PETRE DULFU ISPRĂVILE LUI PĂCALĂ
Coperta: CONSTANTIN POHRIB
ISBN: 973-9176-23-2
PETRE DULFU
Isprăvile lui Păcală
Bim.!OTI-XA\ {* ACADEMIEI *D
ROMANE
EDITURA GARAMOND BUCUREŞTI, BULEVARDUL CAROL I, NR. 68
I. MOŞTENIREA
Textul a fost reprodus îh facsimil după P. Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Editura Tineretului, 1966.
Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, apă-a curs pe Olt cam multă!
(Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!)
Undeva p-aci, sub cerul scumpei noastre Românii,
într-un sat trăia — se zice — un moşneag, ce-avea trei fii.
Cei mai vîrstnici, de! ca lumea! cînd mai buni şi cînd mai răij
Cînd mai dezgheţaţi la minte, cînd mai proşti, sărman de ei.
Cel mic însă... altă fire! Suflet bun, dar mult poznaş...
Ca să facă el vreun lucru, cum se făptuieşte... aş!...
Toate le făcea sucite şi pe dos, de te-ncruceai...
Un nătîng, un gură-cască îţi părea — cînd îl vedeai.
Ii ieşeau la capăt însă toate-aşa de minunat,
Că, de fapta-i săvîrşită, locului stăteai mirat.
O plăcere-avea: de lacomi, de neghiobi, să-şi rîză-n lege!
Şi, ca el, la gard prostia cine mai ştia s-o lege?...
— Năzdrăvan! ziceau o seamă. Alţii: — Ba e un ţicnit!
Iar la urmă, toţi, „Păcală" oamenii l-au poreclit.
Intr-o zi, bătrînu-şi cheamă fiii lîngă pat: — Mi-e rău!
Mj-a sosit pesemne ceasul!... Rămîneţi cu Dumnezeu!
Aş fi vrut, la despărţire, să vă las ceva strînsură;
Că eu ştiu, vai, sărăcimea în viaţă cîte-ndură.
Dar în lume... nu-i pe vrute... faci atît cît ţi-e puterea...
După ani de străduinţă, doar o vacă mi-e averea. Stăpîniţi-o pe Joiana, voi, băieţi, cînd n-oi mai fi; Intre voi, ca fraţi de-un tată, împărţiţi-o cum veţi şti!... Zise, şi vroia-nainte să-şi urmeze cuvîntarea... Nemiloasa moarte însă i-a curmat pe veci "suflarea.
După ce l-au dus la groapă, băietanii... ce să facă? Intre dînşii cum să-mpartă, trei feciori, o biată vacă?... Cel mai mare — una, două: stăruia că numai lui, Lui i se cuvine vaca şi că n-o dă nimănui; Fiindcă el doar a-ngrijit-o, de pe cînd era viţea!
— Ba să fie cu iertare! mijlociu-i răspundea,
Drept la vacă, eu am singur, scumpe frate!... mă-nţelegi?... Că de treburile casei eu văzut-am ani întregi!... Şi pe bietul tata, cine — cît zăcu bolnav în pat, Pînă cînd închise ochii — nu tot eu l-am căutat? D-alde-acestea multe încă, cei doi fraţi îşi tot spuneau; Iar Păcală?... sta deoparte, i-asculta cum se sfădeau
— Ho! grăi-n sfîrşit ăl mare, că s-adună lumea-n drum! Ia să ne-mpăcăm mai bine.
— De! să ne'mpăcăm! Dar cum?
— Lesne!... Pîn' să vie vaca de pe cîmp, de la mîncare, Hai cîte-un ocol în curte să ne facem fiecare. Şi-ntr-al cui ocol va pune dînsa mai întîi piciorul, Din noi trei, acela singur îi va fi stăpînitorul!
— Haidem! zise mijlociul. Zău, cuminte socoteală! Unde i-o plăcea Joianei!...
Dar tu, ce zici, măi Păcală?
— Ce să zic? răspunse-acesta. Fie cum aţi chibzuit! „Bun de tot! (cel mai în vîrstă îşi zicea-n gînd mulţumit) Eu o să-mi aşez ocolul... lîngă poartă chiar, colea... Las'că ştiu eu pe Joiana cum s-o trag în partea mea!..." Mijlociul tot cam astfel se gîndea şi el să facă. Şi-amîndoi, c-un „Doamne-ajută" grabnic în pădure pleacă, Taie, cară la spinare: fagi mai tineri şi stejari;
Din stejari, din fagi, cu barda, laţi îşi făuresc şi pari... Şi-nspre sear-aveau în curte amîndoi cîte-un ocol, Chiar cum intri, lîngă poartă. He, dar cum? Ocolul gol? Ce să cate-n el Joiana?... Fuga!... în ocoale pun Şi nutreţ: otavă unul, altul: fîn de cel mai bun.
— Iac-aşa!... să-i placă vacii!...
Iar Păcală, al lor frate?...
Sub un plop în vremea asta s-odihnea trîntit pe spate. Numai cînd văzu că dînşii isprăvit-au munca grea, Merse şi el de-şi aduse, din hoceag, ce-i trebuia: Ramuri tinere-nfrunzite, de răchită, de stejar; Şi-njghebă din ele-acqlo, pe-apucate, un frunzar. Doar atîta... alt-nimfca înăuntru n-a mai pus...
Soarele-asfinţea departe, dup-o culme din apus...
Şi Joiana, iat-o, vine de la cîmp spre cas-alene...
A intrat pe poartă-n curte... Ei, acu-i acu', măi nene!
Peste cine-o da norocul?... Fraţii, muţi, privesc la ea...
„In ocolul meu intra-va..." cel mai mare se gîndea.
Tot aşa şi mijlociul... Aş! spre-ocoalele cu fîn
Ea se uită-abia în treacăt, mirosindu-le puţin.
Apot\ haide... la frunzarul lui Păcală drept se duce,
Intră veselă şi-ncepe frunze tinere să-mbuce.
— Ha-ha-ha!... vedeţi? Păcală începu rîzînd să zică.
După prea mult cine-aleargă, se alege cu nimica.
Fraţii-i tremurau de ciudă; însă... ce puteau să facă?...
Şi-a rămas din ziua-aceea singur el stăpîn pe vacă.
II. VÎNZAREA
Scoală-te din somn, băiete, cînd de ziuă s-a crăpat, Du la iarbă pe Joiana — să ţi-o duci la adăpat!... Uite-o! Vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grîu... aleargă!... Noaptea: vezi, din bătătură, vreun om rău să nu ţi-o şteargă! Trebuia, şi zi şi noapte, slugă, păzitor să-i fie... Nu era făcut el, însă, după d-astea să se ţie!
— Să mă zbucium eu atîta, pentr-o vacă?... Pînă cînd? Şi de ce, la urma urmei?... Nu-i mai nimerit s-o vînd? Hai la tîrg!
Aşa Păcală hotărîndu-se-ntr-o zi îşi luă de funie vaca şi cu ea-n spre tîrg porni.
*
* *
De la vatră-n zori de ziuă, el plecă pe vreme bună; Dar spre-amiazi, într-o pădure, se trezeşte c-o... furtună, într-o clipă norii negri au cuprins tăria toată. Vîntul clătina copacii, mai din rădăcini să-i scoată.
— Unde să mai mergi acum pe o vreme-atît de grea ? Pîn'la tîrg... e cale încă! băietanul se gîndea. Vede-alăturea de cale un stejar nalt, scorburos:
Ia să mă opresc oleacă sub acest copac stufos...
Şi legînd-o pe Joiana de-a stejarului tulpină,
El îşi lasă jos, pe iarbă, trupul dornic de hodină.
Stă ce stă culcat, cu mîna căpătîi, şi-adoarme dus...
Fulgere brăzdau tăria. Vîntul vîjîia pe* sus.
Clătinat de vînt, stejarul îndelung a scîrţîit.
Lui Păcală-n somn, copacul îi părea că-ar fi vorbit.
Şi: — Aud?... Ce-ai spus? îi zice, iute capul ridicînd.
Este de-vînzare vaca, tu-mă-ntrebi? şi cum o vînd?
Ai ghicit!... E de vînzare!... Hai — ş-o cumperi dacă vrei!...
Nu-ţi cer mult pe ea, stejare... numai: şaptezeci de lei.
Vîntul, care-şi domolise puţintel a sa mînie,
Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă şi mai cu tărie.
„Scîîîrţi!" făcu din nou stejarul. Iar Păcală: —Nu vrei, hai?
Şaptezeci de lei e prea mult? Numai patruzeci îmi dai?
Dă-mi-i!... Na-ţi-o şi cu-atîta...
Dar copacul, iarăşi: „Scîîîrţi!"
— Ce? Parale n-ai acuma? Să te-aştept, zici, pînă marţi? Bine, nu e lucru mare... Pînă marţi... te-ngăduiesc!... Numai, vezi: la ziua asta, banii gata să-i găsesc... Mă-nţelegi? Să n-avem vorbă! Şi-acolo-n pădurea deasă Sub stejar lăsîndu-şi vaca : — Bun rămas! porni spre casă. Fraţii-i, cum îl văd că vine: — Unde-i vaca?
— Iac-am dat-o.
— Cui? Cu ce preţ?
— In pădure, un stejar mi-a cumpărat-o. Patruzeci dc lei pe dînsa o să-mi dee, marţi, mi-a zis...
— Cum?... Ce spui?... Eşti beat, măi frate'... Sau ne iei
pesemne-n rîs!...
— Dacă nu vreţi, nu mă credeţi! le-a răspuns el liniştit.
— Tiil... cei doi se minunează. E nebun!... S-a mîntuit! P-aşteptare-auzi! să vîndă, cui? unui stejar, o vacă! Trasu-ne-ai pe sfoară zdravăn, mai deunăzi la-mpărţeală! Dar acuma cu vînzarea... mi te-ai ars şi tu, Păcală!...
Şi pe cînd vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire
Se zărea lucind o rază de nespusă mulţumire.
Dînsul... ce să zică?... Tace... Apoi marţi, în zori de zi,
C-un topor în mînă, haide! spre pădure-ntins porni.
Cînd ajunse la stejarul unde vaca şi-o legase:
Funia doar acolo, ruptă!... Vaca?... nicăieri. Plecase!...
— Ei, stejare! Banii, iute!
Aş! stejarul, iarăşi: „Scîîîrţi!"
— Nici acuma va să zică, n-ai parale? Marţi? Tot marţi?! Dar de nu te ţii de vorbă nici atunci, o păţi cu mine!... Marţea următoare însă, cînd s-a dus din nou să-i ceară: „Scîîîrţi!" făcu din nou stejarul.
— Cum?... Nici astăzi?... Marţi vrei, iară?... A... copacule nemernic... ia stai, că te-nvăţ eu minte!... Ştiu că nu mai porţi cu vorba tu pe nimeni de-azi-nainte! Şi zicînd acestea, trage-i!... cu toporul ascuţit... Dă-i, într-una!... pîn' stejarul... la pămînt s-a prăbuşit. Iar atunci, spre rădăcină ochii cînd şi-i aţinteşte, Colo-n scorbura-nnegrită, jos, Păcală... ce zăreşte?... O căldare... Şi-n căldare? O-lio!... ce de bogăţie! Sfinte Doamne!... Numai galbeni!... Preţuiau... o-mpărăţie!
— Vai! se minună flăcăul. Vezi, bătrîne putregai,
Ce de bani aveai?... şi totuşi îmi spuneai mereu că n-ai!
Mă făcuşi s-alerg p-aicea de atîtea ori degeaba!...
Iţi plăcea să strîngi avere înşelînd, se vede, treaba!...
Prinse-apoi, cu mîna plină, galbenii a-i vîntura:
— Uite-acuma... preţul vacii, am de unde mi-1 lua!...
Şi-a luat comoara toată?... Aş!... luă doar banii săi, Cît avea să ia pe vacă: tocmai patruzeci de lei... îi vîrî-n chimir, deoparte... — Bun rămas! grăi voios... Şi plecă, lăsînd acolo ceilalţi bani, grămadă, jos.
III. ÎMPĂRŢIREA COMORII
Seara, cum ajunse-acasă, banii-n palmă-i zăngăneşte:
— Iată preţul văcuşoarei, o leţcaie nu-mi lipseşte!... Fraţii-i, cînd văzură-n mînă-i aurul, se minunară; Dar de unde, cum şi ce fel, deocamdată nu-ntrebară. Ziua următoare însă, cînd se lumina de zori,
Nici nu s-a sculat Păcală, hai la el nerăbdători:
— Ian ascultă, frăţioare! Cum se poate-aşa minune? Un stejar să-ţi dea pe vacă bani de aur? Fii bun, spune! Că de-aseară pîn-acuma n-a fost chip să aţipim
Nici cît ai clipi din gene!... Tot la asta ne gîndim!
— Să vă spun! le zise dînsul, tolănit pe-o rînă stînd.
V-am ascuns vreodată oare, eu, vreo faptă-a mea?... Vrun gînd?... Nu voia-ntîi să-mi plătească... dar i-am arătat pe dracul! Şi le povesti, din capăt, întîmplarea cu copacul... Cînd aflară ei la urmă ce de bani frumoşi mai are, Strînşi în scorbură stejarul... se cruciră şi mai tare.
— Vai, să dai de-aşa comoară,-.şi-n pădure să o laşi!... Este cu putinţă, frate!... Cum pustia te'nduraşi?... Vino, iute, c-o ridică alţii, de mai zăbovim!
Să luăm cu noi comoara şi frăţeşte s-o-mpărţim...
— Vreţi? grăi Păcală. Haidem!... Cei doi auzind aşa Tremurau de neastîmpăr; casa nu-i mai încăpea.
13
i
Aripi ar fi vrut să aibă!... Şi luîndu-şi fiecare Cîte-un sac la subţioară, au plecat îndată mare. Pe la prînzu' cel de-amiază, iată-i în pădurea deasă! Şi-au venit cam pe la cină, încărcaţi de bani acasă... Dar bănetul scump acuma numărat mai trebuia,. Din comoară, partea dreaptă, fiecare să şi-o ia.
— Cum să facem, împărţeala mai curînd s-o isprăvim?... Numărînd aşa, cu banul, nici la ziuă nu sfîrşim!
Ştii ce, frăţioare?... Fuga, peste drum la popa du-te; Cere-i baniţa. — Prea bine!... Şi porni Păcală iute. ...Popa — om cu suflet negru şi de-o lăcomie rară — Chiar cinase, cînd aude: cioc, cioc, cioc! în. uşă-afară.
— Cine e?
— Sînt eu, Păcală! Am venit c-o rugăminte!
— Ce vrei?
— Să ne dai oleacă baniţa... cinstit părinte!... Numai pînă dimineaţă!
— Baniţa?... Acum?... Ei, drace!... Nu pot să ţi-p cat! E noapte! Pleacă şi mă lasă-n pace!
— Dar... ne trebuie, tăicuţă... Fă-ţi cu noi pomană, zău! Caut-o... şi ne-o dă!... Pe urmă, las' că n-o să-ţi pară rău! Auzind acestea popa, baniţa din tind-o ia:
— Hai, băiete!..." Na-ţi-o!... Iacă!... Ce-o să măsuraţi cu ea?
— Bani! grăi Păcală, sprinten către casă alergînd.
— Bani! am auzit eu bine?... Măi! se miră popa-n gînd. Cum atîţia bani? De unde?... Asta-i nemaipomenit!... Vreo hoţie săvîrşit-au?... Vreo comoar' or fi găsit?... Ia să merg să văd cu ochii!... Dac-a spus adevărat, Drumul nu mi-o fi degeaba!... Şi zicînd, a şi plecat.
*
* *
Fraţii măsurau în casă galbenii din saci, turnaţi Lîngă vatră jos... cînd unul:
— Tii! şopteşte. Staţi, mă! Staţi! Cine-i la fereastră oare?... Ochii dacă nu mă-nşală, E chiar popa!... Du-te, fuga, scapă-ne de el, Păcală. Să te faci că nu ştii cine-i, şi c-un băţ, cu ce-i găsi, — Trage-i una, ca să-i piară pofta de-a ne mai pîndi!...
— Iacă plec, grăi Păcală. Şi-apucînd o scurtătură Din ungher, de după uşă, iese iute-n bătătură...
14
Intră iară dup-aceea în căsuţa bătrînească:
— Măsuraţi-nainte... popa n-are să ne mai pîndească! Măsurînd ei tot bănetul şi pe-afară-apoi ieşind,
Cel mai mare vede-n curte, într-un lac, ceva mijind... Şi pe mijlociu l-întreabă: — Frate! ce-i aicea jos?...
— Unde?
— Ici în lac! Priveşte!... Parc-ar fi... un cap bărbos!... Nu vezi?
— A, ba văd! Ii! Doamne! Om o fi, sau ce drăcie? Uite şi tu, măi Păcală!... Iar Păcală:—Ce să fie?... E un ţap!... Se scaldă-n apă! Dînşii tot nu-s dumeriţi. Dar cînd cată mai de-aproape: — Vai! Rămîn încremeniţi.
— Nu eşti zdravăn? Cum îţi vine să glumeşti că este-un ţap? Este popa, mort, săracul!... L-ai lovit cu bîta-n cap?
— Aş!... Ii arătai doar bîta! Iară el, pierzîndu-şi firea Şi fugind... căzu, pesemne... îşi găsi aci pieirea! Fraţii cei mari înlemniră: — Am păţit-o, frăţioare!...
Mîini  la ziuă... lume!... zarvă!... Unde să-1 ascundem oare? Toată lumea o să creadă cum că noi l-am omorît. Vezi ce făptuişi, băiete?... Vai. în ce foc ne-ai vîrît!...
— Ho!... Destul!... le-a zis Păcală. Ce atîta gălăgie?... Orişicîtă văicăreală, geaba!... Tot se află!... De scăpare Nu-i decît un chip!
— Anume? — S-o tulim, îndată mare!
— Să fugim, zici? Cînd în aur ne putem de-acum scălda?
— De, păcate! Ce să facem, dacă s-a brodit aşa!...
\
IV. FUGA
Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată Şi se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată. Numai fraţii n-aveau tihnă... se găteau de lungă cale...
— Sec noroc avurăm, Doamne! Sec! ziceau cei doi, cu jale. Cum să părăsim, măi frate, cum, atîta bogăţie?...
In bănet ei îşi vîrîră mîinile cu lăcomie... îndesară prin şerpare cît putut-au îndesa. Iar Păcală?... El plecat-a făr-să iee... o para!
— Trage uşa după tine! strigă fraţii-i, cînd să iasă.
Şi s-au dus... p-aici încolo... Bun rămas, ogradă, casă!... Dar pe drum cînd se uitară la Păcală... ce să vadă? Steteră şi se-ncruciră. Nici nu le venea să creadă! El scosese uşa casei, din ţîţîni, cît e de mare; Şi venea cu ea tîrînd-o după sine pe cărare.
— Ce-ai făcut? De glumă-ţi arde? Nu eşti zdravăn, măi creştine?
— Păi... v-ascult! Nu voi mi-aţi zis-o: trage uşa după tine?
— Noi! S-o-nchizi ţi-am zis, la naiba! N-am zis s-o tîrăşti pe drum! Las-o focului şi vino, că se face ziuă-acum!...
— Ce?... se oţărî Păcală... Vreţi s-o lepăd?... Iaca ba!... Las'... că-n cale... cine ştie ce-ajutor ne poate da!...
Şi s-au dus, s-au dus într-una, pe cărări nemaiumblate — Dînşii cu mîhnirea-n suflet, iară el... cu uşa-n spate.
2—3181
17
Tot au mers... întreagă noaptea şi-o zi-ntreagă, pînă-n seară, Pînă cînd, într-o pădure, mi-i ajunse noaptea iară... Unde să mai mearg-acuma?... înaintea lor mijea Un stejar al cărui creştet sus cu norii se-nfrăţea.
— Ne ajunge, mi se pare, cîtă fuguliţ-am tras. Să rămînem, zise unul, pînă mîne-aci de mas.
— Jos, aci... grăi Păcală, sub stejar?... Aş!... cum îţi vine?... S-ar putea să dea, la noapte, peste noi... te-nchină cine!
Eu mai bine sus aş crede, în copac, să ne suim; Acolo, pe cîte-o cracă, mai tihniţi o să dormim.
— Bine zici. Şi se urcară, cît ai bate din amnar... Iar Păcală?... Nu se urcă numai dînsul în stejar; — Ia cu sine sus şi uşa ce-n spinare-o adusese...
Luna mi-i privea c-un zîmbet, printre ramurile dese...
Dar abia ajung flăcăii sus, abia se cuibăresc,
Numai ce aud un foşnet... Şi... deodată... ce zăresc?...
Oameni mulţi, vreo doisprezece! toţi cu saci rotunji pe spate
Şi la brîu cu lungi cuţite, cu pistoale-ncovoiate;
Din desiş, pe-o cărăruie-naintau cu paşii grei
Tocmai spre stejarul falnic, ce-i adăpostea pe ei.
Iar cînd au ajuns acolo, aruncară sacii jos,
Şi pe iarbă se trîntiră, sub copacul rămuros...
— Nezăriţi aci de nimeni (unu-a zis) să ne-odihnim! Şi cîştigul d-astă seară, între noi să-1 împărţim!
— Ei! acum s-o ştergem, iute, pînă. nu vin hoţii iar!... Apoi într-o clipă — iată-i — jos, pe toţi trei, din stejar. Dar zărind prin iarb-atîtea lucruri scumpe risipite: Colo — saci^cu bani, alături—scule de-aur strălucite: Se putea cu"mîna goală s-o zbughească?... Cei mai mari Iau şi bani, aleg şi scule de prin saci de la tîlhari.
Iar Păcală!... Sta deoparte... la-nceput, doar îi privea; Ca să ia ceva şi dînsul, nici prin minte nu-i trecea. Cînd deodat-un sac zăreşte, plin tot numai cu tămîie!
— Lucru sfînt! păcat, pe mînă tîlhărească să rămîie. „Vino, sacule, tu-ncoace!"... Şi pe umăr 1-a săltat. — < Din grămada de scumpeturi doar atîta el a luat!
* *
Arşi de spaimă-n astă vreme, haraminii... ce făcură? Tupilaţi pe ici, pe colo, steteră ei cît statură, — Pîn-odată, cel mai mare: — Ei, drăcie!... Cum adică?... Mult o să mai stăm prin tufe?... Ne-nfricarăm... de nimica!
— Zău aşa! vro doi răspuns-au. Şi-adunîndu-se grămadă, Spre "stejar din nou se'ndreaptă... Cînd acolo, ce să vadă?
— Ian uitaţi-vă!... Trei oameni!... (îndîrjit vătaful zice) Scotocesc prin sacii noştri, parcă nici n-am fi p-aice!... Ăştia vor fi fost pesemne adineauri în copac,
De ne puseră pe goană!... Ce?... credeaţi că e vrun drac? Repede!.... pe ei, tovarăşi!... Hai, să le-arătăm noi lor!
Fraţii din copac, văzîndu-i: „Am păţit-o!" se gîndeau. Cei mari — mai ales — de frică: nici să sufle nu-ndrăzneau. Dar pe cînd ei stau, ca lemnul, fără grai şi nemişcaţi: Numai ce-1 aud de-alături pe Păcală: — Valeu, fraţi!... Uşa naibii... vrea să-mi scape!
— Taci, măi! îi şoptesc cei doi. Ţine-o!... Nu cumva să cadă, că s-a mîntuit cu noi!... Aş! Pîn' să-i şoptească: „ţine-o", dura! uşa i-a scăpat... Şi de sus, din cracă-n cracă, pînă jos a lunecat. Auzind ciudatul vuiet:—O-lio! hoţii-ncremenesc... Ce-o fi asta?... Şi deodată, ţîşti!... la fugă mi-o tulesc. Lasă jos acolo toată bogăţia ce-au adus. Cînd văzură aşa flăcăii, îşi făcură cruce sus:
Cei trei fraţi, văzîndu-i însă: ia-o, nene, la picior!...
O tuliră prin pădure, cît mai repede putură...
Iar tîlharii?... După dînşii! fluierînd, strigînd din gură...
V. FLUIERUL
Zorile 'nroşit-au bolta, şi Păcală tot mai sue, Prin desimea de mesteceni şi de brazi, pe-o cărărue — Sue gîfîind, cu sacul de tămîie la spinare. Hoţii au rămas departe, contenind a lor strigare. Dară fraţii cei doi, unde-s?... Cînd la fugă mi-o tuliră, încărcaţi cu bani şi scule: ei pe alt drum nimeriră. Vor fi izbutit să scape teferi şi ei, bieţii fraţi? Sau vor fi căzut pe mîna hoţilor întărîtaţi?... Cine mar putea să ştie?... Să-i lăsăm şi noi acum... Să 'nsoţim de-aici încolo pe Păcală doar la drum.
El, tot sue!... pîn'odată, cînd de după stînci cărunte Răsăria făclia zilei, iată-mi-1 p-un vîrf de munte. Şi de-acolo aruncîndu-şi ochii peste codri 'n jos, Peste văile 'riflorite: — Tii!... îngînă. Ce frumos!... Tu, care-ai urzit tăria cerului şi-acest pămînt, Mare eşti! şi-a tale lucruri, Doamne, minunate sînt!... Apoi ce-i trăsni prin minte?... Sacu'jos pe iarbă-1 puse Vreascuri, de prin prejmuire, o grămadă mare-aduse. Şi din cremene, cu-oţelul, scăpărînd scîntei pe iască, Dete foc grămezii: Para, începu să pîlpîiască.
Străluceau, creşteau într-una limbile de foc roşatec — Pîn-au prefăcut movila cea de vreascuri în jeratec.
Sacu' plin atunci, Păcală, sus cu mîinile-1 săltă,
Şi din el tămîia toată pe jeratec o turnă.
Sfîrîie pe foc tămîia, şi un sul albiu de fum
Prinde-a se 'nălţa 'n văzduhuri, pîn 'la cer făcîndu-şi drum.
„Iac'aşa!" gîndia Păcală, mulţumit de-a sa ispravă,
— Jertfa mea primeşte-o, Doamne, cu plăcere-acolo-n slavă! Iar pe cînd gîndea el astfel, deodată ce să vază?
Cerul porţile-şi deschide, plaiu' ntreg se luminează... Şi din slăvi cereşti un înger se coboară jos pe plaiu:
— Bine te-am găsit, Păcală! Sînt trimis aci din raiu. Ziditorul lumii, Tatăl, să vorbească vrea cu tine... Spre lofcăşu-i de lumină», sus, la raiu deci, hai cu mine!...
Nemişcat în loc Păcală stă o clipă, ca visînd...
Apoi... numai ce se simte, de pe plaiu, spre cer urcînd...
Aripi parc-aVea la spate!... îndărăt cînd se uita,
Tot mai mic, mai şters, pămîntul rămînea 'napoia sa.
Casele-i păreau mici cuiburi, munţii, nişte muşuroaie;
Rîurile, şerpi molatici ce prin iarbă se 'ncovoaie...
Iar de la un timp, nici urmă de pămînt!... pierise 'n hău!
Numai stele şi luceferi întîlneşte 'n drumul său.
Ajunsese-aşa de-aproape de tăria cea cu stele
Că putea culege'n sboru-i cîte-ar fi voit, din ele.
Apoi şi mai sus, deodată, o lumină orbitoare
Ii răsare-n ochi, — mai albă ca lumina cea de soare.
Pasă-mi-te-acolo-n raze de lumină-nvăluit,
Se afla locaşul Celui care toate le-a zidit...
Cum, pe unde mai trecut-a, n-a văzut... fu peste fire! Ii luase parcă ochii negrăita strălucire. Ii părea doar că zăreşte: mîndre pajişti, pomi în floare, Mese-ntinse... pe la mese: lume-n strai de sărbătoare. Numai straie luminoase, numai feţe mulţumite... Auzia şi-un zvon în treacăt, zvon de glasuri fericite... Şi deodată, numai iată-1... locului oprit din zbor, Se trezeşte faţă-n faţă cu al lumii ziditor. ...Dumnezeu, cu barbă albă, ca omătul cel curat, Odihnea-ntr-un jilţ de cete îngereşti înconjurat.
Cînd în faţa Celui veşnic se văzu ajuns Păcală, I-a-ngheţat în piept suflarea... mut rămase de sfială. Domnu-i înţelese frica:—Vino!... bun sosit în raiu! Mai aproape!... n-avea teamă!... Ştii de ce mi-te chemaiu? Jertfa care mi-ai adus-o, mi-a făcut nespus de bine. Pentru fapta-ţi bună, spune-mi ce dar vrei azi de la mine? Fă-ţi p-aicea ochii roată, cere-mi — făr-a te sfii — Ori ce-ţi place... şi-ntr-o clipă ruga ta se va-mplini.
De-ale Tatălui cuvinte părinteşti îmbărbătat,
îşi roti Păcală ochii prin lăcaşul minunat.
Ce era pe-acolo... Doamne!... ce de lucruri de minune:
Nu-i condei ca să le scrie, nici graiu să le poată spune!...
Cînd deodată, printre-atîtea frumuseţi dumnezeeşti,
Intr-un unghi zăreşte-un fluier, mic! un fleac! nici să-1 priveşti!
Şi grăieşte:—O, stăpîne! Pentru jertfa-mi ne-nsemnată,
De la Tine... sănătate!,., n-aşteptam vreo altă plată.
Dacă totuşi vrerea Ta e să-mi aleg un lucru... hai!...
Vezi în colţ colea un fluier?... doar pe-acela să mi-1 dai!
Din mulţimea de scumpeturi, auzind c'atît el cere,
Doar un fluier, ş-alt nimica: Domnul rîse cu plăcere.
— Cum se poate?... Tatăl lumii în locaşu-i cînd te cheamă, Nu găseşti să-i ceri, băiete, nici un lucru mai de seamă?...
Ia mai stai şi te gîndeşte: Traiu îndelungat... voeşti?... Vrei soţie... credincioasă? Vrei... averi împărăteşti?
— Urzitorule al lumii! încă de copil doriam, Cînd flăcău voi fi, un fluier ca acesta eu să am. Dacă ţii să-mi faci plăcere, dă-mi-1. Te milostiveşte! Robul Tău smerit nimica alte celea nu doreşte.
Ce putea să mai răspundă la aceste vorbe Tatăl? Semn făcu să i-se-aducă fluierul cerut: — Ei, iată-1, Dacă nu vrei alte bunuri... fericit să-1 stăpîneşti!
— Mulţumesc! Ferice, Doamne, şi Tu'n veci să'mpărăţeşti!
Cuvîntînd aşa Păcală, din 'nălţimi strălucitoare Spre pămînt simţi că-ncepe iar domol să se coboare.
VI. TOCMEALA
Cînd pe munte-a pus piciorul, cruce şi-a făcut voios: Apoi s-adînci-n desimea codrului întunecos. Şi sub cîte-un brad, la umbră, fără grijă de nimica, Sta, cînta cu drag din fluier, cît de mare-i ziulica. Brazii, auzindu-i cîntul, ramurile-şi clătinau; Păsările, fermecate, pîlcuri prin văzduh săltau...
Dar s-a săturat la urmă prin păduri de hoinărit... Şi-ntr-o zi, din munţi porneşte către şesul înflorit. Tot coboară, pe-o potecă, merge... pînă dă de-un sat. Iar acolo, ce'ntîlneşte? Oameni mulţi în drum, la sfat. Amărîţi grozav în suflet după faţă se vedeau; Şi-ntre ei, sărmanii, tocmai despre popa lor vorbeau:
— Ii muncii (striga din gură un român cu negre plete) Luni de zile, şi drept plată: bice peste spate-mi dete!
— Nu-i plătii (zicea un altul) nişte bani la timp... şi-acum Vînzătoare-mi face casa! Voi fi scos cu-ai mei în drum. D-alde-astea multe încă oamenii spuneau de-a rîndul, Văicărindu-se de popa şi cu toţii blestemîndu-1...
Auzind-aşa Păcală, —se apropie şi el:
— Bună vremea, oameni!... Ce-aud?... Popă!?... Şi aşa mişel?
— Hei? (un moş oftă cu jale). Popă ca al nostru nu-i, Nu-i în toată ţara altul! Bată-1 Maica Domnului!... Cîţi moşneni, avuţi pe vremuri, azi cerşesc din sat în sat! Căci prin uneltiri, hainul, de avere i-a secat.
Doar să ia! De dat, la nimeni nu dă, nici un colţ de pîine. N-are, de creştin durere... nici cît ar avea de-un cîine! Sufletul din trup ţi-1 scoate, cînd la muncă te tocmeşte Şi să nu crîcneşti o vorbă, că şi trupul ţi-1 ciunteşte. Uite, de la el din slujbă chiar aseară au ieşit: Doi flăcăi... ciuntiţi, sărmanii... nu se poate mai cumplit! Pentru-un lucru de nimica, într-atît s-a-nverşunat: Că la amîndoi, cu briciul... popa... nasul le-a tăiat!... Fraţi erau, veniţi acuma, de curînd, în sat aici!... Lui Păcal-o bănuială inima i-o zgudui:
— Fraţi?... Şi unde-s?
— In căsuţa babei Floarea, ici, de vale! Să le oblojească rana, i-a chemat chiar ea din cale, Că e mare doftoriţă!... Pentru orice fel de rană Are-n cap cîte-un descîntec, şi prin lăzi vreo buruiană... Şi-nspre casa arătată el porneşte cu iuţeală.
Cînd intră-n căsuţa joasă, tresări! . Acei flăcăi, Ciumpăviţi de briciul popii, erau tocmai fraţii săi...
— Doamne!... Voi?... In starea asta?... Cum ajunserăţi aci?
— Vai de noi! oftară fraţii, şi-ncepură-a-i povesti:
De tîlhari, ştii tu, atuncea? noaptea-n codru, urmăriţi, Furăm prinşi, bătuţi amarnic, pîn'la piele jefuiţi. Am scăpat... abia cu zile!... Şi venjrăm, pe un drum, Pîn' ajunserăm în satul unde ne aflăm acum. Ce să facem? ne-ntrebarăm osteniţi şi nemîncaţi. Milă pe la uşi să cerem?... Haide, să intrăm argaţi. Cînd vorbeam aşa... în cale, iat-un popă ne-a ieşit: Popa, chiar din satu-acesta. El în slujbă ne-a primit. Insă... ştii cu ce tocmeală?... Bată-1 Precista să-1 bată!... De ne-om supăra pe dînsul: să ne taie nasu-ndată. Ai .mai auzit ca asta?... Iară dacă s-o-ntîmpla El pe noi să se mînie: noi să-i facem tot aşa!...
Şi la cîmp ne-am dus cu plugul... „Iacă (popa ne grăi), Să-mi brăzdaţi azi locu-acesta. Plec... L-amiazi voi fi aci. De mîncare v-oi aduce..."
„Bine!... Pleacă sănătos!..." Zicem noi. Apoi, ne-aşternem pe arat, muncim voios. Ins-amiaza... vine, trece... Iar cu prînzu' el să vie, De amiazi, nici pomeneală! A sosit... pe la chindie! „Cum!... Aşa tîrziu, stăpîne!"
„Cam tîrziu!... V-aţi supărat?" „Nu, dar tremurăm de foame!"
„De, vă cred!... Dar s-a'ntîmplat! Iaca... n-a fost gata prînzul!"...Iar a doua zi, măi frate, Ce să vezi?... Cu prînzul, popa, vine... tocmai pe-nserate! „Vai! da' ce-ai de gînd, părinte? Să ne ţii tot nemîncaţi? N-a fost gata nici azi prînzul mai la vreme?..."
„Nu, argaţi!
Sînteţi supăraţi pe mine?..." „Ei... ba bine că n-om fi!" „Da?"
Şi pe-amîndoi... cu briciul... uite cum ne schilodi! „Hai, plecaţi unde stăpînul mai la timp cu prînzul vine, Nu fac eu de voi! ne zise, nici voi, dragii mei, de mine!" Iată-ne povestea, frate... iacă-tă nenorocirea Ce-ndurarăm!
Lui Păcală flacără-i era privirea:
— Vasăzic-aşa cu popa?... A... să ne vedem cu bine! Ii plătesc eu pentru asta, frăţiori... lăsaţi pe mine!... Şi zicînd, porni spre uşă.
— Ce?... Abia doar ai venit. Pleci din nou? L-Întreabă fraţii
— Plec, răspunde el grăbit,
Să mă bag şi eu la popa!...
Ei stătură-n loc miraţi:
— Cum, măi frate, nu eşti zdravăn? Vrei şi tu ca noi să păţi? Dar el nici că-i mai ascultă. Iese-n drum şi, hai-nainte!
Iată-mi-1 la casa popii: — Bine te găsii, părinte! Popa — barbă roşcovană, chip ursuz, întunecat — De pe scaun din cerdacu-i, în picioare s-a sculat:
— Bun sosit, măi băietane! Ce vînt te-a adus la noi?
— Păi. . argat aş vrea să intru, sau... cioban de vrei la oi.
26
27
Ce zici, n-ai cumva nevoie?
— He! Ba cum nu?... Şi cioban, Şi argat îmi trebuieşte... Spune, cît îmi ceri pe an?
— O! cît pentru asta... lesne vom ajunge la-mpăcare!-Ţiu mai mult la casă bună, decît la simbrie mare.
Nu-ţi cer, taică, nici o plată! Las la buna-ţi chibzuială: Cît îi vrea să-mi dai.
— Prea bine. Fie!... Insă... c-o-nvoială: Tu pe mine vreodată dacă te vei mînia, Să-ţi jupoi cu cosorelul, de pe spate o curea. Dimpotrivă, eu pe tine de m-oi supăra, să ai Drept şi tu de pe spinare o curea atunci să-mi tai.
— Âş!... Te văd om bun, părinte: nu-s nici eu cum ţi se pare. S-ar putea s-ajungă treaba, între noi, la supărare?...
— Nu ştiu!... Asta-i învoiala!... Dacă-ţi place, te primesc. Nu voieşti?... E largă lumea!
— Vreau!... De ce să nu voiesc?...
— Iară anul, măi băiete, ţi se va-mplini, ştii cînd?... Prin frunzişul verde, cucul, cînd s-o auzi cîntînd.
— Bun!... S-a isprăvit tocmeala?...
— încă nu!... Mai stai, române, S-o şi scriem... Vorba zboară... Numai ce e scris rămîne... Şi luînd condei, cerneală, se aşează popa, scrie.
— Iaca-aşa!... S-avem la mînă amîndoi cîte-o hîrtie. „A!" (gîndea). „Prinsei norocul! Un voinic aşa-nchegat, Să-mi' slujească pe degeaba: nu-i cîştig de lepădat!
Şi-1 legai cu-nscrisul, zdravăn, sărăcuţul! Ce-mi mai pasă?"
— Hai, băiete, na!...
Păcală, în şerpar hîrtia-ndeasă, Iar în gîndu-i, vesel şi el: „Stai, părinte preacinstit! Nu-ţi găsiseşi pîn'azi omul; dar acum... ţi l-ai găsit!"
VII. CAPRELE POPII
Dimineaţa-abia-ncepură zorile să se arate, Popa iese-n pragul tinzii: — Ei, acum ştii ce, argate? Mergi de-mi ad-un car de lemne! Din pădure vii doar mîine. Drept merinde pentru cale, iacă-ţi dau un caş şi-o pîine. Dar s-aduci, cînd vii acasă, pîinea-ntreagă, caşu-ntreg! Ne-ncepute, pe-amîndouă! înţelegi tu?
— înţeleg.
Şi puind în car merindea, mai punîndu-şî o secure, A-njugat Păcală boii şi-a pornit-o-nspre pădure.
Cînd veni cu lemne-acasă, merse drept la popa sus:
— Na, stăpîne, caşul, pîinea... Iaca-ntregi ţi le-am adus. Popa le ridică-n mînă:—Hm!... de-ntregi, întregi sînt ele; Dar de ce-s aşa uşoare?...
— Fiindcă... n-au miez, părintele.
— Cum n-au miez?
— In coajă, icea, nu vezi cîte-uh dop tăiat?. Pe aci... scosei tot miezul!...
— Vai!... aşa m-ai ascultat?
Blestematule!...
— Păi... altfel se putea, stăpîne dragă, Să mă satur din merinde şi să ţi-o aduc şi-ntreagă?...
29
Ce, te-ai supărat pe mine?
Popa... mai domol: — Ei aş!... Să mă supăr, eu, se poate, pentru-o pîine, pentru-un caş?... Am glumit cu tine doară... Iar în gîndu-i: — Las'! zicea, Că ţi-o fac eu ţie mîine, dacă mi-ai făcut aşa!... Apoi ziua următoare mi 1-a pus la treerat; Şi mîncare, toată ziua, nici să guste nu i-a dat. Seara, hăt, tîrziu, stăpînul pe la şură se abate:
— Am venit să-ţi văd isprava. Ai lucrat ceva, argate?
— Cum nu?... Uite ici, părinte, cît am treerat. Un vraf! Numai grîu ales, ca-n palmă; n-are firicel de praf.
— Da, nimic de zis! muncit-ai de ajuns... Dar la mîncare Să te cheme, preoteasa... a uitat azi, mi se pare...
Nu-i aşa?
— Ba chiar aşa e!...
— Ei, şi... nu eşti supărat?...
— Pentru ce să fiu, stăpîne?... Parc-am stat eu nemîncat! Se putea să nu mă satur cu atîta grîu pe mînă?
Grîul ăsta mi-ar ajunge nu o zi: o săptămînăi...
— Nu-nţeleg ce spui, băiete! zise popa cu mirare. Ce-mi vorbeşti de grîu tu mie, cînd e vorba de mîncare?
— Păi, mi-a dat prin minte doară, în nămiezi, cînd ospătaţi, Că pe mine la mîncare aţi uitat să mă chemaţi. Pentru-atîta lucru, însă, vorbă nu vrui să mai fac.
îmi găsii eu rost îndată!
— Cum?
— Umplui cu grîu un sac... Seara, altul. Şi cu sacii, hai, în sat la o vecină!... Dîhsa foarte bucuroasă, îmi dădu şi prînz şi cină.
— Valeu! Drace!... vasăzică... îmi mîncaşi doi saci de grîu!
— Ce, te-ai supărat, părinte?
# Popa-şi puse gurii frîu.
Şi-a-nghiţit în piept mînia: — Asta-i... Nu m-am supărat. Dar... să fi cerut, creştine, că-ţi dădeam noi de mîncat. Cînd ajunse-n tindă, însă, tremura: —Of!... nu mai pot!
— Ce-i? soţia sa-1 întreabă. El i-a spus nevestei tot. Iar la urmă: — Ah! cu ăsta nu e chip s-o duc, şi pace!
Am înscris pe-un an cu dînsul: altfel, vînt, chiar azi i-aş face! Preoteasa, foc şi dînsa: —Vai!... o zi să nu mai stee!... ' Astăzi, chiar să-i faci de ducă!...
— Da, să-i fac!... Dar cum; femee?
— Prea uşor!... Să-i dai vreo treabă, ce puterile-i întrece... Şi văzînd că nu e harnic să ţi-o facă, o să plece.
— Bine zici!... Şi iese popa, merge iar spre şură-ndată. Ce să-i dau? A! Stai! Găsit-am o trebşoară minunată! Vino-ncoace, măi argate! (Şi-n grădina largă-1 scoase) Uite, vezi ici păpurişul plin de ochiuri mlăştinoase? Cînd să trec-nainte-ncolo, mă cufund aici în glod. Peste-afurisita asta de mocirlă... fă-mi un pod!
Să-1 începi cît mai degrabă, chiar acuma, eu voiesc; Iar cînd o miji de ziuă, mîine, gata să-1 găsesc! Insă, ştii cum vreau să fie?... Nu doar pod ca orişicare! Tot o călcătură moale şi... o călcătură tare!... Inţeles-ai?
— Da, părinte! Cum nu?
— Hai... la lucru-dară! Şi zicînd, se duse popa, din grădină-n casă iară; Povesti şi preotesei cele ce-a orînduit. Se culcară dup-aceea, amîndoi, şi-au adormit.
* *
Iar Păcală?... In grădină sta sub cerul înstelat, Cu privirea-n jos plecată; mai se preumbla-ngrijat. Smîrcul, împrejur, cu pasul şi din ochi îl măsura... Cum? Din ce să facă podul? In zadar el se-ntreba. Pîn-odată, din grădină cînd se'ntoarce iar la şură: Dă cu ochii de-ale popii capre multe-n bătătură.
— Iaca, măi!... îşi zise-n sine. Am găsit ce-mi trebuia! Eu, să fiu un om cu stare, capre-n curte-mi n-aş ţinea. N-au astîmpăr cît e ziua! Tot ce-i verde strică, rod... Vai, şi multe are popa!... Ia să fac din ele pod! Tocmai bune-s pentru asta!...
Hai, pe urmă... c-un topor, Caprelor le taie capul şi picior după picior Şi tîrîndu-le-n grădină, unde-i papură şi baltă, Peste mlaştină le-aşează, înşirate lîng-olaltă, Trup la trup, cu burta una, alta cu spinarea-n sus, Ca să iasă podu-ntocmai cum stăpînu-său i-a spus: Tot o călcătură tare, alta moale. Apoi, du-te! Căpăţîni, picioare, toate, în gunoi le-ngroapă iute. Printre capre, unde vede vreun locşor, 1-astupă-ndată Cu pămînt, să fie podul neted ca dintr-o bucată; Iar pe margini, pe deasupra, iarbă verde, flori aşează:
Cum, din ce-i făcut anume podu-n jos, să nu se vază. Şi cînd totul este gata, stă, se uită fericit:
— Ah, cînd o vedea stăpînul: cît o fi de mulţumit!... Pleac-apoi din nou spre şură, la culcare, fluierînd... Popa vine pînă-n ziuă: — Gata-i podul?...
— Hei!... De cînd!
Am mai tras şi-un somn de-atuncea.
— Aida de!...
— Ce? Nu mă crezi? Zău, stăpîne, este gata! Mergem, dacă vrei, să-1 vezi. Popa strigă la fereastră: —Preoteaso dragă!... Vină!... Vină şi tu!... Şi plecară, cu argatul, în grădină.
Cînd văzu cu ochii podul: — Uite zău, că-i isprăvit! Hm! dar... l-ai făcut, băiete, chiar aşa cum am vorbit?... Ia să-ncerc!
— Poftim, încearcă-1!
Şi punînd piciorul sus, Hai, pe pod de-a lungul, popa, pînă la sfîrşit s-a dus. Iar la capăt se opreşte, înapoi privind mirat...
— Ei, părinte, ce zici? Place-ţi?
— Da, băiete!... Minunat! Chiar cum am vorbit aseară! Tot o călcătură tare, Alta moale!... Cum ştiut-ai să mi-1 faci întocmai oare?...
— Asta-i treaba mea, stăpîne!...
Şt-au pornit, cu pasul rar, De la smîrcul din grădină, înapoi, spre casă iar. Dar pe popa, lîngă casă, năduşelile-1 trecură:
— Aoleo, băiete... unde-s caprele din bătătură?
— Caprele, stăpîne dragă? Las'că sînt la loc bun toate, In grădină! Fii pe pace!...
— In grădină?... Cum se poate!... Nu venim acum de-acolo?... Nici o capră n-am văzut!...
— Hei! Dar peste pod, stăpîne, cu piciorul n-ai trecut?
— Ce-mi vorbeşti de pod, creştine, cînd de capre eu îţi spui?
— Apoi... podul, astă-noapte, cum, din ce crezi că-1 făcui?
— Vai de mine şi de mine!... Auzitu-l-aţi, nerodul?...
Măi!... Doar nu ţi-a dat prin minte ca să-mi faci din capre podul!?.
— Tocmai!... Ai ghicit, părinte!
— Haide!... Ce-mi vorbeşti în şagă!...
Cată-mi turma!...
— Zău, părinte, am băgat-o-n pod întreagă!... Toate caprele-s acolo: unele cu burta-n sus,
32
Ca să deie călcătură moale, după cum ai spus. Altele sînt, dimpotrivă, cu spinarea-n sus culcate, Ca să deie călcătură tare!...
— Eşti nebun, argate?... Mi-ai mîpcat o-ntreag-avere... Tii!... Vrei să mă laşi sărac? — Apoi de, tăicuţo! Podul, altfel, cum era să-1 fac? Ce? Te-ai supărat pe mine?...
— Aş... la dracu'l... supărat! Nu!... Dar... capre-aşa de multe... ia gîndeşte... nu-i păcat?
Şi-a ţinut în frîu mînia, popa, iarăşi pînă-n casă; Dar în casă cînd ajunse: — Ei, văzut-ai, preoteasă? L-ai văzut, afurisitul, ce-mi făcu din nou? Iţi place?... Şi eu să mă uit la dînsul, şi nimic să nu-i pot face!... Of 1 cînd mă gîndesc la capre, năbădăi m-apucă parcă! — Dar pe mine!... Ia mai du-te (zice preoteasa). Cearcă! Dă-i chiar bani, din gros, părinte. Plata, pe un an, pe doi, Dă-i-o doar să plece!... Altfel, ne răpune şi pe noii...
Alba-n sat de mult intrase. Soarele, al zilei crai,
In deplina sa mărire strălucea p-un vîrf de plai.
Slugă vrednică, Păcală, migălea prin bătătură,
îşi căta de lucru singur: mai la lemne, mai prin şură.
Popa. iese iar:—Argate! Treburi, n-am de-acuma... Hai,
Pleacă!... Ce să faci pe-acilea?... Frunză la berbeci să tai?
Ţine, na... îţi dau simbria, pe-anu-ntreg... Te mulţumeşti?
— Aş! (răspunse dîrz Păcală). Pentru ce pe-un an?
Glumeşti?
Ţi-am slujit abia trei zile! Nu, oricît sînt de sărac, Plată de pomană nu vroiu!... Mie bani munciţi îmi plac!
— Măi argate!... Ţine banii!... Eu ţi-i dau... ce-ţi pasă ţie?
— Geaba stăruieşti, părinte! Vorba multă, sărăcie! Pîn'n-oi auzi prin frunze cu urechea glas de cuc. După cum ne fu-nvoiala: pîn-atuncea nu mă duc! Preoteasa ascultase pe furiş de la fereastră...
Ei! (din prag îi zice»popa). Auzitu-l-ai, nevastă?... Ii dădui şi bani!... Degeaba!... E un prost făr'de pereche, Nu pricepe ce e banul?... Sau e cam într-o ureche?!... A, dar de-azi, ferit-a sfîntul. Cît o fi să stea la noi, Nu-1 mai ţiu pe lîngă casă. îl trimit... pe cîmp la oi.
VIII. LA OI
Popa şi-a ţinut cuvîntul. Pe Păcală 1-a trimis,
Chiar în dimineaţa-aceea, să păzească oi la şes.
El s-a dus... Şi stînd cu turma colo-n cîmp la păşunat,
Fluierul deodată-şi scoate, se apucă de cîntat.
Iară oile voioase, — dă-i încolo... dă-i încoace...
Cum îi auziră cîntul, toate prinseră să joace...
Cînd văzu aşa Păcală: —He-ha! zice, bine-mi pare...
S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?...
Nu l-aş da pe-o ţară-ntreagă!... Asta-i fluier fermecat...
Nu degeaba doar, din ceruri, Dumnezeu chiar mi 1-a dat!...
Nu cînt încă tocmai bine, dar cu timpul... voi cînta...
Şi să mai vedeţi atuncea turma mea cum va juca!...
Dă-i mereu apoi-nainte!... Cîntă!... Cîntă pînă-n seară!...
Iară oile, 'mprejuru-i, ca nebune... tot jucară!
Domnul zilei, mîndrul soare, după-un deal cînd scăpătase,
Hai cu turma-i şi Păcală, pe-ndelete, către casă.
Rupte cum erau, de foame şi de joc mioarele,
Pe cărări, abia, cu trudă, îşi tîrau picioarele.
Popa le-aştepta-n portiţă... — Vai de mine, măi argate!
Ce-i cu oile aceste, de-s aşa debălăzate?
Sînt bolnave?
— Aş,, stăpîne, nu-s bolnave... Sînt trudite. Că pe cîmp, în loc să pască, tot jucară ca smintite!
— Ce spui! Ia şă văd, mănîncă? Dă-le-un braţ de fîn, băiete!
— Să le dau!... grăi Păcală. Şi din şură fîn le dete. Ele cum zăriră fînul, prinser-a-mbuca de foc... Popa... a intrat în casă. Inima-i veni la loc... „N-au nimic"! zicea-ntru sine.
Dar în ceealaltă seară Oile, de foame, late, i-au venit acasă iară. Seara-a treia, moarte-aproape!
— Vai, vai!... Mi se prăpădesc. Cum le-o fi păzind el oare?... D-azi-nainte-o să-1 pîndesc. Şi a doua zi, cînd sluga spre izlaz mergea cu turma, Hai, sculîndu-se şi popa, îi luă de-aproape urma... Iar pe cîmp colo, alături, între nişte spini... se-opreşte... „Iac-aşa!... Să nu mă simtă!"
Aş!... Păcală, mi-1 zăreşte, Duce fluierul la gură... se aşterne pe cîntat... Oile, pe joc iar, toatei... Popa... a rămas holbat. „Uite, mă!... Drăcia naibii!... Pentru asta-mi vine dară Moartă de flămîndă-acasă turma-n fiecare seară?... Doamne!" se mira-ntru sine. Cînd, minune şi mai mare! Numai ce se pomeneşte, hop, şi el, în sus că sare. Şi sărea, măi nene, popa, şi juca-ntre spini, săracul, Făr' să vreie, hopa-tropa, de credeai că-1 poartă dracul. Iar cu fluieru-i, argatul face cîţiva paşi-nainte... Se aşează-n faţa popii... Şi să vezi joc pe părinte!... Şi să fi văzut în ochii lui Păcală bucurie, Cînd în spini vedea cum popa: haina, barba şi-o sfîşie!... — Ho! părintele striga't-a. Vrei să cînţi, bre, pînă mîine? Nu-ţi ajunge?
Iar Păcală:—Ce?;.. Te mîniaşi, stăpîne?... Popa-şi îmblînzeşte graiul: —Stai, băiete, nu cînta! Ce vrei?... Să tot joc acilea, pînă sufletul mi-oi da?... Aş!... Păcală, dă-i-nainte!... Cîntă, cîntă, şi mai şi!... Din cîntat abia la prînzul cel de-amiazi doar se opri...
Cînd soseşte-acasă popa, zgîriat şi zdrenţuit, Preoteasa-şi face cruce: — Vai, părinte!..: Ce-ai păţit..? —•Ce-am văzut eu, dragă, nimeni n-a văzut pe-acest pămînt! Şi păţania de astăzi, n-am s-o uit nici în mormînt! Cel trimis la cîmp cu turma, nu e om precum s-afată,
36
Ci sub chip de om: vrun diavol, bată-1 Precista să-1 bată!... Şi-ncepu să-i spună toate: cum argatul a cîntat; Cum, cînd oi le-auziră, se porniră pe jucat...
— Ba nici eu, cît sînt de popă, n-a fost chip să stau pe loc; Mă trezii — ca o sfîrlează — între spini jueînd cu foc!
— Ia taci! zise preoteasa. Mie-mi spui aşa poveşti?
— Dacă n-am spus adevărul, mîine mort să mă găseşti!
— Nu te mai jura degeaba!...
— Cum, femeie, nu mă crezi? Bine, lasă pîn-diseară, cînd s-o-ntoarce; şi-ai să vezi!
— Nu cred, nu... orice mi-ai spune!
Scăpătase mîndrul soare, Preoteasa-n podul casei, căuta nişte fuioare. Pîn'să le adune toate, să le facă legătură, Numai iacă şi Păcală, hop! cu turma-n bătătură, Popa 1-a chemat năuntru: — Ia stai... ţi mai zi colea... Vrea şi dumneaei s-audă...
— Cine?
— Preoteasa mea... Este-n po'd... Ea nu mă crede cum cînţi tu de minunat... La-nceput Păcală nu vrea. — Sînt sătul azi de cîntat! Dar văzînd că tot îl roagă: — Bine. Să mai cînt oleacă! Popii, ca să nu mai joace, ştiţi ce-i dete-n gînd să facă? De picioare două pietre, cît bostanul, îşi legase; Ba, se mai ţinea cu mîria şi de scaun, şi de masă. Şi cînd începu flăcăul a cînta, colea, de joc, O chindie, o bătută, dintre cele mai cu foc: Preoteasa, de fuioare să-şi mai vadă, se putea?... Aş!... sub ale ei călcîie, podul casei duduia. Ţupăia-n pod sus, măi nene, din picioare preoteasa, Tropăia, juca, sărmana... mai să se dărîme casa! Cînd văzu aşa Păcală, dă-i! în cînt şi-a pus tot focul! Şi cu cît iuţea el cîntul, îşi iuţea şi dînsa jocul. Pînă... ce să vezi?... buimacă, tot jueînd cu-nfierbîntare, Buf, căzu din pod în tindă... şi-a rămas făr' de suflare...
— Vai, vai!... Ce-mi făcuşi, argate?
— Păi... dacă m-ai pus să-i cînt.
— Mă lăsaşi făr' de soţie!...
— De!... S-o ierte Tatăl Sfînt...
Ce, te-ai mîniat părinte?...
Popa, tremurînd de-amar, îşi ascunse-n palme faţa... trebui să Iacă iar...
37
IX. BOII LUI PĂCALĂ
„Iată ce sîntem pe lume: nişte umbre trecătoare!..." îşi zicea-ntru sine popa, dimineaţa următoare.
...Şi a treia zi porneşte pe iubita lui soţie,
Cu alai, cu cinste mare, spre locaşul de vecie.
Dînsul nu vedea pe nimeni. Ochiî-i lacrimi, rîu, vărsau.
De nenorocirea-i mare, oamenii se bucurau.
— Na! (vorbeau în taină). Dete şi sfinţia sa de greu!... He! Orice s-ar zice, geaba, tot nu doarme Dumnezeu! Nu loveşte-n cap cu bîta El, pe nimenea, deodată;
Dară nici nu scapă nimeni, pe pămînt, de-a lui răsplată!
Se-nnoptase. Pe la vetre, toţi din sat dormeau în tihnă... Numai popa-n aşternutu-i nu-şi găsea de fel odihnă.
— Mi-ai făcut-o iar, duşmane! Mi-ai făcut-o... îndesată!. Dar ţi-oi face-o şi eu ţie, las'pe mine astădată!...
Pînă n-o cînta-n pomi cucul, nu voieşti să pleci?... Sărace! Au să-ţi cînte mîine cucii, p-altă lume, fii pe pace! Apoi cum s-albi de ziuă, la Păcală merse iute:
— Ei, argate,-njugă boii şi-n pădure grabnic du-te... Adă-mi iar un car de lemne! Dar nu de la „Izvor";
Mai din deal vroi lemne astăzi, de la Cuibul Urşilor! Pe acolo sînt mai bune!...
— Da (Păcală-a zis) prea bine! De-acolo ţi-aduc, părinte! Tot un drac e pentru mine! Şi-njugînd pe loc plăvanii o luă voios la drum. Popa se uita din poartă: — Uf! scăpai de el acum!... Unde-1 trimisei, pădurea plină-i de sălbătăciuni; Cîţi se duc acolo-şi lasă oasele prin văgăuni!...
...Iar Păcală: „Hăis, Murgilă!" boilor pe drum grăia
„Cea, Zorilă!" Şi cu carul, spre pădure, tot suia...
Iată-1 spre amiazi, la „Cuibul Urşilor" în munţi ajuns!
Pînă-n inima pădurii, cu plăvanii-i a pătruns.
Iar acolo-ntr-o poiană, sub o rîpă, se opri;
Şi din jug scoţîndu-şi boii, de-un stejar îi priponi.
Apoi, hai, să cate lemne... Dară, cînd venea-napoi
De pe unde colindase... ce să vadă?... Bieţii boi
Se zbăteau ca arşi, în funii... căci se pomeniră, ţup!
C-un ursoi deodată-n faţă şi c-o namilă de lup!
„Măi, măi, măi! (Păcală-ncepe întru sine-a se mira)
Lupi şi urşi destui văzut-am, dar de-aşa mărime: ba!"
Apoi strigă: — Ho, lighioane! Ce-ncurcaţi p-aici poiana?...
Vă mănîncă pielea, poate?... Vreţi ca să vă scutur blana?
Aş!... Dihăniile credeţi că de vorbă-au vrut să ştie?
Tăbărăsc pe boi îndată şi s-apucă să^i sfîşie.
— A, le zise-atunci flăcăul, va să zică... n-ascultaţi?...
La ospăţ aici venirăţi? Boii vreţi să mi-i mîncaţi?...
Bine! Ospătaţi-nainte!... Dar să ştiţi ca-n loc de boi,
Carul, încărcat de lemne, mi-1 veţi duce acasă voi!
Şi le dete bună pace, foamea să şi-o potolească...
Iar într-un tîrziu: —Ei, drace! Burta vreţi să vă plesnească?
De ajuns!... Din boi, sărmanii, oase goale mi-aţi lăsat...
Ia poftim... la jug acuma!... Hrană pentru ce v-am dat?...
Apoi, haide... cu toporul, pe din dos, pe nevăzute,
Către lacomele fiare îşi îndreaptă paşii, iute.
Şi deodată —cum şi ce fel —el o ştie! — pe lighioi
Le-a vîrît în jug cu gîtul, pe-amîndouă, ca pe boi:
Ursu-n dreapta, îupu-n stînga...
„Iaca-aşa! gîndea'ntru sine, Bun de tot!... Cu boii popii, lemne-aş fi cărat puţine...
Prea erau flămînziAcuma... pot să pun buşteni destui. N-am de ce mă teme. Boii îmi sînt... tobă de sătui!"
Prinse-a pune-apoi la trunchiuri... Iar cînd caru' şi-1 văzu încărcat, cu vîrf, de lemne: —Cea, Lupane! începu, Hăis, Martine!... Hăis, lighioană!... Ursul mormăia, sărea; Lupul se smucea să scape... Dar Păcală nu glumea. Cînd mi-i arse c-o prăjină, carul le păru uşor. II tîrau... să se sfărîme roatele pe urma lor! Alergau cîte-o bucată, mai stăteau, săreau în loc, Pînă cînd simţeau prăjina; apoi iar trăgeau de foc!
Cam aşa el, din pădure, carul pînă-n sat şi-1 duce.
Cîţi îl întîlnesc în drumu-i, stau din mers, făcîndu-şi cruce...
Iată-mi-1 la poarta popii — Hai, deschide-mi, taică, hai!
Popa, cînd zări din curte cele două fiare: —Vai!...
Ba deschidă-ţi dracii poarta! Piei, Satano! piei! răspunse.
Şi-alergînd spre uşa tinzii, după uşă se ascunse.
— Hai, părinte!... Mi-aş deschide singur, n-aş sta să te chem, Dat mi-s boii cam zburdalnici; o să-şi iee vînt, mă tem.
— Iee-şi!... Ducă-se-n pustiuri! popa din năuntru-i zise. Nu-ţi deschid!...
Atunci, Păcală poarta singur şi-o deschise; Şi cu caru-a tras în curte. Popa-n cas' a alergat", Şi scoţîndu-şi pe fereastră capul: Măi! Ai căpiat?... Ce-s dihăniile astea?... Fugi cu dînselernapoi!... Cum cutezi, pe cap, duşmane, să-mi aduci aşa lighioi? Iar Păcală: —Ce dihănii?... Ce lighioi? Sînt boii mei, Preacinstite părintele.Şi-ncă ce boi buni!... Ehei!... Să-i slobod din jug acuma, că-s trudiţi; şi-n grajd să-i bag. Să le dau ceva să-mbuce.
— Valeu!... Altă treabă n-ai?... Să-mi sfîşie şi juncanii?... Să rămîn şi făr'de cai? Scoate-mi, tartorule — grabnic — iazmele din bătătură!...
— De, stăpîne!... Cumpănit-ai vorba ce-ţi ieşi din gură?... Aste iazme-ţi prăpădiră boişorii amîndoi;
Eu le-am pus la jug pe ele! Şi ţi le-adusei drept boi! Să le dau acuma drumul?... N-am decît să mă supun! Dar să nu-mi găseşti vreo vină mai apoi... atîta-ţi spun!
— Hai odată!... Dă-le-ncolo!... Nu-nţelegi cu binele?...
— Na, poftim!... grăi Păcală, dejugînd jivinele.
41
40
Ursul, lupul — bogdaproste! slobozi cînd se pomeniră, Ţîşt pe poartă, ca din puşcă... spre pădure mi-o tuliră. — Uf, scăpai, grăi-ntru sine uşurat sfinţia sa. Aide de!... Scăpat de fiare, de Păcală însă ba!... Şi cînd îl zărea prin curte, şi cind se gîndea apoi — După toate celelalte — c-a rămas şi făr' de boi: Sîngele-i fierbea-n tot trupul... nu-şi găsea astîmpărare.. Ii venea să-şi smulgă barba, pletele, de supărare!
X. MOARA DRACILOR
Asfinţise mîndrul soare... Popa se plimba-ncruntat Prin ceardac, prin bătătură, tot cu gîndul la argat. „Cum s-o scot cu el la capăt? Nu mai ştiu! S-a mîntuit!..," Dar deodată se opreşte: „A! Ba ia stai! Am găsit!" Intră dup-aceea-n casă: — Mamă soacră, ştii ce? Du-te, Ia trei saci din cămăruie, umple-i cu cenuşă, iute! Fără să te vaz'argatul!...
— Ce cenuşă?... soacra-ntreabă.
Cuml la ce bun?
— Vei pricepe mai pe urmă! Hai! Degrabă!
Baba — ce să-i mai răspunză ? ia trei saci de după uşă,
Din cămara de alături, şi mi-i umple cu cenuşă...
Popa chiam'apoi de-afară pe Păcală: —Măi, argate!
Uite, vezi tu lîngă vatră ăşti trei saci?... Sînt cu bucate;
Cu secară unul, altul cu porumb, cellalt cu grîu...
Du-i la măcinat, acuma, seara, pînă nu-i tîrziu!
Nu la orice moară însă!... N-au la muncă, toate spor!
Colo să mi-i duci; sub rîpă, ştii, la „Moara Dracilor!"
Şi să fii aici, băiete, cu făina gata, mîine,
Cînd s-o lumina de ziuă... Inţeles-af?
— Da, stăpîne! Hai apoi, Păcală scoate, pune sacii-n car, tustrei.
Mai aşează... legătura cu merinde peste ei.
Doi juncani la car înjugă... şi porneşte-n sus la drum.
— Ei! tot nu eşti dumirită, mamă soacră, nici acum?
— He, ba cum nu? Moara ceea e ştiută-n sat ia noi!... Cine dă pe-acolo noaptea, nu mai vine-n veci-napoi! N-are să-ţi mai vie-acasă nici argatul dus cu sacii!
Cînd cenuşă-n saci ve3ea-vor, ce crezi c-or să-i facă dracii?...
— Măi!... Tu-ţi rîzi de moara noastră?
— Vorbă nici că mai încapeL.. A scăpat el de urşi, mamă; dar de diavoli... n-o să scape! Cam aşa vorbeau în poartă, seara, popa-mpeliţatul Şi baborniţa de soacră, după ce plecase-aragaiul.
Iar Păcală, cu juncanii, s-a tot dus... pe-un drumuşor, Pe sub cerul plin de stele... pîn'la „Moara Dracilor". Auzise şi el vorba că pe-acolo... draci s-adună; Că de intri-n moara ceea, noaptea: sănătate bună! Dar el nu ştia ce-i frica... Vrea să vază cum sînt dracii. Trase-n faţă deci cu carul... Şi-a cărat în moară sacii... Pricepuse el că-ntr-înşii nu-s bucate, ci... cenuşa; Insă... ce-i păsa lui d-astea?... Ii împinse după uşă..: Inăuntru-n moară, beznă! Hei!... Morar! Aci eşti?
Scoală!
Dormi? Aş!... Nimeni nu-i răspunse... încăperea suna-a goală. „Stai! Mi-e foame deocamdată... Ia să-mi văz de cină-n pace". Cugetînd aşa, voinicul, foc pe vatră iute-şi face, îşi ciopleşte cu briceagul, dintr-un băţ,.frigare lungă, Pune-apoi, slănină^ntr-însa, o bucată... să-i ajungă!... ŞL-o-nvîrteşteia dogoarea flăcărilor să se frigă... Cînd... numai ce-aude-afară paşi sunînd, şi-un glas ce strigă: — Cine eşti tu, măi, din nioară? Dup-aceea, buf, deodată Uşa morii se deschide, cu putere-n lături dată; Şi... răsare-un drac.
Păcală, de pe scaun, de la foc, II măsoară cu privirea, făr* a se clinti din loc: „Uite-1, mă! Ha-ha!... sărmanul! Negru, ca din smoală scos! Gol de tot!... Cu coarne-n frunte!... Şi ce coadă are-n dos!... Vasăzică-aşa sînt dracii?... Aleo! Da* sluţi mai sînt, De-or fi toţi la fel ca ăsta, prăpădi-i-ar Domnul Sfînt!"
Şi s-a pus pe-un rîs cu hohot... Dracul se uita mirat.
Apoi: — Mă! N-ai limbă-n gură? Cine eşti? te-am întrebat.
— Cine sînt?... Ţii mult să afli?... Cine să fiu?... Singur Eu! Âsta-i numele ce-mi dete la botez năşicul meu.
— Singur Eu'?... îmi pare bine!,.. Şi... ia spune... ce lucrezi Lîngă foc aici la vatră?...
— Păi... de cină-mi fac!... Nu vezi?
— A... de cină?... O friptură?... D-asta-mi pare şi mai bine; N-am pus azi nimic pe limbă... Voi cina şi eu cu tine...
— D-apoi cum! Ţi-e foame tare? Să te duci la baltă, drace! Cată, şi-i găsi friptură, tu, pe-acolo, cîtă-ţi place!
— Da?... O să găsesc?... (întreabă tartorul, cu ochii pară). Nu glumeşti?... Mă duc să caut!... Şi ieşi pe uşă-afară. Apoi pîn' să numeri zece, iată-1 iarăşi, c-o frigare,
Cam la fel cu-a lui Păcală; iar în ea, c-o broască mare; Intră, lîngă foc, s-aşează, prinde şi el să-nvîrtească, Spre-a se frige, la dogoare, scîrboşenia de broască. Iar cînd sfîrîia mai tare şi ţîşnea dintr-însa zeamă: Ce să-1 vezi pe drac? Se face cum că n-a băgat de seamă Şi-şi atinge broasca zdravăn de slănina lui Păcală...
— Mă! Eşti chior? (i-a zis flăcăul). Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca friptura!
Naiba... stă oleacă omeneşte. Dup-aceea... plic! cu broasca-i... în slănină iar izbeşte.
— Măre!... N-auzi?
Aş... O clipă, diavolul se stăpîni... Şi din nou, pe urmă, broasca de slănină şi-o lipi... „Hm! degeaba-mi stric deci gura? Stai" — Păcală zisu-şi-a. Sare-n urmă, cu slănina, ce-n frigare-i sfîrîia — Şi deodată, paf!... pe diavol, drept în ochi mi la izbit, Cu atîta foc, că ochii amîndoi... i-au şi plesnit.
— Na!... să ţii de astăzi minte, cît îi mai trăi, jivină!...
In frigare-apoi îşi puse altă halcă de slănină.
Iară dracul: — Valeu! strigă. Mor! veniţi degrabă, fraţi!
Şi-ntr-o clipă moara, toată, se umplu de-ncornoraţi.
— Ce-i, fîrtate?... Ce-nsemnează aste ţipete nebune?...
— Am rămas fără vedere!...
— Cine ţi-a scos ochii? Spune!...
— Singur Eu! Sărman de mine! Cu friptura din frigare!...
44
45
(Se jelea Ucigă-1 Crucea, negăsindu-şi alinare).
Singur Eu... (căci pe Păcală el aşa ştia că-1 cheamă).
— Apoi de! (ceilalţi grăiră). Pentru ce nu bagi de seamă?...
Cine strică, frăţioare, dacă singur te-ai chiorît?...
Dracul ţipă şi mai tare: —Singur Eu!... N-aţi auzit?...
Ş-alerga nebun prin moară.
— Ia taci, frate! Taci că-ţi trece! Du-te colo-n dosul morii, spală-te cu apă rece!
Bietu' diavol ce să facă?... Merge să se spele-afară... Iară ceilalţi, toţi, privirea spre Păcală şi-o-ndreptară:
— A!... Şi tu, aici?... Ia spune, ce caţi pe la noi, bădica? Altu-n locul lui, atuncea, mort ar fi rămas de frică.
Dar el în picioare ţanţoş, ridicîndu-se de jos, Şi privind pe draci în faţă, le răspunse mînios:
— Cum ce cît p-aici?... Aceasta, unde ne aflăm, nu-i moară? Iacă sacii, după uşă!... Am venit să macin doară!...
La o moară cumsecade socoteam aici că viu! Că un cuib de hoţi vi-e moara, de-unde se putea să ştiu?... Dracii, toţi ca arşi săriră:—Ce... măi, omule!-ndrăzneşti Despre moara noastră vorbe de-alde-acestea să rosteşti?...
— Ba bine că nu!... La naiba!... cînd, aici, venii aseară Cu porumb curat, să-1 macin, şi cu grîu şi cu secară! Iar în saci acum... cenuşă!... Alt-nimic nu se găseşte! Mi-aţi furat în timpul nopţii pîinea scumpă, mişeleşte!... Mi-aţi turnat în saci cenuşă!... Şi-aţi vroi să mai şi tac?,.. Tîlhării de-aceste, unde, unde-n lume se mai fac?...
— Tîlhării? In moara noastră? diavolii-ntr-un glas strigară. Aiurezi? ,
— Ba spun ce este!
— Nu se poate! ieşi afară!
— Ce?.,. Nici nu mă credeţi, tartori? Ia cătaţi în saci!...
— Prea bine!
Vom căta!... un drac răspunse. Şi de minţi, e vai de tine! Cînd s-a dus să vadă însă: Tii!... Aşa e! din păcate. E cenuşă-n toţi trei sacii!.. Bietul om avea dreptate!
— Cine-o fi făcut aceasta?...
— Cine altul, decît voi?... Zise răţoit Păcală. Las' că spun eu pe la noi... Am să spun ce fel de moară-i moara voastră... ţineţi minte! Nici picior de om p-aicea nu mai calcă de-azi-nainte!...
Dracii —cum să-1 îmbuneze? — Iartă, nu fi supărat!... Potrivim noi cum e bine!... Astădată... s-a-ntîmplat... N-are să se mai întîmple!... Şi sărind cu repezeală, Hai! goliră de cenuşă toţi trei sacii lui Păcală... Ii umplură cu făină de porumb, de grîu, secară... Ba i-au pus şi-n car: — Ei, place-ţi...
— Da... îmi place!...
— Drum bun,, dară! Du-te! Ce-ai păţit cu sacii, nu mai pomeni pe-acasă!... Morii noastre, printre  oameni, nu vrem- nume rău să-i iasă. — Aş (grăi Păcală). De-astăzi... moară ca a voastră nu-i! Şi-njugîndu-şi boulenii, a plecat în drumul lui.
Noaptea nu trecuse încă... dar luceau, ca focul, roşii, Zorile pe culmi, departe; iar prin sat... cîntau cocoşii. Popa, după ce dormise fără grijă noaptea-ntreagă,
Dimineaţa... hai, cu soacra-i, în cerdac:
— Vezi, mamă dragă?
Nu s-a-ntors!... Şi-i ziuă-acuma. L-or fi înhăţat în gheare Tartorii, de bună seamă! L-or fi dus!... Ce bine-mi pare!... Care nu-i fu însă ciuda, cînd deodată, hop!... cu carul, îl văzu intrînd pe poartă: — A! ba vine, zău, tîlharul!... Teafăr! N-are nici pe dracu'!... Uite-1! Scapă dacă poţi!... Vai! Vai! bate-l-ar să-1 bată Dumnezeu şi sfinţii toţi!... Dar şi-a stăpînit mînia... Şi vroind a mai afla De la dînsul una alta, începu a-1 întreba :
— Ei, băiete, ce-i povestea?
— Bine. Iată-mă sosit.
— Cine mai era la moară?
— Hei, stăpîne, preacinstit!
Cînd ai şti ce-a fost acolo!... Dracii toţi din iad... gîndesc
— Zău? Şi n-ai păţit nimica!
— Aş! ba cum să nu păţesc?
îmi furaseră, spurcaţii: grîu, secaiă... tot!... din saci; Şi mi-au pus în loc cenuşă!... Da-i vîrîi şi eu în draci!...
— Cum?...
— Pe unul mai obraznic l-am sluţit c-o lovitură, Ochii amîndoi crăpîndu-i!... Celorlalţi le-am tras o gură, De-au rămas holbaţi la mine! Apoi, cînd ai şti, săracii,
Cum s-au dus să-mi umple-ndată cu făină toţi trei sacii i
— Aş! Se poate?... zise popa. Iar Păcală:-—.Nu mă crezi"'
Hai la saci, poftim, dezleagă-i, părintele, şi-ai să vezi i
>i din jug scoţîndu-şi boii, înspre iesle i-a mînat
Popa drept la saci se duse; pe tustrei i-a dezlegat
Spre cerdac apoi se-ntoarse: - Mamă!... Vino să priveşti'
E faina-n saci!... Iţi place?... Mai văzut-ai de cînd eşti?"
OnTTcV >Um "ĂfT de ăsta!? Ce P°ti oare să"i mai "faci? Cînd el ştie mpehţatul să orbească şi pe draci?
XI. CUCUL
Cam aşa o duse popa, cu Păcală, toată vara; Orice născocea... degeaba! tot el înghiţea papara... Şi cînd se gîndea, sărmanul, cîte-o să mai pătimească, Pînă va cînta' n pom cucul:  îi venea să-nnebunească!
*
* *
Intr-o caldă zi de toamnă, după ce se preumblase
Mult pe-afară, dus pe gînduri... iată-mi-1 că intră-n casă:
— Mamă soacră, zău, ştii cine m-ar putea chiar azi scăpa De solomonarul ăsta?...
— Cine?
t    —Uite, dumneata!
— Eu? mirată soacra-ntreabă. Dacă n-au fost ele-n stare Să te scape, mai deunăzi, nici ale pădurii fiare,
Ba nici diavolii din moară: apoi eu, o slabă — spune! — Cum crezi c-aş putea, părinte, făptui aşa minune?
— Prea uşor!... Ascultă, mamă: Dacă te-ai sui-ntr-un nuc Şi de-acolo: cucu!... eucu!... ai cînta, cum cîntă-un cuc: N-ar avea-ncotro tîlharul!... Cum ar auzi aşa,
Nevoit ar fi chiar astăzi tălpăşiţa să şi-o ia.
— Da!... Să văd!... grăi bătrîna. Greutate mare nu-i
A cînta cum cîntă cucii... Este greu doar pîn' te sui. De socoti că prin aceasta vei putea să scapi de-argat, Nu mă pun de-a curmezişul. Hai, ajută-mi la urcat!
— Hai! părintele răspunse. Şi-n livadă s-afundară. El a răzimat de trunchiul unui nuc bătrîn o scară. Soacra se sui pe scară; de pe scară, sus în nuc...
Şi de-acolo: cucu!... cucii!... ea cînta... jurai că-i cuc!...
Popa cum aude, fuga! pe Păcală să mi-1 cate
Şi găsindu-1 după şură: — Ei!... n-auzi nimic, argate?
— Ce s-aud?
— Ascultă!... Cucul!...
— Ira! bate-l-ar pustia!
Ba-1 aud, părinte, cum nu ?
— Vino dar, să-ţi dau simbria. Ce stai?... îmi vei zice iarăşi: „Anul nu mi s-a-mplinit?"
— Aş!... se poate-acum, stăpîne, să mai zic?... S-a mîntuit! Cucul naibii!... I-auzi colo... doar într-un cîntat o ţine!... Dă-mi ce crezi că mi se cade... şi-apoi... s-auzim de bine!
Popa sare s-o ridice: — Vai, băiete!... Ce-ai făcut? M-ai lăsat şi făr'de soacră!...
„ .       , —Ce? Păcală s-a-ncruntat.
Dumneaei era deci cucul? Cu minciună mi-ai umblat?...
Bun!... Atunci, rămîn, stăpîne!... Anul nu mi s-a-mplinit' Popa n-a mai scos o vorbă... Tremura de necăjit...
„Doamne! cum îl rabzi pe lume? Iţi place? se gîndea. El rămîne... iar în locu-i, s-a dus biată soacră-mea!"
„Ah! scăpai! zicea-n gînd popa. Mulţumescu-ţi, Doamne, ţie!
Şi mîntuitoru-mi cine-i?... Soacra, Dumnezeu mi-o ţie!
Zică lumea orice-ar zice, eu la toţi mereu voi spune:
Fi-vor soacre multe, rele; ei, dar sînt şi soacre bune!...
Şi-nspre grajd înaintară... Acolo, sub un arţar,
La vro cîţiva paşi de uşa grajdului stătea un car.
Iar în grajd juncanii popii. — Uite-argate!... De la noi
Vreau să pleci bogat acasă... N-aţi juncanii ăştia doi.
Ia cu ei şi caru-acesta... tot averea ta să fie...
Cred că e destul de mare pentr-un an aşa simbrie.
N-o să zici că-s rău de plată!...
— Nu! Păcală i-a răspuns, Cu privirea-n zări pierdută. îmi plăteşti chiar prea de-ajuns. — Păi, de ce mai stai pe gînduri?
■ — De! La alta mă gîndesc. Cuc să cînte-n miez de toamnă n-am văzut de cînd trăiesc. Cum o fi la pene oare? Vreau să-1 văz cu ochii mei. Astfel glăsuind, s-apleacă, ia de jos un retevei, — Merge-aproape şi deodată svîr! cu el în nuc spre babă. Speriată, ea se dete la o parte-atunci, cu grabă: Şi din pom, de-a berbeleaca, buf!... pe pajişte-a căzut!...
50
XII. EVANGHELIA
După ce-n-gropat-o popa şi pe ea cu cinste mare, Sta la vatra-i, dus pe gînduri: ce să mai încerce oare? Astăzi soacra, ieri nevasta, îi plecară pe vecie... Mai avea un fiu pe lume, doar atîta bucurie... Şi Păcală, tot în slujbă!
Se-ndreptă spre-al său băiat:
— Dragul tatii!... Intr-o casă c-un aşa om nu-i de stat! Să lăsăm aicea totul şi s-o ştergem amîndoi;
Că de nu, strigoiul ăsta ne răpune şi pe noi!
— Ai dreptate, zise fiul. Decît să ne prăpădim, Scumpe tată... zău, mai bine, hai în lume să fugim!
Hotărînd ei astfel, iute popa-şi strînge de prin casă Cărţile cu slovă veche şi-ntr-un sac adînc le-ndeasă. Intr-apoi în cămăruie, una alta să mai cate... Dar Păcală, de pe-afară, a-nţeles ce gînd îl bate.
— Hm! Voieşti să fugi în lume, bunule stăpîn al meu?... Bine, fugi... dar unde-i merge, am să te-nsoţesc şi eu.
Cu acestea, svîc! din tindă în odaie el pătrunde, Şi sub cărţi în sacul mare al părintelui s-ascunde. Din cămara de alături popa-n casă iar cînd vine, Mai îndeasă-n sac ce-ndeasă, — după-aceea-1 leagă bine, Şi săltîndu-1 pe un umăr: „Doamne, dă-ne ajutor!..." Cu băiatu' după dînsul, a luat-o la picior!
*
Merg aşa ei multă vreme, cînd la deal şi cînd la vale,
Pînă, iată-i, cam spre seară, întîlnesc o apă-n cale.
Cum s-o treacă?... Pod pe-aproape, luntre... nu se pomenea.
Rîul nefiind prea mare, popa înainte-o ia,"
Şi băiatul după dînsul, cu picioarele prin apă...
Dar deodată, sacul popii, zup!... cu fundu-n valuri scapă...
De sub cărţi atunci Păcală strigă tare, să se-audă:
—-Saltă sacu-n sus, părinte!... Evanghelia se udă!...
Popa, cînd aude glasul, îşi opreşte paşii-n grabă:
— Cum? ai-spus ceva, băiete?... pe copilul său l-întreabă.
— Eu?... .Nimic! a zis băiatul. Apoi calea şi-o urmară. Dar abia trei paşi făcut-au: sacul, buf, în apă iară. De sub cărţi Păcală strigă şi mai tare ca-nainte:
— Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte! Popa stă, ridică sacul, şi-nspre-a sa odraslă cată:
— N-auzişi nimic, băiete, nici acum?...
— Ba cum nu, tată! Parc-aud şi-acuma încă răspicatele cuvinte: ■ „Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!" Cine se putea să strige, că p-aicea nimeni nu-i? Strigătul părea că vine chiar din fundul sacului!
— Tii!... (părintele şe miră). Ce-o fi asta?... Dar deodată Spre băiat îşi aţinteşte iar privirea-nviorată:
— Valeau, ce minune! Domnul, azi, să văd m-a-nvrednicit! înţelegi al cui glas oare, tu, din sac l-ai auzit?... Evanghelia-mbrăcată numa-n aur şi cu file
Aurite pe de margini: aia mi-a vorbit, copile!...
O, ce carte minunată, dragul tatii! ai văzut?...
Hai la mal... să strîng la pieptu-mi cartea sfîntă, s-o sărut!
Şi la cellalt ţărm al apei într-o clipă ajungînd,
Nu ştia, biet, cum să scoată cartea scumpă mai curînd!
Cînd desleagă sacul însă şi zăreşte pe Păcală,
Şi mai mare-i e mirarea: — Tu eşti?.. Ochii nu mă-nşeală? Vai, trăsnite-ar Sfîntul, drace! n-am să scap în veci
de tine?
El ţîşni din sac afară: —Ce?... Te-ai supărat pe mine? Popa... se-mblînzi la faţă: — Aş!... Mă vezi tu supărat? Mă prinsese doar mirarea, cînd în sac de tine-am dat?
54
XLII. RĂFUIALA
încotro să se mai ducă?... Şi la ce?... Era şi seară. Osteniţi de drum, pe malul rîului se aşezară. — Să mînem aci!
— Prea bine. Ah, stăpînule iubit! Nici nu ştii, în calea asta lungă, cîte-am pătimiţi Ba în sac să mă înăbuş, ba în rîu să pier la fund! Dar avuşi de mine milă, — n-ai lăsat să mă cufund!... D-aia şi eu, îndurat-am toate... fără să cîrtesc; Doar să pot, părinte scumpe, şi la drum să te-nsoţesc!.. Cuvîntînd aşa, Păcală, se trînteşte-alături jos Lîngă rîu —şi cum se culcă, prinde-a sforăi vîrtos... Luna strălucea pe boltă şi-aşternea cu măiestrie Peste rîu în lat o punte de lumină argintie.
Iară popa sta pe gînduri... Să se culce?... Ţi-ai găsit!... Parcă mai putea să doarmă, cum era de necăjit?... Lîngă sluga-i adormită, sta... părea că stă de pază... Dar deodată... ce-i dă-n minte?... Faţa i se-nviorează. — Ha! (în gîndul său îşi zice). Ai venit şi tu cu mine, Năzdrăvanule... Degeaba!... Tot scăpa-voi eu de tine! Uitătura şi-o-ndreptează spre copilul său apoi:
_Ha\f că e tîrziu, băiete!... Să ne odihnim şi noi.
— Bine, tată! Haidem, iată!
Cu acesta se lungiră Şi ei unul lîngă altul, jos pe iarbă... şi-adormiră. Dar Păcală, de alături, cum dormea cam Iepureşte, Numai ce se scoală grabnic... şi prin minte ce-i trăsneşte? Schimbă locul, se aşează... între popă şi băiat: „Uite-aşa... să stea copilul'popii lîngă rîu culcat!" Pe la jumătatea nopţii, luna s-ascunsese-n nor; Vîntul apleca-n spre apă crengile răchiţilor. Deşteptîndu-se şi popa, se ridică-n sus tiptil De pe ţărm c-un brînci, aruncă, zdup! în rîu... pe-al său copil. Şi crezînd că-şi îmbrîncise, nu copilu-n rîu, ci-argatul, Zice: —Mulţumescu-ţi, Doamne, că scăpai de necuratul!
Pune iar la urmă capul jos pe-a ţărmului verdeaţă, Şi-adîncît în vise doarme, pînă-n zori de dimineaţă! Cînd deschide însă ochii, dup-al zorilor mijit, Şi zăreşte pe Păcală jos, alăturea, lungit. Iar pe-al său fiu nicăierea: — Vai! să-nnebunească-i vine: Indrăcitule!... Copilul!... Unde e de lîngă mine? Sluga se ridic-agale: —De!... Pe unde-o fi... ştiu eu?... Ce!... Te-ai supărat, părinte?
Popa... sare — ca un leu: — A! răpusu-mi-ai şi fiul!... Iţi plătesc eu astăzi ţie... Ia stai! Şi spre el s-aruncă, să-1 sugrume* să-1 sfîşie...
Neclintit din loc, Păcală, de mînia lui rîdea:
— Hei, îi zise-n lături dîndu-1, ce te răţoieşti aşa?... T ţi erim aici aseară... Dacă azi băiatul nu-i,
Eu sînt vinovat?... Ia seama... supărării frîu să-i pui! Vezi să nu te-ntorci acasă cu spinarea jupuită! Aş!... Acestea-1 scot pe popa şi mai tare din sărită.
— Cum? Ce-ai zis? Ce-âi zis? Ha! Cîine! Diavol! Şarpe veninos! Am să-ţi dau eu!... Stai! Şi-o piatră mare el luă de jos...
Dar Păcală se repede, strîns cu dreapta ni-1 înşfacă; Iar cu stînga scoate-nscrisul din şerpar: — Părinte, iacă! Pe această cărţulie s-aftă scris ce mi-eşti dator! Azi să mă omori voit-ai, şi-aş putea să te omor!
Dar eu nu vroi decît ceea ce spune-aici în scris! Pregăteşte-ţi deci spinarea!... Auzit-ai ce ţi-am zis?
Popa-n braţe-aşa voinice lănţuit cînd se văzu,
Din întărîtată fiară miel îndată se făcu.
„De! gîndea, mă are-n mînă!... E mai tare, din păcate!"
Şi-ncepu să se tocmească: — Ian ascultă, măi argate!
Văd că-s vinovat şi nu voi împotrivă-ţi a mă pune.
Eşti în dreptul tău a-mi face tocmai cum înscrisul spune.
Insă iartă, fie-ţi milă, nu mă jupui prea tare...
Ca să-ndur aşa durere, nu voi fi — mă tem — în stare...
Cu cosorul pe spinare mulţumeşte-te a-mi face
O zgîrietură, două, şi mă lasă-apoi în pace.
Căci pe tine niciodată, pîn-azi, nu m-am supărat!
— Da?... Să iert?... Să-mi fie milă?... Aş... mi-e frică de păcat S-ar putea să calc înscrisul?... Şi... la urmă... dumneata
Ai avut vr-odată milă, de cînd eşti, de cineva?... De argaţii cei doi oare ţi-a fost milă — vai de ei — Auzind acestea popa, ce să zică!?... Ce să facă?... Anteriul de pe spate şi cămaşa şi-o dezbracă:
— Hai! Poftim!
Dar lui Păcală inima i s-a muiat:
— Nu-ţi fac nici o-nţepătură! Ian te uită! Eşti iertat! Şi luînd în mînă sacul, deşertă jos, resfirate,
Cărţile din el, pe iarbă: — Na! rămîi cu sănătate!... Eu mă duc... Pe cărţi, părinte, să citeşti,,cînd ăi voi. Sacu-1 iau cu mine însă, că la drum... mi-o trebui... Doar atîta-ţi iau simbrie pentru toată munca mea! Astfel glăsui flăcăul... şi plecă pe-aci-ncolea... Chiar atunci — de dup-o culme — răsărea şi-al zilei domn, Soarele, scăldînd în aur cîmpul deşteptat din somn.
*
* *
Ş-unde-a mers de-aici Păcală?
Staţi, mai ascultaţi la mine! Pîn'aici... nimica toată! Ce-i frumos, de-acuma vine!
58
XIV MIREASA
După ce lăsă pe popa lîngă rîu, precum v-am spus, Hai, cu sacul gol pe-o mînă — tot pe lîngă rîu în sus — Pîn-ajunse într-o pădure de stejari înalţi, frunzoşi. Iar acolo, ce să vază? Plini stejarii... de gogoşi!... „A! gîndi Păcală-n sine. Ia stai! Tot n-am ce să fac..." Şi-a cules gogoşi de tufă, cîte-i încăpură-n sac. Merse-apoi-nainte iarăşi... Dar deodată... se opri. Vuiet auzea din faţă... chiote!... Şi... ce zări?... Şir de cară, cu velinţe şi cu brazi împodobite, Trase tot de cîte patru boi cu coarne poleite... Oameni şi femei prin care; fete, la urechi cu flori; Lăutari cîntînd din cobză şi din nai şi din viori... Ba pe drum, pe lîngă care, mai veneau flăcăi la rînd, Pe fugari zglobii călare, focuri din pistoale dînd. Cum vedeţi, era o nuntă. Mirele-şi ducea acasă Dintr-un sat vecin într-altul pe iubita lui mireasă. Şi nuntaşii —ca nuntaşii!—iubitori de vorbă multă — Cum zăriră pe Păcală, îi strigară: — Hei, i-ascultă: Ce duci, frate-n sacu-acela?
— De! (glumi el) Nişte... ouă!
— Bre! De unde-aşa de multe? Nu poţi să ne spui şi nouă?
— Cum de nu? Pe coastă, colo, sînt mulţime de copaci
Plini cu ouă d-alde-acestea... să umpleţi... un car de saci!
— Zău? şi mire, cuscri, oaspeţi, —hai şi ei la deal, săracii, Cît clipeşti să strîngă ouă din copaci, să-şi umple sacii!... Rămăsese-n drum... mireasa, numai singură-ntr-un car.
Cît era de frumuşică, Doamne!... Dar plîngea cu-amar...
— Mîndro! (îi grăi Păcală, înspre ea păşind agale). Pentru ce, atît de-âmarnic, plîrigi... în ziua nunţii tale? Ea-ncepu mai tare-a plînge. El... din cap a clătinat:
— Nu ţi-o fi pe plac, se vede, omul care te-a luat!... Mă miram şi eu, văzîndu-1, ce-ai avut de te-ai unit — Tu, copilă-aşa frumoasă, —c-un bărbat aşa pocit?
— Hei! grăi cu lacrimi fata. M-am unit, aşa crezi, eu?... Mă siliră mama, tata!... Nu l-au vrut pe-alesul meu!... Auzind aşa Păcală: —Ştii ce, dragă fetişcană?...
Decît să jeleşti, mai bine dracului să-1 dai pomană! Spune-mi, vrei să scapi de dînsul?
— Mai mă-ntrebi dacă voiesc? Păi... de azi de pînă-n ziuă, tot la asta mă gîndesc: Cum să scap?... Ar fi vreo cale?...
— Lucru-ţi pare-aşa de greu? Fii pe pace, drăguliţă, că te scap îndată eu!...
Dă-te jos şi hai cu mine în desiş, colea devale: Tu să-nibraci a mele haine, eu să-mbrac pe ale tale. Ia şi sacul meu pe-un umăr, şi te du p-aci-ncolea... Ce voi face mai departe eu, aceasta-i treaba mea!
— Bun!... Şi-ntr-un desiş intrară... Fata-n haine de bărbat Şi cu sacul lui Păcală pe un umăr a plecat.
Hai, la rîndu-i şi Păcală hainele miresii-mbracă,
Se aşează-n car, cu grabă... Faţa tot în jos şi-o pleacă,
Şi-o-nveleşte c-o năframă: ca nuntaşii duşi să creadă,
De la deal, cînd s-6r întoarce, că-i mireasa-n car, pe ladă.
....'-.'.*
* *
Iată-i, prăpădiţi, nuntaşii, de zadarnice-alergări, Vin, sărmanii, încărcîndu-l pe Păcală cu ocări:
— Mincinosul!... Potlogarul!... Unde-i... Ia-1 de unde nu-i! Bine, frate, zău, c-o şterse de pe-aci!... Norocul lui!... G-ar vedea acum pe dracul!..: D-alde-acestea îndrugînd,
Pe la locuri toţi, prin care, aşezatu-s-au la rînd...
Apoi:—Cea bou! Hăis plăvane! nunta iar la drum porneşte.
Mirele vedea, nu-i vorbă, că mireasa-n jos priveşte,
Şi că-şi ţine-ascunsă faţa, sub năframă, tot mereu. Insă... ce-are-a face?... „Las-o, el şi-a zis în gîndul său, Plînge, ca orice mireasă... Are să se potolească!..." De-unde să-i fi dat prin minte, rău, ceva să bănuiască?
Tot astfel şi-acasă-n urmă, cînd se veseleau toţi, bînd: Că-i vrun şiretlic la mijloc, cui i-ar fi trecut prin gînd? Se mirau de-un lucru numai, unii: cum — cu tot amarul Cară-aşa de des la gură vin, mireasa, cu paharul?...
După cină, cînd nuntaşii pe la vetre toţi plecară,
Ginerele şi mireasa în odaia lor intrară.
Iar mireasa ia de mînă pe-al ei mire — tămîiat,
Ochii tot în jos ea-i ţine: — Ştii ce, dragul meu bărbat?
O viaţă nouă-ncepe d-azi încolo pentru mine...
Şi cu Dumnezeu tot lucrul să se-nceapă este bine...
Fii bun, lasă-mă o clipă, singură netulburată,
Să mă-nchin pe prisp-afară Celui ce la toţi ni-e tată!
El, ştiind că-n silă fata 1-a luat, iar nu de voie,
Şi temîndu-se că fuge: —Aş! îi zise. Ce nevoie?...
Altădată n-ai tu vreme să te-nchini oricît pofteşti?
— Vezi? oftă atunci mireasa, amărîtă. Vezi cum eşti?... Ţiu şi eu 1-atîta lucru... Doar atîta te rugai!...
Şi să nu mă laşi?... Of! Doamne!... Pentru ce mă măritai? ... Nu cred însă... nu se poate... să-mi nesocoteşti rugarea! Vrei tu între noi să intre, chiar de-acuma, supărarea?... Lasă-mă... că nu fug, frate, nici nu stau cît lumea doară! Uite, leagă-mă de glezne, dacă vrei, cu-această sfoară... Ca să n-ai gînd rău... Şi ruga de-i vedea că prea mult ţine, Scutură de sfoară-odată... Intr-o clipă-s lîngă tine!... Auzind aşa bărbatul,—hai! o leagă de-un picior:
— Bine!... Du-te!... Dar să nu stai!... Dă cît îi putea mai zor. Că te-aştept!
Păcală pleacă... Iar în tindă se opreşte... Taie de la glezne sfoara. Intr-o ladă scotoceşte; Scoate repede veşminte  bărbăteşti... pe-a sa măsură, Şi-mbrăcîndu-le-ntr-un suflet, dă din tindă-n bătătură. Vede-un ţap dormind pe prispă. Haţ! de coarne sfoara-i leagă. Sare pe din dos pîrleazul. Şi-apoi... tunde-o, nene dragă! Nevăzut pe loc se face.
62
63
Cîinii, deşteptaţi, lătrară. Mirele-auzi un zgomot, şi lătrat de cîini pe-afară. Dar credea că la mireasă hămăiesc... şi mai stătu... „De! gîndea la urmă-n sine. Doar i-o fi destul acu!..." Şi smuci de sfoar-odată. Aş — nimic!..,
„Bre!... Tot se roagă?.. Ce atîta rugăciune?... Nu cumva-i lipseşte-o doagă?... Mîine, frate, dimineaţă... să se-nchine, vreme n-are?..." Apoi iar smuci de sfoară, cu putere şi mai mare. A strigat-o şi din gură totodată pe mireasă: — Hei!... La naiba, fă Mărio!... n-ai să vii odată-n casă? Dară vai, cu cît mai tare, el de sfoară scutura, Cu atît mai mult mireasa înapoi parcă se da. Ba nerăbdătorul mire auzi şi-un zbierat care Semăna a behăire, nu a glas de fată mare.
Speriat atunci românul, se repede-afară-ntins... Of, şi cum s-arăt prin vorbe ciuda care 1-a cuprins: Cînd, îri loc să dea cu ochii de-al miresei chip frumos, El se pomeneşte-n faţă-i cu urîtul ţap bărbos?!
XV. PĂCALĂ ŞI TÎNDALĂ
Pe Păcală-n vremea asta dusu-l-au departe paşii-i...
Iată-1 în pădurea unde se-ntîlnise cu nuntaşii.
Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntr-una,
întovărăşit în cale-i doar de-a nopţii doamnă, luna.
Cînd odată: ce zăreşte, jos, culcat în drumul său?...
„E un om! gîndea-ntru sine... A, ba uite, sacul meu!
Sacul cu gogoşi!... Mireasa, neavînd puteri să-1 care,
L-o fi aruncat, pesemne, jos aicea, din spinare.
Bine că-1 găsii!... E noapte... Ia să fac şi eu popas."
Şi pe sac lăsîndu-şi capul, ce mai pui de somn a tras!
Iară cînd făclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse
El luă-n spinare sacul şi din nou la drum o-ntinse.^
Dar abia trecu o vale şi-un muscel, cînd numai iată
Că pe drum, din ceea parte, alt român i se arată:
Tot ca el, c-un sac pe umăr, — tot aşa de zvelt şi-nalt...
Amîndoi coboară sprinteni unul înspre celălalt,
Şi-ntîlnindu-se de vale faţă-n faţă, stau pe loc,
Sub un ulm cu frunza deasă:
— Bună vremea!...
— Bun noroc!
— Ce ai, frate-n sacu-acela?
— Nuci am de vînzare eu!
mm
(A răspuns glumind Păcală). Dară tu, în sacul tău?
— Eu?... E-hei!_grăi străinul. Nişte .lînă!... Cît trăieşti, Tot. să cauţi, vere, lînă ca aceasta nu găseşti!...
— D-apoi nucile din sacu-mi! (zise iar Păcală-n şagă), N-ai mîncat nuci ca acestea de cînd eşti, fîrtate dragă!
— Ce spui?... (întrebă străinul). Vrei să le desfaci  mai iute?
— Vreau, vezi bine!
— Hai, atuncea... să schimbăm pe nevăzute!
— Haidem! Şi schimbară sacii, făr-a se maî fi gîndit. Dar cînd îi dezleagă, ce văd? Amîndoi s-au păcălit. Ala-n loc de nuci, în sacu-i, cu gogoşi se pomeneşte; Iar Păcală-n loc de lînă, muşchi în sacul său găseşte. Pricepînd ei cum şi ce fel, se ridică drepţi, privesc Ţintă unul înspre altul, şi-ntr-un hohot izbucnesc. Dup-aceea:—Măi! se-ntreabă, cine eşti tu?...
— Eu? Păcală!
— Cel vestit în toată ţara?...
— Da... Iar tu?...
— Eu sînt... Tîndală!
— A!... Tîndală?... Tu eşti ăla?... Te cunosc şi eu din nume. Mi s-au povestit, măi frate, despre tine, multe'-n lume!
In păcălituri eşti meşter, cum se vede, tot ca mine... Ha-ha!... ştii ce bine-mi pare că m-am întîlnit cu tine?...
— D-apoi mie? Vino-ncoace!
Şi cu drag la piept s-au strîns Şi c-o strîngere de mînă fraţi de cruce mi s-au prins. Martori fost-au la prinsoare: ulmii, soarele presfîntul... Şi plecară, năzdrăvanii, să cutreiere pămîntul...
Dar deodată-ntr-o poiană... se opriră amîndoi:
— Măi Păcală, ian ascultă, lumea-i strîmtă pentru noi: Prea e strîmtă ca să batem împreună-aceeaşi cale: Ia-o tu la deal încolo, iară eu p-aici, la vale.
— Ai dreptate, măi Tîndală. Du-te... umblă sănătos!... Şi-au luat-o prin pădure: unu-n sus, iar altu-n jos.
Cît or fi umblat ei, nu ştiu, — mai pe şes, mai pe la munte;
Ştiu doar că-ntr-o zi, Tîndală, nimeri'ntr-un sat de frunte.
Era zi de sărbătoare... Gloată-n drum, şi gălăgie...
Chiar atunci ieşise lumea de la sfînta leturghie.
Cînd ajunse-n dreptul gloatei de femei şi de bărbaţi,
El stătu-n loc: — Bună vremea! Ce mai nou p-aci, fîrtaţi?
— De, drumeţe, ce să fie?... Uite (unul a răspuns),
J Ne-a ieşit cam slab porumbul... Ploaie n-am avut de-ajuns...
Dară pe la Dumneavoastră?...
—E-he-he!,.. La noi, în sat?... Cînd aţi şti! grăi Tîndală.
— Ce? mai mulţi au întrebat...
— Ascultaţi minunăţie!... La o casă... este-un ou... Cît să spun că e de mare?...
Mare, nene, cît un bou!...
— Cît un bou? Ha-ha! Se poate? izbucniră toţi deodată. Ăsta-i d-alea de prin basme... Fugi, că prea e gogonată!...
— Ba e adevăr, cum este — că pe cer un mîndru soare Arde luminos în astă sfîntă zi de sărbătoare!...
Zise, vrînd şă-şi întărească spusele din nou Tîndală, Oamenii ca arşi săriră:
— I-auziţi-1!... Ce-ndrăzneală! Cum cutezi în faţa noastră, a fruntaşilor din sat, Să vorbeşti aşa prăpăstii, omule neruşinat?...
Şi sărind pe el cu toţii, iute-n lanţuri îl legară. L-au vîrît la gros — şi-acolo pîn-a doua zi-1 lăsară, Dimineaţa următoare, vin din nou fruntaşii, iată, Şi scoţîndu-1 de la dubă, vor să-i facă judecată.
— Oameni buni! (primarul zice). Aţi văzut cu ce minciună A umblat să ne prostească ieri acest împuşcă-n lună?! Pentru-atîta cutezare,. chibzuiţi cu toţii bine,
Şi să-mi spuneţi ce pedeapsă credeţi că i se cuvine?...
— La răcoare! (strigă unul). Şează trei sau patru luni!... Să vedem, o să-i dea mîna să mai umble cu minciuni?
— Aş! (grăieşte-un altul). Duba? Nu cred minte să-1 înveţe! Ia să-1 cuminţim mai bine cu vreo douăzeci de beţe!...
Dar pe cînd aşa cu toţii ei stăteau la chibzuială, Ce să vezi? Din ceea parte, numai iacă şi Păcală, Chiar atunci, din întîmplare, nimeri-n acelaşi sat; Şi-ajungînd în dreptul obştei, locului şi el a stat:
— Bună ziua!... Cum o duceţi? Ce mai nou p-aicea, fraţi?
— De! (răspunse unul). Uite! sîntem foc de tulburaţi! Ieri, aci, cu noi de faţă, hoţu-acesta, mîini legate,
A minţit că-n sat la dînşii este-un ou... Dar ce ou, frate? Cît un bou!... Mai auzit-ai astfel de minunăţie?... Ou pe lume-i cu putinţă mare cît un bou să fie?
66
67
Năzdrăvanul de Păcală, la Tîndal-atunci priveşte — Şi. mustaţa răsucindu-şi: — De! mai ştiu şi eu? grăieşte. Ouă de aşa mărime, nici văzut-am pe pămînt — Măcar că destulă lume colindat-am de cînd sînt — Nici n-am auzit vreodată pomenindu-se c-ar fi... Dar... cu ochii mei văzut-am o minune... şi mai şi! Fraţilor! In satul nostru, la o casă-n bătătură, Este-o namilă de raţă... ştiţi ce mare? cît o şură!...
— Valeu! Ce spui? Cît o şură? oamenii-ntr-un glas grăiesc, Şi privirea spre Tîndală, toţi pe loc, şi-o aţintesc.
— Păi atunci, (îngînă unul) ăsta n-a minţit, săracul. Raţe d-alea... pot să facă ouă cît un bou, la dracul!
— He, ba şi mai mari! (zic alţii). Să-1 lăsăm de drum să-şi cate! Infundînd pe om la dubă, i-am făcut o nedreptate!...
— Da! Aşa-i! răspund cu toţii
Şi din lanţ îndată mare Pe Tîndală-1 sloboziră, mai cerîndu-i şi iertare... Ba le-a dat şi bani chiar obştea, 1-amîndoi, o sumă bună: Doar să tacă, de-nchisoare, nimănui să nu mai spună!
Dînşii, ce erau să facă?... Făr'a zice ba... primiră...
Cînd la drum însă-au luat-o, rîsu-abia şi-1 stăpîniră.
Şi s-au dus să-mpartă banii, într-un crîng... Dar lui Tîndală
Ii veni cu cinci parale mai puţin ca lui Păcală.
Iar pe vremurile-acelea, cinci parale...bani erau,
Nil ca astăzi!... Cum s-o dreagă? Mărunţiş de fel n-aveau.
— Ştii ce, mâi? (grăi Păcală). Astăzi n-ai, cred, nici un zor. La nevoie... să mă cauţi!... Cinci parale ţi-s dator:
Ţi le-oi da! Rămîi cu bine!
— Bun!
Şi iar s-au despărţit: Unul spre apus plecat-a, celălalt... spre răsărit.
XVI. MOARTEA LUI PĂCALĂ
Dete gerul, — şi Păcală, dup-atîta neodihnă, Intr-un sat se aşezase, spre-a petrece iarna-n tihnă. Ci sătenii,—hoţi cu toţii, spre fărădelegi porniţi — C-un aşa om printre dînşii, nu puteau dormi tihniţi. Invîrteau deci la şuruburi: doar din sat îl vor urni!... Cînd văzu aşa Păcală, ştiţi prin minte ce-i trăsni?... „Mă voi face mort, îşi zise. Asta... Are să le placă! Vreau să-i văd, cînd mort zăcea-voi, ce vor spune? Ce-au să facă!"
Şi ieşind din sat, pe-un crivăţ ce prin oase te tăia, Pe zăpadă-n drum se-ntinse; şi-a rămas lungit aşa. Cînd au dat de el sătenii, se-ncruciră: — Tii!... S-a du Bine că scăparăm, frate!... Slavă Tatălui de sus! Un sicriu de brad pe urmă grabnic i-au înfiripat! Şi-n sicriu, cam pe-nserate, cîţiva oameni l-au culcat. Unde să-1 aşeze însă?... In biserică-1 cărară, Şi acolo, doar cu sfinţii, peste noapte mi-1 lăsară. Dar pe cînd şedea el ţeapăn, în sicriu, culcat pe spate, Şi cu mîinile-amîndouă peste piept încrucişate: Cum, de unde pînă unde, — numai iacă şi Tîndală, în biserica deschisă: —Vai, prietene, Păcală!... Cum te prăpădişi de tînăr! începu să-1 căineze.
Şi-a rămas acolo-n casa Domnului, să-1 privegheze.
Linişte-mprejur... Doar sfinţii pe icoane zugrăviţi Se părea că priveghează şi ei mortul, neclintiţi... Pe la miezul nopţii, însă, paşi Tîndală auzi... „Cine-i?" se gîndea... Şi grabnic după uşă se-ndosi... Ce-i văzură-n urmă ochii?... în biserică, măi frate, Doisprezece hoţi intrat-au, toţi cu cîte-un sac pe spate; Şi din sacii grei, deodată, zurr!... lîngă sicriu, chiar jos, Doamne! ce de bani turnară!... Numai aur scump, lucios!...
Hai să-mpartă apoi bănetul între ei cu bucurie;
Că un mort e lîngă dînşii, parcă nici nu vreau să ştie!
Ba de lîngă bani, de-alături, cîte unul mai chefliu
Arunca voios privirea şi-nspre mortul din sicriu,
Cuvîntîndu-i: — Ei, Păcală! Tu, care-ţi rîdeai de toţi,
Vino de ne păcăleşte şi pe noi azi, de mai poţi!...
Aş! El fără de suflare, sta cu mîinile pe piept, —
Dar deodată, ce-i abate?... Din sicriu se-nalţă drept...
Şi cu glas cît poate, strigă: — Morţilor! Săriţi cu toţii
Şi veniţi! Căci în lăcaşul Domnului intrat-au hoţii!...
Iar Tîndală, din ungherul unde sta ascuns de frică,
Auzind aceste vorbe, hop şi dînsul, se ridică,
Umflă iute-n braţe: scînduri, cozi de prapore-nvechite,
Cîrji ce se găseau acolo după uşă-ngrămădite
Şi trîntindu-le, zdrang!... toate la pămînt, apoi din greu,
Strigă cît îl ţinea gura: — Vin, bre!... Sînt pe-aci şi eu!...
Hoţii, săgetaţi atuncea de-un fior prin piept, lăsară
Jos, grămada, tot bănetul, — şi-au ţîşnit pe uşă-afară!
Iară cei doi fraţi de cruce, cînd la urmă se trezesc In biserică doar singuri: stau o clipă, se privesc, După-aceia-i umflă rîsul pe-amîndoi:
— Ce, măi Păcală? Va să zică, nu muriseşi! Viu erai?
— Cum vezi, Tîndală!... Dar tu?... Chiar la ţanc aicea, cum, de unde mi-ai picat? — Eu? Neavînd leţcaie-n pungă, să te caut am plecat, Cum ne fuse, ştii tu, vorba, pentru cele cinci parale,
Să mi le plăteşti!... Cînd colo, — că eşti mort aflai în cale. Repede venii... şi lacrămi am vărsat pe-al tău sicriu... Că-i o glumă de-ale tale, de-unde se putea să ştiu? Pîn' nu-ţi auzii cuvîntul!
Dar pe cînd ei doi vorbeau Cam aşa-năuntru, —hoţii, pe afară, ce făceau? După-o fuguliţă bună, se opriseră deodată. Se putea să părăsească o comoară-aşa bogată? — Hotărît-au a se-ntoarce unul înapoi din drum La biserică... să vadă: ce mai e pe-acolo, cum? Cine să se-ntoarcă însă?... Fiecare se temea!... în sfîrşit s-alege unul... Hai! inima-n dinţi şi-o ia, Merge-ncet... îşi vîră capul pe fereastră... Iar Păcală, Haţ!... din cap îi ia căciula şi i-o-ntinde lui Tîndală:
— Pentru cele cinci parale, na mă, ţine-o, ţi-am plătit! Hoţului atunci, de frică, răsuflarea i-a pierit...
Nu ştia, biet, cum să-şi scoată capul mai cu repejune, S-o zbughească!...
— Ce-i? (zic soţii-i)
— Rău! (cu groază el le spune). Ni s-au dus pe copcă banii!... Hai, s-o ştergem!... Ce mai staţi?... în biserică-nviat-au morţi atîţia, măi fîrtaţi: Că din tot bănetul nostru,    din grămada aia mare — Cîte cinci parale doară le veni de fiecare. Iară unuia... nimica!... Ş-ăilalţi morţi — bătu-i-ar hula! Ştiţi cum îşi făcură parte? Mi-au luat din cap căciula Şi i-au dat-o!
— Valeu! Haidem, c-or veni, trăsni-i-ar Sfîntul!
S-o tulim! grăiră hoţii. Şi-au fugit, mîncînd pămîntul.
*
* *
Iar Păcală şi Tîndală?... împărţiră, stînd jos ghem, Galbenii-ntre ei... Pe urmă:— Sănătoşi să ne vedem!
70
XVII. PĂCALĂ ÎNSURAT
Dulce este-n tinereţe, scumpă-i viaţa de flăcău;
Ca o pasăre prin crînguri să trăieşti de capul tău,
Noaptea unde te apucă, mîna căpătîi să-ţi pui;
Nimeni grija să ţi-o poarte, nici tu grija nimănui.
Fie-ţi, însă, traiul ăsta, drag pe lume orişicît:
Vine-o vreme-n urmă totuşi, cînd cu el ţi s-a urît.
Cînd p-a vieţii cale-ngustă, printre spini şi stînci croită,
Simţi nevoie tot mai mare de-o tovarăşă iubită!...
Ce să-i faci?... Aşa-i —pesemne — scris în pravila cerească
Nu-i făcut pe lume omul, singur traiul să-şi trăiască!
Astfel ajunsese-n urmă şi Păcală!... Nicăirea
Nu putea sub soare, bietul, să-şi găsească mulţumirea.
îşi ducea-ntr-un neastîmpăr zilele, şi-ntr-un oftat...
Ii venise, pasămite, şi lui vremea de-nsurat!...
Să te-nsori?... Din gură lesne-i vorba asta de grăit;
Lucrul, însă, Doamne, greu e de adus la bun sîîrşit!
Dac-ai şti, — cînd vii, cu mine, de l-altar spre vatra ta,
Că-n locaşu-ţi, cu mireasa, fericirea va intra:
Ce-ai mai zice? Dar se poate... (amăgiţii nu sînt rari).
Să-ţi aduci pe dracu-n casă, cu ospăţ, cu lăutari;
Şi să nu-1 poţi da pe uşă, nici cu arhierei, afară...
Cum să faci, ca după nuntă rău să n-ai de ce să-ţi pară?
Eşti sărac şi iei săracă?... Amărît îţi este traiul;
Grijile se ţin de tine, cum de oi se ţine scaiul.
Iei bogată?... Intri slugă... Foc ţi-e prînzul, foc ţi-e cina.
La căminul tău cînta-va... nu cocoşul, ci găina.
Iei urîtă?... Ţi-e urîtă!... Ia frumoasă, ca să-ţi placă!
Dar atunci... plăcere oare numai ţie o să-ţi facă?...
Le ştia el astea, toate!... însă: „Ce-o da Dumnezeu!...
Rău cu rău, zicea-ntru sine, dar mai rău e făr' de rău".
Şi colo, prin cîrnileagă, şi-a văzut cu ochii visul;
îşi avea-ntr-un sat: soţia, casa lui, cu tot dichisul.
Două-trei luni... vorba ceea: „Sita nouă-n cui se ţine"
Cu tovarăşa-i, Păcală, a trăit... nespus de bine!
Dar mai este-o zicătoare: „Boii se cunosc la jug...
Pe român, ce poate, nu-1 ştii, pîn' cu el nu intri-n plug".
Tot aşa, biet, şi Păcală, numai după luni vro şase
Pricepu deplin viaţa cam cu cine şi-o legase.
Soaţa lui, era se zice, întru toate... potrivită;
Nici prea, prea, nici foarte, foarte; nici frumoasă, nici urîtă;
Nici bogată, nici săracă, prea afară din măsură;
Un cusur avea ea numai: că era... cam rea de gură...
Cînd se nimerea sărita să şi-o piardă, mai ales...
Iar aceasta, din păcate se-ntîmpla... aşa de des!...
Dimineaţa! Ziua! Seara!... Căci nimica nu-i plăcea
Să se facă-n casă altfel decît cum o zice ea...
Ce zicea din gură dînsa trebuia să fie sfînt,
Chiar dac-ar fi spus prostia cea mai mare pe pămînt!
Şi era de-ajurîs c-un pas, biet, din cuvîntu-i el să iasă :
Ca, din gura ei, să n-aibă toată ziua tihnă-n casă.
începea în zorii zilei strigătele şi ocara,
Şi sfîrşeajas^cicălitul, cînd pica de somn doar, seara.
La-nceput zîmbea Păcală: „Las', cu timpul s-o-mblînzi!"
Aşi... Ea se făcea—zmeoaică — mai cu draci din zi în zi!
„Hm!... Aşa voieşti s-o ducem veşnic, scumpa mea soţie?..
Linişte-n căsuţa noastră niciodată n-o să fie?"
(Astfel dînsul într-o noapte se gîndea, cu ochii-n grindă,
Neviind ca-n alte vremuri, somnul, genele să-i prindă.)
„Poale lungi şi minte scurtă! Vrei, în loc să-ţi fiu bărbat,
Să-mi fi, tu, stăpînă mie!... Să mă porţi ca pe-un argat?
Bine!... Fii pe pace dară! Pîn'acuma n-am fost bun... Ai să vezi de-aci-nainte cum ştiu eu să mă supun!" Şi abia-nspre ziuă bietul, aţipi cu vai cu chiu. Dar în faptul dimineţii: — Hei!... Nu vezi că e tîrziu Mişcă-te! 'ncepu deodată, iarăşi, soaţa-i arţăgoasă. El... căscă la dînsa ochii:
v —Ce-i, puicuţă drăgălaşă?
— Prostule!... Mă iei la vale?... Ah, că nu te ia vreun drac! Vreau să cos. N-am ace... Du-te, cumpără-mi din tîrg un ac! Dar cînd vii, să bagi de seamă!... Pune-1 unde-i şti mai bine! Nu cumva să-1 pierzi!
— Aş, dragă... N-avea grijă!... Las'pe mine! Şi plecă la tîrg Păcală... Cînd se-ntoarse>, pe-nserate:
— Ei! îl întrebă femeea. Acul!... Unde e, bărbate? .
— De, nevastă, ca să nu-1 pierd, — unde ciorile să-1 ţin? De la tîrg, pe drum încoace, mai venea şi-un car cu fîn!
II pusei în car!... Şi-acuma, la sosire-am răscolit Fînul tot, cu mîna... Geaba! Acul nu l-am mai găsit! Auzind aceste vorbe, foc ea se făcu şi pară.
— Vai! se repezi cu gura. Trîntorule!... Pierde-vară! Nici măcar de-atîta lucru nu fuşi harnic să-ngrijeşti?... Cum?... In fîn se pune acul?...
— D-apoi... unde?
— Tont ce eşti! Trebuia-n cămaşe, uite, iceâ, să-1 înfigi la piept... Dare-ar dracii toţi în tine... să te facă mai deştept!
— In cămaşe?... Bine, dragă! —las' c-aşa fac altă dată!... Iart-acuma!
— Aş!... Femeia: toată seara... bosumflată! Iar în ziua următoare:—Hai! răstită-i zice iară. Este vremea plugăriei... Nu vezi toţi din sat cum ară? Numai boulenii noştri rumegă nepuşi la jug... Plugul ni-e stricat. Mergi iute, ia din tîrg un fier de plug! Dar să nu-1 pierzi şi pe-acela, ca şi acul ieri, creştine... C-apoi... nu ştiu ce se-ntîmplă!
— Aş, se poate? Vai de mine!... Şi plecă din nou Păcală... Iară cînd s-a-ntors acasă: —Ei, venit-ai?... Unde-i fierul?... Pune-1 ici, să-1 văd, pe masă.
— De, nevastă! Nu-i nici fierul! să-1 înfing la piept am vrut, Cum mi-ai zis... pîn-ce cămaşa-mi, uite-o! zdreanţă s-a făcut. Crezi c-a stat înfipt o clipă? Aş, cădea mereu la vale!...
Ce era să-i fac la urmă? II lăsai acolo-n cale,
74
75
Şi venii cu mîna goală.
— Vai trăsni-te-ar! Eşti în firi ?
I-auzi!... In cămaşă, fierul?!
— Da, femeie! Ce te miri? Să-1 înfing aci-n cămaşe, nu mi-ai zis chiar tu! La dracul!... Ai uitat de ieri pîn'astăzi?
— Acul, trîntorule, acul!... Iară fierul... la spinare trebuia să-1 fi adus, Dac-aveai un pic de minte!... Adormit-te-ar Ăl de sus.
— La spinare?... Bine, puico, mîine-aşa voi face... lasă! Şi a doua zi Păcală, c-un ogar veni acasă.
în spinare-1 adusese, I-atîrna pe spate, mort.
— Na!... Abia mă ţiu... Puterea mi s-a dus, de cînd îl port.
— A! femeia, cînd îl vede, iar pe el cu gura sare, Ce-ai făcut?... Inebunit-ai?...
Iar Păcală: — La spinare!
La spinare, nevestico, l-am luat, precum mi-ai spus!
Şi povaţa ta-nţeleaptă, uite-n ce hal m-a adus!
Doar o rană mi-e spinarea!... Dacă nu-1 strîngeam de gît,
Ca să-şi dea pe loc suflarea: pace!... m-ar fi omorît!...
Dînsa tremura de ciudă: — Aolio, ce nătărău!...
Piei din ochii mei, române!... Cînd te văd, îmi vine rău!
îmi păreai mai treaz la minte, pîn-acum, şi mai cu rost...
Dar de la o vreme... nu ştiu!... văd că dai în gropi, de prost!
Cum se poate-n lumea asta om cu cap aşa năuc?...
Of!... Mai bine... ia-mă, Doamne, decît tot aşa s-o duc!
— Nu pricep, grăi Păcală, pentru ce te-ai supărat; Cînd eu am făcut, nevastă, chiar cum tu m-ai învăţat.
— Eu te-am învăţat vreodată, eu, asemenea prostii?... Ah! te-ai îmbătat, pesemne! Ce vorbeşti, tu nici nu ştii! Fierul zis-am la spinare să-1 aduci, bre, nu-nţelegi?!
Iar ogarul... cu o sfoară trebuia de gît să-1 legi;
Intr-o mînă, de mîncare — pîine, sau vrun os — să iei
Şi să-1 chemi frumos, grăindu-i: „Cuţu, cuţu!... na, Grivei!"
— Tii!... Aşa e!... Vezi, păcate?... Astă nu mi-a dat.prin minte. Bine că-mi spuseşi, femeie! las' c-aşa fac de-azi-nainte!...
— Zău, să-ţi bagi în cap, sărace, minţile, de-acu, mai bine. Că de nu... te dau la naiba, mult eu n-o mai duc cu tine!
Ziua următoare însă, iată intră, o vecină
La nevasta lui Păcală şi-i grăieşte: —Soro, vină!
76
Vină pînă-n drum la poartă, repede, să-ţi vezi bărbatul, Cum de-a lui prostie rîde, de se prăpădeşte satul! Ea la poart-atunci se duce tot fugind, — şi ce să vadă? îi venea — de supărare, de ruşine-n drum să cadă!... Soţul ei tîra de sfoară după sine, către casă, De la tîrg, o jumătate de purcel ce cumpărase. Şi-aruncîndu-i bucăţele dintr-o pîine: „Vino, hei! îi zicea mereu din gură, Cuţu, cuţu! Na, Grivei!
— Vai... nevasta iar, cu gura, de la poartă 1-a luat. Dar aceasta ce mai este?
— Ce?... Nu vezi? Te-am ascultat! L-am legat c-o sfoară, uite-1!
— Ei, acum... s-a hotărît! Piei din ochii mei!... De tine, sînt sătulă pînă-n gît. Nici să nu mai intri-n casă! Să te duci unde şi-a dus Mutu iapa... surdu roata!... Auzit-ai ce ţi-am spus? Inţeles-ai? om cu minte zăpăcită şi neroadă!,.. Iar Păcală:—Vezi, nevastă?... D-aia n-are ursul coadă! Tu mă-nveţi prostii şi tot tu, cînd le fac, mă dojeneşti?... Cum mi-ai zis, făcui, întocmai! Pentru ce dar mă goneşti?
— Piei, zănaticule! N-auzi?... Să te văd în faţa mea, Cînd o face plopul pere, sau... cînd ceafa mi-oi vedea! Pîine, sare, pe un taler, de-azi-nainte eu cu tine
Să mănînc... ferit-a Sfîntul! Moartă să mă vezi mai bine!
— Vasăzic-aşa ţi-e vorba, soţioara mea cea bună! Zile fericite nu vrei să mai ducem împreună?... Bine, dragă!... Niciodată n-am călcat cuvîntul tău!... Iacă, te ascult şi-acuma: plec! Rămîi cu Dumnezeu! Sufletul deşi mă doare!
— Drum bun! Du-te şi te-neacă, Unde-i gîrla mai adîncă — de durere ca să-ţi treacă! Fă ce ţi-o plăcea, bărbate — numai şterge-o şi mă lasă!... C-un neghiob ca tine nu vreau, nu vreau să mai ţiu de-azi casă! Şi intrînd femeia-ntindă, îi trînteşte uşa-n nas. El? Atîta aşteptase!... A plecat cu grabnic pas.
— Iată-mă scăpat!... De-acuma... certe-se cu cine-i place!. Ea trăgea tot cea, eu hăisa. Nu ne potriveam — şi pace!...
77
XVIII. STRECHEA
Despărţit de-a sa nevastă ce-i făcea viaţ-amară, Iată-1 iarăşi pe Păcală, singur, hoinărind prin ţară Şi rîzîndu-şi de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat, Mîine-ntr-altul, — ca-nainte, pîn' a nu se fi-nsurat.
într-o zi de primăvară, cum mergea spre-un sat la vale, Stete-un pic să mai răsufle sub un paltin, lîngă cale, Iar în faţa lui, pe-o coastă, doi săteni porumb săpînd, Povesteau, ca să le treacă vremea lungă mai curînd...
— Vai! (spunea dintr-nşii unul). Mulţi o pat cu-a lor neveste! Dar ca badea Stancu, altul, tras pe sfoară, nu mai este!
— Da! (al doilea grăit-a). Ce om bun! Să-Î pui la rană! Ce de treabă om e Stancu!... Iar nevasta-i... o vicleană!... Cum se vede singurică — hai, să mai uităm amarul — Pune-te pe trai, leicuţă, cu cumătru-său, morarul!
Pînă'cînd i-aproape vremea ca bărbatu-său să vie.... E ştiut de toată lumea, frate!... Numai el n-o ştie!
Auzind Păcal-acestea, de sub paltin s-a sculat:
— Hm, aşa cu Stănculeasa! Merse iute-apoi în sat.
— Badea Stancu... unde şade?
— Uite, ici! îi zise-o fată. Şi, ajuns în dreptul casei, a intrat pe poartă-ndată. Stancu, om albit la plete, dar voinic la-nfăţişare, îşi dregea-n ogradă plugul.
— Bună vremea, gospodare!
— Bună inima să-ţi fie!... Ce doreşti?
— Păi... slujbă cat. Şi venii să-ntreb: la casă, n-ai nevoie de-un argat?
— He, ba cum nu? Vino-ncoace! Cît îmi ceri pe-un an simbrie?
— Cum?... Pe-un an doar vrei, jupîne, învoiala să ne fie?... Eu, la casa dumitale, nu cu anul m-oi băga:
Am să stau în slujbă, pînă... lupii-n vatră ţi-or urla! Cît despre simbrie... lasă!... Ne vom înţelege noi!... Să mă vezi întîi la lucru!... Şi-o să-mi dai ce-i crede-apoi. Aş avea... o rugă numai... Firea mea e cam ciudată! Cînd şi cînd, aşa m-apucă... strechea parcă, dintr-o dată; Şi la fugă peste cîmpuri simt nevoie-atunci s-o şterg, încotro mă-ndreaptă ochii!... Fug din răsputeri... alerg! Vreme cam de-un ceas aproape! Iar cînd isprăvit-am fuga. Viu, muncesc din nou, cît zece!... Iată care deci mi-e ruga: Să mă laşi s-alerg în voie, cînd meteahna asta-mi vine... încolo... să nu ai teamă!
— Doar atîta-i tot?... Prea bine! Adă mîna! zise omul. Iar în sine: „Tiii! gîndea, Ce mai chilipir de slugă!... Să-i plătesc doar cît oi vrea. Şi-are să-mi slujească, pînă... lupii-n vatră mi-or urla! Niciodată, cum s-ar zice, de la mine n-o pleca!"
* *
Dimineaţa următoare, Stancu şi al său argat
Au ieşit la cîmp cu plugul, s-apucară de arat.
Dar colo spre-amiazi, deodată, locului Păcală stete:
— Strechea, bade, simţ că-mi vine. Eu o şterg!
— S-o ştergi, băiete!...
Ş-unde-o ia spre sat îndată!... Fuge, sufletul să-i iasă, Zboară peste cîmp... de-a dreptul spre-a stăpînului său casă! Stănculeasa-n vremea asta, pe acasă, ce făcea?
Cu cumătru-său morarul, fără grijă petrecea. Dumneaei, femeie-n floare, 'năltişoară, durdulie! Iar morarul... tot ca dînsa... om, să nu-1 dai... pe o mie! Dar privind pe geam afară, ea deodată-ngălbeneşte, Parc-un şarpe-ar fi muşcat-o:
— Vai, cumetre! Săi! Grăbeşte!
— Ce-i, cumătră?
— Uite-argatul, de la plug... îl vezi cum vine Intr-un suflet către casă? Te-o găsi aci la mine!... Săi! Ascunde-mi-te!
— Unde?...
Ea, luîndu-1 strîns de-o mînă, După uşă-1 duce fuga, la un poloboc cu lînă:
— Vîră-te sub lînă icea... Iute, pînă n-a sosit!
— Bun! Şi-n poloboc, morarul, jos, sub lînă, s-a-ndosit. îns-abia el s-aşezase, numai iacă şi Păcală,
Dă pe uşă buzna-n casă, gîfîind de oboseală...
— Ce-i, argate?...
— De!... Păcate!... — N-auzi, mă?... Vorbeşte! Ce-i?
— Cic-a dat prin turme-o boală... Mor cu droaia oi şi miei..'. Şi-a venit de sus poruncă: cine are-n casă lînă,
Repede s-o opărească!... Altfel... e bucluc, stăpînă!
— Lîna? Să şi-o opărească? Doamne! Da' de ce?..;
— Eu ştiu?
Pentru molimă pesemne, să se ducă pe pustiu!... Deci de la arat acasă badea Stancu m-a trimis, S-opăresc îndată lîna cea din poloboc!
— Ce-ai zis?... A!... (de; spaimă şi de ciudă, Stănculeasa tremura). Pentru-atîta doar venit-ai? Mergi napoi la slujba ta! Las'că opăresc eu lîna!
— Aş! Se poate?.,, Nu-ndrăznesc! De la Stancu am poruncă însumi eu s-o opăresc! Răspunzînd aşa, Păcală, repede la vatră sare...
Ia de lîngă foc o oală ce fierbea în clocot mare... Şi-a turnat-o peste lînă.
— Aoleo! Din poloboc S-auzi atunci un zbierat, ca de om căzut în foc. Şi morarul, de sub lînă... ţîşt.pe uşă-ntr-o clipită!...
80
81
I
Biata lelea Stănculeasa a rămas încremenită... — Ei, aşa-i, aşa-i stăpînă?... Uite, dac-am opărit-o, Boala dracului, din lînă, vezi ce repede-a tulit-o? Şi cu-acestea, hai Păcală, înapoi la plug se duse... Dar stăpînului, de cele ce-a văzut, nimic nu-i spuse.
Dimineaţ-a doua, Stancu iese iarăşi, pe răcoare,
La arat cu sluga-i... Şi-ară, pîn' 1-amiazi, într-o-ntinsoare.
La amiază, pe Păcală strechea iar 1-a apucat,
Ca şi ieri!... Şi haide, ia-o la picior din nou, spre sat!
Pe acasă-n astă vreme, Stănculeasa ce făcea?...
Puişoru-i, bată-1 vina, iar venise pe la ea!...
Iar cu el stătea de vorbă!... Dar, privind pe geam, deodată
Ea sări din loc, sărmana, ca de-un şarpe iar muşcată:
— Valeu!... Nici azi n-avem parte?...
— Ce-i, cumătră?^ — Uite-argatul
Cum aleargă-ncoace iarăşi, alerga-l-ar necuratul!... Să te-ascunzi din nou cumetre!
— Unde?... Unde?... el întreabă...
— Ici sub vatră (ea-i răspunde). In firidă, jos! Degrabă!...
— N-are să mă vază oare?
— Haide!... Nu-i timp de gîndit! Şi-n firidă jos, morarul, sub un ţol s-a ghemuit.
Ci abia el se-ascunsese, iaca şi Păcală-n casă!...
— Iar vii?
— Păi!...
— La ce vii? Spune!
— De, cinstită jupîneasă, Uite, vezi în colţ grămada cea de pari?... Sînt de furat.
Cu stăpînul meu, aseară, din pădure i-am tăiat. Şi pădurea-i boierească!... Pădurarul,o să vie, O să cate... şi de-i află: bine n-are să ne fie! Deci stăpînu-meu acasă m-a trimis, ca să-i ascund; în firidă ici sub vatră zisu-mi-a să-i vîr la fund!
— In firidă? Vai de mine!... Cum? (femeea s-a răstit, Inroşindu-se ca focul la obraji). Ai nebunit?...
O să-i afle, măi, acolo — bată-i Dumnezeu de pari — Podul casei nu e mare?... Nu-i mai bine-n pod să-i cari?
— Aş!... se răţoi Păcală. Nu, cinstită jupîneasă!
Nu mi-a zis în pod stăpînul să-i ascund, ci-aici în casă.
Las'că ştiu ce fac eu doară, n-avea grijă dumneata!...
Şi cărînd în braţe parii, dă-i!... începe-a-i îndesa.
Şi-i îndeasă cu putere, în firidă toţi de-a rîndul,
Pe morar, cu ei, ba-n coaste, ba-n deserturi împungîndu-1.
Hai apoi la plug iar, fuga!... pe arat se aşternu,
Făr-a pomeni lui Stancu despre cele ce văzu.
„Of" de colo din firidă „vai" se văita morarul,
După ce plecă Păcală:—M-a nenorocit, tîlharul!
Ştii cum da cu parii'n mine?... ca'ntr-un bolovan de piatră!
Şi de-abia putu să-I scoată, Stănculeasa, de sub vatră.
— Ieri mă opări... iar astăzi mă-nţepă... de nu văd bine! Una să mai pat de-alde-astea şi... s-a isprăvit cu mine!... Pe aici, vro zi sau două, nu mai m-aştepta deci, dragă. Mîine ies la cîmp cu plugul... de arat am ziua-ntreagă. Vino dumneata la mine, acolo pe cîmp, de poţi.
— Bun, răspunse Stănculeasa. Of! Să-1 bată sfinţii toţi! Cum te pisăgi, spurcatul!... Iartă, iartă, scumpul meu!... Mîine, să m-aştepţi de-amiază! Viu pe cîmp la tine, eu!... Viu — şi nu cu mîna goală, sufletele, fii pe pace!
Iţi aduc şi de-ale gurii, ce-i mai bun, ce ştiu că-ţi place: Pui prăjit, plăcinte calde! Şi vin vechi ţi-aduc, din bute!... Să mănînci, să bei cu poftă, să mi te-ntremezi mai iute... Dar pe cîmp vor fi şi alţii... De la crucea de sub nuc, Spune-mi, ca s-ajung la tine, ce cărare să apuc?
— Cată tot spre deal, cumătră; ş-unde vei zări, sub vii, Bou bălţat la plug că trage: într-acolo drept să ţii.
Bou bălţat în satul nostru altul nu-i decît al meu! Astfel cuvîntînd morarul, pleacă spre căminul său. Stănculeasa, pîn-la poartă, după el cu drag se ţine...
— Mîine deci, pe cîmp, cumetre!...
— Da... să ne vedem cu bine
82
XIX. PRÎNZUL
Dimineaţa următoare, alba nu intrase-n sat,
Stancu, hai la cîmp, cu sluga... s-aşţernu din nou pe-arat.
Iar nevastă-sa la vatra-i, singură cînd a rămas,
Prinse iute din ogradă cocoşelul cel mai gras:
Şi făcu nişte friptură... s-o mănînci... pe neflămîndel
Mai făcu nişte plăcinte!... buzele să-ţi lingi mîncînd.
Scoase-apoi spre amiazi, din bute, şi vin vechi într-un ulcior
Şi porni să ospăteze pe iubitul ei odor.
Cînd ajunse-n dreptul crucii, stete-un pic şi s-a uitat
Peste cîmp la deal, să vază: încotro-i vrun bou bălţat?...
Dar Păcală, de departe, de pe coastă, o zăreşte;
Şi ghicind pe cine cată: „Ho, plăvanilor", grăieşte...
Badea Stancu nu-nţelege:—Pentru ce-i opreşti, române?
— Ian te Uită la Joianu, vezi umflat ce e, stăpîne?..,.
Cu trifoi azi, de la luncă, să se-ndoape-1 puse dracul!
Vreau să-1 leg de-a curmezişul, pîri-a nu plesni, săracul!
Scoate-ţi brîul, iute!... Dă-mi-1!
— Ce?... Glumeşti?
— Ferit-a Sfîntul!... Hai... căci altfel crapă boul! Nu-ţi mai ari cu el pămîntul! Adă, bade, brîu-ncoace!...
Omul... ce era să facă?...
85
_De? Mai ştii?... îşi scoase brîul de la mijloc: Na-ţi-1, iacă!
Şi luînd Păcală brîul, pe Joianu 1-a legat — Astfel că, din depărtare, semăna... a bou bălţat. Stănculeasa, tot plimbîndu-şi ochii peste cîmpu-ntins, In sfîrşit, zăreşte boul cel cu brîu albastru-ncins:
— Iată-1 pe bălţat... acolo! zise mulţumită-n gînd. Şi-ntr-acolo drept păşeşte, să ajungă mai curînd, Dar în loc să-şi vaz-odorul: dup-o dîlmă, dă deodată
Peste soţ şi peste slugă.—Valeu!... ce făcui?... sînt beată?... încotro s-o şterg mai iute?...
Aş! era tîrziu acum. Ajunsese prea aproape, nu putea cîrmi din drum. Omu-n faţa lui văzînd-o, şi-a făcut o cruce mare:
— Tu aicea, măi femeie?... Ce vînt mi te-aduse oare? S-a-ntîmplat ceva pe-acasă?
— Nu, bărbate! zise ea. Zîmbitoare, arătîndu-i cele ce-n ştergar avea. Ţi-am adus de prînz doar, uite!
, Stancu, bietul, cînd zări
Pui prăjit, plăcinte calde... şi mai tare se-ncruci:
— Tii!... Da ce-ţi veni azi, soro, prînz ca ăsta să-mi găteşti Şi cu el, atîta cale, singură să osteneşti?...
Ea-şi coboară-n jos privirea: — Păi... de-acasă tu plecaşi Nemîncat azi; —şi merinde, mai nimica nu-ţi luaşi... Se putea să am odihnă?... Deci pe lucru mă pusei... Şi făcîndu-ţi astea-n pripă... iată-mă... ţi le-adusei...
Stancu o cuprinse-n braţe şi-o sărută lung: —Vai dragă!... Cît de bună eşti la suflet! Preţuieşti o lume-ntreagă!... Spre Păcală-apoi se-ntoarce: — Lasă boii slobozi, frate! Vino şi tu ici la umbră, să ne-aşternem pe mîncate!...
— Iaca viu!... Şi stînd pe iarbă sub un plop... încep să care Din friptură, din plăcinte, amîndoi cu poftă mare.
Iar în vremea asta lelea Stănculeasa... ce făcea?... Lîngă ei şezînd pe iarbă, la odoru-i se gîndea:
— Unde-o fi el, sărăcuţul? M-o fi aşteptînd lihnit... Dar degeaba!... prînzul nu e pentru cine s-a gătit. Pentru el făcui plăcinte... puişor în unt scăldat.
Cînd colo, le papă, cine?... Sluga!... Tontul de bărbat!... Li-e de nas un prînz ca ăsta?... Of!... înţepeni-le-ar gura!
Şi le-ar sta-n gîtlej, să steie: şi plăcinte, şi friptura!...
Aruncîndu-şi ochii însă peste cîmp, ea tresări;
Căci — pe-o dîlmă, nu departe — bădişoru' şi-1 zări...   " .
Ca pe foc stătea, văzîndu-1... Dar, — şireata, — s-a uitat,
S-a făcut că nu-1 cunoaşte, şi pe soţu-i 1-a-ntrebat:
— Stancule, ia uite: cine ară mai la deal, colea,
Pe ridicătura ceea?
— Ce, nu vezi, drăguţa mea?
E cumătru! zise omul.
— A!... Cumătru'?... Da... aşa e!... Nu-i văzusem bine faţa... E cumătrul Niculae!
Tii! Ştii ce atunci?... Plăcinte, uite, v-au rămas destule... Astea oare, n-ar fi bine lui să i le duc?...
— Ba du-le
Lingă-şi şi el degetele... (Stancu mulţumit grăi): Sau... de ce să mergi cu ele, tu, cînd sluga este-aci?... Ia-le şi le du, argate, fuga!...
Ea ar fi voit Singură să i le ducă puişorului iubit. Insă, n-avu ce să facă!
Iar Păcală ia ştergarul Cu plăcintele... şi pleacă încotro ara morarul. Dar în loc de-a i le duce lui, precum avea poruncă, Ce-i dă-n minte? Una icea, alta colo... el le-aruncă, Pîn' le-a semănat, prin iarbă, toate!... Iară cînd soseşte La morar cu mîna goală: — Bădişorule,-i grăieşte, M-a trimis a mea stăpînă, ca să spun că Stancu ştie, Ştie tot!... Şi-aici îndată cu toporul o să vie, Să te taie-n bucăţele! Bagă dar de seamă bine: Nu sta, de ţi-e dragă lumea! S-o tuleşti cînd vezi că vine!
Şi-ndărăt apoi se-ntoarce, tot într-o alergătură. — Ei, le-ai dus?... Cumătrul... ce-a zis!
— De, plăcintele-i plăcură!... Dar... e necăjit amarnic. Plugul i s-a descheiat! Dete să şi-1 dreagă singur. Insă... geaba s-a-ncercat. N-are nici topor, creştinul... Iţi aşteaptă ajutorul. Să te duci, te roagă, iute, pîn-acolo cu toporul.
86
87
Stancu, auzind acestea, ia toporul şi se duce... Iar cumătrul, cînd îl vede:—Aoleo!—îşi face cruce. Va să zică, n-a fost glumă ceea ce mi-a spus argatul; Iacă vine, cu toporul, Stancu!... Vine, zău, turbatul!... Şi-unde mi-o tuli, morarul, către, sat în jos... ca vîntul!... De părea că nici n-atinge cu picioarele pămîntul... Stancu stâ-n loc: —Ce să fie? zice-n gîndul său, mirat... Şi, cu ochii urmărindu-1:— Hei! s-aşterne pe strigat. Stai, cumetre Niculae!... Unde fugi aşa cu zorul?... Vino-ncoa, să dregem plugul! Uite, ţi-am adus toporul! Aş!... In loc să stea morarul, —- strigătu-i cînd auzi, începu s-o ia la fugă, bietul,parcă şi mai şi!...
Deci, văzînd aşa românul, ce să-i facă? 1-a lăsat; Şi s-a-ntors-napoi din cale, să se-apuce de arat. Dar în drumul său, prin iarbă, numai iată că zăreşte O plăcintă!... alta!... alta!... „Tîi... în sine se gîndeşte: Le-a pierdut—se vede-argatul... Bâte-l-af de păcătos!" Apoi prinde, cîte una, să le-adune de pe jos...-Stănculeasa: — Măi, ia uite! (lui Păcală i-a grăit), Vezi cum se tot pleacă Stancu?... Oare... ce va fi găsit? Iar Păcală: — Hei, stăpînă (a răspuns de lîngă boi), Cînd ai şti, de ce se pleacă!... Tot adună lâ pietroi, Ca să-ţi deie-n cap, cînd vine... C-a aflat ce poamă eşti.! Ştie, cum pe-acasă-n taină, cu morarul te iubeşti!...
Auzind aceste vorbe Stănculeasa:—Aoleo! Prinse-a tremura ca varga... Sărăcuţ de capul meu!... Apoi hai spre sat şi dînsa! dă-i la fugă iepurească! De-ai fi zis că turci pe urma-i s-au luat, s-o prăpădească! Stancu, ajungînd la slugă: —Ei, drăcia dracului!... Ce-i de-mi fuge şi nevasta către casă?... Ştii să-mi spui?
— De! (grăi Păcală). Fuge, căci... vă arde casa, bade! Doar acum ne-a spus vecinul, care mai la vale şade.
— Casa noastră? Şi ca glonţul, cînd din puşcă vînt i-ai dat: Hai şi Stancu, fuga-ndată, după soaţa-i, către sat!
Ea văzînd că-i urmărită: „Patruzeci de sfinţi!... gîndeşte, Ajutaţi-mi!... şi la fugă şi mai repede-o tuleşte.
Aş! un pas din ai lui Stancu face... de-ai femeii... trei! Se scurta văzînd cu ochii depărtarea dintre ei.
— Ce să mai alerg degeaba? zicea ea la urmă-n sine. Tot o să m-ajungă! Iată-1... Să-1 aştept aci mai bine. Şi cînd se afla bărbatul la un pas de ea, nevasta
Ii căzu-n genunchi, smerită: — Iartă-mă de data asta!... Iartă-mă, că n-oi mai face, cîte zile voi avea!... Stancu... se uita la dînsa... şi nimic nu pricepea.
— Cum? Ce-ai zis?... Mai spune-odată!
— Ştiu, femeia-i da-nainte.
Ştiu c-aflat-ai totul!... Insă iartă-mă! Voi fi cuminte! Dragoste ca pîn-acilea, cu cumătru-meu morarul, N-oi mai face niciodată! El e vinovat, tîlharul! El tot vine pe la mine, de cu zori, cum pleci de-acasă; Şi să mai îmi văz de treburi, pînă seara, nu mă lasă!
Stancu, care pentru soaţa-i mîna şi-ar fi pus-o-n foc, Auzind aceste vorbe, împietrit rămase-n loc. Iar la urmă:—Vai, femeie!... vasăzică-aşa-mi făceai? Cînd plecam eu de la vatra-mi, de drăcii tu te ţineai?
— Fii îndurător, bărbate!... Nu mai fac!... Pe legea mea!...
De voi mai călca vreodată strîmb, atunci... să-mi faci ce-i vrea!
— Piei din ochi-mi, ticăloaso!... Fugi! Să te mai văd mi-e silă! S-ar cădea să n-am de tine, ca de-un şarpe, nici o milă!
Să te calc aci-n picioare!...
— El e, nu-s eu vinovată...
— El! Tu nu? N-ai teamă d-ăl de sus c-o să te bată? Scoală, fugi!... Iţi iert greşala, astădată!... Dar de-acum, Doar un pas greşit, femeie, de-i mai face, te sugrum!...
Şi ştergîndu-şi fruntea omul, şi scoţînd un lung oftat. înspre plug-napoi. sărmanul, paşii grei şi i-a-ndreptat. Cine-a spus că-i arde casa?... Mofturi!... Casa nu-i ardea; Dar ca focul lui din suflet, foc mai mare se putea?
I
XX. OTRAVA
Stănculeasa, mulţumită c-a scăpat cu-atîta doară,
Sare-n sus, îşi face cruce... şi spre sat din nou coboară...
Dar sosind la gîrlă colo, unde-i nalt şi des tufanul,
In desiş pe cine vede? Pe cumătru-său, morarul.
Acolo din fugă, bietul, se oprise gîfîind...
Iată-i unul lîngă altul... Oare ce ş-or fi spuind?
El i-a spus... cum sta, cu prînzul aşteptînd-o ars,de dor;
Cum cînd 1-a zărit pe Stancu, a luat-o la picior!
Iar ea... cum s-a dus cu prînzul drept la Stancu, făr'să vrea!
Cum era pe-aci, cu pietre, dînsu-n cap şi ei să-i dea.
Apoi zise —Of! şi-acestea, toate-argatul le-a urzit! Cît mai calcă iarbă verde el şi soţu-mi... s-a sfîrşit! D-astea noi mereu păţi-vom!... Viaţa o să ne-o urîm!... Deci... ascultă-mă, cumetre!... Ştii ce? Hai să-i omorîm!
— Da! (răspunse el). Aşa e! Alt chip nu e, zău, de-acum Ca să mai trăim în tihnă!... Hai să-i omorîm! Dar... cum?
— Cum?... Prea lesne! Adă-mi mîine, de la tîrg, otravă tare Iar la masa cea de seară eu le-oi pune-o-ntr-o mîncare...
Şi... e gata socoteala!... Au s-adoarmă pe vecie!...
— Ei, şi-n urmă?... Dimineaţă?... Bănuială n-o să fie?..
— Bănuială?... Aş!... Aseară, s-au întors din cîmpirudiţi... S-au culcat... şi-n zori de ziuă... i-am găsit înţepeniţi!
91
Las'că mă pricep eu doară!... Haide, fii om de ispravă!
— Bun! ne-am înţeles, cumătră.. Mîine vei avea otravă! Dar pe cînd vorbeau cam astfel dînşii, colo, pe furiş,
Ce să vezi?... Păcală-al naibii... i-auzi din tufăriş. (Chiar venise-atunci, cu boii, jos, la rîu, la adăpat), Şi i-a povestit pe urmă şi lui Stancu ce-a aflat. Stancu nu vroia să creadă! —Soaţa mea? Otrăvitoare?! Frgi de-acolo, măi creştine! Este cu putinţă oare?...
— Mai mă-ntrebi de-i cu putinţă, bade Stancu? Şi te miri? Ha-ha-ha!...iPăi naiba doară... nu zideşte mînăstiri!...
Ce nu poate o femeie, draci în cap cînd i-au intrat?...
Omului la cap îndată sîngele i s-a urcat;
— Ah, şerpoaica!... Stai, atuncea, s-o omor mai bine eu!
— Ba te-astîmpără, -stăpîne! c-o să-ţi pară-n urmă rău. Decît s-o omori, mai bine s-o abaţi din calea rea!...
Ce zici!... Vrei să-i scoatem dracii?...
— Hei... ba bine că n-aş vrea! Dară... cum să-i scoatem oare?
— Las'că ştiu eu meşteşugul! Mîine toată dimineaţa să lăsăm să şează plugul. Eu la tîrg mă duc devreme — îmbrăcat ca negustor — Mi-oi striga pe uliţi marfa, ca oricare vînzător — Şi otravă-n tîrg, morarul, de la mine cumpăra-va! Nu ne va durea nici capul!... Iară după ce-am cinat, Mai te-nvăţ eu ce să facem... Pîn-atunce... fii bărbat: Fă-te că nimica nu ştii! Focu' nu ţi-1 arăta!... îmi făgăduieşti, pe cinste, c-o să faci întocmai?...
— Da!
Dimineaţa, pe cînd alţii îşi vedeau de munca lor, Aşternut la drum morarul înspre tîrg păşea cu zor. Şi cum intră-n tîrg, deodată, hop, în faţa lui răsare Un jupîn cu felurite mărunţişuri de vînzare.
— Mai încet (striga jupînul, de te asurzea strigînd)
Nu daţi, oameni buni, năvală... că la toţi am să vă vînd! Am năframe şi panglici, Pentru fete tinerele! Pentru babe am aici Ne-ntrecute rumenele!
Ia priviţi, şi curse bune, Precum nu se mai găsesc! Şi otrăvuri de minune Pentru neamul şoricesc! Auzind aşa morarul, ia deoparte pe jupîn:
— Ian ascultă!... Vreo otravă... ştii... ceva mai tăricică... N-ai cumva?...
— Ba cum nu! Uite! Asta ici, o vezi, bădica? Şi pe dumneata te-omoară, dacă vrei... şi dobitoace Chiar mai mari!... Iţi cer, pe toată, doar un leu!
— Bun!... Ad-o-ncoace!
Iacă leul... Şi cu-acestea îndărăt moraru-apucă
înspre sat... otrava, grabnic, Stănculesei şă i-o ducă.
Stănculeasa, către seară: „Doamne-ajută!..."-n gînd îşi zise,
Şi găti colea o ciorbă! cum de mult nu mai gătise!
Puse-apoi otravă-ntr-însa. Şi cînd soarele-a sfinţit,
Pe bărbat, pe slugă-n casă la mîncare i-a poftit.
Ei la masă, fără grijă, amîndoi s-au aşezat;
Şi-au cărat vîrtos din ciorbă, pînă cînd s-au săturat.
Dar Păcală-odată-ncepe:—Vai... stăpîne, nu mi-e bine!...
M-arde nu ştiu ce-năuntru!
Stancu: — Valeu! Şi pe mine! Ce-o fi asta, măi femeie?
— Fleacuri!... Ce voiţi să fie?... (Le răspunse Stănculeasa) Aţi mîncat cu lăcomie... Şi v-au apucat cîrceii! Are să vă treacă-ndată!... Iar în sine: — Las'că-i bine!... Şoriceoaica-i minunată!
— Valeu! geme iar Păcală, din tot pieptul. Ajutor! Stancu... şi mai cu durere: — Aoleo!... Săriţi că mor!... Şi-n picioare, de la masă, ridicîndu-se greoi,
S-au împiedicat şi... iată-i la pămînt, pe amîndoi. Scot un jalnic vaiet încă, jos sub masă răsturnaţi... Ca pămîntul, dup-aceea, muţi rămîn şi nemişcaţi. Stănculeasa, cum îi vede, lîngă ei încet păşeşte; Ii ascultă, de mai suflă... mi-i întoarce, mi-i suceşte... Se ridică dreaptă-n urmă: „Nu mai suflă! Am scăpat!..." Şi-i loveşte cu piciorul: — Na-vă!... Bine c-aţi crăpat!... Iese-apoi pe uşă-afară.
Se-noptase... Doar văpaia Cîtorva tăciuni din vatră lumina puţin odaia.
— Bade Stancule!... (Păcală glăsui, cînd a văzut
92
C-au rămas doar ei în casă). Ce zici, spune?... Ţi-a plăcut?... Dar să vezi de-acuma-ncolo!... Stai! Să nu te mişti cumva! — Doamne! Doamne! Dă-mi putere! bietul Stancu se ruga. N-au sfîrşit ei bine vorba, uşa se deschise iar, Şi intrară: Stănculeasa, însoţită de morar. Stancu... ar fi vrut să-i taie în bucăţi, cînd îi zări... Dar pe inimă călcîndu-şi, stete, nici nu mai clipi!
— Iată-i (începu femeia). Poţi să tragi de-acum cu tunul La urechea lor, cumetre! Nu se va mişca niciunul! Cearcă-i, dacă vrei!...
Morarul... s-a plecat, i-a zgîlţîit...
— Da, cumătră!... Pace bună... Zău, pe veci au adormit!
— Şezi la noi deci, fără teamă! zise ea. Şi strînse-n fugă Tot ce-a fost pe masă de la soţ şi de la slugă.
A cărat apoi bucate, altele, de lîngă foc, Şi rachiu şi vin din ladă, două sticle mari: — Noroc! Lumea e de-acum a noastră! Hai, să ospătăm, iubite! Astea nu sînt cu otravă!... Pentru tine sînt gătite!...
— Să-mi trăieşti ani mulţi, cumătro!... Să uităm de-amărăciune! Cele rele să se spele, cele bune să s-adune!...
Şi la masă-mbelşugată faţă-n faţă s-aşezară,
Fără teamă de nimica... Şi băură şi mîncară...
Şi mîncară şi băură... pînă s-au cam cherchelit;..
Iar cumătru-atunci se scoală: — Ah, cît sînt de ferfcit!
Dar aci-i cam întuneric, mîndro! Nu-ţi văd faţa plină!...
Vino, vino de la masă mai spre vatră, la lumină!
— Bine, puişor de aur! Haide, haidem unde-ţi place!... Unde nu m-aş duce oare, pentru tine... ce n-aş face? Iată-mi-i pe colţul vetrii, — el ţinînd-o de mijloc,
Ea de după cap ţinîndu-1! Cîntă amîndoi cu foc:
Bărbăţele, — ieri turbat, Doar că nu ne-ai sfîşiat! Iar acuma, ce tihnit Stai sub masă jos lungit! Ce-ai păţit?
Dragă bărbăţel, poftim, Nu vezi cum ne drăgostim? Cu toporul cum nu sai, Bucăţele să ne tai?
Vino, hai!
94
Hei, bărbate voinicos, Ai sări tu bucuros! Ne-ai tăia tu, măi creştine, Ci, ţi-am aşternut noi bine, Vai de tine!
Şi-acum, i-ha!... Ce ne pasă? Noi sîntem stăpîni în casă! D-azi, mereu tu vei dormi, Noi mereu ne vom iubi... I-ha! Iii!
Dar pe cînd aşa ei, colo, chiuiau mai cu-nfocare: Numai ce să vezi? Păcală, de-unde sta lungit... răsare... Strigă: — Săi, stăpîne! N-auzi, cum îţi urlă lupii-n vatră! Ea şi el atunci... rămas-au muţi, ca nişte stîlpi de piatră. Iară Stancu se repede la morar: — Ha, blestemate! Ş-unde'ncepe, c-o măciucă, să mi-1 arză peste spate!...
— Vai! Vai! ce faci, bade Stancu?... Stăi! (morarul se ruga). Stai! Să nu mai dai! Ajunge!
— Ba mai na, cumetre... na! Te mai ţii după nevastă!? Mi-o mai scoţi din minţi? Şi dăi! De-a scăpat abia, sărmanul, cu spinarea vînătăi... Şi bătaia-i prinse bine!... Cîte zile-a mai trăit, De cumătră-sa, pe urmă, dor lui nu i-a mai venit. D-apoi dînsa, păruială ce-a mîncat... Hristoase sfinte!... Şi pe lumea ceealaltă cred c-o să-şi aducă aminte... Dar îi fu şi ei spre bine. Gărgăunii i-au trecut. Soaţă bună dup-aceea şi de treabă s-a făcut.
Iar Păcală zise gazdei: — Ei, stăpîne drag, de-acum, Ştii ce?... Să rămîi cu bine... Eu te las... O iau la drum... Stancu s-a uitat la dînsul: — Ce... Ai poftă de glumit?
— Nici o glumă, bade Stancu. Slujba... mi-am îndeplinit.
— Vai de mine!... Cum se poate de-mplinit să pomeneşti? Cînd abia-ncepuşi doar anul?
— A! Te-nşeli!... Nu-ţi aminteşti Ce ţi-am spus eu la tocmeală?... Nu cu anul voi intra! Am să stau în slujbă pînă... lupii-n vatră ţi-or urla.
— He-he!... Bătă-te norocul!... (Stancu, dumerit, grăi). Rău îmi pare!... Dar cu sila nu voiesc a te opri...
Bani apoi luînd o mînă: — Iată!... Ce ţi se cuvine. El vîrî-n şerpar argintii... şi: — Să auzim de bine!
XXI. RĂMĂŞAGURI C-UN BOIER
După luni de hoinăreală — iacătă-mi-1 într-un sat, La o curte boierească, slujitor din nou intrat. Şi-ntr-o zi de iarnă-acolo, fiind vorba printre-argaţi Despre ăi cu mîna lungă: el sări-n sus: —Măi fărtaţi!... N-am pus mîna,pîn-acuma, nici pe-un ac străin, v-o jur: Dar de-aş vrea, eu şi cămaşa de pe om aş şti s-o fur: Fără să mă simtă omul... Ceilalţi rîseră de el:
— O-lio-lio!... Cam prea te lauzi!... Las-o mai pe jos niţel!.
— Nu mă credeţi? Fac prinsoare cu oricine!
— Da? îi zise Din privdor atunci boierul, care toate le-auzise. Fă prinsoare deci cu mine. Fură-mi, de-astăzi pîn-la anul, Dacă poţi, din jug anume, de la muncă, pe Bălanul!... Şi de-mi faci isprava astă, boul scump al tău să fie! Iar de nu... să-mi stai în slujbă, trei ani, fără de simbrie: Ţii prinsoarea?-
— Ţiu, stăpîne, cum să n-o ţiu? Hai, noroc Ce făcu apoi boierul?... Doi argaţi a pus pe loc — Doi, din cei mai vechi la curte: tot lîngă Bălan să şază Şi de dînsul, zi şi noapte, ca de ochii lor să vază! Iar Păcală?... Toată iarna, de-alte treburi îşi vedea... La prinsoarea cu stăpînu-i parcă nici nu se gîndea.
Dete Cel Sîînt, milostivul, după iarna urîcioasă,
Pe la noi din nou să vie primăvara mult frumoasă.
Ciocîrlii cîntau prin aer, lăudînd pe Dumnezeu...
Iar pe cîmp, în jug, la pluguri, boii se-ncordau din greu.
Şi ieşea pe cîmp, în faptul dimineţii — şi Bălan,
De trăgea la plug, alături cu tovarăşu-i Joian...
Cînd văzu aşa Păcală, se sculă odată-n zori,
Merse-n curte la o cloşcă, ce-şi vedea de puişori.
Prinse pui, vro doisprezece. T-a muiat în clei topit.
Dup-aceea-n praf de aur lucitor i-a tăvălit...
Şi-ntr-o mînecă vîrîndu-i, haide, prin hugeag, spre grind,
Unde se aflau Joianu' şi Bălan la plug muncind.
Lasă-acolo puişorii, peste arături s-alerge,
Fără să mi-1 vadă vrunul din argaţi... Apoi, o şterge 1... .
Şi-ascunzîndu-se-n desime, se aşază la pîndit...
Cei cu plugul, cînd ajuns-au lîngă pui, s-au încrucit. — Tii!... Ai mai văzut minune ca aceasta, frăţioare?. . Pui de aur!... Ian priveşte! Ce frumos lucesc la soare! Hai să-i prindem!
— Haide, frate! Şi lăsînd şi plug şi boi, Alergară ca să prinză pui de aur, amîndoi. Puişorii fug, să scape. Slugile... pe urma lor!... Pînă ce-au ajuns cu goana, hăt, departe de ogor. Lui Păcată-atunci de-un zîmbet faţa i se luminează: Iute din desiş el iese, lîngă boi se furişează. Taie lui Bălan fuiorul de la coadă, şi-1 vîră Lui Joian pe gît... doar vîrful să i se zărescă-o ţîră... Cît ai bate-apoi în palme, pe Bălanu' mi-1 dejugă; Şi c-o nuieluşe-1 mînă peste cîmp, tot într-o fugă... Pînă piere din vedere, colo-n păduricea deasă.
Slugile au prins din cîrdul cel de pui vreo cinci sau şase.
Cînd se-napoiară însă, ce să vază?... Doar Joian
Mai era-njugat acolo... — Doamne!... Unde-o fi Bălan?
— Parcă-1 înghiţi pămîntul!...
— L-am lăsat aici, la plug!...
Cum pieri aşa de iute?... Cum putu pieri, din jug?...
Dar deodată unul vede la Joian fuioru-n gură:
— Vai, mînca-l-ar să-1 mănînce fiarele de stîrpitură! Iacă unde e Bălanul!
— Unde, frate? Aiurezi?
— L-a-nghiţit Joianu'! Uite! Coada-i stă-n gîtlej! N-o vezi?
— Ii... aşa, măi! Zău aşa e...! I se vede vîrfu-afară!... Şi lăsînd acolo plugul, fuga la conac plecară... Spuseră-ngroziţi minunea ce-au văzut că s-a-ntîmplat: Cum Bălanul nu-i ca-n palmă, că Joianu* I-a mîncat!... Cînd îi auzi boierul, a-nţeles îndată ce-i:
— Aţi înebunit?... le zise, repezindu-se la ei. Tonţilor!... Aşa prăpăstii cum puteţi să-mi spuneţi oare? Bou pe alt bou să mănînce, s-a mai pomenit sub soare?... Aş!... Vi-1 şterse pe Bălanu' hoţomanul de Păcală!... D-aia, trîntorilor, d-aia vi l-am dat în socoteală?... Hai, că nu ştiu ce se-ntîmplă!... Să pieriţi din faţa mea!
Iar Păcală? Stînd pe-aproape, într-un colţ: de rîs murea!
*
* *
La amiazi, el sta-n portiţă. —.Ei! boierul păgubaş Ii grăi de la fereastră: Pe Bălanu' mi-1 luaşi. Dar să-mi furi din grajd acuma calul meu frumos, de şa, Pe nepreţuitul Murgu, care are-n frunte-o stea. Vreme pentru-această treabă iacă-ţi dau un sfert- de an. Şi de-i face-o şi pe aceasta, zău că eşti un năzdrăvan! Calul, mult mai scump ca boul, tot averea ta să fie! Iar de nu: să-mi stai în slujbă trei ani fără de simbrie. Ţii prinsoarea?
— Ţiu, stqpîne, cum nu! Am azi pe Bălan. Vroi să fie-al meu şi Murgu, peste un pătrar de an! — Hm! gîndea zîmbind boierul. Zău?! Aşa vrei? Bine, bine. M-ai rămas tu cu Bălanul! dar cu Murgu, las' pe mine!...
Şi sub pază-şi puse calul, cum nu s-a mai pomenit!....
Doi străjeri stăteau la uşa grajdului, necontenit,—
Cu topoare grele-n mînă, gata-n creştet a lovi
Pe-oricine pe acolo să s-abată-ar îndrăzni,
Doar afară de boierul... înăuntru, alt argat
II ţinea pe cal de coadă, ziua-noaptea, ne-ncetat;
Iar un altul de căpăstru. Şi-un al cincilea, mai mare,
Mai deştept... în şa, pe Murgu, năpristan, şedea călare.
Ei, Păcală, cu Bălanul îţi făcuşi tu ale tale! Dar să te vedem, cu Murgu eum ai să o scoţi la cale!... Aş, el, nici nu se gîndeşte! Tace, pînă una-alta— Cum făcuse şi cu boul — lasă lucrurile baltă. Intr-o zi — sfinţise tocmai soarele strălucitor — Şi boierul sta de vorbă cu nevastă-sa-n pridvor; Cînd, deodată, iacă intră de pe drum o cerşetoare, Gîrbovă, abia tîrîndu-şi ostenitele-i picioare.
— Fiţi, boierule, cucoană, milostivi c-o scăpătată!... Ca să aibă-n ceruri milă, şi de voi, Slăvitul Tată!... Cît e soarele deasupra, tot mai umblu... nu mă las: Dar îndată ce-asfinţeşte, nu mai văd să fac un pas. Daţi-mi loc de mas pe-acilea, pîn' s-o lumina de zi!
— Bine, hai! (boierul zice). Pînă'la ziuă, dormi aci. Bătătura-i largă, babo! S-ar putea să nu-ţi dăm loc?
— Să vă deie Cel din ceruri, sănătate şi noroc!
Şi se duce, s-aciuază, baba, colo mai departe, Pe nişte ogrinji de uşa Murgului cam nu departe. Cînd şi cînd din traistă scoate un ulcior cu băutură; II ridică pe-ndelete, soarbe cîte-o înghiţitură, Apoi iar îri traistă-1 pune... Bieţii păzitori, zărind La măsea cum trage baba, se uitau din grajd cu jind. Iar cînd se-nnoptează bine, iese unul -şi-o întreabă:
— Ce tot sugi aşa cu poftă din ulcioru-acela, babă?...
— Ia, nişte rachiu, băiete... Ce să fac, măicuţă dragă? Tot cu supărări şi-amaruri să mă lupt o viaţă-ntreagă ? Mulţumiri să n-am niciuna?... Ah, ştii ce rachiu?... Te unge Cînd îl dai pe gît, nu alta!... Cît ai bea tot nu-ţi ajunge!... Ăsta singur doar, pe lume, de necazuri mai mă scapă!... Bietei slugi atuncea... gura începu să-i lese apă:
— Nu ne dai un pic şi nouă?... Dă-ne, ca să ne-ndulcim Şi noi puţintel amarul... că destul ne chinuim,
Tot păzind haramu-acesta, zi şi noapte, ceas cu ceas: Nu cumva Păcală-al naibii să ni-1 şteargă de sub nas...
— Cum să nu vă deie baba?... Nu am bogăţii, vezi bine; Dar ce am, să-mpart, cu alţii, o plăcere-i pentru mine! Dă-te mai încoa, băiete... Pe sfîrşite mi-e ulciorul!
Ci... mai am aicea unul, plin!...'Poftim!... Alină-ţi dorul...
Apoi dă şi la tovarăşi!...
Omul ia ulcioru-n mînă, Şi spre buze ridicîndu-1, trage-i... ca de la fîntînă. Hai cu el în grajd pe urmă, altuia i-1 dă la gură; Iar acesta mai departe... pînă cînd toţi cinci băură. Insă, ce să vezi?... minune!... Nu trecu, de cînd sorbiră, Cît ai zice-un Tatăl nostru şi cu toţii adormiră!... Unul sus în şa călare pe spinarea Murgului, Altu-avînd căpăstru-n mînă, altul, coada calului; Doi, la uşă, cu topoare — cum erau ei rînduiţi, — Căci bătrîna... cine fuse?... Vro miloagă, socotiţi? As!... Păcală!... Iar rachiul, dres cu ierburi, din ajun: Cum or bea din el străjerii, toţi pe loc s-adoarmă tun!
Cînd îi vede-aşa Păcală: hai!... cît ai clipi, dezbracă
Zdrenţele de cerşetoare şi la Murgu-n staul pleacă:
Taie, hîrşt! căpăstru-n două, o bucată să-i rămînă
Murgului în cap, iar alta : păzitorului în mînă.
Tot asemenea şi coada. Iar pe-argatu' cel călare,
Sus — cu şa cu tot — îl saltă de pe cal pe-o grindă mare,
II aşaz-acolo bine — ca trecîndu-i somnul greu,
Să se crează tot pe Murgu, stînd în şa, la locul său.
Apoi scoate calul, sare pe spinare-i frumuşel—
Şi strîngîndu-1 din călcîie, hai p-aci-ncolea cu el —
Se afundă-n umbra nopţii —
Pe la răsărit de soare, Cînd în grajd boierul intră: mai să cază de-a-n picioare. — Hei, dormire-aţi... somnul cel lung! Nu vedeţi că Murgul nu-i? Speriaţi, buimaci, străjerii sar, se-nhoalbă:
— Cum? Ce spui? Apoi cel ce-avea în mînă din căpăstru o bucată, Şi cel ce ţinea de coadă: dă-i, cît pot... smucesc odată... Socotind că trag pe Murgul, vrînd să-1 dea la apă-afară... Dar pe spate, buf! sărmanii, amîndoi se răsturnară; încît... de podele, ţeasta, doar că nu li s-a sfarmat. D-apoi celălalt, cu şaua sus pe grindă cocoţat!... Hai să dea şi el călcîie calului!... dar, somnoros, Cumpăna pierzîndu-şi... dura! a căzut cu capu-n jos... Şi-atîrnat în scări rămase... Iară cei doi, cu topoare, Puşi la uşă... Sfinte Doamne, cît p-aci să se omoare!
Uluiţi, crezînd că hoţii au venit pe Murg să-1 ia: Unul altuia-nceput-au nebuneşte-n cap să-şi dea.
XXn. ALTE RĂMĂŞAGURI
— Tii!... (şi-a zis în gînd boierul). Astea-s urme de-ale lui! Mi-o făcu din nou Păcală... bată-1 Maica Domnului!... Cum putu aşa de straşnic pe tuscinci la gard să-i lege? Şi-acum nu ştia: cu biciul să-i plesnească oare-n lege?... Sau cu hohote să rîză de cumplita lor prostie?... Iar Păcală?... Stînd pe-alături, hohotea... leşin să-i vie!
— Ei, boierule... Bălanul şi cu Murgu! sînt ai mei. Hai să-ţi fur acum inelul cel din deget, dacă vrei...
Şi de-1 fur în timp de-o lună, tot al meu pe veci să fie!... Iar de nu: să stau în slujba-ţi, trei ani, fără de simbrie. Te mai prinzi?... (grăi Păcală). Ori ţi-ajunge, mi se pare.
— De! (boiepl îi răspunde). Hai, mai facem o-ncercare. Şi de-oi pierde tot eu, iarăşi: lucrul nu-i curat, argate! Am să jur atunci pe cruce, că tu eşti... cu dracul frate!... Iar în gîndu-i: Aş!... Pe Murgu, pe Bălan, mi i-a furat... Căci pe amîndoi în grija slugilor eu i-am lăsat...
Sluga să-ţi păzească-avutul?... Zi-i argat... şi taci din gură!
La inel... sînt eu de pază! Nu am teamă că mi-1 fură!
Şi de-atunci inelul de-aur ştiţi ce straşnic şi-1 păzea?...
Cît e ziua, cît e noaptea, tot în deget îl ţinea.
Iar Păcală?... Slujba doară şi-o făcea, pe lîngă casă:
De prinsoarea cu inelul se părea că nici nu-i pasă...
Ci-ntr-o noapte, cînd la curte — mari şi mici — dormeau toţi duşi:
Numai, ce-i dă' lui prin minte? Sare iute din culcuş...
Merge drept la nişte paie, — ce se-aflau sub un arţar,
Colo-n fundul bătăturii — şi le-aprinde c-un amnar.
Strigă-apoi de-a lungul curţii alergînd: —Săriţi!... Foc! Foc!
Auzindu-1 slujitorii, în picioare-au fost pe loc.
Apă toţi cărau în doniţi şi-o turnau peste văpaie...
103
Auzise şi boierul strigătele, din odaie:
Şi sări din paf să meargă repede la stins şi el.
îşi aduse-aminte însă, la plecare, de inel:
— Ia stai! se gîndi... Şi-1 scoase, îl dădu cucoanei. Ţine! Eu, pe-afară... cine ştie?... Tu, o să-1 păzeşti mai bine... Dar abia ieşi stăpînul... svîc, Păcală — din pridvor, Unde-ascuns la geam stătuse — intră-n casă binişor. Lîngă pat se furişează, la cucoana, — şi-i grăieşte
(Ca şi cînd ar fi boierul): — Nu-i nimic!... Te linişteşte!... Focu-i stins... Ia dă-mi inelul! Şi-apoi dormi-nainte, dragă. Cuconiţa somnoroasă, de-unde biata să-nţeleagă Că acela ce-i vorbeşte nu-i boierul, ci e sluga?....
— Na! răspunse. Iar Păcală?... Inhăţînd inelul... fuga! A ieşit cu el-pe uşă, făr'a mai grăi nimica...
Iată-n urmă şi boierul: — Ei, ne-a fost degeaba frică. Nişte paie-ardeau, departe... şi s-au stins pe loc... Păcat Numai pentru-atîta lucru, somnul că ni l-au stricat! Unde mi-e inelul?... Dă-mi-1... Ea se uită cu mirare:
— Ce inel să-ţi dau, bărbate!?...
— Mai mă-ntrebi?!... Glumeşti, îmi pare... Doar' inelul care-n mînă ţi-l pusei cînd am plecat!...
— Eşti în minţi?... Mai adineaori, n-ai venit şi ţi l-am dat? Şi cu el în mînă, grabnic, n-ai ieşit pe uşă iară?...
— Eu, nevastă? Vai de mine!... Uite-acuma viu de-afară!
— Aş! Se poate? Fugi de-acolo, omule! Doar nu-s năucă! ~ Sau... doar n-a venit, în lipsă-ţi lîngă patu-mi, vro nălucă!... Din pridvor atunci un rîset în odaie străbătu:
Rîsul lui Păcală, vesel.
— Tii!... destul!... Pricep acu'!... I-auzi cine-a fost năluca!... Ce fel, scumpa mea? Dormişi? Cît am stat pe-afară, ochii nu puteai să-i ţii deschişi?... Vai, trăsni-l-ar de Păcală!... După ce m-a fript, mişelul, Cu Bălanul şi cu Murgu: na!... îmi şterse şi inelul!...
*
* *
Necăjit, boierul s-a culcat... Ci, somn ori foc?... Pîn-aproape către ziuă n-a-nchis pleoapele de loc! „Vai ce hoţ!... Mămucă Doamne! întru sine se gîndea. A! da-1 prind eu în capcană, lasă... dacă este-aşa!... II trimit —- chiar mîine seară, pe-altă lume, ne-ntrebat!
Ce?... de-oi curăţa pămîntul de-un tîlhar, mi-o fi păcat?"
Şi a doua zi îl cheamă pe Păcală sus, la sine:
— Ei, al tău e şi inelul... Să mi-1 stăpîneşti cu bine!...
Dar învins, cu toate-acestea, nu mă dau! Voieşti tot eu,
Eu să fiu doar păgubaşul? Tu cîştigător mereu?...
Să mai facem o prinsoare!... Fură-mi... colea mai pe seară...
De la arie din şură, azi: o miarţă de secară...
Şi-o să-ţi dau un pumn de galbeni, noi nouţi, de-i izbuti.
Iar de nu: trei ani de-a rîndul, fără plată-mi vei sluji.
Ce zici?... Te mai prinzi, argate?...
— Da, boierule, mă prind! Vroi să văd şi gălbiorii ici, lîngă inel, lucind!
Apoi ce făcu boierul? Cînd văzu că-i pe-nserate,
Slujitori a pus în şură, cinci, cu puştile-ncărcate.
Şi le-a zis: —Secara asta, ici, în sac... voi o vedeţi?...
Staţi pe-aci ascunşi... In grijă, toată noaptea s-o aveţi...
Şi dac-o veni s-o fure hoţul de Păcală: foc!
Auzit-aţi?... Impuşcaţi-1, să rămîie mort pe loc!
— Las' pe noi! (au zis pîndarii). I-arătăm noi azi furat!
Noaptea-şi întinsese pînza-i de-ntuneric peste sat. Păzitorii, prin unghere, stau cu cîte-o puşcă-n mînă, Adăstîndu-1 pe Păcală să le vie la-ndemînă. Că-i coceau şi dînşii turta — cam de cînd i-a tras pe sfoară, Ştiţi, cu Murgu-n noaptea ceea! —aşteptau prilejul doară!
Stau ce stau şi numai iacă, paşi aud prin bătătură... Dup-aceea, văd că intră cineva tiptil în şură...
— Este el! îşi zic. Şi-odată, trag toţi cinci într-însul: Poooc!
— Valeu!... împuşcatul geme prăbuşindu-se pe loc...
— Gata!... Ha idem! zice-un paznic. Ies din şură-apoi afară, Spre conac o iau... Boierul i-aştepta-n pridvor, la scară.
— L-aţi răpus?
— Răpus, cucoane!
— Bun!... De-acuma, somn uşor! Şi se duc pîndarii, veseli, spre culcuşurile lor. Iar boierul intră iute, ia din cas-o luminare; Şi cu lumînarea-n mînă, hai, spre şură-n grabă mare. Dar ajuns la gura şurii, stă-nloc şi-ndărăt priveşte.
105
Ii părea, dinspre ogradă, cineva că-1 urmăreşte...
Ba mai auzi şi-un strigăt: — Hei, stăpîne... bună seara!...
— Cine e?... mirat întreabă.
— Eu, Păcală, cu secara!...
— Ce?... II auzea vorbindu-i... îl zărea, cu sacu-n spate... Totuşi nu-i venea să crează. Alei! Tu eşti, mă argate? Dar atunci, în şură oare... colo... neagra matahală
La pămînt lungită, cine-i?...
— De! Ştiu eu? grăi Păcală. Şi boieru-naintează, repede, cu luminarea...
Iar acolo cînd ajunge, şi mai mare-i e mirarea:
— Aoleu!... Jupînul Marcu?... Mort aici, în şura mea?... Cum?... Aceasta.... tu, băiete, mi-ai făcut-o!... Nu-i aşa?
— Eu?... Ba mă ferească Sfîntul!... Doar secara ţi-am furat; Celorlalţi în grijă, nu ştiu, dumneata ştii ce le-ai dat!
„Ei, poftim!... (gîndea boierul). Ai văzut? Pieri crîşmarul! Iar Păcală?.:. Teafăr, uite-i... Cîştigat-a iar, tîlhărul!" „Ce cătase-acolo Marcu? Parc-aud că yă-ntrebaţi... Cum s-a nimerit să cază el în cursă?..*." Ascultaţi: După ce străjeri, boierul, cinci, în şur-a aşezat; Pe-nserate, lui Păcală, naiba-n minte ce i-a dat? Merse la jupîn în crîşmă: — Hei, jupîne... ştii ceva?... Am o mierţă de secară... Cum, de unde, nu-ntreba!... Şi setos cum sînt acuma, zău, al ciorilor să fiu, Dacă nu ţi-aş da-o toată, pentru-o gură de rachiu. Marcu, auzind că-i vorba de cîştig, se-nveseli:
— Bine... Ia să-ţi văd secara.
— Păi s-o vezi! dar nu-i aci.
Este la boier în şură
— De, să mi-o aduci... că-ţi dau.
— M-am gîndit eu la plecare, nene Marcule, s-o iau. Dar erau prin curte oameni... M-am temut să nu mă vadă. Uite-acuma-s toţi la cină... nu e nimeni prin ogradă. Şi secara-n şură-acolo cam la mijloc e-ntr-un sac... Insă... pic de oboseală!
— Ei, atunci, eu ce să-ţi fac?
— De!... dacă te-ai duce singur... iute-ai fi aci cu sacul... Du-te!... Cum e de-ntuneric, nu te vede, bre, nici dracul!
„Hm!"... o mierţă de secara... pe degeaba... iacă zău!... E de lepădat?" îşi zise crîşmarul în gîndul său.
— Bine. Să mă duc, române! Şi zicînd, porni grăbit. Ajungînd acolo, însă, ştiţi, văzut-aţi  ce-a păţit... Iar cînd paznicii, din şură, drumul spre conac luară: Svîc! Păcală-nhaţă sacul, stă cu el ascuns pe-afară... Pînă cînd veni boierul, din pridvor, cu lumînarea — Iac-aşa se petrecuse, cu jupînul, întîmplarea.
* *
Iar boierul, să mai cerce dup-acestea, cu Păcală,
Să mai facă vreo prinsoare: haida de!... nici pomeneală!
II chemă pe loc năuntru: —- Na, ce-ţi datorez, măi drace:
Galbeni, pumnul plin! Şi du-te, să mă laşi de-acum în pace!.
El îndeasă banii de-aur în chimirul său, la rînd!
Apoi plecă, făr-o vorbă... doar pe sub mustăţi rîzînd.
106
XXIII. LA VATRA PĂRINTEASCĂ
Şi-a umblat Păcală, iarăşi, nu ştiu cît... prin cele sate:
De-ale lui isprăvi în cale-i săvîrşind, nenumărate.
Dar de la o vreme, ce vreţi?... Tot stingher, pe căi străine,
Se cam săturase şi el... Şi-şi zicea ades în sine:
„Ce-o mai îi făcînd sătuţul, unde-am fost copi} odată?..."
L-apucase dor de vatra de atîta timp uitată.
Intr-o bună dimineaţă s-aşternu deci drumului...
Şi a treia zi, spre seară, iacătă-1 în satul lui!
Satul... tot ca şi pe vremuri. Casă albă lîngă casă,
Răsăreau în şir în umbra pomilor cu frunză deasă.
Vesele, drăguţe, toate. Dar căsuţa părintească...
Străbătu ograda plină de scaieţi şi de urzici.
Pînă lîngă prispa veche: „bine că mă văd aici!...
O să-mi dreg bojdeuca asta, o să mă aşez în ea,
Şi-am să las în pace lumea, doar de treburi mi-oi vedea!"
Astfel îşi zice-ntru sine stînd pe prispă tolănit;
Pînă cînd steloasa noapte să-1 adoarmă a venit...
Iar a doua zi din somnu-i pînă-n ziuă se sculă,
Ca un om cu multe treburi; şi la drum din nou plecă...
Seara, cînd se-ntoarse-acasă de la tîrgul nu ştiu care,
El venea c-o viţeluşă bălăioară, pe cărare. Uîte-aşa, intrînd pe poartă zise mulţumit în sine... Din viţea, cum e, s-o face vacă mare, astăzi, mîine. Iar ca vacă, o să-mi fete alte vlţeluşe-n loc; In tot anul cîte una, dac-o fi să am noroc. Azi o vacă, mîine două; mai pe urmă, boi, plug, car... Şi pe cer cînd se iviră zorii dimineţii iară, L-au găsit, cu bălăioara-i, la păşune-n cîmp afară Cam aşa, tot timpul verii, îşi păştea azi pe livadă, Mîine-n luncă — viţeluşa: mare mai curînd s-o vadă. Şi-a crescut văzînd cu ochii hoţomanca-de viţea; Peste doi, trei ani, Păcală — ce mai văcuşoar-aveal... Nu era-n tot satul alta mai voinică, mai zglobie. Străluceau, privind la dînsa, ochii lui... de bucurie. Dar sătenii —- cum e lumea, pururea-nspre rău pornită — Prinseră să-1 pizmuiască pentru-aşa odor de vită. Şi-i scorniră, ştiţi ce vorbă? Că de-aceea vaca lui S-a făcut aşa frumoasă, cum prin sate alta nu-i: Fiindc-o ţine, nu-n cireada, ca tot omul, la păşune; Ci prin holde-o păşunează, unde-s grînele mai bune!... De găseau în cîmp, duşmanii, orice neorînduială, Vina o dădeau... pe cine?... Tot pe vaca lui Păcală! Geaba le-arăta creştinul că dreptate n-au de loc: Oamenii, aprinşi de ură, se făceau doar şi mai foc. Pîn-odată, hotărît-au, pe Joiana lui bălaie — Unde le-o ieşi-nainte — s-o lovească-n cap, s-o taie. Şi-ntre dînşii să-şi împartă carnea toată de pe ea; Iară lui Păcală, bietul, numai pielea să i-o dea. — Pielea 1 glăsuiau cu toţii. Căci atît avea ea doară, Ca viţică-n satul nostru cînd venit-a-ntîia oară. Iară carne-aşa de multă de-unde-a pus pe oase oare?... De pe holdele muncite de noi toţi, cu trudă mare!...
Spre amiazi deci, cînd Păcală îşi lăsase-ntr-un desiş, Priponită, văcuşoara: haide toţi la ea hoţiş Ii dădură-n cap cu barde, şi de piele-o jupuiră; Apoi carnea-i — bucăţele — între dînşii o-mpărţiră. Iară pielea, caldă încă de a vieţii abureală, Peste gard au aruncat-o, în ograda lui Păcală.
* *
Cînd el dă de pielea vacii, stă pe Ioc şi se-ncruceşte: „Na!... Măi fă-te om de treabă, precum inima-ţi doreşte... Lasă-n pace lumea, vezi-ţi doar de treburi şi de casă!... Apoi... cum să laşi în pace lumea, cînd ea nu te lasă?... îmi tăiarăţi văcuşoara?... Mi-aţi mîncat-o, vasăzică? Mi-o plătiţi voi!... Ţineţi minte!..."
Apoi pielea o ridică Şi pe gard în pari o-ntinde, cu o mînă tremurîndă, Iar a doua zi, porneşte la un bîlci cu ea, s-o vîndă.
Merge, merge, ziua-ntreagă... pînă iată că-ntr-un sat L-a ajuns din urmă noaptea... împrejur el s-a uitat... întuneric pretutindeni!... Numai la un gospodar Se zărea lumină-n casă... A intrat acolo dar... Şi-năuntru... ce să vază?... O mîndreţe de femei!...
— Bine te-am găsit, frumoaso!
— Bine Dumnezeu să-ţi deie!
Ce vînt pe la noi te-aduce?
— Ia... necazuri de-ale mele! De-astăzi dimineaţă-ntr-una viu pe drum cu-această piele. E departe tîrgul încă!... Şi-s grozav de ostenit!... Fă-ţi pomană, dă-mi pe-acilea vreun locşor de odihnit, Numai pîn' s-o face ziuă!... Dorm şi-n tindă... unde-o fi!
— Cu plăcere, pînă mîine, omule, te-aş găzdui... Ci bărbatu-mi astă seară nu-i acasă... şi mi-e frică... Dimineaţa, cînd s-o-ntoarce de la stînă... ce-o să zică? Ce-o să creaz' aflînd că noaptea un străin aci a mas?
— De, femee! Mai e vorbă?... Ai dreaptate!... Bun rămas!... Astfel răspunzînd Păcală, hai, din nou, sărmanul... pleacă... Dar în curte se opreşte. „Ia să stau pe prisp-oleacă!
Numai pentru atîta lucru... n-o să fie doar nimica". Şi pe prispă el se-aşează, făr' să-1 simtă frumuşica. Stă o clipă, dus cu gîndul la mîndreţea de nevastă. Iar deodată... 'ntoarce capul şi se uită pe fereastră: „Ia să văd... cam ce lucrează dumneaei năuntru oare?... Ea cocea Ia foc plăcinte şi-un purcel frigea-n frigare.
— Tii, drăcoaica! Dacă soţu-i mîine doar se-ntoarce acasă, Pentru cine pregăteşte azi o cin-âtît de-aleasă?
Şi de ce-i aşa gătită, cu cămaşe numai flori, Cu mărgele... ca o fată, cînd aşteaptă peţitori?...
110
111
Dar pe cînd aşa Păcală se-ntreba la geam afar':
Iată că, pe drum, s-aude scîrţîitul unui car.
Apoi: — „Ho! A-ho, Dumane! Hb! Joian! " un glas grăieşte.
Şi din mers, în dreptul porţii, caru-ndată se opreşte.
Cine este nou-sositul, ea ghicise, bat-o vina!
Căci...să fi văzut ce iute strînse de pe vatră cina!
Toate (şi rachiu... şi vinul... şi plăcinte şi friptură...)
Pîn' să intre caru-n curte, nevăzute se făcură!
„Soţul!..." zice-n gînd Păcală. Şi sculîndu-se din.loc, Naintează către dînsul: — Bună seara!
— Bun noroc!
— Bucuroşi la oaspeţi, bade? înnoptai de tot în cale.
— Bucuroşi, drumeţe, cum nu!... Da-ncotro?...
— Spre tîrg, la vale! Apoi, dejugîndu-şi boii... omu-n casă mi-1 pofti...
— Vai de mine! soţioara-i începu a se jeli. Ce-i, de te-nturnaşi?
— O roată... bat-o Dumnezeu s-o bată, Mi s-a rupt!... Plec iar la ziuă! Ţi-adusei ş-un oaspe, iată. Să ne dai, nevastă, spune, ai tu ceva de mîncare?
— Da' de unde, Doamne iartă? Mă găteam chiar de culcare. Ceapă doar şi mămăligă!... Asta-i tot ce am acuma.
Eu credeam că vii bărbate, tocmai mîine de la drum!
— Bine, draga mea soţie (îi răspunde el voios). Las' că-i bine. Toate-s bune, cînd e omul sănătos... Hai, degrabă, că ni-e foame!... Dă-ne ce-i găsi prin casă!
— Uite-acum! grăi femeia. Şi-alergă, să puie masa.
Iar Păcală... sta pe gînduri... Aş!... era nebun el: ceapă,
Mămăligă să.mănînce şi să bea pe urmă apă —
Cînd c-o clipă mai-nainte, a zărit cuptorul plin
De friptură, de plăcinte, şi-i cam mirosise-a vin£...
Ce-i trăsni prin minte dară?... Pielea vacii, aşezată
La picioare jos avînd-o, se-ncruntă la ea odată,
Şi-i dădu apoi cu bîta pe furiş o lovitură...
Omul s-a mirat în gîndu-i, dar nimic n-a zis din gură.
Nu trecu mult şi Păcală: jap!... c-un scrîşnet de necaz,
Mai croi o bîtă pielei, dojenind-o: — N-ai obraz?...
Gazda, se-ncruci!... Păcală, stă ce stă, şi: — Nu taci?... Iară? Na, neruşinato! pielei altă lovitură-i cară. Omu-atunci, pierzînd răbdarea, îl întrebă:
— Hei, drumeţe!
Ce ai cu sărmana piele, de-i cîrpeşti mereu la beţe?
— De! A naibii secătură!... Surdă e... sau cum îi vine?... Tot îi zic mereu să tacă! şi ea... gura nu şi-o ţine!
— Cum? Că doară nu vorbeşte!... Spui năzdrăvenii, îmi pare.
— Asta?... He-he... ce crezi, bade, că e piele ca oricare? Asta-i piele care vede tot ce se petrece-n lume!
Şi tot vrea mereu să spună!
— Vrea să spună?,... Ce anume?
— Ce?... Păi uite... lucruri, care... nu e bine să se ştie!...
— Valeu!... Cum aş vrea să aflu!... N-ai putea să-mi spui şi mie?
— Nu pot, zău! (Păcală-i zice). Să vorbim... de altceva! Dar văzînd că tot îl roagă, spre-o ureche-şi duce pielea:
— Bine! Află deci. Ea-mi spune, că rachiu de mîna-ntîi, O garafă, se găseşte ici în pat, la căpătîi.
Omul s-a uitat la dînsul: — Vrei să-ţi rîzi de mine!... hai? Cînd săltă-n sus perna însă: — Tii, ba uite, zău, aşa-i! Coşcogemite garafă! Cine oare s-o fi pus?..,
— De... ştiu şi eu cine?... Pielea, despre asta, nu mi-a spus. Insă, i-auzi ce-mi mai spune!
-Ce?
— Să cauţi binişor,
Ş-un purcel frumos găsi-vei, rumenit, colea-n cuptor.
— Un purcel? Ia fugi de-âcolo! Asta n-o crez!
Dar cînd cată:
— Vai! mirat, românul zice. Ba aveai dreptate... iată!... (Şi pe masă-a pus purcelul, lîngă sticla de rachiu).
Măi, măi, măi, a naibii piele!... Zău, să juri că-i dracul viu!
— Pe cuptor acuma, bade, sus o mînă ţi-o mai plimbă Şi-i găsi nişte plăcinte... cum de mult n-ai pus pe limbă!
— Ce spui!... Este cu putinţă? Şi cătînd bărbatul iară: Uite, frate, şi plăcinte!... Calde! Chiar din astă-seară!...
— Iar acum... te-apleacă bine... mîna jos sub pat ţi-o bagă; Vin trandafiriu acolo vei găsi, o sticlă-ntreagă.
Şi plecîndu-se bărbatul, scoase-ndată la lumină, Şi mai aşeză pe masă: vin, o sticlă mare, plină!
112
113
— Ei, iubita mea nevastă, vezi ce de bucate bune,
Ca de sub pămînt ieşiră?... Ce zici tu de astea? Spune!
— De, bărbate... multe vede omul în viaţa lui... Dar minune ca aceasta... de cînd sînt, eu nu văzui!
Se-aşezară-apoi la masă. — He, aşa... mai zic şi eu!... Se gîndea voios Păcală, din purcel cărînd mereu. Şi-a cinat... împărăteşte!... Dar bărbatu-abia-nghiţea... Fiecare-mbucătură parcă-n gît i se oprea. Iar, la urmă, se ridică de pe scaunu-i deodată:
— Ştii ce, vere?... Vinde-mi mie pielea asta minunată!
— Să ţi-o vînd?... (grăi Păcală, speriat privindu-1). Vai! Cum de te gîndişi la asta!
— Frate, n-ai vrea să mi-o dai, Nici cînd ţi-aş plăti-o bine?
—- Ha-ha-ha!... Să mi-o plăteşti?...
Are preţ aşa un lucru?
— Ce-mi ceri? Dau... oricît voieşti! Şi-a-nceput a-i da pe dînsa: lei o mie... două... trei!...
Că era bogat... Dar geaba!
— Nici cu şapte mii nu vrei?
— Nu pot, nene! Nu-mi dă mîna!
— Bine, adă mîna ici.
Iţi adaog lîngă şapte... încă'trei mii! Ce mai zici!...
— De! (răspunse atunci Păcală). Ştiu şi eu ce să mai zic? Altuia — fereşte Doamne! — n-o dădeam... pentru nimic!... Dumitale însă... na-ţi-o... Nu de bani îmi este mie, Crede-mă!... Ţi-o dau, fiindcă: prea te văd om de-omenie.
Omul, după ce-i plăteşte preţul cum s-au învoit: într-un cui agaţă pielea... Cît era de mulţumit!... — Pot să plec de azi în tihnă, ori şi unde — ce-mi mai pasă? Pielea asta o să-mi spuie tot ce se petrece-n casă!...
Iar Păcală?... Vîră-n pungă zece mii de lei, bani gheaţă, Se trînteşte lîngă vatră, doarme — pînă dimineaţă; Dimineaţa-n zori, se scoală... şi luîndu-şi bun rămas
De la cei ce-1 găzduiră, hai la drum, cu sprinten pas... Soţul stete pe acasă ce-a mai stat, apoi s-a dus, Unde-avea şi el cu carul de plecat: la deal în sus. La izvor, sub deal, Păcală stă un pic şi-i iese-n cale:
— Ştii ce, bade? Pentru piele prea-mi dăduşi din gros parale. Altuia, de, nu zic!... însă, dumitale... mă gîndesc!...
Nu-i frumos să-ţi iau atîta... Zece lei doar îmi opresc; Iară ceilalţi, adă mîna! Ţine-i c-o să-ţi prindă bine! Omul auzind aceste: —Cum se poate?... Vai de mine!... Nu-i venea să iee banii... Ba... că-i pungă, ba... că-i teacă!... Dar Păcală-i pune-n mînă, făr' a-1 mai ruga... şi pleacă.
— Măi, ce om! gîndea românul. I-a uzi, bani să nu voiască! Apoi hai şi el-nainte, către stîna-i ciobănească.
* *
Hoţomanca de nevastă nu-şi găsea la vatră-i 'loc. Ochii aruncau spre pielea cea din cui priviri de foc:
— Ce, de azi... cu straja-n casă eu să stau necontenit? Şi să nu pot, cît trăi-voi, să mai am un ceas tihnit?...
Uf, cînd mă gîndesc... vai Doamne!... parcă nu ştiu zău ce-mi vine!... Cum să scap de pielea asta? Cum să scap? A, las' pe mine!... Am găsit! Cu gîndu-acesta, hai, deschise iute-o ladă, Unde-avea-ndosiţi — deoparte — bani şi dînsa, o grămadă: Taleri, galbeni, despre care povestea cam multe satul, . Dar... precum se-ntîmpl-adesea... nici nu bănuia bărbatul! Cînd i-a strîns? Şi cum? De unde? Numai dumneaei ştia!... Deci din ladă bani ea scoate, mulţi!... apoi la drum o ia, Să găsească pe Păcală... Merge, fuga, după el!... Şi-1 ajunge-ntr-o pădure:
— Hei, drumeţe... stai niţel! Nu-i vrun chip cu pielea ceea vorbitoare... nu se poate... Ca s-o fac de-acum să-şi piarză darul de-a mai spune toate?... Uite! (zice, arătîndu-i banii strînşi într-o basma, Şi lovindu-i ca să sune). Zău, învaţă-mă ceva!... Ce vei şti!... Şi... vezi tu ăştia?... Na!... Să fie toţi ai tăi... Cît îţi dete şi bărbatu-mi: tocmai zece mii de lei... Cînd aude-aşa Păcală: „Iacă, măi... în gînd şi-a zis. Alte zece miişoare!... De! pesemne-aşa mi-e serîs: Zece mii de lei în capăt! Zece mii să iau pe piele!..." Şi vîrî-n şerpar bănetul.,. — Lasă, că te-nvăţ eu, lele!
114
115
Ştii ce?... Ieşi cu pielea mîine la izvoi\ Stropeşte-o-n zori Cu stropi reci prin sită nouă strecuraţi... de nouă ori. Să mai faci cu mîna dreaptă peste ea vreo nouă cruci: Pune-o-n cui la loc pe urmă, grijă-n veci să nu-i mai duci!
— Bun! îţi mulţumesc!
Şi şterge-o, înapoi spre sat, nevasta. Fericit ca dînsa, cine, mai era pe lumea asta?...
— Iată-mă scăpată!... N-a vrut să-ţi ajute Dumnezeu!... Cumpăraşi degeaba straja, bărbăţele, dragulmeu!...
Iar Păcală?... Hai şi dînsul, prin pădurea de tufani, Mai departe, spre căminu-i,—cu şerparul plin de bani.
XXIV. PĂCALĂ, MARE GOSPODAR
„Staţi, duşmanilor nemernici! se gîndea mergînd pe drum, V-aţi bătut voi joc de mine?... Staţi, c-o să vedeţi de-acum!" Şi acasă-ajuns cu banii, îşi dărîmă casa veche, îşi clădeşte alta nouă, care n-avea-n sat pereche.
Dar cînd îl vedeau sătenii tot făcîndu-şi lucruri noi, Nu puteau să doarmă-n tihnă! „Cum? De unde-atîta ban Ce tot cheltuieşte zilnic, omul ăsta, cam de-un an?... O fi dat peste-o comoară? se-ntrebau cu gînd pizmaş. Sau... o fi prădat în codri, noaptea, pe vrun bogătaş?"... Deci la vatra lui cea nouă merseră cîţiva-ntr-o seară; Şi cu vorba, spre-a-1 descoase, pe departe mi-1 luară... Iar Păcală-atunci le spuse! — De! Ştîţi pielea cea de vacă Ce-ntr-o zi aţi aruncat-o în ograda mea săracă?... Eu cu ea la bîlci plecata-am, am vîndut-o şi-am luat: Zece mii de lei pe dînsa... Iacă de-unde sînt bogat!
— Aş, răspunseră sătenii, nu mai spune, frate!... Taci! Cum atîţia bani?... Se poate? Pentru pielea unei vaci...
— Hm! (răspunse el). Păi bine, oameni buni, nu vă gîndiţi? Vaca mea era frumoasă, de prăsilă, cum o ştiţi!... Astăzi-mîini, c-o viţeluşe de la ea mă pomeneam;
Mai crescînd şi viţeluşa, două vaci era să am!
117
Şi din două vaci ies patru, şi din patru... opt la rînd;
Şi din opt, aveau să iasă şaisprezece vaci curînd!...
Iar din astea... o cireada, cît colo!... Şi credeţi oare,
Că se vinde pe nimica o avere-atît de mare?...
Cînd la tîrg îşi duce marfa, omul trebuie — he-hei!
Minte-n căpăţ'înă s-aibă, nu tărîţe... dragii mei!...
Auzind aşa sătenii, dau din cap:—Adevărat!...
Bine zice!... Şi se duse vestea prin întregul sat.
Şi-a căzut pe gînduri satul    —Apoi cum? ziceau vreo doi,
Vaci frumoase, de prăsilă, ca şi el n-avem şi noi?...
— Da, aşa e! zis-au alţii. Pentru ce, decît Păcală,
Mai pe jos să fim noi oare?... Nu ştim şi noi socoteală?...
Şi vorbind aşa-ntre-dînşii, dăi! să treac-o zi nu lasă! —
Ce fac?... Toţi de-a rîndu-şi taie vacile ce-aveau pe-acasă.
Şi de piele, sărăcuţii le jupoaie-n grabă mare;
Apoi haide pe la tîrguri, toţi, cu pieile-n spinare,
Să le vîndă, ca Păcală, preţuri mari cerînd pe -ele,
Ne-auzite: cîte nouă, zece mii de lei pe piele!
Dar în tîrg, negustorimea, auzind aşa minuni:
Izbucni'ntr-un rîs cu hohot... A crezut că sînt nebuni.
In deşert spuneau ei, bieţii, de prăsilă, de cireada:
Lumea... hohotea mai tare, strînsă-n jurul lor grămadă.
Cu acestea
S-auzim, Români, de bine! — isprăvitu-mi-am povestea. A făcut el, nu e vorbă, şi pe urmă, de-ale lui, Ghiduşii nenumărate! Dar... pe toate să le spui?... Cînd aş sta să-nşir eu toate, cîte el a săvîrşit: Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea....
Sfîrşit
CUPRINS
I.	Moştenirea	5
II.	Vînzarea	9
III.	împărţirea comorii	13
IV.	Fuga	17
v. .	Fluierul	21
VI.	Tocmeala	25
VII.	Caprele popii	29
VIII.	La oi	35
IX.	Boii Iui Păcală	39
X.	Moara Dracilor	43
XI.	Cucul	49
XII.	Evanghelia	53
XIII.	Răfuiala	57
XIV.	Mireasa	61
XV.	Păcală şi Tîndală	65
XVI.	Moartea lui Păcală	69
XVII.	Păcală însurat	73
XVIII.	Strechea	79
XIX.	Prtnzul	85
XX.	Otrava	91
XXI.	Rămăşaguri c-un boier	97
XXII.	Alte rămăşaguri	103
XXIII. La vatra părintească		109
XXIV. Păcală, mare gospodar		117
f BIBLIOTECA^
v* ACADEMIEI * V ROMANE
Tiparul executat sub comanda nr. 60 500 Regia Autonomă a Imprimeriilor Imprimeria „CORESI", Bucureşti România
0000000002772