Ilustraţia copertei de Dumitru Verdeş Ion Dru|ă — Povara bunătăţii noastre, în : Scrieri, voi. II, Editura Literatura artistică, Chi^nău, 1990 ion druţă povara bunătăţii noastre ¥ ★ ROMAN Biblioteca pentru toţi • 1992 EDITURA MINERVA O BUCUREŞTI ■■ ') O /& /* ISBN 973—21—0292—6 ISBN 973—21—0293—4 Pentru această versiune toate drepturile rezervate Editurii Minerva (B.P.T.). Notele pentru ediţia B.P.T. au fost alcătuite de Pavel Balmuş. Capitolul X CINA CEA DE TAINĂ — Măi dracilor; măi, am să vă spînzur ! ! ! Era însă prea tîrziu. Peste Cîmpia Sorocii au trecut fronturi, s-au dat lupte, şi pe fostele cîmpuri de luptă au rămas obuze, grenade, cartuşe, mine. Orice material explozibil este, în iond, o armă şi acea armă conţine o ispită diabolică, mai ales pentru copiii trimişi cu vacile în cîmp şi care, cu cîte-o pilotkă, cu dte-o ghimnastiorkâ refăcută pe măsura lor, demult se visau ostaşi. Nu trecea o zi să nu se audă pe deal focuri de armă, explozii, să nu alerge prin cîmp o biată femeie rupîndu-şi gîţele şi bocin-du-şi odorul... - — Măi dracilor, măi... Era însă tîrziu. Exploziile, după ce-au tot zguduit cîmpia zile întregi, au început de la o vreme a veni şi noaptea. Acum copiii nu mai erau de vină. Copiii erau în casă cu părinţii, acum o fi fost altceva la mijloc. Cîmpia Sorocii se frămîntă, şuşoteşte, se îngrijorează zi cu zi. — Apu’, iaca, amu4amu.„ — Că bine zici. Ş-o s-o păţim cu toţii, pentru că, dacă stai aşa şi te gîndeşti, oricum ai suci-o, îi tot un drac. — Iaca, te-ascult eu? mai cumătre. dacă nu mă păleşte în cap cam ce vrei să spui. 5 •— Da mata c°-ai vrut să spui, zicînd că amu-i amu ? — No, am aruncat şi eu o vorbă. Dar cum de te-a prins aşa, deodată vorba ceea ? Ori este vreo noutate ? — Noutăţi sînt ele, numai că, de, cel cu noutatea e şi cu păcatul. Dai de-un prost şr acela te bagă într-o străinătate, de nu ţi se întoarce nici numele. —‘ Lasă, bre, că trăieşte lume şi pe acolo. — Oare ? — îţi spun cu. — Păi, dacă-i aşa, fă-te cu o ureche încoa. Dar — noi doi şi pămintul !... — Hai. spun? odată şi nu mai scoate sufletul din mine ! Şi cela spunea. Uneori noutatea era scurtă eî't un oftat, alteori venea lungă şi încîlcită, cu întorsături şi presupuneri, dar oricum ar fi fost ea, de fiecare dată slîrnea o mare tulburare în sufletele ţăranilor — ferească-ne Domnul de una ca asta ! Război. Iară război. în fiecare sat noutăţile se despleteau şoptite altfel, în fiece casă intrau cu alt tîlc, orice om le primea ori nu le primea în felul său, dar la mijloc era aceeaşi poveste. Un nou război. Nu dovedim bine s-o sfîrşim cu unul şi — na-ţi-o bună ! — altul îi ia locul. Şi ce avea a face că de data asta era vorba de-o bătălie mică, de o încăierare locală... Era totuşi război în toată puterea cuvîntului — ca împuşcături, cu răniţi, cu operaţii ofensive, cu retrageri şi contraatacuri. Singurul lucru pe care nu-1 avea războiul acesta mic faţă de războiul cel mare era o linie de front bine determinată. o evidenţă ce-ar fi despărţit^cele două armate puse faţă în fata: Adică, vorbă să fie, dacă începuse războiul, era ea şi linia de bătaie pe undeva, numai că ţăranii, oameni simpli, neştiutori d? carte, şi-o închipuiau în felul lor, pentru că nici armadele care luau parte la bătălie nu se prea arătau. Se zvonea că or fi stînd ascunse prin 6 păduri, pentru că nici a armate nu prea semănau ele. Basarabeni căzuţi prizonieri cu oastea lui Antonescu şi fugiţi de prin lagăre, dezertori din Armata Roşie, rude îndepărtate de-ale renumiţilor hoţi de cai, felurite haimanale şi secături, oameni ce căutau veşnic sfadă şi bătaie se adunaseră prin păduri. Zile întregi dormeau la umbră, iar noaptea-şi alegeau cîte-un sat şi-l călcau. Se zicea că au împuşcat de acum doi preşedinţi de soviete, cîţiva miliţieni şi un surdomut, care avea urîtul obicei de-a umbla noaptea prin pădure, în loc să şadă frumuşel pe cuptor şi să aştepte pînă se vor fi limpezit toate, Se zvonea că bandele celea primesc ajutor de peste hotare. Se spunea că noaptea vin la ei avioane — uneori americane, alteori englezeşti. Şi se mai spunea că o parte din ţărănimea cîmpiei îi susţine pe ascuns. Ca să vezi dumneata făţărnicie : umblă el, ţăranul cela, prăşeşte cînd are de prăşit, coseşte cînd e vremea de coasă, şi-i om paşnic, cuminte de felul lui, încît poţi să-ţi descarci inima ca unui frate bun al tău, da ce fierbe acolo, în sufletul cela, nu ştie nimeni. Pentru că — la mintea cucoşu-lui ! — cineva o fi hrănit armatele celea din pădure, le-o fi găsit cartuşe şi arme... Vara era caldă şi frumoasă, poate prea frumoasă, prea caldă, şi în fiece dimineaţă o ceaţă dulce încingea zările. Oamenii, copleşiţi de moleşeală, umblau zile întregi cu mînile în buzunare, cu mintea legănată de izul plăcut al unei hodine abia începute. Trîndăveau şi cei harnici, şi cei care mai întîi trebuiau urniţi din loc pentru ca să facă ceva. Se îngălbeneau semănăturile năpădite de buruieni, femeile stăteau la taclale, copiii uitaseră de frică, vitele răgeau prin ocoale şi viaţa satelor părea a se fi destrămat cu totul. Adică, la prima vedere, părea că nu s-a schimbat nimic şi toate se petrec aşa cum au fost ele rînduile din moşi- 7 strămoşi. Satele se trezeau în zori — care avea de prăşit se ducea cu sapa pe umăr, cine avea treabă la tîrg pornea repejor să treacă greul drumului pe cărare, cei ce ţineau cîte-o coadă de vită pe lingă casă trimiteau copiii să le pască. Gospodinele rămînoau pînă . una-alta cu cei mici, cu cîrlanii, cu oalele puse la foc. Ziua de vară. însă. avea spor numai la începuturile ei, căci mai încolo, după răsăritul soarelui, o, ceaţă, o moleşeală dulce pornea să învăluie cîmpia. Pluteau în ceaţă şi buruienile din iată prăsitorului, şi diurnul colbăit din faţa călătorului, şi juncana din fundul imaşului, şi ulcica pusă la foc. Ca printr-o vrajă, toate începeau a se împerechea şi a se desperechea — din una se fac două, din două — şase, apoi jocul o întoarce înapoi, din şase iar se adună două, din două una, şi omului ii era atît de bine, stînd rezemat intr-ci coadă de sapă, să urmărească cum dănţuiesc toate in jurul lui, „Măi, al naibii !,; — îşi ziceau prăşitorii, privind mulţimea de buruieni scăpate de sapă şi rămase în urmă. „Ca să vezi..."* — oftau încurcaţi călătorii, opriţi la o răscruce pe un petic de iarbă de . pe care nu-i mai lăsa inima să se ridice. „Aracan de mine...** — se frăsuiau gospodinele cînd oala pusă la fiert dădea în foc o dată, şi a doua, şi a treia oară. * j.Mămunica mea... — se îngrozea copilul privind junca intrată într-o semănătură străină. Amu, dacă vine omul cela cu semănătura şi-mi prinde junca acolo, ce mai uci-ganie o să-mi tragă, mămunica mea !*‘ Nu se înlîmpla însă nimic, căci, mai spre sară, chiar dacă se arăta stăpînul semănăturii, vedea o mulţime de juncane intrate într-o mare nesfîrşită de semănături, şi dacă vitele-s multe, iar semănăturile îs şi mal multe, le lăsăm pe toate aşa cum sínt, că-s bune toate... Satele cîmpiei păreau pustii — trece o bună jumătate de zi de vară, iar casele picurau şi nici tu hodorogit de căruţă, nici tu lătrat de cîne, nici tu scîrţiit de portiţă. Iar cînd soarele ajungea la amiază, Înţepenea si cîmpia întreagă : nici şopot de frunze, nici coame de coíb deasupra şleahului. nici o cămaşă albă pierdută prin semăna i uri. Şi aşa o tot ţinea mult, pînă mai spre sară, caci tocmai pe la chindii un început de înviorare părea sa se araU* de peste deal. Şi scuipau. în palme prăsitorii : — Hai, bre. că prea ne-am luat cu şaga ! O întindeau la drum călătorii, copiii luau de fringhie vitele flămînde şi începeau a le paşte pe-o margine de drum. Gospodinele alergau grăbite din casă la cuptora-şul de vară făcut în grădină, apoi de la cuptoraş — înapoi în casă, dar toate erau în zadar. Soarele scăpăra spre apus, dinspre pădure venea în valuri răcoarea nopţii,, şi porneau spre case copiii trimişi cu vitele, se întorceau din drum cei porniţi cu tîrguiaia, se'adunau cîrduri prăsitorii, gospodinele lăsau totul baltă şi aprindeau focul pentru a pregăti cina. Şi se frămîntau, şi se dojeneau, şi st; chinuiau bieţii oameni : ce Dumnezeu, parcă a mai fost o zi la mijloc, parcă n-a fost. parcă au trăit-o, parcă n-ar fi trăit-o !... în amurg, cînd se aprindeau opaiţele, cînd măsuţele josuţe ale ciuturenilor se luminau cu cîte-o mămăliguţă caldă, întovărăşită de puţinul frupt al casei, cînd se? adunau, pentru întîia oară, în ziua ceea, familiile plugarilor de la cei mici la cei bătrîni, cînd mi.nile copiilor îndemnate de părinţi, porneau ruşinoase spre bucate, de undeva din cîmp venea, despicînd liniştea nopţii, un foc ascuţit de armă. Prinse aşa, pe neştiute, tremurau mî~ nile copiilor şi se întorceau înapoi fără nimic. Tresaltă' şi se stingea bunătatea din privirile celor mari. Se lăsa Ü o linişte ndîncă. şi numai opaiţul uitat pe-o muchie horn sliriia domol în sinea sa. ' i Cei din jurul mesei stăteau o vreme tăcuţi, aşteptînd, dar cîmpurile tăceau şi ele în pragul nopţii. Era pace şi era bine în cîmpie, dar, fireşte, nu pe mult. Abia apucau să uite împuşcătura de adineaori, abia mînile copiilor făceau mămăliguţa boburi, iar cei mai mari porneau un capăt de vorbă ei înde ei, şi iară detuna pe neaşteptate un foc de armă. Le plăceau lor, armelor celora, să prindă lumea pe neştiute, şi ele pîndeau orice capăt - 16 prea aveau poftă să se amestece. Trec însă trei-patru zile după întoarcere, trei-patru săp-tămini, după care îngrijorarea satului începe a se strecura pe nesimţit :’ şi în sufletele lor. Mircea s-a întors tocmai cînd fierberea ajunsese la culme. Se aştepta din noapte în noapte să coboare bandele de prin păduri. Prin soviete nopţile stăteau militari, la intrarea şi ieşirea din sate — soldaţi; şi totul ajunsese pînă într-atîta î.ncît oamenilor nici nu li s? prea dădea voie să umble noaptea, nu era voie să aprindă lumina. în casa Nuţei, ce-i drept, a ars lampa în noaptea cînd i s-a întors bărbatul şi nimeni nu i-a zis o vorbă, mă rog., are musafiri. Ba mai mult deeît atîta, Sătenii au căutat ca marea lor îngrijorare să nu răzbată la oaspete chiar din prima zi. şi-l mai luau cu gluma înainte, dar pace nu era în toată cîmpia şi nu putea fi ea nici în casa lui Mircea. A prins a se trezi şi el noaptea. La început nu se putea dumeri ce l-o fi trezit, dar mai apoi a înţeles cum vine. Veghea alături, înfrigurată. Nuţa — asta îi şi trezea. — Ce nu dormi, bre ? ! — ... ai auzit şi tu ? — Ce s -aud ? — Puşcături. — Culcă'-te şi dormi liniştită, că prin perete nu trece. — Dacă nu pot. Cum aud împuşcătură, mă strînge in spate. Cam la o săptămînă după întoarcere a început şi Mir-eea a urmări cum toate cele din jur ba se înmulţesc, ba iarăşi se adună grămadă. Iar într-o dimineaţă a dat de un cuţit vechi, ascuns cu vicleşug la căpătîiul patului. De mulţi ani zăcea ruginitura e :ea în podul casei —-îl păstrau pentru tăiat porcii şi nu-şi putea da seama pentru ce l-o fi coborî! Nuţa de acolo. 17 v > — D-apoi tu nu vezi ce se face aici la noi ? ! i-a răs- puns Nuţa. oarecum necăjită de nepriceperea bărbatului. Pădurile îs pline de bande, se spune că mîne-poimîne vin asupra noastră... — Ei, şi ce facem noi cu cuţitul ista ? — Mare lucru poate că n-om face. dar nici n-om sta cu mînile în sîn ! Mircea şi-a închipuit nevasta înarmată cu rugi natura csea şi i-a venit a rîde, dar Nuţei nu-i părea tocmai binevenită veselia lui. — Degeaba rîzi, Mircea. Că s-au întors alţii şi mai dihai, şi tot au încercat să rîdă, da amu ia să-i vezi cum îmblă şi tac... Da cei care ţin pămînt pe dealul cel mic şed pe acasă şi tremură de frică. Pădurea e la doi paşi —-cearcă de te apropie ! Cei de-au avut nenorocul să sa-mene ‘răsărită cît pe ce să plîngă : se scutură roada dacă , nu se pot duce s-o care, măcar mori ! — Taci din gură şi nu spune prostii ! Că avem şi noi răsărită pe dealul cel mic şi iată că nu se mai prăpădeşte. Ai fost la secerat şi, slavă Domnului, nu te-a mîncat nimenea. Nuta i-a răspuns trist : — De, am secerat eu, nu-i vorbă, dar întreabă-mă cînd m-am dus s-o secer ! Amu, pălăriile pe jumătate s-au scuturat, pe jumătate le-au mîncat vrăbiile. Mai trec două-trei zile şi nici nu vom mai avea ce căra de acolo. — Ehei, d-apoi că nu-mi mai las eu munca să se piardă, şL uite, chiar de mine ne ducem la cărat. A rosţit aceste cuvinte hotărît, cu înverşunare, şi împreună cu el au spus aceleaşi cuvinte un sergent demobilizat din Armata Roşie, un cavaler al ordinului „Slava“, un ţăran din Ciutura care ştia să preţuiască munca sa şi munca clmpului său. 18 £— Mircea dragă, stai binişor şi fii cuminte ! Vrei să mă laşi vădană ? * Şi totuşi, frumos lucru-i pe lumea asta un bărbat şi o nevastă, tineri amîndoi, un cîmp larg, pe jumătate secerat, o zi caldă de toamnă şi mii de snopi de răsărită, culcaţi la pămînt în aşteptarea nemaipomenitei călătorii spre sat. Seceratul s-a sfîrşit, a venit vremea căratului. Femeie cuminte şi bună la inimă, Nuţa alege mai întîi snopii mici şi oropsiţi, cărora nici prin cap să le fi trecut că ar putea să-i ajungă şi pe ei rîndul. Mircea, stînd în căruţă, îi prindea din mînile nevestei, îi aşeza unul lîngă altul şi fluiera un pui de frunză verde... N-au stat să se înţeleagă din timp cine şi ce are de făcut ; fiecare îşi cunoştea din moşi-strămoşi partea lui de muncă. De altminteri, totul era cît se poate de simplu. Nuţa căra snopii, Mircea îi aşeza, iar căluţii, încîlciţi în opritori, smuceau trăsura din vreme în vreme, cercînd să-şi dea stăpînul pe spate. — Hă-vă mamă ! în jur, cît cuprinde ochiul, numai linişte şi pace. Era. atîta linişte şi atîta pace, încît sufletul pentru nimic în lume nu voia să creadă că în pădurea de alături stau ascunse bande gata să treacă prin foc şi sabie dealurile din împrejurimi. Pădurea picură blîndă şi se tot strecoară printre dealuri, şi vine ca niciodată aproape de om. Lănţişorul de snopi de răsărită curge domol la vale, pînă la drumul străjuit de cîteva tufe de lobodă colbăită, iar dincolo de tufe, cu o poală puţin scăpătată peste dealul mic, şopteşte trist, cu frunza încercată de prima suflare a toamnei, o pădure de stejari. Frunzişul se plînge înfundat, valuri de ropot se duc pînă hăt în fundul pădurii, se întorc înapoi, dar n-are cine le culege, n-are cine le căuta, căci în cîmpie c toamnă, iar toamna e numai grabă. Percica îndărătnică, cu fire cărunte rătăcite prin ea; moţul cela arţăgos, în cele din urmă s-a supus şi zace umezit de sudoare, mîndru de truda ce l-a răpus. Obrajii Nuţei ard ca para focului, ard cu ruşinea unei fele mari şi atit de bine îi stă ei acum cu ochi mari, căprii, aproape negri. Muncesc din greu, muncesc tăcuţi, fără a se ve~ d,ea, fără â se auzi unul pe altul şi numai rareori — cînd Nuţa, cînd Mircea — mişcă din buze, de parcă şi-ar fi şoptit ceva în taină unul altuia. Tainele, fireşte, stîrnesc curiozitate şi pare că toată firea din jur ar fi vrut grozav să afle ce or fi tot şoptit ei înde ei ? Adică, mare lucru nu putea fi la mijloc, pentru că şi şopotul o fi fost moştenit din bătrîni. După ce îşi boiereştii bărbatul cu încă un snop. Nuţa se întoarce, porneşte repejor după altul şi e mîndră, îndărătnică, bătăuşă, de parcă i-ar fi zis bărbatului : lasă, o,să vedem noi pînă la urmă cine poate mai mult ! Drept care alege un cogemite snop, îl saltă şi vine cu el. Mircea stă în căruţa pe jumătate încărcată şi, plin de aşteptare, îşi urmăreşte nevasta pas cu pas, de parcă toată lumea s-ar fi adunat aici să vadă cu cine face el căsnicie. Omul pare mîndru şi liniştit, omul n-are ce se îngrijora. Uneori însă, venind cu snopul, Nuţa se împiedică de cîte-un ciot, şi atuncea Mircea îşi întoarce privirea în altă parte, zîmbeşte oarecum stînjenit, de parcă i-ar fi spus lumii adunate : credeţi dumneavoastră că dacă ar fi putut ea încărca căruţa, nu m-aş fi dus eu să car snopii ? Dacă nu ştie. Femeile nu ştiu să încarce. ■ I se pare că vine ea prea încet, adică Nuţa mai că nu se vede — numai un snop înfoiat de răsărită pluteşte pe sus, iar undeva jos sub el flutură o poală de fustă, lăsînd să se vadă două picioare voinice, juliţe pe ici, pe colo cu beţe de răsărită, de parcă ar fi' fost însemnate cu cretă. I se pare lui Mircea că pierde o jumătate de zi tot stînd şi aşteptînd un singur snop, dar nu se supără. O fi bănuit că acolo sub snopul cela lucesc a dragoste doi ochi căprTi, 20 iar două buze fierbinţi şoptesc : crezi că, de-a? fi fos‘t altul acolo în căruţa,.crezi c-aş fi alergat eu şi.atunci ca proasta cu snopul pe umori. ? De îndată ce răsărită ajunge în mînile lui Mircea, jo-■cul se schimbă. Acum bărbatul stă cu snopul ridicat sus. cliiţind unde ar fi mai bine să-l aşeze, iar Nuţa, cu şiroaie de sudoare pe obraji, stă ceva mai la o parte şi-l urmăreşte mişcare cu mişcare^ de parcă ar fi vrut să vadă : este ceva de capul bărbatului celuia ? Lui Mircea nu-i place să fie .urmărit cu atîta stăruinţă, dar n-are ce face, pentru că răsărita e a ei — ea a semănat-o, ea a prăşit-o, ea a secerat-o. Găseşte un loc bun, aşază snopul, se lasă cu genunchii. peste dînsul, dar, pocit şi înfoiat cum era, snopul nu vrea să intre printre ceilalţi. Mircea îl scoate înapoi, îl scoate pînă la un băţ, pînă la o pălărie. Acum snopul a intrat de minune, dar lui Mircea nu-i place cum e aşezat el în cărut;ă. Stă'şi se uită, se tot uită, apoi iată că îl mai scoate o dală. După care i se face lehamite şi de răsărita ceea, şi de snop. îl aruncă aşa, la întimplare, şi tresaltă a mirare, a bucurie tresaltă sprînc.enele Nuţei, pentru că numai un prost ar fi putut crede că snopul a fost aruncat la întimplare. Snopul şi-a găsit unicul loc in căruţă, s-a vărsat. s-a topit printre ceilalţi snopi. Mircea se întoarce mîndru. ca să vadă ce poate spune femeia lui de una ca .asta, dar Nuţa se duce de acum după un alt snop şi toată făptura d harnică parcă ar fi zis : crezi tu că de-ar fi fost un altul acolo în căruţă, mă duceam eu după snopi în fuga mare ? A doua sau a treia zi, Mircea, oprind ^căruţa deşartă acolo unde ajunsese cu încărcatul, chibzuia ce să facă .— să încarce totul őri să împartă în două, să mai vie o .dată ? Şi cum stătea el aşa ingîndurat, s-a pomenit deodată că tresare, de parcă l-ar fi curentat. Era foarte ciudat : a fost demobilizat s-a întors la vatră, s-au trezit în el deprinderi moştenite din moşi-strămoşi, şi totuşi, o părticică din firea lui mai rămînea să poarte epoleţi, să facă armată. Şi acum acea părticică i-a strigat : ..Alarma !‘\ 21 Mircea s-a aplecat cum fac ostaşii de cind lumea, pentru că pămîntul e singura lor apărare. Mai apoi însă s-a ruşinat de mişcarea asta : care alarmă ? Acum, toamna, aici, în cîmpie, pe-o vreme atît de frumoasă ? ! A început a încărca răsărita, dar fiorul cela de îngrijorare nu-i dădea pace. Aşezînd snopii, tot cerceta cu coada ochiului împrejurimile şi, pînă la urmă, s-a dovedit că alarma era cît se poate de întemeiată. La vreo trei sute de paşi, coborît dintr-o margine de pădure, stătea un ofiţer român cu tunica aruncată pe umeri, cu chipiul tras .pe frunte — pe semne, îl orbea soarele ce dădea spre apus. « Stătea nemişcat, uşurel şi sprinten, ca ofiţerii de la cavalerie. Stătea urmărindu-1 pe Mircea mişcare cu mişcare. Mircea a zîmbit, aducîndu-şi aminte că în armata română asta se chema ,,a lua inamicul în buza armei‘‘. Las? că aşa ceva este şi în Armata Roşie, s-a mai gîndit el, şi astfel stînd lucrurile, să vedem care şi cît poate. Nuţa tocmai venise la căruţă cu cel mai mare, cu cel mai greu snop din roada anului şi, ţinîndu-1 sus, mlndră cît era de voinică, aştepta să se aplece Mircea, s-o uşureze de povară. Mircea însă nu se grăbea. Mînile bietei Nuţe au prins a tremura de încordare, muşchii i s-au înmuiat cu totul, iar el nu mai lua odată snopul, şi atunci ea, furioasă, l-a întrebat : — ...ai adormit ? El nici măcar nu i-a răspuns, şi femeia, aruncînd snopul cît colo, a făcut cîţiva paşi înapoi să vadă de ce nu răspunde. # Stătea îngropat pînă la genunchi în răsărită, stătea în ghimnastiorkă şi, cu o mînă uitată în şold, privea undeva spre pădure. S-a întors şi Nuţa să vadă ce-o fi găsit el acolo, a aruncat o privire şi s-a schimbat la faţă, şoptind cu i^uzele-i înălbite : — Sfîntă maica Domnului... Cei doi bărbaţi stăteau nemişcaţi şi se priveau unul pe altul. S-au privit ca doi ostaşi din două armate ce-au 22 luptat una împotriva celeilalte. S-au privit ca doi flăcăi sfădiţi de la o fată. S-au privit ca doi şcolari ce-au stat pe-o bancă, s-au privit ca doi puradei aduşi de Onache Cărăbuş într-o primăvară din pădure, Adică, la drept vorbind, Mircea şi-a adus prinsul aminte povestea cu pădurea. A zîmbit, a ridicat un braţ sus, a strigat din căruţă : — Salut oştirii române ! Ofiţerul a prins de departe tonul binevoitor al vechiului său duşman. Şi-a dat chipiul pe ceafă, a dus două degete la tîmplă — dacă e vorba să reprezinte o armată, mă rog, de ce să n-o reprezinte ? ! Hai salut ! Ar fi vrut să vină la ei, dar nu-i ajungea putere, nu-i ajungea încredere, nu-i ajungea suflet şi atunci el a făcut o ţigară şi pe toate cîte nu-i ajungeau le-a. împrumutat de la acel unic camarad care a întovărăşit ostaşii în toţi anii războiului. A pornit încet, fumînd, spre căruţă, şi cu fiece pas se schimba, semănînd tot mai mult şi mai mult cu Nică, feciorul lui Haralambie cel Deştept, flăcăul care făcuse atîta vîlvă în Ciutura. Adică, de semănat semăna cu Nică acela, dar iată că semănatul rămînea semănat, iar spre ei se îndreaptă un cu totul alt om. Nuţa stătea împietrită. Acum, se gîndea ea, gata : toate s-au sfîrşit. Pe semne, atîta a fost al lor. Era însă tînără şi plină de viaţă. Era gata de luptă. S-a uitat în jur să vadă pe ce-ar putea pune mina, s-a uitat sus în căruţă să vadă care va fi ordinul, dar Mircea, întors cu spatele spre pădure şi puţin zgribulit, ca să nu-i stingă vîntul bricheta, aprindea şi el o ţigară. Nu i~o fi ajuns şi lui ceva, s-o fi repezit şi el cu împrumutul la acel prieten vechi din anii războiului. Pe Nuţa au început s-o treacă fierbinţelile. I se făcea rău de fiecare dată cînd mirosea a încăierare de bărbaţi. Era, pe semne, şi acum vorba de bătaie, căci. vai, atîtea au rămas nespuse între aceşti doi oameni ! A făcut cîţivu paşi înapoi, s-a dat în dosul căruţei, dar căruia era veche. încărcată numai pe jumătate şi unde să te doseşti tu ?! O părăsiseră însă puterile, nu mai putea sta în picioare şi atunci ea s-a aşezat jos, femeieşte, pe bulgătii vîrtoşi, abia încălziţi de soarele zgirc.it al toamnei. Părea acum altă femeie. Şedea frîntă. necăjită, cu fruntea plecată, cu ochii în lacrimi, căci, Doamne-Dum-nezeule, ce mai soartă ămaiă i-a trimis ei Cel de sus ? Cum s-a mai săturat ea de aceste focuri între care i-a fost dat să nimerească. De la şaisprezece ani şi pînă în ziua aceea o tot frigea ba dintr-o parte, ba din alia : de la şaisprezece ani nu-şi putea găsi sărmana ioc. I s-a spus că-i păcat, că nu se poate, şi n-o să scape pînă nu-şi va alege din cele două tocuri pe unul singur. Şi ea l-a ales, s-au cununat, i-a jurat credinţă, dar a venit războiul şi alesul ei parcă nici n-ar fi fost. Au plecat amîndoi — şi cel care era de acum al ei, şi cel de care nu dovedise încă a se înstrăina. Patru ani, cit a ţinut războiul, Nuţa îi visa pe rînd, şi cînd îi scria bărbatului, fugea cu gîndul şi la celălalt, iar cînd se ruga pentru unul, lăsa să se subînţeleagă că rugăciunea poate fi tălmăcită şi în folosul celuilalt, Au fost în felurite armate şi felurit ie-a fost norocul. Mircea n-a venit niciodată acasă, vreo cîţiva ani scrisorile lui nu puteau răzbate în Ciutura, iar Nică mai toate sărbătorile le făcea cu ai săi. Scria des, satul era plin cu. scrisori şi fotografii de-ale lui. Nu-i vorbă, îl ţesea şi pe el războiul, şi de fiecare dată feciorul lui Haralambie se întorcea toi mai altul decît s-a dus. A fost o vreme cînd umbla prin sat mîndru, cu medaliile de argint la pieptv şi era fudul, că nici nu mai vedea pe unde calcă. Pe urmă, m bătălia pentru Odesa. a fost rănit, s-a întors din spital în cîrjă, dar vesel şi plin de voie bună. S-a făcut sănătos şi iar s-a dus. A treia ori a patra oară, cînd a fost în sat* nu mai şchiopăta, dar umbla posomorit şi fără medalie, Se apropia frontul, armata lui era în retragere. : Atunci cînd a trecut ultima oară prin Ciutura, venise să-şi iá rămas bun de la o naşă acolo, pe dealul cel mare. Şi naşa ceea a lui, sentimentala cum is femeile, a prins a boci, zicînd că — gala : n-o să-l mai vadă pe Nicuşor al ei. Nică o liniştea — îi spunea să n-aibă grijă, pentru că, orice s-ar fi înlîmplat, ei o să mai vie. măcar o singură dată, dar o să troacă prin Ciuturii. Din mtîmplare, tocmai atunci trecea şi Nuţa pe lîngă casa lor. A prins cu urechea acest capăt de vorbă, şi nu se ştie de ce, dar i s-a părut că acele cuvinte au fost spuse nu alît pentru naşă, cît pentru dînsa. Şi. din ziua ceea, a început a se teme de întoarcerea lui Nică. Atunci cînd s-a apropiat frontul, nevasta lui Nică cu neamurile din Nuieluşi au încărcat în căruţe ce-au putut şi s-au dus în România. Apoi fîşia războiului a trecut înainte, spre Carpaţi. Părea că totul s-a limpezit. Nuţa a început iar a primi scrisori de la bărbat, dar nu se putea linişti şi pace. Tot aştepta întoarcerea lui Nică, iar cum au pornit zvonuri despre bandele ascunse prin păduri, şi-a zis : gata. Amu nu mai scapă. Se temea grozav. Noaptea i se năzărea că aude prin vis fluierătura lui, şi se trezea. I se părea că aude 111 ogradă paşii lui şi venea pe furiş la fereastră. Se temea că o să vină, o să bată la uşa ei, şi ea n-o să aibă destulă putere să nu răspundă, să nu-i deschidă. De n-ar fi fost bătrînul Onache, jumătatea c-eea de desetină de pe dealul cel mic ar fi rămas ţelină, dar Onache ţinea cu sfinţenie la bucata ceea de pămînt moştenită de la părinţi. El a arat, el a semănat răsărita şi tot el a prăşit-o de trei ori. Nuţa s-a dus numai o singură zi ia secerat, s-a dus ca să astupe gura satului, să nu zică pe urmă că răsărita-i a lui badea Onache şi să i-o ia drept postavkă pentru moşneag. Şi tocmai atunci cînd tremura de nu vedea nici secera, nici răsărita pe care o laie, s-a întors Mircea, 2f> Vede numai Dumnezeu, ea n-a vrut să vină s-o care de aici. Nici pe Mircea n-a vrut să-l lase. S-a sfădit cu el mai toată noaptea, şi chiar a doua zi, cînd a urcat în căruţă, a urcat cu inimă grea. Ii spunea, biata inimă că o să le iasă lor pe ochi răsărita ceea. Şi n-a fost săfie aşa, n-a avut biata inimă dreptate ? * — îi gata răsărita, Mircea ? Nică a întrebat cum întreabă un gospodar bun, ostenit şi înzdrăvenit de muncile toamnei. A întrebat oarecum în continuarea unei vorbe mai vechi, de parcă ore întregi au tot stat la sfat, le-au vînţurat pe toate cîte-n lună şi-n stele, iar acum treceau la răsărită. A întrebat din mers, de departe, şi glasul lui a început a şovăi, a lunecat, şi, lui . Mircea i-a plăcut cum a început acela, simplu, fără mofturi ; şi că a şovăit glasul omului, — şi asta i-a plăcut. S-a gîndit : ca să vezi, eu în locul lui n-aş fi putut aşa. Şi, peste atîta amar de vrcţne, iar a început să-l fure zavistia pe care i-a purtat-o cîndva. — De gata îi gata ea, răsărita, numai că nu prea are miez. O cam pălit anul ista. Nică a ridicat din mers o pălărie, a scuturat în pâlnie ^ cîteva seminţe, le-a aruncat sub cerul gurii, a scuipat coaja * şi în aceeaşi clipă au răsărit pe obrajii lui muşchii fălcilor, muşchii voinici, repezi, zimţoşi. O clipă întreaga lui fire gusta, cîntărea, socotea, de parcă ar fi vrut să arate celor doi ce gospodar bun putea fi el în satul lor, dc-ar fi fost să fie altfel. — îi cam pălită, nu-i vorbă, dar oloiul va fi bun. Vrei să încarci totul intr-o căruţă ? , .— N-ar fi rău, numai că n-o să aibă cine mi-o arunca încoace. — Dă să ţi-o arunc eu. 26 Mircea părea a sta la îndoiala. — Da Curtea marţială ce-a zice ? Orişicum, un ofiţer român ajutînd un sergent din Armata Roşie la încărcat răsărita... — Nu, că eu dezbrac haina şi pun Curtea marţială, împreună cu vestonul, colo lîngă hat. Mircea căuta să nu participe chiar întru totul la încălcarea regulamentului. — Vezi, dar, fă să fie bine.-:. Nică s-a uitat la el de ;jos in sus : avea draci sergentul cela din armata inamică. S-a apropiat de hat, şi-a scos chipiul, a dezbrăcat tunica, şi-a deşertat buzunarele, a mai scos de la cingătoare ceva greu, învelit în basma — pe semne, un revolver. Le-a aşezat pe toate grămăjoară în aşa fel că, de se vor depărta cu încărcatul, să vadă de departe unde şi-a lăsat hainele. I-a spus lui Mircea în vreme ce îşi scotea îmbrăcămintea : — Mi-au plăcut totdeauna căruţele încărcate pînă la cer, chiar puţin fugite pe-o parte, gata-gata să se prăvale. — Şi cînd te prăvăleai,'iţi părea bine ? — Asta nu. Dar îmi plăcea cînd se prăvăleau alţii, *— Iaca, tocmai de-asta aţi şi pierdut voi războiul. — Adică, de ce ? <— Aţi tot aşteptat să se prăvale căruţa... Rămînea una din două : ori să discute mai departe, şi atimci nu se ştie nici care ar fi fost soarta răsăritei, nici soarta lor, ori să lase discuţia pentru altă dată şi să înceapă a îiir arca. N că a ales răsărita. S-a apropiat de-un snop, a trecut c»,v un piqior peste dînsul, de parcă ar fi vrut să-l în-calcce l-a chitit cum să facă să-l prindă mai bine. Şi, cum se gătea să se aplece, să-l ridice, s-a pomenit; oftînd. A oftat adînc, senin, din toată inima. Un rost în viaţă — cam asta căuta el în ultimii ani, şi nici să-i fi trecut prin cap că nimic mai frumos pe lumea asta nu putea fi decît o roadă de răsărită secerată şi făcută snopi. Ii duci la căruţă 27 şi-i încarci. Era, poate,* singurul adevăr plin în care puteai crede, şi Nică era bucuros că a dat de acest adevăr. Nu în zadar răsărita i-a plăcut totdeauna. I-a plăcut s-o semene, s-o prăşească, s-o secere, îi plăcea să intre iarna în oloiniţă, să-şi umple buzunarele cu miez prăjit. — Ei, ce facem ? — Hai. Erau, în fond, doi ţărani din două armate felurite. Puterea şi îndemînarea adunate la munca acestui pămînt au dospit în ei toţi anii războiului. Acele palme care ştiau â duce coarnele plugului, ştiau a ţine coasa, fiorul cel tainic, care îi şoptea ţăranului cînd să-şi însămînţeze pămîntul, cînd să culeagă roada, osteneala grea şi cinstită din care plugarul îşi culegea cîte-un bob de bucurie — toate aceste daruri, purtate pe drumurile războiului, n-au luat parte la bătălii, n-au ochit în alţii,'n-au rîvnit la faima mai-mari-lor săi. Ceea ce a fost trezit şi crescut de pămînt visa la pace, la casă, la întoarcere. O sară molcomă şi tihnită se lăsa peste dealuri. Nula şedea pe un hat, nu departe de căruţă, şedea adunată grămăjoară, cu privirea şi cu sufletul pierdute cine ştie pe unde. Asculta cum trosnesc în jurul ei beţele de răsărită, cum suflă adînc şi fierbinte cei doi bărbaţi furaţi de munca lor. Se temea ea, nu-i vorbă, cînd se luau bărbaţii la bătaie. şi totuşi, i-au plăcut totdeauna. I-a plăcut umbletul lor, vorba îndesată, răguşită puţin, o ademenea puterea, îndrăzneala, îndemînarea lor, şi putea sta ore întregi, ur-mărindu-i cum muncesc. Toţi anii războiului a tînjit după vorba lor, după umbletul lor. Acum războiul s-a sfîrşit, ei s-au întors, sînt aici, la doi paşi, iar Nuţa şade pe hat şi pr iveşte o coastă pustie de deal, pentru că se teme a întoarce capul. Se teme că ochilor iar o să le placă acel hoţ cu buze mari, vişinii, din pricina căruia a suferit atîta, iar ochii căprii sînt proşti de felul lor şi, dacă le-a plăcut ceva, in loc să-şi ascundă dragostea, o ţipă. în gura mare. Femeia şedea pe hat şi se gîndea că amu cel mai bun lucru ar fi dacă ar împietri ei, toţi trei, aşa cum sînt în clipa asta — ea şezînd pe hat, Mircea stînd în căruţă, iár Nică cu un snop ridicat sus. 'Să stea ei aşa împietriţi multe sute de ani, şi do abia atunci cînd toate vor fi potolite şi rînduite po lume, tocmai atunci să fie ei dezlegaţi de vrajă, să mîntuie do .încărcat răsărita şi să pornească, toţi trei, spre sal. — Ai surzii, bre, pe hatul cela ? Nula a trosâi it, şi-a scuipai în sin, s-a gîndit ca gala. amu începe. Mircea, pe semne, o tot striga demult, iar biata J’omoio nici n-avea putere să se ridice de pe hat, nici n-avea glas să răspundă. Mircea s-a uitat lung la dinşa, s-a gîndit ceva în mintea lui. — Auzi, măi femeie ? Mi se păruso că ai luai in coşul cela ceva de mîncare ? Nula a dat din cap că aşa este. — Atunci repede-te în vale la izvor, adă un ulcioraş cu apă, alege un locuşor potrivit, scoate ce ai acolo şi hai să ne stricăm măcar foamea. Credeam eă-i o nimica toată de încărcat, şi cînd colo — mamă, mamă ! Pentru toată viaţa Nuţa i-a rămas recunoscătoare că atunci cînd i-a fost să-i fie greu, el n-a repezit-o. S-a întors şi el mai altul decit s-a dus la război. Şi accsţ Mircea riou-venit a înţeles cît i-o fi fiind ei de greu, şi i-a tălmăcit ca unui copil mic ce are de făcut. Cu vorbe blînde şi socotite, Mircea a ridicat-o de pe hat, şi-a făcut-o soţie, şi o soţie mai credincioasă nici că văzuse Ciutura. După ce a adus un ulcior cu apă proaspătă, i-a găsit culcuş lîngă hat în aşa fel ca nu cumva să se lase pe-o parte şi să se verse apa dintr-însul. După care a ales un locuşor neted, fără bolovani, fără cioturi de răsărită, l-a mai netezit pe ici, pe colo cu piciorul. A adunat un braţ de mohor, l-a aşezat pe vatra pregătită, peste mohor a întins o basma. Mîncare în coş era puţină de tot — o jumătate de pîne, 29 cîteva hrinci de caş şi patru cepe. Nici măcar cuţit n-aveau. La început s-a gîndit să rupă tot bucăţele mici, dar, mai apoi, s-a răzgîndit. Ce să fărîme pînea, ce să se mai. fasolească — atîta-i cît este. A împărţit cinstit totul în trei — cîte-un călcîi de pîne, cîte-o hrincă de caş, cîte-o ceapă. A făcut trei grămăjoare, s-a aşezat alături, năucită de ruşinea acestei sărăcii.. O viaţă întreagă a tot muncit, a tot adunat la casă, şi cînd i-a fost dat să-i primească pe cei doi bărbaţi pe care, oricum ar fi, dar i-a aşteptat toţi anii războiului, s-a dovedit că nici nu are cu ce-i primi. De-ar fi ştiut, ar fi luat în căruţă tot ce avea mai bun în casă, dar n-a ştiut, şi acum stătea aşteptînd ceasul ruşinii sale. Cînd căruţa a fost gata încărcată, Mircea a fluierat de acolo de sus în semn de mare pagubă... — Ştii că mi-ai făcut-o ! Amu, cum cobor eu ? Nică, pe semne, nu văzuse masa pregătită şi i-a spus : — Ce să-ţi mai rupi pantalonii coborînd ! îţi arunc eu hăţurile şi — drum bun ! — No. că vezi tu cum vine povestea, mi-a rămas fu-meia colo jos. — Ei şi ? — N-o pot lăsa, că-i tinerică, frumuşică. Sare vreun iepure de-acolo din pădufe, mi-o sparie şi ce mă fac eu pe urmă ? Drept care Mircea s-a întors pe burtă, a lunecat la vale aşa, într-un noroc, a prins cu piciorul o spinare de cal, încă o săritură şi iată-1 jos. — Hai să gustam ceva. Mari bunătăţi nu qred să fie. dar, de. ni-i crede. — Vă mulţumesc frumos, numai că eu, vezi... — Hai, ni-i mulţumi pe urmă. La început părea că Nică a primit poftirea. A pornit supus în urma lui Mircea, dar pe urmă s-o fi răzgîndit. A întors-o înapoi, unde îşi lăsase, pe hat, îmbrăcămintea. Şi-a aruncat pe umeri tunica, şi-a pus chipiul, a băgat prin buzunare averea şi, făcîndu-le pe toate acestea, tot 30 frămînta ceva în mintea lui. Răsărita era gata încărcată, ţărănia lor a sfîrşit, fiecare s-a întors la regimentul său, şi obrajii unuia purtau iar lumina biruinţei, pe cînd fruntea grea a celuilalt trăda înfrîngerea. De aici încolo drumurile lor se despărţeau — unul avea a se întoarce in sat, altul avea să ia drumul pădurilor. Unul putea face ce vrea, putea merge unde vroia, pe cînd celălalt trebuia veşnic să fie fugar, cu ochii în patru. Nică a hotărît să se întoarcă în pădure. Îmbrăcîndu-se, şi-a ales un drum bun, de-a dreptul, din locul de unde sta, dar mai zăbovea, pentru că nu ştia cum să facă — nu-şi luase rămas bun de la cei doi. Şi în clipa ceea de şovăială Nuţa, pentru întîia oară, şi-a ridicat privirea. L-a privit lung, de departe. Era atît de palidă şi istovită prima ei dragoste, încît abia de-o mai cunoştea. — Vină, Nică, chiar te rugăm. Glasul cela sunător şi frumos, nesfîrşitul glas de fată mare, după ce l-a făcut de atîtea ori să i se topească inima de bucurie, a venit de i-a mai topit-o o dată. S-a întors, a venit, s-a aşezat. Este totuşi o taină la mijloc, un semn al sfinţeniei dăinuie peste cina din cîmpul lor, atunci cînd oamenii trudiţi se aşază de-a dreptul pe pămînt.... Erau trei în jurul unei basmale, iar pe basma — pîne. caş şi ceapă. Soarele mai că asfinţise — abia se zărea o coastă rumenită de cer printre dealuri. Mîncau încet, furaţi de gînduri, tustrei. Şi pînea grea de secară, şi caşul alb ca zăpada, şi cepele vinete, vîrtoase în învelişul lor, — toate erau roada acelui pămînt, acelei ţărîne pe care şedeau. O fi ştiut el, bătrînul şi înţeleptul pămînt, că pe oriunde i-ar fi purtat războiul, oricare ar fi soarta lor, odată şi odată se vor întoarce ei, osteniţi şi înfometaţi. A avut dreptate pămîntul, s~au întors osteniţi şi înfometaţi. Şi el îi primea cu bunurile sale, îi împărtăşea cu mana sa, le-gîndu-i încă o dată de această cîmpie. Nică mînca încet, grijuliu, cu evlavie, pentru că pînea din care muşca el nu era o simplă bucată de pîne. Era, 31 mai întîi, pîne din Ciutura, din satul său de baştină. Era pîne semănată şi crescută pe dealurile pe care le colindase în anii copilăriei. Apoi era o pîne frămîntată şi coaptă de acea femeie pentru care a lăsat el cînd va liceul, şi apoi cine ştie cum ar mai fi fost, de-ar fi fost să fie altfel... Amintirile îl tăiau ca nişte ferăstraie şi, stînd aşa şi mîncînd, Nică s-a gîndit deodată că, dacă mănîncă pînea toată, nu va mai avea putere să se întoarcă înapoi în pădure. Iar de întors trebuia să se întoarcă cu orice preţ, pentru ca de acolo să treacă în România, să-şi caute nevasta i copilul. Pe de altă parte, nici cu ei în sat nu se putea întoarce. în Ciutura îl aşteptau santinela, lagărul, tribuna-lui. Aşa s-a făcut că de la o vreme mîncarea a început a nu-i mai prii. Nică muşca tot mai rar, tot mai puţin şi, în cele din urmă, a pus pe basma bucăţica de pîne şi caşul ce-i. mai rămăsese. Nu-i prea era foame nici lui Mircea. A lăsat şi el bucata din mină, cît despre Nuţa, ea mai că nu se atinsese de partea ei. Au băut, rînd pe rînd, apă din ulcior, apoi Mircea a scos din buzunar un .săculeţ de mahorcă, şi cei doi ostaşi au sucit cîte-o ţigară. Fumau tăcuţi, căci, în fond, ce aveau să-şi spună ei unul altuia ? Pămîntul — atîta aveau ei comun/ încolo erau departe unul de altul. Ţările pentru care au depus ei jurămînt au fost mulţi ani faţă în faţă, In acea mare bătălie. Unităţile cu care au intrat în lupiă au tras una împotriva alteia, şi era o minune că, după atîta fierbere, după atiţia ani, nu s-au omorît unul pe altul. începea a se lăsa amurgul şi Nică s-a ridicat. — Vă mulţumesc frumos. La revedere şi\ încolo, să ne auzim numai de bine. — Mai stai, ce te-o prins graba ? — M-a prins, pentru că Ciutura îi aici aproape, iar eu pînă la Prut mai am. — Unde-i amu treeâtoarea ? La Ungheni ? *— Treeâtoarea mea cine ştie pe unde-o fi... 32 ™- Oricum, o noapte de drum. — Intr-o noapte nu răzbat — am bătături la picioare. — Atunci în două nopţi. Nică a stins ţigara, făcînd să scapete pe ascuns mucuj rămas în buzunar, dar Mircea i-a prins mişcarea. A scos punga cu mahorcă, şi-a lăsat pentru o ţigară, să aibă ce fuma în drum spre casă, iar restul i l-a dat lui Nică cu tot cu pungă. Pe Nuţa, cum stătea ea aşa şi urmărea înţelegerea asta frăţească între cei doi ostaşi, au răzbit-o deodată dragostea şi mila. I-a venit să ia şi ea cumva parte la această facere de bine, dar n-avea cum, n-avea ‘prin ce,, şi atunci a adunat rămăşiţele de la cina lor, a legat totul frumuşel în basma şi i-a întins legătura. : •— Să n-o iei în nume de rău, Nică, da la drum, ştii, pînă ajungi, poate să-ţi prindă bine. Că, Doamne, de ştiam, eu de una ca asta... > Nică stătea oarecum încurcat. — Vâ mulţumesc, dar, cum se poate... Nici n-am cum, nici n-am în ce... — Ia aşa, cu tot cu legătură, ;— Să nu fie prea mult. Şi tutun, şi pîne, acum ş-o basma... — Lasă, ne-om mai vedea noi cumva şi atunci ai sa ne întorci basmaua, Nică nu şi-a luat rămas bun de la dînşii. S-a întors şi a plecat simplu, cum pleacă omul cînd se duce pe-un ceas-două, pentru ca pe urmă să se întoarcă. Cu vestonul pe umeri, cu legăturica în mînă, el se tot ducea încet şi legănat spre pădure, O jumătate din locul pe unde trecea cobora la vale, cealaltă jumătate urca spre pădure, dar şi cobonnd, şi urcînd, el se făcea tot mai mic, tot mai mic. Mircea şi Nuţa stăteau locului, oarecum petrecîndu-I, aşteptau să se întoarcă, să le facă cu mîna, dar el nu se 33 3 — Povara buniitîiţri noastre, voi. II mai întorcea, şi atunci Mircea s-a gîndit că ei nu -fac bine stînd aşa şi aşteptînd să ii se mai facă şi cu mîna. Soarta lor era prea felurită. Ei doi urmau să se întoarcă în aceeaşi sară la' casa lor, la vatra lor, iar acela mai avea încă multe drumuri şi apoi cine ştie ce-1 pîndea pe drumurile celea — poate lagăre, poate un glonte, poate o lume rece şi străină. Mircea a aşezat şliurilc pe cai, mîngîindu-i în aceeaşi vreme, căci aveau de dus o căruţă grea, cum rar se. întîm-plă. a scos răsărita la drum, după care a lăsat caii să se odihnească, pentru că se umpluseră de suflet. Telegarii însă, simţind că drumul o să ducă spre casă, au pornit singuri căruţa din loc, şi Mircea, ştiind bine că cel mai greu lucru e să mişti din loc o asemenea biserică, i-a lăsat în voie, păşind şi el pe lingă dinşii cu biciuşca în mînă. Nuţa venea în urma căruţei adunînd în pestelcă pălăriile ce cădeau în drum. Nică totuşi s-a întors cu faţa spre dînşii. Ajuns la marginea pădurii, s-a oprit, s-a întors spre ei şi a stat multă vreme, urmărind cum se pierde prin cîmp, legănîndu-se, o căruţă încărcată cu răsărită. Stătea nemişcat — părea că nici nu suflă — şi tot căta lung în zare. S-o fi gîndit, pe semne, că femeia ce păşea în urma căruţei a fost cîndva prima lui dragoste, o dragoste în care el a dat cu piciorul, dar care I-a ţinut minte şi a venit acum să-l ierte... Poate şi-l amintea pe Mircea — băictanul cu care se juca sara de-a poarca, ori flăcăuan necioplit cum era el pînă la război, şi se întreba cum s-a putut ca. după patru ani, acelaşi flăcăuaş să se întoarcă om în toată firea, cumpănit, aşezat, înţelept. Vremea trece, amurgul se lasă cenuşiu peste dealuri, iar Nică tot stă şi'stă nemişcat sub poala ceea de pădure. Poate privea cele două-trei căsuţe răsărite de după o coastă de deal şi se gîndea că acolo e Ciutura, satul lui de baştină, satul copilăriei lui. Poate se gîndea că răsărita ceea 34 va fi ultima lui.muncă aici pe dealul mic. Poate îi plăcea Cîmpia Sorocii la un apus de soare, cu o căruţă ce se topeşte în depărtare, dar poate că plîngea, cum plîng, de obicei, oştenii — cu pieptul potcoavă, cu fruntea sus, cu gîndul la datorie, şi numai sufletul plînge, strivit de roata propriului destin. * Iar dorul, vai, dorul, cela vechi al nostru, el tot sapă şi sapă. Sapă zi şi noapte, apasă peste inimile ce bat, peste inimile ce nu mai bat. Macină, chinuie, adună şi pustieşte clorul cela vechi al nostru, şi tot aşa a ţînut-o, pînă ce în-tr-o noapte Urzic de toamnă din străfundul pădurii a ieşit mîndri'a cîmpiei de altădată, namila ceea roşcată cu apucături sălbatice şi cu suflet mare de om. Trecut-au ani şi ani, trecut-au veacuri... Acum, de, nici o putere în muşchi, nici foc in suflet, dar dorul o tot poartă, şi iat-o coborînd spre satul, spre casa, spre omul cela care, mă rog... O fi simţii de departe înfrigurarea ce domnea peste satul de la încheietura celor două dealuri, căci la marginea Ciuturii s-a oprit. Steaua javrelor i-o fi zis să nu intre, dar, odată ajunsă, nici că putea pleca fără nimica. Şi a tot ocolit şi ocolit Ciutura, pînă ce a descoperit, pe o margine de drum, lîngă o pălărie de răsărită, urmele acelei case, urmele acelei lumi care au tot încălzit-o ani şi ani în singurătatea pădurilor. Urma intra în sat, dar aceeaşi urmă o fi venit ea de pe undeva. După o clipă de şovăială Molda a prins a depăna urma nu încotro se duce, ci de unde vine. Culegea la fuguţa urmele lăsate de paşii Nuţei, fericită fiind cum nu se mai poate, dar iată că urmele femeii părăsesc marginea de drum şi intră într-un cîmp de răsărită secerată. Printre 35 cioturi de răsărită şi bolovani urma se putea găsi mult mai greu, pe alocuri pierzîndu-se cu totul, dar — pe unde urme de paşi, pe unde urme de copite... Molda a tot venit şi venit pînă la bătătura ceea aşternută cu mohor, unde cinaseră cei trei..." Aici de acum mirosea a casă. a pîne coaptă, a brînză, a glume blînde, cărăbuşene... Flămîndă cum era, Molda a prins a scotoci prin ţărînă, poate-poate vreo fărîmătura ceva, dar şoarecii din ajunul secetei umpluseră cîmpiay şi pînă să vină Molda, culeseseră tot ce mai putea fi. Mă rog, şi-o fi zis mîndria cîmpiei, ne mai alegem cu o foame, puţine le-am tot îndurat în lungul vieţii Iată însă că nu poate pleca din cîmpul cela, nu ’se poate despărţi de palma ceea de pămînt şi, pentru a o simţi mai bine, pentru a o avea şi mai aproape, s-a .încolăcit pe mohorul adunat de mîna stăpînei săi1, făcyv-du-se una cu pămîntul,. cu noaptea, cu cerul... Cu ochii închişi, cu suflarea potolită, Molda pârea că picură, dar uneori prin picuratul cela o fura o groază de vis, că se cutremura cu mohor cu tot. Stă o vreme mahmură; cu blana zburlită, căutînd să vadă ce-a fost vis, ce nu a fost. Foşnetul codrului din depărtare, tihna pămîntului o legănă încetul cu încetul, şi iar aţipeşte» şi iară, în toropeala ceea dulce, i se năzare glasul semeţ, puţin răguşit al stăpînului : — ... o-o-olda-a-a... Acel strigăt era în stare s-o scoale din morţi, şi cum i se năzărea c-o cheamă, se cutremura, ridica brusc capul, îl arunca pe spate, aşa cum făcea ea atunci cînd îi venea să urle, şi stătea cu botul aţintit în adîncul cerurilor lung-prelung, dar nici un sunet nu mai urca prin gîtleju) ei mort. Greul cel mare trecuse, greul cel mare abia venea,, Capitolul XI ÎNĂLŢAREA ŞI PRĂBUŞIREA CALELOR Treeut-au patruzeci şi şase, patruzeci şi şapte. Cîm~ ; pia Sorocii, stearpă şi-n vîrf de deal, şi-n fund de vale, ! cu plete de colb, fumegînd dintr-o zare în alta, se zbătea ; cu sufletul la gură, şi nici un fir de frunză verde în tot • lungul, în tot largul ei. Bătălia cea mare luase sfîrşit, şi .fusese o bătălie grea, căci pămînturile nu se lasă ele pustiite cu una, cu două. Pămînturile ştiu să tacă, ştiu să rabde, ştiu să zacă, şi de-abia atunci cînd pustiirea co-. boarâ.pînă în adîncuri, încep a se pleca. Pămînturile mor greu. Mor bulgăre cu bulgăre, să-mînţă cu sămînţă, mor deal după deal, vale după vale, dar totuşi mor, şi Cîmpia Sorocii, după două veri fierbinţi, rămasă fără umbră de nor, fără strop de ploaie, în cele din urmă, a prins a se stinge. Murea încet, destoinic, dar murea, şi numai roua ce se lăsa în zori peste văile spuzite de arsură îi amîna sfîrşitul de azi pe mîine. Blestemul secetei a fost mare şi greu. Au secat apele, au ars imaşurile, s-au posomorit pădurile desfrunzite,. Pămînturile oamenilor zăceau aşa cum le-a prins seceta — nesemănate, neprăşite, nerodite, iar bucăţica de pămînt care n-a vrut cu nici un preţ să-şi primească soarta a căzut şi ea pînă la urmă, şi puţinul care a fost din răsputeri semănat, ori prăşit, ori pornit a creşte, a ars şi el. Satele clmpiei, dosite pe după deluşoare, împărtăşeau cinstit soarta pămînturilor din împrejurimi. Nu mai fumegă acoperişurile, nu mai luminează în amurg ferestrele. Nici cînii nu mai bat, nici cucoşii nu mai cîntă, iar casele oamenilor, îmbătrînite cu încă o mare durere, pi-cură în pragul unui somn de veci. Totuşi- vina cea oropsită şi îndărătnică de ţăran se mai zbatea, ascuns, pe undeva. In zori de zi. scîrţîia ici- colo cîte-o uşă şi cei puţini, scăpaţi ca prin minune, ieşeau de prin case, se aşezau osteniţi pe prispe şi se încălzeau la soare. Şedeau tăcuţi, fiecare pe prispa lui, şi urmăreau zile* întregi cerul sterp, pîrjolit şi el de atîta căldură. Umflaţi de foame şi sluţiţi, încît abia se mai cunoşteau ei înde ei, oamenii şedeau cuminţi şi nici un gînd, nici o umbră de durere nu mai flutura pe frunţile lor necăjite. Nu mai aveau putere. TNiici pentru a se bucura, nici pentru a se amărî nu mai aveau putere, dar şedeau şi urmăreau cerul, pentru că erau plugari şi aşa apucaseră ei din bătrîni — cînd vin vremuri grele, te aşezi po prispă şi ridici privirea către cer. Zadarnice însă erau acum toate — arşiţa mai ţinea încă, şi cerul, chiar do căpăta sămintă de nor, aduna nişte nouraşi mici, uşurei ca pleava, şi vîntul făcea a se juca cu dînşii — ba îi adună grămadă, ba îi ascunde pe după zări. Oamenii totuşi şedeau pe prispe şi urmăreau cerul. Bănuiau, pe semne, că greul cel mare e pe ducă, şi acum ar fi să se schimbe ceva. Bine ar fi fost să ploaie oleacă... Atîta amar de lume, atîta amar de vreme s-a tot rugat pentru o bură de ploaie, încît amu nici nu-i mai venea a crede că s-ar putea întîmpla o asemenea mare minune, dar alta nu-i rămînea şi ea aştepta tăcută, răbdătoare, neputincioasă ca un copil. • Darnic cu coi mici, norocul, în cele din urmă, şi-a adus aminte de dînşii. Intr-un amurg au început a roti stoluri de cioare peste cîmpie. Zburau pe jos, cîrîiau supărate, iar în urma lor vîntul a şi prins a aduna puzderie de nouraşi. I-a tot aşezat straturi, i-a pus la dospit, apoi peste noapte a căzut prima ploiţă de după secetă. A fost o ploiţă scurtă, a trecut de-a lungul Nistrului abia muşcînd o margine de cîmpie şi, cum a întors-o spre Bălţi, s-a şi potolit, dar pănnntul, răcorit, a început a răspîndi miroznă grea de ploaie nouă, şi abia după aceea au pornit ploile adevărate. 38 Acum ele treceau des prin cîmpie. Se repezeau într-un mize de noapte, colindau largul pămînturilor şi fugeau în zori, grăbite?, lăsînd pămîntul tot atît de însetat cum îl găsiseră, iar ţăranii, cînd se sculau, se căzneau să ghicească — a plouat noaptea trecută sau li s-o fi năzărit' lor prin somn ? Alteori ploile se repezeau ziua pe la o amiază, spre bucuria prăşitorilor ce ameţiseră a tot da cu sapa prin bulgări. Bucuroşi, ei se întorceau spre sate, uzi leoarcă, veneau veseli şi se tot rugau să ploaie, să toarne bine, şi ploaia îi asculta, şi turna din belşug pînă la asfinţitul soarelui — în amurg se frămînta o vreme, ba se potoleşte, ba nu prea, iar odată cu întunericul începea din nou a răpăi prin băltoacele de la răscruci. Se mai repezeau, în mu z de vară, ploi cu furtuna. Veneau în puterea nopţii, vuind de departe, fulgere albe iarîmitau întunericul în fel şi chip, tunetul răscolea văile, gonind ploaia din urmă, iar în zori, cînd se trecea urgia, pe cer rămîneau nouri înalţi şi grei ca nişte munţi. Stăteau munţii ceia nemişcaţi cu săptămânile, iar dacă pe la o amiază scăpata soarele după crestele lor, scăpătat rămînea pentru toată ziua. Pămînturile cîmpiei începeau să-şi revină. Ploile au răzmuiat crăpăturile ce spintecaseră ca nişte şopîrle drumurile, imaşurile, semănăturile. Apoi iar a mai plouat şi crăpăturile umede, măcinîndu-se, au pornit să se umple. Peste văile arse pînă în adîncuri se aşterneau ploile rînd pe rîncl, şi chiar de arsese iarba cu tot cu floare, cu sămînţă, cu rădăcină cu tot, după multe şi bogate ploi a prins să răsară ici-colo cîte-un firicel de iarbă. Se pleca spre un frate de-al lui, răsărit mult prea departe pentru a-i fi neam, dar ploile tot veneau şi încă peste o vară imaşurile au început a se încinge cu verdeaţă. Mai greu prindeau viaţă pămînturile roditoare. Seceta a ars tot ce poate prii omului, buruiana însă ştie a-şi păzi sámínta şi după prima ploiţă tot ce creşte nese-mănat. a acoperit ţarina palmă cu_palmă, încît nici să-ţi cunoşti hectarul, nici să te apropii de el. ,,Amu, îşi ziceau ţăranii în mintea lor, bun lucru ar mai fi să vii cu plugul peste buruiana asta, cît n-a dat ea încă în floare. O răstorni, arunci peste brazde un pumn, doi de grăunte, o fugă de borotmă peste ele şi proslăvit fie numele Celui de sus !“ Proslăvit, însă, numele Celui de sus nu avea de unde ii, pentru că nici Iu pluguri, nici tu cai, nici tu sămînţă. Plugurile zăceau pe după case ruginite, stricate, iar singurul om ce şlie a le doftori — fierarul satului — murise de foame. Cele cîte va gloabe, rămase mai mult prin răbdarea lor de vilă, aşteptau prin grajduri sa vină oamenii să le ridice eu frînghiile, cît despre sámíntá — oamenii aproape că şi uitaseră cum arată ea, sămînţă ceea. O cunoşteau la faţă numai cei care mai păstrau un pic de putere şi se duceau din cînd în cînd pe la gara. Acolo, la Părnînteni, era pîne destulă, mai ales păpuşoi erau. Hăt la marginea gării se înălţau grămezi nalte cît stî-lpul de telegraf şi lungi cît ar fi ţinut un loc de casă Stăteau păpuşoii ceia turnaţi jos, pe pămîntul gol, şi erau acolo de toată mina — ciocălăi lungi şi subţiri, ciocălăi albi, galbeni, tărcăţei, feluriţi, cum felurite sînt braţele 'ce i-au crescut. Aduşi in pragul foametei şi descărcaţi aici, au devenit averea statului. După ce au stat descoperiţi o iarnă întreagă, s-au aprins înăuntrul lor şi acum movilele celea suflau fierbinţeală. Orişicum, pentru semănat păpuşoii nu mai erau buni. Pămmturile însă aşteptau şi iată că înlr-o primăvară, cînd se trecuse vremea semănatului, sovietele săteşti au început a da sămînţă la oameni. Dădeau un fel de păpuşoi cu grăuntele măşcat cît dintele de cal, şi chiar aşa li se zicea păpuşoilor celora : konskii zilb. Erau aduşi cu trenurile hăt de departe, au venit în sat gata 40 dezghiocaţi, stropiţi cu nişte chimicale. Se spunea că au fost stropiţi de către agronomi ca să ţină la secetă, dar, totodată, li se dădea oamenilor de grijă să nu cumva să se atingă de sămînţă primită. Prafurile celea, se spunea, sínt un fel de otravă şi vor muri cu toţii ca muştele. Trecuţi prin cei doi ani de foamete, oamenii nu se mai temeau de nimic. Cum ajungeau acasă cu sămînţă primită, o şi împărţeau în două. O bună jumătate o spălau, o uscau la soare, o duceau la rîşniţă, înjghebau o fiertură şi abia pe urmă porneau cu cealaltă jumălate la deal. Veneau încet — mai mult sa se odihnească decit să meargă, şi abia pe la amiază ajungeau pe la hectarele lor. Sădeau păpuşoii ea pe cartofi - în cuiburi, cu sapa. Fac un cuib, scapă o sămînţă, o acoperă, alături mai fac un cuib. Ameţeau de căldură, de foame, de osteneală şi rîndurile făcute de ei ba urcau ameţite la deal, ba coborau la vale, dar oamenii nu lăsau sapa din mina, căci roada acelor boabe era singura lor nădejde. Se ţineau morţiş de di'nsa şi munceau. Aruncau sămînţă într-un noroc, căci pămîntul era * nearat, neboronit, dar veneau ploi peste ploi şi păpuşoiul răsărea, se sălta din umbra buruienilor. Satele clmpiei, acele văi pline mai nu demult eu case albe, cu drumuri vechi, cu finiîni şi grădini, acum, sleite de puteri, picurau la soare. Furtuna pustiirii a trecut peste ele şi casele au ajuns de plînsul lumii — nici tu garduri, nici tu portiţe, nici tu gospodari, nici tu gospodine. O linişte adîncă şi grea dospeşte cu săptămânile peste sate. Şi oameni au rămas puţini, iar cei care au rămas umblă abătuţi, veştejiţi, săraci la suflet. Mulţi dintre ei păreau întorşi de pe lumea cealaltă, dar nu se bucurau deloc şi nici că ar fi vrut să schimbe ceea ce apucaseră să vadă pe cealaltă lume cu ceea ce vedeau aici. Şi ei umblau cu gîndurile cine ştie pe unde. Creştea loboda pe prispe, se cojeau pereţii caselor. Oamenilor nu le păsa. îmbrăcaţi în haine de strînsură, cumpărate la talcioc, botezaţi de cîrmuire distrofici şi împărţiţi în cinci grupe, ei umblau pe uliţele satului, căutînd să nu se întîlncască unul cu altul, fiindu-le ruşine de jalea la care au ajuns. Treceau pe uliţe oameni palizi, cu ochii fugiţi adine în fundul capului, cu glasurile stinse, si numai meri-şorul gîtului ba urcă, ba coboară, încît pare că bietul om se tot străduieşte să înghită ceva şi nu poate. Treceau invalizi cu medalii nou-nouţe ,,Za vzeatie Berlina* treceau soldaţi căzuţi prizonieri cu armata lui Antoncscu şi acum scăpaţi de prin lagăre, treceau, femei care* habar n-aveau cum se face cînd stai „drepţi", treceau copii ce nu ştiau cum se ocheşte cu arma. Umblau cu toţii fără nici o treabă dintr-un capăt al satului în altul, umblau abia tîrîind picioarele umflate în urma lor, umblau insă. căci umbra bătrinoi cu coasa îi mai pînclea pe la colţuri, şi pentru a scăpa trebuiau să-şi schimbe întruna locul, să se mişte, să se tot ducă undeva ori să se întoarcă de pe undeva, iar încotro şi Unde — nici că să le pese. Pe la o amiază, distroficii din primele două grupe se adunau în ograda sovietului sătesc, unde se organizase, spre siîrşitul foametei, o cantină de stat. Dădeau numai supă de fasole, cîte două polonice de om. Vrînd-ne-vrînd, distroficii veneau la butoiul nalt, plin cu untură de peşte şi pus în mijlocul ogrăzii sovietului sătesc, să fie la îndemînă tuturora. Era greţoasă şi putea nemaipomenit untura ceea, dar felcerul stătea alături cu lista şi făcea- semne în dreptul fiecăruia : cine gustă untură — primeşte supă ; cine nu — nu primeşte. Şi oamenii se lăsau împărtăşiţi cu cite-o. lingură-două, apoi se înşirau coadă la ferestruica prin care răzbătea miroznă de fasole fiartă. Cînd supa părea gata, ferestruica se deschidea, 1 Pentru cucerirea Berlinului. Aici, denumirea unei decoraţii. 42 capii de familie întindeau ulcelele luate de acasă, numărau împreună cu bucătarul polonicele. Cu supa gata primită, stingheriţi de propria lor lăcomie, oamenii se aşezau jos, în ograda sovietului sătesc. Duceau usna ulcelei, la gură, cu gîndul să guste numai ceva-ceva, dar cum dădeau de fiertură, nu se mai puteau opri. După care, ruşinaţi că nici de data asta n-a putut duce copiilor partea ce li se cuvenea, se ridicau şi porneau spre casă cu capul plecat, cu ochii în pămînt. După care, peste sate au început a se abate şi zile mai senine. La început veneau cîto trei în fiece lună. De trei ori pe lună se adunau satele în jurul magazinelor şi primeau sudă 1 — cîte două-trei kilograme de făină de soia pentru om. Pe urmă a început să ploaie, şi pădurile, livezile, grădinile, cu ce-au avut, cu ce n-au avut, au alergat în calea oamenilor. Potoleau un rînd de pofte şi trezeau altele. Cîte-un fir, cîte-un bob. cîte-o muşcătură — pînă a venit vremea păpuşoilor, iar moldoveanul, cum ajunge la păpuşoi, îşi face cruce c-a scăpat. Şi chiar scăpase. Mai întîi păpuşoi fierţi, apoi păpuşoi copţi, iar pe la mijlocul toamnei au prins glas rîşniţele, şi odată cu aprinsul luminilor, gospodinele, cum se obişnuia de cînd lumea, răsturnau pe măsuţa- joasă o mămăliguţă fierbinte. Se adunau toţi ai casei în jurul ei şi o mîngîiau cu privirile, îi sugeau cu vîrful nasului boarea, apoi cinau şi ‘se culcau grăbiţi, să nu li se facă iarăşi foame. Somnul însă le era tulbure. Visau mereu turte verzui de lobodă — „plăcin-tel.e“ ce-au dus la groapă sate întregi. Îngroziţi de gustul lor sec şi lînced, oamenii se trezeau, bîjbîiau prin cotruţă de n-a mai rămas vreo fărîmătură ca să-şi împrospăteze gustul pînii adevărate, dar de la cină n-o rămas nimic şi, deci, hai iar la culcare. 1 împrumut, credit. Ploua însă, ploua întruna, iar cînd rătăcea cîte-o dimineaţă senină între două ploi, apa iazurilor începea â ;se desface în cercuri şi cei cc se născuseră a fi pescari se jurau că au văzut cum a lucit la soare pentru o clipă coada ceea de peşte. Pămînturile abureau a roadă şi toi; înverzeau, tot dădeau în floare. Cîmpia, dintr-mn capăt în altul, era numai foşnet, numai spumă verde, şi puţinele vaci scoase din foame cu ocoloţi1 rupţi de pe acoperişul casei acum se întorceau serile sătule, cu ugerul plin. Copacii de prin livezi, scăpaţi de topoarele sălbăticite de foame şi frig, acum îşi rumeneau poamele la soare. Prin păduri se coceau fragile, alunul îşi scutura floarea, iar de sus ploua, ploua întruna, şi. aceste ploi erau singurele în stare să mîngîie, să ogoiască sufletele zbuciumate ale ţăranilor. Cam peste un an în ogrăzile oamenilor a început a înverzi sirjoaca 2. Era puţină — să tot stai să-i numeri spicele, dar avea pămînt bun la rădăcină, avea ploi la vreme şi a crescut cu spicul plin, cu bobul greu, iar -în vara următoare, de acum, jumătate din ogrăzile oamenilor erau cu grîu şi secară. Anul s-a nimerit a fi bun şi pînea de abia secerată a fost îmblătită şi semănată în cîmp, la largul ei. A răsărit un grîu de toată frumuseţea şi :acesta a fost marele noroc al oamenilor, pentru că grîul în cîmpie nu este numai pînea cea de toate zilele. Odată cu giîul se întorceau prin sate şi firea neamului, şi credinţa, şi obiceiurile lui. De la colacii mari -şi rumeni, ce vin să mulţumească colindătorilor ori să-i pomenească pe cei răposaţi, şi pînă la mici hulubaşi, pe care gospodinele îi coc in pripă la pata focului, pentru ca să ştie 'odraslele cită dragoste li se poartă, — toate felurile acestea de viată, dospite eu mii de ani în urmă, aveau sa so întoarcă odată cu grîul. ‘ Lujeri uscaţi (ic p!a.nlt\ uíírmji. Grîu ;ííth>U':c:-;í. cu set.nrá. 44 Abia acum greul cel mare părea să fi trecut. Ţăranii au întors pămîntului rostul lui de altădată şi împreună cu ieşirea semănătorilor în cîmp a început şi viaţa oamenilor a se întoarce în albiile sale. Foametea luase sfîr-şit. Care a murit — fie-i ţărîna uşoară ; cine-a scăpat —* norocul lui'... Aşa e viaţa. Şi oamenii, încetul cu încetul, îşi reveneau. Se înseninau frunţile, se întorceau cine ştie de pe unde vorbele jucăuşe. La început glumele ve neau palide, slăbite şi ele, dar pe urmă s-au tot înfiripat* pînă a răzbit un drăcuşor de şaisprezece ani şi acela, în-tr-o sară, a umplut valea satului eu clinchet curat de clopoţel. După glume au venii supărările, căci nu fiecare ştie saga. şi iată un voinic de două şchioape, supărat foc, s-a repezit cu pumnii la marele său duşman — un vecin de sama lui. După supărări au venit împăcările şi iată ca prin sat a pornit zvon cum că un suflet singurel şi înstrăinat mai-mai e gata să-şi lege viata cu un all suflet, tot atU de singurel, tot atît de înstrăinat. * Vremurile de mare prăpăd trecuseră, dar prin anUl cincizeci, de acum, după ce se înfiinţaseră colhozurile, după ce tractoarele aú desfundat pămînturile împără-ginite şi se lega roadă ca îri anii cei buni, deodată, oarecum pe neaşteptate, au început din/nou să apară prin sate şervete albe de in, prinse în streaşina casei deasupra pragului. Iar a început să moară lumea. Mureau dintre cei secătuiţi peste măsură, istoviţi, aşa încît hrana nu-i mai putea reface. Erau oameni osîndiţi, şi ei bănuiau, pe semne, ce-i aşteaptă. Umblau posomoriţi, tăcuţi, departe de cele ce se petreceau în jurul lor. Veneau încet, unul cîte unul, şi li se schimbau acum, înainte' de moarte — şi vorba, şi mersul, şi cată tura. 45 Mai ales mureau femeile. Atunci, în. anii grei, fiind veşnic gonite de grija casei, íüpínd de la gură ca să-şi scape copiii de foamete, ele, înfierbîntate, se ţineau mai bine ca bărbaţii. Acum însă au început să cadă. Se îmbolnăveau dintr-o nimica toată, nici nu dovedeau să se vaiete, nici să-şi ia iertăciune, şi mureau, şi erau duse la marginea satului şi înmormîntate intr-o arătură, căci pe vremea foametei ţintirimurile ieşiseră cu mult peste hotarele lor. Astfel se şi rînduiau toate : ba mai vine o ploaie, ba se mai iscă un zvon, ba mai moare un suflet, şi iată că a venit sorocul, i-a sosit ceasul şi Tincuţe'i lui Onache Cărăbuş. Femeie harnică şi binevoitoare, ea se despărţea de viata satului cu aceiaşi paşi uşori, nesimţiţi, ce o purtau atîţia ani în zorii zilei. Se ducea în aceleaşi hăinuţe vechi şi ponosite pe care nici ochiul să le culeagă, nici sufletul să Ie ţină minte. Se ducea micuţă şi tăcută, cu supuşenia unui copil trimis pentru prima oară cu poruncă, iar el tot vine şi nici să-i treacă prin cap că ar putea şi zăbovi pe undeva. Ciutura, zăpăcită de toate prin cîte i-a fost dat să trcacă, o petrecea ostenită şi oarecum nedumerită. Mai ales nedumerită era, căci atunci, în ziua ceea de primăvară, cînd Tincuţa, urcată pe-o scărişoară să ungă sub streşinile casei, a leşinat, Ciutura n-a găsit nimic mai cu cale decit să se mire : da de ce o fi căzut Cărăbuşoaia, că doar nu suise la cer ! Pe urmă, Nuţa a început a alerga de cîte zece ori pe zi la părinţi şi se întorcea cu ..ochii plînşi, Ciutura a rămas, de asemenea nedumerită : stai, soro, una e să leşini şi alta e să mori ! Cam la o săptămînă Tincuţa şi-a revenit şi, robace din fire, a ieşit în grădină să plivească nişte straturi, în urma cărei plivituri satul iar s-a mirat : dacă e sănătoasă baba, ce-o mai face pe nebuna ?! Apoi, într-o mier-cure după-amiază cînd clopotele satului au prins a răspîndi peste dealuri trista veste că încă o ţărancă s-a stins din 46 viaţă şi acum mimai Dumnezeu îi este judecător, Ciutura cu adevărat a fost uimită : ce naiba, îşi bate joc de sat Tincuţa ceea a lui Onache ?! 9 Înmormîntarea se pregătea cu aceeaşi grabă şi înfrigurare cum se pun ele la cale de cînd e lumea. Parcă au fost pînă mai nu demult de toate cîte puţin, dar cînd s-au pomenit cu mortul pe laiţă — nici bani în buzunar, nici făină în sac, nici pînză pentru punţi, nici băsmăluţe pentru prapore. Mircea alerga ca o furnică — ba la moară, ba se repede la iarmaroc, ba colindă satele vecine, căulînd preot. Părintele din Salcia avea trei morii la rînd şi putea să vină abia duminică după-amiază şi în felul ista satul nu ştia nici cînd, nici cine o s-o îngroape. După multe săplămîni ploioase, se aşezase vreme frumoasă şi tocmai vremea ceea frumoasă a şi fost marele nenoroc al răposatei. Buruiana înăbuşea semănăturile, oamenii pîndeau fiecare începui de vreme bună ca să iasă la prăşit, şi în vinerea cînd sicriul vopsit cu sineală a fost dus la groapă, de abia s-au adunat vreo zece babe în urma lui. La praznic au venii numai jumătate din ele, căci erau secătuite babele, nu puteau umbla mult. Scaune slobode în jmul mesei au îoti şi la praznicul de trei şi la cel de nouă zile, căci, ziceau ciuturencele, trebuie chiar ca să n-ai pic de obraz, pentru ca, după ce n-ai fost Iá înmormîntare, să vii tot o fugă la praznic. Şi au trecut zile, zile mul le. Tincuţa se tot ducea din viata ciutui enilor şi se stingea in inima satului chipul ei ostenit, ce zîmbea cu dragoste şi înţelegere pentru fiecare. A fost un om. aerm nu mai este. Zidit din acelaşi lut galben ca şi semenii săi, a trăit o viaţă, şi-a băut paharul sorţii, după care a coborît iar în împărăţia lutului, şi locul ce l-a avut sub acest soare s-a lăsat uşor supt de umbre şi lumini, de parcă toţi anii cît a trăit omul însăşi firea stătea la pindă, aşleptîndu-i sfîrşitul, ca să-şi înioarcă o fărîmătură din necuprinsele sale de-şerturi. 47 Se ducea Tincuţa, şi cele triste, pline de bunătate bineţe pe care le aducea ea Ciuturii în zori de zi, abia mai stăruiau în auzul vecinilor, iar necazurile şi grijile care au mîncât-o o viaţă întreagă, acum rar cînd răsăreau într-o vorbă dusă de două babe proaste. Ce să-i faci ?... Cei vii cu ale lor, morţii cu ale lor, şi în primăvara viitoare, cînd a fost să se facă praznicul de un an, Ciuturii nici să-i treacă prin cap pentru ce o fi căutînd Onache vin., Abia s-au adunat o mină de oameni. Au venit din dmp tăcuţi şi osteniţi., cu şiroaie de sudoare pe umerii obrajilor colbăiţi. S-au lăsat aşezaţi la masă după multa rugăminte şi închinăciune, căci erau grăbiţi, aveau norme. Au cinstit ci te un pahar de vin, au vorbit despre secetă şi roadă, déspre furtunile din colhozurile vecine şi cele din colhozul lor. Onache, căutînd să fie toată lumea mulţumită de praznic, susţinea orice capăt de vorbă. Aproba furatul, cînd cereau mesenii să fie aprobat, îl condamna, dacă venea vorba despre condamnare., iar după ce a petrecut lumea pînă la poartă, s-a întors şi á oftat uşurat, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. — Slavă Domnului c-am fost sănătos ş-am pomenit-o 3a un an de zile — încolo, cine ştie cît mi-o mai rămas şi mie să încurc lumea... .Nuţa, ajutată încă de două femei*, spăla blidele. Badea Onache s-a uitat la ele lung, iscoditor, căci muierilor la petreceri le umblă ochii ca la helgi iar el voia să afle cum a fost pomenirea Tincuţei sale. Spre marea lui mirare, nici Nuţa, nici cele două femei nu i-au răspuns, Nici măcar nu şi-au ciulit urechea la vorbele lui, de parcă omul nici n-ar fi fost cu ele în casa. „Hei, măi/ bine că le mai. strînge Dumnezeu pe cîte una, câ-s ţîfnoase şi răsfăţate cum nu s-a mai pomenit../'. 1 îielge. arhaism pont.ru hermină. 48 Acest gînd al lui badea Onache, adunat într-o anumită cătătură, a fost răspunsul lui la tăcerea celor trei femei, dar ele nici asta n-au simţit-o, păreau că nici nu sînt aici de faţă, s-au întors pe la case şi numai mînile lor au mai zăbovit o vreme ca să mîntuie de spălat blidele după praznic. Oftau, luate cu lucrul, toate trei. Se gîndeau, pe semne, la anii de război, la anii de foamete, la marea nedreptate a sorţii femeieşti, căci mai toate ajungeau-pînă Ia urmă a fi înmormîntate de bărbaţii lor. Frumuşele la şaisprezece, împresurate de copii la douăzeci şi cinci, răcite de muncitul lutului la treizeci, spetite de muncă grea la patruzeci, ciuturencele nici nu mureau în înţelesul propriu al cuvîntului, ci se stingeau ori, cum ; ziceau ele însele, „se treceau’". Nu se plîngeau, căci era un necaz prea vechi ca să se mai plîngă. Aşa şi-au trăit viaţa şi mama, şi bunica, şi străbunica. într-un fel, însă, le durea pe toate, şi atunci cînd se adunau să petreacă la ţintirim vreo ciutureancă ori veneau ş-o pomenească, un început de ropot, un mugure de răzvrătire părea să încolţească în sufletele lor. Cînd praznicul sau înmormîntarea trecea, ele se risipeau pe , la case, pe la copii, şi iar păreau a se împăca cu toate. Pe-o vreme, fireşte. Pînă iară o prindea un leşin pe vreuna, pînă iară ajungea a fi plînsă de vechiul clopot al satului, pînă iară se adunau toate să mănînce colac cald la praznicul ei. Acum venise rîndul Tincuţei. Nu împlinise niqi cin-zeci de ani, nu depănase nici jumătate din ghemul ce i se dase, şi iată că a lăsat totul baltă şi acum se cernea încet pe altă lume. Era atît de pripită, atît de nedreaptă plecarea ei, încît, cu toata cuminţenia, cu toată ruşinea, chipul- Tincuţei părea a se ruga consătenilor că, dacă se poate, s-o mai ţină satul minte, sa n-o uite chiar aşa deodată. 49 Zadarnică însă i-a fost. rugămintea. De atîţia ani Ciu-* tura tot umblă cu creştetul descoperit — de la o înmor-mîntare la alta. Printre cei duşi pe umerii ei la groapă erau atîţia tinerei şi frumuşei — -vlăstare fragede ce nici măcar n-au apucat să guste viaţa din plin. Ciutura, cutremurată, le făgăduia tuturora să-i ţină minte în vecii vecilor. Făgăduia, pentru că o durea, dar de uitat îi uita, pentru că, istovită de foame, de unde să ieie ea atîta bărbăţie, atîta putere, atîta ţinere de minte ?! Ciutura a lăsat-o dar şi pe Tincuţa să fie uitată, iar cele puţine lucruri rămase de la dînsa au- început a se pierde şi ele. Fotografia gălbuie, cu colţurile găurite de pioneze, singura ce-i mai păstra chipul, a fost furată din casă. Vorba e că atunci demult, cînd ajunsese fotograful pînă la Ciutura, tocmai era nuntă în mahala şi o mulţime de prostănaci veniţi să caşte gura la nuntă, neavînd ce face, s-au strecurat prin grădini ca să nimerească şi ei, măcar de departe, în fotografia lui badea Onache. La început n-a fost nici o supărare — s-au băgat şi. Dumnezeu cu clînşii ! — dar, din păcate, şi prostănacii, cînd le vine sorocul, îmbătrînesc, iar imbătrîniţi, vor să se laude cum erau ei atunci cînd erau în putere. Tot umblînd după dovezi, şi-au amintit de nunta ceea. de fotograful venit la ei, şi au început a-i tot da tîrcoale casei lui Onache Cărăbuş. Ba că treceau pe la om să-l vadă, ba pentru a-i cere un sfat, ba veneau de acum să-i mulţumească pentru sfatul cela şi din patru fotografii cîte le-a avut omul, s-a ales numai cu una. Cît era Tincuţa, avea cine-o păzi. Acum au furat-o şi pe ‘.ceea. . Furca de tors, fusele şi cele cîte va spate de ţesut s-au pierdut şi ele. Adică, mai întîi, badea Onache le adunase pe toate şi le-a dus la Nuţa, dar Nuţa, pe semne, uitase de acum a toarce. Şi nu era lucru de mirare, căci torsul şi ţesutul, munca ceea grea şi migăloasă cu care Tincuţa ani la rînd şi-a tot ţinut casa, acum nu mai avea nici o trecere. Femeile nu mai aveau unde semăna nici in, nici 50 cînepă, apoi, chiar de-ar fi avut, ce să se necăjească cu fusul şi cu stativele, cînd la magazin găseşti de toate. Spatele aduse de badea Onache au stat o vreme la Nuţa în tindă. Pe urmă cineva le-a mutat după poie-ţi că, iar de acolo s-au pierdut. încălţările şi cele cîteva perechi de îmbrobodituri rămase de la nevastă Onache le-a împărţit femeilor ce-au grijit-o înainte de înmormântare, şi pînă la urmă singura împărăţie ce-i mai răni In oa credincioasă stâpînei sale era casa. Şi pragurile, şi prispele se mai mîndreau cu hărnicia răposatei lor gospodine'. Scăunaşul josuţ, şi vatra, şi piciorul hornului, cu mijlocul lustruit anume la locul de care se prindea ca de fiecare dală cînd se aşeza să facă de mîncare, blidarul cu laeîrnurile rí ne! ui te aşa cum găsea ea că va fi mai bine, ceasornicul de deasupra uşii, oprit de mulţi ani la doua fără im sfert, — toate nimicurile celea îi mai rămîneau credincioase, mai păstrînd cîte ceva din seninătatea sufletească a Tincuţei, căci toate fuseseră aduse aici, răsădite şi îngrijite do mînile ei. Dar — ce să-i faci ? Vremea aduce, vremea însă ştie să şi ducă. Se cojesc, după fiece ploaie, prispele unse cu lut, fierul rugineşte, lemnul se Iasă mîncat de cavi. Se trecea şiragul zilelor, se măcina şi Tincuţa din viaţa satului, din sînul acelei lumi care a cunoscut-o şi ar fi putut da mărturie despre ea. La cîteva luni după înmormîntare nici vecinii, nici neamurile, nici cumătrele de altădată nu-şi mai aduceaö . aminte de dînsa, şi în tot satul numai badea Onache umbla posomorit. N-avea cu cine se sfădi, n-avea cu cine se împăca, n-avea cine-i găti un borş la vreme, dar, cu toate acestea, obrazul lui, aşa plin de amărăciune cum era, se tot rotunjea, prindea rumeneală. „Mi-o fi priind, pe semne, pacostea ceea de hodină“ — se gîndea el şi putea să fie lin adevăr la mijloc, căci de cum rămăsese vădăoi, scăpase la un somn adînc şi dulce ca în copilărie. Se mira bătrînul grozav, dar mai apoi a 51 stat şi’ s-a gîndit bine şi a văzut că nu prea are ce se mira. O viaţă întreagă ţăranul umblă împovărat de necazuri. Le poartă aşa cum au năvălit ele peste dînsul — nefrămîntate, nesocotite, necugetate, pentru că a sta să le caute capătul, să vadă de unde pornesc şi pînă unde ajung, n-avea vreme. Singurele ceasuri de tihnă veneau odată cu noaptea, cînd se aciuau satele, cînd se astîmpărau toţi ai casei. Doar atunci bietul om, rămînînd singur, dădda perna la o parte, îşi punea pumnii căpătîi şi tot potrivea în fel şi chip nevoile sale. Erau multe, erau grele şi, amă-rît că nu le mai poate da de capăt, aţipea pe la zori, dar vai de hodina ceea. Acum Onache Cărăbuş, rămas pentru prima oară fără a duce grija altuia, s-a pomenit descătuşat şi do grijile celea mari, şi de cele mici. Aratul, semănatul, secerişul — * toate nevoile ieslea le-a dai, împreună cu hectarele sale, colhozului. încolo, parcă multe îi trebuie unui moşneag ? Are casă. are păpuşoi hangani, semănaţi în grădină, are cîte va cuiburi de cartofi, şi las' că nu mai moare e] de foame. De îmbrăcat, pînă una-alta, are, iar trudozilele1 celea trebuiau eîştigate cu socoteală, căci fără dînsele' e rău. dacă nici cu dînşele nu e tocmai bine. Descurcat din toate, badea Onache a scăpat la o ho-dină plină, la o hodină mai de cu sară pînă în zori şi peste o vreme seminţele de voie bună iar au început a cla pe la el. Voia bună, la rîndul ei7 se cerea .scoasă în lume, şi iată că Onache a prins a ieşi serile prin sat. Trecea mîndru, tuns şi bărbierit, purtînd haină curată, de parcă toată viaţa ar fi căutat briciul, peria pentru haine, dar Tincuţa i le ascundea, şi tocmai acum, rămas vădăoi, a ajuns să umble aşa cum îi plăcea lui să fie. — Noroc, cumătră dragă ! Ce mai faci ? A cărat şi el, împreună cu alţii, borhot, o putoare scoasă din gropile fabricilor de zahăr de lîngă Stanislav, 1 Zilo-muncâ. 52 A făcut şi. el, împreună eu alţii, mămăligă din ghindă rîş~ nită, a prăjit miez de beţe de răsărită, chiar se spunea . într-o vreme că umblă umflat, dar cum a scăpat la primele ploi, badea Onache a şi început a-şi reveni. Părea chiar că foametea l-a învăţat lucruri pe care el nu le ; ştiuse pînă atunci şi învăţăturile-celea, dobîndite de el .acum, la bătrlneţe, îl făceau ager, îndemînatic, gospodă-,ros. Iar într-o primăvară badea Onache a ajuns chiar să prefacă în casă. A stricat cuptorul şi soba, a făcut în locul lor altele, împerechindu-le altminteri deeît au fost : a podit faţa casei cu scînduri, să nu răcească atunci cînd coboară dimineaţa din pat, iar ceasornicul oprit la două fără un sfert a fost coborit: de deasupra uşii, şters de praf si pus între cele două ferestre unde se încrucişa lumina şi se vedea mai bine cît e ora. Era un lucru nemaipomenit — o viaţă întreaga a căsnicii cu Tincuţa, a lăsat-o să înghită fum, ştiind'bine că, mutînd altfel cuptorul şi soba, cah'la va trage mai bine. O viaţă lungă a tot ascultat cum se plînge ea de răceală, dar nici măcar n-a adus vorba de podele şi mulţi ani a lăsat-o să urce pe scaun, să şteargă colbul de pe un ceasornic ce putea fi uşor mulat la un loc mai ia înde mină. Ciutura stătea pe gînduri. în alte vremuri s-ar fi lăsat zguduită de o asemenea făţărnicie, ar fi ridicat o lume împotriva iui Onache, dar. după doi ani de foamete, satul a început a cugeta mai altfel. Acum cinstea n-avea cine ştie ce trecere, acum puterea era ce era. Ciutura tocmai căuta putere şi sete de viaţă, o căuta sub fiece buruiana, sub fiece gard şi, mirată că Onache a ştiut atît de uşor să găsească ceea ce ea nu poate găsi, venea de cîte zece ori pe zi îa dînsul. Venea să vadă cum preface el în casă, venea să vadă cum îi umblă, dibace, mînile, venea . să stea tăcută alaiuri — poale-poale se va alege cu cîte’ ceva. yi, în felul ista, de unde nici nu se aştepta, băirînul Onache s-a pomenit cu o mulţime de ucenici în jurul lui, 53 Nu era el în anii cînd lauda poate strica un om, dar, totuşi, îi făcea plăcere slava la care a ajuns şi, aţîţat de ea, muncea din noapte pînă în noapte. Era muncă grea. Şi în casă, şi în ogradă, numai piatră şi Jut. Acest Jut, această piatră au mîncat sănătatea multor ciutureni, dar pe Onache nu l-au dovedit ele nici în tinereţe, nu-i stricau ele nici acum. Aşa era zodia lui — cu cît venea munca mai grea, cu atît mai crîncen se aprindea în el focul hrăniciei, dar ardea focul cela^ domol, ritmic, cu o bună socoteală a lui. Onache muncea încet, de unul singur, spunîndu-şi în fiece dimineaţă ce are de făcut în ziua ceea, şi cu fiece început dus la capăt, cu fiece zi trecută, el nu atît irosea, cît aduna putere. Iar cînd prefacerile erau de acum pe sfîrşite, prin Ciutura porniseră zvonuri cum că pe înserate o văduvioară a prins a cam trage pe tadînsul. Cu gazul ora greu pe atunci, prin case mai mult sfî-rîiau opaiţe, dar lumina lor nici nu-ţi ajungea să duci o lingură plină de la strachină la gură. ,Oamenii cinau la lumina vetrelor, se culcau odată cu găinile, fiindu-le silă să stea aşa fără lumină, şi nu era de mirare că şi badea Onache rămînea cu văduvioara ceea prin întuneric. A mirării erau sprinteneala şi viclenia muieruştei, căci n-o putea nimeni pîndi ca s-o vadă cînd vine ori cînd iese ea de la moşneag. Părea o vrajă la mijloc : uite, parcă s-o fi strecurat o umbră de femeie în casa omului, iar mai încolo de-acu badea Onache e singur în casă, şi nimeni nu putea afla cînd, cum, pe unde dispărea ea ? Ciutura era fericită. După doi ani de foamete cam uitase de dulceaţa celor păcate grele, care, orice s-ar zice, îşi au ele rostul lor. Satul nu ştia cînd, cum i se va întoarce lui procopseala asta, şi în vreme ce stătea el pe gînduri, iată că s-au găsit două suflete de i-au întors cărarea ce ducea spre cele păcate dulci pe care nu le mai putem ispăşi. Lasă însă că Ciutura s-a grăbit să-i ierte pe amîndoi. Á 54 Ferice de dlnşii, ca altfel, dacă stăm aşa ca muştele prinse de iarnă, unde ajungem ? Curiozitatea totuşi nu-i dădea Ciuturii pace. Satul părea gata a da jumătate din viaţă numai să afle cum de s-au găsit, cum de s-au ajuns ci unul pe altul. Ciutura îi. bîr-iea cu bunăvoinţă, cu dragoste. Ciutura a avut grijă ca şi la Nuţa să ajungă minciunile celea cu toată bunăvoinţa cuvenită. Nuţa a rîs şi ea împreună cu alţii, a făgăduit să dea o mînă de ajutor celor care căutau cu tot dinadinsul să afle cine-o fi văduvioava. Dar nu trecu o zi, doua, ţroi, şi. voia buna a Nuţei a cam început a se răsufla. A rîde do un bătrîn nu era mare păcat, dar vorba e că cine rîde ! Rîdea Cu.if.ura, iar Nuţa îşi cunoştea prea bine satul. Cu toată voioşia, cu toată isteţimea sa, Ciutura nu se ţinea de-o anumita pravila — azi rîde de-un om, mine rîde de rîsul sau, iar poimîne se întoarce Ia un nenorocit cu care a rîs împreună şi ţi-1 batjocoreşte de-i zboară penele. Trecută de ci te va ori prin dragostea şi dispreţul satului, Nuţa nu prea credea nici în bucuriile, nici în lacrimile Ciutura şi, după ce rîdea ori plîngca împreună cu toată lumea, se întorcea acasă şi, rămînînd de una singură, căuta să judece cu mintea ei, ca să vadă ce-a fost acolo de rîs, ce-a fost de plîns. La sate, de obicei, viata omului rămîne pecetluită în chipul casei în care locuieşte, şi poate pentru asta femeile de la ţară caută din răsputeri să-şi întreţină casa cum nu se poate mai bine. Avute s^u nu prea, voinice sau bicisnice, sănătoase sau cu sănătatea şubredă, ele îşi tot dau casele cu var, le trag brîie albăstrele, fac floricele pe sobă, cu-coşei pe horn; fac totul în aşa fel ca cel de-o să le păşească pragul să ţină minte multă vreme că uite, a fost şi el în casa lor. Ridicată de Onache şi Tincuţa pe dealul cel mare, între sat şi pădure, — căci acum pe .dealul cela e inima Ciuturii, dar pe atunci nici marginea satului nu ajungea pînă acolo, — această casă, ridicată de ei doi, a trecut, ca şi stă- 55 pinii săi, prin multe. A avut ani buni, dar şi săracă a fost ; şi s-a rîs, şi s-a plins destul sub acoperişul acelei case*/ au fost ani cînd i-a păşit pragul lume de pe lume, au fost ani cînd şi singurică, şi străinică a rămas,; dar orişicum, cinstită, curată şi plină de demnitate casa ceea a fost totdeauna. Aşa simplă cum arăta, dată cu var, acoperită cu şindrilă, ciupită pe ici, pe colo de muşchi verde, era căsuţa ceea într-un anumit fel conştiinţa Ciuturii, legămîntul Ciuturii, piatra de neclintit a Ciuturii, Pe lîngă această casă nu se putea trece cu fapte rele, cu pofte urîte. Multora nu le era pe plac căsuţa ceea. mulţi se vedeau si li ti o-şi schimba drumul, pentru a nu trece pe lîngă casa lui. Cărăbuş. Iată însă că satul, mai scapă de o povară. Iată că, în sfîr-şit, Ciutura a prins a chicoti şi pe sama acelei case. Nimic de mirare, deoarece casa Cărăbuşilor s-a ţinut mai mult pe umerii bietei Tincute. Numele era al lui Onache, dar umerii erau ai ei. şi cum s-a prăbuşit: Tincuţa. a început a se prăbuşi şi casa Cărăbuşilor. Nula îşi avea. casa ei., copiii ci., grijile sale, dar sufletul se mai hrănea cu faima, cu bunul nume al casei pariu-teşti. Fireşte. -Nuţa nu putea sta cu mînile cruce la piept., uitîndu-se cum sc face de rîs şi se duce la fund. casa părinţilor ei. încetul cu încetul, zi cu zi. Nuţa a început a urmări verba, umblaturile tatălui său. Era un lucru aproape de neere/.ut : toată viaţa i-a fost prieten, in ciocnirile din casa părintească de fiecare dat£ ţinea cu dînsul. Iată însă că a venit siîrşitu! acelei mari. prietenii. • Lui Onache nici să-i fi trecut prin cap de-o asemenea mare trădare. Anul era bun, prefacerile în casă erau pe sfîrşite, şi nici văduvioara ceea nu-1 uita — într-un cu-vînt, toate erau bune. pînă ce într-o zi i-a răsărit în pragul casei Nula. A intrat pe neaşteptate. Nici portiţa nu s-a auzit, nici paşi. Bătvînul se necăjea tocmai cu o lăcată veche — a ridicat capul, iar Nuţa de acum stătea în prag. r-r Bună ziua la ’neavoastră. 56 Nici felul în care i-a dat bună ziua nu i-a plăcut. Ba-trînul a răspuns cu o jumătate de gură, aşteptînd ce-o să urmeze, dar nu urma nimic. Nuţa stătea în prag, rezemată clerun uşor, privind lung, tăcută, vechea casă părintească. Nu fusese demultişor la tata şi despre prefacerile din casa lui ştia mai mult din auzite. Se gîndise atunci cînd a ajuns pînă la dînsa noutatea pentru prima oară — mă rog dacă n-^are moşneagul de lucru, las* să-şi prefacă. Nici prin glnd să-i fi trecut că e vorba despre casa copilăriei, despre casa mamei sale?, despre vechea lor căsuţă părintească. Acum venise prea tîrziu şi n-a găsit nimic din cele ee-i fuseseră cînd va dragi. Dar. tot siînd aşa rezemată de uşor, s-a gîndit mai apoi că,-chiar de-ar fi ştiut ea din vreme, ee-ar fi putut Tace ? O femeie aproape nu înseamnă nimic pe lumea asia. pentru că, să vezi. m locul cuptorului vechi poţi face altul nou, şi un ceasornic stricai îl poti muta, şi faţa casei poate fi podită. ŞL culmea nedreptăţii, cele ce se fac mai pe urmă se fac mai bine, lumea prinde la minte pe an ce trece şi acum Nuţa chiar se mira : cum putuse să-l ajungă pe un moşneag mintea a le rîndui pe toate atît: de frumos ? A zîmbit amar în sinea ei. Fireşte, erau aici şi munca, şi sfaturile văduvioarei celeia. Asta-i viaţa între femei — nu dovedeşte una sâ se urnească, si de acum se reped altele două la fuguţa să-i ia locul. Cu fruntea grea. plecată, cu ochii în lacrimi. Nuia a început a se glndi la muierea ce dărîmase casa copilăriei ei. Se gîndea : de unde s-a luat ea, cu ce inimă o fi păşit pentru prima oară pragul ? O fi adus-o moşneagul. Bărbatul rămine bărbat chiar si atunci cînd îi zicem noi tată. Nitţa a început a-şi aminti cum se în torcea'el pe vremuri. Uneori venea tîrziu, după miezul nopţii, venea cherchelil, şi era, copil pe atunci, auzea cum se răţoîeşte el şi caută ceartă. Mamă-sa îl potolea, rugîndu-1 în şoaptă să nu trezească copiii, iar a doua zi. -umbla sărmana cu ochii plînşL Nuţa n-a văzut-o niciodată plîngînd, dar cu ochii roşii o vedea mai totdeauna, aşa încît la treizeci şi ceva de ani Tincuţa nu putea pune xaţă în ac. Ruga copiii, ruga vecinii. Şi, deodată, cum stătea aşa pe prag, a răsărit în faţa ei chipul maicii sale. A răsărit cu un surîs de stinghereală, cu acul într-o mînă, cu aţa în alta. Acul cela şi aţa au ho-tărit totul. Nuţa a păşit pragul, s-a uitat lung la soba proaspăt unsă şi a întrebat : — Cine i-a făcut muchiile ? Onache a căutat să ia apărarea sobei : — No, că-i lucrată bine ! — Parcă eu zic că nu ? Te-am întrebat numai, pentru că ştiu toate lopăţelele din mahala? da, iaca, mă uit şi nu pot ghici cine să fi muncit aici. Luat cu zăhărelul, Onache a dus un deget la ceafă să vadă ce mai este nou pe acolo. — Venise una într-o sară:.. Că amu multe cîştigă cu unsul. — Ce nu m-ai chemat pe mine ? — Ei, parcă tu ai vreme de îmbiat cu ajutatul ? ! Da gospodina ceea pentru o nimica toată, mai că degeaba, mi-a uns-o şi a făcut-o bine, să nu crezi ! Nuţa a pornit încet, ameninţător, a-şi sufleca mînecile. — Adă-mi leaţul cela pentru făcut muchiile, lopăţica şi o jumătate de căldare cu apă. îngrijorat de felul cum îşi sufleca ea mînecile, Onache a întrebat-o : — Ce ţi-a venit ? Nuţa s-a uitat lung la el, se tot uita şi nu-i venea a crede. Părea că bătrînul s-a lepădat de ei. Şi de cei vii, şi de cei morţi, şi de vechea lor casă părintească. Asta a răzbit-o. — Mata, tată, mă mai întrebi ? După ce-ai găsit o proastă, ş-ai adus-o să-ţi sluţească toată casa. Şi te mai lauzi că nu ţi-a luat scump ? D-apoi unde ţi-au fost ochii ? * 58 Ia vină-ncoace şi te uită bine : aista-i lut amestecat, aies-tea-s muchii ?! * Cărăbuş a primit cu demnitate loviturile sorţii, s-a dus repejor şi le-a adus pe toate cîte i s-au cerut. Apoi a rămas lîngă fiică, urmărind-o cu coada ochiului. îi dădea o mînă de ajutor atunci cînd éra vorba de ajutor, răspundea la o vorbă dacă trebuia de răspuns, iar încolo se gîndea în sinea sa că halal de bărbatul care nu-i în stare să-şi înveţe nevasta a nu-şi băga nasul acolo unde nu-i fierbe oala. * Sara tîrziu a petrecut-o pînă la poartă, i-a mulţumit sec. Nuţa n-a primit în nici un fel mulţumirea lui. A stat o vreme îngîndurată. apoi i-a dat de grijă : — Vezi să nu te apuci iar de prefăcut. Păzeşte casa aşa cum a lăsat-o mama, iar dacă ţi-a mai veni ceva în cap, să-mi dai şi mie de ştire. Onache a rămas adînc jignit de-o asemenea bănuială : — Nu mă mai ating eu de lutul cela în vecii vecilor ! Dar, vezi şi tu cum vine vorba, că nu eşti mititică. Cînd rămîne un moşneag singur, îi vine greu să ţină casa — ba pîne trebuie să coacă, ba să spele şi. oricum, e nevoit să roage vreo vecină ori sa caute vreo altă femeie prin sat... Stătea grav, foarte mulţumit de felul cum a întors el vorba, dar degeaba. Nuta l-a întrebat : — Ce zi să fie azi ? Că. să vezi, nici nu mai ţin minte zilele de atîta alergătură. — Mare lucru dacă n-o fi slmbătă. — Atunci dar, sîmbetele, cînd am să pot. am să mă repăd să te ajut... Onache s-a împăcat oarecum paşnic cu propunerea. — Vină, draga tatei. Că altul n-are cine veni... 59 * O toamnă rece şi ploioasă, o iarnă lungă şi lîncedă, fără frig, fără zăpadă, apoi încă o primăvară Nuţa tot alerga, în fiece sîmbătă, pînă la tata, Tincuţa, cernută aproape cu totul din viaţa satului, a început a bate marginile, mai zăbovind pe ici, pe colo. Dar, ciudat lucru, nu se bucura nimeni în urma acestei minuni. Nu se bucura Ciutura, căci, multă sau puţină, dar mintea pe care o avea o socotea prea de-ajuns pentru nevoile sale. Nu se bucura Onache, cum nu se bucură orice om cînd ajunge a nu fi stăpîn în propria lui. casă. In cele din urmă şi Nuţei a început a i se face lehamite. Adică la început, o vreme, cînd venea la tata, simţea mulţumirea încăpăţînării sale, iar mai apoi au venit alte griji şi a rămas numai obişnuinţa de-a alerga în fiece sîmbătă la bătrîn. li venea greu — necazurile propriei sale gospodării se ţineau scai de dînsa. Mircea era tractorist, nu venea cu săptămînile, ea rămăsese a fi şi gospodar, şi gospodină. Poate pentru că a fetit; prea puţină vreme şi a plecat prea demult din casa părintească, poate pentru că îşi avea cuibul său şi, ori cît de mult ar fi durut-o după vechea casa părintească, casa ei proprie îi era mai scumpă, sau poate pentru că noi, fără a ne da sama, toată viaţa, puţin crte puţin, prindem la minte, dar după o toamna lungă şi ■ ploioasă, după o iarnă moloşagă şi putredă, mai spre primăvară, Nuţa a început a uita să treacă sîmbetele pe la tata. Se mira cumplit — ca să vezi cum s-a luat cu altele, dar mai vine o sîmbătă si iar uită. Pe urma a început să nu-i ajungă vreme, Ba venea o ■dală la două săptămîni,- ba o dată pe lună, şi chiar de ve- • nea, nu era de mare folos. Cum intra, parcă o ajungea din •urma osteneala tuturor anilor de cum plecase şi, mirată -de cele pe cîte le-a avut de îndurat, se aşeza pe vechea laiţă, unde îi plăcea odată să toarcă în serile de iarnă. Şedea tăcută, gîndurile i se; duceau hăt departe, şi ea, pentru ra se odihni ol eacăr pentru a se dumeri de toate celea, căuta 60 să-l ducă pe badea Onache cu vorba la cele vremuri trecute, dar bătrînul nu se grăbea cu amintirile, căci, zicea el, dacă se iau cu vorba, îşi tulbură inima şi pe urmă trec multe zile pînă îşi recapătă cumpătul. Vara a venit bogată, cu căldură, cu ploi. cu multă prăjitură, şi Nuţa vreo trei săptămîni la rînd n-a mai dat pe la tată-său, De abia după strînsul pinii, pe la sfîrşitul lui august, s-a repezit într-o sară. A intrat oarecum vinovată, de parcă ar fi fost fată mare şi se întorcea mult prea tîrziu de la joc. S-a aşezat tăcută şi ostenită într-un ungher Şi-a dezlegat băsmăluţa sub bărbie, lăsînd colţurile albe, boţite de legătură, să zacă moale, istovite pe umerii ei. S-a uitat în jur mirată — ca să vezi, la tata e mai curat, mai îngrijit decît în propria ei casă. şi ea mai venise să-l ajute l La drept vorbind, şi casa tatei era mai arătoasă decît casa ei, şi ograda mai îngrijită, şi gospodarul mai aşezat* Şi cum se face, Doamne-Dumnezeuie, câ mai nu demult casa ei se ţinea bine,-iar casa părintească se ducea la fund, şi ea s-a grăbit s-o ajute a nu se prăbuşi, iar acum, iată, casa ei se prăbuşeşte, şi mai e de văzut cine pe cine ar fi trebuit să-l ajute. Orişicum, de data asta mai era încă rîndul ei. îi era totuşi frică şi., odată ce-a venit, nu se putea duce fără să-i fi dat o mină de ajutor. Poate să-i coase, poate să-i spele, poate n-o fi avînd pîne coaptă. Chibzuia domol, în sinea ei, cu ce să înceapă ca să-i meargă lucrul mai bine şi, curm stătea aşa chibzuind, deodată a prins a plînge. La început plîngea încet, paşnic, cum plîng femeile cînd, din vorbă în vorbă, răsare o amintire mai tristă şi nu pot scăpa de * dînsa pînă nu-şi umezesc ochii, dar amintirile s-au trecut, iar lacrimile tot veneau şî în cele din urmă, a năpustit-o o jale crîncenă şi amară. O sfîşiau bocetele, o înecau lacrimile, dureri nemărginite striveau făptura ei puţină, ascunsă într-un ungher. Disperată cum era, căuta în jur, aşteptînd ajutor, dar nu venea nimeni s-o scape. Cu ochii larg deschişi, femeia îşi căuta părintele prin casă, dar la- 61 crimile veneau şiroaie, o orbeau. Ea le culegea într-o basma, iar ele veneau şi mai multe. Nuţa bocea înăbuşit, fără cuvinte. Bocea pentru o mare durere a sa, bocea pentru că, atunci cînd a ajuns-o durerea şi au dat lacrimile năvală, nu-şi putea găsi părintele care sta la doi paşi. Onache şedea pe un scăunaş josuţ, cu oglinda şi foarfecele pe genunchi, căci tocmai se gătea să-şi tundă muste-ţile cînd a intrat fiica. A primit bocetele Nuţei liniştit, de parcă ani de zile s-au tot dondănit ei înde ei, şi era firesc ca pînă Ia urmă unul să ajungă la lacrimi. Ar fi fost mai cu cale să pîîngă Nuţa. ca fiind femeie şi, uite-o, boceşte. Cărăbuş stătea liniştit pe scăunaş, de parcă un om străin ar fi intrat în casa lui ca să-şi descarce inima, pentru că. oricum, durerea omului rărnîne durere şi nu poate fi de~ plinsă la orice răscruce. Atîta vreme cît Nuţa bocea şi-l “căuta oarbă prin casă, el n-a scos un cuvînt, n-a făcut nici o mişcare.' ca fiica să-l poată găsi mai uşor. Tîrziu, de abia după ce Nuţa şi-a şters fruntea, obrajii, după ce şi-a ascuns, oarecum ruşinată, basmaua umedă în coşuleţul cu care venise, tocmai atunci badea Onache a întrebat-o : — Ce te-a prins aşa deodată ? Nula s-a uitat la el mirata, de parcă nu se aştepta să-l vadă tocmai acolo unde şedea. Pe urmă a înţeles cum vine. A răspuns sec, cum li se şi răspunde oamenilor străini, care, pomenindu-se martori la durerea altcuiva, vor să ştie prea multe. —- De, îmblu şi eu cu ale mele. — Ce fel ? Nuţa a zîmbit •: nici măcar a descoase un om ca lumea nu se pricepe tata ista al ei. Şi-a suflecat mînecile şi a prins a deretica prin casă, dar acum badea Onache n-o îăsa în pace. Umbla în urma ei ca un copil ce vrea bomboane. Nuţa iese afară, iese şi el în urina ei ; Nuţa se întoarce înapoi, se întoarce şi el. Şi, întovărăşind-o, depăna o sumedenie de presupuneri, pe măsură ce-i încolţeau în minte ; 62 . — Măi fată, poate te-o fi năpăstuit ceva, că amu mulţi îmblă cu minciunile... .Poate 'ţi-o fi furat vreo găină, că amu, se zice, iar au început a coşi găinile prin sat. Nuţa, surîzînd, nega din fugă toate presupunerile, iar bătrînul,. tot umblînd în urma ei, îşi căznea mintea şi nu mai ştia nici el însuşi ce să creadă. De abia hăt tîrziu, cînd era să plece. Nuţa s-a oprit pe-o clipă în prag. S-a uitat lung, iscoditor la părintele său, de parcă ar fi plecat undeva hăt departe şi voia să-l ţină minte cît mai mult. Era cărunt, anii îl aduseseră puţin din spete, îl brăzdaseră fruntea, obrajii, şi totuşi, atîta putere, atîta viaţă mai avea bătrînul ! Era de mirare. In jur atîta lume secătuită de foamete, atîţia oameni în floarea vîrstei care parcă-parcă îşi revin şi nu-şi mai pot reveni odată, iar aici un om .aproape de şaizeci — şi-i voinic, şi rotunjel la faţă, de parcă numai prin petreceri umblă î Pe semne, tocmai asta este ceea ce numim noi viaţă. Unii ştiu cum sé face, alţii nu ştiu. Cei care ştiu nu vor să spună celor care nu ştiu, iar cei care nu ştiu se ruşinează să întrebe. Bietei Nuţa iar i-au fluturat buzele a durere, dar femeia le-a prins la vreme, le-a muşcat şi, plecîndu-şi fruntea, a şoptit ; — Tată, venisem'să te rog ceva... Nu ştia cum să ducă vorba mai departe şi, biruind un început de stinghereală, a adăugat : — Poate treci într-o zi pe la Mircea şi vorbeşti mata cu dînsul... Privirea lui badea Onache a trcsăltat a mirare, căci tocmai la un asemenea lucru nu s-a gîndit : — ...te-o fi bătut ticălosul cela ? Nuţa a pornit a luneca cu degetele oarbe pe seîndura uşii, de parcă s-ar fi pus la cale cu cioturile de brad, lustruite de mînile celor ce-au tot intrat şi ieşit, de-a lungul anilor, din casa ,asta. înainte vreme cele cîteva cioturi au scos-o din multe încurcături, dar pe atunci şi ea era mai tinerică, şi cioturile păreau a fi mai altfel. 63 ~ Am visat mai dăunăzi, tată, un vis amar de urit. Se făcea că m-a prins noaptea o ploaie în pădure, şi pădurea era străină, şi eu eram singură, şi m-am rătăcit,.. — A, cîte gogomănii nu-ţi vin noaptea prin vise, a spus, oarecum dezamăgit, Onache. Atîta bocet pentru un vis ! Dar, pentru că undeva în adîncul sufletului se temea şi el de vise urîte, a îndemnat-o : Ei hai, ploua, era pădure, era noapte... — Tată, eu nu mă pricep să-mi povestesc visele, dar te rog de mă crede. M-am trezit în puterea nopţii — mi se zbătea inima, să-mi sară din piept, nu alta, şi de atunci iaca, nu-mi mai pot veni în fire. Toată vremea îmblu ş| mă gîndesc : oare ce necaz să mai vie pe capul meu, că atunci cînd mă visez noaptea, rătăcită prin pădure, şti# bine c-am s-o păţesc. , ' ■ • — Lasă, bre, prostiile! Cînd visezi pădure înseamnă că va fi an bun la oi, iar ploile înseamnă noroc la iarma-> roace. A sta ţi-o spune f iştecare. Nuţa a oftat : să vezi cum sătulul nu crede celui flă-mînd. — Tată, eu am visele mele şi a le descurca ştiu numaţ eu. Un vis mai urît decît acela nu mi s-a întîmplat. Ş-amu îmblu eu. şi mă întreb : oare ce-o să mai trag ? Da ieri am trecut pe la Mircea, că poruncise să-i aduc albituri şi de-mîncare. Am şezut cu dînsul oleacă, la sfat, că zicea că n-are cînd să steie mult şi n-o oprit maşina cît mînca. Am stat eu şi m-am tot uitat la dînsul, da pe urmă, venind spre casă, ce mi-a trecut prin minte : o să moară Mircea şi o să mă lase vădană, cu trei copii. Onache era zguduit de-o asemenea întorsătură. -— Hei, măi, cîte prostii poate îndruga o femeie ! Bubele Nuţei iar au început a tremura. Femeia le-a prins la vreme, le-a muşcat, dar presentimentul acelei mari nenorociri ce-o aştepta i-a luat-o înainte. De acum se vedea vădană, venind cu trei copii de-a lungulsatului, şi ca să n-o prindă iară jalea, s-a întors repede, a apăsat clem- 64 puşuj uşii. Dar n-a plecat. în ultima clipă a ştiut să se stăpînească. S-a întors spre tatăl său, dar nu-1 privea, nu-1 putea vedea atît de voinic şi sănătos cum era. A spus sec, uitîndu-se undeva prin fereastră : — Nu-s prostii, tată, că prea mi se stinge bărbatuJ. Mata nu l-ai văzut de multă vreme, da el, sărmanul, cum a scăpat de foamete, în pielea ceea îmblă şi amu. Nu-şi mai poate veni în fire. Nici mîncaroa, nici somnul nu se mai lipeşte de dînsul. îi slab, şi-i galben, şi asudă chiar atunci cînd şede jos şi nu face nimiOa. Şi mă tem, tată, că într-o bună zi... Onache era plin de mirare, iar Nuţa stătea în prag, muşcîndu-şi buzele, şi se uita ţintă la el. Aştepta acel cu-vînt de uşurare, pentru care venise şi fără care nici n-ar fi putut deschide uşa, nici n-ar fi putut ajunge la casa ei. —: Bine, măi fată, cu mare drag, dar, vezi tu... Ce sa vorbesc eu cu dînsul ? Ce să-i spun ? Nuţa a zîmbit. Moştenise de la tatăl său acea trecere neaşteptată de la lacrimi la zîmbet. De fiecare dată să-mînţa ceea de voie bună venea ca o scăpare, scăpare a fost ea şi de data asta. Femeia şi-a revenit, după care zîm-betul s-a stins, şi numai vorbele rostite mai purtau o mică fărîmătură din voia bună de adineaori. — Dacă aş şti eu, tată, ce-ar trebui de spus unui om ce se duce cu zile în pămînt, crezi c-aş mai veni la mata ? I A deschis uşa şi a plecat atît de neaşteptat, încit badea Onache, pînă s-a ridicat de pe scăunaş, pînă a ieşit s-o pe-traacă, Nuţa nu mai era. Nici în lungul drumului, nici pe sub umbra copacilor nu i se auzeau, depărtîndu-se, paşii. Era un amurg scurt de vară, o linişte ostenită domnea peste sat. Onache stătea la poartă cu urechea ciulită, şi î se părea că Nuţa iar a prins a boci. O să vină acasă plîn-gînd, o să-şi sperie, proasta, copiii. Era însă fiica lui. Era trup din trupul lui, sînge din sîngele lui. Atunci cînd ea plîngoa, împreună cu dînsa s-e 5 — Povara bunătăţii. no3Sir»\ vo'. 1T căina întregul neam al Cărăbuşilor, şi, în vreme ce tot sta el la poartă, necazul fiicei a devenit un mare şi neînduplecat necaz al său. t Capitolul XII MĂSURA Fierul îl dăduse gata. Fierul a fost totdeauna o mare patimă a lui. Fierul îl vrăjea prin greutate, prin ascuţime, prin tărie. Puţinul fier din casa părinţilor : ciocanul, toporul, cuţitul. — toate ruginiturile celea i se păreau a fi cea mai mare comoară pe care urma s-o moştenească. De mic îi plăcea să le urmărească cum stau ele mute şi nemişcate la locurile lor. iar cînd cineva dintre cei mari lua toporul, ciocanul ori cuţitul, el alerga în urma lui şi stătea ore întregi nemişcat, furat întru totul de minunea cea mare căreia i se zicea fierul în lucru. Ceva mai mărişor, Mircea a descoperit fierăria, l-a văzut la faţă pe acel mare năzdrăvan care ştia a trece o bucată de fier dintr-o lege în alta, şi de atunci toate gîndurile îi erau numai la fierărie. Cînd tatăl său, ori vreo rudă, ori vreun vecin aveau treburi într-acolo. se ruga să meargă şi el cu dînşii. Cum intra sub şura afumată, căuta un un-gheraş slobod şi de acolo, din ascunziş, se ospăta în voie, gustînd împreună cu fierarul din necazurile şi bucuriile ciocanului. Fierul era cel care nu-i dădea pace şi de-abia ridicat flăcăuan şi-a găsit un locuşor al lui într-o stodoală *, a adunat o ladă plină cu felurite nimicuri — toate de fier. Şi-a pus un scăunaş. o buturugă cu o ureche'de topor ce ţinea * Exprimare pcu'ticulcira pentru steindocilö. hnmbíu'. loc de ilău. în firea lui încolţise meşterul şi cum găsea o clipă mai slobodă, se repezea la fierăria sa. De abia se aşeza, şi de acum toate ruginiturile căpătau viaţă, erau toate bune pentru ceva, se cereau doar un pic scurtate, ori lungite, ori subţiate. — Măi băiete, măi, îl dojenea mamă-sa, vâzmdu-1 cum se chinuie el să ţie lingura cu degetele-i stîlcite. Mai lasă fierul cela în pace, că n-o să te ducă la bine. Fierul însă n-a dovedit să-l ducă nici la rău şi nici la bine. A urcat într-o noapte Nuţa în căruţa lui cu fîn, apoi a venit armata, pe urmă războiul. Lada cu ruginituri s-a pierdut prin amintirile copilăriei şi, credea el, n-o să se mai întoarcă, cum nu se întorc şotiile din anii zburdă-ciunilor. Dar, ca să vezi ! Cînd războiul a început a fi pe sfîrşite şi fiecare ostaş, frămîntîndu-şi soarta, se tot întorcea cu gîndul la vremuri de pace, căutînd vreun rost pe viitor, printre amintirile lui Mircea iar au început să răsară, venite cine ştie de pe unde, bucăţile vechi de fier ruginit. Fierul, pe semne, era soarta lui şi, odată cu întoarcerea, patima pentru acest metal greu, puternic, a pornit să-1 tot fure, pînă a pus cu desăvîrşire stăpînire pe sufletul lui. Ajunsese a fi tractorist şi fierul a rămas a-i fi unicul tovarăş în pustiul tuturor cîmpurilor. De cu primăvară pînă toamna tîrziu, de dimineaţă pînă sara, din amurg pînă în zori avea numai fier în jurul lui. Fier rece şi mut, fier însufleţit, fierbinte, fier murdar, ostenit, nepăsător la toate. A fost o vreme cînd se temea de atîta fier adunat grămadă, după care s-au împrietenit că nu se puteau despărţi, pe urmă a tot scăzut din dragostea ceea mare şi acum nu mai putea vedea fierul în ochi. Şi au trecut ani, acum a patra toamnă îl găsea în cîmp, cocoţat pe-o namilă de fier fierbinte, şi fierul l-a dat gata. Primii noştrii tractorişti ! E o poveste lungă la mijloc —-cînd, cum, de unde au apărut ei ? Vorba e însă că şiragul 67 de necazuri prin care le-a fost dat să treacă a început prin ’44, cînd războiul mai vuia încă în Carpaţi. Atunci în primăvara ceea, prin curţile boiereşti din Cîmpia Sorocii, curţi aşezate mai totdeauna la răspîntia drumurilor mari ce legau satele între ele, au pornit a se organiza staţii de maşini şi tractoare, zise pe scurt : emteesuri La început totul părea o glumă, pentru că nici tu tractoare, nici tu maşini. Tractoriştii erau şi mai puţini — M, T.S.-urile îi căutau cu luminarea, le făgăduiau marea cu sarea, dar de unde să-i iei atunci cînd ei nu-s ! Spre sfîr-şitul războiului maşini au început a se aduna prin parcuri. Stăteau rînduri, înfierbîntate la soare, dar stăteau mute, n-avea cine urca pe ele, şi în cele din urmă a venit ceasul pregătirii cadrelor locale. Oamenii se cam codeau, pentru că maşinile celea, cine ştie ?... — Şi apoi, tovarăşi, ce ne facem cu caii ? Că noi avem cai buni, tovarăşi ! Făceau în fel şi chip să nu se ducă la cursuri, pentru că, îşi ziceau ei, o adevărată specialitate nu ţi-o dă nimeni de pomană, trebuie să plăteşti pe dînsa, iar cînd e pe degeaba, înseamnă că la mijloc mai este ceva. Sovietele săteşti tot umblau în jurul viitorilor tractorişti — azi ţi-i mîngîie, mîne îi probozeşte, poimîne îi ameninţă, iar ei tot stau pe gînduri, îşi tot scarpină cefele. Şi tot aşa de azi pe mîne, pînă s-a găsit unul care, adunîndu-i într-o sară pe toţi grămadă, i-a întrebat : — Bine, tovarăşi, dar aveţi voi obraz ? ! Asta a hotărît totul. Moldoveanul e încăpăţînat pînă ajunge vorba de ruşine, iar daca îl iei din scurt cu obrazul, el se lasă uşor bătut, şi în felul ista cursurile de tractorişti au început. Băietani tineri, copii încă, şi invalizi de război, şi foşti inochentişti, şi mulţi dintre acei ce nu aveau noroc în viaţă ieşeau dimineţile de prin sate şi porneau spre curţile boiereşti. Se duceau să dovedească tuturora că au obraz şi, totodată, poate află cum fierbe focul cela în tractor şi cum se face cînd porneşte din loc cu plugul în urma lui. Era toamnă, era frig, era glod. încălţările viitorilor tractorişti au început a se ruga să fie lăsate pe o zi-două acasă, să se mai zvînteze, să se mai usuce, dar ei nici gînd să le cruţe. Se sculau în zori, le puneau în picioare şi hai-hai, cîte două drumuri pe zi — dusul şi întorsul. Slăbiseră viitorii tractorişti, încît abia mai vedeau pe unde calcă. Se duceau însă. Păreau cu toţii furaţi de patima maşinilor, straiele unsuroase ale mecanicilor li se păreau a fi veşmintele celor aleşi, dar nu patima pentru maşini, şi nici înţelegerea dreaptă a vremurilor noi, ci frica să nu moara de foame îi trezea cu noaptea în cap. îi trezea, îi scotea de prin case, şi ei, îmbrăcîndu-se în fugă, se strecurau prin ulicioarele înguste ale satului, pînă a ieşi în cîmp. Tot drumul pînă la M.T.S. veneau tăcuţi, gîndin-du-se la cele cinci sute de grame de pîne şi la farfuria cu supă pe care urmau să le primească la prînz. Supa o ma~ nîncă, pînea o duc acasă. O zi întreagă, şezînd turceşte pe podelele luxoase ale odăilor boiereşti, ascultînd cu o ureche ce înseamnă bu-jie şi care îi este rostul, ei căutau în aceeaşi vreme să ghicească cum va fi la înfăţişare călcîiul cela de pîne pe care trebuiau să-l primească şi vor fi acolo întocmai cinci sute de grame, ori, spre norocul lor, un pic mai mult ? Şi se mai chiteau în ce buzunar să pună pînea, pe ce drum să pornească cu ea, la ce-ar fi fost bine să se gîndească în drum spre casă, pentru ca mînile să nu încerce a ciupi călcîiul cela. Carte aveau puţină — care trei, care cinci, care nici măcar nu era în stare a lămuri cîte clase are. Erau la vîr-sta cînd învăţătura nu se prea leagă de ţăran, şi nici ruseşte nu prea ştiau. Dăscăleala lor mai avea mult pînă la capăt, dar între timp a venit primăvara, a venit mult prea devreme şi ei au fost în mare grabă examinaţi, suiţi pe tractoare şi trimişi în cîmp să are. Poate pentru că s-au făcut toate în mare grabă, nimeni nu le-a urat să le fie într-un c&as bun, şi apoi că nici nu prea au avut noroc. Străvechea îngrijorare a ţăranului ca nu cumva să fie păcălit a început a răzbate la lumină. Multe din colhozuri căutau să-şi lucreze pămînturile cu vitele pe care le aveau. Fără tractoare era şi mai ieftin, şi mai puţin bucluc. Statul însă a luat apărarea tehnicii. Colhozurile au fost obligate prin lege să lucreze trei sferturi de pămînt numai cu tractoarele, dar ce te faci cînd bietele tractoare stau cu măruntaiele vărsate în brazdă ? Erau maşini bune, aproape noi, dar nu le ajungeau piese. Prin M.T.S.-uri. în jurul pieselor de schimb se făcea mare agitaţie, o speculă de care viitorii tractorişi habar n-aveau. :şi în vremea iernii, cînd ei şedeau turceşte pe podele, fiind cu gîndul la pîne, un cineva umbla prin parc, scotea de pe la tractoare cîte-o piesă-două, mai căutate, le înlocuia cu altele vechi. Şi acum, cînd a venit vremea aratului. bieţii tractorişi' stăteau în genunchi lîngă maşini, în-ghiţeau motorină, se prindeau cîte doi de manivelă şi o tot suceau, pînă ameţeau, dar maşina — tot moartă. Noaptea, mînaţi de ploaie, se ascundeau pe sub tractoare, adormeau şi visau cum s-a pornit singur, de capul lui, tractorul, şi 11 trecut cu roţile dinţate peste ei. Cine n-a aruncat atunci cu piatra în primii noştri tractorişti ! Ii înjurau brigadierii şi directorii M.T.S.-urilor pentru că nu se pricep să fure şi ei de pe undeva cîte-o piesă, s-o puie acolo şi să pornească odată cu tractorul ; îi blestemau preşedinţii de colhozuri, stîrnind împotriva lor sate întregi, zicînd că, uite, din pricina cui rămîn ei fără semănături ; îi ocărau nevestele, pentru că şi-au mur* dărit hainele, cîştigă puţin, dau rar pe acasă. Pînă şi copiii lor, cînd veneau să-i vadă şi să le aducă de mîncare. povesteau despre un vecin care s-a dus la Kiev cu o ca-. 70 nistră de oloi şi a venit cu îmbrăcăminte pentru toată casa, pe cînd ei, iaca, şi-au legat capul de tractorul ista... Onache Cărăbuş nu prea avea nici el ochi să-i vadă pe tractorişti. Mai întîi că el ţinuse totdeauna cai, ştia să-i îngrijească, ştia să caute de ei. Ii plăcea să-i aibă, îi plăcea să-i vadă măcar la alţii. Acum caii intraseră la strîmtoare, stăteau cu săptămînile în grajdurile colhozului, rozîndu-şi ieslele, iar proştii ceia s-au mînjit de motorină şi, negri ca necuraţii, stau pe haturi şi beau tutun. Avea o mare ciudă pe dînşii, mai ales pentru că el ştia mai totdeauna cam cît o să-l poată ţinea cureaua şi era de părerea că fiece om, pentru a nu se face de ruşine, trebuie să ştie dinainte pe unde poate şi pe unde nu va mai putea. Nici măcar de Mircea, că-i era de acum ginere, nu-i părea rău. Ce-i drept, atunci, în toamna ceea, cînd l-a văzut pentru întîia oară că-şi ia drumul spre M.T.S., badea Onache nici nu l-a lăudat, nici nu l-a ocărît, cu toate că în sinea lui era de părerea că Mircea, avînd atîtea decoraţii, ar fi putut pune mîna pe putere acolo în Ciutura. Mircea însă, tot aşteptînd să fie chemat, să i se propună totul de-a gata, scotocea prin lada ceea cu ruginituri şi. pînă ce se tot juca el cu ruginiturile celea, au pus mîna alţii pe putere, trimiţîndu-1 pe dînsul la şcoala de tractorişti, odată ce-i plăcea pînă într-atît fierul. Cînd a început foametea şi Mircea, serile, aducea copiilor cîte-un călcîi de pîne, badea Onache parcă ar fi fost gata să se împace cu un ginere-tractorist, dar pînă la urmă i s-a trezit am-feiţul şi s-a pomenit a nu mai şti de dînsul. Printre multe altele, avea badea Onache şi meteahna asta. Intr-o bună zi, aşa nitam-nisam, i se făcea lehamite de om şi nici să-l vadă, nici să audă de el. Dacă întîmplă-tor soarta îi aducea pe-o punte îngustă, faţă în faţă, el lăsa să treacă de la dînsul, îi făcea drum celuilalt, numai să nu-1 vadă, şi cum cobora dé" pe punte, iar uita de el. Spre norocul lui, după război, după anii de secetă, apele au cam scăzut, satul aproape că nu mai avea punţi, iar a te lepăda de un tractorist ce nu se arată cu lunile era lucru cît se poate de uşor. Onache Cărăbuş s-a făcut a fi uitat că mai are pe acolo prin sat un ginere, dar viaţa, acest codru veşnic tainic şi tulbure, avea poteci, avea ascunzişuri de care badea Onache nici că să fi bănuit, şi tocmai atunci cînd îi era lumea mai dragă,’s-a pomenit într-o bună zi cu Nuţa bocindu-i pe laiţă. — Mama lor eu şi răzmamă ! Veştezit şi imbătrînit aşa, deodată, a tot umblat el cîteva zile în jurul casei, frămîntîndu-se, şi încetul cu încetul a prins a-1 încerca o ciudă crîncenă, păgînă, cum îl prindea ea de fiecare dată cînd un lucru, la care nici nu se aştepta, îl dădea de sminteală. Om paşnic, înţelegător, el se îndrăgostea de toate cîte le vedea în jurul lui — oameni, semănături, vite. Cum se atingea cu sufletul de ceva, legat rămînea pe-o vecie, şi era în stare ani la rînd să se tot porăie. cu o umbră de copăcel răsărit într-un fund de o-gradă. Ţăran înţelegător, el parcă şi-ar fi dat seama că de la o mică semincioară pînă la un vlăstar e cale'lungă, anevoioasă, şi acum, văzînd această muncă gata săvîrşită, el parcă i-ar fi zis copăcelului : „Odată ce-ai venit, hai, să-ţi fie de bine, creşte în voie“. Şi ba îl mută dintr-un loc în altul, unde e mai multă lumină, ba îi altoieşte o creangă, ba i-o scurtează pe alta, şi-i tot cară apă la rădăcină, şi-i iot yăruieşte primăvara tulpina, iar spre iarnă i-o înfăşură cu şumuiage de paie să n-o roadă iepurii. Şi trecătorii, şi rudele, şi vecinii se fac a zîmbi de-o asemenea încăpăţî-nare — maică sfîntă, se pierzi o viaţă lîngă un copăcel ! Lui Onache însă niciodată nu i-a prea păsat ce crede lumea despre el — mai însemnat era să aibă el însuşi o pă-. rere bună despre sine. Treceau săptămîni, lu*ri, ani. Fiecare îşi avea grijile sale. Şi le avea pe ale lui şi badea Onache, iar printre multe altele mai avea şi grija vlăstarului din fundul grădinii. Dacă însă după mulţi ani se dovedea că copăcelul n-a primit nimic din grija şi dragostea lui, rămînînd tot aşa de firav şi pipernicit cum răsărise, atunci pe badea Onache îl dobora o ciudă oarbă, păgînă. Toate necazurile pe care le avea, tot ce n-a putui, n-a dovedit ori n-a avut noroc, — totul se aduna în chipul acelui mic copăcel din fundul grădinii şi, Doamne-Dumnezeule, cum îl mai duşmănea badea Onache, şi-l probozea, şi-l blestema ! Cîteva zile era numai foc şi pară. Chema vecini, oprea trecători în drum şi-i ducea în fundul grădinii pentru a-i face martori, şi nu se lăsa pînă nu stîrnea o jumătate de sat împotriva copăcelului celuia. Iar în zilele de răfuială în sufletul lui badea Onache se stingeau, treptat, dragostea şi grija, şi interesul pentru soarta micului copăcel. Pe urmă, dacă se usca — îl scotea din pămînt, dacă se înfiripa şi creştea bine, se înfrupta din poamele lui. fără a simţi de altfel, o bucurie deosebită. Cam în acelaşi fel se descurca el şi cu oamenii. Era setos de lume întotdeauna. Şi poarta, şi uşa, şi sufletul îi erau veşnic deschise. Ştia saga, ştia să facă un bine altuia, ştia să mulţumească atunci cînd i se făcea lui un bine. Era înţelegător la necazuri, săritor la nevoie, darnic de unde avea, de unde n-avea, dar ferit-a sfîntul dacă afla într-o bună zi că marele lui prieten s-a jucat cu dînsul de-a tovărăşia. Atunci sufletul bătrînului Cărăbuş se tulbura ca o mare, şi săptămîni întregi era marea ceea numai spumă, numai vuiet. Lovitura primită de la Mircea a fost cea mai grea din toate cîte le-a primit. Mircea îl făcuse de ruşine nu numai pe badea Onache, ci şi tot neamul Cărăbuşilor, şi asta îl durea grozav. Sat întreg, făcut dintr-o bucată, Ciutura apărea numai atunci cînd se arăta străinilor, iar în sinea sa se ştia împletită din mai multe rădăcini de neamuri^ şi aceste viţe îşi aveau numele lor. Erau în sat Ciobani, erau Olari, erau Morari, erau Cărăbuşi, Oamenii de aceeaşi viţă, chiar dacă îşi aveau caseíé 1 rătăcite prin alte mahalale, mai totdeauna semănau şi la statură, şi la vorbă, şi la umblet. Se aveau de bine ei înde ei, se ajutorau la semănat, la strîns, aveau aceleaşi obiceiuri, ţineau aceleaşi sărbători. Aceste viţe răsfirate,' din care era adunat satul, se mîncau cum nu se mai poate. Erau, pe semne, nişte răfuieli străvechi, ce se duceau cu veacurile, pentru că acum nimeni n-ar fi putut spune ce au Ciobanii cu jDlariî şi de ce Ungurenii nu-i pot suferi pe Olari, iar Ciobanii — pe Cărăbuşi. Fiecare rădăcină îşi avea faima şi ruşinea sa. Erau viţe de oameni leneşi, erau înţelepţi, erau hoţi şi bătăuşi, erau oameni cuminţi, gospodari. Din toate neamurile satului, Morarii erau viţa cea .mai puţină. Oameni fujduli, închişi în sinea lor. Nevestele Morarilor le ziceau bărbaţilor „mătăluţă“, bărbaţii li se adresau eu „’neata-hăr4. Se socoteau ei înde ei răzeşi, dar pentru răzeşie erau prea săraci, prea fricoşi, prea înceţi la minte. De muncit munceau, dar nu* se aduna mare folos din munca lor. Ciutura i-a poreclit „ Ogari “ şi porecla a prins, căci, într-adevăr, Morarii erau veşnic în alergătură, veşnic cu sufletujl la gură. Căci vede el acolo în faţa lui o coadă de iepure ori numai i s-a năzărit, dar aleargă de-i sfîrîie călcîiele, şi tot aleargă pînă cade cu botul în ţărînă. Unuia dintre Morari i-a fost sortit să ajungă ginerele lui badea Onache. Tot neamul Cărăbuşilor a fost împotriva acestei nunţi, că, ziceau ei, ce le trebuie ogari, după iepuri totuna n-au vreme de umblat !... Cînd au ajuns vorbele ieslea la urechile lui badea Onache, omul s-a supărat foc, s-a ridicat împotriva tuturor neamurilor sale, zicînd că el nu mărită fata cu o poreclă, ci o dă după un băiat din sat, şi dacă neamul Cărăbuşilor -nu-1 vrea — să nu;, vină la nuntă. Onache s-a pus de-a curmezişul fiecărui început de sfadă, omul a deschis şi poarta, şi sufletul în faţa * ginerelui, primindu-1 ca pe un copil al său. L-a apărat atunci cînd era nevoie de apărare, l-a ajutat atunci cînd era 74 nevoie de ajutor, şi încet, pe ascuns, a tot încercat, să-l treacă în credinţa neamului său, ori măcar să-i potolească firea, să-l deprindă cu felul domol şi înţelept al Cărăbu-şilor. La început toate păreau a merge bine. Mircea ştia să asculte atunci cînd se spunea o vorbă mai înţeleaptă decit ar fi putut el însuşi spune ; cînd avea vreun necaz, trecea pe la ai săi, dar nu uita, cu acelaşi necaz, să intre şi pe la tata-socru. Pe urmă s-a dus la armată, apoi a venit războiul. S-a întors om voinic, în toată firea, acum nu el alerga după neamuri, ci neamurile umblau după el. Lui Onache nu i-a plăcut niciodată să alerge în urma altcuiva. L-a lăsat pe ginere aşa chitit şi înţelept cum venise, şi chiar se bucura că, dacă nu el, alţii, dar totuşi l-au dus pe Mircea pînă la capăt, aşezîndu-1 bine pe temelie ; iată însă că a venit într-o zi Nuţa, s-a aşezat pe.laiţă, a prins a boci şi asta înseamnă că toate au fost în zadar. Nici Cărăbuşii, nici armata, nici războiul — nimic nu l-a putut învăţa minte, Mircea rămînînd a fi un ogar ce se duce unde îl asmuţi, cum fusese tot neamul lor. . I-a trebuit lui fier. i-a trebuit lui tractor ? ! în loc de-a pune la cale treburile Ciuturii, el stă cu cioroii de vreo patru ani în singurătatea dealurilor, înghite motorină ş-a ajuns de-a rămas numai o umbră dintr-însul... Bine, hai, se gîndea Onache, în vremea foametei mai toţi ai lor au murit, poate i s-o fi făcut dor de neamuri, mă rog. dar ce ne facem cu casa, cu copiii ? ! Orişicum, Onache i-a dat singura fiică de nevastă şi acum el, nechibzuitul, o lasă cu copiii pe drum î ! Furia lui badea Onache n-avea margini. Ciuda îi era atît de mare, îneît l-a scos cu totul din ţîţîni — omul şi-a pierdut şi cumpătul, şi'somnul, şi pofta de mîncare. Nopţi întregi se chinuia töt vîrcolindu-se în aşternut, iar pe la zori se scula, ieşea în ogradă, lua o coadă de hîrleţ să facă o nimica toată ; dar lucrul nu-i sporea şi el cocea cît cocea în inima lui, iar mai spre amiază pornea prin sat. Se 75 ducea să caute vreo sămînţă de-a Morarilor şi să-i de* palme, pentru că n-a ştiut să-şi crească vlăstarul neamului ; se ducea să întrebe cîrmuirea satului cum vine asta, că se trimite un om în cîmp, apoi ani întregi nu-şi mai aduce nimeni aminte de dînsul, încît .bietul om ajunge să &sude cînd şade aşa şi nu face nimica ; se ducea să prindă felcerul satului şi să-l întrebe pentru ce prosteşte el lumea cu nişte prafuri care nici nu te ajută să trăieşti şi nici să mori nu te lasă. Cărăbuş umbla dintr-un capăt al satului în altul, apoi se întorcea înapoi, dar degeaba. Cele pe care voia el să le înşire nu puteau fi spuse în gura mare. Mai ales trebuiau să fie cu ochii în patru bătrînii, ce nu prea ţin la drumuri lungi, la frig, şi poate de asta, cînd căuta neamuri de-ale lui Mircea, dădea peste şefi ; cînd găsea vorbele pregătite să atace şefii, se pomenea cu medicul în faţă. Spre sară, tot ce-a vrut el să spună şi n-a spus începea să-l frigă, şi întorcîndu-se spre casă, intra la cîte-o mătuşă din cele ce ţineau samogoncă. Cinstea tăcut, de unul singur, lăuda putoarea de băutură, pentru ca altădată, cînd i-a mai fi a bea, să aibă unde găsi un pahar. Se întorcea acasă uşor cherchelit, se culca, dar somnul nu-1 prindea. Pe la zori se scula şi totul începea din nou — o vreme cocea prin ogradă, apoi se ducea prin sat să ceară socoteală tuturora şi iar trecea pe' la mătuşile cu băutură. Cam la o săptămînă, zbuciumul acestei mari încrînce-nări a slăbit şi într-o vinere, trecînd pe la Nuţa, Onache a întrebat-o în ce parte a satului ară „bărbatul cela al tău“. Pe urmă, tot aşa în treacăt, a mai iscodit cînd era vorba să vie el în sat, cînd urma să se ducă ea la dînsul. O răsuflare de seninătate a cuprins toată făptura Nu-ţei şi, cu toate că badea Onache părea a fi supărăcios şi înţepat la vorbă în ziua.ceea, Nuţa ştia că tatăl ei o să se ducă la Mircea, o să vorbească cu el, o să-l pună cumva îa cale, îndreptîndu-1 spre bine, şi în urma acelei îndreptări copiii ei vor avea iar tată, şi ea va avea bărbat ^ 76 ;..în ziua următoare, cam pe la amiază, Onache Cărăbuş, tuns şi ras, îmbrăcat curăţel, a pornit spre Hîrtoape, urcînd prin cîmpurile satului pe-o cărăruşă bătută de nevestele şi copiii tractoriştilor. Ducea un coş greu de papură, un coş ce răspîndea în jur miroznă dulce de bucate. Venea cu paşi înceţi şi solemni, de parcă şe ducea să sfinţească pasca. Se probozea tot drumul pe sine însuşi că n-a venit mai înainte să stea de vorbă cu Mircea. OrişicUm, îi este socru, e om cărunt, trecut de ani. ar fi putut să-i dea vreun sfat ca să-i prindă bine. „Iaca, chiar nu mi-o venit în cap mai nainte să trec pe la băiatul cela.“ Omul venea, se dojenea întruna şi se mira : ca să vezi firea omului ! Se duce, iaca, să-i dea o mînă de ajutor ginerelui, pentru că o ajuns la strîmtoare,.dar, atîta vreme cît Morarii se simt prost, Cărăbuşii se simt bine, şi cu cît mai rău le va fi unora, cu atît mai bine le va fi altora ! Aşa e viaţa, ce să-i faci. Era o zi senină, caldă, dai' căldura venea de peste dealuri oarecum potolită de răcoarea unui început de toamnă. Soarele urcase sus, ca în miez de vară, bătea din plin şi era atîta lumină aurie aici în largul cîmpului, încît badea Onache se pomenise ameţit uşor, de parcă ar fi gustat un păhărel din vinurile celea rare pe care le guşti o singură dată şi apoi o viaţă întreagă le tot ţii minte. Şl arătura, şi miriştile, şi păpuşoiştile — toate păreau mulţumite că au ajuns cu bine acolo unde le poruncise firea, peste tot domneau mirozne dulci de poame coapte. De jur-împrejur, cît vezi cu ochiul, numai linişte şi pace. Cîte-o cioară se rupea greoi de la pămînt, zbura tăcută, de la o arătură la alta. Undeva, hăt departe, printre dealuri, lucea în bătaia soarelui o coadă de iaz. ■ Cărăruşa pe care venea badea Onache şerpuia domol, cu multă îndemînare printre bulgări, apoi la marginea unui lan de răsărită se pierdea în umbra fierbinte a pă- 77 tăriilor. Răsărea ea tocmai hăt din celălalt capăt al lanului, iar cum, pe unde a trecut rămînea s-o descoase fiecare trecător în parte, despletind cu grijă pălăriile. Efa harnică, neogoită era' cărăruşa ceea, şi chiar acolo jos, în umbră şi năduf, îşi avea călătorii săi. Se apropia toamna şi străvechii locatari ai cîmpiei — şoareci, furnici, ţistari — cărau pentru la iarnă. Pămîntul era cam bolovănos şi ei, ameţiţi de atîta bulgăraie, cum ajungeau pe cărare, porneau ca din puşcă în lungul ei, fiecare cu povara în spinare. Pomenindu-se cu badea Onache faţă în faţă, se smuceau nebuni în lături şi, cît ai clipi din ochi, dispăreau — uite ici au fost, ici nu mai sînt. „Fură şi ei din colhoz, s-a gîndit badea Onache. Norocul lor că nu-s eu preşedinte, altfel le-ar fi de-a scăpării.u De cum a ieşit din sat, badea Onache a pescuit din forfoteala de toamnă a cîmpurilor huruitul tractorului cu care ara Mircea şi căuta să-şi ţină drumul mai spre vuietul cela. Cîmpul însă e larg, tractorul, cînd trece de la uşor la greu ori de la greu la uşor, îşi tot schimbă glasul, şi badea Onache ba îl pierde, ba iar îl găseşte. Tocmai de pe dealul unde era movila cea veche, zisă Movila lui Vodă, l-a zărit. Hăt departe, peste vale, acolo u/nde face o cotitură drumul-de-fier, pe-o buză de mirişte, strîm-torată din toate părţile de arătură, se zbuciuma un nor de colb vuind cu glas crîncen de metal. Nu plouase de vreo două săptămîni, se potoliseră vînturile, şi tractoriştii îşi blestemau viaţa, căci colbul stîrnit 'de plug ara împreună cu dînşii, brazdă după brazdă. Pămînturile arate de Mircea veneau puţin prăvălatic la vale şi se întîlneau, cap în cap, cu un lan mare de păpuşoi, iar acolo la încheietură, între arătură şi păpuşoi, şerpuia o vîlcică încolţită ici-ocolo de fierul plugului. Era păscută de vite, încît ajunsese şi ea neagră ca o arătură şi singura ei verdeaţă rămăseseră numai cele cîteva tufe de salcie. Acolo, sub sălcioare, au fost cîndva două izvoraşe, 78 un pîrău numit Căinar — şi de mulţi ani ţăranii ce ţineau pămînt în părţile celea, cînd venea cineva de acasă cu mîncarea, se duceau de-a dreptul la cele două izvoare. Prăşitorii ce-şi luaseră mîncarea cu dînşii, cum sosea amiaza, coborau şi ei la umbră, la iarbă verde, la apă proaspătă. Valea însă era micuţă de felul ei, îngustă. Cum s-a făcut colhoz, tractoarele venite să are, cînd ajungeau la margine, ieşeau în vîlcică să întoarcă plugurile, şi. pe semne, or fi năsădit pămîntul, că au secat izvoarele, şi nici pîrău, nici iarbă verde... Mai rămîneau însă foşnetul celor două sălcii, miroznă crudă de imaş, de libertate, şi badea Onache a coborît în vîlcică, a pus la umbră coşwl cu mîncare şi, ori de cîte ori se apropia nourul de colb, ei îşi tot sălta pălăria în semn de bun găsit. Mircea însă nu-1 vedea. Cum ieşea cu tractorul din mirişte, făcea o roată, întorcea înapoi, intra în brazdă cu tot cu colb şi se ducea de parcă zare de om n-ar fi fost prin apropiere. Era ceva nemaipomenit — se uita şi la deal, şi în stînga, şi în dreapta, şi numai în partea ceea unde stătea badea Onache nu s-a uitat niciodată. ,,Las’ că are draci băiatul ista...“ Mircea era furios. Draci poate că nu avea, dar îi sărise ţandăra. Se mira şi el însuşi : ce Dumnezeu, parcă mai nu demult era în toane bune, mulţumit de tcfate, bucuros că mai scoate o arătură la capăt. Ba chiar şi atunci cînd răsărise peste deal un om cu coşul în mînă, iar el încă nu-1 recunoscuse,/chiar şi atunci mai era cu inima senină, cu toate că, ce-i' drept, începuseră să-l roadă nişte presimţiri. Apoi, pe măsură ce cobora la vale trecătorul şi se vedea, cu fiece pas, că ţine drumul spre el, a început a se indispune. Oricît ar părea de ciudat, dar aşa o păţea el de fiecare dată cînd cei de acasă treceau pe la dînsul. îl prindea furia aşa din senin, şi omul nu-şi putea da sama ce-o fi fiind de capul acelor supărări ? Ori că prea îl prinsese do- 79 rul de-o lume ascunsă'acolo după dealuri, visa s-o vadă mîne-poimîne, dar iată că din sat vin ai lui. ii aduc demîn-care, albituri, şi asta însemna că întoarcerea sa mai trebuia amînată ; poate i s-o fi făcînd silă de blestemata lui soartă, că prea l-a zăvorit aici în pustietatea cimpurilor, în vreme ce alţii, oameni slobozi, încotro vor, încolo se şi duc ; ori că prin supărarea asta el voia să le dea de înţeles celor de acasă cît de înstrăinat e sufletul lui aici în Hîr-toape, cu cît greu îşi cîştigă el bucata de pîne. Cînd arătura a fost dusă la bun sfîrşit şi plugul a trecut pentru ultima oară în lungul ei, culegînd pe ici-colo cîte-un fulg de mirişte, badea Onache s-a aşezat lîngă coş, căci nu mai avea rost să stea în picioare. Mircea a cobo-rît tractorul în vîlcică şi de abia atunci a scăpat de nourul de colb ce-1 tot chinuise o zi întreagă. Maşina a amuţit, oprită de frîne oarecum într-o nară, cu botul întins spre albia Căinarului, încît părea că, gonită de sete, a tot alergat mii de verste şi acum a căzut la doi paşi de salvare. Că pîrăiaşul secase demult, asta, fireşte, tractorul n-avea de unde s-o ştie. Mircea a coborît de pe tractor încet, ostenit, cu multă îngrijorare, cum coboară, de obicei, babele din căruţă. Pomenindu-se cu pămîntul sub picioare, a stat o vreme nemişcat^ de parcă nu-i venea a crede că pămîntul poate fi atît de greu, atît de nemişcat. După care, amintindu-şi ceva, a prins a se tipări cu palma peste tot pe unde avea cîndva buzunare, căutînd de n-o fi rămas măcar ceva-ceva din comorile pe care le-a avut. Nu rămăsese nimic şi, posomorit, a pornit spre cele două sălcioare. Venea încet, cu capul plecat, şi a fost foarte ciudat cînd, din mers. i-a dat socrului bună ziua. Ciudat era, pentru că, într-adevăr, de unde putea el să ştie, fără să-l fi văzut măcar o dată, că pe locul cela stă un om... Drept răspuns, Onache şi-a plecat puţin capul. Ajungînd lîiigă coş, Mircea a întrebat ceea ce moldovenii, de multe sute de ani, întîlnindu-se, se tot întreabă unii pe alţii : 30 -— Ce mai faci ? Onache a zîmbit cam stingherit, cum zîmbesc, de obicei, ţăranii, întîlnind iri ziua pe care ei o sărbătoresc un consătean doborît de griji şi oboseală. — De, ce să fac ?... îmblu şi caut umbră * că aşa călduri ca în vara asta nu mai ţin minte să fi fost. Credeam că, poate, aici la voi, în Hîrtoape, îi mai răcoare, daeă-i tot un drac. — Ai găsit şi mata unde să cauţi răcoare ! Mircea s-a aşezat lingă coşul trimis de Nuţa, a stat o vreme tăcut, de parcă ar fi avut mari dureri de cap, şi-a ridicat fruntea şi pentru prima oară l-a privit pe badea Onache. — Ce eşti aşa dres şi ghilosit ? Ö fi vreo nuntă, vreo sărbătoare acolo în sat ? Onache şi-a coborî! pălăria pînă peste frunte, ascun-zînd o umbră de zîmbet — îi rău de gură ginerele ista al lui, dar las’ să fie iau, că din asta unii se întîmplă să prindă la minte. — De sărbătoare n-am ce să-ţi spun, că nu ţin sărbătorile, şi nici de nunti n-am prea auzit, dar m-am dres şî ghilosit. că, iaca, n-ai să mă crezi, dar nevoia te face. Băiatul cela al lui. Ţurţure de mai anţărţ îmi datorează nişte ruble şi de cîte ori îi aduc aminte, se jură că n-are. Da mai luna trecută 11 văd strecu.rîndu-se prin fundul grădinii cu o maşină de tuns. „Un’ te duci, bre, cu maşina ceea ?“ — Mata îl întrebi ? — Eu îl întreb. ,.M-o rugat aici unul să mă duc să-3 tund/4 — El îţi răspunde ? — El îmi răspunde, ,J>apoi, zic, măi, tu ştii a tunde,?;' — .,Ştiu‘\ zice. — vApoi, zic, de cd nu te repezi din cînd în cînd pe la mine, că totuna, îmi eşti dator acolo nişte ruble ?‘* Mi-a ieşit aşa o vorbă din gură, da pe urmă mi-a părut rău, că nu dovedeşte să vie sîmbătă şi de amu iacătă-lă-i. Da haina asta nouă, — că văd că te uiţi chiorîş şi la dînsa, tot âe nevoie am îmbrăcat-o, aceea veclîe s-o ros pe la coate, niînecile s-au zdrenţuit. Prin gospodărie îmi mai prinde ea bine, dar cînd ies în lume, trebuie s-o îmbrac pe aiasta nouă, că alta n-am. Mircea şi-a măsurat o vreme necazurile cu necazurile socrului, apoi i-a zis : — Vezi să n-arunci nici haina cea veche. Ca să nu vie vremea s-o cumpăr de 3a mata. Onache a ridicat sprîncenele în sus, a mirare. — Ce să cheltui banii degaba. că totuna ai s-o moşteneşti. Alte neamuri n-am. Mircea a zîmbit. — Pînă să moştenesc haina ceea a matale, vezi să nu-ţi las eu moştenire combinezonul ista. Că dintre tractorişti rar cine să ajungă la pensie... Cărăbuş s-a uitat cu coada ochiului la haina ginerelui. ’— Da-i al tău, nu-i al statului ? — Amu-i al meu. Că ne-au oprit.din leafă. '— Ia te uită... Şi mult ţi-au oprit ? — Cincizeci de ruble. •— Pentru o vechitura ca asta ? t — Dacă nu, că la început era nou. Onache a întins o mină. a prins a pipăi haina, de parcă voia să afle de nu cumva statul i-o fi amăgit ginerele. — Măi Mircea ! Să mă ierţi, da iaca demult voiam să te întreb. Cînd eşti îmbrăcat în halatul ista şi ţi-i a duce afară, apoi ce faci ? Că. văd, nici tu prohab, nici tu loc de cureluşă. — Dacă haina asta. tată, după ce-0 îmbraci, apoi nu-ţi mai vine a nimica. — Bine; măi, şi o pacoste ca asta vrei să-mi laşi moştenire ? — Atîta am. — Dacă nu, că sacui ista nu-i de mine. De-amu dacă a venit vorba, aşa bătrîn şi singuratic cum sînt, dar vreu 82 sa-mi trăiesc viaţa din plin, cu vechile mele bucurii şi păcate. Mircea a luat coşul cu demîncare în braţe, l-a luat încet şi grijuliu cum iei un copil de ţîţă. A stat o vreme nemişcat, culegînd cu vîrful nasului mirozna bucatelor şi un anumit iz pe care îl aveau numai casa lui şi toate celea cîte erau acolo în casă. Iată-i răsăreau de undeva din zare chipuri dragi, chipuri scumpe, A întrebat cu glas vioi, plin de dor ; -— Şi chiar ce mai fac ciocîrlanii ceia ai mei ? ■— Ce să facă ? ! Aleargă. Copiii aleargă că-s mititei şi li—i a joacă ; Nuţa aleargă pentru că-i singurică şi nu le dovedeşte pe toate. încolo, slavă Domnului, sănătoşi. —: După atîta alergătură şi să nu fie sănătoşi ! Mircea a luat şerveţelul cu care erau acoperite bucatele. l-a aşternut între el şi badea Onache. — Vină mai aproape, că aici pare să fie şi un şip cu samogoncă. — Nu, că eu am mîncat nainte de-a porni la drum. O făcut fata ceea un borş că nu mă înduram să mă scol de la masă. — Şi cu samogoncă tot te-a cinstit ? — Cum să nu ! Mircea s-a uitat prin coş. chitind cu ce să înceapă masa. A scos q jumătate de pîne proaspătă, coaptă pe vatră, un toc de chibrite umplut cu sare, le-a pus alături pe şervet. Se gîndea ce să mai scoată. Ii era foarme, de dimineaţă nu luase nici nafură în gură, dar între el şi foamea lui s-a aşternut o osteneală nemaipomenită. îl dureau ochii roşiţi de colb. iar imaşul înţepenit, pămîntul molcom şi greu pe care şedea a prins a-1 legăna cum nu se mai poate de dulce. Şi i-a venit lui aşa, deodată, să lase totul baltă, să se întindă., ca pe vremuri, în co- 33 pilărie, peste aceste rămăşiţe de iarbă verde şi să-i ardă un pui de somn, ca să-l ţină minte o viaţă. „Vrei să aţipeşti un pic ?“ — l-a întrebat, mut, cu privirea, badea Onache. „Aş vrea eu, dar cum s-o fac ? !“ — i-a răspuns acela fără cuvinte. „Ce, adică cum s-o faci ? Te întinzi pe spate. închizi ochii şi atît.‘: ,',Bine, dar ce să fac cu tractorul cît oi hodini ?“ „Tractorul îl trimiţi în moaşă-sa pe gheaţă şi. pînă tragi un pui de somn, el numai bine s-a întoarce.“ Mircea a zîmbit : ce crezi, s-ar putea să fie un sfat bun. A pus pînea înapoi în coş, a acoperit coşul cu şerveţelul, s-a întins aşa, orbeşte, fără a-şi alege loc. Era prea multă linişte în jui — tăcea pămîntul, tăceau semănăturile, şi socru-său tăcea. A aţipit pe-o clipă, dar a tresărit, s-a ridicat în capul oaselor, s-a uitat lung, buimac la maşină. Nu se putea dumeri : ce s-o fi întîmplat, de ce tace tractorul ? Pe urmă şi-a dat sama cum vine. S-a culcat din nou, cuminte, răbdător, iar într-un tîrziu a început a se stinge şi bătaia celuilalt tractor, care-i ciocănea cu săptămînile în măduva oaselor. Cum a scăpat de ele, de amîndouă, au început a i se lipi dulce ochii, i se topeau muşchii, legătură cu legătură, şi liniştea din jur a prins a-1 înfăşa în faldurile sale» Onache stătea alături şi, pe. furiş, cu coada ochiului, îşi cerceta ginerele. De sub petele de unsoare şi colb se întrezărea un obraz palid, secătuit. Ochii într-adevăr îi fugiseră adine în fundul capului, părul nepieptănat, încleiat de sudoare, îi cădea miţe şi de aceea pleşul din creştet părea ciudat, numai pete. Respira atît de puţin, atît de încet, îneît coşul pieptului părea că nu se mişcă deloc, şi badea Onache şi-a întors grăbit privirea în altă parte. L-a fulgerat un gînd prostesc, i s-a părut că ginerele va muri, acum, aici, în clipa asta, şi l-a cuprins un fel de spaimă, căci nu vroia să rămînă cu un mort alături într-o zi atît de frumoasă. Tăcerea cîmpurilor a ţinut mult, apoi dinspre Bălţi s-a arătat un tren. Venea numai locomotiva, fără vagoane, O vreme s-a furişat mută, pe ascuns, apoi de după cotitură s-a năpustit sălbatic, umplînd cîmpia cu scrîşnet şi vuiet. Onache, cu toate că zărise locomotiva de departe, cînd s-a arătat ea, vuind, de după cotitură, a tresărit. Mircea însă zăcea nemişcat. Nici o umbră de îngrijorare n-a fluturat pe obrazul lui supt, şi badea Onache s-a gîndit : ce noroc că trenurile umblă pe-un drum hotărît din timp, altminteri cîtă lume ar fi turtit ele ! Trecuse de amiază. Vremea se mai răcorise, spre asfinţit s-a lăsat un cîrd cTe nouraşi şi au închis cerul acolo unde urma să apună, hăt mai tîrziu, soarele. O boare de vînt flutura domol frunzişul sălciilor. Mircea zăcea nemişcat, întins pe spate, şi hodinea împreună cu imaşul, împreună cu cîmpurile din jur. Acum pieptul i se mişca încet, ritmic, şi cînd vîntul lăsa cele două sălcii în pace, se auzea o suflare plină, de om adormit. Onache, ca să nu-i strice somnul, stătea nemişcat, şi poate pentru că a stat multă vreme nemişcat pe acelaşi loc, a început a-şi aminti lucruri vechi, trecute demult, îşi amintea întîmplări grele, triste, neplăcute. A încercat să fugă cu gîndul de ele, dar n-a izbutit. Şi, furat de cele amintiri, a oftat. A oftat adînc şi îndurerat, cum oftează moldoveanul numai atunci cînd rămîne singur-sin-gurel cu necazul lui. — Ce oftezi aşa de greu ? Prins pe neaşteptate, badea Onache n-a ştiut ce să-i răspundă. S-a bucurat însă că ginerele nu doarme. Potopul de amintiri ce dăduse năvală peste dînsul îi răscolise sufletul şi multe din muşcăturile cele vechi au început aşa, deodată, a sîngera. îl durea şi n-avea cui i se plînge — acum, slavă Domnului, are măcar un ginere alături. 85 , —- Iaca, măi băiete, nu ştiu cum se face, dar de fie- care dată cînd nimeresc pe dealul mic. mă doare inima şi pace. — Te-o fi durînd, pe semne, după jumătatea ceea de desetină. Onache şi-a întors capul, s-a uitat la el lung, pentru că nu s-a aşteptat la o asemenea întrebare din partea lui. Aşa ceva puteau să-l întrebe preşedintele, şefii din raion, dar să-i spună cuvintele iestea tocmai ginerele ? Cu toate că, s-a gîndit Onache, după ce stai atîţia ani In cîmp. singur cuc, poţi spune lucruri şi mai deocheate... — Nu-i vorba de jumătatea ceea de desetină, că eu niciodată n-am alergat după pămînt. Unde mai pui că pămîntul meu, moştenit de la tata, i l-am dat pe urmă Nuţei d > zestre, aşa că. ce să mă doară inima după ceea ce nu mai era al meu ? ! — Atunci dar pentru ce te doare ? — Ştiu eu... Mare lucru dacă n-o fi din pricina paraginii celeia, că-i o pacoste cum n-a fost alta pe lume. Cu toată osteneala sa. Mircea s-a ridicat, curios într-un cot. — Care paragină ? — Parcă tu nu ţii minte că jumătatea ceea de dese-ţină era în două cu paragină ! Cu toate că, a adăugat el înţepat, se poate întîmpla să fi uitat, că tu n-ai prea îmbiat cu noi la prăşit. După nuntă te-au luat la armată, pe urmă — concentrarea, pe urmă — războiul, da noi trei — eu. Nuţa şi Tincuţa — am tot dat cu sapa în paragina ceea, că era vai de capul nostru. Ne sculam cu noaptea în cap, luam sapele, o bucată de pîne în traistă, un ulcior cu apă şi — hai, băiete, pe dealul cel mic. Caii mi-au fost rechiziţionaţi, mi i-au luat şi pe dînşii la răz- 86 boi.' Săracul nostru pămînt era numai cîlţi, numai aţe, şi de dimineaţă pînă sara tot dădeam cu sapa în blestemul cela. Sara, cînd ne întoarcem, apoi, mă crezi, de la umeri în jos nu simţeam mînile deloc, iar a doua zi ne sculam în faptul zorilor şi iar la deal, că după prăşi-tul cel dintîi vine prăşitul cel de-al doilea, apoi cel de-al treilea, şi tot aşa vara întreagă. O buruiană mai păcătoasă n-am apucat — iaca treci, măi om bun, cu sapa peste dînsa, o tai adînc din rădăcină, da peste cîteva zile, mai ales dacă vine o bură de ploaie, iar prinde viaţă. Spunea într-un rînd învăţătorul Focşa că dacă iei un fir de paragină şi-l spînzuri sub streaşina casei, lăsîndu-1 acolo spînzurat opt ani de zile, vară şi iarnă, da după aceea îl scapi pe-o margine jilavă de bulgăre, prinde iar verdeaţă, tămîia mamei lui ! Cărăbuş a amuţit. Şedea supărat, puţin cam zăpăcit, de parcă toate cîmpurile din jur erau numai buruiană, iar ei doi au ieşit cu sapele în cîmp şi se puneau la cale cum să facă s-o zărească. Onache nu ştiuse nici atunci, nu ştia nici acum, dar Mircea nu vedea pentru ce-şi face socrul atîta inimă rea. — O arătură bună şi s-a zis cu paragina. ’— Iaca. bre, chiar îţi mînţănesc că m~ai pus la cale, a zis Onache sarcastic* Apoi, după ce l-a lăsat o vreme pe ginere să-şi guste din plin mulţumirea cîştigată, a pornit a şopti încet, trist, cum se vorbeşte atunci cînd vine ceasul spovedaniei : —- O viaţă întreagă am visat să-mi cresc la casă o pereche de strîjnici, să cumpăr un plug nou, să ies într-un miez de vară cu cei doi băieţi, să întorc pirul cu rădăcina la soare, cînd a fi el mai fierbinte. Pe urmă, mai spre toamnă, să vin cu boroana peste parina ceea, s-o boro-nesc o dată, de două ori, de zece ori, să clădesc o gi-readă naltă din şpagate albe şi apoi să scot chibritele. 37 Mă chiteam să-i dau foc noaptea, să se vadă în toată cîmpia cum arde paragina pămîntului meu. Cărăbuş a tăcut, şi-a plecat amărît capul. — N-am avut, iaca, noroc. Pîn’ una-alta a venit războiul, pe urmă s-a făcut colhoz, ne-au luat şi pămîntu-rile, şi plugurile, şi paragina, — Cum. şi paragina au luat-o ? ! Onache nu admitea gluma cînd se vorbea de lucruri sfinte» — Apoi numai că. Mi-au luat-o atunci cînd s-a făcut colhoz, împreună cu pămîntul. Mircea a prins a rîde. Demult n-a rîs el aici în cîmp, aşa ca sâ rîdă în voie, pînă la lacrimi, şi chiar după ce îi trecuse rîsul, se mai întorcea la el, culegînd cîte-o fă~ rîmătură scăpată pe ici-colo. — Să nu te superi, tată, da îi întîia* dată cînd aud un om să plîngâ că i s-a luat buruiana în colhoz. — Iaca, chiar să ştii că îmi pare rău după dînsa. Nu atlt după pămînt, nu atît după plug, cît după paragina ceea îmi pare rău. — Mare poznaş mai eşti. Apoi nu ziceai mata maî adineaori c-ai fi vrut s-o scoţi cu plugul, să-i dai foc ? — Ziceam, —r EL hai, iaca, pornim în doi prin arătură, trecem pe acolo pe unde erau cîndva pămînturile matale, şi dacă găseşti măcar o buruiană, aduc un braţ de paie şi-i dau foc tractorului ista, — No, că vezi tu cum vine povestea ! Buruiana era a mea,- mi-a mîncat zilele mie şi eu eram acela care trebuia să-i vin de hac. — Lasă, tată, parcă îi mare lucru la mijloc — o scoţi mata ori vine altul s-o scoată ? Onache s-a cutremurat de cele auzite. — Taci din gură, măi băiete, că la mijloc e un lucru mare de tot ! E, poate, lucrul cel mai mare în viaţa unui om ! Răfuiala cu duşmanii e un lucru care mă priveşte numai pe mine, şi eu nu-i pot da cu nici.un preţ pe mîna altora. Duşmanul meu e duşmanul meu, şi, deci, lasă-1 să steie aici în faţa mea, că e o parte din soarta mea, iar soarta nu poale fi dată pe mîna altuia ! — în loc.de-a tot boci după paragina ceea, mata, tată. mai bine ne-ai face nouă, tractoriştilor, o cinste frumoasă, că te-am scăpat de cel mai mare chin al vieţii. Onache a rîs încet — ştii că nu-i prost ginerele ista al lui : — Las* că voi şi aşa aţi fost mulţumiţi bine pentru munca voastră. Vi s-a dat cu vîrf şi îndesat. — Cine. mă rog, ne-a mulţumit atît de bine ? — D-apoi statul. Cum stătea el, întins pe spate, cu ochii închişi, Mircea s-a pomenit deodată că pe obrazul drept i-a răsărit o înspicare roşie de sînge, de parcă cineva l-ar fi- atins, în plină putere, cu un vîrf de bici. Omul s-a ridicat, a prins a cerceta împrejurimile, căci în jumătatea ceea de ceas, cît zăcea el aici întins pe spate şi vorbea cu socru-său, lumea întreagă a fost de cîteva ori răsturnată, destrămată şi adunată înapoi. Acum el voia să afle ce-a mai rămas din cîte au fost, dar îl dureau ochii de colb, mintea şi cugetul îi erau legănate de-un început de hodină, şi el, aşa nedreptăţit cum era, s-a culcat iarăşi la locul lui. fără a încerca să le descurce pe toate. Simţindu-se oarecum vinovat, badea Onache a pornit o vorbă lungă despre viaţa lui, despre viaţa multor oameni pe care i-a cunoscut şi, legănat de murmurul vorbelor din bătrîni, Mircea, în cele din urmă, a adormit. Vreo trei ceasuri la rînd Onache l-a tot aşteptat să se trezească, dar Mircea dormea dus şi soarele începu să scapete spre apus. Văzînd cum stau lucrurile, badea Onache a luat coşul, a găsit şipul cu basamac, a băut întocmai atît cît i se cuvenea unui socru cinstit de singurul său ginere. A ciupit din coş ceva gustare, apoi l-a acoperit, l-a pus la căpătîiul lui Mircea, s-a ridicat şi a pornit încet spre sat. S Iar Mircea dormea. Dormea cu somnul unui fir de pleavă bătut de ploaie printre bulgări ; dormea cum doarme o piatră de hotar dezgropată de fierul plugului şi aruncată într-o rîpă ; dormea ca un ciobănaş ce-a tot alergat după oiţele pierdute, dar . nu le-a putut da de urmă şi, răpit de oboseală, a căzut. Visa pesemne, aceleaşi brazde grele de cernoziom, aceleaşi văi, şi dealuri. O fi arînd prin somn. Poate ara. poate boronea, dă poate umbla şi căuta pe sub toţi bulgării sămînţă ceea rară de noroc, căci, cu toate că nu l-a auzit nimeni să se plîngă că nu-1 are, cine poate spun? sus şi tare că ştie căile sufletului omenesc ! Ş-apoi ce înseamnă a căuta să le ştii ? Un adevăr întreg, rotund, despre viaţa unui om este cu neputinţă de adunat, pentru că, oricît de multe am cunoaşte, oricît de sincere şi amănunţite ar fi spovedaniile lui, mai mult decît ştim noi, şi mai mult decît ne-ar putea ?1 istorisi, rămîne neluminat de harul cuvintelor şi, deci, necunoscut rămîne. Căci, ca să vezi, simplu e cum nu se mai poate : un om ară în cîmp cu tractorul. Cine trece mai pe-aproape şi îl cunoaşte, acela îi dă un ,,Doamne-ajută“ ; care e mai grăbit se face a nu-1 vedea şi-şi cată înainte de drum, — dar nici unuia, nici altuia să-i treacă prin cap ce bătălii se încingeau aici în largul cîmpului între un biet tractorist şi soarta lui. Nimeni n-a stat să numera, şi niciodată nu va mai putea număra cîte lovituri de moarte a primit unul, cîte le-a primit celălalt. Nimeni n-a văzut şi niciodată n-o să vadă cum biruitorul punea genunchiul 90 în pieptul celui învins şi cum cel învins, după ce-şi târnă-duia pe ascuns rănile, ridica piatra din nou. Acum totul sfîrşise. Meliţat ca un fuior de cînepă, făcut una cu pămîntul. Mircea zăcea şi era de mirare că această pojghiţa de om mai suflă. Sufla însă, şi asta însemna că bâtalia încă nu s-a încheiat. S-a lăsat zdrobit ceea c? a fost adunat din lut, dar omul nu e numai trupT omul e şi suflet. Şi fie că l-am tot căutat — sufletul cela — şi nu l-am găsit, fie că îl vom căuta mii de ani înainte şi nu-1 vom găsi. el totuşi este. Sufletul se poate întîmpla să fie ceea ce un om a văzut şi a înţeles din lumea care-1 înconjoară. A trăi înseamnă în primul rînd a cunoaşte. Fiecare om poartă cu el o lume întreagă, aşa cum a văzut-o. cum a cunoscut-o, cum a înţeles-o. Mircea Moraru purta şi al în sine o lume a lui. A adunat-o fir cu fir mulţi ani şi acum. trecut de patruzeci, cînd s-a pomenit singur în cîmp, a început s-o frămînte şi a rămas uimit, căci, Doamne, cîte mai erau acolo ! Răsărituri şi amurguri ce-1 furaseră cîndva prin frumuseţea lor, întorsături sprîncenate de limbă maternă, .cîn- * tece, mai bine zis crîmpeie de cîntece. versuri ce dospesc cu anii în adîncul firii omului şi se trezesc cînd le vine lor a se trezi. Şi mai avea cu el nespusele farmece ale unei femei, dulcea ciripeală a primului tău copil, asprimea glodurilor de toamnă, căldura brazdelor proaspete, gustul apei unei fîntîni din care şi-a potolit setea tot neamul tău ani şi ani de zile. Dar, fireşte, în fruntea acestei lumi stătea Ciutura, adică adunătura ceea de oameni buni şi răi din mijlocul cărora s-a ridicat şi a crescut. Ciutura i-a fost întotdeauna dragă şi Mircea de mic s-a obişnuit a-şi alege din mulţimea din jur un tovarăş ca să lege prietenie, să-l asculte, să înveţe de la dînsul. Cît a fost mic, în sufletul lui domnise chipul maicii sale, apoi. alături de ea, a 91 răsărit învăţătorul Miculescu. Cum s-a ridicat flăcauan, a început a purta cu él felul de a judeca al tuturor vecinilor, în armată se punea la cale cu tatăl său, iar după ce s-a întors de la război, multă vreme a gospodărit împreună cu camarazii de prin tranşee. Viaţa însă e cu ale ei, viaţa nu stă pe loc. Se risipesc un rînd de case şi se ridică altele în locul lor. Mor un rînd de oameni şi se nasc alţii, se ieftinesc multe din cele ce-au avut cîndva preţ şi în locul lor altele, ieftine de cînd lumea, ajung a se scumpi. Se risipeau şi se ridicau case noi, mureau unii, se năşteau alţii şi în lumea pe care o purta Mircea cu el. Dar, ciudat lucru ! Orice şi oricum s-ar fi schimbat, în sufletul lui mai era un om care stătea ca un munte, stătea ca un destin, stătea ani şi ani de zile, privindu-1 molcom nu atît în ochi, cît în suflet. Era, fireşte, Onache Cărăbuş. Acest hîlru ciulurean a pus stăpînire pe sufletul lui hăt demult, cînd Mircea de abia se ridicase băietan, iar badea Onache, tînăr pe atunci, ieşea serile pe la poartă cu un sac de pătărănii. Mocnea o mare putere ascunsă în omul cela poznaş iar Mircea tocmai era la vîrsta cînd omul caută putere. Fără a-şi da bine seama, s-a lăsat furat din prima zi şi, înainte de-a fi visat să placă Nuţei, el căută să intre în voia tatălui ei. Trecut-au ani, Mircea a făcut o armată la români, apoi alta — la ruşi, a trecut prin focul unui război, a îndurat o foamete grea, acum de patru ani ară cîmpia. De atîtea ori s-a tot tulburat şi limpezit lumea în jurul lui, atîta a fiert şi a răsfiert lumea pe care o purta cu el, încît acum, cînd se întorcea cu gîndul la*eele trecute, mai că nu-i venea a crede că toate cele să se fi întîmplat cu un singur om. Şi totuşi au fost. O mare întreagă de destine s-au strecurat prin viaţa lui. l-au murit părinţii, s-au pierdut 92 pe undeva prin România urmele învăţătorului Miculescu, au îmbătrînit şi s-au prostit la minte isteţii vecini de altădată, au început a se pierde prin umbrele amintirilor tovarăşii de război, şi numai Cărăbuş rămînea în viaţa lui trainic, tăcut şi plin de demnitate. Era lucru de mirare : pentru ce-o fi tot rămas el acolo, căci n-avea obiceiul să dea nici sfaturi bune, nici rele. Nu se pricepea la război, habar n-avea cum lucrează un tractor, ocolea orice capăt de vorbă, dacă mirosea a politică. Şi, cu toate acestea, rămînea locului, şi cînd lui Mircea i se făcea dor de-un om cumsecade, ori se încurca în ale lui, ori îi mai venea poftă de-a pune ţ-ra la cale, îi răsărea în minte acelaşi Onache. După atîţia'ani de tovărăşie părea că ei cu o singură pereche de ochi văd lumea, cu o singură minte judecă, cu un singur tractor ară. Slăbiseră acum rău şi unul, şi celălalt. După ce-au tot hrănit satul şi au tot cărat pîne la gară. au secătuit peste măsură, asudă amîndoi chiar cînd stau şi nu fac nimic. Asta i-a cam speriat şi ei au început a trage cu urechea, au prins capăt de vorbă despre un doctor din Bălţi, despre care se spunea că jupeşte lumea de bani, dacă şi sănătate ştie să dea. E mare lucru cînd are omul un prieten bun, un prieten vechi, de nădejde. Şi Mircea îl avea, Săptămîni întregi nu mai sfîrşeau ei vorba între dînşii, ba chiar şi în ziua cînd avea să sfîrşească arătura de pe dealul cel mic, Mircea sfătuise multe ceasuri la rînd cu socru-său. Tractorul venea încet cu plugul din urmă, iar ei tot puneau ţara la cale şi pe toate le descurcau de minune, la toate găseau un anumit tîlc. Pe după-amiază, cînd în zare a răsărit un om cu coşul în mînă, ei tocmai mîntuiau un capăt de vorbă ca să înceapă altul, dar, sfîrşind una şi începînd alta, Mircea a amuţit deodată. O presimţire grea ca un blestem i-a trecut prin măduva oaselor. Nici nu ştia, nici nu bănuia măcar cine-o fi fost. călătorul din zare, încotro şi-o fi 93 ţinînd el drumul, dar s-a cutremurat, pentru că semănau, vai, semănau ca două picături de apă — bătrînul din zare cu cel cu care tocmai stătea la taifas. — Ei şi apoi, după cum îţi spuneam, cînd am văzut noi una ca asta... Mircea căuta să-şi ia tovarăşul înainte cu vorba, dar degeaba. Bătrînul cu care sfătuia l-a zărit pe celălalt bătrîn din zare şi a amuţit. Apoi, tot tăcînd, a început a se găti de ducă, pentru că nu se puteau întîlni faţă în faţă, nu puteau iară deveni un singur om, dat fiind că bătrînul închipuit de Mircea era firav, bolnăvicios şi bătrîn cu totul, pe cînd cel din zare mai avea încă vlagă, mai avea încă muşchi. Puterea merge cu capul înainte, puterea îşi face singură dreptate. Cel slab trebuie să cedeze în faţa celui puternic — e o lege tristă, dar o lege de fier în această lume plină de păcate. De abia după ce şi-a petrecut tovarăşul acestor zile grele, Mircea deodată şi-a dat sama cît de istovit şi secătuit este, dacă pînă şi închipuirea lui naşte oameni tot atît de osteniţi şi secătuiţi. Onache Cărăbuş vine şi tot vine, şi e atît de vioi, atît de semeţ, încît Mircea deodată a simţit o zavistie neagră pentru vitalitatea socrului său. A hotărît într-o singură clipă, printr-o scînteie disperată a minţii şi sufletului, a hotărît să facă totul, dar să se descătuşeze, să-şi întoarcă setea de viaţă. Dacă tractorul e de vină, va părăsi numai-decît norul ista de colb cu cîştigurile sale mari, cu slavă cu tot, şi nu se va lăsa pînă nu se va întoarce în rîndul celor puternici, care merg cu capul înainte de-şi fac singuri dreptate. Apoi a urmat o tăcere lungă, încrîncenată, şi nu s-a mai gîndit la nimic pînă nu a scos arătura la capăt. Iată că, în cele din urmă, tractorul a ieşit din brazdă, a amuţit, încet şi ostenit, Mircea a coborît din maşină, a pornit spre tufele de salcie fără a vedea bine pe unde calcă. Era ostenit şi necăjit. îl dureau ochii de colb. dar, fireşte, 94 nu în aşa măsură ca să nu-1 poată vedea pe omul ce venise din sat anume pentru dînsul. Nu-şi putea ridica însă privirea, pentru că încă din zare l-a văzut că-i mai zdravăn, mai bine îmbrăcat, mai zgîrcit la vorbă decît cel Onache pe care l-a purtat o viaţă cu el. La o astfel de trădare Mircea nu se putea aştepta şi. cum a ajuns alături, o tot făcea pe supăratul. Chiar şi pe urmă, cînd intrase în vorbă, n-avea ochi să-l vadă, după care s-a întins pe spate, căci era mort de oboseală. -Vorbise ceva cu bătrînul Onache, t dar puţin îi păsa de cele ce spune, puţin îi păsa de cele ce aude. Apoi l-a furat somnul. A dormit mult şi greu, a dormit cu somnul unui fir de pleavă bătut de ploaie printre bulgări, a dormit ca . o piatră de hotar ajunsă acum într-o rîpă. a dormit cum doarme un ciobănaş cînd îşi pierde singurele sale oiţe. Tîrziu. după miezul nopţii l-a trezit un mărfar. Buimăcit de somn, s-a ridicat în capul oaselor, a petrecut oarecum mirat fluturaşul de lumină roşie de la coada ultimului vagon. Stătea aşa şi nu se simţea în apele lui, cum nu se simte omul adormit pe neştiute trezit la o bucată de noapte. Dar, cum stătea aşa încruntat, a început a i se zbate, undeva în adîncuri. o sămînţă de gînd nou. Viaţa, în fond, nu este nici dulce, nici amară, nici uşoară şr nici grea. Viaţa este aşa cum este, şi în loc de-a te tot căzni din răsputeri ca s-o pătrunzi, s-o înţelegi, s-o îmblînzeşti, mult mai cu cale ar fi să le laşi pe toate baltă, primind-o aşa cum este ea. Acest gînd, venit tam-nisam în puterea nopţii, în singurătatea dealurilor, l-a cutremurat. şi în urma lui o mare seninătate sufletească, o pace adîncă şi înţeleaptă s-a lăsat peste el. L-a primit odată pentru totdeauna, şi după acea împăcăciune s-a simţit bine, cum nu se mai simţise cine ştie de cînd. „Hei, măi, că prost am mai fost ! ! !" O noapte senină cu mii de stele picura domol deasupra cîmpiei. Pămînturile stăteau goale, răcorite, ţi-uiau a pustiu şi tresălta. înfrigurată de singurătate in ma omului. Mircea a căutat să ghicească după Carul cel Mic cam cît mai poate fi pînă la ziuă, dar uitase cum se întoarce el spre zori cu proţapul. Şi totuşi, simţea o uşurare, un început de împrospătare în toată făptura sa, şi această noapte, aceste stele, această arătură aşternută de el peste dealuri veneau să pună sfîrşitul unei vieţi, pentru a lăsa să înmugurească cealaltă viaţă. Măsura — iată ce pierduse el aici în largul cîmpului şi ce i-a adus din sat bătrînul Onache în coşuleţul cela de papură. Două mii de turaţii pe minut e tine pentru un. tractor. Pentru un om asemenea viteză nu e bună, pentru că omul nu e maşină. A ara e bine ş-a semăna e bine. A iubi e bine ş-a urî e bine. Dar toate acestea. bune şînt numai atunci cînd le faci pe rînd, cu măsură. Atunci însă cînd omul ară, şi iară mai ară, atunci încetează de-a fi om şi devine maşină. Omul însă nu e şi nici nu poate fi maşină. Omul e o făptură cerească, născută pentru a primi viaţa ca o minune, ca o sărbătoare, şi în ziua cînd sufletul nu se va mai putea rupe de la pămînt, nu va mai putea zbura peste zările albastre, viaţa omului va fi coborîtă la nivelul vieţii unei gloabe, nedeosebindu-se prin nimic de ea. Şi viaţa, vai, era atît de frumoasă, atît de nemaipomenită ! într-un tîrziu, cum stătea el aşa, ridicat în capul oaselor, a început să i se năzare că-i băietân de şaisprezece ani. în vale pasc caii tătîne-său, dincolo, peste deal, dormea o fetişcană de sama lui, pe care n-a văzut-o de două zile şi de care i s-a făcut amarnic dor. Şi avea atîta farmec noaptea din jur, şi cîmpia, şi cerul, încît el a început a se gîndi că totuşi nu degeaba au fost toate cîte au fost. Fireşte, sînt mii de feluri de-a ajunge la un hotar, la o convingere. Unii găsesc această clipă de iluminare uşor, alţii mai greu, iar dacă el n-a putut-o găsi pînă în noaptea aceea senină din mijlocul cîmpiei, înseamnă că a avut dreptate soarta, trecîndu-1 prin toate prin cîte l-a trecut. 96 Apoi iată a venit şi ziua aceea blagoslovită în care Mipcea şi-a lepădat tractorul în brazdă şi a pornit prin cîmpuri, pe de-a dreptul, spre Ciutura. De obicei, alteori, în drum spre sat, se oprea la cîte-un pîrăiaş şi, ajutat de nisip, de pietricele, îşi curăţea, pe cît se putea, obrajii, mînile. De data asta, cu toate că picioarele îl duceau pe la toate pîrăiaşele, pe la toate băltoacele ce i se nimereau în cale, nu s-a oprit. I-a venit lui aşa, deodată, să se arate în faţa satului întocmai cum a coborit de pe tractor. O să le placă, nu le-a plăcea — treaba lor. A intrat în sat pe drumul cel mare ce venea dinspre Pămînteni, şi pentru prima oară se întorcea de la arat venind prin mijlocul satului. Şi-a adus aminte cum umbla el, parcă mai nu demult, pe drumul ista — se ducea la şcoala de tractorişti. Acum, vezi, se întoarce. Aşa e viaţa omului — te duci, pe urmă vii. Şi el venea încet, cumpănit, ca să-l vadă satul bine şi împreună cu Mircea flă-căuanul, împreună cu Mircea-ostaşul, să-l ţină minte şi pe Mircea-tractoristul. * * Omul venea încet, tot câtînd în jur şi se minuna întruna. în acei ani mulţi şi grei, cînd desfunda şi despără-ginea pămînturile, copiii satului creşteau prin somn, cum Ji se şi cuvine copiilor ştrengari, apoi se însurau, îşi făceau case, şi acum o sumedenie de case noi — case mîndre şi trainice — îi ieşeau în întîmpinare. Mircea încă nu ştia cînd, cum, cine a ridicat aceste case, dar nici nu se grăbea să afle. Las’, are vreme multă înainte, şi apoi îi plăcea să ghicească după cătătura casei, după vecini, după , garduri, a cui poate ea fi. A început chiar să-l încerce zavistia şi s-a gîndit că n-ar fi rău ca ceva mai încolo să se apuce şi el cu Nuţa să facă o casă nouă, pentru ca pe urmă, cînd se va întoarce înapoi un ciuturean furat de drumuri, să aibă şi acela de ce se mira, 97 7 — Povara bun,-Hálii nonsUv. voi, ÎT Treceau oamenii pe drum. îi dădeau bună ziua şi el le răspundea ori, de erau mai în vîrstă, le dădea el bună ziua şi ei îi răspundeau. Şi se tot uitau lung la dînşii, căci nu-i prea cunoştea. Cei de-au fost cîndva tineri acum au prins a îmbătrîni, copiii de altădată acum scăpaseră la vorbă răguşită de flăcăuani, iar în locul lor — o puzderie de micuţi pe care numai mamele i-or fi cunoscînd. De printre case se ridicau livezi noi. Mircea se bucura de hărnicia copacilor, ascultau şopotul lor lin şi se gîndea cu o anumită părere de rău că în nopţile cînd ara el şi dormea de osteneală la volan, cînd tractorul ieşea din brazdă şi o pornea aiurea prin cîmp, aceste livezi şopteau dulce, tainic, iar în zilele de arşiţă, cînd maşina înfierbântată se întipărea pe pielea omului cu orice şurubaş s-ar fi atins de ea, în ?ilele celea amare şi grele, aceste livezi răcoreau lumea cu umbra, cu poamele lor... Nuţa tocmai sfirşise de măturai ograda cînd a deschis el portiţa. Era sîmbătă, şi în fiecare sîmbătă obişnuia să măture in' ogradă. Acum. îndreptîndu-se din şale. stătea cu mătura in mină, stătea mirată, încurcată puţin. în lungile şâptămîni de aşteptare, tot frămîntînd întilnirea lor ce urma să vie, .ea îşi pregătea în minte cele cîteva (vorbe pe care trebuia să i le spună pentru început. Erau, de obicei, vorbe senine, vorbe frumoase, glumeţe, şi ea le ţinea de-a gata, dar el Vot nu venea şi atunci acele cuvinte deveneau înţepătoare, cu ghimpi, dar el tot nu venea, şi iată că aceleaşi vorbe începeau a aduce a ocară. Acum, ca înadins, Nuţa n-avea nimic pregătit la sufletul ei şi, vă-zindu-l cum intră pe portiţă, l-a întrebat bănuitoare : — Aşa-i că-mi vii ? Şi Mircea, zîmbind, s-a predat : — îţi vin, în bătătura casei, la doi paşi de prag, creştea un pîlc de troscot amestecat cu frunze rotunjoare de colăcei. 90 Nuţa, ori de cîte ori se ducea la fîntînă, avea obiceiul să verse pe locul cela puţina apă rămasă în căldare. Mircea o dojenea, zicînd că mai bine să facă încă doi paşi, să verse apa mai la vale, la tulpina prăsadului. Că, zicea el, din tufe de colăcei n-ai să coseşti iarbă ca să iernezi o vacă, iar copacul cela, oricît ar fi anul de greu, face cîte două-trei pere la copii. Nuţa zicea că da, cum să nu, dar povaţa bărbatului îi intra pe-o ureche, îi ieşea pe alta şi, cum pornea spre fîntînă, iar vărsa apa pe pilcul de iarbă. Acum prăsadul de care se îngrijea Mircea era cam slab, în schimb iarba lîngă prag crescuse naltă, deasă, ca mătasea. Mircea s-a bucurat de obişnuinţa asta nesocotită a nevestei sale şi nimic pe lume nu i se părea mai priitor, mai frumos la casa omului decît un pîlc de iarbă verde în faţa pragului. A venit, s-a aşezat pe ea să se odihnească, fiind obosit de drum. Nuţa a lăsat mătura, a venit, s-a aşezat şi ea alături, ajutîndu-1 să-şi tămădu-iască marea lui osteneală. lai de prin mahala de acum pornise zvon despre întoarcerea lui şi de undeva de prin grădini au început să răsară copiii lor. Il vedeau pe tata atît de rar, încît începuseră a se înstrăina de el şi, venind, se lipeau mai mult de Nuţa, se aşezau alături şi abia pe urmă începeau a-1 fura cu coada ochiului. S-au adunat şi stăteau cu toţii grămăjoară, nemişcaţi de parca s-au pregătit să facă o poză familiei. Mai zăbovea însă fotograful, descîntînd ceva acolo sub broboada Jui neagră, şi ei stăteau cuminţi, nemişcaţi, aşteptînd. După o zi de arşiţă, bolta cerului a pornit a-şi fră-mînta adîncurile peste sat, cernînd picături moi de răcoare senină, şi numai undeva hăt departe, spre apus, un brîu mare de foc încinsese asfinţitul. ţ)e sub marginile acelui brîu izvorau domol satele cu cîmpurile, cu pădurile, cu imaşurile lor, şi razele amurgului semănau culori de basm peste dealy peste văi. Un asemenea amurg încolţise în mintea lui Mircea cîndva demult, cînd era el m copil şi cînta împreună cu corul şcolar frumosul cîntec cu nume plin de taine — Stingerea. îl uitase cu desă-vîrşire şi-i părea rău după cîntecul acela, dar acum, împreună cu acest amurg, i s-au întors şi cuvintele, şi melodia. Zicea aşa : Zi te-ai duuusv Spre apuuuus... De prin munţi, ^ De< prin văi, Doarme tooot... Dwnnezeu e cu voi. Iar Nuţa, stînd alături, sc gîndea la maică-sa. Şi-o amintea tînără, harnică, frumoasă, iar ea, mică pe atunci, umbla în urma ei şi o întreba de toate cîte îi veneau în cap. O întreba, de-o pildă, ce-i acolo sus, deasupra cerului. Tincuţa îi şoptea că acolo, sus, e „împărăţia Domnului/4 şi în împărăţia aceea se adună sufletele celor răposaţi. După moarte, zicea Tincuţa, sufletele mai rămîn o vreme printre neamurile lor, le pun la cale pe toate, îşi iau rămas bun de la fiecare, iar pe urmă îşi aleg o zi frumoasă se înalţă sus, în cealaltă lume. Stînd acum nemişcată, în mijlocul familiei sale, Nuţa a început a se gîndi că, pesemne, în seara aceea o fi ple-cînd şi sufletul maicii sale. A rămas după moarte prin Ciutura mai mult decît se obişnuia, pentru că viaţa a fost grea şi încurcată, dar iată că acum i-a împăcat pe toţi, a făcut să le fie bine tuturora şi, în sfîrşit, a pornit a urca şi ea prin brîul cela de foc către Atotputernic. O durea pe biata Nuţă şi mîndră era pentru faptul că o femeie, puţină şi modestă cum a fost Tincuţa, urca acum prin focul amurgului, ţinînd drumul spre măreaţa împărăţie a Sfintei Veşnicii. 100 Capitolul XIII LUNA Peste cîteva zile prin Ciutura s-a răspîndit zvonul că Mircea Morarii, unul din cei mai pricepuţi tractorişti, şi-a oprit motorul, întorcîndu-se la meseria buneilor şi strâbuneilor. Ciuturenilor mai că nu le venea să creadă. Făceau ce făceau şi iar mai dădeau prin mahalaua ceea să mai treacă o dată pe lingă casa lui, să vadă cum mînile care puteau băga în brazdă o maşină de tremura pămîntul sub clînsa acum acoperă o poieţică cu nişte paie. Veneau să se mire cum o minte care ştia să găsească seînteia in bujie, acum se chinuie, îndreptînd nişte cuie ruginite — păi, de cînd se chinuie el cu cuiele celea, călare pe tractoi ar fi putut cîştiga o ladă cu cuie noi ! — Ţi s-o fi urît, Mircea, de unul singur, acolo, pe dealurile celea ? — Urît. — Da cu tractorul cum te-ai descurcat ? L-ai. întors la staţie ori l-ai lăsat naibii în brazdă ? — întors. — Ţi-au dat şi spravkă 1 la mîna că l-ai întors za-Jcono întreg, cum se cuvine ? — Dat. — Păzeşte-1 bine, documentul cela, că îa noi şi cu documente te îmflă pentru o nimica toată, da fără documente nici nu se uită la tine.... — Păzesc. — Şi chiar n-o să-ţi pară rău pînă la urmă..; — De ce, adică, mi-ar părea rău ? ! 1 Adeverinţă, certificat. 1 în regulă. 101 -— D-apoi că tu cu tractorul cela ciştigai într-o vară cît altul cu sapa în zece veri nu cîştigă ! — Cîştigul e cîştig, dar ia te uită bine aici în creştetul meu. — Ei, mă uit. — Şi ce vezi ? — Nimic.* O început să-ţi pice părul, scuzaţi de expresie ; ai pleşcat oleacă, cum pleşcăm noi cu toţii.*,.M/i rog, vîrsta, anii, grijile.., — He. nu, mă laşi în pace cu vîrsta şi cu grijile Ştii tu de ce mai întîi tractoriştilor le cade părul ? — De ce ? — Pentru că părui lor tremură zi şi noapte, împreună cu dînşii, acolo, pe tractor. Uite, nu mai vreau să-mi dîrdîie părul pe căpăţînă ! Cît a mai rămas să steie în tihnă şi pace. — Care tihnă, bre. care pace ? ! Nu dovedeşti să te speli pe faţă dimineaţa, că brigadierul de acum dă buzna peste tine. Şi cînd începe a te toca la cap. sărmana noastră chică, ea nu că să tremure colo oleacă, ea cum se ridică măciucă, aşa, zburlită, rămîne pe toată ziua ! — Şi voi nu ştiţi ce să faceţi ? •— Ce să facem ? — îl luaţi şi voi de chică, şi sa vedeţi cum o să lase căpăţînile altora în pace. Rîdeau cei din jur, rîdea şi Mircea. Era vesel, mulţumit, căci împreună cu nimicurile pe care le tot făcea de dimineaţă pînă sara a început a i se întoarce dibăcia unui ţăran încăpăţînat, care vrea să le facă pe toate cu mînile lui. Şi îi stătea bine, cum îi stă bine cmuluratunci cînd le ştie, cînd le poate pe toate, iar împreună cu această îndemnare a prins a da pe la el şi cîte-o vorbă năstruşnică, cîte-im fir de putere în podul palmelor. I se părea că e demobilizat, a doua ori a treia oară e demobilizat şi se întorcea la vatră. 102 Serile veneau vecinii, venea bătrînul Onache, se adunau foştii tractorişti^ ajutori de tractorişti, foştii combai-neri şi tot stăteau, punînd ţara la cale. Cam peste vreo două luni Mircea a început a-şi veni în fire, iar mai încolo, în toamnă, Nuţa a prins a-1 bate la cap că, uite, vremea trece, copiii cresc, casa cere cheltuială. Mircea mormăia tăcut, căci nu ştia ce să răspundă, nu hotărîse încă încotro s-o ieie. îi văzuse şi pe cei proşti, îi ascultase şi pe cei deştepţi, dase şi la sovietul sătesc, trecuse şi pe lîngă cîrmuirea colhozului. „Ar fi interesant de aflat ce-or fi clocit ei acolo de şedinţele celea ale lor../4 Puterea ca atare niciodată nu l-a ispitit pe ciuturean, dar o privea de la distanţă cu o anumită îngrijorare. A prinde totul, fiind moldovean, adică copil al pămîntului, *ce stă ca un copac la răscrucea tuturor nenorocirilor, a le pricepe pe toate, fiind în zodia supuşilor, era greu, dar iată că s-au făcut colhozurile şi tainicul mecanism al puterii a fost, în sfîrşit, scos la lumină. Şi au rămas trăsniţi eiuturenii : — Măi al naibii ! Era ceva nemaipomenit şi ei se adunau sară de sară, căci odată cu facerea colhozului au început renumitele nareaduri — adunări ce începeau în amurg şi ţineau pînă hăt aproape de zori. Marele rînduitor al tuturor treburilor, preşedintele, se aşeza în capul mesei. în dreapta şi în stînga lui se aşezau adjuncţii, sfetnicii, brigadierii; specialiştii, activiştii şi cum cabinetul se umplea cu lume, începea şedinţa. Colhozul e o gospodărie în care găseşti de toate şi, deci, de toate se şi discutau : cu ce scoatem vitele din iarnă, de ce nu mai sînt ruble la contul bancar şi de unde s-ar putea găsi ceva bani, ce fel de păpuşoi să fie semănaţi şi unde anume. Mă rog, se discutau multe, se spuneau şi mai multe, dar interesant era nu ceea ce se spune, ci ceea ce se hotărăşte. Pentru că de vorbit pot vorbi mulţi dar de hotărît hotărăsc nu- 103 mai cei ce au putere. Şi puterea asta umbla printre scaune ca o muieruşcă răsfăţată — azi se are bine cu unul, mine o vezi în braţele celuilal, poimîne — uite-o iar întoarsă în capul mesei. Şi oamenii se adunau sara la cîr-muire de parcă ar fi venit la piaţă. Stăteau ore în şir, urmărind de unde bate vîntul, iar dacă ascuţimea ciocnirilor din jurul mesei se cam trecea, picurau prin unghere, aşteptînd o încaierare nouă. Mircea nu prea era ahotnic să-şi piardă serile la cîrmuire, cu toate că, ciuturean din născare, voia şi el deseori să afle ce şi cum. Să se ducă însă aşa, pentru că i-a venit lui a se duce, nu-i prea cădea la îndemînă, dar să ajungi să fii poftit nu era lucru uşor. Cei invitaţi la nareaduri aveau o anumită trecere, pentru că, odată ^ce un colhoznic de rînd a fost chemat să stea acolo în-tr-un ungher atunci cînd se discută nareadul, asta însemna că în dedesubturile tainice ale puterii cineva a pus o vorbă pentru omul cela şi acum totul va depinde de cel chemat. Va şti el cum să prindă firul — norocul Iui, nu va şti — halal de dînsul. Mircea şi pînă a ajunge tractorist şi după aceea a tot fost chemat pe la nareaduri, dar niciodată n-a ştiut să prindă firul. Avea o fire încăpăţînată, îndărătnică, şi cînd cei din' jur îl îndesau cu aluziile, dueîndu-1 încetul cu încetul spre pasul pe care urma să-l facă, fără însă a i se spune făţiş ce trebuie să facă, el, la un moment dat, se răzvătea, le întorcea pe toate pe dos, fă-cînd tocmai ceea ce nu trebuia să facă. Aluziile nu i-au plăcut niciodată — ori îi spui omului deschis, ori îl laşi s-o întoarcă aşa cum îl duce capul. Unde mai pui că, deşi era fumător, nu suferek mult fum adunat într-o cameră, iar la nareaduri se fuma atîta, încît mai toate hotărîrile adoptate puţeau a tutun. Schimbătoare însă-s toate pe lume, schimbător e şi omulf drept care Mircea, după ce-a tot sucit manivela 104 şi a înghiţit motorină patru ani de zile, a devenit mai îngăduitor faţă de alţi fumători şi nici încăpăţînarea de a le face pe toate de-a-ndoaselea nu i se părea un dar din născare. Şi, ori că începuse a îmbătrîni, ori că prinsese la minte, ori că s-au trezit în el nişte apucături ce-au tot dormit ani de zile, dar după ce şi-a «mai venit în fire şi a început a se gîndi că ar fi de tras la un mal, şi-a adus deodată aminte că mai este o slujbă în satul ccla : să fii chemat, serile la nareaduri. De data asta însă nu-1 chemau. Trecuseră cîteva luni de cînd a lăsat el tractorul, iar omul trimis de preşedinte ca să-l îmbie la nareaduri nu mai venea. Văzînd una ca asta. Mircea a început a trece singur pe acolo. între timp venise iarna, de lucru împrejurul casei nu prea avea. Ca să nu stîrnească multă vorbă, căuta să vină nici prea devreme, nici prea tîrziu. Cum intra, lua în primire un scaun hrentuit pe care alţii se temeau să se aşeze, îl tipărea într-un ungher, il împăna acolo cu şezutul şi o noapte întreagă şedea nemişcat. Se uita, de obicei, într-un punct, dar vedea tot ce se petrece în jurul lui. Urmărea cum se iau la întrecere lingăii, cum cearcă, a se zborşi cei porniţi să urce, cum răsare şi iar se pierde printre nimicuri cîte o vorbă înţeleaptă. Şi tot "aşa, sară de sară. vrînd-nevrînd, dar intri şi tu în hora ceea. şi, odată intrat în horă, trebuie să joci. n-ai încotro. Cam stîngaci, cam nepriceput, Mircea a început aşa, deodată, a se întări. Şi nu că s-ar fi sfădit anume cu cineva, pentru ceva anume — ferit-a sfîntul ! Veninul cela vechi, de demult, veninul neamului său, veninul cela începea să devină obişnuita lui stare sufletească. Şi asta a fost observat, căci veninul era căutat, veninul în genere era preţuit la şedinţele celea, A fi un om veninos însemna a fi un om de fier. un om în stare să aducă ceva la bun sfîrşit, un om cu care puteai avea de-a face. Nuţei nu-i plăceau de fel umblăturile lui şi sara. vă-zîndu-1 gala de ducă, se cam oţăra. Mircea se făcea a nu 105 luat în samă mofturile soţiei, dar Nuţa o ţinea în felul ei şi nemulţumirile în casă năvăleau zi de zi. Sfada cea mare însă a pornit de la pufoaică. Nu suferea nici ea fumul de tutun, iar pufoaica ceea a lui Mircea, după ce-a tot fost purtată pe la nareaduri, adunase atîta putoare, încît te ameţea cum deschidea Mircea uşa casei. A răbdat ea cît a răbdat, iar de la o vreme, cînd îl auzea întorcîndu-se în zori, îi striga din casă să-şi lase pufoaica în tindă. Mircea nici nu găsea de cuviinţă să-i răspundă — auzi tu, ce prostii îi pot veni unei femei în cap ! Nuţa îl lăsa să intre, să se dezbrace, să se descalţe si cum îl vedea în pat, cobora, lua pufoaica şi o scotea ea însăşi în tindă. Mircea, supărat, venea în urma ei, o lua şi o ducea iar în casă. Nuţa o mai scotea o dată. — Ce te faci nebună, bre ! Haina mea, unde vreau, colo o pun ! Nuţa. ca orice femeie mîndră, l-a pus să-şi aleagă una din două : ori ea, ori pufoaica, — Amîndouă într-o casă n-avem loc. Pînă la urmă Mircea a lăsat să treacă de la dînsul. îşi ţinea haina în tindă, pentru că începuseră să-i placă şe-zătorile de la cîrmuirs şi nu putea sta serile acasă. Cu vremea a ajuns a se descurca din fugă în fierberea na-readurilor şi, de abia păşind pragul cîrmuirii, de acum ştia cine pe cine o să susţină, care şi pe care o să încerce să-l doboare. Nu se amesteca în ale altora, dar prindea cu coada ochiului orice mişcare, fura cu urechea orice şoaptă şi, cam pe după Anul Nou, au început să-l cheme şi pe dînsul serile la nareaduri. — Dacă degeaba, ziceau ciuturenii. Punem rămăşag că Mircea nici de data asta n-o să ştie cum să se poarte. Au trecut însă o săptămînă, două, şi cei cu rămăşagurile au tot lăsat-o mai moale, pînă ce au amuţit cu totul. 106 Spre cumplita lor uimire. Mircea de data asta a ştiut să prindă firul. Scaunul hrentuit a ieşit din ungherul lui, cu fiece sară venea tot mai aproape, mai aproape de masa la care şedeau activiştii. Pe urmă o fi fost dat vreun ordin ceva, s-o fi făcut vreo aluzie, dar scaunele activiştilor s-au tot lipit unul de altul, mai făcînd un loc, şi iată că scaunul hrentuit a ajuns şi el la masa unde se hotăra soarta satului. Acum îşi avea şi Mircea oamenii lui care trebuiau susţinuţi, erau şi dintre cei care trebuiau puşi la punct. Prost n-a fost el nicicînd, de fiece dată greutatea celor spuse de el creştea ; cît despre piedici, apoi piedicile au fost dintotdeauna marea patimă a Morarilor. Ciutura a rămas trăsnită ca să vezi ce înseamnă norocul omului ! Şi se pricepe, tovarăşi, şi are energie, tovarăşi, iar cînd ai pricepere şi energie, poţi zice că şi autoritate ai. Spre primăvară cîrmuirea a început a-1 pune pe Mircea la încercare. Ba îi face înscăunarea în fruntea celei mai leneşe şi destrăbălate brigăzi, ba ţi-1 înfundă- în Siberia cu încă zece oameni din Ciutura să taie lemne pentru colhoz,, ba îl trimit cu avionul la Chişi-nâu să descurce o afacere cu cele trei maşini ale colhozului trimise pentru reparaţii. Şi-i plăcea felul ista de-a alerga dintr-o parte în alta şi, odată trimis, ştia să facă treabă, ştia să iasă dintr-o mie de încurcături din care alţii n-ar fi ieşit pînă la moarte. Pe urmă, unde mai pui că omului, atunci cînd îi merge, apoi chiar că-i merge : după fiecare călătorie se întorcea tot mai altul decît se ducea şi, în cele din urmă, Mircea Moraru, necăjitul, istovitul tractorist din Ciutura, a ieşit la suprafaţă. Şi-a făcut, Intr-un singur an, casă nouă, cu verandă de sticlă în tot lungul casei, şi-a cumpărat motocicletă cu ataş şi din osul vechi al Morarilor a început a se desprinde un vlăstar cu totul nou. — Ca să vezi ’neata... se mirau ciuturenii, şi apoi că aveau de ce se mira, pentru că minunea prin care.treceau 107 toţi cei ieşiţi la suprafaţă a început a se petrece şi cu el. Mînca aceleaşi bucate, purta aceleaşi haine, spunea aceleaşi snoave pe care le mai spusese, dar acum, fiind la suprafaţă, mîncarea îi pria cum nu se mai poate şi umerii omului, împlinindu-se, au prins a se răsfăţa în-tr-o lene greoaie ; pălăria pe care a mai purtat-o cîteva veri a prins a fi furată cu ochiul de cele muieruşte al naibii, iar pătărăniile în jurul cărora s-a mai rîs înveseleau satul dintr-un capăt în altul. Odată cu apariţia lui Mircea la suprafaţă a urmat o mică înviorare în Ciutura. Cei de fuseseră şi ei cîndva bine văzuţi s-au grăbit să-i dea sfaturi folositoare : ce să facă să n-o păţească, aşa cum au păţit-o ei; cei ce se înrădăcinaseră de-a binelea la cîrmă l-au primit cu braţele deschise, pupîndu-1 de fiecare dată cînd se întîlneau de trei ori la rînd ; nu-i vorbă, au fost şi pizmaşi ce-au cobit pe sama lui, dar degeaba, căci Ciutura a rămas binevoitoare faţă de această avansare. Fusese cîndva băiat de ispravă, trecuse cinstit prin război — te-pomeneşti că şi acum va face treabă. Bravo lui : după patru ani de muncă pe dealuri să se bucure şi el de un pic de viaţă bună şi să facă o petrecere frumoasă, căci, de cînd lumea, cei ce se dovedesc a fi avut noroc rămîn datori cu o petrecere nenorocoşilor din jurul lor. — Şi pe cînd facem noi, Mircea, guleaiul cela ? — Care guleai ? — Cum ?! Parcă te-ai lăudat mai nu demult... — A, tu vorba ceea o mai ţii minte ! Apoi, peste o clipă de reculegere, cu ton moale, visător : ■— O s-o facem noi şi pe asta. Mai rabdă oleacă, să mi se coacă cele cîteva tufe de poamă pe care le-am pus în fundul grădinii şi, cum roada va fi culeasă, ne-om aduna într-o sară cu un butoiaş de tulburel la mijloc. — Un butoi întreg ?! — D-apoi ! 108 :— Aşa... Vezi să nu uiţi să mă chemi şi pe mine. — Cum se poate ? ! — Atunci dar, înţeles şi pus ştampila. Noroc ! — Salut. Şi se despărţeau — care la deal, care la vale. A face o petrecere în Ciutura nu era mare lucru. Şi băutură, şi gustare, şi musafiri — de toate se puteau găsi. Principalul era să aduni cît mai multă răbdare, pentru că ciuturenii, oameni modeşti şi cumsecade, cînd se pomeneau aşezaţi la masă, deveneau mofturoşi din cale afară. Aici ştiu şaga, aici n-o mai ştiu... De mîncare nu se ating, aşteptînd să tot fie poftiţi într-una, iar închinarea paharelor putea să te scoată din sărite. Cei care obişnuiau să ia numai basamac n-aveau nimic împotrivă să fie speriaţi, din vreme în vreme, şi cu cîte un pahar de vin bun ; cei care se ţineau numai de vin voiau să aibă la îndemînă şi cîte o sută de votcă, iar ciuturencele, parcă ar fi dat strechea intr-însele : ba se adună lîngă un şip cu limonada, ba îţi cer spirt curat. Pînă la urmă toate puteau fi împăcate, numai că mofturile celea nu se spuneau, nici nu dădeau măcar de bănuit, ci stăpînul casei împreună cu gospodina trebuiau să simtă, să ştie ce cere sufletul cută-rui ori cutărui musafir. Şi chiar atunci cînd ai ghicit, încă n-ai făcut totul, pentru că musafirul mai face nazuri, ca să vadă toată lumea cum a fost el rugat o dată, după care iar l-au mai rugat... Mircea, ce-i drept, ştia a paşte cum nu se mai poate de bine mofturile musafirilor. Concentrat şi înrăit cum era el in ultima vreme, totuşi, cum intra într-o petrecere, după primul pahar îşi schimba feleşagul. Devenea un om cum rar.se întîmplă, şi o sară întreagă semăna veselie şi voie bună în jur. Mulţi îi chemau la petreceri, pe el şi pe Nuţa, mai mult ca să aibă cine le drege petrecerea, şi ei se duceau : Mircea cu mare tragere de inimă, Nuţa — fără nici o tragere. 109 S-^a vorbit destul în Ciutura că de ce-o fi făcînd atîtea mofturi Nuţa lui Mircea \Moraru cînd e poftită la vreo petrecere, dar, pătimaşe de felul lor, ciuturencele s-au încurcat în minciuni, rămînînd departe de adevăr. Nuţei îi plăcea să fie poftită, îi plăcea să se ducă, dar cum se aşeza la masa cu musafiri, parcă i-ar fi intrat un spin în suflet. Ca să vezi, se gîndea ea, de cînd s-au luat, la atîtea petreceri au fost, atîta lume a veselit bărbatul ei, dar ca să adune ö dată oameni în casa lor, să facă şi ei o petrecere frumoasă, pentru atîta lucru n-au avut noroc. Sărbători erau puţine. Pe cele bisericeşti oamenii le ţineau cam pe ascuns, iar din cele noi ţineau două : Mai şi Octombrie, în mai nici bani, nici n-ai din ce găti ca să faci faţă casei, iar toamna în fiece duminică ai cîte-o nuntă în mahala, şi vrei, nu vrei, vin mirele cu mireasa şi-ţi iau musafirii de la masă. Dar, fireşte, atunci cînd vrea omul să facă o petrecere, o face pînă la urma. în Ciutura deseori răsăreau petreceri venite aşa, din senin. Se adună doi-trei vecini să cureţe flntîna. în vreme de două ceasuri scot o sută de căldări cu apă, apoi încă zece căldări cu nămol, şi ard apoi o petrecere de vuieşte satul. Ori îşi ridică unul o casă, ori îi naşte nevasta un copil, ori întîlneşte un prieten pe care nu l-a văzut demult — motive pentru a aduna lume la o masă erau destule. Mircea deseori se plîngea că ar face şi el o petrecere frumoasă, dar n-are pentru ce pofti lume. Acum, iată, are. Pînă la urmă, a prins şi el firul, şi, dacă nu mai adună nici amu lume în casa lui. halal de mama ce l-a făcut. Se întîmplase tocmai un an bun. Ciuturenii au primit cîte două kilograme de grîu pe trudozi. Adică ceva pîne aveau ei şi din anii trecuţi, dar, păţiţi de atîtea ori. umblau cu frica-n sîn. Umblau răi, înţepaţi, cu privirea grea, dar pînea primită i-a îmblînzit oarecum. Livezile şi grădinile au rodit cum rar se întîmplă — oamenii nici nu mai ştiau ce să facă cu atîta roadă. Tot ce se scutura 110 din copac duceau la porci, şi pe la o amiază, cînd se înfier-foînta ziua, prin ocoale oftau nişte namile, că nici ochii nu li se vedeau de atîta grăsime. Vara, ce-i drept, fusese cam ploioasă şi vinul era cam acrişor, în schimb era des-tuL Cît despre samogoncă, în fiece casă chiftea în butoaie rumegătură de sfeclă de zahăr. O pui la fiert, scoţi aburul printr-un butoiaş cu apă rece şi — dragă îţi este lumea în jur. în sfîrşit. şi-au zis ciuturenii în sinea lor, toamna asta petrecem în casa lui Mircea. Petrecem, de ce nu, părea să le răspundă Mircea, dar iată că toamna, senină şi frumoasă pe la început, a întors-o deodată în ploi. O roadă de toată frumuseţea stătea în cîmp. strînsul mergea greu. Pe urmă vremea parcă se mai aşezase, strînsul părea a se fi mişcat din ioc, şi Mircea începuse a chiti cam cum, cam pe cînd să facă el petrecerea. I-a venit a se sfătui cu femeia — nevestele se pricep mai bine, dar ba azi o întreabă, ba mîne, pînă ce s-a pomenit într-o bună zi că i-a fugit femeia de Ui casa. Şi nu era mare lucru la mijloc. S-a mai întîmplat în Ciutura. Nevestele, cînd ie răzbea, una-două şi-şi luau tălpăşiţa, lepădîndu-şi bărbaţii pe-o săptămînă-două. Fie că erau bărbaţii vinovaţi, fie că păcătuiseră ele însele, sătenii veneau cu grămada, sâ-i împace. Făceau nenumărate cărări, umblind de la unul ia altul, şi atunci cînd izbuteau să-i împace, era o bucurie pentru tot satul. Fugeau însă, de obicei, neveste tinerele. în primul an după nuntă, iar Nuţa, slavă Domnului, măritată de atîta vreme, avea copii, ducea căsnicia molcomă, iară să se fi plîns cuiva. Şi cînd colo — s-a dus, A dispărut într-o dimineaţă cum dispare o piatră aruncată în iaz : un sughiţ de ape sparte, cîţiva stropi — şi, nici tu semn, nici tu urmă. . Era o mare pierdere pentru sat, şi oamenii au pornit s-o caute, O căutau femei de-o samă cu dînsa şi copile tinere abia ieşite din şcoală, alergau întrebînd de dînsa cu-mătre din mahala şi femei din alt capăt al satului, pe care abia le vedea o dată în an ; se interesau dé soarta ei nacealnici 1 şi oameni ce n-au avut zdreanţă de slujbă în viaţa lor. Nu era. Nici pe la vecini, nici la rude, nici la părinţi nu era. Satul se mira grozav, apoi că pînă la urmă şi Nuţa a început să se mire : ce-o fi oare cu mine, pe unde să mă fi pierdut ? Era, fireşte, în Ciutura. Aici îşi trăise toii cei patruzeci de ani, pînă la o zi, şi nici de data asta nu plecase nicăieri. Trăia în aceeaşi mahala, în aceeaşi casă. cu acelaşi bărbat. Umbla pe aceleaşi drumuri, purtată de aceleaşi griji. Se scula pe la zori, făeînd să se învîrtă ca un scrîn-ciob mica lor gospodărie — fieibea mîncare a, maliira, spăla, pieptăna, ocărîndu-şi şi mingîindu-şi odraslele în aşa fel ca pînă în amurg, pînă ce se va întoarce, să ajungă în casa ei mîncare, curăţenie, minte şi voie bună. Se ducea la norme, muncea cu aceleaşi două mîni cu care si* a tot ţinut casa o viaţă întreagă. I se socotea munca i.n aceleaşi cărticele mototolite, iar pe înserate, cînd se întorcea, pornea din fugă acelaşi scrînciob — făcea demîneare, spăla, mîngîia şi ocăra. Dar, fireşte, Ciutura nu era proastă, ştia ea şi. singură rostul la muncă, învăţase şi ea unduia]a celor se» înci.oburh Ciutura o căuta pe cealaltă Nuţa — pe nevăstuica vesela şi rea de gură, pe femeia săritoare la nevoie şi molipsitoare prin hărnicia ei, o căuta pe gospodina care se pricepea să prindă pe la zori, cu mînile goale, o zi fierbinte de vară în aşa fel ca să-i fie stăpînă ; o căuta pe femeia care se pricepea ca nimeni altul a găsi cele cîteva cuvinte ce trebuiesc spuse la un ceas de bucurie, la un. ceas de mare cumpănă. Nu era. Cea de-a doiiă Nuţă dispăruse, şi umblau trişti, singurei copiii ei, de parcă ar fi rămas orfani de mamă ; luminau în silă ferestrele casei lor atunci cînd'se aprindeau luminile în sat, şi se simţea pe toate drumurile, pe 1 Şefi,. irz toate cărările se simţea că îi lipseşte ceva femeii pentru a-şj recăpăta voia bună de odinioară. — Hei, măi, că o proastă ca tine nu ştiu dacă mai găseşti pe lumea asta ! îi zicea Mircea după nenumăratele înqercâri dé a-şi readuce gospodina acasă. Nu mai ştia nici el însuşi ce să iacă şi. adrcsîndu-sc numeroşilor, martori, care, din păcate, nu erau de faţă, continua : iaca, tovarăşi, ici ani nevastă, ici n-o mai am. Trăim în pace şi dragoste, mîneăm, cum s-ar zice, dintr-un singur ou, dar răsare o boare de vînt, mîna o despicătură de nour deasupra satului, şi mi se topeşte femeia ca o luminare, îmi fuge de la casa şi pace ! Drept răspuns, Nuţa zîmbea trist, amărîtă. necăjită, căci chiar ploile erau de vină. Ori că aşa i-a fost zodia m care s-a născut, ori că moştenise feleşagul maicii sale, dar fata ei umbla după soare ca o răsărită înflorită, şi înălţimile albastre de deasupra satului erau singurele imaşuri unde şi ia sa zburde sufletul ei. Fără soare, fără cer senin ea se veştezea. părea alt om, şi tot umbla veştedă şi încurcată în nimicuri pînă se schimba iar vremea. Şi tot aşa, senină cînd era cerul senin, posomorită pe cînd se posomora cerul, şi schimbările celea se rînduiau în sufletul ei cu aceeaşi simplitate categorică cum se rînduiau ele sus, în înălţimi Mai aîes o necăjeau toamnele cu. ploi- multe, nesfîr-site, cu vînt uri reci, ce tot caută să bată călătorului din faţă. Toamna ceea însă, toamna în care Mircea, ieşit la suprafaţă, punea ia cale o petrecere, parcă venise să le facă vîrf la toate. Chiar din prima zi. de cum s-au dus copiii la şcoa'Jă, s-a răsturnat un. car de nouri zgrunţuroşi deasupra satului şi zile întregi nici. o aşchie de cer senin. In zori, cerul se arăta întunecat, şi pe la amiază era numai nour, şi în. amurg — aşi jder ea. Peste dealuri, peste sate umblă o umezeală dusă de vînt — ba că-i ploaie, ba că-i ceaţă. Cîm-puri le stau umede eu saptămmile, drumurile îs numai băltoace, iar colhoznicii! — de bine ce le era, căci primi- seră grîu destul, de rău ce le era, căci putrezea cealaltă roadă în cîmp — fierbeau basamac, se îmbătau, ieşeau pe la răscruci, se sfădeau, împroşcîndu-se cu vorbe rele, urîteT ce se răspîndeau peste sat ca şi ploile mocnite de toamnă.. Aşa s-au petrecut lucrurile cînd Nuţa a fugit de acasă, şi bietul Mircea nu-şi mai găsea loc de atîta necaz — ca să vezi ce înseamnă să n-ai noroc i Tocmai cînd un pui de viaţă bună a bătut la poarta lor, şi el îşi pusese în gînd să facă o petrecere, tocmai atunci să-i fugă muierea ! Se tot frăsuia şi o tot căuta bietul om, se frăsuia şi o căuta tot satul, pînă şi Nuţa se minuna : maică precistă, atîta amar de vreme a trecut şi nu mă mai întorc odată ! * 'M* Într-o sară, după ce şi-a culcat odraslele şi a scăzut puţin lumina, căci îl aşteptase pe Mircea cu demîncarea, Nuţa — ce i-a venit în cap ? — ia hai să facă puţină croitorie. A adus din casa cea mare maşina de cusut, a scos de prin săltăraşelo ei o puzderie de peticuţe moi şi colorate, I s-a părut, printr-un joc ciudat al închipuirii, că-i copilă şi se joacă cu păpuşile. Numai cîteva clipe a fost mică, pe urmă şi-a revenit, dar copilăria nu s-a dus toata. Au rămas zvîcnetul cel dulce de mare aşteptare şi sfînta necunoaştere din pragul unei vieţi abia începute. Avea o maşină bună, cehoslovacă. O „Ladă'1, Cîndva, demult, visa să ajungă mare croitoreasă în sat. dar nici n-avea de la cine să înveţe, nici n-avea maşină ca să încerce singură, Cu anii a făcut ea rost de maşină, dar o năvăliseră de acum copiii, grijile casei. îi plăcea însă că are maşină de cusut, îi plăcea să se aşeze uneori sara la ea, sâ scoată de prin săltăraşe peticuţele, să stea cugetînd deasupra lor. Uneori se întîmpla să înjghebe o nimica toată, alteori se pomenea că strică. Nu ştia cum se făcea cînd cosea bine, habar n-avea de ce nu-i reuşea atunci cînd nu-i 114 reuşea. De altminteri, ea rnci nu je prea căznea să afle adevărul. Cusătoria o ademenea mai mult cu tainele sale şi, aşezîndu-se, la maşină, ea încerca să ghicească de fiecare dată : se va alege ceva din munca ei, nu se va alege ? După ce a tot rînduit în fel şi chip rămăşiţele scoase de prin săltare, Nuţa a rămas împietrită a mare mirare, căci mînile ei, fără ştirea stăpînei, au ales cele mai frumoase bucăţele, potrivindu-le într-o cămăşuică micuţă, bună doar pentru un copil de ţîţă. Nici nu mai trebuia croită — o vîri sub acul maşinii şi coşi, dar tocmai acesta era necazul. Nuţa nu voia s-o coase. Copiii şi-i crescuse, în casă n-avea cine purta o asemenea cămăşuică, iar pentru un al patrulea copil Nuţa nu se credea în putere nici sa-1 nască, nici să-l crească. Las’ că o viaţă întreagă a tot spălat pelinci, i-a tot purtat în braţe. Altele au mai umblat şi pe la hramuri, şi prin petreceri, pe cînd ea şi-a petrecut tinereţea stînd cu copiii în casă. Pe de altă parte, era păcat să n-o coase — cămăşuică se nimerise de minune, şi multă vreme a stat Nuţa îngîn-durată la maşina de cusut. A stat în picioare nemişcată, pînă s-a întors Mircea, ba chiar şi pe urmă, cînd a ieşit el să se spele în bătătura casei, şi mai pe urmă, cînd s-a întors şi s-a aşezat la măsuţa unde îl aştepta cina, ea tot stătea lîngă maşina de cusut. Stătea şi aştepta — poate va zări el ceea ce nutrea dînsa să croiască, va îhtreba ce şi cum şi atunci, în doi, vor găsi mai uşor vreo scăpare. Ei, de unde ! Mircea ciupea mîncarea pe ici-colo şi puţin ii păsa de cele ce se petreceau în jurul lui. * — Auzi tu, Mircea... Mircea n-auzea. Şedea la masă, scobindu-se în dinţi şi un rînjet sadic, batjocoritor, răsărea din cînd în cînd pe mutra lui. Venise, ca de obicei, cherchelit, dar, mă rog, cine se întoarce sara treaz acasă ?... Adulmecarea biruinţelor sale, de cum rămînea de unul singur la masă — iată ce o durea pe biata Nuţă. Nu era greu să-ţi închipui ce fel de bătălii s-au dus, dacă rîsul biruitor îţi trezea fiori. 115 Adică, vorbă să fie, bătălii... Ia o fosăială colo nenorocită, şi totuşi, fosăiala din jurul puterii locale îl trăgea ca o mocirlă la fund. ■ Bietul Mircea ! Se înglodase cu totul în păduricea celor intrigi mărunte şi urîte. Umblatul prin băltoacele celea murdare nu se ştie de ce se numea „a face politică“, şi Mircea era fericit că face politică şi el. Prinsese curaj, îi mergea, o fi avut noroc, căci serile, stînd la masă de unul singur şi scobindu-se în dinţi, el mai gusta încă o dată biruinţele obţinute, capcanele care pîndeau din ascunzişuri, şmecheriile care i-au reuşit, şi atît de mici, atît de ruşinoase i se păreau Nuţei treburile celea ale lui, încît aşa. dintr-o clipă, se înstrăina de el, şi pînă în zori rămîneau doi oameni străini sub un singur acoperiş. A doua zi Mircea se scula plin de remuşcări, se jura că, gata : nu mai poate de atîta băutură, de atîta politică. Le leagă pe toate de gard, le pune cruce şi le pecetluieşte, dar spre sară iară venea cherchelit. Vine. se aşază la masă, umblă cu mînile prin blide fără a vedea bine ce înghite, apoi, rămînînd de unul singur., lîgîie sătul, cu gîndurile cine ştie pe unde. — Măi Mircea, măi ! •aj în casă domnea o linişte adîncâ, Nuţa iese din bucătărie să vadă de ce nu-i răspunde bărbatul. Hainele şi încălţările zac aruncate la întâmplare, iar el de acum doarme, cum adorm, de obicei, beţivii — mai mult de-a curmezişul decît de-a lungul patului. Nuţa s-a întors în * bucătărie, a desfăcut cămăşuică, vărsînd-o înapoi în săi-tăraşe, a închis maşina şi a dus-o in casa cea mare, Dacă-i aşa, fie şi aşa... Dar, întoreîndu-se, a zăbovit o clipă în tinduţa întunecoasă, de parcă ar fi căutat o uşă nouă, ca să nu se mai întoarcă înapoi la bărbat. Trebuia însă să se întoarcă — acolo, într-o odaie cu el, rămăseseră copiii. Femeia a deschis uşa, dar nu-i era deloc a intra şi atunci s-a oprit în prag, s-a rezemat de Uşor: A rostit încet, vorbindu-i unei vecine cu care, pe semne, tot discutase în ziua ceea : — Ei şi ce folos ?! într-adevăr, ce folos din trudozilele celea multe, ce folos că şi bărbatul ei intrase la putere şi trăiau bine, aveau de toate ?! Ce folos din toate bunurile celea. odată ce ea, ca şi înainte vreme, nu avea bărbat, rămînînd a fi şi gospodarul, şi gospodina casei. Uneori chiar începea să i se pară că nici n-a fost măritată. S-a hîrjonit cu un f Iacă vi într-o căruţă cu fîn, pe urmă hai Că fac nuntă în mare grabă, şi iată-1 că se şi duce la armată. N-a dovedit să scape de armată, a venit războiul, după război — foametea, după foamete — tractorul. Astfel, Nuţa toată viaţa a tot aşteptat să i se întoarcă bărbatul, a tot umblat cu ghicitul să afle cînd vine. Acum, abia ce l-a coborît, cu mare ce l-a smuls, secătuit, de pe tractorul cela, şi iar l-a pierdut. De data asta nici nu-şi mai putea da sama : cînd, cum l-a scăpat ? Ţinea bine minte că ultima oară a avut bărbat în casă, iar copiii au avut părinte cu vreo trei luni în urmă, în săptămîna ceea de primăvară cînd Mircea a fost confirmat la Pămînteni. S-a întors el atunci devreme, a \7enit tuns şi ras de ta frizerie, era vesel şi era treaz. A ajutat-o prin gospodărie, s-a porait cu copiii sara întreaga, a mai stat la sfat cu vecinii. Pe urmă, cînd copiii au adormit, iar vecinii s-au risipit pe la case, Mircea i-a şoptit cu o voce hîtră şi nepăsătoare, o voce ce trezea de fiecare dată în inima Nuţei dulcea taină a păcatului. — Hai, bre. că ce naiba... Şi cununaţi, şi înscrişi de lege sîntem... A fluturat dragostea lor din noaptea ceea ca un chibrit aprins în cîmpul gol — nici căldură, nici lumină ca să zici că a fost. dar se întîmplase tocmai o noapte blagoslovită, cînd prinde rădăcină chiar şi ceea ce n-ai se* mănat. A doua zi Mircea, mîndru de faptul că. deşi con- 117 firmát la raion, rămîne credincios nevestei sale, şi-a văzut de slujbe, iar Nuţa a prins a se sluţi. Ba îi răsar nişte pete pe obraji, ba i se face rău, ba o încearcă ameţelile aşa, din senin, pînă ce, într-o bună zi, a dispărut din sat. Şi nu era mare lucru la mijloc — se întîmplase pînă atuncea cu multe, se întîmplase şi cu dînsa, dar, din păcate, nu se putea hotărî. A prins capăt de vorbă printre femei, a scris pe-o hîrtiuţă numele doctoriţei din Pămînteni, despre care se spunea că face minuni, avea şi cîteva ruble ascunse pentru zile negre, ba chiar ajunsese a ,se înţelege cu Paraschiţa, vecina de peste drum, că, de va fi nevoie, să aibă grijă de gospodăria ei o zi-două. Şi totuşi, nu se putea hotărî. „...că maré proastă am mai fost !w Mircea s-a trezit pe-o clipă, a întrebat cine a dat aşa gîupi rasporejeni 1 şi, fără a aştepta să i se răspundă, a adormit. Nuţa, în cele din urmă, a coborît de pe prag, a adunat îmbrăcămintea şi încălţămintea bărbatului, aşe-zîndu-le acolo unde le-ar fi pus el însuşi de-,ar fi venit treaz. I-a pus o pernă sub cap, a stins lumina, şi-a făcut în loc de rugăciune semnul crucii şi s-a ghemuit lîngă el — tăcută, vinovată, nenorocită. 0 durea tot trupul, scîncea a osteneală fiece osişor, dar hodina nu-i venea. Casa ridicată de mînile ei, altădată largă şi încăpătoare, a început să i se pară strimtă, îngustă, şi cum închidea ochii, i se părea că tavanul se lasă peste dînsa. S-a ridicat din pat, a tras perdelele, adăugind pereţilor albi două fîntîni adînci cu cer tulbure de noapte. A venit înapoi, s-a culcat şi, ca să uite de cele ce-o frămîntau, privea ba prin fereastra din dreapta, ba prin cea din stînga. Seninul nopţilor de fiecare dată ştia cum s-o ia ca s-o împace, Mai ales o vrăjea luna pe -cer şi, îndată ce 1 Ordin prostesc. 118 se strecura lumina ei prin fereastră, Nuţa, culcată, îşi închipuia cum se ridică din culcuşul ei şi porneşte în în-tîmpinarea acelei lumini. Şi, Doamne, depărtările celea, cu cît le treci, cu atît mai multe îţi rămîn, şi tot venind spre lună, Nuţa, în cele din urmă, ostenea şi adormea, şi dormea bine, pînă în zori. De data asta însă n-a avut noroc. Depărtările stăteau posomorite, iar după perdeaua norilor nu se arăta nici cornul lunii, nici gălbenuşul ei, nici măcar un strop de lumină. „Las* că răsare ea mai tîrziu, pe la miezul nopţii...*' Şi-a pus în gînd să aştepte pînă răsare luna şi o vreme ba picura, ba se trezea, tot cercetînd adîncurile cenuşii ale celor două ferestre. Dar luna nu răsărea. Nuţa şi-a adus aminte că nici sara trecută, nici cealaltă sară nu răsărise. Un fior rece a cuprins-o — oare ce să fie la mijloc ? S-a ridicat repede, a îmbrăcat lusta, a aruncat pe umeri pufoaica bărbatului, cu care se împăcase pînă la urmă, şi a ieşit afară. Cum căsuţa lor stătea pe o înălţătură de loc cu un acoperiş mai sus decît celelalte case9 Nuţa avea în ogradă cerul întreg, şi l-a tot iscodit palma cu palmă, dar nici tu lună în creştere, nici tu lună în descreştere, nici tu seceră, nici tu cercel — nimic nu răsărise în noaptea ceea. Satul s-a aciuat, a adormit, şi numai la Paraschiţa, vecina de peste drum, rumenea un colţ de fereastră. Ardea candela, iar bătrîna, pe semne, se ruga. Paraschiţa ceea, fire veselă şi setoasă de lume, sara, cînd satul se culca, cădea pradă unei groaznice singurătăţi. Bărbatul ei împreună cu singurul lor fecior s-au dus în patruzeci la mine, în Donbas. La început îi trimiteau şi materie pentru fuste, şi bani, şi bolovani de zahăr. P^ urmă nici nu-i scriau, nici nu-i trimiteau, iar în război s-au pierdut amîndoi. Multă vreme a tot scris ea pretutindeni, dar n-a putut da de urma lor. Au trecut de atunci ani. Paraschiţa aproape că nici nu mai aduce vorba de marea 119 sa durere, dar, cum se lăsa noaptea, începea s-o macine singurătatea. Şi, ca să scape de dînsa, bătrîna aprindea candela, se lăsa în genunchi, povestind unei iconiţe vechi cazania lungii şi încurcatei sale vieţi. Nu-i vorbă, se bucura cînd auzea un om în ogradă, şi n-a dovedit Nuţa să deschidă bine portiţa, că mătuşa a şi sărit în prag. A întrebat în şoaptă, îngrozită : ^ — Sfinte Dumnezeule, iar s-o fi întors beat ?! Nuţa niciodată nu i s-a plîns, şi nici Mircea nu se îmbăta în aşa fel ca să-i cunoască vecinii, dar au femeile felul lor de-a ghici necazul una alteia. Nuţa s-a aşezat pe prispă şi, ca să schimbe vorba, a ridicat fruntea, a cercetat cerul, a întrebat cu o curiozitate de copil : — Oare de ce n-o fi răsărit luna în seara asta ? Mătuşa a deschis gura pornită să caşte, dar nu şi-a putut prinde pofta din plin şi, bătîndu-se cu palma peste gară a păcate, i-a şoptit tainic : — O fi coborîtjn mare să se spele. Că, de mindră si frumoasă ce este, o fi tot mîncat-o zavistia, răutatea lumii, şi ea se tot macină, scade, iar cînd rămîne numai o picătură, se cufundă In mare şi se spală de» toate relele. Femeie săracă şi blajină. Paraschiţa le tălmăcea pe toate paşnic, binevoitor şi, cu toate că Nuţa ştia dinainte cam ce-o să spună mătuşa la cutare ori cutare lucru, îi plăcea să vie, să stea aşa, cu umerii înţepaţi de răcoare, să asculte murmurul vorbelor vechi şi mustoase, vorbe aproape uitate de sat, După ce s-au lămurit cum stau cu luna, au mai vorbit despre noutăţile mahalalei, despre furturi, despre bătăi, despre nunţile ce puteau fi în toamna ceea, şi în cele din urmă, pe Nuţa a început s-o fure somnul. Şi-a luat rămas bun de la mătuşă, a pornit spre casa. păşind grijuliu, de parcă îi era frică să nu piardă acest dulce început de hodină, dar, pînă să ajungă, pînă şă se culce la locul ei, somnul i-a trecut. O tristeţe grea, nelămurită, o mare deznădejde a început s-o macine şi Nuţa nici nu mai avea putere să se împotrivească. Le-a lăsat dar pe toate în voia sorţii, şi numai mintea ei se tot zbuciuma, căutînd să se dumerească de ce n-a răsărit luna în noaptea ceea ? Pesemne, se gîndea ea, s-o fi întîmplat ceva acolo sus, în înălţimile celea albastre. Le-or fi zdruncinat mari cutremure, le-or fi pîrjolit războaie grele, le-o fi secătuit foametea şi iată că nu se mai poate face nimic. Va trebui să ne împăcăm şi cu nopţile fără lună, cum ne-am împăcat cu războaiele, cu cutremurele, cu înfometările de pe pămînt. A aţipit de abia în zori şi s-a visat mireasă. Casa părinţilor era plină de lume. Cintau muzicanţi, iar ea stătea lîngă un prostănac după care părinţii o dădeeau cu sila. Plîngea întruna, aştepta să virîă Mircea s-o fure, dar Mircea nu se arăta, şi ea tot bocea, îşi smulgea gîţele de necaz. în zori, cum s-a trezit, s-a repezit la ferestre, dar degeaba. Nu răsărise luna în noaptea ceea şi anume pentru că nu răsărise, Nuţa s-a hotărît. De amu dacă şi luna, mîncată de răutatea lumii, ne-a părăsit şi nu se mai întoarce, pentru ce ne-am tot înmulţi şi creşte unul pe altul ? Şi-a sculat copiii, i-a spălat, i-a hrănit, i-a pus să-şî pregătească lecţiile. Pe urmă. dupâ ce şi-a petrecut bărbatul, a chemat-o pe Paraschiţa. rugînd-o să ia sama d^ gospodărie, a îmbrăcat hainele ce-i erau mai dragi, de parcă i-ar fi fost frică sâ nu rămînă ele cumva nepurtate. A luat cele cîteva ruble ascunse pentru zile negre, hîr-tiuţa pe care era scris numele doctoriţei, a închis cu grijă portiţa în urma ei şi a pornit la drum. Capitolul XIV BINECUVlNTAREA Era o dimineaţă posomorită, cu nori, cu vînt, şi frigul cerca să-l răzbească pe om din mers, din fugă. Nuţa se strecura grăbită dintr-o ulicioară în alta, iar cum â ieşit din sat, a şi apucat-o spre cărăruşa pe care se duceau ciuturenii cînd aveau treabă la Păihînteni. A făcut vreo zece paşi şi s-a oprit mirată cum nu se mai poate ; cărăruşa nu mai era la locul ei. Auzise sara trecută, prin amurg, cum forfotea un tractor lîngă sat, dar nu i-a trecut prin cap ce-o fi scurmînd el âcolo. Arase cărarea. Acum, în locul ei, o coamă de bulgări nalţi şi vîrtoşi şerpuia încet, curgînd domol spre gară. — Iaca, nu le place cărarea şi pace ! Nu plăcea cărarea, fireşte, şefilor satului, dar nici ciuturenii nu erau ei chiar aşa de sperioşi. Dacă luai sama bine, zăreai cum se strecoară lîngă coama de bulgări urmele unui biet drumeţ. S-o fi sculat ciuturea-nul cela cu noaptea în cap, a dat la cărare, da cărarea nu-i. S-o apuce înapoi nu-i dădea mîna, să înconjure nu mai avea vreme, şi atunci a luat-o prin bulgări înainte. Astfel, cărăruşa dispărută sara trecută, în amurg, s-a născut din nou în zori de zi, şi Nuţa, fără a sta mult pe gînduri, a pornit pe urmele acelui consătean. Venea cu greu prin arătură, dar simţea o adîncă mulţumire de pe .urma încăpăţînării sale, şi se tot gîndea la cei ce aveau să treacă, ziua întreagă pe urmele lor. Vor tot trece oameni spre gară, dinspre gară, se vor tot aşterne urme peste urme, pînă ce cărăruşa se va înfiripa din nou. Drumuşorul pe care a pornit femeia era o trecătoare veche, se bănuia dă ar avea cam aceeaşi vîrstă ca şi Ciutura. Şi "tot la fel ca Ciutura a avut cărarea ceea o 122 soartă încurcată şi grea. La început a fost cărare, apoi câteva sute de ani — drum cu nume în toată cîmpia, pe urmă iar a ajuns cărare. Ciutura păzea drumeagul cela ca pe ochii din cap. Fiecare sat, cînd ajunge vorba, se laudă cu cîte ceva : unele au mori de vînt, altele au dat naştere la dascăli, celelalte au nişte lutării cu urme de vulpe. Ciutura nu prea avea cu ce se lăuda. Singura ei mîndrie era drumul frumos şi scurt ce ducea din sat pînă la Pămînteni. Ciuturenii, de cînd îi ştie lumea, fac ce fac şi mai trec pe la gară. Aceste nesfîrşite călătorii ar fi putut să pară ciudate, dat fiind că oamenii se duceau cînd cu treabă, cînd fără treabă, dar dacă stai să vezi mai bine, dusul la Pămînteni pe de-a dreptul era o necesitate vitală a satului. Cînd va, pe locurile unde sînt acum Pămîntenii, era o mănăstire cu ziduri înalte, făcute în chip de cetate. Peste biata Moldovă trecea pfrjol după pîrjol şi, cum dădeau năvală turcii ori tătarii, oamenii de prin sătişoa-rele vecine se repezeau buluc la mănăstire să-şi apere viaţa, pămîntul şi credinţa. Cîmpia Sorocii era pe atunci mai mult pădure. Fiecare sat îşi avea pentru vremuri de bejenie o cale a" lui ascunsă care ducea spre mănăstire. Ciutura îşi avea dru-muşorul ista. Şi nu era el cine ştie ce, dar o fi fost, pe semne, urzit într-un ceas bun, căci ştia a feri lumea de primejdie, ştia să-i scoată pe oameni din sat, ştia să-i aducă înapoi cu vremea. Trecut-au de atunci veacuri. Din mănăstire n-a rămas nici măcar temelia, din pădurile cîmpiei — mai nimic. Turcii şi tătarii ne-au lăsat în pace, dar a rămas în viaţa oamenilor obişnuinţa de a te ridica într-o singură clipă şi a porni la drum ; apoi a rămas o minune de drum urzit de picioarele ciuturenilor de la marginea satului şi pînă la gară. E mîndria satului şi oamenii sînt gata să se ia de piept cu Dumnezeu pentru această cărăruşă f'şf$riot păzesc, şi o tot împrospă- 123 • vid tează, pentru ca, în caz de primejdie, să aibă satul pe unde pleca. Cîmpia Sorocii demult şi-a pierdut sămînţă cronicarilor, şi nu e de mirare că azi, cînd porneşti a răscoli vremuri trecute, găseşti numai umbre, numai ceaţa şi morminte. Ciutura şi-a pierdut şi ea, împreună cu multe alte sate, povestea începuturilor sale. Puţinele mărturii ce se mai aflau prin. biserici şi mănăstiri, au fost arse, iar cele cîteva'amănunte care se mai păstrau in mintea ostenită a bătrînilor erau prea puţine pentru ca să te poţi dumeri. Cîte ceva totuşi se putea afla. Ciuturenii mai* bătrîni, de-o pildă, îşi aminteau la un pahar de vin cum ca odată, demult, sătenii au scris ţarului jalbă să li se întoarcă drumul cel vechi al Pămîntonilor, şi că trei care trase de boi o iarnă întreagă au mers pînă la Petersburg. -i Cum şi prin ce fel li s-a luat ciuturenilor drumul cel vechi, acum nu mai ştie nimeni. Pe semne că această mare pierdere a satului a fost legată de frigurile prin care trecea Moldova pe ia începutul secolului trecut. Din 1812, cînd Basarabia a fost alipită la Rusia, rubla împăratului rus, nimerind într-o ţărişoară săracă, a prins a le răscoli şi a le preface pe toate. Micile moşii ale boierilor moldoveni treceau din mînă în mină, se vindeau mai pe nimica, iar în locul lor au început să apară moşii mari a cîte o mie. două, trei mii de desetine. Tot ce se nimerea în laţul hotarelor acestor moşii era" înghiţit fie că se nimerea o rarişte de pădure, un drum, o coadă de imaş. ^ O asemenea moşie a răsărit atunci pe lîngă Pămînteni şi. se poate întîmpla ca moşia ceea să fi înghiţit drumul ciuturenilor. Pentru nevoile satului s-a făcut drum nou — un drum de două ori mai lung şi mai întortocheat, cu două coborîşuri repezite şi cu o coastă hleioasă pe care trebuia s-o urci cînd ajungeai la gară. Era o mare bătaie de joc, drumul cela, dar. cuminţi şi lăsători din fire. oamenii au înghiţit-o şi pe asta. Mulţi ani la rînd au tot umblat la gară pé ocolite, mestecînd glodul, bătîndu-şi vitele şi bleste-mîndu-şi zilele la care au ajuns. Drumul cel vechi trăia însă undeva adînc ,în sufletul ţăranilor, şi cum toamna amorţeau pămînturile răzmu-iate, oamenii, scăpaţi la slobodă, făceau cărare pe acolo pe unde trecea cîndva drumul vechi, şi tot umblau pe cărarc*a ceea pînă iară începea a se desprimăvăra. Apoi,tot aşa; vara — pe un drum, iarna "— pe altul, pînă s-a născut în Ciutura un voinic care, ce şi-o fi zis : „Ho, bre, şi ia mai staţi oleacă ! Să ocolească cei care merg călare, cei care merg cu trăsura, cei care duc de frîu o vită la iarmaroc, iar eu, dacă vin pe jos, de ce să înconjur atîta ? Las* că poate n-o să-mi mai zică nimică boierul/' O fi scuipat în palme, şi-o fi făcut semnul crucii, o fi pornit la drum şi o fi fost, pe semne, norocos de felul lui. Să ai vara întreagă la îndemîna ta un drum scurt pină la gară — la mai mult ciuturenii nici că visaseră. Un dor străbun de ducă, nevoi vechi şi uitate au început a abate oamenii spre gară, şi într-o singură vară picioarele lor desculţe au tipărit şi dres cărarea de-a mai mare dragul. Din păcate bucuria lor n-a ţinut mult, căci cărarea n-a plăcut vechilului. Toamna au venit plugurile boiereşti, au desfundat-o. Dar primăvara ciuturenii au semănat cărarea înapoi şi de atunci pînă în ziua de azi satul tot luptă pentru cărare. O fi la vreo sută de ani de cînd se dau aceste bătălii, în acest răstimp, satul a fost de multe ori sărac şi bogat, voinic şi bicisnic, iar cărăruşa a tot fost de nenumărate ori pierdută şi cîştigată înapoi. Ciutura a cunoscut eroi, şi jertfe, şi trădători în aceste lupte grele. îndrăzneala, răbdarea şi priceperea unui sat întreg s-au călit în jurul acelei cărăruşe. Şi cîte au avut ei, bieţii oameni, de suferit ! Vechilul îngrădea cărăruşa cu sîrmă ghimpată, sădea sal-cîmi în lungul ei, căra spini uscaţi de pe toate dealurile şi-l arunca în drumul trecătorilor. Erau asmuţaţi cu cîni, 125 erau întorşi de la jumătate de drum, erau puşi să muncească drept despăgubire pe moşia boierului. Şi ciuturenii le înghiţeau pe toate. Ungeau cu salivă zgîrieturile, îşi scoteau unul altuia ghimpii din călcîie, cîrpeau hainele spintecate de cîni, făceau corvoadă pe moşia boierului, iar cînd aveau treabă la gară, cum ieşeau din sat, iar o luau pe cărare. Boierul român în mînile căruia a nimerit moşia după. 1918 a fost mult mai hîtru. Pentru început, la mijlocul că-răruşei a fost pus un jandarm cu baionetă la armă. Arma ca arma, dar de bătut ştia jandarmul cela ca nimeni altul şi vreo zece ciutureni, trecuţi prin mînile lui, mai-mai erau să dea ortul popii. Spre marele noroc al sătenilor, jandarmul nu ţinea mult la supărare. Cam la o săptămînă i s-a urît, se vede, de atîta ciomăgeală şi el a început a se plînge oamenilor că i-i frig, i-i foame, i-i urît aici, în cîmp de unul singur. Au prins a-1 hrăni mină de la mînă, şi jandarmului i-a priit pînea ciutureni lor. De la o vreme a început a-şi părăsi pe înserate postul, trăgînd pe la vădanele din satele vecine. Din păcate însă, cînd a sosit acea unică şi hotărîtoare inspecţie, jandarmul zăcea beat mort, de-a curmezişul cărării şi se plîngea că nu-1 mai iubeşte Măn-dica. , Onache, cam stingherit de atîta pupăciune, a luat de alături o cănuţă pe jumătate umplută cu zamă de romaniţă, a ridicat-o sus, urîndu-le lui. şi Nuţei. şi copilului noroc în viaţă. — Cum, adică, tată ? ! Cuvintele iestea frumoase se cer duse dincolo, în casâ cea mare, şi spuse la un pahar de vin bun, da în cănuţa asta e zamă de romaniţă. Apoi niujeli1 crezi mata că am ajuns eu la aşa viaţă ca să cinstesc lumea,, cînd mi se naşte un copiL cu zamă de romaniţă ? ! Bătrînul şi-a scăpat privirea spre mîneca dreaptă — ca să vezi ce s-a învechit şi ce s-a destrămat haina >ceea a Iui... Mîne-poimîne nu va avea cu ce ieşi din casă. Iar băutura, intr-adevăr, era o zamă pentru răceală. — Ce să mai încurc şi eu lumea, măi băiete Í Am trecut, iaca, aşa cum eram, fără a mă găti. iar acolo o fi fiind nacealnici, oameni de vază... — Ce vorbeşti, tată Í Toată casa e plină cu pîrliţi de aici, din măhala, de aici din sat. iar Vasile Petrovici îi un om ca o pîne caldă. Iaca, să mergi înadins cu mine — am sa te aşez alături şi ai să vezi ce om de viaţă..♦ Onache l-a privit lung, sec, înstrăinat. — Bătrînii n-au ce căuta printre cei tineri, proştii n-au ce se vî'ri printre cei deştepţi, şi zilele de lucru nu trebuiesc încurcate cu zilele de sărbătoare. Stătea pe scăunaşul lui — ţepos, bătrîn, îndărătnic» Mircea a rămas pe gînduri, iar Nuţa s-a ridicat încet, căci părea să se întrevadă o mică împletitură din sfada ceea străveche a lor. N-a urmat însă nimic. Mircea i-a spus-: — Mata, tată, ţi-ai trăit ce-a fost a matale, ţi-ai luat de la viaţă ce-a fost de luat.,. Amu să ne laşi să luăm şi noi ce-i al nostru. 1 Oare, chiar. 175 Onache a ridicat amîndouă braţele în semn de cedarc* totală : — Ferit-a sfîntul să mă amestec eu în treburile voastre ! Am trecut, iaca, s-o văd pe fata asta, că n-am văzut-o demult. îmi hodinesc oleacă picioarele şi mă întorc înapoi. Mircea era numai mirare : — Cum, mata n-ai venit la cumătrie ? — Doamne fereşte, Pentru că eu, măi băiete, în toată viaţa mea nu m-am aşezat la masa cuiva fără să fiu poftit şi fără să primesc jcu tot sufletul, cu toată inima, cu-vîntul celui ce mă pofteşte. Treptat ginerele a început a se trezi din uşoara-i ameţeala ce-1 furase. Pe obrajii rumeni au răsărit pete albe, iar privirea lui, seînteietoare şi veselă cu o clipă în urmă, a început a păli. Totuşi, bătrînul ista intrase în viaţa lui atunci cînd a vrut el să intre, şi de plecat va pleca numai atunci cînd îi va veni lui a se duce. Intre timp in casa cea mare a prins a se potoli roata petrecerii, apoi s-a oprit cu totul. Mircea trebuia să se scoale, să se ducă, s-o urnească iar din loc. Şi nu-i era lu) a se duce, cum nu i-i omului a mînca măsălari, dar în el de . « acum trăia brigadierul, şi brigadierul îl primea în. sara ceea pe Vasile Petrovici în casa sa. Onache şi-a plecat fruntea, iar Nuţa s-a întors în altă parte să nu vadă cum va porni el şi se va duce Ia datorie. Mircea a ieşit, dar peste cîteva clipe s-a întors. A pus un taburet în faţa bătrînului. apoi iar s-a dus, a adus o farfurie cu sarmale, una cu răcituri, o garafă cu vin. — Pahare n-avem, ni-i crede. Varsă zama ceea din eeşcuţă. Şi iar s-a dus, apoi, peste o vreme, petrecerea a şi început a se înfiripa. Onache, cu toate că nu părea să ii venit la cumătrie, a băut încet, cu pricepere, vinul, a min-cat cu poftă şi răciturile, şi sarmalele. între timp i s-a tre- 176 zii nepotul. Bătrînul a aşteptat pînă mamă-sa i-a dat să sugă, apoi a cerut să-l ţină în braţe. — Iaca, bre Nuţa, de cum v-am crescut, n-am mai ţinut copii. La pieptul bătrînului micuţul a adormit îndată. Nuţa se frămînta. Mai întîi a vrut să-l ispitească pe bătrîn — să-l întrebe ce crede el : cu cine seamănă copilul, dar pe urmă .s-a răzgîndit. Asemănarea copilului cu viţa neamului-său a devenit pentru ea .singurul rost, singura bucurie mare în viaţă, şi ea s-a speriat să nu piardă totul aşa.: deodată. Femeie ca toate femeile, ea şi-a făcut din asta o taină. Avea încă mulţi ani înainte să tot urmărească cum se vor schimba bărbia, fruntea şi umerii obrajilor, pînă ce asemănarea se va împlini şi se va ridica în faţa între-*-gului sat. Onache, după ce a tot purtat prin odaie copilul adormit, a venit de l-a aşezat frumuşel lîngă Nuţa. Şi-a luat cuşma, o tot sucea în fel şi chip ca să plece, dar nici că de plecat nu-1 lasă inima. Simţea el cît de greu i-o fi fiind fiicei în sara ceea, dar nu ştia cum s-o ajute, pentru că, iaca, nu putea găsi un capăt bun de vorbă. — Mai şezi oleacă, tată, că nopţile îs mari, pînă în ziuă mai este. — Elei, că chiar bine zici : cît o mai rămas pînă în ziuă ! ! Mulţumit că şi fiică-sa pare să caute acest început de vorbă, s-a aşezat iar pe scăunaş, şi atunci Nuţa l-a întrebat : — Cuni îţi pare matale iarna asta ? Că eu mai mull prin fereastră am văzut-o şi nici nu-mi pot da sama : e spre bine sau spre rău că o picat atîta omăt ş-o fost aşa de frig ? — Omătul, el mai totdeauna, e spre bine, dacă chiar pre l-o cărat iarna asta ! Şi apoi, oricum, iarna abia începe ! 177 —- Crezi mata că viscolul poate s-o întoarcă ? — Dacă el, fată-hăi, nici nu mai ştie pe unde se duce, pe unde o întoarce napoi... Parcă se potolise pe-o zi-două, da amu sara, cînd m-am pornit spre voi, iar o început a ninge. Se poate să fie un an bun pentru păpuşoi, pentru că, mi-aduc aminte, ziceau bătrînii : ninsoarea de după viscol samănă nu atît omăt cît păpuşoi. — Dumnezeu cu dînşii, tată, că m-am săturat de păpuşoii ceia ca de hrean. — Bată-te cu plama peste gură. fată-hăi J Moldova — patria strugurilor ! Moldova — patria merelor ! ! Toate bune şi frumoase, dar oricît am meliţa noi ş-am tot striga că aşa şi pe dincolo, păpuşoii au fost aceia care au venit de fiecare dată atunci cînd ne lovea soarta... — Nu ştiu cum o fi fost acolo, dar aşa mi s-o urît de dînşii. că n-am ochi să-i văd. Chiar i-am zis lui Mircea să ieie din colhoz cîteva căldări, să avem ce arunca iarna la găini şi mai mult nici să n-aud de dînşii. Trist şi îngîndurat, Onache a rămas pe-o vreme nemişcat, de parcă ar fi fost cioplit din piatră, astfel încît Nuţa a tresărit cînd el într-un tîrziu a făcut, dus pe gînduri : — Hm ! Peste o altă lungă pauză a adăugat însă cu o mare părere de rău, de parcă cel ce nu mai avea ochi să vadă păpuşoiul nu mai avea ochi să-l vadă nici pe dînsul. — Iaca, sâ fi ştiut, aş fi luat nişte grîu să vă samăn sau chiar orez. că am pe undeva, pe acolo, şi oleacă de orez... Nuţa a zîmbit. — Ce sâ ne samenL tată, cu ceea ce ştii bine că nu va creşte aici la noi cît vacul... — Dar cine atunci, fată-hăi, să vă între în voie ?! Am venit, iaca, şi eu cu păpuşoi, cu ceea ce a crescut aici de 178 cînd lumea, cu ceea ce te-am crescut şi pe tine, că, ţin minte, cît ai fost la mine în casă, nu te-am auzit o dată să fi ocărît păpuşoiul. Ce ţi-o venit amu ? — Nu mi-o venit nimica, tată, dar, drept să-ţi spun, mă tem de sărăcie. Atîta am tot prăşit păpuşoii ceia, atîta am tot secerat, dezghiocat, măcinat, fiert şi mîncat, încît, ştii, cum văd ciocălău, cu sau fără grăunţe, cum aud numele lor mă cuprinde un fel de ceaţă, mi-i lînced, mi se face lehamite de toate. — Apoi, femeilor după naştere chiar li se întîmplă să li se facă lehamite de toate. Unele ajung că vorbesc în dodii, dar asta e în firea lucrurilor, pentru că, de. aşa le e feleşagul... Eu, iaca, bărbat fiind şi om cu mintea întreagă, cu soveste l, şi tot uneori se întîmplă să ocărăsc şi eu păpuşoiul. Mai ales cînd vine rîndul să scoţi păpuşoiul cela din buruieni. Te apleci, te tot apleci, şi tot aşa pînă ce te prinde un junghi în şale şi, înciudat cum eşti, zici şi tu : mama lor de păpuşoi şi răzmamă ! Să-mi tot aşteptaţi voi în pod cînd vă voi mai sămăna^ eu vreodată... — Lasă, tată, că mata cocoleşti păpuşoiul ista de cînd te ţin minte ! Toată copilăria am tot îmbiat la prăşit păpuşoi. Toată tinereţea am tot mîncat mămăligă cu mujdei. Pînă că şi la şcoală o vreme mă porecleau ,,covaşă“, pentru că mama obişnuia să facă primăvara un‘ fel de zamă acrişoară din făină de păpuşoi... — Las’ că era bună covaşa ceea. Uneori chiar mi se face dor de dînsa. , — Nu zic, bună o fi fost ea pe vremea ceea, dar, tată dragă, azi e altă lume ! Treci mata o dată Ciutura asta a noastră dintr-un capăt în altul şi uită-te bine ce pun oamenii prin ogrăzi : care vie, care livadă, care usturoi. Fac 1 Conştiinţă. 179 ce fac şi scot în fiece an de pe peticul cela de pămînt din preajma casei cîte patru-cinci mii, şi numai mata din an în an pui păpuşoi. — Dacă să nu crezi, rodesc bine. — Mă rog, o fi rodind ei bine, dar cît strîngi mata; acolo — trei-patru saci ? Şi cît poţi scoate pe dînşii ; trei-patru sute ? „Sfinte Dumnezeule, s-a gîndit Onache cu tristeţe, iată că şi fiică-mea a prins a le socoti pe toate în ruble. Dar, pe de altă parte, dacă stai aşa să te gîndeşti, cît poate ţinea piept o femeie în fata unei lumi si în fata bărbatului său ■— Dacă. eu, măi Nuţişor, nici nu pun, nici nu prăşesc păpuşoi de vînzare: li pun aşa, pentru mine, şi de-ar fi sâ cadă ei cu totul în preţ, de-ar fi să fie cîte-ojcapică1 pudul, eu şi atunci aş pune păpuşoi în jurul casei. — La ce bun ? Să aibă satul de ce rîde ? Crezi mata că eu nu-i văd pe ciutureni cum rînjesc ei pe sub musteaţă trecînd pe lîngă casa matale ? — Tu îi vezvpe cei ce trec rînjind, da eu le văd pe femeile ce vin şi se roagă de-un pumn-doi de făină, că li s-o făcut dor de-o mămăliguţă. — Ai mata făină de păpuşoi ? — Cum să n-am ? ! Nu te-am văzut niciodată făcîndu-ţi mămăliga, — Nu-mi fac, pentru că nu-mi prieşte de la o vreme, dar făină ţin în casă dintotdeauna... Şi zic, tu îi vezi pe cei ce rînjesc, iar eu îi văd pe cei ce vin şi mă roagă pentru * un snop de hlujani, că n-au cu ce scoate văcuţa din iarnă, — Şi dacă nici mămăliga nu-ţi mai prieşte, nici vacă pentru hlujanii ceia nu mai ai, la ce bun să pui an de an păpuşoi în jurul casei ? ! 1 Copeica. 180 — îi pun de frumusaţă, că, , atunci cînd ies în prag şi-i văd cum foşnesc ei în bătaia vîntului, parcă mi-ar fi'mîn-gîiat cineva sufletul. Păpuşoii din ogradă sînt singurele mele neamuri care mi-au mai rămas. Şi atunci cînd îi sV-măn, şi atunci cînd îi prăşesc, şi atunci cînd îi secer, şi atunci cînd îi curăţ, cînd îi dezghioc, cînd îi macin, — eu sînt veşnic printre neamurile mele. Iaca, chiar mai dă-unăzi, cînd m-am întors de la moară, am visat-o pe mătuşa ceea de pe malul Nistrului... — Pe călugăriţă ? — Dacă r\Ű mai era călugăriţă... Aşa îi zicea lumea, pentru că, de, lumea ca lumea... — Lasă-mă, tată, şi cu neamul cela al nostru, că mă rîdeau fetele cînd se apropia hramul. La linii vin cu trăsuri bune, cai cu hamuri ; alţii, mă rog, pe jos, dar oamenii bine aşezaţi, bine îmbrăcaţi, aşa că şi la masă ai pe cine pofti, şi un pahar ai cu cine închina, iar la noi venea din cînd în cînd o babă bătrînă într-o căruţă hrentuită, trasă de-o gloabă de cal ca vai de dînsul... — Apoi, că pe atunci, fată dragă, nu se obişnuia a îmbla cu maşina în musafirie ; dar, drept să-ţi spun, uneori, văzîndu-i cum în zi de sărbătoare întră şiragul de maşini cu musafiri în sat ori cum iese, stau aşa şi mă gîndesc : oare cîţi dintr-înşii ar putea rupe bucata de la gură pentru un neam de-al lor aşa cum făcea mătuşa ceea a noastră, Dumnezeu s-o ierte ? Cîţi dintr-înşii ar putea să-şi împartă ultima bucăţică cu aproapele lor ? în anii cînd cu o căldare de păpuşoi puteai cumpăra un om cu casă, cu suflet cu tot, ea venea, descărca în bătătură tăbultocul, zi-cînd : ,,Să fie de sufletul neamurilor" — şi se ducea fără a aştepta să-i mulţumeşti, să-i săruţi mîna... Că, de n-ar fi fost ea cu darurile celea ale ei, nu ştiu de mai eram noi pe lume — şi eu, şi tu, şi copchilul ăsta al tău... j; La un moment dat Nuţei i s-a părut că vede aievea cum a trecut viaţa de la tata la ea, apoi de la ea la copilul ei. 181 Pentru că s-a pomenit de copil, a întins braţul, l-a legănat puţin, cu toate că copilul dormea şi fără legănat, dar, oricum, acest gest a luminat-o, a umplut-o de gingăşie. — Ferit-a sfîntul, tată, n-am vrut să spun nimic de rău despre mătuşa ceea a noastră. Uneori o visez şi eu, şi chiar mi-e oarecum cînd mi se arată în vis, pentru că am văzut-o numai o singură dată, demult, în copilărie. După cîte ştiu, nici mata n-ai mai văzut-o după aceea... Onache a rămas indignat de-o asemenea bănuială. — No, ca eu am văzut-o şi după război, pe vremea foametei. De-am.u cînd era pe .sfîrşite sedfeta cea mare, cînd iată că vine vremea semănatului, iar de semănat nu mai aveam ce, îmi trimite ea vorbă prin nişte oameni de acolo din sal, care au fost la iarmaroc şi au dat de nişte oameni de-ai noştri, ca să mă duc s-o văd. Era, săraca, bolnavă, zăcea la pat. şi nici să audă, nici să vadă. M-o rugat sâ mă aşez lîngă dînsa, o trecut aşa, cu palmele pe faţa mea, de parcă vroia să mă cunoască cu vîrful degetelor. Mi-o spus că, iaca, acolo, sub laiţă, o legăturică cu hanganaşi — aşa le zicea ea păpuşoilor celora mărunţei. ,.E tot ce pot să-ţi las ca moştenire. Îi duci acasă, zice, îi sameni. şi vezi ca în fiece an să freamăte păpuşoiul cu frunză lungă în faţa casei tale.“ — Omul, cînd îi vine ceasul, cîte spune..: — Mă tem. dragul tatei, că mi-o veni şi mie rîndul să spun lucruri deochete. Că, iaca, am venit sara asta la voi cu păpuşoi în buzunare nu atît ca să vă samăn, cît ca să aduc un pumn de hanganaşi în casa ta, şi să te rog frumos, din an în an. măcar o cît de mică bucăţică de pămînt.,. — Mai bine să mor, tată, decît să-mi crească păpuşoi Ungă prag ! Iară — cu mămăliga, iară — cu sărăcia ! ! — Să nu-mi vorbeşti de rău vechea noastră sărăcie, pentru că ea, sărmana, sătulă nu a fost, frumoasă nu a fost, dar tihnă şi pace sufletească ne-o adus din plin. Şi venea tihna ceea, dacă vrei să ştii, împreună au fiertul mămăliguţei, de cîte două ori pe zi, dimineaţa şi sara... Iaca, parcă o vedeam cum intră pe uşă ! — Nu .cumva vrei să spui eă de cînd nu mai fac oa- menii cîte două mămăliguţe pe zi... — Tocmai asta vroiam să spun. — Cum dar trăim noi fără tihnă şi pace sufletească ?l — Mă mir şi eu cum de trăiţi... Că, iaca, să luăm Ciutura de la un capăt, casă cu casă, om cu om, soartă cu soartă. Ai văzut tu vreun ciuturean stînd la o răscruce pe gînduri ? Ai văzut vreo femeie mergînd pe drum şi rîzind nici chiar ea nü mai ştie de ce ? Ai văzut tu vreo fetişcană alergînd asupra vîntului învăpăiată, gata fiind să strîngă la piept o lume întreagă 7 ! Vorbele lui, cum era de fiecare dată cînd cădea în harul povestitului, veneau ca un potop, apoi potopul se desfăcea în rîuri mari, rîurile în pîrăiaşe, şi fiecare îşi avea albia sa, malurile sale, numele său. Pe urmă iar se adunau toate într-o apă clocotitoare, şi tot venea apa ceea, semănînd în jur pace, tihnă şi voie bună. Nuţa se gîndea cam prin ce-ar putea ea să-i mulţumească bă-trînului, ce întîmplare din viaţa ei ar fi bine să-i povestească, dar ropotul apelor a furat-o, a legănat-o şi ea a adormit. După perete, în casa cea mare, musafirii au început să cînte. Au cîntat cîntece ruseşti, ucraineşti. Cineva începuse „A ruginit frunza din vii“, dar n-au ştiut cuvintele şi s-au lăsat păgubaşi. începea cîntecele nevasta preşedintelui de colhoz. Femeie arţăgoasă, avea nevasta ceea a preşedintelui un glas frumos ca un clopot şi ştia să tulbure, ştia să aţîţe glasul cela, aşa. încît la anumite întorsături de cîntec se cutremura casa lui Mircea cu temelie cu tot. Dar nici Nuţa, nici copilul nu mai auzeau vuietul cela. Toate grijile şi necazurile pe care le-au avut le-au lăsat bătrînului, şi Onache a tot picurat vreo trei ceasuri pe scăunaş, păzind hodina lor. De-abia pe la zori s-a ridicat şi încet, ca să nu-i trezească, a ieşit. S-a uitat primprejur, ar fi vrut să se mire, să laude ori să înjure iarna, dar n-avea pe nimeni alături şi a hotărît să pornească spre casă. A ocolit grijuliu, pe departe, cele două „Volgi“, de parcă ar fi fost două băltoace, şi omul se temea să nu scape umezeală în pîslari, după care a ieşit la drum, a pornit pe pîrtia făcută de tractor. * Peste sat domnea o linişte adîncă. întroienită de zăpada, zgribulită de frig, Ciutura dormea şi nici o lumină prin ferestre, nici un fuior de fum deasupra caselor, nici un vîrf de cuşmă prin ogrăzi. Şi era de mirare, căci noaptea se cam trecuse. Fusese o noapte lungă cît un veac, şi ciuturenii, de obicei, cînd veneau nopţile lungi în miez de iarnă, se sculau mult pînă la ziuă ; făceau focul prin sobe, dezmorţeau cumpenele fîntînilor, prinse de gheaţă, îngrijeau de vite, făceau cu lopata cărări prin ogradă. S-o fi în-tîmplat însă ceva la mijloc în noaptea ceea, pentru că Ciutura n-a vrut să se scoale des-de-dimineaţă, I-a venit ei sâ mai odihnească o ţîră pe la zori şi, uite, hodineşte. Şi hîtră, măi, Ciutura asta a noastră, şi-a zis cu multă ^bunăvoinţă badea Onache, îi hîtră ca o vulpe,“ Apoi s-a gîndit că de hîtră Ciutura poate că nu-i ea chiar cine ştie ce hîtră, dar toane are destule. Nu i-au plăcut lui badea Onache toanele nici înainte, nu-i plac ele ni ci acum. Omul cu toane e ca şi un copil, nu ştie azi ce-o să-l apuce mîne. Ciuturii, de altminteri, puţin îi păsa. Uneori, iaca, îi vine ei a petrece. O prinde pofta pe vremea semănatului ori pe vremea strînsului, cînd bietul ciuturean nu mai vede pe unde calcă de atîta grabă mare. Satului însă îi vine a petrece şi, cu toată graba, într-o clipă lasă lucrul baltă, îşi suflecă mînecile şi-i arde un guleai, de-i merge vestea prin toată cîmpia. Alteori vine o zi frumoasă şi e sărbătoare, şi nici de lucru nu prea este. Femeile s-au gătit -?-:care a făcut răcituri, care plăcinte, şi de băut se găseşte mai în fiece casă. Muzicanţii cîntă în vale, grijile — care s-a trecut, care s-a uitat, ş-a rămas numai să se aşeze omul la masă, să toarne vin în pahare, dar trece aşa un vînt peşte sat, lumea se burzuluieşte şi nu mai vrea să petreacă. Nici să sărbătorească nu vrea. Stau şi se ciondănesc bărbaţii cu nevestele, apoi se încaieră vecinele între ele, după care vine rândul vecinilor. După ciorovăielile celea sforăitoare, cei care aveau de gînd să se ducă undeva în mu-safirie acum — gata, nu se mai duc, iar cei care păreau că aşteaptă ei înşişi musafiri, acum — gata, nu mai aşteaptă pe nimeni. Pe după-amiază, de ciudă ori de necaz, ciutureanul prinde cu mîna o coadă de sapă şi scormoneşte intr-un fund de grădină, mai mult pentru a dovedi tuturora că, uite, nu i-i lui azi a sărbători şi el nu sărbătoreşte.- Chiar din capul locului, cînd s-a pornit vorbă despre viitoarea petrecere din casa lui Mircea, Onache şi-a ciulit urechea — nu cumva Ciutura să le facă bucata ! La început părea că toate merg de minune. Ciutura se £ivea de bine şi cu Mircea. şi cu Nuţa. Ciutura bîrfea cu mare bunăvoinţă viitoarea cumătrie. Pînă chiar şi în ziua cînd a fost adusă mama cu copilul, satul era vesel şi plin de voie bună. Tocmai încetase viscolul şi oamenii au pus mîna pe lopeţi, că nu-i ţăran căruia să nu-i placă a face cărare prin zăpadă. Ca să vezi. viscolul cela o fi crezut ca — gata : s-a zis cu Ciutura. Dar, pe naiba ! Ii fac ei din nou cărăruşe — una la fîntină; alta la grajd, a treia la drum. încă una pînă la vecin, iar mai apoi te pomeneşti că s-a iscat un suflet bun să facă drum şi pînă la tine. Satul era numai vuiet, numai lopeţi, numai omăt aruncat în sus. în amurg însă. cum au intrat muzicanţii în sat, şi în ograda lui Mircea s-a înălţat sírba ceea pipărată, Ciu- 135 turii într-o singură clipă i-a şi sărit ţandăra. Care muzică; ce fel de cumătrie ? ! Satul nu ştie şi nici nu vrea să ştie. Oamenii s-^au închis prin case, s-au grăbit la culcare. Cînd badea Onache a pornit spre fiică, era încă devreme, dar prin sat au şi început a se stinge luminile. \ „Amu să nu te apropii, că muşcă..." Ciutura n-a vrut să vadă nici perechile ce se duceau la cumătrie, nici cele două maşini care au tras la Mircea în ogradă. Satul n-a vrut să audă nici cîntecele lăutarilor, nici pe cele ale cumătrilor, şi Onache îi dădea oarecum dreptate satului. N-avea Ciutura chef de petrecere în sara ceea şi cine ce putea să-i zică ? Că, la urma urmei, poate un sat face măcar atîta lucru : cînd vrea — petrece, cînd nu vrea — se culcă. N-avea chef de petrecere în sara ceea nici badea Onache. Nu văzuse nici el cele două maşini venind spre casa ginerelui, nici perechile de cumătri, nici cîntecele lăutarilor nu le auzise. Dacă însă vine vorba că de ce nu s-a culcat şi el odată cu satul, apoi, de, ce să-i faci ? li era fiică, iar că cinstise un pahar de vin şi gustase nişte sarmale, apoi, de, trecuse Crăciunul nu demult. Cumătria cu ale sale, el — cu ale lui. S-a dus să-şi vadă fiica şi nepotul. L-au primit frumos, ca pe-un tată, pentru, că aşa-i pînă ce se mai ţin sărbătorile şi oamenii au în casă de toate... Toate bune şi frumoase, şi totuşi, se întorcea Onache amărît cum n-a mai fost demult. Venea încet, înotînd prin zăpadă şi se gîndea : oare ce-o fi însemnat că în anul acela copiii aproape deloc n-au mai umblat cu colinda ? Se ducea obiceiul ista din viaţa Ciuturii. O sărbătoare atît de frumoasă şi s-a dus. Poate satul cu vremea îşi va face rost de alte sărbători, poate şi mai frumoase, dar pînă nu găseşti altele, de ce să le laşi pe cele care le ai ? Sărbătoarea îi o bucurie pentru om, iar omul, dacă rămîne fără bucurii. 186 cfevine cînos la inimă, iar cu răutate nu s-a făcut încă nimic bun pe lumea asta. Era o noapte frumoasă, cu iz de basm. Asemenea nopţi fermecătoare vin rar în cîmpie, poate dé trei-patru ori pe an, şi ţăranii simt prin somn frumuseţea lor istovitoare,. Se trezesc, ies afară. în noaptea ceea., insă, satul n-avea chef de nimic — nici de nopţi frumoase măcar, şi asta îl întrista cumplit pe bietul moşneag. O lună mare. orbitoare se înălţase pe cerul senin şi albastru. O lumină vie, scînteietoare, se topea în jur, sărind de pe un sul de zăpadă pe altul, şi toată cîmpia părea o mare albă, spumoasă, plină de pietre scumpe. într-o clipă de zbucium marea a fost tăiată de frămîntarea ei, oprită, înţepenită locului. Acum ea îşi scălda podoabele în lumină, şi numai umbra bătrînului, lungă şi neagră ca cerneala, vine pe-o clipă, stinge jocul scînteietor al zăpezilor, dar numai pe-o clipă, căci bătrînul tot merge, umbra se prelinge supusă în urma lui, şi jocul începe din nou. Şi cum venea el aşa încet spre casă, deodată i s-a părut că zăpezile iernii cîntă. Aveau ele un cintec molcom al lory un cîntec alb, scînteietor. ce semăna puţin cu o colindă de-a noastră, şi se gîndea Onache că de n-ar fi fost el aşa bătrîn, poate ar fi încercat să înveţe colinda zăpezilor, să i-o spună pe urmă Nuţei, A început să-1 doară inima. îi durea încet, prelung, cum te doare ea cînd îi a pierdere mare, şi Onache se gîndea : oare ce să-l fi durînd ea ? Poate o fi supărat-o eu. frigul, poate din pricina vinului, poate pentru că se trecuse de acum noaptea şi el nu hodinise deloc ? Dar tot umblînd cu presupuneri, ştia el prea bine că de capătul durerilor n-o să mai dea. Pentru că de la o vreme inima începuse a trai o viaţă a sa aparte — ba îl junghie aşay deodată, ba începe a se zbate, ba prinde să-l doară. A tot încercat în multe rînduri s-o mîngîie, s-o ia cu vorba, s-o împace, dar n-a izbutit şi a lăsat-o în plata Domnului. Acum venea încet spre casă şi era atîta frumuseţe fft . jur, şi cîntau în cor zăpezile unei ierni întregi, cîntau de te topeai de colindele .lor, dar inima îl durea şi pace. Casa îi era de acum aproape de tot, dar nu-i era lui a se întoarce în casa ceea, şi el căuta vreun drumuşor ca să mai înconjoare oleacă, să mai tragă aer curat, să mai asculte cîntarea iernii, să se mai mire de joaca valurilor celora sdnteietoare. I s-a urît cu totul casa lui. în jumătatea ceea de ceas, cît venea de la fiică, i s-au urît şi acoperişul, şi pereţii, şi uşile, şi ferestrele ; i-a venit aşa, deodată, să treacă pe lîngă casa lui iară a intra pe portiţă, fără a se opri... Să se tot ducă înainte, în lume, să găsească oameni vrednici, să rămînă, acolo cu ei, să facă laolaltă casă nouă. sâ le ia pe toate de la început. Era însă iarnă, era noapte tîrzie şi ,era frig. îi îngheţaseră mînile pînă la coate, şi urechile, şi cu toate că sufletul se cerea dus departe, în lume, picioarele îl grăbeau spre casa cea veche, spre sobă. Era aproape ajuns. Trecuse de fîntînă, îi rămăseseră vreo sută de paşi, cînd .s-a oprit locului şi un fior de-groaza î-a scuturat umerii. Peste o clipă şi-a revenit, s-a uitat primprejur. A făcut o mişcare să se apere. Trebuia, cît nu era tîrziu, să puie mîna pe-un toiag, pe-o piatră măcar, dar împrejur n-avea nimic — numai suluri de zăpadă albă, frumoasă, sdnteietoare... ,,0 fi venit să mă prade;.."1 Uşa casei stătea deschisă, era atît de larg deschisă, încît se vedeau pînă şi umbrele tinzii. L-or ii pindit cînd s-a mişcat din casă şi au venit să-l fure. Adunau, pe semne, la repezeală, în saci, puţina lui avere. Şi nu că i-ar fi fost lui de averea ceea, dar se temea să nu dea tilharii peste dînsul. lată-i, peste o clipă-două ies din casă.; şi parcă-i mare lucru să-i dai unui moşneag cu ciomagul In cap ? Iar satul dormea, dormea buştean dintr-un capăt în. ce- 183 falait şi numai hăt peste vale se auzea cujrn urzeşte un cîntec nou soţia preşedintelui, Tîlharii nu se grăbeau să iasă, Vîntul scîrţîia încet, a jale, uşa tinzii şi Onache s-a gîndit : da poate nu-s tîlhari, poate Tincuţa cu cei doi băieţi s-au repezit noaptea să-l vadă, şi el tocmai nu era acasă ? , „Ce Dumnezeu, parcă nici de băut n-am băut chiar atîta, da ia ce gogomănii1 îmi întră în cap !“ Şi s-a supărat pe sine» A tuşit de cîteva ori, a înjurat o dată, a pornit hotărî t şi a ajuns pînă la prag. Pragul tinzii nu-1 putea trece. Picioarele nu voiau să-l treacă Tremurau. „Se tem, tămîia mamei lor...i: Picioarele au fost dintotdeauna marea lui ruşine. — Care-i acolo, măi ? .A repezit moale uşa tinzii. ca să nu prindă casa răceală, a cules de lîngă perete o lopată şi a început a face cărăruşe prin sulurile de zăpadă. Cîndva, în copilărie, cînd venea vremea de curăţit omătul, lui nu-i dădeau lopata — erau alţii mai mari, şi el, toată viaţa, cînd vedea căzînd multă zăpadă» se frăsmînta în mintea lui : îi vor da ori nu-i vor mai da lopata ? ! Slavă Domnului, acum o avea pe-a lui. Avea omăt destul, avea lopată, Prima carăruşă a făcut-o la fîntînă — fără apă! omul nu poate. Cea de-a doua cărăruşă, cotind puţin, s-a dus pînă la căpiţa cu fîn. apoi ceva mai la deal, unde era o girezuică cu beţe de răsărită pentru foc — nici vitele, nici soba din casă nu trebuiesc uitate. încă o cărare a făcut-o pînă la oiţe — cuminte şi darnic animal la casa omului, O altă cărăruie s-a dus la poiata cu găini şi, în sfîrşiţ, încă una, la nujnic^. Cea din Urmă n-a prea ieşit acătării, dar las4 că o să-i şadă bine aşa cum este. 1 Closet de tară 189 Mai spre ziuă muzicanţii din casa ginerelui au prins a o lăsa mai moale cu sîrbele — şi petrecerea, tot coborînd încet la vale, a început a se stinge. „Hei, măi, c-o fost o petrecere nemaipomenită ! !"' — şi-a zis Onache, uimit de cele ce poate face un om în casa lui. Fericit că o asemenea cumătrie straşnică s-a tîmplat să fie în casa ginerului, la botezul unui nepot de-al lui, Onache a prins a ciuli urechea spre satul din vale. Oricum, a fost o noapte nemaipomenită, hotărît că a fost o noapte nemaipomenită şi să vedem deci ce are de zis satul din vale. Satul tace. Satul nu zice nimic. Cîntă cucoşii, latră un cîne, scîrţîio o portiţă. Bate mărunţel valul unei fîn-tîni, măsuiind viteza cu care căldura deşartă coboară în adîneuri pentru a se umplea cu mult blagoslovita vlagă, după care acelaşi val proslăveşte cu alt glas ridicarea apei din adîneuri. Toate bune şi frumoase, dar stai că au mai fost oameni, au mai săpat fîntîni ş-au scos'apă. Ceva dădea de bănuit, aduce prin ceva a moft hărnicia asta a Ciuturii, şi Onache, ştiindu-şi bine satul, ia căldările şi porneşte repejor spre fîntînă. Des-de-dimineaţă viaţa satului se adună în jurul fîntînilor.^ Acolo-s noutăţile, acolo se zămisleşte şi politica cea mare a satului, şi politica lui cea mică. — ’neaţa, bade Onache ! Bucuroşi să te vedem voinic, sănătoşel ! Iaca, ne-o fericit Dumnezeu, cît despre americani — cine ştie cum se vor desturca ei pînă la urmă... — Da, ce-i cu americanii ? — Cum, chiar să nu fi auzit ? ! C-au transmis şi la radio, şi la televizor — o furtună s-o iscat pe mare şi o venit peste America ceea ca o urgie. O furtună cu nume frumos ca de femeie — ori că Diana, ori că Daiana îi zice, dar, cum îs ele, fumeile, nebune la supărare, Daiana ceea scotea, bade, copaci, rupea acoperişurile de pe case, de-a lăsat numai jale în urma sa... 190 Soarta Americii în dimineaţa ceea îl preocupa pe Onache ceva mai puţin decît pe vecinii săi, şi el tot aştepta o clipă potrivită pentru a putea întoarce vorba spre nemaipomenita cumătrie din casa ginerelui, dar vecinii nu se mai puteau opri, tot jelindu-i pe americani. în cele din urmă, bietul Onache, amărît cum nu se mai poate, şi-a luat căldările pline şi a pornit cu ele spre casă. Aşa-3 vecinii de cînd lumea : se poartă omeneşte cu tine atîta vreme cît eşti ceva mai jos decît dînşii, dar, pe măsură ce începi a te ridica, să vezi cum li se schimbă năravul ! .,0 să mă duc la cei de pe dealul mic. şi-a zis Onache acasă. Acolo-i fruntea satului, demnitatea lui, acolo, lîngă izvoare, se adună ce-o mai rămas din Ciutura. Şi chiar de scapă ei şi cîte-o vorbă politiceşte greşită, cînd se adună la izvor vorbesc frumos, pe îndelete : îl lasă pe fiecare să-şi spună păsul, nu se vîră prosteşte cu noutăţile peste tine, luîndu-ţi vorba din gură...“ La izvoare era lume puţină — un băieţel şi vreo două-trei babe, în schimb babele nu mai puteau de bucuroase ce erau. — Amu, săraca Ciutură va mai răsufla şi ea oleacă, pentru că, zău, nu mai era chip,.. S-au mai întors o dată cu faţa spre noi. ' — Cine s-a întors ? — Cum, chiar să nu fi auzit mata noutatea ? Să ai ginere brigadier şi să nu ştii noutăţile ? — Care noutăţi, femeie ? — D-apu că, iacă, iar e vorba să ne întoarcă napoi grădinile. Or scăpa oleacă bieţii oameni — care cu un copăcel, care cu o tufă de vie, că strîmtoraţi cum eram*' nu mai era chip..; j Înfierbîntate şi uituce, babele tot torceau la vorbe goale, ba întrerupîndu-se una pe alta, ba completîndu-, se, aşa încît Onache a obosit să le tot urmărească şi le-a, lăsat în plata Domnului, Venea spre casă domol, îngîn^ 191 durat. S-a întîmplat ceva cu Ciutura noaptea trecută, căci iară — a cîta oară ! — nu-şi mai cunoştea satul. Are el. de are cu ginerele, au fost sfădiţi, mă rog, e treaba lor, dar, la urma urmei, a fost o frumuseţe de cumătrie in sat, care a ţinut de cu sară şi pînă în ziua albă ! O cumetrie cu muzicanţi, cu maşini, cu musafiri veniţi pînă şi din raion, O cumătrie despre care se va vorbi un an în toată Cîmpia Sorocii ! Şi Ciutura, care era în stare să discute cu săptămînile o veselie prostească închegată într-o sară la bufet, acum se făcea că habar n-are de cele petrecute noaptea trecută. Se întîmplase, însă, un lucru mare la mijloc. Răsărise un nou vlăstar 1a încheietura dealului mare ş-a dealului mic : venise pe lume un nepot de-al lui Onache Cărăbuş. Creştea, cu alte cuvinte, sămînţă neamului care a ştiut ce-i munca, ce-i cu vîntul, ce-i cinstea. Ei, hai, vecinii, mă rog, ca vecinii, numai zavistie şi venin — se ştie de cînd lumea. Babele de Ia izvoare îs neamuri de-ale lui Haralambie cel Deştept, pe ele numai pămîntui, copacii, viţa de vie, rublişoarele slrînse la legătură — altceva nu le interesează. Dar stai că Ciutura, pe lîngă dealul cel mic şi dealul cel mare, mai are şi nişte case acolo sub pădure. Obosit aşa cum. este, se va duce în mahalaua de sub pădure. Acolo lumea nu e deîoc fudulă, cine ce are de spus îţi spune verde m faţă. Fără fasoane, fără mofturi... — Hei, bade Onache, încotro ai apucat-o cu noaptea în cap ? — Mă repăd aici la unul, că am o treaba. Şi mata încotro aşa diminecioară ? — Păi, la fîntînă că arde totul în mine... Parastasul şi grijania... ~ Pe cine sudui tu aşa de dimineaţă ? — Pe cei de la selpol, pe cine altul ? Ca s-au dus încă 1 Cooperativă sătească de consum. 192 de cu seară după marfă şi n-au venit pînă amu. Parastasul... — Era vorba să se aducă ceva marfă bună ? — Ce marfă bună, bade Onache, că s-o dus după votcă, iar votca, de cînd e lumea, îi marfă numa şi numa — calitatea întîi !... Că pe Moraru cela, parastasul şi grijania, cu toate că ţi-i ginere, iaca, nu-1 mai satură Dumnezeu. Cînd face o cumătrie, vine Iá cumparativă şi ridică totul — vin, şampanie, votcă — de-am rămas cu toţii..* trişti şi cu paharul gol... Ş-am trimis-o pe vînzătoare asupra nopţii după marfă, dar ea, tîrfa dracului, că ştiu eu cu cine se linge pe bot acolo în gară... Ajuns acasă, Onache s-a întins pe laviţă, a stat o vreme cu privirea suptă de albul-cenuşiu al tavanului şi, pînă la urmă, s-a întrebat : da poate că nu a mai fost chiar cine ştie ce mare petrecere în Ciutura noaptea trecută ? Poate că satul avea dreptate ? La urma urmei, de ce adică şi-ar permite el să nu-şi vadă cu ochi buni ginerele, iar satul nu şi-ar permite acelaşi lucru ? ! Şi totuşi, satul e una, iar el e cu totul alta/Ciutura îşi legase bunăstarea de ‘numele lui Mircea Moraru, pe cînd Onache Cărăbuş sufletul şi-l legase. Viaţa' şi-o legase. Era în firea lucrurilor ca atunci cînd se înrudesc două neamuri, unul să-l înghită pe celălalt. De cînd stătea Ciutura la încheietura celor două dealuri, Cărăbuşii erau şi mai gospodari, şi mai isteţi, şi mai cumsecade decît Morarii. Măritîndu-şi fata cu unul din Morari, Onache visa să-l treacă cu vremea în zodia neamului său, era firesc, ca cel din vale să urce la cel din deal. Onache l-a zărit pe băietanul cela încă de pe cînd păştea vaca. Era isteţ, era îndemînatic şi, cînd a ajuns a-i fi socru, şi-a zis : „Am să-l ajut, âm să-l cresc cu mîna me, la . casa me“ — pentru că-i era nu atît socru cît tată. O vreme ginerele căuta să nu-i iasă din cuvînt, şi toate mergeau bine, dar vai, nici în visele cele mai 193 negre Onache n-a visat că s-ar putea întîmpla ca odată şi odată ginerele s-o întoarcă înapoi la neamurile sale din vale şi să-i care împreună'cu dînsul şi pe Nuţa, şi pe copiii ei, singurele nemuşoare ale lui Onache pe această lume ! , Necunoscute sînt căile tale, Doamne, şi necunoscute sînt durerile prin care dat ne este să trecem. Un om moare, altul şe naşte. O viţă se stinge, alta prinde viaţă, se înfiripă. Aşa e de cînd lumea, pe semne, asta se şi numeşte viaţă. Ne doare nespus cînd îi pierdem pe ceî dragi şi scumpi, plîngem şi nu ne mai putem afla alinare, dar, vai, clipele cînd rămînem faţă în faţă cu făclia neamului. care, iată, se stinge sub ochii tăi şi nu se mai poate de făcut nimic, clipele acelea sînt, poate, cele mai amare, cele mai negre. Onache Cărăbuş stătea înţepenit, stătea împietrit pe laviţă şi în clipele cele negre se ruga să moară, să piară, să-l înghită aşa, deodată, pămîntul, pentru ca să nu mai fie. CapitoluLXVII FLUTURI NEGRI Din ziua ceea bătrînului Onache a început să i se pară că cine ştie cum şi de ce, dar nu-1 mai cunoşteau consătenii. Parcă ar fi dat orbul găinilor peste dînşii — îi dădeau ca şi mai înainte bună ziua, îi făceau drum atunci cînd era de făcut drum, dar după ce îi dădeau bună ziua şi îi făceau drum, scurtau paşii, se opreau, priveau lung în urma lui, de parcă se întrebau : cine-o fi moşneagul ista ? 194 Era lucru de maré mirare, pentru că ciuturenii, bani sau răi, săraci sau,' bogaţi, deştepţi sau proşti, o grijă au avut totdeauna : să nu semene unul cu altul şi, Doam-ne-Dumnezeule, ce mai adunătură de oameni trecea duminicile pe uliţele satului ! Nalţi cît un stîlp de telegraf şi josuţi ; firi vesele, firi triste, feţe rotunde, lungăreţe. Era lume felurită, aşa cum coborîse ea din străfundul vremurilor, şi noroc, poate, n-avea ciutureanul, pîne, poate, n-avea totdeauna, dar felul lui de-a fi şi-l avea fiecare. . Apoi că era şi Onache Cărăbuş om în rînd cu lumea, ayea şi.el felul lui de-a fi şi se deosebea printre oameni, şi-l cunoşteau ciuturenii hăt de departe. îl cunoşteau după statură, după' vorbă, după cătătură, dar mai. ales după umblet îl cunoşteau. Avea un umblet rar, încetirişl* puţin cam mîndru, puţin cam leneş. Ciuturenii, de* obicei şe mişcau după cum îi mînau grijile — azi e la fugu-t ţa,. mîne o lasă mai, moale, poimîne iar e cu sufletul la gură. Lui Ónache însă nu i-a plăcut hărţuiala asta împrejurărilor — ba te mînă nainte, ba te prinde de mîne-că şi te ţin locului. Pe la cincisprezece-şaisprezece ani şi-a ales o măsură de pas aşa cum i s-a părut lui că va fi mai bine, şi aceea a fost a lui. Ciuturenii, cînd îl zăreau pe uliţă, zîmbeau, căci niciodată n-ai fi putuţ spune : are vreo treabă omul cela sau a ieşit aşa ca să vadă ce se mai face pe lume ?... Şi sara, şi dimineaţa, şi pe vremea semănatului şi secerişului păşea mîndru, încetinel, întorcînd capul la stînga ori la dreapta cu multă îngrijorare, de parcă ar fi purtat în fundul pălăriei un cuib de rîndunică şi n-ar fi vrut s-o sperie. După fiecare sută de paşi se oprea să răsufle puţin, căuta în urmă să vadă cît a mers şi se mira cumplit, părîndu-i-se că a ajuns grozav de departe. Ciutura a încercat de nenumărate ori să-şi bată joc de umbletul lui, dar hoţul de Onache nu voia să se şupe- 195 re, rîzînd şi el împreună eu alţii. A avut vreo trei porecle şi toate porneau de la felul lui de-a umbla, dar nu s-au prins poreclele. Sătenii însă îl păşteau, aveau ei ce aveau cu dînsul. Pînă la urmă, s-a gîndit unul deştept, care,,după ce l-a tot urmărit ani la rînd, într-o zi, cînd a avut destui martori în jur, l-a întrebat : — Bade Onache, şi cam cît plăteşti mata lăutarilor ce-ţi tot cîntă marşul ? Cărăbuş a zîmbit : ca să vezi, pînă la urmă l-au descusut ! — Le plătesc un pumn de bani, măi frate iepure ! Nu ştiu, poate de-ar fi să caut, aş găsi alţii să-mi cînte mai ieftin, dar mi-au căzut cioarele iestea pe plac şi nu mă pot despărţi de dînsele, măcar mort. — Vezi să n-o păţeşti odată şi odată. Că ţiganii îs cu harţag — cîntă ei cît cîntă, dar apoi îi înflă dracii aşa, din nimic, se supără şi te leapădă în mijlocul drumului. Onache şi-a împins a mare necaz cuşma spre ceafă şi a scuipat peste gardul cuiva, căci aduceau a mare prostie vorbele ajunse la urechile lui. — Cum să mă lepede, bre, cînd ei o duc la mine ca-n sînul lui Dumnezeu ? — Nu zi, bade Onache, că toboşarii iştia cu o mînă bat toba, iar cu cealaltă numără banii... — Hei, nu m-au lepădat ei atunci cînd era cu lei, să mă lepede amu, cînd £ cu ruble ? !... — Dacă ei nici să se uite la ruble ! ■— La ce se uită ? — La aur, la aur de cea mai supra marcă ! O dres cum o dres, o făcut cum o făcut, dar o umblat Onache Cărăbuş pînă la adînci bătrîneţi cu lăutarii în urma lui. Atîtea necazuri, atîta bucluc o avut, încît nici el însuşi nu ştie cum a izbutit s-o scoată la capăt. N-o umblat prin lume să-i ademenească de la veselia altuia, nu i-a plătit cu bani furaţi, dar au fost ani grei şi neca- 196 zuHle veneau unul după altul. Ba se sfădea cu lumea din pricina lăutarilor, ba se sfădea cu lăutarii din pricina lumii, ba roşişi lăutarii se iau de piept cu Ciutura — şi cearcă de fă pace între dînşii. Cu anii, însă, le-a mai venit şi lăutarilor mintea la cap, s-a mai potolit şi badea Onache. Trăind de atîta amar de vreme sub- o singură căciulă, sub un singur acoperiş, sub un singur cer, au început a se înţelege, a se preţui, a se ierta unul pe altul, şi totuşi, un singur trup şi un singur suflet nu au fost şi nici nu aveau de unde fi. Vesel şi binevoitor cum era, Onache, fireşte* trăia într-un sat cu oameni, iar trăind printre oameni, ţi se întimplă multe. Şi nedreptăţit poţi fi, şi murdărit poţi ajunge, şi amestecat în nişte afaceri în care mai bine să " 1 te fi amestecat. > Cum se pomenea la strîmtoare, cum începeau buclucurile în casa lui badea Onache. Oricît de vesel ar fi fost el din fire, sînt vremuri cînd omului îi prieşte cîn-tecul, dar vin şi zile cînd nu-i arde de nimic. Lăutarilor însă puţin le pasă. Cum văd că bietul Onache nil mai tresaltă la cîntarea lor — gata, încep a se şi găti de ducă — cu trompete, cu fluiere, cu toată averea lor cu tot. Onache îi prinde, unul cîte unul, îi bagă înapoi în casă şi le tot lămureşte că sînt zile cînd casa omului rîde, dar sînt şi zile cînd casa omului plînge. Lăutarilor nici să le pese — acolo unde se stinge voia bună, acolo nu mai e de dînşii. ,,Staţi, măi proştilor, le zicea badea Ona-ehe, că o să îmbiaţi ş-o să mă căutaţi cu luminarea, pentru că sînt puţini dintre cei care ştiu a preţui un joc frumos, o cântare frumoasă, iar meseria asta a voastră, ea atîta ţine cît are cine o preţui...“ Apoi, colac peste pupăză, a apărut Mircea. Ginerele nu le-a plăcut lăutarilor din capul locului. Mai întîi nu le-a plăcut firea lui încruntată, apoi nu le-a plăcut 197 vorba, nu Ie-a plăcut numele de domnitor. Mircea, tînăr şi fierbinte, fără a-şi fi dat bine sama de cele ce se pe^-trec în jur, făcea ce făcea şi iar stîrnea lăutarii împotriva sa. Ba se întoarce din armata română caporal, ba vine din cea sovietică sergent, ba se duce la cursurile de tractorişti şi vine, primul din sat, cu tractorul drept în ogradă. .Vuietul tractorului a băgat în lăutari o groază de moarte — se poate să laşi să-ţi intfe în. urechi o asemenea urîţenie ? % Onache ţinea de fiecare dată partea ginerelui, îi. strunea pe ţigani, îi punea cu botul pe labe, dar mai trecea o; vreme, Mircea mai făcea o gafă, şi muzicanţii iar pgr-neau a cîrti împotriva lui. Atunci, însă, cînd Mircea a răsărit la suprafaţă ş-a început a face politică, lăutarii lui badea Onache şi-au ieşit din fire. L-au tot ros şi l-au tot mîncat pe bietul bătrîn, că nu în zadar a ajuns el să-l doară inima aşa, din nimic. Şi-l tot aţîţau, şi-l tot întărîtau ; cînd pornea el spre casa ginerelui, îl întorceau din drum ; cînd voia să trimită o vorbă fiicei, parcă l-ar fi ţinut de limbă, şi cînd le ura, la un pahar, sughiţ bun. satanele se repezeau să-i verse vinul din pahar, nu alta. Vestea despre petrecerea cea mai mare i-a pus pe jăratic. Nici să audă de dînsa — fie ea .Crăciunul, fie cumătrie. Onache între timp mai îmbătrînise şi lăutarii îl dovedeau uşor. Omului nu-i ajungeau cuvinte, nu-i ajungea viclenie, nu-i ajungea ciudă ca să-i mai rnuşţm-luiască, şi ei răsturnau casa cu susul în jos. Nu l-au lăsat să se ducă la raion să-şi colinde fiica, nu l-au lăsat să se ducă să-şi ajute ginerele a se găti de petrecere, nu l-au lăsat să se ducă să-şi întîmpine fiica cînd a venit cu copilul acasă. Şi chiar în noaptea cînd începuse cumătria, nu-1 lăsau să se mişte din casă. După care a venit Paraschiţa. A intrat îngheţată, vî-nătă de frig. S-a uitat lung la el, de parcă nu l-ar mái fi cunoscut. I-a spus încet, de parcă ar fi vrut să fie vorba între ei : 198 — O singură fată ai, bade Onache, un singur copil ţi-o rămas... Şi s-a dus. Onache a făcut focul în sobă, apoi a mai stat o vreme, aşteptînd să ardă totul ca să astupe cahla. Câuta să şi-o amintească pe Paraschiţa fată mare. Erau cam de-o samă, umblase cîndva şi la dînsa, dar acum stătea şi nu şi-o putea aminti fată mare. Şi, cum stătea el frămîntat, chinuindu-se cu amintirile, ţiganii au spus un cuvinţel de rău despre Paraschiţa. Au spus mai mult în şagă, cum spun bărbaţii cînd rămîn ei înde ei, dar pe asta Onache nu le-a mai putut-o răbda. — Ruşine la obraz să vă fie ! a zis. După care s-a ridicat, s-a îmbrăcat, a deschis uşa şi, s-a dus. Cînd s-a întors, a găsit uşile deschise, iar lăutarii fufă. Unii s-or fi dus spre răsărit, căci de acolo se lăudau £ă veniseră, alţii or fi luat-o spre apus, căci acolo le* aii dat mamele ţîţă, şi a rămas nümai un ţigănaş éu toba. S-ar fi dus şi acela, da, pe semne, numai bine ce adormise şi: n-a vrut să şe coboare de pe cuptor, de la cald. ; — Taci că mi-au făcut-o... Mai pe urmă însă s-a gîndit că toate sînt spre bine. Orişicum, odată şi odată aveau ei să se ducă, iar cu un tobaş nu-i chiar aşa de rău, dacă nu eşti nici prea lacom, nici prea mîndru. Ş-ar fi fost ele toate bune, numai că după cumătria ceea,* cum ieşea în sat şi lăutarii nu mai veneau în urma sa, Ciutura a început a nu-1 mai re-/ cunoaşte. Oamenii se opresc, se uită lung în urma lui şi fiecare parcă ar fi vrut să zică : „Ce-i, moşnege; ai păţit-o ? Aşa-i că nu mai este ceea ce-a fost ? Apoi nu ţi-a spus atunci omul cela că ai s-o păţeşti ?“ — Lasă, bre, că mi-o mai rămas unul. De sămînţă." — „Unde ? Care ? Dă să-l vedem şi noi.“ 199 Apoi, culmea culmilor, ţigănaşul cela parcă ar fi înţeles despre ce era vorba. Se ruşina că a venit în urma omului de unul singur. Se tot oprea căscînd gura, ba la o răscruce, ba la alta, tot şuşotea ba cu un om, ba cu o femeie. Era mic şi prostuţ, iar Ciutura — sat mare şi viclean, cînd era vorba de amăgit pe cineva. Şi a oftat bietul Onache — ca să vezi ce lume anapoda ! îţi ia ultima suflare. N-are ce face cu dînsa, dar o să ţi-o ia, pentru că e mai tînără, mai voinică şi ştie că nimeni n-o să-i ceară socoteală pentru fărădelegea sa. Trece iarna, vine primăvara, vine vara, iar pace nu-i nici în lume, nici în Ciutura, nici în sufletul lui Onache Cărăbuş. Amărît cum era, căuta să nu prea iasă din casă, să nu prea dea ochii cu lumea. Ocolea maidanele unde se adunau serile bătrînii să mai stea la sfat, ocolea vorba bună a rudelor, ocolea zilele cu petreceri, iar dacă se şi oprea la cîte-o portiţă, căuta mai mult să asculte, să tacă. Degeaba însă erau toate. Acum oamenii nici ziua în amiaza mare, nici la doi paşi nu-1 mai cunoşteau. Prin mijlocul verii, tocmai cînd bătrînului Onache i se făcuse lehamite de toate, s-a zvonit prin sat că conducerea colhozului caută un paznic pentru nişte maşini stricate, adunate în cîmp şi rămase acolo. Se făgăduia cîte-o jumătate de trudozi şi cărbuni pentru de foc la iarnă. Bordei însă pentru paznic colhozul nu vroia să facă. Lemn — poftim, scînduri <— poftim, o ferestruică acolo ceva sau măcar o bucată de sticlă — poftim, iar încolo — ías’ să sape paznicul, ca să-i mai treacă de urît pe dealurile celea. Doritori de-a cîştiga trudozile pentru nimic erau mulţi, dar nu vroiau să sape. Ziceau : las’ mai întîi să ne facă cîrmuirea bordei şi pe urmă vom zice şi noi : poftim. Pe Cărăbuş de la o vreme începuse a-1 supăra vătă-mătura ş-o zis că — gata, nu se mai atinge de pămînt :' destul a tot săpat în viata lui, dar iată că într-o noapte a avut un vis cît se poate dé straniu. Se pomeîîeşt0*4&t aşa, nitam-nisam, într-o noapte frumoasă, caldă,’cu luiiíf plină, într-un cîmp cu păpuşoi răscopt, înţepenit de m* se clătina o frunză, de parcă şi păpuşoii, şi noaptea, şi Onache însuşi aşteptau să se întîmple ceva vajnic, ceva. nemaipomenit, căci se zvonise peste tot că, iată, o* să se întîmple ceva vajnic, nemaipomenit. Apoi, deodată, aude de departe un sfîşietor urlet de cîne... L-a răzbit pînă în rărunchi urletul cela, care vuia, clocotea şi nu mai sfîrşea odată. „M-o fi chemînd Molda la dînsa “ — şi-a zis Onache prin somn şi a pornit cînd la pas, cînd fuga, cînd înotînd spre urletul cela. Oricît ar părea de ciudat, dar înota, înota prin cîmpul cela de păpuşoi cum ai fi înotat pe-o apă nesfîrşită şi tot striga cît îl ţineau băierile : ...o-o-o-olda-a-a...“ Trezit de propriul său strigăt in puterea nopţii. Onache a sărit iute afară şi s-a mirat cumplit, căci noaptea visată semăna ca două picături de apă cu noaptea aşternută peste sat. Şi luna era plină, şi cerul era senin, şi nu se mişca o simplă frunză, şi de peste deal, de acolo din lanurile celea de păpuşoi, parcă-parcă se auzea un urlet tulburător de cîne. Fără a sta mult pe gînduri, Onache a primit slujba de paznic, cu bordeiul aşa nefăcut, cum era. Las’, şi-l sapă el încetişor. Atît amar de pămînt a săpat, mare lucru dacă mai sapă o săptămînă ! Şi-a luat deci hîrleţul, pufoaica, ceaunaşul, un scăunaş cu trei picioruşe şi a ieşit din sat cu ţigănaşul în urma lui. * Cu timpul a venit şi toamna, iar odată cu toamna în Cîmpia Sorocii vin mirii şi mireseie, vine vremea nunţilor şi petrecerilor. Onache Cărăbuş, de cînd se ţine minte, a tot umblat pe la nunţi. Cît era mic, se ducea prins de fusta bunicii sale şi se întorcea cu cîte-un co- 201 vrig. cu cîte-o nucă. Ceva mai tîrziu se ducea cu tova^ răşii săi de joacă. Rămînea ore întregi în faţa muzicantului cu trompeta lucitoare şi tot stătea nemişcat pînă se învineţea de atîta frig, pînă surzea de atîta cîntare. Cum a crescut măricel, ieşea cu căldarea plină la o răs^ crucc,^ pîndea întoarcerea tinerilor de la cununie ca să arunce sub copitele cailor un fuior de apă rece şi să prindă în căldarea deşartă cei cîţiva lei aruncaţi drept mulţumire. De pe la cincisprezece ani a început a fi luat vornic cel. Mai ales miresele îl pofteau. îi legau la mînecă o băsmăluţă, îi puneau o floare la piept şi toată ziua, cît ţinea nunta, el, de fericit ce era, nu mai vedea nimic în jur. Apoi, cînd i-a venit Vremea, a ieşit şi el mire în faţa satului, pe urmă a tot stărostit şi cununat, a tot împăcat lume în satul lui cît a putut. Visa la trei nunţi frumoase, dar feciorii nu i s-au întors, şi a făcut numai una. Nunţile însă" au rămas pentru toată viaţa cea mai maré patimă a lui, şi cum răsărea în valea satului o melodie, o rămurică din copacul cela furtunos şi vesel căruia i se zicea nuntă, Onache lăsa totul baltă şi se ducea repejor să vadă cum va fi jucată mireasă. Mai ales îl fermeca „Iertarea44, capitolul cela zguduitor al nunţii cînd mireasa îşi lua rămas bun de la părinţi. Ieşea în prag în rochie albă mireasa, veneau în urma ei părinţii, ţi-nînd o pernă frumoasă şi moale... Mireasa se întorcea cu fata spre ei, sé lăsa în genunchi, îşi lipea obrazul de faţa pernei, de parcă ar fi vrut aici, într-o clipă, să mai guste o dată din acea nesfîrişită minune căreia i se zice dragoste părintească, dar nu avea, sărmana, vreme. O grăbea mirele, o grăbea nunta şi, strîmtorată, îndemnată din toate părţile, ea mulţumea părinţilor pentru că au crescut-o, voia ceva să mai spună, dar o înecau lacrimile şi ceea ce nu putea ea spune, spuneau muzicanţii 202 într-o melodie-sfâşietoare, căreia aşa i se şi zicea : „i la-rea‘V Plîngea mama miresei, lăcrăma tatăl ei, plîngeau femeile venite la nuntă, şi cu toate că ţi se oprea un nod în gît de atîta durere, maică sfîntă, cit de frumoasă era durerea ceea V Nunţile dintotdeauna au fost marea patimă a lui Ona-ehe Cărăbuş. Acum mai venisó o toamnă cu miri şi cu •mirese, dar toamnei acesteia scris i-a fost s-o petreacă departe de Ciutura, de nunţile ei. Ce să-i faci, l-a înzestrat Dumnezeu cu duhul împotrivirii celor streine •firii omeneşti şi el a căutat să fie demn de aceste înalte daruri cereşti. Atunci cînd duhul lui a născut un cuvînt tăios, hazliu, uşor sau greu, Onache l-a dus lumii cinstit, fără a şovăi, fără a căuta să facă negustorie cu dînsul. •iar pefitru o asemenea volnicie odată şi odată trebuia să plătească. Voi trăi aşa cum va binevoi Domnul, şi-a ziş Onache -cîndva demult. Bun sau rău, bogat sau sărac, deştept sau prost, mă voi arăta în faţa lumii aşa cum sînt şi voi părăsi această lume aşa cum am fost, dar ca să vezi... Nu .se poate aşa ceva. Orice frunză în codru îşi trăieşte veacul aşa cum i-a fost dat ei să fie şi nimeni nu-i cere să semene neapărat cu alte frunze ; orice bulgăr de pe marginea drumului, orice nouraş din largul cerului rămîne aşa~cum l-a blagoslovit Domnul, şi numai omului această taină a fiinţei sale, această zodie de-a nu fi semănat cu nimeni, îi este pusă în sarcină şi-i pedepsit crunt atunci cînd nu primeşte să se lase de ceea ce i-au dat cerul şi pămîntul. Onache nu a primit pustiirea sufletească drept mare ■minune a vieţii şi iată că a ajuns singur-cuc. Stă zile întregi singurel, că au început să-l doară muşchii fălcilor. N-are cui spune o vorbă, stă cu gura închisă şi, pe .senine, de asta îl. şi dor. Unica bucurie ce i-a mai rămas 203 erau duminicile. Cum venea o duminică, i se părea că aude printre dealuri, undeva hăt departe, vornicei chiuind, aude frînturi de sîrbe, vede lume de pe lume adunată într-o ogradă. Şi-i venea şi lui atunci să se strecoare nevăzut prin mulţime, să se bucure tăcut, împreună cu alţii, de toate cele cîte văd ochii. „Hai la nuntă, cumătre Onache !“ se îmbia el pe sine şi începea a se găti de petrecere. îşi tundea mustecioara scurt, după placul unei vădane, care, de altfel, s-a dovedit pinâ la urmă a fi o proastă şi o mincinoasă cum nu se mai află. îşi lustruia, pe cît se putea, cu. o mănuşă veche bocancii, făcea cuşma numai val, şi-o punea puţin pe-o parte, aşa cum credea că i-^r sta mai bine. După care ieşea din bordei cu un scăunaş josuţ cu trei picioare, îl potrivea in mijlocul bătăturii, se aşeza. îşi ştergea cu rnîneca ochii, ca să-şi închipuie mai bine cele ce urmau să se intîmple, ducea un pumn slăbit, făcut pîlnie, la ureche şi petrecerea începea. Sate împrejur avea destule — fiecare se lăuda cu muzicanţii său, şi duminicile, din zori şi pînă- în noapte, tot umblau prin cîmpie frînturi de veselie cumplită. Stînd aşa pe scăunaşul lui josuţ, în' mijlocul unui cîmp sterp. înţepenit în aşteptarea iernii, Onache se gîn-dea că o nuntă adevărată, o nuntă în felul cum o înţeleg plugarii din Cîmpia Sorocii înseamnă mai întîi de -toate muzicanţi. încolo — ţ>uţin le pasă. Că o să fie rochie miresei cusută la un. croitor vestit ori cumpărată gate intr-un magazin, că au chiuit vorniceii de bucurie or pentru că aşa se obişnuieşte pe la nunţi, că socrii cei mar au aşezat la masă musafirii la rînd ori numai neamurile lor — pentru toate nimicurile iestea nimeni n-< să-ţi ceară socoteală, dar muzică să le aduci. Să le aduc muzicanţi vestiţi, ca să poată ei pe urmă spune că aş; o petrecere încă n-a iost. Altfel n-au să ţi-o ierte. Ai să se uite chiorîş la tine o viaţă întreagă şi chiar atunc 204 cînd ai să fii pe patul de moarte, cînd ai să-i rogi de iertare, ei au să se uite dojenitor la tine, de parcă ar fi zis : mă rog, dacă a venit vorba, Dumnezeu să te ierte, dar totuşi, cum ai putut tu, bre, să mă pofteşti la nuntă tocmind nişte galici să-mi cînte marşul ?! — Dacă ştiu să cînte frumos, păgînii, îi şopteşte badea Onache vecinului din dreapta, care nu se ştie de ce, nu prea era la locul lui. Iaca, pe unde cu plinul, pe unde - mai cu deşertul, ciuturenii ţin la guleaiuri şi, aşa păcătoşi cum sînt, dacă ştiu a-şi trăi traiul. După ce şi-a lăudat în felul ista satul de baştină, Onache s-a întors spre vecinul din stînga, care nici acela nu prea şedea la locul lui, şi i-a propus : — Să-i auzim acum pe cei din Nuieluşi. Lumea îmblă şi-i laudă, dacă eu unul nu prea cred în laudele celea. Badea Onache ascultă frînturile de cîntece ce răzbat pînă la dînsul, le alege, le culege, se tot miră în sinea lui şi apoi că-s una din marile minuni ale acestui pămînt — lăutarii din Cîmpia Sorocii. Vreo zece omuleni, pe cît de trişti, pe atît de osteniţi, stau grămăjoară într-un colţ de ogradă şi se tot ciondănesc cu privirile, se tot îndeamnă unul pe altul cu coatele. Paro că nu ştiu nici ei înşişi ce să cînte, şi cîntecele lor ba-s scurte, că nu-ţi ajunge vreme să scoţi o fată ruşinoasă la joc, ba se lungesc, încît pare că o să se înece nunta în colbul ridicat de roata perechilor. Í Cei zece muzicanţi se lasă mult rugaţi cînd sînt poftiţi să ia masa. Cinstesc şi ospătează cît li se pune dinainte, dar, cînd ies iar afară, nu mai au chef să cînte. Cu obrazul aburit de-un pahar de băutură, cu sprinceana încruntată amarnic, ei deapănă o nimica toată, necăjiţi şi plictisiţi de viaţa lor. Dar deodată tresaltă. Parcă un vînt ar fi dat peste dînşiij parcă li s-a năzărit ceva, parcă o lumină de sus s-ar fi revărsat peste ei şi cîntece vechi, 205 cîntate de sute, de ani pînă la dînşii, par a se naşte acum, pentru prima oară, Şi te tulbură, şi te farmecă, şi spun lumii atîtea lucruri tainice despre tine, despre viaţa ta, încît rămîi trăsnit : cum, cînd, de unde putuseră ei să afle ? Toată nunta se adună în jurul* lor, lumea stă cutremurată, lumea stă fermecată, dar, între timp, mai vine o boare de vînt, mai face să li se năzară ceva şi se stinge, şi nu mai e de nimic cîntarea lor. Zece mutre aburite de vin, zece perechi de sprîncene încruntate, iar încolo — nimic. Onache zîmbeşte : — Nu-i vorbă — şi-s bogaţi, şi au cu ce petrece aiştia din Nuieluşi, dacă muzicanţi ca lumea nu ştiu a tocmi. Nunţile din Cîmpia Sorocii nu-şi au un canon hotărî >1 lor. Intr-un sat ele se rînduiesc într-un fel, în alt sat — altfel. Totul depinde de roada anului, de avutul socrilor, de voia bună a mesenilor. Se întîmplă nunţi ce ţin cîte patru-cinci zile la rînd, dar se întîmplă şi nunţi de-o singură zi — duminică diminecioară se încep şi cam pe după miezul nopţii nuntaşii se împrăştie pe la case. După socotelile lui badea Onache, în toamna ceea colhoznicii nu prea aveau ce se lua cu petrecerile. Nunţi se făceau puţine. Multe fete de măritat s-au dus prin şcoli, băieţii de sama lor au fost luaţi la armată. Colhozurile pînă una-alta nu dăduseră mai nimica. Păpuşoii şi sfecla mai stăteau în cîmp. Aşa se gîndea Onache Cărăbuş, dar, fireşte, satele îşi aveau mintea lor. „O viaţă are omul !...“ — o fi strigat un prost într-o sară şi strigătul lui a fost furat de văi, de păduri, de sate. „O viaţă are omul !...“ — a urlat întreaga cîmpie şi s-a dat într-un şir de petreceri cum nu se mai pomeniseră. Curgea vinul ca apa în pîrău, puţeau a basamac toate gardurile. Oamenii petreceau la nunţi, la cumă-trii, la bufete ; petreceau în zece, în şase, în dpi şi de unul singur ; petreceau la sfîrşitul săptămînii, la începutul, la 206 mijlocul ei. „O viată are omul !...“ — şi cînd vîntul sufla de lâ asfinţit, şi cînd bătea el de la răsărit, şi chiar cînd nu bătea deloc, la bordeiul lui badea Onache ajungeau chiuituri şi vorbe urîte de oameni ehercheliţi. Lui badea Onache îi plăceau, petrecerile atunci cînd aveau ele un miez. un har al lor. îi plăcea să cinstească la o nuntă, la o cumătrie. dar să se aşeze aşa şi să bea numai pentru că are o singură viaţă, asta nu i-a plăcut niciodată. Toate erau bune la vremea lor, altminteri el nu le primea. Fiinţa lui răsărise din socoteala zilelor de muncă şi hodină rînduite cu sute de ani în urmă : după şase'zile de muncă — una de hodină, şi iai; şase de muncă, şi iar una de hodină. Altfel viaţa nu avea rost. Acum* toamnă abia venise, în cîmp mai rămînea încă roadă, iar satele se dedau la beţii. Stăteau maşinile în cîmp, se tulburau prin ferme vitele neîngrijite, prindea a păli frunza răscoaptă a păpuşoiului, iar cîmpia zăcea beată turtă. Onache umblă în jurul bordeiului, trage cu coada ochiului pentru ca cineva de atîta beţie să nu umfle vreo roată din maşinile celea stricate, s-o ducă pe basamac, şi se gîndeşte în sinea lui : ce-o fi dat peste neamul ista al ţărănirnii ? Că doar toamnele vin nu numai cu nunţi şi tulburei. Oda ti} cu toamnele în Cîmpia Sorocii vine vremea număratului bobocilor, vremea cugetului şi frămîn-tărilor. Toamna e hotarul unui an întreg de muncă, de dragoste, de vise. A rodit ceea ce avea să rodească, s-a copt ceea ce avea a se coace. Acum pămîntul gol prinde a se răcori, se lasă furat de gînd uri, de parcă ar fi vrut să adune toată vara de la prima zi caldă pînă la ultima brumă, să vadă ce-a fost bine, ce-a fost rău. Şi-i frumos pămîntul istovit de propria sa roadă, rămas acum sterp şi îngîndurat. Urmăriridu-i frămîntările, ţăranul cearcă şi el toamna să prindă un rQst din viaţa lui. Stau amîndoi de se frămîntă — omul şi pămîntul muncit* de el şi nici unul, nici altul nu se pot dumeri, căci au fost 207 atîtea zile bune, atîtea zile grele, atîtea zile netrăite au licărit şi s-au tot dus ! Ce e bine şi ce e rău în viaţă — pînă la urmă asta e pînea cea de toate zilele a sufletului, a minţii, iar toamnele cu nopţi lungi, răcoroase, cu cer senin şi nalt, sînt cum nu se poate mai bune, pentru ca omul să-şi poată frămînta mintea şi a mia, şi a suta mia oară să se întrebe : pentru ce trăieşte el pe această lume ? Nopţile veneau, senine şi frumoase, veneau gînditoare, alese pe sprinceană, dar veneau zadarnic, căci cîmpia bea basamac şi petrecea. Se trece toamna, iar după toamnă, fireşte, vine iarna... „Oare chiar să se prăpădească aşa mîndreţe de păpuşoi ?“ Nu departe de bordeiul lui badea Onache, dincolo, peste vale, fugea pînă hăt spre zare un lan nesfîrşit de păpuşoi. Uşa bordeiului era aşezată în aşa fel, că, de cîte ori ar fi ieşit badea Onache afară, dădea cu ochii de păpuşoi. Şi îl durea de fiecare dată cînd păşea pragul, pentru că păpuşoii erau mulţi şi rodiseră bine. Cîteva lanuri se vărsau unul în altul şi cît apuca privirea omului — ce ţi-i deal, ce ţi-i vale — numai păpuşoi. Frunze lungi cît sabia spînzură frînte în două, se ţin ca prin .minune* legate de-o singură aţişoară, dar se ţin, şi cum vine o boare de vînt, porneşte un foşnet nemaipomenit; în întreaga cîmpie. Pare că sute de mii de ţărani, şiragul nesfîrşit de generaţii ce-au stropit cu sudoarea şi sîngele lor aceste ogoare se caină şi se frăsuie că roada s-a copt, iar secerătorii nu mai vin odată. ,,— o-o-o-olda-a-a...“ Onache umblă, se zbuciumă şi nu-şi mai poate afla loc. De cînd e lumea ei au mers împreună — poporul şi pămîntul lui. Şi cum s-a putut întîmplă, cum s-a putut iace că unul a pornit-o pe-un drum, celălalt — pe alt drum ? Şi cam unde ar putea ei să ajungă, fiecare mer-gînd de capul lui, odată ce-au fost făcuţi unul pentru 208 altul, deoarece pămîntul este vatra şi soarta unui popor. Ale lui sînt aceste văi şi aceste dealuri, fir cu fir şi bulgăre cu bulgăre, ale lui sînt şi depărtările, şi cerul, şi primele ploi de primăvară, şi vuietul tractoarelor, şi cîn-tecele fetelor ieşite la prăşit. Şi toate cîte rodiseră vreodată pe acest pămînt, şi cele ce urmau să rodească, toate erau ale acestui neam. Iar neamului nu-i mai păsa de nimica, neamul era beat turtă, şi asta îl durea cumplit pe bătrînul paznic. In fiecare sâră badea Onache lăsa bordeiul şi se repezea să vadă cam cît mai pot sta păpuşoii în picioare. Vara fusese ploioasă, păpuşoii au crescut nalţi şi, ca să-i poată încinge cu o singură privire, intra în mijlocul lanului, urca pe-o movilă naltă, zisă de ciutureni Movila lui Vodă. Se mai spunea că sub movila ceea o fi zăcînd mari comori. Onache nu credea în comori, dar movila îi plăcea, pentru că era veche, naltă, trainică. Toamna era pe sfîrşite. Cerul şi pămîntul începeau a sufla frig de iarnă, frunzele de păpuşoi au căzut, s-au rărit cu totul, de-au rămas numai cocenii cu ştiuleţii spîn-zuraţi pe ei, iar secerătorii nu mai vin. Cîmpia pfftrece, toamna se duce. Zile întregi cerul îşi tot schimbă faţa — ba se încruntă, ba pare a se lumina, şi împreiţnă cu el pădurile din depărtare — pădurile de argint, ba se desprind din ceaţă, ba se lasă înfăşurate din nou. Acest joc ciudat al depărtărilor a început, nu se ştie de ce, să se lase mîncat de ceaţă. Se prăbuşeşte o zare, şi încă una, şi mai una, iar ,într-o sară, cum stătea Onache sus pe Movila lui Vodă, l-a străpuns un fior de mare durere. I s-a părut, aşa, pentru o clipă, că a nimerit într-o altă lume, o lume în care te miri de-a mai găsi vreun suflet să fie de acelaşi neam cu dînsul. Toate i se păreau aici străine, pînă şi- cîmpia din jur părea a nu mai fi cîmpia pe care o ştiuse din copilărie. Semăna ea, nu-i vorbă, cu cîmpia de altădată-, numai că acum ea părea a fi mult mai 209 strimtă, mai suptă, mai josuţă. Cu o asemenea cîmpie te rftiri de-ar fi crescut el trei copii la casă, te miri de irar fi ajuns putere să le îndure pe ioaté ceiea cîte le-a îndurat. „— o-o-o-olda-a~a...“ Pace, tihnă, pustiu pe deal, pustiu pe vale, pustiu în sus, pustiu în jos, şi de atîta tihnă şi pustietate a început să i se pară bietului Onache că nici el nu mai este omul ce fusese. Tar dacă nici el nu mai este cel care a fost, ce să te mire .că nici cîmpia din jurul lui. nu mai este cîmpia de altădată. Fără cîmpie însă nu se poate — cîmpia e vatra sufletului şi Onache prinde a o mai cerceta o dată. O cerceta palmă cu palmă,, şi-l durea amarnic, căci1 era ace-, eaşi cîmpie: Atîta doar că începuse a se potoli. Imbătrînise şi ea cu şaptezeci de ani şi nu era lucru de mirare că se potoleşte. O fi avînd ea, în străfunduri, o vîrstă de mii de ani, dar oamenilor nu le pasă de veacuri multe. Ei o pri*^ meau atît cit o' puteau vedea, cît o puteau folosi, cît ö puteau înţelege, şi în felul ista cîmpia trăia şi ea o vîrstă de plugar. Se năştea de fiecare dată cînd se năştea omul, alerg^desculţă împreună cu el, se înălţa istovită de primul fior al dragostei. Apoi intra în muncă, în griji, după care, mai spre bătrîneţe, începea a se potoli, a se aduna gră^-madă, a se stinge. Şi acum a prins a se stinge cîmpia lui Onache Cărăbuş. Odată, cum stătea el sus pe movilă şi căuta mirat în jur, şi-a aclus aminte că şi tatăl lui, şi mulţi bătrîni pe care îi apucase, cînd le venea sfîrşitul, îşi tot frecau ochii, căutau miraţi în zare, de parcă aşteptau pe cineva, ori căutau ceva şi nu puteau găsi. Acum îi venise şi lui rîn-dul să caute şi să nu găsească. Şi el căuta harnic — în-tr-una căuta — şi nu găsea, pentru că acolo unde domneau altădată zări albastre, acum mocneau valuri de umbre, şi cu cît mai mult iscodea zarea, cu atît mai aproape veneau umbrele. 210 * O, scurta noastră, o, nesfîrşita noastră viaţă de om! tată, zac pe sub lanurile de păpuşoi drumurile vechi ale cîmpiei ; picioarele lui Onache mai sînt, dar drumurile umblate de el nu mai sînt. Ochii îi mai sînt, dar cerul de altădată nu mai este, căci. după atîta zbucium şi frărtnn-tare, din străfunduri a coborît un cer nou deasupra cîmpiei. Printre văi, printre dealuri se zbat noaptea în lumini sate făcute aproape de iznoavă, sate cu Jume nouă, iar badea Onache, cu lumea lui, era de acum pe ducă. — Atunci dar, vă mînţănim şi pentru atîta. A coborît de pe movilă şi a pornit spre bordei înviorat de acel pas neobişnuit pe care urma să-l facă. De murit, nu i s-a Intîmplat încă niciodată să moară şi era curios să afle : oare cum o fi fiind ? A intrat în bordei, s-a aşe-zát cuminte pe scăunaş, de parcă s-ar fi pregătit să-l tundă cineva şi, întrucît bătrîna cu coasa nu se mai arăta, Onáche a aţipit. Picumse puţin, dar în fărîma ceea de vreme a visat ún rîu mare, revărsat în prag de primăvară. O noapte caldă, blîndă, cu lună pe cer, cu brazde moi, şi dangătul celor treizeci de clopotniţe ce tulburau întreaga cîmpie. Apoi s-a trezit, visul s-a dus pe calea viselor, şi numai vuietul celor treizeci de clopotniţe a rămas cu el, tot mu-tîndu-se dintr-o ureche în alta. Acest dangăt l-a necăjit pînă în sară, şi toată noaptea, şi a doua zi. Era ca un blestem : iese el din bordei — ies şi clopotniţele cu dînsul ; urcă pe Movila lui Vodă — urcă şi clopotniţele ; se întoarce în bordei — vin şi ele în urma lui. Nici cu binele, nici cu răul nu putea scăpa de ele, şi nici şipul de basamac, pe care îl ţinea pentru zile negre, nu l-a ajutat. — Măi, că am să mă închid, ş-am să mă culc, ş-am să mă ieu de piept cu clopotarii ! Spre bătrîneţe, Cărăbuş dormea puţin, dar dormea bine şi, ceea ce era mai însemnat, putea adormi de fiecare dată 211 cînd voia el să adoarmă. O făcea simplu cum nu se mai poate : se culca şi, culcat cum era, începea a le vîntura pe cele multe cîte au fost în viaţa lui. Apoi pornea a se înciuda. îşi amintea de cîte ori a fost el nedreptăţit, şi-i amintea pe toţi cei care i-a scuipat în suflet, fără să f| fost măcar cu ceva răsplătiţi din partea lui. Amintindu-şi-i, îi tot aduna, îi tot aşeza unul lîngă altul, pînă umplea bordeiul. Lume de pe lume se aduna — copiii cu care păscuse cîndva vacile' băieţi cu care umblase pe la şezători, feldwebeli în armata ţarului, caporali din Oltenia, şefi din satul lui şi şefi mari din raion. Cum îi vedea pe toţi grămadă, Onache închidea' bine uşa bordeiului, alegea o despicătură grea şi pornea spre dînşii : — Voi ce-aţi crezut, grijania mamei voastre ? ! începea a lovi în stînga şi-n dreapta şi, maică sfîntă, ce mai uciganie era în bordei ! Cărăbuş sufla adînc, din plin, picături grele de sudoare călătoreau pe fruntea-i în-crestată de zbîrcituri. - Cînd ostenea de nu-şi simţea mî-nile pînă la coate, le făcea tuturor semn cu sprinceana spre uşă, mătura toată adunătura ceea afară, după care, cu cinstea curată, cu sufletul răzbunat, ,se întindea sub învelitoare şi adormea. Ca să scape de clopotniţe, badea Onache s-a mai apucat într-o sară să se răfuiască cu cele multe lepădături pe care le-a cunoscut de-a lungul vieţii, dar, ce s-o fi întîm-plat la mijloc, că de data asta nu i-a mers. Oricum s-ar fi chinuit, dacă nu putea scoate nici o* secătură din ceaţa îndepărtată, ca s-o bage în bordei. Apoi, cum stătea întins pe scînduri şi se gîndea ce-ar mai putea face el ca să-şi adune duşmanii grămadă, deodată aude cum scîrţîie uşa bordeiului, şi nu atît îl vede, cit îl simte pe cel de intră. O viaţă de om a trecut de atunci, dar îi mai ţine minte paşii. Ştia cum o să deschidă uşa, cum o să fosăie, păşind pragul, unde o să se aşeze, ce-o să zică-.. — Iaca, bre Onache, am mai venit pe la tine... 212 Haralambie, fiind mai năzbîtios şi mai iute la picior, nu avea răbdare pînă va fi ieşit Onache din casă, şi venea mai totdeauna după dînsul. Venea să-l îmbie la scăldat, la păscut caii,*la furat mere. Venea să-l ia la fete. Acum o fi venit, păgînul, să-l ia pe lumea cealaltă... I s-o fi urît acolo de unul singur. Atît de drag i-a fost cîndva Haralambie acela, atît de mişeleşte l-a trădat, atîta sînge rău i-a făcut mai pe urmă, că printre toţi duşmanii pe * care i-a avut Onache în viaţa lui, Haralambie se ridica de printre toţi ca un munte. Fireşte, acela fusese unicul şi marele lui duşman' cu care urma să lupte pe viaţă şi pe moarte. Vrajba era atît de mare şi de grea, încît de la părinţi a început a trece la copii, pentru ca mai apoi să treacă la nepoţi, poate la strănepoţi şi — cine ştie ? — pînă unde ar mai®fi ajuns, dacă într-o noapte caldă de primăvară nu ar fi oprit o maşină acolo, pe dealul cel mic,'lîngă casa lui Haralambie. Aţii mulţi au trecut de atunci. O parte din cei duşi s-au întors, ceilalţi s-au pierdut prin lume, dar, oricum, despre fiecare cîte ceva s-a auzit prin Ciutura. Numai despre Haralambie nu a mai venit nici o veste, de. parcă nu a urcat în maşină, ci s-a lăsat la un fui^d de mare, şi marea ceea îl cutremure^ pe Onache de fiecare dată cînd şi-l amintea pe unicul şi neînduplecatul său duşman. A se gîndi de el rău nu-i mâi permitea bunul simţ, a se gîndi de bine nu avea pentru ce, şi l-a lăsat să i se piardă prin amintiri. Credea că — gata, s-a stins, dar iată că mai scîrţîie o dată uşa bordeiului şi el îl simte după umblet, după felul cum deschide, cum intră... — Iaca, bre Onache, am mai venit la tine... — Apoi, măi Haralambie, la vîrsta noastră oamenii vin mai mult pentru a-şi lua iertăciune, şi de-ai venit şi tu să ne iertăm, eu unul îţi zic : Dumnezeu să te ierte, că, de cînd cu noaptea ceea, eu te-am avut mai mult de bine... Şi dacă-i fi avînd şi tu ceva contra me, rogu-mă de mă iartă. Nu de alta, da ne-am luat cîndva fraţi de cruce, şi 213 , nu se cuvine ca fraţii de cruce să se urască atît de mult şi atît de crunt. Sîntem un neam prea mic pentru o ură atît de mare. Ce]e treizeci de clopotniţe au blagoslovit cu glasul lor de aramă bunătatea lui Onache Cărăbuş, după care au tot sunat şi sunat pînă ce omul s-a obişnuit cu ele. Ba chiar a început să-i placă. Se gmclea : îmi sună pentru-că sînt creştin, şi-i părea grozav de bine că odată, demult, doi ţărani săraci au înfăşurat în miezul iernii, colo în ce-au - putut, un copil sugaci şi l-au dus la bisericuţa din sat să-l boteze. O ii tras, pe semne, clopotul în ziua ceea,-şi. clopotul cela l-a ţinut minte, i-a tot urmărit soarta şaptezeci şi ceva de ani şi acum, cînd a fost să-i vină ceasul, el, clopotarul, îndurerat, împreună cu clopotele, din satele vecine, prevesteşte*cu jale apropierea sfîrşitului. Onache şede pe scăunaş în bordei şi zîmbeşte aproape fericit, dar într-un tîrziu i s-a părut că cineva scînceşte la uşă. Se tot întreba în sinea lui cine o fi scîncind acolo la uşă. pentru că plînsetul cela începu că acopere bătaia clopotelor, iar biata inimă a lui Onache o viaţă întreagă < tresălta cînd auzea un necaz de copil. — Care-i acolo, bre ? .De ce numtri ? Scînretul a amuţit. Uşa era întredeschisă--------o împingi cu .piciorul şi ini ii*, dar. ca să vezi, nu intimă. Ploua întruna şi atunci badea Onache s-a ridicat de pe scăunaş, a deschis larg uşa- — Tu eşti, măi ciocuiane ? ! Ca să vezi cum am uitat eu de tine... Era el, copilul de ţigan, cu o tobă mare, ră/muiată de ploaie. Nu l-a părăsit, i-a rămas credincios pînă la urmă. dar acum o fi simţit că a venit siîrşLtul stăplnului şi-şi de-plîngea soarta sa anim â. căci ce se face el în pragul iernii, în singurătatea cîmpurilor/? ! — Tu, măi. ţică. nu lăsa amarul să-ţi între tocmai la inimă, da încolo le descurcăm noi pe toate... 214 Á aprins în cuptoraş nişte vreascuri, şi-a uscat ţigăna-şul, i-a uscat şi toba, şi beţişoarele cu care bătea îiţ ea: Pe la zori ploaia a contenit, dar drumurile mai erau încă răzmuiate şi au mai stat o bucată de zi în bordei. Au făcut o mămăliguţă cu brînză, au găsit şi o fărîmă de şoric pentru jumere, au ospătat în doi. — Ştiusem eu, măi băiete, un sat frumos şi vrednic pe aici prin părţile istea. Amu nici pomeneală de dînsul, dar am să te duc ş-am să te las pe locul cela, pentru că, cred eu, dacă va mai răsări cîndva ceva acătării, tot pe locul cela o să răsară- Pe la chindii, luîndu-şi pufoaica, ceaunaşul şi scăuna-şul cu trei picioare, badea Onache a pornit prin cîmpurile goale, răzmuiate de ploaie. Venea încet, domol şi istovit, de parcă ar fi făcut o arătură grea de ani de zile, Pămîntul era uscat şi tare ca piatra, caii erau slabi şi necăjiţi, plugul vechi şi ruginit. în atîţia ani de arătură erau vremuri cînd i se ura totul pe lume şi-i venea să-şi lepede brazda, să se ducă unde l-or duce ochii, dar nu s-a lăsat în-frînt. ,,Ară şi seamănă şi vei avea dreptate" — i-a spus destinul în ziua naşterii sale, şi el o lungă viaţă de om a tot arat pămîntul, palmă cu palmă, a semănat cît a putut, dar dreptatea, mă rog, ca dreptatea. Acum sosise rîndul altora să are, să semene şi să-şi aştepte dreptatea. Venea încet, depănîndu-şi osteneala, îşi lua rămas bun de la arături, de la semănături, de la cîmpurile în aşteptare, şi se gîndea în sinea lui : e mare lucru cînd omul nu poate ajunge cu mintea lui chiar la toate. Uite, trece prin cîmpul gol un moşneag cu un ţigănaş în urmă, ba urcă un deluşor, ba coboară o vîlcică, dar ia cearcă şi află de unde vin şi încotro se duc ! * Amurgul fură cîmpia umedă, o tot înveleşte în umbrele sale şi rămîn numai zece paşi în urmă, zece paşi în. 215 faţă, iar restul e topit de'tainele nopţii. Şi-s mari, şi-s grele nopţile de toamnă în cîmpie. Ai cer destul deasupra ta, pămînt însă deloc — numai o singură fărîmă cît să pui piciorul, şi piciorul şovăie, nu crede. E linişte în jur, glodul suge paşii trecătorului şi clefăitul mersului sună singuratic în fundul văilor. Apoi se deşteaptă fabricile de zahăr în cîmpie. Se aprind şi sună toate laolaltă, de parcă s-ar fi înţeles din vreme, de parcă ar fi zăcut de-o singură boală. Pe urmă vuietul lor se stinge şi iar e linişte în cîmpie, numai vîntul fluieră în firele de telegraf şi se aud paşii unui trecător întîrziat la drum. Şi e frumos totuşi cînd trece un om prin cîmpul gol, întorcîndu-se în pragul iernii la casa lui. Onache ba vine în lungul pămînturilor, ba o cîrneşte şi începe a le reteza de-a curmezişul — şi tot vine, şi îi place grozav cum păşeşte el, încet, fără grabă, dar simte sporul mersului. Ş-ar fi tot mers el aşa, mulţumit de sine, multă vreme, dar s-a pomenit deodată că mîna dreaptă caută prin buzunare cheiţa de la lăcată. Asta însemna că Ciutura e pe aproape. Nu s-a oprit locului să se uite în jur, să vadă ce şi cum — las’ că mîna dreaptă ştie ea mai bine, şi dacă a pornit după cheiţă, înseamnă că-i aproape casa.. Vîntul a început a aduce de peste deal fum din fumul cinei din sat. Se auzeau bătînd cînii, se auzeau vorbind oameni, iar Onache tot venea cu capul plecat, furat de gîndurile lui. De-abia cînd, de după o muchie de deal au răsărit, oarecum pe neaşteptate, casele de la marginea satului. de-abia atunci Onache s-a oprit să^răsufle. înfier-bîntat de drum, s-a zgribulit puţin, căci îl fura frigul, dar, amintindu-şi de despicăturile uscate ce le avea în tindă şi de minunea de*cuptor ce-1 aştepta de atîta vreme, a făcut deodată : uuuhhh ! — cum fac, de obicei, oamenii degeraţi, intrînd la cald şi aşezîndu-se la vetrele lor. 216 Primul chibrit, ca să vezi, nu se aprinde. îi sare o jumătate de gămălie, cealaltă abia se rumeneşte, şi Cărăbuş se gîndeşte că, pe semne, iar o să pornească ploile — cum o întoarce în ploi, chibritele şi sarea prind jilăveală. Al doilea chibrit s-a stins, pare-se, înainte de-a fi ajuns bine la cutie, în schimb al treilea, după cum i se şi cuvine celui de-al treilea, a fost bun. Bobul flăcării aprinde o aşchie subţire de la 'marginea cuptorului. O limbuţă de lumină, abia răsărită, prinde a linge o despicătură de mii de ori mai mare. O tot suge, o tot miroase, o tot încearcă, dacă — degeaba. Cărăbuş începe a alege din cutie un alt chibrit, dar în ultima clipă picătura de flacără, văzînd raua, lasă despicătură în pace, culege două-trei aşchii, mai creşte puţin şi, voinicuţă, iar se întoarce la despicătură. — E mică, dar e hîtră. Focul, orişicum, e zămislit. Cuptorul e numai umbre şi în casă frigul mai e stăpîn, dar un şirag de mărgele fierbinţi s-au risipit pe sub vreascuri şi tot scurmă, robotesc. Aici cearcă, dar nu le merge, colo le merge, cu toate că nici n-au încercat. Şi se tot înghesuie, şi se hîrjonesc, dar cînd joaca ajunge la sfadă, au destulă minte — fiecare lasă de la dînsul, numai să fie bine. De undeva de departe se aude urnindu-se greoi focul cel mare şi picăturile fierbinţi nu-şi mai pot afla loc în cuptor. Tot ce au ele — pînă şi hîrjoneala ceea a lor —• totul e moştenit de la focurile vechi ce-au vuit cîndva pe vatra asta, dar ia cearcă să le-o spui ! Nici că vor să audă... Noi încoace, noi încolo ; noi şi numai noi. Pe toate le fac uşor, în glumă, şi tot cresc, se înfiripă, dar minte n-au deloc — numai joacă, numai nebuniile îs de capul lor, Urmărindu-le, Onache începe a-şi aminti propria sa copilărie. Cîte taine, cîte frumuseţi, cîte farmece văd ochii copilului, cu £Îtă dibăcie viaţa prinde acest început de mirare şi-l tot amăgeşte, şi-l tot duce înainte ; pe semne, fără 217 aceste sfinte minciuni, fără joacă, nici viaţa nu se leagă, nici focul în cuptor nu se poete face. în urma copilăriei umblă tinereţea să-i fure locul, căci. zice ea, cine ştie ce-o fi mai încolo ? Vin vîrstele mari, dau buzna peste tine şi atunci cu ce rămîne ea, tinereţea ? Copilăria se duce ruşinoasă, iar tinereţea se zbuciumă de la bun început, căci tinereţea e sfînta vîrstă a nedumeririlor. Ar părea că totul e simplu : ici e cuptorul cu lemne, colo vine cahla, pe unde iese fumul afară, căci mare lucru nu e la mijloc, dar focul vrea să le afle singur pe toate. Ba se lasă pe spate şi se uită în întunericul nopţii, ba miroase vînt venit de afară, ba se ridică în vîrful labelor, se chiorăşte sus prin cahlă şi, înfricoşat de cele văzute; se întoarce înapoi. îşi vede cumincior de treburi, dar nu poate uita că a fost undeva şi a văzut ceva. Se tot apropie de cahlă, se tot porăie pe acolo, apoi deodată — hup ! — şi nu mai arde focul. A fugit afară. Onache pipăie chibritele în buzunar, dar nu se grăbeşte — ştie el jocul ista. Cîteva despicături, tivite cu scîntei pe la margini, luminează prin întuneric, ca flacăra să-şi poată găsi cuibarul lai întoarcere. Şi, intr-adevăr, încă o dată — hup ! — şi iar e lumină în casă, iar arde focul. De data asta însă flacăra, simţindu-se vinovată de fuga sa, devine harnică nevoie mare şi tot adună, tot leagă despicăturile una de alta. E o muncă grea, istovitoare pentru o făptură atît de fragedă, dar ea munceşte din răsputeri, munceşte pentru că-i drag să muncească, şi în truda cea mare nici nu prinzi de veste cînd s-a dus tinereţea. Acum cuptorul e numai pară, numai vuiet, numai spuză fierbinte şi scîntei. Despicăturile stau întregi, dar focul se zbate ca o mare, le cuprinde şi începe a le topi. Nemărginita lui putere se desface din băierile şale şi cuptorul urlă, geme, e numai dragoste, numai-ură în măruntaiele lui, iar el se plînge că nu-i ajunge nici dragoste ca să-l mistuiască, nici ură ca să piară. 218 Onache Cărăbuş stă Ia pîndă. Cu ochii larg deschişi, cu sufletul oprit a mare mirare, urmăreşte cuptorul ţin-’ tă. Vrea să vadă ce se va alege pînă la urmă. A vrut totdeauna să afle cînd, şi cum, şi încotro se duce puterea ; era, poate, una din cele mai mari taine ce nu se lăsau prinse de mintea lui. Se întreba de fiecare dată : o să ră-mînă în picioare puterea asta ori o să piară, se va altoi ceva din dragostea şi ura ceea, ori se va duce totul pe cahlă ? Slavă Domnului, focul arde. S-a dus flacăra, s-au dus împreună cu ea lemnele. Abia mai fumegau pe la margini cîteva cioturi, dar cuptorul e numai jăratic. Nu arde nimic, ca să zici ,că arde, dar frige amarnic. Acum focul s-a făcut mare, s-a copt, a dat de fund. Pretutindeni e o fierbinţeală nemaipomenită. S-au trecut furtunile lumii, zguduirile veacului. O cunună de cărbuni căliţi zace pe vatră — ba se întunecă, ba iar se .aţîţă, dvar iată că, prin-tr-un joc ciudat al luminii şi umbrelor,, din cununa ceea de cărbuni fierbinţi se desprinde chipul drag, chipul credincios al vrednicului tovarăş de altădată... — Măi, măi, măi ! Molda şade cuminte, şade frumos încolăcită pe vatra, pe care a tot copt Tincuţa pîne de şi-a ţinut casa ; Molda şade aşa cum a şezut ea cîndva în pragul casei. Cu coada uitată la întîmplare, cu botul pe labe, cu ochii trişti, cu fruntea îngîndurată. Atîta credinţă ş-atîta tristeţe á zămislit Domnul într-însa, că ţi se topeşte inima de dragoste, şi mîna bătrînului Cărăbuş se ridică de pe genunchi, porneşte spre Molda cu o ultimă mîngîiere, dar nu se poate, vai, nu se poate, că acolo unde-i ea, e numai foc şi pară... — Hai, vin’ la tata..- Onache suspină adînc, fericit de această întîlnire. Iaca, scris i-a fost s-o mai vadă o dată. Curg şiroaie de lacrimi pe obrazul zbîrcit, nebărbierit, pentru că drumul a fost lung şi viaţa a fost mare. Două războaie mondiale, o revoluţie, un Nistru revărsat de primăvară, un cîmp trudit 219 din primăvară şi pînă toamna tîrziu, an de an, o vrednică şi cuminte femeie, trei copii, — şi toate acestea în numai o singură viaţă de om ! Iată însă că în toiul cugetărilor, în ultima clipă răsare — nici că mai ştii de pe unde ! — un fluturaş negru. Se repede aşa, din zbor, prin gura cuptorului şi, de fierbinţeala cea mare, prinde a se zbate. Ba se lasă pe-o ureche, ba pe coada mult pătimitei Molde. Cinele îşi tremură blana, scutură fluturele, dar parşivul zboară cît ce zboară şi iar se lasă pe dînsa. îngrijorat, Cărăbuş se gîn-deşte cum ar face ca să-l scoată de acolo, dar, pînă se chiteşte cum să apuce mai bine vătrarul, mai apare un fluture. Se întîlnesc, se miroase, se împerechează pe-o margine de cărbune fierbinte. într-o clipă fată, îşi cresc pui; iar cînd te ui ti mai bine, cuptorul e numai fluturi negri. Au împresurat cu aripioarele lor şi-botul, şi grumajii, şi Coada Moldei, acum ea nu-i mai poate scutura. Au îngropat-o, sărmana, de vie. Onache se repede cu vătrarul în ajutorul ei, dar focul încet, treptat-treptat, se stinge. Se face linişte, şi întuneric, şi pustiu în casă. — Ia te uită, bre ! Era o poveste vecho de cînd lumea : toate vin şi toate trec, dar lui Onache i s-a părut că n-a înţeles ce s-a în-tîmplat. Ce-i cu flutur aşii ceia ? De unde s-or fi luat, ci-ne-s ei la urma urmei ? Prietenii sau duşmanii noştri ? ! Nedumerit, iese în tindă, mai aduce un braţ de despicături* şi totul începe din nou. Zburdă fericit un pui de flacără, pe urmă vine tinereţea, apoi în cuptor e numai muncă grea, şi cînd focul ajunge la dezlegare, cînd pare că nimic nu se . mai poate asemăna cu dînsul, vin nişte fluturi şi totul sfîrşeşte. Munţi să-i fi cărat acelui foc, că i-ar fi aprins, mări să-i fi adus, că le-ar fi înghiţit, dar vine o batjocură de fluture şi îl acoperă, şi îl înăbuşă, şi totul sfîrşeşte de parcă nici nu ar fi fost. Asta de acum i &-a părut ciutureanului prea din cale afară. Pe semne că n-o fi prins cu ochiul vreo mişcare, 220 şi bătrînul iese în tindă, bîjbîie prin întuneric, dar lemnele pe care le-a avut pregătite din vreme s-au sfîrşit. Nu se mai putea însă opri, şi mai toată noaptea a făcut focul, A cărat în cuptor gărduceanul dinspre drum, poarta cea mare, portiţa şi cele cîteva laiţe pe care le avea în casă. Despicături uscate, bune pentru foc, ori măcar vreascuri, ori măcar beţe de răsărită — asta a fost ultima lui rugăciune către cer, dar cerul de foc nu i-a dat. De-ar mai fi găsit două-trei scînduri, el, te pomeneşti, ar fi răzbătut prin noaptea ceea umedă şi rece, dar nu le-a avut şi focul s-a stins. Cam pe după miezul nopţii s-a stins focul, iar pe la aprinsul zorilor s-a stins şi Onache. A murit pe acelaşi scăunaş josuţ, cu vătrarul în mînă, cu faţa spre cuptor. Şi chiar mort fiind, el mai rămînea să stea pe scăunaş şi numai fruntea îi scăpătase jos pe piept, de parcă bătrînul făcea ultima încercare de a pătrunde în miezul acestei minuni — te aprinzi dintr-o nimica toată, topeşti o lu^ me cu flacăra sufletului tău, dar vine un fluture negru şi te stinge, şi te îngroapă, şi te duci şi nu mai eşti. * Cîmpia Sorocii... O fi fost cîndva pe aici, cu mii şi mii de ani în urmă, o mare limpede şi blîndă. O fi secat încetul cu încetul, s-o fi călătorit prinralte părţi, dar s-a tot dus, lăsînd cîmpiei moştenire chipul larg cit o suflare de cer, cu valuri abia-abia însemnate. Or fi crescut pe aici, odată demult, păduri adînci şi dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtună, dar s-au dus, şi numai largul cîmpiei mai musteşte un dor străbun după ele, cercînd în fiecare primăvară să lege un freamăt verde peste trupul său pîrjolit. S-or fi înălţat pe aici, cîndva demult, un cîrd de munţi cu crestele cărunte, răcorite sus în albăstrimea cerului. Vremea i-o fi măcinat, cutremure mari de pămînt le-or 221 fi crăpat temeliile, dar s-au dus munţii, şi numai păsările cîmpiei rătăcesc zile întregi undeva sus printre nouri, căutînd piscurile mindre de altădată. Cîmpia Sorocii... O zare rotundă de horboţică albastră, întinsuri largi, fermecătoare, o soartă grea şi încurcată, un suflet blînd, împovărat de propria sa bunătate — atîta primeşte dm-peanul în ziua naşterii sale, atîta poate porunci pe patul de moarte, căci — vede sfîntul Dumnezeu — nici mai mult n-a avut, nici mai puţin n-a vrut să aibă. 1961; 1967 ; 1984 Chişinău. Moscova. CUPRINS Capitolul X Cina cea de taină !!!•!•£ 5 Capitolul XI Tnăllaica şi piâbuşirea caselor .ii 37 Gnpitoiui xn Măsura : : ; : ; ; . ; : : 66 capitolul xn} Luna 101 Capitolul X/V Binecmintarea l Z l l l l i l 122 Capitolul XV Colindele şi colindătorii 146 Capitolul XVI Cunrâiria .«•••!*•£? *168 Capitolul X Vii Fluturi negri ; ; ; i ; ; ; ; i 194 \. Lector : ECATERINA ŢARÂLUNOA Tehnoredactor : VASIL.E CIXJCA Bun de tipar : 25.02.1992 Coli ed. 11,30. Coli tipar 7 Tiparul executat sub comanda nr. 10489 Regia Autonomă a Imprimeriilor Imprimeria ,,CORESI“ Bucufeşti ROMÂNIA Lucrare tipărită pe hîrtie produsă S.C, „Letea“ Bacău S.A. ;a02?-i de