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sînt cei ce o află.“
    Plînsul, deodată molcom şi tandru al Saşei, se amestecă cu zumzăitul exasperat al viespei ce-şi caută hrana în jurul lămpii fumegînde. Ea se simte atît de tînără în speranţele ei. Şi ce poate fi mai încăpăţînat decît tinereţea ? Cît de înţelept te poate face, în singurătate, fără părinţi şi fără acel părinte vanitos cu care te-ai însoţit, experienţa, mica ta disperare de a trăi ? Ah, efortul acesta supraomenesc de a trăi şi de a naşte !
    De ce se chinuie în seara asta mai mult ca oricînd ? Nici un eveniment nu tulbură existenţa lor molcomă, chiar dacă nesigură. Poate tocmai breşa aceasta în evenimente o tulbură, o nelinişteşte. Ea stăpîneşte o barcă părăsită de cîrmaci.
    „Trebuie să iei lucrurile calm, rece, energic, să-ţi disimulezi sensibilitatea“, o sfătuia Ion.
    Umbrele se retrag. Şi e mai trist fără ele.
    A trăi pe o insulă, se gîndeşte Saşa, înseamnă a căpăta o detaşare faţă de fapte şi oameni, un sentiment natural al relativităţii, o nonşalanţă în faţa istoriei. Mai presus de toate, a te întoarce spre tine, a te vedea cu ochii mari deschişi. Oare de aceea a fugit Ion de aici ?
    „Doamne, îl vreau în slavă aşa cum doreşte şi-l vreau al meu, aşa cum n-ar putea concepe niciodată. Cum să împac aceste rugi ?“
                         Capitolul X
    Alexandru Golescu povesteşte istorii moldovene : intrigile lui Afif-bey şi ale lui Goedel, felul solemn în care Vogoride îşi anunţă dorinţa de domnie, declaraţiile patriotice ale lui Grigore Sturdza, tonul sarcastic şi îngrijorător în care Steaua Dunării declară că „nu cloceşte nici o candidatură“ şi întoarcerea de operetă a „bătrmei lichele“, Mihail Sturdza.
    —      Nimic nu se uită mai lesne decît trecutul... spune Bălăceanu proptindu-şi bărbia în podul palmei.
    —      Şi nimic nu lasă mai multe urme, îl completează Golescu.
    —      Dragii mei, istoria nu prea lasă urme ci, pur şi simplu, consecinţe. Oare chiar nimic, nici o ruşine, nici o amintire urîtă să nu-1 împiedice pe Sturdza să-şi reîn-ceapă mascarada ? Oare aceşti oameni politici, cum se pretind a fi consulii unor puteri atît de însemnate, n-au mirosit duhul schimbării, pe aici, prin sud-estul Europei ? Să fi contat atît de mult secolul acela fanariot încît să nu mai putem ieşi din spiritul lui de acum înainte ?
    Ghica îşi mîngîie în timp ce vorbeşte reverul hainei.
    —      Unii sînt prea activi şi cred că orice le este permis, intervine Bolintineanu, care somnolase pînă atunci cu ochii pe greutăţile pendulei ce se deplasau încet, imperceptibil, alţii sînt prea apatici şi cred că orice le este permis altora, nu lor. Valahia şi Moldova stau sub aripa fatalităţii, iar capriciile ei trebuie suportate în linişte.
    —      Aici, aici va trebui făcută revoluţia, spune Ghica, revoluţia morală. Românul să nu mai fie victima men-
 99
talităţii lui, ci exploratorul lucid ai realităţii. Dar, Doamne, ce eforturi vor fi necesare pentru asta ! Face o pauză şi, îndreptîndu-şi privirea greoaie către cei trei prieteni, schimbă tonul : Pînă una-alta să examinăm realitatea în tot crudul ei adevăr ! Vă fac o prezicere : în-tr-un spectacol în care prea mulţi vor să fie personaje principale, opoziţiile se anihilează reciproc şi, cine ştie, un figurant devine erou. O publicitate prea mare distruge rîvnitele rezultate.
    —      Sînt teribil de speriat de „rîvnitele rezultate !u spune Bălăceanu. Mi-e teamă să nu le înhaţe Bibescu...
    Oboseala le face veselia mohorîtă. Stau în jurul mesei pe care pîlpîie luminările şi se mulţumesc cu atît : sentimentul că prin camera aceea a lui Golescu trece un fir subţire al istoriei. Arăpilă le arată o carte de pe consola căminului şi spune melancolic :
    —      Am descoperit o frază shakespeareană : Mîhnirea face viaţa mai uşoară...
    Se uită la fiecare cu imensa tristeţe a ochilor lui şi repetă :
    —  Mîhnirea face viaţa mai uşoară...
    Toţi rîd. El zîmbeşte stins ca şi cînd ar vrea să spună că mîhnire este, dar viaţă uşoară nu prea.
    —= Deci de dincolo de Milcov, ne vin soluţii pătimaşe ? întreabă Ghica întorcîndu-i pe pămînt.
    —      Acolo au fost întotdeauna visătorii, amatorii de idealuri înalte ! şopteşte Bălăceanu.
    Pînă şi asta este demn de ironie. De ce nu ? Toţi zîmbesc.
    —      Da, domnilor, am dat peste nişte înflăcăraţi, spune Arăpilă, solul trimis fraţilor visători, şi se încruntă de parcă ar spiona cu timiditate colţurile încăperii. E atîta delicateţe în felul lui de a rosti încît simt cum se preumblă vorba moldovenească prin sufletul tuturor.
    „Uitaţi, domnilor, îl imită Ghica în gînd, s-a molipsit de la aceia !u Şi, aplecîndu-se spre Bolintineanu replică :
    —      „Tărîm mănos pentru intrigă şi uneltiri!“ aşa zice prietenul Kogălniceanu despre propria sa patrie.
    Golescu ridică palma aşezată pe masă în semn că fatalitatea mai înainte evocată se manifestă peste tot :
100
    —      O primă soluţie ar fi aceea a alegerii unui moldovean în Valahia şi a unui valah în Moldova. Dar prea nepracticabilă din pricina patriotismului local!
    —      Pe fondul unirii este aproape logic şi aproape eroic să apară dezbinările, mormăie Bălăceanu trăgînd din trabucul lui subţire.
    Oboseala pune pe chipul tuturor cearcăne violete.
    —      Nu găsim noi un moldovean să ne fie Domn ? întreabă Bolintineanu ciugulindu-şi o scamă de pe redingota ponosită.
    —      Dacă îl întrebi pe domnul Ghica ştiu ce-ţi va răspunde, intervine vesel, binedispus, Bălăceanu şi clipeşte cu înţeles.
    —      Negri ! rosteşte acesta fără să se mişte. Pleoapele i-au căzut peste ochi, are uitătura lui nătîngă de care toţi au un fel de teamă, născută dini jenă şi uimire.
    Arăpilă dă din cap şi ridică solemn un deget :
    —      Atenţie ! Cu Negri încălcăm de două ori Convenţia ! Nu are venitul cerut şi nici nu este, pentru occidentali, un „autohton44.
    Bolintineanu tresare :
    —      Are un trecut, nu-i aşa, care este mai valoros decît o avere... Se inflamează brusc, se ridică în picioare şi măsoară spaţiul dintre cămin şi ferestre cu paşi largi, teatrali. Occidentul, nu-i aşa, pretins liberal, şi-a dezvăluit în această Convenţie absurdă stupidul conservatorism, ah, ce conservatorism, nu, mai rău, despotism... Domnii aceia vorbesc cu dispreţ despre contradicţiile valahe, despre amestecul de esenţe tari pe care îl găsesc aici, într-un orient populat în minţile lor reci şi lipsite de imaginaţie cu misterioase cadîne, dar ei, ei n-au dat un spectacol ridicol trimiţînd în aceste ţărişoare „barbare“ nişte comisari pentru a juca rolul unui tribunal de arbitraj fără arbitru, rolul unei orchestre ftjră dirijor, în care fiecare interpret îşi cîntă partitura preferată ? Şi odată încheiate lucrările celebrei comisii europene, sărmanul Orient constată că o adunătură de oameni inteligenţi, valoroşi şi competenţi semnează un raport nesemnificativ, incolor, inodor şi chiar pe alocuri, nu-i aşa, incoerent. Baronul Talleyrand-Perigot realiza situa-
101
ţia. Niciodată, a spus cuiva, neputinţa şi disensiunile occidentale n-au fost mai crud puse în lumină în faţa sfinxului oriental, fatalist şi zeflemitor...
    Pufăind molcom, Bălăceanu retează elocinţa poetului :
    —      Du-te, iubitule, şi spune asta ălora de la Paris ! Lui Hübner, lui Cowley, lui Walewski, lui Orlov şi lui Aali-paşa, iar dacă mai ai iluzii spune-o lui Cavour să vezi cum îţi rîde, patriotul iluminat şi cinic, în nas.
    —      Dar ei, moldovenii, ar găsi la noi un candidat ? întreabă retoric, mîhnit shakespearean şi sumbru Go-lescu.
    Urmează o tăcere prea grăitoare.
    —      Valahia-i „cămin de copilaşi, nu e ca Roma, cuib de ucigaşi“, şopteşte Ghica lăsîndu-şi privirea să adoarmă pe flăcările din cămin.
    Bolintineanu tresare :
    —  II mai iubeşti pe Heine ?
    —  Fără el lumea mi-ar părea mai puţin suportabilă.
    —      Pe străzile Parisului, spune poetul cu aerul că evocă amintiri preţioase pentru toţi, cîndva, recitam — nu-i aşa ? — romanţele lui...
    O clipă suspendată, respectată de ceilalţi, dăruită trecutului sentimental, drag românului ca atmosfera casei părinteşti, trece bătînd din aripi grele. Dar Bălăceanu, ropotind cu degetele în tăblia mesei, îi readuce în prezent cu aerul unui dascăl ce se pregăteşte să-şi pedepsească elevii :
    —  Domnilor, de poeţi e vorba acum ?
    —      Mai este soluţia luată în considerare foarte serios la Iaşi de Panu, Vasile Sturza, Iepureanu şi alţii din partida naţională, subliniază Arăpilă cu ochii în ochii lui Ghica de parcă ar vrea prin citarea numelor să arate cit de absurdă este ideea venind de la oameni cu judecată, de la care nu te-ai fi aşteptat. De a veni cu alesul lor, dincoace de Milcov...
    ’— Cu Mihail Sturdza, eventual, replică Ghica sec.
    —      Ha ! face Bălăceanu şi ridică mîinile spre tavan. Te pomeneşti că ne invadează fraţii noştri de suferinţă !
    —  Lasă glumele, îl refuză Golescu.
    —      Ar trebui să-i întîmpinăm, să fim gata să ne aliem acestei, nu-i aşa, acestei mişcări, se repede Bolintineanu,
 102
   dar se retrage singur cu oarecare ciudă, îşi împinge paharul deoparte.
      —   Cu ce să ne invadeze ? întreabă Ghica inexpresiv.
, Cu o mînă de ofiţeri de vodevil ?
      —       Tu, tu întotdeauna ai fost sufocat de prudenţă ! mîrîie poetul împungînd furculiţa mică, delicată într-un măr ce zace demult în farfurie.
      —       Prudenţă ? Eşti prea blînd, prea amabil ! Aricescu pretinde că sînt o bestie meschină şi un intrigant, Eliade susţine că sînt vîndut tuturor imperiilor europene şi asiatice. Aproape că m-ai jignit, se apără pactizînd cu adversarul, mimînd adeziunea la învinuirile lor categorice.
      Arăpilă mîngîie aerul cu palma păroasă :
      —       Abilitatea e una din rarele virtuţi revoluţionare pe care Iancu a avut-o, zău.
      —       Toate viciile mele n-au fost decît meschine curiozităţi ale inteligenţei, declară pentru a contracara ironia lui Golescu. Nu-i aşa ? se adresează lui Bolintineanu care, surprins că i se persiflează ticul verbal, ripostează :
      —   Prea multă abilitate strică.
      —       In politică, suprema abilitate este să pari naiv, spune Bălăceanu şi toţi rid, de parcă zeflemeaua continuă a acestuia i-ar solidariza.
      —   Tocmai tu spui asta ?
      —       Eh ! Idei am, acceptă el mîndru-modest, dar n-am răbdare să le pun în aplicare.
      Ghica hohoteşte molcom, adormit :
      —       Acum zece, cincisprezece ani ne gîndeam cum să fim curajoşi, nu cum să fim abili. Şi, deodată, ce-am observat ? Franţa imperială unită cu Anglia, „l’ennemie héréditaire“, pentru a duce contra Rusiei un război fără ură, complezent, nonşalant, monden. Apoi Austria şi Prusia, înveninate în problema hegemoniei Germaniei, legate accidental, dar oscilînd de partea căror beligeranţi să intre în războiul Crimeei. O armată de domni în frac decid soarta Europei mai abitir decît soldaţii morţi la Sevastopol ! La Viena, Franţa pierde teren după ce fusese victorioasă pe cîmpul le luptă, Austria trece cînd de partea aliaţilor, cînd de partea Rusiei, ca o bătrînă aflată între fiicele fidele şi pasiunea pentru nepoata inte-
 103
   resată. Mereu cu gîndul la viitorul război şi la viitoarele alianţe. Viaţa ne-a învăţat că abilitatea este o formă de curaj.
    Arăpilă îşi încheie nasturele de la haină şi se ridică de la. masă. Tăcerea scîrţîie, aşteptarea unei replici creează un halou înăbuşitor în camera cu tapet verde-ar-gintiu. Vocea lui Ghica e palidă :
    .— Cînd spun că sînt pentru o evaluare realistă a situaţiei cred că fac apel la curajul, vostru de azi. La curajul şi voinţa lucidităţii voastre.
    Dar e neconvingător şi Bolintineanu zîmbeşte, împotrivirea lor şi uşurinţa lui îl enervează, îi vine să le azvîrle în faţă: „Am riscat destul, vi aţa, .liniştea, familia, averea, pentru o utopie care semăna a curaj !“ Dar el însuşi este încă plin de superbia acelei amintiri. La Constantinopol, în căsuţa din Bebec, moşmondise cu Nicu Bălcescu la „revoluţia generală“ şi se îmbrăţişaseră în speranţa că Avram Iancu va izbîndi acolo unde ei eşuaseră. Ce vremuri !
    Se ridică şi el de la masă şi se apropie de cămin. Stă o clipă cu braţul rezemat de consolă privind printre pleoape grele flăcările jucăuşe. Alături e. Arăpilă, faţa lui nobilă şi întunecată, ochii lui luminaţi de aceeaşi amintire :
    —       Te gîndeşti la el ? îl întreabă. îşi dau seama amîn-doi că vorbesc despre Bălcescu ca despre un sfînt. „Ori-cîtă putere politică vom avea noi în această lume a relativelor relaţii şi fatalităţi, El va deţine asupra noastră puterea morală !“
    Focul sfîrîie moale. Parcă undeva, în curtea unor vecini gospodari, se aude cîntînd un cocoş. Bălăceanu trage draperiile. Se văd în conture abia schiţate siluetele teilor noduroşi, uscaţi, îngheţaţi şi grilajul de fier al porţii. Cerul pare buhăit de nesomn, ca un om care de prea multă vreme nu are odihnă.
    Lui Arăpilă i-ar putea spune cum se simte vinovat şi îndreptăţit să-l trădeze pe Bălcescu. „Să fii bun, moral, plin de credinţă pînă la sacrificiul suprem este un eroism. Dar ce eroism este scutit de păcatul orgoliului ? Atîta timp cît bunătatea, morala sau felul în care îţi manifeşti credinţa nu este suficient, vai, ce cuvînt vul-
104
gar ! nu-i aşa ? pentru oamenii secolului romantic este chiar o măgărie, da, o grosolănie ! şi totuşi eficient, spun eu, omul unui secol realist pînă la cruzime, atîta timp cît eroismul tău e gratuit, aproape estetic, ascunde o vanitate, o superbie, un păcătos egoism al perfecţiunii personale... Şi asta într-o lume care se chinuie în nevoi practice. Ce valoare are perfecţiunea mea morală atîta timp cît ea nu acţionează asupra semenilor ? înseamnă că puţin îmi pasă de ei. Eu trebuie să strălucesc în propriii mei ochi pentru a fi mulţumit de puritatea mea morală. Dar există o puritate morală în afara exemplului social pe care îl dai ? Eu vreau să construiesc o lume morală prin orice mijloace eficiente ! E o utopie ? Poate. Să mă admire cine are puterea“. „Eu, domnule, ar spune Arăpilă blînd, ironizîndu-1, eu nu cred în principiul machiavelic : scopul scuză mijloacele ! Nu sînt convins de eficacitatea exemplului bun, dar nici de cea a exemplului pedagogic. Oamenii nu trebuie terorizaţi cu exemple. Le refuză ! Mai bine ne tragem în spatele scenei şi lucrăm pentru bine în mod anonim. Mie îmi place această stare : a anonimatului ! “
    Lumina se ridică treptat deasupra curţii aride, păzite de arbori uscaţi şi îngheţaţi. Privind ridicarea zorilor prin ferestrele înalte, se gîndesc la iraţionalul vieţii lo!r.
    —      Patrioţii de peste Milcov, spune Bălăceanu, vorbesc de parcă alegerea ar fi în mîinile lor... Dar care le este candidatul ?
 105
                       Capitolul XI
    —      Acolo eşti cineva ! E ?! spune Mavros cu privirea aruncată peste ramele ochelarilor, în timp ce-şi pipăie pios monezile antice. Poartă un halat de atlas cărămiziu care i s-a crîmpoţit pe umeri şi o tichie rusească, ridicol aplecată pe ureche.
    îşi bate joc de el cum fac bătrînii cu cîte un tinerel vanitos.
    Intr-un deceniu se petrecuseră atîtea ! Spirite revoluţionare se căiseră şi apărători ai ordinii ironizau sistemul în funcţie, enervaţi de „stagnarea progresului!“ Iată-1 şi pe Mavros, care detesta altădată cordial pe orice rebel (spunea : „ăştia se aruncă în extravaganţe politice pentru că nu au educaţie“), zeflemisindu-i lui, acum, resemnarea aparentă. Trăise s-o vadă şi pe asta! In Valahia, surprizele par prăfuite, miros a cocleală, de parcă te-ar aştepta de mult şi ar fi îmbătrînit de veghe.
    —      Şi aici sînt nimeni ? întreabă respectînd rolul impus de socru-său şi-şi eliberează astfel lina satisfacţie a dezgustului. „In loc de flori, suspiciuni în pîrg, în loc de bucurii, injurii. Aşa am fost primit în dulcea ţară. Lord Stradford ar zice : e bine, e necesar, ingratitudinea e stimulentul diplomatic cel mai pur.u
    —      A, nu, aici un Ghica nu e un anonim, nuuu ! Şi nici la Constantinopol !
    Mavros plescăie din buzele subţiri şi umede. A ştiut să-i atingă o coardă sensibilă. Ca orice venetic care gustase puterea nu putea să nu dispreţuiască tocmai ceea ce-i fusese interzis — apartenenţa la protipendadă.
106
    —   Aici eşti un Ghica orice ai face...
    Jocul e exemplar, desuet, trenează, se înfundă, dar are farmecul lui copilăresc. Ceasul ticăie în colţul bibliotecii subliniind nepăsarea din dialogul lor, care, oricît ar părea de păţimaş, îşi trădează inconsistenţa în salturile lui previzibile.
    —   E un dezavantaj pe care îl resimt uneori...
    —       Mda, în epoci de tranziţie ca acelea pe care le trăim, ne împiedicăm la tot pasul de dezavantaje din-tr-astea.
    Cînd Mavros este sarcastic, nu-i mai stă în cale nimic. Se crede imbatabil. în acest sud-est european oamenii trăiesc tot în epoci de tranziţie de sute de ani!
    Cel care scotoceşte în cutia capitonată fusese „un om al ţarului“, amintind lui Eliade de doctorul Matheus din Violon du Diable. Cine o mai fi fost şi acela ? După nume şi titlu, un ţap cu pofte sexuale şi intenţii oculte.
    —       Acolo, continuă Mavros şi îşi împinge umărul spre un Orient demn de milă (şi mila lui e provocatoare cît o insultă), ţi-ai probat forţa simplu, firesc, ca un burghez viu al epocii noastre, nu ca un aristocrat mort. Ca un erou al secolului ! Aici, şi bătrînul îşi mişcă umărul celălalt spre propriii săi genunchi, de parcă zona evocată ar mucezi în adîncul acestui pămînt care îi ţine pe el, pe ginerele său, acest Bucureşti de vodevil şi tragedie, aici trebuie să lupţi şi să ţi-o impui deoarece se tem toţi de tine. îşi admiră degetele uscate şi, brusc, se amuză : Ha ! Dar teama asta te incomodează mai mult pe dumneata decît pe ei.
    Il      ascultă cuprins de o inexplicabilă bucurie. E timpul să revendice şi el ceva :
    —       Nu se tem pentru că sînt un Ghica, ci pentru că ştiu să mă impun în sensul burghez de care vorbeaţi.
    Vocea lui Mavros scîrţîie :
    —       Voilâ, cette splendide drahme en ginetique ! Elle a un charme irresistible !
    După alergătura de peste zi era o plăcere să adoarmă în simularea unei curiozităţi numismatice. Mîndra colecţie a lui Mavros friza aparent nebunia. „Calculat, practic şi, totuşi, victimă a unei patimi ?! Ce lege a echilibrului dictează unuia ca el să-şi adune sensibilitatea în-
 107
tr-un singur punct atît de teatral expus pentru a contrabalansa apetitul sănătos şi viclenia salturilor sociale ? ■Poate că cei legaţi de prezent, ca melcul de propria casă, visează să convingă tocmai prin vagul unei pasiuni istorice !“
    Ii explicase asta lui Negri care colecţiona tablouri, medalii şi obiecte de artă din pur exerciţiu intelectual. El însuşi îşi justifica emoţia în faţa antichităţilor de tot felul printr-un romantism vaporos şi compensatoriu, deşi izvora mai degrabă dintr-un interes ştiinţific. De cîte ori coborîse la gura rîului Imbrasos să privească templul Herei, de cîte ori se plimbase prin pădurea lui de coloane, trăise senzaţia unei nobleţi studiate, de parcă întregul peisaj aşteptase apariţia actorului care să-l însufleţească. Credea cîteva momente că el este elementul cel mai important al construcţiei care fusese ridicată pentru a-i favoriza apariţia. La Mavros, subtilele voluptăţi de colecţionar luau proporţiile unui incomod fanatism. „E un bun conducător de atelaj, ţine frîiele zdravăn, pocneşte caii cu nădejde, dar, şi aici vine partea surprinzătoare, stă căţărat pe o capră gata-gata să se răstoarne fără să observe. Aş zice că se gîndeşte mai mult la cum să strunească armăsarii decît la confortul lui. Se apără cu drahma din Egina de toate păcatele vieţii : umilinţe de-o parte — a ştiut să-şi asculte şefii, trufii de alta — a ştiut să se facă ascultat de subalterni“. „Să-ţi demonstrezi o slăbiciune este uneori la fel de greu ca atunci cînd îţi demonstrezi o capacitate“, răspunsese Negri. Şi la fel de liniştitor.
    Moneda vine spre el purtată în palma uscată şi galbenă. Argintul vechi freamătă, scapătă tandru. „In faţa cui se apără cu drahma lui patinată de vreme ? Cui vrea să-i spună : uite, nu fac decît să mă joc, am suflet inocent, nu lua seama la politica mea, nu e decît un mijloc superficial de -a trece prin viaţă !“ Ore întregi îşi pipăie grămăjoarele de aur, argint, bronz, elektron...
    Bătrînul îl lasă să mîngîie drahma şi se aşează mai bine în fotoliu. Simte că nu poate fi vorba de înflăcărare la celălalt şi-i aruncă o privire încărcată de compasiune.
 108
    —      Iţi contestă dreptul de alegător ? spune trăgînd iar hăţurile şi lovind. Vezi cît se tem de tine ? Tace şi monotona pulsaţie a pendulei împinge spre Ghica batjocura întrebării ca pe o insultă blîndă, suportabilă şi o întoarce înapoi.
    —      De relaţiile mele la Constantinopol, replică şi, brusc, îi răsar în minte clanţa turcească a porţii ambasadei engleze şi lord Stradford făcînd curte doamnei Paget sub ochiul vigilent al soţiei, malul Bosforului, The-rapia şi turla ambasadei franceze, ca o ironică mănuşă aruncată reprezentantului reginei Victoria, şi Wefik-paşa cu filosofia lui aromitoare, modernă şi ineficace într-o lume care nu face decît să caute motive pentru propria ei apatie, şi intrarea somptuoasă de la Dolma-Bactze unde presimţise că-1 poate cuceri (omeneşte) şi pe sultan, şi Abdul-Medjid în persoană, Stăpînul suplu, cu sprînce-nele circumflexe şi gura ca o păstaie de mazăre, respi-rînd greu ca într-un acvariu cu prea multă vegetaţie.
    —      Relaţiile se pierd cu timpul, ochii care nu se văd se uită, dar inteligenţa, abilitatea sînt statornice. Le porţi cu tine toată viaţa. Mavros rîde uşurel, privindu-1 peste ramele ochelarilor. Qui tu m’est, mon cher, qui tu m’est! Are o voce de părinte îngăduitor cu firea năzdrăvană a odraslei. Abia ai pus piciorul în ţară şi ai şi început negocieri. Chipurile vrei să-i împaci pe Goleşti, Cret-zuleşti şi Cantacuzini. Face un rotocol mic din vîrful degetelor spre propriii săi papuci. Sîntem într-un loc strimt, poate prea strimt pentru dumneata, aici totul se vede, orice gest iese la iveală ca untdelemnul deasupra apei ! Iar nerozi şi utopişti la toate colţurile de stradă. Aici prisosesc.
    —      Este ceva rău în ceea ce fac ? Credieţi că mi-a fost plăcut să mă întorc şi să-i găsesc pe ai noştri dezbinaţi, şansele noastre îngustate, aceste manevre dibace ale oamenilor lui Bibescu şi Ştirbey de a învenina pe adversari, naivitatea unora şi samavolnicia altora ? Se tem ? Foarte bine ! Şi din nou saltă peste fraze şi gesturi ajutătoare, lăsînd conversaţia să se rătăcească printre insinuări, promisiuni şi tainice înţelesuri. încerc să-i conving pe cîţiva moderaţi că Jean are calităţile unui domnitor...
 109
    Mavros rîde fără discreţie, jignitor.
    —      Cîte sfori am tras eu pentru asta, dragul meu... Ar fi un lucru grozav să am pînă la urmă un ginere domnitor ! Dar eu nu mai sînt dintre cei ce ne prisosesc. Cine ar fi crezut ca fetele mele să fie atît de aproape una după alta de tron ? Să lupţi dumneata pentru Jean ? Ha ! Mă iei de prost ? Dumneata nu poţi lupta decît pentru dumneata. Te înţeleg, însă...
    Tichia îi alunecă mai tare pe ureche. Viclenia lui bă-trînească ! A tras, într-adevăr, destule sfori pentru a-1 împinge pe Jean Cantacuzino pe tronul Valahiei şi acum se preface a fi sceptic. Viclenia lui Mavros îl irită şi îl împinge înapoi în Samos, printre măslini şi portocali, în faţa unei mări limpezi, monotone.
    Dar sunetele străzii pătrund fîlfîitoare în camera supraîncălzită, în mijlocul acestei capitale valahe iraţionale, cu oamenii ei de o veselie disperată. Maria intră pe uşa bibliotecii şi, din salonul cu ferestrele deschise pentru a risipi fumul de tutun, se aud : Saalep, salep, dulceee salep ! Aburi subţiri se văd invadînd interiorul casei, casă mare, solidă, dar prea semeţ proptită pe tălpile ei chiar în trotuar, stingherind trecătorii.
    —      O să mă apăr, murmură înapoind moneda. „Ce trist, ce absurd să te aperi cînd eşti, în felul tău şi în felul secolului tău, un învingător !“
    Voia să spună că o să se apere de calomnii sau de ironiile nesărate ale lui socru-său ? Vălătuci de aer cenuşiu pătrund printre fotoliile şi scrinurile înalte ale încăperii. Prin ceaţa lor rece se aude vocea lui Mavros:
    —  De ce nu vrei să locuieşti la noi ? Spaţiu cît vrei!
    Bănuieşte de ce ? Surîde atît de inocent încît nu mai
încape îndoială că întrebarea e o provocare. „Domnul Mavros v-ar putea ajuta în două feluri, îl sfătuise Bă-lăceanu. Mai întîi susţinîndu-vă pe lîngă guvernul rus pe care l-a slujit cu atîta credinţă şi apoi arătîndu-se în Bucureşti ca duşmanul dumneavoastră cel mai dîrz...“ Dar cum să-l faci să joace un asemenea rol ? Mai bine l-ar sfătui să se retragă la Călineşti sau la Viena, să hrănească porumbeii de la Schonbrunn spre uitarea celor de aici. S-o facă pentru Jean, dacă nu pentru el.
 110
    —   M-am obişnuit cu hotelurile, spune.
    Bătrinul se uită la el prin fanta dintre sprîncenele stufoase şi ramele ochelarilor.
    —   Te compromit ?
    —      M-am obişnuit cu insinuările de rusofilie, Eliade a avut grijă să mă călească. Nu mi se mai pare infamant.
    — Franţujii şi englejii, pe care îi iubeşti cu nesaţ, îşi schimbă politica aşa cum îşi schimbă Mariţica Văcă-rescu rochiile.
    Mavros mută discuţia pentru a nu rămîne în culpabilitate. E cuprins de o indignare parşivă. Urmăreşte tava cu saleuri şi    samovarul.  La un gest stîngaci     al feciorului, halatul i                                              se întinde pe umeri ca pe un mane-
chin cu pieptul bombat şi se relaxează la fel de fulgerător, atîrnînd lucios şi jilav. Maria supraveghează aşezarea serviciului de ceai şi, din spatele tatălui ei, face un semn discret : „Fii înţelegător, îngăduie, nu-1 contrazice !“ Clipeşte   spre ea cu  acel gen de    tandreţe carc
jigneşte mai mult     pe cel care o arată decît  pe cel    care o
primeşte.
    —      Iancule, convinge-1 pe tata să meargă la Călineşti. Nu-i face bine agitaţia asta...
    —      De cîteva zile nu mă mai slăbesc cu sfaturile de plecare şi Maria şi Jeannot. Au montat-o şi pe nevas-tă-mea.
    Din fotoliul lui îi zîmbeşte complice cumnatei. Se puseseră pe treabă. Jean Cantacuzino primise sfatul. „Dacă ai un defect ca viitor candidat acela este înrudirea pînă acum eficientă cu Mavros“. Maria lucra intens. Încerca să-l scoată din scenă pe taică-său.
    —   In fond, de ce nu plecaţi ?
    Bătrînul mormăie ceva nedesluşit.
    —   O să... o să...
    Rochia de caşmir „vert de gris“ murmură conspirativ şi trece pe lîngă el molatecă. înainte de a se închide uşa, se mai aude cîntecul micului negustor ambulant : Saalep ! Dulcee saalep !
    —      Cînd trăieşti la îmbucătura unor imperii... spune halatul cel crîmpoţit.
    Mai auzise asta. De la cinci-şase ani aude tot asta. Un adevăr elementar pe care îl descoperă mereu, nu se
111
    lasă uitat aşa cum o face lesne adevărul elementar că ai două picioare şi două mîini sau că pămîntul este rotund. Acesta refuză să se lase uitat!
    —      ... trebuie să ştii să te descurci singur, să-i păcăleşti, să le vinzi unora slăbiciunile altora, să profiţi de zîzaniile lor. De un deceniu şi ceva ne sumeţim zadarnic. Auzi! Idei peste idei! O Românie-tampon, o Românie-neutră, o Belgie a Orientului, o Cracovie, hm, auzi, o Cracovie ! Vorbe ! Vorbe ! Scrie în Cartea regilor: Supunerea este mai preţioasă decît jertfa !
    Mavros ia cu două degete uscate saleuri cu care îşi umple farfuria. Mulţumit de cantitate, revine :
    —      Supunerea nu cunoaşte glorie, dar nici nu ucide. Tace, soarbe din ceai şi ronţăie rîzînd. Ştiu că unii preferă moartea unei supravieţuiri temeinice, dar nu e cazul să discutăm despre asemenea exaltaţii, despre asemenea orgolioşi...
    Trebuiau să vină şi desconsiderarea, suficienţa, simţul de conservare ridicat la rangul de înţelepciune! Erau rodul unei sute de ani de fanariotism, de disperare mocnită şi scepticism vesel.
    Are tăria să-l întoarcă pe bătrîn din drumul lui :
    —      E nevoie să mizăm pe turci, spune şi-şi priveşte vîrful pantofilor răsărind peste linguriţa de argint cu monograma familiei Mavros. „De ce să nu-1 înfurii puţin, la urma urmei, de ce să nu-1 zgîndăr ?“ îşi întinde picioarele şi ascultă în transă, ca şi cînd ar recunoaşte o temă dintr-un concert învăţat pe dinafară.
    —      Sînt bolnavi, prea bolnavi, ştirbi, reumatici... Mavros e scîrbit, se strîmbă şi imaginea parcă i se multiplică în oglinzi paralele, atît este de asemănător cu el însuşi, cel de acum zece ani.
    —      Tocmai de aceea, din slăbiciune ne vor accepta libertăţi pe care altfel nu le vom primi de la nimeni! Şi au un sprijin serios în Occident. Parcă îl vede pe sobrul şi elegantul domn Thouvenel plîngîndu-se : „Mă tem că dacă reuşin să salvăm Turcia pe cîmpul de luptă, o să fie extrem de greu de-a o împiedica să moară în patul ei...“
    Bătrînul ridică mîna stîngă spre tavanul cu amoraşi şi ghirlande aurite :
 112
    —       In spatele lor stau acum englezii; ăştia cred în Parlamentul lor mai mult decît în mumele lor, iar Parlamentul crede deocamdată în ciuperca asta putredă ! Cînd turcii sînt slabi — se aude o sorbitură zdravănă în ceaiul prea fierbinte — cedează Principatele ruşilor, cînd se simt tari — altă sorbitură retorică — le păstrează pentru ei. In acest moment nu vor Unirea, pentru că după ea văd venind cu pas grăbit independenţa. Şi Anglia liberală are oroare de o asemenea eventualitate, da, da. Osmanlîii se simt tari datorită englezilor dumitale, a gentlemenilor pe care îi adori, a acelor englezi care habar n-au de harta Europei estice, în afară de Rusia şi Turcia nu mai cunosc nimic pe aici. N-aş vrea să-ţi amintesc că generalii britanici căutau Sevastopolul în Eupatoria... Ruşine... Domnii englezi vor liberalism în Occident şi absolutism în Orient. Dar să revin la ceea ce-ţi spuneam. Vina cea mare o poartă, cu toate astea, francezii...
    Acceptă zîmbetul ironic al ginerelui său parcă pregătind o răzbunare. Linguriţele clincăie în paharele de ceai.
    —       Să nu zici că n-am dreptate, pentru că am. Bo-naparte al dumitale, „l’elu de sept millions“, cum se tot mîndreşte... Se întrerupe, plescăie din buzele subţiri : Să-ţi spun ceva ; cred că putea găsi şi mai multe milioane dacă micşora censul, pentru el lucrează legenda mai mult decît pentru nefericitul unchi, ha! Zic dar că Bonaparte al dumitale a cedat ca un prost unei Turcii nerecunoscătoare. Dacă în ’55, la Viena, insista asupra Unirii Principatelor — asta în cazul în care chiar vrea cu tot dinadinsul acesit lucru, ceea ce mă îndoiesc, obţinea orice, osmanlîilor le era frică şi aveau ceea ce se numeşte „la sagesse de la peur“. Acum, sultanul face politică frăţească cu vecinul austriac sub epitropia lui Clarendon, şi drăguţul de împărat al francezilor, alesul celor şapte milioane, pierde în timp de pace ceea ce a cîştigat în timp de război — influenţa asupra ţărilor din Orient. Congresul de la Paris a fost un Waterloo diplomatic.
    Face cu ochiul, se strîmbă, chicoteşte, plescăie, ţîţîie, îşi trage pe sub halat pantalonii care i s-au rotunjit pe genunchi.
 113
    —      Dacă mă gîndesc bine, personne n’a gagné que l’Autriche à la guerre d’Orient, qu’elle n’a pas faite.
    —      Proptindu-i pe turci, englezii îi împiedică pe ruşi să se întindă pînă în Mediterana, intervine în timp ce socru-său îşi soarbe din nou ceaiul. Din punctul lor de vedere... raţionament simplu şi practic.
    —      Ceee ? ţipă Mavros boţindu-şi faţa. La dracu raţionamentele lor simple ! Ăştia pentru un asemenea raţionament şi-ar vinde şi mama şi tata. Rîde cu satisfacţie : Ha ! Nu şi Parlamentul ! Ha ! Cît crezi că vor putea propti ruina ? Cît ? A ? Cît ?
    Un saleu se risipeşte în poalele halatului. Mavros n-are chef să înţeleagă altceva decît a învăţat să creadă încă din tinereţe. E trup şi suflet pentru autocratul din răsărit. Din pricina lui, Ghica pătimise la Constantinopol în ’50. Eliade îl socotise filo-rus pentru că era ginerele celui ce complotase în favoarea „mosco-ghiaurilor“. îşi injectase toţi partizanii de la Broussa cu ideea „trădării“ lui Ghica pentru că Mavros agita ţara la revoluţie şi toţi ştiau că o face pentru a oferi justificare ocupaţiei prelungite a Principatelor. Dar Mavros nu avusese niciodată răbdarea să disimuleze. Era făţiş şi arogant chiar şi în comploturi.
    —      Şi englezii dumitale nu mai vor să audă acum de unire. Ce raţionament simplu au pentru asta ?
    —      Două provincii barbare nu se vor rupe de Imperiul turc, în timp ce o Românie va năzui la independenţă. Este exact raţionamentul pentru care ruşii sînt pentru Unire.
    —      Ha, nu-i numai atît. Clarendon se teme că nu vom putea trăi cu propria noastră viaţă...
    Ceaşca de ceai trepidează în mîna osoasă şi galbenă. „In Valahia, politica lumii e la degetul cel mic al oricărui babalîc...“ Sărăcia acestei reflexiuni îl ruşinează, dar îi şi aminteşte de dascălii greci Kirkireu, Coriţa, Mitili-neu, Likeardopol care se întîlneau, tîrînd plozii după ei, în grădina lui Deşliu şi „dă-i cu novitale şi mandate, strategii şi filonichii... mîncau jăratec şi beau flăcări“. Se puneau în locul eroilor zilei şi dădeau soluţii trăsnite cu aerul că judecă sănătos sau inventau tot felul de variante belicoase în ideea că trebuie făcut totul cu îndrăzneală şi fantezie... îşi aminteşte ciripeala lor trufaşă şi-i vine să rîdă.
 114
    Bătrînul se linişteşte, nu se poate mişca de la locul lui decît după ce pune ceaşca pe măsuţă. Gestul întîr-ziind furia, aproape că-1 adoarme. Se lasă linişte moale în care parcă se aud carii lucrînd.
    In casa socrului său îl soarbe această tăcere lucrătoare, ca o bulboană. Mavros a început să nu mai înţeleagă decît ceea ce vrea el, după oră, după anotimp, după reumatisme, după foame şi sete.
    „Va fi greu să te adaptezi“, îi spusese Gradowicz cu faţa numai zîmbet blond şi el ridicase din umeri. „Sînt acasă, sînt printre ai mei, la ce să mă adaptez ?...“ Şi totuşi, era greu într-adevăr să suporte rudele altădată autoritare, astăzi în decrepitudine, pe cei exuberanţi şi fantaşti ajunşi în pragul meschinăriei mature, prietenii înstrăinaţi şi înstăriţi, cunoştinţele mahmure, dispăruţii, fantomele, tot ceea ce rosese timpul în absenţa lui în alţii, ieşind deodată la iveală cu o brutalitate dezmăţată.
    Nostalgiile şi regretele se cuibăreau în viaţa lui activă, întreprinzătoare, tenace, un amestec de încordare şi laşitate, de vulgaritate şi silă. Cu o noapte înainte lucrase la apărarea drepturilor sale cu toate cărţile, cu toate vrafurile de hîrţoage întinse pe scaune, pe masa şi pe divanurile de mahon : Delisle, Bousquet, Colluin, Mar-tens, Boulet, pravila lui Caragea, Regulamentul organic, Convenţia din 19 august... avînd senzaţia că înfruntă un duşman gorsolan pentru care prea multă subtilitate e o nouă jignire. Dar genul acesta de luptă nu este decît o înţelegere violentă a adaptării, o luptă înceată, singuratică, lipsită de spectacolul satisfăcător al gurilor căscate ; parcă ar fi săpat galerii şi tunele care semănau, în imaginaţie, cu tranşeele unui război de durată, cu victorie nesigură, cam absurd, cam umilitor. „Domnule Ghica, sînteţi în floarea vîrstei, spusese lady Buhver la plecarea lui din Constantinopol, plecaţi, ridicaţi naţia dumneavoastră printre marile naţiuni ale Europei !“ Numai ea putea fi atît de teatrală şi atît de distrată. Credea probabil că turcii i-au dat învestitura ! Dorinţele lui nu mai sînt joviale, optimiste, cum erau atunci cînd părăsise ţara aproape pe furiş, pentru a pregăti pe turci să accepte revoluţia. Cuvintele femeii îi sunaseră ca un reproş, nu ca un îndemn. Viaţa nu mai avea superbie, ide-
 115
aiul era salahorie şi meşteşug. Toată noaptea adunase dovezi juridice prin care dreptul lui de a participa la alegeri nu era anulat de faptul că era funcţionar al Imperiului suzeran.
    Şi dimineaţă luptase. Foarte puţin eroic : pentru recuperarea unei arenzi, pentru hirtii şi iar pentru hîrtii, pentru pămîntul moşiilor părăginite, pentru administrarea pămînturilor soţiei lui părăsite în Samos, apoi, prin saloane, cluburi, la Brofft, la Bossel, pentru a nu cîştiga Bibescu, pentru a nu cîştiga Ştirbey, mici fraze deştepte în stînga, mici insinuări în dreapta, care să-l facă simpatic şi necesar. Pe Ghiculeşti nu-i puteai convinge, îi puteai doar cumpăra, dar bani nu avea, promisiuni nu voia să facă şi-i trata cu răceală pentru a le da sentimentul că are spatele bine acoperit. Se reconciliase cu Cret-zulescu pentru a nu se trezi atacat de un moderat şi pentru a se apropia de Meusebach. Dacă previziunile lui Bălăceanu erau exacte, consulul prusac era în căutarea candidatului său. Chiar dacă el nu mai putea avea şanse la domnie prin alegeri, dacă va ieşi răzmeriţă şi se va numi domnul, nu era rău ca Prusia să nu-1 contracareze. Meusetach este interesant şi pentru că poate veni cu voturile celor mai conservatori din viitoarea Adunare în favoarea candidatului moderat. Care ? Saovarea con-jucturii ! Cretzulescu îi arătase protestul lui către cele cinci consulate. „Sper să facă puţină vîlvă, sper să creeze unde care să zguduie această năvală de abuzuri, această sfruntată impertinenţă care nu mai seamănă cu politica decît prin consecinţe../4 Doctorul îl trăsese în biroul lui, hîrtiile caligrafiate subţire nu fuseseră încă îndoite pentru a încăpea în plicuri. Le citise rezemat cu pieptul de marginea mesei de scris, fără să le atingă. „Am să vorbesc şi eu cu Kiamil-Bey. Turcii trebuie speriaţi că vor acţiona ambasadorii de la Constantinopol înaintea lor şi că ar fi un gest de autoritate aprobat de puteri...“ „Mi-a promis şi Meusebach că va acţiona în acest sens la Constantinopol. Mă tem însă că de revenit nu vor mai reveni asupra măsurilor luate, tactica faptului împlinit este întotdeauna eficientă, dar măcar stăvilim căimăcămia, îi tragem puţin hăţurile, altfel ne încalecă.“ „Prea mulţi oameni nu au la noi ins-
116
tinctul epocii în care trăiesc, prea mulţi nu înţeleg, deşi nu sînt lipsiţi de inteligenţă, istoria pe care o trăiesc...“ Şi atunci Kreţulescu, mînat de o lipsă de perspicacitate psihologică neaşteptată, trecînd peste sensul ultimelor lui cuvinte, atras poate de tonul cam dezamăgit al acestor reflexii, spusese : „Să ştii că am încercat, dragă Ghica, în cazul tău, tot ceea ce se putea face. Chiar şi prostia de a interveni pe lîngă Şuţu să-şi retragă contestaţia.“ „Am aflat de la Alexandrescu, îţi mulţumesc...“ înaintase puţin spre indignare, apoi se retrăsese şi mormăise : „Mi se pare fără sens ceea ce mi se cere...“ „O manevră ruşinoasă, se înflăcărase violent celălalt. Şi nu va fi singura ! Tribunalul de judeţ pune obstacole căsătoriei lui Victor Creţeanu refuzînd să legalizeze actul dotai pentru a-1 împiedica ¿ă-şi exercite dreptul de alegător şi de candidat căci numai legalizarea i-ar aduce venitul cerut. Iţi dai seama ? După povestea pe care i-au făcut-o lui Nicu-lache Golescu, după porcăria asta pe care ţi-o fac ţie, nu mă aştept să trăim zile liniştite...“ Plecase convins că forţele de opoziţie nu sînt ireconciliabile. Georges Cret-zeanu pe care îl văzuse la Brofft părea că alunecă vag spre N. Golescu, fără entuziasm. Fusese leneş, afectuos în faţa „celei mai strălucite pene a gazetăriei valahe“, îl flatase pentru cîteva articole şi-l văzuse repede dispus să-l asculte. Ce părere avea despre candidatura lui Ion Cantacuzino ? Fără şanse ! Dar dacă N. Golescu va avea şi mai puţine nu e bine să-i ofere lui voturile ? O va face în favoarea lui Al. Ghica. Ce absurditate ! Al. Ghica e prea de curînd scos din funcţie pentru a fi fost uitat ca rău administrator. Şi apoi, se va crampona de putere. E nevoie de un om slab fără experienţa rapacităţii şi care să accepte în cele din urmă cedarea în faţa unui principe străin. Cretzeanu tăcuse, apoi întrebase : Ioan Cantacuzino ? Da, e o idee !
    Unul din susţinătorii lui Golescu cădea astfel fără mare greutate, dar şi fără a mări şansele lui Cantacuzino.
    De fapt, este bine adaptat, nu este însă destul de hotărît.
    —       Să-i ia dracul pe turci! Să-ţi dai demisia ! Ce să faci în Samos ? Ăştia de aici nu au nici un drept să te conteste, sînt absolut de acord, dar fă-le figura, dă-ţi demisia şi te alegi. E sigur că te alegi !
117
    S-ar zice că Mavros îl încurajează. Bodogăne însă fără convingere. Parcă e cu gîndul în altă parte. Fursecurile şi saleurile dispar metodic din farfurii pe calea unei guri subţiri, mereu deschise.
    —  In Divanul Ad-hoc nu m-am ales.
    N-o spune cu amărăciune, ci cu plictis, îi trecuse demult stupoarea aceea dureroasă : ia te uită, am fost eliminat din joc !
    —      Să nu mai vorbim despre asta ! Gest de supremă mărinimie. In acel moment Mavros ar dori să reprezinte românimea întreagă. Nu erai aici şi... făceai figură de antiunionist la Constantinopol.
    —  Nu-i adevărat î
    Bătrînul face semn de mustrare cu degetul cocîrjat şi gutos.
    —      încă mai sperai, da, mai sperai să fii If’lak Beg prin firmanul Porţii. Dar n-ai vrut dumneata la *48 democraţie şi voinţă naţională liberală ? Iată că venise vremea votului naţiunii şi dumneata ce făceai ? Sperai să te trimeată turcii Domn ca pe vremea fanarioţilor ! Te ajutau „diavolii aceea de elcii“ şi dragomanii lor alergînd pe toate regealele, iar sir Bulwer aproba desigur, la îndemnul lui Canning, chiar insinua că AL Ghica ar trebui să renunţe în favoarea nepotului său...
    —      Au fost momente cînd am încercat unirea tuturor românilor.
    Mavros îşi şterge cu şervetul firimiturile de cozonac care i-au rămas agăţate în barbă şi continuă cu tenacitatea crudă a bătrînilor care vor să se arate încă în putere.
    —      Te vei alege de data asta. Niciodată nu cîştigă cel absent. S-ar putea să-ţi priască faptul că n-ai fost în Divan, nu te-ai compromis în acel tohu-bohu ca ceilalţi. Sînt momente cînd e bine să fii cu obştea, altele cînd e bine să fii cu stăpînirea. Cînd pămîntul se cutremură trebuie să ţii cu Dumnezeu, cînd însă e stabil trebuie să idolatrizezi ţarina...
    „O să mă sugrume cu asemenea sfaturi înţelepte!“ Se răsuceşte pe fotoliu cu faţa spre serviciul de ceai.
118
Paharul lui s-a răcit, aburul a lăsat dîre uscîndu-se pe pereţii de sticlă, linguriţa se frînge la suprafaţa apei.
    —      Uneori e bine să fii cu obştea chiar dacă stăpîni-rea este destul de puternică, îşi continuă Mavros pedagogia, pentru că nici o stăpînire nu este destul de puternică atunci cînd se face apel la voinţa naţiunii. De fapt greşeala generaţiei voastre este că socoteşte istorică numai nesupunerea, insurgenţa. Este slăbiciunea profeţilor voştri de la Paris, Michelet, Quinet, care cred că trebuie să trecem cu privirea peste epocile de stabilitate şi să facem apologia unui etern război civil...
    Bătrinul o voia pe Alexandrina, fiica preferată, o voia acasă, aproape de el. Samosul i se părea un loc de pe cealaltă lume, din lumea strămoşilor săi greci, demult oale şi ulcele, un loc al trecutului şi nu al viitorului. Avea nevoie de blîndeţea Alexandrinei care semăna atît de bine a complicitate, de aroganţa ei astringentă dar confortabilă, cu înflorituri şi tandreţuri ironice. „Am crescut-o de parcă aş fi vrut s-o iau de nevastă...“ îi spusese Mavros cînd i-o ceruse. „Nu e foarte frumoasă, e însă curată, proaspătă, deşteaptă şi nu vei fi singur niciodată.“ Era, cu toate astea, singur tocmai din pricina tăioasei ei bune-creşteri. Avea prea multă dreptate, ştia să se adapteze fulgerător de calm, nu-i oferise dreptul nici unui conflict. Dovedise o ambiţie egală cu a lui şi nu-i plăcea nici ei să piardă. Se constituise o alianţă fără fisură, o căsnicie fără nelinişti, fără tensiuni.
    —   Tragi, totuşi, spre Alexandru Ghica ?
    întrebarea îl pocneşte în urechi. Tace urmărind tic-
tacul pendulei. „Ar fi mai bine să plec în Samos şi să scriu o carte...“
    —      Dacă ar fi să trag spre ceva, aş trage spre un principe străin. Ar fi singura soluţie rezonabilă. Il împunge cu o privire oţelită, fără efect şi începe să se amuze. Felul cum alunecă bătrînul de la o idee la alta îi aminteşte de ghergheful Alexandrinei care lucrează cu şapte-opt culori deodată pînă le încîlceşte, nu ştie să-şi compună desenul treptat, îl ia de unde se nimereşte şi vrea să termine exact partea la care nu a ajuns. Ii părea bine că o lăsase în Samos, să nu asiste la spec-
 119
tacolul nehotărîrii lui. Spune : Observ că nimeni nu se gindeşte serios că trebuie ales un domn care să vrea să lupte pentru un principe străin.
    Mavros împătureşte meticulos şervetul.
    —      Dacă ai fi ales, ai face-o ? îşi freacă pieptul prin deschizătura halatului boţit. Să nu tragi spre Ghica. Regret că n-are şanse pentru că am încredere în măgar.
    De cînd se întorsese în Bucureşti auzea gluma asta dezgustătoare, făcută de prinţul însuşi cînd primise firmanul de numire în căimăcămie. „Am ajuns din cal măgar !“ devenise dintr-o vorbă de duh cu care partizanii îi probau luciditatea o adevărată batjocură.
    —      O fi om cumsecade, dar e depăşit. Lasă o pauză şi-şi aşează cu grijă ceaşca de ceai pe măsuţă. E în urma epocii.
    —      In afara lui Bibescu şi a lui Ştirbey nimeni nu mai are şanse, se repede Mavros, degeaba, unii nu vor fi aleşi nici măcar în Cameră. Să-i luăm pe rînd. Niculache Golescu. Asta fără Brătianu e ca un corp fără cap.
    —  Toţi ultra merg cu el.
    —      Cîţi crezi că vor fi ? Nu lasă Mânu să intre în Adunare mulţi ultra. Susţinut de ai lui Brătianu, nu va fi acceptat de nişte deputaţi conservatori, în majoritate, şi nici Louis Napoleon n-o să-l vrea, n-are chef de candidaţii lui Firfirică cel complotist, şi nici nimeni cu excepţia unor descreieraţi. Beizadea Mitică dacă o avea trei voturi să fie mulţumit... iar ceilalţi, maldărul de aspiranţi, ce să mai vorbim ! Patrioţii ca Oteteleşanu, Slăti-neanu et Co. se vor îneca în propriile lor aspiraţii. Totul trebuie cîntărit pornind de la certitudinea unei camere conservatoare. Să nu-şi facă naţionalii şi progresiştii nici o iluzie.
    Cuvintele ies bufnite şi seci din gura subţire, o hîrî-ială a plămînilor le dă oarecare greutate. Mavros îşi aşează din nou tichia pe creştet şi se înviorează. Ochii îi joacă de la ceaşca de ceai la şnurul draperiei care acoperă fereastra.
    —      Şi eu ziceam pe vremuri că Alexandru Ghica e un prost viclean şi nici măcar prea viclean ! Acolo, un şmecher sentimental, da, sentimental, îţi spun eu, am lucrat pe vremuri, cînd era, hm, hm, cal, nu mi-a scăpat slă-
120
biciunea lui sentimentală... dar nu e. Prost, vreau să zic, nu e. Se face. Uneori e rentabil.
    In mica pauză care se lasă, simte puternic, cu o bruscheţe lipicioasă, căldura prea mare a camerei. Se sufocă. In timp ce socru-său jubilează, e în cea mai bună din formele posibile. Ii va scrie Saşei: „Tatăl tău se simte perfect!“ Şi ea va înţelege iritarea dintre cuvinte fără să i-o reproşeze vreodată.
    —       Iţi dau un exemplu, în septembrie, înainte de a veni hatişeriful, mă întîlneso cu Beclard al dumitale...
    —   De ce al meu ?
    întrebarea îl plasează iarăşi într-un joc galant, îi întinde bătrînului o mSnă binevoitoare. „Să mă ţină de copilandru, e toana lui, nu a mea.“
    —       ...al dumitale, al dumitale, că toată ziua eşti pe la consulatul francez. Mă avertizase de Giers, care-1 mirosise în nişte conversaţii ale lor, diplomatice, de partizan al lui Ştirbey. Ce-mi spune Beclard, ştiind şi cine sînt şi cine am fost şi cine îmi sînt ginerii, făcînd adică pe obiectivul... îţi atrag atenţia că se poartă...
    —   Ce ? Obiectivitatea ?
    Bătrînul începe să aibă haz, se iveşte din răsucirea de cîrpe trupul osos al militarului, al şefului carantinelor de altădată. Vocea aspră, cuvintele fără nuanţe, sarcasmul grosolan... Ascultase de trimişii lui Nicolae I şi Nessel-rode, se purtase arogant cu otomanii, pufnise şi trăsnise cînd îi dăduseră ordine austriecii. Dar îşi menţinuse puterea.
    —       Da, scumpul meu, se poartă obiectivitatea ! Toţi zic că-s obiectivi. Conservatorii sînt obiectivi, ultraprogre-siştii sînt obiectivi, moderaţii sînt şi mai obiectivi şi ne-am pricopsit! Aproape că a ajuns o excentricitate să declari că pînă una, alta, adică pînă va schimba Dumnezeu propria lui creatură, eşti un animal subiectiv ! Ei, bine ! Ce-mi zice Beclard, cu o linişte foarte obiectivă : Ambele tabere, zice, adică şi cea a bibeştilor şi cea a ghiculeşti-lor-cantacuzinilor, la care s-a afiliat cea a ultra-libera-lilor dumitale...
    —   Iar ?
    —       Da, iar, asta o spun eu, nu Beclard ! Tot ai dumitale sînt şi parveniţii ăştia ! Ambele tabere, zice, au de-
121
venit indiferente la progresul pe care îl oferă Convenţia şi, ca întotdeauna, problema persoanelor domină totul. Auzi ce-mi zice franţuzul dumitale ! Parcă s-ar fi înţeles cu Rosetachi, zău ! Eu l-am lăsat să se avînte şi, după ce şi-a consultat doza de automulţufnire, m-am pornit : Convenţia, zic, aduce un însemnat progres, domnule consul, zic, dacă întoarce ţara la Regulamentul organic pe care tocmai apucă să ne declare că nu-1 mai vrea. El : Dumneavoastră vă plîngeţi de Regulament ? Şi eu : Vă vorbesc în numele unei obiectivităţi garantate de propria mea bătrîneţe ! Iar în ceea ce priveşte problema persoanelor ştiţi, zic, că ea nu e deloc lipsită de importanţă. I-am ars-o ! Căimăcămia asta de trei stabilită după ultimul minister al lui Ştirbey, zic, şi nu după ministerul în funcţie al lui Alexandru Ghica l-a lăsat pe acesta mofluz, dar cu un argument solid în mînă : Convenţia, zic, înainte de a ne arăta partea ei progresistă, ne-o arată pe cea retrogradă !
    E foarte încîntat. Tînjeşte după admiraţia unui om încă tînăr. Situaţie la care ginerii oricînd trebuie să răspundă prompt din respect pentru soţiile lor. „Ce să fac ? Se întreabă stupid, ştiind bine ce va face. Şi deodată lăudăroşenia asta de măscărici îl umple de milă. Calcă ferm pe scena improvizată de celălalt. Arată o imensă curiozitate :
    —  Şi Béclard ?
    —      Mais, c’est la dernière administration régulièrement constituée, zice, tandis qu’il eût été bizarre de composer un régime temporaire des débris d’un gouvernement déjà affecté de caractère provisoire...
    —      Un regim provizoriu pe care înseşi marile puteri l-au acceptat.
    Se opreşte. E deja antrenat în istoria puterii valahe, în micile şi marile bătălii ale alegătorilor şi ar vrea ca Mavros să nu-1 obosească înainte de vreme. Are nevoie de o oarecare independenţă pentru a hotărî dacă rămâne sau nu. Dar şi de puţină exuberanţă şi iresponsabilitate.
    —      Ghica a încercat să protesteze, şi-a trimis ciracii din casă în casă să adune semnături, l-a catapultat pe Scarlat la Constantinopol să umble cu indignarea în băţ,
 122
a lansat zvonuri că vor fi tulburări, că se vor amîna alegerile, că austriecii sînt la graniţă...
    —      Aici poţi lansa ce zvon vrei, aproape toate sînt posibile, dacă nu reale.
    îşi mîngîie barba şi gustă plăcerea lui „aici44, are brusc emoţia spaţiului în care respiră, e în ţară, e în mijlocul viitorii, e în Bucureştiul lui haotic, în Bucureş-tiul lui de vis, cu străzi ca nişte poteci imprevizibile, cu grădini şi lacuri anarhice, cu tradiţiile lui care nu-ţi resping viaţa şi îţi lasă liberă fantezia. S-a întors în ţară şi, oricît ar fi de practic să plece, nu va pleca. „Ce minunat e să te joci cu acest instinct al locului!“
    —      Oricum, semnături n-a adunat şi a schimbat tactica,
    Bătrînul face o pauză, clipeşte des şi ridică arătătorul dreptei cu care împunge aburul somnolent al samovarului.
    —      Aici, zic eu, s-a dovedit isteţ : nici Beclard, care umflă cît poate cifrele, nu şi-a dat seama de proporţiile epurărilor făcute de Ghica în administraţie. I-a înlocuit frumuşel pe toţi cei, hm, hm, „obiectivi44, ca să folosesc termenul francezului dumitale, cu oamenii săi. Aflase prin agenţii de la Paris, înainte de a se comunica drăguţa de Convenţie a drăguţelor de puteri garante, că noua căimăcămie nu va avea nevoie să schimbe funcţionarii de-cît cu mare dovadă de ilegalitate şi abuzuri.
    —      N-a făcut decît să stîrnească o avalanşă de proteste. Ceea ce a cîştigat prin numiri, îndoielnic avînd în vedere corupţia funcţionarilor noştri, a pierdut prin destituiri, sigur. Vrea să demonstreze lui Mavros zelul său politic. „Puţin scepticism amabil nu strică.44 Au început să zbîrnîie consulatele şi ambasadele de protestele unora şi altora. Eram la ConiStantinopol...
    —      Zbîrnîie ele ce zbîrnîie, dar Mânu, Băleanu şi Fi-lipescu n-au timp să-i mai dea afară pe toţi prefecţii şi magistraţii în cîteva luni, deşi depun tot zelul.
    —   Şi totuşi, au făcut-o !
    —      Ca să-i schimbe fac abuzuri atît de flagrante incit se va riposta. Sprîncenele stufoase ale lui Mavros se strîng deasupra nasului ascuţit şi, din nou, arătătorul
 123
dreptei se înalţă cocîrjat spre tavan. A intrat în calcule această ripostă, să ştii, pentru că putea avea efect.
    Bătrînul e mulţumit de generaţia lui, de „măgar44 chiar, deşi nu a fost niciodată în bune relaţii cu el (Alexandru Ghica înclinînd spre imperiul de apus mai degrabă decît spre cel de răsărit), de tertipurile vechii politici şi se lasă dus de încîntare într-un fel de paradis al corupţiei.
    —      Şi se mai zice că nu e bine să faci răul din care va rezulta un bine î Mă opun. Uneori, e adevărat, nu e prudent, dar bine este.
    „Aceiaşi oameni, aceleaşi mentalităţi, aceleaşi bucurii măsurate, aceeaşi înţelepciune care seamănă cu viclenia şcolarului repetent... Parcă nimic nu mai poate fi nou aici !44 Stînd de vorbă nuimai cu Mavros, fără să-şi fi văzut înainte prietenii, ar fi jurat că timpul e somnolent, iar speranţa de „progres44 a cîtorva generaţii este ca Frumoasa din pădurea adormită — un principiu conservat temeinic, răbdător şi trufaş, dar inactiv.
    Ceaiul tremură în mîna lui Mavros, cîteva picături cad pe poalele halatului care le absoarbe ca un burete. „Socru-meu a început să facă politică transparentă, îi plac sforile, manoperele, chiţibuşurile subtile. Altădată ţinea la politica forţei, brutală, eficientă, şi nedemagogică ! La politica de palat închis şi autoritar !44
    —      N-are partid, spune şi se aşează cu un braţ rezemat de speteaza fotoliului, este înconjurat de bătrîni reacţionari, alde Bălăceanu, Slătineanu, Şuţu, Odobescu, ca să nu mai vorbim de cei foarte apropiaţi... Cantacu-zino şi beizadea Ghica umblă prin cunoscuţii lor de la Constantinopol să se aleagă.
    —      Prin influenţa Porţii... Tradiţia nu piere de azi pe mîine ! Mânu vrea agitaţie, scandal pentru ca turcii să numească Domnitorul. Camera o fac ei pe măsura dorinţelor lor, dar pe vodă să-l dea puterile şi pe la puteri şi mai ales la otomani se umblă cu plocoane şi promisiuni.
    —   Candidatura... măgarului a fost contestată.
    —   Ce ridicol, cînd a mai fost odată Domn !
 124
    —      După noua regulă, după Convenţie, nu mai poate fi ! Are tată albanez.
    Mavros se strîmbă, mirosindu-şi tutunul, se strîmbă iar, îl priveşte pe sub sprîncenele groase şi îmbinate să vadă ce efect a avut insulta la adresa poftitorilor de domnîe. „îl voi servi !u, îşi spune şi se strîmbă şi el, rîde, îşi aşează cravata între colţurile tari ale .gulerului. E obosit — o fregată după asalt — navighează leneş, fără direcţie.
    —      Ziceai că n-are partid, sare Mavros tinereşte, şi e adevărat. O ştie şi el.
    Plescăie încîntat. Parcă ar fi mîndru de isprăvile unui frate. Se vede că vrea să demonteze soclul lui Al. Ghica făcînd pe sprijinitorul lui, avansînd argumentele cu aerul că sînt lansate de alţii. Nu e greu să priceapă ce e în intenţia bătrînului. Nici un candidat n-are şanse, hai să le dăm lui Ion Cantacuzino! Mavros n-a ţinut niciodată cu perdanţii. Asta a fost o regulă sfîntă a vieţii lui. Dar de data asta patima e mai presus de raţiune. Se vrea socru de Domn valah.
    —      L-am admirat pe Ghica atunci cînd am auzit că a făcut o coaliţie cu ultra-liberalii, ultra-progresiştii, cu exageraţii ultra-radicali, cu „zavergiii“...
    —   Ai mei, ultra-aia şi ceilalţi, ai mei.
    Mavros, care rostise ultimele cuvinte triumfător şi ironic, se uită acum la el neîncrezător.
    —      Da, da, da, clatină din cap pentru a cîştiga timp. Ăştia pot ţine loc de partid unui opozant de circumstanţă, unui ex-domnitor. C.A. Rosetti, Ion Brătianu, Filipescu-Curcan et eiusdem farinae au acceptat acordul oferit de Ghica : ei, adică, sprijină candidatura lui dacă va avea şanse, cu condiţia ca el şi oamenii lui s-o sprijine pe a lui Niculache Golescu dacă ar avea şanse acesta. Şi dumneata de ce nu sprijini alianţa asta ?
    Ii lasă întrebarea suspendată. Ascultă tic-tacul pen-dulei care vorbeşte despre lucruri eterne pe care ei nu le vor atinge niciodată din lipsă de timp. Sînt atîtea de făcut încît...
    —      A te alia cu Alexandru Ghica nu e mare scofală, spune. Multe voturi nu va culege. Cu doată dominaţia
 125
conservatoare a viitoarei camere. E mult prea recentă administraţia lui falimentară.
    —  Dar Jean o să le culeagă ?
    —  L-aţi putea ajuta.
    —  Eu?
    —      Sprijiniţi-1, lăudaţi-1 pe lingă de Giers, pe lingă prietenii dumneavoastră de la Petersburg şi certaţi-vă cu el în văzul Bucureştiului.
    Mavros stă pe gînduri o clipă şi apoi rîde.
    —  Crezi că ar avea efect asupra liberalilor ?
    —      Nu, dacă nu combinăm mijloacele. Nimeni nu face nimic pentru nimeni dacă nu vede în asta propriul său interes. S-au văzut atitea cazuri în istorie cînd nu cel mai puternic şi nici cel mai doctrinar a preluat conducerea, ci ponderatul, omul balanţei sociale, omul cu deviza nesemnificativă, chiar ştearsă. Dacă toate candidaturile mărunte se dau la o parte şi se instalează în frunte un om ca Jean Cantacuzino — neutru, fără partidă şi tocmai de aceea al oricărui partid, de o moderaţie ireproşabilă şi aproape inexpresivă şi care are avantajul numelui şi prestigiul onestităţii, Ştirbey şi Bibescu vor fi puşi în dificultate. Cînd operezi cu multe fracţii cauţi numitorul comun, care poate să nu coincidă cu al nici uneia.
    Nu se avîntă, rămîne rece, metodic, nemulţumindu-1 pe bătrîn. Se apleacă spre el.
    —  Ce ziceţi ?
    —      Că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg.
    —  Da, ar fi o primejdie...
    —  Care ? se trezeşte „vioara Diavolului“.
    —      Să apară un alt neutru, un alt moderat, un alt inexpresiv.
    —  Bălăceanu ce hram poartă ?
    —  Este pentru o combinaţie rezonabilă a moderaţilor.
    —      Asta ştie oricine, pentru că o urlă în gura mare, dar pentru cine ? Puse mîna pe moşiile alea ale lui tată-său. Nu i le-o fi dat degeaba. De ce-1 ironizează pe Jean ? Ce are cu el ?
    —  Contează spiritele lui Bălăceanu ?
 126
    —      Da, da, aici în mahalaua asta a noastră orice glumă tîmpită denigrează... Ar fi bine să tacă.
    —      E greu să alegi pe cineva, mai uşor e să nu vrei să fie ales cineva.
    Mavros dă din cap înţelegător. Pierde deodată subiectul discuţiei şi se întoarce la ale lui :
    —      O asociaţie mai bizară ai mai văzut vreodată ? Un reacţionar get-beget şi nişte ultra-ultra ! Alexandru Ghica şi Brătianu !
    —      Alexandru Ghica şi N. Golescu ? Excelentă companie ! Verificată în timp, prietenie veche, statornică...
    —      Dar Golescu îl cară după el pe Brătianu. Ca orice mare boier îşi poartă alături ciocoiul.
    —   Golescu este doar un nume, Brătianu este o forţă !
    —   Un anarhist, un socialist !
    Se lasă pe spate, îşi trage halatul cărămiziu pe piept, aşteaptă, plescăie, aleargă cu privirea de la draperiile grele la ceaşca pusă pe măsuţă. Surîde mulţumit de toate, de hrană, de căldura înăbuşitoare din casă, de poveştile bărbăteşti pe care i le poate turna ginerelui întors de pe meleaguri îndepărtate.
    —      Uneori aliaţii sînj mai incomozi decît adversarii... Voilà, l’ex-hopodar Ghica uni, sans grande conviction, aux ultralibéraux, les ennemis héréditaires, pour mener contre l’ex-hospodar Bibeseo une guerre sans haine... Fanarioţii şi sanculoţii şi-au dat mîna ! Şi multe vom trăi şi multe vom mai vedea.
    Bătrîneţea îi dă o oarecare superioritate asupra faptelor şi de la depărtarea şi din perspectiva unei solemne resemnări nimic nu mai pare îngrijorător, ci poate amar, inconsistent, ca un spectacol gratuit, însă plin de mie2 reflexiv. Sîsîituri, plescăituri. „Sub această privire alunecătoare oamenii de la ’48 dau mîna cu retrograzii, cu tombaterele. Este o epocă pe care merită să o trăieşti !“
    —      Este o vreme de înalt parvenitism, spune Mavros potrivindu-şi ochelarii pe nas, intuind surprinzător genu] de meditaţii pe care discuţia lor îl poate genera în celălalt. Ştii ce declara mai zilele trecute de Giers ? Că liberalii dumitale nu-1 neliniştesc, n-au destulă putere,
 127
în schimb reacţionarii, da, căci ţes intrigi cu nemiluita. Mânu, Băleanu şi Filipescu-Vulpoi merg toată ziulica la Beclard, chipurile pentru consultări ! Aş vrea să cred că Thouvenel sau Walewski ştiu să cearnă rapoartele acestui dobitoc ţîfnos. Ce crezi ?
    Era mai puţin şocant faptul că „omul ţarului“ era pentru unire, că îi trata cu dispreţ pe conservatori şi era nemulţumit de neputinţa zavergiilor, decît că Mavros voia să ştie în ce ape se scald franţuzii şi englezii, Thouvenel şi sir Bulwer, prin intermediul lui. In ciuda enervării, simţea o uşoară satisfacţie văzînd interesul pe care îl nutresc faţă de el, faţă de relaţiile lui la Constanti-nopol, socrul, cumnatul şi tatăl cumnatului şi vărul de-al doilea şi unchiul şi cuscrul şi consulul Rusiei şi atîţia ■alţii odată cu ei.
    —      Monsieur Thouvenel a connu Ies roses et Ies epines de son poşte ! El ţine însă să se adapteze mai degrabă instrucţiunilor de la Paris, decît atmosferei de la faţa locului. Este un funcţionar exemplar. Preferă să trădeze propriile sale păreri decît pe cele ale împăratului.
    Se lasă din nou tăcerea aceea lucrătoare care de data aceasta parcă ar prevesti o lovitură. Bătrînul nu rabdă să te exchivezi. Insulta cea mai gravă este să nu-i răspunzi la întrebare, să nu-1 înfrunţi cu un răspuns îndrăzneţ.
    —      Şi dacă nu te alegi, revine la punctul dureros al nehotărîrii lui amorţite, ai relaţii, ai un trecut, nu-i aşa ?, revoluţionar, un program rezonabil progresist, în cîteva luni ajungi ministru. Nu se poate nimeni dispensa de calităţile şi, de ce să n-o spun, de defectele dumitale.
    Era limpede că Mavros îşi punea mai multe speranţe în el ca ministru decît în Jean Cantacuzino ca domnitor. Este un om care ştie să aprecieze relaţiile lui „internaţionale“.
    —      E jignitor să mă justific pentru că n-am stat de pomană şi m-am afirmat în străinătate în anii în care eram alungat din ţară. Asta mi se cere, de fapt. Să-mi cer iertare că nu am rămas un milog la Sublima Poartă, Un solicitant de pensie sau n-am trăit din împrumuturi
 128
ruinătoare. Am ajuns, da, înalt funcţionar al Imperiului şi asta pentru anumiţi ipochimeni este o insultă adusă Patriei. Ar fi fost mai puţin insultător dacă îmi mîncam liniştit rentele sau tocam dezinvolt averea nevestei...
    Cutia capitonată cu velur-smaragd reapare miraculos în poala lui Mavros. Şi astfel furia lui se şterge deodată. Ghica îl opreşte calm, fără să mai ascundă amărăciunea lui dispreţuitoare :
    —   Dacă vine Bibescu, nu mai am ce căuta aici.
    —      Chiar dacă vine Bibes<?ur se schimonoseşte socrul părinteşte, mîngîindu-şi monezile, un om influent la Cons-tantinopol nu e de neglijat. Cred că a şi pus pe cineva să te urmărească şi să te tenteze cu ceva. Ai răbdare. Văzînd cum îi stai în coaste o să ţe cheme lîngă el. De altfel, lui Bibescu nu-i văd viaţă lungă pe tron. Şi nici lui frate-său.
    Se opreşte, închide ochii şi mormăie ca pentru sine, cu un chicotit vesel :
    —      De ce n-ai contribui şi dumneata la scurtarea unor asemenea domnii, hi, hi ! Ai sîngele destul de rece şi mintea destul de aprinsă pentru asta.
    Rîs bărbătesc, săltat, fără vitalitate. Il întrerupe ;
    —      Pînă la urmă tot un principe străin va fi soluţia, prea e mare debandada !
    Vocea bătrînului scîrţîie din nou. Ochelarii îi atîmă pe vîrful nasului. Bagă mîna în cutia verde ca Un zgrip-ţuroi în lada cu pietre preţioase.
    —      Am acest siclu de la Kiseleff. Moşmondeşte printre monezile lui şi-i întinde o bucată minusculă de argint pe care o aşează în palmă ca pe un cristal, cu grijă să nu se spargă, să nu se vatăme.
    —      Nu colaborez bu Bibescu, spune pensînd drahma cu policarul şi arătătorul dreptei.
    —      Prostii ! Te aşteaptă fapte mari ! mormăie Mavros fără chef.
    —      Există poziţii politice ireductibile. Dealtfel, dumneata profetizai adineauri că Bibescu nu va rezista mult, vrei să cad odată cu el ? Ar fi culmea ridicolului l
129
    Mavros se apleacă, îşi cuprinde . aproape genunchii cu braţele, acoperind cutia verde. J se uită drept în ochi cu o ironie tandră :
    —      Vrei prea mult. Niciodată nu m-am bucurat cu adevărat că te am de ginere pentru că vrei prea mult.
    —      Vreau numai ceea ce mi se cuvine şi ceea ce este necesar.
    Se enervează fără rost. Oboseala, tracasarea de peste zi, „lupta“, cum i-ar spune lui Gradowicz, nu-i îngăduie să fie amabil cu socrul său. începe să-i pipăie energic moneda şi bătrînul se grăbeşte să şi-o recupereze :
    —      îmi pare rău, crede-mă, că ai pierdut momentul acela.
                        Capitolul XII
    Ii scrie Saşei că se va întoarce în Samos imediat după alegeri. Ce sens are fraza asta ?
    Orgoliu ? Speranţă ?
    Stă cu coatele rezemate ele masă şi încearcă să se gîn-dească la Samos. Vede casa din Vathy, grădina, măslinii şi portocalii şi laurii, vede copiii alergînd pe treptele terasei spre mare, pe Alexandrina în urma lor, cu ghergheful şi coşuleţul de lucru în braţe şi pe miss Haycock, agitîndu-şi umbreluţa. Are ea mai multe feluri de a merge şi de a-şi agita umbreluţa în funcţie de lectura matinală. în dimineaţa acestei imagini inventate l-a citit pe Schelley. E cit se poate de romantică şi lirică. Mai rău este cînd alege pe Byron, căci atunci dă drumul părţii demonice a caracterului ei, devenind agilă, încruntată şi esenţială ! Vrea totul! Şi, ciudat, copiii atunci o iubesc mai mult! E observaţia Saşei : „Toto şi Liza n-o pot suferi pe Haycock-Coleridge, e plină de milă pentru ea însăşi, o detestă pe Haycock-Wordswoth poate pentru natura ei austeră şi marile credinţe în iz-bă vi rea omului ? Pentru că e fadă. Haycock-Keats e radicală, exuberantă şi descriptivă... Dar Haycock-Scheley este pur şi simplu adorabilă !“
    Vede în depărtare bărcile smolite ale pescarilor şi aripile străvezii ale aerului de mai şi foarte aproape, lingă masa lui aşezată pe terasă, scoicile de un roz irizat şi carnal. Şi peste toată scena un nor măităhălos care stă aplecat şi scrutează apele golfului.
 131
    „Aceasta este viaţa pe care mi-o doresc ?“
    Mai trage încet de marginile pînzei solare, dar se retrage în odaia casei bucureştene, unde miroase a noapte şi căldură obosită — jarul mai mocneşte încă în cămin, unde se aude un geamăt surd al pămîntului...
    Frumuseţea de acolo e urîtă, ar spune Toto. Pentru că nu e a lui. Oricîtr ar admira-o nu o poate asimila. E provizorie !A avut tot timpul senzaţia unei vacanţe lungi, obositoare, jertfite unei societăţi de colerici. De cînd a pus piciorul în Valahia, în haosul neîndoielnic ce domneşte simte o coerenţă — confortul fizic al naturii.
    I-a văzut pe toţi, de la bătrîni la cei tineri, sînt strălucitori, proşti, deştepţi, ambiţioşi, generoşi, răi, visători, interesaţi, tenaci, lingavi, stupizi, sinceri, indiferenţi, în-cîntaţi de ei înşişi şi scîrbiţi de lume, mărginiţi şi atoa-teştiutori, veseli şi intriganţi. Ca pretutindeni. Ţopăie. Se învîrt într-o horă, într-un vîrtej, şi-l cheamă. Quis-quit ama taliter volvitur in rota. Cu toate nesuferitele lor scorneli şi bîrfe, cu toate amintirile lor comune şi tinereţea lor ofilită, cu demagogia şi onestitatea lor îl atrag ca un magnet. Ştiu că el vrea să le aparţină din nou, că nu i-a trădat niciodată ?
    E speranţă ? E orgoliu ? E instinct filial sau instinct de afirmare ?
    Cum să lipsească el de aici, acum, cînd se pregăteşte „renaşterea României“ — cum spune beizadea Mitică, umflîndu-şi pieptul şi crăcănîndu-sa — fără să se vadă frustrat de ceva ce-i aparţine? Tocmai acum, cînd utopiile tinereţii, părînd definitiv pierdute, dau un colţ verde şi crud, cînd ei, ca nişte semănători prea nervoşi, prea grăbiţi, crezuseră că au ratat sămînţa, văd chiar în momentul în care voiau să părăsească răsadul cum, din putreziciunea grăuntelui, apar primele semne de rod ?
    Trufaşii Europei, indiferent dacă au înţeles, au acceptat sau se joacă, îi lasă să privească tulpina crescînd. „Să lipsesc de aici, să stau pasiv în frumos-urîtul Samos ?“
    —      Chacun de nous, spusese înfigînd furculiţa în ba-togul puţin flasc, aurait la possibilité de vivre plusieurs vies, s’il avait le courage d'exploiter toutes ses potentialités.
 132
    Gretzuleseu pretinsese imediat niscaiva condiţii prielnice pentru o imprunere atît de multiplă a personalităţii : să ştii să vrei (condiţie interioară) şi să-ţi fie îngăduită o asemenea lucrare (condiţie exterioară).
    —   De ce să faci atîtea cînd nu eşti răsplătit ?
    Impingînd din nou furculiţa în farfurie, adăugase,
mai ales pentru Cretzulescu :
    —   Saisir une chance, c’est aussi prendre un risque.
    Şi Mavros, cu nasul lui fin, mirosise direcţia vînatu-
lui :
    —   Alors, tu restes ?
    Continuase să mestece tăcut avînd în el o neaşteptată emoţie — emoţia celui ce face primul pas pe drumul rîvnit şi incert. Terenul pare nesigur, piciorul se afundă sau stă la suprafaţă ? In felul în care îl întreba socru-său şi cumnatu-său dacă rămîne în ţară se intercala îndoiala. Mavros : Poţi să lipseşti ? Ioan Cantacu-zino : Ai dreptul să lipseşti ? Cale de o nuanţă ! Acum zece ani ar fi gîndit ca cel din urmă, acum începea să se apropie de cel dintîi. Ataşamentul faţă de lumea de aici îi pare o fatalitate. Deşi îi plăcea şi ideea lui Ară-pilă că ar fi omul providenţial : „Numai tu, beiule, poţi să coalizezi forţe atît de anarhice! Fă şi tu această operă ce pare imposibilă, împacă lupul, capra şi varza şi pune-i uniţi, împotriva bibesco-ştirbeiştilor...“
    Balul lui Vlădoianu fusese de un lux nebănuit, o babilonică revărsare de tipuri umane, sibariţi, politicieni conservatori, politicieni liberali, unionişti acceptînd tîr-gul partidelor, femei frumoase şi decoltate, antiunionişti lăbărţîndu-şi o argumentaţie agresivă, tineri zevzeci în goană după dote şi crinoline vaporoase, parveniţi şi spioni căimăcămeşti — bijuterii, dantele, fracuri, atlas, tafta, mătase, velur, diademe, coafuri dezinvolte, gulere înalte, uniforme militare şi fireturi, lumini, şampanie şi mîn-care deznădăjduitor de multă şi fină, livrelele servito-rimii printre siluetele prea elegante ale perechilor de dansatori, muzica unor polci răzvrătite şi a languroaselor valsuri...
    Erau şi Rosetti şi Catargiu şi Filipescu, erau Go-leştii, Bolintineanu, Băleanu, Ioranu, Cretzuleştii, Ma-gheru, Alexandrescu, Bălăceanu, Cîmpineanu, Aricescu,
 133
Cantacuzino, Bolliac, Grădişteanu, Floreştii, Caracaş, Şu-ţeştii, Brîncoveanu, Cretzeanu, Marghiloman, erau buni şi răi, absurzi şi capabili, retrograzi şi progresişti, erau toţi, formînd acel lichid amniotic în care se simţea bine. Divinul lichid amniotic al Patriei !
    „Oricît te-ai impune în străinătate eşti tot un anonim. Ţi se fură o anume parte a identităţii la care, în modul uneori cel mai stupid, ţii mai mult decît la propriul nume/' Anonimatul este cel mai jignitor pentru un metec, pentru unul ce poartă ca pe o cicatrice disperarea ţării sale. La vînătoarea din Imbrasos, bătrînul samiot cu faţa spongioasă şi părul vilvoi, vrînd să-l linguşească, îl prezentase fiului său de treisprezece ani, uite, domnia sa, guvernatorul nostru este italian, are suflet bun şi inimă nobilă. Pe vasul Le Jourdain, lău-dîndu-se căpitanului cu succesele lui în stîrpirea piraţilor, acesta i se adresase solemn : îi admir pe greci, vă invidiez că faceţi parte dintr-o naţie care a dat pe Ho-mer şi Socrate... Vezzeli-Russcala se amuza povestind cum, prezentînd un român unei italience, şi-a auzit compatrioata susurînd : si jeune et déjà moldovalaque !
    Un anonim. Şi pentru cei din ţară era un anonim, după zece ani de exil... Cine îi cunoaşte meritele ? Cine îi preţuieşte izbînda aceea „burgheză“ de care îi vorbea Mavros ? Izbînda lui de cîrtiţă solemnă ? „Vom săpa galerii adinei şi vom ajunge la miraculosul pocal“ îi şoptise cîndva hîrşîit, înecat de tuse şi sînge Nicu Băl-cescu.
    Erau şi Rosetti şi Brătianu şi Arăpilă şi Eliade, Tell şi atîţia alţii, numai Nicu Bălcescu nu mai era.
    Pierise poate odată cu el patetismul generaţiei lor, credinţa în „revoluţia generală“, sufletul imaculat, argint şi iubire al propriei lor tinereţi. „Pieirea lui a fost pieirea noastră. Renunţarea la acel radicalism sublim şi fragil !“ i-a spus lui Arăpilă cîndva şi acela a izbucnit în plîns ca un copil.
    La Palermo zace îngropată însăşi revoluţia lor. Cîţi dintre ei înţeleg asta ?
    Marele cataclism social ! Ohoho ! Unde, în ce cotlon al amintirii a ascuns visul marelui cataclism ?
134
    Cîndva, chiar mîna lui scrisese sfîntului prieten : „Este peste putinţă să nu izbucnească o mare revoluţie în Europa, sistemul financiar o pregăteşte. Austria silită a ţine o armată îndoită, de ceea ce avea pînă acum, îşi sapă groapa ; în Rusia, duhurile se deşteaptă şi în locul dorinţei de concuistă vor începe a calcula foloasele unui sistem liberal şi le vor găsi mai presus de gloria ce pot dobîndi ca dorobanţi ai neamurilor străine...“ Crezuse o vreme în Statele Unite ale Europei, în refacerea străvechii Dadi, făcuse cu Ubicini un plan de organizare a emigraţiei pe principii internaţionaliste, credea în căderea marilor imperii orientale şi în federalizare. Acesta era portretul lui, portretul unui tînăr necunoscut, nervos, păţit, agitat şi în căuitarea punctului de sprijin necesar răsturnării universului local, valah. „Departe-i ţara ! Ini-ma-i grea !tt
    Ar putea bătrînul sau omul la patruzeci de ani să-i spună lui, celui care a fost la douăzeci de ani : Nu visa, nu spera ! Tîrăşte-te ! Nu încerca să răstorni, treci la negocieri. Cîştigă fără victorie, pierde fără disperare, înaintează delicat în armata duşmană, accept-o pentru a-i lua cu uşurinţă armele !? Tînărul ar prefera sinuciderea trufaşă fără să bănuiască lucrarea temeinică a intereselor, a instinctelor de apărare, de conservare, care vin, vin, se instalează şi îl vor stăpîni. Ele trag de păr pe înecatul romantic, îl scot la mal şi-i suflă viaţă.
    Maturitatea înseamnă oarei întotdeauna moderaţie ?
    Ani de zile trăise cu iluzia unei puteri lăuntrice pe care i-o dădeau scrisorile lui Nicu şi către Nicu. Se aşeza la masă, dezamăgit, tulburat, îndoit de toate mişcările făcute peste zi şi aşternea :
    „Frate Bălcescule, printre zilele amărîte şi pline de mîhnire tot se alunecă şi cîte o zi, două de speranţă şi bucurie. Astăzi sînt şi mai liniştit şi mai agitat de nerăbdare şi mai vesel... Iţi voi expune planurile noi, proiec-turi în lucrare şi apoi îţi voi vorbi de politică, de nădejdi mari, colosale..
    Şi viaţa lui, în anonimatul şi în gloria Constantino-polului, căpăta sens. Chiar în felul în care renunţa la ideile tinereţtii lui, la explozia energiilor, la forţa de şoc
 135
   >■
a mişcărilor populare. Chiar felul în care înţelegea treptat rosturile unei politici dependente exclusiv de marile puteri. Chiar felul în care începea să profetizeze fără măreţie, pe urmele unor mirosuri fine, reale, dar joase.
    „Pe cer se stinge ultima stea / Greu mi-e, departe eşti patria mea!“ Aşa scria bunul său poet Heine.
    Revoluţia generală devenea o himeră, Europa aparţinea unor interese prea categorice, vedea că trebuie să se folosească o tactică schimbată — insinuare diplomatică, vîrtej de vorbe, înaintare înceată în conştiinţa adversarului, manipularea unor legalităţi, făcîndu-te că uiţi legalitatea supremă, a autonomiei naţionale etc.
    „La légalité est le ressort de la diplomatie,...“
    Iar Nicu răspundea :
    „îmi vorbeşti de legalitatea la care vrei să fii înjugat Ce înţelegi prin legalitate ? Şi care ? Legalitatea Regulamentului şi a firmanelor? Legalitatea Convenţiei de la Balta Liman ? Aceasta e astăzi legalitatea dinăuntru şi din afară a ţării noastre.“
    Era umilitor pentru el să explice de ce se putea profita în acel moment de demagogia liberală a dipikwnaţiei. Trebuia fructificată şansa de a lua în serios minciunile publice aie tratatelor... Jaa faţa lui Bălcescu era însă umilitor, pentru că el voia să moară eroic.
    Se punea pe treabă şi simţea, deodată, cum îşi pierde respiraţia, cum se sufocă, cum toate gesturile sînt prea mici, fără anvergură, fără bufnet. Se aşeza la masă, se înviora în cinstea şi iubirea prietenului ce voia să moară eroic şi scria :
    „Frate Bălcescule, trebuie să ştii că vinerea, care este duminica turcească, mă îmbrac cu paltonul meu cel alb, pe care l-am rafistolat în prisma Im Lauxeroy, bag pice-rile în cişmele mele cele vestite, pălăria îndesată pe frunte şi-o iau la goană, în vizite, peste apă, din casă în casă, cu Cioc ,Selam. La un boer să aflau mai mulţi adunaţi ; din vorbă în vorbă se zicea că nu se nădăjduieşte ca Englitera şi mai ales Franţa să voiască a desvăli aceeaşi energie în .cauza Principatelor, ce a aratat în pricina refugiaţilor. Eu însă nădăjduiesc că izbînda va încuraja şi pe Poarta şi pe celelalte două puteri, dar tot
136
mă tem de vreo greşeală sau de vreo slăbiciune din partea lor şi trebuie să ne punem să cădem pe toţi şi din toate părţile...“
    Năvala revoluţionarilor mol do-valahi în cabinetele europene era o imagine, pentru o secundă, salvatoare. Uite-i, îşi spunea, se vira în cabinetele trufaşilor, cuceresc ţinuturile diplomatice, trudesc la articolele ce vor apărea în gazetele franceze, germane, italiene, austriece, turceşti de mîine, proaspete, cu cerneala încă moale, aruncă în saloane vorbe de duh şi moşmondesc la serate anoste diverse lucrături invizibile pentru profani, dar citibile curînd de lumea întreagă...
    „...să cauţi cu orice preţ a vedea pe president şi pe lordul Palmerston, să le dai cîte un mémoire să le trăsnească urechile şi să-i sileşti a trimite instrucţiuni ambasadorilor respectivi...“
    El începuse să creadă în nevoia relaţiilor, în rume-garea discretă a ideilor revoluţionare şi în necesitatea de a oferi unuia şi altuia bănuiala unui interes în Principate, de a amesteca durerile ţării cu poftele puterilor mari. El a simţit că e bine să fie democrat cu generalul Aupick, ambasadorul Franţei, acea Franţă ce-şi tîra idealul democratic ca o mantie prea grea pentru umerii unui viitor suveran, să fie aristocrat cu lord Stradford de Redcliffe, depozitarul unei înalte arogante istorice. A-flase, cu preţul dezamăgirii repede înăbuşite, că poate fi folositor prin abilitate levantină şi nu pe baricade : turcilor le sufla în ureche avantajele progresului şi unirii Principatelor pentru integritatea „imperiului lor cangrenat“, englezilor le număra bogăţiile Valahiei şi Moldovei, posibilităţile de investire a capitalului lor în acest spaţiu neexploatat şi atît de apropiat, francezilor nu contenea să le vorbească despre unitatea de rasă, cultură, limbă a românilor cu ei, despre necesitatea unui monarh francez pe tronul provinciilor turceşti alipite. El avea încredere în reţeaua de diplomaţi şi oameni politici, încredere, admiraţie şi simpatie pentru fina ţesătură cu noduri .puternice de la Sibradford la Nesselrode, de la Drouyn la Lhuys la contele Buol...
    „Iubite Bălcescule, am mari speranţe căci baba Aupick ¡a primit zilele trecute de la generalul Lafitte ştiri bune.
137
9
Se zice că Franţa merge sPre 0 preşedinţie pe viaţă, un consulat sau chiar imperiu. Şi asta ar duce la război cu ţarul.“
    Se bucura de apariţia unui tiran, iar Nicu răspundea fără să se clintească de pe poziţiile lui:
    „In Franţa, o mare parte din popor vrea să iasă la maidan, la trintă...“
    începuse să gîndească uneori cu voce tare că problema românească e mai importantă decît revoluţia, guvernul provizoriu, democraţia, constituţia şf* mantia lui Eliade şi că ea stă în mîna unor politicieni şi nu a unor suflete răzvrătite. (Atunci portretul tînărului energie şi, totodată, visător căzuse din ramă.)
    Era o trădare, una care îi chinuia nopţile şi-i zgîndă-rea nervii ca o spaimă. Vinovăţia seamănă des cu spaima, nu sînt consecutive, ci se identifică, se suprapun. Băl-cescu se tot lupta în comitetele revoluţionare de la Paris şi Londra, îi tot trimetea scrisori febrile, îl informa de iluziile atîtor suflete rebele :
    „Dar fii discret, că te împuşc.“
    Nu reuşise să-l convingă nici după lovitura de stat a lui Louis Napoleon, pe Bălcescu, cel care văzuse Parisul în februarie, Bucureştiul în iunie ’48 şi focurile Ardealului lui lancu (pe el soarta îl ferise de asemenea spectacole) de dreptatea lui, de presimţirea unei catastrofe europene care va fi salutară pentru noi. Pînă şi Arăpilă scria tîngitor, jalnic : „Trebue schimbată tactica, revoluţia nu se mai poate întîmpla curîind. Pentru că mai avem de aşteptat ani şi ani, mi se pare că lucrul cel mai de căpetenie este taina...“
    Ce vrea el ? Luciditate. Atît. Luciditate. A vedea politica Europei cu ochii larg deschişi asupra realităţilor şi nu asupra speranţei deşarte. Luciditate, adică oportunitate.
    Se izbea însă de vechea năzuinţă, de sublima utopie : „In primăvara viitoare, ţi-o spun sigur, scria Nicu de .la Paris, Bulgaria şi poate toată Turcia europeană se va revolta...“ Şi de acel strigăt ce-i uruia încă în urechi : „Ghica, iubite Ghica, îngenunche şi mulţumeşte lui Dumnezeu, patria noastră se va mîntui!... Pînă a nu pleca din Paris mă asigurau roşii francezi şi ai noştri, precum
 138
D. Brătianu de la Londra, că va fi negreşit o revoluţie la primăvară...“
    Hîrtia aceea se îngălbenise. O găsise în grădina casei doamnei Sniadecka, după incendiul de la Ortakioi, printre spalierele de portocali şi iasomie, udată de apa căzută din cer şi din tulumbele pompierilor... Toate hîrtiile ţinute acolo în păstrare fuseseră azvîrlite de servitorii casei odată cu lucrurile de preţ ale nevestei lui Czajka prin ferestre, peste zidurile terasei. Paginile jilave, ca frunzele de toamnă, reci, umede, parcă înfrigurate, le culesese şi le grămădise în bocceua pribegiei Şi le purtase apoi de la Pera, pe Bosfor, la Samos.
    Cu cît trăda mai tare ideea revoltei cu atît ţinea mai mult la Bălcescu. Iubirea, prietenia se transformau în spaimă. Celălalt era inflexibil! în primăvara aceea revoluţia nu a venit, dar în toamnă a venit vestea că Bălcescu nu mai este.
    Aşteptase această veste din clipa în care îl văzuse coborînd de pe vas, la Constantinopol, în acel sfîrşit de primăvară atît de promiţătoare pentru iluzia lui şi atît de dureroasă pentru încercarea prietenului său de a se întoarce în ţară — un cap mare, greu, purtat de un trup înghesuit în haina de copil-adolescent, ochii febrili, îm-băitrînirea bruscă, răvăşitoare. Se sprijinea pe braţul Ţiţei şi al lui, infirm, sălbatic şi pur, voma sînge şi visa revoluţii. Abia vorbea. Era imaginea însăşi a credinţei în lupta lor, în mesajul lor către acel viitor incert pe care ei îl uitau pe zi ce trecea.
    Revoluţia nu mai putea avea loc. Duhul ei se îmbolnăvise. Avusese brusc senzaţia că viaţa se decolorează, că nu mai are mişcare, că fiecare suflare este furată.
    Nicu Bălcescu, sufletul lor neîntinat, confirma împotriva voinţei lui, deşertăciunea iluziei. El, „alteţa democratică“, ,cum îi spunea în derîdere Eliade.
    îl duseseră la Bebec. Camera avea o fereastră săpată în perete şi din pat nu putea vedea prin ea decît cerul Orientului, email albastru-verde pe argint filigranat!
    Mai ales serile, acele atît de puţine seri cînd rămîneau singuri, puteau sta la taclale. Se auzeau vocile muezinilor, tăcerea rugăciunilor musulmane, tropotele cailor arăbeşti pe pietrele caldarîmului. Degetele lungi, osoase ale
139
bolnavului strîngincl marginea înfăşată a păturii — mai are şi acum senzaţia că materia se contrazicea în acea atingere de uscăciune a falangelor şi de tandreţe a lînii
—   căutau o expresie anume, o expresie a forţei, a biruinţei, se crispau să trăiască lucid agonia.
    Minunatul, intrasigentul om pur ! Atît de trădatul î Privirea intensă, de un tragism stăruitor, venea din obsedanta discrepanţă dintre real şi ideal.
    Bălcescu respingea, a cîta oară, strategia :
    —      Ce pot face turcii pentru noi ?... Mi-am pus şi eu, ca şi tine, speranţa în ei, cu atît mai mult cu cît am fost, ştii, bine, dintre cei ce i-au inventat. Chiar să vrea, ceea ce nu au dovedit, reacţia europeană le va lega mîinile. Apoi, revoluţia, fireşte, nu-i va băga în seamă...
    De la turci, într-adevăr nu venise mare lucru, dar înflăcărarea aceea vizionară nu-1 putea convinge.
    Şi tuse rupînd din carne şi sînge. Era necesar mirajul frumoasei şi tinerei revoluţii!
    —      ...ba încă îi va pune în primejdie, căci farą îndoială mişcarea viitoare va fi mai serioasă şi mai generală şi nu se va opri numai la Dunăre. Revoluţia e un drept legitim al popoarelor chinuite.
    Europa în flăcări, coroanele monarhilor rostogolite, tronurile arse, femeile despletite, bărbaţii tineri purtînd flamuri republicane, trosnetul de stejar putred al despotismului, ţăranii intrînd în oraşe, intelectualii ridicînd satele, orăşenii împodobiţi cu panaşe roşii la pălărie şi cîntînd moarte tiranilor, foile proaspete ale noilor constituţii şi nelipsitele mantii albe eliadeşti pe umerii profeţilor de meserie, demagogii la colţuri de stradă (lasă-i, lasă-i acolo, sînt inevitabili, fac parte din peisaj, nu-i alunga !), armatele neputincioase şi, cine ştie, din nou exilul, plîngerea patriei pierdute... Cine ar mai suporta a doua oară expulzarea, înstrăinarea, în numele unei în-frîngeri superioare ? Pentru că toate acestea erau în ajunul acelui 19 octombrie 1852 cînd preşedintele Republicii franceze devenea Împăratul Napoleon al III-lea.
    —      Dacă mai crezi într-o revoluţie viitoare, ar trebui să-ţi întrebuinţezi toate facultăţile cu care te-a împodobit Dumnezeu spre a pregăti şi conduce la bine acea revoluţie. Cînd m-am gîndit la iminenţa unei asemenea
 140
mişcări, am socotit că trebuie să nu-i lăsăm nici pregătirea, nici direcţia în mîini nedestoinice.
    A mai apucat să-l întrebe, mai mult în glumă, mai mult ca să-l amuze :
    —       Şi zvonurile acelea cum că aş umbla după domnie nu te-au bucurat nici un pic ?
    Dar vocea bătrînului de treizeci şi trei de ani, ca o vioară dezacordată, l-a mustrat :
    —       Iţi pierzi vremea, măria-ta, şi pe tine stînd fără nici o ispravă ca să asculţi palavrele turceşti şi englezeşti...
    Se simţea purtat de un val uriaş, tragic sfărîmat de stînci, voia să piară în uruitul lui catastrofal şi, totuşi, să-l vadă de departe. Nicu avea capacitatea de a-l exalta şi tocmai prin asta de a-1 pune în gardă.
    —       Şi cum mult înainte de *48, insista muribundul, aşteptam împreună o revoluţie generală şi căutam a ne pregăti din vreme, cum o începurăm în *43, aşa şi acum cred că are să vie o revoluţie mai înfricoşătoare pentru care e bine să ne pregătim şi să dezvoltăm sentimentul naţionalităţii şi credinţa românului în el, mai mult de-cît în străini. Nu vorbeai tu odată de pan-românism, de unirea tuturor provinciilor noaistre cele rupte ? Şi te gîn-deşti la fraţii noştri, la Negri, la Alecsandri, la Iancu, la Bari ţiu, la Eftimie Murgu...
    Bălcescu îl luase de mînă, falangele lui uscate se agă-ţaseră de mîneca hainei cu un fîşîit scorţos, apoi se lăsase pe spate, în pernele înalte, cu privirea apoasă aruncată ,spre petecul de email al ferestrei.
    —       Eu te-aş ruga să te laşi de dobitoacele bacalîmuri şi minciuni turceşti...
    Un ton amar. Dar sinceritatea era o maimuţă între ei, un clovn inutil. Se semna un testament lucid, în care sentimentele curgeau ca vinul uleios, vechi şi pe care nimeni nu-1 putea respecta.
    Bălcescu avusese o străfulgerare de înţelegere. Şi din mijlocul pernelor spusese deodată cu dispreţ :
    —       Afară numai dacă nu crezi într-o revoluţie viitoare ! Atunci pricep că neavînd nici un steag, să stai cu turcii, fără a te amăgi însă că vei dobîndi ceva. Cît
 141
pentru mine, cînd voi pierde nădejdea în ea, apoi mă dau în lături, nu mă mai ocup de nimic. Sînt bolnav, din zi în zi mai mult. Şi nu vreau să trădez prin adaptare idealurile de tinereţe. Nu vreau să mă adaptez, frate !
    Se înnoptase deja. Adia o boare sărată prin fereastra deschisă şi aproape neagră. „Sîntem noi, cei din Dealul Filaretului, din 43, noi ce ţineam statutele Frăţiei în scoarţele’ algebrei lui Bourdon, sîntem noi, fraţii carbonari şi masoni ai mijlocului de veac ? Sîntem noi, cei ce jucam Ia Mînjina cu ţăranii horele lor îndrăcite, ce voiam să murim pentru Patria cea frumoasă ?“
    —      Mi se rupe inima cînd mă gîndesc că poate vor veni vremurile dorite, fără ca eu să fiu de vreun folos ţării, nici cu sabia, nici cu condeiul, nici cu gura. Să stau .să privesc ca un idiot!
    Şi parcă afară se petrecea marea învălmăşeală a mulţimii, răzvrătirea, iar ei stau închişi între pereţii unei camere de hotel, ca într-o carceră absurdă — carcera trupului prea mic, prea slab.
    —      Să n-ai norocul nici de a muri cu cinste ! Nu cunosc nimic mai crud, spusese Bălcescu. Şi Ghica. simţise nevoia să spargă uşa, fereastra, să treacă în frontul poporului răsculat! Uitase de raţiunile încete şi temeinice, de conversaţiile surîzătoare, ironice şi trudnice, de mersul tîrşit al politicii levantine, cea menită să aducă rezolvarea paşnică a unui conflict nepaşnic! Cădeau în sufletul lui poveţele Cîmpineanului, ale lui Aupick, Can-ning, Wefik, Reşid şi subtilele înţelesuri ale vorbelor lui Alison... Urca pe baricade, voia un steag, o cocardă tricoloră, voia să mai fie tînăr şi neprihănit!
    Dar cum să mai poată asta ? Bălcescu nu-1 putea ajuta, era o epavă în flăcări, revoluţia ostenise, venise timpul intrigilor şi o ploaie fină de justificări îi spălase repede avîntul revoltei.
    Glasul muezinilor le cînta ţipat şi leneş.
    Şi izbucnise în rîs. Pe neaşteptate. Cu toată vinovăţia, ultima faţă de fratele Blăcescu, căci frate îi fusese, mai frate decît Pantazi. Un rîs care spunea prea multe şi pe care celălalt îl primise resemnat.
 142
    Dacă-ar mai fi putut scrie vreodată, dacă ar mai fi putut măcar să mintă.
    Cînd aflase vestea, deşi o ştia înainte de a o auzi, se aşezase la masă, dorind ca miracolul acestei înălţări să se mai petreacă încă şi încă. Să scrie :
    „Frate Bălcescule, leapădă de la tine orice slăbiciune pentru persoane şi orice afecţii şi ia în cîntarul creerilor numai greutatea cauzei...“
    Dar lumea nu-şi mai găsea echilibrul ei juvenil şi ironic, în frazele de pe hîrtie rămînea scălîmbă şi urî ta şi poruncitoare; Ii arăta zilele vieţii lui, uimindu-1, una după alta. Erau fără garanţia sublimului, fără erupţia izbăvitoare de forţe şi bucurii.
    Cu totul alt om ar fi fost dacă ar mai fi putut scrie vreodată după acel noiembrie sumbru ca o galerie de mină părăsită :
    „Frate Bălcescule...“
    In seara aceasta, auzindu-1 pe Aricescu cum şopteşte înveninat că este un intrigant, el, „vodă de Samos“, simţise nevoia să se întoarcă şi să-i arunce spre hazul societăţii mondene a Bucureştiului electoral: „Da, domnule, da,, viaţa mea e o uriaşă intrigă, un joc abil al inteligenţei, o intrigă mare, gogonată care prezintă avantajul că merge în sensul istoriei. E meritul meu, ştiu să-mi exploatez defectele. Virtuţile mediocre, spune un învăţat, chiar dacă sînt numeroase, nu duc decît la mediocritate.“ Şi totuşi se abţinuse. Trecuse pe lîngă el ascultîndu-1 pe Bolintineanu cum îl răzbună :
    —      Le malheureux, il n’est pas plus poete que Sion ! Sensul istoriei pe care ar fi vrut să-l invoce şi căruia i se adaptase îl abătuse de la curatul gînd de tinereţe. Dar el nu suferea din pricina asta decît amintin-du-şi de un prieten dispărut :
    „Frate Bălcescule...“
    Şterge. Trage spre el hîrtiile pledoariei, le cercetează în fugă. „Exaltarea nu-mi prieşte şi tocmai de aceea cînd o trăiesc mă simt hotărît şi absurd, totodată. „Ia o coală nouă, alege pana, îşi potriveşte scaunul şi-şi scrie demisia.
    O face pentru JJicu Bălcescu ?
 143
    Le arată el domnilor Aricescu şi celorlalţi... Plicul pentru Saşa nu-1 mai deschide, o să mai stea în Samos liniştită pînă i se aprobă eliberarea, pînă va candida în alegeri, pînă se va termina cu această harababură.
    Deschide fereastra. Vînt uşor, dar aspru, îngheţat. Zăpada sticleşte pe acoperişul atenanselor. Văgăuni de întuneric şi clinchetul unei trăsuri care se îndepărtează, ca amintirea aceea veche a muribundului înflăcărat.
    Respiră adînc. „E mai bine că a murit, o recunosc cu tot cinismul şi regretul. Simţul lui teoretic ne-a elucidat pe toţi cîndva, acum ne-ar fi incomodat. O conştiinţă curată şi statornică nu se mai potriveşte acestei a doua jumătăţi de secol. Ce ciudat îşi naşte istoria oamenii potriviţi, la vremea potrivită...44 Era încredinţat că istoria îl crease şi pe el oportun, pentru acest moment, într-o deplină armonie cu vîrsta evenimentelor. Fusese tînăr şi idealist în ’48, era matur şi „abil44 în ’58. Paşii lui se potriveau cu ritmul secolului şi asta îl umplea de o încredere aproape bolnăvicioasă.
    „E o mîndrie să nu-ţi îmbătrînească ideile odată cu trupul.44
    Louis intră cu somptuoasele recipiente ale băii de seară. Oficiază sobru. Cănile cu apă fierbinte şi apă rece trec din mînă înmănuşată în mînă înmănuşată. Pe faţa lui se citeşte imensa importanţa a civilizaţiei. A te spăla e semn de înţelepciune modernă.
    —   Louis, ai vrea să rămînem aici ?
    —   Ici ? Mais, c’est tres sale, monsieur !
    Bietul Louis ! Un prost. O să le arate el domnilor Aricescu şi celorlalţi ! El, omul turcilor, ruşilor, englezilor şi al altor naţii privilegiate... Avea un chef nebun să arate ce poate, acum, pe loc, fără amînare, Şi ce dacă purtase fes ?
                        Capitolul XIII
    Cert este că turcii îl placaseră în cele din urmă. Dacă exilul lui constantinopolitan se încheiase cu un înalt post într-o insulă a Mediteranei, atunci cînd aceasta devenise un bulevard internaţional, însemna că leneşele turbane erau, în epoca modernă, sensibile la altceva decît la sacul cu bani — la influenţa engleză. Lord Strad-ford sprijinindu-se în frumosul lui baston cu măciulie de argint îl trimisese cu destulă melancolie în Samos, căci rămînea fără un prieten cu care reuşea să rîdă destins şi liber de toate paşalele şi mai ales de ambasadorul Franţei. Fără acel prieten deştept, ambiţios şi, în acelaşi timp, la ananghie, calităţi care îl scuteau şi de milă şi de îngrijorare.
    Exilatul valah, revoluţionar cuminţit, devenit diplomat dintr-o strădanie de a înţelege mersul vremii, nu se putea opri să vadă pe chipul tuturor turcilor cu care stătea de vorbă aerul lor derutat, de oameni depăşiţi de istorie. Imperiul era o momîie care îi speria numai pe ei, le bînfuia coşmarele şi-i făcea vulnerabili. Păreau nişte copii handicapaţi de geniul părinţilor. Soleiman ajunsese o legendă, ca pentru balcanici Alexandru Macedón — o realitate se scuturase de tot ceea ce avusese concret şi cotropitor căpătînd vagul religios al basmului. Osman părea o născocire, Murad al II-lea un meteorit. Lumea otomană se retrăgea în casa amintirilor, oferind însă spectacolul unui rafinat şi putred amurg. Cînd ? Intr-un secol atît de pozitivist şi atît de dornic de progres ca secolul al XIX-lea ! Marea bătălie a sultanului
145
Abd-ul Medjid fusese hatişeriful de la Glilhane. In Cri-meea mai mult încurcase lucrurile făcînd sacrificii imense.
    In cele din urmă exilul fusese o şansă. Aceea de a vedea de pe malul Bosforului paiaţa grandilocventă a unui mare imperiu, alături de un englez casant şi autoritar, sir Canning, lord Stradford, viconte de Redcliffe, ale cărui butade făceau înconjurul cancelariilor europene şi care avea ideile sale proprii în ceea ce priveşte politica majestăţii sale britanice, fiind convins că uneori trebuie să-ţi serveşti ţara împotriva voinţei ei.
    „Faţă de colegii mei de la Londra, spunea, speculez avantajul de a fi pe teren. Şi ştiu să-l speculez, pe onoarea mea. Cum ridică tonul, cum le explic elementarul fapt că mă aflu la faţa locului. Anglia este o prea mare putere (pentru a nu-şi permite luxul ca din cînd în cînd să se rezeme pe cîte un cetăţean al ei aflat la faţa locului. Personal, nu cred că e rău ca eu să-i dictez politica în Orient! Şi nici ca Anglia să-şi asume, în numele succeselor mele, eşecurile mele...“
    Lord Stradford avea defecte care te făceau să-l adori şi calităţi care te îndemnau să-l deteşti.
    Alexandrina avea dreptate cînd afirma în chiar salonul ambasadorului, cu acea timidă îndrăzneală care îl fermeca pe temutul Canning, că declanşase războiul Cri-meei pentru că se plictisea la Constantinopol şi nu-i plăcuse aroganţa prinţului Mencicov, mult mai mare decît a lui. Dacă el nu putea sta în Anglia în timpul acestei lungi misiuni, adusese Anglia la Constantinopol. Şi după ea, o mulţime de francezi, italieni, austrieci...
    „Ghica dragă, lumea merge spre triumful diplomaţiei ! Vor mai fi conflagraţii, dar vor fi din ce în ce mai multe depeşe consulare. S-a terminat cu vremea luptelor între două ţări, între doi adversari, vremea duhurilor naţionale. Orice conflict aduce puhoi de beligeranţi şi o armată de diplomaţi distinşi, bine spălaţi, spoiţi cu oarecare cultură, adică înarmaţi cu citate din latini, greci şi renascentişti, relaxaţi în aparenţă, flexibili la dans şi la parăzi, sportivi, curtenitori şi eficace ! Ce cuvînt înjositor pentru un ex-revoluţionar ca dumneata! Da, eficace !“ Şi se purta în aşa fel încît baronul de Wil-denbriick, ambasadorul Prusiei, îl ruga cu tot respectul
146
să binevoiască a-şi aminti că este acreditat pe lingă sultan şi nu pe lîngă reprezentantul Angliei, chiar dacă acesta numea miniştrii turci, generalii şi guvernatorii de provincie. Reuşise să facă din alianţa franco-engleză o noţiune fără sens. Thouvenel melancoliza prin încăperile ambasadei sale : „J’ai eu à lutter contre un allié plus incommode et plus énervant qu’un adversaire.“ Francezul recunoştea cu onestitate că e greu să concurezi cu un geniu. Perfidul Albion era afurisit de isteric, dar avea darul de a se impune.
    în timp ce turcii îi îngăduiau lui Ghica trecutul revoluţionar, lordul Stradford, îmbibat de ideile de la 1815, i-1 reproşa fără menajamente şi cînd îl vedea că-1 apucă dorul de patrie şi năzuinţa de a se întoarce acolo plin de idei reformatoare, se repezea în cabinetul lui Reşid-paşa, Aali-paşa sau cine era atunci pe scaunul viziral şi rostea cu autoritatea nelimitatei sale prezenţe la Con-stantinopol şi cu frumoasa lui demnitate purpurie : „Nu !“ Ceea ce însemna : „Să rămînă în Samos ! “
    Acolo era exilul lui din exil. Englezul îl sechestrase pentru a-1 proteja. Nu-1 voia ministru sau caimacam în Valahia, îl păstra pentru alte funcţii. „11 voi proteja chiar dacă nu o doreşte, n-am chef să cîştige dezaprobarea Porţii prin cine ştie ce escapade patriotice. Nu vreau să se lase antrenat de Franţa, trebuie să-i apăr viitorul, într-o zi va putea fi omul ţării sale şi dacă este lăsat azi să intre în arenă se va umple de noroi cum s-au umplut Cretzuleştii care acum nu mai sînt buni de nimic.“ Dar la sfîrşitul lui ’57 lord Stradford fusese rechemat, plecase în trufaşa lui Anglie lăsînd Constantinopolul buimăcit. Miniştrii turci răsuflaseră uşuraţi, nu mai ţipa nimeni la ei, tînărul sultan găsise un bun prilej pentru a bea o butelcă zdravănă, elcii umblaseră veseli unii pe la alţii, înfrăţiţi într-o emoţie comună. Numai Reşid-paşa de mîhnire se aruncase în amor — exces după exces — şi murise. Iar în relaxarea generală, elegantul sir Bulwer se instalase la ambasada din Therapia cu aerele lui senioriale. Trebuia să lupte cu amintirea copleşitoare a predecesorului său. De la paşale la servi-
 147
torii moşteniţi ai reşedinţei jsale toţi erau ocupaţi : îi comparau gesturile, cuvintele, îmbrăcămintea şi obiceiurile cu cele ale /lui Canning.
    In somptuosul salon, Lady Bulwer, cu ascendenţa ei greoaie care îi filtrase mintea şi o făcuse un fel de delicată licoare în care se păstrau torpoarea şi visarea, devotamentul şi retorica rece, conversaţia fără miez şi singurătatea, încerca să nu bage de seamă atitudinile prea distinse ale servitorilor cărora nu le putea dicta nimic pînă nu se hotărau să renunţe la respectul vechiului ambasador.
    Ghica privise lumea de la Constantinopol cum citeşti o carte, atent, rînd cu rînd, filă cu filă şi trăsese unele concluzii uimitoare aparent.
    Filoturcismul lui împodobea luciditatea lui şi nu se sfia să-l recunoască atîta timp cît restul soluţiilor oferite 'de „patrioţi“ erau utopii curate. „Sprijiniţi-vă de Poartă şi sprijinind Poarta lucraţi pentru binele ţării voastre“, îi spunea Czajka alergînd dintr-un colţ în altul a încăperii, febril, agitat, ferm. Făcea pe dracul în patru acel polonez turcit să-l convingă de valoarea promisiunilor musulmane, dar tocmai neastîmpărul lui ciudat şi continuu îi trăda îngrijorarea, îndoiala şi, de ce nu ?, disperarea. Politica este, vai, ştiinţa conjuncturii, a mişcărilor oportune (chiar şi pînd sînt îndrăzneţe, trebuie să fie şi oportune !) şi nu are în nici un fel de a face cu iluziile. Domnii Rosetti şi Brătianu se mai joacă de-a revoluţionarii, se mai joacă, nu mai cred nici ei în gesturi măreţe şi de aceea entuziasmul şi fervoarea lor par neautentice. Tocăni în lemnul lor şi sună a gol, mîncat pe dinăuntru de carii vesele şi hămesite.
    Filoturcismul lui ascundea, spre deosebire de cel al lui Czajka, filoanglismul lui sub care se ghemuia, prins în cleştele unei gîndiri realiste (poate prea realiste, dar îşi asumă acest reproş cu mîndrie !) însuşi patriotismul lui. Nu era dintre cei ce trăncănesc în ziare şi prin cluburi că simt româneşte şi basta, dintre cei ce se îmbracă naţional ca să-i vadă lumea plini de zel şi ardoare pentru popor! O, nu! Se îmbrăca europeneşte şi pentru Valahia lui voia să facă ceva : s-o ajute să trăiască în-tr-o lume modernă.
148
    învăţase mai multe de la ambasada engleză din The-rapia decît democraţii noştri vorbăreţi pe străzile Parisului. O poate declara riscînd toate zîmbetele condescendente şi toate ironiile confraţilor.
    Domnul Thovenel cu manierele lui distinse observase înalta pedagogie a duşmanului său politic asupra unui protejat comun. Il luase pe Ghica de-o parte la balul ambasadei franceze şi-i spusese cu amărăciune : „L’An-gleterre est toujours à la remorque de Lord Stradford. Il a fait du maintien de la séparation des principautés, ce qu’il fait du maintien de Vogoridès, ce qu’il fait du tout, une question personnelle. Il est devenu, par ses défauts plus que par ses qualités, la sixième grande puissance de l’Europe !“ Thouvenel înţelesese de la început că ideea .unirii, şi odată cu ea prestigiul Franţei în Orient vor suferi un eşec şi se străduise să nu fie unul din cale afară de strălucitor.
    Lord Stradford încercase să-l cîştige astfel pe Ghica, în timp ce soţia sa dădea un concert intim pe terasa care dădea spre Bosfor. „S-ar putea ca propunerile engleze să nu vi se pară destul de măreţe, dar ele, reali-zîndu-se, vor oferi ţării dumitale cîţiva ani de prosperitate !“ Şi el replicase : „Voltaire zice că omul nu poate trăi fără entuziasm !“ Era genul de reproş pe care bă-trînul ambasador îl înţelegea cel mai puţin. „Lasă, iubite Ghica, entuziasmul este vecin cu plictiseala, iar un guvernant trebuie să ştie să evite revoluţia prin reforme oportune. Te asigur că asta îţi dă destulă bătaie de cap !“ „Ce păcat, lord Stradford, că nu apăraţi cauza Principatelor !“ „O apăr. Lasă-le la turci, altfel ţi le înhaţă împăratul de la Viena sau ţarul de la Petersburg, cu sau fără voia lui Napoleon al III-lea. Provinciile unite vor fi un teren prielnic pentru uneltiri de toate felurile... Iar în ceea ce priveşte pe Thouvenel, el ar da bucuros Principatele pe care pretinde că le ajută, austriecilor pentru a putea astfel degaja Italia de ei şi pentru a contrabalansa influenţa rusească în Balcani. Din fericire, Napoleon nu împărtăşeşte opinia propriului său ambasador, el ţine la principiul naţionalităţilor de care face mult caz. Putem deci să ne amuzăm de felul cum Thou-
 149
venei se supune fără chef instrucţiunilor trimise de la Paris !“ Rîsul sănătos şi puternic al lui Lord Stradford stricase concertul.
    Şi astfel ajunsese să abandoneze ideea revoluţiei şi „sfînta gălăgie“ i se părea din ce în ce mai mult o copilărie.
    învăţase multe la Constantinopol, în acea „măreaţă şi strălucită victorie a realităţii asupra imaginaţiei“, cum spunea Alecsandri, în cartierele lui elegante şi mizere, în grădinile lui din care ţîşnesc turnurile moscheelor ca nişte catarge fictive adăugîndu-se mulţimii catargelor ce se leagănă în port. în acel Constantinopol care la lumina zilei arată zbîrcit şi zdrenţăros, iar noaptea feeric.
    Părăsindu-1, se despărţise de o lume ce-şi sporise viclenia din teamă, ce-şi sporise fineţea din lipsa puterii creatoare, o lume a memoriei care apasă şi a viitorului care ucide. Văzîndu-i pe Aali-paşa, Mehmet-paşa, pe We-fik şi ceilalţi îl apucase acea somnolenţă suplă sub care zace un zvîcnet, o fierbere înceată. Vorbeau despre fapte actuale cu învăluirile .acordate faptelor trecute. Thou-venel, rezemîndu-şi capul de speteaza scaunului său : „Adevăratul protector al antiunionistului Vogoride a fost Lord Stradford.“ Era felul în care Franţa dădea vina pe Anglia în eşecul bunelor ei intenţii şi în politica ei de compromis. Şi o făcea molcom, fără enegia cuvenită unei invidii sau unei uri. Oraşul amorţea durerile şi bucuriile, furia şi dispreţul. Pînă şi Alison se contaminase. Ironia lui mizantropă se tocise şi ajunsese contemplaţie pură, ascetism intelectual. Sir Henry Bulwer credea că ar trebui rechemat la Londra pentru a-şi reface moralul. Dar sir Bulwer însuşi se modifica, se modifica, se modifica...
                        Capitolul XIV
    Saşa aude deodată un ciocănit mărunt în fereastră, îşi lasăi ghei'gheful, se ridică, se apropie, dă uşor la o parte draperia, atît cît să vadă printr-o mică fantă vizitatorul. Nu e o pasăre, nu este unul din porumbeii argintii, care stăruie în cerşetorie, este o veveriţă roşcată şi cu o coadă stufoasă pe care şi-o ţine rotunjit. Nu vrea să o sperie. E liniştită, habar n-are că este privită. Stă pe labele din spate şi cu cele din faţă îşi spală metodic urechile. Are mişcări repezi şi bruşte. Alexandrina lasă uşor perdeaua la loc, în fugă îşi aruncă şalul pe umeri, se încurcă în franjurile lui traversînd holul şi salonul copiilor unde Toto şi Miţa examinează pe covor marele atlas englezesc, trece prin vestibulul rece şi deschide cu grijă, cu infinite precauţii cele două uşi de la intrare. Vocile copiilor îi par îngrozitor de. stridente. Undeva se aude un hîrşîit de fierăstrău.
    Ocoleşte rondul de flori ca să se apropie de veveriţă prin faţă, să n-o sperie.
    E foarte emoţionată.
    Pantofii scîrţîie pe pietrişul aleii.
    Veveriţa se opreşte din spălat, o priveşte, aşteaptă gata să se retragă. Coada invoaltă îi stă pe spate ca un cîrlig.
    Saşa calcă moale pe vîrfuri şi-i vorbeşte :
    —      Frumoaso ! Roşcato ! Ce n-aş da eu să am blă-niţa ta, coada asta fermecătoare ! Singuratico ! Minunea lui Dumnezeu ! Vrei să ne împrietenim, mironosiţo r<
 151
    Veveriţa o priveşte cu mărgeluşele ei negre. Se dă un pas înapoi, e încordată ca un arc.
    ___ Nu te teme de dragostea mea, pufoaso ! Necăjito !
    Trebuie să fie cu mult, mult tact ca s-o cucerească, să şi-o apropie şi înţelege că este fiinţa pe care o doreşte cel mai tare, de multă vreme. Un suflet îndelung aşteptat. Dar e dureros să simţi cum orice gest mărunt îţi poate îndepărta un prieten. Unul atît de dorit.
    întinde mîna în care ţinuse strîns cîteva smochine smulse din panerul din salon, dar veveriţa nu se lasă ademenită. Ochişorii o privesc rigid şi Saşa începe să-i vorbească aproape în şoaptă, cu o tandreţe smulsă din adîncurile singurătăţii :
    —      Minunato ! Bucuria mea ! Vreau să fim prietene, să ne spunem lucruri tainice !
    O moleşeală cumplită îi aluneca prin vene. Efortul de a trece bariera, de a nu rata această întîlnire o oboseşte. Se hotărăşte să-şi asume riscul, să îndrăznească, deşi nu-i place riscul într-un asemenea moment, riscul e ca un uliu gata să se repeadă şi să sfîşie tot ceea ce ar putea fi tandreţe şi fericire între ele. începe să-i cînte uşurel :
    —      Doamne cîte avem să ne spunem, pufoaso ! O să te alint, o să te mîngîi !
    Veveriţa face cîţiva paşi spre ea pe marginea ferestrei. Se opreşte şi cercetează. O priveşte atît de încordat încît pare mioapă.
    —  Sufletul meu blînd ! Măria-ta ! Fetiţo !
    Din două sărituri veveriţa este în palma ei conti-nuînd să o fixeze concentrată, sticloasă. E în ea tot atîta suferinţă cît în Saşa ? Lumea toată balansează între ispita apropierii şi frică.
    Un sentiment de uşurare şi de izbîndă o face pe Saşa să tremure împotriva precauţiei ei infinite :
    —  Eşti moale şi bună, surioară ! Frumoasa mea !
    Veveriţa atinge doar smochinele şi i se urcă pe braţul
întins.
    Liniştea parcului le înconjoară cu foşnetul ei iernatic, metalic, cu fîşîitul vîntului printre portocali şi măslini şi cireşi. încet, Saşa îşi pune celălalt braţ pe umăr, îl ţine acolo puţin, apoi îl îndreaptă lent, cu gingăşie spre
 152
mica vietate. Sub degetele ei simte blăniţa moale şi trup-şorul plăpînd, urechiuşele ascuţite, botul umed, lăbuţele aspre.
   —      Ce grozav, fetiţo, că sîntem amîndouă pe lume ! E un miracol. Tu puteai să te naşti cu un secol în urmă, eu peste o sută de ani ! Dumnezeu ne-a adunat sub bolta lui de sticlă ! Frumoasa mea ! Minunea mea !
   Veveriţa se lasă din ce în ce mai leneşă în mîinile ei, în catifeaua mătăsoasă a şalului şi somnolează toropită. Saşa rîde uşurel,      o lipeşte de pieptul  ei şi nu se
mişcă din loc de parcă        acolo ar fi punctul  din univers
în care sufletul ei şi-a găsit împăcarea, liniştea. Parcul sîsîie tăcut şi ocrotitor.    Veveriţa s-a abandonat cu totul
noii ei fericiri. Coada       stufoasă îi  stă ca  o corolă în
jurul urechilor ţepene.
                        Capitolul XV
    Intră pe poarta Gherganilor. E vreme de amiază rece, dar cu soare. Parcul desfrunzit fîşîie îngheţat. Aleea cu platani şi paltini se întinde ca un coridor cu ornamente argintate şi cu emailuri albastre de o claritate semeaţă. Foşnetul acela uscat de voci, de şoapte binevoitoare îi însoţeşte paşii pe pietrişul umed. Simte o plăcută exuberanţă în jur. Şi calcă solemn ca într-un sanctuar.
    O veveriţă se caţără pe trunchiul unui pin gîrbovit.
    Trage aer în piept.
    In asemenea momente singurătatea este lipsită de raţiune. Te gîtuie emoţia şi basta. Memoria e un sprijin prea delicat.
    Trage aer în piept. E momentul să stea pe loc ? Să guste această fericire plîmgăreaţă, atît de intimă ?
    In capătul aleii, stejarul cel bătrîn, gros, cocîrjat, de o masivitate arhaică îl aşteaptă înconjurat de morţi.
    Iţi vine să plîngi, să plîngi şi iar să plîngi. Şi, totuşi, ar vrea ca morţii să rămînă acolo unde sînt. Vrea să fie drept cu ei şi cu el. Să rămînă în criptele lor. Să nu apară nici barba stufoasă a tatălui său, sprîncenele lui ridicate pînă la ceruri de lumina pîlpîitoare a luminării cu care inspecta camerele seara, nici faţa de porţelan transparent a soră-sii Sofia, răpusă de boală la şapte ani şi pe care şi-o aminteşte mereu cu obrazul umflat de bomboane, nici, mai ales, silueta mamei desenată parcă în peniţă fină pe o stampă îngălbenită de vreme.
    Numai după un exil lung şi eficace toate astea pot fi observate cu coada ochiului, fără să intri în ele, fără
 154
să te laşi măcinat de emoţie, oricît de curată şi intimă ar fi ea.
    Casa e din cale afară de bătrînă. Şi nici nu vrea să intre în încăperile ei. Ii dă tîrcoale. Parcul freamătă şi el ocoleşte clădirea cum îţi amîni o suferinţă dintr-un exces de tandreţe faţă de tine însuţi.
    De cîte ori, în Samos, nu visa că este aici şi vorbeşte cuiva, melancolic şi ostenit, despre insula aceea din Me-diterana. Vedea focul din sobă, copiii înfulecînd brioşe rumene lingă masa mamei lui, argaţii trecînd prin dreptul ferestrei în treburile lor obişnuite. Şi acel cineva care îl asculta evocînd plaiuri exotice dădea perdeaua la o parte şi privea parcul vast acoperit de zăpadă.
    Pridvorul este strîns în chingile glicinei, geamurile întunecate nu vor să-i spună nimic. Ce i-ar putea spune ? Moarte, moarte şi iar moarte. Vremea devoră şi ceea ce am fost şi ceea ce am fi putut fi.
    Deasupra uşii o potcoavă bătută în cuie. Unde e calul care a purtat-o şi care l-ar putea întreba : „Şi tu pe unde vînturi ?“
    Stejarul scîrţîie. Din adîncul pămîntului se aude un vuiet stins.
    El se tot întoarce, de luni de zile se tot întoarce şi iată-1 în miezul întoarcerii sale, în acel coridor de şoapte, în faţa casei de la Ghergani. Lumea a rămas departe, în urmă, atît de neruşinat de vie ! Casa e bătrînă, mo-horîtă, o bîntuie şoarecii, o mănîncă păsările. Stă ghemuită în mijlocul parcului ca în blana unui animal sălbatic, nordic, înfrigurat.
    Anica se plînge ţinîndu-şi braţele încrucişate :
    —      Eu o îngrijesc, dar ea nu se mai lasă, ca un bolnav care nu vrea să mai trăiască !
                              • •
    Popa stă lîngă soba bisericii, cu un umăr lipit de ea şi cu o carte pe genunchi. Lumina vine în jet prăfos din fereastra laterală şi-i mîngîie rece spatele puţin adus şi potcapul vechi, cenuşiu de vechime. Cînd ridică ochii să vadă cine a intrat, ceaslovul pocneşte alunecîndu-i din
 155
mîini, în poalele anteriului. îşi dă seama că a fost recunoscut. Se vede după gestul bătrînesc cu către părintele vrea să-şi recupereze demnitatea — spatele îndreptat, palmele aşezate una peste alta, ţinuta capului rigidă,
    —  Dumneata ?
    —  Da părinte, sînt din nou acasă.
    Constantinopolul pare un loc de demult, aproape* fictiv.
    In biserică miroase a ceară arsă atît de puternic încît Ghica are senzaţia că a venit să vadă un mort.
    Popa Atanasie se ridică din scaun, pune cartea pe pupitrul din apropeire şi-l aşteaptă să se apropie. Soba dogoreşte formînd în jurul ei un halou palid de intimitate.
    —- Sărut mîna, părinte ! S-a întors fiul risipitor !
    Anteriul scrobit fîşîie, mîna e aspră, cu vene proeminente şi stropită cu pete maronii. Politeţea veselă şi forţată a lui Ghica n-are efect, nu schimbă nimic din liniştea mohorîtă a icoanelor. De jur împrejur, pe pereţii afumaţi, sfinţii îşi aţintesc privirea spre înalt. Pe uşile altarului stau arhanghelii cu aripi de porumbel.
    —      Mă bucur că te-ai întors. Sper că Dumnezeu ţi-a dat sănătate în preumblările dumitale.
    —      Nu mă plîng nici de sănătate, nici de noroc. Mă plîng de înstrăinare.
    —      Asta da, da ! Toţi am suferit auzind de pribegia voastră, a tinerilor. Dar şezi, uite, aici, în jilţul acesta care a fost al maicii dumitale.
    Miroase a mort. Se aşează pe marginea scaunului de lemn pirogravat, îşi pune cuminte gibusul pe genunchi. Miroase a mort.
    In ciuda vîrstei popa îşi păstrează timbrul de bariton pentru care se povestea că înnebuniseră femeile satului cînd cînta aleluia, aleluia, de nu mai voiau bărbaţii să le lase la biserică, de stătea preoteasa cu Qchii pe frunţile plecate ale cîrdului de muieri venite la miruit să prindă vreun semn necurat. Dar popa Atanasie avea tărie, era austeritatea personificată. Vocea era doar semnul vocaţiei ,şi cu ea convinsese pe mulţi şi, mai ales, pe jnulte de nevoia credinţei. Cu cinismul lui răsfăţat, afişat doar din sentimentalism excesiv, Pantazi declara :
 156
„Eu cînd aud pe popa Atanasie simt că leşin de dragoste pentru Dumnezeu, zău !w
    —   Au trecut apţroape unsprezece ani.
    :— Sînt zece ani şi nouă luni de cînd n-am mai călcat pe aici.
    —   Am auzit că ai copii...
    —      Da, părinte, datoria asta mi-am făcut-o, răspunde rîzînd şi-l vede parcă pe Toto ar-uncînd cu perne în tavan şi hohotind cu un clinchet în gîtlejul subţire, ca un clopoţel de cristal. Am patru şi al cincilea este pe drum...
    Se lasă o tăcere grea, înăbuşitoare. Popa Atanasie n-are copii. Cu toate rugăciunile lui şi ale presviterei bucuria asta n-au avut-o. Cînd s-au hotărît să ia un copil de suflet acela s-a legat de ei din respect, dar cu gîndul era mereu la mama bună şi ¿n cele din urmă au trebuit să-l înapoieze. Se gîndeau la el ca la un duh rătăcit. Ce s-o fi ales din el ? Nu îndrăzneşte să-l întrebe. Prin ceaţa luminii care cade oblic pe chipul preotului, îi vede tristeţea şi-i aude glasul :
    —   Cine are copii are speranţă...
    Nu prea gustă asemenea înţelepte gînduri. Ştie destui părinţi disperaţi, chinuiţi de progenituri. Fixează chipul măsliniu al fecioarei din icoana înălţării, înveşmântată în alb, cu ochii de o tristeţe artificială. Stă intr-un cerc albastru, doar braţele ridicate, cu palmele în afară, par a vorbi despre deznădejde. In biserica asta mică, unde ar putea fi ascuns mortul ?
    —      Vreau să-ţi «mulţumesc, părinte, că ai vegheat-o pe mama, schimbă vorba.
    —      N-ai de ce să-mi mulţumeşti... A suferit, te-a aşteptat şi a înţeles cu durere că nu te va ¿nai vedea înainte de .,a muri.
    Tac amîndoi. Soba sfîrîie moale, lemnele trosnesc. Raza de lumină se clatină.
    —      O să îngrijesc de morminte. Numai să mă aşez niţel...
    E foarte stînjenit de mirosul acela, de răceala solemnă a-popii. Nu-şi găseşte cuvintele. „Dar ce-aş mai putea vorbi ?w
157
    Fecioara ¿Un partea dreaptă a altarului ţine în poale un prunc bătrîn. Frumosul văl care îi acoperă capul ţine strîns un păr albastru şi paspoalul lui auriu cade în linii şerpuitoare pînă cînd se pierde în .culorile gălbui, albe ale veşmîntului de copil.
    —      Loc pustiu e aici, acum. Cînd mă'gîndesc ce lume, ce viaţă era la conac pe vremea conului Tache, a cucoanei Mariţa, cînd veneau cu dumneavoastră, copiii, ce veselă era casa.
    —      O să mă aşez şi o să văd de toate, promite Ghica obosit.
    Popa Atanasie zîmbeşte, aplecîndu-şi capul înainte :
    —  Te-a adus înapoi politica ?
    „Iată că el a găsit subiectul de discuţie !u
    —  Şi politica. Ne unim cu moldovenii, părinte !
    —      Ştiu, citesc şi eu ziarele, vin oamenii să le citesc şi lor. Seara, numai ce-i vezi că bat pe la uşă şi nu mai încap în casă, a trebuit să deschid biserica. Sînt înfierbîntaţi. Le-a intrat în cap că dacă se face Unirea o să capete pămînt.
    Liniştea popii infirmă parcă tot ceea ce spune. Unde e ,clocotul acela răscolit, aşteptarea aceea îndîrjită ? El vorbeşte molccm, fără să se îngrijoreze.
    Pe peretele din faţă, arhanghelul Gabriel în roşu purpuriu ridică mîna spre Fecioara îngenuncheată. Are un păr bogat, prins în cozi groase ,ca o fată, aripi multicolore şi un cercel în ureche. Păşeşte grăbit printre bizare coloane singuratece, care nu adăpostesc nimic, nici templu, nici casă, nici palat.
    —      Istoria, părinte, dă uneori senzaţia unei mari stabilităţi, alteori totul se schimbă deodată, ideile, destinele, obişnuinţele, instituţiile, felul de a vorbi şi de a imagina al oamenilor... Se pare că trăim una din aceste epoci frămîntate. Aş zice că e un privilegiu...
    Simte că popa abia aşteaptă să-şi spună o părere la care se tot gîndeşte de mult şi a găsit acum omul căruia să i-o rostească.
    —      E bine, e bine şi asta, numai credinţă să fie. Şi să nu promiteţi ceea ce nu puteţi da.
    —      Uneori trebuie să mergi înainte chiar dacă n-ai chef. E foarte necesar să împingi lucrurile mai departe...
158
    Popa Atanasie se Ridică şi umbra luî" , în raza de lumină, se lungeşte pe podeaua lustruită a bisericii. In spatele lui, Sfîntul Crisostom stă aplecat peste sulul desfăşurat din mîna stingă, cu patrafirul azvîrlit pe umeri. Lectura e plină de tandreţe.
    —      Dumneavoastră, vorbesc de cei de la ’48, cei care sînt oamenii de azi şi de mîine ai puterii, vă închinaţi prea tare unei idei : ideii de progres.
    —      E firesc, cine nu vrea să trăiască mai bine ? Pentru noi progresul nu e o noţiune, e ceva foarte palpabil. Oamenii merg cu trenul, comod, repede, fabricile oferă obiecte multe şi ieftine, hrana e mai variată, maşinile agricole uşurează munca... „Ia te uită ce lecţie îi ţin ! Alexandrina m-ar lăuda pentru zel!“
    în atmosfera, caldă a bisericii persistă mirosul acela de mort şi ei vorbesc despre progres ! ,Ghica stă în continuare pe marginea scaunului ca un musafir picat pe negîndite în casa unei familii îndoliate.
    —      Dacă omul începe să trăiască o viaţă făcută de maşină şi în serie, nu va fi şi o viaţă mai ieftină, pe care adică ,se va pune un preţ mai mic ? Năzuinţa asta e vicleană. Multe se vor distruge în numele ei. Popa îşi flutură mînecile largi ale anteriului. Vreau să zic că in sine ideea de progres este o naivitate.
    —Ce preţ ridicat are viaţa clăcaşului, părinte ? Cînd omul se va elibera de corvezi se va putea ocupa mai mult de suflet, spune fără convingere privind răstignirea Domnului privegheată de Maria — o femeie cu gîtul neînchipuit de lung şi faţa plină, palidă, încadrată într-o ramă «aiMtă cu frunze de aeant şi viţă.
    —      „Ce a lăsat nemîncat lăcusta Yazam, a mîncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mîncat lăcusta Ielec, ce a lăsat Ielec, a mîncat lăcusta Hasil !u Aşa scrie Ioel... Acesta e progresul.
    —      Recunosc, părinte, că progresul nu e o idee uşor de digerat şi că pe unii s-ar putea să-i intoxice, dar el are scrupulozitatea lui — nu poate fi oprit şi oferă prea multe avantaje. El creează.
    —      Creează împotriva naturii. Nu mai există consolare. Totul este provizoriu, căci trăim în aşteptarea schimbărilor perpetue, se plînge popa Atanasie şi începe
 159
să semene cu Ioan Botezătorul din icoana pusă pe iconostas — barbă rară, albită, creaţă şi ochii ca măslina coaptă.
    —      Ar fi împotriva naturii să-l oprim, şi istoria este natură. Ştiu ce vă nelinişteşte. Vanitatea este motorul progresului şi iubirea de sine va înlocui iubirea de Dumnezeu. Dar atunci cînd se va trezi fără Dumnezeu, s-ar-putea ca omul să înceapă a-1 dori cu adevărat.
    —      Nu vă puneţi speranţă în progres. Nu credeţi în această religie păgînă. Citesc ziarele, se scrie aprins, se scrie pătimaş, se pune mult zel în orice, se simte că lumea vrea ceva, dar îl vrea parcă cu orice preţ. Sînt preot de trezeci de ani şi din pricina acestei istorii flă-mînde mi-am dat seama într-o zi că mă preocupă mai mult treburile politice deeît treburile sfinte. Ne depărtăm de propriul nostru suflet. Va putea omul sau maşina să despice binele de rău, aşa cum o face credinţa ?
    Popa Atanasie se plimbă între sobă şi pupitrul dascălului. Se vede că-i place să vorbească despre lucruri grave. E trufia lui cu care vrea să triumfe asupra oaspetelui. Ţine în mînă cartea şi, cînd apasă cuvintele, ridică din sprîncenele subţiri, încreţeşte fruntea şi lipeşte cartea de piept.
    Ghica dă să se ridice :
    —   Progresul tehnic, spune, va aduce un progres moral.
    —   Nu.
    Ecoul pereţilor multiplică această categorică respingere. Sfinţii se coalizează. Aplecaţi asupra papirusurilor lor răsucite, refuză.
    —      Omul nu aparţine numai lumii acesteia. Cu cît este mai înrobit lucrurilor, cu atît este mai puţin dispus să înţeleagă rostul lor.
    „Uite de unde ne vine incapacitatea de a acţiona, pasivitatea, neputinţa de a fi mai întîi în această lume şi abia apoi în cealaltă...“ se gîndeşte Ghica. Stă în picioare lîngă treapta de piatră care dă spre altar, treapta pe care trebuia să îngenuncheze pentru a spune crezul, în copilărie. „în mintea popii trebuie să trăieşti în zdrenţe ca să te poţi ruga la Dumnezeu !“
 160
    —      Aş reproşa şi eu, părinte, ceva, nu fiumitale, ci bisericii noastre. Sub pretextul că se ocupă de viaţa cea veşnică a uitat să se opună statului temporar cînd acesta făcea lumea prea barbară. S-a alăturat întotdeauna autorităţii laice şi a îndemnat la o supunere nejustificată. Românii n-au avut în biserica lor un sprijin în opoziţia faţă de abuzurile puterii, cum l-au avut alţii în biserica catolică. De aceea Neofit a jurat de patru ori strîmb, aruncînd ridicolul pe o revoluţie care nu-i aparţinea.
    Ii pare rău că a amintit de Neofit. Pe Atanasie îl supără.
    —      Cu cit eşti mai ocupat de lucrurile zilnice, cu atît eşti mai departe de întîmplările eterne, ca moartea de pildă.
    —      Nu e biné să speculăm prea tare ideea de moarte căci astfel religia devine o chestiune personală. Cine se teme crede, cine nu, nu.
    —      Sfîntul Antonie cel mare spune că nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa lui Dumnezeu. în ce-1 priveşte pe înalt prea sfinţia sa Neofit, pot depune mărturie că nu toţi ajung să se ia în stăpînire pe ei înşişi. Iertarea trebuie să fie mai omenească decît ura.
    Vocea popii nu mai este frumoasă. Scîrţîie şi se pierde printre micile zgomote de afară, un fierăstrău care hîrşîie lemnul, nişte găini care cotcodăcesc şi mugetul unei vaci însetate. Şi peste toate pluteşte mirosul acela de mort.
    —      Aveţi o imagine sumbră a viitorului, or cred că veacul de aur nu este înapoi, ci înaintea noastră, spune Ghica întorcîndu-se să plece. Popa Atanasie îl urmează încet şi îndrăzneşte să-şi arate bănuielile :
    —   E adevărat că vreţi să catolicizaţi ţara ?
    —      E o stupiditate, părinte ! Nu, nimeni nu se gin-deşte la asta !
    Pe uşa bisericii intră cu pasul dur, răscrăcărat Bur-lamache. Notarul are o haină groasă de dimie, cisme înalte şi o căciulă de astrahan negru. Se închină grăbit. De cum îl văzuse în sat pe boier, nu-1 mai slăbea : nEu, domnule, nu sînt numai democrat, sînt chiar demagog.
 161
 V
îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri şi distinc-ţiuni între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toţi o apă...“
    In spatele lui uşa a rămas deschisă şi frigul intră în voie,
    Popa se apleacă spre Ghica şi-i şopteşte :
    —   Iată omul veacului de aur !
                             * *
    Preoteasa intră tiptil în încăpere. Pe o tavă rotundă aduce dulceţuri şi apă proaspătă într-o carafă aburită.
    —      Coana Mariţa a murit foarte blînd, spune după ce se aşează pe marginea scaunului punînd mîinile pe şervetul de in care acoperă masa. Dar cu multă amărăciune.
    Femeia o ajutase pe Safta Cîmpineanu s-o îngrijească în zilele bolii. Era făcută parcă să poarte oamenii vii pe drumul morţii, cu acele mărunte gesturi calme, împăcate care spun : vă ajut pe voi să treceţi dincolo căci eu sînt nemuritoare.
    —      Coana Safta a îndemnat-o să-şi facă testamentul şi să cheme preotul. Eu nu îndrăzneam. S-a uitat la ea cu umilinţă ca şi cînd se ruşina că nu crede în apropierea sfîrşitului sau că nu simţea nevoia să vorbească popii. Cea mai mică speranţă o făcea să tragă din firul acela subţire de care toţi se ţin de viaţă în ultimele clipe. Rămînea cu privirea pironită pe cîte un lucru de parcă voia să-l ia cu dînsa dincolo.
    întoarce capul spre soba care duduie în dreptul uşii ce deschide pridvorul.
    Pe maică-sa şi-o aminteşte tot în doliu, ba după un copil, ba după părinţi, ba după bărbat. Cînd îşi punea peste rochia de postav negru un şal brodat cenuşiu-ver-zui era un semn că rîvneşte ceva modest. O femeie mică, slabă, cu faţa prelungă şi ochii traşi în jos spre colţuri — de la ea moştenise pleoapele acelea grele, ©ri-cît de bogată fusese, păstrase în toate o rezervă pe care alţii i-o socoteau prostească. El însuşi se revolta şi punea uneori pe seama ei sărăcia treptată a familiei, căci
 162
maică-sa părea că tot aşteaptă să ajungă foarte, foarte săracă. Cînd vînduseră nişte moşii după moartea lui Ta-che Ghica, ca să plătească datoriile, coana Mariţa nu manifestase nici o supărare. Ar fi dorit-o puţin îngrijorată, puţin risipitoare, puţin vanitoasă.
    Venise cu Alexandrina la Ghergani să-l lase în grija ei pe Toto. Copilul înfăşat gros, cu mutrişoara roză adormită între horbotele scutecelor, trecuse din mîinile mamei lui în cele ale bunicii lui ca un mesaj conspirativ. Mariţa Ghica îl primea ca pe un dar, cu sfială şi recunoştinţă, deşi bănuia că plecarea aceea precipitată nu era „de bine“. Alexandrina, mică, slăbuţă, cu privirea încă de fetiţă se retrăsese lîngă el şi parcă vînturi puternice şi secole multe îi despărţeau de acea femeie calmă, legănînd Copilul pe care îl luase în braţe ca pe un dar. „Voi, spunea ea, duceţi-vă în deşartele voastre lupte, eu rămîn aici să cresc copiii, animalele, plantele ! Să vie turcii, muscalii, nemţii cu coadă, tătarii cei negri şi leşii cei blonzi ! Să se ducă bărbaţii noştri la bătălie şi fiii noştri în saloane ! Eu voi rămîne aici să cresc copiii, animalele şi plantele lumii !u
    Vasile Rigani îşi bătuse repezit cizmele pe preşul de la intrare şi nici asta nu reuşise să rupă vraja. Mama vorbea pruncului intr-o limbă necunoscută, un „guru-guruw nedesluşit pe care micuţul îl înţelegea perfect căci răspundea generos, din toată inima. Arendaşul primise instrucţiunile clipind curios spre copil, dar oricît de suspectă i se părea scena acelei plecări nu scosese nici o vorbă, ca şi maică-sa. Oameni pe care rosturile lor lumeşti îi mulţumeau în modestia lor, în taina lor, în simplitatea lor.
    Fusese cuprins de disperare cum numai la tinereţe mai eşti cuprins, înţelegînd, dar voind încă să modifici totul, să depindă de tine totul.
    —      Stătea ore întregi şi privea curtea întunecată din dreptul camerei ei.
    Acolo, un .spaţiu mic, acoperit tot de ramurile nucului, petecul de zid al cămărilor, ţigla roşie, năpădită de muşchi verde,de pe acoperişul bucătăriei şi, cînd şi cînd, siluetele oamenilor care veneau şi plecau.
 163
    —      Aş fi vrut să ştiu la ce se gîndeşte dar nu îndrăzneam s-o întreb. Intr-o zi mi-a spus : Am fost un om care a putut să se bucure şi de o floare. De ce tocmai mie să mi se întîmple asta ? Lumea e rea.
    Fusese într-adevăr un om care putea să se bucure de lucruri mici, fără importanţă, fără măreţie şi vanitate, nu avusese nevoie de lux, călătorii, succese mondene, de strălucire şi veneraţie pentru a se bucura de viaţă. în oalele ei de pămînt semănase plante, în curtea ei sădise pomi, hrănise animale, în familia ei crescuse copii — cînd el se aruncase în politică îl lăsase să o facă admirîndu-1 că nu e sterp la suflet, cînd Pantazi începuse năzbîtiile lui, se lăudase că e plin de fantezie, aiurit, poet — în casa ei adunase obiecte tandre, într-o intimitate omenească, fără nimic sfidător. Modestia îi dădea echilibru şi orice pe lume i se părea firesc şi îndreptăţit. De ce tocmai ei trebuia să i se întîmple ? Tocmai ei trebuia să i se întîmple. Se putuse bucura de flori, de copii, de casă, de grădină...
    —      Stăteam toţi cu luminările aprinse în jurul ei şi
o  vedeam cum respiră din ce în ce mai slab. Şi, deodată, cu un efort neaşteptat, s-a ridicat şi ne-a strigat : Răilor !
    Ghica sărută mîna preotesei, în timp ce, gîndindu-se la maică-sa, îşi spune : „Am iubit-o ca pe cineva pe care trebuie să-l neg, să dovedesc că nu are dreptate. Modestia e mărginire Şi provincialism. Mama, de care mă simţeam atras, avea o fire pe care o respingeam categoric.“ Dar ţipătul acela de la sfîrşit îl înţelege şi-i apropie.
                                  *
                                * *
    Se întorsese de la Ghergani cu un gust acru-amar. Nu e bine să-ţi exagerezi dezamăgirile, dar e nobil. Şi tot ce e nobil presupune exerciţiu, superioritate şi orgoliu. Le avea pe toate.
    Se oprise la Tîrgovişte.
    Balul lui Olănescu fusese de un lux „satanic“ şi provincial. Boierii răzleţi ai locului înghesuiţi printre noile familii înstărite, negustori bogaţi, funcţionari ai statului, mici proprietari „cu perspective“, împînzind saloanele
 164
luminate sfidător... Se bea şampanie şi bere> Qlănescu rîdea de ciocoi, se amuza pe seama lor, îi bîrfea şi le cerşea voturile.
    I      se făcuseră lui Ghica onorurile cuvenite unui prinţ de Samos, dar nu acele onoruri pe care le născociseră gurile rele ale bucureştenilor, cleveteala cu bulbuci a ţaţelor liberale şi a simandicoaselor feţe din fosta protipendada. Nu. Nu făcuse recepţii princiare, nu ţinuse o curte şi nici Olănescu nu dăduse baluri în care beiul să apară la miezul nopţii precedat de două candelabre cu cinci braţe aprinse fantasmagoric şi nici nu şoptise unor amărîte snoabe că aşteaptă firman de numire ! încă prea puţini înţelegeau că este un adept al discreţiei. A ridiculiza intra însă în obiceiurile locului. Cineva este un apărător al unui principiu ? E ridicol! Cineva e un om intransigent ? E ridicol! Cineva este prin fatalitate a naşterii un boier ? E ridicol! Cineva este prin aceeaşi fatalitate un ciocoi ? E ridicol! Cineva e nimeni, cineva e cineva ? Deopotrivă de ridicoli. Dacă putem rîde, sîntem în siguranţă.
    Cu cît societatea e mai săracă, cu atît luxul ei e mai extravagant.
    —  Unde este criza* domnilor ?
    Negustori prosperi îşi fac intrarea în lumea bună pe scara din faţă, în ciuda impozitelor mari, a drepturilor restrînse, a dispreţului general. Toţi simt că au nevoie de mărfurile lor. Bancherii veroşi, huliţi şi răshuliţi, sînt prezentaţi cu eleganţă mondenelor de provincie, nişte experte paţachine sau nişte amărîte sofisticate. Oricît de huliţi ar fi, banii lor contează şi, în ciuda crizei economice şi financiare, se înmulţesc.
    Unde este criza ?
    Boierii căzuţi în senilitate profundă îşi înmulţesc moşiile şi fiii de boieri, mai puţin vanitoşi în afaceri, adună proprietăţi. Părînd că o fac în dorul lelii, din principiu, fără tragere de inimă.
    Unde este criza ?
Negustorii' închid magazinele din lipsă de credit. Oamenii nemulţumiţi cumpără la bursa neagră aur şi argint, podoabe, obiecte de lux. Alţii stau la cozi interminabile
 165
ca să apuce ceea ce n-au dorit niciodată, Sftocînd, omorîn-du-se unul pe altul şi mincînd mai mult decît trebuie.
    Unde este criza ?
    Nimeni nu are siguranţa investiţiilor sale şi toţi cum-(ipără aur, mobilă preţioasă, tablouri, cheltuiesc şi petrec.
    Unde este criza ?
    Acoperind putreziciunea şi mizeria, luxul se etalează fără ruşine ca altădată orgoliul unui talent. Toţi „se descurcă“. Se pare că de aceea apar crizele, pentru ca anumiţi indivizi să se descurce.:
    Preţurile cresc, foametea se întinde, falimentele bat la uşă şi lumea petrece în baluri strălucitoare cu o furie sălbatică şi sleită. Cucoanele vor mătăsuri, brocarduri, velur, broderii, tafta şi moar, valansiene, caşmiruri, blănuri vaporoase, diademe, pandantive, pălăriuţe cu egrete şi manşoane de lup «siberian, vulpi canadiene, hermine, samur, skunks... disproporţiile cresc. Pe mulţi spaima de viitor îi face risipitori, vor să trăiască azi cît pentru o viaţă întreagă, pe alţii îi face avari, se închid în casă şi cîrtesc evocînd cu nostalgie vremurile cînd, deşi cîr-teau ca azi, aveau cîteva puncte solide de sprijin : o slujbă, o moşie, o casă. Toată lumea discută politică. Lipsurile cresc, ţăranii nu mai vin la piaţă, negustorii nu mai au mărfuri, sau le au la preţuri uriaşe, totul se cumpără în furie.
    Aceasta este criza ?
    Are dreptate popa Atanasie. „Omul de azi nu se mai simte privit!“ Care om? Burghezul dorind să-şi facă utile calităţile şi defectele şi închinîndu-se zeului Progres ? Un zeu cu spatele întors la omenire şi pe umerii căruia trebuie să te caţeri, să faci ascensiuni riscante, să împingi pe alţii cărora le auzi respiraţia gîfîită şi le simţi transpiraţia alunecîndu-le pe trup, un zeu aşezat cu spatele la toată lumea aceasta foşnitoare şi parcă rî-zînd de ea, scuturîndu-se din cînd în cînd de furnicile ostenite de povara propriului lor orgoliu... Omul primitiv se socotea privit, urmărit de ochii ascunşi ai plantelor, copacilor, cerului şi pămîntului, apoi şi-a ridicat teama atotcuprinzătoare deasupra, în văzduhul pe care l-a populat cu fiinţe puternice, apucate de o intensă activitate :
166
se urau, se iubeau, se fugăreau, intrigau, distrugeau, construiau — o epică superioară, o chintesenţă a aventurilor umane. Nişte zei plini de păcate, care nu-1 judecau pe muritor ci-1 necăjeau capricios sau îl favorizau la fel de capricios ! Dar privirea aceea cercetătoare, pătrunzătoare s-a înfipt în ceafa noastră — unică, puternică, părînd definitiv biruitoare — o singură divinitate ciclopică, cu ochiul strecurat prin triunghiul teologal cunoştea sufletele păcătoşilor şi-i îndemna să se judece pe ei înşişi. Căci el era perfect şi le promitea o judecată tîrzie dar neîndurătoare, cu măsura cea adevărată a lucrurilor. Dumnezeu veghează, nu-1 poţi păcăli. Dar burghezul zilelor noastre stă. cu faţa la imensa spinare a Progresului şi are credinţa că nimeni nu-1 mai priveşte în afara omului de vis-â-vis, de vecin, de lacheu, de seamănul său la fel de păcătos ca el şi căruia de aceea nu-i acordă dreptul de a-1 judeca. Burlamache tropăie în biserică, se-nchină ca să-l vadă ceilalţi, acasă plănuieşte cu nevasta cum să-i dea în gft pe ceilalţi şi să se-nalţe pe el, să adune, să adune pentru a oferi zeului întors cu spatele jertfa lui egoistă. Burlamache merge la bordel cîmd nu-1 vede lumea, şi-şi striveşte sora care din dragoste a fugit cu un poet. El judecă pe alţii, nu se judecă niciodată pe sine, el stă încordat pe spinarea aceea hohotitoare şi opiacă, agăţat cu îndrăzneală şi mînie. Cînd va putea să ajungă sus, pe umerii puternici şi indiferenţi, se va uita în urmă şi va dispreţui.
    Bietul popa Atanasie ! Suferinţa lui este de nedescris. Din turma păstorită cu grijă, dintre cei ce sînt priviţi, se desprind unul cîte unul rebelii, cei pe care nimeni nu-i mai priveşte...
    Aceasta este criza ?
                        Capitolul XVI
    Bălăceanu stă răsturnat cu insolenţă în fotoliu. Se joacă învîrtind în palmă un coupe-papier.
    îl priveşte cu îngăduinţă. Degajă un dispreţ atît de deznădăjduitor încît şi-l face ineficace. „Nu-i bine să fii prea sarcastic. începi cu timpul să te mulţumeşti vorbindu-i pe toţi de rău“.
    —      Deci asta este. Prin Băleanu nu putem face nimic. Soră-mea l-a surprins făcînd baloane de săpun deasupra ligheanului, îl crede ensorcele. Mânu ar fi vrăjitoarea ţigancă. în schimb Cretzeanu, băiat bun, este gata să vă cedeze voturile lui, retrăgîndu-şi candidatura, dacă veţi figura pe listele proprietarilor mici. Greceanu, care a fost tatonat şi de Ioan Cantacuzino, mi-a promis votul lui pentru dumneata, dar în nici un caz nu-1 va da lui Olănescu. Greceanu nu este însă capabil să-şi ţină întotdeauna promisiunile. Trăim într-o ţară a tuturor posibilităţilor.
    —  Am făcut o greşeală subestimîndu-mi adversarii.
    De fapt, absenţa lungă din ţară îl determinase să se
gîndească la Valahia ca la o abstracţie, cînd ea era o realitate ce se modifica de la o zi la alta.
    Se plimbă prin încăpere cu mîinile la spate şi simte cum îl apasă ideea eşecului. Are o ciudă imensă împotriva propriei lui neputinţe, împotriva speranţelor sale din anii trecuţi. „Am stat acolo crezînd că mă voi descurca uşor la faţa locului. Cînd vezi cum se ţese politica Europei sub nasul tău desconsideri politica locală, care e, într-adevăr, cea a tuturor posibilităţilor../4
 168
    —      Căimăcămia n-o să vă facă neplăceri, de fycă, îl asigură Bălăceanu fără zel.
    De mult îl batea la cap să vină în ţară, pentru că nu mai ştie ce este pe aici.
    —      Cei trei nu vor avea nevoie să facă nimic dacă mă vor lucra liberalii, Ghiculeştii şi bătrînele tombatere.
    —      Dacă Boerescu şi Rosetti şi, probabil, Brătianu vor fi radiaţi de pe liste, atunci vor alerga după aliaţi, vor vedea că sînt slabi în adunare. Depinde mult de hotărîrea de azi a tribunalului.
    -— Ar fi trebuit să aşezăm întîlnirea asta cu Ştefan Golescu peste două, trei zile cînd se alegeau apele. Ultima dată cînd am vorbit cu el se lăsa dus. Este, în fond, un moderat, prin fire, prin mentalitate. Il tîrăşte între radicali doar ideea că Niculache va fi Domn !
    Se opreşte din mersul lui nervos lîngă soba care duduie înfundat. Stă încordat aşteptînd parcă apariţia unui eveniment violent. Lasă capul pe spate şi spune cu ironie :
    —      Beclard ar vrea să audă de la mine numele lui Ştirbey, dar mă fac că nu înţeleg.
    Bălăceanu ridică braţele în sus în semn că-1 descurajează grozav lipsa de raţiune a consulului francez. E o exasperare bine jucată. Dar ceea ce se grăbeşte să-i spună pare rupt de această constatare :
    —      Şi dumneavoastră vă căzniţi să-i adunaţi pe Goleşti, Cretzuleşti, Cantacuzineşti, pe Dimitrie Ghica şi pe mai ştiu eu care, pentru cine ?
    întrebarea este un reproş şi e plăcerea lui să-l ia în derîdere :
    —  Să-ţi spun ?
    —      A, nu ! Principele străin este în acest moment o aventură ! Stă parcă să analizeze ideea, apoi izbucneşte : Putem noi repara o slăbiciune a Franţei ? A renunţat atît de uşor, atît de culpabil, la principiul acesta ca şi la acela al eredităţii tronului !
    Nu se mulţumeşte cu asta. După o mica pauză întinde braţul în care ţine coupe-papier-ul spre el, şi-l somează :
    —      Uitaţi-vă pe lista de candidaţi şi găsiţi o mutră locală. Pronunţaţi numele şi apoi putem lucra în linişte.
169
Dar nu pe Cantacuzino, toată lumea crede că-1 susţineţi din politeţe faţă de familia soţiei şi nu-1 socotiţi un candidat serios.
    —      Hm, vorba lui Rosetache, „penurie de personalităţi“ ...Iar acordul nu este decît rezultatul deplinei nepotriviri a părţilor.
    Bălăceanu nu vrea să se amuze.
    —  In actualele împrejurări trebuie să fiţi ferm.
    —      Iar eu nu posed decît o fermitate melancolică. Trăim un moment critic, sfîşiat între sărăcia de idei şi avuţia de patimi.
    Un zîmbet trece peste încruntarea celuilalt. Cum stau aşa, unul în faţa altuia reflectează o clipă la diferenţa de afecţiune dintre ei. Bălăceanu păstrează ceva din admiraţia elevului pentru un maestru strălucit deşi în multe privinţe acesta l-a dezamăgit, şi mai ales în aceea că a greşit în planurile sale de domnie.
    —      Se vede că încercaţi o alianţă, un şir de alianţe, un morman de alianţe ! Dar trebuie un nume. Francezii îl vor pe Ştirbey numai ca să vrea ceva. Bibescu se îndeasă...
    Ghica îl pîndeşte pe sub pleoapele grele :
    —      Ce alianţă ? Ce fel de combinaţii pot eu face ? E o izbucnire pe care o datorează acestui elev dezamăgit care pare că nu pricepe. Nimic nu uneşte societatea valahă, spune cu un zvîcnet de orgoliu, decît ura împotriva mea.
    In ’56, cînd fusese vorba să fie numit caimacam, însuşi Bălăceanu îi scrisese că „lumea fusese cuprinsă de teroare. Am văzut clipa în care Al. Ghica dădea mina cu Ştirbey, care dădea mîna cu Bibescu, care întindea mîna lui Cantacuzino, care i-o întindea lui Eliade, care o întindea tuturor canaliilor... o fuziune monstruoasă“.
    Putea încerca alianţe, „un şir“, „un morman“, dar numele unui candidat la Domnie nu-1 putea da. ^Ond nu luptă pentru sine nu are direcţie*, i se plînsese Bălăceanu lui Alexandrescu şi acesta se grăbise să-l informeze.
    —      Pe liberali nu-i pot apropia de mine atîta timp cît nu promit să sprijin candidatura lui Niculache, dar
170
sper ca nu toţi să-l iubească într-atît. Am descoperit chiar pe unii care nu-1 iubesc deloc.
    Priveşte obosit desenul oriental al covorului: albastrul, bronzul şi vernilul patinat, motivele geometrice de o aparentă complicaţie şi, de fapt, foarte simple prin simetrie şi ritm. Simte nevoia să fie degajat în bătălia asta, să aibă o distanţă faţă de lucruri şi faţă de propriile sale ambiţii pentru ca eventualul eşec să nu fie prea dureros, dacă eşec va fi. Totuşi lui Bălăceanu îi datorează o oarecare sinceritate pe care îi vine greu s-o desfăşoare. E ca şi cînd eşecul s-ar fi instalat dejai în micul apartament luxos al hotelului.
    —      Tocmai pentru că avem puţine şanse de izbîndă în discuţia cu Golescu, spune Bălăceanu agitat deodată şi împiedicîndu-se în mobilele salonaşului, tocmai de aceea mă simt de două ori mai activ decît ar trebui.
    E un îndemn, o solicitare discretă şi avîntul lui forţat are meritul să-l scoată din inerţie şi pasivitate. îl aruncă însă în imposibil.
    —      Şi dacă nu-1 voi sprijini pe Niculache ce altă promisiune le pot face ? Să lupt împotriva lui Bibescu, atî-t- Pe marele boier pămîntean, Golescu, nu-1 voi ajuta să devină Domn după ce a făcut neroziile de la ’48. Băl-cescu spunea despre el că e un om inconsecvent, adică un fleac. Şi, totuşi, istoria îl foloseşte în orice împrejurare cu egal succes.
    Bălăceanu, rezemat de sobă, răsuceşte gînditor cou-pe-papier-ul:
    —      Aş da orice ca istoria să fie mai înţeleaptă. Ţin prea mult la ea.
    în el, Ghica îşi vede calităţile şi defectele împinse în prăpastie.
    —      Ştiu bine că sînt împrejurări în care nu trebuie să fii prea exigent cu aliaţii tăi şi nici să te ofenseze un conflict minor. Dar... Goleştii ? Niculache e un fleac, Poupou e transparent, uneori te întrebi dacă există cu adevărat, Albu are o imaginaţie exaltată pînă la ridicol, ah, da, un ridicol foarte patriotic, şi doar Ştefan e singurul rezonabil — un boier adevărat: te uiţi la el şi înţelegi cum numai boierii pot fi autentici liberali, din puţină lene şi din multă generozitate.
 171
    —   Ca Negri ? întreabă ironic Bălăceanu.
    — E altceva. Negri e un excentric în mîhnirea şi modestia lui patriarhală. Ştie să rişte uneori totul şi încă ceva pe deasupra, şi, în ciuda fermităţii lui, e subtil, foarte subtil. Aristocraţia lui nu i se pare un drept, ci o datorie.
    —   Il iubeşti, îl admiri sau îl invidiezi ?
    —       Pe Negri nu-1 poţi admira îndeajuns, nu-1 poţi invidia suficient. II iubeşti sau nu. Ştefan însă e boier, se plictiseşte în casta sa, vrea să se amestece cu alţii dintr-un impuls democratic care pentru semenii săi, pentru neamurile sale, poate părea destrăbălare. Şi e radical într-un sens foarte discret al lucrurilor.
    —   E discret plnă la lipsă de personalitate...
    —       Dacă e vorba de personalitate trebuie să spui că fraţii Golescu nu se constituie deeît toţi laolaltă ca o personalitate. Şi una redutabilă. Numele lor aduce liberalilor acea parte a populaţiei care e animată de respectul boieriei autohtone, de un naţionalism de elită. Poporul e încă afectat de prezenţa prea multor Caragea, Moruzi, Ipsilant şi Mavrocordat pe scaunul ţării şi, jignit, vrea un nume vechi, neaoş şi cu prestigiul suferinţelor exilului. Pe ce să se bazeze în suferinţa lui acest popor ? Un nume ca Golescu îi dă iluzia că e independent şi se conduce pe sine. E un idealism mărunt şi uneori falimentar şi o mîndrie justificată. Trăim în adolescenţa acestei naţii, dar treptat romantismul i se va subţia. Eu, cu tot regretul, am ajuns să cred mai mult în luciditate, decît în pasiune.
    Face o pauză în care se aude îndepărtat tropotul unei trăsuri pe Podul Mogoşoaiei. Un impetuos elan de sinceritate îl ataşează de Bălăceanu, plăcerea de a-şi plăti parcă o datorie şi de a omagia astfel fidelitatea partizanului său îl îndeamnă să se întoarcă spre acesta şi să spună, nu fără o oarecare circumspecţie :
    —       Să examinăm însă mai atent situaţia. Sînt, ca de obicei, două posibilităţi. Ori să reuşim acel şir de alianţe de care vorbeai, slăbind orice candidatură locală şi con-vingîndu-i pe toţi de nevoia unui principe străin, ori să nu reuşim nimic. Rîde uşor şi-l priveşte pe Bălă-
172
ceanu cu sprîncenele ridicate — nu mai are uitătura aceea pierdută de care se tem interlocutorii, ci una atentă, inteligentă, aproape crudă. Dacă reuşim, vor fi, evident, două posibilităţi : puterile străine vor accepta în sfîrşit ideea unui tron vacant în Principate, şi atunci trebuie să fim atenţi la numele pe care vrem să-l propunem, sau nu vor accepita şi vor cere Turciei sau vor da chiar ele un nume dintre cele ce se vîntură printre băştinaşi şi s-a ilustrat prin ceva merite... Dacă nu reuşim, îi lăsăm pe conservatorii din cameră să-l aleagă pe Bibescu şi pe liberalii din afara Camerei să ridice masele. In acest caz, situaţia va prezenta, cum este şi firesc, două posibilităţi — puterile străine vor îngădui Turciei să numească un Domn ca revanşă la intrarea austriecilor pesté noi, căci la o mişcare de mase aceştia nu se vor putea abţine să nu intre, sau ele însele vor numi un principe dintre acele nume locale ilustrate prin ceva merite de care aminteam şi mai înainte. Cele două posibilităţi iniţiale, vezi, duc în final printr-una din ramificaţiile lor la acelaşi rezultat : Anglia va numi prin intermediul Turciei un Domn autohton.
    Bălăceanu îl ascultă strălucind de plăcere.
    —       Părerea mea este că Napoleon şi Cavour, continuă, ar dori puţină zăpăceală în Orient pentru ca agitaţia tuturor să fie îndreptată aici, să nu se observe ce pregătesc ei acolo. Iar pentru a nu avea Anglia împotriva lor în viitorul război al Lombardiéi îi vor ceda întîie-tatea în ungerea principelui valah. Nu e rău să dăm, de aceea, impresia domnilor liberali, că sîntem foarte îngrijoraţi de soarta noastră.
    Stă ţeapăn o vreme în dreptul ferestrei. Ceea ce a dezvăluit este aproape impudic. Dar, nu ştie de ce, îl aţîţă. Ii vine să rîdă şi să se strîngă în sine. Are senzaţia, brusc, a unui gol căscat în urma lui.
    Vrea sa realizeze numai ceea ce este posibil şi nu-şi mai poate astfel justifica propria tinereţe. Aceasta se deschide deodată ca o rană care părea închisă şi-şi arată lumina palpitîndă a cărnii. „Ce să fac cu ea ?a Ideea revoluţiei obosise, ezitările lor îi tociseră ascuţişul, războiul Crimeei — marea speranţă ! — o îmbătrinise şi o
 173
înmormântase, Rusia profitase de propria ei înfrângere distrugînd diplomiatic prestigiul Turciei în Europa şi ei nu mai aveau în faţă decît soluţii abile, mărunte şi personale. Problema românească stătea acum deasupra problemei revoluţionare, iar el nu mai putea gîndi cu acea rigiditate virilă şi abstractă, ci numai în context. Ideile, oricît de măreţe, siint relativizate de contextul care întotdeauna strică ordinea morală a lucrurilor, oferind avantajul unor cuceriri mici, pozitive, dar fără anvergura orgolioasă, cîndva atîit de rlvnită.
    Bălăceanu stă picior peste picior, mîngîie lama coupe-papier-ului şi se strînge în propria lui insolenţă ca în-tr-o armură. E puţin surprins de acea posibilitate dintr-o posibilitate în care Ghica mai poate vedea o şansă a sa. Ar vrea să nu i se ghicească uimirea. In sfîrşit, înţelege ezitările, lipsa de fermitate a idolului său şi are o bucurie stranie. încrederea pe care Ghica pare că i-ar fi acordat-o în această clipă îi este foarte preţioasă. „Oare mai are, cu adevărat, şanse ?w Lucrurile sînt limpezi deodată, ca un pahar de cristal. Vede cum se înfiripează speranţa celuilalt şi se simte plin de entuziasm, dar nu vrea să arate nimic. îi datorează decenţă şi discreţie pentru această mărturisire.
    —      La noi nu se poate închega un partid moderat, spune într-o doară, cu gîndul concentrat asupra speranţelor celuilalt. Nu există încă o maturizare politică. Fiecare luptă pentru el şi, eventual, pentru a-şi deservi aliaţii. O politică juvenilă, asta se face ! Treptat este prins de propria diversiune şi devine elocvent; izbucneşte plin de mînie. Pînă şi conservatorismul boierilor e infantil. îl vor pe Bibescu în speranţa că le va păstra titlurile şi sinecurile* Cîrpdm mereu istoria şi nu construim nimic. în căpăţînile multora nu încape încă tăria unui principiu şi ideea unui program de reforme necesare ! Ori demagogi, ori işlicari ascunşi sub gibusuri !
    —      Şi, totuşi, sînt destui care gîndesc moderat, iar în viitoarea adunare vor fi şi mai mulţi, indiferent de ceea ce iese acum în alegeri.
 174
    .Bălăceanu îşi ţuguie buzele neîncrezător :
    —  Credeţi într-un viitor partid moderat ?
    —      Nu. Moderaţii noştri adevăraţi sînt mai degrabă nişte independenţi, nu le place să se înroleze sub steagul comun. Dar, finalmente, conservatorii vor ceda din pretenţiile lor, iar liberalii din ale lor şi se vor apropia ca mentalitate pînă la o tacită coaliţie, să zicem.
    Vorbeşte rar, apăsat, lăsînd tăcerea să plutească intermitent în aerul mohorit al salonului, în care răzbat, înfundate, zgomotele trăsurilor, strigătele vânzătorilor ambulanţi, vocile sacagiilor şi ale trecătorilor numeroşi la acea oră. Bălăceanu nu mai are febra de la început, mormăie, îşi mijeşte ochii, vizibil încordat asupra altor probleme. Rumegă încet şi pe furiş confesiunea lui neaşteptată. Pare surprins şi îndoit de şansele întredeschise.
    —      E un curaj astăzi să fii moderat, şopteşte împun-gînd cu micul cuţitaş de argint talpa pantofului fin de piele italienească. Pare lipsit de pasiune să nu vrei spectacolul grandilocvent al unei revoluţii cu siguranţă înăbuşite, violentele injurii politice şi gesturi elocvente, ci să preferi truda măruntă la alcătuirea unui plan de reforme rezonabil şi la organizarea unui stat con-sti-tu-ţio-nal !
    Pronunţă ultimul cuvînt cu o emfază ironică şi se închide din nou în zîmbetul lui sarcastic care a ajuns să deranjeze deopotrivă pe duşmani şi pe prieteni.
    —      Aici, puţini sînt capabili de un efort constant. Mulţi sînt apţi să strălucească o clipă şi apoi să se înce-nuşeze, trăind din amintirea gloriei lor trecătoare.
    Şi Bălăceanu însuşi se încenuşeşte spunînd aceasta şi sticlirea lucidităţii lui piere uluitor. Rămîne opac, de parcă a dat o bătălie ascunsă din care nu a ieşit nici un învins, şi nici un învingător ! înseamnă asta că nu-1 mai socoteşte capabil să obţină puterea ?
    :— Am o înaltă părere despre umanitate şi tocmai de aceea ea nu mi se confirmă niciodată, mormăie confuz.
    —      Ca să fii un om politic adevărat şi puternic, spune Ghica, e nevoie nu numai de raţiune, dar şi de o credinţă iraţională în şansele vieţii tale !
    Observaţia sună a justificare şi, mai degrabă, a amărăciune faţă de neîncrederea vagă a prietenului. Neîn-
 175
crederea lui Bălăceanu seamănă cu oboseala unui partizan căruia nu i se dau din partea idolului său acele mici semne de victorie de care are nevoie ardoarea lui ca de un combustibil. Seamănă aproape cu o renunţare. Şi asta îl loveşte tare, pentru că vine de la cel ce-i reproşase că nu luptase destul pentru a pune mîna pe domnia Valahiei, fără să priceapă cît de savuroasă e aşteptarea acestei promisiuni. îl luase în fel şi chip : odată cu elogii („sînteţi singurul care ne poate salva“), apoi cu sarcasm („Principatul este un lucru atît de dezonorant încît nu puteţi să arătaţi că aspiraţi la el în plină lumină ?“), apoi se lamentase („abandonaţi biata Valahie în mîna hoţilor şi trădătorilor“), apoi rugător („nu lăsaţi doar în grija lui Dumnezeu pe valahi, căci el încă nu şi-a amintit că ţara noastră nu este făcută din cîini şi că merită un prinţ bun şi onest“). Iar acum îşi permitea să nu mai creadă, să-l privească uimit şi să mormăie.
    —       II nous faudra dix ans pour revenir â la sânte, spune Ghica meditativ, cu acel pesimism cutezător care umple de o lumină verzuie încăperea cu fotolii şi mese ovale susţinute de picioare groase ca nişte gheare de vultur şi se stinge lent, lins, lăsînd în urmă o atmosferă de dureroasă resemnare. Toată această debandadă murdară a căimăcămiei, ca şi guvernarea lui Alexandru Ghica au împins ţara în moravurile cele mai fanariote.
    Bălăceanu îşi agită coupe-papier-ul şi se porneşte vertiginos :
    —       Se zice că bietul prinţ Ghica îşi primea miniştrii sur la chaise percee şi le povestea în detalii fazele constipaţiei sale şi peripeţiile hemoroizilor săi. Miniştrii, se zice, se lansau în lungi dizertaţii asupra subiectului, citau exemple şi fapte strălucite pe care le scoteau din experienţa lor personală, apoi, se zice, domnişoara Bla-remberg, nepoata adorată, intra îmbrăcată în amazoană, cu cravaşa în mîna şi concedia pe miniştrii spunîndu-le că Alteţa-sa trebuie să urce pe calul care este deja foarte nervos afară. Ideea de a fi lipsit de bunăvoinţă faţă de animalul care purta în spatele lui un Cezar şi hemoroizii săi făcea, se zice, un asemenea efect asupra înalţilor funcţionari încît se retAgeau tiptil ca nişte hoţi.
                                 /
                                 176
Ceea ce, se zice,, şi erau. In timpul acesta Georges Ghica, nepotul favorit, domnea şi guverna, făcea ce voia şi nu dispreţuia bacşişurile, fiind un băiat prudent şi îngrijorat de ziua de mîine. Trei milioane de oameni, se zice, se supuneau acestei stări de lucruri şi nu remarcau că există un guvern în Valahia pentru că aveau parte des de furturi şi de abuzuri. Se zice !
    Ferocitatea şi pofta pamfletară a lui Bălăceanu se susţinea pe o imaginaţie pitorească şi îndrăzneaţă care pentru mulţi reprezenta o năprasnică forţă. Ghica îl asculta amuzat ca de un joc de copii. Dar de data asta era prea încordat ca să guste năzbîtiile acelea ce ridiculizau un adevăr.
    —  A venit, îl întrerupe cu urechea aţintită la uşă.
    îşi aşează calm palmele pe marginea unui scaun, ui-
tînd brusc de verva celuilalt.
    Ştefan Golescu, mare, spătos, intră în salon, cu paltonul descheiat, făcîndu-i semn lui Louis să nu-1 mai anunţe.
    —      Tribunalul i-a acceptat pe Rosetti, Boerescu şi Bolliac ! E triumf, dragii mei, un mare triumf. Mulţimea îi duce pe braţe pe ei şi pe avocaţii lor...
    Cei doi îl privesc cu bunăvoinţă. Ghica ridică din umeri discret spre Bălăceanu : „E inutilă orice discuţie.44
    —      E o victorie excepţională, spune îmbrăţişîndu-1 pe Golescu. Trebuie să ne povesteşti în amănunt.
    —      In sală a fost un delir, începe acesta aruncînd feciorului paltonul şi preumblîndu-se agitat prin cameră. Costaforu a fost magnific, Bozianu splendid, de o argumentaţie rece, corectă, impecabilă. Să-l vezi pe Rosetti ! Avea lacrimi în ochi î
    Bălăceanu se lăbărţează pe scaun, cască generos şi spune :
    —  Interesant!
                       Capitolul XVII
    Rosetti declară în Românul că inamicul nu se vede : „Mîna nevăzută a unui strigoi“ ameninţă ţara, sufletul rătăcitor al vechiului regim complotează !
    Ziarul are o hîrtie poroasă, aspră, deja galbenă. Fîşîie ca foile de ceapă, ll lasă pe genunchi şi bate în el, uşor, cu degetele strînse.
    —      Ici, dans le sud-est européen, le revenant est un être imbu dfcs préjugés de sa caste, deşi casta sa a dat multe conştiinţe liberale.
    Nu-i place cum rosteşte „aici“, detaşat de parcă ar pactiza cu străinii ce trec în goana cailor printr-o Va-lahie patagoneză şi se miră : uite că trăiesc şi pe aceste meleaguri oameni ! Dar în culoarul acela îngust al cu-vîntului sirnite că se ploate apăra numai în felul acesta. Consulul Béclard are urechile pîlnie. îl place pe protejatul lordului Stradford şi pe omul preţuit de domnul Thouvenel şi foarte, foarte înjurat de domnul Eli-ade — sînt toate acestea recomandări de valoare, îl stimează şi are în prezenţa lui o leneşă grandilocvenţă.
    —      Aici, cînd te angajezi în politică, spune beiul de Samos, eşti ca un copil care intră în tenebre, iar limbajul nostru reflectă asta : strigoi, duhuri ale tulburării, umbre ale reacţiunii, trecutul întunecat şi viitorul ceţos... Politica, aici, nu este numai joc de interese, ci, şi în asta constă poate şansa noastră naţională, un joc de pasiuni şi o luptă cu neantul. Nu are claritatea unui duel cavaleresc, ci, mai degrabă, seamănă cu bîiguiala linei busculade nocturne, bîntuite de vedenii.
 178
    Ghica pune răceală în analiză şi distanţă in concluzii. Ii e greu să-şi ascundă eşecul. Acea alianţă, acel şir de alianţe, pe care voise să-l înnoade nu-i reuşiseră. Dar nici nu ţinuse atît de mult la ele. Era doar nevoia de a sfîrşi onorabil o partidă rău începută şi aproape pierdută. Liberalii erau nemulţumiţi de moderaţia pe care o propovăduise şi continua s-o propovăduiască, moderaţii nu se înţelegeau între ei („Cîţi moderaţi, atîtea partide !u spunea amuzat Brătianu), iar cei cîţiva „conservatori progresişti“ îl priveau cu suspiciune.
    Toţi laolaltă îl socoteau un învins, unul din aceia pe care îi poţi lăsa pe seama gurii arţăgoase a unui Ari-eescu sau Serrurie.
    Dimitrie Ghica, abordat lejer, în treacăt, se arătaise superior de2interesat de o alianţă cu mult prea temutul nepcyt. îşi rezematse bărbia rotundă în măciulia de argint a bastonului şi, stînd cu genunchii depărtaţi în scaunul mare cît o canapea, îl luase pe sus, cu francheţea lui bonomă :
    —      Ai avut şanse pînă în august să ajungi Domn, ai ! Ne trăseşi o spaimă ! Norocul nostru cu pîrlita asta de Convenţie ! Dar şi acum eşti periculos, adăugase tră-gîndu-se de nas, şmechereşte, de parcă ar fi vrut să-l flateze ceremonios. Liberalii se tem că intrînd în adunare îţi vei face o frumuşică majoritate şi cum Domnii nu sînt eterni şi nici ereditari... se trezesc cu beiul Vodă ! Nu prea au chef !
    Nu se ştie dacă pe beizadea Mitică îl satisface sau nu o asemenea întîmplare posibilă. Rîde de enervarea eventuală a rivalilor săi şi altît.
    —      Aşa, coane Mitică ! Eu mă temeam că m-au uitat prietenii. E bine, zău, cît le e frică amicilor de tine înseamnă că eşti un om viu. Nu miroşi nici a hoit, nici a loc de verdeaţă şi nu înduioşezi pe nimeni.
    —      N-o lua în rîs, măria-ta ! Ăştia or să te lucreze mai tare decît familia. Albie de porci te fac revoluţionarii dumitaie ! li mînă fie ramolitul de Eliade, fie tineretul republican de felul lui Rosetti sau Brătianu. Cică ai făcut mişcarea de la ’48 ca să-i aduci pe ruşi în ţară, că voiai să eliberezi puşcăriile ca să semeni anarhia...
179
    —  Nenea Eliade ?
    —      ...că i-ai pus pe ăi trei zevzeci să tragă în Bi-bescu pentru a semăna anarhia... şi ai plecat la Cons-tantinopol cînd ai văzut că nu-ţi ies planurile.
    —  Iar acolo cîte şi mai cîte am făcut !
    ___ Ce-i drept, ai făcut ! Eşti activ ! Rosetti se plînge
că eşti al turcului cu trup şi suflet şi că ai trădat revoluţia de dragul diplomaţiei.
    Beizadea Mitică are prestanţă în public, în intimitate se izmeneşte spunînd lucruri dure, de-a dreptul, cu aerul că n-are timp de ipocrizii. Totuşi, de la el scosese ceva, căci nu-i voia nici pe Bibescu, nici pe Golescu. Căuta un „tip modest“, care să nu tîrască după el o liotă de partizani.
    —      Vrei poate să-l propui pe cumnatu-tău... Jean Cantacuzino, ţi-o spun sincer, n-ar fi rău dacă ar fi orfan.
    —      Exagerezi! Bătrînul e o epavă, iar fraţii insignifianţi.
    —  Sau o iei pe coarda principelui străin ?
    —  Ar fi ideal!
    —      Ţi-ar conveni. Ar fi împotriva Convenţiei şi alegerea s-ar anula şi ar fi numit cineva bine cunoscut la Constantinopol şi de turci şi de englezi şi care...
    —  Coane Mitică, eşti mai rău ca Aricescu.
    îi vede umerii clătinîndu-se de rîs sub haina de postav grisfer şi strîmbătura aceea de saltimbanc :
    —      Mai bine Vulpache ! Şi-a cîştigat popularitate de cînd e caimacam în opoziţie. Dă ochii peste cap şi în-gînă : Numai la noi se poate aşa ceva : să fii la putere şi în opoziţie, totodată ! Ce zicd ?
    —      Eh, opoziţia are oarecare viitor, spune strîmbîn-du-se la rîndul său. în ceea ce-1 priveşte pe Filipescu, nu, nu-i rău acum, dar poţi să ştii cît îl ţine ?
    Se amuză împrumutînd tonul unchiului, e ca într-o commedia delTarte, un exerciţiu de stil, o încercare a talentului histrionic.
    —      L-ar accepta şi exageraţii şi tombaterele, spune beizadea ca argument suprem. Adept al legalităţii, s-ar supune Camerei!
 180
    —   Care, după cum decurg alegerile, va fi vai de
capul ei !                                                     I
    —   Eşti tare supărat că nu intri ?
    —   De ce n-aş fi ? Mi-am sacrificat pentru asta...
    —   Insuliţa...
    —   Nu-i drept!
    —   Ha ! Mai crezi că dreptatea e miloasă ?
    Nici nu cunoscuse vreodată o mai mare jignire. Rămăsese cu privirea întoarsă spre fereastră, aşteptase să treacă acel urît cuvînt printre multele obiecte din încăpere şi răsucindu-şi gîtul pentru a nu mai avea în faţă fotoliul uriaş în care se lăfăia prea vesela beizadea mor-măise :
    —   „Aici atîtea alese simţiri cu dragoste urlă la mine“.
    Dimitrie Ghi6a nu^şi ascunsese o mişcare de lehamite şi schimbase discuţia :
    —       Mo-de-rat, eşti un mo-de-rat, ce-i aia, domle! In vremuri ca cele pe care le trăim, dumneata faci pe moderatul ! Cine să te creadă ? Trebuie să precizezi ce e aia. Dumneata, pentru boieri eşti un renegat, iar pentru ciocoi un aristocrat. Cam asta să însemne a fi mo-rat ??
    —       Uite, uite cum semănaţi cu Rosetti, el cere să ne dovedim existenţa şi se zgîieşte la alde noi ca la nişte statui de sticlă.
    Ironizîndu-i citatele poetice, Dimitrie Ghica replică :
    —       „Caii lui Achil care proroceau, negreşit că au fost de vreme ce-1 trăgeau.“ Vezi, ştiu şi eu stihuri şi încă din cele româneşti. îmi plac mai ales cele ale prietenului dumitale Alexandrescu.
    Se ridicase de pe scaun, făcuse cîţiva paşi îndrep-tîndu-şi spatele. Tăcuse o vreme cu gîndul la frigul de afară, la ninsoarea măruntă care acoperise strada cu un strat de zăpadă apoasă şi la sania lui Olănescu împodobită ciocoieşte cu pături de un verde ca jadul. Se înviorase brusc şi, împdnglnd cu mîna scaunul spre perete, spusese calm :
    —       Mda ! Ce sînt eu de fapt ? Sînt liberal pentru că am cultul progresului, dar nu sînt liberal pentru că nu pot fi şi demagog. Sînt îndemnat să cred în prudenţă
 181
ca principiu politic fără ca prin astea, să merit a fi conservator. Domnul Berlicoco nu are mai ¡mult curaj istoric decît mine şi socoteşte cuvîntul moderaţie o insultă, deşi ca om politic a fi moderat înseamnă doar a fi rezonabil. Ceea ce nu înţeleg este de ce dumneata şi alţi boieri dispreţuiţi cuvîntul.
    Dimitrie Ghica îşi trăsese picioarele subţiri de sub canapeaua aceea lată şi-şi făcuse vînt în sus cu un icnet bătrînesc. Ochii i se roteau în toate părţile cu o veselie năstruşnică :
    —      E un cuvînt gelatinos, dragă ! Iar în gura dumitale inspiră teamă.
    Şi astfel se încheiase discuţia. Beizadeaua plecase îm-pungînd cu bastonul covorul cu motive orientale.
    Ce-1 enervează ?
    Uitîndu-se la paharul cu Madeira pe care Beclard i-1 întinde, Ghica face bilanţul. E posomorit ca un general după o bătălie indecisă. Rosetti, care are darul de a pune rău problemele adevărate, pretinde că „moderaţii“ vor să vindece un rău fără ca pătimaşul să încerce vreo durere. Cînd se plimbă la şosea în birja lui democrată cu soţia lui democrată alături, vrea să arate ca unul ce are de gînd să scoată fără întîrziere măseaua găunoasă a zisului pătimaş. Brătianu pretinde că „moderaţii“ agită ideea principelui străin din lipsă de patriotism şi cînd pretinde asta ia nişte frumoase aere de părinte dezamăgit de progenitură. Ştefan Golescu pretinde că „moderaţii“ nu zic nimic desluşit pentru că nu reprezintă nimic. „Fiecare luptă pentru el şi eventual pentru a-şi deservi aliatul!“ mai pretinde, în sarcasmul lui, Bălăceanu.
    Fărîmiţarea intereselor şi lipsa de anvergură a politicii valahe sînt împodobite de o demagogie spumoasă. Şi ea ascunde nevoia profundă, resimţită de toată lumea, de schimbare.
    Ghica vede în paharul de Madeira un grup de oameni îmbrăcaţi în haine tinereşti, cu pantaloni dungaţi sau cadrilaţi, cu vestoanele scurte, cu pălăriile lor Bolivar fandosite şi garnisite cu panaşe tricolore, înaintînd semeţ, în frumosul stil bonjurist al anilor ’40. Deasupra tuturor flutură un tricolor estetic desenat pe un cer alb. Are senzaţia că se vede pe sine în leagănul mamei sale, ca un
 182
portret de copil aflat in mina zbircită a unui bătrîn aventurier.                                                        ; .
    —      Domnule Ghica, spune Beclard, nu agitaţi numele unui candidat şi asta vă răpeşte din claritatea politică. Facţiunea radicală şi conservatorii cred că insistaţi asupra principelui străin sau asupra lui Ioan Cantacuzino mai mult ca să provocaţi o criză.
    Tare ar vrea Beclard să audă numele lui Ştirbey sărit din gura lui. Aşează paharul în dreptul inimii. Un roşu sîngeriu, gros şi adînc.. Grupul cel tineresc a dispărut. Iar el nu va rosti numele lui Ştirbey.
    —      Ce criză să mai provoc ? întreabă rece adresîndu-se paharului în care s-au înecat anii săi cei visători şi îndrăzneţi.
    Pe o tavă de argint, fructe orientale. Consulul Beclard miroase a lavandă. Un soare mediteraneean a copt acele portocale cu o coajă metalică, lucioasă. Mustaţa francezului s-a pleoştit din pricina bunei dispoziţii.
    —      Sînt informat că radicalii vor saluta, chiar şi cu întîrziere, petiţia boierilor din Dîmboviţa împotriva du-mitale.
    —   Rosetti ?!
    —      Cred că Naţionalul va publica reclamaţia lui Flo-rescu şi N. Băleanu, iar Rosetti va reproduce textul din Naţionalul. Beclard, ca un francez ce se respectă şi-şi joacă rolul de francez în Valahia, surîde enigmatic : A spus cuiva că a fi dumneata înscris pe listele de deputaţi este ea şi când l-am lăsa să candideze pentru Adunarea românească pe paşa din Ianina... Unii au socotit asta o glumă bună...
    îl priveşte somnolent.
    —      Ah, patrioţii, ah, revoluţionarii! exclamă teatral. Cît de repede dau mîna cu protipendada, cu reacţionarii!
    în paharul cu vin roşu apare unul din grupul acela nărăvaş : „GSndeşte-te bine, Ioane, calcă pe pămînt, iar nu pe ruine, căci România are trebuinţă de tine şi eu aş fi fericit să fiu prietenul tău şi tovarăşul tău.“ întreabă din nou, mai mult retoric :
    —   Rosetti ? !
    —      Ce mă uimeşte este capacitatea dumitale de a fi respins de conservatori, de radicali şi de propria dumi-
 183
tale familie, avînd în schimb cîţiva partizani de o fidelitate rară... Inspiri teamă, domnule Ghica, deşi eşti unul din spiritele cele mai moderate.
    Acelaşi cuvînt gelatinos ! Ce-i cu el ? Merge din gură în gură gelatinîndu-se treptat pînă la lichefiere...
    Există o voluptate a înfrîngerii şi de aceea nu va rosti numele lui Ştirbey oricît de demonstrativ va fi consulul în pledoaria lui. Din principiu şi din motive personale.
    —   Uneori această antipatie generală mă flatează.
    —       Aş fi îngrijorat în locul dumitale, căci sînt capabili să lanseze zvonul că nu te angajezi pentru nici o candidatură sperînd ca, din anarhia creată aici, puterile garante să decidă o numire şi dumneata să fii numitul...
    —       Această bănuială o voi purta pe mine cum îşi purta Nessus cămaşa celebră.
    îşi pipăie mîna înitr-un gest inutil explicit. Dar o emoţie ciudată pune stăpînire pe el şi-şi aminteşte vechiul jurămînt :      „Je promets de propager l’amour de
l’égalité dans toutes les âmes sur lesquelles il me sera possible d’exercer quelque ascendant. Je promets, s’il n’est possible de rétablir le régime de la liberté sans combattre, de lutter jusqu’à la mort.“
    El nu mai crede într-o revoluţie luminată, ci doar în-tr-o răbdătoare şi dispreţuită pedagogie socială.
    în pahar nu mai este lichidul roşu, iar grupul de tineri s-a risipit. Ar vrea să facă acum o lungă plimbare cu sania, în aerul rece, prin zăpada proaspătă.
    La Şosea, pe lîngă fîntînile măiestrit decorate ale lui Bibescu, să treacă încet, lin, printre alte sănii încete şi line...
    Elegant şi parfumat, Béclard îl invită la cină. Ezită apoi cîteva secunde şi, ca pe o aventură, ca pe o născocire extravagantă, îi propune, în acest amurg sumbru, o plimbare la Şosea.
                                *
                                ♦  *
    Intr-adevăr, Românul s-a arătat uimit că un funcţionar al Imperiului otoman este pe lista candidaţilor în alegerile pentru Adunarea valahă. Chiar dacă el este Ion
 184
Ghica. Se amintea, bineînţeles şi de paşa din Ianina, iar petiţia boierilor era reprodusă in extenso. Nu lipsea raci sosul patriotic, („Să nu se creadă că Principatele şi Turcia sînt totuna...“) nici indignarea „frăţească“, nici somaţia de a-şi da demisia („precum cei mai intimi amici ai săi l-au sfătuit“).
    Seara, la Hotel de France, primise vizita prietenilor şi rudelor care îl sfătuiau în continuare să-şi dea demisia, deşi erau teribil de indignaţi de ingratitudinea „liberalilor“. In timp ce tîrgul se umplea de bîrfe, iar Serru-rie povestea cum l-a văzut pe Ghica cu fes pe cap şi cum a complotat la Constantinopol pentru a nu se face Unirea, căci nu mai avea el şanse de domnie, sau pentru alipirea Valahiei la Austria ! („Austria ! Numai spion al ăstora nu fusesem ! De ce nu aş fi agentul triburilor somaleze ?“), el luase hotărîrea cea mare cu sentimentul că în supunere îndeasă destulă sfidare şi multă ironie. Nu va mai aştepta decizia vizirului. Demisia, acceptată sau nu, era dată. O făcea şi publică.
                                   *
                               *   *
    Este o zi cenuşie ca toate celelalte. Calcă pe covorul de un albastru violet şi-l anunţă pe ministrul de interne, caimacamul Manoil Băleanu, că şi-a dat demisia din postul de guvernator al Samosului. Nu mai este înalt funcţionar al Imperiului. Băleanu îl priveşte cu o viclenie coclită de ani şi de experienţă. Ii întinde mîna flască şi-i promite :
    —   Se va rezolva !
    El ştie bine că nimic nu se va rezolva, dar are nevoie de gestul acesta. Simte o eliberare în supunere, un fel de satisfacţie în elocvenţă. Abia astfel se arată mai tare decît cei ce nu pierd mare lucru din dragoste de ţară. îşi chel-tuise multă avere la *48 pentru revoluţie, în timp ce alţii risipiseră doar cuvinte şi gesturi teatrale, arunca acum un titlu pentru dreptul lui de cetăţean valah.
    Uneori este afurisit de plăcut să pierzi, să iroseşti ceea ce soarta ţi-a dăruit după multe încercări şi doar pentru că nu vrei să-ţi uiţi iluziile.
 185
    Un uşor vertij al destrămării...
    Armand Carrel îl luase de braţ odată spunîndu-i : „C’est d’insuccès en insuccès qu’on arrive à la victoire !“ Părăseşte biroul lui Băleanu, lăsîndu-1 pe caimacam să lucreze. In liniştea încăperii, pana scîrţîie ca un şoricel ce-şi roade tenace prada. Caimacamul dă ordin ca prefecţii să observe, să prevină şi să înăbuşe orice mişcare, orice răzvrătire :
    „Intr-o ţară în care înainte domnea respectul legilor, în care se păzea principiul autorităţii, de vreo trei ani oameni care se dau drept paitrioţi confundă patriotismul cu insurgenţa, discordia, insolenţa, insubordonarea.**
    Ce înseamnă să fii caimacam ?
    Ce înseamnă să ai puterea temporară ?
    Un joc al interimatului uzează orice forţă şi de aceea Băleanu e trist. Acest „mare partizan al privilegiilor“ are pe chip o cumplită amărăciune. Şi de ce n-ar avea-o ? principiul autorităţii suferă. Peste tot uneltiri, tulburări şi mai ales proteste către puterile garante.
    Alegerile sînt o pacoste.
    Ce plăcut se petreceau lucrurile pe vremuri nu prea îndepărtate ! Pe Vodă îl numea Sultanul, pe miniştrii îi numea Vodă, în Divan intrau boierii după rang. Alegerile sînt bucuria mitocanului, zavergiului, ciocoiului. Şi principiul autorităţii suferă. Iar zevzecii liberali mai cer şi vot universal ! Bine că i-a potolit Europa !
\
                     Capitolul XVIII
    Gradowicz se ridică din scaun. Febra i-a subţiat forţele. Se simte ca un sac gol. Respiră adine aerul stătut şi cald al camerei fără să se sature. Lumea pare alcătuită din pîslă, cîlţi şi rumeguş. Trage un colţ al draperiei şi priveşte piaţa mică, împodobită cu o fîntînă de un stil ciudat. Rococo valah ?
    E o amiază pîcloasă şi totul a încremenit într-o apatie ce pare că va rezista milenii şi milenii! Consulatul francez cade în amorţeală la vremea siestei, "se zgribuleşte sub acoperişul de ţiglă şi sfîrîie ca un samovar.
    In scenă intră un sacagiu. îşi tîrăşte trăsurica în lene. Poartă o căciulă brumărie cam uzată.
    „Negustorule de apă, n-ai şi aer de vînzare ?“ Grădina e stearpă, uscată, de un cenuşiu murdar, numai poarta rămasă puţin căscată dă peisajului iluzia unei armonii, a unei dezinvolturi graţioase.
    încă de la prima lui intrare în Bucureşti îl frapase mizeria neagresivă ce beneficiază de cîte un asemenea element subtil: o fîntînă rococo, o poartă de fier cu fine arabescuri şi haşuri, un balcon străjuit de caneluri elegante, ferestre împodobind pereţii albi cu muşcate energice, plantate în vase improvizate: castroane de tablă, ibrice de aramă, oale de lut smălţuit, butoiaşe cu doagele ruginite.
    Febra îl menţinea încă într-un ţinut dureros. Are şi acum senzaţia că va muri halucinînd în acest colţ de lume, agăţat de cîţiva corespondenţi îndepărtaţi, atît de îndepărtaţi că devin uneori ireali, deşi imperativi, şi de
 187
cîţiva prieteni români pentru care eL nu reprezintă cine ştie ce : un om al secolului al XIX-lea.
    In Cracovia tinereţii lui — o Cracovie de o clipă — avusese un vis copilăresc. Umbla desculţ într-o lume elegantă, ceremonioasă, la un teatru, la un bal. Ruşinea şi în acelaşi timp trufia de a fi altfel decît ceilalţi ! O trufie tainică, vîrîtă în ruşine ca într-o mănuşă.
    Iată o straşnică premoniţie !
    Va muri aici, pe malul unei ape, atît de jalnice, în-tr-un consulat somptuos şi influent ? Cine ar crede că pentru Patrie se poate muri astfel ? Il vede pe Zamoyski, înalt, cavaleresc, fantezist, în fruntea legiunii sale poloneze gata să înfrunte toate riscurile războiului Crimeei. Acela da, un „Don Quijote al Poloniei“. Dar el ?
    Se aşează din nou pe scaun. Se apropie ora curierului şi Alléon trebuie să-şi primească ştirile valahe în biroul lui de la Constantinopol, tapetat cu covoare de Tebriz. Oare cum fîşîie hîrtiile lui în mîinile uscate ale bancherului de acolo, în camera care înăbuşe zgomotele oraşului oriental pentru ca urechile prea fine ale distinsului domn ce face servicii obscure unui Occident circumspect, urechile sobrului Alléon cu fruntea lucioasă ca de porţelan, să nu fie jignite de zgomote necîntătoare ?
    Da, un alt om al secolului al XIX-lea ! ţ
    La Bucureşti, ele foşneau a conspiraţie subtilă, a conspiraţie inutilă.
    Îşi propteşte trunchiul de marginea mesei şi-şi masează tîmplele.
    Alléon aşteaptă, Alléon e seniorul, Alléon este Nimeni, anonimul puternic şi arogant.
    Nu i se adresează în nici un fel, trece direct la subiect.
    Bucarest, 4 janvier 1859
    La căimacamie de Valachie est entrée dans la même phase que celle de Moldavie ; les triumvirs sont en discorde. Le jour des réclamations est arrivé.
    înmoaie pana în călimara turcească şi tuşeşte. Obiectele din jur, pereţii, plafonul par a pulsa înflăcărate de febră. Totul se mişcă ritmic, ameţitor de parcă s-ar afla în interiorul unei inimi uriaşe.
    De ce nu e lăsat în pace ?
188
    Iată-i şi pe cei treti cavaleri ai luptei naţionale cum se înghesuie pe pagina lui vociferînd :
    Domnii Bolliac, C. A. Rosetti şi Boerescu au reclamat înaintea tribunalului, primul împotriva radierii numelui său din listele electorale din ordinul Căimăcămiei, ceilalţi doi pentru că au fost admişi ca alegători, dar nu ca eligibili, neavînd, chipurile, veniturile funciare necesare.
    O trăsură se aude pe alee. Se ridică de la masă. Are mersul greoi, slăbit, şonticădt. Moosieur Beclard cu franca lui suficienţă coboară din cupeu. A mîncat în oraş. Calcă ferm, ca un prinţ în dizgraţie, pîndind efectul apariţiei sale în colţurile grădinii. Are o eleganţă studiată, deloc franţuzească în fond. Pe sub paltonul cu guler înalt se vede un fin costum de caşa crem. Acul de cravată cu o lacrimă de rubin la capăt dă strălucire întotdeauna feţei lui musculoase, obrajilor săi tăiaţi viguros.
    „That’s my brave lord !“ şopteşte Gradowicz suflîn-du-şi nasul într-o enormă batistă.
    Consulul a căzut uşor în viermuiala societăţii valahe : femei suple, tandre, generoase, de un discret romantism şi de un discret interes, nici prea cinice, nici prea sentimentale. Şi ce înseamnă pentru Beclard o femeie frumoasă ? O femeie care ştie să flateze bărbatul prin delicateţea admiraţiei pe care i-o dăruieşte şi prin senzaţia că prezenţa lui virilă o emoţionează. In aroganţa sa ne-îndemînatecă îi plac „nimfele“, sau, cum le spune Bălă-ceanu, „rahiticele“, doamnele fără carnaţie, dar pregătite să adore !
    L-a urmărit pînă a dispărut sub evantaiul verzui al marchizei. Şi deodată consulatul se deşteaptă din aţipeală. Uşile se trîntesc, paşii se îndeasă, vocile se suprapun, urmîndu-1 ca un nor de lăcuste pe consulul ce-şi graseiază poruncile în drum spre cabinetul de la etaj.
    Numai Gradowicz calcă moale spre biroul ce continuă să pulseze. E indiferent, greoi, abia poate să-şi împingă trupul bolnav înainte.
    Pana a prins o scamă. Ia cîrpa şi o şterge atent. Simte că în curînd îi va plesni capul sub greutatea propriei melancolii.
    Dar Alleon, seniorul, îşi aşteaptă mesajul.
 189
    Cu cîteva zile înainte ca tribunalele să-şi înceapă activitatea, domnul Ioan Alex. Filipescu, unul din caimacami, le-a adresat în calitatea sa de ministru al justiţiei o circulară arătînd că baza de judecată în materie electorală trebuie să jie Convenţia de la Paris, legea ţării (a prinţului Caragea) şi Regulamentul organic. El nu admite instrucţiunile caimacamilor ca valabile, adică ale celorlalţi doi caimacami.
    Goana valetului între toaletă şi cabinetul domnului consul. O uşă pocnită, paşii grei ai lui Matieu urcînd lada cu lemne la etaj.
    în fereastră a apărut un porumbel argintiu. Ciocane în canat şi aşteaptă. Gradowicz dă să se ridice, dar se aşează la loc săgetat de o durere atroce în ceafă.
    Orice atingere i se pare rece, îngheţată. Focul însă duduie în sobă.
    —   Azi nu te pot hrăni, prietene...
    In consecinţă, Tribunalul a declarat pe DL Bolliac alegător şi eligibil şi pe D. Rosetti şi Boerescu, dovedind că au un venit de 400 galbeni provenit din comerţul lor, ca eligibili.
    S-au aclamat reciproc, s-au pupat fericiţi că au scăpat ţara. Tribunalul de Ilfov a fost luat cu asalt. Cret-zanu aclamat pentru sentinţe, Bozianu şi Costaforu pentru pledoariile apărării, Rosetti şi Boerescu pentru dreptatea care li s-a făcut! Au fost purtaţi pe braţe pînă acasă, iar ei, generoşi, şi-au trimis colaboratorii de la Românul şi Naţionalul la domnul caimacam Filipescu să-I aclame pentru opoziţia pe care o face lui Mânu şi Bă-leanu...
    în Bucureşti, orice răzmeriţă are ceva amical. îl amuzase privirea unei pisici de pe acoperişul lăptăriei din faţa tribunalului, o pisică mare, tărcată care probabil, văzuse multe la viaţa ei. Se uita uimită şi paşnică la toată agitaţia aceea de parcă ar fi întrebat: Domnilor, dar ce sens are ? Rămăsese cu un picior din faţă ridicat şi nu-i venea să-l pună jos.
    Un sens însă a avut demonstraţia căci gloata a căpătat curaj şi acum tribunalele sînt pline de comercianţi care reclamă !
 190
    Imediat toţi negustorii care, deşi posedînd un capital comercial de 20 pînă la 30 mii dfe ducaţi, nu fuseseră admişi ca eligibili neavînd un venit funciar, au reclamat pe lingă Tribunal şi acesta a făcut dreptate cererii lor.
    Criza s-a îndepărtat. Se simte sub apăsarea unei dureri trecute, dar a cărei amintire nu s-a stins. Se întinde pe canapea şi-şi pune mîinile pe piept, acolo unde bătăile inimii se precipită alertînd întregul organism, arun-cîndu-1 în panică şi molatecă voluptate.
    Să-i fie dat să moară aici ? In tăcerea de pîslă a consulatului francez, într-o după-amiază de iarnă, într-o Valahie zbuciumată ?
    Şi acea invizibilă armată poloneză împrăştiată în toată Europa nu va plînge pentru soldatul ei credincios, răpus de febră şi singurătate. Ludwika Sniadecka îi adăuga cîteodată o vorbă prietenească în scrisorile ei. Cit o să mai spere ? Stătea singură la Constantinopol şi-i ţinea cancelaria lui Sadyk cu o mină de fier în timp ce acesta, romanticul Czajka turcitul hălăduia prin Dobro-gea şi Balcani.
    Ludwika, Ludwika ! Pălăriile ,ei de o solemnă tristeţe ! De ele se îndrăgostise ! De ce altceva te puteai îndrăgosti în făptura ei severă şi inteligentă, decît de pălăriile acelea -puţin ofilite, dar demne ca un bărbat care îşi îndreaptă pistolul spre tîmplă.
    Ludwika, Ludwika ! S-ar putea ca după moartea lui, ea să-i mai trimită o vreme scrisorile acelea îngheţate unde singurul semn de afecţiune este scurta lamentaţie pe tema destinului femeii căsătorite cu un om politic. Va continua să căineze o soartă atît de potrivită firii ei şi cînd el nu va mai fi. Şi poate, aflînd vestea, o va irita doar gîndul că trebuie să-şi caute un alt corespondent pentru agenţie, în agitata Valahie.
    Ludwika este tocmai femeia pentru care nu merită să facă experienţa morţii. Genul care nu dă nici o speranţă. Echilibrul şi energia o aruncă în realitatea cea mai dură. In timp ce nebunul de Czajka îşi tîrăşte disperarea prin hanurile mucede ale Balcanilor, urmat de ceata lui de turciţi, tăvălindu-se cu toate tîrfele ridicole şi ştirbe, puţind a pomezi ieftine şi a gaz contra păduchilor, ţipîndu-le în ureche Vivat Polska şi ele rîzînd ca de o
 191
vorbă de dragoste deşănţată ! Ce ştiu ele despre Polonia, despre trupul ei sfîşiat ? Czajka şi dragii lui zaporojeni stăteau pe capul turcilor şi-i îndemnau să-l zgîndăre din nou pe ţar. Dar turcii îi purtau cu vorba.
    Oare Ludwika îmbătrînise ? Pălăriile acelea se ofiliseră mai tare ? Erau din ce în ce mai demne ?
    Se ridică uşor. Ameţeala se risipeşte ca un alcool. Priveşte din nou prin colţul draperiei viaţa ce s-a dezmorţit : cîţiva trecători cu mantalele învolburate de vLnt, un băiat cu o căciulă brumărie şi pantaloni roşii de postav, două femei tîrîndu-şi fustele peste pietrele brumate ale piaţetei şi strîngîndu-şi cu gesturi speriate surtucu-rile îmblănite.
    O trăsură se opreşte în faţa peronului. Caimacamul Filipescu coboară greoi, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de portieră. De sub gibusul negru apar urechile clăpăuge. Vizitiul întoarce şi aşteaptă, înfundîndu-şi mîinile în mînecile paltonului gros. Are o barbă de patriarh şi nişte ochi de viezure. Seamănă puţin cu însuşi caimacamul.
    „A venit să protesteze...“ îngaimă Gradowicz ascultînd paşii precipitaţi din holul consulatului.
    Se aşează la masă şi-şi reia raportul :
    DL Mânu şi Băleanu sînt furioşi că tribunalele respectă atit de puţin ordinele lor. Publicului nu-i pasă de ei şi a făcut o manifestaţie zgomotoasă la Ministerul justiţiei după ce sentinţa a fost dată. Domnii Mânu şi Băleanu au vrut mai întîi să caseze hotărirea tribunalului9 ceea ce ar fi fost o flagrantă violare a articolului 7 din anexa Convenţiei. Dl. Filipescu a refuzat să semneze şi, ca urmare a unei dispute, nu s-a mai dus la şedinţele Căimăcămiei. Apoi, ceilalţi doi caimacami au publicat un ofis prin care trimeteau Tribunalul în judecata înaltei Curţi pentru contravenţie la ordinele Căimăcămiei. DL Filipescu neconsimţind în calitate de caimacam la această măsură, nu o execută în calitate de ministru de justiţie şi Tribunalul continuă să facă dreptate alegătorilor şi eligibililor.
    Un pocnet surd de fereastră repede deschisă şi închisă. Azi, porumbelul cel argintiu a fost hrănit de consulul însuşi.
192
    Cineva urcă scările, treoe de uşa lui, se faAtpfrtirnnR
    Ceasul din salon bate grav, precedîndu-şi sunetele de un hîrîit de maşinărie neunsă. Voci vătuite. Afară, un cal fornăie.
    E adevărat că în această divergenţă de opinii domnul Filipescu este susţinut de •.consulii Franţei, Prusiei şi Angliei, dar nu şi de cel Ipl Rusiei.
    Fix la cinci Becjard ii va face o scurtă vizită pentru a-i oferi afecţiunea lui reticentă, pentru a-i comenta ultimele evenimente din cancelarii şi saloane, pentru a-i comunica unele hotărîri recente, toate rostite cu glas şoptit, confidenţial, fiind deja atent la complimentele pe care le va adresa: unei doamne cu părul muiat spre ceafă şi prins într-o agrafă de onix.
    La cinci şi un sfert curierul îi va lua hîrtiile împăturite şi sigilate. .
    La cinci şi jumătate va putea dormi, va putea muri.
    11 va auzi pe Beclard plecînd şi dinspre camera tainică a servitorilor certurile înăbuşite din jurul cafelei turceşti.
    Nu se gîndesc să-i mai aducă un ceai măcar. Un ceai cracovian, fără zahăr, cu firişoare negre plutind în apa arămie.
    —      Ţi-1 pot lăsa pe Louis cît lipsesc, să te îngrijească, i-a propus Ghica,; dar el nu-1 suferea pe Louis, valetul acela mofturos şi pedant, şi apoi aveau o liotă de flăcă-iaşi fără treabă la consulat. Totuşi, fusese din partea lui Ghica un gest de tandreţe pe care ştia să-l preţuiască.
    Se apleacă asupra hîrtiei:
    Protestul prezentat de şapte alegători înaintea tribunalului de Dimboviţa împotriva lui Ion Ghica va fiQU-decat miine la Ţirgovişte. Ion Ghica s-a mărginit să trimită zisului tribunal un memoriu explicativ asupra drepturilor sale electorale. Mă tem că, în ciuda logicii pe care a desfăşurat-o, va fi recuzat de tribunal.
    Ludwika nu uită să întrebe de Ghica în toate scrisorile, chiar şi atunci când afacerile lui nu sîrat deloc in atenţia agenţiei şi, mai ales atunci cînd acesta o lasă fără veşti. Ironia lui colorată, gesturile lui de prietenie complice au fermecat-o, nu-i mai vede chipul închis«
 193
ochii puţin traşi în sus sub pleoape prea apăsate. Ca atîţia alţii, a crezut şi ea că va fi Domnul Valahiei, dar el s-a comportat ca un om pentru care succesul pare un risc nu oricînd demn de a fi asumat. Şi, totuşi, asta nu • dezamăgit-o. I s-a părut, dimpotrivă, un semn de forţj, de personalitate.
    „Ţara mea are nevoie de alianţa cu turcii, îi spunea Ghica la balul dat de Thouvenel. Dintre imperiile înconjurătoare este cel mai slab, dar e sprijinit de Anglia. Perfidul Albion este arma secretă a Sultanului!“
    Ludwika nici nu voia să audă altceva. Ii era de ajuns. Apoi, Ghica amesteca subtil bîrfa cu politica, aşa cum făcea şi marele său protector, sir Canning. „Fuad Paşa i-a recitat Sultanului ultimele sale poeme şi majestatea sa a tras unele concluzii. De pildă că nu înveţi nimic de la cei ce răspund dragostei ce le-o porţi. Apoi că trăim în general împotriva inteligenţei noastre. Şi, uneori, capacitatea de a visa ne potenţează luciditatea. Fuad Paşa datorează mult din succesele sale ministeriale aventurilor sale poetice.“ Cînd Ludwika obosea de atîta vervă, o vervă tipic valahă, dar ea nu avea cum să ştie acest lucru, Ghica se întorcea cuminte la treburile lor politice. Se aşeza picior peste picior pe scaun şi medita, cu o răceală care îngheţa vinul In pahar: „Trebuie să luăm în mînă stindardul naţional, lăsîndu-1 cu totul pe cel revoluţionar. Numai astfel vom câştiga simpatia şi sprijinul puterilor europene. Ţara trebuie adusă temeinic în secolul al XlX-lea prin reforme convingătoare şi adecvate. Şi temeinic înseamnă cu multă, multă răbdare.“ Ludwika se apleca la urechea lui Thouvenel şi şoptea ca să audă toată lumea: „Ion Ghica e un om ce ştie să îmbine Orientul cu Occidentul. Vedeţi, rîvneşte să obţine o ţară modernă prin mijloace sud-est europene.“ Se apropia de Ghica şi-i oferea dulceţuri turceşti. Rîdeau o vreme împreună şi, cu ochii pe micile bărci ale pescarilor de la Therapia, acesta spunea : „Pacea de la Paris e o pace engleză — a întărit imperiul turc lăsînd speranţe popoarelor sale, şi nu a nimicit şansele de redresare ale ruşilor, în aşa fel încît aceştia vor fi ocupaţi un timp să le fructifice — destul pentru ca interesele Angliei în Ori-
 194
ent să fie satisfăcute. Lordului Stradford nu-i plac adversarii disperaţi.“ „Dar nici aliaţii prea trufaşi“, completa Ludwika şi rîdeau iarăşi amîndoi, urmărindu-1 pe Thouvenel în graţioasele sale conversaţii cu oficialităţile otomane. „Se zice că Reşid a reintrat în graţiile Sultanului. înălţimea sa i-a făcut marea onoare de a se îmbăta în palatul viziral, sîmbăta trecută. Iată evenimentul zilei.“
    Şi, totuşi, Ghica părînd că face totul pentru tronul atît de disputat, cînd se apropia de el foarte mult, se retrăgea cuprins parcă de o stranie apatie. Partizanii săi se frămîntau, Bălăceanu spunea că se simte ca un impresar ce a anunţat un spectacol şi este brusc privat de marea vedetă. Toţi îl chemau, îl implorau să vină în Valahia, să se-arate lumii, să ia hăţurile politice în mînă, iar el continua să se lamenteze de singurătatea din Sa-mos. Era omul lui Stradford — cel mai conservator dintre englezii epocii sale — şi prieten cu Czajka, răzvrătitul pur, era în relaţiile cele mai tandre cu Reşid şi cu Wefik-paşa şi intim cu revoluţionarii exilaţi maghiari.
    Acum venise prea tîrziu pentru acel scaun aurit şi nu vorbea decît de moderaţie şi de principele străin...
    Ar fi fost plăcut să poată sta în seara asta de vorbă cu doamna Sniadecka despre Ghica şi ciudatele lui ambiţii. I-ar spune : „Dacă iese cu tulburări de stradă, turcii ar trebui să-l pună caimacam“, iar ea, mişcînd uşor din penele roşcate ale ofilitei pălării, ar răspunde : „El ar vrea mai mult! Ar vrea să fie numit şi ales Vodă ! Aici stă absurditatea ambiţiei sale!“ „Dar ales nu va fi niciodată, nu are popularitate, este incapabil să cucerească o masă de oameni, e prea inteligent pentru asta şi prea arogant din această pricină.“ „Dorinţa lui, vezi, este doar o reminiscenţă a tinereţii revoltate! O amintire însă teribil de persistentă.“ In tăcerea care ar urma, el i-ar turna din nou din ceaiul lui cracovian şi, privin-du-i penele roşcate ale pălăriei ar muri încet, împăcat, fericit.
    Febra îl face romantic.
    In casa ei din Kaba-Taş, Ludwika veghează. Poate stă cu capul rezemat în palmă la fereastră şi priveşte
 195
spre Europa, unde bărbaţii pregătesc războiul. Soţia lui Sadyk nu crede că va fi război. în timpi ce Sadyk îşi mînă zaporojenii turciţi prin hanurile Vidinului, doamna sa nu crede că va fi război.
    îi dorea mîinile reci şi subţiri ca ale doamnei cu frumoasă „ferronnière“ a lui Leonardo, pe care o văzuse la Cracovia, in palatul lui Czartoryski, mîinile ei lungi, uscate pe fruntea lui fierbinte. Atît !
    Din cabinetul lui Béclard se aud voci agitate. Fili-pescu îşi pledează cauza masacrîndu-şi urechea dreaptă. Are urechi clăpăuge şi o distincţie dş copil îmbrăcat pentru ceremonia de înmormîntare a bunicii. A muşcat recent din plăcerea popularităţii şi pofta vine mîncînd. Uralele, torţele, felicitările publice, sentimentul că o lume îi admiră gesturile mîndre i-au ridicat tocurile pantofilor cu cîţiva centimetri. Umblă ţanţoş şi puţin împiedicat şi-şi freacă de zor urechea dreaptă. „Onest, un om onest, puţin prea original, independent, dar ferm, mormăie despre el Bédaird de cîte ori rămîn singuri. Are scrupule invincibile, se lasă intimidat de strigătele poporului.“ „Mais il reculait devant l’act d’autorité...“ intervenea el. „S-a dovedit util. Mîncată de disensiuni interne, Căimăcămia a fost echilibrată.“ Asta e părerea lui Béclard. Toţi urlă împotrivă şi el luptă elegant cu evidenţa. De dragul unei femei care este ştirbeistă şi poartă o agrafă de onix. Bălăceanu, mai afurisit, zice că pentru bani. Cabinetul francez este şi el ştirbeist şi e greu de presupus dne a convins pe câne în acest par-tizanat tăcut, insinuant.
    Prinţul Ştirbey éste foarte rău bolnav, doar de trei zile sé află în afara pericolului. Partizanii lui Bibescu exploatează intens această circumstanţă.
    Se aud paşi pe scară. Pleacă onestul şi fermul caimacam. Uşile se pocnesc uşor. Ceasul din hol bate patru şi jumătate. Trăsura lui Filipescu alunecă pe pietrişul albicios al aleii.
    Gradowicz se aşează în fotoliul de lîngă fereastră, îşi aruncă peste picioare un pled. Priveşte petecul de cer píelos. O greutate de plumb în ceafă, în braţe, ochii îi par ieşiţi din orbite dureroşi, aprinşi, injectaţi. Febra are
 196
puterea ei mai ales după-amiacza. Revine ca o femeia la primul iubit, îl mai hărţuie în speranţa că va trezi în el vechea pasiune^
    „Ludwika, Ludwika... Dacă mor aici, dacă mor aici...“
    De sub dulapul masiv unde se îngrămădeau actele consulatului iese un gîmdac mare, negru, cu platoşa lăcuită. Ii vibrează antenele cu nervozitate, o ia într-o direcţie, revine, încearcă să urce pe peretele tapetat cu mătase gălbuie, se răzgîndeşte şi antenele se mişcă fără încetare. Pare grăbit, foarte grăbit. îşi dă aere sau îi e frică? A ajuns în lumea mare, infinită şi e derutat. Piciorul lui Gradowicz îl aşiteaptă. Va ajunge în dreptul lui, neîndoielnic. Se tîrâşte iute, iute spre masă, întilneşte marginea covorului, se întoarce, o ia la stînga, la dreapta, din nou la stînga, înainte. Stă. „Chibzuieşte ? Presimte ?“ O porneşte' aiurea, rotindu-şi antenele. Se izbeşte de covor, apoi de coşul cu hîrtii mototolite. Il ispiteşte. „Ai o şansă, bătrîne !“ Se precipită însă nebuneşte, cu tijele făcute morişcă spre fotoliu, e aproape, e sub picior, e mort.
    Cerul pîclos îi taie greaţa. Domnul B6clard îşi anunţă vizita* Intră călcînd larg şi balansîndu-se puţin pe catalige.
    —      Ţi-am adus vin de Madeira. Pentru convalescenţă este ideal.
    Zîmbetul lui înalţă covoarele, ridică perdelele, împinge mobila, toate plutesc în devălmăşie.
    —  Sper că te simţi mai bine.
    —      Da, nu mai pot să mă plîng, şopteşte încercînd să-şi ţină scaunul sub el, să nu o ia la goană prin cameră.
    Beclard se aşează pe fotoliul din faţa lui aruncîn-du-şi elegant spre spate cozile fracului bleumarin. Pe deget îi sticleşte un inel cu un unic şi preţios briant cenuşiu.
    —  A fost Filipescu la mine.
    —  L-am văzut pe fereastră.
    îşi aude vocea înfăşurată în pîslă.
    —      Băleanu a înnebunit, pe onoarea mea. Nu înţeleg, pur şi simplu, nu înţeleg cum poate fi atît de, de, de... meschin, viclean.
 197
    —      N-am avut niciodată o bună părere despre Mânu şi despre Băleanu. Sînt depăşiţi, total depăşiţi în manierele lor politice.
    Il {dace pe Bădard furios. E pedant şi puţin bîlbîit.
    —: Dragul meu, a născocit ceva şmecher de tot. Consulul pocneşte din degete pentru a indica isteţimea stratagemei. A dat un ordin ispravnicilor să nu înscrie pe lista de alegători decît pe cei ale căror reclamaţii au fost judecate de tribunale, dar aprobate şi de consiliul administrativ, urmînd ca valabilitatea „ofisului de împăcare“, cum îi spune Filipescu ironic, să nu intre în discuţie decît pentru cei ale căror contestaţii sînt judecate după data emiterii lui. El, cică, nu a înţeles că ofi-sul are retroactivitate! Poţi să crezi aşa ceva ? Omul acesta este... stupid de viclean !
    —   Şi ce avetţi de gînd să faceţi ?
    —   Propun colegilor mei un demers colectiv.
    —   Consulul Eder n-o să vrea.
    —   Şi eu mă tem, dar trebuie să acţionăm.
    Tace. Vede pe jos rămăşiţele gîndacului. Se uită la Gradowicz cu milă. Se simt deodată singuri, străini şi solidari. Stau amîndoi împietriţi în oroare şi ceasul bate în hol de cinci ori. Beclard îşi ia mănuşile de pe masă. In trecere îi apasă amical umărul.
    —      Şi cînd te gîndeşti că face toate astea numai pentru a anula decizia tribunalului în privinţa lui Rosetti, Boerescu, Bolliac şi I. C. Brătianu ! C’est vraiment af-freux !
    In curte trăsura hîrşîie pietrişul. Vizitiul pocneşte din biciuşca şi pîrîie din buze pentru a opri caii.
    —      In atîta ură nu mai e loc de principii, pe onoarea mea. Poate este doar efectul nerăbdării publicului înaintea ridicării cortinei.
    Fracul cade impecabil pe trupul zvelt al domnului consul general. Gibusul luceşte stins în mîna lui înmă-nuşată.
    —      Să te grăbeşti, domnule Gradowicz, curierul aşteaptă şi apoi poţi pleca să te odihneşti. Din păcate nu te las nici mîine acasă, e mult de lucru. Nu te gîndi la nimic trist.
 198
    Dă să plece, dar se întoarce brusc amuzat.
    —      Ştiu un leac pentru boli mai grave decit a dumi-tale.
    Aşteaptă ca Gradowicz să-şi arate uimirea, apoi ridică braţul în aer şi pare un dirijor de orchestră la un fortissimo.
    —  Tronul !
    Rîde cu buzele strinse, elegant, pedant, bine dispus.
    —      Ştirea numirii sale ca principe al Serbiei l-a însănătoşit pe prinţul Milos Obrenovici !
    Salută cu mănuşa şi iese grăbit, ll aşteaptă doamnele valahe, consulii puterilor europene, oamenii lui Ştirbey ce mişună în jurul lui ca furnicile. în cameră, rămîne un vag parfum de tutun şi lavandă.
    Gradowicz se Urăşte pînă la masă, caută hîrtiile către Alléon. „pleacă acum curierul şi eu nu sînt gaiţa !“
    La nomination à la Principauté de Serbie a rendu la santé au prince Miloch, âgé de 86 ans. Aujourd'hui ou demain arrivera la députation serbe, composé dit-on de 100 personnes, pour l’inviter à venir à Belgrade.
    E sleit de puteri. Ludwikăi nu-i mai poate scrie. Zdrăngăne clopoţelul cu ultimele resurse, dar, aşezîndu-se pe fotoliu, îşi aminteşte că voia să mai scrie ceva, ceva, ceva... Căldura îl năbuşe. Se ridică, se tîrăşte. „Ce voiam să scriu? Ludwika, Ludwika, am nevoie de tine. Nu, nu am nevoie de tine ! Sînt în Valahia destule femei atrăgătoare. Nu. Tu eşti ca... Ca ce ?“
    Curierul ciocane la uşă. Gradowicz stringe hîrtiile, le împătureşte. „Ah, asta voia să scrie, da, asta voia...“
    In 1857 au fost 11.924 alegători şi 10.603 eligibili, in 1859 stnt 2119 alegători şi 658 eligibili. Acestea sînt efectele Convenţiei de la Paris, efecte pe care monarhii Europei le cred liberale.
    Il     doare capul. Ii arde să facă pe ironicul, să ia peste picior pe stăpînii occidentali ? Face semn omuleţului care aşteaptă în uşă, îi dă plicurile şi, îndată ce acesta a părăsit încăperea, se prăbuşeşte în fotoliu.
    „Şi tu, Ludwika, eşti ca o, ca o...“
                        Capitolul XIX
    La 13 ianuarie alegerile se încheiaseră. Burlescul luptei luase sfîrşit. Peste Valahia plutea un nor fumuriu şi învîrtejit, fără să-i dea nimeni atenţie. Recîamaţiile curgeau spre Bucureşti ca afluenţii unui fluviu înghesuit şi clocotit. Cu un an înainte, un profet de mahala prezisese ploaie cu broaşte. Se adeverea. Orăcăitul umpluse văzduhul.
    In Muscel, progresiştii, indignaţi de ştergerea de pe liste a doi dintre ei, au protestat abţinîndu-se de la vot. Ziceau : Să se respecte hotărîrea tribunalelor! Să se respecte legea, să se respecte Convenţia celor mai mari puteri europene! Cei cinci alegători conservatori rămaşi să bage buletinele în urnă rîseseră : etete! şi-l aleseseră pe Barbu Bellu.
    O, Patrie, cîte şmecherii se săvârşesc în numele tău ! A spune crimă pare exagerat.
    Astfel pierduse locul în Adunarea electivă Alexandru Golescu-Arăpilă. Din demnitate. S-a văzut vreo ţară pe lume unde demnitatea să nu coste ?
    La Brăila, în colegiul micilor proprietari — mici, dar voinici, aşteptînd ca viitorul să-i catapulteze, ca progresul să-i folosească — s-au ales doi deputaţi în loc de unul. Mai bine doi, să fie ! La fel la Dîmboviţa. Fostul caimacam şi domnitor Alexandru Ghica şi actualii caimacami Ion Mânu şi Emanoil Băleanu nu au obţinut majoritatea cuvenită. Dar preşedintele colegiului nu a trecut la al doilea tur de scrutin din grabă şi din respect pentru înaltele feţe. I-a declarat deputaţi şi gata!
 200
în virtutea ideii că întotdeauna masa este adversara puterii şi deci masa trebuie păcălită. Dar să nu fim prea exigenţi cu înaintaşii!
    Conservatorii făceau caz de abvinerea lor de la Argeş unde, sub presiunea ultra-progresiştilor, înarmaţi cu sentinţele favorabile ale tribunalelor şi cu simpatia maselor (aceleaşi), se treziseră cu Ion Brătianu pe listă. Declarau că sînt chit cu duşmanii. Ei s-au abţinut la Piteşti, aceia la Cîmpulung. Nici vorbă, însă, ca aceia să accepte compromisul. Cereau vehement şi îngrijoraţi anularea „mascaradei“. Adunarea reprezintă prea puţin voinţa ţării, spuneau ei. Au ieşit prea puţini la număr şi de aceea sînt nemulţumiţi, ii dispreţuiau ceilalţi.
    Şi dialogul continua, tricolorul se zbatea în ceaţa de ianuarie ca o cămaşă udă de sudoare.
    Consulul Béclard scria contelui Walewsky că a împărţi Adunarea, astfel aleasă, pe partide era o naivitate, ea se împărţea în cîţi candidaţi la domnie erau.
    Patria este locul unde poţi să străluceşti.
    Degeaba vocifera Rosetti: Nu Domnul va conta, ci Adunarea, nu Vodă, ci Constituţia ! In Valahia de prea multă vreme lumea se obişnuise ca executivul să-şi aroge drepturile depline, legislative, administrative, militare, culturale, naţionale, internaţionale şi umane, în virtutea unei tradiţii adînc înrădăcinate. Vodă umbla în caleaşca, dădea ordine, conducea cadrilul la balul de Crăciun, hotăra politica dinăuntru şi cea din afară, primea pe trimişii Sultanului, Ţarului şi împăratului, pedepsea pe complotişti sau pe cei ce cîrteau, înzestra fetele din familiile boiereşti scăpătate şi le mărita cu venetici bogaţi, îşi însuşea din bugetul ţării, mai construia un palat, mai pietruia o stradă, inaugurînd-o cu fanfara gărzii naţionale, demitea pe miniştri şi numea pe miniştri pentru a avea pe cine demite din nou, dădea sentinţele în procesele pe care le judecau alţii, tăia pletele tinerilor emancipaţi, punea impozite pe hornuri şi «sentimente, dădea hrisoave peste hrisoave şi circulare peste circulare şi făcea pe generosul cu cite un orfelinat sau spital, sau pe credinciosul cu vreo biserică prosperă.
 201
    Şi cei de sus şi cei de mijloc şi. cei de jos credeau de veacuri că lumea a fost făcută, ca pămintul, în straturi.
    Şase deputaţi erau socotiţi partizani ai lui Alexandru Ghica — în general, oamenii săi de casă, legaţi de el prin interese imediate — familie, moşie, relaţii de amiciţie ; treizeci de deputaţi conservatori îl admirau pe Bi-bescu ; treisprezece conservatori şi pretinşi progresişti-moderaţi pe fratele lui, Barbu Ştirbey — bolnavul oportun (mizase oare pe înduioşarea alegătorilor ?) ; optsprezece ultraprogresişiti îl propuneau pe Niculae Golescu ca Domn, după părerea lui Bédard „le plus populaire et le plus incapable des prétendants à l’hospodarat“, iar cinci (mai mult independenţi, decît progresişti) pe Ioan Cantacuzino. Cîţiva se înscriseseră la domnie pentru a visa, alţii pentru că aveau dreptul şi voiau să şi-l afirme, alţii pentru a fura cîte un vot, două unuia mai puternic. Numai că forţele, dispersate la început, se grupau acum spre polii magnetului ca pilitura de fier.
    In această risipă de candidaturi — Valahia trecea drept o ţară mică, dar bogată — se născuse obligatoriu şi ideea unei soluţii de compromis — alegerea lui I.A. Filipescu, caimacamul dizident. „E străin de coterii“, „e adept al legalităţii“, „e ginerele lui Bibescu“, „dar é certat cu Bibescu“. De ce ? N-o suferă pe Mariţica. „Are fumuri !“
    Nu era o surpriză pentru nimeni absenţa din Adunare a moderaţilor, căci la încrîncenări atît de vii forţele de mediere pierd. Lumea trăsese spre. margini, urile se dezlănţuiseră, nimeni nu-şi păstra calmul. „Nu e timp de analize subtile, ci de schimbări radicale...“ strigau liberalii. Aşa se făcea că la viaţa viitoarei Camere nu puteau participa Constantin şi Nicolae Cretzulescu, Al. G. Golescu, Ion Bălăceanu, Ion, Ghica.
    Acestuia din urmă îi lipsise im vot pentru a păşi pe Dealul Mitropoliei, după ce-şi sacrificase postul de guvernator al Samosului. Beizadea Mitică îi spunea „beiul“, ca şi Rosetti. In derîdere. Mulţi erau foşti domni, foşti caimacami, prinţi, boieri, beizadele ; el singur era „bei“. Şi nu resimţea asta ca pe o insultă.
                        Capitolul XX
    Saşa ţine în mînă scrisoarea. Are un aer atît de posomorit încît miss Haycock îşi ridică sprîncenele speriată. O şuviţă de păr îi atârnă pe frunte. Cartea pe care a lăsat-o în poală îşi înfoaie paginile brusc, ca şi cînd, prea îndelung chinuită de mîinile ei puternice, a prins momentul unei eliberări şi nu a mai avut răbdare. Saşa iese din mohoreală şi declamă energic cerşind aplauzele guvernantei :
    —„What news, what news in this our tottering state ?“
    Aplauzele vin duioase, vesele şi se izbesc de lipsa ei de entuziasm.
    —       Azi-noapte, spune amînînd deschiderea plicului, azi-noapte am visat că-mi smulg o bucată de pîslă lipită încleioşată de cerul gurii. Părea un gest firesc, zilnic, ca spălatul pe dinţi sau pieptănatul, deşi îl visam pentru prima oară. Şi sufeream totuşi de ruşine. Ce să fie ?
    —       Ceva oribil, doamnă, ceva adică fără sens, o linişteşte englezoaica strecurîndu-şi ironia printre zîmbete pline de milă.
    —       Oare ? Ce bune sînt visele care se repetă, chiar dacă sînt urîte, te poţi obişnui cu ele, îţi devin familiare, le recunoşti, tresari înaintea lor ca în faţa unor rude bătrîne şi uitate, care ţi-au făcut mult rău cîndva, demult... Pe cînd asitelalte... Prea te sfidează.
    Se trage cu mersul ei de raţă, cu pîntecul umflat şi greoi spre fereastră. Acolo e mai multă lumină. Peste coroanele portocalilor se întinde marea de un albastru închis.
 203
    Oftează şi deschide scrisoarea :
    „Ma Niniche...“
    Saşa are senzaţia de disperare a copilului lăsat în pădure noaptea. Singurătatea îi apare ca o cruzime proaspătă. Ar vrea să se cuibărească la pieptul bărbatului ei, să scîncească şi să se alinte. Şi în acelaşi timp se lasă invadată de o mînie neputincioasă, aproape blîn-dă. Numai sarcina, numai pruncul acela pe care îl poartă în ea şi care dă semne de trezire din ce în ce mai violente sint vinovate de neliniştea ei, de nervozitatea ei, de disperarea ei mocnită.
    Ion o părăsise, aici, în Samos, cu droaia de copii, cu greutăţile casei, cu nesuferitele îndatoriri oficiale. Nu era prima încercare la care era supusă. S-a măritat la cincisprezece ani cu un bărbat ce nu împărtăşea deloc credinţele tatălui ei, a trebuit să înveţe să conspire, să creadă în utopii şi în trufii politice. Apoi a luat drumul străinătăţii pentru o patrie abia cunoscută, abia simţită, abandonîndu-şi primul prunc în braţele soacrei, a suportat chinurile exilului, intrigile ex-revoluţionarilor, ambiţiile soţului ei, moartea lui Nicu Bălcescu şi fastul războiului Crimeei, baluri, serate, vizite, audienţe, naşteri şi decesuri curgînd ca un potop de evenimente chemate de nimeni, dorite de nimeni. A stat singură aproape un an la Constantinopol cînd Ion a venit la Vathy, aproape o jumătate de an singură la Vathy cînd el a plecat la Constantinopol să-şi primească titlul de prinţ, să curteze doamnele de la ambasada engleză şi soţiile ofiţerilor francezi ce culegeau roadele căderii Sevasto-polului.* După aceea a plecat ea la Constantinopol pentru mai multe luni şi acolo n-a curtat-o nimeni (doar violonistul acela italian cu care a cîntat întîmplător, la lady Canning, sonata ei preferată, cea în sol major — dacă bucuria, ascunzînd o jignitoare uimire şi înflăcărare, de a descoperi o acompaniatoare fără stîngăcii în acel oraş al tuturor deliciilor şi mizeriilor însemna a face curte — fusese un Beethoven ciudat, de o frenetică interiorizare). Iar acum a lăsat-o aici, în Samos, în timp ce el dă tîrcoale propriei lui ambiţii, o vrăjeşte, o coco-
 204
loşeşte sau, cine ştie, o farmecă pe Catinca Gothier — prezentă întotdeauna la fapte patriotice în saloanele bucu-reştene.
    Pe creatura asta ar jumuli-o t
    Ea a păcătuit stînd în intimitatea muzicală a unui bărbat preţ de o jumătate de oră — un adulter subtil şi inocent, dar „aia“ se agaţă de Ion zicînd că-i pasiune veche şi, Doamne fereşte, statornică.
    Mai ales acel „tempo di Menuetto“ l-ar relua, l-ar relua... cu sentimentul unei culpabilităţi delicate. „E dulce trădarea“, şi-a spus atunci.
    Liza tropăie pe treptele terasei. Paltonaşul albastru de velur e o pată senină pe strălucirea mată a scărilor de marmoră.
    „Frig sec de două zile. Mă pot plimba pe jos şi sînt fericit că nu mai simt sub mine oribilul pavaj al Bucu-reştiului.“
    Există ceva care sporeşte enorm valoarea sentimentelor, taina. Saşa îşi iubeşte tainic bărbatul, acesta este secretul longevităţii unui sentiment pe care, uneori cu stupoare, nu-1 vede căzut în ruină. A ajuns, cu timpul, să-şi iubească iubirea ei tainică de parcă ar găsi în ea o fericire egoistă ce nu trebuie împărtăşită, risipită, maculată prin declaraţii, ca şi cînd ar face economii, le-ar depune într-un sertar ascuns şi, din cînd în cînd, şi-ar scoate comoara pentru a-i evalua conţinutul.
    Se întoarce cu faţa spre încăperea luminată doar de quinquetul de pe măsuţa la care citeşte Miss Haycock. Ar vrea să-i mărturisească raţiunea acestei pasiuni. Ar înţelege ? „Bărbatul meu este un mare spectacol, .unul la care merită să asişti, deşi multe replici şi gesturi îţi sînt total străine. Sînt mîndră că am şansa unui asemenea spectacol!“ Pentru Ion, interesant este ceea ce iese din rînd, pentru ea e bun numai ceea ce respectă modestul şir, preţuind ritmul natural al lucrurilor. Şi atunci cum să nu-1 iubească cînd vede, cum printr-un miracol, fiecare îşi încalcă firea ataşîndu-se de contrariul ei. Da, din mîndrie îi este devotată.
    Dar toate astea sînt prea sofisticate. Ea îl iubeşte şi pentru că nu a învăţat să iubească decît acest bărbat
 205
cu vanităţile lui cu tot. CSnd o fată se căsătoreşte la cincisprezece ani, soţul ei, matur, trecut prin multe conspiraţii şi pregătind o revoluţie îi este deodată iubit, tată şi frate, nereuşind niciodată să-i fie, ca pentru o altă femeie, măritată la douăzeci de ani sau la douăzeci şi cinci, cu un om de vîrsta ei, şi un copil, cel mai mare şi mai dificil dintre ei. In lipsa acestei senzaţii materne admiraţia şi teama devin compensaţii.
    In fuga mare, Toto îşi mînă setterul mimînd o bătălie crîncenă — răcnete, săbii încrucişate, puşti răpăitoare, morţi, răniţi şi, mai ales, învingători primind onoruri.
    —   E ceva trist, doamnă ? întreabă miss Haycock.
    Se întoarce spre ea cu un zîmbet cochet. „Ah, biata,
delicata mea ipocrizie !“
    —      Nimic pe lume nu e mai uluitor decît scrisoarea unui bărbat care şi-a părăsit familia pe o insulă...
    Miss Haycock e mustrătoare :
    —      Nu puteţi spune că insula este pustie. Domnul şi doamna Riclos şi clanul Vasilidis cu toate ramificaţiile lui şi toţi ceilalţi mîncători de măsline...
    Saşa se simte şi mai părăsită sub avalanşa ironică a englezoaicei. Strînge poalele fustei în jurul pîntecului proeminent, se aşează pe pervazul ferestrei şi continuă :
    —      Şi Ianis cu pletele lui romantice, frumoasa domnişoară Atanasia flămîndă de lecturi triviale, dar optimiste şi, să nu uit, bătrînul Fotiade care îmi povesteşte mereu cum era să-l împuşte Morro, din greşeală, ima-ginaţi-vă, prea bună doamnă, din greşeală !
    O pasăre trece peste ramurile portocalilor. Zborul este foarte jos şi încet, planat. Saşa îi admiră linia pură şi elegantă a mişcării ui tind o clipă de scrisoare. Deodată, o frumoasă, o prea frumoasă şi lină cădere, atît de lină că nu se mai termină.
    Pe imensul întins al boitei s-a năruit o viaţă.
    Saşa a încremenit în faţa ferestrei: „Ce-a fost asta ? De ce s-a prăbuşit ? N-a tras nimeni. De ce s-a prăbuşit atît de frumos ?“
    Ii tremură mîna. „Moartea poate fi, din cinism, seducătoare ?“
 206
    Pipdne se strecoară cu teamă, atrasă de un demon mic, naiv, spre locul elegantei căderi.
    —      Vrea să se întoarcă aici sau vrea să rămînă în Va-lahia domnul guvernator ?
    —      That is the question ! face Saşa şi împunge cu vîr-ful degetului arătător nasul umed al motanului care s-a cocoţat alături de ea pe pervazul ferestrei.
    „The question“ are felul ei de a fi pe lumea aceasta
—   sîcîitor şi fără noimă. Miss Haycock rămîne deocamdată lipsită de răspuns.
    Saşa întoarce spatele grădinii mohorîte. In cameră, întunericul e spart doar de umbrela de lumină a quinque-tului la care romanul lui Jane Austen se înfoaie plin de sine. Scrisoarea, vîrîtă în acest spaţiu privilegiat, capătă viaţă.
    „Tribunalul din Tîrgovişte mi-a contestat drepturile. Va trebui să-mi dau demisia la Constantinopol prin telegraf...“
    —      Cred că va trebui să călătorim spre Valahia, spune Saşa.
    Sînt jigniri pe care Ion nu le poate trece cu vederea. El declara lui Ion Ionescu : „Ce-i drept, am spînzurat cîţiva tîlhari.“ Sfida umanismul celuilalt şi se bălăcea în sarcasm nu numai pentru a-1 vedea pe acela înmărmurit, provocîndu-1, supunîndu-i fidelitatea la încercările unei iniţieri prea trufaşe. „Dar şi într-o astfel de activitate satisfacţiile vin din calităţile adversarilor. Nu poţi fi mîn-dru cînd victimele setei tale de dreptate sînt de-a dreptul jalnice...“
    Era convins de ceea ce spunea, căci vînase nu numai piraţi, ci şi lei!
    —   Miss Haycock, o pasăre poate să moară în zbor ?
    Englezoaica ridică ochii de pe Sense and sensibility,
ochii ei de un verde apos alunecă pe pîntecul rotund şi ridicat al Saşei. Faţa ¿bă, prelungă are o puritate obosită, „o amprentă etnică“ ar spune Ion.
    —      E posibil. Şi oamenii mor uneori mergînd, uneori în plină stradă. Am văzut pe Oxford Street un distins domn care s-a mototolit deodată pe caldarîm ca o rufă ce cade de pe un trup vînjos.
 207
    —   Pipine a văzut, acum, o pasăre căzînd.
    Vocea Saşei este aspră, parcă ar cere guvernantei socoteală pentru suferinţele fetiţei ei.
    —       Ah, spune Miss Haycock ridiclndu-se iute, astea sînt lucruri pe care copiii le iau prea în serios. Mă duc s-o caut.
    Paşii ei pe podeaua vestibulului, pe treptele terasei şi vocea ascuţită strigînd : „Pipine! Pipine!“ şi ţipetele lui Toto şi ale Lizei : „Pipine ! Pipine !“
    —   Fetiţa mea cea dulce, fetiţa mea frumoasă!
    Saşa plînge şi se vede pe ea însăşi ridicolă în izbucnirea aceea isterică. „Sînt atât de nervoasă, atît de iritabilă...“ Se aşează pe scaunul lui Miss Haycock şi-şi potriveşte scrisoarea pe masă. Lacrimile i se preling pe obrajii moi. Numai sarcina e de vină. Ea este, de obicei, foarte calmă, foarte echilibrată...
    „Ceea ce se petrece este oribil. E de neînchipuit cum va putea actuala căimăcămie să ajungă la alegeri, vor fi tulburări. Avem două grupări în căimăcămia de trei, ni se dau să citim piesele remarcabile ale unuia dintre ei (Vulpache) împotriva celorlalţi doi şi ale acestora împotriva primului. Am avut impresia că ţara nu ia parte la această murdară afacere, dar sînt multe agitaţii. Toate casele comerciale au suspendat plăţile.“
    Vai, vai, acest raport al situaţiei politice care lui i se pare esenţial pentru ea!
    Singurătatea Saşei se întinde vîscoasă pînă la capătul cercului de lumină. Dincolo de el este o vînzoleală indescifrabilă şi bărbatul ei vîrît pînă în gît în această harababură drăcească.
    Şi ce o să iasă din ea. Dumnezeule ?
    „Lord Stradford vrea să îndese Principatele în buzunarele turcilor spre sfidarea lui Gorceacov.“ Cînd ea a atras cu sfială atenţia asupra acestei „drame psihologice“ i s-a replicat: „N-ai înţeles nimic !“ Acum sir Bul-wer, mai puţin arogant şi mai subtil intelectual cere turcilor ascultare pentru un serviciu inestimabil. In Italia va fi război şi Napoleon vrea Principatele mai agresive cu propriul lor destin ca să întărite pe austrieci din două părţi. Unirea Principatelor ridică problema românilor din
 208
Ardeal, iar Rusia v«le fin acest act ruperea din trupul otoman al unei felii naţionale...
    Şi undeva, în acest haos de interese se află ambiţia bărbatului ei.
    Dar ea unde ar trebui să fie ? Ea ?
    „...Să-ţi petreci iama la Smirna. Să-mi împachetezi hîrtiile şi să le păstrezi, să transporţi mobilele la Con-stantinopol. Te va ajuta Catzulidi să găseşti un vapor.“
    Saşa împătureşte scrisoarea cu grijă. Se simte deodaltă o forţă, o neînfricată mamă şi soţie, un punct de sprijin într-un univers mişcător. Ea nu vînează lei, ea nu condamnă piraţi, ea dntă la pian, „pe suferinţa mea atingi clapele, doamnă!“, ea brodează modele complicate, se joacă veselă cu trupa de copii, ea poartă în pîntecul rotund o fiinţă neliniştită, ea trebuie să strîngă hîrtiile lui, să împacheteze mobila, să călătorească spre ţară şi să înţeleagă cum viaţă este în toate, în bucuria de a naşte, în migăloasa armonie a dantelelor, în vocea piţigăiată a guvernantei care o citeşte pe Jane Austen, în vanităţile şi inteligenţa cotropitoare a bărbatului ei. Nu erau prea multe ?
    Copiii şi Miss Haycock vin spre casă în trist cortegiu. Pipine poartă pe braţele de velur albastru pasărea cu aripile strînse.
                       Capitolul XXI
    Stau la Brofft de cîteva ore. Masa s-a umplut de pahare, apoi de farfurii aburinde — animale şi plante jertfite, opărite, fripte — de comuri rumenite, de portocale şi mere, apoi din nou de pahare, de platouri încărcate cu prăjituri roz, împodobite cu fructe zaharisite şi bomboane cu un conţinut dulce amărui şi alcoolizat. După aceea, mirosul ţigărilor scoase cu ţăcănit mărunt (mici împuşcături de salon) din tabacherele de argint (cu sau fără monogramă).
    Rîseseră, vorbiseră, profetizaseră. Apoi se plictisiseră. Tălălăiau în aşteptare. Intr-un tîrziu şi-au dat seama că iritaseră de ce aşteaptă. Stăteau ca babele la poartă şi analizau cu acreală trecătorii.
    Afară, se vedea prin ferestrele cu perdele grele lumina cenuşie de ianuarie.
    Arăpilă îşi mfingîie visător barba înfoiată de nerăbdare, ochii îi sticlesc ca la pisici, noaptea. în ciuda prudenţei lui de un deceniu se păstra romantic, interiorizat şi nobil. Răspîndea în jur un aer de bunăvoinţă care pe unii îi sensibiliza, pe alţii îi exaspera.
    Ca şi el, Ghica înţepenise de o oră în scaunul lui, cu mîna rezemată de inarginea mesei, unde într-o ceaşcă rămăsese un zaţ maroniu. îl contemplă cu sîrg. Privirea lui trasă în sus pe sub pleoape căzute în jos, privirea lui uşor prostească care stînjenea pe toată lumea, apăruse ca prin farmec. De oboseală, de sastiseală ? Lăsa impresia că spectacolul vieţii este plasat deasupra capului său, undeva pe o rampă luminată puternic şi el, din umbră, îl pîndeşte.
 210
    Numai părul blond spălăcit al lui Gradowicz, care venea şi pleca, cercetând uliţa telegrafului, contaminat de emoţia celorlalţi, vibra în aerul cald, prăfoş al salonului. Din cind în când împungea conversaţia, îi dădea un scurt avînt şi fugea spre ceaţa cenuşie a străzii.
    Şi din nou se umpluse masa de farfurii, de pahare, păhăruţe, carafe şi clondire.
    La Brofft se sdrînseseră mulţi politicieni de ieri, de azi, de mâine, de dreapta, de stânga, de centru şi de unde se mai găseşte, liberali, „Ies ultras“, naţionalişti, progresişti, complotişti, aventurieri, procopsiţi, tineri slujbaşi, conservatori, „strigoi“, momîi ce înţepenesc în atitudini autoritare, democraţi, demagogi cu braţele agitate şi burţi în curs de dezvoltare, poeţi cu plete, ziarişti cu mici carneţele albastre şi cu o curiozitate vaporoasă, boieri, boiernaşi, amuşinînd şansele istoriei şi flăcăiaşi înţoliţi, tirés à quatre épingles. Se vorbea peste mese. Se aruncau mici cocoloaşe de pîine în capetele oratorilor improvizaţi. O lume de bărbaţi prinşi în vîrtejul timpului ca într-o sarabandă drăcească. »Şi unii şi alţii vorbesc mult, raţionează puţin.“ Aşa credea Ion Ghica, în anul ¡de graţie 1859, abia început, despre contemporanii săi, el, un om obosit de exil şi foarte mîndru că nu şi l-a consumat degeaba, el, un om care credea că are de construit o ţară.
    —      Cîntă splendid la vioară fără să folosească arcuşul, spune încîntat de propria lui ironie un tînăr cu păr castaniu şi barbă „imperiale“.
    —      Acum două seri, la bal, purta pe reverul fracului său mov fanat, un fel de ceva vineţiu, ceva între o floare exotică, aproape imaginară, şi un sex ostenit. De unde şi-o fi procurat-o ?
    Rîsete, chicoteli.
    —   Joacă tare, dur !
    Din altă parte se aud voci mai tandre.
    —      Ah, prietene ! Dacă aş avea doar atenansele castelelor pe care mi le-am construit în Spania, aş fi mulţumit, măcar marea poartă cu podul suspendat, şoptea Alexandrescu la urechea lui Bălăceanu.
    Ghica urmăreşte cu privirea lui scăzută grupul de la masa „românilor“. Rosetti e în vervă, îşi ascunde ca de
 211
obicei emoţia sub maldărul de cuvinte. Brătianu fumează cu ochii mijiţi, ţeapăn în scaun şi tăcut cu încrîncenare.
    —      Se vede bine că Brătianu, spune arătîndu-i-1 lui Arăpilă, e foarte sigur pe sine, parcă şi-ar exprima mereu faţă de alţii regretul că e genial. Vezi, nu are nici o vină pentru asta.
    —      E un om activ, replică negru Golescu, atît de activ că nici nu-i poţi percepe ideile. Dar uitaţi-vă la tînărul Carada ce împopoţonat este ! De unde o fi găsit cravata aceea multicoloră ?
    —      Caii, spune Ghica, sînt fbarte mîndri de podoabele lor aurite şi uneori sînt chiar sensibili la aplauzele publicului... „Iată de ce talente avem noi trebuinţă...“
    Alexandrescu tresare şi zîmbeşte încîntat. In ultima vreme, toată lumea îi citează versurile.
    —      Va fi război ? întreabă Gradowicz culegînd distins din farfurie o scrumbie olandeză.
    Cretzeanu aruncă o trîmbă de fum subţire.
    —      Căsătoria prinţului Napoleon cu Clotilda va fi afurisit de edificatoare pentru oricine.
    Un băiat cu tava plină de pahare trece în clinchet cristalin pe lîngă ei.
    —      Fiica regelui Sardiniei va purta în loc de diademă un strălucitor bonnet ă poil de grenadier care va băga spaima în austrieci... mormăie Bălăceanu cu aerul că războiul îi va da o satisfacţie.
    „Bucuraţi-vă şi războiţi-vă“, ar fi urlat bătrînul Tache Ghica ajuns pe patul de moarte sătul de conflicte, zavere şi invazii, socotind patimile umane, din perspectiva eternităţii, exclusiv nişte excentricităţi. Suferea de bun-simţ.
    Fiul său priveşte pe sub pleoapele lăsate.
    —      Cum a fost posibil ca împăratul să rostească acele cuvinte sincere baronului Hiibner ? Mi-e greu să cred că a fost o gafă.
    —      Gafele preced conflagraţiile, rîde Alexandrescu. De firele mustăţii îi atîrnă picuri de Bordeaux — Cha-teau Laffite.
    Sub luminile copleşitoare ale balului de Anul nou Alteţa-sa imperială Napoleon al III-lea se zăpăcise şi-şi manifestase regretul către ambasadorul Austriei că rela-
 212
ţiile dintre ţările lor nu sînt mai bune. Cum adică mai bune ?
    —      Cabinetul austriac a dat ordin generalului Coro-nini să intre în Belgrad dacă, şi Gradowicz ridică un deget care se încîrligă ironic, dacă paşa o cere.
    —      N-are voie, spune Bălăceanu. Umblă cu furculiţa prin farfurie şi adună caperele din miezul măslinelor.
    —      Aşa zic şi cei de la Tuileries, dar la Viena se pretinde că Belgradul nu este teritoriu sîrbesc, ci turcişi, dacă paşa vrea, poate să-l primească pe Coronini cum l-a primit şi Ştirbey la vremea lui.
    Cretzeanu îşi aşează repezit şervetul pe masă :
    —   Va fi război.
    Se lasă pe spate şi contemplă paşnic plafonul.
    Conversaţia se stinge. Fiecare se pregăteşte pentru vremuri grele. Dacă austriecii îşi vor asigura spatele şi vor ocupa Principatele se duce dracului recolta şi dacă se duce dracului recolta, nici unul dintre ei nu va mai mînca sardele franţuzeşti, măsline umplute cu capere, salam de Verona şi şuncă de Lyon. Vor bea Pinolin-gaz pentru lămpile de salon, vîndut cu suprapreţ de Rosetachi, şi vor cumpăra pesmeţi de campanie, pe sub mînă, de la ofiţerii lui Franz-Josef. Iar mulţi o vor pomi din nou, ca păsările migratoare, spre ţinuturile mai calde.
    Un individ cu faţa lată şi galben-albicioasă ca o omletă cu brînză trece printre mese ţopăind pe picioarele de cocostîrc. Are nişte cotleţi roşcaţi. Salută pipăindu-şi buzunarul redingotei. Lasă în urma lui sentimenul că fiecare este vinovat de lîncezeala generală.
    Aşteptarea creează între ei o tensiune scrîşnită. De cîteva ore se cheltuiseră toate ştirile mari şi mici ale Valahiei, dar la Iaşi se alegea un vodă nou şi tumultul luptei de acolo se simţea în trepidaţia măruntă a podelei de la Brofft, într-un Bucureşti în care se îngrămădise toată suflarea speranţei.
    —      Proastă afacere au făcut consulii împăcîndu-i pe caimacami în problema tribunalelor, spune Arăpilă cu ochii în farfuria unde se năruie, văzînd cu ochii, ceea ce fusese cu puţină vreme înainte un cataif cu grilă crocantă şi cu moţ trufaş din miez de pepene zaharisit.
 213
    —      Colquhoun pretinde că Alexandru Ghica era să-i arunce cu masivul lui presse-papiers de argint în cap cînd i-a adus la cunoştinţă isprava, rîde Bălăceanu.
    Gradowicz vibrează blond, dar tace.
    —      Băleanu lasă impresia unui vătaf care, în interesul lui, înşală pînă şi la socotelile bucătăriei, la acele socoteli mici, aproape insignifiante, unde nimeni nu controlează un servitor din respect pentru umanitate, spune Ghica.
    Doar bătrînul Slătineanu cînd se îmbăta oferea imaginea veritabilă a boierului de viaţă, aşa cum se decupase ea de-a lungul secolelor în mintea mahalagiului : călare pe caii de brişcă, purtîndu-şi clondirul de cristal boe-mian în dreapta şi frîul în stînga, o lua pe struna anton-pannescă şi-şi urla pe toate uliţele dorul inutil de muiere pieptoasă şi şoldoasă şi pofta lui de joc obscen.
    Acum însă boier Slătineanu aţipise lîngă fiul său, în aşteptare, la masa de la Brofft, în timp ce comesenii sfî-rîiau molcom şi totuşi neliniştiţi ultimele veşti europene, în tînjirea veştii celei mari din Moldova.
    Rosetti, îngrămădit de admiratori într-un colţ, apă-rînd şi dispărînd, căci probabil figura şi la o masă de la Bossel, perora îndrăcit pentru binele naţiei. Toţi îl bănuiau că are deja scrise cîteva variante pentru articolul de mîine din Românul, variante în funcţie de eventualul vodă al Moldovei : unul dacă se alege Mihail Sturdza, altul dacă se alege Grigorie Sturdza, şi altul dacă partidul naţional se uneşte şi-şi impune candidatul. în acesta din urmă lăsase loc doar să pună numele pe care îl aşteptau acum prin telegraf.
    El, întruparea revoluţiei, căpătase experienţă politică.
    De cînd îşi cîştigase procesul şi fusese purtat pe braţe de suporterii înflăcăraţi, Berlicoco, fluturîndu-şi pletele, dădea mîna cu toţi şi rostea cuvinte neliniştite :
    —   Fraite, trăim zile de mare încordare naţională.
    Era mîndru, putuse să publice vestea că Dumitru Bră-
tianu păşise în sala cu oglinzi împurpurate de la Tuile-ries în faţa majestăţii-sale imperiale Louis Napoleon Bo-naparte — informaţie care tulburase deopotrivă minţile handicapate ale boierilor, dar şi pe ale liberalilor — în
 214
crîşmele de mahala se vorbea de cîteva zile că fostul mazzinian a ajuns ministru de externe al Franţei!
    Ce-i şoptise Tache lui Bunăparte al treilea ?
    Suferinţele patriei sale: matrapazlîcurile căimăcă-miei, minciunile turcilor, afurisitele pretenţii ale Austriei, perfidiile ţarului. Se rugase de ajutor şi dreptate, democraţie şi. libertate, autonomie şi progres şi mai ştia el cîteva idei dintr-astea mari pe care le punea pe buze ca pe faguri de miere — dulci pînă la leşin. Şi ceruse puterea pentru ai lui, oferind în schimb diverse avantaje pentru politica franceză în Orient. Boier Oteteleşanu mă-căise : S-a dus dracului politica Europei dacă ăsta ajunge la împărat în audienţă ! Iar Mânu nu se sfiise, îşi trăsese cu gestul lui dîrz brăcinarii şi susurase : S-a dus cu pîra la taica!
    Rosetti dansa pe vîrfurile pantofilor lui de lac, alerga, zbura de la unul la altul, făcea figuri grele de balet clasic pe străzile rău pavate ale Bucureştiului, mîndru şi îndrăzneţ! Ii ieşeau toate din plin în ultima vreme.
    —      Cică vor să se abţină de la vot, spune Alexan-drescu.
    N-a mincat nimic. Priveşte peste capetele solemne ale politicienilor locali şi are o încordare în toată fiinţa care seamănă a disperare. Şi le plesneşte cîte o ironie din cele violente şi eliberatoare :
    —      Pînă şi sfinţii au început să pară ridicoli tocmai pentru abstinenţa lor...
    —      „Viaţa e o luptă, o dramă variată...“ spune Cret-zeanu lărgindu-şi zîmbetul pînă la urechi.
    —      în situaţia de faţă, cînd porcii ne scurmă pămîn-tul de sub picioare, e o soluţie cel puţin onestă dacă nu prea combativă, spune Arăpilă cu vocea lui pedagogică.
    Bălăceanu face :
    —   Mţî!
    Adică înţelege situaţia în care se află şi liberalii şi moderaţii, foarte bine, şi condamnă porcăriile marilor porci cîrmuitori, dar cere luptă eficace.
    —      S-ar putea să ne trezim că am votat, şi ei, măsluind voturile, au intrat în cameră şi astfel nu mai poţi cere anularea alegerilor, insistă Golescu.
 215
    Bălăceanu îşi împinge maxilarul inferior înainte şi trimite o trîmbă de fum spre plafonul cu picturi florale.
    —  A hm !
    Adică : e posibil, e aproape sigur că porcii cîrmuitori vor rîma sub tălpile opoziţiei, însă aceasta nu va cîştiga abţinîndu-se decît onoarea de a se fi eliminat singură din joc, căci nici o putere europeană sau mondială nu va voi să anuleze alegerile.
    Ghica urmăreşte dialogul dintre cei doi, înţepenit în aşteptarea lui adormită. Ii face doar cu ochiul lui Ale-xandrescu şi acesta îşi aşează cotul pe marginea scaunului lui Arăpilă cu graţie pozată. Se amuză fără chef.
    Individul cu faţa ca o ompletă cu brînză trece pe lingă ei şi-şi lipeşte gibusul de piept:
    —  Salut, poete! se adresează lui Alexandrescu.
    Acesta dă din cap şi după ce sosul tartar se îndepărtează, se apleacă uşor spre Cretzeanu :
    —  Cine naiba e şi ăsta ?
    —      Pe dumneata te-a salutat, se apără Georges în-foindu-şi mustaţa de focă.
    —  Să fiu ales eu vodă dacă îl cunosc !
    —      Un admirator : „Pentru că Alexandrescu era bardul ce iubeam...“
    Arăpilă se ţine tare :
    —      Cînd porcii masează deja trupe în fiecare capitală de judeţ pentru a forţa alegătorii să le aleagă porcii lor, ce-ai putea face decît să declari că nu poţi vota, la propriu şi la figurat ?
    Bălăceanu îşi netezeşte părul castaniu şi face :
    —      Oh! arătînd că tactica e determinată de raţiuni prea înalte pentru ca el să le mai înţeleagă, dar că îi place totuşi să-i vadă pe cîţiva liberali molestaţi de trupele porcilor, fără ca prin asta să lezeze interesele patriei comune.
    —      Puterea nu are dreptate, dreptatea nu are putere, spune Arăpilă şi parcă toată mîhnirea revoluţiei înfrînte, a anilor lui de exil şi a zbaterilor pentru Convenţie şi pentru noile alegeri apasă pe umerii lui ca o povară prea grea.
    Ghica îl priveşte cu dragosite posomorită. Ce s-a ales din ei, băgăcioşii tineri de odinioară ?
 216
    —      Ond Europa se pregăteşte de război, spune Cret-zeanu, crezi că-i va arde să anuleze alegerile noastre ?
    —      Hî! îşi conitinuă Bălăoeanu jocul, adică e perfect de acord că porcii cîrmuitori vor profita de ocazie ştiind că puterile europene se încaieră între ele şi vor vinde pe trei parale două ţărişoare îndoite de Carpaţi ca un scăunel cu spătar lăsat, bombat, un scăunel în care tocmai bine se poate aşeza, picior peste picior, austriacul, în timp ce pierde Lombardia lui dragă.
    Printre mese trece grăbit tlnărul Nicoleanu — bărbuţă subţire şi mustaţă trasă spre urechi. Este exaltat peste măsură, cu ochii în flăcări.
    Faţa de omletă se izbeşte de el şi-l salută:
    —  Salut, poete!
    Alexandrescu ia aerul lui hieratic şi muzical.
    Sala zumzăie. Din cînd în cînd se aude vocea lui Rosetti:
    —  ...imperiale!
    O      coardă prea întinsă stă gata să plesnească deasupra meselor rînduite cu grijă, ca un curcubeu elastic. Cineva rîde, cineva croncăne cuvinte franţuzeşti, cineva hîrîie. Miros de tutun turcesc, de cafea proaspătă, de alcooluri dulcege şi aspre, amestecate. Iar dincolo, în stradă, bu-lucirea norodului aţîţat în faţa telegrafului!
    Se întunecă încet, devreme. Servitorimea hotelului aprinde luminările în globuri de sticlă.
    Grodwicz dă să se ridice. Afară e frig şi vuietul pare a se fi înteţit.
    Pe uşă intră roşu, congestionat, cu jiletca atîrnîndu-i pe un umăr şi paltonul în ,braţe, cu chelia lucind de sudoare, Bolintineanu. Ţine în mînă o telegramă. Se urcă pe scăunelul unui servitor ce tocmai voia să răsucească fitilul lămpii.
    —  Domnilor...
    Sala amuţeşte. Coarda plesneşte şi numai vocea lui Rosetti se aude :
    —  ...constituţionale!
    —      Domnilor, am primit depeşă de la Kogălniceanu. Camera Moldovei a ales Domn pe...
    Lasă tăeetea 38 urle deasupra lor şi aruncă dîrz :
    —  ...pe colonelul Alexandru Ioan Cuza !
 217
    Tăcerea se prelungeşte o clipă. Respiraţii pierdute. Servitorimea cu beţigaşele aprinse în mîini a încremenit. Boierii de ieri şi de azi au încremenit. Apoi, relaxare bruscă :
    —      Trăiască Domnul Cuza ! urlă Rosetti, în timp ce Herescu-Năsturel se întoarce spre Oteteleşami:
    —   De unde a ieşit ăsta ?
    Bolintineanu a rămas cocoţat pe scăunel. Ţine în mînă depeşa ca pe nota de plată a croitorului. Nu-i vine să creadă cît l-a costat. Colţul liberalilor e în delir :
    —   Ura ! Ura ! Un om nou !
    Arăpilă se apleacă spre Ghica :
    —      Au învins naţionalii! Tăticul şi fiul Sturdza s-au înecat!
    Dar Ghica nu se mişcă.
    —   Cuza!? exclamă cu o uimire aproape indignată.
    Nu se mişcă, de parcă l-ar ameninţa cineva să-i ciu-
ruie pieptul cu alice. Chipul unui amic frivol de odinioară, elegant, generos, spiritual, sincer, petrecăreţ, fluş-turatec şi vesel nevoie mare i se apropie din dreapta,
i se apleacă direct în faţă şi-i spune : „Mon vieux, îţi prezint o damă cu totul fermecătoare !tt şi acelaşi face gesturi comice, spre bucuria puţin isterică a camarazilor săi, în timp ce sînt la masă, în salonul comun al casei lui Alcaz : baletul mîinii stingi în căutarea unei felii subţiri de pîine : „Să adăugăm, vieţii şi această noapte, spunea regele Otho ! Mari cuvinte cînd te gîndeşti că erau rostite înaintea sinuciderii, nu ? Dar noi ? Noi să o adăugăm oricum. Nu se ştie niciodată cît de lungă ţi-este viaţa !tt Şi perorînd înfuleca graţios, spre hazul celorlalţi tineri, cu care împărţea ospitalitatea lui Alcaz. laşul muieresc le căzuse la picioare.
    —   Cuza ?!
    Numele i se învîrte prin cap ca un zbîmîit de bondar. Se uită la Bolintineanu care ridică din umeri rîzînd. îl aude strigînd „Ura !w
    —   Cuza ?!
    Vacarmul sălii ia proporţii. Se aud urale, icnete, rîse-te, ţiuituri şi :
    —   ...naţionale !
218
    Bălăceahu îl îmbrăţişează pe Alexandreacu, care îl îmbrăţişează pe Cretzeanu, care îl îmbrăţişează pe Gra-dowicz, care primise totul cu o înflăcăeare melancolică. Arăpdlă este strîns în braţe de verii lui, Ştefan şi Pupu (acesta este îmbrăcat ca de mare sărbătoare într-un sacou superb croit, de culoarea mierii de tei). Ghica simte pe spate bătăile zdravene de palme ale lui Bălăceanu, în nări parfumul vibrant de lavandă ambrată emanînd din părul lins pe tîmple, din barba şi mustaţa tăiate grijuliu. ;
    —      Ce dracu a făcut Negri ? întreabă peste capul prietenului pe Arăpilă prins în vîrtejul felicitărilor.
    —   Nu voia să candideze ţi-am spus.
    Are faţă de Costache un zvîcnet de mînie. Cine e el să refuze un tron ? Vechiul, afectuosul dispreţ se varsă în furie : „Cum îşi permite ?“ Spune :
    —   E o sfidare !
    Dar nimeni nu-1 aude.
    Cretzeanu, strîngîndu-i mîna cu un entuziasm luminos :
    —   Il cunoaşteţi pe colonelul Cuza ?
    —      O, da, îl cunosc. De la Paris (uite-1 scotocindu-se de franci în buzunarele pantalonilor cadrilaţi, în timp ce Alecsamdri şi Docan dansau în aşteptarea banilor), da, şi de la Iaşi, de pe vremea cînd ţineam cursuri la Academia mihăileană... locuiam împreună la Alcaz...
    Memoria lui Alexandrescu se deşteaptă :
    —      El e cel cu demisia din timpul divanurilor Ad-hoc, spune către masa vecină unde Herescu stă cu gura căscată.
    —      Hatmanul Moldovei, Domnul Moldovei! ţipă Oră-şanu năvălind în sală încredinţat că vestea el o aduce. Nimeni nu-i dă atenţie.
    Individul cu faţa ca o omletă strînge mîna lui Cretzeanu :
    —   Felicitări, poete!
    Cretzeanu rîde, se lasă îmbrăţişat, se uită la Alexan-drescu şi-şi împinge barbişonul înainte, zvîcnind din umăr :
    —   Cine e ăsta ?
 219
                                                            î
    Nimeni nu se sinchiseşte de el. Şi tipul/ profită să-i buzunărească pe toţi.
                              *
                              ♦   *
    încep să-şi adune gîndurile şi să cîntărească situaţia.
    Deci e Cuza, fostul pîrcălab de Galaţi, fostul favorit al lui Vogoride, cel ce i-a jucat festa aceea cu demisia publică, straşnică demisie, venită la timp pentru a-1 înfunda pe caimacam,.. Dar nu figura printre candidaţi... Ce s-a întâmplat cu Negri, Petrache Mavrogheni, Anastase Panu, Lascăr Catargiu, Lascăr Rosetti, Vasile Alecsandri ?
    Arăpilă murmură în urechea lui Ghica :
    —      E om de arme ! Se va împlini ceea ce promiteau moldovenii !
    —      Doamne ajută ! spune. Armata aceea nu are ce căuta la Focşani şi cu atît mai puţin în Valahia* Ar fi doar un bun prilej să se pomenească toţi cu ruso-turco-austriecii pe cap.
    Intr-o oră toţi vorbesc despre Cuza ca despre omul providenţial în care îşi puseseră nădejdile. Pare că el este alesul lor de multă vreme, că stătuse de strajă Convenţiei ca un leu înaripat.
    —      Colonelul unei iluzii! spune Gradowicz şi dă peste cap paharul de şampanie Bliquot.
                              *
                              ♦   *
    Cînd iese în stradă, Ghica dă peste urletele tinerilor „ultra“. Toţi par triumfători. Se izbesc unii de alţii, se bat pe umeri încrezători, se salută de departe cu o veselie buimacă. In faţa telegrafului lumea încă mai aşteaptă.
    Ce?
    Bolintineanu îi face semn din poarta ziarului său. A dus depeşa s-o culeagă. Cînd dă să traverseze strada îi taie drumul o trăsură mergînd la pas, trasă de un cal galben şi costeliv, avînd pe capră un birjar adormit. Co-
 220
pitele tropăie aritmie pe pavajul de lemn. Botul cu zăbala tocită stă aplecat mult în faţă gata-gata să rupă fire imaginare de iarbă. Pătura flendurită ce acoperă spatele cocîrjat al omului are franjuri lungi, putrede de umezeală. Deasupra ei se bălăngăne capul împodobit cu o căciulă ţuguiată, cînd la stînga, cînd la dreapta, ca un pendul bătrînesc care pare a cîntări un timp la fel de bătrinesc. Zgomotul străzii îl face să tresară. Birjarul ridică pleoapele grele, se ivesc doi ochi mici, albaştri, cu e limpezime rece. Privirea se aţinteşte. asupra drumului, scormone în el un sens nedesluşit, stă o clipă la pîndă suspendîndu-şi balansul şi se acoperă brusc, lăsînd lumea să se zbuciume mai departe, urmîndu-şi mersul leneş şi nepăsător. Bătrânul, adormit din nou, se lasă purtat de mîrţoaga lui mai departe, mai departe...
                      Capitolul XXII
    După Brăiloiu ce-şi tîra fălcile ca pe un fund obişnuit prea mult să stea pe scaun, a urmat Dimitrie Ghica, înaintind curtenitor şi superior, ca o adevărată beizadea, de parcă mergea la curve, apoi, plini de importanţă şi de suferinţa unei puteri efemere, caimacamii dezbinaţi, în şir indian şi după înălţime : Filipescu, Băleanu şi Mânu căruia îi lucea chelia ca o glazură de zahăr ars şi, imediat după ei, timid dar înflăcărat, fără a reprezenta vreun club sau vreo funcţie, Marin Serghiescu, purtîn-du-şi frumoasa voce în pieptu-i bombat, apoi Ion Ote-teleşanu, elegant, pomădat, „crai bătrîn“ şi eventual candidat, care plecase îndată ce apăruse delegaţia partidului naţional, tropotind pe scările de marmoră ale hotelului şi vîrînd în ochii tuturor cravatele tricolore înnodate la gît şi patrioticele lor intenţii neîndurătoare.
    Veniseră apoi ambasadorii familiei Ghica, doi din favoriţii fostului domn şi caimacam, înveşmîntaţi în orgoliul lor carnavalesc. Vorbeau în şoaptă şi clipeau des, cu un înţeles obscur, parcă în plictiseală şi în grabă ! Se vedea că nu-şi dau mare osteneală pentru un protocol mai mult propagandistic. Dacă n-ar fi urmat imediat Sion cu ale sale „versurele“ pentru „româncuţe tinerele — visuri de amoru, mişcîndu-şi vesel umerii solizi şi dezmierdîndu-şi cotleţii, ar fi rămas delegaţia moldoveana aflată în drum spre Constantinopol, în trecere prin Bucureşti, cu impresia că-n Valahia cauza politică a încîlcit viaţa de numai dracu o mai putea descurca. Dar el venise, stătuse şi plecase bucuros nevoie
222
mare, lăsind să se inţeleagă că istoria are laturile ei acceptabile, frivole, nu lipsite de consistenţă.
    Negri, prăbuşit pe otomana din mijlocul salonului, priveşte vîrfurile propriilor săi pantofi :
    —      Am şase picioare ! Nicule, am opt picioare ! .Ui-te-le cum se înmulţesc !
    —      Te laşi amăgit de aparenţe, şopteşte acesta bălăn-gănindu-şi capul. Micul zgomot din ceafă, scrîşnetul mărunt al vertebrelor cervicale îi face bine.
    —      Domnilor, nu vă pierdeţi firea, spune Mavrichi turnîndu-şi din sticla de Medoc. Se cuvine să fim mai puţin sensibili.
    Catargiu se uită la el strîmbîndu-şi gura batjocoritor :
    —      Ce ţi-e ? întreabă Mavrichi cu aerul că-i vine să rîdă, dar se abţine.
    —      Mă gîndesc cîte sacrificii eşti gata să faci pentru ţară !
    Cu paharul de Medoc în mînă, colonelul renunţă la hohotele proiectate şi zîmbeşte trist:
    —   Fii fără grijă ! O să tot fac !
    Negri nu se satură să-şi privească picioarele :
    —      S-ar cuveni mai degrabă să discutăm despre discursul bine simţit pe care ar trebui să-l susţin diseară. Respiră adînc, parcă luînd o hotărîre deosebit de grea. Voi vorbi despre solidaritate, frăţie, legi comune, apropiere, istorie îngemănată, dar nu despre Unire ! Doamne fereşte !
    —      Domnule Negri, în iarnă se vorbeşte foarte mult despre însămînţările de primăvară... Ce-ar fi să...
    —      Dă-mi şi mie din licoarea aia, cere Catargiu pentru a stăvili elanurile diplomatice ale colonelului.
    Şi sînt toţi cu paharele la gură cînd majordomul anunţă pe Ion Ghica.
    O nelinişte se instalează solid în salonul hotelului. Negri se ridică încet, cu braţele larg deschise.
    Va rămîne aşa o veşnicie. Şi e chiar bine să rămînă. Ce-nseamnă viaţa dacă nu-ţi lasă această amintire : gestul împietrit al unui prieten care te întîmpină surîzător, încrezător, făcîndu-te astfel culpabil de prea multă reticenţă.
 223
    —   Dragul şi nepreţuitul meu Ghica \
    Ghica intră cu mersul lui săltat, puţin adus în faţă, care la Constantinopol seamănă cu mersul unui om fidel.
    „Uite că am ajuns şi eu sentimental. Cine spunea că sînt mîhnit, dezgustat, enervat ? Eu ? Care eu ? Nici vorbă ! Gurile rele, gurile trăncănitoare, gurile depresive ! Uite că-i bine, uite că viaţa e destul de generoasă şi de confortabilă.“
    Frigul de afară l-a zgribulit, căldura molcomă dinăuntru îl destinde. Fără palton, fără căciulă, fără fular, fără mănuşi se simte uşor şi satisfăcut. îl strînge pe Negri în braţe şi i se umple inima de tandreţe. Salută pe ceilalţi cu o căldură surprinzătoare.
    —      Dragul meu Ghica, spune Negri aşezîndu-se pe otomană, din pricina patriotismului vostru mă dor picioarele, am început să văd dublu, triplu, quadruplu... Sînt ostenit de iubire de patrie...
    Face un semn prietenesc şi-i îndeamnă pe toţi să se aşeze. Un moment tac împreună, privindu-se de parcă ar trebui să-şi facă reciproc cîte o surpriză plăcută. Vîn-tul izbeşte uşa terasei şi perdeaua se clatină, se învolbură şi mîngîie aerul cu o mişcare bruscă, dar blajină.
    „îl iubesc pe Negri, îşi spune, dar cel mai adevărat lucru este că-1 privesc cu stupoare. Ca pe un lucru de preţ ajuns prin miracol în mîinile mele.“
    Focul trosneşte, protejează această proaspătă intimitate virilă, atît de stînjenită.
    —      Diseară avem un banchet, spune încet Nicu Ca-targiu şi Ghica se întoarce spre el vesel.
    —      O să vă îmbrăţişeze toate matracucile Bucureştiu-lui...
    Negri mormăie îngăduitor :
    —   Lasă, lasă...
    —      încă două zile ca astea şi mor strîngînd mîinile cu căldură tuturor, se plînge Catargiu. Nu văd decît mîini, nu simt decît uşoara sudoare din palmele valahe. Şi visez să mîngîi o plapumă.
    Mavrichi abia îşi poate stăpîni un căscat. „S-a terminat iluzia, tinereasca făgăduinţă“, spune Ghica micului
 224
pahar rubiniu ce i s-a pus în mînâu Şi nici măcar nu simte vreo amărăciune. Plimbă prin încăpere privirea lui somnolentă, nătîngă.
    —      Ce-ar fi să dispar de pe scena istoriei pentru o oră ? şopteşte moale Mavrichi.
    „Du-te, dragule, du-te, ce să vorbim cu dumneata ?“ încuviinţează zîmbitor beiul.
    —      Du-te, colonele, îl eliberează Catargiu, nu încerca să ne înduioşezi mai mult decît este necesar. Ne furi din mila pe care ne străduim s-o păstrăm pentru noi înşine.
    In încăpere răsună pintenii piţigăiaţi ai lui Mavrichi. Se înclină ca un mahomedan habotnic înspre răsărit şi iese tîrşindu-şi picioarele.
    —      Ei, Ghica, /nici nu ştii cît mă bucur că te văd aici, în Valahia, în Bucureşti... Sînt fericit că te-ai ho-tărît să vii.
    Ce bine ar fi dacă i s-ar plânge lui Negri. Are o poftă teribilă.
    —      Aş fi nepoliticos faţă de meritele societăţii valahe dacă n-aş mărturisi cît de dezamăgit sînt de ea. Mi s-au dat nenumărate dovezi de dragoste, mi s-a contestat dreptul de alegător şi de a fi ales, m-au forţat să-mi dau demisia din Samos, iar după aceea m-au lucrat în alegeri, ştii, mi-a lipsit un vot, un vot, dragul meu, ca să intru în Cameră... Toţi mă bănuiesc că lupt pentru domnie, mulţi se tem că-i aranjez la Constantinopol, la paşale...
    —      Păi e bine, e bine asta, dovedeşte cît de teamă le este de dumneata acestor strigoi, declară cu entuziasm silit Catargiu.
    —      E un bine peste măsură! Recunosc a mă fi onorat nespus frica lor, dar, pfină una-alta, nu prea am ce face pe aici...
    Negri se ridică în cele şase-opt picioare, se apropie de el cu minunata sa expresie pedagogică :
    —   Asta o spui într-o doară.
    —      O spun într-o doară pentru că este ceva foarte serios!
 225
    —      Frate Ghica, încet, încet vom scăpa de toate aceste năravuri. Depinde numai de noi.
    „Noi, noi, sigur, acelaşi noi de acum zece ani, aceiaşi noi de acum un secol!“ Il priveşte pe Negri pe sub pleoapele căzute.
    ___ M-am întors în ţară ca să-mi refac amărăciunea.
    Dar în această clipă nu se simte deloc mîhnit. Dimpotrivă, are o largă înţelegere pentru toate slăbiciunile umane, ca un înţelept desprins de lume şi de păcatele ei.
    —      Parcă n-am fi alta decît nişte unelte de care puterile se servesc, spune Negri şi împrăştie în jur un aer stătut. Nu mi-e greu să justific de ce austriecii şi turcii ne socotesc, chiar atunci cînd ni se hotărăşte soarta, cantităţi neglijabile ! Puterea obişnuinţei. Dar englezii ?
    Uimirea lui e fără margini şi nu mai rămîne decît să-i spună ca Mavros „englezii dumitale“ pentru ca plăcerea revederii să se topească.
    —      Ei să stăruie să se facă elecţiile în felul în care s-au făcut ? îşi continuă Negri nedumerirea. Marii oameni ai Angliei să piloteze prin fesurile de la Constan-tinopol mîrşăviile, corupţia, nelegiuirile, înspăimîntătoa-rea ticăloşie ? Iar Franţa ?
    —      In privinţa Franţei numai noi sîntem de vină, intervine Catargiu, noi şi nevoia noastră de mituri.
    —      Franţa ne-a costumat, a născocit pentru noi o nouă crinolină politică pentru a se ascunde nenorocirile aşa cum altădată regii ei născoceau malacoave ca să ascundă sarcinile fermecătoarelor lor amante.
    Urmează o tăcere plină de tristeţe. „Ne înmormîntăm
o  iluzie, uite cum păstrăm un moment de reculegere în amintirea defunctei noastre iubiri pentru Franţa!“ Ghica îşi sprijină cotul de marginea mesei şi-şi priveşte unghiile albe, subţiri.
    —      Sîntem la cheremul digestiei mai bune sau mai proaste a monarhilor şi a miniştrilor lor, nu-i aşa ? spune Negri. Dar ce-i de făcut ? Eu îmi spun ca Voltaire că trăim, în ciuda tuturor acestora şi cu toate acestea, în cea mai bună dintre lumile posibile. Eu îmi spun aşa şi mă consolez. Gîndesc că nu e bine să mor cu braţele
 226
încrucişate. Atît. Uite, am ieşit din sihăstrie şi umblu după mari fapte diplomaticeşti.
    Negri îşi clatină fruntea şi-şi freacă mecanic genunchiul. Un lemn trosneşte puternic în cămin şi toţi întorc capetele spre lumina pîlpîitoare şi roşie a focului.
    —      Şi tu, iubite, ce faci, ce vei face ? îl întreabă pe Ghica.
    —      încep să sper că demisia nu mi se va primi şi mă voi putea întoarce în Samos.
    —      în Samos ? Dacă vei face astfel n-am să ţi-o iert niciodată ! spune Negri.
    „Am uitat că asemenea lucruri nu i se spun lui Negri, ce m-a apucat ?“ încearcă să rîdă dînd-o pe glumă, dar nimeni nu se mai uită la el. Moş Costache şi-a luat rolul în serios şi, plimbîndu-se agitat între ferestre, îl beşteleşte :
    —      Aha, ai de gînd săi nu te ridic în iureşul acesta care s-a pornit, ai de gînd să rămîi un simplu prinţ, urmaş al lui Policrat... Am să vin acolo să te împodobesc cu o coroană de bumbac, cu o scufie de noapte ! Şi eu care atunci cînd mă uitam la drojdia aprinzătorilor de pipe atît de înfloritoare de la o vreme în ţările noastre mă reconfortam gîndind că pe aici vor fi şi oameni ca tine ! Tu veux croupir dans un îlot, cherchant â re-dresser Ies torts commis par Ies Ulysses et autres che-valiers de l’endroit ? Cela n’est pas juste !
    Trebuia să pară ruşinat, să lase nasul în pămînt, să spună că a glumit, altfel lecţia se prelungea pînă cînd Negri va trezi cu adevărat în el ruşinea şi dorinţa de a rămîne pe baricadele patriei şi nu prea avea chef deocamdată să se lase convins.
    —      Deci vrei să revii asupra demisiei. Iartă-mă, dar nu este demn de tine !
    —      Auzeam pe moldoveni că vor să vă numească în comisia de la Focşani, spune Catargiu încercînd să mute conversaţia şi adaugă leneş : Acolo se vor face legile ţării, Ghica!
    Se ridică şi se aşează între Negri şi fereastra care dă spre podul Mogoşoaiei. Se aud clopoţeii trăsurilor şi strigătele vînzătorilor ambulanţi, apoi o pocnitură de bici
 227
năpraznică şi un cal care nechează. „Nu, morala lui Ca-targiu este prea mult, nu sînt decît şcolarul năzdrăvan al lui Negri şi al nimănui altcuiva.“
    —       Trebuie să te îngrijeşti de o patrie pentru copiii tăi, şopteşte moş Costache şi-l prinde de braţ ca pe un porumbel beteag.
    —       Nu-mi găsesc întrebuinţare, geme şcolarul, dar n-are vreme să-şi joace rolul căci, împingîndu-1 pe cameristul ce intrase să-i anunţe, în salon năvăleşte Bălă-ceanu şi în urma lui, sobru, bărbos şi negru, Arăpilă.
    —   Vorbeaţi politică, domnilor, v-am prins !
                    Capitolul XXIII
    In timp ce se consumau saluturi între moldoveni şi noii veniţi, Ghica rămase puţin oropsit, tînjind după boscorodeala bătrînească a lui Negri. Din colţul ferestrei le surîde tuturor absent. „Tu crezi că Negri există ?“ îl întrebase Alecsandri proaspăt întors de pe frontul Cri-meei şi dăduse tot el din' cap neîncrezător. Se trîntise pe sofa şi mijindu-şi ochii rostise : „Negri e o părere !“ Stîmea în ei fraternitatea, ca un părinte sever, dar bun, în rîndurile haotice ale fiilor săi. Cît stătuseră împreună cu el şi Ralet la Constantinopol în iarna lui ’56, oraşul însuşi i se păruse altfel. Cum ? Mai simplu, mai accesibil, protejat de o peliculă subţire, care îi clarifica profilul pe un cer de azur pur. O peliculă care îi izola în faţa peisajului, îi aduna pe ei, europenii, creştinii, poftitorii de plăceri subtil intelectuale şi gustînd produsele Orientului ca pe nişte curiozităţi delicate. Banchetele lor
—   atît de sensibile şi livreşti — îi solidarizau : moldoveni, valahi şi francezi. Era un Constantinopol echilibrat, sănătos şi paşnic, pe care nu l-ar fi crezut posibil niciodată. Diplomaţii Stambulului îl dispreţuiau pe acest prea discret mesager al Moldovei din pricina seninătăţii lui. „îşi ratează cauza prin modestie !“ spunea lord Stradford, deşi se vedea că-1 respectă pe timidul boier provincial.
    îl urmăreşte pe Negri cum îşi tîrăşte picioarele cău-tînd să nu rămînă nimănui dator cu o îmbrăţişare, cu un cuvînt cald. „Uite că-1 iubesc, pe onoarea mea că-1 iubesc !“ Simţea pentru el o prietenie atît de raţională încît părea o obligaţie, un fel de învestitură necesară în ordinea morală a lumii, o prietenie amestecată totuşi
 229
cu stupoare. In prezenta lui trăia o emulaţie juvenilă — voia să arate partea lui cea bună, profundă, s-o verifice pînă la epuizare, cu fervoarea unui adolescent cuprins de dorinţa de a fi desăvîrşit. „Ha! Doamne ! Desăvîrşit ! Desăvîrşit! Ce oroare! Ce oroare de abecedar, de minte pirimitivă ! Desăvîrşit! Nu vreau decit să fiu util şi asta cere puţină imperfecţiune în favoarea strategiei, mult stil în detrimentul sincerităţii şi o supleţe de comportament aproape hisitrionică, vecină cu nebunia. Nu, de fapt n-am nici un chef să fiu desăvîrşit, pentru că pierdem şi, pderzînd noi, pierde cauza noastră ! Să-l lăsăm pe Negri să fie desăvîrşit. E mai comod !“
    Dar gesturile de primire se terminaseră şi tocmai Negri îl privea interogativ, cu vesela lui mîhnire şi cu o încredere retractilă, în semn că prietenia lui nu este necondiţionată. Spre deosebire de cea a lui Bălăceanu. Acesta îl plăcea puţin cinic, puţin prea rece. „Negri ne tratează cu o exigenţă pflină de consideraţie şi nu ne acceptă decît înălţaţi pe vîrfuri!“ îi spusese lui Alecsandri.
    Costache se apropie de el, îl bate pe umeri şi-l arată celorlalţi.
    —       Afurisită Convenţie, spune. Ne-a azvîrlit pe amîn-doi afară din Cameră. Şi ţi-am spus să şterpeleşti şi pentru mine de la samioţi nişte milioane, să-mi pui şi mie ceva deoparte oa să-mi slujească de drepturi politice.
    —       Nu păreţi din cale afară de amărît, intervine Ca-targiu.
    —       Ce gesturi sublime faceţi, domnule Negri, fără să vă gîndiţi la consecinţe, se vîră Bălăceanu care dansează pe tălpile ghetelor lui fine, uşoare, dintr-o piele moale.
    Ghica retează aerul cu mîna ca un dirijor care dă semnalul de începere al spectacolului.
    —       Voiai să se ridice Mihail Sturza şi să mă elimine pentru că nu am venitul prescris de Conveniţie ? se indignează Negri. Sfatul împăraţilor a hotărît ca banii să fie un merit. Eu plec capul înaintea pravilei. N-am putut să-mi prad ţara sau s-o vînd şi bani n-am.
    —       A făcut foarte bine, a demonstrat astfel că liberala Convenţie e un compromis neaplicabil şi chiar nociv, căci elimină de la guvernare pe oamenii oneşti.
 230
    Arăpilă s-a aşezat pe un fotoliu, ţeapăn, cu redingota îmbumbată şi eşarfa prinsă în ac în aşa fel încit în cutele ei să se reverse barba mare, neagră şi solemnă. Insă Bălăceanu e dezlănţuit.
    —      Te ridici dumneata, om onest şi care ai lucrat pentru binele ţării, ca să se aşeze cine ? Cine ? Vă întreb, cine ? Vreun ramolit cu moşii agonisite cu lăcomie şi fără scrupule! Cînd toată lumea vă voia în adunare, dumneavoastră vă faceţi scrupule şi refuzaţi o „onoare ilegală“ !
    Dintre ferestre, Ghica începe să rîdă :
    —      E clar, o să discutăm despre ce vrea el. Il arată pe Bălăceanu cu palma deschisă. Vom fi obligaţi să-l credem cinic, pragmatic şi din cale afară de abil!
    —      Intr-adevăr, nu aveţi nici o scăpare, încuviinţează acesta.
    —      Dacă vrem să introducem un regim democratic şi constituţional trebuie ca noi, cei dintîi, să-l respectăm, spune Negri greoi şi reîncepe să-şi frece mecanic genunchiul.
    —      Mă tem că de principialitatea dumneavoastră vor profita sperjurii şi atunci ar fi mai bună o tiranie luminată decît o democraţie la îndemina lichelelor.
    Vocea lui Bălăceanu este scîrţîită, voce de clarinet.
    —      Adesea, dragul meu, principiile noastre se găsesc în conflict cu interesele noastre, murmură Negri. Abia în asemenea ocazii îţi verifici nobleţea.
    —      Paracelsus zice că binele este răul denaturat, intervine Ghica şi întoarce capul să nu-1 vadă pe blîndul prieten.
    —   Extraordinar, trebuie să-mi notez asta...
    —      E aprig, rîde Negri adresîndu-se lui Ghica peste umăr.
    —      Prea pătimaş! Din perspectiva lui, lumea e cam agasantă fiind deosebit de lentă. îi tot bate din picior pentru a-i grăbi mersul ca un profesor de dans nemulţumit de lipsa de graţie a elevilor săi, spune ţinîndu-1 pe Bălăceanu sub observaţie. Are şi o să tot aibe necazuri ! Ca să fiu sincer cred că o să şi le caute cu luminarea. E genul acela nefericit de om care nu poate trăi decît în conflict. Fie binecuvîntat! Conflicte sînt destule !
 231
    Bălăceanu rîde de portretul lui, arată chiar o oarecare emoţie după felul cum învîrte în mînă paharul fără să se mai agite prin încăpere. Fîstîcit, revine cu bruscheţe :
    —   Aveţi prea multe scrupule, domnule Negri.
    —   Ai vrea să n-am ?
    Se aude un hohot înfundat. Catargiu înfulecă saleu-rile şi cornuleţele cu susan. Negri fără scrupule i se pare ca o pasăre fără pene. O spune cu gura plină, continuînd să înfulece.
    —      Aş vrea să vă adaptaţi realităţii, emite dezinvolt Bălăceanu. Şi-a reînceput dansul printre scaune şi canapele.
    Golescu îşi schimbă piciorul, dreptul peste stîngul. Aruncă priviri tandre către fiecare exprimîndu-şi astfel
o bucurie împietrită, rigidă.
    —      Oh, n-ai dreptate, sînt un realist, văd foarte bine totul, dar nu vreau să cad în eroarea de a mă adapta. Ce s-ar face ţara asta dacă toată lumea s-ar adapta la moravurile unei clici dezgustătoare ? Am mîndria mea de inadaptabil! Visul meu este să dovedesc că se poate trăi păstrîndu-te curat.
    —   Faceţi operă pedagogică ?
    —      De ce nu ? sare Ghica, zîmbind de parcă abia acum ajunseseră la partea cea mai subtilă a conversaţiei. E momentul.
    Pentru o clipă nu se aude decît ronţăitul lui Catargiu. Apoi Bălăceanu îşi reia atacul visător şi împiedicat. E o oarecare nuitină deja în pledoaria lui.
    —      Adineauri aţi spus că „afurisita de Convenţie“ ne-a înlăturat din Cameră; ea, mai exact spus, v-a înlăturat pe amîndoi de la domnie.
    Acesta este un adevăr care încarcă atmosfera de nelinişte. Ghica îşi priveşte lung vîrful pantofilor.
    —      Am scăpat eu de holeră şi să nu scap de... spune Negri.
    —      Ca pretendent la tronul Valahiei aş fi avut un vot asigurat, vorbeşte lent Ghica». Unicul dealtfel.
    Il arată pe Bălăceanu cu o mişcare coregrafică a braţului. Dar acesta se simte avîntat şi inspirat:
 232
    —       Vă imaginalţi o secundă Moldova cu Negri şi Va-lahia cu Ghica? Hai, închideţi ochii şi gîndiţi-vă la asta.
    —       Domnule Bălăceanu, îmi cereai adineori să fiu realist!
    Ideea de a visa la o atare istorie pare a-i amuza deodată pe toţi, chiar şi pe sobrul Arăpilă. In salon îşi fac apariţia trei camerieri ai hotelului care aprind luminările. Livrelele aurite alunecă de la un şfeşnic la altul, de la candelabru la girandolele din dreptul căminului. Cei trei soldaţi de plumb dispar de pe masa de joc, împinşi de un resort ascuns. Au lăsat în urmă o lumină aurită şi o senzaţie de înviorare.
    Golescu, privind fix uşa care se închide, spune primul:
    —       Povestiţi-ne cum aţi ajuns să-l alegeţi pe Cuza. Nouă încă nu ne-a trecut mirarea.
    —       Chiar aşa, intervine Ghica, eu îl ţineam drept un fluşturatec cu iedi înalte şi atît.
    Negri tace, lăsînd să curgă între ei aşteptarea, apoi îşi împinge picioarele sub măsuţa de fumat, îşi reazemă capul de speteaza otomanei şi spune cu ochii pe gravura din dreptul căminului :
    —       Cuza! Cuza este genul acela căruia funcţia îi creează organul.
    Cîntărea atît de exact cuvintele încît ceilalţi nu clinteau, nu respirau :
    —       Sînt încredinţat că va fi omul necesar acestor împrejurări, destul de prudent pentru a nu periclita ţara, destul de îndrăzneţ pentru a o cuceri, destul de emoţionat de propriul său destin ca să vrea să nu dezamăgească...
    —       Şi destul de stupefiat de el pentru a nu rîvni să dicteze ? întreabă grav Golescu.
    —       A ajuns la putere atît de lipsit de ambiţii încît va avea. ambiţia de a ne dovedi că alegerea a fost excepţională.
    Bălăceanu dîntă :
    —   „El nu-i cum prevestea juneţea lui...“
    —       Mi-a plăcut că s-a declarat doar depozitarul puterii, fiind gata oricînd să o treacă unui principe străin pentru a se împlini dorinţele Divanurilor, şopteşte Ghica
 233
în barbă şi iar are privirea aceea a lui nătîngă, cu pleoapele căzute şi expresia opacă. Lumea e sus pe o rampă înaltă, luminată feeric, iar el în stal o pândeşte.
    Numai mai tînărul Bălăceanu rămîne pe poziţiile suspiciunii.
    —      Credeţi, deci, că în elegantul curtezan al damelor ieşene vom vedea născîndu-se un prinţ exemplar; un Henric al V-lea smuls din braţele lui Falstaff va cuceri Azincourt-ul ?
    Golescu pare că doarme în propria lui solemnitate. „Nu mai are umor ?“
    —      Cum s-a ajuns la el ? întreabă Ghica. Vreau, de fapt, să aflu cum nu a fost ales Negri.
    —      Ah, au fost cîteva zile de coşmar, susură aproape căscînd de plictiseală Catargiu care probabil mai povestise întîmplările de cîteva zeci de ori pînă acum.
    —      După cum ştiţi am ieşit destul de bine din alegeri, spune Negri tot frecîndu-şi genunchiul reumatic. I-a căzut capul în piept de oboseală, dar prezenţa lui Ghica încă îl bucură. Mai mult acestuia îi vorbeşte, însă abia atunci partidul naţional s-a văzut înaintea problemei insurmontabile : alegerea candidatului unic. Să vezi, frate, şi să nu crezi, din toate părţile apăreau vanităţi uimitoare. Aveam la un moment dat atîţi candidaţi cîţi deputaţi ! Nu, nu exagerez deloc. Se cam dusese dracului solidaritatea noastră. Kogălniceanu ştiindu-şi ambiţiile deşarte l-a secondat furios pe Mavrogheni, Lascăr Catargiu venea cu o ceată de boieri viguroşi, Alecşandri avea un partid redus, dar bine organizat, Lascăr Rosetti voia fără spor, Vasile Struzda mai mult cocheta. Pe Panu au încercat să-l cumpere „strigoii“, dar spre onoarea lui a refuzat, Epureanu spunea tuturor că votează pentru mine fiindcă voi abdica şi atunci el sau Rosetti vor avea mari şanse ! Erau mulţi care doreau principe străin, însă sub presiunea pretendenţilor autohtoni s-au hotărît să prezinte înainte de alegere proiectul de Unire, pe care Kogălniceanu l-a citit în Adunare, cerînd viitorului Domn să lucreze pentru o dinastie europeană.
    —      Şi tocmai Cuza, îl întrerupe Catargiu, nu se înscrisese printre virtualii domnitorii... Ca să vezi istorie !
 234
    —      Totuşi, doar cîţiva aveau oarecare şanse : Alec-sandri, Mavrogheni, tu, i se adresează Golescu lui Negri şi-şi mîngîie barba strălucitoare în lumina spermanţetei, apoi Panu, Lascăr Catargiu, Lascăr Rosetti...
    —      Am hotărît ca loc de întîlnire pentru reuniunile noastre pregătitoare apartamentul lui Ralet, sărmanul, fie-i ţărîna uşoară, că şi după moarte ne-a fost aproape ! Cabinetul lui de la muzeul de istorie naturală, ceea ce a făcut să ni se dea numele de gruparea de la Elefant căci în anticamera lui este un uriaş schelet al animalului în cauză.
    Negri tace o vreme lăsînd să se audă în cameră focul trosnind în cămin şi clopoţeii trăsurilor de afară. Se trage spre Ghica şi se reazemă cu palma de braţul lui.
    —      După moartea lui Bălcescu, a lui Ralet m-a durut cel mai tare.
    Ceilalţi parcă aşteaptă de la Catargiu reluarea povestirii căci Negri pare izolat cu Ghica în amintiri. Şi el se şi avîntă, bine hrănit cu saleuri şi cornuleţe cu susan :
    —      Alecsandri a cedat primul în favoarea lui Negri şi i s-au alăturat Vasile Sturdza, Kogălniceanu, şi chiar Mavrogheni, doar Lascăr, văru-meu, se opunea.
    —      Zicea că nu votează pentru cineva care, ajuns domn, îi va lua moşiile, intervine Negri.
    Nu e abătut, nu e trist, nu e resemnat, e simplu şi desăvîrşit cînd spune asta.
    —      S-au certat pînă cînd Kogălniceanu a plecat ru-gîndu-1 pe Beldiman să treacă pe la el cînd se hotărăsc toate, să semneze şi el hîrtia. Trebuia să mergem toţi pe un singur candidat pentru a-i contracara pe Sturdza, tată şi fiu. După Kogălniceanu au mai vrut să plece şi alţii, dar era în ajun de alegeri şi Lascăr Rosetti pur şi simplu ne-a încuiat acolo. Atunci...
    —      Ei, atunci, nu are răbdare Bălăceanu, atunci s-a petrecut minunea, faptul nebunesc, unul din acelea care nu tulbură numai viaţa unui om, dar a unei nalţii întregi, atunci...
    îi lasă totuşi lui Negri plăcerea de a relata „faptul nebunesc“, ride, chicoteşte, savurează întîmplarea.
 235
    —      Atunci a apărut din colţul lui, modest, şters, cumsecade, cine? Vreun bătrîn înţelept? Nu. Pisoski, Moş Pisoi! Şi l-a propus pe Cuza.
    —  Cuza era acolo ?
    —  Nu era la teatru.
    Catargiu îşi învîrte pe deget un lanţ subţire de ar- _ gint. In pumn ţine strîns ceasul minuscul. Atmosfera e destinsă şi vocea rece a lui Ghica răsună brutal:
    —  Şi cum au mers voturile ?
    Bălăceanu îndulceşte tonul:
    —  E un moment al minunilor politice ?
    —      „Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face“, răspunde Golescu imitînd vocea lui Alexandrescu.
    —      La primul scrutin am ieşit Mavrogheni, Cuza şi eu, la al doilea a căzut Mavrogheni, şi la ultimul eu. Au trecut toţi de partea lui Cuza din raţiuni lesne de înţeles...
    —      Pentru că nu este ales nici omul cel mai talentat, nici cel care are cel mai mare prestigiu, nici cel care a dovedit abnegaţie, nici cel pe care toată lumea îl socoteşte hărăzit pentru asta, nici cel mai popular, ci...
    —      Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte.
    Catargiu rîde şi-şi mai toarnă în pahar din sticla de Medoc.
    —      Cuza s-a nimerit bine... spune Negri cu o seriozitate leneşă. Se vede că nu are chef să intre în detalii.
    —      Evident, nu; s-a pronunţat niciodată în problema rurală, ţipă Bălăceanu. Iar are vocea aceea de clarinet şi toţi lasă capetele în jos, resemnaţi. Acesta e nodul afacerii, continuă el, v-am spus, v-am scris cînd am auzit de discursul dumneavoastră din Divan acum doi ani — mişcare greşită !
    I      se adresează lui Negri, dar îl priveşte pe Ghica de parcă în faţa lui ar da un examen.
    —      Să ceri împroprietărirea atunci era o sinucidere curată! conchide. Pînă şi Brătianu s-a abţinut de la aşa ceva!
 236
    Negri se uită la el îngheţat.
    —      Nu, categoric, nu "sînt politicianul abil de care depinde viitorul ţării.
    Bălăceanu tace vinovat, totuşi are un gest dispreţuir tor al umerilor care îl amuză pe Ghica.
    —      Alecsandri mi-a spus că sîriteţi omul qui est destiné par la Providence à concilier tous les partis... Şi văd că mai mult le-aţi dezbinat.
    —      Dragă Bălăcene, intervine Golescu, îmi amintesc ce-mi spunea Wefik-paşa : Alah e mare, dar are prea mulţi profeţi! Fiecare din noi poate greşi îrt previziunile sale avînd perfectă dreptate.
    Ghica schimbă vorba :
    —  Şi au semnat toţi pentru Cuza ?
    —      Da, toţi, .îi răspunde Negri. Beldiman s-al dus la Kogălniceanu şi l-a sculat din somn. In halat şi papuci, divinul orator şi-a căutat ochelarii şi l-a întrebat : Cine ? şi Beldimarn a pus mîna pe locul unde era numele de pe hîrtie şi i-a zis : Ghici ? şi el n-a mai întrebat decît atît : Mihail Strudza ? Nu ! Grigore Sturdza ? Nuuuu ! Dă-mi să iscălesc, a zis. Apoi s-a uitat şi a rămas uluit.
    —      Asta nu l-a împiedicat să ţină un foarte frumos discurs după ce a fost ales Cuza, unul din acelea care se ţin minte o viaţă, îl asigură Gatargiu care doarme în fotoliu cu paharul în mînă şi vorbeşte doar de ruşinea propriei sale somnolenţe.
    —      „Alexandru Ioan I, domn stăpînitor al ţării Moldovei“... Cred că Mitropolitul Sofronie nu avea lacrimi în ochi cînd a rostit asemenea cuvinte, spune Bălăceanu dansînd pe covorul albastru al salonului.
    Ghica îşi vîntură puţin privirea pe sub pleoapele lăsate şi graseiază uşor :
    —      Dar cum de a ieşit în unanimitate le prince régnant ?
    —      Grigoire Sturdza a fost eliminat din joc ¡pentru că
i s-a respins candidatura pe motiv că este funcţionar al turcilor — Alecsandri se pare că a vorbit excepţional, eu n-am fost la acea şedinţă, toţi partizanii lui au trecut de partea noastră, iar Mihail Sturdza s-a trezit cu o minoritate, quelques vieux vampires, care aflînd numele
 237
candidatului nostru au renunţat să-l mai susţină. A cheltuit bietul om o groază de bani degeaba !
    ■— Pe aici a circulat zvonul că era să facă de două ori apoplexie!
    —                gfodeşti bine, Cuza a învins fără să vrea să învingă şi doar pentru că nu are un program politic, social...
    —      Are însă unul naţional: Unirea! spune Negri cu o emfază severă.
    —      Voi nu vă îmbătaţi cu apă rece ? întreabă Ghica eu o circumspecţie care pare tuturor deplasată. îşi trage picioarele sub scaun şi aşteaptă. Ceilalţi se contaminează încet.
    Bălăceanu se dezmeticeşte. Are pe chip un fel de satisfacţie dezinvoltă şi zeflemitoare :
    —      Sînt gata să cred că aţi făcut cea mai bună alegere. Problema e acum ce program îşi va face Cuza şi cu ce fel de oameni se va înconjura.
    Toată lumea respiră uşurată. E o relaxare de circumstanţă, dar e relaxare, şi de mult n-au mai simţit-o. De vreo trei minute.
    —      C5te va zile a fost un entuziasm general, spune Negri ca să spună ceva. A trebuit să joc Hora Unirii de douăsprezece ori.
    Se uită la picioarele lui obosite.
    —   Vai de noi!
    —   Şi acum ? întreabă Golescu.
    —      Acum ? face Negri recăpătîndu-şi umorul, umorul acela care îi binedispune pe Ghica pînă la gesturi ridicole, de adolescent capricios. Acum au început neînţelegerile !
    Ghica se strîmbă:
    —   Deja ?ţ Cîtă grabă !
    —      Oh, nu prea e de rîs, dragul meu, spune Negri zîmbind totuşi, dar realitatea are adesea partea ei comică şi tragică în acelaşi timp. Cuza l-a chemat pe Panu, rămîne între noi ceea ce vă spun, să formeze un guvern. Şi-a cîştigat o mare popularitate în timpul căimăcămiei... Panu a pretins însă ca domnul să plece cu armata şi
 238
guvernul lui în Valahia să facă Unirea! Şi Cuza n-a voit. Nu era deloc prudent. Victor Place l-a deconseiat. Şi aşa turcii ne-au ameninţat că anulează alegerile; dacă se încalcă astfel Convenţia au motive să intre în ţară. Caimacamii de aici ar fi reclamat violarea teritoriului etc. etc. Panu a fost decepţionat şi cu el cei cîţiva care mergeau pe măsuri radicale. Nu, nu era prudent! A, dar l-a chemat şd pe Kogălniceanu oare a pretins aceleaşi măsuri radicale...
    —      Şi nu era prudent, îl întrerupe Bălăceanu piruetând în dreptul căminului în dansul lui neîntrerupt prin salon.
    —      Era prematur! răspunde Negri. Este încă prematur pînă nu se rezolvă problema Unirii.
    —   L-a găsit .pe Vasile Sturdza, intervine Catargiu.
    —   Dar nu este un guvern rezistent.
    Negri nu-şi ascunde dezamăgirea, ceea ce-1 face pe Ghica să zîmbească. Se apleacă spre Catargiu spre a atenua şocul:
    —      Şi totuşi, pentru Unire ce credeţi că este prudent ? Aia nu, aia nu...
    —      Ce se face bine, se face destul de repede, citează Negri parcă ignorînd de la cine venea întrebarea.
    —   Convenţia ne-a frustrat, spune Catargiu.
    —      Oricum Cuza nu putea fi dispus să piardă domnia în apele Milcovului... conchide cu brutalitate Bălăceanu.
    Ghica se uită la Negri cu o curiozitate făţarnică. Pentru a-1 izbăvi se ridică, înalţă mîna dreaptă înspre candelabrul pîlpKitor şi recită :
    —   „Fraţilor simpatrioţi, ce facem ca nişte morţi ?“
    Se apropie mult de Negri şi-l bate pe umăr. Deodată
devine calm, tandru, împăcat şi-i zîmbeşte ridicînd din umeri.
    —      Un subterfugiu există, spune acesta. Eu garantez pentru Cuza, pentru politica lui naţională, pentru dorinţa lui de a salva autonomia ţării...
    Bălăceanu este primul care reacţionează :
    —   Adică ?
    —      Adunarea valahă să-l aleagă toti pe Cuza, spune Negri.
 239
    „Iată realismul moldovenilor, îndrăzneala lor !“ Ghica se propteşte de canatul unei ferestre şi, fixîndu-1 pe Negri pe sub pleoapele căzute, mormăie :
    —   Imposibil!
    —       Va avea umeri atît de largi ? întreabă repezit Bă-lăceanu.
    —       Nu-i vorba de el, atrage atenţia cu un deget ridicat Ghica. Să zicem că i-ar avea... nişte umeri cît oiştea carului, dar cum va putea vota Adunarea valahă pe Cuza ?
    Toţi îi privesc tăcuţi.
    —       Să-i luăm pe rînd. Dacă liberalii, şi arată cu coada ochiului spre Golescu bătînd de fapt în rubedeniile sale liberale, sînt capabili să' cedeze pe Niculae Golescu, din patriotism; dacă ghiculeştii îl leapădă pe deja lepădatul de Dumnezeu Alexandru, de voie, de nevoie, dacă Ioan Cantacuzino va fi dispus să sacrifice ceea ce nu va avea niciodată, dacă, subliniez, dacă toate astea sînt posibile, să-i vezi pe cei treizeci şi cindi sau şi şase de bibeschişti şi pe cei treisprezece-şaisprezece ştirbeişti oferindu-şi voturile lui Cuza mi se pare imposibil. Cine i-ar putea determina să o facă ?
    —   Bibescu sau Ştirbey ? întreabă Negri.
    —       O, nu, scumpe domnule Negri, se avîntă Bălăceanu, Castor şi Pollux ţin prea mult la domnie ca să facă gesturi patriotice.
    —       Bibescu şi Ştirbey îşi ţin mînăstirile de mucava în braţe. Mustaţa le străluceşte de prea multă pomadă şi epoleţii aurii îşi scutură vesel franjurile. Dar mănăstirile n-au turlă, n-au cruce, n-au clopotniţă, în creştetul lor străluceşte un dinar, spune Ghica şi ceilalţi se am’iză sorbind din pahare.
    —       Sînt din aceeaşi simpatică familie de spirite cu Mihail Sturdza şi fiul său Grigorie, precizează contaminat de verva celorlalţi Arăpilă.
    —       Acela a votat în cele din urmă pentru Cuza, spune Catargiu ridicîndu-şi circumflexe sprîncenele.
    —   Cînd ou mai ai de ales. Dar aceştia au.
    Ghica dă din cap.
    —       Nu, asta e o aluzie pură, să nu luăm dorinţele drept realitate. Nimic nu-i poate convinge pe Bibescu şi pe
 240
Ştirbey ca, avînd în mînă o Cameră conservatoare, favorabilă, să nu tragă de domnie cu tot sufletul lor blestemat. După părerea mea singura soluţie aici este găsirea unei candidaturi de compromis care, coalizîndu-i pe liberali şi pe ghiculeşti, lucru aproape făcut, să mai adauge şi cîţiva din partizanii ăstora doi, o candidatură care să le garanteze un regim de oportunitate. Să zicem Al. I. Filipescu sau chiar Ioan Cantacuzino...
    —      Da, şi eu sînt partizanul unui realism electoral... precizează cu zel Bălăceanu.
    —      Şi dacă se va obţine anularea alegerilor de aici ? întreabă Catargiu.
    —      Altă problemă imposibilă, răspunde Colescu. Franţa n-o vrea, Anglia n-o vrea, Austria nici atît, Turcia...
    —      Se poate- pronunţa anularea în numele minorităţii Camerei.
    —      Asta ce mai e ? întreabă Ghica aşezîndu-se pe fotoliul de unde poate privi flăcările jucăuşe ale focului.
    —      Hm, asta ar fi un fel de revoluţie, dacă aţi auzit cumva de aşa ceva, stimabile domn Ghica, face Bălăceanu întorcîndu-se pe călcîie în faţa lui.
    —      Ferească Dumnezeu ! spune Ghica simţind şi el panica generală. Vede Bucureştiul în flăcări, aude urletele femeilor, clopotele bisericilor, îi flutură dinainte mantiile albe, cavalereşti şi sumanele murdare pline de un patetism îndărătnic. Rămîne un timp pe aceste imagini inventate şi, cînd ele încep să se şteargă, revine în salonul de la Hugues, fără plăcere, ca la o corvoadă,
    —   Şi dacă se anulează ?
    —      Se fac alegeri sub o căimăcămie mai bună. Nişte alegeri care să garanteze victoria partizanilor lui Cuza. Să zicem căimăcămia domnului Ghica, spune Catargiu de parcă l-ar şi investi vesel şi nepăsător în acea clipă.
    Ghica tresare :
    —      Zău ? Rîde fără să pară jignit deşi e atins în ambiţiile sale cele mai intime. Şi cine m-ar numi ? Ideea că ar fi caimacam şi ar lupta din răsputeri pentru un Cuza îl înveseleşte. Dar Negri este de faţă şi nu are chef să facă impresie proastă. Devine înţelept: Atunci cînd se ca(ută o soluţie, trebuie aleasă cea mai simplă
241
şi cea mai practică, nu cea mai fantezistă. Se poate face un singur lucru : formarea unei comisii care să invalideze mandatele unor deputaţi, eliminînd astfel cîţiva conservatori pentru a echilibra voturile... Atît. Este oare de ajuns ?
    —      Bibescu a declarat că Mariţica lui nu se va întoarce în Bucureşti decît ca doamnă a ţării... spune îmbufnat Golescu şi tuşeşte solemn în batistă.
    —      Ştirbey are oamenii lui la Paris şi la Viena, oameni care promit multe...
    Negri păstrează o pauză rece şi se hotărăşte să se înalţe în abstracţii pentru a calma spiritele.
    —      Mă întreb cum încap într-0 singură naţie atîtea suflete contradictorii ? Cînd te uiţi în jur vezi toată umanitatea şi nu sîntem decît un popor mic, abia ieşit din feudalitate. Cum pot apărea din poporul acesta curat asemenea oameni ?
    —      Domnule Negri, defectul dumitale este că fetişizezi poporul. Poporul este o mică parte din umanitate şi nu văd de ce n-ar conţine, ca o lingură din apa mării, toate substanţele conţinute de marea însăşi... spune Bălăceanu.
    îşi scutură în grabă o scamă de pe redingota gri, subţire. Ridică semeţ capul şi rosteşte fără să-şi ia ochii de pe acoperişul clădirii vecine, conturat vag în întunericul de afară :
    —      Calităţile unui popor le pun în evidenţă istoria lui, felul cum răspunde evenimentelor, felul cum intră în conflict cu propriul lui destin, cum se apără şi cum rezistă. Românii s-au bătut cîteva sute de ani pentru libertatea lor, dar au obosit şi, treptat, s-au adaptat. Adaptarea asta ne-a costat mai mult decît credeam...
    —      Nu, nu, spune Negri rezemîndu-şi capul de tapiseria de mătase a otomanei şi întinzîndu-şi picioarele pînă aproape de focul ce arde cu sclntei moi în cămin. Drama acestei felii de umanitate este că i s-a inoculat de o sută de ani şi mai bine mentalitatea fanariotă. In atîţia ani, cînd cel viclean cîştiga, cînd munca nu era răsplătită, dar lăcomia da, cînd oricine fura avea şanse să se înalţe, cînd cel care minţea era încurajat şi cel care lingea mina stăpînilor era promovat, cînd sperjurul era monetă
 242
curentă, cînd laşitatea devenise un mod de a supravieţui, iar duplicitatea o a doua natură, cum să nu se nască intriganţi, pramatii, vanitoşi fără scrupule, isteţi cinici, hră-pitori fără ruşine, nulităţi împănate cu lauri, profitori de putere care îşi vînd neamul pentru 3 o obţine şi a o păstra ? Ils veulent opprimer et anéantir ce pays qui nous donne du pain.
    „Oh, Doamne, gîndeşte Ghica, cit de desăvîrşit este ! “ Vede pe sub pleoapele lăsate ghetele lui Negri întinse spre foc, două ghete mari, cam uzate, cu tighele fine, dar cu şireturi de mîntuială. Şi parcă îi vorbeşte numai lui :
    —       Nu dispreţuiesc societatea noastră, dar o plîng. Şi îţi repet, sînt ferm convins că stricarea ei este opera fanarioţilor. Ea v£ deveni mai bună. Simt cum evenimentele ultimilor ani au scos la iveală sentimente profunde şi au creat o solidaritate...
    —   ...şi pe toţi ambiţioşii, lacomii, ariviştii...
    —   ...care va modifica moravurile.
    —       Crezi dumneata, domnule Negri, asta ? Eşti convins că se vor schimba moravurile în Principatele unite ? întreabă necruţător şi ceremonios Bălăceanu. Nu poţi ii atît de naiv ! Dar dacă eşti, îţi spun eu ce se va întimpla. Laşii din Moldova se vor uni cu laşii din Valahia, canaliile din Ţara românească cu cele din târgurile lui Ştefan cel Mare, şnapanii de dincolo de Milcov cu şnapanii de dincoace de Milcov şi aşa mai departe, căci ăştia sînt ca sectanţii, se caută, se într-ajutorează, se sprijină ! Iar poporul se va trezi din entuziasm într-o Românie unită şi plină de lichele.
    —       Atunci de ce participi la politică, dacă nu crezi în ea ?
    —       N-am spus asta. O Românie unită va înlesni ridicarea multor saltimbanci, dqr va intra cu ei cu tot pe calea modernizării necesare. Vom intra în Europa, tîrîn-du-i de cozile fracului pe marţafoi, vom exista în lume ca naţie şi vrînd-nevrînd se va ridica şi nivelul oamenilor de jos. Şi aş mai vrea ca măcar cîţiva ani să menţinem la putere nişte oameni capabili, pînă se vor infiltra ma-melucii să apucăm să ridicăm puţin ţara, s-o scoatem din
243
amorţeală şi să ieşim din provincialismul acesta dezgustător, care îmi jigneşte demnitatea de om.
    Negri îl privea pe sub pleoapele adormite. Numai Ghica putea înţelege ce gîndea „bătrînul de la Mînjina“ pornit spre Constantinopol, omul care îşi permitea să arunce la o parte un tron din vanitate şi eleganţă. „Bă-lăceanu este profund jignit că e român, şi vrea să ridice ţara pentru a nu fi umilit la Paris. Aşa judecă Negri. Dar este şi asta o raţiune politică, este, este, bunul meu prieten ! Să nu dispreţuim vanităţile meschine ! Adunate, fac orgoliul naţional! Dacă Bălăceanu vrea să pună osul la treabă pentru ca ajuns la Paris să arunce primului om numele României în nas, ca pe o carte de vizită, ca pe un premiu, ce ? e rău ?“
                                  *
                              ♦  *
    Negri rămîne singur în salonul somptuos al hotelului. Fixează îndelung scena de vînătoare pe care o reprezintă gravura atîrnată pe peretele din dreptul uşii de la intrare.
    In mijlocul unei ape înconjurate de stufăriş şi luncă, o barcă îi poartă, pe vînători. Barca intră în cadru din stînga, împinsă fără efort de un lopătar. Patru cîin* înoată după cerbii prinşi între valuri şi vegetaţie, înconjuraţi de gonaci şi împiedicaţi să înainteze de propriile lor coarne. E o gravură absurdă şi descoperă cu bucurie în centrul ei un arbore-cerb.
                       Capitolul XXIV
    Cei din familia Mavros ocupă locul cel mai modest. Parcă n-ar vrea să fie remarcaţi. N-au plecat la ţară, n-au plecat la Viena. Bătrînul n-a putut fi convins. Vrea să stea aici să-şi vadă ginerele Domn sau poate doar să-l vadă eşuînd. Pentru el, ambele spectacole merită să fie privite. Doamna, cu rochie infoiată, îşi ţine mîinile în poală — cuminţenie trucată. Domnul este strîns în frac şi, la marginea grupului de bărbaţi, se îndeasă din cînd în cînd să dea sfaturi înţelepte.
    Fraţii Cantacuzino fac pe gazdele toţi, din solidaritate. Grigore se agită trăgîndu-şi mereu manşetele cămăşii, Alphonse moşmondeşte ceva prin buzunare, Ioan, în casa căruia se desfăşoară mica reuniune, îşi tratează musafirii cu politeţea lui de ceară. Măria visează cu ochii deschişi că dă recepţii la palat. Dar e un vis fad şi asta îi face gesturile puiţin desuete. Are o rochie vişinie de catifea scoţiană cu garnituri de mătase lyoneză. Părul şi-l strînge la spate ca împărăteasa Eugenia.
    Mai crede în miracole.
    „Acum e timpul miracolelor politice“, scrisese Rosetti.
    —      Jean, îl întreabă aplecîndu-se spre cumnat cu o grijă foarte decorativă, casa lui Solomon nu e pirea mică ?
    —      O, face el, e cît o nucă, dar vom progresa ! Am închiriat-o ca să nu mai stau la hotel şi apoi trebuie să am un loc al meu în Bucureşti.
    In colţul salonului se discută politică. Bătrînul Mavros sfîrîie ca un samovar spre disperarea consoartei.
 245
    —       Ne vom trezi într-o lume dominată de demagogi. Dacă liberalii nu sînt chemaţi la guvernare vor fi opozanţi redutabili, au clanţă, au cuvinte suplimentare ; dacă vor fi aduşi vor face asemenea gafe şi asemenea erori aventuriste încît ordinea se va transforma în dezordine şi „prosperitatea naţiei“ va fi „căderea în haos“.
    —       Ţara asta are nevoie de oameni de acţiune fără complexe, zice bătrînul Bălăceanu, invitat şi el la cina aceasta de taină numai pentru că s-a ramolit prea tare. Cînd vorbeşte el de „acţiune“ şi de „complexe“ lumea din jur ia un aer suav.
    De după marea pendulă ce-şi ticăie timpul implacabil se aude vocea tînărului Bălăceanu :
    —       ...pragmatism, profesionalism politic... Vreau o politică raţională, calculabilă, rezonabilă.
    Şi iată conflictul între generaţii !
    —       Crizele, îl întrerupe blînd, dar ferm Cantacuzino, aduc surpriza, furia, teama, speranţa, adică pasiunile ! Cînd se va găsi un făgaş statornic vom putea face treabă.
    Se vorbeşte politică pînă la exaspersare. Ghica are senzaţia că aerul e impregnat, ca un burete, de politică. Nicăieri ca în Valahia nu se vorbeşte atîta politică. La Paris, la Constantinopol, la Londra politica mai cedează artei, mondenităţii, frivolităţii, eventual vremii bune sau rele, ultimei mode vestimentare, excentricităţilor psihologice...
    Nu este acesta semnul unui declin intelectual ?
    —       Un candidat peut déposer sa candidature par calcul, par défi, par goût de la confusion, spune Bălăceanu le jeune, tropotind pe parchetul lăcuit al salonului.
    —       Ah, oamenii politici, oftează; Grigore Filipescu. Uită-te la Nicolae Cretzulescu care l-a lăsat pe Al. Ghica să se stingă încet şi în tihnă, dacă şi-o găsi-o!, s-a întors spre Ştirbey de parcă ar avea mai multă, voinţă şi mai multă minte ! La politique c’est comme la chasse à courre. Il y a ceux qui sont toujours au grand galop en tête de la meute pour forcer le cerf, ceux qui prennent des détours et s’enbusquent, rusés, derrière les fourrés. Et ceux qui sont à la traîne et se demendent toujours où est passée la bête. S-a ajuns ca ultima categorie să fie dominantă.
246
    —      Ai spus că mi-ai adus o scrisoare de la Saşa, îl bate pe mină Măria.
    —      Da, în ultima depeşă a pus pentru dumneata cîteva rînduri. Cred că te roagă să ai grijă de mine...
    Doamna Grădişteanu, o bătrînă slabă, îmbrăcată în gaze pekine gris, ceea ce-i subliniază paloarea transparentă a pielii, începe să-i vorbească despre Pantazi. Il găseşte „foarte înflăcărat“, ceea ce tradueînd politeţea amabilei femei, înseamnă cam zurbagiu, apoi crede în generozitatea lui, adică vrea să spună cît de risipitor i se pare, apoi, este încîntată de cultura lui, ceea ce, se vede bine, seamănă a reproş, adică se ocupă prea mult cu cititul şi prea puţin cu afacerile. Obosită, doamna pleacă fruntea îngîndurată şi murmură :
    —   E un tînăr foarte original!
    —      Originalitatea lui stă în însuşi faptul că-mi este frate, nu-i aşa ?
    Maria rîde şi-l mustră mişcînd repede din degetul arătător deasupra capului.
    —      Aud că doamna Ralet nu găseşte cumpărător pentru moşie...
    —      Sînt timpuri nesigure, draţga mea, toată lumea vinde şi nimeni nu cumpără. Goleştii se chinuie de atîta vreme să scape de Belvedere... şi ce loc splendid! spune doamna Grădişteanu.
    —      Ce ziceţi de complotul lui Grigore Sturdza ? întreabă Cantacuzino, bătrînul.
    —   Se zice că e arestat.
    —      Ce aiureală ! Intr-o ţară încă sub efectul entuziasmului alegerii lui Cuza să vrei să-l asasinezi! Conspiratorii din ziua de azi sînt prea grăbiţi, meditează vechiul şi încercatul conspirator din ziua de ieri, Mavros, care profitase de entuziasmul încă existent în iarna lui ’49 pentru a ridica din nou masele, în nobilul scop de a justifica prezenţa trupelor ţariste în Principate. Nici nu se grăbise, nici nu lăsase să-i scape din mină starea de graţie a mulţimii!
    —      Cică ar vrea Unirea, ar fi plănuit să meargă la Focşani şi să ia puterea ambelor ţări. Un înalt ideal încălţat în ghete prea mici.
 247
    —      Un ambiţios, un aventurier, într-iin cuvînt, un om al epocii! ironizează grav lumea în care trăieşte de şaizeci de ani şi mai bine Bălăceanu cel bătrîn.
    Nepoata doamnei Grădişteanu, firavă şi blondă, clăm-păne la pian Sonata lunii. Notele cad uşoare ca nişte lacrimi. Dar cine le merită ? Ghica nu, în nici un caz. Ceilalţi ? Cu atît mai puţin. Fetiţa e angelică şi plină de bunăvoinţă, însă lumea aceasta atît de politică n-are urechi s-o asculte şi inimă să se înduioşeze.
    Aşa este. Stă prăbuşit în fotoliu şi vrea să nu înţeleagă nimic din ceea ce se spune, deşi are urechile ciulite. Fir-ar să fie !
    —      Nu trebuie călcată Convenţia, rosteşte galeş Canta-cuzino. Orice gest de insubordonare faţă de voinţa puterilor europene ne poate fi fatal. Turcii vor intra peste noi.
    —      De ce să mai intre, nu sînt deja ? întreabă naivă doamna Grădişteanu.
    —      De cîteva secole ! şopteşte Mavros. Ne-am obişnuit cu ei atît de tare încît uneori aşteptăm să-i vedem năvălind.
    —      Nu, nu, turcii nu vor intra cu armată, nu mai au chef de o ciocnire cu oştile ţarului, mai ales că Franţa, Anglia, Sardinia şi Austria sînt ocupate de problema Italiei care a captat tot interesul. Occidentalii ar fi în stare să-i lase pe valahi călcaţi în picioare de ruşi de data asta.
    Mavros face un compliment galant doamnei Grădişteanu :
    —  Aveţi mîini de o fineţe tulburătoare...
    —      Ar fi o prostie fără margini, spune Bălăceanu. Ruşii nu vor ridica un deget. Pericolul e Austria, aşa a făcut întotdeauna. Dorind să-şi asigure spatele în viitorul război va ocupa principatele cu gîndul că ele ar putea ajunge o recompensă bună în cazul unei înfrîngeri în Lom-bardia.
    —      Dă-i dracului pe ăia cu războiul lor, pufneşte Mavros. Ce facem noi cu ţăranii şi tîrgoveţii agitaţi de roşii pentru candidatul lor, domnul Roşculiţă ! ?
    —  Qui est Rochcoulitza ?
 248
    Doamna Grădişteanu clipeşte somnoros.
    —      Nicolae Golescu, chere tante. Sa familie l’apelle comme şa...
    Grigore Filipescu ridică braţele spre plafon :
    —  Vor vărsare de sînge, asta vor.
    —      Am încredere mai multă în tactul poporului decît în al ultraliberalilor, spune Ioan Cantacuzino.
    —  Tactul din vîrful cuţitelor, mon vieux ?
    —      ^or să forţeze Camera să-l aleagă pe Golescu, explică Măria doamnei Grădişteanu care tocmai clipeşte somnoros pentru a pune o întrebare.
    —  Aha ! E ingenios !
    —      O cameră cum este cea aleasă acum nu-1 va vota şi armata îi va apăra votul.
    —  Aha ! Dumnezeu să ne ajute !
    —      Pentru milă nu este loc. Pentru luciditate nici atît. Violenţă şi iar violenţă, mormăie Grigore Filipescu.
    Uşile sufrageriei se deschid şi masa luminată cu candelabre de cristal se arată feerică, dincolo de siluetele împopoţonate ale celor doi lachei. Bălăceanu se apropie de Ghica.
    —      De n-am avea parte de fazan ! Iama asta a fost o molimă, toată lumea bună a servit fazan umplut cu mere.
    —      Cind nu sînt găini se mănîncă fazan, cînd nu sînt porci şi vaci se mănîncă mistreţ şi căprioară. Semn de criză, dragul meu ! Luxul e semn de criză...
                       Capitolul XXV
    Străzile acoperite de zăpada, veche de acum patru, cinci zile s-au înnegrit din pricina toropelii cailor, a tăvălugului roţilor, din pricina paşilor îndesaţi ai oamenilor. Oraşul e o corabie în pragul naufragiului.
    Lumea gîfîie îndesîndu-se, înghesuindu-se. Cîinii din toate curţile latră. Dealul Mitropoliei este plin de bărbaţi cu sumane cenuşii şi căciuli ţuguiate, de femei îmbrăcate în scurteici colorate. Printre ei, paltoane negre cu guler de blană, gibusuri de la prăvălia răposatului Jobin, eşarfe tricolore.
    Dimineaţa e strălucitoare şi tăioasă. Uliţele vii se preling ca nişte pîraie, se unesc, se salută şi merg mai departe.
    Cupeurile nu mai pot înainta. Se tîrăsc. Caii nechează şi sforăie traşi de hăţuri. Ţipetele vizitatorilor se ţes prin aer, peste capetele mulţimii, peste vacarmul ei vîscos.
    Deasupra furiei şi a aşteptării se ridică un cer îngheţat.
    O farfurie năpădită de furnici, cu grămăjoarele de dulceaţă sleită sticlind în lumina unui soare înalt. Aşa e Bucureştiul în 22 ianuarie.
    Ghica se apleacă spre fereastră, respiră aerul rece cu miros de zăpadă şi gheaţă care intră pe lîngă rama geamului. I se pare că totul trebuie luat de la început. Ce-o să iasă din foiala asta ropotitoare ? Se stă pe un sac de pulbere.
    Dughenele au obloanele trase. Casele au porţile ferecate. Un guguştiuc taie nepăsător văzduhul.
250
    Lîngă uşa trăsurii doi tineri rîd cu gura înfofolită în fulare. Unul pune piciorul pe scară şi apasă, cupeul se clatină. Măria ţipă scurt şi toca de lutru îi alunecă puţin pe frunte. Cantacuzino o prinde de braţ. Panica lor âre ceva teatral, lipsit de firesc. O panică prea graţioasă.
    —      Agresivitate inutilă, nervii trebuie să se descarce într-un fel... spune îndepărtîndu-şi faţa de ferestruica aburită. Apoi, adresîndu-se cumnatei sale : Nu vrei să rămîi acasă ?
    —      De acum nu mai are încotro, spune Cantacuzino şi aruncă o uitătură plină de reproş către nevastă-sa. Probabil, au avut o discuţie înainte de a pleca. Maria, în ciuda icnetului acela de copil, pare curajoasă.
    „Femeile au vocaţia acestui curaj gratuit. Plăcerea de a se expune.“
    Cei doi de afară se amuză în continuare bîţîind cupeul. Nu-i deloc amuzant pentru cei dinăuntru. Se fac că nu observă, dar chiar şi indiferenţa îi costă. Orice incident acum ar fi fatal şi la adăpostul acestei încordări generale, cîţiva se joacă. Stau în cutia capitonată protejaţi de grosolănia celor ce-i agresează. Se privesc unul pe altul inexpresiv de parcă ceea ce li se întîmplă îi depersonalizează.
    Trăsura, în sfîrşit, se mişcă, depăşeşte colţul acela de stradă. Peisajul s-a mohorît brusc, deşi are aceeaşi lumină cerată.
    Cîte pasiuni, cîte speranţe, cîte vanităţi!
    „Mergem ca praful şi ca noroiul, unde ne duce vîn-tul şi apa.“
    Ioan Cantacuzino îşi întinde nervos mănuşile pe genunchii ascuţiţi şi priveşte prin fereastră figurile înfier-bîntate ale oamenilor. Degete lungi, osoase, uscate.
    Qnd ajung în dreptuţ hanului lui Manuc, un grup agitat se prăvăleşte dinspre uliţa Covaci purtînd steaguri şi eşarfe tricolore. Mulţimea se dă la început la o parte speriată de urletele violente, apoi se înghesuie să vadă, să participe. Din mijlocul vîrtejului se aud : „Jos Mânu ! Jos Băleanu ! Trăiască Unirea !“ Carada, călare pe umerii unui malac dirijează ţipetele. Pentru o secundă privirile i se întîlnesc cu ale lui Ghica, ţintuit cu trăsura din nou în mijlocul drumului. Ii zîmbeşte triumfător —
 251
un zîmbet care îi arată distanţa dintre ei mai bine decît' orice explicaţie de principiu. In grup se' scandează : „Jos porcu de Mânu ! Jos prostu de Băleanu !“ Lumea de pe margine repetă moale : „Jos porcu de Mânu ! Jos prostu de Băleanu !“ Zarzavagiii ambulanţi şi ucenicii de pe stradă se alipesc în fugă.
    Peste întreaga suflare bate un vînt subţire.
    Mulţimea este din ce în ce mai densă cu cît urcă dealul. Meşteri şi calfe, fierari, tăbăcari, telali, croitori, plăpumari, ceasornicari cu riduri mici în jurul ochilor, ceaprazari cu şepci împodobite cu fir auriu, dulgheri, căruţaşi cu biciuşte împletite, bărbieri, băieşi, ţărani cu cobiliţa, ţărani cu coasa, telegrafişti, măscărici de toate felurile. Lăutarii cu scripca şi cobza sînt şi ei, dar tac. Se văd ciungi, ologi, zdrenţăroşi, pe undeva trebuie să fie hoţii, buzunăresc pe îndelete. Sosesc din străzi şi uliţe oameni cu beţe, bolovani, scînduri. Nu fac nimic decît se înghesuie unii în alţii. Se aşează şi aşteaptă.
    Un bătrîn cu haina de dimie şi căciulă ţiguiată împinge un cărucior cu acadele şi covrigi, ll împinge fără răbdare, cu ţîfnă, trezind ţipetele indignate ale cumpărătorilor de ocazie.
    Cupeul lui Cantacuzino merge în şir după cel al Go-leştilor. L-a recunoscut cînd au dat ultimul colţ după desenul acela verde ce şerpuieşte în jurul uşii. Se tîrăsc ca la o înmormîntare prin lumea care gîfîie.
    Armata este îngrămădită în poarta Mitropoliei. Un ofiţer le cere ausvaisurile. Are un tic nervos : face cu ochiul de parcă ar chema mereu un valet să-i deschidă uşa. Dar dincolo de zidul de soldaţi nu se arată o piaţă goală, solemnă, pregătită de ceremonie. Lumea a intrat prin locuri ascunse, stă şi aşteaptă. Aceleaşi chipiuri trezite dintr-un somn adine, însufleţite de o curiozitate fără saţ.
    —      Jos Bibescu ! se aude o voce puternică însoţită de huiduituri.
    Comenzi scurte, răcnetele birjarilor.
    Clopotele.
    Cînd pune mîna pe clanţa cupeului îşi observă degetele reci, uscate, străine. Ii e frică ? Coboară încercînd
 252
să nu se uite în jur, aşa cum în copilărie, urcat pe turnul Colţei, se apleca peste balustrada de piatră fără să privească în jos.
    Steagul de deasupra Adunării flutură lent.
    —       Să unim Moldova cu Munteneasca, strigă un tîr-goveţ. Urale.
    Trăsurile nu mai pot ieşi din piaţă. Caii năduşiţi scot aburi pe nări. Respiraţia lor se zvârcoleşte peste capetele oamenilor. în pridvorul bisericii ard luminări albe, lungi... Preoţii, călugării şi seminariştii fac cerc la intrare, pro-tejîndu-i pe deputaţii care fug înăuntru.
    Clopotele bat năprasnic, fără să poată acoperi vuietul părelnic al vîntului. Peste arborii rotunzi şi zbîrciţi, peste căciulile ţuguiate şi jobenurile lucioase ale mulţimii se vede un Bucureşti întins, deschis ca o grădină, în care strălucesc crucile poleite ale bisericilor mari şi mici. Pe malul Dîmboviţei, o grămadă de ramuri uscate şi, dincolo de turla semeaţă de la Radu-Vodă, ascunsă printre coroanele copacilor îngheţaţi, ca o mînătarcă, biserica lui Bucur.
    Fluierături şi ţipete.
    Mânu şi Băleanu, porcul şi prostul, coboară din cupeul lor de caimacami. îi vede fugind spre pridvorul luminat ca de Paşte. Fumăraie. Murmur mînios. Miros de ceară şi de zăpadă topită.
    —   Iertare, fraţilor, să iertaţi dacă am greşit!
    Mânu se umileşte în faţa adunăturii aceleia, cu braţele strînse pe piept. O umilinţă care nu vrea decît să umilească. Dar nimeni nu se sinchiseşte de patetica lui stupiditate.
    Prefectul Caragea îi urmează pe cei doi cu un mers grav :
    —   Iertaţi-i, fraţilor, iertaţi-i!
    Lumea huiduie. Cineva cîntă ironic :
    —   Foaie verde mărăcine...
    Un moşneag îşi ridică ţăcălia pleşuvă peste umerii celor apropiaţi şi întreabă :
    —   Ce-a zis, coane ?
    Hohotele stîrnite îi ajută pe caimacami să se facă nevăzuţi în biserică.
 253
    Un şal tricolor atîrnă de felinarul din faţa casei parohiale.
    Pe scările de piatră tocită de vreme un ciung îşi arată ciotul braţului, cerşind o para. împinsă din toate părţile, o femeie cu basma albastră stă cu mina la gură şi mormăie o rugăciune înaintea unei tufe de liliac uscat.
    „Mulţimea aceasta va cere satisfacţie ! “
    E uimit de mugetul acela colectiv, de agresivitatea reţinută, închisă parcă sub un pahar de sticlă, gata oricînd să crape în mii de cioburi.
    De unde au ieşit oamenii aceştia ? Cine i-a adus ? Sau, mai bine, ce i-a adus acolo ?
    „Tu n-ai văzut revoluţia noastră! îi spunea Bălcescu. Tu n-ai văzut-o şi de aceea crezi că totul e luptă diplomatică ! Să vezi, Ghica, poporul!“
    Şube, caţaveici, mantale ponosite, paltoane de negustori, căciuli de miel şi cojoace, oameni obosiţi de nesomn, cu ochii roşii de frig, aşteptînd. Nu fac nimic rău pentru că ştiu cît conitează. Ciomegele şi furcile ies ca ghimpii din trupul compact al mulţimii.
    Iar lui, revoluţionarului care rîvnea deşteptarea maselor, îi tremură mîna. Arcul întins deasupra Bucureştiu-lui stă gata să arunce săgeata. „Dacă voi vedea sînge ?...“ O durere îngrozitoare îi stringe tîmplele.
    Asta promiseseră Rosetti şi Brătianu lui Negri pentru răsturnarea unei Camere prea conservatoare. Se temuse de perspectiva unei mişcări populare, dar n-o văzuse. Spusese : „Va fi cu vărsare de sînge...“ dar nu şi-l imaginase curgînd, îl calculase, îi evaluase eficienţa politică. Era oportun ? „S-ar putea ca hemoragia asta să ne coste scump. Roşii cred că occidentalii sînt sensibili la ideea de măcel. Sînt sensibili o zi, atît, o zi. In următoarea se gîndesc să asigure ordinea şi te poţi pomeni cu vreo armată salvatoare care te sufocă.“ Negri însă visa, în romantismul lui, ca masele să-l aleagă pe Cuza.
    —   Trăiască Golescu !
    Apăsarea din tîmplă îi răscoleşte stomacul. Măria trece ţeapănă printre soldaţii oare asigură un culoar între biserică şi intrarea Adunării. Trece ţeapănă şi cu ochii aţintiţi asupra mulţimii. A înţeles că nu mai are nici o şansă de a
 254
fi Doamna ţării, şi poate nici nu mai vrea în clipa asta decît liniştea apartamentului ei, camera copiilor, salonul cu bîrfe subţiri şi sufrageria încărcată de argintărie solemnă. Tocmai de aceea e mai mîndră ca oricînd. Curajul femeilor vine din obişnuinţa cu moartea şi naşterea, poate aşa se explică de ce este trufaş şi nătîng totodată.
    Un ofiţer dă o comandă. Se aude pocnetul sec al bocancilor. Forfotă. Larmă. Rîsete. Parcă s-a stîrnit o încăierare. „Începe ! Uite cum începe !u
    îl vede pe generalul Vlădoianu împiedicîndu-se în poalele mantalei. Un nenorocit ce-şi tîrăşte picioarele paralizate îşi face loc în faţă, printre genunchii soldaţilor.
    Brătianu, aclamat de negustorime, îşi flutură braţele spre cer. Pieptarul alb al fracului i se ridică şi gulerul tare aproape îi intră în gură.
    în pridvorul bisericii balansîndu-se mereu pe vîr-furi pentru a cuprinde mulţimea cu privirea, Golescu-Albu plînge. îşi ţine mîinile pe piept îmbătat de o fericire agitată. Gibusul i-a căzut puţin pe ceafă. Lacrimile îi curg leneş pe obraji. Cei ce trec pe lîngă el se feresc de parcă ar avea de a face cu un nebun. „Domnilor, domnilor, e un naiv, un suflet pur, de ce vă jenaţi ?u După atîţia ani de supărare, Ghica salută fostul exilat de la Brusa cu care avusese atîtea nopţi de discuţii înflăcărate. Albu clipeşte surprins şi se repede să-i răspundă cu braţele îndreptate spre turla bisericii.
    —  E o minune, frate !
    Rămas în spatele Măriei, ţinîndu-şi răsuflarea, Ghica se miră că încăierarea nu are încă loc. Dintr-o trăsură ce intrase oblic în piaţă coboară Niculae Cretzulescu arbo-rînd surîsul lui superior. Face semn vizitiului să se îndepărteze şi-şi pune tacticos mănuşile, deget după deget. Nu sfidează, ci vrea să calmeze prin calmul lui nervozitatea altora. Se apropie de el cu paşi siguri, întinzîndu-i mîna cordial, aşa ca între învinşi. Se apleacă să sărute mîna Măriei Cantacuzino fără a părea că bagă de seamă zarva din jur.
    —      E lată, mon vieux ! spune cu un aer jovial. M-au trecut fiori.
255
    Din spatele clădirii Adunării se aude ropot de cai/ Un escadron de cavalerie — armăsari albi cu hamaşament roşu şi negru — ia locul batalionului de infanterie care se retrage pe lîngă zidurile caselor învecinate.
    —      Mă tem că Florescu nu va avea de ce să dea banchetul. Şi pregătise, am auzit, nişte superbe focuri de artificii în onoarea lui Bibescu-vodă !
    Mulţimea priveşte în (tăcere. Nu face nimic, nu murmură. Aşteaptă. Trăsurile huruie, deputaţii se îmbrăţişează, caii nechează şi poporul doar din cînd în cînd, aţî-ţat de vreun „tribun“, strigă cîte ceva şi tace din nou. Eşarfa tricoloră de pe felinar a început să fîlfîie gata să-şi ia zborul. Cînd ultimul rînd de soldaţi dispare după colţul bisericii, toate capetele se întorc spre pridvorul în care stau de-a valma preoţii şi oficialităţile.
    —      Numai lipsa de imaginaţie te scuteşte de nelinişte, îi spune Ghica lui Cretzulescu.
    înghesuiala a devenit apăsătoare.
    —      Să vedem, fraţilor, dacă cei ce se dau drept deputaţi sînt chiar aleşii naţiei ! strigă Rosetti cu un picior pe scara trăsurii şi altul pe treptele bisericii. Lumea îl aclamă.
    Cantacuzino care se dusese să se închine în faţa icoanelor de aur şi de argint şi să şuşotească înaintea ceremoniei religioase, îşi lăsase nevasta în seama cumnatului fără să-şi ia rămas bun. Stăteau amîndoi ca nişte rătăciţi în mijlocul mulţimii şi doar prezenţa destinsă a lui Cretzulescu îi trezise. Merg prin coridorul de soldaţi care nu se mai termină. în hol se izbesc de un grup de tineri. Mai au timp să-l audă pe Rosetti continuîndu-şi propaganda :
    —      Sîntem, cum spuneam, între ciocan şi nicovală, sîntem pe muchia briciului. Români ! Să nu scăpăm din mîini autonomia ţării ! Să fim uniţi şi hotărîţi!
    Poporul strigă : Ura ! Caii escadronului fornăie. Clopotele bat iarăşi ca la înviere, în tot oraşul, clopotele de toate felurile, de la toate bisericile.
    —      Miroase a praf de puşcă, spune unul cu faţa ca un ou şi rîde prosteşte. La butonieră poartă o cocardă tricoloră veche, de la ’48, probabil amintire de familie.
 256
    Doi negustori cu pălăriile tari în mînă se vîră printre oameni :
    —   Daţi-ne voie, daţi voie poporului !
    Lumea îndesată pe scări, pe culoare, a ajuns şi în sala mare. Armata abia mai poate stăpîni fluxul pentru a lăsa 6ă intre invitaţii cu ausvaisuri de la Căimăcămie. Agitaţia e atît de mare încît Ghica simte nevoia s-o prindă de braţ pe Maria ca să nu se piardă unul de celălalt. Fusta umflată a cumnatei este de un verde închis — tunica de catifea grea cu pasemant de mătase aurie.
    —      Sute de oameni sînt pe acoperişul Adunării şi pe casele vecine, îi şopteşte Bolintineanu. Ii luceşte chelia şi clipeşte des de parcă l-ar supăra lumina. Apăruse de după o uşă camuflată, ca de obicei martorul din umbră. Dar un brînci puternic îl proiectează în braţele unui ofiţer.
    —      Ce crezi, Ghica, de toate astea ? îl întreabă Creţu-lescu.
    —      Acestei mulţimi trebuie să i se dea satisfacţie. Numele lui Bibescu înseamnă în asemenea condiţii sînge.
    —   Se zice că Vlădoianu a refuzat să facă arestări.
    E numai tinereţea vinovată. Căci el, quarantehuitar-dul, se teme acum de ceea ce dorise cu unsprezece ani în urmă. Ce valoare are însă frica în faţa lucidităţii lui indestructibile ?
    Va vedea în sfîrşit o revoluţie, sau va vedea cum o majoritate arţăgoasă şi ambiţioasă va ceda urletelor gloatei ?
    Orăşanu, în fruntea tăbăcarilor şi oborenilor săi, a elevilor cîtorva colegii, domină sala în care nu au intrat încă deputaţii şi oficialităţile ocupate să asculte Te-Deum-ul.
    —      Rosetti a ajuns să-şi vadă visul cu ochii, şopteşte Ghica lui Cretzulescu. în sfîrşit, vede aici, în Valahia, un măcel. Unul care să ne legitimeze ca naţie !
    Scrisorile acelea încăpăţînate pe care le primea la Constantinopol! „Pînă nu vom vărsa sînge, pînă dnd nu ne vom bate nimeni nu va crede că existăm ! Europa trebuie silită a ne vedea şi dacă nu le arătăm cadavre nu crede.“ In singurătatea nopţilor sale de exilat, într-un
 257
Paris cuminţit, Rosetti îşi vedea statuia. Un mic rond de flori în jurul unui soclu pe care, măreţ, ochii lui exof tainuri privesc în zare. Stă pe un fotoliu acoperit de o amplă şi drapată artistic cuvertură. Ţine mîna pe un genunchi şi visează revoluţii ! De jur împrejurul monumentului aleargă trăsurile, vehicolele unei Românii unite, revoluţionare şi trufaşe. O mamă patrioată arată fiului ei, viitor patriot, pe meditativul republican de odinioară. Rosetti are ceva din teatralitatea adolescenţilor. Vrea sînge, catastrofe, miracole şi revoluţii pentru ca eroismul său să fie pus în evidenţă. îl are. Nu i se poate contesta aceasta chiar atunci cînd vrei să fii exclusiv ironic.
    —      „O naţie care nu cutează a se manifesta este o naţie care nu este încă coaptă pentru libertate.“ Vezi că ştiu şi eu ? Dar cine ştie, prietene, de nu are dînsul dreptate.
    Cretzulescu o spune cu un oftat. Ei doi erau „diplomaţii“, „turciţii“... E şi în asta o tristeţe.
    Un vuiet cumplit îneacă sala. Nu se ştie de ce, de unde.
    Circulă din mînă în mînă ziarul lui Bolintineanu, plin în toate paginile sale cu blestemele Sfîntului Vasile.
    —      Quelles sottises! mormăie la ureche Cretzulescu, bătînd cu palma întoarsă în foaia aceea poroasă. Se amuză totuşi, citind.
    „Blestemu-te pe tine Domnul, Diavole...“
    Bolintineanu bănuie bîrfa şi se scuză :
    —      M-au cenzurat la sînge, mi-au scos toate articolele, ce era să fac ?
    Bolintineanu nu înţelege că azi nimeni nu este apt de compasiune chiar dacă ea se potriveşte indignării generale.
    —      Eu cred că sînt de profesiune exilat, spune Ghica Măriei. Ţara mea nu-mi prieşte. Te-aş lua în Samos, la Saşa şi v-aş plimba pe amîndouă printre portocali.
    Ironia îi face bine. Totul capătă altă înfăţişare tocmai pentru că cSfea ce spune e complet neadevărat, iar ideea cu portocalii e doar „une plaisanterie“. Maria plînge. Ţine capul sus pentru ca lacrimile să nu-i alunece pe obraji. El îi strînge braţul :
 258
    —      Nu te teme. Atît, doar atît este o revoluţie. Şi persoanele cele mai inteligente sînt la cheremul evenimentelor. Dacă Vlădoianu se ţine tare şi se va ţine, căci nu-i va da voie bătrînul Ghica să vrea altfel, mulţimea asta va face ca majoritatea să fie foarte, foarte docilă.
    Arăpilă, îmbrăcat sobru şi călcînd apăsat, trece pe lîngă ei fără să-i vadă. Silueta lui de o tandră nobleţe se pierde în frămîntarea generală. Păcat. I-ar fi plăcut să stea puţin de vorbă cu el. Dinspre una din uşile apropiate se aude vocea lui Bălăceanu :
    —      Degeaba ne punem speranţe în Cameră şi în Comisia de la Focşani. Ele nu vor avea influenţă asupra administraţiei şi asupra miniştrilor. Pentru a revoca un minister care a violat legile, Convenţia cere trei părţi din voturile Adunării. îi va trebui, deci, unui guvern vreo douăzeci de creaturi devotate pentru a putea face ce vrea, timp de şapte ani. O, oare este prinţul care să nu poată cumpăra, din economiile sale, cel puţin jumătate din Cameră...
    —      Prinţul, intervine sec şi tare, peste capetele celor ce-i despart, Cretzulescu, este aproape inviolabil şi iresponsabil.
    —      Iar boierimea neguvernabilă, adaugă Ghica morocănos.
    —      ...avec une pacotille de vingt voix achetées au rabais... completează Bălăceanu, salutînd ceremonios.
    El se însărcinează întotdeauna să susţină conversaţia şi astfel habar n-iavea cît de deşitepţi sau cît de proşti sînt ceilalţi. Avea despre ei o părere bună cînd el reuşise să strălucească în idei.
    Un om cu-faţa zbîrcită, pe care parcă îl mai văzuse undeva, se aşează în faţa lui Ghica şi-i zîmbeşte puţin strîmb :
    —   O să fie iarăşi tărăboi !
    îi priveşte gulerul murdar al cămăşii. „Iarăşi ? De ce iarăşi ?“ Aha, ăsta a văzut şi revoluţia noastră ! Sînt unii care au norocul să fie martorii tuturor zaverilor !“
    —      Aţi apucat şi zavera lui Tudor ? întreabă cu o seriozitate care o remontează pe Maria. Ironia prinde
 259
bine aici, în sud-estul Europei. Te scapă de teamă, de ridicol, de dramă, de ce vrei.
    Bătrînelul dă din cap.
    —  Sper să mai apuc cîteva !
    Are umor. Se înclină în faţa doamnei şi surîde :
    —  îmi permiteţi ? Vasilescu, proprietar din Teleorman.
    Cîţiva tineri se pun între ei şi discuţia nu mai poate
fi continuată. Vasilescu, proprietar din Teleorman, a ajuns în capătul celălalt al sălii de unde continuă să le zîmbească.
    Teama ca un pendul, se apropie, se îndepărtează.
    Nu degeaba îi place să creadă despre el că este un om perfect raţional, cu emoţii prea bine controlate ca să devină primejdioase. „Am emoţii, dragul meu, îi spusese cîndva, la Brusa, lui Albu, dar nu mă las condus de ele ! Je ne suis pas un farfelu...“
    Bălăceanu îşi continuă demonstraţia.
    —      Să luăm comisia centrală... Nu va fi mai activă decît Senatul francez, căci nu va putea influenţa asupra administraţiei şi asupra miniştrilor. Domnitorul va administra şi, vorba lui Mirabeau, „administrer, c’est gouverner ; gouverner, c’est régner“. Nu, categoric, Convenţia e de plîns. Mă întreb dacă este în ea mai multă prostie decît perfidie. •
    —      Domnul Rosetti zice că puţin ni s-a dat, mult vom dobîndi, îl întrerupe un tînăr cu voce subţiratecă.
    —      Domnul Rosetti, Rosetti... E îmbuibat de utopii ca Bibescu de poftele puterii. On n’a pas besoin d’être prophète pour prédire que la Convention est grosse d’ une révolution.
    Ghica îşi aşează cumnata într-un fotoliu. Ofiţerul care i-a însoţit pînă la locurile lor ţăcăne din pinteni, se înclină şi pleacă. Bălăceanu le face semne disperate, dar lumea nu-1 lasă să se apropie. Auzindu-1 perorînd se gîn-dise că partizanul său înfocat urmăreşte gloria bunului simţ, acel triumf al raţiunii seci, numai piele şi os, sub care se ascunde timidă patima, subiectivitatea. Reuşeşte să-i strige :
    —      Iată un pesimism viguros, cu o musculatură puternică...
 260
    Un individ care ţîţiie din măsele s-a postat în spatele lor şi îi calcă nervii. întotdeauna i se întîmplă asta : în clipe de tensiune apare cîte un amănunt idiot care îi absoarbe atenţia. Se sprijină pe el şi scapă.
    —      Doamnă Cantacuzino, ce imprudenţă ! face bătrî-nul Lahovary, dar n-are timp să mai trăncăne căci din urmă un grup îl împinge mai departe.
    Vocea lui Orăşanu săgetează sala.
    —      Vor să ne ameninţe cu armele. Să nu ne temem, fraţilor!
    Cîţiva oameni de ordine încearcă să lămurească pe cei intraţi fără invitaţii să părăsească sala. Un tînăr se lasă convins, iese pe uşa din faţă şi intră pe uşa din dos.
    Trei salve zguduie clădirea. Maria nu mişcă. „Va fi cu vărsare de şînge“, îşi repetă surîzînd cunoscuţilor care trec pe lîngă ei. în ceafă aude ţîţîitul acela enervant de măsele. Un fluierat scurt şi ascuţit. „Sînt un revoluţionar de cabinet“, îi spusese lui Canning. Dar nici nu mai era un revoluţionar. Ce idee !
    Pe uşile larg deschise intră deputaţii, caimacamii şi consulii în ţinuta lor de gală. Asistenţa se ridică în picioare, unii aplaudă, alţii huiduie. Mitropolitul are o faţă uscată, cu pleoapele vinete. Calcă grav, plin de sine şi de rolul pe care trebuie să-l joace. Rolul unui decor celest. Se împiedică la prima treaptă. I-o fi şi lui frică ? Rosetti se îmbrăţişează teatral cu un tinerel. Deputaţii, în fracuri negre, ca un stol de păsări, se împrăştie în bănci. Barbu Catargiu se aşează în primul rînd şi, intors pe jumătate, priveşte sala cu un zîmbet impertinent. „Apărătorul drepturilor moştenite“ dispreţuieşte democraţia. Brătianu e ca un şcolar silitor. îşi aşează pe pupitru hîrtii, hîrtii, hîrtii...
    „Dacă vom muri azi ?“ îşi pipăie absurd ceasul. Lanţul de argint îi scapă printre degete.
    Beclard îl salută cu un semn familiar al capului. Uite cine se simte bine în hărmălaia asta ! Consulul păstrează o siguranţă pe care numai experienţa deselor baricade ale Parisului o poate sădi. Are o uniformă strălucitoare şi, nu încape discuţie, îi stă bine. îl veghează de aproape chipul blond al lui Gradowicz.
 261
    Insă cel mai consul dintre consuli este Eder. Cambrat în haina cu fireturi, austriacului nu i *se mişcă nici un muşchi. Părul alb, pieptănat impecabil, atinge uşor marginea ^gulerului tare. Este reprezentantul tipic al unui guvern care, lăsînd pe seama aliaţilor hazardul şi gloria războiului Crimeei, nu renunţase la profiturile de pe urma lui.
    Excelenţa sa consului rus, de Giers poartă ordinul Sf. Ana şi priveşte vultureşte peste capetele asistenţei spre unul din stîlpii sălii. Imperiul său e mai întins.
    „Ce epocă trăim, ce epocă, îi spunea acum cîteva zile Alexandrescu. Unul din motivele pentru care nu vreau să mor este şi curiozitatea !w
    „Şi dacă din curiozitate o să murim peste cîteva ore ?“
    De afară continuă să se audă vuietul mulţimii.
    —      Oare îl vom vedea pe Bibescu, iarăşi, înveşmîntat în mantaua lui Mihai Viteazul ? întreabă retoric Cretzu-lescu.
    Doi telegrafişti cu şepcuţele lor caraghioase, rătăciţi în dreptul balustradei, cască gura la ornamentele sălii, la odăjdiile mitropolitului, la uniformele cusute cu fir ale consulilor.
    Cel din apropierea lui continuă să ţîţîie din măsele.
    Se uită la deputaţii din sală^ la caimacami, la acel număr de oameni dornici de putere, care se luptaseră, se sfîşiaseră între ei pentru o bancă în această sală.
    Ce este puterea ?
    Ce este dragostea de patrie ?
    Caimacamii părăsesc Adunarea conform protocolului. Din piaţă, prin ferestrele crăpate, se aud huiduielile şi urletele cu care sînt întîmpinaţi. „Va trebui să i se dea satisfacţie lumii adunate !u îşi repetă. „Mânu şi ceilalţi nu se pot juca cu focul. Dacă îl aruncă în arenă pe Bibescu vor ieşi şi ei sfîşiaţi, nu numai el.“
    Ce este puterea ? A locui într-un palat ? Uimirea mulţimii ? Intimitatea secretelor ? Plăcerea ucazurilor ? Oamenii care se îndoaie în faţa ta ? Ziarele care te comentează ? Visătoarea de mistreţi ? Mîndria familiei? Vizita consulilor ? Cercul săracilor strîngîndu-se în jurul bogaţilor ? Plăcerea ‘ avuţiei adunate prin spoliere şi forţă ?
262
Criza comercială ? Criza economică ? Criza financiară ? Lipsa capitalului ? O ţară tristă ? Un tineret debusolat ? O fericire festivă ? Fără miez ? Tactica substituită ideilor ? Politica — la belle mécanique ! Să trăieşti şi să străluceşti în această lume este o lege pe care ţi-o dictează temperamentul şi împrejurările. O fatalitate, deci ?
    Se înclină în faţa Catincăi Florescu, altă curajoasă, ah, draga şi nepreţuita Catinca, domniţa cu ochii de jad, ca în faţa unui învins asemănător sieşi.
    In rîndurile deputaţilor este o agitaţie, o febrilitate care sporeşte neliniştea generală. Pare că protocolul împiedică o explozie. Numai Mitropolitul, imperturbabil în exerciţiul lui de camuflare a fricii, îşi alege tacticos secretarii. Un murmur neîntrerupt pavează sala. Vocea prelatului calcă pe Un pietriş uscat. Adunarea e ca un buboi copt pe trupul oraşului care gîfîie.
    Cînd se ridică Dimitrie Ghica se face o linişte sumbră dincolo de care, de afară, răzbate acelaşi vuiet înfundat.
    „începe, abia acum începe...44
    Are deodată certitudinea că nimic nu se mai poate opri, forţa strînsă în oameni cere o descătuşare. Beizadea Mitică are vocea lui emoţionată, vocea lui de om rotofei, şi sprinten în acelaşi timp. Cere anularea alegerilor.
    —   ...întrucît s-au încălcat articolele Convenţiei...
    Tot grupul roşilor şi cei cîţiva de centru se ridică
în picioare. Toţi îl aprobă.
    —   Anulare    !
    —   Anulare    !
    Bătrînul prinţ Alexandru Ghica, cu părul albit, ridicat vîlvoi în creştet, cu amorţita lui privire de vulpoi, urcă la tribună.
    —       ...s-au comis nereguli flagrante... la propria mea alegere... Cer anularea...
    —   Anulare !
    —   Anulare !
    Sala se clatină sub vociferări, huiduieli, urlete, proteste. Vacarm.     Barbu Catargiu     se vrea   logic şi vorbeşte
fără a fi auzit.   Primeşte fluierăturile    cu zîmbetul     arogant
 263
şi plictisit cu care îşi permite să îngăduie viciile servitorilor casei. Brăiloiu îi ia locul. Dar cine să-l asculte ?
    Sala întreagă pare prinsă într-o gheară puternică şi
uriaşă.
    „Şi deştepţii ca şi proştii sînt la cheremul aceloraşi evenimente.“
    Lumea e o scenă luminată şi el stă în culise şi priveşte.
    Are certitudinea că se va întîmpla ceva extraordinar. Ceva care îi va marca definitiv viaţa. Deşi el stă, deocamdată, în culise cu toate speranţele năruite. Emoţia începe să-i gîtuie.
    Ce se va întîmpla de acum încolo cu el ?
    Este incapabil să creeze el evenimente, va fi întotdeauna la cheremul lor.
    „...bănuiesc, îi scria Rosetti cîndva, că ai un spirit revoluţionar ş-o natură reacţionară şi, de va fi aşa, cred că în ziua ce spiritul tău va birui vei deveni un geniu, un fel de Danton, şi încă un Danton al unei naţii tinere în anul 1850. Iar în ziua ce inima-ţi va birui mintea vei deveni un geniu al răului, un fel de Guizot : şi cred că, pe cît vei fi în această luptă, paralizîndu-se puterile, vei cădea în mediocritate, şi tu vei pierde.“
                                  Epilog
    Au fost trei zile în care speranţa bîntuia ca un vînt rece măturînd gunoaiele Bucureştiului şi proverbiala apatie a locuitorilor iui. Oamenii îşi lăsaseră casele, treburile, pruncii şi muribunzii, bătrînii şi bolnavii, iubitele şi singurătăţile. Animalele chirăiau de foame căci nimeni nu le mai hrănea decît seara, în grabă, de mîntuială.
    Annus mirabilis...
    Toată suflarea se aduna pe Dealul Mitropoliei, asculta clopotele, privea trecerea trăsurilor elegante, defilarea armatei (chemată, alungată, iar chemată şi iar alungată) şi aştepta. Fiecare luase de acasă o furcă, un ciomag, măcelarii aveau cuţitele lor lungi şi ascuţite pe care le frecau „într-um mod foarte semnificativ“ de pietrele caldarîmului:
    Ce este Patria ? Uneori este această emoţie colectivă.
    Oamenii secolului al XlX-lea văzuseră pe Tudor în fruntea pandurilor săi şi pe Ipsilante conducîndu-şi ete-riştii, pe Chehaia Beg şi pe Kiseleff în fruntea „armiei protectriţe“, văzuseră pe conspiratorii lui Mitiţă Filipescu contra cărora stăpînirea înscenase procese crude şi stranii, fuseseră cuceriţi de superbia bonjuriştilor, de tinerescul avînt cu care vorbeau de „sfînta constituţiune“, asistaseră la intrarea trupelor lui Fuad-Paşa, Luders şi Coronini (unii primiseră ordin să le iasă înainte cu flori), apoi salutaseră apariţia eleganţilor comisari europeni. Astfel căpătaseră gustul politicii, fără să li se satisfacă apetitul. îşi căutau hrana în toate evenimentele tulburi,
265
/
în chemările oratorilor care nu întîrziaseră să-şi manifeste vocaţia, în ziarele ce pretindeau a-i lega de Europa.
    Şi Europa simţise ceva de găsise cu cale să le astîm-pere foamea, cerîndu-le părerea asupra propriei lor istorii. De cînd cu Divanurile Ad-hoc nimeni nu mai şedea pe acasă, nimeni nu se mai mîndrea cu indiferenţa lui faţă de treburile publice.
    Mulţi voiau Unirea fără să ştie dacă le va fi mai bine, mulţi credeau că viaţa lor se va schimba de acum radical, mulţi o voiau pentru că merita s-o vrei, era o chestiune de familie („Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, în noi doi un suflet bate !u), cîţiva însă habar n-aveau ce vor, dar ţineau să fie de faţă.
    Făcea să stai rezemat de un felinar sau de un copac din grădina Mitropoliei şi să aştepţi. Ce? Poate un măcel, poate o explozie de triumf.
    Nici vorbă de „înfrînarea patimilor“ sau de „concordia inimilor“.
    Clopotele bateau în neştire, puhoaie de oameni se înghesuiau de dimineaţă pînă seara pe deal, făceau cunoştinţă, se plimbau printre grupuri, se încruntau la oştenii buimăciţi de atîtea ordine contradictorii, îşi mîn-cau merindele aduse în bocceluţe, ascultau îndemnurile „tribunilor“, mai înjurau pe Mânu, mai cereau Domn pe Golescu şi vorbeau politică.
    —      Cică nepotul lui Napoleone s-a însurat cu fiica regelui Italiei. O să iasă răzbel.
    —   Nuntă cu răzbel, cine a mai văzut ?
    —   N-o să vrea papa de la Roma.
    —   Ala e papă ? Un bezmetic !
    —      Papa n-are cuvînt aici, pentru că neamţul strînge armată în Galiţia de frica ruşilor şi ameninţă că intră în Serbia de frica francezilor care vor să-i ajute pe italieni să facă o unire ca a noastră, să le ia adica Lom-bardia !
    —   Aşa-i. Dar bate-s-or între ei!
    Unul mic cu mustăcioară bine potrivită se îndeasă în conversaţie :
    —      In Moldova, un Sturdza a vrut să-l dea jos pe Cuza. Mi-a spus-o cineva care a citit în ziar.
 266
    —       Nici n-a apucat omul să se aşeze pe tron şi s-au repezit să-l dea jos ? Nu se mai satură ! Nu se mai
satură !
    —       Parcă ai noştri sînt mai breji. Şi Bibescu şi Ştir-bey zic că nu le-a fost destul cit au domnit! Au aranjat ei alegerile, dar o să-i aranjăm şi noi!
    Deputaţii, plasaţi între masacru şi abandonarea tuturor candidaţilor lor, căutau o cale de înţelegere. Dacă nu putuseră obţine anularea alegerilor, antibibeschiştii reuşiseră să anuleze cîteva mandate ale adversarilor pe motiv că se făcuseră nereguli în alegerea lor. Micşoraseră astfel decalajul dintre partide, fără însă a le echilibra forţele.
    Mulţimea de afară, tălăzuind în zidurile Adunării, apăsa conştiinţa majorităţii conservatoare şi o făcea aptă de compromisuri. Căimăcămia mai încercase să se emancipeze de sub ameninţările gloatei, dar ordinele ei nu le mai asculta nici şeful oştirii, care pactiza în ascuns cu „exageraţii“.
    Populaţia tenace se înfiinţa în fiecare dimineaţă pe Dealul Mitropoliei cerînd unirea şi Domn nou, nici Bibescu, nici Ştirbey, că mai fuseseră... Venea mereu cu aceleaşi unelte şi cu aceleaşi idealuri. Burghezia Bucu-reşteană, acea „colecţie de cizmari, croitori şi vînzători de stafide“, cum o caracterizase cineva, visa egalitatea, fraternitatea şi libertatea. Ţăranii, după ce ciocăniseră respectuoşi la porţile oraşului, intraseră fără să mai primească încuviinţarea. Stăteau ş.i aşteptau. Un măcel ? O sărbătoare ? Unirea era simbolul înnoirii, al schimbării şi era nevoie de o schimbare mare pentru care nici un fost domnitor nu era prea bun. Trebuia unul neîncercat, neuzat...
    In Adunare, vacarm, agitaţie, cald, fumăraie, proteste, polemici, injurii. Frumoasele jabouri ale fracurilor se ofileau văzînd cu ochii, ca nişte petunii fără apă, iar gulerele înalte şi scorţoase se înmuiau în batjocură. Toţi îşi agitau cozile de rîndunică, ţipau. Eroii opoziţiei erau I. C. Brătianu ce-şi găsise, în sfîrşit, scena potrivită temperamentului său ambiţios şi revendicativ, şi Dimitrie Ghica, beizadeaua care voia unire fără Bibescu sau Ştir-
 267
bey, fără liota lor de partizani plătiţi cu ziua. Voia şi el o înnoire, să fie puterea şi a altora nu numai a sus-zi-şilor ex-domnitori.
    Armata înconjurase sala. Primul eroa ceruse Mitropolitului ca, în calitatea lui de preşedinte al Adunării, să poruncească îndepărtarea baionetelor căci va fi, altfel, răspunzător de nenorocirile ce se vor întîmpla. Soldaţii ieşiseră din Adunare, dar rămăseseră afară. Mulţimea uriaşe, huiduise. Eroii într-un glas ceruseră îndepărtarea armatei şi aceasta, sub atenta lor supraveghere, făcuse iarăşi cîţiva paşi înapoi. Conservatorii nu se lăsaseră mai prejos : ceruseră şi ei îndepărtarea poporului. Dar acesta făcuse cîţiva paşi înainte.
    —   Nu se va întîmpla nimic din vina poporului!
    —      Dar ne ameninţă, ne intimidează! Guvernul a adus oştirea pentru că prezenţa masei de oameni e un factor de tensiune.
    —      Minciună ! Ordinul a fost dat noaptea, fără să se ştie cîţi oameni vor veni. Armata intimidează Adunarea !
    Aplauze entuziaste ale stîngii! Asistenţa se molipsise. Dimitrie Ghica ţinuse şi el un discurs în această chestiune. Aplauze. Nu mai avea însă cine să se molipsească !
    Lumea aştepta. Clopotele bateau disperate. Mai trecuse o zi.
    Poeţii de ocazie îşi ascuţiseră pana :
                  Ce blestem, ce grea urgie,
                  Ce pedeapsă, ce mînie Ne-a ajuns, Români, pe noi,
                  De trăim în dezbinare,
                  Cînd necazul e mai mare Şi toţi gemem în noroi.
    Seara şi noaptea, întâlniri clandestine, adică, după vorba căimăcămiei, „adunări de persoane în număr necuviincios“, intrigi, înţelegeri, certuri, aranjamente. Nici un candidat la domnie din cei vînturaţi pînă atunci nu putea fi ţiles. Fraţii care au mai fost pe tron stîrnesc furia norodului, Niculae Golescu şi ceilalţi n-au voturile majorităţii deputaţilor!
 268
    De la sala Slătineanu, unde boierii solemni şuşoteau, pleacă un mesaj către sala Concordia, unde radicalii nu se înţelegeau :
    „Renunţaţi la candidaţii voştri ca să renunţăm şi noi la ai noştri.“
> Ţăranii iau ostatecă o companie militară. Jandarmii, legaţi cot la cot, sînt duşi la casa lui Băleanu. Văzînd gloata năvălindu-i în curte, caimacamul şi după el simpatica sa soţie leşină. Credeau că a izbucnit revoluţia şi le-a sosit ceasul din urmă.
    —   Şi ţi-am spus să te duci la moşie !
    Pentru că nu mai au cu cine trata, insurgenţii paşnici îşi transportă captura la prefectura capitalei şi-o predau acolo contra adeverinţă de primire. Nemernicii voiseră să-i împiedice să vină pe Dealul Mitropoliei, la Unire, unde tot omul are chef să meargă.
    De la sala Concordia, unde spiritele înfierbîntate nu se mai potoleau, iar tribunii tropăiau nerăbdători pleacă un mesager către generalul Vlădoianu, şeful oştirii.
    Este două noaptea. In uşă oare cine bate ?
    Doamna general se teme. Dar şi ei i se spusese să se ducă în aste zile la moşie. Se încăpăţînase.
    Domnul general nu se teme. îşi trage mundirul pe spate — dormea îmbrăcat şi încălţat pentru orice eventualitate — şi iese în holul mic din spatele casei, dinspre intrarea bucătăriei.
    —      Ce vreţi de la mine ? Cine vă este candidatul ? Priveşte ghetele înoroiate ale „radicalului“ din faţa lui. Este Golescu ?
    I. C. Brătianu trage aer în piept :
    —   Nu. Este Domnul Moldovei.
    Mîinile se strîng, ochii lăcrimează.
    E împotriva Convenţiei de la Paris ? Nu scrie nicăieri că cei doi domnitori nu pot fi una şi aceeaşi persoană. Ca şi în Moldova, numele lui Cuza concilia urile. Alexandru Ghica era fericit că nu va lua puterea nici Bi-bescu, nici aliatul său temporar, Niculae Golescu, pe care îl credea un incapabil; Niculae Golescu era fericit că nu ajunge Domn nici bătrînul ex-prinţ şi ex-caimâ-
 269
cam, nici Ştirbey şi nici Bibescu; Bibeseu era fericit, peste nefericirea lui personală, pentru că adversarii liberali, ca şi fratele său Ştirbey sînt înlăturaţi; Ştirbey se vedea pierzînd onorabil şi deci era şi el fericit ; cei numeroşi, dar fără şanse se simţeau revanşaţi la gîndul că favoriţii sînt anihilaţi. Liberalii vedeau pe tron un „om nou“, un adversar al „strigoilor“, un membru al partidului naţional din Moldova; conservatorii se bucurau că scapă de răzmeriţă şi se linişteau la speranţa că alegerea lui Cuza va fi anulată de marile puteri garante care ceruseră doi Domni, două Camere şi o Românie divizată — un fruct dicotiledonat.
    Mulţimii, care îşi ascuţea coasele şi cuţitele, fluiera, trăncănea şi aştepta, i se dădea satisfacţie.
    în dimineaţa aceea a fost un soare rece. Oraşul se poleise de o lumină ceţoasă, argintie.
    Dacă de la una din ferestrele Camerei va apărea o eşarfă roşie, poporul va forţa uşile şi va împiedica ale-rea lui Bibescu, dacă \'â apărea o eşarfă albă au în-is radicalii şi uralele nu vor mai conteni. Poporului
se rosteşte numele candidatului stîngii şi încordarea creşte odată cu entuziasmul.
    —  Cum de nu ne-am gîndit pînă acum, fraţilor?
    în şedinţă secretă, Vasile Boerescu anunţă propunerea minorităţii. Mitropolitul Nifon îngenunchează în faţa icoanei Sf. Treimi şi se roagă :
    —      Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-ţi privirea ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor tăi! Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi într-o simţire şi fă ca inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul tău între noi şi pentru dînsul jurăm toţi că-1 vom susţine.“
    Boierii jură să-l voteze. Pe cele şaizeci şi patru de buletine este înscris numele lui Cuza. Această unanimitate înduioşează chiar şi pe cei ce pierd astfel puterea. Adunarea, ieri, dezbinată, pînă la cruzime şi violenţă, azi se# îmbrăţişează. Deputaiţii au lacrimi în ochi. Eşarfa albă flutură la fereastră ca aripile unei păsări ce se pregăteşte să-şi ia zborul.
 270
  w x Poeţii de ocazie îşi ascut penele :
           Urra striga poporul. Urra şi România.
           Urra şi Universul. Urra şi vecinicia.
           Trecutul şi prezentul atunci fraternizară.
           Şi toţi într-o unire atunci se-mbrăţişară.
      Pe această unanimitate de o clipă s-a deschis viaţa modernă a unei ţări. O ţară mică, „înghesuită între imperii“.
      „Voi veţi avea mîndria a spune nepoţilor voştri că aţi pus cea dintîi piatră la acest nou edificiu...“
      Bucureştiul a fost martorul unei fericiri nemărginite şi a unei reconsiderări a speranţei. Convenţia dăduse „o jumătate de unire“, el mai cîştigase un sfert, rămînea pe seama Domnitorului celălalt sfert.
      Banchetul magnific, pregătit de Ioan Em. Florescu pentru alegătorii socrului său Gh. Bibescu, a fost oferit „în disperare de cauză, stomacurilor patriotice şi acelora care nu l-au ales“.
      Populaţia căpătase gustul democraţiei şi credinţa c| vocea ei contează.                                              %
      „România noastră se va înfăptui, scrisese Bălcescu."
  $?S&m o credinţă adîncă. E orb cine n-o vede.“
      Deznădejdea generală se schimbase în nădejde gene-rală.
      Dar a doua zi, Ion Ghica telegrafia la Iaşi, lui Vasile Alecsandri, ministru de externe al Moldovei. Cerea venirea grabnică a Domnitorului la Bucureşti pentru curmarea intrigilor. Ele începuseră să zbîrnîie încă de cu seară, sjare „obşteasca înmărmurire“.
      Alexandru Ioan I, „colonelul unei iluzii“, cum îi spuneau consulii sceptici, intra în capitala Valahiei în 8 februarie 1859, foarte posomorit...
                                        (sfîrşttul primului volum)
        Lector : FLORIN MUGUR Tehnoredactor : CONSTANŢA VULCANESCU
            Apârut : 1982. Bun de tipar : 29.7.1982.
      Formot : 16/54X84. Colî tipo : 17. ______________CoH ed. : 14,33.            ____
            Tiparul executat sub comanda nr. 5 033/1982 la întreprinderea poligraficâ Bacau, str. Eliberării nr. 63.
  Lucrarea este tipâritâ pe hîrtie fabricata la C.C.H. wLetea,-Bac6u___________________