OVIDIU DRIMBA HISTOIRE DE LA CULTURE ET DE LA CIVILiSATION 3 00 EDITURA ŞTIINŢIFICĂ BUCUREŞTI, 1990 OVIDIU DRIMBA ISTORIA CULTURII Şl CIVILIZAŢIEI 3 GO EDITURA ŞTIINŢIFICĂ BUCUREŞTI, 1990 ADRIENNEI, acest volum, cele de dinainte şi cele care vor urma. O. D. Redactor: IDEL SEGALR Grafician: PETRE HAGIU ISBN 973-29-0072-5 CUVÎNT ÎNAINTE Reconsiderarea la care asistăm în ultimii ani si reevaluarea Evului Mediu priveşte in mod deosebit cultura sa. Bacă această cultură nu se prezintă ca un organism echilibrat, calm, consecvent raţional, asemenea perioadei care i-a urmat, în schimb impresia imediată pe care o lasă este aceea a operei unui mileniu multiform şi nu lipsitele contradicţii; o impresie de mişcare agitată şi de continuă gestaţie, dovedind o extraordinară capacitate creativă. în realitate, perioada aceasta nu este un „ev de mijloc"', o lungă şi confuză etapă intermediară între două mari epoci de cultură şi civilizaţie, ci ~~ sub multe aspecte — prima epocă „modernă". Cei ce s-au apropiat ori au cercetai cultura medievală au fost (sau sînl) adeseori victimele în principal a două adevărate obsesii. Prima, cum s-a mai observat, este obsesia necesităţii unor linii de demarcaţie precise, stabilite ca nişte ,,cortine de fieru între epoci, între diversele discipline abordate, sau între stilurile de artă — romanic şi gotic. Cînd începe şi cînd se termină Evul Mediu? La ce dată apare stilul romanic, sau cel gotic? Şi pînă la ce dată continuă fiecare? între limitele cărei definiţii se înscrie domeniul filosof iei medievale în raport cu teologia? Sau, cel al ştiinţei faţă de speculaţia filosofică? Procesul istoric al culturii şi civilizaţiei este un flux continuu; înseamnă esenţial-mente devenire, creştere, continuitate; şi numai ca atare acest proces poate fi şi trebuie perceput în mod adecvat. Chiar dacă, pentru a putea fi descris, analizat, aprofundat, un fapt de cultură sau de civilizaţie se cere a fi momentan ,,imobilizat“ (şi, eventual, detaşat), el face parte totuşi dintr-o serie evoluînd în timp. Concepţii şi practici atît de tipic medievale ca astrologia, magia sau alchimia provin din timpuri mult îndepărtate — şi continuă, cu intensitate, pînă în secolul al XVIIÎ-lea; şi viceversa: atitudini umaniste caracteristice Renaşterii pot fi clar identificate în cultura secolului al XlII-lea (şi avînd rădăcini chiar în perioada carolingiană). în acelaşi timp, faptul luat în cercetare nu poate fi nici izolat, studiat exclusiv în sine, căci toţi factorii unei culturi sau civilizaţii sînt interdependenţi şi acţionînd unii asupra celorlalţi. ■Desigur, a stabili repere ferme (generale, însă) este util şi referirea la ele este necesară; dar fără a pierde nici un moment din vedere interrelaţia, interacţiunea şi — în orice caz — caracterul lor relativ. Cealaltă obsesie majoră — şi cu consecinţe mai grave pentru modul de a im importanţa şi a aprecia valoarea ştiinţei şi filosofici medievale — este cea a pniu a gomsm conceput ca fiind ireductibil între adevăr şi eroare, între adevărat şi fals / esenţial este că şi această alternativă comportă un caracter istoric: ceea ce era considerat adevărat, ulterior se dovedeşte a fi fals (şi, uneori, invers). Fiecare perioadă de cultură ^ şi fiecare sector al ei — trebuie raportată la sistemul de valori al epocii respective şi de care depinde. Căci fiecare societate, într-un moment clat al istoriei sale, are o viziune proprie asupra omului, lumii şi vieţii; un mod al său de a pune şi soluţiona problemele, precum şi o sensibilitate proprie. Oamenii unei epoci se pot considera superiori, culturalmente, celor din epocile anterioare. Ceea ce, nu totdeauna este şi justificat, în domeniul civilizaţiei se înregistrează, fără îndoială, un progres continuu; în cel al culturii, evoluţia este de asemenea continuă (chiar dacă nu într-un ritm egal, uniform). 6 CUVÎNT ÎNAINTE Dar, în multe din domeniile culturii — în etică, în artă, în muzică, in literatură, j.a, — Te poaZe oare aorZa într-adevăr de un progres? De uncie rezultă că „cel mai mare-pericol care îl ameninţă'pe istoric este acela de a nu se elibera de propriile atitudini mentale şi de propria sa ideologie atunci cînd abordează perioade în care ideologiile, atitudinile mentale şi comportamentul social erau cu totul diferiteu (G. Duby). Pentru a înţelege, a aprecia şi a emite o judecată de valoare asupra unei perioade de cultură in ansamblul său (sau, numai asupra unui aspect, sau al unui domeniu al ci) este absolut obligator a ţine seama de contextul istoric care o condiţionează intim şi ineluctabil, precum şi de mentalitatea omului epocii (in cazul de faţă, a omului medieval ). „Istoria este ştiinţa despre oameni în timp” — defineşte M. Rloch. Încît, în acest sens, idealul este ca investigatorul unei epoci trecute de cultură şi civilizaţie să caute să devină — intr-un fel, în măsura posibilului — un contemporan al oamenilor acelei epoci; iar întreprinderea pe care o încearcă, un aci de reconstituire a unei „istorii vii) a unei „istorii umaneu. —Dimpotrivă: a recurge'la paralele sau la standardele unor epoci ulterioare (inclusiv ale celei de azi), deci a aplica unei perioade din trecut criterii de apreciere şi de valorificare extrinseci ei, echivalează cu un anacronism denaturant ne permis. în această optică se încearcă, in paginile care urmează, o prezentare, o interpretare şi o apreciere a culturii Evului Mediu. O perspectivă în care ştiinţa epocii medievale urmează a fi considerată în context istoric, iar valoarea „adevărurilor^ pe care le-a descoperii să fie măsurată, nu după normele şi rezultatele ştiinţei moderne, ci urmind criteriul interesului exprimat şi al efortului intelectual de a găsi aceste „adevăruri“ în condiţiile orizontului de gîndire al timpului. De asemenea, se va putea constata că valabilitatea, valoarea filosofici medievale nu se reduc la problemele abordate, la metodele adoptate scai la concluziile enunţate, înlportanţa ei constă — pe lingă pasiunea şi subtilitatea argumentaţiei, gradul de profunzime atins de discursul filosofic, impulsul imprimat dezvoltării gîndirii filosofice ulterioare — în coerenta şi organicitatea viziunii tinzînd spre o explicaţie de ansamblu a lumii; o viziune ce devine o funcţie de legare cu totalitatea şi de integrare în totalitate; o viziune în cadrul căreia adevărul este căutat şi descoperit ca un sens al vieţii. Ceea ce primează în gîndirea ştiinţifică şi filosofică a Evului Mediu este această intenţie ontologică. De aceea, „în nici o altă epocă filosofici n-a impregnat atît de adine mentalitatea diferitelor medii sociale“ (M. de Wulf). Dar marea surpriză ce i se rezervă cercetător ului culturii medievale ~~ şi după o prea îndelungată perioadă ele denigrare şi discreditare cu care a fost gratificată, înec-pînd chiar cu spirite luminate ale Renaşterii şi Reformei — este să constate că ulcea unui antagonism ireductibil între Evul Mediu şi Renaştere (idee care a persistat timp de secole) este, dacă nu toted falsă, în orice caz mult prea exagerată. Recditatea este că între cele două epoci culturale n-a existat o profundă, o adevărată fractură. Cultul Antichităţii — cd filosof iei, al ştiinţei, al literaturii greco-romane — a rămas permanent în decursul Evului Mediu. Încît, lot mai mult se afirmă azi că, în unele privinţe, umanismul Renaşterii nu este decîl o continuare şi o împlinire în forma cea mai înaltă a umanismului Evului Mediu; că elementele constitutive ale culturii Renaşterii îşi cm primele manifestări încă în perioada carolingiană, pentru a fi amplu cultivate şi dezvoltate în secolele XII şi XIII, şi a ajunge la o expresie aproape matură în secolele Evului Mediu tîrziu. — Câiitînd originile Renaşterii, Jacob Burckharăt găseşte că primul său exponent (în ordine cronologică), primul om „modern" este Danie,— adică tocmai personificarea cea mai vie şi mai completă a Evului Mediu! ,CUVlNT ÎNAINTE 7 Următorul volum al prezentei lucrări va fi dedicat culturii şi civilizaţiei secolelor XV şi XVI din toate zonele europene; tabloul istoric-cultural al fiecărei ţări inel uzinei şi pliviri retrospective, mai mult sau mai puţin ample, asupra perioadelor lor anterioare. Specialiştilor noştri de recunoscută autoritate în domeniile abordate in arest volum, care au citit respectivele pagini şi de ale căror observaţii şi sugestii am beneficiat — profesorii universitari şi cercetătorii ştiinţifici principali: Gheorghe Firea, Mir ce a Medita, Edmond Nicolau, Octavian Ni stor, Şerban Papacostea, Răzvan Thcodorescu şi Gheorghe Vlâduţescn — ţin să le exprim. încă o dată aleasa stimă şi via mea gratitudine. Pentru condiţiile grafice pe care le-au asigurat prezentului volum — precum şi celor anterioare — adresez mulţumiri cordiale în primul rînd conducerii Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice (director ing. Vasile Văcarii); precum şi tehnoredactorului Ângela Ilovan, graficianului Petre Hagiu şi cartografului Vasile Mărgărit; iar redactorului lector al tuturor celor trei volume ale acestei lucrări, Idei Segall, pentru competenţa şi preţioasa sa colaborare. O.TJ. ,4 VANT-PRGPOS Les nouvelles approches et les interpretations ciont le Moyen Âge a fait Vobjet ces dernieres annees visent principalemeni sa culiure. Si cette culture ne se presente pas comme un organisme equilibre, calme, rationnel, comme le sera celle qui lui succedera, elle donne en echange Vimpression immediate di etre Voeuvre d*un millenaire multiforme qui ne rnanque pas de contradictions. C*est Vimpression que donneraieni un mouvement oi oierii et une gestation continuelle, marques d'uneextraordinairecapacite de creation. En fait, cette epoque niest pas un „moyen âgeu, dest-ă-dire une longue et confuse periode placee entre deux grandes epoques de culture et de civilisation, mais, sous de multiples aspects, elle est la premiere epoque „moderne^. Ceux qui ont aborde la culture medievale ou bien ceux qui Vont etudiee ont ele souvent, ou le sânt encore, viciimes surtout de deux veritables obsessions. La premiere, comme Laucuns Vont deja remarquâ, deşt Vobsession de la necessite de lignes precises de demarcation, etablies comme des „rideaux defer“, entre les epoques, entre les diverses disciplines abordees ou bien entre les slyles, roman ei gothiqiie. Oii commence et ou finit le Moyen Age? A quelle date le style roman ei le style gothique apparaissent-ils? JusqiVă quelle dale chacun 6Ventre eux se developpe-t-il ? Dans quelle definition le domaine de la philosophie medievale dinscrit-il par rapport â la theologie? Ou bien, le do mâine de la Science par rapport ă la speculation philosophique ? r Le processus historique de la culture et de la civilisation est un flux conţinu; ii represenţe essentiellement un devenir, une croissance, une continuite et ce Eest qiden tani que tel qiVon peut et qidon doit le percevoir de maniere adequate, Memesi, pour le decrire, Vanalyser et Vapprofondir, ii doit etre, pour un moment, „immobiliseu et, eventuelleme.nl, isole, un fait de culture ou de civilisation participe neanmoins Lume evoluiion qui se deroule dans le temps. Des conceptions et des pratiques si typiquement medievales que Vastrologie, la magie ou Valchimie, iirent leur origine dyepoques beau-cmip plus reculees et elles se poursuivent, avea intensite, jusqiVau XVIIP siecle; inversement, des aiiitudes humanistes propres ă la Renaissance peuvent etre nettement identifiees dans la culture clu XIIP siecle (leurs racines peuvent meme remonter ă Vepoque carolingienne). Dans le meme temps, un fait de culiure ne saurait etregsepare de son contexte, ne saurait etre envisage exclasivement en lui-meme. Cyest que tous les facteurs cVune culture ou di une civilisation sont interdependants, ils agissent les uns sur les autres. Certes, il est utile d'etablir des reperes fermes et cependant gene-raux, et de s'y referer en permanence, mais il ne faut jamais perdre de viie leur relaiion ei leur action reciproques, et, jamais non plus, leur caractere reiaţi f. Lct deuxieme obsesiion rnajeiire, qui amene des consequences beaucoiip plus graves sur la maniere ciont on doit comprendre Vimporiance et la valeur scientifique de la philosophie medievale, Vest Vantagonisme, congu comme irrediictible, entre verile ei errenr, entre vrcii et faux. Le fait est que cei antagonisme lui aussi revet un caractere historique: ce qui etait considere comme vrai devient faux par la suite et, parfois, vice v.rsa. CJiaque periode de culture ainsi que chacun de ses clomaines doivent etre rappor-tes au systeme de valeurs de Vepoque qui les a crees. C’est que cjiaque sociele, ă tel 0:1 tel mrment de son hisioire, possede sa propre Vision sur Vhomme, sur le monde el sur la vie, sa maniere ă elle de poser et de resoudre les probUmes, de meme que sa propre AVANT-PROPOS 9 sensibiliie. Les hommes eVune ccrtaine epoque peuvent se considercr superieurs ă ceux des epoques anterieur.es. Ce qui ne se justific pas toujours. Dans le domaine de la civili-sation, un progres conţinu est, sans doute, visible; dans le domaine de la culture, Vevolution est egalement continue meme si son rythme deşt pas egal, deşt pas uniforme. Dans beaiicoup de domaines de la culture cependant (etliique, arls, muisique, litîera-ture, efc.) peut-on vrciiment parler de progres? II en resulte que Je plus grand danger qui rnenace Vhistorien cest evidemment de ne pas se digager suffisamment de ses propres attitudes mentales et de sa propre ideologie pour aborder des periodes oii les ideolog ies, les attitudes menlales et le comportament social etaient tont ă fait differenîes ‘ (G. Duby). Pour pouvoir comprendre et apprecier une epoque de culture dans son ensemble (ou bien un de ses aspects, un de ses domaines), pour pouvoir imeîlre unjugement de valeur sur elle, il est absolument obligaîoire de tenir compte du contexte historique qui la conditionne de maniere intime et ineluctahle, ainsi que de la mentaliti de Vhommcrde cette epoque-lâ (en despice, Vhomme medieval). ,,Uhistoire est, selon la difinition de M. Bloch, la Science des hommes dans le temps.u En ee sens, V ideal serait que Vinvesti-gateur d'une epoque revolue de la culture et de la civilisation cherche ă devenir en quel-que sorte le contemporain des hommes de cette epoque-lă; et que son entreprise devienne, ă son iour, un acte de reconsiitution dhine „histoire vivanted’ une „histoire humaincu. Inversement, recourir â des paralleles ou aux modeles $ epoques ulterieures (y compris de la notre), appliquer par consequent ă une epoque du passe des criieres d3 ap preda-tion et de valorisation qui lui sont cxtrinsiques, equivaut ă un anachronisnie denota-rant, inacceptable. Cest arme de cette optique que, dans les pages qui suivent, mus essayons de pre-senter, d1 interpr eter et dl apprecier la culture du Moyen Âge. Le contexte historique constituera la perspective sous laquelle la Science medievale sera envisagee; et la valeur des „veriiesu que celle-ci a decouvertes sera mesuree, non selon les normcs ei les resulials de la Science moderne, mais en suivant le critere de V inter et exprime, de Vcffort intelcc-tuel fourni afin de trouver ces „veritesu conformement ă Vhorizon de pensie de cette epoque-lă. On pourra egalement constater que la valabilite ei la valeur de la philosophie medievale ne sauraient etre reduitcs aux problemes que celle-ci a abordes, aux methodes ideile a adoptees et aux conclusions qtfelle a enoncees. LHmportance de la philosophie medievale consiste — ă part la passion et la subtilite de son argumentat ion, le degre de profondeur atteint par son discours et Vimpulsion (ideile a imprimee au developpe-m ni de la pensie philosophiqae ultirieure — clans la coherence organique d,e sa Vision du monde, tendant ă Vexpli quer glohalement; une. Vision ciont lafonction est de relier ă la totaliti et eVinlegrer dans la totalite; une Vision qui cherche la virile et la clicoiivre comme un des sens ele la vie. Dans la pensie scientifique ei philosopkiqiie du Moyen ■Age, ce qui Vemporte c est clone Vinteniion ontologique. Cest poiirquoi Ji aiicune auire ipoque la philosophie da si profondiment impregni la mental iii des differenls milicux sociaux* (M. de Wulf). Cependant la grande surprisc qui est reservie ă Vhistorien actuel de la culiure medievale, deşt de constater — apris une trop longue periode qui dinigrait cette culiure el l entachait de discredit, ei ce, ă commencer par des esprits iclaires de la Rmaissance et de la Reforme — que Vaffirmalion selon laquelle il y a an antagonisme irreductible entre le Moyen Age et la Renaissance (idee qui a persiste dur ani des siecles ei qui persiste encore) est, sinon totalemenî fausse, du mo ins exagerie. La realiti deşt qdil dy a7 p?s de verilable fractura entre ces deux epoques culturelles. Le culte de VAntiquiie— ăe la Philosophie, de la Science et de la litterature greco-romaines — fut permanent au. 10 AVANT-PROPOS eours cin Moyen Age, de sorte que de nos jours on affirme de plus en plus son veni que, par certains de ses cotes, Vhumanismc de la Renaissance n'est qidiine continuation deThînnanisme clu Moyen Âge, sous sa forme la plus haute, voire son accomphssemenî. On affirme aussi que Ies elemenis constitutifs de la culture de la Renaissance trouvent le urs premier es manifestations ă Vepoque carolingienne, pour etre par la suite cultiv es el developpes au eours des XII0 el XI1P siecles ei pour aboutir ă une expression â peu preş complete au eours du Moyen Âge îardif. — C'est Jacob Burckhardt qui, en chev-(hani Ies origines de la Renaissance, trouva que le tont premier representant de celle epoque fui Danie: la personificaiion meme, la plus vivante el la plus complete, clu Moyen Âge! Le prochain volume de cei ouvrayc sera consacre ă la culture el ă la civilisalion des XVQ el X VI0 siecles dans tontes Ies regions dl Europe. Le tableau historiqae el ciilturel de chaque pays comportera egalemcnt des apergus retrospecîifs, plus ou moins amples, des periodes anterieures. .. Je tiens ă exprimer encore une fois ma haute estime et ma vive gratitude aux specialistes roumains dont Vautorite dans Ies domaines obor des en ce volume est univer-seUement reconniie, pour avoir iu Ies chapitres de leur specialite et pour mhvoir fait profitor de leurs observations el de leurs suggeslions: Ies professeui's universitaires ct Ies cherchenrs princip aux Ghcorghe Firea, M ir cea M oliţa, Edmond Nicolau, Octavian Ni stor, Şerbctn Papacostea, Răzvan Theodorcscu ct Ghcorghe Vlădiiţescu. Pour la presentation graphique quhls ont su assurer ă ce volume et aux volames precedenis, je remercie cordialement, en premier lieu, la direction des editions Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, leur directe ar, Tingenieur Vasile Văcarii, ainsi que le technoredacteur Angela Ilovan, le dessinateur Petre Hagiu et le cartographe Vasile Mărgării. Doit etre egalement remercie pour sa competence et pour sa precieuse colla-bpration Idei Segali, le redacteur-lecteur des trois volames de cei ouvrage. FOREWORD In recent years we have been witnessing a re-consideration and re-evaluation of the Middle Ages — more specifically of culture ai that time. If mediaeml culture âoes noi appear to our eyes as a balanced, calm, ralionally consistent organism — like the siibsequent period— on the other hand the immediaie impression it makes upon us is that of the work of a pluriform mUlenium mth inherent conlradictions: it is an impression of an agitated movement, of a process of continuous gestation abounding in proofs of extraordinary .creative capacity. In aciuai faci, the period is noi a „middle ageu — i.e. a long and rather quasi-iniermediate stage between two great epochs of culture and civilization but the first „moderrG epocii, in a number ofrespects. AU those who have approached or investigated mediaeval culture have oftenfaUen (or currently are) a prey to ai least two genuine obsessions. The fir st, as has already been noted, is thcit of the necessity for precise lines of demarcation, established lik? „iran curtainsu between epochs, between the various subjects of fields approached or between sty-les inart: Romanesque andGolhic. When do the Middle Age begin, and whendothey end? IVhat is the date of emergence of the Romanesque style or of the Golhic style? Up to whcit year did-each of them subsist?Which are the limits of what definition eircumcri-bing mecliaeval philosophy in contradistinction to theology ? What is the boundary between Science and philosophical speculation? The historical process of culture and civilization is a continuous flow; essentially it spells evolution, growih, xontinuiiy; it is- only in such terms that the process cctn and must be perceived adequately. .Even îhough, in order to describe, analyse and dissect it, any element of culture or civilization requires Us momentary „immohiîizaiion“ (and possibly even „isolation“ ) nevertheless ii is pari and parcei of a series evolving in time. Conceptions and, practises so lypieaUy mediaeval as astrology, magic or alchemy had their roots in much remoter limes .and intensely continiied up to the 18th century; viceversa, humanislic aUitudes typicai of the Renaissance can very clearly be identifică in ISth-century mlture (and liacl some origins as early as the Carolingian period). On the other hand, any fact surveyed is impossible to detach from its context, to study only in itself, because all factors.contributing to a culture or civilization are interdependent and interactive. Natiirally, to xstablish firm reference-points (but of a general nature) is highly useful and relalwns to îhem are necessary; still, withoutfor a moment Fsing sight of their inlerrelaiionships, .inter aclion and-— anyhow — their relative nature. The other major xbsession — fraught.with.much more serious consequences for the manner of conkruing the limportance-of mediaeval Science and philosophy. for esti-mating their valiie— is that of .an antagonism conceived as irreducible between trnih and error, between .rightfulness.and fallacy. The essential ihing is that îhis alternative as well has historical implications. What used to be considered true was siihseqmntly proven false. (Sometimes The reverse .holds good) Each period of culture — and each of the latteFs sections — .must be referred to the system of values of the respective epocii, on..which :it .dcpends. JBecause ,each .society — al a given moment of its history — has its own ouilQok on man, life and the. world; its own approach to issues, Us own way of 12 FOREWORD solving them, to say nothing of its own sensibility, People belonging io one epoch may consider thernselves superior to their predecessors, in cultural tenns. But there are not always enough justifications for ii. Doubtless, in the field of civilization, progress is continuous; in the field of culture too, evolution is continuous (even if the rhythm is not equal or uniform). Yet, in many fields of culture — ethics, arts, music, literature a.s.o. — can one indeed tcdk of' „progress“ ? Whence the consequences that, as G. Duby put it, „the greatest danger threatening the historian is that of not liberating sufficiently himself from his own mental atiitudes and from his own ideology when approaching the periods in which ideologies, mental atiitudes and social behaviour were entirely differentt\ In order to under stand. a cultural period as a whole (or even one of its domains or aspects) in order to assess it and to pass a judgment of value on it, we are in duty bound to consider the historical context which conditions it snbtly but inescapably, as well as the mentality of that epocKs man (in our case mediaeval rnan). „History is the Science dealing with people in the course of timeu, M. Bloch defines it. Within such a conception, the ideal is for the investigator of a past epoch of culture and civilization to try hard to become coeval to the people of that epoch — at leasi in certain respecls and within all possible limils; anyhow his attempt must be the reconstruction of a „living hisloryu, of a „human historyu. Comersely: io proceed from parallels io a subsequent epoch (including our own), to resort to its slandards—therefore to apply io a past period criteria for evaluation extraneous to it — is tantamount to an inacceptable distorting anachronism. It is in this light that in the following pages we attempt a presentation, an interpre-talion and an appreciation of mediaeval culture. It is a perspective within which the Science of the Middle Âges is to be viewed within an historical context, and the value of the „truthsu it discovered is to be measured noi by the norms and results of modern Science but on the basis of the criterion of inter est expressed, of inteUeciual efforts to find those „truths“ in the conditions of the intellectiial horizon of those limes. Moreover, reaclers will be oble to see that the validiiy, the value of mediaeval philosophy are not confined to the problems tackled, io the methods adopted or to the con-clusions enounced. Its imporiance consisis — besides the passion and suhtlety of argumen-talion, besides the depth reached by the philosophical discourse, the impulse given to the development of subsequent philosophical ihinking — in the colierence and organic naiure or the outlook tending towards a Weltanschaiiung, an interpretaiion of the World as a whole; an outlook which becomes dependent on totality, on the integration inia a whole; an outlook as part of which truih is sought and discovered as a sense of life. What is preeminent in the scientific and philosophical ihinking of the Middle Ages is this ontological intention. That is why pin no previous epoch did philosophy impregnate so deeply the way of thinking of various social milieuxu (M. de Wulf). Still, the great surprise lying in store for an investigator of mediaeval culfure (and after too long a period, of disparagemeni and discrediiing io which it was subject, cdready by some enlightened spirits of the Renaissanco and Reformation) is io note that the conieniion about an irreducible antagonism bawem the Middle Ages and the Renaissance (the idea is siill persistent, after many naturirs) is if noi entirely falia-cious, anyhow much exaggerated. The reăliîy is ihal bdween the- two cultural epochs there was no deep, true fradare. The cult for the Antiqiiiiy — for Greek-Roman philosophy, Science and literature — rernained a permanence througho.ut the Middle Ages. That is why nowadays it is increasingly obvious that, in certain respecls at least, the humanism of the Renaissance was, but a continualion and the highest fulfilment of mediaeval humanism; that the elements making up the cult of the, Renaissance had their earliesî manifestations already in the Carolingian period, onlifto be amply culţi- FOREWORD 13 vated and developed in the 1 2th and 13ih centuries and to reach alinost mature expresr sion in the Late Middle Ages. Seeking the origins of the Renaissance, Jakob Burck-hardt found that its firsl (chronological) exponent, the earliest „modern^ man was Danie — i.e. the truest and fullest personification of the Middle Ages ! The nexl volume of the present Work will be devoted to culture and civilization in the 15th and 16ih centuries in all European arcaş, the historicul-cultural pictare of ectch couniry also including rctrospects — ampler or not so ample — of previous epochs. Our specialiste of fully acknowledgecl authority in the domains surveyed in this volume, who have read the respective pages and by whose remarks and suggestions I have benefited — professors and senior research-workers Gheorghe Firea, Mir cea Medita, Eclmond Nicolau, Octavian Nistor, Şerban Papacostea, Râzvan Theodorescu and Gheorghe Vlăduţescu —■ ought to receive once more the expression of my full grati-tude and high esteem. For the laponi of the present volume, for the fine printing of this and the previous volumes — my cordial thanks go primarily io the manager of the Scientif ic and Encyclo-paedic Publishing House, Vasile Văcarii, M. E., as well as to the Angela Ilovan, (in cliarge of the lay-out) designer Petre Hagiu, cariographer Vasile Mărgărit and, last but noi least, to Idei S egali, ine re ader for the publisher who has competenily and bene-volently supervised cdl the three volumes of this book. O.Df< ETAPELE CULTURALE Şl AMBIANŢA INTELECTUALĂ Primele secole ale Evului Mediu. • Permanenţa tradiţiilor păgîne. • Boethius şi Cassiodor. e în Gali ia. Gregoire de Tours. • în Spania vizigotă. Isidor din Sevilla. • Cultura clasică în Irlanda. • în Britania. Aldlielm şi Venerabilul Beda. • Cultura occidentală în secolele VI—VIII. • Cultura „Renaşterii earolingie-ne". « Personalităţi şi genuri cultivate. Alcuin. • „Scriptoria" şi bibliotecile. ® Umanismul „Renaşterii earolingiene". • „Secolul de Iier“ şi secolul aî Xl-lea. • „Renaşterea fredericiană“. • „Renaşterea medievală": secolele XII şi XIII. ® Centrele culturale, e Interesul pentru cultura clasică. ® Dreptul civil şi dreptul canonic. • Istoriografia. • Ştiinţa şi filosoîia. ® Afirmarea limbilor naţionale. • Progresele spiritului laic: secolele XIV şi XV. PRIMELE SECOLE ALE -EVULUI MEDIU Perioada care a urmat prăbuşirii Imperiului Roman de Apus, perioada intensificării migraţiei şi a invaziilor barbare,-a însemnat o eră de declin şi de degradare a vieţii culturale. De un hiat cultural, însă, de o dispariţie totală "a tradiţiilor, a activităţilor şi chiar a instituţiilor culturale, nu se poate vorbi. In regiunile mediteraniene, civilizaţia şi cultura romană supravieţuiesc. Vizigoţii, burgunziî, ostrog.oţii, vandalii, — barbari convertiţi la creştinismul arian, — se arată favorabili civilizaţiei romane şi caută să păstreze în continuare instituţiile Imperiului. La curţile regilor barbari se întîlnesc notari, chestori, referendari, funcţionari fiscali romani. Aceşti regi — burgundul Gundebald la Geneva, vizigotul Euric la Merida, ostrogotul Theoderic la Roma, Ravenna şi Ver@na, — căutînd să refacă vechiul cadru ele viaţă al romanilor, restaurează monumentele devastate în timpul invaziilor. în Nordul Africii, la fel procedează, la Cartagina, Gunthamund şi ceilalţi regi vandali. în acest scop, ei fac apel la echipe de meşteri, conduse de arhitecţi care se folosesc de manualele de geometrie greceşti, traduse în limba latină. Regii germanici au simţit, de asemenea, nevoia ca legile popoarelor lor, cutume transmise pînă atunci pe cale orală, să fie fixate prin scris. In acelaşi timp, căutînd să adapteze legile romane la noile condiţii, au pus să se întocmească — pentru supuşii lor romani — rezumate din Codul lui Theodosius; în felul acesta, în Occidentul barbar a supravieţuit şi dreptul roman. — Limba latină rămîne şi pe mai departe limba oficială. Edictele, legile, corespondenţa regilor barbari sînt totdeauna redactate în limba latină (în afara regiunilor anglo-saxone), — a cărei tradiţie va fi astfel’" continuată timp de mai multe secole. Chiar şi în zonele germanice (Germania, Ţările de Jos, Anglia, Ţările scandinave) sau slave — ca Boemia şi Polonia, — limba latină a rămas la baza culturii literare1. In fond, insă, regii şi aristocraţii barbari au rămas indiferenţi — dacă nu chiar ostili — faţă de viitorul culturii latine. O oarecare deschidere spre cultura, clasică au manifestat-o doar regii vandali din Africa de Nord. Printre urmaşii (romanizaţi) ai Iui Geiseric, cel puţin Itundrich şi Thrasamund aveau o oarecare cultură literară: iar sub Gunthamund, şcolile din Cartagina au cunoscut o perioadă de vie activitate in spiritul culturii antice. Aici, în prima jumătate a scc. VI, retorul Marti anus Gapella scrie voluminoasa enciclopedie alegorică a celor „şapte arte” —- operă fundamentală în învăţămîntu] medieval — intitulată De Nupîiis Mercur ii ei Philologiae. Şi tot la Cartagina va apărea şi Antologia latina, — un bogat florilegiu cuprinzînd texte a numeroşi retori şi poeţi latini locali, din acelaşi secol al Vl-lea* între care locul de frunte îl deţinea Dracontius2. 1 „Romanii din Imperiul de Răsărit vor uita cu totul limba latină încă de pe la mijloci* sec. VI şi nu vor mai şti nimic despre trecutul Romei antice. Astfel incit moştenitorii culturii romane vor fi nu bizantinii, ci gallo-romanii, hispano-romanii, germanii şi slavii occidentali (F. Lot). 2 Avocat şi profesor de retorică (şcoala sa era frecventată de tineri romani şi vandali),. Blossius Aemilius Dracontius a compus scurte epopei mitologice (Medee, Răpirea Elenei), o tragedie (Qresies), un poem în onoarea regelui Gunthamund, precum şi poemul de inspiraţia creştină De Îaudibus Bei, care s-a bucurat de un mare succes în Evul Mediu. — Tot sub regii PRIMELE SECOLE ALE EVULUI MEDIU 17 învăţămintul cartaginez — susţinut apoi şi de 'Iustinian prin stipendierea a doi profesori de gramatică şi doi de retorică — va continua de-a lungul întregului secol al Vll-lea să cultive tradiţiile culturale antice. — Pe de altă parte, „bibliotecile mănăstirilor africane erau bogate în opere profane şi ecleziastice. Cîndf la sfîrşitul sec. VI, călugării conduşi de abatele Donatus vin să se instaleze in Spania, în împrejurimile Vaienciei, ei aduc şi o mare cantitate de cărţi, făcînd din mănăstirea lor un centru de studii important, comparabil cu centrele pe care le cunoscuseră în Africa. Ei îi vor ajuta pe clericii din Spania să lupte contra arianismului'4 (P. Riche). Pentru istoria culturii, supravieţuirea prelungită a clasicismului la Cartagina n-a fost lipsită de importanţă. Prin faptul că această regiune nord-afrieană a „exportat44 erudiţi şi manuscrise — în Spania, în sudul Galliei, în Italia Meridională, — ea şi-a adus contribuţia apreciabilă la pregătirea atmosferei şi condiţiilor de lucru ale umanismului medieval de mai tîrziu. Totuşi, importanţa regilor vandali pentru promovarea vieţii culturale a fost minimă. Singurul dintre regii germanici ai acestei perioade care a manifestat, intr-adevăr şi în mod consecvent, un respect pentru tradiţiile culturale ale Antichităţii, salvînd de la distrugere monumentele romane, protejîndu-i pe oamenii de cultură, subven-ţionînd şcolile de gramatică şi retorică şi alegîndu-şi drept consilieri *— romani — personalităţi de talia unor Boethius şi Cassiodor, a fost Theoderic. Educat la curtea Bizanţului (unde rămăsese ca ostatec pînă la vîrsta de 18 ani), iniţiat deci şi în cultura greacă; preocupat de a da o educaţie clasică şi membrilor familiei sale: interesîndu-se de astronomie şi de studiul fenomenelor fizice, şi delectîndu-şi spiritul cu lectura maximelor înţelepţilor Antichităţii, — Theoderic a personificat ., în epoca de început a Evului Mediu, imaginea platoniciană a unui „rege-filosof44. Astfel că, sub dominaţia ostrogoţilor, în Italia nu s-a schimbat aproape nimic în viaţa economică, administrativă sau intelectuală. In regatul ostrogot scrie epigrame profesorul de retorică Enodius, devenit episcop de Favia. în serviciul regelui Athalaric (526—534) se afla retorul Arator, autorul poemului De actibus apostolorum, care a cunoscut o popularitate excepţională timp de cîteva secole, — F. Lot putea deci afirma că „dominaţia goţilor n-a contrariat întru nimic soarta literelor latine. Se poate spune că le-a fost chiar mai favorabilă decît dominaţia bizantină44, PERMANENŢA TRADIŢIILOR PĂGÎNE Mentalitatea religioasă creştină este o trăsătură caracteristică principală a omului Evului Mediu: ca atare, natura şi evoluţia ei este indispensabilă înţelegerii unor aspecte de fond ale culturii medievale. Dar în creştinism, ca şi în toate religiile universaliste, supravieţuiesc, în doctrină şi în ritual, numeroase tradiţii păgîne, orientale şi greco-romane. Creştinismul fiind un fenomen cultural şi un exemplu vandali din Africa, episcopul Vigilius clin Thapsus (sec. Y) compune tratate combătînd erezia hn Arie. Episcopul Victor de Vita (n. 455.) scrie De persecutione Wandalica, operă a unui martor Line informat, importantă pentru istoria vandalilor şi a Bisericii. Episcopul Claudius Goedianus .Fulgentius (m. 522), autor a numeroase opere teologice, a scris şi De continentia virgiliana, o explicaţie simbolistă ş.i alegorică a Eneidei. — Modele antice urmează şi Flavius Cresconius ■Corippus (sec. VI) în operele sale istorice şg în poemul De Îaudibus Jusîini (minoris). 18 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ de sincretism prin excelenţă, doctrinele sale fundamentale şi multe dintre rituri sînt comune multor religii3. Astfel, din iudaism creştinismul a preluat cosmologia, cosmogonia şi cronologia {„...de la facerea lumii44); ultima, în unele ţări s-a menţinut pînă în urmă cu trei sau chiar cu două secole. Vechiul zeu tribal Yahweh a devenit Dumnezeu, — al cărui pretins fiu a venit pe lume ca să o salveze. Ascetismul primilor creştini derivă din unele culte ebraice (se pare că şi loan Botezătorul aparţinea sectei esenienilor). Cărţile sacre ale evreilor (nu numai Vechiul Testament, ci. într-o oarecare măsură, şi Talmudul şi Cabala) au avut o influenţă profundă asupra religiei creştine; la fel ca şi folclorul ebraic (legenda creaţiunii, a potopului, ş.a., unele legende fiind de îndepărtată origine babiloniană). Grecii au împrumutat creştinismului doctrina stoică a austerităţii şi elemente de neoplatonism. O parte a ritualului creştin îşi are originea în misteriile greceşti. Ritul cel mai sacru, al euharistiei, a fost fondat de apostolul Pavel după modelul inisteriilor eleusine; aşa după cum botezul şi liturghia creştină, atit de spectacu’oaeă, nu apărut mai întîi în lumea elenistică. Din Persia se pare că provine un element religios care a avut cea mai mare influenţă asupra gîndirii creştine: credinţa într-o lume de dincolo, ca loc de răsplată sau de pedeapsă pentru faptele omului pe lumea aceasta — care este un teren al luptei dintre principiile Binelui şi Răului4. Idee a creştină a nemuririi sufletului este, prin urmare, originară din Persia. Prin mithraism a venit şi simbolismul luminii şi întunericului, asociate cu Binele şi, respectiv, cu Răul. De asemenea, fixarea datei naşterii lui Hristos la 25 decembrie, sărbătoarea zeului Mithra; sau, instituirea zilei de sărbătoare duminica; sau, unele rituri de origine mithraică (aprinderea luminărilor, trasul clopotelor etc.). în fine — unele obiceiuri din maniheism, ca renunţarea la a consuma carne, au persistat mult timp în unele regiuni ale Europei (la catarii din Italia, la albigenzii din sudul Franţei sau la secta bulgară a bogo-mililor). Geniului roman, in sfîrşit, îi datorează creştinismul spiritul de organizare şi de administrare. Dreptul roman adaptat la situaţii de ordin religios a devenit, in parte, dreptul canonic al Bisericii Apusene medievale. Succesul imediat şi rapida răspîndire a noii religii s-au datorat acestui sincretism; la care s-au adăugat desigur şi alte cauze — pe lingă cele binecunoscute de natură socială, — ca: persecuţiile şi martiriul multor creştini, fapte care au atras atenţia, compătimirea şi simpatia asupra acestei „secte44; austeritatea vieţii şi comportamentului primilor creştini şi, îndeosebi, a căpeteniilor religioase; principiul etic, atunci practicat consecvent, al ajutorării aproapelui; renunţarea de a participa la viaţa politică locală, a uneia sau altei ţări, pentru a adresa în schimb un apel de solidaritate umană universală mai ales snb influenţa cosmopolitismului stoic (cf. H. Elmer Barnes). Numeroase şi variate credinţe şi superstiţii păgîne au supravieţuit ori s-au infiltrat pe parcurs în doctrina coerent constituită a Bisericii (cf. Arthur Weigall). 3 Primele elemente derivă din epoca neolitică (probabil, chiar paleolitică): credinţa într-o lume şi o forţă supranaturale, clasificarea agenţilor acelei lumi în spirite rele U binefăcătoare, organizarea unor ritualuri (adoraţia, magia, sacrificiul, rituri funerare, de ini! icre, de purificare ele.), prin care omul îşi manifesta frica sau gratitudinea faţă de puterile soprana turale. (Cf. H. Elmer Barnes). 4 „Pentru prima oară în istoria omenirii viaţa viitoare devine obiectul unui interes care captivează^atenţia. ^ înainte de a fi fost influenţaţi de persani, grecii şi romanii credeau într-un iei de plicticoasă şi indiferentă viaţă de dincolo, în care oamenii n-ar fi nici fericiţi, nici nefericiţi, aeşi unii păcătoşi trebuiau să-şi primească pedeapsa cuvenită. Escatologia persană a făcut din lumea de dincolo o avertizare pentru conduita în această lume. De acum încolo indiferenţa nu mai era cu putinţă" (Idem), PERMANENŢA TRADIŢIILOR PÂGÎNE 19 Unul din elementele cele mai interesante — şi ilustrative pentru unele similitudini cu alte religii — este doctrina „imaculatei concepţiuniU6. Legenda lui li sus „zămislit de Sf. Duh“ începe să circule la 60 de ani de la crucificarea lui6. Succesul acestei legende este perfect explicabil: mitologiile greacă, egipteană, chineză, persană, precum şi tradiţiile populare, relatează numeroase cazuri de naşteri miraculoase ale unor zei, eroi semi-divini şi chiar a unor persoane istorice, uneori datorite unirii unui zeu cu o muritoare, de obicei o fecioară (ca în cazul lui Attis, Ra, Apis, Hat-shepsut, Amenofis III, Perseu, Zoroastru, Lao-zi, Cirus, şi chiar luliu Caesar.Ţ In Antichitate se credea că este cu putinţă ca o femeie să rămînă însărcinată prin simpla apropiere a unui zeu — după cum menţionează şi Plutarh7. în cazul lui Iisus, legenda a fost predicată timp de secole într-un mod foarte vag şi fără a i se da o atenţie sau o consideraţie deosebită; căci, nu din momentul naşterii, ci din cel al botezului începuse viaţa divină a lui Iisus. Locul în care s-a născut Iisus, intr-un staul, a fost reprezentat mai tlrziu ca o grotă, întrucît obiceiul păgîn era ca idolii să fie plasaţi în grote (Hermes şi Mithra erau chiar născuţi în grote). — Episodul din biografia lui Iisus, al retragerii timp de 40 de zile în deşert, era un rit obişnuit de meditaţie iniţiatică (pe care îl practicaseră şi Zoroastru, şi Buddha). Şi minunile care i se atribuie Iui Hristos - au antecedente în tradiţiile păgîne — unde eroii semi-divini (şi cu atit mai mult zeii) făcuseră minuni mai multe şi mai spectaculoase decît, de ex., învierea Iui Lazăr (Ev. lui\ Ioan, XI, 17—44) sau a vindecării fiului văduvei (Ev. lui Luca, IV, 26) care sînt fenomene explicabile, de vindecare sau de moarte aparentă. Dionisos făcuse aceeaşi minune ca Iisus la nunta din Cana Galileei, de a preschimba apa în vin. Despre Plotin şi despre filosoful neopitagorician Apollonios din Tyane se spunea — la fel ca despre unii dintre primii sfinţi — că făcuseră multe minuni. Minunea înmulţirii plinilor o făcuse şi un alt personaj biblic (Cartea II a Regilor, IV, 42—44). Iar vindecarea— despre care vorbesc evangheliştii Luca şi Ioan — de diferite boli (friguri, orbire, epilepsie, neurastenie, alienare mintală) este nn fenomen care nu contrazice legile naturale. /î Misterul Trinităţii (Dumnezeu este o singură natură în care subzistă trei per-jsoane distincte: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh) nu apare deloc în Vechiul Testament — şi nici Iisus nu vorbeşte despre el niciodată. Ideea Trinităţii — atestată in simboluri, liturghie şi rugăciuni — n-a fost adoptată de Biserică decît la trei secole după moartea lui Hristos (şi confirmată în sec. IV de Conciliu! din Niceea). — Doctrina este legată de mistica cifrei 3, despre care Aristotel spunea că „ea este totul şi închide in ea toate dimensiunile posibileri De asemenea, pitagoreicii o adoptaseră, afirmînd M5ă întregul Univers şi toate elementele care îl compun sînt determinate de această cifră. Egiptenii îşi clasau divinităţile în grupuri de cîte trei; iar în teologia indiană trona trinitatea Brahma’—Siva — Vişnu. — Conceptul, atît de nedefinit, de Duh Sfînt, se regăseşte — cu sensul de „suflu al vieţii44, pneurna — la unii filosofi greci,în Vechiul Testament (ehr. ruah), unde este imaginat asemenea unui vînt care dă viaţă Universului şi primului om8. — Aceeaşi accepţie se întîlneşte şi in alte religii vechi. 6 Născut de o fecioară, deci nefiind conceput ca toţi oamenii, asupra lui Iisus mi apăsa povara păcatului originar.Nu >se cunoaşte cu certitudine nici prenumele Fecioarei;, mamele multor zei sau eroi semidivini poartă prenume care nu sînt decît variante ale prenumelui Maria: Myrrha (Adonis), Maia (Hermes), Myriam, Maya (Buddha), Maritala (Krişna) etc. .„Putem deci presupune că prenumele mamei lui Iisus a fost uitat şi că i s-a substituit imul sirii-. foolic“ (Idem). 6 Primul document creştin în care legenda apare este Evanghelia lui Luca, dathid clin jurul anului 100 (a lui Matei — dintre 100-110 ; a lui Ioan — dintre anii 100-160). 7 Care mai precizează că o asemenea concepţiune are loc prin ureche. — într-ade\ ăi, în uneF picturi medievale este reprezentată o rază de lumină pătrunzînd în urechea Fecioarei. .Jar Tcrlo-,'îian stabileşte că Iisus a fost conceput de o rază de soare căzută asupra Fecioarei44 şi V; pe Euiy-ches despre vocalele aspirate, şi pe Phocas despre diferenţa genurilor; căci eu m-am străduit din răsputeri să adun toate aceste scrieri^. 21 Gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. — Yd. mfra, cap. Educaţia şi învâţămîntuL 22 Pagina pe care Cassiodor o dedică (vd. înstitutiones, I, t — 2) muncii copiştilor unui scripio-num — în mod expres, celui din Vivarium — este un elogiu entuziast adus acestei nobile îndeletniciri : „Dintre operele săvîrşite de mina omenească, cea pentru care eu îmi:mărturisesc înclinarea este munca copiştilor; dar cu condiţia ca ei să o facă cu o scrupuloasă exactitate. Căci recitind sfintele Scripturi ei îşi îmbogăţesc mintea şi răspîndesc, transcriindu-le, învăţăturile-Domnului. Fericită îndeletnicire, deprindere demnă de toată lauda: să predici slujindu-te de munca midiilor taie, să dezlegi cu degetele tale tainele limbilor, să aduci în tăcere oamenilor harul vieţii veşnice, să lupţi cu condeiul şi cu cerneala împotriva uneltirilor diavolului!... Din locul în care se găseşG, copistul străbate numeroase ţinuturi atunci cînd îşi răspîndeşte scrierile aşternute de mina lei; cartea lui este citită pînă în locurile sfinte, popoarele îl aud şi învaţă de ia el cum să se întoarcă Cassiodor, — Miniatură, dintr-un manuscris din sec. XII 26 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA A treia personalitate marcantă a timpului cărei şi-a cîştigat un merit notabil în viaţa culturală a fost papa Grigorie cel Mare (535 —604). Aparţinind unei ilustre tamilii senatoriale, convertit tirziii la monahism, dedicîndu-se studiilor teologice dar şi fondînd şase mănăstiri in Sicilia; trimis timp de şapte ani ca legat papal Ia Constantinopol şi devenit papă în 590 (în care calitate a salvat de două ori Roma, ameninţată de iongoharzi), Grigorie şi-a concentrat atenţia asupra formării unui cler instruit din punct de vedere teologic, asupra unei reforme liturgice şi a înfiinţării unei Schola Cantonim. Deşi a beneficiat in tinereţe de o serioasă pregătire culturală clasică, Grigorie cel Mare a dispreţuit studiile profane (sau, în orice caz, le-a interzis oamenilor Bisericii).. Dintre numeroasele sale opere, scrise într-o latină corectă şi un stil îngrijit, comentariul la Cartea lui Ion (intitulat Libri moralium) a fost transcris în zeci de de bună voie de la cele rele şi să reintre iarăşi în slujba lui Dumnezeu. O, măreaţă privelişte pentru cel care ştie sa-i a clin ceaşcă înţelesurile lăuntrice şi mari le-i frumuseţi!“. BOETHIUS ŞI CASSIODOR 27 exemplare de copişti din Spania şi irlanda; in timp ee Dialogurile sale, narînd fapte miraculoase, au constituit o bogată sursă şi un model pentru autorii de mai tirziu ai unei literaturi hagiografice, de viziuni şi miracole. Fără a fi avut un program cultural de nivelul şi importanţa celui prin care Cassiodor a contribuit la păstrarea şi difuzarea culturii clasice profane, şi fără a fi fost ceea ce s-ar putea numi un „autor cult44, un autor erudit,. Grigone cel Mare a contribuit, totuşi, la stimularea unei activităţi intelectuale în mod indirect: misiunea de evanghelizare a populaţiei din Anglia, Încredinţată de el lui Augustin — devenit apoi episcop de Canterbury — a avut drept urmare crearea unui mediu cultural in care vor apărea personalităţi ca Aldhelm, Biscop, Beda sau Ale ui n. ÎN GALLIÂ. GREGOIRE DE TOUIii în Gallia, unde cultura romană s-a mai menţinut [in regiunile meridionale (Aquitania, Provence, Burgundia), personalităţile culturale reprezentative ale sec. VI sînt Venantius Fortunatus şi Gregoire de Tours23.. Primul, considerat ultimul poet roman, este autorul unei vaste producţii literare: versuri în genuri variate, elegiace şi satirice, epitafuri şi epistole, versuri sacre şi profane (două imnuri religioase au rămas în liturghia romană); apoi, comentarii ale relaţiilor sale de amiciţie cu diferite personaje, compoziţii de un real interes uman, remarcabile prin prospeţimea impresiilor notate şi prin simplitatea tonului. Dintre biografiile (scrise în proză alternînd eu versuri) pe care le-a dedicat unor sfinţi, de o mare popularitate s-a bucurat Viaţa Sf. Martin din Tours. Forma poemelor sale — în care nu lipsesc nici aluziile mitologice — este antică. Dar Fortunatus, deşi educat la şcoala culturii clasice, anunţă —- prin particularităţile operei sale in ansamblu — o nouă epocă literară. Cu Gregoire de Tours, contactul cu Antichitatea clasică se dovedeşte a fi fost mai slab: „Studiul literelor a dispărut la noi44 — o recunoaşte singur24 25. Limba sa, abundînd în incorectitudini gramaticale, este departe de elegantele retorice ale lui Fortunatus, apropiindu-se de limba vorbită. Însăşi cultura sa clasică se arată a îi deficitară: oprindu-se asupra celor şapte „arte liberale44, le defineşte (deşi il citează pe Marti anus Capella) într-un mod foarte superficial, dezordonat, chiar şi cu greşeli. (Iar faptul că îl citează de 50 de ori pe Vergiliu, nu este concludent: căci citate A .vergiliene sînt luate din manuale). Acea erudiţia ce caracteriza lumea intelectua ă a timpului din Italia, era absentă în Gallia! în schimb, gustul pentru descrieri de ţinuturi imaginare şi de lucruri fabuloase, acest gust pentru miraculos moştenit din Antichitate, s-a transmis Evului Mediu şi prin Gregoire de Tours, — prin opere ea De cursu stellarum25. De fapt, dintre 23 Honorius Glementianus Venantius Fortunatus (530—597), secretar al reginei Radegonda (văduva lui Lotliar I), apoi episcop de Poitiers. — Georgius Florentius Gregorins (538 — 594;, Înrudit cu cele mai ilustre familii romane din Gallia, a apărat — ca episcop de Tours — interesele Bisericii contra regalităţii. A scris numeroase lucrări de patristică şi vieţi ale sfinţilor. 24 Şi tot singur se declară rusticus, afirmînd — evident, exagerînd şi cu ostentaţie — că nu cunoaşte gramatica! 25 în care, înainte de a vorbi despre unele fenomene astronomice (cunoscute din scrierile anticilor), menţionează cele şapte minuni ale lumii — adăugind că adevăratele minuni sînt ceP făcute de Dumnezeu (ca: fluxul şi refluxul mărilor, creşterea cerealelor, pasărea Fenix, vulcanul Etna etc.). — Sau, ca Liber monstrorum de diversis generibus, în care autorul mai oscilează încă •între îndoială şi credinţă — cînd, de ex., afirmă că „despre majoritatea acestor monştri ne vorbesc poezia şi filosofia, care sînt întotdeauna mincinoasei 28 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA ştiinţe, cea care il atrăgea mai mult era astronomia. Dar şi medicina. Astfel, pentru a descrie anumite boli, el recurge la manualele greceşti şi latine, folosind o terminologie şi savantă şi populară. De cea mai mare popularitate in Evul Mediu s-au bucurat scrierile sale hagiografice — şi in primul rînd Miracolele Sf. Andrei, Pentru istoria culturii şi civilizaţiei, insă, Gregoire de Tours rămîne autorul acelei opere de o valoare documentară Centre de studii ecleziastice în Gallia în sec. VI şi la începutul sec. VII In gallia. gregoire de tours 29 excepţională asupra epocii merovingiene — sub acest raport, unică şi nesubstitui-bilă - care este Istoria francilor. Primele cinci cărţi (din totalul de 15) conţin o scurtă istorie universală, pentru care sursele utilizate (şi citate de autor) sînt Biblia, Eusebiu din Cezarea, Iero-nim — autorul Vulgatei, traducerea latină a Bibliei, — Orosius, Sulpicius Severus şi Tyrannius Rufimis. Urmează o istorie a Galliei (pînă în 575), în care fapte istorice alternează cu altele, legendare, — referitoare în special la istoria Bisericii şi folosind multe izvoare care între timp s-au pierdut. Ultimele zece cărţi conţin relatări realiste şi personale ale unor situaţii şi evenimente trăite de autor26. Astfel, tabloul general al epocii se constituie în dimensiuni impresionante, cu aprecieri corecte şi comentarii imparţiale; un tablou căruia simplitatea naraţiunii şi sinceritatea tonului, spontaneitatea notaţiei şi prospeţimea stilului in general, conferă operei şi reale calităţi literare. Iar sintaxa mult diferită de cea a limbii latine, precum şi vocabularul îmbogăţit cu termeni din limba vorbită, sînt considerate a fi constituit un prim pas spre formarea viitoarei limbi franceze. ÎN SPANIA VIZIGOTĂ. ISIBOR DIN SEVIL'LA In Spania vizigotă, regatul cel mai cultivat din Occident în jurul anului 600. şi unde instituţiile antice s-au menţinut mai mult ca în alte ţări occidentale, unde monumentele arhitectonice romane au fost atent întreţinute şi utilizate mai departe, şi unde oraşele au continuat să fie centre importante ale vieţii sociale, cultura clasică s-a menţinut într-o măsură apreciabilă în mediile aristocraţiei laice din secolele VI şi VII. ’ Invăţămîntul medicinei folosea manuale aduse din Cartagina (traduceri latine ale unor lucrări greceşti) sau redactate în Spania. Studiul dreptului, de asemenea, continua. „întrucit regii vizigoţi voiau să imite organizarea politică şi administrativă a Bizanţului, ei aveau nevoie de o ştiinţă juridică mai solidă decît în alte părţi44: ca urmare, „în Spania, dreptul roman a fost întotdeauna aplicat44 (P. Riche). Nici lucrări propriu-zis literare sau de retorică, nu lipseau. în biblioteci, alături de manuscrise juridice sau medicale se găseau şi opere ale poeţilor antici. Spre sfir-şitul sec. VII, se alcătuieşte aici o Antologie hispanică, cuprinzînd poeme ale poeţilor din Africa vandală şi din Spania vizigotă. După convertirea 1a catolicism a regelui Recared (în 589), cercurile aristocratice vizigote devin mai receptive la valorile culturii latine clasice. în jurul fastuoasei curţi regale vizigote instalate la Toledo — unde fiii aristocraţilor erau trimişi să-şi desăvîrşească educaţia — fapt nemai întilnit încă la curţile altor regi barbari — se adună toţi oamenii de litere, fie vizigoţi, fie hi sp ano-rom ani. Curtea regală devine astfel un adevărat centru de educaţie intelec. tuală. Umnînd exemplul lui Theoderic şi al împăraţilor orientali, în sec. VII regii vizigoţi — îneepînd cu Sisebut —- au ambiţia de a deveni protectori ai oamenilor de cultură, comandîndu-le lucrări. Astfel, episcopul Eugeni u de Toledo întocmeşte pentru regele său o ediţie a poeziilor lui Dracontius; iar Isidor din Sevilla scrie Historia Gotliorum şi De natura rerum la cererea unor regi vizigoţi. Aceşti regi aveau în palatul lor şi o bibliotecă, în care cărţile religioase stăteau alături de lucrări profane. Unii se dedicau ei înşişi compoziţiilor literare — ca Sisebut, care compune nn poem cu o temă de astronomie, imitîndu-1 pe Lucreţiu. 26 în ale sale' JRecits des temps merovingiens, istoricul francez din secolul trecut Augustin Tfrierry reia. în cea mai mare parte, episoadele narate în Historia Francorum. 30 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ Un fapt particular, propriu configuraţiei vieţii culturale din Spania secolelor VI Şi VII, este participarea aristocraţiei laice, alături de rege, la adunările religioase importante, şi îndeosebi la conciliile Bisericii din Peninsulă, care aveau loc la Toledo. La fel ea in Imperiul bizantin, şi aici laicii participă activ la disputele teologice: in scrierile lor discută — de pe poziţiile Bisericii — probleme de doctrină; iar la concilii, Îşi pun şi ei semnătura în josul canoanelor promulgate cu această ocazie, Pe de altă parte, personalităţi proeminente ale vieţii intelectuale hispanice din secolele VI si VII sint şi autori, fie de opere cu caracter teologic — în care apar referinţe, scurte citate sau fragmente întregi, simple reminiscenţe sau influenţe vizibile ale autorilor antici profani, — fie de opere cu caracter pur laic, Sint, apoi, teologi, exegeţi, moralişti, precum şi poeţi, gramaticiem, studioşi ai muzicii, sau autori de epistole de o reală valoare literară. Arhiepiscopul Martin din Braga (m. 580), fost că Înger în Palestina, bun cunoscător al limbii greceşti, fondator al unei mănăstiri devenite un mare centru de cultură, a scris opuscule morale, maxime, o foarte populară operă de edificare creştină urmărind combaterea superstiţiilor rămase din vremuri păgîne, Despre îndreptarea ţăranilor; precum şi — opera sa cea mai larg răspîndită în Occident — Formala honestae vitae, compusă aproape în întregime •din fragmente luate din operele lui Seneca. — Brauiio (m. eca 650), episcop de Saragosa — oraş în care a organizat un centru de studii a disciplinelor laice — este autorul unor scurte dar interesante biografii (De eiris illiistrihus). — Iulian, episcop de Toledo (m. 690), a scris opere de teologie, de istorie şi de gramatică. De o mare faimă, extinsă mult dincolo de graniţele hispanice, s-a bucurat Ars grammatica, Centre de cultură ecleziastică în Spania în sec. VII IN SPANIA VIZIGOTA. ISIDOR DIN SEVILLA 31 cu un bogat material extras din lucrările gra-maticienilor anteriori, şi exemplificind cu numeroase citate luate şi din autori clasici sau contemporani profani. — Eugen iu, episcop de Toledo (m. 657), a scris poezii pe teme foarte diferite, laice sau religioase, foarte curînd larg difuzate şi în afara Spaniei. Marele propagator al culturii antice — în Spania secolului al Vll-lea, precum şi în toate ţările occidentale de-a lungul întregului Ev Mediu —- a fost Isidor, episcop de Sevilla. în biblioteca episcopiei sale se aflau nu numai lucrări teologice, ci şi numeroase opere ale prozatorilor antici (Cicero, Salustius, Servius, Quintilian, Marti anus Capella) şi ale poeţilor păgini — Vergiliu, Ovidiu, Lucreţiu, Persius, St atins, Marţial, ş.a.; precum şi — evident — numeroase manuale şcolare latine. Dintre numeroasele sale scrieri27 — multe manuale practice, în care aduce informaţii privind onomastica şi toponomastica biblică, aritmologia şi instituţiile Bisericii, istoria, ştiinţele naturale etc., — cea asupra fenomenelor cosmice intitulată De natura rerum utilizează izvoare antice, dintre care unele s-au pierdut. în operele sale istorice (Chronica maior a, Chronica minora, Historiae) foloseşte, pentru evenimente mai recente, şi cronici contemporane. Dar Isidor din Sevilla rămîne în primul rînd autorul Etimologiilor, în 30 de cărţi, — marea enciclopedie a Evului Mediu, operă la care Isidor a lucrat pînă îa sfîrşitul vieţii (lăsînd-o neterminată), şi în care sînt adunate fapte şi informaţii din autorii antici, multe dintre textele cărora s-au pierdut (ca, de ex., Istoriile lui Salustius sau Erata, de Suetonius). Pentru alcătuirea acestei imense compilaţii, isidor s-a servit înainte de toate de biblioteca sa personală, care conţinea — după o apreciere recentă — aproximativ 480 de opere (cf. Montague Rbodes James)28.. Isidor din Sevilla. Miniatură dintr-un manuscris (din sec. XII) al Etimologiilor. — Bayerische Staatsîiibliothek, Munchen CULTURA CLASICĂ ÎA IRLAKBÂ. După evacuarea Britaniei de către legiunile romane, în secolele V şi \ I urmele civilizaţiei latine aici aproape dispăruseră. Invadatorii germanici — anglii, jutil, saxonii, — n-au căutat să le salveze (spre deosebire de felul în care procedaseră,, cum am văzut, alte popoare barbare — goţii, vandalii sau burgunzii). Cultura romană şi-a găsit, în schimb, un refugiu în regiunile vestice, unde bretonii celtici fuseseră împinşi de cotropitorii veniţi de pe Continent. Sub presiunea 27 Etymologiarum, seu Onginum libri, De natura rerum, Synonima, Chronica, mai ora, Chronica minora, Historiae, De viris illuslribus, Historia de regihus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, De scclesiast.icis officiis etc. ?■ Vd. şi Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, pp. 124—130. 32 ETAPELE CULTURALE Şl AMBIANŢA INTELECTUALĂ invadatorilor germanici s-a produs un adevărat exod al unor învăţaţi, în general clerici, care s-au stabilit în aceste regiuni. în Ţara Galilor, inscripţiile latine din sec. VI arată că la această dată limba latină era încă folosită, şi chiar o latină destul de corectă. Faptul acesta are o explicaţie: neavînd o îndelungată tradiţie de limbă vorbită, familiară populaţiilor romanice sau romanizate de pe Continent, în Insulele Britanice latina trebuise să fie studiată ab iniiio, învăţată corect, ca o limbă străină, din gramatici şi din texte clasice; ca atare, limba latină învăţată aici a rămas pură, necontaminată, nealterată de vorbirea curentă. în trecut, raporturi comerciale strînse legaseră Irlanda cu Britania şi cu Gallia. De asemenea, persoane cultivate care căutaseră refugiu în Irlanda — dascălii, retorii, — aduseseră cu ele de pe Continent un cît de mic bagaj de cunoştinţe de cultură clasică. Cît priveşte misionarii creştini trimişi aici, ei n-au constituit singurul canal prin care această cultură s-a răspîndit în Irlanda. Dar nu este mai puţin adevărat că difuzarea culturii clasice a avut loc paralel cu opera de evanghelizare: gramatica latină, retorica clasică, şi chiar elemente de limba greacă (glosare şi vocabulare greco-latine, care pătrunseseră în Irlanda, cu siguranţă, încă din sec. VI) erau primite fără rezerve, întrucît erau prezentate ca fiind strîns legate de noua credinţă. în felul acesta, cultura latină a fost vehiculată prin intermediul Bisericii celtice, respectiv al mănăstirilor; căci, oraşele lipsind aici, instituţiile ecleziastice se organizează în jurul mănăstirilor — care devin adevărate oraşe, şi ale căror abaţi puteau fi şi mari proprietari. în mănăstirile din Irlanda şi din Ţara Galilor, studiilor profane li se dădea o atenţie neîntîlnită în mănăstirile de pe Continent. Abaţii studiau disciplinele tri-(vrim-ului si quadrivium-ului, pe care le predau apoi elevilor lor. Desigur că, în sec. VI, învăţătura nu era dusă prea departe; totuşi, călugării îşi însuşeau cunoştinţe de plimba latină (în primul rînd, fireşte, pentru a putea citi Biblia), elemente de gramatică, de retorică, de istorie, pentru a se introduce în studiul unor scriitori antici şi al poeziei imnice scrise în limba latină. Reprezentanţii acestei culturi irlandeze care, spre sfîrşitul secolului al Vl-îea s-a extins şi în regatele germanice de pe Continent, prin misionarii irlandezi fondatori de mănăstiri — au fost călugării: Colomba (m. 597), întemeietor al mai multor mănăstiri şi cel care i-a convertit la creştinism pe picţi şi pe scoţi; Golomban (m. 615), a cărui activitate misionară s-a desfăşurat pe Continent, fondator al faimoaselor mănăstiri din Luxeuil (în sudul Galliei), Saint-Gall (în Elveţia) şi Bobbio (în Lombardia), devenite importante centre de cultură; şi Adamnan (m. 704), abatele mănăstirii din lona, cunoscător al limbii greceşti, autorul unei foarte atractive Vieţi a Sf, Colomba, precum şi al unei culegeri de adnotări la Bucolicele şi Geor-gicele lui Vergii iu. Ceea ce este (în general) comun autorilor irlandezi, este caracterul doct al scrierilor, tematicii, surselor şi stilului lor, precum şi interesul manifestat pentru domenii diverse; este atracţia exercitată asupra lor de fantezia exuberantă a naraţiunilor de tip oriental, cunoscute în Irlanda prin intermediul unor scrieri greceşti; este influenţa, imediat perceptibilă, a literaturii locale eelte — într-o epocă în care barzii galezi şi filizii celţi continuau să fie poeţii oficiali ai curţilor regale, — cu toate temele ei preferate (isprăvi războinice, aventuri amoroase, călătorii ale navigatorilor în căutarea insulelor miraculoase); este, în fine, stilul colorat, manierist, complicat, abundînd în metaf ore îndrăzneţe; un stil care îşi avea corespondentul plastic in complexele împletituri de linii drepte şi de spirale ale miniaturilor celtice. CULTURA CLASICĂ IN IRLANDA 33 în linii generale, cultura irlandeză din acest timp se prezintă ca un tot omogen. „între mediile laice şi cele monastice nu existau bariere, iar literaturile celtice şi scrierile în limba latină cu siguranţă că s-au influenţat reciproc. Tinerii irlandezi puteau trece de la şcoala fiîidului la cea a abatelui şi, în felul acesta, să beneficieze de o dublă cultură“ (P. Riche). ÎN BRITANIA. ALDHELM ŞI VENERABILUL BEBA Cînd papa Grigorie cel Mare şi-a trimis misionarii conduşi de călugărul Augus-tin în regatul Kent — regatul cel mai apropiat de Continent şi cel în care se păstraseră mai bine urmele civilizaţiei romane — re gele anglo-saxon, convertit la creştinism, i-a instalat la Ganterbury (în 597). Misionarii au adus cu ei şi primele elemente pentru înfiinţarea unei biblioteci. Papa a continuat să le trimită multe cărţi — numai texte sacre şi comentarii biblice, fireşte; îneît, Ganterbury n-a devenit pro-priu-zis un centru de studii, ci doar un centru de formare a călugărilor care urmau să fie trimişi să extindă instrucţia ecleziastică şi în cele dintîi şcoli mănăstireşti ce trebuiau să ia fiinţă în alte zone meridionale (Essex, Wessex şi în East-Anglia). în schimb, şcolile monastice din Anglia Septentrională au beneficiat de contribuţia învăţaţilor călugări irlandezi. Mănăstirile din Whitby şi din insula Lindis-farne au devenit, în sec. VII, importante centre de cultură religioasă şi de învăţă-mînt, bine organizate, purtînd o marcată amprentă irlandeză — şi, totodată, fiind mai deschise unei culturi literare profane. învăţaţii călugări irlandezi de aici întreţineau relaţii cu Irlanda, cu Roma, şi chiar cu Spania; operele lui Isidor din Se-villa, de pildă, le erau cunoscute. în scriptoria mănăstirilor irlandeze s-a inventat şi un nou tip de scriere, iar călugării copişti începuseră să înfrumuseţeze manuscrisele lor cu motive decorative celtice combinate cu elemente ornamentale provenite din Orient. „Reputaţia culturii irlandeze era atît de mare, îneît mulţi călugări mergeau să-şi facă stagiul în «insula în care înfloreşte ştiinţa» — Irlanda. Beda ne informează că, pe la mijlocul sec. VII, tinerii anglo-saxoni erau primiţi şi găzduiţi în chiliile călugărilor irlandezi, şi că zilnic primeau aici hrană în mod gratuit, precum şi cărţile de care aveau nevoie“ (Idem). Aşadar, în Britania se poate vorbi de o activitate culturală de tip predominant irlandez; dar o activitate desfăşurată pe o arie mult mai limitată, şi fără să fi produs, în această perioadă, o pleiadă de erudiţi sau de scriitori. Îneît, personalităţile de mărime excepţională ale timpului rămîn Aldhelm (640—709) si Venerabilii Beda (673-735)< Anglo-saxonul de familie nobilă Aldhelm a avut la dispoziţie în şcoală — la fel ca Beda — numeroase opere de gramatică şi de prozodie; şi, la fel ca Beda, Aldhelm a avut astfel posibilitatea să cunoască poeţii mai importanţi latini, fie pagini, fie creştini, — inclusiv scriitorii hispano-latini ai timpului. Bibliotecile care începeau să se constituie acum în Britania — 1a Ganterbury, la York, la Wear-mouth, — aveau deja lucrările de bază legate de studiul textelor biblice. Atît Aldhelm cit şi Beda au scris versuri şi în limba lor maternă, în anglo-saxonă; am îndoi au consemnat în scrierile lor şi obiceiuri sau scene din viaţa timpului, şi relicve 29 Al treilea, ilustrul Alcuin (cca 730—804), format la şcoala episcopală din York — după cum Aldhelm se formase la cea din Ganterbury, iar Beda, la cea din Yarrow, — aparţine epocii următoare şi se va integra în cadrul „Renaşterii carolingiene". 3 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 34 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ de poezie veche anglo-saxonă; motive care ii situează pe amindoi — alături de Caedmon (sec. VII) — la începuturile literaturii naţionale engleze30. Dar dintre lucrările lui Aldhelm nu s-au păstrat decît cele în limba latină — Elogiul fecioriei, in proză, şi Elogiul Fecioarelor, în hexametri. Aldhelm, bun cunoscător al poeţilor latini, a fost primul scriitor anglo-saxon care s-a servit, cu o rară uşurinţă şi eleganţă, de limba latină. Pe de altă parte, vizibilă este la el şi predilecţia pentru aliteraţie, imagini, perifraze, metafore, — procedee proprii retoricii şi stilisticii anglo-saxone. Ceea ce nu este cazul lui Beda. Venerabilul Beda, care în epoca sa a fost teologul cel mai erudit, istoricul de cel mai mare prestigiu, înţeleptul pe care Dante îl plasează (alături de Isidor din Seviîla) în rîndurile fericiţilor din Paradis31, poate fi considerat principalul reprezentant al culturii Occidentului în perioada Evului Mediu timpuriu. Vastitatea şi profunzimea cunoştinţelor sale sînt impresionante: Beda cunoştea limba greacă, scria într-o latină ireproşabilă, citise operele fundamentale istorice, literare, de aritmetică, astronomie, ştiinţe naturale, exegeză biblică etc. Curiozitatea sa intelectuală se reflectă în marea varietate de teme abordate. Opera sa este enormă. A scris un tratat de metrică, un altul de ortografie, un Manual de dialectică, o istorie naturală, numeroase comentarii şi exegeze biblice, mai multe biografii ale unor martiri, sfinţi şi abaţi din Britania. în De iemporihus liber studiază computul pascal, astronomia, cosmografia, evitînd anecdotele atît de frecvente in scrierile anticilor. A descris — cu o uimitoare precizie, pentru acel. timp, — meridiane şi paralele, zone terestre, mişcările de revoluţie ale astrelor şi producerii mareelor. Dar marele titlu de glorie al Venerabilului Beda este Istoria bisericească a anglilor (Historia ecclesiastica gentis Anglorum), operă fundamentală peptru cunoaşterea istoriei Angliei pînă la 731. Beda, fost discipol al erudiţilor irlandezi, are o adevărată pasiune a căutării documentelor, eliminînd constant tentaţia unor explicaţii de ordinul miraculosului. De-a lungul arcului de timp studiat — de la cucerirea Britanici de către lulius Caesar pînă în 731 — el relatează fapte realmente întîmplate, portretizează o serie de figuri notabile şi consemnează moravurile angîo-saxonilor, enumerînd scrupulos izvoarele cercetate. De asemenea, Beda pune la contribuţie şi tradiţiile locale, şi mărturiile culese în mod indirect, împletind istoria bisericească cu istoria civilă, socială şi politică. Trece sub tăcere opoziţia întâmpinată în acţiunea de convertire a anglo-saxonilor la creştinism, convins fiind că triumful acestei opere a instaurat relaţii sociale mai civilizate, a adus o ordine în activitatea administrativă şi a realizat un evident progres cultural. Cele două mari idei care stau la baza operei lui Beda sînt: ataşamentul faţă de poporul anglo-saxon şi credinţa în funcţia civilizatoare a Romei. Prin această ultimă idee, „Istoria lui Beda se înscrie în contextul altor lucrări similare prin care exponenţii unor popoare barbare stabilite în Occident au dorit să realizeze fuziunea dintre trecutul roman şi tradiţiile lor naţionale, demonstrînd în felul acesta existenţa unei continuităţi între trecut şi prezent" (Paolo Brezzi). 30 Dar, spre deosebire de Beda, Aldhelm considera indispensabilă cunoaşterea gramaticii limbii latine şi cea a limbii greceşti pentru studiul textelor sacre. Unui discipol ai său îi scria: „Întrucît în Sfînta Scriptură întreaga sau aproape întreaga înlănţuire a cuvintelor este întemeiată întru totul pe gramatică, vei pătrunde cu atît mai temeinic învăţăturile cele mai adinei şi cele mai sfinte ale acestui limbaj divin, cu cît vei fi învăţat mai bine regulile cele mai diferite ale artei care formează urzeala acestui limbaj". 31 Divina Comedie, Par., X, 131. — Iar în Epistole, XV, 7, Dante îl menţionează pe Beda alături de Grigorie cel Mare, Ambrozie, Au gust in şi Ioan Damaschinul. CULTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLELE VI—VIII 35 CULTURA OCCIDENTALA ÎN SECOLELE YI-VIII După invaziile barbare din secolele V şi VI, majoritatea popoarelor germanice oare s-au instalat pe teritoriul Imperiului roman au învăţat limba latină31. (Faptul acesta era si o consecinţă a căsătoriilor mixte). Romanii, in schimb, nu învăţau graiurile germanice. Limba latină s-ai cepţia unor regiuni occidentale32, — a căror limbă însăşi a suferit influenţa limbii latine: în vocabular, în pronunţie şi chiar în sintaxă. Dintre limbile romanice care s-au format în acest timp, cea care s-a îndepărtat în mai mare măsură de limba latină a fost limba franceză. In starea generală de degringoladă care a urmat —- a instituţiilor, a administraţiei, a oraşelor, a şcolilor, a vieţii claselor şi categoriilor sociale mijlocii, — singura instituţie care a rezistat a fost Biserica. Prin aceasta, şi prestigiul şi rolul ei au crescut considerabil în toate sectoarele de viaţă — socială, administrativă, economică, politică şi culturală. De asemenea, în domeniul limbii, căci Părinţii Bisericii au insistat asupra necesităţii ca preoţii să folosească în predicile lor limba vulgară, limba maselor, limba oamenilor simpli, pentru a-i atrage, a-i învăţa şi a-i convinge. — O asemenea atitudine a avut ca urmare faptul că vocabularul uzual s-a îmbogăţit enorm cu termeni noi; că s-a impus o sintaxă simplă, vie, expresivă; în fine, că limba latină vulgară a fost ridicată Ia rangul de limbă scrisă33. tuturor popoarelor germanice -—cu ex- Abaţia St. Riquier—datînd din 799—cu cele trei biserici (două, construite în curtea mănăstirii).—■ Miniatură din 1618 Caracteristic pentru cultura întregului Ev Mediu — şi cu atît mai mult pentru Evul Mediu timpuriu — este faptul (esenţial) că nu exista o demarcaţie netă şi clară intre activitatea culturală de natură religioasă şi cea cu caracter laic. In exegeza şi comentariile textelor sacre se făcea adeseori apel — ceea ce unii socoteau necesar, 31 Nu este vorba de un efort sistematic de însuşire a limbii latine de către germanici, ci de un proces de asimilare progresivă a acestor popoare; proces in decursul căruia., limbii latine astfel însuşite i s-a adăugat şi un fond de cuvinte germanice. 32 Regiunile din partea stingă a Rfiinului, Alsacia, Belgia şi Anglia ; încît, şi din punct de vedere lingvistic frontiera fostului Imperiu roman a rămas, cu aproximaţie, cea dintre Franţa şi Germania de azi (cf. Ph. Wolff). 33 Nu este exclus (crede Ph. Wolff) ca „unele trăsături noi, ca apariţia articolului, generalizarea pronumelui personal, apariţia formulelor de politeţe, să fie în legătură cu noua concepţie, proprie creştinismului, despre persoanele umane şi relaţiile dintre ele44. ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ 36 chiar indispensabil — la izvoare păgine. In felul acesta, o parte a culturii clasice laice a fost adusă în serviciul culturii creştine, ecleziastice. între doctrina creştină şi cultura antică, păgînă exista o opoziţie clară — dar nu ireductibilă. în numeroase cazuri, anumite mituri, credinţe şi practici păgine, neputind fi extirpate din rîndurile maselor, erau tolerate de Biserică, erau chiar păstrate, după ce însă Biserica le convertea în sprijinul credinţei şi în sensul doctri- Centre de cultură în Anglia şi în regiunile celtice în sec. YII CULTURA OCCIDENTALA ÎN SECOLELE VI—VIU 37 nei creştine34. Biserica atrăgea atenţia credincioşilor asupra păgînităţii şi „imoralităţii44 textelor profane antice. Cu toate acestea, Părinţii Bisericii, care îşi datorau formaţia intelectuală şcolilor romane, erau mai concilianţi. In sec. IV, Aurelianus Augustinus (Sf. Augustin) considera „artele liberale44 ca o invenţie divină. Intelectualul creştin — spunea el — nu poate înţelege pe deplin şi nu poate aprofunda Sf. Scriptură dacă nu cunoaşte limbile latină, greacă şi chiar ebraică: dacă nu avea o foarte bună pregătire în domeniul gramaticii; dacă nu cunoştea regulile retoricii şi ale dialecticii; in sfîrşit, dacă nu era măcar iniţiat in istorie, în geografie, în aritmetică, in ştiinţele naturale. — E adevărat că Augustin (precum şi alţi mari învăţaţi creştini) considera studiul tuturor acestor discipline nu ca un scop în sine, ci ca un stadiu pregătitor, ca o propedeutică pentru abordarea studiului textelor sacre; fapt este, însă, că educaţia clasică era considerată ca fiind compatibilă (fireşte, cu corectivele stabilite de Biserică) cu formaţia culturală a unui cleric. — „Trebuie să insistăm asupra acestei tensiuni provocate de atracţia exercitată de o cultură profană asupra oamenilor esenţialmente hrăniţi cu doctrină creştină44 —- subliniază, cu pertinenţă, Ph. Wolff. „Această contradicţie internă a însemnat, pentru Europa, un extraordinar şi durabil factor de perfecţionare44. Dealtminteri, în sec. VI nu existau două culturi — una religioasă, rezervată oamenilor Bisericii, şi alta profană, adresîndu-se laicilor. Şi unii şi ceilalţi căutau să-şi însuşească — într-o măsură mai mare sau mai mică — şi o cultură religioasă şi o cultură laică. Mulţi tineri din aristocraţia laică — în ale căror biblioteci se aflau multe opere religioase — căutau să aprofundeze textele sacre sau unele probleme liturgice, La rindul lor, clericii puteau găsi în bibliotecile laicilor fie cărţile religioase de care aveau nevoie, fie lucrări profane care îi interesau. Unii laici, chiar compuneau imnuri religioase sau vieţi ale sfinţilor — şi nu arareori se angajau în dispute teologice spre a apăra ortodoxia doctrinei Bisericii. Aristocraţii laici din Spania vizigotă au jucat — asemenea laicilor din Bizanţ — un important rol în controversele teologice, — Boethius(care nu era un om al Bisericii) a scris cîteva opuscule în care combătea erezia nestoriană35. Iar un poet lyo-nez a redactat o lucrare prin care, servindu-se de o argumentaţie împrumutată din tratate clasice de dialectică, încerca să-l convertească la creştinism pe regele burgund Gun-debald. Acest tablou nu este, desigur, lipsit de umbre. In mediile mănăstireşti, ostilitatea arătată culturii clasice continuă # 34 Un exemplu — între multe altele ____r_____ ______________________________ _____ brie: dată la care mithraismul sărbătorea ziua naşterii lui Milhră. 35 „Deşi face cuvenita distincţie între domeniul credinţei şi domeniul raţiunii, totuşi el supune logicii aristotelice anumite chestiuni priyind Trinitatea, deschizînd în felul acesta drumul scolasticii medievale" (P. Riche). Complexul monastic Mittelzell din Reichenau* imul din importantele centre culturale medievale. Starea clădirilor în 1050 (reconstituire). i. Biserica. 2. Dormitorul (dedesubt, camera de încălzire). 3. Sala de mese (deasupra, vestiarul). 4. Cămara de alimente. 5. Poarta mănăstirii (deasupra, capela Sf. Januarius). 6. Bucătăria. 7. Ci.nistrul cu grădina. 8. Capela Sf. Pirminius. 9. Latrina. este ninsă ren datei naşterii lui T-Trîsf.os la 95 decern- 38 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA şi, cu timpul, chiar se intensifică. Clericii şi călugării rigorişti, nefiind în stare să înţeleagă importanţa pe care o prezenta cultura laică, susţineau că literatura antică vehiculează credinţe păgîne; că doctrinele filosofilor antici determină în mintea credincioşilor deviaţii de Ia dreapta credinţă; că lectura poeţilor păgîni întreţine aplicaţia nocivă spre senzualitate a oamenilor; în timp ce, pe de altă parte, argumentele dialectice şi ornamentele retorice pe care le folosesc episcopii, fac ca predicile lor să devină obscure, de neînţeles pentru marea masă a credincioşilor. Sub influenţa, atît de puternică, a unei asemenea concepţii cultivate şi difu -zate de călugări, clericii şi chiar episcopii ajung să creadă că nu este posibil un compromis între cultura antică şi cea creştină; că între cultura profană şi cea ecleziastică incompatibilitatea este categorică şi absolută. Un episcop — prevede o dispoziţie canonică de la sfîrşitul sec. Y —- trebuie să se abţină total de la lectura cărţilor unor autori păgîni. Bineînţeles că majoritatea episcopilor, provenind din rîndurile aristocraţiei, beneficiaseră de o instrucţie clasică; dar, înainte de a fi hirotonisiţi episcopi, ei trebuiau să dovedească — pe durata unui an de probă — că abandonaseră cultura laică şi renunţaseră la habitudinile lor intelectuale de dinainte. Nici însuşi papa Grigorie cel Mare, o persoană atît de cultivată, nu se declarase în favoarea culturii clasice, nu o recomanda (deşi nici n-o condamna direct), ca un instrument auxiliar pentru studiul textelor religioase. —• In această privinţă, Isidor din Sevilla este mai explicit: cărţile profane trebuie să fie rezervate călugărilor mai experimentaţi, cu o gîndire mai fermă, care căutau să-şi aprofundeze pe calea studiului laic cultura lor sacră36. 86_ într-adevăr, oamenii Bisericii trebuiau să fie foarte atenţi în această privinţă — cu deosebire aici în Spania, unde, mai mult ca în alte ţări, tradiţiile păgîne supravieţuiau; în formele lor populare, e adevărat, — dar care influenţau şi mediile aristocratice şi, în genere, chiar mediul unor oameni de cultură. CULTURA OCCIDENTALĂ IN SECOLELE VI—VIII 39 Concluzia care s-ar putea formula — asupra vieţii culturale din Occident în jumătatea a doua a sec. VII — este că tradiţia culturii latine se păstrase (mai mult sau mai puţin) la curţile regale, in şcolile episcopale şi chiar în mediul monastic. Dar era preocuparea, pasiunea, apanajul unei elite intelectuale; a unor spirite luminate care de obicei au organizat şi anumite centre de activitate culturală, in forme şi proporţii diferite (scriptoria, biblioteci, nuclee şcolare monastice sau episcopale,'cercuri restrînse de comentatori şi exegeţi). Bineînţeles că situaţia aceasta varia de îa o ţară (sau regiune) la alta. în urma tuturor, se situau regiunile din nordul Galliei france şi ale Germaniei; regiuni în care lipseau total tradiţiile culturale romane. Din biblioteci nu lipseau scriitorii latini — deşi mereu reveneau aceleaşi nume. în gramatică şi retorică Donatus, Priscianus şi Cicero. în domeniul mitologiei, marea autoritate era Ovidiu; în cel al ştiinţelor — Plinius cel Bătrîn; în al istoriei — scriitorii ecleziastici, în primul rînd Augustin şi Orosius. Marii autori latini lipseau. De asemenea, întregul teatru latin. Bine reprezentaţi în bibliotecile mănăstirilor şi episcopiilor erau Vergiliu, Horaţiu şi Properţiu. Alţi clasici, însă, — Lucreţiu, Lucarna s, luvenal, Marţial, — deloc. In prima jumătate a sec. VIII — în bună măsură, ca o consecinţă a războaielor purtate de* Carol Măriei, — situaţia generală a vieţii culturale s-a deteriorat. Deşi Carol Martel, personal, nu era refractar faţă de cultură. La curtea lui se întilneau erudiţi — inclusiv irlandezi, —* mai ales după ce el chemase aici oameni de legi, buni cunoscători ai limbii latine, pe care îi pusese să îi redacteze legile: o activitate juridică ce va fi continuată de lini sau Pepin. în timpul domniei lui Pepin cel Scurt (tatăl lin Carol cel Mare) se fac eforturi susţinute în vederea formării intelectuale şi dogmatice corespunzătoare a oamenilor Bisericii — care, în acest scop, erau supuşi periodic unui control şi unui examen ele către episcop. Pepin trimitea la Roma ambasadori — clerici, abaţi, laici, — unde aceştia vizitau bibliotecile şi de unde aduceau manuscrisele unor opere de bază. — în această ambianţă a curţii părintelui său a fost educat şi Carol cel Mare. Dar, faţă de situaţia din întregul regat şi chiar faţă de alte ţări, această activitate culturală de la curte era neînsemnată. în sec. VIII, ignoranţa era un fenomen general. Rari erau chiar aristocraţii laici care să-şi ştie macar semna numele. Numai membrii clerului (deşi nu toţi) ştiau să scrie; incit, orice sarcini administrative erau încredinţate acestor unici deţinători ai unor ludimente de instrucţie. în orice caz, pe la mijlocul sec. VIII existau in toate ţările occidentale — Italia, Germania, Galii a, Anglia, — elementele unei potenţiale „renaşterii culturale. „Ceea ce lipsea încă — notează cu recunoscuta-i pertinenţă P. Riche — era o putere politică în stare să regrupeze toate aceste forţe dispersate. Şi aceasta va fi opera carolin-gieniîorA Eginhard, biograful lui Carol cel Mare. — Gravură de un autor anonim din sec. XVI 40 ETAPELE CULTURALE Şî AMBIANŢA INTELECTUALA CULTURA „RENAŞTERII CAROLINGIENE“ O astfel de „renaştere" a vieţii culturale37 va fi, în primul rînd, de inspiraţie creştină, ecleziastică, — în sensul că obiectivul ei principal va fi educarea clerului în vederea îndeplinirii corespunzătoare a funcţiei sale religioase. în acelaşi timp, de această educaţie vor beneficia şi mulţi laici (şi chiar femei), şcolile fiind deschise — în principiu — tuturor. Mişcarea avea un caracter exclusiv latin, izvoarele la care făcea referinţă erau numai latine. Cunoscătorii de greacă erau excepţii rarisime38. Mişcarea nu se limita la studiul literelor, ci se interesa şi de alte domenii, — de teologie, ştiinţe, drept roman şi drept canonic. N-a fost o mişcare spontană, ci voită şi impulsionată de Carol cel Mare, organizată, ajutată şi controlată personal de el. Iniţial activînd aproape numai în cadrul mănăstirilor şi în mediul de la curte, mişcarea s-a extins m curînd, a căpătat proporţii, fiind susţinută şi de urmaşii lui Carol cel Mare. S-au creat mereu noi şcoli, — împăraţii carolingleni fiind conştienţi că organizarea Imperiului avea nevoie de cadre cu o pregătire şcolară corespunzătoare. „Renaşterea carolingiană'4 nu întrerupea evoluţia culturală schiţată în Evul Mediu timpuriu — şi nici nu apărea intr-un „deşert cultural44. După cum am văzut mai sus, elementele pe care carolingienii le activau 'acum, preexistau, — dar în medii limitate, în proporţii restrînse şi de un nivel intelectual în general mai modest. Acum, Carol cel Mare şi urmaşii săi le promovează oficial, le organizează şi le extind pe toată aria regatului franc; un regat care se găsea, mai mult decît altele, într-o stare de gravă incultură. Tradiţia îl prezintă uneori pe Carol cel Mare ca o persoană lipsită de cultură. In realitate, Carol cei Mare ştia citi şi vorbi limba latină, înţelegea şi limba greacă, era dotat cu o inteligenţă vie — şi, mai ales, cu sinceră sete de cultură. Ceea ce îl va caracteriza toată viaţa era marea sa ambiţie de a promova viaţa culturală. Ajuns împărat, ţine să rivalizeze in această privinţă cu basileul din Constantinopol. Pune să i se execute manuscrise luxoase şi îşi constituie o bibliotecă cu opere clasice rare. Iată cum îl prezintă biograful său Eginbard: „El cultiva cu pasiune artele liberale şi, arătindu-le o profundă cinstire celor care le predau, îi copleşea pe aceştia cu onoruri. Pentru studiul gramaticii, el a luat lecţii cu diaconul Petru din Pisa [...] Pentru celelalte discipline, maestrul său a fost Aicuin, omul cel mai învăţat din acele vremuri. îşi consacra mult timp şi multă străduinţă să înveţe cu el retorica, dialectica şi mai ales astronomia. A mvă- 37 38 37 Termenul consacrat de „Renaştere44, denumind marea mişcare culturală din secolele XIV— XVI, născută în Italia, este folosit şi de istoricii medievist], pentru a indica trei perioade diverse: din sec. VI (epoca lui Theoderic), din sec. VIII—IX (perioada carolingiană, precum şi cea otto-niană), şi îndeosebi din sec. XII (prelungindu-se şiîn sec. XIII), — obişnuit numită şi „Renaşterea medievală44. Folosim şi noi termenul în contextul Evului Mediu, dar nu cu sens de „reînviere44 (căci tradiţiile antice5nu muriseră), ci de avînt, de intensificare şi prosperare a activităţii culturale. 38 Carol cel Mare ar fi avut nevoie de elenişti pentru negocierile cu Imperiul bizantin — observa P. Renucci. El însuşi înţelegea greaca („mai bine decît o vorbea44 — notează Eginhard). în anturajul său se aflau erudiţi consideraţi a fi buni elenişti — ca Pietro din Pisa, sau Pani Diaconul. Monarhul instituise, la Osnabriick, învăţămîntul limbii greceşti. Erudiţii de la curteo sa aveau şi posibilitatea să-şi procure — prin ambasadorii trimişi la Constantinopol — textele necesare în limba greacă. Cu toate acestea, „Renaşterea carolingiană44 n-a lăsat nici studii (da limba, literatura, filosofia greacă), nici traduceri noi din greceşte. CULTURA „RENAŞTERII CAROL.INGIENE" 41 Carol cel Mare şi cavalerii săi. — Ilustraţie clintr-o ediţie a Romanului Mesei Rotunde, publicată la Paris în 1488 ţat calculul şi şi-a dat toată silinţa să studieze mersul astrelor, pentru care arăta un mare interes. Cu multă osteneală a stăruit, de asemenea, să înveţe să scrie cit mai bine; şi avea obiceiul să-şi pună sub pernele patului tăbliţele şi foile de pergament pentru a profita de ceasurile sale de răgaz ca să se exerseze în scrierea literelor; dar a început prea tîrziu, şi rezultatele obţinute au fost modeste. „De asemenea, a pus să fie transcrise, pentru ca să nu li se piardă amintirea, străvechile poeme barbare în oare erau cîntate istoria şi războaiele regilor de altă-dată. Pe lingă aceasta, el a schiţat şi o gramatică în limba sa naţională. Tuturor lupilor anului le-a dat numirile în limba sa maternă, cîtă vreme pînă atunci francii 42 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA Palatul imperial al lui Carol cel Mare din Goslar, aşa cum exista încă în 1080. (Reconstituire). le indicau pe unele cu numele lor latine, pe altele cu numele lor barbare; şi acelaşi lucru l-a făcut şi pentru fiecare din cele douăsprezece vînt uri...4439 Animat de o intensă religiozitate39 40, principala preocupare a marelui rege franc era să formeze un cler instruit pentru funcţiile sale ecleziastice, persoane care totodată puteau deveni funcţionari bine pregătiţi ai cancelariei regale şi ai administraţiei statului. In acelaşi timp — cu ajutorul cărora să realizeze o operă de culturalizare generală (deci, incluzind şi straturile sociale umile sau sărace). Prin capitulare şi prin repetatele sale scrisori circulare, suveranul cerea mănăstirilor şi epis-copilor să înfiinţeze şcoli, accesibile şi celor care nu voiau să se consacre vieţii*'monahale Sau preoţeşti, şi in care învăţăm! ntul să fie predat gratuit. „Renaşterea carolingiană'4 — mişcare culturală începută în jurul anului 780 — adresîndu-se cu preeminenţă oamenilor Bisericii şi angajînd lumea clericală, era firesc ca în centrul atenţiei ei să stea problemele ecleziastice: liturghia, teologia şi dreptul canonic. Cum în exerciţiul cultului se introduseseră de-a lungul timpului diferite uzanţe locale (de rit roman, gallic, grec, celtic, ş.a.), iar cărţile liturgice fuseseră copiate cu multe şi grave greşeli, Carol a dispus unificarea liturghiei potrivit ritului roman, introducerea şi studiul obligator al ciutului gregorian, precum şi o revizuire atît a textului latin al Bibliei, cit şi a cărţilor liturgice (operă întreprinsă în mare parte de Aleuin). Studiile teologice au cunoscut de asemenea o „renaştere4"; fapt cu atît mai necesar cu cit în sec. VIII, pe teritoriul Galliei şi al Germaniei nu avuseseră loc concilii, — ceea ce a dus la un declin al activităţii şi studiilor teologice. Sub Carol cel Mare, clnd în viaţa Bisericii se iviseră discuţii foarte aprinse asupra unor pro- 39 Şi, mai departe: „în timpul mesei asculta puţină muzică, sau o lectură. I se citeau texte ale istoricilor, sau povestiri din Antichitate. îi plăcea de asemenea să i se citească din operele S'f. Au gust in, şi îndeosebi din cea intitulată Despre cetatea lui Dumnezeu,.— Desigur că portretul este, într-o oarecare măsură, idealizat; cu toate acestea, împăratul era realmente o personalitate cu totul excepţională. 40 Dar de o religiozitate primitivă, superstiţioasă, populară. Poseda o foarte bogată colecţie de relicve, credea în astrologie — căreia îi dedica mai mult timp decît altor discipline; trimitea bani papei ca să facă rugăciuni pentru el, etc. Practic, în materie de credinţă era de un rigorism foarte sever. CULTURA „RENAŞTERII CAROLINGIENE' 43 blenie de dogmă — doctrina „adopţionistă4441, doctrina iconoclastă42 şi cea privind natura Trinităţii43, — erudiţii din anturajul suveranului (Alcuin, Theodulf, Pao-lino, etc.) au scris numeroase tratate de dogmatică, elaborînd o poziţie originală si fermă în toate aceste controverse. Legislaţia Bisericii a format de asemenea obiectul unei reforme, iniţiată de Carol cel Mare şi continuată de urmaşii săi. Canoanele conciliilor şi decretaliile papilor fuseseră uitate sau erau aplicate întîmplător; iar unele, nici măcar nu erau autentice. Exista totuşi o colecţie de canoane autentice, Dionisiana (compilată în sec. VI de călugărul Dionisie cel Mic), pe care împăratul a impus-o ca text fundamental; adăugîndu-i şi alte texte, noua colecţie — cunoscută azi sub numele de Dacheriana — a devenit, începînd din anul 800, sursa principală de drept canonic. — Sub Ludovic cel Pios, canoniştii au redactat colecţii de texte (numite Penitenţiale), în care erau enumerate infracţiunile la legile Bisericii, indicîndu-se pentru fiecare penitenţele obligatorii (rugăciuni, post, pelerinaje ş.a.). In fine, pentru uzul clerului rural au fost redactate manuale conţinînd îndatoririle de oficiu şi regulamentele stabilite de episcopi; toate acestea, pentru a consolida ierarhia ecleziastică şi a asigura aplicarea strictă a normelor canonice. Şi dreptul civil a beneficiat de reformele „ Renaşterii carolingiene44. Dreptul roman continua să fie studiat în anumite centre (Pavia, Bologna, Ravenna); dar influenţa acestui studiu se va resimţi mult mai tîrziu, abia în sec. XI. Deocamdată, fiecare popor de pe teritoriul Imperiului era supus legilor sale proprii. Dar marea diversitate a legilor diferitelor popoare era incompatibilă cu legislaţia capitularelor, emise pentru întregul teritoriu al Imperiului. Spre a se ajunge la unificarea dreptului pentru tot Occidentul, s-au întocmit culegeri de capitulare — la fel ca pentru dreptul canonic, •— clasificate metodic, pentru a putea fi mai uşor consultate. Era doar un început. în orice caz, sub Ludovic cel Pios şi sub Carol cel Pleşuv, culegerea de capitulare întocmită în 827 va avea aproape putere de lege obligatorie pentru tot Imperiul. PERSONALITĂŢI SI GENURI CULTIVATE. ALCUIN Cele trei călătorii în Italia înainte de a fi încoronat împărat, i-au lăsat lui Carol cel Mare o puternică impresie, influenţîndu-1 profund în activitatea sa culturală. Din Italia, i-a adus la curtea sa pe gramaticianul Pietro din Pisa, pe Pao-lino (un alt ilustru gram atici an, ajuns apoi patriarh de Aquileia) şi pe Paul Dia- 41 42 43 41 Doctrină răspîndită mai ales în Spania spre sfîrşitul sec. VIII, — potrivit căreia lisus era doar un fiu adoptiv, un om adoptat de Dumnezeu. Combătînd această erezie, Alcuin arăta că adopţionismul era o variantă a monofizismului. 42 în controversa iconoclastă, teologii — sub conducerea lui Alcuin — s-au declarat pentru cinstirea icoanelor, specificînd însă că un cult de adoraţie se cuvine numai lui Dumnezeu. 43 Biserica învăţa că Spiritul purcede din Tată şi din Fiu (ex Patre Filioque procedit); doctrină contrazisă de Gonciliul din Niceea (din 787), împotriva căruia teologii lui Carol cel Mare iau poziţie în Conciliul din Aquisgrana, din anul 800; poziţie adoptată, pînă azi, de Biserica catolică. 44 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA conul, celebrul istoric al longobarzilor44. Din Spania, l-a adus pe Teodulf, consilierul său apropiat, fondator al mai multor şcoli, mai tîrziu arhiepiscop de Orleans45. Din Irlanda, i-a chemat la curtea sa pe filosoful platonician Clemens Scotus — profesor la Şcoala Palatină şi succesor al iui Alcuin la conducerea şcolii — şi pe poetul Dungal, care a cîntat marile fapte ale împăratului in versuri de o factură elegantă. Iar din Pavia — pe anglo-saxonul Alcuin, faimosul erudit enciclopedist, praecepîor Galliae, cum a fost supranumit, — şi care în timpul şederii sale de zece ani la curtea din Aquisgrana (786—796) a fost adevăratul ghid intelectual şi principalul consilier cultural al lui Carol cel Mare45 a. Alcuin (Albinus Flaccus, 735—804) fusese elevul şi apoi directorul renumitei şcoli din York. Invitat la curtea marelui suveran franc, s-a dedicat in primul rînd organizării Şcolii Palatine, unde a predat disciplinele trivium-ulm şi quadri-vium-ulm formînd învăţaţi de elită. (Dealtminteri, în acest mediu era singurul erudit care îşi însuşise tradiţiile de cultură şi metodele de studiu ale unei şcoli de mare prestigiu). Intre operele (intr-un număr impresionant) care i-au fost atribuite— lucrări de matematică şi astronomie, manuale de gramatică sau de retorică, de muzică sau de dialectică, etc. — un loc foarte important îl ocupă revizuirea textului latin al Bibliei45 h, cu respectivele comentarii. Toate lucrările sale dovedesc cunoştinţe întinse în domeniile gramaticii, retoricii şi ştiinţei antice, a poeţilor latini clasici sau creştini"6. Este foarte probabil că Alcuin cunoştea şi limba greacă47. Cultura Renaşterii carolingiene a fost esenţialmente latină şi creştină. în această perioadă s-a impus, în toate ţările occidentale, o latină uniformă şi relativ Al cu in. —■ Gravură de un autor anonim din sec. XVI 44 Paul Diaconul este şi autorul unor fabule, nu lipsite de oarecare interes literar; dar la curtea lui Carol cel Mare el era apreciat în primul rînd ca gramatieian (vd. şi Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, pp. 72, 126, 175, 220, 379). 45 Montague Rhodes James îl consideră cel mai abil versificator — dar şi poet — al timpului, care „foloseşte metrul elegiac cu o surprinzătoare facilitate44. între modelele sale antice, locul întîi îl ocupă Ovidiu. 45 a împăratul l-a numit abate al mănăstirii St. Martin din Tours — una din cele mai importante abaţii din Imperiu, cu peste 200 de călugări şi dotată cu un foarte bogat patrimoniu, unde Alcuin organizează scriptorium-ul şi biblioteca, aducînd numeroase opere din York (oraş unde se reîntoarce în 790, pentru a-şi petrece acolo ultimii 14 ani ai vieţii). 45 b „Autorii din timpul lui Carol cel Mare — care, cu excepţia lui Angiîbert, erau cu toţii străini — nu erau preocupaţi să compună opere originale, ci să imite cum puteau mai bine modelele antice. Ei înşişi se comportau ca nişte şcolari. în realitate, această atitudine foarte umilă era şi foarte necesară. într-adevăr, era important să fie create instrumentele elementare ale cunoaşterii, să fie restituite integral textele esenţiale ale latinităţii clasice, contemporanii să înveţe a le citi şi înţelege. De aceea, Alcuin şi-a luat sarcina mai întîi să corecteze textul Bibliei; de aceea, în scopul de a facilita multiplicarea de ediţii clare şi uşor accesibile, a fost elaborat încetul cu încetul un nou tip de scriere, „minuscula caro lină44, larg difuzată de scriptorium-ul din Tours; de aceea, aproape că n-a fost depăşit gradul pregătitor al trivium-ului, studiul gramaticii, fondat pe glosele lui Donatus şi Priscianus44 (M. Pacaut). 46 îi citează, printre alţii, pe Vergiliu, Lucanus, Statius, Prudentius,- Plinius, Vitruvius, — precum şi numeroşi gramaticieni şi teologi. 47 Nu lipseau la această dată — îndeosebi în Insulele Britanice — nici cunoscători ai gramaticii şi limbii greceşti; un studiu în care însă nu s-au înregistrat progrese din cauză că textele greceşti lipseau. PERSONALITĂŢI ŞI GENURI CULTIVATE. ALCUIN 45 coerentă. „Toţi erudiţii epocii carolingiene — Alcuin, Pietro din Pisa, Sedulius, Clemens Scotus, Paulin din Aquileia, Hrabanus Maurus şi alţii — au scris gramatici ale limbii latine. în acelaşi timp, toţi au îmbogăţit vocabularul uzual al limbii latine, apelînd la extrase de texte din clasici şi alcătuind glosare de termeni rari. Latina nu era o limbă moartă; o vorbeau nu numai erudiţii, ci — de pildă — şi Carol cel Mare“ (Pli. Wolff). Modelele antice folosite au imprimat culturii acestei perioade un caracter mai degrabă literar decît filosofic. (Singurul filosof de ia curtea lui Carol cel Pleşuv şi primul filosof original al Evului Mediu occidental a fost irlandezul Scotus Erb ugena). în schimb, mişcarea de regenerare culturală s-a exprimat în diferite alte genuri, literare şi artistice. între acestea, istoria este reprezentată mai întîi sub forma de anale, simple menţiuni de evenimente. în ordine cronologică. Genul este cultivat îndeosebi în mănăstiri (la St. Gali, Fuîda, Lorsch etc.); dar şi la curte se redactau anale oficiale, începînd din 741. Totodată la curte se scriu şi opere personale. La o dată cînd operele istorice cu subiect profan erau o raritate, Eginhard48 scrie o biografie a lui Carol cel Mare — Vita K ar oii; Notker49 scrie Istorii, al căror protagonist este acelaşi monarh; iar abatele Nithard50 — o Istorie a fiilor lui Ludovic cel Pios, rela-tînd evenimente al căror martor fusese el însuşi. — Este cultivat, de asemenea, şi vechiul gen al cronicilor universale; se cunosc cel puţin două astfel de încercări de a continua şi completa „istoriile lumii“, scrise cu secole în urmă de Eusebiu din Lezarea şi Paul Orosius. Un gen apropiat celui istoric îl constituiau scrierile hagiografice — care însă urmăreau mai degrabă edificarea religios-morală a cititorului decît o informare exactă asupra faptelor51. în epoca anterioară, Venerabilul Beda reluase cu strălucire genul hagiografiei, — pe care acum, la curtea lui Carol cel Mare, îl cultiva Paul, Diaconul, scriind biografiile episeopilor din Metz. Numeroase vieţi ale abaţilor de prestigiu vor fi scrise în timpul domniei lui Ludovic cel Pios. Şi poezia — fie religioasă, fie encomiastică, era asiduu cultivată, fără a se ridica însă la un nivel apreciabil. Puţini sînt autorii de poezii care să depăşească mediocritatea; între aceştia — Hrabanus Maurus, Sedulius Scottus52, Angilbert53, Eginhard (sau Einhard, 770— 840), secretarul lui Carol cel Mare, a deţinut un rol important la curte. Pe lîngă Vita K ar oii (al cărei model este De vita Caesarum a lui Suetonius, şi în special viaţa lui Augustus), au rămas de la el cîteva poezii, şi circa 70 de epistole. A scris şi o operă asupra saxonilor, care însă s-a pierdut. 49 Notker Balbulus („Bîlbîitul“, 840—912), bibliotecar şi profesor la şcoala abaţială Saint-Gaîl. A scris, în limba latină, numeroase poeme religioase; o operă asupra comentatorilor Bibliei, o alta despre vieţile unor sfinţi (Martyrologium), precum şi un tratat de muzică — pierdut. Gesta Caroli — operă păstrată doar parţial — este o culegere de relatări în care istoria se amestecă cu legende şi anecdote, şi care se citesc şi azi cu plăcere. Ca autor de poeme liturgice (care pînă în sec. XII au exercitat o mare influenţă asupra vieţii spirituale), un istoric ca R. Folz îl consideră şi drept „cel mai delicat poet de la sfîrşitul sec. IX şi începutul sec. X“. '50 Fiul nelegitim al poetului de curte Angilbert şi al Bertei, fiica lui Carol cel Mare. în Istoria sa, a inclus şi textele Jurămîntului de la Strassburg (în proto-franceză şi în germana veche). 51 Imensa producţie de opere hagiografice din această perioadă se datoreşte fondării numeroaselor biserici şi abaţii, înzestrate cu relicve ale sfinţilor sau martirilor, — unele aduse de Ia Roma, altele donate '(sau, furate!). 52 Scriitorul, poetul şi eruditul, irlandez de origine, Sedulius Scottus (activ pe la mijlocul sec. IX) este autorul unui comentariu la Eisagoge a filosofului neoplatonician Porphirios, al unui .comentariu asupra lui Priscianus gramaticianul, precum şi al unei opere despre raportul dintre stat şi Biserică (De rectoribus christiana), afirmînd drepturile şi autonomia ultimei instituţii. Lui Sedulius i se datorează şi cea mai veche copie existentă a Odelor lui Horaţiu. 53 Descendent dintr-o nobilă familie francă, Angilbert (sfîrşitul sec. VIII — începutul sec. IX) s-a îngrijit să procure pentru mănăstirea St. Riquier — al cărei abate era — peste 200 de cărţi, între care şi numeroase opere ale poeţilor latini. S-au păstrat două poeme ale sale (una, dedicată lui Carol cel Mare, alta, familiei împăratului). 46 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ Hrabanus Mau rus prezentîndu-şi opera papei Grigorie IV. Miniatură dintr-un manuscris al lucrărilor sale, din sec. IX. — Nationalbibîio-thek, Yiena. Walafried — supranumit „Strabo“, elev al lui Hrabanus şi abate al mănăstirii din Reichenau — şi Prudentius, episcop de Troyes54. Ceea ce este de remarcat acum este faptul că versul ritmic tinde din ce in ce mai mult să înlocuiască prozodia clasică, devenită anacronică şi inexpresivă pentru cine nu era familiarizat cu poezia clasicilor latini şi cu spiritul ei. în fine, o bogată producţie de scrieri cu caracter didactic tratează variate subiecte din domeniul filologiei, al ştiinţelor — pe lingă, bineînţeles, numeroase lucrări de exegeză şi comentarii biblice. în primele două domenii se înscriu contribuţiile chiar ale unor teologi dintre cei mai renumiţi ai timpului — ca Gottschalk55, Hrabanus Maurus56, sau Lupus Servatus, abate al mănăstirii Ferrieres57. Primul şi al treilea au compus şi adevărate enciclopedii, inventariind suma cunoştinţelor timpului. „SORIPT0BI“ ŞI BIBLIOTECILE Cultura „Renaşterii carolingienea s-a manifestat în mod deosebit prin orga-nizareâ activităţii intelectuale (şi artistice) din cadrul mănăstirilor, precum şi prin organizarea învăţământului58. Printre bibliotecile mai renumite ale Imperiului erau cele ale mănăstirilor Corbie, Saint-Riquier şi Fleury (în Franţa), Bobbio şi Montecassino (în Italia), Lorsch, Fulda şi Reichenau (în Germania). Se pare că mănăstirea Fulda avea biblioteca cea mai bogată: aproximativ o mie de volume. în 870, mănăstirea din 54 Prudentius (pe numele său adevărat Galindus, născut în Spania şi mort în 861, ca episcop de Troyes), a luat apărarea lui Gottschalk contra episcopului II inc mar din Reims. Autor imparţial şi bine informat al unor Annales Bertinieni (pentru perioada 835—861), este în primul rînd autorul scrierii teologico-filosofice De praedestinatione contra Joannem Scotum. 55 Gottschalk din Orbais (805—869), teolog condamnat pentru concepţiile sale eretice (susţinea că Hristos a murit, nu pentru a-i salva pe toţi oamenii, ci numai un mic număr de aleşi), feste autorul unei faimoase Egloge a lui Theodulius, în forma unui colocviu între Adevăr şi Falsitate, — ultimul personaj alegoric citind episoade din mitologia greacă. Acest poem, devenit text de şcoală, a fost citit cu un viu interes în Occident timp de opt secole. 56 Magnentius Hrabanus Maurus (784— 856), cel mai ilustru discipol şi succesor al iui Aleuin, abate al mănăstirii Fulda (unde a fondat o celebră bibliotecă) şi arhiepiscop de Mainz. De universo libri XII, sive Etymologiarum, este o enciclopedie redactată în principal pe baza celei a lui Isidor din Sevilla. Alte opere: De rerum naturis, Grammo.tica, De computo, etc. De institutione clericorum rezumă programa de studii formulată de Augustin, Cassiodor şi Isidor. Ca filosof, Hrabanus afirmă că „universaliile44 sînt simple concepte extrase din experienţa lucrurilor; ca atare, sînt legitime, dar inexistente şi pasive. — Fără a fi un scriitor original, Hrabanus are meritul, îndeosebi, de a ne fi transmis consemnate de el cunoştinţele epocii. 57 Lupus Servatus (805—862), abatele mănăstirii Ferrieres, personalitate foarte apreciată ia curtea lui Carol cel Pleşuv şi cea a lui Ludovic cel Pios, om de o cultură enciclopedică, latinist excelent, interesîndu-se în special de probleme filosofice şi teologice (Liber de tribus quaestionibus, Collectaneum de tribus quaestionibus, ş.a.). Scrisorile sale ne procură preţioase informaţii asupra preocupărilor şi orizontului cultural al erudiţilor timpului. 68 Yd. cap. următor — Educaţia şi tnvâţâmîntul. (SCRIPTOEIA44 Şî BIBLIOTECILE 47 Murbach (Alsacia) avea 400 de volume. In sec. X, numărul operelor bibliotecii mănăstirii Bobbio trecea de 600. O bibliotecă monastică de importanţă mijlocie dispunea, in medie, de 2—300 de cărţi. Bibliotecile mănăstirilor din Insulele Britanice erau cele la care bibliotecile mănăstirilor de pe Continent făceau, in primul rînd, apel pentru a împrumuta şi copia operele. Pe lingă opere adresîndu-se în mod special pregătirii monahale, mănăstirile epocii carolingiene au conservat în bibliotecile lor un număr imens de opere profane, ale autorilor antici sau din primele secole ale erei noastre. Faimoasa bibliotecă a mănăstirii Saint-Galî, de pildă, poseda nu numai opere fundamentale de liturghie şi de patristică (Augustin, Ambrozie, Origene, loan Hrisostomul, Grigorie cel Mare, Isidor din Sevilla ş.a.), ci şi naraţiuni hagiografice, cărţi de drept, tratate de gramatică (Donatus şi Priscianus, în primul rînd), precum şi opere ale clasicilor antichităţii latine — Cicero, Yergiliu, Horaţiu, Ovidiu, luvenal, Lucreţiu, Marţial etc. — Compoziţia acestor biblioteci nu era, bineînţeles, uniformă; în ansamblu, însă, bibliotecile răspundeau peste tot aceloraşi cerinţe şi cuprindeau aceleaşi categorii de lucrări (variind doar în proporţie, de la o categorie la alta) — teologice, istorice, juridice, tratate de gramatică şi de prozodie, manuale de retorică şi de dialectică, opere ale clasicilor latini — şi, foarte rar însă, lucrări de aritmetică, geografie sau medicină58 a. Pentru ca aceste cărţi să fie accesibile călugărilor (ştiutori de carte) şi clericilor, era nevoie de o scriere clară şi care să poată fi executată cît mai rapid. La mijlocul sec. VIII, o asemenea scriere încă nu exista. Se folosea în mod obişnuit scrierea cu majuscule; sau, scrierea uncială, derivată din literele majuscule romane şi cu forme rotunjite; sau, mai degrabă, felurite scrieri cursive, cu un diametru mic al literelor şi cu numeroase ligaturi. Apoi, diferite alte tipuri de scriere, variind de la un scriptorium la altul, — fără anumite reguli comune. în această situaţie atît de confuză, în scriptorium-ul mănăstirii Saint-Martin din Tours apare şi se definitivează (poate, sub influenţa directă a lui Alcuin?), răspîndindu-se apoi în tot Imperiul, un tip nou de scriere: aşa-numita „minusculă carolingiană44, — care nu mai folosea aproape deloc ligaturile dintre litere, respecta spaţiile egale dintre cuvinte, şi spaţii mai mari între fraze; o scriere mai regulată, mai clară, mai uşor lizibilă decît scrierile anterioare. Cu timpul, „carolina44 s-a impus în tot Occidentul, a fost reluată de tipografii Renaşterii şi a rămas pînă azi printre modelele de literă cele mai des folosite. încă de la mijlocul sec. VIII, papirusul — material fragil, adus din Egipt şi devenit din ce în ce mai scump şi mai rar — este abandonat şi înlocuit cu pergamentul. (Doar cîteva cancelarii îl vor mai folosi, pînă în sec. XI). Multe scripto-rid— de ex., atelierul mănăstirii Saint-Martin din Tours, unde lucrau peste 200 de copişti — erau adevărate „edituri44, care executau, în serie, copii de biblii, evangheliare, cărţi liturgice sau de dogmă, şi chiar texte laice, comandate de suverani, de învăţaţi laici sau ecleziastici, de şcolile episcopale sau mănăstireşti59. Se cunosc 68 68 a Multe biblioteci din regat îşi aduceau împrumut opere de bază din Irlanda, Anglia, Italia, pentru a le copia apoi în scriptoriile lor. Procurarea acestora era un lucru extrem de greu şi de complicat: mai întîi, să ştii unde trebuiau căutate, apoi unele biblioteci le împrumutau cu mare greutate, altele nu voiau să se lipsească de un obiect atît de preţios şi de necesar în timpul anului; la aceasta, se adăugau dificultăţile mari şi pericolele călătoriilor, riscurile de a se pierde manuscrisele, sau de a fi furate. (Multe manuscrise se încheie cu o formulă de blestem contra eventualului hoţ). 59 Unele manuscrise sînt, încă din această perioadă, adevărate opere de artă: executate pe foi de pergament vopsit cu purpură pe care textul era scris cu cerneluri aurii sau argintii, manuscrise împodobite cu miniaturi, volume legate uneori de-a dreptul somptuos; cu textul perfect caligrafiat şi folosind un scris variat (literele capitale şi unciale pentru titluri, semi-uncialele pentru primele rînduri ale unui capitol, minusculele pentru restul textului). 48 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA cel puţin 30 de exemplare de Biblii copiate in atelierul copiştilor de la Saint-Martrn din Tours. Nu poate fi îndeajuns apreciată nici calitatea execuţiei acestor manuscrise, nici cantitatea lor uriaşă, uimitoare pentru acele timpuri. Cum „regula44 benedic-tină — cea mai răspîndită regulă monahală — prevedea, pentru fiecare călugăr, circa 1 500 ore de lectură pe an (ceea ce însemna — la un ritm de lectură de 10 pagini pe oră —■ aproximativ 15 000 de pagini; deci, 50 de volume de cîte 300 de pagini, în medie), însemna că bibliotecile mănăstirilor trebuiau neapărat să dispună de un însemnat număr de cărţi. Cele circa 8 000 de opere transcrise care ne-au parvenit, nu reprezintă decît o infimă parte din producţia acestor scriptoria®0. — „Ceea ce datorează cultura europeană copiştilor epocii carolingiene este imens» Fără ei, cunoaşterea operelor literare antice latine n-ar fi fost posibilă44)60 61. UMANISMUL „RENAŞTERII CAROLINGIENE44 „Renaşterea carolingiană44 a pus bazele culturii medievale şi în domeniul artelor plastice —- în arhitectură62, sculptura în piatră şi în fildeş, în mozaic, argintărie şi în arta cărţii (caligrafie, miniatură, legături somptuare, cu elemente ornamentale de aur şi argint, filigran, perle şi pietre preţioase)63. In această privinţă, s-a subliniat că „Renaşterea artelor a fost, asemenea celei a literelor, legată de restaurarea or-dinei politice şi de reînnoirea vieţii religioase. Dar ea este mai precoce şi, îndeosebi, mai originală, mai puţin dependentă de aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiştii nu erau preocupaţi în aceeaşi măsură ca scriitorii să copieze modele clasice; iar în*- operele lor îşi fac apariţia tendinţe noi, în germene încă de la sfîrşitul sec. VII între Loara şi Rhin, în teritoriile unde se produsese fuziunea fecundă între tradiţiile antice şi aportul barbar“ (M. Pacaut). în această mare mişcare culturală, o funcţie determinantă au avut-o, cum am văzut, erudiţii irlandezi şi anglo-saxoni, excelenţi cunoscători — ca urmaşi ai lui Âldhelm şi Beda — ai culturii latine. Carol cel Mare a fost iniţiatorul, organizatorul şi marele mecenat; dar şi urmaşii săi — Ludovic cel Pios, Carol cel Pleşuv, Ludovic Germanicul — care preţuiau în cel mai înalt grad cărţile, erau foarte mîndri de bibliotecile lor şi întreţineau la fastuoasele lor curţi mulţi erudiţi, ţinîndu-i în cea mai mare cinste. Aceşti intelectuali erau exclusiv clerici (sau, măcar deţinători formali de titluri şi beneficii ecleziastice ori monastice). In felul acesta, şi Biserica, datorită puterii şi bogăţiei ei, încuraja şi (în parte) dirija această mişcare de idei de mare amploare. Uneori, oamenii Bisericii considerau cultura clasică primejdioasă pentru puritatea 60 De notat, de asemenea, costul foarte ridicat al unei cărţi scrise pe foi de pergament r pentru un singur exemplar al unei Biblii erau necesare, pentru pregătirea pergamentului, pieile unei turme de cel puţin 3—400 de oi! 61 P. RichA — „S-a remarcat demult că noi nu cunoaştem decît o mică parte din operele scrise de latini. Din 800 de nume cunoscute, nu ne-au rămas decît 150 de opere, dintre care destul de puţine integral" (H. Bardon). ®2 „Toate edificiile importante ale vremii erau îmbogăţite cu decoraţiuni strălucitoare. Acoperişul era adeseori din metal aurit, boitele îmbrăcate în mozaicuri; interiorul era alcătuit din eiborii, cruci, relicvare, candelabre, lampadare, — dintre care multe erau magnifice piese de* orfevrerie, împodobite cu pietre preţioase44 (J. Boussard). 63 Despre arta epocii carolingiene se va vorbi în capitolul consacrat artei medievale. 50 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ Interiorul grandios al palatului imperial carolingian din Goslar, către 1150 credinţei; cu toate acestea, datorită spiritelor luminate clasicii latini erau citiţi şi comentaţi. Călugării copişti contribuiau la o largă răspîndire a scrierilor lor. Cele mai vechi copii ale unor opere ale lui Caesar, Lucreţiu, Suetonius, Plinius cel Bătrîn şi Plinius cel Tînăr, Iuvenal, Persius, Tacitus, Lucanus, Marţial, precum şi majoritatea operelor lui Cicero, datează din epoca „Renaşterii earolingiene“. Bibliotecile mănăstirilor (fiecare conţinînd cîteva sute de volume) din Saint-Denis, Tours, Reims, Laon, Liege, Mainz, Koln, Trier, Korvey (cea din Saint-Gall păstrează pînă azi aceste prime copii), erau importante şi ca şcoli şi centre de cultură. Astfel, operele lui Suetonius, Tacitus şi Ammianus Marcellinus ne sînt azi cunoscute datorită copiilor executate de aceşti călugări (se pare, din Fulda). Scriitorii, erudiţii de la curtea lui Carol cel Mare — care, cu excepţia lui Agîl-bert, erau toţi străini — nu erau preocupaţi să compună opere originale, ci să imite cît mai bine modelele antice. „Ei înşişi se comportau ca nişte şcolari. In realitate, această atitudine de umilinţă era şi foarte necesară. Intr-adevăr, era important să fie create instrumentele elementare ale cunoaşterii, să fie restituite integral textele esenţiale ale latinităţii clasice, să se înveţe a le citi şi înţelege. De aceea, Alcuin s-a angajat mai întîi să corecteze textul latin al Bibliei; de aceea, în scopul de a facilita multiplicarea de ediţii clare şi uşor accesibile, a fost elaborat încet-încet un nou tip de scriere, „minuscula carolină“, larg difuzată de scriptorium din Tours; de aceea, aproape că n-a fost depăşit gradul pregătitor al trivium-vlm, studiul gramaticii, fondat pe glosele lui Donatus şi Priscianus“ (M. Pacaut). Prin imitarea clasicilor, a luat naştere şi o literatură de fantezie, — un fel de joc literar de îndepărtată inspiraţie păgînă. Alături de literatura de idei, s-au răs-pîndit o serie de genuri cultivate exclusiv în scop de divertisment, — cu eroi fictivi, UMANISMUL „RENAŞTERII CAROLINGIENE( 51 cu făpturi fabuloase, cu poveşti, cu legende inspirate din Homer sau din lumea orientală. O literatură de imaginaţie care, începută acum, va cunoaşte în secolele imediat următoare un adevărat triumf. Istoricul francez J. Boussard observa că „aspectul cel mai interesant al mentalităţii gînditorilor acestei perioade este probabil constituit de naşterea raţionamentului filosofic44; de faptul că aceştia înţeleg să-şi îndrepte speculaţiile nu numai spre teologie, ci şi spre un alt domeniu, acela al filosofiei, condus de raţiunea pură. Cînd chiar un om al Bisericii ca Lupus Servatus, episcop de Ferrieres, manifestă — depăşind scopul iniţial limitat, pe care şi-l fixase Garol cel Mare, de a pune ştiinţa profană în serviciul studierii teologiei — o adevărată sete de a asimila întreaga ştiinţă umană, un cult dezinteresat pentru ştiinţă în sine, independent de o preocupare propedeutică sau exegetică, şi o încercare de a găsi un mijloc raţional de a şi-o însuşi, neezitînd să afirme că „ştiinţa trebuie căutată pentru ea însăşi44, — înseamnă că ne găsim în faţa unei atitudini prin excelenţă umaniste (chiar dacă, deocamdată, într-o formă rudimentară). înseamnă că, încă de pe la mijlocul sec. IX, asistăm la o reînviere a literaturii de imaginaţie şi la o reînnoire a metodelor de gîndire; deci, la constituirea unei forma mentis, a unei adevărate mentalităţi culturale — care va fi întreruptă în evoluţia ei de evenimente brutale (de incursiunile normanzilor, ungurilor şi sarazinilor, adu-cînd cu ele distrugerea multor mănăstiri, scriptoria şi biblioteci), dar care va da roade începînd din sec. XI, — „inspirînd şi orientînd ştiinţa şi literatura medievală44, înseamnă că „renaşterea ştiinţifică şi literară a perioadei carolingiene nu este deci doar un moment extrem de strălucit în istoria intelectului uman, ci este şi începutul şi originea unei evoluţii fără capăt44 (J. Boussard). „SECOLUL BE FIEB44 ŞI SECOLUL AL XI-LEA Activitatea culturală a carolingienilor este continuată, către sfîrşitul sec. IX sub domnia iui Otto I cel Mare (962—973), care aduce din Italia la curtea sa erudiţi, gramatieieni şi teologi (printre care şi pe istoricul Liutprand din Cremona)64. Către anul 1000, împăratul Otto III aduce din Italia copii din operele lui Orosius, Titus Livius, Persius, Fulgentius, Boethius şi Isidor din Sevilîa. Urmaşul său Heinrich II a îmbogăţit biblioteca mănăstirii din Hildesheim65 cu numeroase alte manuscrise. — Perioada aceasta de intensă activitate culturală pe teritoriu german va căpăta denumirea de „Renaştere ottoniană44. Secolul al X-lea — „Secolul de Fier44, cum a fost numit, — cu invazia Angliei de către danezi şi cu repetatele incursiuni de jaf ale normanzilor, sarazinilor şi ungurilor, — au adus cu ele devastările unor întinse teritorii (Flandra, Normandia,4 64 Liutprand (cca 920 — cca 972), fiul unui nobil longobard, episcop de Cremona, însărcinat de Carcd cel Mare cu misiuni diplomatice la Constantinopol, este cunoscut îndeosebi ca istoric. Opera sa Antapodosis relatează evenimente europene dintre anii 887 — 950. Interesante informaţii aduc şi lucrările Liber de rebus gestis Ottonis şi Relatio de legatione Constantinopolitana, ambele incomplete. 65 Unde a trăit şi a scris şi renumita scriitoare şi erudită, călugăriţa Hroswitha (vd. infra, cap. Literatura). 4* „SECOLUL, DS FIER” ŞI SECOLUL AL XI-LEA 55 văile Senei, Meusei şi Loarei) şi distrugerea unor importante mănăstiri, Împreună ou bibliotecile şi cu respectivele lor scriptoria. Secolul al Xl-lea a însemnat o perioadă de redresare a vieţii culturale. In Germania, curţile monarhilor — care, totuşi, erau persoane instruite şi arătau un real interes pentru cultură — n-au mai exercitat rolul de centre culturale. Activitatea culturală — odinioară atît de vie — din mănăstiri, trecea acum prin-tr-o fază de declin. O revitalizare a vieţii intelectuale n-a fost operată de forţe interne, ci a fost fructul unor contacte strînse cu viaţa din Franţa (călugării de la mănăstirile Gluny şi Citeaux au activat intens şi în Germania) şi, mai ales, din Italia. In Italia, reactivarea vieţii culturale s-a manifestat mai întîi în sudul Peninsulei, în contact direct cu lumea arabă şi bizantină; dar, în prima perioadă, aportul efectiv al acestor două culturi nu pare să fi fost consistent. In orice caz, în Italia Meridională — care în sec. XI făcea parte din Imperiul bizantin —- mănăstirile greceşti (îndeosebi cele din Calabria şi Sicilia) erau şi centre de activitate culturală. O fervoare intelectuală se afirmă şi în unele oraşe din Campania. în sec. XI, la Salerno funcţiona prima şcoală medicală din Europa. In Italia Septentrională, dreptul roman începe să fie studiat sistematic, — in special la Bologna. Guido d’Arezzo creează sistemul modern de notaţie muzicală. în timp ce la nord de Alpi cultura laică dispăruse demult, în Italia continua să supravieţuiască. Un important rol în viaţa economică şi administrativă îl aveau notarii, — a căror profesiune se transmitea din tată-n fiu. De asemenea importantă era, în viaţa oraşelor italiene, activitatea cronicarilor locali. Aici, în Italia, au apărut şi noile profesiuni laice, cea a medicinei şi cea a dreptului, exercitate de laici care pentru prima dată se constituie într-o categorie socială distinctă şi de prestigiu Franţa, în schimb, a fost superioară tuturor celorlalte ţări prin cultivarea studiilor umaniste, în speţă a „artelor liberale44. La Reims, Gerbert d’Aurillac — viitorul papă Silvestru al II-lea66 — preda, încă de la sfîrşitul secolului anterior, logica şi retorica, matematica şi astronomia, uimind pe contemporani cu lucrările sale de aritmetică şi geometrie. Intr-adevăr, Gerbert a fost cel mai multilateral erudit al timpului său din Occidentul creştin. — Discipolul său Fulbert67 a condus strălucit Şcoala episcopală din Chartres şi după ce fusese numit episcop; a studiat şi practicat cu succes şi medicina, a scris poezii în limba latină după modelul, clasicilor (dar cultivînd şi rima), precum şi un volum de Epistole. Un fapt cultural de o semnificaţie particulară (deocamdată, manifestîndu-se sporadic şi timid) este apariţia unei literaturi în limbi naţionale, — opere originale sau traduceri. începuturile par a se situa chiar spre sfîrşitul secolului al IX-lea; dar din producţia acestei perioade s-au păstrat extrem de puţine opere (ca, de pildă, Beowulf în Anglia, sau Liidwigslied, în Germania). In sec. X, Notker Balbulus traduce 66 Papă între anii 999—1003. Autor al unor valoroase opere filosofice şi teologice (Libellus de raţionali et ratione ud, ş.a.), şi în special al unor lucrări ştiinţifice de autoritate (Geometria, Regola de abaco computi, Libellus de niunerorum divisione, etc.). Studiase, la Gordoba, aritmetica şi cosmografia arabă. înainte de a fi fost numit arhiepiscop de Ravenna (apoi, ales papă), s-a refugiat Ump de doi ani la curtea lui Otto III. 67 Fulbert (cca 960—1028) a început construcţia catedralei din Chartres şi a introdus în Franţa sistemul de notaţie muzicală al lui Guido d’Arezzo. Epistolele sale aduc informaţii preţioase asupra vieţii şi societăţii timpului. 56 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA Psaltirea in limba germană; de asemenea, dintre tratatele lui Aristotel, precum şi din operele lui Yergiliu şi Terenţiu; în fine, cîteva din lucrările lui Boethius. Din toate aceste traduceri, doar o mică parte s-au păstrat. 0 deosebită importanţă a căpătat activitatea desfăşurată în acest sens în Anglia (unde, de altminteri, existau precedente cu totul remarcabile, create de Aldhelm, Beda şi Alfred cel Mare). Aici, Aelfric — care conducea şcoala mănăstirii Cerne Abbas (Dorset) — începe, încă înainte de 1055, o traducere a Genezei în anglc-saxo-nă, şi redactează — direct în anglo-saxonă — predici şi cîteva vieţi ale sfinţilor. De asemenea, Aelfric întocmeşte un vocabular latin-anglo-saxon, traduce gramatica latină a lui Priscianus — „şi are ciudata idee să aplice regulile acestei gramatici la limba sa maternă; un efort care i-a permis să confere limbii anglo-saxone o valoare literară şi o precizie pe care n-o avea înainte44 (Ph. Wolff). în mod special, patru au fost domeniile în care secolul al Xl-lea a marcat un progres cultural incontestabil. Primul, a fost cel al învăţămîntuîui. Unele şcoli mănăstireşti continuau încă să fie centre active de studii, — dar pierzîndu-şi rolul director pe care îl avuseseră înainte. Rare erau mănăstirile care mai primeau în şcolile lor elevi ce nu erau destinaţi vieţii monahale6*. Acum, focarele vieţii intelectuale se deplasează spre oraşele de reşedinţă ale episcopilor, în preajma marilor catedrale (din Liege, Angers, Tours, şi mai ales Chartres). Aceste şcoli episcopale sînt mai liberale, deschise unui număr mai mare de elevi — atraşi de perspectiva unor cariere intelectuale şi administrative, accesibile acum şi burgheziei — şi avînd o programă de învăţămînt de un nivel mult mai ridicat decît cel din şcolile mănăstireşti. Apoi: se înregistrează acum notabile progrese în studiul ştiinţelor — al matematicii, al medicinei, al dreptului. Spre sfîrşitul secolului deja, aceste studii vor fi facilitate şi stimulate de operele învăţaţilor arabi care vehiculau contribuţiile ştiinţifice ale lumii greceşti (pe lingă contribuţiile lor originale); lucrări care încep să fie difuzate în versiuni latineşti efectuate în centrele de traducători din Spania. în al treilea rînd: studiul dialecticii nu mai rămîne doar ca una din cele trei discipline ale trivium-ului, cu funcţie de simplu exerciţiu al raţionamentului, ci începe să fie aplicat şi problemelor teologice. Urmărind aprofundarea studiului acestor probleme cu ajutorul raţionamentului, al logicii, dialectica devine tot mei mult o meditaţie raţională asupra dogmei. în felul acesta, cu Anselm din Canter-bury se deschide drumul spre „teologia raţională44 — primul pas spre constituirea scolasticii. în sfîrşit: încă din prima jumătate a secolului al Xl-lea, cimpiile din Occident „s-au acoperit cu o mantie albă de biserici noi44 — după cura se exprima un binecunoscut cronicar al timpului (Raoul Glaber, m. 1050). Prosperitatea economică a instituţiilor religioase — deocamdată, aproape singura clientelă a meşterilor constructori, şi in genere a tuturor categoriilor de artişti; circulaţia monetară mai rapidă; progresul realizat in cîmpul cunoştinţelor matematice, în cel al procedeelor tehnice şi al temelor de inspiraţie foarte variate (progrese ajutate şi de o mai uşoară deplasare a meşterilor şi artiştilor), — toţi aceşti factori au contribuit la crearea unuia din marile stiluri ale artei europene: stilul romanic. 68 68 Foarte puţine mănăstiri fac excepţie de la acest fenomen de declin intelectual — Monte, cassino, Cluny. Bec. Altele — ca Saint-Gall, Corbie, Bobbio, Fulda — îşi menţin marile biblioteci-dar fără să le mai îmbogăţească, şi chiar fără să le mai folosescă. .RENAŞTEREA FREDERÎCÎANA** 57 „RENAŞTEREA FREBESICIANA44 Cea mai activă viaţă culturală de la o curte regală a timpului a fost cea promovată în Sicilia. Aici, între anii 1130 — 1154, regele normand Roger II — care citea şi scria curent latineşte şi greceşte, şi care desigur că înţelegea şi limba arabă — a fost primul suveran din seria unei dinastii de mecenaţi luminaţi, al cărei reprezentant mai ilustru va fi Frederic II. Excelentul aparat birocratic şi administrativ — care însuma si secretari poligloţi, indispensabili relaţiilor intense ale curţii atît cu ţările occidentale, cît şi cu imperiile bizantin şi arab — a exercitat o notabilă influenţă asupra mediului" intelectual. La curtea din Palermo s-au efectuat numeroase traduceri în limba latină ale operelor greceşti, ebraice şi arabe. Cei mai erudiţi şi mai activi traducători erau totodată şi înalţi funcţionari ai administraţiei statului. Această activitate culturală a culminat — prin intensitatea sa deosebită, multilateralitatea preocupărilor şi înaltul nivel al realizărilor — datorită personalităţii excepţionale a lui Frederic II (1194—1250). Ceea ce istoricii numesc „renaşterea fredericiană“ — unul din capitolele cele mai strălucite ale întregii culturi medievale — a fost opera sa69. Om politic, administrator şi diplomat de mare anvergură, Frederic II — care vorbea din copilărie limba arabă şi care era un mare admirator al ştiinţei, filosofiei, artei şi literaturii arabe, — a întreţinut relaţii de amiciţie cu sultanul Egiptului al-Kamil (protector al erudiţilor, el însuşi poet şi versat în jurisprudenţă), „In lumea musulmană el vedea depozitara vechii culturi greceşti, îmbogăţite cu contribuţii proprii în domeniile matematicii şi medicinei44 (G. Masson). în 1230, Frederic II începe opera de revizuire a tuturor legilor din regatul său, promuigind la sfîrşit un nou corp de legi — Liber Aiigustalis (sau Constiiutiones Regni Siciiiae). Era o întreprindere de o amploare neabordată din timpul lui Iustini an, o operă mai cunoscută sub titlul Constituţia din Melfi, şi care este apreciat azi ca fiind primul mare cod juridic al Evului Mediu. Alarmat, înţelegînd caracterul revoluţionar al acestor legi, papa Grigorie IX îl admonestează numindu-1 „persecutor al Bisericii44, care „răstoarnă libertăţile statului44. — In principal, Constituţia ■din Melfi prevedea concentrarea puterii în mîna împăratului; un proces de centralizare politică ce îi priva pe feudali de multe privilegii. Printre dispoziţiile fundamentale70 71, codul enunţa şi conceptul egalităţii tuturor în faţa legii: împăratul declara că „nimic nu e mai odios decît oprimarea săracului de către cel bogat4471. 69 Tatăl său, împăratul Germaniei şi rege al Şiciliei Henric YI de Hohenstaufen, era fiul iui Frederic Barbarossa. După moartea tatălui său (1197), Frederic este încoronat rege (1212), iar în 1220, împărat al Germaniei. Excomunicat de două ori de papa Grigorie IX pentru a nu-şi fi respectat promisiunea de a pleca în cruciadă, în cele din urmă porneşte totuşi; în urma unui acord încheiat cu sultanul al-Kamil ocupă fără luptă Oraşul Sfînt şi este încoronat rege al Ierusalimului. conflict acut cu papalitatea timp de aproape 25 de ani (vd. şi voi. 2 al prezentei lucrări, pp. •5 oo — o6v). 70 Redactat într-o elegantă proză latină, codul proclama responsabilitatea suveranului — n!e cărui puteri erau de origine divină — fată de Dumnezeu pentru ordinea din lume; delictul de ies-majestate era echivalat cu sacrilegiul şi pedepsit ca atare; toţi funcţionarii statului erau numiţi do împărat şi răspundeau în faţa lui; ordaliile erau abolite. Codul suprima guvernarea autonomă a oraşelor; impunea limite dreptului Bisericii şi ordinelor religioase (vizaţi fiind Templierii, Hospe-dalierii şi Cavalerii Teutoni) de a achiziţiona feude şi orice proprietăţi funciare; împrumutul cu dobîndă era interzis; cauzele văduvelor şi orfanilor erau susţinute de apărători din oficiu; nu se putea intenta un proces minorilor sau deficienţilor mintali; răpirea unor naufragiaţi pentru a fi duşi în robie era pedepsită cu moartea; cine răpea sau violenta o femeie era pedepsit cu maxima severitate, — iar proxeneţii, cu sclavia, ş.a.m.d. 71 în schimb, codul îi obliga pe ţăranii fugiţi de pe domeniile stăpînilor să sef reîntoarcă în termen de trei luni: din motive economice, societatea medievală nu se putea încă dispensa de siste- , 1[J.. . ,jm 58 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ Frederic II a desfăşurat o activitate deosebit de intensă de constructor. Printre castelele construite in Puglia (la Lucera, Trani, Bari), fortăreţe şi în acelaşi timp castele rezidenţiale şi de agrement, edificii care anunţă întrucitva fastul palatelor Renaşterii, este magnificul Castel del Monte (al cărui proiect se spune că ar fi fost desenat de însuşi împăratul) şi cel din Gioia del Coile, cu grandioasa sa curte şi marea sală a tronului. In Sicilia, renumite sînt Castel Maniace (Siraeuza), Castel Ursino (Catania) şi castelul Augusta — cel mai bine păstrat pînă azi şi fostă reşedinţă regală. Ca arhitectură, în toate aceste edificii — prevăzute cu camere de baie, cu sisteme hidraulice, cisterne, conducte de plumb, cabinete, — se evidenţiază influenţa goticului francez. (La Castel del Monte apar de asemenea elemente clasice şi orientale). în Toscana, impresionează imensul castel, foarte bine păstrat pînă azi, din centrul oraşului Prato. Frederic II, care era versat şi în „artele mecaniceu, desenase — „cu mina sa4S atestă un cronicar al timpului — şi elementele de apărare ale podurilor din Capua: poarta, surmontată de statui antice găsite printre ruinele acestui oraş roman, reproduce un arc de triumf al împăraţilor romani. Unele statui însă, inspirate din cele antice, fuseseră executate în „şcoala imperială“ de sculptură, pe care Frederic II o fondase la Capua, în intenţia de a reînvia stilul clasic al Romei antice. „Se pare că, pînă la Frederic II nimeni nu privise sculpturile antice ca opere de artă cu care să îşi împodobească locuinţa^72. Un alt semn evident al excepţionalei sale intuiţii artistice — şi care de asemenea îl arată ca un precursor al Renaşterii — este desenul monedelor de aur pe care le-a emis (aşa-numitele „augustalii“), cu portretul său avîndlegenda: „Imp/Rom /Caesar/Augu; iar pe revers, in jurul acvilei imperiale, numele „Fredericusa. Numismatica medievală nu cunoaşte o realizare artistică asemănătoare acesteia. Nu numai gustul pentru luxul în sine, ci înainte de toate pentru frumosul natural şi artistic îl Caracteriza; o dovedesc şi locurile pe care le alegea pentru castelele sale, şi grădinile cu care le dota73. „Putem într-adevăr considera pe Frederic II ca fiind primul dintre umanişti; căci dragostea sa pentru frumuseţea naturii (împărtăşită, la acea dată, poate numai de Francisc din Assisi, sau de unii poeţi de la curtea sa) şi extraordinara mobilitate a intereselor sale culturale îl fac mai apropiat de omul complet al Renaşterii decît de cel al Evului Mediu“ (Idem). Interesele sale culturale se îndreptau în mod preeminent spre lumea cărţilor, — de care nu se despărţea nici în cursul deselor sale deplasări de la o reşedinţă la alta. (Biblioteca sa includea numeroase opere de ştiinţă ale autorilor clasici, frumos mmiate şi legate, catalogate şi sistematizate pe materii). In aceste deplasări îl însoţeau şi magii şi astrologii săi. La curtea sa se va constitui şi renumita „Şcoală poetică siciliană“ (unde Jacopo da Lentini va crea forma fixă a sonetului), care va mul iobăgiei. — Frederic II şi-a împărţit regatul în nouă provincii (Abruzzo, Molise, Capitanata, Benevento, Puglia, Basilicata, Galabriâ, Sicilia de Est şi de Vest), care au rămas aceleaşi pînă în sec. XIX, Ia unificarea Italiei. Iar într-un decret dat la Messina (1233), stabilea că reuniunile cu reprezentanţii poporului trebuiau să aibă loc de două ori pe an. Frederic II este primul monarh medieval care convoacă Starea a Treia (deşi nu îi acorda nici măcar prerogative consultative) 72 G. Masson; autor care reaminteşte că „un anumit interes, vag, pentru ruinele Romei antice îşi găsise expresia în a doua jumătate a sec. XII în primul ghid al unui oraş care a fost scris vreodată: Mirabilia Urbis Romae, în care pentru prima oară se acorda o oarecare atenţie monumentelor în sine, iar nu pentru semnificaţia lor religioasă de scene ale martiriului primilor creştini". 73 Arta grădinilor „s-a dezvoltat în Sicilia mai mult ca în restul Europei. în 1494, Garol VIII al Franţei a descris cu mult entuziasm într-o scrisoare frumuseţea grădinilor napolitane /deci, din fostul regat al Siciliei, — n.n. O.D./şi a luat cu el în patrie doi grădinari napoîitani" (Idem). „RENAŞTEREA FREDERICIANĂ' 59 Însemna momentul de început al literaturii italiene74, Frederic II însuşi a scris şi poezii (i se atribuie cel puţin trei, cunoscute); de asemenea, şi fiii săi, Enzo şi Manfredi. Dar interesul său precumpănitor era cel pentru ştiinţe, — îndeosebi pentru matematică şi pentru ştiinţele naturale. „Şi prin acest aspect al caracterului său, Frederic II se aseamănă mai mult cu contemporanii săi musulmani decît cu regii creştini“ (Idem). La Napoli, împăratul fondează (în 1224) prima universitate statală si laică, — total înafara oricărei influenţe monastice, „izvor de ştiinţe şi seminar de doctrine44, ce urma să devină centrul cultural al regatului (şi pentru a contracara influenţa universităţii din Bologna), unde vor veni erudiţi ca latinistul Anello da Gaeta, filosofi ca Arnaldo Catalano, jurişti ca Benedetto d’Isernia sau Roffredo di Benevento; şi tot la universitatea din Napoli se va forma şi tînărul Toma din Âquino74 a. „Dorim ca în Regatul nostru mulţi să devină pregătiţi pentru a-şi potoli setea de ştiinţă şi de răspîndire a învăţăturilor44 — scrie împăratul în decretul de fondare a noii universităţi. „Pentru aceasta hotărîm ca în prea-plăcutul oraş Napoli să fie predate artele şi studiile care să reglementeze orice profesiune, pentru ca cei doritori să înveţe în Regatul nostru să afle acolo tot ce le este trebuitor pentru a-şi mulţumi rîvna, şi să nu mai fie siliţi să cutreiere şi să se milogească prin locuri străine în căutarea ştiinţei44. Şi, adresîndu-se magistrilor — „învăţaţi vrednici de cea mai înaltă laudă44 — pe care îi chema să predea: „Dăruiţi-vă, aşadar, cu bunăvoinţă şi plăcere îndeletnicirilor dorite de şcolari, cărora le orînduim ca loc de şedere acest oraş unde toate cele trebuincioase se află din belşug, unde să găsească locuinţe încăpătoare, unde vor fi bine primiţi, şi unde sînt lesnicioase transporturile pe uscat şi pe mare, ca să le aducă oamenilor tot de ceea ce au lipsă44. Şi — după ce ordonă guvernatorilor provinciilor să aducă la cunoştinţă tuturor că nimeni nu va putea ieşi din regat pentru a studia la alte universităţi, iar cei plecaţi vor trebui să se reîntoarcă în cel mai scurt timp — textul decretului continuă, specificînd în detaliu şi condiţiile de viaţă asigurate studenţilor75. — Prin fondarea universităţii din Napoli (precum şi prin alte mijloace), Frederic II a difuzat instrucţia şi în rîndurile categoriilor sociale sărace. în 1232, împăratul trimite în dar profesorilor universităţii din Bologna cîteva cărţi; printre acestea erau şi operele de logică şi fizică ale lui Aristotel, pe care el pusese anume să fie traduse din arabă şi greacă. Darul era însoţit de o scrisoare în care Frederic II mărturisea că încă de copil fusese atras de domeniile culturii; şi că şi acum , cînd reuşea să se mai sustragă de la treburile statului, se retrăgea în biblio- 74 Şcoală pe care Dante o elogiază — împreună cu Frederic II şi curtea sa — în termeni superlativi (De vulgari eloquentia, I, 12; vd. şi Ospăţul, IV, 3, 10). — „Şcoala siciliană44 a iradiat şi la Bologna, Pisa, Arezzo, Lucea, Siena, Florenţa, — toate oraşe care întreţineau raporturi strînse cu curtea imperială. 74 a Fondarea universităţii din Napoli făcea parte din manevrele antipontificale ale împăratului. Papa Honorius lila înţeles; şi cînd Frederic II îi obligă pe supuşii săi să frecventeze numai universitatea fondată de el, nu ezită să excomunice noul oraş universitar. (Acelaşi Honorius III, după ce se proclamase „protector44 al universităţii din Paris, primele sale dispoziţii au fost interzicerea studiului lui Aristotel şi al dreptului roman — în 1215 şi 1219; iar în 1225, să ordone ca De divisione naturae a lui Scotus Eriugena să fie arsă pe rug.) 75 La universitatea din Napoli se vor găsi magiştri şi doctori pentru orice disciplină; studenţii, de oriunde ar proveni, vor putea rămîne aici oricît şi se vor putea reîntoarce cînd vor dori, garantîndu-li-se protecţia persoanei şi bunurilor; cele mai bune hanuri din oraş vor închiria studenţilor camere contra unei chirii stabilite în decret; studenţilor li se vor acorda împrumuturi şi li se vor împrumuta gratuit şi cărţile de studii; creditorii nu vor putea reclama restituirea împrumuturilor atîta timp cît studenţii nu vor părăsi oraşul. „Nu statornicim nici o margine în ce priveşte griul, vinul, carnea, peştele şi alte cele de care au nevoie studenţii, căci toate acestea se află din belşug în provincia Napoli, şi vor fi vîndute studenţilor în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenilor oraşului, putîndu-se încheia şi contracte pentru aceasta45. 60 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA teca sa, intre manuscrisele de toate felurile pe care ie adunase — şi care, „clasificate în ordine, îmbogăţesc dulapurile noastre44. împăratul încuraja şi subvenţiona un mare grup de traducători de lucrări ştiinţifice; unii dintre aceştia — cei mai importanţi — erau de origine israelită76. „Acesta era un exemplu — neobişnuit pentru acea epocă — de lipsă de prejudecăţi din partea împăratului, care, bineînţeles că se dedicase şi unui studiu aprofundat al credinţelor şi obiceiurilor iudaice*4 (Idem), Studiile sale predilecte erau, cum spuneam, matematica şi ştiinţele naturale: iar una din plăcerile lui deosebite era să discute probleme de ştiinţă şi filosofie cu erudiţii de la curtea sa — o prefigurare a curţilor renascentiste din următoarele secole. Leonardo Fibonacci — considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin plnă în secolul al XVIII-lea — i-a dedicat celebrul său tratat Liber Quadratorum; împăratul i-a supus spre rezolvare (ajutat desigur de un matematician de la curte, probabil Giovanni da Palermo) cîteva probleme de matematică pură. Către 1240, Frederic II trimite o serie de teze ştiinţifice, spre dezbatere — faimoasele aşa-numite Quaesiti siciliani — unor învăţaţi din Egipt, Siria, Irak, Yemen şi Maroc77. Gestul era de o îndrăzneală extremă: niciodată pînă acum nu se întîm-plase ca un suveran creştin să se angajeze în asemenea discuţii cu păgînii! (Iar scandalul pe care l-a provocat a fost cu atît mai mare cu cît gestul avusese loc imediat după ce împăratul fusese excomunicat pentru a doua oară). — La curtea sa se afla şi renumitul filosof şi om de ştiinţă, astrologul său oficial Michael Scotus78, pe care împăratul îl numea „prea iubitul meu maestru44; şi căruia i-a adresat in repetate rînduri scrisori confidenţiale, cerindu-i să îl lămurească asupra unor chestiuni de cosmologie şi astronomie, structura şi dimensiunile Pămîntului, natura vulcanilor, a diferitelor feluri de rluri, fluvii, mări şi ape termale (dar — şi asupra „lumii de dixicolo44 şi a naturii sufletului). Curiozitatea ştiinţifică a sa mergea uneori pînă Ia efectuarea unor experimente stranii79. O altă preocupare constantă a împăratului a fost medicina, stimulînd şi încura-jînd studiile medicale, dîrid tot sprijinul material cercetătorilor80. Se spune că ei însuşi prescria remedii pentru familie şi prieteni. (British Museum posedă un asemenea manuscris, atribuit lui). A instituit la Salerno prima şcoală europeană, orga- 76 Ga lacob Ana toii din Marsilia (care traduce pentru împărat din Ptolemeu şi Averroes), sau Iehuda ben Salomon Gohen. — Evreii dădeau o Înaltă apreciere culturii lui Frederic II, — ale cărui cuvinte erau citate alături de cele ale lui Aristotel şi Alexandru cel Mare ^în Oglinda bunelor purtări, — un cod ebraic foarte cunoscut în acea epocă). 77 S-au păstrat răspunsurile lui Ibn Sab’in — unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din acei timp ai lumii islamice. (în cele din urmă, Ibn Sab’in, persecutat încontinuu de coreligionarii săi pentru eterodoxie şi anticonformism, s-a sinucis, — pentru că nu reuşise să se convingă că „nu există un alt Dumnezeu înafară de Aîah“!). 78 Yd. infra, cap. Ştiinţa, paragraful consacrat astronomiei. De asemenea, pentru preocupările sale de zoologie, — ihidem. 79 De pildă, — odată a închis un condamnat într-un butoi, pentru a constata dacă sufletul iese sau nu din trup in momentul morţii fizice; altă dată, a izolat complet doi nou-născuţi pentru a vedea ce limbă vor începe să vorbească; sau, a pus să fie spintecaţi doi condamnaţi, pentru a observa personal ce efect produce somnul asupra digestiei, ş.a. — Evident, asemenea experimente — relatate în Cronica lui Salimbene da Parma — puteau fi doar acuze inventate spre a-1 compromite, exploatînd binecunoscutele sale preocupări „ştiinţifice". 80 Astfel, la cererea împăratului (care avea obiceiul să facă baie în fiecare zi), magistrul Theodoros, din cercul învăţaţilor de la curtea sa, a scris un tratat de igienă şi o lucrare de dietetică; un alt medic de la curte, Zacharia, inspirîndu-se din surse greceşti a compus un tratat de oftalmologie (împăratul suferea de tulburări de vedere). Âdam din Gremona a scris un tratat de igienă pentru uzul soldaţilor şi pelerinilor; iar Pietro d’Eboli i-a dedicat un poem medical despre băile termale din Pozzuoli, pe care împăratul le frecventa (şi unde a pus să se construiască şi un spital pentru săraci). „RENAŞTEREA FREDERICIANĂ‘ 6X nizată, de anatomie; a reglementat exercitarea profesiunii medicale, stabilind onorariile medicilor, numărul de vizite obligatorii, diurne şi nocturne, a bolnavilor, prevăzind şi îngrijiri şi tratamente gratuite pentru săraci; de asemenea, a practicii farmaciştilor (obligaţi să depună jurămînt că vor pregăti corect medicamentele). Pe medici i-a supus unor controale foarte severe din partea unor inspectori imperiali (abaterile grave de la dispoziţiile date mergînd pină la confiscarea averii). în toate aceste preocupări — ca şi în întregul său stil de viaţă — Frederic II a manifestat o mare independenţă de spirit (adeseori — e adevărat — dublată şi de manifestări fie de frivolitate, fie de brutalitate mergînd pînă la cruzime). Cronicarul Salimbene — informat direct de persoane din anturajul împăratului — notează că Frederic II „nu credea cîtuşi de puţin în Dumnezeul Iar papa Grigorie IX îl acuza categoric (în 1234) că negase Imaculata Concepţiune a lui Hristos; şi eă ar fi afirmat că lumea a fost înşelată de trei impostori — Moise, Mahomed şi lisus Hristos. Ceea ce este cert, documentat, este interesul său constant pentru problema imortalităţii sufletului şi, de asemenea, faptul că Frederic II nega doctrina creştină a transsubstanţierii. „RENAŞTEREA MEDIEVALĂ14: SECOLELE XII ŞI XIII S-a ajuns astfel, la acea magnifică explozie a forţelor intelectuale, spirituale* literare, artistice, cunoscută în istorie ca „Renaşterea medievală44. Un fenomen cultural de o amploare şi de o importanţă excepţionale, decisiv pentru evoluţia ulterioară a întregii culturi europene. în raport cu „Renaşterea carolingiană44 a secolelor VIII şi IX — mişcare limitată la teritoriul franc, — „Renaşterea medievală44 este clar definită prin faptul că depăşeşte aceste limite teritoriale, apare în condiţiile înmulţirii centrelor monastice (şi a apariţiei noilor ordine, franciscan şi dominican), cu şcolile lor şi celelalte activităţi culturale; nu este opera unei dinastii, şi nici nu îşi are centru] director situat ia o curte imperială; iar in raport cu Renaşterea secolelor XIV-XVI, nu este creaţia exclusivă — ca origine şi ca expresie maximă — a unei singure ţări (care va fi Italia). — Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că o localizare geografică nu este, esenţialmente, posibilă: centrele sale originare de creaţie şi de iradiere ( mai intîi, în Occident) au fost cele din Franţa. Au concurat la această splendidă „Renaştere medievală44 atît rezultatele cîşti-gate anterior (continuitatea culturală n-a fost niciodată întreruptă), cit ■ şi rolul noilor factori istorici81. Viaţa intelectuală a căpătat o amploare şi un ritm de dezvoltare necunoscute pînă acum în Evul Mediu, — stimulată fiind şi alimentată şi de cantitatea de manuscrise ale operelor greceşti şi arabe aduse din Asia Mică (îndeosebi din Siria), transpuse acum în limba latină de centrele de traducători din Italia (Sieilia, Roma, abaţia Montecassino, ş.a.), precum şi din Spania — in special din Toledo, — ţară în care; după recucerirea marilor oraşe de sub stăpînirea maurilor (Toledo în 1085, Saragosaîn 1118), au activat învăţaţi veniţi din multe ţări occidentale. 81 Continua prosperitate economică a Bisericii, formarea oraşelor, consolidarea structurilor sî&ţ&le, constituirea primelor state birocratice occidentale, schimburile intelectuale sporite între ţările nordice şi cele mediteraniene, contactele cu civilizaţia şi cultura Orientului Apropiat prin relaţiile stabilite de republicile italiene cu Bizanţul, prin expediţiile cruciadelor, prin intensificarea raporturilor comerciale şi ale celor diplomatice, prin numărul tot mai mare al pelerinilor, ş.a. 62 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA în primul rind, în perioada „Renaşterii medievale44 limba latină a fost cultivată cu metodă şi eleganţă. Clasicii latini au fost studiaţi pentru valoarea lor literară intrinsecă, nu doar ca o materie auxiliară în scop de exegeză a textelor religioase, sau ca ilustr ări, ca exemple pentru exerciţiile gramaticale. Se scrie acum multă poezie în limba latină. Tematica, genurile şi speciile cultivate sînt de o mare diversitate — de la istorie, legendă, motive biblice sau fabule antice, la satiră, parodie, poeme erotice sau cîntece de petrecere; de la poezie mistică, imnuri, tropi sau scurte poeme morale, la epitafuri, dedicaţii, epigrame, versuri ocazionale sau poezie gnomică; de la poeme de cîteva mii de versuri pînă la cele de numai două distihuri; iar ca formă — compoziţii în care versurile alternează cu proza şi limba latină clasică cu limba „vulgară44, cu vorbirea populară. Limba latină care încă din perioada carolingiană îşi cîştigase definitiv prestigiul de limba prin excelenţă a culturii, de limbă internaţională a intelectualităţii — atinge acum un grad de raspîndire excepţională; devine limba oficială în relaţiile dintre ţări, limba tuturor cancelariilor, a actelor, ordonanţelor, legilor şi diplomelor; a operaţiilor comerciale consemnate în scris, a comunicării dintre oamenii Bisericii. Limbă care încă din sec. IX se studia în şcoli pe baza unor texte clasice, care continua să rămînă şi o limbă vorbită (in cercuri mai restrînse, fireşte), şi care va rămîne încă mult timp limba intelectualilor din Occident. (Chiar şi după secole de categorică afirmare a limbilor şi literaturilor naţionale: în 1570, din totalul cărţilor imprimate, 70% erau scrise în limba latină. în sec. XVIII, procentul acestora faţă de cărţile publicate în limbi naţionale era încă de 28%). „Renaşterea medievală44 a înregistrat progrese decisive în loate domeniile culturii82. Dreptul roman a devenit acum obiect de studiu realmente ştiinţific, metodic şi aprofundat, în cadrul unor adevărate şcoli juridice superioare. Ştiinţa şi filosofia greacă încep să fie cunoscute şi larg difuzate, graţie traducătorilor şi comentatorilor arabi şi creştini. în filosofie, apar mari gînditori, originali, în cadrul sau înafara diverselor direcţii ale scolasticii. Genul istoriografiei realizează progrese notabile în direcţia unor forme mature. Sub influenţa clasicilor latini (şi, uneori, cu tendinţa de a-i imita) se scrie acum enorm de multă poezie originală în limba latină adeseori o latină populară, impură, „medievală44, şi cu îndrăzneţe inovaţii prozodice. Materiilor învăţămintului ciclurilor trivium şi quadrivium li se adaugă discipline noi — matematica, dreptul, medicina, ştiinţele naturii, — cele predate printr-o îndelungată tradiţie fiind acum mult îmbogăţite eu noi elemente şi studiate mai aprofundat. Odată cu înfiinţarea primelor universităţi — instituţia culturală cea mai caracteristică a Evului Mediu — învăţămîntul superior capătă un profil propriu, bine definit, cu un rol foarte important şi în viaţa socială. Creaţia literară în limbi „vulgare44, naţionale, ia un extraordinar avînt. Genul epic al cîntecelor „de gesta44 — în primul rînd; este perioada în care sînt redactate capodoperele genului — Cintecul lui Roland, Cintecul Nibciungilor, Ciniecul Cidului. Alături de o bogată producţie de poezie religioasă — Iciudes — se afirmă, la un înalt nivel de artă, lirica trubadurilor, a truverilor, a Minnesdnger-i\or; în timp ce, in mediile universitare şi, în general, ale oraşelor, „goliarzii44 cultivă o foarte originală poezie în tonuri esenţialmente burgheze şi preeminent satirică. Aceleaşi tonalităţi sînt perceptibile în genul narativ al fabliaux-uvUov mai scurte, ca şi al ciclului mai complex al Romanului lui Renart. — în domeniul teatrului, se constituie acum drama liturgică a „miracolelor44, precum şi — într-o formă incipientă — teatrul comic. 82 Vd. infra, capitolele dedicate fiecăruia din aceste domenii — Ştiinţa, Filosofia, Arta, Literatura, Teatrul, Muzica. ,RENAŞTEREA MEDIEVALA" : SECOLELE XII ŞI XIII 63 Planul — din 1157 — al complexului monastic Cluny i. Locuinţa priorului. 2. Curtea. 3. Latrine. 4. Vechea infirmerie. 5. Dependinţe. 6. Infirmeria mare. 7. Cimitir. S. Capela cimitirului. 9. Capela Maicii Domnului. 10. Curtea infirmeriei. 11. Dormitor. 12. încăpere boltită. 13 — 14. Vorbitoare. 15. Capelă. 16. Scări. 17. Cameră de încălzire. 18. Camerele şi curtea novicilor. 19. Claustrul novicilor. 20. Sală de mese. 21. Claustru. 22. Capela abatelui. 23. Sacristia. 24. Biserica mănăstirii construită în sec. XII (Cluny III). 25. Vechea încăpere pentru oaspeţi. 26.Curte. 27. Palat. 28. Portic. 29. Atrium. 30. Cămară de alimente. 31. Bucătăria călugărilor mireni’. 32. Cămări. 33. Brutărie. 34. Poarta dinspre sud. 35. Staul (deasupra, dormitorul servitorilor mănăstirii). 38. Arhondaric. 37. Anexă. 38. Poarta principală. 39. Adaosuri din fiec. XIII. 40. Adaosuri, încă neterminate în 1157. 41. Zidurile de incintă din 1179. 64 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ în arhitectură şi sculptură, stilul romanic îşi realizează ultimele capodopere, făcînd loc celuilalt mare stil care a dominat arta Evului Mediu — stilul gotic. „într-unul din domeniile de ştiinţă aplicată, secolul al XH-lea a excelat impunîndu-se asupra tuturor celorlalte secole ale Evului Mediu: în arhitectură. Aceasta nu se întemeia pe tratate antice — deşi Vitruvius era tradus şi rezumat, — ci pe tradiţie şi pe practicile artei construcţiei. în istoria arhitecturii, secolul ai XH-lea apare ca perioada de culme a romanicului şi de început a goticului. Acesta din urmă nu s-a afirmat numai ca o înaltă culme a unei gîndîri artistice, ci a fost şi rezultatul unui imens efort de inginerie, prin calculul maselor şi al tensiunii spre înălţime, prin folosirea expertă a materialelor, prin echilibrul şi armonia ansamblului4483. CENTRELE CULTURALE în starea generală de ignoranţă a timpului, mănăstirile erau şi centre de viaţă culturală. Pe ansamblu, însă, numărul celor care puteau fi considerate adevărate centre de cultură era mic; iar în cursul secolelor XII şi XIII, activitatea lor culturală — chiar şi a celor odinioară mai active — era în declin83 84. Aceasta s-a datorat însemnatelor mutaţii petrecute în sfera vieţii social-econo-xnice, şi mai ales dezvoltării oraşelor, — mediu în care au apărut şi au activat intens noile ordine călugăreşti, cel ai franciscanilor şi cel al dominicanilor, al căror rol în viaţa culturală a Occidentului medieval nu poate fi îndeajuns subliniat. în întreaga viaţă monastică din Occident prevala „regula44 lui Benedict din Norcia. Dar această „regulă44 — care prevedea, pentru cîntul coral al slujbelor religioase, precum şi pentru studiul textelor biblice sau ale Părinţilor Bisericii, un program obligator de 9-12 ore zilnic —• nu lăsa călugărilor timp liber şi pentru o altă lectură. „Regula44 benedictină nu prevedea nici înfiinţarea de şcoli, nici scrip-îoria pentru copierea de texte (chiar dacă, în realitate, şi în mănăstirile benedictin© funcţionau atît şcoli cit şi scriptoria). în mănăstiri, predarea „artelor liberale44 nu figura pe primul plan; iar cînd figura, nu toate aceste şapte discipline erau predate. Mănăstirile aveau biblioteci (de regulă, texte biblice, teologice şi de uz liturgic); aveau şcoli în care novicii învăţau cititul, scrisul (nu totdeauna) şi — mai rar — socotitul; aveau o arhivă în care se păstrau diverse scripte — acte de proprietate, de donaţie, de cadastru, registre de născuţi, căsătoriţi şi decedaţi, un calendar în care erau mereu adăugate numele noilor beatificaţi, tabele cu data Pastelor pentru fiecare an; scripte care, deşi nu includeau şi anale propriu-zise, consemnau, totuşi, date utile unei eventuale lucrări istorice viitoare. Dar, ceea ce s-ar putea numi cu adevărat o „viaţă intelectuală44 lipsea in marea majoritate a mănăstirilor. în sec. XII, chiar şi marile mănăstiri benedietine: Luxeuil, Corbie, Saint-Gaîl, Bobbio, —■ au intrat, acum, într-o evidentă fază de decadenţă. în Italia, cea mai activă rămăsese celebra mănăstire Montecassino (fondată de Benedict din Norcia), în care marea bibliotecă de manuscrise se îmbogăţise continuu, conţinînd nu numai opere teologice şi de uz liturgic, ci şi lucrări ale unor istorici 83 C.H. Haskins. — „Din nefericire pentru noi, aceste cunoştinţe n-au fost adunate într-un m anual de inginerie, ci au rămas limitate la practică; încît, nu posedăm nici o sursă de informaţie, îsumai cu Yîllard de Hcnnecourt vom putea conta pe desene şi schiţe; dar după el, din nou va trebui să aşteptăm mult timp, şi să ne mulţumim cu opera gata realizată" (idem). 84 Pentru secolul al Xll-lea, lucrarea folosită în principal in cele ce urmează este cartea clasică, rămasă pînă azi fundamentală, a lui G.H. Haskins (vd. Bibliografia). CENTRELE CULTURALE 65 (Josephus Fiavius, Gregoire de Tours, Paul Diaconul); de asemenea — opere ale clasicilor antici: De natura deorum a iui Cicero, Eglogele lui Vergiliu,Easţele lui Ovidiu, diverse opere ale lui Horaţiu, Terenţiu, Seneca; apoi, gramaticile lui Theo-doros şi Donatus, Instituţiile şi Novelele lui Iustinian. — Fără grija abaţilor şi fără călugării copişti de la Montecassino, care au salvat de la pieire atîtea opere, noi Marea biserică a mănăstirii Montecassino, în 1075, — centrul cultural cel mai important din Italia în epoca „renaşterii medievale4*. (Studiu de reconstituire) n-am cunoaşte nici scrierile lui Varro sau ale lui Apuleius, nici Istoriile sau Analele lui Tacitus. La Nord de Alpi, cel mai reputat centru monastic de cultură se afla la mănăstirea Bec (fondată in 1034), a cărei faimă se datora abatelui său Lanfranco din Pavia85 şi succesorului acestuia, Anselmo din Aosta, mai tirziu arhiepiscop de Ganterbury. în jumătatea a doua a secolului al Xll-lea, biblioteca mănăstirii Bec poseda un număr (considerabil pentru acel timp) de circa 300 de volume. în Anglia, nici o mănăstire benedictină nu s-a remarcat, în perioada „Renaşterii medievale4', printr-o deosebită activitate de ordin cultural — cu excepţia abaţiei Westminster (unde au fost scrise, printre altele, şi două biografii ale regelui Eduard Mărturisitorul). — în Germania, mănăstirile celebre în perioada carolingiană (Fulda, Korvey, Lorsch) erau acum în declin. — în Spania, dintre mănăstirile a căror activitate culturală fusese întreruptă de invazia arabă, singură cea din Ripoll 85 Jurist format ia şcoala din Bologna, profesor de drept, transferat în Franţa — unde s-a dedicat teologiei, carierei ecleziastice, învăţămîntului şi corectării copiilor unor codice; apoi în Anglia —unde, datorită înaltei aprecieri din partea lui Wilhelm Cuceritorul, a devenit arhiepiscop de Ganterbury (1003 — 1089). Epistolele sale conţin informaţii interesante asupra vieţii religioasă şi laice a timpului. * ; 5 5 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 66 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ (Catalonia) mai prezenta o importanţă deosebită, datorită în primul rînd bogatei sale biblioteci, al cărei catalog includea aproximativ 250 de titluri. In Franţa, Ordinul monahal de Cluny, deşi întreţinea numeroase scriptoria şi sprijinea schimbul de cărţi, de idei, de experienţe artistice, totuşi, nu dădea cuvenita Starea clădirilor abaţiei Cluny în 1157. Vedere aeriană dinspre sud-est. (Reconstituire) apreciere şi culturii clasice, — cu toate că în catalogul bibliotecii din Cluny figurai® numeroşi autori clasici (printre care, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu, Marţial). Ordinul a avut insă şansa să numere printre abaţii săi o serie de şapte personalităţi de aleasă cultură. Dintre aceştia, Venerabilul Petru (m. 1156) a iniţiat — pentru a putea fi combătută mai eficient „erezia“ islamică — prima traducere intr-o limbă europeană (în latină) a Coranului86. In ultimii ani ai sec. XI şi de-a lungul secolului al Xll-lea, au fost fondate şl s-au răspîndit în tot Occidentul alte ordine monahale — certosini, premonstratensi, augustiniani, camaldolezi şi, în primul rînd, cistercieni. Toate aceste ordine, însă, erau de o marcată tendinţă ascetică, ce prevedea un gen de viaţă prevalent contemplativă, cu penitenţe severe, cu lectura textelor religioase într-o riguroasă tăcereţ totul, în detrimentul unei activităţi intelectuale. De pildă: Ordinul eistereian (care, la numai 40 de ani de la fundare, număra 343 de comunităţi monahale) interzicea orice element ornamental, artistic, în bisericile sale; permitea activitatea de copiere a codicelor, dar interzicea ornarea manuscriselor cu miniaturi sau cu oricît de simple elemente decorative. în bibliotecile mănăstirilor cisterciene, bogate în texte biblice, liturgice şi patristice, extrem de rar se găseau ©pere ale scriitorilor clasici; iar lucrări de istorie, de drept, de filosofi©* 86 Venerabilul Petru a scris tratate teologice, predici, poezii religioase, într-o latină cam demonstrează o bună cunoaştere a culturii clasice; apoi, o serie de scrisori cuprinzînd interesant® notaţii de călătorie în Spania şi Italia; în fine, scrisori din corespondenţa purtată cu un renumit profesor al şcolii medicale din Salemo, pe diferite teme din domeniul medicinei. CENTRELE CULTURALE m sau de medicină, — deloc. Dealtminteri, în Ordinul cistercian (faptul este semnificativ) erau primiţi şi călugări care nu ştiau citi. In această situaţie, în sec. XII funcţia culturală a mănăstirilor a fost preluată de şcolile episcopale înfiinţate la oraşe în jurul catedralelor. în Franţa, viaţa intelectuală a fost mai activă în oraşele din Nord: la Paris, unde a luat fiinţă prima universitate; la Orleans şi Chartres, unde cultura literară clasică a cunoscut o adevărată renaştere; în fine, la Reims şi Laon, centre ale unei vii activităţi teologice şi filosofice (numele ilustru, aici, fiind Incmar, episcop de Reims). In Anglia, toţi marii oameni d© cultură ai timpului se găseau reuniţi în jurul şcolii catedralei din Canterbury, care menţinea legături strînse cu centrele culturale mai importante de pe Continent, — iar apoi, profesorii universităţii din Oxford, — In Spania, arhiepiscopul deToledo, Raimond (1125-1151), fusese cel care organizase pe lîngă catedrală faimoasa şcoală de traducători (în majoritate străini) dia limba arabă a unor opere fundamentale, greceşti şi arabe — de matematică, medicină, logică şi filosof ie; lucrări care vor avea un rol capital în cultura europeană. — In schimb, în Italia şi Germania, „lupta pentru învestitură44, conflictul prelungit dintre Imperiu şi papalitate — conflict în care înaltul cler era implicat intens — a paralizat activitatea intelectuală a şcolilor din jurul catedralelor. La curţile micilor‘feudali — unde nu arareori seniorul nu ştia nici scrie nici citi — viaţa intelectuală era cu totul rudimentară (dacă nu chiar total inexistentă), Un cleric, de regulă capelanul curţii, era însărcinat cu redactarea corespondenţei, — pe lîngă alte eventuale sarcini de ordin administrativ (şi, fireşte, ca preceptor al fiilor seniorului). Curţile regale şi ale marilor seniori feudali s-au constituit ca centre de viaţă intelectuală doar în anumite ţări sau regiuni. In formele sale elementare (şi, dealtminteri, destul de frecvente), aceasta se reducea la funcţia de secretar şi — mai tirziu — de arhivist deţinută de capelanul curţii; la prezenţa (dar nu totdeauna obligatorie) a unui învăţat în calitate de preceptor al familiei monarhului sau seniorului; şi la cea a eîntăreţilor-poeţi, în trecere sau ataşaţi curţii: truverii sau trubadurii de mai tîrziu. Mecenatismul suveranilor sau al nobililor a dus la crearea unor adevărate centre culturale de curte (nu însă şi centre de învăţămînt). Astfel, la curţile feudal© din sudul Franţei — a ducelui de Aquitania, a cenţilor de Ghampagne, — s-au constituit renumitele centre de poezie provensală creată de trubaduri. Sau, în Anglia, la curtea contelui Robert de Gloucester, — căruia William de Malmesbury i-a dedicat opera sa istorică; iar capelanul său, Geoffrey of Monmouth, celebra sa Eistoria *zgum Britanniae (care a stat la originea unuia din cele mai populare genuri ale Lvului Mediu — „romanul celtic44). — Regele Angliei Henric II (1154-1189»), rafinat om de cultură, poliglot, protector al erudiţilor şi al poeţilor, întreţinea la curte un cronicar oficial; erudiţii şi poeţii i-au dedicat peste 20 de opere — teologice, P°et^ce, istorice (în latină şi în franceză), lucrări de medicină şi chiar scrieri asupra sistemului judiciar şi financiar, pe care monarhul îl instaurase în regatul său. • a ®Panîa> *a curtea lui Alfonso X „cel înţelept44 (1221—1284), regele Gastiliei |i Aragonului — care a impus castiliana ca limbă oficială a regatului său şi care a ncurajat activitatea de traducere din limba arabă a numeroase opere ştiinţifice, îndeosebi de astronomie — au fost elaborate (adeseori cu participarea directă a monarhului) compilaţii de lucrări istorice, de legislaţie, precum şi faimoasele tabele astronomice care îi poartă numele („Tabelele alfonsine44). — In Germania, împăratul ^rederic I Barbarossa şi fiul său Henric VI (ambii, persoane care au manifestat 68 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA un sincer şi viu interes pentru cultură), au sprijinit în special istoriografia oficială (redactată in versuri latine). Mai mică importanţă în promovarea activităţii intelectuale au avut-o oraşele, — care vor trebui să mai aştepte două-trei secole pină să apară, din sinul lor, marii mecenaţi de tipul celor ai Renaşterii. în orice caz, în oraşele Europei Centrale şi Septentrionale încep acum — semne noi, ale „Renaşterii medievale44 — să funcţioneze şi şcoli elementare laice. Complexul mănăstirii Santiago de Compostela, marele centru de pelerinaj al Evului Mediu. — Studiu de reconstituire după un desen original din 1100 în schimb, o atmosferă intelectuală cu un caracter laic şi de un nivel mai ridicat, se întîlneşte acum în oraşele care sînt şi mari centre comerciale din Italia — unde burghezia negustorească fondează şccli, îşi are secretarii şi notarii săi, arhive şi cronici locale, şi chiar şcoli de drept. Republicile „marinare44 (Veneţia, Genova, Pisa şi Amalfi) întreţin raporturi strînse şi cu Bizanţul. Erudiţii italieni din aceste oraşe, trimişi la Constantinopol cu diferite misiuni, buni cunoscători ai limbii greceşti, au adus — ca traducători, interpreţi şi popularizatori — contribuţii remarcabile la progresul vieţii intelectuale87. — Centrele intelectuale cele mai importante din oraşele occidentale (din sec. XII şi, în special, XIII), au fost universităţile. în general, oraşele au avut un rol cultural de o însemnătate capitală prin faptul că erau locuri în care ideile puteau circula în mod liber, vehiculate fiind şi de deselo deplasări ale negustorilor (cu suita lor de însoţitori) dintr-un spaţiu cultural într-altuj. — Aceste contacte erau efectuate, apoi, şi de călătoriile pelerinilor şi, îndeosebi, ale călugărilor şi înaltului cler. C.IL Haskins aminteşte cazul călugărilor augusti- 87 în 1136, se aflau la Constantinopol, Giacomo din Veneţia, traducător al Noii logici a iui Aristotel; Mosă din Bergamo, care poseda o preţioasă colecţie do manuscrise greceşti, şi care a compus o poemă în limba latină despre oraşul său natal; apoi Burgundio Pisano, care traduce în latineşte diferite cpere greceşti de teologie şi medicină. — Burgundio a tradus şi Aforismele Ini Hipocrate, cîteva-lucrări de Gal-enos, precum şi multe alte opere greceşti de filosofie, teologie şi jur imprudenţă. CENTRELE CULTURALE 69 niani din Canterbury, care numai în răstimp de un secol, al Xll-lea, au trimis la Roma nu mai puţin de 20 de misiuni; cazul episcopului Philippe din Bayeux, renumit colecţionar de cărţi, care a vizitat Roma de cel puţin patru ori; sau, al filosofului şi teologului John din Salisbury88, ambasador al lui Ilenric II, şi care în timpul celor şase călătorii la Roma avusese întîlniri şi conversaţii cu elenişti din Italia, precum şi cu personaje de la curtea siciliană. — La Conciliu] din Lateran (din 1138), au luat parte cinci episcopi şi patru abaţi din Anglia. Iar în ultima din vizitele sale la Roma (în 1150), episcopul Henric din Winchester cumpărase din Italia mai multe statui antice, — pe care le-a adus în Anglia, străbătînd şi Spania şi oprindu-se la Santiago de Compostela. INTERESUL PENTRU CULTURA CLASICĂ Studiul clasicilor latini — început, timid, în perioada carolingiană, apoi neglijat in secolele X şi XI — renaşte în această epocă. In sec. XII prevalează interesul pentru .literatura antică; în sec. XIII, pentru ştiinţă şi filosofie. După care, în secolele XIV şi XY, studiul clasicilor va spori mult în intensitate,— marele „pionier44 fiind Petrarca. Copiştii din sec. XI (dar şi predecesorii lor) salvaseră de la pieire multe opere ale scriitorilor latini. Cultura clasică, însă, va avea uneori de luptat în continuare cu opoziţia Bisericii. In special, poeţii erau cei socotiţi că ar reprezenta un pericol pentru morala creştină. Pe de altă parte, studiul scriitorilor clasici era sufocat şi de interesul manifestat acum pentru filosofie, — începînd din momentul traducerii şi răspîndirii Organon-ului lui Aristotel, — mai ales în mediul universitar. Universitatea din Paris, de pildă, exclude — încă de Ia începutul sec. XIII — din programa sa de învăţămînt studiul scriitorilor latini, în favoarea lui Aristotel. Singurele adevărate centre de studiu ale scriitorilor latini rămîn şcolile din Chartres şi Orleans. Dintre poeţii latini, „Renaşterea medievală44 îl preferă în primul rînd pe Ver-giliu, — foarte deseori copiat şi imitat, admirat şi însoţit de glose gramaticale sau de comentarii morale. Motivele acestei mari popularităţi erau evidente: Vergiliu fusese poetul oficial al Imperiului roman — şi continua să fie exaltat ca atare încă din perioada imperială carolingiană, care ambiţionase să reediteze măreţia Imperiului latin; iar prin celebra sa Egloga IV — care, după cum credeau oamenii Evului Mediu, profetiza venirea lui Hristos,— Vergiliu devenise pentru creştini un adevărat „profet44. Al doilea poet, ca grad de popularitate, era Ovidiu. Secolul al Xll-lea îl situa chiar pe. primul loc (pe care, în perioada carolingiană, îl ccupase Vergiliu). începînd de la această dată, drumul gloriei poetului, neîntrerupt pînă la sfîrşitul Evului Mediu, va continua şi în epoca Renaşterii89. 88 John din Salisbury (1110—1180) este considerat cel mai strălucit dialectician din arai culturală engleză şi franceză a acestui secol. Printre operele sale de mare succes se numără: Mela-logicus, Polycraticus şi Entheticus de dogmate philosophorum. 89 întreaga op°ră a lui Ovidiu era citită. Numeroase versuri ovidiene erau citate şi copiate de călugări in scrisorile lor (şi chiar versuri din Ars amandi şi din Remedia amoris!). Ovidiu a fost mult cultivat şi imitat de trubaduri şi de Minnesângeri, precum şi de poeţii „goliarzi“. Cele mai larg difuzate opere erau Metamorfozele, Ars amandi şi Remedia amoris (ultima, tradusă în limba franceză de Chr^tien de Troyes), care de cele mai multe ori erau interpretate în sens alegoric sau moralizator. — După cum se ştie, caracteristic spiritului medieval erau aplicaţia spre interpretarea alegorică şi atitud'nea didactic-mora.izatoare, în sens religios. 10 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA Horaţiu nu se bucura de o prea mare popularitate; în orice caz, mai mult erau apreciate Satirele şi Epistolele, deeît Odele şi Epodele. — Alţi poeţi latini rămîneau mult mai puţin cunoscuţi; între cei preferaţi, se numărau Marţial şi Claudianus. Dramaturgii erau cunoscuţi mai mult din surse indirecte (Plaut), sau din renume — ca Seneca (şi chiar Terenţiu). între prozatori, locul de onoare îl ocupa Cicero; biblioteca mănăstirii din Cluny poseda toate operele lui cunoscute la acea Biserica abaţiei Germigny-des-Prăs, — unul din cele mai active centre culturale din Franţa Evului Mediu matur. Monument tipic de artă carolingiană, a fost construit de Theodulf, episcop de Orlâans. — După o acuarelă din 1841 dată. Plinius cel Bătrîn era gustat în mod deosebit; desigur că şi pentru informaţiile fanteziste (dar atractive) atit de frecvente în Naturalis Hisioria, — operă rămasă însă în prea puţine exemplare copiate integral90. DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL CANONIC Dreptul roman — în expresia codului lui Iustinian (Corpus juris civilisf3t ţi în cea a dreptului consuetudinar al populaţiei romane — n-a dispărut niciodată complet în Occident. Dar despre o adevărată ştiinţă a dreptului, despre o renaştere m Imitaţiile sau creaţiile originale redactate în limba latină — poezie, proză, teatru, — inspirate sau nu de modele antice, vor fi prezentate mai jos, în capitolul rezervat literaturii medievale. 91 Care însă, practic, n-a fost recunoscut şi aplicat nici în Gallia, nici în Spania. — Asupra tavăţămîntului juridic, vd. infra, capitolul Universităţile. DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL CANONIC 71 Jeci a dreptului roman, nu se poate vorbi deeit incepind din sec. XII (sau, cel mult, iin ultimii ani ai secolului anterior). Iar aceasta, — datorită şcolii juridice din Bologna, al cărei promotor a fost Irnerio (Irnerius, 1055—1125), erudit glosator şi profesor, ale cărui lecţii erau urmate de un număr imens de discipoli. Bologna a fost marele centru de difuziune a studiului dreptului roman în întreaga Europă Occidentală — pînă in sec. XVI, — urmat de universităţile din Montpellier şi Orleans. Această difuziune a întîmpinat — pînă în primii ani ai sec. XVII — o rezistenţă obstinată din partea tradiţiei consuetudinilor barbare. Aşa s-a întîmplat în Germania şi în Scoţia. în Anglia, regele interzisese pur şi simplu studiul dreptului roman în instituţiile de învăţămînt; ceea ce, totuşi, n-a împiedicat ca influenţa Şcolii din Bologna să se exercite şi în această ţară. Dreptul roman a devenit indispensabil în practicile cancelariilor regale şi princiare. Întrucît venea să redea o forţă nouă noţiunilor de stat şi de suveranitate, justificînd extinderea puterii suveranilor, absolutismul regal îşi va găsi în el o sursă de inspiraţie şi motivările juridice ale pretenţiilor sale. Prin însuşi spiritul său, dreptul roman — care excludea orice control al autorităţii religioase asupra voinţei şi puterii monarhului — era întru totul favorabil instituţiei Imperiului. Începînd din epoca lui Frederic Barbarossa, împăraţii şi-au susţinut pretenţiile de independenţă faţă de papalitate folosindu-se de argumentele furnizate de dreptul roman. Cu toate acestea, ar fi eronat să se creadă că dreptul roman ar fi înlocuit — în practica însăşi a guvernării—cutumele feudale. Principiile şi normele dreptului roman erau deosebit de utile, adeseori chiar indispensabile afirmării puterii princiare, regale sau imperiale, fără însă ca prin aceasta să elimine toate vechile tradiţii juridice. Alături de dreptul civil, jurisdicţia dreptului canonic nu se aplica numai lumii clericale, şi nici nu se referea numai la probleme de organizare sau de administraţie ecleziastică. Jurisdicţia sa — în mare parte recunoscută şi de autorităţile laice ca aparţinînd de drept Bisericii — privea şi alte materii, ca: testamente, căsătorii, contracte încheiate pe bază de bună-credinţă, erezie, sperjur, împrumut cu dobîndă, diferite delicte; materii în care şi laicii depindeau de justiţia ecleziastică, la fel ca oamenii Bisericii. în sec. XII, şi dreptul canonic a căpătat o organizare datorită ope ei lui Graţi-anus, un călugăr erudit din Bologna. Acesta l-a sistematizat (prin anul 1140) intr-un corp de doctrină, care a pus bazele aşa-numitului Corpus iuris canonici, elaborat în 1580 şi căpătînd o nouă codificare în 1917 (Codex iuris canonici). I ST ORI O GRAFIA Istoriografia latină clasică n-a avut aproape deloc o influenţă asupra autorilor Evului Mediu. Tacitus a rămas aproape necunoscut; din Annales, din Historiae sau din Germania, nu ne-a rămas decît cîte un singur manuscris, copiat în sec. XII. Titus Livius este doar citat; din scrierile lui s-au păstrat cîteva copii — care, însă, erau puţin citite. Nici Caesar, Salustius sau Suetonius, deşi cunoscuţi în acest secol, n-au exercitat o reală influenţă (decît asupra lui Eginhard — cu trei secole în urmai)92. Autorilor Evului Mediu le-au rămas străine atît viziunea şi concepţia* eît şi metodele istoriografiei latine clasice. 82 82 în locul lucrărilor marilor istorici latini, Evul Mediu prefera compendiile lui Lucius Annaeus Florus (sec. I e.n*, autorul Compendiului de istorie romană); Iunianus Iustinus (începutul sec. III e.n.), care a rezumat Filipicele lui Pompeius Trogus, operă care^ s-a pierdut; sau Eutropius (sec. IV e.n.), al cărui Breviarium historiae romanae era foarte apreciat pentru imparţialitatea şi justeţea judecăţilor asupra oamenilor şi evenimentelor. 72 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA Cele trei tipuri generale de literatură istoriografieă din secolele XII şi XIII iw cronicile, analele şi vieţile sfinţilor — sînt dependente (ca origine, viziune, concepţie, metodă) nu de istoricii antici, ci de modelele anterioare, ilustrate de Aurelius Augustinus şi Eusebiu din Cezarea. In tot decursul Evului Mediu au dominat concepţia filosofică asupra istoriei a lui Augustin93 şi sistemul cronologic al lui Eusebiu94. Moştenitori ai tradiţiilor latine şi ebraice, amîndoi urmăreau — în elaborarea unei istorii universale — o coordonare şi o fuzionare a materialului provenind din surse istoriografice romane cu cel din Vechiul Testament. In sec. XII, se evidenţiază ca istoric în mod deosebit Otto, episcop de Freising (1114-1158), care studiase în tinereţe la Paris, de unde adusese — primul în Germania — Organon-vl lui Aristotel. Unchi şi consilier personal al lui Frederic I Bar-barossa, scrie o biografie a acestuia (Gesta Friderici), conţinînd notaţii interesante din călătoriile sale în Italia, precum şi date privind raporturile dintre Imperiu şi comunele lombarele. Liber de duabus civitatibus este o istorie universală (de la creaţia lumii pînă în 1146), abundînd în referinţe simbolice. Titlul este inspirat de De civitate Dei, operă de care Otto este profund influenţat. Autorul exaltă autoritatea iîmperială: împăratul este deasupra legii şi nu are să dea ascultare şi socoteală pentru Şfaptele sale decît in faţa lui Dumnezeu. Nici genul istoriografie al analelor n-a păstrat de la analiştii antici nimic din .exactitatea şi regularitatea consemnării datelor sau evenimentelor. Incepînd chiar din sec. VIII, însemnările analiştilor erau extrem de sumare şi lacunare; în perioada JEvului Mediu matur, analele — redactate în mănăstiri, sau pe lingă catedrale — vor fi din ce în ce mai bogate şi mai variate; dar vor continua să-şi păstreze — în majoritatea cazurilor — un caracter local. Un interes particular prezintă, în Italia, analele orăşeneşti. După exemplul '■ Italiei, odată cu organizarea vieţii citadine, anale de acest fel vor apărea şi vor pro-ITifera mereu în Germania, Anglia şi Ţările de Jos. Scrierile hagiografice — o literatură care apăruse şi luase o mare dezvoltare 1 încă din Evul Mediu timpuriu, datorită creşterii numărului de mănăstiri şi a cultului relicvelor — continuau să se bucure de o tot mai mare popularitate. Dar aproape toate aceste vieţi de sfinţi sau de martiri suferă de o deprimant de monotonă uniformitate — a tipurilor, a miracolelor săvîrşite şi a virtuţilor atribuite protagoniş-;iilor acestor scrieri. Pe de altă parte, o caracterizare diferenţiată, o portretistică literară propriu-zisă se întîlneşte extrem de rar şi în biografiile sau în autobiografiile unor personaje istorice. O excepţie, un real interes documentar şi o lectură într-adevăr antrenantă prezintă Istoria lui Guillaume lo Marâchal (de circa 20.000 de versuri), în limba franceză. Iar exemplul cel mai strălucit şi mai interesant — atît documentar, cit şi literar — îl oferă Historia calamitatum mearum1 a lui Abelard — „mintea cea mai ascuţită a secolului al XII-lea“, cum pe drept cuvînt a fost definit. 93 Aurelius Augustinus (Sf. Augustin, 354-,-432) a elaborat teoria celor şase vîrste ale lumii, \ corespunzînd celor şase zile ale Creaţiunii; precum şi teoria care distinge între „cetatea pămîn- | tească", imanentă şi temporară, şi „cetatea cerească", transcendentă şi eternă, rezervată drept- \ credincioşilor. i 94 Eusebiu, episcop de Cezarea (cca 260 — coa 340), care şi a dus cronica pînă la 325 e.n., I *a elaborat două cronologii paralele, şineronizînd, două cîte două, anumite figuri sau evenimente / ? de un relief deosebit" (G.H. Haskins). — Cronologia romană începea cu anul, stabilit de tradiţie, f al fondării Romei (în Bizanţ a continuat să fie considerat anul 5509 ca dată a originii lumii); 1 cronologia creştină, care începe cu data naşterii lui Hristos, a fost introdusă abia în sec. VI. ISTORIOGRAFIA m în fine, şi cruciadele şi-au avut istoricii lor. Prima operă, de o valoare doeumeiH tară excepţională, dedicată primei cruciade şi organizării statelor latine din Orient -este Historia rerum in partibus transmarinis gestarum, compusă între 1169-1184) a lui Guillaume episcop de Tir şi mare cancelar al Imperiului latin din Orient* Cucerirea Constantinopolului, a lui Geoffroy de Villehardouin, care participase la cruciada a IV-a, este o operă a cărei valoare literară este superioară celei documentare. Cronicarul Robert de Clari, participant şi el la cruciada a IV-a, transcrie amănunte pitoreşti şi reflectă opinia cavalerilor săraci în cronica sa (Li estoires de chiaus qui conquisent Constantinohle). Jean de Joinville (1224—1317), care luase parte la cruciada a Vll-a, scriindu-şi Memoriile realizează una din operele fundamentale ale începuturilor prozei literare franceze. Ceea ce este de relevat la acest capitol este şi folosirea, începînd din sec. XII, a limbii „vulgare44, naţionale, ca limbă a istoriografiei înlocui celei latine95. Fapt extrem de important din punct de vedere al istoriei culturale, — „întrucît a dus la secularizarea şi la divulgarea istoriei44 — remarca C.H. Haskins. „Atîta vreme cît istoria rămăsese limitată în graniţele limbii latine, ea fusese în mod necesar un monopol al clerului şi reflectase preocupările acestuia, precum şi viziunea sa despre' lume. Dar cînd a ajuns să fie scrisă pentru laici, ea a trebuit să se prezinte cu noi motive de interes, mai întîi la curţile care îi sprijineau pe autori, apoi şi în oraşele-ale căror cronici le întîlnim într-o fază mai tîrzie a Evului Mediu44. ŞTIINŢA ŞI FILO SOFIA Marele avînt intelectual l-au înregistrat secolele XII şi în special XIII în domeniul ştiinţei. Informaţiile aduse în operele lor enciclopedice de către Isidor din Sevilla, — ate cărui Etimologii, răspîndite în sute de copii, nu trebuiau să lipsească din nici o bibliotecă, — de către Venerabilul Reda şi de mulţi alţi autori de enciclopedii96, continuă să alimenteze suma de cunoştinţe ale contemporanilor. Dar acum, „Renaşterea medievală44 i-a descoperit printr-o lectură directă pe Euclid şi Ptolemeu, pe Hipocrate şi Galenos, pe Aristotel şi Avicenna. A descoperit matematica, astrologia şi astronomia arabilor; iar cunoaşterea alchimiei elenistice şi a celei arabe a stimulat acea atitudine intelectuală ce caracterizează, ca element esenţialmente nou, secolul al XH-lea: spiritul experimental. Secolul al XlII-lea manifestă mai puţin interes pentru scrierile literare ale clasicilor antici; în schimb, dovedeşte o mai pronunţată predilecţie pentru studiile filosofice şi pentru cercetarea ştiinţifică. Antichitatea devine acum — într-o măsură mai mare decît înainte — un element de cultură populară; iar cunoştinţele ştiinţifice ale anticilor sînt difuzate în acest secol nu numai prin intermediul numeroaselor enciclopedii, redactate în limba franceză, ci şi pe calea operelor literare — ca w 95 în Franţa, seria lucrărilor de istoriografie o deschide Villehardouin către 1213. în Anglia, după 1154, în locul cronicilor anglo-saxone predomină operele scrise în limba noii aristocraţii cuceritoare, anglo-normaiide. în Germania, între anii 1135—1150 se scrie la Regensburg, în versuri, prima operă istorică (în althochdeutsch), intitulată Kaiserchronik. 96 O cperă enciclopedică foarte răspîndită era Liber floridus, compilată în jurul anului 1120 de canonicul Lambert din Saint-Omer şi tratînd cele mai variate subiecte imaginabile — de la naşterea corpurilor cereşti pînă la proprietăţile medicale ale unor plante, de la probleme teologice pînă la remediile centra durerilor de dinţi... Sau, o altă enciclopedie faimoasă, din secolul următor, Despre proprietăţile lucrurilor, compilată de Bartholomaeus Angiicus (către 1230) şi care abundă tu informaţii fanteziste luate din tradiţiile populare asupra animalelor, reale sau imaginare.1 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA în celebrul şi atît de larg răspinditul Roman al Trandafirului. Prin aceasta, facultatea de observaţie şi de analiză devine mai intensă şi mai pătrunzătoare. Opera capitală enciclopedică elaborată în această perioadă (mai precis: pe la mijlocul secolului al XlII-lea) este Speculum rnajius a călugărului dominican Vincent de Beauvais (1190—1264), care in 3.718 capitole cuprinse în cele 80 de cărţi, şi totalizînd aproximativ 6.000 de pagini in-fol io — adună toate cunoştinţele timpului, sistematizînd temele şi clasificîndu-le cu o atentă minuţiozitate. Timp de mai bine de patru secole, opera lui Yincent de Beauvais a rămas enciclopedia de maximă autoritate97. O imensă curiozitate ştiinţifică (în special pentru astronomie, mineralogie, medicină, alchimie şi mecanică) şi o particulară aplicaţie spre observaţie directă şi experimentare dovedesc lucrările cu caracter enciclopedic98 ale celebrului erudit, filosof şi teolog german Albertus Magnus (1193-1280) — pentru care „ştiinţa naturală nu trebuie doar să primească ceea ce se spune, ci şi să investigheze cauzele fenomenelor naturale44; ştiinţa trebuie să se servească de „experienţă, care este in toate lucrurile cel mai bun maestru44. Dintre ştiinţe, matematica rămîne încă la un stadiu elementar. Matematicianul pisan Leonardo Fibonacci (începutul sec. XIII), al cărui Liber abaci% apărută în 1202, i-a adus o mare faimă şi preţuirea împăratului Frederic II, a contribuit la cunoaşterea mime-raţiei arabe. Fibonacci este şi autorul Practicii geometrice, — disciplină ce ajunsese (la fel ca algebra) la un punct dincolo de care nu va mai face progrese importante timp de multe secole. Studiul astronomiei se reducea pînă la această dată la manualele lui Beda. Dar in 1126, Adelard din Bath traduce tabelele astronomice ale Iui al-Khwarizmi (apoi pe cele ale lui al-Battani, al-Zarqali şi al-Farghani); în timp ce Gherardo din Cremona traduce, tot din arabă, faimosul compendiu al întregii astronomii greceşti, compilat de Claudius Ptolemeus, Marele compendiu de astronomie (cunoscut îndeobşte sub titlul ara-bizat Almageste), opera fundamentală în materie de-a lungul întregului Ev Mediu. — Meteorologia şi Fizica lui Aristotel au fost traduse, tot după un text intermediar arab, în a doua jumătate a sec. XII. — Geografia a rămas tributară Femeile sfinte la mormînt. înălţarea la cer. Fildeş din sec. XII, de inspiraţie bizantină. (în epoca „Renaşterii medievale4*/influenţa Bizanţului continuă în domeniul Artei). — Bayerisches Staatsmuseum, Miinchen Ediţia tipărită în 1624 însumează trei masive volume in-folio. *8 De Coelo et mundo, De animalibus, De natura locorum, De proprietatibus elementarum. ŞTIINŢA ŞI FILOSOFIA tradiţiei latine"; operele marilor geografi arabi au rămas necunoscute Europei secolelor XII şi XIII. Un fenomen cultural caracteristic acestei perioade este renaşterea astrologiei şi a alchimiei. Astrologia — această „astronomie aplicată44 sau „umanizată44, cum o considerau anticii — a fost readusă în atenţie prin traducerea lucrării lui Ptolemeu, Tetrabiblos, precum şi prin traducerile unor opere arabe de divinaţie: o bogată literatură sintetizată, în 1235, de Michael Scotus în lucrările sale99 100. Universităţile îşi aveau profesorii lor de astrologie; regii şi principii, de asemenea — pînă in sec. XVIII! — Bazele, principiile alchimiei erau cunoscute Occidentului (Gherardo din Cremona, de pildă, tradusese din arabă lucrări importante de alchimie), — după cum o dovedesc, dealtminteri, şi scrierile enciclopedice ale lui Albertus Magnus sau Vincent de Beauvais. Studiile medicale iau un mare avînt, începînd din sec. XII, datorită traducerii operelor medicale ale greeifâr şi arabilor, şi dezvoltării Şcolii medicale din Salerno101. — In secolele XII şi XIII, s-au scris mai multe tratate despre bolile şoimilor şi clinilor; iar un manual de medicină veterinară pentru îngrijirea cailor, scris la cererea lui Frederic II, a fost tradus apoi în mai multe limbi. — Studiul botanicii prezenta un interes doar în legătură cu plantele medicinale; manualul lui Dioscoride era difuzat în nenumărate copii. Printre tratatele de agricultură — domeniu în care tradiţia antichităţii latine s-a menţinut prin răspîndirea lucrărilor unor autori ca Varro, Rutilius, Palladius sau Columella102 — este de menţionat (dar pentru o epocă ceva mai tîrzie) Liber ruralium commodorum, a lui Pietro de’ Grescenzi (1230-1321). In sfîrşit, zoologia — disciplină care pînă în sec. XIII rămăsese tributară lui Plinrns şi tradiţiei populare a bestiariilor, — capătă acum un caracter ştiinţific, după ce Michael Scotus traduce lucrările lui Aristotel asupra animalelor. De menţionat, aici, şi notaţiile derivînd din observaţiile directe prilejuite de prezenţa, în unele ţări din Occident, a unor animale exotice103. Secolul al XH-lea a marcat şi renaşterea filosofiei şi ştiinţei lui Aristotel * — pentru care Evul Mediu a manifestat o mai mare atracţie decît pentru Platon104-O largă popularitate a cunoscut şi Averroes, marele comentator al Stagiritului. Dar începînd din 1210, filosofia lui Aristotel (şi cu precădere Metafizica sa) a fost condamnată de un conciliu care s-a ţinut la Paris; pentru ca, în 1231, studierea lui Aristotel să fie interzisă şi la universitatea din Paris. înainte de această perioadă a influenţei filosofiei greceşti şi arabe, Anselm din Aosta, arhiepiscop de Canterbury (1033—1109) şi Abelard (1079—1144) au pus 99 Excepţie fac descrieri e de călătorie, — printre care se remarcă ce e ale lui Giraldus Cam-brensis (Topografia Irlandei,«Descrierea Ţârii Galilor, Itinerar în Walles), deosebit de bogate în informaţii privind limba, caracterul, tradiţiile, temperamentul şi obiceiurile locuitorilor. 100 în Liber introductorius, Liber de particularibus şi în Fizionomia. 161 „Medicina greacă n-a dispărut niciodată în Italia Meridională, unde în sec. VI Cassiodor îşi constituise marea sa bibliotecă medicală, şi unde cîteva codice din Benevento, redactate în seP* ?rată o intensă activitate de traducere în limba latină de opere aparţinînd lumii greceşti; o tradiţie poate cam firavă, dar care a servit ca bază şi şcolii medicale salernitane“ (C.H. Haskins). 102 Ca: Rerum rusticarum (de Mareus Terentius Yarro, 116—27 î.e.n.), De re rustica (de, Kutilius Taurus Palladius, sec. IV), De re rustica (de Lucius Iunius Columella, sec. I e.n.), etc i°3 Cămilele şi leoparzii au fost aduşi în Anglia ca dar regal din partea unui rege maur din Valencia; în Italia au apărut, în sec. XIII, leoparzi, cămile, chiar şi o girafă, — animale dăruite de sultani; iar rezerva zoologică a lui Frederic II — care îl însoţea pe împărat în toate deplasările sale din Italia şi Germania — număra elefanţi, cămile, dromaderi, pantere, leoparzi, lei, şoimi albi, specii rare de cucuvele, etc. 104 Singura operă a lui Platon în general cunoscută era Timaios (dar numai primele 53 de capitole). Traducerile dialogurilor Menon şi Faidon, datînd de pe la mijlocul se©. XIl*7?--au avut dn ecou deosebit. ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA ?6 bazele scolasticii, — ilustrată în această primă perioadă şi de Pietro Lombardo (1105 — 1160), a cărui operă filosofico-teologică Libri quattuor sententiarum a rămas, de-a lungul Evului Mediu, o operă de bază a învăţămîntului teologic. Scolastica îşi găseşte expresia cea mai deplină, după organizarea universităţilor, prin activitatea magistrilor franciscani şi dominicani (dar şi prin influenţa asupra lui Siger de Brabant, a lui Averroes şi Avicenna), de înălţimea unor Albertus Magnus şi Toma Palatul bancherului, armatorului şi consilierului regal Jacques Coeur din Bourges. (Construcţie gotică începută în 1435.) Interesantă combinaţie arhitecturală de castei fortificat, casă de comerţ şi palat rezidenţial urban. din Aquino; pentru a cunoaşte apoi, în secolele XI'V si XV, o perioadă nouă cu Will iam Oecam (cca 1280—1349), care fusese precedat de Duns Scot (cca 1265— 1308). AFIRMAREA LIMBILOR NAŢIONALE în Evul Mediu limba latină era limba oficială a Bisericii, a învăţămîntului, a cancelariilor şi (cu excepţii puţine şi tîrzii) a autorilor de opere din toate domeniile culturii. (în lucrările ştiinţifice şi filosofice continuă — sporadic — pînă azi, iar în Biserica catolică şi astăzi, — deşi în ultimul timp serviciul religios se celebrează şi în limbi naţionale). Latina medievală era şi o limbă vorbită, intr-un mediu restrîns (la fel şi azi), de către persoane cultivate, ajungînd în sec. XII la gradul de perfecţiune al unei limbi literare. în nici o altă perioadă a istoriei limba latină n-a fost folosită la o scară atît de largă, de atîtea categorii sociale şi profesionale, şi niciodată ea n-a servit la scrierea unui număr atît de imens de opere, din toate domeniile. Dar, paralel, şi limbile naţionale s-au afirmat — în creaţii culte, difuzate prin scris, nu numai pe cale orală ca cele folclorice — prin traduceri şi opere originale. Wulfila, în sec. IV, dăruise limbii gotice traducerea Bibliei, Aldhelm în sec. VII şi Beda în cel următor scriseseră poezii în anglo-saxonă; iar în sec. IX, tradusese în AFIRMAREA LIMBILOR NAŢIONALE rt saxonă opere capitale104 a. Carol cel Mare pusese să fie adunate în scris după mărturia lui Eginhard — vechile poeme germanice. O capodoperă scrisă în anglo-saxonă ca Beowulf era deja redactată în sec. X. — La mănăstirea St. Gali, în sec.X, Notker Balbulus tradusese în vechea germană Psalmii, Bucolicele lui Vergiliu, Consolarea filosofici a lui Boethius şi alte opuscule ale lui Martianus Capella şi Grigorie cel Mare. Iar cum o versiune a Bibliei în limba poporului a constituit întotdeauna „actul de naştere44 a unei limbi naţionale, sînt de semnalat traducerile tn limbile provensală şi franceză — din prima jumătate a secolului al XlII-lea, — precum şi, în acelaşi secol, versiunile în castiliană datorate iniţiativei Iui Alfonso X ^el Sabio44. în acelaşi secol au apărut, în limba franceză, opere de pietate, lucrări de edificare morală şi religioasă, summae teologice, opere de popularizare a ştiinţelor, enciclopedii (ca cea a lui Thomas de Cantimpre, tradusă din latină); precum şi cronici în germană — Kaiserchronik este scrisă la Regensburg încă în 1147 — şi culegeri de cutume şi practici juridice, apărute în Franţa, Germania, Spania, Anglia. Exprimarea literară în limbi naţionale a fost împiedicată de existenţa, în fiecare ţară, a mai multor dialecte locale, adeseori profund diferenţiate. Sarcina şi reuşita scriitorilor era de a depăşi aceste impedimente. In sec. XIII, trubadurii provensali cultivă o limbă ce nu permitea cititorului să-şi dea seama care era de fapt regiunea de origine a poeţilor. Chretien de Troyes era originar din Champagne, dar în operele sale el elimină particularităţile dialectale ale regiunii sale. în Germania — unde dialectele realmente vorbite erau doar două — primul, în sud în Germania Meridională şi Austria; al doilea, în nord, cel vorbit în Saxonia şi Germania Septentrională, — Minnesăngerii adoptă dialectul din nord, creînd o limbă literară care se impune, în poezia de curte, încă din a doua jumătate a secolului al Xll-lea; dar care — „epurată, preţioasă, uneori abstractă, înţeleasă de mulţi dar de fapt nevorbită de nimeni, nu avea rădăcini suficient de puternice pentru a se menţine şi după declinul lumii curtene. Or, din acel moment dialectele vor avea toată libertatea de exprimare. Particularităţile dialectale se vor afirma odată cu extinderea folosirii limbii germane44 (J. Paul). Începînd din sec. XIII, Ludovic Bavarezul va impune germana ca limbă a cancelariei. Astfel, limba naţională a devenit — cu excepţia mediilor şcolare şi bisericeşti — limba întregii societăţi. Şi în Italia — ţara în care prestigiul limbii latine s-a menţinut mai mult ca în oricare altă parte —- mulţimea dialectelor crea aceleaşi probleme. Exemplul trubadurilor provensali a acţionat însă şi aici — în cadrul aşa-numitei „Şcoli siciliene44 poetice de la curtea lui Frederic II, — prin îmbogăţirea dialectului insular cu împrumuturi lingvistice din alte regiuni ale Peninsulei; pînăcînd, spre sfîrşitul secolului al XlII-lea, dialectul toscan se va impune — datorită geniului lui Dante — ca limba literară a Italiei. — Limba provensală a operat în sensul aceluiaşi proces la toate curţile meridionale, pierzîndu-şi prestigiul în această direcţie către anul 1300 (cu excepţia trubadurilor portughezi). După limba provensală, prestigiul literar îi va reveni limbii franceze. Anglo-normanda — în fond, un dialect al provensalei, — va fi folosită în mod curent atît în proză cît şi în poezie. în sec. XIII, franceza va fi vorbită la Curte, în castelele nobililor şi în lumea burgheziei orăşeneşti din Anglia. în Italia Meridională, franceza va deveni o limbă de cultură odată cu instaurarea dinastiei de Anjou; în timp ce în nordul Italiei, franceza va fi frecventă în 104 104 a Vd. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, pp. 122-123. — Cf.de asemenea, infra, capitolul Literatura. 78 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA opere didactice şi narative. Către 1268, notarul florentin Brunetto Latini îşi va scrie renumita enciclopedie Li Livres dou Tresor în franceză104 6; în 1275 Martine da Canale va compune în aceeaşi limbă o operă — interesantă pentru istoria şi obiceiu-rile locale —- Cronique des Vâniciens, în două volume. Iar la sfîrşitul secolului, faimosul explorator şi negustor veneţian Marco Polo, întemniţat într-o închisoare din Genova, îşi dictează amintirile pe care Rusticiano da Pisa le redactează în franceza d’oil, celebra Le divisiment dou monde de messer Mar eh Pol de Venece, operă tradusă în aproape toate limbile europene (inclusiv în latină), şi chiar în dialecte locale. — Dar, chiar în operele scrise în franceză, limba autorilor italieni este adeseori contaminată — cu excepţia operelor savante — de vocabularul sau de sintaxa italiană. In primii ani ai secolului al XlV-lea, prestigiul internaţional al limbii franceze este în declin. La această dată însă, „limbile naţionale au de acum un trecut suficient de afirmat pentru a se impune in literatură, fără a mai trebui să recurgă la o singură limbă de circulaţie naţională44 (Idem). PROGRESELE SPIRITULUI LAIC: SECOLELE XIV ŞI XV Ultimele secole ale Evului Mediu, cu toate variatele şi gravele crize şi calamităţi naturale104 105 106, n-au însemnat, totuşi, o perioadă de paralizie a spiritului cultural creator» Evenimentele timpului dau impulsuri noi vieţii culturale. între cele negative — şi ca o consecinţă pe plan moral a evenimentelor vremii <— a fost şi intensificarea practicilor şi procesiunilor „flagelanţilor44106. în corelaţie m acestea, tema „dansului macabru44 (temă şi de origine elenistică, dar acum provenită din Asia, probabil din Tibet) devine foarte frecventă în pictură şi în literatură. Apoî: pictorii şi sculptorii o reprezintă acum tot mai des pe Fecioara Maria cu fiul său lisus mort (tema Pieîâ), Mircea Eliade menţionează, de asemenea, şi importanţa religioasă acordată acum Purgatoriului, precizind că „deşi definiţia pontificală ^ Purgatoriului datează din 1259, popularitatea sa creşte ulterior, datorită mai ales prestigiului slujbelor religioase pentru morţi44. Sentimentul morţii însuşi capătă o coloratură nouă, dramatică, asociată cu faptul descompunerii fizice (ca în cunoscuta Baladă a spînzuraţilor, a lui Frangois Villon). în acelaşi sens, un fenomen cultural semnificativ este şi obsedanta căutare a experienţei mistice, — formă de răspuns a sentimentului religios exacerbat la situaţia şi practicile Bisericii, necorespunzătoare misiunii ei spirituale. Fenomenul capătă amploare îndeosebi în Bavaria, Alsacia, Elveţia şi Ţările de Jos, — cu Meister Eckhart (cca 1260—1327), dominicanul Heinrich Suso (1296—1366)9 Johannes Tauler (cca 1300—1361), Ruysbroeck (1293—1381), şi continuînd în secolul următor cu Thomas din Kempen (1380—1471). 104 b precis, în langue d’oîl, în 4278. La scurt timp după apariţie, opera a fost tradusă 2a dialect florentin de către Bono Giamboni. 105 Războiul de o sută de ani cu toate distrugerile şi devastările pe care le-a adus, marea foamete din 1316, ciuma neagră din 1347, „exiluF papilor laAvignon (1309—1377), Marea Schismă a Bisericii occidentale (1378—1417), catastrofa demografică cu scăderea duratei medii de viaţă* mişcările populare drastic reprimate, invazia otomană etc. 106 Mişcare apărută în 1260, la Perugia, în urma activităţii de profetizare privind „apropierea sfîrşitului lumii“, a misticului calabrez, condamnat apoi de Biserică, Gioacchino da Fiore (1130— 1202), autorul lucrării Expositio in Apocalypsim. PROGRESELE SPIRITULUI LAIC : SECOLELE XIV ŞI XV 19 Pe de altă parte, în ordinea fenomenelor pozitive, formarea statelor naţionale (născute în urma rivalităţilor politice, a conflictelor militare, a concurenţei economice, a luptelor religioase), a dinastiilor, şi chiar a unei Biserici naţionale, au găsit un puternic sprijin în comunitatea de limbă. Chiar şi în Italia şi în Germania — ţări în care conştiinţa naţională întîrzie deocamdată să se afirme — cultivarea respectivelor limbi'naţionale a dus la un mare avînt şi, implicit, la o progresivă laicizare a creaţiei literare, precum şi a gîndirii filosofice. Discordiile şi animozităţile dintre laici şi cler sporesc întruna. Laicii, care şi-au asigurat acum un nivel propriu de instrucţie şi deci nu mai au nevoie de concursul, de sprijinul intelectual al clerului, manifestă deschis o atitudine de neîncredere, de ireverenţă, de indiferenţă şi ironie, adeseori chiar de ostilitate faţă de oamenii Bisericii. Paralel cu criticile şi polemicile anticlericale, progresele spiritului laic — consecinţe ale declinului autorităţii instituţionale şi morale a Bisericii107 — se exprimă în formele şi în domeniile cele mai diverse. Se ajunge pînă acolo încît, în 1407, universitatea din Paris îl declară pe Benedict XIII un „schismatic încăpăţînat4* şi un „adevărat eretic44, iar pe Grigorie XII, după ce un conciliu ţinut la Pisa îl acuzase de vrăjitorie, „ruinătorul Bisericii44. In domeniul gîndirii filosofice, după ce Duns Scot subminase grav terenul scolasticii (pe care, încă în sec. XIII, Roger Bacon o acuzase de „sterilitate44), negînd că dogmele religiei pot fi susţinute prin argumente raţionale, acum William Occam pledează pentru eliberarea ştiinţei şi filosofici de sub tutela teologiei, subliniind totodată rolul experienţei în cunoaştere. Ideile sale, revoluţionare, au fost popularizate în Franţa de Jean Buridan (cca 1300 — cca 1358). în general, climatul intelectual este mult schimbat. Se poate discuta acum liber, aducîndu-se argumente raţionale, acceptate, asupra moralei, a politicii, chiar şi a Bisericii, independent de rigorile coercitive ale credinţei oficiale; căci — se afirmă acum, tot mai energic, — credinţa şi ştiinţa sau filosoîia sînt situate pe planuri cu totul distincte. Erudiţi, filosofi, oameni de ştiinţă şi de litere, revendică libertatea deplină de gîndire şi de creaţie. Toate ştiinţele tind — şi reuşesc — să devină autonome, să se sustragă controlului Bisericii şi să-şi proclame independenţa faţă de teologie. Filosofia nu mai este ancilla theologiae — şi chiar mistica se separă şi se îndepărtează categoric de teologia oficială. „Erudiţii resping tutela teologiei, pictorii şi sculptorii nu se mai supun obligaţiei stricte de a trata temele impuse de Biserică, nici exigenţelor severe ale arhitecturii — „regina artelor44; în timp ce muzica şi poezia se îndreaptă tot mai mult — la fel ca celelalte arte — spre surse profane de inspiraţie. Intr-adevăr: emancipîndu-se de sub tutela arhitecturii, sculptorii devin mal activi, mai siguri pe sine şi mai originali. Sculptează busturi, statui, monumente funerare, accentuînd expresivitatea figurii personajelor, imprimînd operelor trăsături caracterizante realiste, individualizatoare, portretistice. Acelaşi spirit laic şi realist animă şi pictura — care refuzînd să rămînă un auxiliar ornamental ai ansamblului arhitectonic, trece de pe zidul edificiului pe suportul de lemn sau de pînză, urmărind mai degrabă efectul artistic propriu, eleganţa, graţia, pitorescul, decît semnificaţia descriptivă, didactică, moralizatoare, alegorică, sau grandiosul convenţional- 107 în urma consolidării puterii monarhice în detrimentul puterii temporale a papalităţii; în urma „captivităţii4* papilor la Avignon şi a Marii Schisme din Occident; a mişcărilor eretice, din Anglia (Wycliff) şi Boemia (Jan Hus); a atacurilor vehemente la adresa călugărilor, înaltului, cler şi chiar a papalităţii. Pe de altă parte, abuzurile Bisericii şi amoralitatea oamenilor ei au du^ la o recrudescenţă (cum am văzut) a misticismului. 80 ETAPELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALA Pe de altă parte, tehnica impecabilă este folosită pînă la exagerare* Un exemplu în acest sens este goticul flamboyant, care caută mai mult efectul decît frumosul, echilibrul şi armonia. Alte exemple: vitraliul, care devine un adevărat tablou în sine; sau, compoziţiile polifonice, prin care muzica renunţă la simplitatea melodiei, căutînd virtuozitatea execuţiei, structuri muzicale complexe, descoperind toate posibilităţile ritmului şi ale instrumentelor, — asemenea (s-ar putea spune) tendinţelor goticului flamboyant10*. Odată cu sec. XV, viziunea realistă se afirmă cu hotărîre în toate artele, — mai întîi în pictură: în Italia (în primul rînd în palele de altar, în diptice şi triptice), cu Masaccio (1401 — 1427); în Franţa, cu portretele lui Jean Fouquet (cca 1415 — cca 1480); şi, mai ales, în Olanda, cu Jan van Eyck (m. 1441), Roger van der Weiden(m. 1464), sau Hugo van der Goes (m. 1482). — în teatru, secolul al XV-lea se afirmă prin „moralitatea4' alegorice-didactică, prin farsa populară şi îndeosebi — expresia sa cea mai caracteristică — prin genul „misteriului44, care amestecă materia sacră cu elemente profane, adeseori de un realism crud. Producţiile literare, urmînd liniile aceloraşi tendinţe proprii spiritului laic, nu urmăresc educaţia religioasă şi edificarea morală a cititorului sau auditorului, ci aderenţa la realitatea vieţii, elementul „interesant44, atractiv, tipic, şi divertismentul. Răspunzînd gustului poporului şi burgheziei oraşelor, se creează g nul povestirii umoristice (şi uneori satirice) denumit fabliau1 precum şi povestir ia care narează fapte recente sau contemporane, novella, în care se regăsesc toate profesiunile, clasele şi categoriile sociale; gen reprezentat magistral de Boccaccîo în Italia (1313—1375), de Juan Ruiz în Spania (m. cca 1350) şi de Chaucer în Anglia (cca 1340-1400). — în poezie, alături de confesiunea lirică delicat-sentimentală a unor poeţi ca Petrarca, Christine de Pisan, Charles d’Orleans ş.a., adevărul aspru al vieţii celor de la periferia societăţii apare — pe drumul deschis de truverul Rutebeuf — în tonuri de emoţionantă umanitate şi de un impresionant patos, cu Fr. Villon. în fine, de subliniat este faptul — esenţial pentru procesul evoluţiei culturale — că secolele XIV şi XV marchează, concomitent, perioada de apogeu a multiplelor, variatelor, adeseori contradictoriilor tendinţe ale întregului Ev Mediu în evoluţia lor dialectică; perioada de declin a acelora care au deţinut un timp îndelungat poziţia de preeminenţă; şi totodată perioada de germinaţie (în Italia, apropiindu-se chiar de punctul maturizării) a elementelor constitutive ale unei culturi cu un profil nou. Afirmîndu-se, progresiv, îndeosebi în secolele Evului Mediu tîrziu — dar, unele, cu rădăcini în secolele anterioare — acestea vor iradia, din ţara în care complexul de condiţii locale le favorizase dezvoltarea, din Italia, spre celelalte ţări europene. Şi astfel, cultura Evului Mediu se va încheia eu un alt titlu de glorie: acela de a fi generat Renaşterea. 10 Muzica profană îşi continuă experienţele cu rafinatele inovaţii ritmice ale J iui Guillaume de Machault (1300—1377); iar cu Dufay (m. 1474), Ockeghem (m. 1495) şi Josquin des Prăs (m. 1521), va duce arta contrapunctului — pentru acel timp — aproape de perfecţiune. (Vd. infra,, cap. Muzica). EDUCAŢIA Şl ÎNVĂŢĂMlNTUL Dispariţia şcolilor antice. • Şcolile mănăstireşti şi episcopale. • 0 nouă concepţie pedagogică. « „Renaşterea carolingiană11 şi problemele şcolii. • învăţământul elementar. «Rome de învăţămlnt’specializat. « învăţă-mîntul mediu. „Artele liberale1'. « Primul cielu: „Tri-vium11. «Al doilea ciclu: „Quadrivium11. «Instrucţia laicilor. ©Şcoala medievală şi „cultura latentă11. • învăţă-mîntul în Evul Mediu tîrziu. DISPARIŢIA ŞCOLILOR ANTICE în secolul al IV-lea mai funcţiona încă sistemul şcolii romane clasice, cu cele trei grade de învăţămint, susţinute, respectiv, de învăţător (magister ludi), de grammaticus şi de rhetor. După ce primul U învăţa pe elev cititul, scrisul şi socotitul, în şcoala profesorului de gramatică acesta îl învăţa ortografia, regulile de prozodie şi metrică, îi explica pasaje din autorii clasici, proceda la analiza gramaticală a unor texte, — din care extrăgea referinţele şi aluziile istorice, juridice sau ştiinţifice, comentîndu-le pe larg şi dîndu-i astfel elevului o sumă de noţiuni de cultură generală. Elevul putea să se limiteze la aceste cunoştinţe, — sau să continue, intrînd la şcoala unui retor. Aici, timp de cinci-şase ani, învăţa dificila „artă44 a retoricii, — regulile generale şi procedeele practice ale alcătuirii unui discurs : descrierea unui anumit moment sau eveniment, elogiul unui înalt personaj (real sau fictiv), prezentarea unui subiect din istorie sau din mitologie, discutarea unei chestiuni de ordin moral, sau întocmirea şi susţinerea unei pledoarii ori a unei acuzări, exerciţiu pentru care elevul trebuia să facă apel şi la tehnica argumentaţiei logice, adică la dialectică.— După terminarea şcolii de retorică, elevul putea deveni el însuşi rhetor, profesor care să predea această materie; sau, dacă mai făcea un stagiu intr-o şcoală superioară de drept, putea ajunge un avocat cu renume; în orice caz, şcoala de retorică îi putea procura „putere, onoruri, prietenii înalte, gloria în viaţa prezentă şi în viitor44 — cum îi asigura marele retor al antichităţii, Quintilian1. învăţămint ui acesta avea, prin urmare, un caracter incomplet, unilateral, aproape exclusiv literar. Romanii, care abandonaseră studiul limbii greceşti, n-aveau acces direct la cultura filosofică (decit prin lucrări de tipul celor ale lui Cicero). Nici ştiinţele matematice, odinioară cuprinse în programa de învăţămint a grecilor —* aritmetica, geometria, astronomia, muzica, — nu figurau în programa şcolilor latine. Cunoştinţe din alte domenii — istorie, geografie, medicină, ştiinţe naturale ş.a. — puteau fi obţinute consultîndu-se manuale, compendii, repertorii, pe diferite materii; lucrări care, începînd din sec. IV, apar intr-un număr din ce în ce mai mare.— în schimb, organizarea învăţămîntuîui era una din atribuţiile statului, care îndemna oraşele să deschidă şcoli municipale, şi care numea profesorii, — totodată acordîndu-le stipendii şi anumite privilegii. Dar în sec. V, odată cu catastrofa invaziilor barbare şi a declinului oraşelor, acest sistem şcolar, chiar aşa insuficient cum era, a dispărut. Educaţia şi instrucţia clasică mai subzista doar în sinul clasei senatoriale a marilor proprietari, predată fiind de profesori particulari. Sistemul instructiv-educativ antic, tradiţia sa şcolară au mai supravieţuit un timp, după primele invazii (şi chiar pînă în sec. VII), cum am văzut, în Africa vandală, în regiunea Cartaginei, devenită apoi bizantină, după victoria lui Beli* £ De institutione oratoria, XII, ii. 29. DISPARIŢIA ŞCOLILOR ANTICE 83 zarie; in timp ce în ţările din Occident şcolile ajung exclusiv în mîinile oamenilor Bisericii.— Ceea ce, însă, nu s-a întîmplat în Italia. In Italia, ocupaţia invadatorilor n-a dus la dispariţia totală a culturii antice, Tradiţia şcolilor laice s-a păstrat, — mai ales în timpul domniei lui Theoderic. L$ Roma, viaţa şcolară de tip antic a continuat; profesori de gramatică şi de retorică, de drept şi de medicină, stipendiaţi de stat, continuau să ţină lecţii în săli amena. jate în preajma Forului lui Traian (unde mai aveau loc încă şi recitări publice)-X)e asemenea, la Ravenna existau — pînă în a doua jumătate a sec. VI —prestigioase Un abac roman. — Pentru aritmetica comercială (neglijată de greci, dar foarte dezvoltată la romani) se folosea abacul, care a continuat mult timp să fie folosit şi în şcolile Evului Mediu şcoli de drept. Iar pentru Milano, avem informaţii despre existenţa unui auditorium* . unde un profesor de retorică desfăşura un program de învăţămînt de tip clasic* predînd limbile latină şi greacă, gramatica şi retorica.—Urmarea a fost că, mult mai tîrziu, peste cinci secole, cînd un număr de şcoli episcopale vor deveni universităţi, in timp ce în Franţa supremaţia va rămînea teologiei, în Italia locul de prim-plan îl vor deţine în continuare studiile de drept şi de medicină. Invazia longobardă din 568 va distruge însă definitiv şi în Italia şcoala laică romană, care va fi înlocuită şi aici cu şcoala de tip monastic. (Chiar şi papa Gri-gorie cel Mare se va declara împotriva propagării valorilor culturii clasice, profane, — cu toate că, în tinereţe, fusese educat el însuşi în cultul acestor valori). Centrele de învăţămînt rămîn, şi în Italia, doar cele din cadrul mănăstirilor ■— Vivarium, Bobbio, Montecassino, — sau al şcolilor episcopale2. Cum însă longobarzii n-au ocupat întreaga Peninsulă, în centrele care, protejate fiind de flota bizantină, au rezistat invadatorilor (Ravenna, Salerno, Napoli* Roma), tradiţia şcolară antică s-a perpetuat,—cel puţin sporadic, în forma instrucţiei primite în familie. Cu excepţia situaţiei din Italia, însă, în secolul al Vl-lea singurul sistem organizat de învăţămînt din Occident rămîne cel patronat de Biserică: şcoala monastică^ cea episcopală şi cea parohială. 2 Al cărei model rămîne, pentru mult timp, acea Schola cantorum, reorganizată de Grigorifc cel Mare, care a inspirat fondarea şi a altora asemănătoare; dar a cărei programă, mult prea limitată, urmărea doar pregătirea de cantori. 8* M EDUCAŢIA ŞI INVĂŢĂMÎNTUL» ŞCOLILE MĂNĂSTIREŞTI ŞI EPISCOPALE în principiu, toţi călugării — cel puţin, cei din mănăstirile din Occident — trebuiau să ştie citi şi scrie. „Reguliie“ monastice (ale lui Augustin Benedict din Norcia, Cesaire din Arles etc.) prevedeau obligativitatea predării scrisului şi cititului, un număr de ore zilnic dedicate lecturii, existenţa unei biblioteci şi copierea de manuscrise (activitate recomandată şi mănăstirilor de călugăriţe). Mănăstirile medievale au rămas focare de cultură chiar şi in împrejurările istorice cele mai grele3. Şcoala mănăstirească era, evident, o instituţie rudimentară; scopul ei era să dea novicilor — primiţi în mănăstiri de la vîrsta de 7 ani, şi chiar mai devreme, — pregătirea monahală elementară: cititul, scrisul şi cîntul. Disciplina era foarte severă, pedepsele corporale erau prevăzute şi frecvente. Importanţa primordială era atribuită memoriei. Metoda folosită curent era memorizarea, repetarea mecanică, în cor, a unui text. De asemenea, metoda dialogului — cu întrebările şi răspunsurile stereotipe dinainte stabilite şi obligator memorizate. în unele mănăstiri, pe lingă novici mai erau instruiţi — plătind pentru aceasta o sumă mănăstirii — şi tineri (de obicei fii de nobili) care nu intenţionau să se dedice vieţii monahale. în secolele IX şi X, din unele şcoli mănăstireşti (Bec, Fulda, Saint-Gall ş.a.) au ieşit — deşi, în majoritate, aparţinînd ordinelor monastice — învăţaţi dintre cei mai renumiţi ai timpului. In lipsa unor seminarii teologice, pregătirea dogmatică, liturgică şi canonică a viitorilor preoţi rămînea în sarcina episcopului — fie direct, fie sub supravegherea lui, de către unul din canonicii catedralei (scholasticus). De obicei, episcopii duceau viaţa în comun cu „familia44 lor — formată din clerul catedralei. Şcoala episcopală — in care clericii4 erau instruiţi şi întreţinuţi gratuit — tinde să se generalizeze chiar începînd din sec. VII (informaţii sigure, în acest sens, privesc regiunea Provenea şi Spania vizigotă); şi chiar dacă nivelul său intelectual — limitat la lectura textelor biblice şi ale Părinţilor Bisericii — era foarte modest, şcoala episcopală a rămas — grosso modo, între 770-1170 — mijlocul de instruire cel mai important5 &. Cînd, în secolul al Vl-lea, acţiunea de creştinare a populaţiilor germanice „păgîne44 se intensifică şi, ca urmare, parohiile rurale se înmulţesc (căci vechea Biserică avea o structură strict urbană, organizată în jurul scaunului episcopal), iar numărul necesar de preoţi este cu totul insuficient, formarea cadrelor clerului rural cade în sarcina titularilor parohiilor. în 529, un Conciliu din Provence hotărăşte ca toţi preoţii să se îngrijească — asigurîndu-le şi întreţinerea — să-şi instruiască singuri clericii aparţinînd ordinelor minore şi să-şi pregătească succesorii. (Obicei care, din Italia, se va extinde în Gallia şi Spania).— „Această hotărîre trebuie salutată ca un eveniment memorabil: este, nici mai mult nici mai puţin, decît actul de naştere a şcolii noastre moderne, a acestei şcoli rurale, populare, pe care Anti- 3 în mănăstirile din ţinuturile orientale prevala o educaţie ascetică din care erau riguros excluse studiile profane; şi în care, înafară de SI. Scriptură, se studiau doar operele Părinţilor Bisericii. 4 Reamintim că acest corp al clericilor era format din palm ordine minore (sacristan, lector, exorcist, acolit; vd. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, cap. „Clasele şi categoriile sociale") şi trei majore — subdiacon, diacon, preot. Clericii din ordinele minore se puteau căsători şi, după terminarea îndatoririlor lor, duceau o viaţă asemenea laicilor. în sec. XIV", în Anglia, toate .aceste grade erau conferite clericului concomitent, în aceeaşi zi. & între 1000—1170, şcolile catedralelor din Tours, Orlăans, Utrecht, Liăge, Reims, Chartres, Paris, deveniseră centre de studiu internaţionale. — în 1078, Grigorie VII dăduse dispoziţia ca episcopii să predea în bisericile lor studiul literelor"; cu alte cuvinte, nu numai materiile religioase, ci şi profane. ŞCOLILE MĂNĂSTIREŞTI ŞI EPISCOPALE 85 chitatea însăşi n-o cunoscuse sub această formă, regulată şi sistematic generalizaţi4 — după cum aprecia H.-I. Marrou. „De acum înainte, cele două funcţii, de paroh al satului şi de institutor, sînt intim unite44. - Toate aceste trei tipuri de şcoli — monastică, episcopală, parohială, — aveau un orizont cultural foarte limitat; erau destinate, în primul rînd, pregătirii călugărilor şi clericilor. Dar, încă din sec. VI, erau primiţi aici şi laici. Odată cu crearea şcolilor parohiale, nu numai fii de nobili, ci chiar fiii unor simpli ţărani puteau beneficia de o instrucţie elementară. (Dealtfel, monarhia merovingiană avea nevoie şi de slujbaşi laici, care numai în aceste şcoli puteau primi rudimentele instrucţiei necesare). Cum spuneam, nivelul învăţământului nu putea îi — pentru acele Impuri — decît modest: citit, scris, socotit, cunoaşterea Bibliei, învăţarea pe de rost a Psalmilor, cîteva noţiuni de doctrină canonică şi liturgică. Şcolarii trebuiau ţinuţi cit mai departe de tradiţia profană, — căci cultura era considerată „deşertăciune44 şi vanitate: papa Grigorie cel Mare îl admonesta sever pe Didier, episcopul de Vierme, pentru că în şcoala sa acordase prea multă atenţie studiului gramaticii. O atitudine de atentă prudenţă, justificată de faptul că păgînismul reprezenta încă — in aceste ţări.creştinate cu forţa — un pericol, prea mare şi oricînd posibil, pentru ecleziastici şi, în re, pentru orice creştini!6 Metoda de înhăţare a cititului era total diferită de cea practicată în şcoala antică (şi nici nu era însoţită, paralel, de învăţarea scrisului -—care, eventual, po'ei şi lipsi). In loc să-şî însuşească, în mod gradual, elementele de lectură ci^pâ cun aş-t rea alfabetului (abecedarul nu exista), elevului i se punea dintru-început în faţă un text sacru copiat de învăţător, — de obicei un psalm, căci însuşirea psalmilor era primul obiectiv al acestei şcoli; text pe care elevul trebuia să-l înveţe pe de rost -şi, citind textul, să recunoască literele. Elevul, deci, nu citea propriu-zis, desci-frind adică succesiv literele, ci citea psalmul, confruntînd textul scris cu cel memorizat. Prin urmare, un text sacru considerat cu un respect religios; căci instrucţia, procesul strict al învăţăm lutului era indisolubil legat de educaţia religioasă şi morală. Prin aceasta, învăţătorul devenea implicit şi părinte spiritual: este un alt aspect, esenţial, care distingea pedagogia medievală de pedagogia Antichităţii. 0 SOBĂ CONCEPŢIE PEDAGOGICĂ Cultura Evului Mediu, spiritul ei, structura mentală însăşi a omului medieval, Îşi au drept coordonată fundamentală ştiinţa şi arfa educaţiei; o educaţie articulată de concepţiile creştinismului primitiv, a patristicii şi scolasticii. In concordanţă cu ideologia creştină dominantă, concepţia pedagogică medievală postulează drept finalitate a educaţiei mîntuirea sufletului; ceea ce se poate obţine prin străduinţa de a imita perfecţiunea Creatorului. Fapt posibil numai cu d. irul harului divin; căci, de la natură, omul este — ca urmare a „păcatului original - o făptură slabă, coruptă, decăzută. Pedagogia,medievală (cel puţin, pînă în scc. XIV) este marcată de o notă dominantă de pesimism. Educaţia creştina implică o luptă continuă a spiritului cu ispitele trupului; de unde, inevitabil, o educaţie excesiv de severă, dramatică, implieînd renunţări, sacrificii şi suferinţe7. 6 ,.De aceea, leagănul culturii clasice a devenit, pentru un timp, Irlanda, unde păgînismul ■roman nu reprezentase niciodată un pericol44 (M. Deanesly). 7 LL Pmnato Tisato; în L. Geymonat, Stor ia del pensiero filosofico e scientifico (vd. Biblio-.grafia). 86 EDUCAŢIA ŞI ÎNVĂŢĂMÎNTUL. In opoziţie cu concepţia pedagogică greco-romană clasică, creştinismul nu situează esenţa educaţiei in cultivarea facultăţilor cognitive. Mai mult decit ştiinţa, valorează actul de binefacere, acţiunea caritativă; depăşirea egoismului, mai mult decît educaţia intelectuală. Şi — ceea ce constituie o notă originală fundamentala: faptul că, „subliniind caracterul voluntarist, intenţional, al actului virtuos, creştinismul pune pentru prima dată problema unei educaţii cu adevărat umversa e, fără deosebire de categorie socială, de sex, de vîrstă sau de calităţi intelectuale. _ ...........-....... într~una din clădirile anexe ale abaţiei St. Riquier funcţiona — încă din anul 800 — şcoala mănăstirii. (Reconstituire) Este, dimpotrivă, un ideal care are în vedere în prevalentă categoriile cele mai umile, pe care vechiul sistem de învăţămînt le ignorase în mod sistematic44 — cum remarcă R. Tisato. Noua concepţie despre copilărie este o altă notă distinctivă a pedagogiei creştine. Starea de inocenţă proprie copilăriei este considerată o condiţie a mîn suirii; ceea ce implică un ideal de umanitate fondată pe simplitate, firesc, ingenuitate şi ignoranţă, iar nu pe raţiune şi cultură — care, pentru noua doctrină pedagogică, se identifică cu orgoliul, vanitatea şi răutatea, cu amăgirea şi mistificarea. în felul acesta, exaltarea copilăriei ca model de umanitate, ca o stare mitică de inocenţă, conduce la negarea civilizaţiei şi culturii clasice. în fine, fundamental în pedagogia creştină — şi de considerabile consecinţe în însuşi sistemul de gîndire filosofică sau ştiinţifică — este principiul autorităţii. In sistemul pedagogic antic, maestrul îşi ajuta şi deci îşi conducea elevul la căutarea şi găsirea adevărului; în sistemul pedagogic creştin nu se mai pune această problemă, — căci maestrul, nu numai că posedă (prin delegaţie) adevărul, dar este el însuşi (prin delegaţie) Adevărul. „Nici învăţători să nu vă numiţi, căci învăţătorul vostru este unul: Hristos448 ; iar acest învăţător însuşi se proclamă: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa448 a. — De aici, caracterul dogmatic al învăţământului, exclusivismul şi autoritarismul implacabil al reprezentantului Divinităţii ca Adevăr Suprem — S Evanghelia după Matei, XXIII, 10. fi a Evanghelia după loan, XIV, 6. O NOUA CONCEPŢIE PEDAGOGICA 87 Biserica; al unei pedagogii, obstacol pentru progresul cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice. Noua concepţie pedagogică a căpătat forme de expresie concrete in gîndirea patristică (şi, mai puţin, în cea a lui Toma din Aquino). EDUCAŢIA ŞI ÎNVĂŢAMINTUE 88 In Orient, Clement din Alexandria (cea 150 — cca 215) nu exclude, ca factor educativ, patrimoniul culturii clasice — care putea fi considerat chiar ca o propedeutică a teologiei creştine; şi nu excludea nici recursul (cu moderaţie, însă) la anumite divertismente, nevinovate, ca muzica sau gimnastica. Pentru Vasile din Cazarea (330—379), viaţa ideală este viaţa monastică, — viaţa ascetică putîndu-se identifica cu Însăşi viaţa filosofică; o viaţă care — întrucît facultatea cea mai înaltă a omului este inteligenţa — îi inspiră omului apărarea adevărului şi iubirea binelui. In Occident, Ambrozie (340—397) a fost cel mai activ apărător şi propagator al imnului liturgic ca mijloc educativ9; el însuşi fiind autorul unor asemenea imnuri, de mare popularitate. Ieronim (347—420), personalitate de o vastă erudiţie, profund cunoscător al literaturilor greacă, latină şi ebraică10, era, cu toate acestea, mai puţin entuziasmat de cultură decît de idealul ascetic; rigorismul lui pedagogic atribuia părinţilor responsabilitatea pentru acţiunile fiilor — care, în schimb, datorează părinţilor şi superiorilor lor ascultare şi supunere absolută. Pentru Aurelius Augustinus (Sf. Augustin, 354—430), procesul educativ în forma sa superioară constă într-o continuă meditaţie asupra eternităţii (deci şi a divinităţii), — singura formă a beatitudinii, care derivă din înţelepciune; şi singura cale ce duce la împăcarea omului cu sine însuşi, cu semenii săi şi cu Dumnezeu. Cultura trebuie să fie complet subordonată religiei; întregul ciclu de studii al „artelor liberale44 are doar un rol pregătitor în vederea abordării studiilor teologice. Scopul imediat al ştiinţei şi filosofiei este de a furniza scepticilor o justificare raţională a adevărurilor formulate de religie. Cît priveşte educaţia, Augustin se pronunţă pentru individualizarea metodei educative: trebuie să cunoşti bine caracterul şi temperamentul elevului, pentru a-1 trata în mod adecvat; totdeauna însă cu înţelegere şi afecţiune. '„RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ'-^ ŞI PROBLEMELE ŞCOLII După invazia popoarelor germanice în lumea romană se mai menţinuseră încă suficiente şcoli şi cercuri ale oamenilor de litere (la Pavia, Milano, Ravemia, Roma); dar autoritatea publică se interesa prea puţin, aproape deloc, de a promova învăţămîntul. Aristocraţia germanică adoptase latina ca limbă de cultură, iar în dreptul barbarilor au fost introduse şi unele consuetudini juridice romane; dar metodele educative ale romanilor au fost refuzate, ca fiind neadecvate spiritului unor popoare de războinici. Incit, Biserica a rămas singura moştenitoare a tradiţiilor antice, creîndu-şi acum o cultură în acelaşi timp religioasă şi clasică. Pe la mijlocul secolului al VlI-lea mai erau încă persoane care aveau cunoştinţe de gramatică latină, de prozodie şi de retorică, şi care, în afara textelor în latină ale Părinţilor Bisericii, mai citeau şi autori profani, ca Yergiliu. Dar începînd din jumătatea a doua a aceluiaşi secol viaţa culturală suferă o sensibilă deteriorare» Lumea romană cultivată adoptă sistemul de viaţă al familiilor france, în timp ce învăţămîntul îşi găseşte refugiul doar în şcolile mănăstireşti; pentru ca, în prima jumătate a secolului al VlII-lea, repetatele războaie ale lui Caro] Martel să ducă la completa ruină a centrelor de cultură şi şcolare — cu 9 Pînă la Ambrozie, Biserica permitea recitarea, în decursul liturghiei, exclusiv a unor texte din Biblie. 10 Lui Ieronim i se datorează traducerea, direct din ebraică, a Vechiului Testament şi revizuirea Noului Testament pe baza textelor greceşti. .RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ4* ŞI PROBLEMELE ŞCOLII 89 excepţia celor ale mănăstirilor. Aici, in scriptoria abaţiilor din Gorbie, Laon, St. Denis,* St. Martin din Tonrs ş.a., continuă să se copieze manuscrise latine, dar studiul autorilor antici profani este abolit. La această dată, prin urmare, în întregul Regnum Francorum organizarea şco* Iilor era cu totul rudimentară, învăţămîntul rămăsese exclusiv în mina clericilor şi a călugărilor. Opera—de importanţă capitală— a lui Carol cei Mare a constat în a pune bazele unui sistem de învăţămînt (modest, desigur, dar care va fi menit să devină punctul de plecare al unei intense vieţi culturale); de a deschide şcoli noi în Germania (unde nu existaseră înainte); de a atrage în regatul său învăţaţi străini (mai ales din Anglia şi Italia); şi de a fonda la curtea sa un adevărat centru de cultură, — ştiinţifică, artistică şi literară.— Pe lingă toate acestea, Carol îşi propunea să procedeze in aşa fel incit toţi supuşii săi să se poată bucura de binefacerile învăţăturii. Carol cel Mare şi-a anunţat programul privind educaţia şi învăţămîntul intr-un capitular emis în jurul anului 780, în care îi îndemna pe episcopi şi pe abaţi „să-şi asume sarcina de a-i instrui pe cei care au căpătat de la Dumnezeu darul de a învăţa, fiecare după posibilităţile sale"; căci „faptele bune preţuiesc mai mult decît o ştiinţă înaltă; dar fără a-ţi însuşi cunoştinţe, nu este cu putinţă să faci binelea. Intr-un alt capitular, din 789, adresat tuturor episcopatelor şi mănăstirilor din regatul franc, dispoziţiile sînt mai precise: „In fiecare reşedinţă episcopală şî în fiecare mănăstire va fi predată învăţarea psalmilor, cunoaşterea notaţiei muzicale şi a emtului, computul11 anilor şi al anotimpurilor, precum şi gramatica; şi toate cărţile care vor fi folosite în acest scop vor trebui corectate în mod cuvenit".— Un conciliu (din 813) reamintea aceste dispoziţii: „După cum a poruncit împăratul nostru Carol, episcopii vor înfiinţa şcoli, în care se va preda un învăţămînt profan şi în care se va studia Sf. Scriptură". în realitate, apelul conciliului nu era adresat numai episcopiior; acţiunea de culturalizare trebuia să fie extinsă şi în raza parohiilor. în acest sens, unul din consilierii apropiaţi ai împăratului, episcopul Theodulf, succesorul lui Alcuin, dă instrucţiuni cît se poate de clare: „în sate şi în oraşe, preoţii vor trebui să înfiinţeze şcoli. Dacă un credincios Ie încredinţează copiii lui pentru a-i învăţa să citească şi să scrie, ei să nu refuze să îi instruiască, într-un spirit de deplină bunăvoinţă şi caritate. Cînd preoţii îşi vor asuma această sarcină, ei să nu ceară nici un fel de plată; iar dacă li se va da ceva în schimbul ostenelei lor, aceasta să nu fie altceva decît nişte mici daruri oferite de părinţi".— Alţi episcopi, îndemnaţi de împărat, s-au ocupat intens de pregătirea corespunzătoare cerută preoţilor şi de instrucţia laicilor. Carol cel Mare a fost permanent preocupat de problema învăţămîntul ui» pentru a-şi asigura în felul acesta nu numai un corp sacerdotal bine pregătit, ci ş] un întreg personal bine instruit, indispensabil bunei funcţionări a administraţiei Imperiului. în capitularele sale, el revine mereu cu felurite dispoziţii: să se înfiinţeze şcoli la care să aibă acces toţi fiii capabili ai oamenilor liberi; preoţii şi călugării să se străduiască să nu mai folosească „un limbaj incult", — căci „în ignoranţa lor, ei nu se pot exprima fără să facă greşeli, din cauza neglijenţei lor de a se instrui"; or, clericii trebuie să fie instruiţi prin persuasiune, dar şi, dacă e nevoie, prin severitate; iar cei care aduc ca pretext faptul că sînt săraci şi de aceea nu se pot instrui, să fie ajutaţi prin subsidii; episcopii să verifice pregătirea şcolară şi cunoştinţele clericilor înainte de a-i hirotonisi ca sacerdoţi; iar preotul trebuie să cunoască *îcititul, scrisul, cîntul, arta notariatului, computul şi medicina". 11 Computul studia anii solari, anii lunari, stabilirea datelor şi a neconcordanţeior lor, începutul anotimpurilor şi semnele zodiacale. EDUCAŢIA ŞI ÎNVATAMlNTUfc Multe personaje din anturajul împăratului, precum şi episcopii — numiţi de el — din diocezele mai importante, s-au ocupat în mod constant să asigure nu numai o corespunzătoare pregătire a preoţilor, ci şi să contribuie la instruirea laicilor. Conciliile au menţinut pe ordinea de zi problema şcolilor. Rezultatele obţinute pînă la sfîrşitul domniei lui Carol cel Mare au fost modeste. Dar el a fost mereu conştient că „s-a străduit să restaureze studiul literelor, pe care nepăsarea strămoşilor săi l-a lăsat să decadă44; şi că „a vrut ca, prin propriul său exemplu, Biserica abaţiei Corvey-am-Weser (construită între 873—885), umil din centrele şcolare cele mai importante de pe teritoriul german. (Reconstituire). — Sub raport arhitectural, a se nota foarte vastul său Westwerk, încăperea precedînd intrarea în nava principală să-i îndemne pe supuşii săi să cultive artele liberale44 — cum ne asigură biograful său, Eginhard. în cadrul acestei străduinţe, focarul de cultură cel mai activ a fost acela pe rcare împăratul l-a creat, susţinut şi îndrumat la curtea sa. Acest centru a avut două forme de activităţi instructiv-educative şi culturale, cunoscute sub denumirile de Schola Palatina şi de Academia Palatina. (în realitate, ambele denumiri — datorate lui Aleuin — sînt improprii). Erudiţii pe care Carol îi adusese la curtea sa — din Italia, din Anglia, din Irlanda, — alcătuiau un cerc intelectual de cea mai înaltă ţinută, şi de care primul ce profita pentru a se instrui era împăratul12. în întrunirile lor, învăţaţii discutau chestiuni ştiinţifice, teologice sau literare: despre înţelesul cutărui cuvîht, despre aparentele contradicţii dintr-un text biblic, despre o controversată problemă de gramatică, despre cauzele unei eclipse de soare ş.a.m.d.13. Pe lingă instruirea elevilor din şcoala Palatului, pe lingă consultaţiile în diverse probleme ale Imperiului, erudiţii erau absorbiţi fiecare de preocupările şi de lucrările lor personale. Adeseori însă renunţau la stilul academic; compuneau poeme de circumstanţă, jocuri de cuvinte, ghicitori, purtau coturni şi măşti de tragedie sau comedie antică, — fără să se abţină nici de la reconfortantele libaţiuni bachice... Şi cam la aceasta se reducea profilul „Academiei Palatine44. în ce priveşte Şcoala Palatină — care, ca loc de instruire a fiilor de nobili cu rudimente de cultură şi educaţie cavalerească (mînuirea armelor, călărie, vînătoare) avea o tradiţie datînd încă din epoca merovingiană, — aceasta instruia grupul de scribi, notari, copişti, secretari, care urmau să redacteze diferite acte, capitulare, 12 După mărturia lui Eginhard, împăratul a studiat clasicii latini cu Pietro din Pisa, „artele liberale44 cu Aleuin, iar astronomia, cu scoţianul Dungal. (Vd., în cap. anterior, paragraful Cultura Renaşterii carolingiene). 13 Fiecare îşi luase un pseudonim din istoria ebraică sau din antichitatea greco-romană (David, Hcmer, Pindar, Maro, Flaccus, Suîpicius, Idithum, etc.). „RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ* Şî PROBLEMELE ŞCOLII 91 scrisori etc. De asemenea, Şcoala Palatină era frecventată de membri ai familiei împăratului şi de fii ai nobililor laici; majoritatea elevilor însă erau clerici, viitori episcopi şi abaţi ai regatului. Acestora li se predau „artele liberale44, — al căror studiu a căpătat un viu impuls odată cu venirea la curte a lui Theodulf şi a altor învăţaţi irlandezi şi anglo-saxoni. (în primul rînd, a lui Aleuin, care aducea vasta sa experienţă de la renumita şcoală a catedralei din York). Pînă la data instalării definitive a curţii imperiale la Aachen (Aquisgrana, Aîx-la-Chapelle) (în 804), şcoala nu-şi avea un sediu stabil; elevii însoţeau curtea în lungile sale deplasări în diferitele puncte ale Imperiului. Şcoala Palatină carolingiană, aşadar, nu trebuie înţeleasă ca un gymnasium, ca o instituţie stabilă, cu o organizare fermă, cu un corp didactic permanent, cu o programă şcolară ordonată, metodic concepută. Carol cel Mare, care nu era inspirat de un ideal de cultură propriu-zis, urmărea mai degrabă să-şi formeze funcţionari calificaţi şi administratori capabili să servească în condiţii cît mai bune statul şi Biserica. Nici educatorii de la curte nu se dedicau exclusiv ştiinţei şi şcolii, nici elevii nu se arătau, cu siguranţă, prea interesaţi de disciplinele teoretice, fără perspective practice pentru viitoarea lor carieră. Cu toate acestea, — „este cert că Şcoala Palatină carolingiană a fost cea dintîi care a oferit tinerilor laici o instrucţie clasică (cu alte cuvinte, diferită de cea religioasă); şi în această privinţă, ea a fost imitată de şcoala palatină a lui Alfred cel Mare44 (M. Deanesly, M. Bateson). Lipsurile privind organizarea şcolii, însă, erau suplinite de legăturile personale strînse care se stabileau între elevi şi magistrii lor. Aceste legături erau menţinute şi după ce elevul sau magistrul părăseau curtea, continuînd prin relaţii epistolare susţinute; relaţii care le asigurau u*n reciproc ajutor eventual, de ordin intelectual, cultural, sau de altă natură. Carol cel Mare a asigurat oamenilor de cultură şi elevilor lor o comodă situaţie economică, ceea ce Ie-a permis şi unora şi celorlalţi să poată studia în condiţii mai mult decît satisfăcătoare. în acelaşi timp, împăratul „i-a îndemnat pe cei mai buni dintre fiii nobililor la munca intelectuală, oferindu-le posibilitatea unei cariere care, mai repede şi mai sigur decît cariera militară sau cea politică, îi putea conduce pînă la cele mai înalte funcţii ale Imperiului44 (H. von Fichtenau). ÎNVĂŢĂM ÎNTUL ELEMENTAR Vîrsta la care de regulă un copil începea şcoala era de 7 aniş adeseori însă părinţii încredinţau mănăstirilor copiii şi sub această vîrstă14. învăţătorul15 era un cleric sau un călugăr. Acesta trebuia să aibă măcar 25 de am (dar erau şi învăţători mai tineri) şi să fie autorizat de episcop sau de abate. învăţătorii — şi, în şcolile de nivel mediu, magistrii nu erau (cel puţin în principiu) remuneraţi, învăţămîntu! fiind considerat gratuit; în realitate, mulţi pretindeau să fie plătiţi de părinţii elevilor. Pentru a evita abuzurile, episcopii şi afeaţii le acordau beneficii, venituri stabile (prebendae). 14 Numai începînd din sec, XII nu va mai fi contestată libertatea copilului, ajuns la vîrsta adolescentei, de a decide dacă va alege sau nu viaţa monahală, in şcolile episcopale, la vîrsta de 1 5 ani tinerii puteau cere să continue să se pregătească pentru ordinele majore (subdiacon, diacon, preot), sau să rămînă într-unul din ordinele minore, pentru ca în felul acesta să se poată căsători. 15 Termenii folosiţi pentru a-1 indica erau diferiţi (primicerius scholae, caput scholaeyprovisor tcholae, ş.a.); dar cei mâi des utilizaţi erau scholasticus, sau pur şi simplu magister. Iar pentru elevi *—■ scholastici, scholares, discipuli, sau alumni. 92 EDUCAŢIA ŞI ÎHVAţAMÎNTUU Regimul de viaţă al elevilor din şcolile mănăstirilor era foarte aspru; supravegherea era strictă şi permanentă, recreaţiile erau inexistente, disciplina — rigidă, iar pedepsele corporale (cu folosirea biciului), frecvente16. Baia nu era admisă in mănăstirile benedictine, decît pentru cei bolnavi. (în Anglia, însă, unde copiii erau scoşi săptămînal — sau o dată pe lună — Ia plimbare, ei făceau baie in fie- 16 învăţătorii din Evul Mediu timpuriu au descoperit şi au înţeles psihologia copilului şi a adolescentului, — mai ales benedictin)L. (Dar şi Colora ban, Venerabilul Beda sau Isidor din Sevilla s-au pronunţat împotriva p ţdepselor corporale aspre). „Pedepsele foarte aspre — scria Paul Diaconul — îi poate face pe copii mai răi ca înainte, iar nu să îi îndrepte4* ÎNVĂŢĂMÎNTUL elementar m care sîmbătă)* In timpul lecţiilor şi a orelor de meditaţie, elevii n-aveau voie să vorbească între ei decit prin semne.— Vlrsta pubertăţii punea educatorilor alte probleme; soluţiile propuse — denigrarea femeii, sau exemplul sfinţilor care au r ezistat ispitelor trupului — urmărea reprimarea sau refularea instinctului sexual. Dar, asupra rezultatelor acestei educaţii, nu trebuie să ne facem iluzii. în această şcoală elementară învăţătorul preda cititul, scrisul, cîntul (bisericesc) şi socotitul (nu ştim însă precis dacă toate cele patru operaţii). Nu toate acestea erau predate tuturor elevilor — şi nici nu erau predate paralel, ci în zile diferite, şi chiar în perioade succesive. Cum spuneam, abecedarul nu era cunoscut. Copilul începea prin a învăţa literele, apoi silabele; cînd trecea la cuvinte şi la propoziţii avea în faţă textul unui psalm. Prima carte de citire era Psaltirea, care în Evul Mediu a fost copiată în mii de exemplare.— După citire, copilul trecea la scris; cititul şi scrisul erau două exerciţii independente. (Mulţi ştiau citi, dar nu ştiau scrie). In schimb, cititul (lectio) era asociat cu cîntul (cantilena) — căci recitarea (la fel ca citirea) unui psalm era cîntată, — „psalmodiată44. Trebuind să ia parte la slujbele religioase, elevul era obligat să înveţe să cînte psalmii şi imnurile liturgice. După citit, scris şi cîntat, urma socotitul (calculatio). Tehnica obişnuită era socotitul pe degete; o metodă care, complicată prin diferite gesturi cu degetele şi cu mîinile17, putea indica cifre pînă la un milion; o metodă care a continuat să fie folosită în tot decursul Evului Mediu. Numărătoarea pe degete. în stînga, cifrele de la 100 la 900 (indicate cu litere, după sistemul roman); în dreapta — de la 1000 la 9000. Dedesubt, cele două figuri indică, servinclu-se de ambele mîini, cifra 1 000 şi, respectiv, 10 000 -/-V î U iu In sec. X, a început să fie adoptată şi tot mai larg difuzată o noua metodă de calcul, cu ajutorul abacului — tabla de socotit cu bile alunecind pe bare transversale, cunoscută în Antichitate de greci şi de romani, şi (probabil că înaintea acestora) de chinezi. 17 Ultimele trei degete ale mîinii stîngi îndoite spre palmă indicau unităţile; degetul gros şi arătătorul, zecimile. Aceleaşi gesturi ale degetelor mîinii drepte indicau sutimile şi miimiîe. » entru zecile de mii, sutele de mii şi un milion, se duceau mîinile spre piept, spre femur, «Ore ombilic, etc. Toate aceste gesturi complicate erau explicate elevilor oral, si chiar desenate (după cum atestă manuscrisele timpului). 1)4 EDUCAŢIA ŞI INVAŢĂMÎNTU& Întrucît elevul învăţa cititul servindu-se de textul latin al psalmilor, evident că primele noţiuni de limbă latină trebuia să şi le însuşească încă din şcoala elementară. învăţătorul îl punea să memorizeze texte scurte, religioase (psalmi) sau cu caracter laic; de pildă: distihuri de Cato, sentenţe şi dictoane, povestiri scurte şi ghicitori, fabule esopice în versiunea lui Fedru, versuri din Horaţiu şi Ovidiu, maxime atribuite lui Seneca şi celor Şapte înţelepţi ai Greciei, Proverbele lui Solomon, sau citate din Părinţii Bisericii. (Bineînţeles că textele autorilor păgîni erau îndreptate în sensul învăţăturii creştine). încetul cu încetul, elevii trebuiau să se obişnuiască să vorbească latineşte cu învăţătorul şi chiar cu colegii lor. Pentru a-i antrena, dascălul punea întrebări şi aştepta răspunsurile. Majoritatea manualelor, privind oricare dintre discipline, erau scrise sub formă dialogată. — După ce îşi însuşise un vocabular de bază minim, astfel încît să poată construi propoziţii simple şi scurte fraze în limba latină» elevul începea să înveţe prozodia. Dar cu aceasta am intrat într-un alt domeniu — acela al învăţămîntului mediu. (Dealtminteri, informaţiile care ni s-au transmis sînt cu totul insuficient© pentru a putea avea o imagine precisă şi clară asupra întinderii cunoştinţelor predat© în această şcoală elementară, mai ales în perioada Evului Mediu timpuriu). SORME DE ÎNVĂŢĂM ÎNT SPECIALIZAI Cunoştinţele cîştigate în această şcoală elementară erau o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru ca un tînăr să poată îndeplini funcţia de „cititor“, — cel care în cursul unei slujbe religioase citeşte un text liturgic. Deşi era o funcţie clericală modestă (constituind al doilea rang din seria ordinelor minore), pregătirea corespunzătoare se primea în cadrul unei speciale scholu lectorum. Se cerea ca tînărul să aibă o voce agreabilă, să fie iniţiat în studiul Sf. Scripturi şi să cunoască suficient de bine limba latină pentru a putea citi corect un text? în aşa fel încît să-i comunice auditorului sensul corect, ideile, nuanţele, şi chiar să-l ştie interpreta18; ceea ce necesita într-adevăr o anumită pregătire, — la o dată cînd textele nu erau separate în aliniate şi cînd între cuvinte sau fraze nu existau semne de punctuaţie19. După această pregătire, după ce împlinise vîrsta majoratului şi după ce fusese tonsurat, — cînd deci devenise cleric — tînărul era adus în faţa papei (sau a arhiepiscopului) care, în prezenţa clerului şi a credincioşilor, îi verifica pregătirea şi aptitudinile. Cantorul — de asemenea un cleric de rang minor — era format într-o şcoală specială, Schola cantorum, înfiinţată pentru prima dată, se pare, în sec. VII, la Roma. După modelul acesteia —- unde veneau, spre a fi instruiţi, călugări şi clerici din Gallia şi din Anglia — au luat fiinţă şcoli asemănătoare, de strălucită reputaţie, încă din timpul domniei lui Carol cel Mare, la Rouen, Metz şi Lyon, la Salzburg şi Saint-Gall, la Yarrow şi Canterbury. Episcopii şi abaţii căutau să atragă la aceste şcoli maeştri de cînt renumiţi, acordîndu-le beneficii consistente.— învăţarea cîntului (religios, bineînţeles) dura mai mulţi ani; timp în care elevul trebuia să memorizeze interminabilele vocalize ale unui Aleluia sau Kyrie. De ase- 18 Cf. P. Rich6, Pducation et culture... (vd. Bibliografia), ^ Semnele de punctuaţie vor fi marcate în manuscrise abia începînd din secolul al X-lea. FORME DE ÎNVĂŢĂMÎNT SPECIALIZAT 95 menea, elevii trebuiau să îşi însuşească şi cîteva noţiuni elementare de prozodie, pentru a putea recunoaşte accentele cuvintelor şi pauzele frazei. în sec. IX, au apărut (probabil în sudul Germaniei) şi s-au răspîndit notaţiile muzicale cunoscute sub numele de neume, care dealtminteri difereau de la o regiune la alta. Deosebite de la o regiune, mănăstire sau catedrală la alta erau şi felurile de a cînta psalmii. în această situaţie, pentru a-i ajuta pe maeştrii de cînt au apărut — începînd diii sec. VIII şi înmulţindu-se apoi în următoarele două Lecţie într-o şcoală italiană din sec. XV.— secole — manuale, în acelaşi timp teore- Gravară dintr-o lucrare imprimată in 1495 tice şi practice. — Dealtfel, învăţămîntul cîntului se folosea şi de un instrument muzical: de cithara cu 8 coarde, de orgă (adusă în Occident din Bizanţ în sec. VIII), sau de „monocord41, instrument folosit începînd din secolul al X-lea pentru a indica scara tonurilor. Alte forme specializate de învăţămînt erau cele care pregăteau copiştii şi notarii. Primii, erau călugări care în atelierele respective (scriptoria) ale mănăstirilor copiau — sub îndrumarea şi supravegherea unui maestru copist experimentat — manuscrise religioase sau profane, sau le scriau la dictare (călugărul care dicta se numea dictator). Acestor copişti — care de multe ori se plîngeau de frig şi de lipsa de lumină din scriptoria — nu li se cerea, pentru munca mai mult sau mai puţin mecanică pe care o efectuau, să fie persoane cultivate sau instruite; din acest motiv, precum şi din simpla neatenţie sau din alte cauze, în manuscrisele lor copiate se strecurau adeseori multe greşeli. (Ceea ce explică insistenţa eu eare erudiţii timpului cereau să se procedeze la revizia textelor de către persoane competente). Notarii, profesionişti indispensabili pentru redactarea — după formulare-tip — a corespondenţei sau a diverselor acte oficiale, diplomatice ori administrative, lucrau în primul rînd în cancelaria regală. Dar, chiar Carol cel Mare dăduse dispoziţii ca şi fiecare conte şi fiecare episcop să aibă un notar, care să poată scrie, după dictare, sau să ştie formula actele cerute. Învăţămîntul predat viitorilor notari avea un caracter pur practic. Pentru instruirea lor, maestrul respectiv avea la dispoziţie manualele şi vocabularele necesare. Cînd scriau după dictare, notarii foloseau — chiar începînd din sec. VIII — un sistem de scriere stenografică (notae) cunoscut încă din antichitate20; sistem de la a cărui denumire derivă însuşi numele profesiunii de notarii. Şcoli laice, private, existau înainte de sec. XIII numai în Italia. Astfel, în şcolile din Roma, Ravenna, Pavia, se predau — pe lîngă „artele liberale44 — şi ele- 20 20 Originea sistemului de notare rapidă a vorbirii urcă, probabil, pînă în sec.|IV î.e.n.; dar im apare în plină lumină decît în sec. I î.e.n., cînd Marcus Tullius Tiro, fost sclav eliberat al lui Cicero, a inventat sau a perfecţionat (adaptînd la limba latină sistemul grecesc demult în uz) ceea ce s-au numit notae tironianae- Secretarii experţi în acest mod de notare rapidă, auxiliari indispensabili ai administraţiei Imperiului din ultimele secole şi asimilaţi în grad cu ofiţerii superiori, se numeau notarii. — Utilizarea stenografiei s-a generalizat repede, folosită fiind şi de scriitori (poetul Ausonius îşi avea stenograful personal, căruia îi dicta compoziţiile sale), şi chiar de Biserică: „Dacă ni s-au păstrat atîtea predici ale Părnţilor Bisericii din secolele IV şi V, este pentru că stenografii se aflau acolo în bazilică, la picioarele episcopului» gata să-i noteze cuvintele predicii incluse in liturghie* (H.-J. Marrou)^ EDUCAŢIA ŞI ÎNVĂŢAMÎNTUI. 96 mente de notariat şi noţiuni de drept practic. în rest, şcolile erau sub controlul strict al Bisericii; iar sub raportul organizării şi al programei materiilor predate, învăţămintul continua să fie bazat pe principiile elaborate în perioada carolingiană. O şcoală era condusă de un magister scholarum (care, în şcolile catedralelor, purta numele de scolasticus)* Acesta îşi putea lua unul sau mai mulţi colaboratori, dascăli, rămînînd direct în subordinea episcopului sau abatelui. Şcolile mănăstireşti erau destinate în primul rînd oblaţilor — a celor care, continuînd să rămînă laici, trăiau şi lucrau în cadrul mănăstirii — şi a tinerilor clerici din capitolele catedralelor. înafara acestora erau admişi —în şcoala „externă44 a mănăstirii — şi laici dinafară, cu magistri care de asemenea puteau fi laici. Incepînd din sec. XII, şcolile monastice „externe44 au fost închise; au continuat insă — pe lingă catedrale — în Italia Septentrională şi mai ales în regiunea dintre Loara şi Rhin (la Reims, Laon, Orleans, Tours, Chartres şi, în special, la Paris). Programele şi metodele de predare erau, în mare parte, cele stabilite în perioada carolingiană de către Alcuin. în funcţie de magistrii şcolilor, se punea mai mare accent pe una sau pe alta dintre discipline : la Laon pe teologie, la Chartres — pe matematică şi ştiinţe naturale, etc. în sec. XI începe sa se dea mai multă atenţie dialecticii; pentru ca, în secolul următor, îndrăzneala unei noi dialectici, raţionaliste şi critice, să inaugureze o atitudine complet nouă faţă de texte, — inclusiv faţă de cele sacre sau teologice. ÎNVĂŢĂM ÎNTUL MEDIU. „ARTELE LIBERALE44 r încă în şcoala elementară (învăţămînt predat fie în case private, fie în cadrul unei parohii) elevul îşi însuşea cîteva elemente de limbă latină, — un vocabular de bază pentru a construi (nu totdeauna corect) cîteva fraze scurte, precum şi noţiunile de prozodie; dar fără a cunoaşte exact regulile de gramatică, şi fără a înţelege cum trebuia exemplele luate din textele clasicilor. Pregătirea elevilor în materie era, prin urmare, foarte relativă; nu numai elevii — care învăţaseră pe dinafară Psaltirea (în limba latină) — dar nici chiar învăţătorii nu erau, cele mai adeseori, în stare să explice în latină textele (şi nici n-ar fi avut cui) fără să recurgă la limba lor naţională. De aceea învăţătorii se foloseau de texte, ale Părinţilor Bisericii sau ale clasicilor, în versiuni bilingve, latine şi „vulgare44, naţionale. Astfel, — după ce cu un secol înainte Alfred cel Mare pusese să se traducă sau tradusese el însuşi texte clasice în limba anglo-saxonă — abatele Aelfric (955— 1025) traduce din lucrările lui Donatus, Priseianus şi Isidor din Sevilla, compune o gramatică latină în anglo-saxonă, redactează un manual de conversaţie bilingv, adaptează în limba sa De temporibus a Venerabilului Beda, şi traduce din latină tratate de teologie, vieţi ale sfinţilor, predici şi comentarii biblice. — Acelaşi lucru îl face, la mănăstirea Saint-Gali, eruditul călugăr Notker Labeo (950—1022), traducînd în germană De consolatione philosophiae şi cîteva părţi din De Trinitate, ale lui Boethius; apoi, Distihurile lui Cato, Andriana de Terenţiu, Bucolicele lui Vergiliu, Nunta lui Mercur cu Filologia de Martianus Capella şi Categoriile lui Aristotel. Aceste traduceri serveau în primul rînd elevilor ciclului mediu. Notker („Teutonicul44, cum a fost supranumit după moarte), bun cunoscător al limbilor latină, greaca şi ebraică, poate fi considerat primul studios al limbii germane şi cel dintîi care a folosit-o în proză. Cu toate acestea, elevii mai capabili erau destul de pregătiţi pentru a putea continua ciclul şcolar mediu, abordind studiul „artelor iberale44. Astfel, încă din Evul Mediu timpuriu acest efort organizatoric a permis ÎNVĂŢĂMÎNTUL MEDIU. „ARTELE LIBERALE"* 97 crearea unei structuri scolastice — modeste, evident, şi inegală ca nivel de la o regiune la alta, — care a durat apoi timp de multe secole. Această structură presupunea, in primul rînd, o diferenţiere clară intre învăţămîntul elementar şi cel mediu“, al „artelor liberalei (în orice caz, o diferenţiere mai netă decît se poate stabili între acesta din urmă şi învăţămîntul care, din secolul al XH-lea — odată cu fondarea universităţilor — poate fi considerat „superior44, de grad universitar.) Ars traduce cuvintul grec tehne, care pentru stoici însemna o percepţie justă. Evul Mediu va păstra acest sens, echivalent cu descoperirea unui „adevăr44. în Antichitate, noţiunea de „artă44 (care intră în sintagma „arte liberale44) avea sensul de „pricepere44, „măiestrie44, însă şi de activitate de creaţie în sine (tehne), incluzînd şi meseriile şi ştiinţele. (Abia în sec. I î.e.n. Cicero face o distincţie între activităţile de producere a unor obiecte şi „artele44 concepute numai de intelect — ştiinţele)21. Dintre diferitele clasificări pe care le-au operat anticii, generală şi fundamentală este cea în arte libere (sau „liberale44), cărora le erau con-trapuse activităţile manuale (artele „mecanice44). — Evul Mediu a moştenit de la Antichitate această noţiune despre „arte44, continuînd să separe net „artele liberale44, activităţile intelectuale (în realitate ştiinţe, căci artele propriu-zise, în înţelesul de azi al termenului, erau excluse din orice clasificare) de activităţile manuale, „obişnuite44 ( vulgar es), pe care le numeau „meşteşuguri44 (mechcinicae). Acestea din urmă însă, stabilite —■ pentru simetrie cu „artele liberale44 — tot în număr de şapte22, nu mai erau privite acum cu dispreţul pe care le priveau anticii. Sistemul instructiv-educativ bazat pe studiul „artelor liberale44 fusese preluat de Evul Mediu de la antici23. Materiile, disciplinele incluse — artes, în sensul de „activităţi44, „îndeletniciri44, corespunzînd grecescului tehne — erau numite libe-rales pentru că erau contrapuse activităţilor manuale şi erau apreciate ca fiind ocupaţii demne numai de oamenii liberi (spre deosebire de îndeletnicirile practice, meşteşugăreşti — artes mechanicae, — ocupaţii care puteau fi practicate şi de ne-liberi, de sclavi). Ca atare, nici adevăratele arte care solicitau un efort fizic, o muncă manuală — ca pictura, sculptura sau arhitectura — nu erau puse în rindul „artelor44 (artes). Lista celor „şapte arte liberale44 apare fixată încă de Dionisie din Tracia24. 21 Sofiştii deosebeau produsele utile de cele ce procură plăcere; Platou le împărţ.ea în pro-ducătoare (de ex. arhitectura) şi imitative (de ex. pictura); Seneca — pe cele care instruiesc de cele care distrează; Cicero le împarte în arte superioare (pilitica, arta militară), medii, artele pur intelectuale (ştiinţele, poezia, elocinţa) şi inferioare (pictura, sculptura, muzica, sau... atletismul!); iar Plotin le clasifica — după gradul lor de spiritualizare — în cinci categorii: cele care produc obiecte fizice (de ex. arhitectura), care colaborează cu natura (medicina, agricultura), care o imită (pictura), care ameliorează acţiunile omului (politica) şi cele pur intelectuale (de ex. geometria). — Din toate acestea se observă că „Antichitatea n-a luat niciodată în consideraţie posibilitatea ca artele frumoase, deosebite de meserii, să formeze o grupă diferită" (W1 Tatăr-kiewicz). 22 Care, într-unul din cele două tabele cunoscute, din secolul al XlI-lea, sînt cele privind alimentaţia, îmbrăcămintea, adăpostul, mijloacele de transport, vindecarea de boli şi apărarea militară; iar în celălalt tabel — producerea de veşminte, de arme, agricultura, vînătoarea, medicina, navigaţia şi... spectacolul teatral. 23 Anticii considerau că autorul acestui sistem — pe care grecii îl numeau enkiklia paideia (ansamblul ştiinţelor — educaţia — ar fi sofistul Hippias din Elis, un contemporan al lui Socrate (cf. E.R. Curtius). Platon, pentru care singurul instrument de cultură era filosof ia, nu admitea acest sistem. Oratorul Isocrate — şi, după el, Seneca — apreciau materiile de cultură generală ca discipline pregătitoare pentru abordarea studiului filosofici. Dar în Antichitatea tîrzie, acest punct de vedere nu mai era acceptat — şi astfel „artele liberale" au rămas singurele domenii ale ştiinţei. 24 Gramatician grec din jumătatea a doua a secolului II î.e.n. Grammatica lui reprezintă prima încercare de a da o formă sistematică acestei discipline. Opera a avut un succes extraordinar, fiind folosită ca text de şcoală pînă în secolul al XVI-lea. 7 — Istoria culturii şi civilizaţiei* voi- ni 88 EDUCAŢIA ŞI ÎNVÂŢÂMÎNTUL încă din Antichitate numărui acestor aries fusese stabilit la şapte25; atît numărul lor cit şi ordinea în care erau studiate s-au menţinut de-a lungul întregului Ev Mediu. Primele trei, formînd grupul literar-filosofic — gramatica, retorica şi dialectica, — alcătuiau (începînd din sec. IX) ciclul numit trivium („cele trei căi“). Următoarele patru — grupul ştiinţific, constituit din disciplinele matematice — aritmetica, geometria, astronomia şi muzica (aceasta din urmă, concepută ea ştiinţă a raporturilor matematice dintre sunete) — fuseseră reunite de Boethius in ciclul quadrivium („cele patru căi“)26. în prima jumătate a secolului al V-lea, retorul cartaginez Martianus Gapolla expune sistemul „artelor liberale“ sub forma unui roman alegoric (luînd ca model romanul lui Apuleius, Metamorfozele) intitulat Nunta lui Mereur cu Filologia, — un fel de enciclopedie alegorică, foarte voluminoasă, versurile alternînd cu proza, tonul grav cu umorul şi realul cu fantasticul. Personajele sînt Gramatica, Retorica 25 M. Terentius Yarro le enumera în următoarea ordine: gramatica, dialectica, retorica-geometria, aritmetica, astronomia şi muzica, — adăugind însă şi medicina şi arhitectura; la timp ce Apuleius pe lingă aceste şapte arte mai tratează şi despre medicină şi agronomie. 26 „Clasificarea celor şapte arte liberale a fost impusă în mod decisiv Europei Occidentale de către Boethius. Atribuită de obicei lui Martianus Capella /.../ în realitate această clasificare este mult mai veche; conţinută încă în opera lui Marcus Terentius Varro (116—27 L ' u’)> şi acceptată parţial de Filon din Alexandria, ea pare să fi avut o influenţă şi asupra lui Aug satin /.../. Alcuin a erijat-o în regulament. Clasificarea se întîlneşte şi in Orient, în sec. JvII9 in Chiliades, a scriitorului bizantin Ioan Tzetzes“ (P. RenucciJ. ÎNVĂŢĂMÎNTUL MEDIU. „ARTELE LIBERALE ?9 fi celelalte aries. între care apar zei. graţii şi muze. Influenţa acestei opere a fost considerabilă asupra învăţămîntului medieval, a literaturii şi chiar a artei27, — prelungindu-se şi în perioada Renaşterii. (Intre 1499—1599, a fost imprimată, de nu mai puţin de opt ori!). In acelaşi secol al V-lea, gramatici anul şi oratorul roman Aelius Donatus a scris două tratate de gramatică — unul elementar, celălalt de un nivel mai înalt '(Ars minor şi Ars major). Donatus a rămas în tot timpul Evului Mediu autorul de, l?ază, marea autoritate pentru studiul gramaticii latine. (Iar după invenţia tiparului, tratatele lui .au fost printre cele dintîi opere imprimate). — A treia autoritate în materie era Prisclanus din Cezarea (sec. V). Inslitutio de arie gramma-tiea este un tratat complet de morfologie; partea de sintaxă derivă, se pare, din opera lui Apollonios Discolos. Meritul principal al lui Priscianus este de a fi adaptat gramatica latină la cea greacă. ; Clasicii latini cunoscuţi şi studiaţi în şcoli erau: mai întîi Vergiliu (pentru partea mitologică şi. exegeza alegorică), apoi luvenal şi Lueanus; Cicero — numai operele filosofice şi morale.(nu şi discursurile sau epistolele). Lucreţiu nu era cunoscut. Catul, Tibul şi Properţiu apar numai în cataloagele bibliotecilor. Istoricii romani — in mare vogă în perioada carolingiană — erau neglijaţi. Caesar figurează în biblioteci — dar răni ine foarte puţin cunoscut înafara teritoriului Franţei. T'itus Livius este menţionat în cataloagele cîtorva biblioteci, iar Tacitus nu era apreciat; în schimb, cel mai mult citit era Suetonius. . ..... S.eneca.era cunoscut din scrisori, şi mai puţin din tratatele lui. Cele. mai răspândite erau operele lui Macrobius, Martianus Capella şi Boethius, — autor indispensabil atît pentru studiul dialecticii, cît şi pentru al disciplinelor din ciclul quadrivium. Semnificativ pentru mentalitatea culturală şi pentru atitudinea intelectuală a Evului Mediu este felul în care concepţia antică despre „artele liberale44 a fost preluată chiar de gîndirea patristică şi integrată în sistemul de învăţămînt. Chiar dacă poziţiile Părinţilor Bisericii au fost divergente, ele converg în a recunoaşte valabilitatea sistemului „artelor liberale44 şi utilitatea lor pentru studiul textelor sacre, —- chiar dacă aceste discipline puneau în circulaţie idei din sfera culturii pagîne. , Pentru Clement din Alexandria, dascălii creştini nu se pot dispensa de ştiinţa grecilor — care a fost şi ea decretată de Dumnezeu — pentru înţelegerea aprofundată a Bibliei. Nici Ieronim — care era un excepţional cunoscător al culturii latine -- nu credea că înţelegerea deplină a.textelor biblice este posibilă fără studierea şi; valorificarea ştiinţei antice. Chiar şi Augustin admitea — legitimînd în felul acesta studiul disciplinelor din ciclul trivium — că scriitorii antici „au folosit toate Zgurile oratorice pe care gramaticienii le desemnează prin termenul grecesc de tropi"; el considera eă artes liberalia, deşi au fost promovate de greci, se trag în ultimă instanţă de la Dumnezeu. — Dealtfel, şi Cassiodor va susţine că „germenii acestor aries se află cuprinşi, încă de la începutul începuturilor, în înţelepciunea divină44; iar în comentariul său asupra psalmilor biblici, Cassiodor demonstrează ca 0 serie de figuri gramaticale şi retorice, binecunoscute în şcolile Antichităţii, se. regăsesc întocmai şi în Psaltire. ; . 127 în sculpturile de la portalurile catedralelor din Chartres şi Laon, în basoreliefurile lui AMrba Pisano de pe campanila domului din Florenţa, în fresce ale lui A. del Pollaiolo, Fotticeîli, Andrea Bcnaiuti, etc. 100 EDUCAŢIA ŞI INVĂŢĂMÎNTUU PRIMUL CICLU: „TRIVIUM44 în programa învăţămîntului secundar (sau „liceal54 —* ca să întrebuinţăm im termen actual, întrucîtva echivalent)28, ponderea categorică o avea primul ciclu de studii — trivium; iar în cadrul acestora, la baza tuturor celorlalte artes stătea gramatica. (Pentru că gramatica Îmbrăţişa toate „umanităţii©44 in afară de retorică, şi comporta studiul nu numai al gramaticienilor, ci şi al autorilor clasici). Căci gramatica nu era concepută doar ca studiul sistematic al elementelor constitutive ale limbii. Sfera ei era mult mai largă, înglobînd nu numai limba, ci şi literatura29. Căci gramatica aducea, la fiecare pas, texte exemplificatoare din operele autorilor antici; şi prin aceasta, ea dădea elevului o bază pentru cunoştinţele lui literare. Prin urmare, gramatica se ocupa de structura limbii, dar era totodată şi o „introducere în literatură44. Ca o parte a gramaticii era socotită, de pildă, etimologia30. Gramatica se ocupa şi de explicarea sinonimelor; aceleiaşi discipline îi aparţineau şi „figurile retorice44. Şi metrica era un capitol al gramaticii; poezia însăşi ţinea de sfera gramaticii — fiindcă era explicată de grammătieus. Şi întrucît printre autorii comentaţi se aflau şi istoricii, grammaticus trebuia să predea şi elemente de istorie şi — pentru a localiza evenimentele relatate — de geografie31. Manualul de bază era cel al lui Donatus (Ars minor şi, pentru avansaţi, Ars major), după modelul căruia s-au scris mai multe altele, printre care cele ale lui Beda şi Alcuin. Începînd din sec. IX, se bucură de o mare autoritate şi grama-ticianul Priscianus din Cezarea. Din aceste manuale — pe lingă care magistrul mai făcea apel la Martianus Capella şi la Etimologiile lui Isidor din Sevilla — elevul trebuia să-şi copieze extrase şi să întocmească tablouri sinoptice. r Lectura textelor reproduse în manualul de gramatică era însoţită de comentariile profesorului, care începea prin a releva intenţia autorului şi utilitatea fragmentului citat. Autorii care ilustrau manualul erau cei patru clasici nelipsiţi nici din programa şcolii antice — Cicero, Vergiliu, Horaţiu şi Salustius; cărora, începînd din sec. X, li s-au adăugat Ovidiu şi Terenţiu. Autorii greci lipseau. Homer era doar pomenit; Eschil, Sofocle, Euripide, nici măcar amintiţi. Dar lista autorilor de şcoală s-a îmbogăţit continuu; într-o asemenea listă (din prima jumătate a sec. XII) figurează 21 de autori; iar într-o listă din secolul următor, 37 de autori din Antichitate şi din Evul Mediu timpuriu, păgîni şi creştini, grupaţi fără nici o ordine logică sau cronologică. 28 Programă fixată în sec. VIII, şi ale cărei două serii vor fi numite, în sec. X, trivium şi quadrivium. De notat însă că acest ciclu complet nu era urmat, în mod necesar, în toate şcolile. 28 Iar prin extrasele ce erau comentate, şi din alte domenii (mitologie, istorie, geografie, ş.a.). — Un fapt care pune In evidenţă importanţa primordială acordată acestui studiu: în 831, biblioteca de la St. Riquier poseda nu mai puţin de 26 de libri grammaticorum (şi doar o singură carte de medicină). 30 „Căci dacă ştii de unde vine un cuvînt, înţelegi mult mai repede forţa lui" — spunea Isidor din Sevilla (apud E.R. Curtius). „Fiecare lucru se înţelege mai clar dacă i se cunoaşte etimologia". 31 Hrabanus Maurus reamintea că „Gramatica este arta de a interpreta poeţii şi istoricii". — Istoricii citaţi şi comentaţi erau fie clasici (Gaesar, Tacitus, Salustius), fie evrei ori creştini (Eusebiu, Orosius, Iosephus Flavius), fie mai recenţi (Venerabilul Beda, Grâgoire de Tours); ceea ce le dădea posibilitatea elevilor să afle şi anecdote din viaţa oamenilor iluştri, trecutul unor popoare, originea şi evoluţia unor instituţii. Pe de altă parte, elevii luau cunoştinţă de hărţi ale celor trei continente — mappcie mundi, — sau întocmeau, din manualele studiate, liste de fluvii, mări, oceane, munţi şi oraşe. Dar interesul lor era îndreptat, dirijat spre trecut, aproape deloc spre istoria recentă; iar ca regiuni geografice — cele din nordul Africii sau din Iudeea, dar nu si ţările din Europa (decîl, foarte rar, cîteva). Primul ciclu : „trivium* 101 In selectarea lor, criteriul adoptat era cel al valorii morale, al efectului moral ce trebuia să-l exercite asupra elevilor; astfel, erau preferaţi fabuliştii şi scriitorii satirici-moralizatori latini. Lipsa spiritului critic în ce priveşte valoarea literară şi; a simţului istoric în analizarea operelor era constantă: toţi aceşti auctores erau, atît pentru elevi cît şi pentru magistri de valoare egală; cu toţii erau priviţi eu un profund respect, fără a mai fi raportaţi la contextul lor istoric, ci considerîndu-Ie a fi actuale şi valabile toate afirmaţiile, ideile şi formulările lor. Cele „şapte arte liberale4*. Ciclul trivium-ulw: Gramatica, Retorica, Loaiea. Miniaturi din opera enciclopedică Image du Monde (începutul sec. XIV). — Bibliothăque Naţionale, Paris Profesorul continua prin a explica cuvintele, formele gramaticale şi sensurile lor; după care, elevii declinau — oral — substantivele din fraze. Explicaţiile pe care le dădea gramrnaticus (etimologii, sinonime, forme şi reguli gramaticale, echivalenţele unor cuvinte în alte limbi, etc.) erau scrise, ca glose, pe marginea manuscrisului — lăsate, în acest scop, suficient de spaţioase de către copist. Aceste glose puteau fi apoi copiate de elevi şi adunate — aranjate în ordine alfabetică —* în voluminoase glosare. Prin asemenea transcrieri (din care ne-au parvenit sute de manuscrise) de glose şi fragmente de texte antice, şcolile atitor grammatici medievali au asigurat transmiterea unei importante părţi din tezaurul literar al Antichităţii şi au întreţinut cultul valorilor clasice32. Profesorul extrăgea apoi din textele manualului simbolurile şi alegoriile, compara sensurile miturilor păgîne cu cele ale episoadelor biblice, punînd în evidenţă superioritatea mesajului spiritual şi moral al acestora din urmă. Explicarea de către gramrnaticus a autorilor păgini contribuia — se considera — nu numai la cultura tinerilor, ci şi Ia formaţia lor morală; căci în textele moraliştilor Antichităţii elevul putea găsi îndemnuri morale care să îl îndrepte spre adevărata înţelepciune; înţelepciune care, fie ea creştină sau pagină, venea tot de la Dumnezeu... Lectura şi comentariile autorilor clasici îi familiariza pe elevi cu elocinţa şi eu eleganţa limbajului, — pe care le studiau apoi, sistematic, la cursul de retorică; o disciplină care nu era separată de gramatică printr-o diferenţiere foarte categorică. 32 „S-a constatat (de către A.F. Wert, în 1903) că, din 772 de autori latini a căror amintire o păstrăm, 276 nu sînt decît simple nume; de la 352, nu posedăm decît cîteva fragmente. De la cei 144 care rămîn — deci 20% din total — posedăm cîte una sau mai multe opere44 (H. Bardon). — „De unde vine selecţia? De ce o operă anumită, uneori minoră, a fost preferată alteia?44 — se întreba P. Richă. Răspunsul său este că s-au păstrat mai ales textele de uz şcolar. Dovadă este şi faptul că, din Antichitatea tîrzie şi pînă în sec. XII, în programa şcolilor găsim aceleaşi titluri de opere. „Clasicii sînt, într-adevăr, scriitorii studiaţi la clasău. Antichitatea a transmis Occidentului creştin un fel de canon al grupului de auctoritaies; canon care, de-a lungul secolelor, s-a modificat prea pup'n. 102 EDUCAŢIA şi ÎNVâŢ'ĂMINTUIj Textele cele mai mult folosite erau, în primul rind, De-oratore a lui Cicero şi Institntiones oratoria,e a lui Qixiniilian. Apoi, Catilinarele şi Fer-rinele, iui Cicero, precum şi discursurile atribuite de Tilus Livius eroilor săi; urmau manualele scrise in Antichitatea tîrzie şi cele compuse recent, în-cepind din sec. XL Profesorul (rhetor) expunea şi explica diferitele părţi ale unui discurs, numeroasele figuri retorice şi locuri comune de care se putea servi un orator, ca: lauda naturii, elogiul urmi personalităţi, panegiricul unui principe, etc. Elevii se exersau complinind scurte discursuri, în proză sau in versuri, sau imitînd discursurile pe care Titus Livius le atribuia eroilor săi; exerciţii care puteau fi făcute şi pe o temă frivolă (lauda rindunicii şi a privighetorii, disputa între iarnă şi primăvară, un dialog ai poetului cu muzele, natura care invită la dragoste, ş.a.m.d.). Nu erau neglijate nici naraţiunile imaginare sau pledoariile pe diverse teme imaginate, avind ca protagonişti personaje celebre, istorice sau legendare, din Antichitate, — după modelul controverselor şi „sua-soriilor“ şcolii romane de retorică. — Un alt tip de exerciţiu, considerat fundamental, era discuţia şi disputa . (disputatio şi altercatio), sub form 1 de dialog. Acest exerciţiu putea fi făcut şi sub forma unui schimb de scrisori în care erau tratate probleme literare sau de. ordin ştiinţific. In acest cadru, argumentaţia recuşgea la silogism şi 3a alte procedee ale logicii antice. . La cursurile de retorică era cultivat şi genul epistolar, gen literar cu reguli precise, studiate după modele de prestigiu, găsite în colecţiile de scrisori ale unor autori antici sau din Evul Mediu timpuriu, — şi pentru redactarea cărora se întocmeau formulare, scrisori-tip, pe diverse teme, fictive sau reale, de obicei de tipul celor folosite în cancelarii. Exerciţiile epistolare nu erau ferite — în Evul Mediu timpuriu şi, dealtfel, nici în Antichitatea tîrzie — de un abuz de perifraze, hiperbole şi alte ornamente stilistice; o verbozitate preţioasă pe care în special învăţaţii din Anglia şi Irlanda au răspîndit-o pe Continent. într-o şcoală de gramatică. Xilogravură din jurul anului 1500. — Bri-tish 'Museum, Londra De pregătirea primită la cursul de retorică era condiţionată şi formarea profesională a unui. avocat sau a urmi jurist: o formare care, apoi, era continuată şi perfecţionată în şcolile de drept din Roma şi R.avenna33. Redus la un nivel foarte modest — dar indispensabil pentru faza de iniţiere in materie, — învăţământul juridic intra în programa de curs a profesorului de retorică. în lecţiile sale, acesta dădea exemple (pe care le şi comenta) din Codul Thcodosian sau din Breviarele regilor barbari. Profesorul de retorică îl învăţa pe 33 Studierea dreptului roman — necesară atît activităţii legislative a regatelor barbare mediteraniene, cit şi Bisericii, in vederea stabilirii ferme a normelor de drept canonic — n-a fost, cum spuneam, niciodată întreruptă complet. Carol cel Mare i-a cerut lui Alcuin să-i predea lecţii de retorică spre a putea rezolva mai bine problemele politice ale Imperiului şi a impune mai convingător clericilor studiul dreptului; în timp ce în scnptoria mănăstirilor şi episcopiilor continua recopierea manuscriselor Codului Tkeodosian şi a Codului^ lui lustinian. în clasele de retorică, elevii dispuneau de antologii de texte din codurile amintite mai sus, şi de rezumate — redactate în formă de dialog — ale respectivei cărţi din Etimologiile ^ lui Isidor din Sevilla. în sec. XI, activitatea şcolilor urbane — în care erau pregătiţi notarii şi oamenii de legi din cancelariile regale şi episcopale — au marcat un nou avînt al studiilor juridice. PRIMUL CICLU : „TRIVIUM41 103 elev compoziţia unui act de acuzare sau ai unei pledoarii, susţinute de manevrarea unei argumentaţii pro şi centra, şi folosind diferite mijloace de stil şi de oratorie, de efect. După care, viitorul avocat, jurist, notar, referent, etc., îşi desăvirşea pregătirea, la un nivel superior, în şcoli speciale. Disciplina dialecticii prezenta un dublu aspect. Pe de o parte, Însemna conform învăţămîntului stoicilor — ştiinţa unei metode, studiul legilor care reglementează procedeele raţiunii; cu alte cuvinte, logica. Pe de altă parte, potrivit sensului pe care i-1 da Aristotel, dialectica este o disciplină, nu teoretică, ci practică: ştiinţa şi tehnica discuţiei, arta de a convinge sau a combate un preopinent, un adversar. Ambele aspecte se regăsesc în felul în care era predată această materie în învăţămîntul medieval. CgJ) „Dialectica este o disciplină raţională care te ajută să cercetezi, să defineşti, sa expui şi, de asemenea, să fii în stare să deosebeşti adevărul de ceea ce e fals. Ea este deci disciplina disciplinelor, căci ea te învaţă cum să-i înveţi tu pe alţii, şi totodată cum să te înveţi pe tine însuţi. Prin ea şi datorită ei, raţiunea se ia pe sine însăşi drept obiect de demonstraţie, şi descoperă ceea ce este ea, raţiunea, şi ceea ce vrea, şi ceea ee vede. Numai ea ştie că ştie ceva, — şi nu are numai intenţia, ci şi putinţa de a-i face pe oameni învăţaţi /.../ Ea ne permite să dovedim şi să descoperim ce se poate şi ce nu se poate conchide, ceea ce este potrivnic1 sau nu firii lucrurilor, ceea ce in materie de discuţie este sau nu adevărat, ceea ce este verosimil sau cu totul fals. De la ea vine sagacitatea în cercetare, adevărul în definiţie, prudenţa în expunere44. — In aceşti termeni hiperbolici defineşte în sec. IX, această disciplină din trivium Hrabanus Maurus, socotit de contemporani cel mai mare erudit al timpului. Dar, cu toate elogiile care s-au adus dialecticii — începînd cu Cassiodor şi cu Isidor din Sevilîa, •— interesul pentru această disciplină a fost, pînă în sec. .XI, destul de redus. Deşi manualele şi comentariile au fost recopiate fără întrerupere: Categoriile şi Interpretările lui Aristotel, Introducerea (Isagoge) lui Porphirios — toate trei traduse de Boethius, — precum şi Topicele lui Cicero. Conţinutul acestor lucrări34 arată că dialectica se reducea la logică, la ştiinţa metodei raţionale. Suspectată că ar putea introduce confuzie în spiritul credincioşilor (motiv pentru care Alcuin şi refuzase să o includă în programul său) şi prin urmare să genereze idei eretice, dialectica n-a reapărut în programa şcolară decît în sec. IX, datorită erudiţilor irlandezi — care, dealtminteri, au întîmpinai, îndeosebi Scotus Eriugena, o acerbă opoziţie35. . Intre timp, învăţaţii epocii carolingiene reluaseră contactul cu filosofia antică38 — şi,. în sec. X, dialectica îşi va lua locul cuvenit în şcolile din Germania3' şi din Franţa (mai ales în şcolile orăşeneşti din Pieims şi Ghartres), unde lecţiile de logică, respectiv de dialectică, ale marelui Gerbert d’Âurillac devin faimoase. Lecţiile sale (precum şi descoperirea altor opere ale lui Boethius, ca Silogismele -v- 84 sec- XII, s-au adăugat şi texte din Platou — pe care, încă în secolul anterior, vulbert din Chartres îl considera „superior tuturor celorlalţi gînditori ai Antichităţii". 30 ţn !i4i^magis^rlli Thierry din Ghartres enumeră — într-o amplă compilaţie, Heptateu-chon, — autorii de bază studiaţi în mod obligator la fiecare disciplină, reproducîhd şi respectivele texte: gramatică (Donatus şi Priscianus), retorică (Cicero, M. Capella, Severianus), dialectică (Aristotel, Porphirios,'.Boethius),. aritmetică (M. Capella, Boethius şi aritmetica unui anonim), geometrie (Columella, Frontinus, Boethius, Isidor din Sevilla, Abălard, Gerbert d’Aurillac), astronomie (Hyginus, Ptolemeu) şi muzică (Boethius). 36 filosofia lui Platcn (al cărui Timaios fusese tradus) era cunoscută prin versiunea Visu-pi lui Scipio de Macro bius. Consolarea filosof iei a lui Boethius este readusă în centrul atenţiei, tund mult citită şi comentată. Tratatele de logică sînt reunite, Isagoge este des copiată si gmsată etc. -7 Unde, în sec. XI, Notker Labeo va traduse, în veci ea germană 'Categoriile lui Aristotel, 104 EDUCAŢIA ŞI INVAŢAMINTUL ipotetice şi Silogismele categorice) şi ale ilustrului său discipol Fulbert — episcop şi profesor de dialectică la Şcoala din Chartres — au contribuit ca dialectica să-şi cîştige in şcolile din Franţa nu numai un înalt prestigiu, ci chiar o adevărată autonomie, identifieindu-se cu domeniul logicii şi chiar al filosofiei în totalitatea ei. (Nu însă şi în Italia — unde va continua să ram în ă strîns dependentă de retorică). —'lntr-atlta cîştigă teren interesul arătat dialecticii, încît „clericii, şi mai ales călugării, îndrăznesc să opună cuvîntului divin ştiinţa raţionamentului. In felul acesta, în Franţa ca şi în Italia, dialectica îşi recîştigă drepturile, dar în acelaşi timp ea riscă să ameninţe credinţa44 (P. Riche). AL DOILEA CICLU: r,QUADRIYIUM[ puţin, piuă in sec. XI); iar cunoştinţe de limbă latină aveau doar cîţiva. Î11 schimb, regii şi nobilii instruiţi posedau — incepînd chiar din secolele VIII şi IX — biblioteci surprinzător de bogate43. Inventarele care ne-au rămas sînt destul de concludente. Faptul că din aceste biblioteci nu lipseau — chiar înainte de sec. XI — cărţi de medicină, de cosmografie, tratatele de agricultură ale hii Palladius şi Columella, sau Despre aria militară a lui Vegetius, arată că intere'su! cultural al aristocraţiei era concentrat în principal asupra operelor de utiîita practică, dar şi a celor de istorie, de drept şi, bineînţeles, a celor religioase (texte sacre şi comentarii sau exegeze ale Părinţilor Bisericii); oricum, în bibliotecile laicilor predominau acestea din ultima categorie, — primul loc deţinîndu-1 Psaltirea1. Dacă marea majoritate a nobililor (şi chiar numeroşi suverani) nu aveau acces* la cultura clasică, necunoscînd limba latină, nu înseamnă însă că nu posedau o cultură de un alt tip: o cultură al cărei mijloc de exprimare era o limbă „vulgară-4; populară; naţională, în care începuseră să fie traduse din latină — încă din sec; VIII, cum am văzut, — opere de primă importanţă; şi o c ultură ale cărei producţii literare* în limba naţională, erau difuzate într-un fel ce le făcea accesibile unui public infinit mai larg decît celor ce ştiau citi: si anume pe cale orală. în secolele VII şi VIII, în urma închiderii şcolilor de tip antic şi a dislocării politice a. Occidentului, s-a petrecut o scindare definitivă între limba savantă (lăţ tină) şi limba populara — şi cu atit mai accentuată, cu cit o ţară era mai îndepăm tată de regiunea medit craniană; un proces de diferenţiere lentă între sermq scolăslD cus şi sermo rusiieus, in urma căruia în diferite regiuni au apărut limbi noi, cu o structură— fonetică, morfologică şi sintactică— originală. Începînd din sec. IX, sînt definite. în Occident două limbi „vulgare44, populare: lingua romana rusticaJp lingua teudisca seu barbara, din care va deriva limba germană. Regii carolingieni (şi cîţiva dintre nobili) cunoşteau ambele limbi; dar mai tîrziu, cunoscută era numai a doua. ^Opoziţia dintre limbi a făcut să ia naştere, încetul cu încetul, sentimentele 43 în palatul său din Aac hen, Carol cel Mare „îşi alcătuise o bibliotecă în care se găseau-operele lui Salustius, Cicero, Claudianus. Lucanus, Statius, Teren ţiu, iu venal, Marţial, Tibul; autori care se puteau întîlni rareori în bibliotecile contemporane“ (tVRiche). Iar printre cele vreo 50 de cărţi pe care Eberhard, ducele de Friuli, le lăsa prin testament se găseau opere ale lui Augustin, Isidor din Sevilla, Fuigentius, Orosius, Apollonics din Tir, Alcuin ; pe lîngă 'Pidhbv,. Evanghelii, cărţi de rugăciuni, culegeri de predici, bestiarii, cărţi de medicină, de cosmografie:, de istorie, de artă militară, glosare, edicte imperiale, calendare, vieţi ale sfinţilor, comentarii la Breviarul lui Marbc, p istorie a pontifilor romani, cărţi biblice diferite, culegeri de legi ale‘francilor-ripu&n, ale lbbgobârzilorŢ:^ bavarezilor, ete. • . . •• - - INSTRUCŢIA LAICILOR 111 naţionale în Europa medievală; sentimente care, înainte de secolul al X-îea, erau încă necunoscute44 (P. Riehe). La curţile regilor şi altor căpetenii celte şi germanice, producţiile literare au fost difuzate mult timp pe cale orală. Barzii gaelici, filizii irlandezi, skopii anglo-saxoni, skalzii scandinavi şi poeţii altor neamuri germanice transmiteau din generaţie în generaţie amintirea vechilor lor eroi naţionali, improvizînd poeme epice; in timp ce povestirile de genul saga, narînd aventurile vikingilor islandezi, vor fi transcrise începînd abia din sec. XII. In Imperiul francilor, pentru aristocraţia laică (dar şi pentru auditorul popular) an fost compuse — începînd (probabil) chiar înainte de sec. VIII — poeme eroice in limba poporului; poeme pe care însuşi Carol cel Mare pune să fie adunate — ..pentru ca amintirea lor să nu se piardă —- străvechile poeme barbare în care se diitau faptele şi războaiele vechilor regi44 — scrie Eginhard. Dintre acestea, s-a păstrat (fragmentar) doar Hildebrandslied, scris în jurul anului 800 la mănăstirea din Fulda. Alte poeme celebrînd faptele regilor carolingieni au premers cunoscutelor chansons de geste, compuse în secolele XI şi XII. Aşadar, alături de limba latină — cunoscută de un număr foarte resţrîns de laici — existau şi două limbi populare, una derivată din latină, cealaltă din graiurile germanice, cu respectivele dialecte locale. (După cum afirmă acelaşi biograf, Carol cel Mare ar fi schiţat chiar o gramatică a limbii sale materne). Pentru uzul aristocraţilor laici care nu ştiau latineşte au fost compuse, în dialect bavarez, poeme religioase; Ia cererea lui Ludovic cel Pios, un poet saxon scrie, in saxonă, o epopee creştină, Heliand („MintuitoruP), de aproape 6 000 de versuri; vieţile unor sfinţi sînt traduse In vechea germană (althochdeuîsch). Cind în ţinuturile de limbă romană (langue ă!oc) din sudul Franţei vor apare, în sec. IX, primele monumente de limbă naţională, acestea vor fi tot texte hagiografice, servind pentru educaţia religioasă şi morală a laicilor.. în Anglia, aristocraţia din secolele X şi XI era mai cultivată cîecît nobilii de pe Continent, pentru că avea la dispoziţie, cum spuneam, o serie de opere de bază, fie traduse, fie scrise direct în limba naţională. Datorită lui Alfred cel Mare — la curtea căruia erau instruiţi şi mulţi fii de nobili — au fost traduse în anglo-sa xonă Dialogurile lui Grigorie cel Mare, Istoriile lui Orosius şi a lui Beda, Consolarea filosof iei a lui Boethius, extrase din operele lui Augustin, etc. (Pentru laicii care nu cunoşteau latina s-au tradus în anglo-saxonă vieţi ale sfinţilor, predici, Geneza, o exegeză a Vechiului şi Noului Testament, s.a.). — Opera de mecenat a lui Alfred a fost continuată de Athelstan (ale cărui fapte au fost cîntate de poeţi în versuri anglo-saxone); şi, după 1016, chiar şi de danezul Knut cel Mare, —- care i-a îndemnat şi ajutat pe călugări să deschidă şcoli. Aşadar, laicii angîo-saxoni puteau cunoaşte istoria lor din Istoria Venerabilului Beda şi din cronicile scrise în limba lor; îşi puteau completa cunoştinţele geografice din descrierile anexate traducerii Istoriei Iui Orosius. Iar asupra unor importante evenimente politice din sec. X îi informau, tot în limba lor maternă, poemele care celebrau faptele glorioase ale regilor lor — ca în Bătălia din Maldon; şi care se adresau, în acelaşi timp, clericilor şi laicilor. ŞCOALA MEDIEVALĂ. ŞI „CULTURA LATENTĂ" Marele orgoliu al Evului Mediu era învăţămîntul „artelor liberale", care, completat cu disciplinele teologiei, dreptului şi medicinei, va ajunge la forma superioară de învăţămînt a universităţii — „acest fluviu al ştiinţei care, cu numeroşii săi 112 EDUCAŢIA ŞI INVĂŢĂMÎNTUL, afluenţi, udă şi fertilizează ogorul Bisericii universale44, cum se exprimau papii. In prima jumătate a sec. XIII, se spunea — cu multă mîndrie şi cu o evidentă exagerare — că, la Paris, numărul studenţilor întrecea pe cel al populaţiei. Ştiinţa era ţinută în mare cinste, iar oamenii învăţaţi erau respectaţi. — Dar marea mulţime? Fapt este că originea umilă sau sărăcia nu constituiau o piedică insurmontabilă pentru accesul Ia instrucţie. Începînd cu şcoala elementară, monastică sau parohială, şi pină la colegiile universităţilor, învăţămîntul putea fi — pentru tinerii înzestraţi şi ambiţioşi — gratuit. (Am văzut cîteva exemple ilustre de tineri de condiţie socială mai puţin decît modestă, care, datorită voinţei şi capacităţii lor, au ajuns pe cele mai înalte trepte ale culturii şi, prin aceasta, ale ierarhiei sociale). Dar instrucţia căpătată prin şcoală nu poate fi considerată singura formă de culturalizare. „Se poate oare face, din cunoaşterea alfabetului, un criteriu de cultură?44 — se întreabă un cunoscut istoric medievist. „Din faptul că instrucţia a devenit mai tîrziu vizuală, se poate oare trage concluzia că omul nu se instruieşte decît pe cale vizuală?44 In Evul Mediu, o persoană putea deveni un bun avocat (sau, ceea ce se va numi mai tîrziu un „avocat44) fără să ştie scrie sau citi; putea cunoaşte cutumele, chiar normele de drept roman, şi putea să-şi însuşească în acest domeniu un limbaj adecvat fără să ştie scrie sau citi. Ceea ce e greu de înţeles azi — dar este o realitate! — este faptul că omul medieval se instruia mai mult pe cale auditivă decît pe calea cititului. „Oricît de onorate erau cărţile, scrierile nu deţineau însă decît un rol secundar; rolul de prim-plan era acordat cuvîntului rostit44 (FL Pernoud). Omul medieval se instruia ascultînd. încheierea unei înţelegeri întră două părţi nu era marcată printr-o semnătură pusă pe un act scris, ci de angajamentul verbal luat în faţa unor martori. Un examen la universitate, care conferea un titlu sau un drept, nu era o teza scrisă, ci o discuţie, o dezbatere publică. Ştirile erau aduse la cunoştinţa mulţimii prin crainici, iar hotărîrile stăpînirii, prin strigarea pristavilor. Predica ţinea un rol extrem de important în viaţa medievală, — şi erarţinută peste tot, în biserici, în pieţe, la bilciuri, sau la răspîntia drumurilor. „O predică acţiona considerabil asupra mulţimii; putea mobiliza numaidecît o cruciadă, putea să propage o erezie, putea să dezlănţuie o răscoală. Rolul didactic al clericilor era imens; ei erau cei care îi învăţau (prin cuvînt — n.n, O. D.) pe credincioşi istoria lor, legendele lor,, ştiinţa lor, credinţa lor; ei erau cei care le anunţau marile evenimente petrecute atunci, cei care transmiteau toate ştirile de la un capăt la altul al Imperiului, cei care îi sfătuiau pe unii sau îi îndrumau pe alţii cbiar şi în treburile profane de fiecare zi44 (Idem). Oamenii aveau o cultură „latentă44. Legendele mitologice antice sau ale poporului lor, poveştile, fabulele, zicalele şi proverbele le furnizau cunoştinţe şi le procurau o viziune organică (chiar dacă naivă) asupra umanităţii, a lumii şi a vieţii; în timp ce povestitorii populari şi cîntăreţii ambulanţi le relatau recitîndu-le, fapte din contemporaneitate sau din trecutul mai mult sau mai puţin apropiat. Personajele şi scenele istorice sau legendare din sculpturile şi din vitraliile bisericilor le dădeau de asemenea o oarecare instrucţie. Pe de altă parte, în cadrul asociaţiilor şi al corporaţiilor lor, meşteşugarii căpătau şi ei noţiuni* Animale reale şi fantastice reprezentate într-un Bestiar din sec. Xrv, folosit şi în şcoli. — NationalbiMio-thek, Viena ŞCOALA MEDIEVALA ŞI „CULTURA LATENTĂ4* na nu legate neapărat de profesiunea lor, ci cunoştinţe de cultură generală (la nivelul timpului), — de botanică sau de meteorologie, de astronomie sau de medicină. — Intr-o vreme cînd pergamentul era un material atît de scump, cînd hîrtia nu era Încă cunoscută în Europa, sau era foarte rară; cînd puţini oameni — chiar dintre nobili — ştiau citi sau scrie; şi cînd nici nu existau destui copişti care să fi putut face faţă la marele număr de cereri, — cultura orală avea un rol real şi eficient considerabil. Intr-o asemenea situaţie, şi intr-o asemenea perspectivă, apare evident că „ignoranţa medievală14 este un concept care se cere revizuit; cel puţin, în sensul că instrucţia mulţimilor se efectua, nu prin citit, dar se făcea, în schimb, pe cale auditivă sau vizuală. ÎNVĂŢAM ÎNTUL ÎN EVUL MEDIU TÎPZIU Practic, pînă în secolul al XlV-lea nu se poate trasa o linie de demarcaţie clară şi categorică între clerici şi laici sub raportul instrucţiei primite şi al dependenţei de autoritatea Bisericii. „Atît materiile predate în şcoli cît şi metodele de invăţămînt erau sub control ecleziastic. Controversele privind instrucţia erau aduse şi dezbătute în faţa tribunalelor ecleziastice; şi chiar în rarele cazuri cînd cei ce predau în şcoli nu căpătaseră ordinele sacre ei erau totuşi supuşi în multe privinţe episcopului şi arhidiaconului44. Pînă către 1300, lumea clericală a fost cea din sinul căreia au apărut persoanele cele mai instruite din ţările occidentale, unde clericii au deţinut cu preeminenţă monopolul ştiinţei. Dar în secolele XIV şi XV, asistăm la constituirea unei. categorii distincte de persoane cu o instrucţie superioară provenind din rînduriîe laicilor (mai mult la sud, mai puţin la nord de Alpi). Mai întîi, — fiecare catedrală avea anexată acum şi o şcoală de gramatică, accesibilă şi laicilor, în special din lumea burgheziei orăşeneşti. Avea apoi şi o şcoală de cantori, în care se predau în afară de cînt şi cunoştinţe de cultură generală, inclusiv de limba latină; şcoală căreia îi datorează instrucţia cei proveniţi din categoriile sociale mai umile. Şcolile de gramatică — funcţionînd în mod obligator în oraşele de reşedinţă episcopală, dar existlnd şi în alte oraşe — aveau o importanţă fundamentală pentru învăţămîntul medieval, întrucît obiectul ei principal era studierea aprofundată a limbii latine; limbă care era demult limba universală, europeană, de cultură, dar care devenise acum o limbă specializată, limba de conversaţie şi de dispute publice ale erudiţilor şi oamenilor de legi, precum şi limba relaţiilor comerciale cu alte ţări; într-un cuvînt — mijlocul de comunicare obligator, indispensabil, al oamenilor do litere, de ştiinţă şi al negustorilor din întreaga Europă. „Studentul medieval era o figură internaţională: el se putea deplasa ori strămuta fără nici o problemă dintr-o ţară într-alta, şi se putea înţelege cu ceilalţi oriunde se ducea. Căci, nu numai că limba latină era limba comună tuturor, dar şi metodele de invăţămînt erau, substan-ţialmente, identice în toată Europa44 (G.R. Potter). In felul acesta, dintre toate „artele liberale44 studiul gramaticii era — de la mare distanţă — cel mai important. In afară de şcolile anexate catedralelor, mai erau şi şcolile de gramatică fondate şi subvenţionate prin legate testamentare, de către suverani, nobili laici sau 44 44 G.R. Potter, — în Carnbridge Mediaeval History, voi. VII (vd. Bibliogi'afia). 114 EDUCAŢIA ŞI ÎNVĂŢAMÎNTUL. ecleziastici, ori de către negustori bogaţi; erau şcolile aş a-numite „gratuite44, în care elevii nu plăteau nici o taxă. în sec. XV apar şi şcoli fondate de gilde, sau de alte corporaţii. în felul acesta, fiecare oraş de oarecare importanţă îşi avea cel puţin o şcoală de gramatică. In Evul Mediu însă, profesorii din aceste şcoli nu aveau o poziţie socială de prestigiul pe care 1-ar fi meritat; insuficienta consideraţie de care se bucurau era determinată şi de faptul că erau slab remuneraţi. Relativ mai avantajaţi erau cei care predau în şcolile fondate şi subvenţionate prin consistente legate testamentare. (Testatorii alegeau ca profesori de preferinţă clerici lipsiţi de beneficii ecleziastice), în celelalte şcoli, elevii — chiar dacă nu toţi — plăteau o taxă; în unele cazuri, la salarizarea profesorilor contribuiau municipalitatea, o corporaţie mai bogată sau vreun mecenat, cleric sau laic. Cu toate acestea, profesorii laici, fără beneficii ecleziastice, căsătoriţi şi (eventual) cu copii, trebuiau să caute să-şi rotunjească salariul recurgînd şi la alte ocupaţii. In Germania, unii din ei erau angajaţi ca slujbaşi municipali; sau, îşi deschideau o mică prăvălie; sau, se ocupau cu vînzarea şi copierea textelor şcolare, etc: Frecvenţa la lecţii a şcolarilor era o problemă care îi privea exclusiv pe părinţi; aceştia, dacă voiau, îi puteau reţine acasă cit şi cînd doreau. Vacanţe regulate nu existau, — în afară de sărbătorile religioase; încît, lecţiile continuau — eu intermitenţe mai mult sau mai puţin lungi, hotărîte de profesori sau de părinţii elevilor— tot anul. Fireşte că, în felul acesta, nici durata studiilor nu putea fi precis stabilită, în şcoală erau interzise orice fel de sporturi sau de jocuri, spre a nu-i abate pe elevi de la studiu. Pedepsele corporale — care spre sfîrşitul Evului Mediu se aplicau chiar şi în universităţi — erau ceva obişnuit: simbolul dascălului era nuiaua. — Cu toate aceste condiţii vitrege, nu puţini erau elevii şi studenţii care, animaţi de pasiunea ştiinţei (precum şi avînd în vedere perspectivele prac tice ale unei cariere) şi făcînd adeseori sacrificii enorme pentru a putea stud ia, se deplasau continuu dintr-un oraş într-altul şi dintr-o ţară într-alta în căutarea unor maeştri reput aţi. Cu toate că învăţămîntul continua să fie şi în Evul Mediu tîrziu o prerogativă a Bisericii — în sensul că atît dascălii cit şi materiile sau metodele de predare erau în continuare sub controlul ecleziastic, — totuşi, învăţămîntul teologic nu era organizat satisfăcător (cel puţin, în şcolile de nivel mediu). în această perioadă, mănăstirile — odinioară centre importante (dacă nu chiar singurele) ale culturii şi învăţământului — nu mai aveau ponderea şi influenţa de altădată. Din ce în ce mai mic era numărul călugărilor pe care mănăstirile mai mari trebuiau să-i trimită la universitate pentru a-şi perfecţiona cultura teologică; îa universitate — căci seminarii anume pentru pregătirea preoţilor nu existau-La ţară, îndeosebi, nivelul cultural al preoţilor era foarte scăzut, — în timp ce nivelul general de instrucţie ai laicilor era în continuă creştere: dovadă şi marele număr de universităţi înfiinţate în secolele XIV şi XV. Dar, şi la universitate, foarte puţini erau cei care ajungeau să-şi termine studiile teologice. Aceasta, fie pentru că mulţi preferau să urmeze facultatea de drept canonic (care, la terminare, le asigura un post bine retribuit şi perspectiva înaintării pînă la cele mai înalte trepte ale ierarhiei ecleziastice), fie din cauza duratei excesiv de lungi a cursului în totalitatea lui: nu mai puţin de 14 ani (în cazul cel mai fericit!) ciţi se cereau pentru a putea obţine titlul de magister, sau de doctor în teologie. (Pe îîngă aceasta, cum vom vedea mai jos, înscrierea la facultatea de teologie era condiţionată de absolvirea facultăţii de artes — al cărui cursns era de 4—5 ani). ÎNVĂŢAMÎNTULr IN EVUL MEDIU TÎR2IU 115 Aceasta, — în aproape toate ţările occidentale. Cu excepţia Italiei. Aici. în materie de învăţămînt (teoretic sau practic) şi de concepţii asupra educaţiei, situaţia se prezenta total diferit. Realităţile din Italia erau atît de complexe şi de diferite faţă de cele din alte ţări. Aici, prezenţa papalităţii, amintirile grandorii Romei antice, marele prestigiu de care se bucurau universităţile italiene ca centre internaţionale de studiu al dreptului roman, existenţa unei clase numeroase de laici cultivaţi, şi însuşi caracterul individualist al italienilor,—toate acestea au făcut ca, în materie de învăţămînt, Italia să se îndepărteze de tradiţiile şi de metodele din restul Europei. Marile nume ale magistrilor şi educatorilor italieni sau de dincolo de Alpi— Poggio Bracciolini, Leon Battista Alberti, Enea Silvio Piccolomini, Guarino Vero-nese, Vittorino da Feltre, Agricola, Langen, Hegius, Wimpfeling, în parte şi Erasm din Rotterdam, — deşi din ultimul secol al Evului Mediu, aparţin însă unei noi direcţii şi stil de cultură: al umanismului Renaşterii. r UNIVERSITĂŢILE Universitatea medievală. • Originile universităţilor. 9 Universitatea din Bologna. • Universitatea din Paris. • Universitatea din Oxford. • Alte „studia genc-ralia“. • Colegiile. Robert de Sorbon. • Ciclul de studii. Facultatea de arte. • Facultatea de teologie. • Învăţămîntul medical. Şcoala din Salerno. • învăţă-mîntul juridic. • Organizarea studiului. Metodele de predare. Examenele. • Manualele şi textele universitare. e Profesorii. • Oligarhia universitară, o Viaţa studenţilor. • „Clerici vagantes". • Semnificaţiile, influenţa şi posteritatea universităţii medievale. ! I UNIVERSITĂŢILE Universitatea medievală. • Originile universităţilor. © Universitatea din Bologna. • Universitatea din Paris. • Universitatea din Oxford. • Alte „studia generaţia". • Colegiile. Robert de Sorbon. • Ciclul de studii. Facultatea de arte. • Facultatea de teologie. • Invăţămmtul medical. Şcoala din Salerno. • învăţă-mîntul juridic. • Organizarea studiului. Metodele de predare. Examenele. • Manualele şi textele universitare. 9 Profesorii. • Oligarhia universitară. • Yiaţa studenţilor. • „Clerici vagantes". • Semnificaţiile, influenţa şi posteritatea universităţii medievale. UNIVERSITATEA MEDIEVALĂ G; formă de învăţămînt superior, de nivel universitar, aşa cum s-a constituit şi structurat în primii ani ai, sec. XIII, nu putea să apară înainte de această dată. Căci, dacă Ia sfîrşitul sec. XI cultura rămasă în schemele tradiţionale ale Evului Mediu timpuriu se identifica încă aproape exclusiv cu cele şapte „arte liberale44 şi se limita la acestea, în.schimb în sec. XII se vor studia o nouă logică, o nouă matematică, o nouă astronomie. „între 1 ICO şi 12C0, a pătruns in Europa occidentală un mare val de cunoştinţe noi, în parte prin Italia şi Sicilia, dar mai ales prin mijlocirea, studioşilor arabi din Spania: operele,lui Aristoteî, Euclid, Ptolemeu şi ale medicilor greci, noua aritmetică, şi textele dreptului roman, care rămăseseră ascunse, necunoscute în timpul Evului Mediu'timpuriu44 (C.13. Haskins). Cadrele tradiţionale ale învăţămintului erau prea strimte pentru a putea cuprinde noile ştiinţe; iar in afară de elementele consacrate de gramatică, retorică şi dialectică se cereau integrate şi altele noi. „Cele şapte arte liberale nu mai cuprind in mod mulţumitor ramurile filosofici teoretice44 —va recunoaşte şi Tom a din Aquino. —- Un învăţămînt de nivel superior va apărea însă după ce Europa Occidentală va beneficia de această adevărată „revoluţie intelectuală44. Totuşi, o linie clară de demarcaţie între învăţământul mediu — predat în ciclurile4 trivium şi quadrivium — şi cel universitar, nu poate fi trasată. Sistemul, metodele, chiar şi disciplinele de bază, erau aceleaşi. între ele nu era o diferenţă de natură sau de grad — decît că ceea ce se va numi o „universitate44 va avea privilegiul de a putea conferi grade didactico-academice, şi faptul că se va bucura de o autonomie administrativă. Universitatea medievală — matrice a universităţii moderne, dar în esenţăr fundamental diferită, — este o instituţie tipic europeană, absolut originală şi caracteristică Evului Mediu. Antichitatea greco-romană (şi cu atît mai puţin lumea Orientului) n-a avut o „universitate44, In sensul propriu al cuvîntului. A creat forme de învăţămînt (ca „Academia44 lui Platon, sau „Liceul44 lui Aristoteî) de un nivel ştiinţific realmente-superior — mai ales în domeniul filosofiei, al dreptului şi al retoricii. Dar acest învăţămînt nu era organizat pe facultăţi, n-avea o programă de studii ferm stabilită, şi nici nu acorda un titlu academic la terminarea studiilor. De asemenea, in raport cu structura organizatorică a învăţămîntului superior din lumea bizantină, universitatea medievală din Occident era întru totul deosebită. „Constituite, într-un prim moment, în afara oricărei influenţe a puterilor ecle-2 i istice şi laice, a căror acţiune nu va interveni deeit mai tirziu, universităţile Europei medievale nu se leagă de nici o tradiţie clasică sau orientală.44 Nu există nici a filiaţie, nici o continuitate între şcolile superioare ale Bizanţului sau mudrasde arabe şi Studia generaţia din Europa secolului al XIITlea. „Antichitatea şi Orientul n-au cunoscut acele formaţiuni corporative, acele asociaţii libere de magistri şi de stu- UNIVERSITATEA MEDIEVALA 1X9 denti, — cu privilegiile lor, cu programele lor fixe de studii, cu diplomele lor, cu gradele lor, — care sînt universităţile Evului Mediu44 (S. Stelling-Midland)1. Termenul însuşi de „universitate44 avea o accepţie total diferită de cea de azi. Ca instituţie didactico-ştiinţifică, această formă de învăţămînt se numea slu-dium generale. Generale, nu pentru că programa de studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru că şcolarii proveneau din toate regiunile Europei. Termenul se referea deci la cei ce o puteau frecventa, nu la studiile predate. In plus, pentru ca un stu-dium să se poată numi generale, trebuia ca aici să se predea, pe lingă „artele liberale44, si cursuri a cel puţin una din facultăţile numite „superioare44 — teologie, medicină, drept. Ceea ce denumea termenul „universitate44 nu era o şcoală, ci o formă de organizare — a studenţilor, sau a profesorilor; sau, împreună a studenţilor şi profesorilor — pe o bază asociativă. Prin urmare, conceptele stuăium generale şi universitas nu se identificau; deşi, în practică, majoritatea studia generalia au devenit, printr-un proces de evoluţie organizatorică, universitates. Ceea ce se numea universitas, nu era altceva decît ceea ce indica însuşi cuvîntul: „un tot44, o comunitate, o asociaţie, o corporaţie legal recunoscută2 *. Un termen care putea fi aplicat unei grupări ele indivizi — profesionale (ecliivalînd, în acest caz, cu cel de „asociaţie44, sau de „breaslă44) sau de altă natură. De pildă, comunitatea evreilor dintr-un oraş oarecare formau o, universitas hebraica; iar papii se adresau creştinilor dintr-o anumită regiune cu universitas vestra. La începutul secolului al XIILlea, termenul nu era niciodată întrebuinţat singur şi în sens absolut, ci totdeauna sub forma: universi-tas scholarium; sau universitas magistrorum; sau, universitas magistrorum dis-■cipuloriimqtie. Ceea ce corespundea, intr-adevăr, şi structurii şi originii unei „universităţi44 în sens de instituţie de învăţămînt superior. Prin urmare — explică Jacques Paul — „universitatea este o federaţie de şcoli. Fiecare în disciplina sa este completă. Şcolile sint deci rivale între ele. Statutele universităţii au ca scop să organizeze în mod loial această concurenţă, sursă de emulaţie, exact cum procedează corporaţiile de meşteşugari44. Fiecare şcoală era condusă de un magistru-diriginte, care era în acelaşi timp profesor, director de studii şi persoana care răspundea în faţa universităţii de tot ceea ce se întîmpia în şcoală sa. Era ajutat în activitatea sa didactică de un „bacalaureat44, — un student care, după un anumit număr de ani de studii şi după ce trecuse un examen, obţinuse gradul de baccalaurius, continuînd să ramiiiă în şcoală în funcţia de asistent. Studentul nu era supus unor condiţii de studiu prea rigide. Putea urma cursurile prescrise în ordinea pe care o dorea, în oraşul şi cu magistrul pe care şi-i alegea. John din Salisbury, de pildă, soseşte la Paris la vlrsta de 14 ani, şi timp de 13 ani studiază toate disciplinele programei, cu 10 sau 12 magistri; după care, trece pentru 2 ani la Şcoala din Chartres ca să studieze gramatica cu Guiîiaume de Goncbes; revine din nou la Paris pentru a studia disciplinele quadrivium-ului, logica şi reto- 1 Dacă n-a existat o continuitate (atestată istoric) intre şcolile superioare ale Antichităţii mu ale Bizanţului şi universitatea medievală, în schimb secolul al Xll-lea a imaginat o formă fictivă de continuitate, printr-o translaţia studii — o migraţie a activităţii intelectuale de Ia Atena la Roma, de acolo în Bizanţ, iar de la Gonstantino pol ia Paris. Această teorie fusese for-jmilatăîncă în perioada carolingiană, de Alcuin şi Notker; iar acum era adoptată spre a situa învăţămîhtul superior (studium) alături de cele două puteri, temporală (regnwn). şi spirituală (s acer do ti am). „în felul acesta, universitatea îşi găsea legitimitatea ca a treia putere universală, ideea de translatiq studii va fi reluată de umanişti, care se vor inspira din ea în momentul fondării academiilor de tip clasic, precum şi de reformatorii din sec. XVI" (Idem). 2 „Din punct de vedere istoric, cuvîntul universitate n-are nici o legătură cu „universul'4 sau c.u_„universalitatea ştiinţei"; indica doar totalitatea unui grup, indiferent dacă era de bărbieri, de dulgheri sau de studenţi" (G.H. Haskins). — Termenii: corpus, collegium, soc ie tas, com- munio, consortium, puteau substitui termenul de universitas. 120 UNIVERS IT ATILE rica; şi abia după această lungă peregrinare părăseşte Parisul, înapoindu-se în patrie pentru a preda. Fiecare şcoală era independentă; dar toate se supuneau statutelor universităţii, care stabileau autorii şi textele de studiu obligatorii pentru toate şcolile, precum şi metodele de învăţămînt şi exerciţiile, — aceleaşi, de asemenea pentru toate şcolile. „în sfîrşit, profesorul deţinea jurisdicţia asupra elevilor săi, care n-aveau dreptul să treacă de la o şcoală la alta. In materie de teologie, de pildă, la Paris erau 8 ma-giştri-diriginţi, apoi 12. Prin urmare, la Paris erau 8, apoi 12 şcoli de teologie. Gel care venea aici să studieze putea să aleagă între ele. Odată începute studiile, studentul trebuia să le termine sub conducerea magistrului care îl primise In şcoala luia (Idem). O universitate trebuia să aibă, cum spuneam, cel puţin două facultăţi3, — o facultate de „arte liberale44 şi o facultate „superioară44 (teologie, drept, medicină); iar din 1200, avea latitudinea de a conferi magiştrilor dreptul de a deschide o şcoală într-un alt oraş sau o altă ţară (licenţia ubique docendi), — care era elementul cel mai important dintre prerogativele acordate unei universităţi la constituirea ei. Universitatea din Paris avea patru facultăţi, grupînd şcolile care predau cîte una din cele patru grupe de discipline — artes, teologie, drept sau medicină. Cel mai mare număr de studenţi şi de profesori îşi avea prima; în primul rînd, pentru că spre a se putea înscrie la una din celelalte trei, candidatul trebuia să fi absolvit facultatea de „arte44. O universitate medievală era deci o corporaţie şi o instituţie de învăţămînt supranaţională, europeană; fapt devenit posibil datorită instrumentului de comuni-car unic, vehiculului lingvistic unic — limba latină. Astfel, această instituţie cor-por ivă putea include în sinul ei, fără probleme, cea mai eterogenă populaţie din-tr-o formaţie corporativă cunoscută plnă atunci. La universitatea din Paris, de exemglu, se întîlneau studenţi şi magiştri francezi, germani, englezi, scoţieni, irlandezi, danezi sau suedezi, cu studenţi spanioli, portughezi, cehi, ungari, polonezi sau greci. Toate universităţile din sec. XIII aveau acest caracter internaţional. In sec. XV însă acest caracter internaţional este mult mai redus. Universităţile tind să devină naţionale şi să servească interesele politice locale. Un act din 1446 pune universitatea din Paris sub jurisdicţia Parlamentului. Regalitatea urmăreşte să limiteze jur kiicu le Bisericii şi să-şi afirme propria-i autoritate. ORIGIMLE UNIVERSITĂŢILOR Ca formă de învăţămînt superior — deci, ca studium generale — universitatea, medievală era o derivaţie, reprezentând un stadiu de evoluţie a unor şcoli urbane, episcopale. Ga instituţie, universitatea reprezenta faza finală de dezvoltare a unor societates bazate pe un contract, pe o înţelegere încheiată între grupul de magiştri, sau între şcolari, sau între ambele categorii sociale. Ga origine, universităţile medievale au fost fie organizaţii corporative spontane, de felul celor de mai sus, născute în urma dezvoltării unor şcoli preexistente (Bologna, Paris, Oxford); fie mari organisme corporative constituite în urma migraţiei magiştrilor şi şcolarilor de la o universitate la alta (Cambridge, Angers, Orleans, Padova); fie, în sfîrşit— în secolele XIV şi XV, — instituţii create printr-o hotărîre a autorităţii ecleziastice 8 8 Termenul facultas indica, Ia început, materia care se preda; apoi, totalitatea profesorilor care predau şi a şcolarilor care studiau aceeaşi disciplină. în aoest ultim sens, cuvîntul apare pentru prima dată în tr-o scrisoare din 1219, adresată universităţii pariziene de papa Honorius IIL ORIGINILE UNIVERSITĂŢILOR 121 {papalitatea) sau laice (Împăratul sau principele), ca în cazul universităţilor din Napoli (care însă începe să funcţioneze regulat numai după venirea dinastiei de Anjou), Palencia, Valladolid, Salamanca, ş.a. — Din cele 44 de universităţi existente înainte de 1400, un număr de 31 fuseseră recunoscute deci puteau funcţiona — printr-o bulă papală; iar 21, au fost de la început fondate exclusiv din voinţa papalităţii. în linii generale, universităţile apărute în sec. XIII au avut o evoluţie comună. Ceea ce le deosebea, erau cauzele care au determinat această evoluţie, şi felul raporturilor stabilite între părţi: între profesori şi studenţi, sau între corporaţia universitară şi autorităţile civile (ori ecleziastice). Prin urmare, originile şi natura universităţilor medievale sînt diferite, variind de la un caz la altul. Totuşi, în ceea ce priveşte modul în care s-au constituit, precum şi în privinţa structurii şi a evoluţiei lor, se pot distinge două tipuri de universităţi, ilustrate de universitatea din Bologna şi, respectiv, de cea din Paris (care au şi servit apoi ca model); cu alte cuvinte, de cele fondate în sudul sau în nordul Alpilor. Apariţia — chiar şi a celor constituite „spontan41 — a fost determinată, în fond, de cauze şi de condiţii locale specifice — sociale, religioase, politice sau culturale. Dezvoltarea civilizaţiei urbane, intensificarea contactelor şi sporirea posibilităţilor de comunicare între diferite ţări şi regiuni; avintul intelectual anunţat încă de la începutul sec. XII, care a stimulat setea de cunoaştere şi pasiunea dezinteresată pentru ştiinţă, etc., — toţi aceşti factori au favorizat progresul învăţămîntului. Dar împrejurările şi cauzele concrete, locale, au fost — în fiecare caz în parte — altele. în Italia, pe la mijlocul secolului al Xll-lea, numărul şcolarilor era foarte ridicat. La Bologna, studiam generale era frecventat de clteva sute, veniţi din toate regiunile Peninsulei, şi chiar din alte ţări. Departe de casă, lipsiţi de posibilitatea de a fi apăraţi în diverse circumstanţe şi dispunînd de mijloace de subzistenţă de regulă modeste (dacă nu chiar precare), şcolarii s-au organizat într-o societas — devenită în curînd universitas scholarium — pentru a se putea opune în felul acesta, în primul rînd, preţurilor de speculă pretinse de cetăţenii oraşului privind chiriile şi alimentele. (Dar numai şcolarii străini, nu şi cei originari din Bologna, rezidenţi aici împreună cu familiile lor, — care n-aveau privilegiul de a deveni, nici ei nici magiştrii aflaţi în aceeaşi situaţie, membri ai acestei societas). Astfel uniţi şi organizaţi, şcolarii puteau constrlnge conducerea oraşului să ia măsuri spre a împiedica asemenea abuzuri ale cetăţenilor, — sub ameninţarea plecării în masă şi deci a transferării studium-vlm într-un alt oraş, ceea ce, bineînţeles că bolognezilor nu le~ar fi convenit din nici un punct de vedere, nici economic, nici de prestigiu; şi pretenţiile şcolarilor au fost acceptate de autorităţi. — După ce s-au organizat într-o universitas scholarium, studenţii şi-au impus, progresiv, punctele de vedere, pretenţiile, chiar autoritatea, şi asupra colegiului profesorilor (după icum vom vedea mai jos). Deci, la origin , obiectivul principal al acestei universitas n-a fost fixarea unui program de studiu, sau stabilirea modalităţii de numire a profesorilor, ci acela de a garanta un tratament favorabil şi de a apăra interesele studenţilor contra arbitrarului sau abuzurilor — cetăţenilor, autorităţilor şi chiar, eventual, ale profesorilor. Particularitatea tipului bolognez de universitate — corporaţie, aşadar, exclusiv a studenţilor — a rezultat într-o mare măsură din faptul că papalitatea s-a dezinteresat de cazul Bolognei. Autoritatea ecleziastică a renunţat să intervină, din mo- 124 UNR'ERSITAŢILE ment ce în acest oraş nu exista nici o formă de invăţămînt teologic4; totul coneen-trindu-se asupra studiilor juridice, care Împingeau pe un plan secundar chiar şi invăţămîntul artelor liberale, inclusiv al filosofiei. în schimb, in cazul celuilalt tip de universitate medievală, reprezentat de universitatea din Paris — derivată din şcoala catedralei — Biserica a intervenit de 1a. început; şi a continuat, cu fermitate absolută, să-şi menţină controlul. In şcolile catedralelor — in care, în sec. XI, predau mulţi episcopi înşişi — era firesc ca aceştia să-şi rezerve dreptul de a controla Invăţămîntul şi de a recruta corpul profesoral (sau, de a-şi da sentimentul, decisiv, pentru numirea lor). Adeseori, episcopul dădea această delegaţie unui cancelar capitular, — totdeauna ales dintre cei mai instruiţi canonici5 6 ai diocezei. In curînd, cancelarul a luat locul episcopului — atît ca profesor cit şi ca director al şcolii: maiîntîi, predînd rînd pe rînd artele liberale; apoi, rezervîndu-şi doar predarea materiilor teologice şi filosofice; în fine, începînd de la sfîrşitul secolului al XlI-lea, cancelarul nu mai preda, ci rămînea doar „director de studii44, cu dreptul de a-i examina pe candidaţii la funcţia, de profesor si de a acorda autorizaţia de a profesa — licenţia docendi0. In primii ani ai sec. XIII, profesorii se constituiseră deja — fără a mai cere încuviinţarea episcopului sau a cancelarului într-un corp profesional, într-un collegium, legîndu-se prin jurămînt să-şi apere în mod solidar interesele. Studenţii le-au luat exemplul şi s-au alăturat grupului magiştrilor, pentru ca Împreună să acţioneze împotriva imixtiunii autoritare a cancelarului în problemele lor şcolare, a abuzurilor sale de putere, a pretenţiei de a i se presta jurămînt de ascultare, precum şi a arestărilor arbitrare pe care le dispunea uneori cancelarul. In diferendul care era inevitabil, papa Inocenţiu III s-a pronunţat (în 1212) în favoarea universitarilor parizieni. După care, cancelarul îşi va păstra prerogativa de a acorda licenţia docendi — dar fără să o mai poată refuza candidaţilor pe care ii propuseseră majoritatea profesorilor (fie că era vorba de magistrii de teologie, de drept, de arte sau de medicină)7. Papa îi sprijinea pe magiştri şi pe studenţi, pentru ca in felul acesta să îi menţină snb obedienţa sa. în 1215, legatul său din Franţa, Robert de Courfnn, le concede un statut8, care nu îi mai lăsa la discreţia cancelarului. Patru ani mai tîrziu, 4 Cu excepţia celui predat în şcolile mănăstireşti locale — Îndeosebi în cele ale dominicanilor şi benedictinilor; care, însă, nu erau accesibile decît celor aparţinînd acestor ordine, nu însă şi masei studenţilor. 5 încă din secolul al IV-lea, Sf. Ambrozie şi Sf. Augustin au impus clerului catedralelor anumite reguli de o rigoare aproape monastică. Aceşti preoţi au primit numele de „canonici44 (lat. canonici de la gr. kanân — „regulă41), iar comunităţile in care erau grupaţi s-au numit „capitole44. („Capitolul44 se ocupa de organizarea cultului şi administrarea catedralei şi a bisericilor din oraş). Mai tîrziu, canonicii puteau locui şi înafara comunităţii; potrivit sarcinilor pe carele îndeplineau li se acordau anumite beneficii (numite „prebende44). 6 Gel care voia să devină magistru trebuia să studieze — timp de un anumit număr de ani— materiile pe care urma să le predea, cu un magistru autorizat, deţinător oficial al unei licenţia docendi. Noul promovat îşi făcea intrarea în confreria magiştrilor In cadrul unei ceremonii, care comporta ţinerea unei lecţii inaugurale in prezenţa tuturor magiştrilor, precum şi un banchet, oferit tuturor, pe cheltuiala lui. Abia după aceasta ceremonie — şi după ce obţinea şi avizul favorabil al confreriei magiştrilor — cancelarul li acorda licenţia docendi. 7 Cf. Louis Halphen, In  travers Vhistoire du Moyen Âge (vd. Bibliografia). 8 Prevederile, clare şi categorice, edictate în acest act „vizau vîrsta minimă a fiecărei categorii de profesori, atestatul de studii pe care trebuiau să-l prezinte, examenul de capacitate pe care urmau să-l susţină, moralitatea lor, durata angajării, obligaţiile legate de profesie, materiile şi orarul de în văţămînt, disciplina şcolară, dreptul magiştrilor şi' elevilor lor de a se angaja solidar sau de a interveni in mod solidar în faţa justiţiei în cazurile grave; apoi, de a-şi rezolva ei singuri anumite probleme de ordin practic, ca: preţul chiriei, uniforma, inmormînţările, etc.44 (L. Halphen). ORIGINILE UNIVERSITĂŢILOR 125 papa Honorius III întăreşte printr-o bulă acest statut. Deşi rămasă încă sub jurisdicţia episcopului şi fără a avea încă dreptul de a poseda un sigiliu propriu eu care să-şi poată autentifica actele emise, la această dată asociaţia corporativă este cunoscută sub denumirea pe care singură şi-o dăduse, de Universilas Magistrorum et Scholarium Parisiensium. Iar din 1229, Studium parisiense este desemnat în acte prin simplul cuvînt: Universilas. UNIVERSITATEA DIN BOLOGNA Se mai afirmă uneori că — strict cronologic — prima universitate medievală ar fi fost cea din Salerno, faimoasa şcoală de medicină care exista în acest oraş în sec. XI. Dar, cum despre organizarea sa internă nu se ştie nimic pînă în 1231 (dată cînd şi este recunoscută, oficial, ca universilas)] cum, pînă în acest an, studiile de medicină nu s-au desfăşurat aici în cadrul unei structuri organizate ca atare; şi cum nu se ştie dacă era doar o şcoală de medicină, iar nu un studium generale (deci, unde să se fi predat şi o altă disciplină), — existenţa unei eventuale universilas la Salerno poate fi pusă, foarte serios, la îndoială. Specializarea învăţământului şi detaşarea unui învăţămînt de specialitate de cel generic al celor „şapte arte liberale44 a constituit momentul originar al unei distincţii clare între şcolile superioare (de rang universitar) de cele propedeutica sau inferioare; deci, originea însăşi a învăţămîntului universitar. Bologna va fi oraşul în care a fost elaborat primul model instituţional a ceea ce va fi definit un studium generale. Incît, prioritatea cronologică necontestată îi revine universităţii din Bologna: marele orgoliu al oraşului, care îşi înscria pe monezile sale deviza universităţii: Bononia docet. Cînd, în 1155, împăratul Frederic Barbarossa coboară în Italia şi se opreşte în apropierea Bolognei, şcolarii şi magistrii care s-au prezentat să-i aducă omagiul lor i s-au plîns de greutăţile întîmpinate, de abuzurile şi vexaţiunile la care erau supuşi. Împăratul le-a acordat un act de recunoaştere formală a drepturilor — „omnibus scholaribus qui studiorum causa peregrinantur, amori scientiae facii exulesa. — Un privilegiu, deci, care îi plasa pe şcolari sub protecţia imperială. Acest act este un impresionant document, rarisim în genul său — în tot cursul istoriei —■ de atentă consideraţie arătată de maxima autoritate politică clasei intelectualilor: „După ce s-a făcut asupra acestui lucru cu multă grijă cercetare de către episcopii, abaţii, ducii şi de către toţi judecătorii şi mai marii Sacrului nostru Palat, acordăm, însufleţiţi de părintească dragoste, privilegiul de faţă tuturor acelora care, ca oameni ai şcolii, călătoresc pentru studii, şi mai cu seamă profesorilor care dau învăţătură despre legile divine şi sacre, anume ca în locurile in care se ocupă de studiile lor literare, atît ei cît şi trimişii lor să vină şi să trăiască acolo în siguranţă. Căci, întrucît făptuind lucruri bune merită lauda şi protecţia noastră, socotim că se cuvine ca pe toţi aceia prin a căror ştiinţă e luminată lumea, iar viaţa supuşilor e îndreptată către ascultarea de Dumnezeu şi de noi, servitorii Săi, să îi apărăm cu o dragoste faţă de orice fel de nedreptate. Cine dintre ei nu este oare vrednic de ajutorul şi milostivirea noastră? De dragul ştiinţei ei au devenit pribegi, din bogaţi s-au făcut săraci, pe ei înşişi se nesocotesc, viaţa şi-o expun tuturor primejdiilor, şi adesea pătimesc fără pricină de pe urma nedreptelor atacuri ce le îndură — lucru foarte greu de răbdat — din partea celor mai ticăloşi oameni. Prin această lege 128 universităţile universală şi pentru totdeauna valabilă, hotărlm aşadar ea de acum Înainte nimeni să nu mai aibă îndrăzneala de a nedreptăţi în yw. fel pe un om al şcolii, nici să cuteze a-i -.provoca vreo daună din pricina datoriei altuia din aceeaşi provincie, aşa cum am auzit că s-ar.fi intimplat uneori în virtutea unui obicei ticălos. De la aceia care în cunoştinţă de cauză vor călca această lege, şi de la cirmuitorii acelor locuri din acea vreme cind se va fi intim plat aceasta şi care ar fi neglijat să pedepsească delictul, de la toţi trebuie să se pretindă restituirea împătrită a bunurilor răpite, iar pecetea infamiei îiindu-le aplicată prin însăşi legea de ei nesocotită, ei să fie lipsiţi pentru totdeauna de demnitatea pe care au deţinut-o. Dar dacă, cu toate acestea, cineva ar voi să pornească, o acţiune juridică împotriva vreunui om al şcolii din vreo pricină oarecare, să le fie acordată oamenilor şcolii posibilitatea de a alege clacă să vină la judecată înaintea domnului sau magistrului lor, ori înaintea episcopului cetăţii, cărora le-am acordat pentru aceasta drept de judecată. Iar dacă cineva va îndrăzni să îi tragă înaintea altui judecător, atunci hotărîrea acestuia, chiar de arii foarte îndreptăţită, să fie anulată, din pricina unei atari îndrăzneli. Şi am poruncit ca această lege să fie introdusă între constituţiile noastre imperiale, sub titlulf ’Nu. fiul pentru părinte’, etc.“ (Trad. de. Nicolae-Şerban Tanaşoca), Actul — care, cum reiese din text, se referea la toţi. studenţii de pe teritoriul Imperiului — fusese dat, promulgat, în principal in beneficiul şcolarilor şi magistrilor din Bologna; ca atare, poate fi considerat ca actul de recunoaştere oficială a viitoarei universităţi bologneze. Viaţa intelectuală din Italia Evului Mediu avea o orientare practică, legată de activitatea politico-socială.- Mişcarea comunală — mai animată aici ca în alte ţări — avea nevoie în primul rind de jurişti, de specialişti, de funcţionari calificaţi pentru administrarea oraşelor şi pentru ă ie apăra, în felurite ocazii, interesele'şi drepturile. Pe de altă parte, nici Biserica nu se putea dispensa de asemenea cadre calificate; dovadă faptul că, începînd din sec. XIII, toate posturile ecleziastice de conducere erau-ocupatej nu de teologi, ci de jurişti, de specialişti în dreptul canonic. Ga urmare, în primul rînd intr-un oraş ca Bologna, dreptul civil şi dreptul canonic, medicina şi disciplinele filosofice auxiliare, stăteau absolut pe primul plan. In schimb facultatea de teologie, care a apărut mai tîrziula Bologna (între 1352 — 1364), nu şi-a cîştigât niciodată un prestigiu deosebit. • La Bologna existau, în primii ani ai sec. XII, trei tipuri de şcoli: şcoli episcopale t şi comunale de gramatică, şcoli monastice de drept canonic şi şcoli laice de drept roman. Ultimele erau total in afara controlului episcopului şi, în general, al Bisericii. Aproape toţi magistrii care predau dreptul erau cetăţeni ai oraşului, — fie că erau originari din Bologna, fie că se stabiliseră de mult timp aici. Studenţii se aflau intr-o situaţie diferită. Din cei zece sau treisprezece mii, cîţi se numărau aici în a doua jumătate a secolului al XIIdea, marea majoritate era formată din adulţi veniţi din alte oraşe (sau din alte ţări). Ceea ce înseamnă că, aici, ei erau lipsiţi de drepturi ciyile; căci, potrivit mentalităţii şi uzanţelor, practicilor legale ale vremii, ei-rămâneau supuşi legilor ţării din care proveneau. — în această situaţie, era firesc şi chiar necesar să caute să-şi apere solidar interesele: să obţină să Ii se asigure dreptul de a fi judecaţi numai de conaţionali, excluzînd competenţa tribunalelor oraşului şi sistemul juridic local de pedepse; să fie scutiţi de taxe şi de impozite, directe sau indirecte, aplicate străinilor; să obţină dreptul de a fixa — pentru a se înlătura specula preţul manualelor şi textelor de şcoală, al chiriei pentru locuinţe şi aule de curs, ş.a.m.d. în acest scop, studenţii s-au grupat, după locul de origine, în -„naţiuni" — la început, în număr de 20. Apoi, „naţiunile44 au fuzionat în două grupuri mari: „citram^olitanii44, studenţi din diferite regiuni ale Italiei (îndeosebi toscani şi lom-barzi), si „ultramontaniU, studenţi veniţi din alte ţări, împărţiţi în 12 sau 13 gru- UNIVERSITATEA DIN BOLOGNA 127 pări naţionale9. In fine, în ultimii ani ai sec. XIII, „citramontanii“ şi „ultramontaniU au fuzionat, formind o universitas sckolarium, — constituită numai din studenţii facultăţii de drept şi numai din cei veniţi din alte ţări sau oraşe. Rectorul, ales de studenţi pentru o perioadă de doi ani în această funcţie, avea în competenţa sa jurisdicţia civilă şi penală asupra studenţilor; şi pentru a putea avea această competenţă şi asupra acelora care făceau parte din corpul clericilor (de pildă, a celor care se specializau în dreptul canonic), rectorul era totdeauna un ecleziastic. în felul acesta, rămîneau in afara asociaţiei corporative — a „universităţii — trei categorii. Prima — studenţii născuţi în Bologna (sau, cu familiile rezidente în acest oraş), care, deşi plăteau toate taxele şcolare cuvenite, n-aveau un cuvînt în conducerea universităţii. Aceştia s-au văzut siliţi să se alăture uneia din „naţiuni — întrucît aspirau şi ei la aceleaşi privilegii academice ca toţi ceilalţi. A doua categorie se compunea din studenţii (dar şi magistrii) celorlalte facultăţi. Era categoria celor pe care universitas scholarium îi excludea de la orice privilegii, şi care au terminat prin a forma o corporaţie separată, după modelul celei a studenţilor în drept. A treia, era grupul magistrilor facultăţii de drept — şi care erau excluşi şi ei din organismul universităţii, întrucît, cu foarte puţine excepţii, erau cetăţeni ai oraşului. Aceştia au trecut de partea autorităţilor comunale, care, dacă nu le puteau apăra poziţia faţă de pretenţiile studenţilor, cei puţin puteau interzice accesul unor profesori care nu erau originari din Bologna. Pentru a-i reţine să nu părăsească oraşul, municipalitatea le-a oferit un stipendiu. Un timp, studenţii erau cei ce alegeau magistrii cărora li se încredinţa o catedră; apoi, cursul fundamental îl ţineau numai profesorii stipendiaţi de autoritatea municipală. După ce au obţinut recunoaşterea revendicărilor lor din partea autorităţilor municipale, studenţii s-au îndreptat spre ceilalţi „inamici“— spre.profesori. Pe aceştia, îi puteau boicota uşor — căci (cel puţin la început) magistrii trebuiau să recurgă la taxele şi onorari :le pe care li le plăteau şcolarii. în primul rînd studenţii au stabilit precis cuantumul acestor sume datorate magistrilor; Apoi, au stabilit îndatoririle şi obligaţiile acestora. Astfel, profesorii nu puteau lipsi nici măcar o zi de la lecţii fără autorizaţia studenţilor. în caz că se căsătoreau, nu li se acorda cu ocazia acestui eveniment decit un concedia de o zi. Nu puteau părăsi oraşul fără a depune in prealabil o cauţiune, pentru a garanta astfel că se vor reîntoarce. Daca nu reuşea să-şi atragă măcar cinci şcolari, magistrul era supus unei amenzi. Profesorul trebuia să-şi înceapă lecţia imediat cînd suna clopoţelul şi să nu îi ţină pe şcolari mai mult de un minut după ce clopoţelul anunţa sfîrşitul lecţiei. Nu le era îngăduit să sară un capitol din textul pe care îl comentau şi nici să amine pentru lecţia viitoare explicarea unei chestiuni neclare sau dificile. Erau obligaţi să-şîdmpartă materia pe care urmau să o predea în "funcţie de diviziunile de timp (zile, săptămîni, luni) ale anului şcolar, — fără să se poată extinde cit ăr fi dorit asupra unei anumite părţi din materie... In fine, conduita profesorilor era controla- 9 Dintre acestea, naţio theotonica era cea mai puternică şi care beneficia de cele mai multe privilegii. Spre sfîrşitul secolului al XlII-lea cuprindea circa 100 de studenţi germani, — în majoritate persoane în plină maturitate, ecleziastici veniţi aici ca să obţină titlul de „doctor în drept'4, care ta întoarcerea în patrie le asigura onoruri şi funcţii importante. — Cele două federaţii de „naţiuni44 nu se întruneau în adunări generale separate, ci într-una singură, prezidată însă de cei doi rectori — ai „cismontanilor44 şi „uUramontanilor44. (în adunările generale, studenţii săraci — nu numai cei care nu îşi putuseră plăti taxele şcolare, ci şi cei întreţinuţi prin Bunăvoinţa unor seniori sau burghezi bogaţi, deci marea masă a studenţilor — nu aveau drept de vot). 128 UNIVERSITĂŢILE tă de un comitet de studenţi (agresiv denumit denanciatores doctorum) care îl informa pe studentul-rector despre asemenea eventuale abateri ale magistrilor. — Această situaţie umilitoare în care erau aduşi magistrii se încheia cu obligativitatea de a depune jurămînt de obedienţă studentului-rector şi statutelor aprobate de acesta. Văzîndu-se astfel dominaţi, dirijaţi şi controlaţi de corporaţia studenţilor (universitas scholarium), profesorii — care erau şi ei mai demult asociaţi în forma Un curs Ia o universitate din sec. XV. — După o frescă de Benozzo Gozzoîi din biserica S. Agostino (San Gimig-nano) corporativă a unui collegium — au reacţionat. Mai întîi, n-au admis la cursurile lor şcolari decit după o prealabilă verificare a cunoştinţelor de bază necesare. Apoi, cum ambiţia fiecărui student era să obţină la sfîrşitul studiilor un atestat — care îi dădea şi dreptul de a preda (sau, eventual, de a deschide o şcoală), chiar dacă apoi şi-ar fi ales o altă carieră decît cea didactică, — această atestare, acest certificat (numit licenţia docendi) acordat de profesori, îl obliga pe student la o anumită consideraţie şi condescendenţă faţă de magiştrii săi. Cu toate aceste restricţii ir puse de profesori, studium generale din Bologna Tămînea o universitas scholarium prin excelenţă (constituită, după toate probabilităţile, în ultima decadă a secolului al XII-lea)10. Faptul acesta a devenit mai evident cînd autoritatea comunală a impus profesorilor, prin jurămînt, să caute să-i convingă pe studenţi să nu părăsească oraşul; totuşi, aceştia nu i-au putut împiedica să migreze în masă (cum vom vedea mai jos) în alte oraşe italiene, unde au constituit alte universităţi. Tipul bolognez de raporturi între studenţi şi profesori — cu poziţia de subordonare studenţilor a acestora din urmă — va fi adoptată şi de alte organizări corporative studenţeşti; şi nu numai din majoritatea universităţilor italiene, ci şi a altora — din Montpellier (cel puţin la început), din Saîamanca, sau, mai tîrziu, 10 Rectorii acestei universitas (formată, cum spuneam, din studenţi ai facultăţii de drept) au ţinut să-şî afirme de la început jurisdicţia asupra tuturor celorlalţi studenţi de la alte facultăţi din Bologna. Numai în 1306, „rectorii4* facultăţilor de arte şi de medicină au reuşit .să-şi facă recunoscută propria lor jurisdicţie independentă asupra studenţilor şi magiştrilor lor. UNIVERSITATEA DIN BOLOGNA 129 din Cracovia, In studia generalia din celelalte regiuni de la nord de Alpi, încercările studenţilor de a se organiza în universitates scholarium au fost împiedicate de autoritatea laică sau ecleziastică, sau de confreria magiştrilor. — în orice caz: fapt este că, „spre deosebire de ceea ce s-a petrecut 1a Paris şi la Oxford, în Italia învăţămîntul universitar n-a decăzut niciodată; iar colegiile nu şi-au asumat niciodată funcţiile care erau de competenţa universităţii'4 (C.H. Rashdall). Dar la Bologna nu se predau numai studii juridice. Şcoala (apoi facultatea) de „arte liberale44, din sinul căreia s-a separat viitoarea facultate (la început, şcoală) de drept, era renumită. La această facultate se acordau licmtiae docendi deosebite, pentru diferitele materii din cele două cicluri ale artelor liberale; se acordau doctorate speciale—în filosofie, astronomie, gramatică, logică; şi fiecare din aceste discipline aveau profesori stipendiaţi. (Profesor al acestei facultăţi era şi faimosul astrolog Gecco d’Aseoli, ars pe rug de Inchiziţie în 1237.) De asemenea, renumită era facultatea de medicină din Bologna — care, spre sfîrşitul secolului al XlII-lea rivaliza cu şcolile de medicină din Salerno şi Mont-pelifer. Bolul de o importanţă cu totul deosebită pe care l-au jucat juriştii boîognezi chiar din timpul domniei lui Frederic Barbarossa a făcut ca aceştia să-şi cîştige o mare reputaţie în toate ţările Occcidentului, — de unde, ca urmare, au venit să studieze la Bologna o mare mulţime d© şcolari, în asemenea Împrejurări Biserica n-a mai putut obţine o supunere strictă din partea magistrilor şi a studenţilor. (Acelaşi lucru se petrecea la alte universităţi învecinate — la Padova, Modena sau Yicenza.) Tot ceea ce putea să facă papalitatea era ceea ce încercase Honorius III prin bula sa din 1219 — adică, să constrîngă corpul profesoral, prea independent, să renunţe la pretenţia de a acorda licenţia docendi şi să lase această prerogativă episcopului; corpul profesoral limitîndu-se la dreptul de a propune candidaţii pe care îi socotea merituoşi. Prerogativa episcopală insă rămînea o simplă formalitate: adevăraţii examinatori şi singurii care hotărau asupra titlurilor acordate candidaţilor rămîneau magistrii. UNIVERSITATEA DIN PABIS în Italia Evului Mediu, cultura n-a fost niciodată — ca în ţările Europei Septentrionale •— un monopol al clerului. Aici, „laicii n-au încetat niciodată de-a profesa dreptul şi medicina; iar cînd a avut loc renaşterea intelectuală, n-a fost vorba de o mişcare strîns legată de Biserică; iar universităţile cărora le-a dat naş-tere această mişcare, deşi erau — ca toate instituţiile medievale — în strîns raport ou Biserica, n-au fost totuşi instituţii seculare, ci de-a dreptul laice. Aceasta este deosebirea principală dintre universităţile Europei Septentrional© şi cele ale Europei Meridionale, — cel puţin în Italia* (Hastings Rashdall). în regiunile din nordul Alpilor, îndeosebi la Paris şi în Ţările de Jos, universităţile au fost o derivaţie a şcolilor episcopale, anexe ale catedralelor11. Faptul 11 Iar nu a şcolilor mănăstireşti — al căror ultim mare magistru fusese Anselm din Aosta, fost ^prior al mănăstirii Bec înainte de a deveni arhiepiscop de Canterbury. — Dar ilustrul dascăl şi filosof Ab61ard, căruia, după cum se afirmă în mod obişnuit se datorează naşterea,, universităţii din Paris (ca instituţie de înalt nivel ştiinţific, nu ca organizare corporativă), era magistru laic al şcolii catedralei pariziene. ® Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 130 UNIVERSITĂŢILE acesta a avut consecinţele lui: membrii clerului vor avea un rol foarte important in viaţa universităţii — care, în primul rînd, va fi o universitar magistrorum, iar nu a studenţilor, ca cea bologneză. Studentul era considerat un cleric, era tonsurat şi purta veşminte de cleric. Magistrul avea anumite privilegii din partea Bisericii, era supus restricţiilor vieţii ecleziastice, inclusiv obligaţia de a rămîne celibatar. O altă consecinţă importantă se referea la tipul de studii. în Italia, mişcarea de renaştere culturală a fost marcată de apariţia şi afirmarea studiilor literare, a medicinei şi in special a dreptului roman. în nord, intr-o primă fază (precedentă constituirii formale a universităţii) predomina — cu Şcoala din Chartres, in primul rînd; urmată de şcolile catedralelor din Reims, Liege, Laon şi Orleans —- studiul clasicilor, care la Paris era foarte puţin apreciat; iar în primii ani ai sec. XIII, odată cu descoperirea filosofiei lui Aristotel, studiul literelor va fi, aici, total neglijat. — în schimb, Parisul va deveni marele centru de studii filosofice şi teologice. Ca centru de cultură, Parisul n-avea o tradiţie veche şi nici un renume. în prima jumătate a secolului al XH-lea, şcolile din Paris nu le egalau în prestigiu pe cele din Chartres, Reims sau Laon. Doar cu Abelard îşi va cîştiga şcoala catedralei din Paris un loc de frunte între şcolile Europei Septentrionale. Dar universitatea, în constituirea căreia atmosfera intelectuală stimulată de Abelard va însemna o contribuţie notabilă, nu exista încă. Existau şcoli foarte active — în Ile de la Cite, la mănăstirea Saint-Victor, la biserica colegiului de pe colina Sainte-Genevieve, chiar şi cele de pe podurile Senei; dar un studium generale — care va căpăta apoi structura corporativă de universitas — va fi numai cel derivat din şcoala catedralei Notre-Dame. Bernard de Clairvaux ţinînd o lecţie discipolilor săi. Miniatură dintr-un manuscris (palimpsest) din sec. XIV. — Biblioteca Casanatese, Roma UNIVERSITATEA DIN PARIS 131 Dreptul de a preda artele liberale sau de a deschide o şcoală era acordat de către cancelarul catedralei12 13. După o întreagă ceremonie — prin care candidatul era primit, oficial, în confreria dascălilor — şi cu avizul confreriei magiştrilor, cancelarul îi conferea licenţia docendi, ca, „magistru44 sau „doctor4413. In felul acesta, confreria magistrilor monopoliza instrucţia de grad superior şi era pregătită să se transforme într-o adevărată universitas magistrorum. La ce dată, exact, s-a constituit această corporaţie a magistrilor din Paris? Cu alte cuvinte, — cînd a luat fiinţă universitatea din Paris? Un corp didactic organizat, o asociaţie a magistrilor în care membrii erau primiţi conform unei proceduri bine stabilite (electorum consortium magistrorum) este menţionată încă de prin anul 1170; dar o formă bine definită o va căpăta acest collegiam numai pe la începutul secolului al XlII-lea. (în 1209 se vorbeşte, pentru prima dată, de statute universitare.) — Fapt este că nici universitatea din Paris, nici celelalte universităţi din acest secol n-au fost fondate (cu foarte puţine excepţii) la o anumită dată, ci s-au constituit progresiv, printr-o evoluţie mai mult sau mai puţin lentă, şi în urma unor succesive recunoaşteri legale, privilegii acordate, carte, acte oficiale emanate de la suprema autoritate civilă sau ecleziastică. în ordine cronologică, momentele care au dus Ia înfiinţarea universităţii din Paris au fost următoarele: în 1200, regele Filip August acordă studenţilor un privilegiu prin care aceştia nu puteau fi judecaţi deeît de o instanţă ecleziastică14. — în 1209, o bulă pontificală autorizează universitatea să-şi aleagă un „procurator44, care să o reprezinte legal în faţa autorităţilor. (Deocamdată, însă, — observă Rashdall — „universitatea era considerată încă o asociaţie ilegală, o «conspiraţie» a magistrilor contra superiorilor săi legitimi — episcopul, capitolul catedralei şi cancelarul44.) — în 1212, i se interzice cancelarului să pretindă magistrului căruia îi acorda licenţia docendi să-i depună jurămînt de obedienţă. — în 1215, se recunoaşte şi studenţilor dreptul de a se constitui într-o asociaţie corporativă. — în 1221, apare pentru prima dată intr-un act denumirea de universitas magistrorum et scholarium. Dar, încă în 1215, legatul papal la Paris, cardinalul Robert de Courşon, dăduse un statut universităţii pariziene, — care apoi va fi adoptat şi de universitatea din Oxford (unde va rămîne în vigoare pînă în 1253). Statutul conţinea prevederi — normative, dar şi restrictive — care vor stabili liniile învăţămîntului şi de conduită a magistrilor15. 12 La Paris erau, de fapt, doi canonici învestiţi cu funcţia de cancelar, Gel care avea o fun cţie similară celei de „director de studii44 al universităţii, era un canonic al capitolului catedralei Notre-Dame; el acorda magiştrilor şi autorizaţia de a deschide noi şcoli. Al doilea, cel care elibera actele şi întocmea diplomele, ţinea de biserica Sainte-Geneviăve — cea mai importantă biserică din Paris, după catedrală. 13 La început, termenii „magistru44, „doctor44 şi „profesor44 erau sinonimi; ultimul, era folosit mai ales de magistrii facultăţii de teologie. Abia în sec. XV, deci spre sfîrşitul Evului Mediu, se obişnuia ca titlul de „profesor44 să fie dat numai celor care ocupau catedre remunerate d@ autorităţi (cf. H. Rashdall). w Evenimentul care a grăbit formarea corporativă universitară a fost o înfruntare cu sfîr-Şit tragic. în 1200, servitorul unui cleric nobil german se încaieră cu un cîrciumar, care îi bate crunL Studenţii germani devastează circiuma. Şeful poliţiei regale şi burghezii parizieni intervin ca să-i aresteze pe vinovaţi. Intervenţia se soldează cu cinci morţi, toţi studenţi. Magiştrii şi studenţii se plîng regelui, cerînd pedepsirea vinovaţilor, ameninţînd că vor suspenda învăţămîntui Şi vor părăsi în masă oraşul. Regele îl pedepseşte pe şeful poliţiei şi ordonă ca de-acum îna-iuta magiştrii şi studenţii să nu mai fie supuşi jurisdicţiei autorităţilor eivile, ci celei ecleziastice. 15 Iată principalele prevederi ale statutului: „Nimeni nu poate preda artele (disciplinele din ciclurile trivium şi quadrivium — n.n. O.D.) dacă n-a împlinit vîrsta de 21 de ani şi dacă, Inaipte, n-a urmat regulat cel puţn 6 ani învăţămîntui acestora44. Magistrul „să se angajeze că va preda cel puţin 2 ani — înafară de cazul’ că ar avea un motiv acceptabil; să aibă o con- 9* 132 UNIVERSITĂŢILE în 1229, universitas magistrorum ei scholarium declară grevă in semn de protest împotriva abuzurilor poliţiei regale şi hotărăsc să părăsească în masă Parisul. Oraşele Angers, Grleans, Toulouse, oferă magistrilor şi studenţilor excelente condiţii de viaţă şi de studiu. (Ultimul oraş, le garantează"şi deplina libertate de predare şi de studiu a filosofiei lui Aristotel, — învăţământ foarte limitat şi chiar interzis la Paris.) Chiar şi Henric III, regele Angliei, îi invită, cu insistenţă. — Dar papa Grigorie IX intervine în favoarea lor pe lingă regele Franţei, Ludovic IX, şi emite faimoasa bulă Parens scientiarium, care confirmă autonomia universităţii şi chiar o extinde — dar numai faţă de episcop. (Căci papalitatea va .ţine să supravegheze îndeaproape universitatea, impunîndu-i directive în materie de organizare a programei de învăţămînt.) — Şi, în 1231, universitatea din Paris îşi reia activitatea. Louis Halphen conclude că universitas magistrorum et scholarium din Paris a acţionat, ca un adevărat corp universitar, din momentul cînd a declarat greva din 1229; dar n-a fost recunoscută ca universitate de cit în 1231, de către papa Grigorie IX, şi n-a avut dreptul de a avea un sigiliu propriu decît în 1246. „Dacă universitatea (din Paris — n.m O.D.) exista înainte de 1231, ea exista doar ca „asociaţie generală44 sau ca o „colectivitate44, iar nu ca o corporaţie legală, cu o deplină personalitate juridică44 (S. Stelling-Michaud). în jurul anului 1231, prin urmare, Parisul avea o universitas magistrorum ei scholarium. Profesorii erau grupaţi pe specialităţi — cei care predau teologia, dreptul canonic, medicina şi „artele liberale44; grupări care vor primi numele de „facultăţi44. Facultatea de „arte44 („de litere şi filosofie44 — am spune azi), care avea un număr de studenţi mult mai mare decît al celorlalte trei facultăţi la un loc, era împărţită — după ţara sau regiunea de provenienţă a magistrilor şi şcolarilor — în patru grupări sau „naţiuni44 (imitînd organizarea studenţilor bolognezi). în aceste „naţiuni44 intrau: cei din Francia (denumire care desemna actuala Ile-de-France), precum şi cei din regiunile Europei Meridionale; cei din Normandia; cei din Picardia — care îi includea şi pe cei din Ţările de Jos; în fine, cei din Anglia — grupare in care intrau şi studenţii irlandezi şi scoţieni, cei din Germania şi ţările scandinave, precum şi cei veniţi din centrul Europei (unguri, polonezi, cehi). Studenţii îşi puteau alege profesorii examinatori dintre magistrii din „naţiunea“ lor. Ca organizare, fiecare „naţiune44 îşi avea un „procuror44 — un membru-delegat, ales tot la 3 luni, care o reprezenta; el lua toate măsurile socotite necesare bunului mers ai vieţii şcolare a grupului său; administra finanţele, păstra sigiliul „naţiunii44 sale şi se îngrijea de celebrarea sărbătoririi sfinţilor ei. Din 1231 (sau din 1245) facultatea de arte era prezidată de un „rector44. (Pînă la această dată, „naţiunile44 erau conduse de cei 4 „procurori44.) Rectorul era ales de cei 4 „procurori44 pe o durată de un trimestru18; în acest timp, asistat de cei 4 „procurori44, el era cel căruia îi daltă morală ireproşabilă; să fie supus în prealabil la un examen /.../• Să comenteze lucrările lui Aristotel asupra dialecticii /.../. Să nu ţină, în zilele de sărbătoare, decît lecţii despre Etica lui Aristotel, despre opere de retorică şi despre materiile din quadrwium /.../. Să na comenteze operele lui Aristotel de metafizică şi de filosofie naturală, nici rezumate ale acestor cărţi, sau ale unor magistri, care fuseseră dezaprobate /.../. Gît priveşte statutul teologilor, nimeni nu va putea preda la Paris materii teologice dacă n-a împlinit vîrsta de 35 de ani, dacă nu le-a studiat 8 ani şi dacă n-a studiat cu exactitate comentariile operelor prescrise de programă Nimeni să nu ţină lecţii solemne sau să predice dacă nu şi-a dovedit ştiinţa şi o purtare nepătată. Şi nimeni să nu poată studia, la Paris, dacă nu şi-a ales un magistru bine cunoscut44. 16 în anumite epoci, mandatul său a fost redus la 6 săptămîni — şi chiar la o lună. UNIVERSITATEA DIN PARIS 133 reveneau — pentru întreaga facultate — „atribuţiile pe care le avea un „procuror4* în cadrul naţiunii sale; el era cei care vorbea în numele facultăţii; cel care îi administra bunurile; cel care convoca şi prezida consiliul profesora]17; cel care intervenea în faţa justiţiei pentru a-şi apăra colegii sau pentru a face ca drepturile şi privilegiile magiştrilor şi ale studenţilor să fie respectate; şi, în faţa lui trebuiau aspiranţii la gradele universitare şi noii doctori să depună jurămîntul că se vor conforma statutelor facultăţii44 (L. Halpben). Cele trei facultăţi (de teologie, medicină şi drept canonic), care, la un Ioc, nu totalizau nici un sfert din numărul profesorilor şi studenţilor facultăţii de arte, nefiind împărţite în „naţiuni44, n-aveau nici „procurori44. Totuşi, ele constituiau organisme complete, — cu un consiliu al magiştrilor, prezidat de cel mai în vîrstă dintre ei în calitate de decan, şi avînd aproximativ rolul şi atribuţiile rectorului facultăţii de arte. „Naţiunile44 şi-au asumat in curînd largi competenţe. Examenele se desfăşurau în cadrul lor. Ele aveau chiar puterea să aducă modificări în regulamentul de desfăşurare a examenelor şi chiar în programă. (De exemplu, în 1252, „naţiunea44 engleză a luat hotărîrea să înscrie în programă opere de Aristotel, pînă atunci interzise). Cum pentru apărarea intereselor comune ale profesorilor întregii universită|I era nevoie de un reprezentant din sinul lor care să intervină pe lingă autorităţi, sau care să prezideze adunările generale ale tuturor facultăţilor reunite, această sarcină i-a revenit rectorului facultăţii de arte. Calitatea de rector al întregii universităţi i-a fost acordată de magistrii şi studenţii din Paris începînd din 1254; pentru ca, cinci ani mai tîrziu, şi papa să-i confirme printr-o scrisoare oficială calitatea de conducător legal al universităţii. Papalitatea ţinea cu orice preţ ca universitatea din Paris să fie centrul continental al studiului teologiei. Din acest motiv, în 1219 Honorius III interzice predarea dreptului roman la această universitate. Opoziţia ce mai acerbă împotriva ingerinţelor excesive ale papei în Chestiunile universitare a venit totdeauna din partea facultăţii de arte, — a cărei populaţie de studenţi şi profesori era de trei ori mai mare decît a celorlalte trei facultăţi la un loc18. Chiar în primii ani de existenţă ai universităţii, Biserica a descoperit aici un foarte „primejdios44 focar de „gîndire liberă44 şi de panteism materialist19, — pe care n-a întîrziat să caute să-l reprime cu toată energia. Ca urmare, în 1215, legatul papal interzice orice lecţii şi comentarii ale Fizicii şi Metafizicii lui Aristotel; pentru ca, în 1255, profesorii facultăţii de arte să prescrie studenţilor ca lectură obligatorie aproape toate operele Stagiritului! Conflictul cu autoritatea pontificală a atins punctul cel mai critic în anii d© gravă discordie dintre vechii profesori ai universităţii şi noii magistri, dominicani şi franciscani, devotaţi trup şi suflet papalităţii. In 1253, universitatea Ie cere să presteze jurămînt că vor respecta statutele universităţii. Dominicanii refuză. în acelaşi timp, o bulă papală (din 1255) ame- 17 „Acestui consiliu, care trebuia să se întrunească cel puţin o dată pe săptămînâ, îi erau supuse In mod obligator toate hotărîrile de ordin general; el stabilea regulamentele examenelor,, elabora statutul graduaţilor şi fixa orariile cursurilor" (L. Halplien). 18 „în 1362, corpul profesoral al întregii universităţi din Paris era compus din 441 magiştri ai facultăţii de arte, 25 ai facultăţii de teologie, 25 de medici şi 11 profesori de drept canonic" (Fr. Heer). 19 Chiar în sinul facultăţii de teologie. Ideile panteiste neoplatonice profesate de Amalric din Bena (m. 1206) şi discipolul său David de Dinant, au fost condamnate de sinoadele din Paris (în 1206 şi 1210); iar candidaţii facultăţii de arte au fost puşi să jure că nu vor citi şi propaga scrierile acestora şi ale altor „eretici". 134 UNIVERSITĂŢILE ninţă corpul profesoral cu excomunicarea dacă se va împotrivi să ii primească pe magistrii dominicani şi franciscani în sinul său. Pînă la urmă — dar foarte tîrziu, abia în 1318 — universitatea obţine cîştig de cauză: profesorii-eălugări, dominicani şi franciscani, au fost obligaţi să depună şi ei, ca toţi profesorii universităţii, jură* mîntuî de obedienţă rectorului. — Totuşi, facultatea de arte a continuat să-i excludă. în timpul foarte aprinselor discordii însă privind privilegiile acordate magistrilor călugări-cerşetori, atitudinea Sf. Scaun a fost cit se poate de categorică şi Magistri şi studenţi ai universităţii din Paris, în sec. XIII. — După basoreliefuriîe-medalioane din catedrala Notre- Dame, Paris de vehementă. Legatul papal la Paris, cardinalul Benedetto Caetani — viitorul papă Bonifaciu YîII n-a ezitat să-i admonesteze şi să-i insulte pe profesorii universităţii pariziene în termenii cei mai violenţi: „La Roma, noi vă socotim nişte proşti, care v-aţi otrăvit pe voi înşivă şi aţi otrăvit lumea cu doctrinele voastre... Toate acestea nu sînt altceva decît nişte născociri capricioase... Noi soeot.'m că faimă de care vă bucuraţi nu este altceva decît o prostie şi o nebunie... Noi sîntem chemaţi de Dumnezeu, nu să ne însuşim ştiinţa sau să strălucim în ochii oamenilor, ci să mîntuim sufletele... Şi, sub pedeapsa de a vă pierde posturile, demnităţile şi prebendele, vă interzicem să discutaţi în public sau în particular despre privi* legiiîe ordinelor călugărilor cerşetori... Decît să le retragă aceste privilegii, mai degrabă Roma va sfărîma în bucăţi universitatea din Paris44. Cu toate aceste admonestări şi ameninţări, universitatea din Paris a rămas duşmanul cel mai constant şi mai redutabil al papalităţii. „în perioada democratică a Bisericii20, în prima parte a sec. XV, în timpul conciliilor din Konstanz şi Basel, universitatea din Paris va căuta să se erijeze în judecător al papilor44 — reaminteşte Fr. Heer. „Universitatea din Paris a fost cea mai mare speranţă şi, în acelaşi timp, cea mai mare deziluzie a papilor.44 în decursul acestui îndelungat, lent şi agitat proces evolutiv prin care universitatea şi-a cîştigat pînă ia sfîrşit privilegiile, recunoaşterea oficială şi autonomia, în zona sudică a Parisului, pe malul stîng al Senei unde studenţii s-au grupat pentru a se sustrage jurisdicţiei cancelarului, dînd astfel naştere actualului Cartier Latin — şcolile s-au înmulţit. în această zonă — a colinei Sainte-Genevieve, cu abaţia la a cărei şcoală predase un timp şi Abelard — profesorii depindeau de abatele mănăstirii Sainte-Genevieve. Acesta (sau cancelarul desemnat de el) era cej 20 în aceeaşi perioadă, universitatea pariziană îşi revendică dreptul de a se supune exclusiv unei jurisdicţii proprii, de a nu compărea în faţa nici unei alte instanţe judecătoreşti, — nici chiar a parlamentului, a tribunalului regal. UNIVERSITATEA DIN PARIS 135 ce acorda licenţia docendi, îneît, candidaţii refuzaţi de cancelarul catedralei Not-re* Dame recurgeau la cel de aici. Faptul acesta a avut urinări notabile în timpul conflictelor dintre magistri şi autorităţile ecleziastice ale catedralei; şi, în avantajul lor — în sensulc ă le-a oferit un punct de sprijin, stimulîndu-le curajul gîndirii libere şi susţinîndu-le atitudinea combativă. UNIVERSITATEA DIN OXFORD Despre şcolile din Oxford se vorbeşte în documente, pentru prima dată, la începutul secolului al XlI-lea. Către anul 1133, un erudit de renume preda teologia; iar în 1149, un şi mai faimos jurist italian preda aici dreptul civil. Dar pînă spre 1170, reputaţia şcolilor din Oxford nu o întrecea pe cea a şcolilor din Lincoln, Salisbury sau Hereford. Abia după această dată se notează un aflux de magistri şi studenţi, veniţi aici şi din ţări mai îndepărtate, atraşi de învăţămîntul oxfordian — care, în 1190, este indicat în documente, în mod explicit, ca studium generale: singurul în întreaga Anglie21. Iar în 1209, potrivit afirmaţiei unui cronicar al timpului, numărul studenţilor era de 3 000! Cauza acestei dezvoltări atît de rapide a fost, înainte de toate, reîntoarcerea marelui număr de magistri şi de studenţi englezi care studiau la Paris22, invitaţi de edictul lui Henric II. (Totodată, edictul interzicea şcolarilor englezi să meargă să studieze în Franţa.) Cei reîntorşi au înfiinţat numaidecît un studium generale. Dar în timpul persecuţiei (din 1209) a clericilor-studenţi de către regele Ioan-fără-Ţară — deşi aceştia erau supuşi jurisdicţiei ecleziastice, — un număr de 3 000 de studenţi (se spune) s-au refugiat în alte oraşe, majoritatea la Cambridge, creînd acolo primul studium, — nucleul viitoarei universităţi. O altă împrejurare, apoi, a favorizat avîntul studiilor. Oxford era un oraş comercial, cu o populaţie numeric apreciabilă de evrei, care întreţineau legături intense cu Spania şi cu ţări din Orient. Prezenţa lor a însemnat şi un profit cultural considerabil: negustorii procurau, prin sursele de care dispuneau, texte necesare studioşilor din Oxford; în timp ce traducătorii evrei locali introduceau în circuitul universitar opere fundamentale din patrimoniul cultural arab, grec şi ebraic. Contribuţia lor atît de importantă era unanim recunoscută; incit, „magistrii dominicani din Oxford considerau convertirea evreilor la creştinism ca una din principalele sarcini ale misiunii lor“ (Fr. Heer). învăţămîntul oxfordian era caracterizat şi printr-o mai mare libertate de gin-dire decît era posibil la universitatea din Paris. Emanciparea universităţii de sub tutela Bisericii era uşurată şi de marea, distanţă care separa Oxfordul de orice oraş episcopal. Cea mai apropiată dieceză, cea din Lincoln, se afla la o depărtare de 300 km; îneît, episcopul din Lincoln nu putea controla direct universitatea, decît delegîndu-şi un reprezentant, — un 21 în 1173, universitatea din Oxford avea şi o catedră de drept roman, creată de expertul lombard Yacario, antorul unui compendiu al Codului lui Iustinian, intitulat de el Liber pau-perum (pentru că manualul se vindea cu un preţ accesibil şi studenţilor săraci). 22 Magistrii şi studenţii din Oxford se transferaseră în masă la Paris, în semn de protest pentru că, în cursul unor încăierări, şi fără ca poliţia să fi intervenit să-i apere, trei studenţi fuseseră ucişi de cetăţenii oraşului. 130 UNIVERSITĂŢILE „cancelar44. Acesta însă era ales chiar dintre profesorii de teologie ai universităţii, de către adunarea generală a colegilor săi; episcopului nerămînîndu-i decît să sancţioneze validitatea alegerii printr-un act de învestitură. O altă importantă consecinţă a acestei emancipări a fost faptul că, neavînd probleme în raporturile sale cu autoritatea ecleziastică, universitatea şi-a putut deschide porţile (in 1224) şi magistrilor aparţinînd Ordinului franciscan — care în ourînd vor deveni marea glorie a şcolii din Oxford, — fără ca prin aceasta să se ajungă (cum s-a întîmplat la Paris) la conflicte între magistri franciscani şi ceilalţi profesori. Papalitatea dorea ca universitatea din Oxford — care, deci, n-avea nici un motiv să fie atît de agresivă ca cea din Paris; şi care, din punct de vedere al învă-ţămîntului teologic, era mai conservatoare ~~ să rămînă un puternic sprijin al Bisericii. Ceea ce s-a şi întîmplat, cel puţin, pînă în 1372, cînd Wycliff — care din 1358 preda la facultatea de arte — a devenit profesor al facultăţii de teologie. Or, succesul reformatorului şi rapida difuzare a ideilor lui s-au datorat, în mare măsură, tocmai prestigiului şi faimei iui de profesor al universităţii din Oxford. După modelul organizatoric parizian, univesitatea din Oxford era condusă de un cancelar — care, însă, spre deosebire de colegul său francez, nu numai că nu era autoritar şi ostil studenţilor şi magistrilor, ci, dimpotrivă, le reprezenta interesele, independenţa şi drepturile, atit în diferendele cu conducerea oraşului, cit şi in relaţiile cu autorităţile ecleziastice. Cancelarul, membru al corpului magistrilor universităţii, îl reprezenta pe episcop; dar, de la Început (se pare) el era ales — pentru o durată de doi ani — de către magistri şi confirmat (printr-mi act- pur formal) de către episcop. După 1368, o asemenea confirmare nici n-a mai fost cerută; şi,'„în baza privilegiilor ce i s-au acordat, a cartelor regale şi a bulelor pontificale, cancelarul universităţii a obţinut o vastă jurisdicţie civilă şi penală, nu numai asupra studenţilor şi magistrilor, ci extinsă şi asupra cetăţenilor Oxfordului44 (H. Rashdalib Iar in calitatea sa de conducător al universităţii, de judecător şi de reprezentant al episcopului din Lincoln, cancelarul acorda diplomele de licenţia docendi şi prezida adunările universitare. Aşadar, universitatea din Oxford urma modelul celei din Paris, dar fără a-1 copia întocmai. La fel ca la Paris, şi aici facultatea care deţinea rolul conducător — atît în viaţa internă a universităţii, cît şi prin influenţa asupra conducerii oraşului — era facultatea de arte. (In general, universităţile din Anglia n-aveau facultăţi de drept roman; iar cele de medicină ocupau un loc foarte modest). Şi aici, studenţii erau împărţiţi în patru „naţiuni44; grupări regionale interne, — căci universitatea din Oxford nu reuşise să atragă studenţi de pe Continent. Fiecare „naţiune44 era reprezentată de un „prefect44; către 1248, însă, numărul lor s-a redus la două — „meridională44 (euprinzînd pe gaJezi şi irlandezi) şi septentrională44 (în care intra şi Scoţia). Din 1274, şi această separare a dispărut; cu toate acestea, fricţiunile şi conflictele dintre „meridionali44 şi „septentrionali44 au continuat. Fiecare dintre cele două „naţiuni44 îşi avea mai departe „prefectul44 său; numai că, „naţiunile44 nu se mai întruneau separat. Unificarea universităţii din Oxford reflectă însuşi procesul politic de unificare a Angliei — prima ţară din Europa care realizase o unitate naţională. O altă deosebire faţă de modelul parizian; universitatea din Oxford n-avea propriu-zis un „rector44 unic. Se întîlnea aici aceeaşi împărţire pe facultăţi ca la Paris; dar la universitatea din Oxford şeful ei n mont sfat rămînea cancelarul, reprezentantul facultăţii de teologie. (Autoritatea nediscutată a cancelarului era UNIVERSITATEA DIN OXFORD 137 determinată şi de faptul că facultăţile n-aveau „decani14, independenţa lor era foarte redusă — şi "foarte rareori ele acţionau ca entităţi independente). împreună cu prefecţii celor două „naţiuni44, acestui triumvirat, prezidat de cancelar, îi revenea sarcina administrării întregii universităţi. Cancelarul acorda licenţia docendi, îi reprezenta pe colegii săi în faţa autorităţilor civile şi ecleziastice, edicta regulamentele necesare bunului mers al instituţiei şi era judecătorul cauzelor în care erau implicaţi studenţii. Cei doi prefecţi controlau aplicarea botărîrilor cancelarului, dar totodată puteau şi să-l critice în adunarea generală a magistrilor. Această adunare era forul deliberativ suprem, care se întrunea numai în ocazii extraordinare. Treburile curente ale universităţii erau discutate într-o adunare restrînsă, — in care majoritatea o formau profesorii facultăţii de arte. în general, în universităţile medievale facultatea de „arte liberale41 era cea care deţinea o adevărată supremaţie. Poziţia de preeminenţă faţă de celelalte facultăţi, „superioare41, era determinată şi de motivul că acestea erau aproape total lipsite de o structură organizatorică fermă; în primul rînd, însă, pentru că numărul magistrilor şi al studenţilor întrecea cu mult — cum spuneam — pe cel aî celorlalte "facultăţi la un loc. — La universitatea din Oxford, această supremaţie era asigurată şi de o comisie, supranumită „congregaţia neagră44, compusă exclusiv din profesori ai facultăţii de arte. Comisia îşi revendica dreptul de a examina în prealabil propunerile legate de statutele universităţii şi să hotărască dacă acestea puteau să fie aduse sa» nu tn discuţia adunării generale a magiştrilor; adunări convocate fie pentru a decide în probleme administrative de o importanţă cu totul deosebită, fie în vederea modificării unor articole sau a unei noi redactări a statutelor universităţii. ALTE „STUDIA GENERALIÂ8 Cel mai. mare număr de universităţi medievale au luat fiinţă In Italia. Ceea ce, trebuie pus în legătură cu faptul că Italia era ţara în care se formaseră cel mai mare număr de oraşe din Europa şi în care viaţa citadină (şi, în mod necesar, şi sub aspectul vieţii intelectuale) cunoştea cea mai înfloritoare prosperitate. Un studium generale — care, prin asocierea şi organizarea corporativă a magiştrilor şi studenţilor, devenea o „universitate44 — se dezvolta în mod relativ autonom. „Dar, pe la mijlocul secolului al XlII-lea, cele două puteri care aveau latitudinea de a conferi privilegii valabile oriunde, cu alte cuvinte papa şi împăratul, au avut ideea aproape în acelaşi timp — deşi In scopuri diferite —"să acorde unor noi instituţii similare privilegiile pe care universităţile mai vechi şi le eîştri gaseră printr-o evoluţie spontană44 (H. Rashdall). Astfel,"In 1224, împăratul Fre-deric II a instituit la Napoli un studium generale, pentru a-i atrage pe studenţii dm nordul Italiei — cu ale căror state împăratul era în conflict — să nu mai studieze la universitatea din Bologna. (Universitatea din Napoli, condusă autoritar de un cancelar numit de împărat, n-a jucat niciodată un rol de seamă în viaţa culturală). - în 1230, papa a instituit un studium generale Ia Toulouse, însc *puî de a combate erezia ajbigenzilor, — şi, totodată conferind la sfirşit celor car,- vor studia aici, dreptul de a preda în orice ţară. — Acelaşi drept va fi acordat, în 1244, neînsemnatei - ca nivel intelectual-ştiinţific — universităţi (un Studium Curiae) întemeiate la Roma pe lingă curtea papală, — un fel de universitate itinerantăf care îl urma pe papă şi curtea lui în deplasările sale mai îndelungate. 138 UNIVERSITĂŢILE Asemenea exemple vor fi urmate şi de alţi suverani, principi, papi, înalţi prelaţi; sau de unele oraşe — care, pentru a putea înfiinţa un studium generale, cu toate privilegiile şi drepturile legale, trebuiau să obţină respectiva bulă imperială sau pontificală. (Chiar şi cele mai vechi şi mai celebre universităţi — cea din Bo-logna şi cea din Paris —- au căutat să obţină cît mai curînd bula papală, — în baza căreia puteau menţiona că acordă gradele academice „Apostolica auctoritateu. — Acest principiu a făcut ca între data existenţei reale şi cea a recunoaşterii oficiale a universităţii, să constatăm acel decalaj care face să rămînă discutabilă data exactă a fondării unor universităţi medievale. In Italia, migraţia unor grupuri masive de studenţi şi magistri a dus la instituirea unor studia generaţia la Reggio Emilia (în ultimii ani ai sec. XII), la Vicenza (în 1204) şi la Siena (în 1246), — care însă au avut o viaţă scurtă. Universitatea din Arezzo (fondată în 1215 — şi controlată de astă dată de magistri) a decăzut după mai puţin de cinci decenii, fără să-şi mai poată reveni nici după acordarea bulelor imperiale din 1355 şi din 1456. In schimb, migraţia la Padova a studenţilor bolognezi din anul 1222 — urmată de alte migraţii, în 1306 şi în 1322 — a dat naştere uneia din cele mai importante universităţi medievale, care, prin facultăţile sale de drept şi de medicină, a depăşit în curînd universitatea din Bologna23. Protejată împotriva Inchiziţiei de republica liberă a Veneţiei, universitatea din Padova „a devenit, pentru toată Europa, centrul gîndirii şi studiului ştiinţific, precum şi centrul aristotelic «de stingă». Copernic şi Galilei (care au studiat şi au ţinut lecţii aici —■ n.n. O.D.) presupun activitatea susţinută a unei duzini de generaţii de medici, matematicieni, astronomi şi erudiţi44 (Fr. Heer), în ambianţa de toleranţă religioasă din Padova, unde studiau şi un număr considerabil de studenţi protestanţi germani, englezi, scoţieni, etc., în 1409 i s-a conferit pentru prima dată unui evreu gradul de doctor în medicină. — în 1228,r oraşul piemontez Vercelli s-a oferit să pună la dispoziţia studenţilor migraţi din Padova un număr de 500 de locuinţe; dar nici universitatea din Vercelli n-a avut o viaţă lungă. După ultima dintre aceste migraţii (cea din 1246, la Siena) ale profesorilor şi studenţilor care au dus la instituirea unor noi universităţi, nici un studium generale n-a mai fost recunoscut ca atare dacă nu era autorizat printr-o bulă papală sau imperială. Chiar şi vechea şi venerabila universitate din Bologna a trebuit, pentru a fi oficial recunoscută, să aştepte bula imperială din 1357. Toate universităţile italiene de mai tîrziu au fost instituite, de oraşe sau de episcopi, pe baza unei bule: universitatea din Piacenza (1248), transferată în sec. XV şi contopită cu cea din Pavia; apoi, cele din Roma (1303), Perugia (1308), Treviso (1318), Pisa (1343), Florenţa (1349), Pavia (1361), Ferraxa (1391), Torino (1405) şi Catania (1444). — „în felul acesta, la sfîrşitul Evului Mediu aproape toate statele italiene de o oarecare importanţă îşi aveau propria lor universitate4* — notează H. Rashdall; totodată amintind că, spre sfîrşitul Evului Mediu, universităţile italiene de mare prestigiu erau cele din oraşe de mărime medie — ca Bologna, Padova, Pavia şi Pisa; şi menţionînd că, „înafară de Bologna, în universităţile italiene cel care deţinea funcţia de cancelar era totdeauna episcopul4*. 23 Marele prestigiu european al universităţii padovane se va datora însă şi învăţămîn* tulul disciplinelor ştiinţifice şi umanistice, ilustrat în următoarele secole de erudiţi dinlre cei mai mari ai timpului; învăţămînt de care a beneficiat şi Stolnicul Const. Cantaeuzino şi de al cărui înalt nivel ne poate da o idee şi biblioteca lui, cuprinzînd lucrări personale ale profesorilor padovani, sau opere studiate la acea universitate. ALTe »»studia generalia« 139 Cu toate acestea, dat fiind că oPPQt* • , x.. . . , . profesorii erau stipendiaţi de autorii L Umyerfta^ erau fu+nda^ ^mC,pale, iar tice se făcea foarte puţin simţită. ’ civde’ aice> ingerinţa autorităţii eclezias în Franţa, universitatea faimoasă în^ j- n • i insă nu se studia dreptul civil, Xw b °Pr — ^ CaTO totul minoră iar lacuuatea de medicina avea o însemnătate cu « iia^^irwlp1,c?^^va^e cu cel mai mare succes şi faimă la Mont-Pe 1 m mi r-la rl‘n ^nWnr, • ex*s^a 0 Şcoală de studii medicale care rivaliza, cum 7PP^anTmaî SÎ lf mSJÎ-*"*’ în 1220> va deveni O universitate de medicină, ii » i ’ . , P x-'ier s'a c°nstituit şi o universitate de studii juridice, directă arabă va actionl si In^n^ d®m,ult)- La Montpellier, influenţa puternică şi noi ol o+iîn+olnr nai,,’,-;' o' noi î dorneniul ştiinţelor matematice, dar cu deosebire în cel ai ştiinţelor naturii şi cel al speculaţiei filosofice. scop^-^^^rni~ a fost fondată de papalitate in 1229, în ^ 1 ^ , 1 . e a combate erezia valdenzilor, rolul principal i-a reveni acu a 11 e eo ogie, condusă de dominicani. Cu toate acestea, marele prestigiu academic l-a conferit oraşului învăţămîntu! studiilor juridice. a r eans, exis^. e secole un renumit studium generale de arte liberale şi de r?? m u~sew c°dtinuu, a fost recunoscut în mod oficial după ce a obţinut m 1306, buia papala, ^ rămînind, de-a lungul întregului Ev Mediu, cea mai s ra uci a unrversi a e e studii juridice din Franţa şi printre cele mai presti- fe,oaSw 13ţ a '^ÎOPa‘ icb universitatea era, condusă de magistri împreună cu „piocuiom ce or ' na mm , care îşi alegeau ca rector pe unul din profesorii universităţii. - La Orleans s-a petrecut, în secolul al XlV-lea, un fapt revoluţionar In m ayamin u umver»i ar (un fapt care în alte ţări a apărut abia peste trei-patru sece m ermama, e pi ^ a, abia in secolul al XVIII-lea!) — şi anume: profesorii au începu^ sa ma eepi e in limba naţională, în limba franceză (înaîara celor care trebuiau ţinute, obligator, m limba latină)24. ^uPa ^in 1229 a unui numeros grup de studenţi ai universn tam ^ a YeC ^ j ^ Catedra]ei a devenit studium generale, în care facultatea de drept a avut rolul de prim-plan25 carac^eiazeaza ^diversităţile medievale franceze este faptul că s-au +U rail^l3^ie eJcePt'1i) printr-o evoluţie internă şi s-au dezvoltat autonom, p m pen ru mo e u e organizare al universităţii din Bologna, mai degrabă decît /n parizian . e asemenea, faptul că au reuşit să se elibereze abia mai tîrziu *+ ^ e a episcopu ui ocal sau a reprezentanţilor săi. (Spre deosebire de univer- pontificale) ^ ^lecu^ de la început şi a rămas sub controlul autorităţii „Mâi tîrziu, zelul religios combinat pi studenţesc, mai ales în Europa c5^ă n “atîT Z* caracteriza corpul profesoral şi bi sfera de influenţă a lui Luther, odatâ^-uUtX 0nentaia: Exemplul va fi dat la Wittemherg, deveni profesor la virata de 17 ani“^(Pr Heer^ generaţie dm jurul iui Melanchton " care va 1437) Bordpsmr *lla\ r?vence f1409)> Bole (1421), Poitiers ^1431), Caen (1432, universităţi - din*Fnmta sau din alfp i*4®91, Nantes (1460)> §* Bourges (1464). Toate celelalte n r A- r p am alte ţăn europene - au fost înfiinţate după 1500. tăţii din^ariTă^UmpcPunel^dS1^6^1131-6 care a Preluat forma de organizare a universi- Provence _^amintesTmafmult^din sud “ de ex- din Valence, sau Aix-en-ammtesc mai mult structura universităţii din Bologna. 142 UNIVERSITĂŢILE In Spania, instituirea primelor universităţi se datorează suveranilor Aragonu~ lui, Castiliei şi LeonuluL Cancelarii universităţilor erau, de fapt, funcţionari regali* Un rol preponderent l-au avut episcopii; ei au sprijinit politica monarhilor in problema universităţilor, care le-au dotat cu fonduri şi privilegii, acordînd magistrilor5 prebende şi creînd catedre de teologie. Cu toate acestea, învăţămlntul teologic s-a dezvoltat relativ tîrziu in Spania, — căci în sec. XIII, singurul studium care avea o catedră de teologie era cel din Palencia (fondat in 1212, dar dispărut înainte de 1300); iar în secolul următor, doar cel din Saîamanca. In 1254, regele Alfonso X cel înţelept concede carta *de întemeiere a universităţii din Saîamanca, — cea mai prestigioasă din întreaga Spanie, în Evul Mediu şi mai tîrziu27. Au urmat universităţile: din Yalladolid (1250), Lerida (1300), Huesca (1359), Barcelona (1450), Palma de Mallorca (1483), Siguenza (1489), Alcalâ da Henares (1499) şi Yalencia (1500). între timp, pe teritoriul actualei Portugalii au luat fiinţă universităţile din Lisabona (1290) şi Coimbra (1308). — In ce priveşte organizarea lor internă, universităţile din Peninsula Iberică se arătau a fi mai aproape de modelul boiognez decîfc de cel parizian. Dintre ţările mari din Occident, Germania a fost ultima în care s-au constituit universităţile medievale. Cauzele acestei întîrzieri au fost — potrivit opiniei istoricilor germani — In primul rînd nivelul intelectual scăzut al populaţiei — „care n-a simţit nevoia să aibă şcoli superioare atîta vreme cit dramurile spre Franţa şi Italia erau deschise4* (J, Haller). — Dacă explicaţia este plauzibilă, în orice caz la aceasta se mai adaugă şi „insuficienţa episcopatului german, surclasat de activitatea educativă a ordinelor monastice ale călugărilor cerşetori, ale căror şcoli — ca celebrul Studium al dominicanilor din Koln — erau adevărate focare de cultură4*2®. Prima universitate germană a fost fondată de împăratul Carol IV pe teritoriul regatului Boemiei la Praga (în 1348). Modelul ei fusese universitatea din Parisf dar în 1372, studenţilor care urmau cursurile de drept Ii s-a permis să se organizeze intr-o universitate proprie după modelul celei din Bologna. — începuturile universităţii pragheze au fost modeste; şi mai modeste încă au fost rezultatele obţinute de universitatea fondată la Viena, în 1365, de ducele Rudoîf IY, — şi care a început să ia avînt după ce studenţilor germani li s-a interzis (în 1384) accesul la universitatea din Paris29. — Ca urmare a Marei Schisme, declanşată la această dată, profesorii germani care au trebuit să părăsească Parisul au întemeiat universităţile din Heideb 27 „Marea oră a universităţilor spaniole a venit în sec. XVI, cînd neoscolastica Saîamanca a contribuit să determine Conciliu! din Trento să procedeze la sistematizarea dogmatică a catolicismului european, şi cînd gîndirea teoreticienilor dreptului internaţional din cercul profesorilor ca Victoria şi Suarez pun bazele dreptului internaţional modern*4 (Fr. Heer). — Dominicanul Francisco da victoria (1480—1546) a fost profesor la universităţile diâ Paris şi Saîamanca. Francisco Suarez 11548—1617) a. predat teologia şi filosofia la mai mult# universităţi (din Segovia, Valladolid, Alcalâ, Roma, Coimbra şi Saîamanca). A continuat — pînă în zilele noastre — să exercite o influenţă considerabilă prin ideile foarte numeroaselor salt opere (de teologie, morală, metafizică şi drept). 28 Cf. Georg Ritter, apud S. Stelling-Michaud — în G. Arnaldi, Le origini dell ’Universita (vd. BibliografiaJ. 29 Atît la Praga cît şi la Viena s-a resimţit influenţa învăţămîntului profesat la Oxford. (Primii profesori ai acestor universităţi erau foşti magiştri ai „naţiuni i44, engleze de la universitatea din Paris). ALTE „STUDIA GENERALIA" 143 berg (1385), Koln (1388), Erfurt (1392)30 şi Wiirzburg (1409); toate, după modelul universităţii din Paris. — în 1409, reîntoarcerea de la Praga a profesorilor şi studenţilor germani a prilejuit înfiinţarea universităţii din Leipzig31. Universităţile germane îşi au şi ele caracteristicile lor. în primul rînd, ele îşi datorează originea şi ulterioara dezvoltare mai mult principilor laici decît puterii spirituale, a Bisericii. Apoi: teologii vor deţine in învăţă-mîntul superior o poziţie preeminentă în toate universităţile germane. O oarecare influenţă a universităţilor italiene se va resimţi mai tîrziu, abia in sec. XY. — Din punct de vedere economic, universităţile se susţineau graţie clotaţiilor provenite in cea mai mare parte din prebendele acordate de catedrale şi de bisericile mai importante titularilor catedrelor. De asemenea, şi colegiile îşi asumau obligaţia de a asigura întreţinerea magistrilor. Ca urmare, în universităţile germane profesorii au fost de la început remuneraţi. în Europa Centrală, crearea universităţilor a fost opera principilor. La Cracovia — in alo cărei şcoli tradiţiile umaniste erau cultivate cel puţin din prima jumătate a secolului al XIY-lea — universitatea a fost fondată de Cazimir cel Mare în 1364 şi, după o perioadă de stagnare, reînfiinţată in 1397, de Vladislav II lagelonul. Alte trei universităţi au fost fondate la Pecs (1367) — care însă a avut o existenţă scurtă; la Buda (în 1389 şi 1395); şi la Bratislava (în 1465 şi 1467)32. Înfiinţînd aceste universităţi, principii, in condiţiile crizei acute de jurişti şi de un personal administrativ calificat, şi-au dat seama de necesitatea unui sistem de învăţămînt superior in ţările lor, fără ca studenţii să mai fie siliţi să recurgă la universităţile franceze şi italiene. Desigur că, asupra magiştrilor şi studenţilor, exercita Ia această dată o puternică atracţie şi umanismul italian; dar — cum remarcă S* Stelling-Michaud — „în Polonia şi Ungaria a jucat un anumit rol şi dorinţa de a contrabalansa influenţa Imperiului germanic44. — Şi, Intr-adevăr: rezultatul a fost că participarea universităţilor la noile curente de idei, „a contribuit, împreună cu aporturile originale ale primei generaţii de magistri, la elaborarea unei culturi naţionalei În Europa Septentrională, în ţările scandinave au fost fondate în Evul Mediu două universităţi — la Uppsala (în 1477) şi la Copenhaga (în 1478). în Scoţia au fost instituite, in cursul secolului al XV-lea trei universităţi: la St. Andrews (1413), la Glasgow (1450) şi la Aberdeen (1494). Universităţile scoţiene s-au organizat după modelul celei din Bologna, mai degrabă decît după cel al universităţilor din Paris sau din Oxford. — O altă notă ce distinge universităţile scoţiene este faptul că, „deşi în practică drepturile studenţilor erau limitate, alegerea anuală a unui lord-rector de către studenţi reprezintă ultimul exemplu rămas in toată Europa de universităţi democratice care au avut un rol atît de important în sistemul academic al Europei Meridionale44 (H. Rashdail)- 80 * * 80 De fapt, la Erfurt exista demult un important învăţămînt de arte liberale - care a fost recunoscut ca studium generale ex consuetudine abia în 1379, cînd i-a fost acordată bula de către Clement VII, papa din Avignon. 31 Celelalte universităţi germane fondate în Evul Mediu sînt cele din: Rostock (1419), Louvain (1425), Trier (1454), Greifswald (1455), Freiburg in Brisgau (1456), Basel (1459), IngoF Stadt (1459) — transferată apoi la Munchen, — Mainz (1476) şi Tiibingen (1477). 32 Datele duble arată că, prima fundare avînd o existenţă efemeră, aceste universităţi au lost înfiinţate a doua oară. 144 UNIVERSITĂŢILE COLEGIILE. ROBERT DE SORBON O universitate medievală n-avea nici biblioteci, nici fonduri, nici edificii proprii33. Lecţiile erau ţinute în săli împrumutate sau închiriate (de magistri sau de studenţii unei „naţiuni“), în casa magistrului, în biserici, sau în clădirile anexe ale catedralei. Studenţii locuiau în oraş, la gazde. De obicei, se asociau mai mulţi şi închiriau o casă; aceste locuinţe comune — ai căror locatari formau mici comunităţi — se numeau, la Paris, hospitiaeM. Fiul unui nobil putea închiria o casă întreagă, în care locuia împreună cu preceptorul şi cu servitorul său. Majoritatea studenţilor locuiau în aceste hospitiae; cei care n-aveau nici această posibilitate materială, se'mulţumeăii cu un pat într-o mansardă, sau într-o magazie a unui negustor. Intr-un hospitium, studenţii alegeau pe unul dintre ei care se ocupa de probleme administrative. Gind aceste iniei comunităţi vor primi de undeva o subvenţie, casa în care locuiau se va numi paedagogia, iar responsabilul ei, paedagogus. Criza de locuinţe a determinat pe anumiţi binefăcători să pună la dispoziţia studenţilor săraci (care nu aparţineau unor ordine religioase — şi deci nu aveau asigurată existenţa materială) imobile în care aceştia aveau casa şi masa gratuit; imobile care se vor numi colegii. Primul asemenea „colegiu44 din Europa, (sau, în tot cazul, din Occident), fondat în 1180 la Paris, în incinta spitalului principal al oraşului (Hotel-Dieu), cunoscut sub numele de „Colegiul celor Optsprezece44, ocupa la început o singură încăpere; după care, va căpăta un imobil propriu. — La Paris, în prima jumătate a secolului al XlII-lea, numărul fundaţiilor de acest tip se ridica la şase; toate, destinate magistrilor şi studenţilor în arte. (Iar între 1300—1400, in Europa Occidentală au fost fundate circa 80 de colegii noi). Colegiul cel mai celebru — un adevărat model, neegalat, de organizare internă — a fost cel fondat la Paris, în 1257, de Robert de Sorbon (1201-1274). Fiu de ţărani35, profesor de teologie, capelan şi (se pare) chiar confesorul lui Ludovic IX cel Sfînt, era foarte preocupat de situaţia precară a studenţilor în teologie, care erau deja magistri în arte, dar erau lipsiţi de posibilităţi materiale ca să poată continua studiile teologice (care durau nu mai puţin de 14 ani!36 Regele i-a dăruit două case, pentru studenţii săraci („ad opus scholarium oui inibi moratnri sunt4); Robert de Sorbon a mai cumpărat alte două, le-a amenajat, — şi la 1 septembrie 1257 a deschis colegiul care, la început, putea adăposti 16 studenţi (sau, probabil, 20). în 1259, apoi în 1268, colegiul a primit încuviinţarea pontificală de rigoare. — Progresiv, averea colegiului a crescut considerabil, — prin donaţii, lă-săminte testamentare, achiziţii de noi imobile şi prin veniturile provenite din chiriile percepute; incit, la numai 6 ani de la fundare, colegiul poseda circa 30 de case. In felul acesta, şi numărul membrilor colegiului a crescut la 25, apoi la 32, şi în fine — în timpul lui Richelieu — la 36; cifră care, apoi, n-a fost niciodată depăşită. 83 * * 86 83 Şi, în comparaţie cu universităţile moderne, bineînţeles că nu avea un consiliu de administraţie, nu publica anuare, n-avea laboratoare, şi nici nu desfăşura alte „activităţi externe** — culturale, literare, ştiinţifice, teatrale sau sportive. 34 La Oxford asemenea locuinţe colective se numeau halls (de la lat. aulae), iar în Germania, Bursen — în lat. bursae (termen care, apoi, indica locul gratuit acordat în tr-un colegiu (bursa) ^ beneficiarii numindu-se bursarii sau bursiati). 35 Sorbon este numele (transcris uneori Sorbone) satului său natal, din regiunea Ardennes. 86 Golegiile fundate pînă la această dată erau destinate studenţilor facultăţii de arte — tineri pînă la vîrsta de aproximativ 21 de ani; în timp ce studenţii în teologie erau persoane în vîrstă de 30-35 de ani, ~ şi care, nefiind călugări, nu se puteau bucura de avantajele oferite studenţilor lor de magiştrii din ordinele dominican, franciscan sau cîstercian; magistri care aveau posibilitatea, prin mănăstirile lor, să le asigure locuinţa, masa şi diferite alte ajutoare suplimentare. COLEGIILE. ROBERT DE SORBON 145 La început, toţi membrii colegiului erau bursieri; cu timpul, au fost primiţi şi studenţi care îşi puteau plăti pensiunea. In primii ani, colegiul dispunea de 16 camere, distribuite în mod egal studenţilor celor patru „naţiuni44 din care făcuseră part© pe cînd studiau la facultatea de arte. Selecţia bursierilor se făcea — după o prealabilă cercetare — pe baza situaţiei materiale, a rezultatelor şcolare obţinute şi a conduitei morale a solicitanţilor. Pentru a urma cursurile de teologie, studenţii membri ai colegiului îşi puteau alege profesorii pe care ii doreau. Or, cum principala grijă a fondatorului fusese să creeze o ambianţă de studiu cît mai propice din toate punctele de vedere37, el a facilitat mai multor profesori-diriginţi să se stabilească intr-tina din casele colegiului, ca locatari solvenţi, să-i găzduiască pe magistrii care mu dispuneau de aule in care să-şi ţină lecţiile. „în felul acesta, practic, colegiul va deveni încetul ou încetul locul privilegiat în care se ţineau cursurile magiştrilor prieteni; apoi, pe măsură ce aceşti magistri vor ajunge societari cu vechime, colegiul însuşi va deveni o grupare a acestor magistri, juxtapusă grupării bursierilor sau asociaţilor (membri care îşi plăteau pensiunea — n.n. 0.D.), — şi se va transforma intr-un fel d© stat în stat: într-o mică facultate de teologie, în sinul facultăţii oficiale, şi care pentru mult timp va fi considerată aproape echivalentul acesteia din urmă44 (P. Glorieux). — Dar colegiul ca atare nu era o instituţie de învăţământ; căci nu se ©cupa de întocmirea unei programe şcolare, sau de organizarea predării unor cursuri. Totuşi, colegiul va rămîne — începînd de Ia o dată mai tîrzie, însă, — locul de întrunire al tuturor profesorilor de teologie, unde aceştia vor ţine reuniunile oficiale ale întregii facultăţi., Modul ele organizare al colegiului era Intr-adevăr exemplar. ■ în forma lor primă, statutele au fost stabilite chiar de Robert de Sorbon. Principiile fundamentale — care de-a lungul secolelor s-au menţinut neschimbate — erau: stil de viaţă sobru şi simplu, diligentă la studii, egalitate între membri şi im perfect spirit comunitar. Subzistenţa bursierilor — locuinţă, hrană, încălzit, iluminat, — era asigurată de donaţiile primite, sau de veniturile din chirii. Pentru acoperirea altor cheltuieli, în luna ianuarie a fiecărui an se făceau colecte, — la care foştii membri ai colegiului erau obligaţi să contribuie. Hrana era abundentă, dar fără mîncări alese: două mese pe zi — prînz şi cină, — iar in zilele de post, una singură: cine dorea suplimente, le plătea. De regulă, se lua masa în sufrageria comună. Se puteau primi vizite şi in cameră (nu şi femei — fireşte!). Un membru al colegiului putea invita la masă — pe cheltuiala lui — un cleric mai sărac; şi putea chiar (dacă îi dădea mina) să aibă un servitor. Dar peste noapte nu putea lipsi din acest cămin: nu putea dormi ta oraş — deeît cu aprobarea priorului. Fondatorul pusese Ia punct un complex mecanism de sarcini şi de responsabilităţi ce reveneau fiecărui membru al colegiului. Dintre acestea, cele mai simple — şi pe durata unei săptămîni — erau: de cititor al textelor morale edificatoare care se citeau cu voce tare în timpul meselor; de supraveghetor (prâvoî) al bucătăriei, de cleric al capelei şi de oficiant al rugăciunilor în timpul slujbelor religioase. Urmau sarcinile mai -grele —- ale celor doi „procurori minori44 (a căror funcţie dura un întreg trimestru). Aceştia se ocupau de toate problemele şi treburile materiale ale colegiului: de personalul de serviciu, de veselă şi mobilier, de procurarea proviziilor alimentare şi a vinului (după consultarea prealabilă a membrilor colegiului), de cumpărarea lemnelor pentru camere şi bucătărie, de întocmire a listei sarci- Prin achiziţii şi în special prin donaţii sau lăsăminte testamentare, colegiul şi-a constituit şi o bibliotecă proprie — care, la numai 40 de ani de la fondarea colegiului, ajunsese la 1 017 volume: o cifră considerabilă pentru acel timp. 10 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 146 UNIVERSITĂŢILE îiilor simple, a listei veniturilor (inclusiv ale celor rezultate din amenzile aplicate membrilor colegiului), de organizarea colectei anuale din luna ianuarie, şi de repartizarea banilor pentru diferite alte cheltuieli. Sarcini analoage — dar la o scară superioară — reveneau „procurorului general4" şi celor doi „procurori majori44 adjuncţi, ale căror atribuţii durau un an; ei întocmeau planul general de cheltuieli, se ocupau de administrarea bugetului şi controlau întreaga gestiune a colegiului. — Responsabilitatea asupra membrilor colegiului (dar nu în chestiuni de ordin material) o avea „priorul44; el supraveghea disciplina şi respectarea regulamentului comunităţii. „Lui i se dădea socoteala de infracţiunile săvîrşite de membri şi i se cereau autorizaţiile necesare; el proceda la primirea asociaţilor (a membrilor solvenţi — n.n. <9.i).), prezida adunările şi aplana eventualele conflicte; el era cel care controla studiile membrilor colegiului, regularitatea frecvenţei la cursuri şi progresele pe care le-au realizat44 (P. Glorieux). In vîrful ierarhiei se afla „provizoriii44, numit pe viaţă de un colegiu electoral a cărui compoziţie fusese stabilită prin bula pontificală din 1268. „Acesta deţinea conducerea superioară a ansamblului, întărea prin hotărîrea sa validitatea deciziilor luate la diferite niveluri şi decidea în cazurile de contestaţii. El reprezenta cole* giul în faţa tuturor autorităţilor dinafară* Dar autoritatea lui nu era nici absolută nici arbitrară; căci iniţiativele puteau veni şi de jos, iar deciziile adunărilor generale ale membrilor colegiului şi regulamentele aprobate de acestea erau obligatorii şi pentru el44 (Idem)28. De competenţa „provizorului44 era, în fine, să aprobe primirea unui membru în colegiu — sau, pentru motive grave, să-i elimine pe cei indezirabili39. Acestor sarcini şi responsabilităţi — a căror rotaţie era organizată in mod echitabil — nu li se putea sustrage nimeni; căci, la intrarea în sînul comunităţii, toţi membri depuseseră jurămînt că îi vor respecta statutele. Refuzul era pedepsii cu ro amendă — care nu-1 dispensa pe cel ce refuzase să îndeplinească aceeaşi sarcină cînd îi venea din nou rîndul. Amenzile erau aplicate pentru orice abatere de la prevederile regulamentului de ordine internă, — chiar şi pentru întîrzierea de prezentare a dării de seamă de către cel ce îndeplinise respectiva-i sarcină. Amenzile erau aplicate în interesul moral aî comunităţii — şi folosite în beneficiul material al colegiului, Robert de Sorbon a mai fondat, în 1271, un alt colegiu, pentru studenţii în arte — colegiul Calvy, numit şi „Mica Sorbonă44. La Paris, au mai fost fondate o serie de colegii — monastice precum şi colegii ale „naţiunilor44 (pentru studenţi englezi, scoţieni, danezi, suedezi şi lombarzi). în. 1186, contele Robert le Dreux fundase, în apropiere de palatul Louvre, un cămin pentru clericii săraci. In 1208, un burghez bogat fundase un altul. Exemplele au fost urmate, în continuare, de diferiţi binefăcători — episcopi, abaţi, cardinali, sau cetăţeni bogaţi ai oraşului. La sfîrşitul secolului al XIY-lea existau 30 de colegii, numai la Paris. Clădirile care le-au adăpostit au dispărut. Singurul colegiu medieval d© pe Continent care a supravieţuit — funcţionînd şi azi — este colegiul spaniol din Bologna, SŞ în aceste adunări — care puteau avea loc, pe lingă cele regulamentare, ori de cîte ori cereau membrii — oricine avea dreptul să intervină pentru a cere lămuriri, sau pentru a face diverse propuneri. Hotărîrile erau luate prin majoritate de voturi. 39 „Provizorat era obligat de asemenea să prezinte în fiecare an o dare de seamă fasupra gestiunii materiale a colegiului) reprezentanţilor universităţii din Paris, constituiţi într-un fel de „consiliu superior", instituit de papă sau de un delegat al său, — şi care era compus din cancelar, rector, profesorii-diriginţi ai facultăţii de teologie, decanii facultăţilor de medicină şi de drept, precum şi din „procurorii” celor patru „naţiuni44 ale facultăţii du arte. COLEGIILE. ROBERT DE SORBON 147 Colegiul înfiinţat de Robert de Sorbon a avut o reală influenţă asupra vieţii intelectuale, atît prin rezistenţa pe care a opus-o magistrilor dominicani sau franciscani, cît şi prin înfiinţarea (în 1469) a primei tipografii pariziene. Prestigiul său a crescut continuu: începînd din sec. XIY, a treia probă a examenului de licenţă în teologie se dădea în faţa profesorilor care îşi ţineau lecţiile în casele aparţinînd acestui colegiu. In secolul următor, unul din aceşti magistri ţinea regulat lecţii de limba greacă; iar un altul, cursuri de filosofie. — După ce colegiul a devenit, cum am spus, sediul adunărilor deliberative ale magistrilor facultăţii de teologie, această facultate a fost desemnată cu numele de „Sorbona44 (pînă la desfiinţarea ei de Revoluţia Franceză, în 1792); după care, denumirea a revenit întregii universităţi pari* ziene. Aşadar, colegiile erau fundaţii pentru magistri şi studenţi săraci, în care aceştia primeau — pe lîngă solvenţi — gratuit locuinţă, masă şi cărţi. Mai tîrziu, studenţii de aici beneficiau şi de un ajutor direct didactic, predîndu-li-se unele lecţii; dar „totdeauna era vorba de o instrucţie privată şi suplimentară, faţă de cea pe care studenţii o primeau în şcolile publice ale universităţii44 (H. Rashdall). Cînd, spre sfîrşitul secolului al XlII-lea, colegiile au acceptat şi studenţi solvenţi, aceştia erau de asemenea instruiţi la un loc cu bursierii colegiului. Cu timpul, acest sistem s-a generalizat. Încît, în 1457, s-a ajuns ca studenţii să fie obligaţi să locuiască şi să studieze într-un colegiu. Pe lîngă o viaţă disciplinată^ studenţii aveau şi avantajul de a duce o viaţă în comun cu profesorii lor: un profit inestimabil şi pentru educaţia şi pentru instrucţia lor. îndeosebi în sec. XY, colegiile pariziene au avut un rol foarte activ pe plan didactic propriu-zis. Unele au devenit adevărate mici „universităţi44 private. Celebru, între acestea, a fost colegiul Montai-gu, — care i-a avut ca rezidenţi pe Erasm din Rotterdam, pe Calvin, pe Rabelais şi pe Ignacio de Loyola, precum şi renumiţi umanişti exponenţi ai Reformei. — Disciplina în colegii era foarte riguroasă. Viaţa studenţilor şi a tinerilor magistri găzduiţi aici era ternă; mîncarea era în general proastă, camerele insuficient luminate şi încălzite, iar curăţenia lăsa mult de dorit. Atît numărul colegiilor cît şi capacitatea lor de cazare vor creşte progresive Chiar la începutul sec. XVI, un colegiu ca cel ce fusese fondat în 1314 de regina Navarrei, soţia lui Filip cel Frumos, putea găzdui 70 de studenţi (20 care frecventau cursul de gramatică, 30 de alte arte liberale şi 20 de teologie). Fiecare din aceste grupe îşi avea directorul său, aula sa de cursuri şi profesorii săi. Spre sfîrşitul secolului, numărul colegiilor din Franţa trecea de 60. în colegiile din Oxford şi Cambridge s-a instituit, începînd din sec. XIII, sista mul tutoratului (tutoring);in acest sistem de învăţămînt subsidiar individual — funeţionînd şi azi în Anglia în unele colegii, ca cele din oraşele menţionate mai sus — profesorul tutor dirija şi supraveghea deaproape disciplina şi finanţele studentului care îi fusese încredinţat de părinţi. La puţin timp după fundarea celor din Paris, au fost create asemenea colegii şi în Anglia — care însă au cunoscut o dezvoltare eu totul diferită. In Anglia — unde colegiile vor deveni adevărate centre de învăţămînt40 — studenţii se recrutau din ce în ce mai mult din mediul aristocraţiei şi al marii burghezii. (Căci, în Anglia, pregătirea culturală şi profesională oferea posibilităţi mai mari de plasare absolvenţilor universităţilor decît în alte ţări). Aceasta era, insă, o situaţie 40 J. Le Goff este însă, în acest subiect, mai reticent, — observînd că „dacă universităţile dm Oxford şi Cambridge s-au risipit în colegii devenite baza învăţămîntului, potrivit unul sistem care a rămas pînă azi în mare parte intact, ele nu au avut — în mod general vorbind — toată importanţa ce li se atribuie de obicei4*. 10* 148 UNIVERSITĂŢILE excepţională, — căci în ţările de pe Continent numărul studenţilor săraci era în continuă creştere. în sec. XIII, la Oxford existau trei colegii (University, Merton şi Balliol); la Cambridge, primul fondat a fost Peterhouse. Colegiile din Oxford erau corporaţii Care se conduceau singure. Şeful lor (warden) era un administrator ales de toţi membrii colegiului, şi care în luarea măsurilor mai importante trebuia să aibă aprobarea tuturor. Toate colegiile din Anglia (cu excepţia colegiului Corpus Christi din Cambridge, din 1352) au fost fondate de mecenaţi particulari. — în Anglia, colegiile au rămas, fiecare, nuclee ale vieţii universitare; în afara lor n-a existat o universitate. „Studium generale, universitatea, s-a dispersat şi s-a descentralizat în aceste multiple colegii; spre deosebire de Continent, în Anglia colegiile au fost acelea care s-au apropiat şi s-au contopit în universitate41 *. Colegiile au absorbit universitatea; în timp ce, de cealaltă parte a Canalului Mînecii, universitatea a absorbit colegiile44 (St, dTrsay). Intr-adevăr, multe colegii din Paris au decăzut repede; iar ca instituţii, au fost abolite de Revoluţia Franceză. Par în Anglia colegiile au avut o continuitate neîntreruptă. Dintre cele fondate in Evul Mediu la Oxford şi Cambridge, toate au supravieţuit pînă azi. Aceasta a fost, in general, situaţia colegiilor din Franţa şi Anglia. în Italia, în schimb, colegiile nu şi-au asumat funcţii care în mod normal şi de drept aparţineau universităţii. Astfel, la Bologna şi pe lingă alte universităţi italiene au luat fiinţă numeroase colegii41 — care însă n-au avut niciodată o influenţă notabilă asupra universităţii. în schimb, este de remarcat un fapt neîntîlnit în alte ţări: spiritul democratic, propriu universităţii bologneze, s-a afirmat şi in modul de organizare a vieţii colegiilor; aici, ca şi in alte universităţi italiene, rectorul unui colegiu nu era numit de un for superior, ci era ales de studenţi, şi numai pentru o scurtă perioadă de timp, şi în organizarea colegiilor. Intr-adevăr, atît la Bologna cit şi în alte universităţi italiene rectorul colegiului era ales de studenţi şi numai pentru o perioadă scurtă44 (H. Rashdall). în Italia, pînă în secolul al XVII-lea toate colegiile erau exclusiv universitare (S. Clemente din Bologna, Engleschi din Padova, Castiglioni din Pavia, ş.a.). Numai odată cu Contrareforma s-au fondat în Italia colegii autonome, cu docenţi interni (îa Messina, Palermo). (Cele două mai mari colegii de rang universitar din Italia sînt Garlo Borromeo şi Carlo Ghislieri, ambele din Pavia). Treptat-treptat, colegiile au căpătat — mai ales în Anglia — un rol tot mai important în organizarea învăţământului. Lecţiile, repetiţiile, exerciţiile practice ţinute de docenţi aici au devenit din ce în ce mai frecvente. La Paris (unde între 1300—1500 au fost fondate cel puţin 50 de colegii; 27 numai intre 1300—1350), iîivăţămîntul teologic s-a concentrat în cele din urmă în cele două mari colegii — cele fundate de Robert de Sorbon şi de regina Jeanne de Navarre. Transferarea în mare parte a lecţiilor şi exerciţiilor în cadrul colegiilor prezenta avantaje evidente; în primul rînd, pentru că asigura o mai mare ordine, prin regularitatea programului, controlul studiului şi vieţii duse de şcolari, şi contactul mai apropiat dintre docenţi şi studenţi. Totodată, studenţii aveau acces incomparabil mai mare Ia textele de studiu, — căci colegiile îşi constituiau şi foarte bogate biblioteci proprii (pentru acele timpuri). în 1338, biblioteca colegiului lui Robert de Sorbon număra nu mai puţin de 1722 de titluri! 41 în 1267 pentru studenţii din Avignon, în 4326 un colegiu pentru cei din Brescia, în 1367 Un altul pentru studenţii veniţi din Spania, ş.a. CICLUL DE STUDII. FACULTATEA DE ARTE 149 CICLUL BE STUDII. FACULTATEA BE ARTE In Evul Mediu timpuriu, baza instrucţiei o formau, cum ştim, cele şapte arte liberale. „Renaşterea44 secolului al Xll-lea a îmbogăţit considerabil sfera cunoştinţelor şi a lărgit programa de învăţămînt incluzînd, cum am văzut, materii de nivelul superior al astronomiei ptolemeiee, al geometriei euclideene, al logicii aristotelice; in timp ce studiul clasicilor latini a căpătat un strălucit impuls prin şcoli de renumele celor din Chartres sau Grieans. Dar în sec. XIII, studiul clasicilor (care la Paris n-a atins niciodată un nivel prea înalt) nu mai deţine acelaşi rol preeminent în programa de învăţămînt universitar. Locul său este luat acum de logică şi dialectică — după ce, de la mijlocul secolului, magistrii aveau la dispoziţie întreaga operă cunoscută a lui Aristotel (coloana vertebrală a ambelor cicluri de arte liberale), în traduceri făcute din greceşte, prin versiuni intermediare arabe. „Logica în sine era considerată nu numai cea mai importantă materie de studiu, ci ea îşi imprima metoda şi tuturor celorlalte materii; ea dădea tonul şi caracterul fundamental mentalităţii medievale» Silogismul, disputa şi înşiruirea ordonată a argumentelor pro şi contra ale unor teze specifice, au devenit habitudinea mentală a epocii, — în drept, în medicină, precum şi în filosofi© şi teologie44 (G.H. Haskins). Interesul viu pentru Aristotel a făcut ca studiile literare să fie abandonate. Studierea clasicilor a rămas doar ca un auxiliar — ca sursă de ilustrare, prin exemplele şi citatele din scriitorii antici, a regulilor de gramatică. De gramatică, — şi de retorică. Pentru că retorica rămăsese o disciplină utilă prin aplicaţiile ei practice: regulile de compoziţie, cu formalismul stereotip al retoricii convenţionale, erau indispensabile redactării scrisorilor şi actelor oficiale ale diferitelor cancelarii, laice sau ecleziastice. Ca atare, disciplina continua să fie predată de magistrii de retorică, cu deosebire in Italia şi în Franţa Meridională42. Deci, retorica şi gramatica deveniseră discipline pregătitoare. Celorlalte materii, din ciclul quadrivimn, li se acorda mai puţină atenţie; de-altminteri, ele puteau fi învăţate, într-o bună măsură, tot din operele respective ale lui Aris-toteh Incit, învăţămîntul artelor liberale era acum în mod preponderent un învăţămînt de logică şi de filosofie. Se recunoştea, bineînţeles, şi importanţa celorlalte materii; dar obiectul fundamental al învăţământului rămînea Aristotel şi comentariile aristotelice ale lui Boethius. ,$>«(»(pi.o.ţoH''" .Mta wWh§ fctjfdtn iVanV'1- htfţ» Ilustraţie dintr-un manuscris din sec. XII al operei lui Beda De rerum natura. — Biblioteca din Kloster-neuburg Primele contacte ale magistrilor parizieni cu Metafizica Stagirituîui (şi cu relativele comentarii ale lui Averroes şi ale altor filosofi arabi) au avut ca rezultat publicarea unor scrieri considerate eretice şi arse pe rug. Din acest motiv, 4a Pe la mijlocul secolului al XIII ie a, numărul studenţilor facultăţii de arte din Paris trecea de 1 000, iar al profesorilor depăşea cifra de 100. în 1284, numărul magistrilor era de 120, iar al studenţilor — peste 1 500. La sfîrşitul secolului al XIY-lea, numărul ’total al studenţilor din Paris se ridica la 10 000. (Cu menţiunea că în Evul Mediu — la fel ca în Antichitate — cifrele comunicate în documente trebuie luate cu oarecare rezerve). 150 UNIVERSITĂŢILE Sinodul din Paris şi legatul papal Robert de Courgon au interzis lectura operelor lui Aristotel; interdicţie, însă, care, deşi repetată în mai multe rînduri (pînă în 1263) n-a fost respectată. * Intre timp, marii gînditori Albertus Magnus şi Toma din Aquino au combătut învăţăturile „eretice44 extrăgîndu-şi în acest scop multe argumente tocmai din operele lui Aristotel, — dar dîndu-le o interpretare în sensul ortodoxiei creştine. Drept care, „tot ceea ce în Aristotel era sau putea fi interpretat ca fiind ortodox, era integrat în învăţămîntul Bisericii44 — remarcă H. Rashdall. „Din acel moment, Aristotel a devenit summa şi substanţa instrucţiei medievale predate în facultatea de arte liberale44. Pe lingă aceasta, cum cursurile de la toate facultăţile erau ţinute în latină, şi cuin pentru a-şi susţine examenele studentul trebuia să dovedească o foarte bună cunoaştere a regulilor gramaticii latine (deci. şi o măcar minimă cunoaştere a scriitorilor clasici cu ale căror texte erau exemplificate aceste reguli), facultatea de arte liberale — al cărei cursus dura cel puţin 6-8 ani — îşi păstra un loc privilegiat în învăţămîntul superior medieval. Privilegiat — şi de prestigiu: căci pentru a avea acces Ia facultăţile „superioare44 (de teologie, drept şi medicină), candidatului i se cerea să posede diploma de „magistru in arte44. Aşadar, programa facultăţii de arte a fost supusă unor transformări profund© (spre deosebire de programele de studii ale facultăţilor de teologie, de drept şi de medicină), care au făcut ca această facultate să devină o adevărată facultate de filosofic. Aceste modificări au fost, în cea mai mare parte, opera magistrilor apar-ţinînd ordinelor „călugărilor cerşetori44, — în special a dominicanilor (în ale căror şcoli filosofia naturii era studiată încă din anii 1220—1225). Tratatele enciclopedice, însumând toate cunoştinţele timpului, ca cel al dominicanului Vincent de Beau vals43, au fost mult citite şi difuzate. în acelaşi timp, magistrii franciscani, reprezentaţi de marele Roger Bacon, au introdus studiul cosmologiei la universitatea din Oxford. — Astfel, „în timp ce în sec. XIII studenţii şi magistri facultăţii de arte manifestau interes mai ales pentru trivium, adică pentru filosofie şi disciplinele ei auxiliare, in sec. XIV acest interes se deplasează asupra ştiinţelor exacte ale quadrivium-ului, — în bună parte din cauza sancţiunilor ecleziastice împotriva gîndirii libere a filosofilor de la facultatea de arte44 (Fr. Heer). Dar modificările priveau şi ciclul quadrivium, prin introducerea ştiinţelor naturii, stimulate de contactul şi difuzarea operelor lui Ptolemeu, al-Kindi, Ibn Gabirol, al-Kbwarizmi, ş.a. în cele din urmă, „speculaţiile ştiinţifice şi reînnoirea dialecticii au lărgit mult cadrul strimt al şcolilor; logica nu mai era acum decit o primă etapă; s-au adăugat apoi fizica (eu alte cuvinte, filosofia naturală, cosmologia şi psihologia); speculaţia metafizică ordonată trebuia deci să urmeze in mod necesar. Gramatica s-a detaşat din cursul artelor, devenind un curs pregătitor pentru începători; retorica s-a transformat în Ars dictaminis (tehnica de redactare a actelor şi documentelor oficiale — n.n. 0J5.), în timp ce filosofia a absorbit toate celelalte artesu — remarcă Stephen d’Irsay. „Aceste nevoi intelectuale au fost satisfăcute de Aristotel, ale cărui opere. Fizica, Etica şi Metafizica, erau cunoscute la Paris încă din primii ani ai sec. XIII. Este posibil ca toate aceste opere să fi existat încă din timpul lui Boethius, In versiuni latine vechi, odată cu cărţile de logică, Organon /.../; dar magistrii nu s-au servit de ele, căci era greu să fie incluse în cadrul stabilit al studiilor. Pe de altă 13 * * 13 Vincent de Beauvais (1190—1264), ales de Ludovic IX cel Sfînt ca predicator al curţii, este autorul monumentalei enciclopedii intitulată Speculum majus, împărţită în trei părţi: Natu- rale (32 de cărţi), Doctrinale (17 cărţi) şi Historiale (31). CICLUL, . DE STUDII. FACULTATEA DE ARTE 151 parte? este tot atît de posibil ca „Noul Aristotel", extras din surse arabe, să fi ajuns* aici din Spania împreun ă cu celelalte traduceri de lucrări ştiinţifice. In orice caz, după condamnarea din t 210, provocată de tendinţele panteiste care se strecurasem aici, Aristotel a fost reabilitat încetul cu încetul şi a devenit baza însăşi a filosofiei raţionale44 /.../ Ari stotel este cei care, de acum înainte, a dat facultăţii de arte aspectul omogen şi care a transformat-o in facultate de filosofie" (Idem). Un alt eveniment, determinant pentru această tendinţă de restructurare a profilului facultăţii de arte, a fost condamnarea — din 1270 — a averroismului şi a reprezentantului său, Siger de Brabant. în decursul polemicii acestuia cu Toma din Aquino, in urma precizărilor şi a unor noi interpretări a textelor aristotelice si a comentariilor lui Averroes, s-a ajuns la formularea acelei sinteze filosofico-teologice a tomismului — doctrina oficială a Bisericii catolice. Odată cu apariţia, în se colul al Xll-lea, a teologiei şi dreptului canonic ca discipline academice, cele „supte arte“ ale învăţămintului clasic au fost coborîte la nivelul de materii preliminarii, indispensabile accesului la studiile universitare juridice şi teologice; dar tocmai faptul că „artele" rămîneau la baza acestor studii a făcut ca facultatea de arte să-şi poată revendica un statut de preeminenţă. Pe de altă parte, popula iţi a acestei facultăţi era de la mare distanţă cea mai numeroasă; chiar fără a-i luai în considerare pe foştii săi studenţi, trecuţi apoi la celelalte facultăţi, dar asupra cărora facultatea de arte continua să-şi exercite jurisdicţia. în 1349 facultatea de arte însuma 84% din populaţia universitară pariziană; iar in 1403, aproximativ 90%. Ceea ce se explică prin statutul „artelor" ca materii preliminare, — dair şi prin excepţionala atracţie pe care o exercitau cursurile de filosofie aristotelică; îricît, profesorii facultăţii de teologie ajung să se plîngă că studenţii lor vor şi cer să se reîntoarcă la studiul lui Aristotel! „Aşadar, pe măsură ce universitatea se impunea în societate în general, iar filosofia se impunea tot mai mult în facultatea de arte, şi facultatea de arte se impunea în cadrul universităţii. Teologii puteau afirma, cu orgoliu, că „teologia este regina ştiinţelor"; în realitate, însă, lucrurile stăteau altfel" (AL Murray)* FACULTATEA BE TEOLOGIE în Evul Mediu erau mai puţini studenţi în teologie decît se crede de obicei, (în parte, confuzia se datorează şi faptului că, în mod obişnuit, un student era numit „cleric", chiar dacă nu era tonsurat şi nu intenţiona să se dedice carierei ecleziastice). Motivele: durata prea lungă a studiilor, problema subzistenţei în acest timp şi costul foarte ridicat al textelor universitare (în afară de faptul că preoţilor nu li se cerea neapărat să fi făcut studii teologice la un asemenea nivel)45. — De fapt, textele de studiu indispensabile erau doar două: Biblia şi Sentenţele lui Pietro Lombar do (Libri quattuor sententiarum) — „singurul autor care reuşise să transforme teoriile nesistematice şi adeseori contradictorii ale Părinţilor Bisericii 44 în 1255, printre cărţile comentate în facultăţile de arte alături de Drganon, de Donatus şi de Priscianus, se întîînesc şi opere ale lui Aristotel — Fizica, Metafizica, Despre suflet* Meteo-rologia, lucrările de biologie — şi anumite texte pseudoaristotelice. 45 Imensa majoritate a studenţilor din Evul Mediu nu primeau în şcoală nici o educaţie religioasă (înafara celei conţinută în predici). Nici chiar preotul cel mai instruit nu ştia din Biblie — dacă nu făcuse facultatea de teologie, sau dacă nu studiase măcar dreptul canonic — decît ceea ce era cuprins în obişnuitele cărţi de rugăciuni sau de cult. Seminariile pentru instruirea teologică a preoţilor, catehismul sau pregătirea religioasă în vederea primei comuniuni, sînt opera Contrareformei, nu a Evului Mediu. 152 UNIVERSITĂŢILE intr-un sistem teologic organic'' (H. Rashdall). Dar Biblia, copiată cum era. pe foile atît de scumpe de pergament şi cuprinzînd mai multe volume (mai ales dacă era şi însoţită de glose şi de comentarii) costa o avere! Dar motivul principal rămînea durata studiilor. Pentru înscrierea la facultatea de teologie se cerea, cum am văzut, diploma de magistru în arte. Programa de studii şi examene era împărţită în mai multe etape. în primii patru ani studentul audia exclusiv lecţii asupra Bibliei; următorii doi ani, erau consacraţi studiului Sentenţelor lui Pietro Lombardo. După care* studentul era admis să dea un examen general; dacă îl trecea, decanul facultăţii îl putea admite să urmeze cursul lui, care dura un an. La sfîr-şitul acestui curs şi dacă trecea un alt examen, studentul devenea „bacalaureat biblic" — sau cursor — însărcinat să ţină cu studenţii lecţii regulate (cursoriae) în care explica, din punct de vedere filologic şi teologic, sensul textului biblic, fără a intra în detaliile problemelor pe care le puteau ridica lecţiile lui. în aceşti doi ani — cît funcţiona în această calitate de „asistent", dar continuînd să fie încă student — bacalaureatul comenta (avînd libertatea de a şi le alege singur) o carte din Vechiul Testament, în primul an, şi una din Noul Testament, în al doilea. După aceşti 9 ani de studii, bacalaureatul-student devenea sententiarius, — urmînd să ţină un curs de doi ani, comentînd Senîenţele lui Pietro Lombardo de la început pînă la sfîrşit, în ordinea lor şi fără să omită nici o singură chestiune. Acest curs era o elaborare personală, pregătită cu ani în urmă, iar nu un rezumat al notiţelor luate Ia cursurile magistrilor săi. La sfîrşitul acestui eurs, studentul devenea „bacalaureat definitiv" (bacear laurius forrnatus). — Urma o perioadă (de 3 sau de 4 ani) de studiu individual; sub îndrumarea, unui profesor-dirigent; totodată, el trebuia să asiste !a cursurile profesorilor şl ale altor baca laureaţi, -să participe la toate momentele şcolare solemne ale facultăţii, să intervină în diversele discuţii şi dispute academice, şi să ţină o serie de predici. La sfîrşitul acestei perioade, bacalaureatul se putea prezenta în faţa comisiei prezidată de cancelarul universităţii, pentru a obţine diploma de licenţia docenţii. Examenul consta Intr-o dispar îatiOj la care erau prezenţi toţi profesorii facultăţii de teologie. Candidatul trebuia să obţină, pentru a fi admis, două treimi din voturi. Ceremonia de a doua zi comporta conferirea beretei de „doctor în teologie" şi depunerea jurămîntului de rigoare^ — Întregul cursus durase cel puţin 15 anii Mai mult, poate, declt in celelalte facultăţi, în cea de teologie dezbaterile, disputele magistrilor şi studenţilor pe anumite teme pregătite sau ridicate de asistenţă, erau cel puţin tot atit de importante ca lecţiile sau ca erxamenele (care, de fapt, constau — cum vom vedea mai jos — tot în astfel de disputationes). Ca metodă didactică specifică învăţăm intuirii universitar medievfd, aceasta justifica necesitatea unei bune pregătiri prealabile a studentului in domeniul dialecticii. Dar spre sfîrşitul Evului Mediu, odată cu declinul general al învăţământului filo- Origene (185—253),renumitul teolog ereşMn de limbă greacă (şi care a avut o influenţă decisivă asupra lui Augustin şi îeronim); creatorul unui centru de învăţămînt superior — Didascaleion — incluzînd toate domeniile ştiinţelor laice, şi care a constituit prima schiţă a ceea ce va deveni, ca programă de studiu, o universitate'’ medievală. — Gravură de un autor anonim din sec. XVI FACULTATEA DE TEOLOGIE 153 sofic, şi în speţă al logicii, şi aceste probe didactice, aceste exerciţii retorice an devenit pur formale, lipsite de un conţinut substanţial. In fine, un alt aspect completează imaginea oferită de învăţămîntul teologic universitar. în scopul aprofundării studiului exegetic al textelor biblice, spre sfîrşitul secolului al XlII-lea şi îndeosebi în prima jumătate a secolului următor, începe să se introducă în unele facultăţi de teologie (în urma dispoziţiilor papei Inocenţiu IV din 1248, şi mai ales a hotărîrii Conciliului din Vienne din 1311) studiul limbii greceşti şi al limbilor orientale (ebraica, araba, chaîdaica). Informaţii privind organizarea, nivelul ştiinţific şi rezultatele obţinute, lipsesc aproape cu desăvîrşire* Sf. Ambrozie, ale cărui tratate teologice de o mare erudiţie (adoptate în facultăţile de teologie) sînt articulate şi pe o foarte serioasă cultură clasică. Sf. Ambrozie a elaborat principiile fundamentale pe care trebuiau să se fondeze raporturile dintre stat şi Biserică. — Ilustraţie dintr-o ediţie a Operelor sale, Basel, 1492 154 UNIVERSITĂŢILE în orice caz, trebuie menţionat că Roger Bacon şi Raymundus Lullus au fost printre primii mari erudiţi care au pledat cauza acestor discipline pentru învăţă-' m intui universitar46. Modelul învăţămîntului teologic de rang universitar îl oferea universitatea din Paris. în Italia, acest învăţămint era monopolizat de mănăstiri. Unele aveau într-a-devăr şcoli teologice de tip universitar; dar pentru a obţine licenţa în teologie, studenţii-călugări erau obligaţi să-şi completeze studiile fie la universitatea din Paris, fie la cea din Oxford. In 1352, însă, papa Inocenţiu VI, pentru a diminua autoritatea supremă în acest sens deţinută de Franţa —- al cărei rege transferase sediul papalităţii de la Roma Ia Avignon — a emis bula de constituire a unei facultăţi de teologie la Bologna. Exemplul a fost urmat şi de alte universităţi — din Italia sau din alte ţări care n-aveau încă o facultate de teologie. Ceea ce, practic, n-a asigurat papalităţi — nici măcar în Italia — un instrument cultural de dominare. Scrie H. Rashdall: „Roma a guvernat Biserica Occidentală cu dreptul, nu cu teologia. Studiul teologiei a Închis întotdeauna în el sîmburele rebeliunii şi al reformei. Ca urmare, nu teologia sau filosofia, ci cultura laică a constituit aportul Italiei la progresul gîndirii umane44. ÎNVĂŢĂMÎNTUL MEDICAL. ŞCOALA DIN SALERNO Medicina era considerată o disciplină în acelaşi timp experimentală şi teoretică (Isidor din Se vili a o numea „a doua filosofie44); medicii trebuiau să cunoască cele şapte „arte liberale44, iar magistrii Evului Mediu timpuriu adăugau la programa quadrivium-ului şi studiul medicinei. Medicul era un personaj important, şi fiecare rege, prinţ sau episcop îşi avea la curte medicul său personal. (Pînă în sec. VIII, acesta era un laic; mai tîrziu •— un cleric sau un călugăr. De asemenea, şi mulţi evrei profesau medicina — chiar la curţile senioriale sau episcopale). Comunităţile monastice erau dotate ou cîte o infirmerie47; iar cele cu un număr mai mare de călugări aveau în mod obligator un medic al lor. Prima Şcoală europeană în care învăţămîntul medical apare organizat într-o formă specializată este cea din Salerno; care, existînd încă din sec. X, a prosperat de-a lungul întregului Ev Mediu. Prestigiul său european se datora în primul rînd faptului că în învăţămîntul predat aici s-au întîlnit tradiţiile şi contribuţiile medicale latine cu cele greceşti, arabe şi ebraice48. Marele avantaj al medicilor din Salerno era că nici într-un alt loc nu erau atît de uşor de reperat materialele! 46 în secolul al XIY-lea, învăţămîntul teologic este din ce în ce mai puţin extins. La Paris nu mai deţinea quasi-monopolul de dinainte, — deşi poziţia sa preeminentă continua să fie recunoscută. Dealtfel, papii nu încuviinţau — decît cu foarte mari precauţii — crearea de noi facultăţi teologice în alte oraşe: la Bologna — sub Urban Y (m. 1370), iar la Montpellier — sub Martin V (ni. 1431). 47 în planul mănăstirii St. Gali ţvd. voi. 2 al prezentei lucrări, pp. 398—399) era prevăzută o zonă rezervată bolnavilor — cu bucătărie şi baie separate, cu o sală pentru purga ţie şi luat sînge, — precum şi o mică grădină în care erau cultivate plante medicinale. 48 Ceea ce, figurat, exprimă legenda potrivit căreia şcoala salernitană ar fi avut patru întemeietori: latinul Salernus, grecul Pontos, arabul Adela şi evreul Helinus, — fiecare din aceştia ţinînd lecţiile în limba sa maternă. Legenda deci semnalează funcţia şi meritul şcolii: de a fi iniţiat fuziunea — sau coordonarea rezultatelor — medicinei clasice antice cu noile achiziţii medicale orientale, datorită contactelor stabilite în timpul cruciadelor, şi îndeosebi medicilor arabi şi evrei. ÎNVĂŢĂMÎNTUL MEDICAL. ŞCOALA DIN SALERN# 155 ştiinţifice antice ca în acest teritoriu din sudul Peninsulei, care — împreună cu Sicilia — formaseră odinioară Magna Grecia; şi care, în tot cursul Evului Mediu timpuriu, nu rupseseră contactul cu Imperiul bizantin49. Printre profesorii şcolii se numărau şi înalţi prelaţi, ca Romii al d Guarua, arhiepiscop de Palermo, sau Alfano, arhiepiscop de Salerno (1010—1085); acesta din urmă, cunoscut ca traducător al unor texte greceşti şi autor a două opere medicale — Tractatus de pulsibus şi De quattuor humoribus corporis humanis — care timp de două secole au fost folosite ca texte de şcoală. — La această dată, se pare că Şcoala din Salerno a numărat printre medicii săi şi mai multe femei, renumitele mulieres salernitanae, — printre care şi obstetriciana Trotula (sau Trocta), autoarea unei cărţi de obstetrică intitulată De muiierum passionibus ante, in eî post partum. Dar primul nume căruia Şcoala din Salerno îi datorează faima sa în tot Occidentul este Gonstantin Africanul (m. 1087), — un negustor cartaginez creştinat, despre care se spune că ar fi adus din Africa de Nord mai multe manuscrise medicale; şi care, călugărindu-se în mănăstirea Montecassino, şi-a scris acolo toate lucrările. Acestea sînt traduceri de scrieri medicale arabe, precum şi ale mai multor opere de Hipocrate şi Galenos. Datorită Iui Constantin Africanul, care a ţinut mai mulţi ani lecţii la Şcoala din Salerno, aceasta a fost marcată de o netă influenţă arabă. Lui i se datorează cel puţin opt opere (printre care şi foarte importanta lucrare Panteche, o adaptare a unei enciclopedii medicale persane). După ce mai multe edicte (printre care şi cel din Reims, din 1131) au interzis călugărilor să practice medicina înafara mănăstirilor, Biserica şi-a pierdut controlul asupra şcolii salernitane — care din acest moment a căpătat un caracter eminamente laic. în sec. XII, aceasta era organizată sub forma unui colegiu de magiştri-medici (nu şi de studenţi); dar amănuntele în acest sens lipsesc. — Aici au fost redactate manuale şi tratate de anatomie, de oftalmologie, de chirurgie (cel aî lui Ruggero Frugando), sau de farmacologie (ca Antidotarius, de Niccold Salernitano). De o faimă şi o largă difuziune în Evul Mediu s-a bucurat tratatul de igienă şţ dietetică intitulat Regimen sanitatis salernitanus, atribuit lui Giovanni da Milano, — lucrare consultată încă şi azi. în 1231, împăratul Frederic II a decretat că toţi medicii şi magistrii de medicină de la universitatea din Napoli (pe care el o fondase în 1224) trebuiau să fie în posesia unei diplome eliberată de profesorii din Salerno50. Decadenţa şcolii salernitane a început în sec. XIV, din cauza concurenţei universităţii napolitane a Anjouinilor, — continuînd totuşi să-şi păstreze prestigiul încă mult timp; pînă cînd, în 1811, a fost suprimată din ordinul lui Murat. După Şcoala din Salerno, învăţămîntul medical de prestigiu era cel predat In cadrul universităţii din Montpellier. In Languedoc, existau încă din sec. IX şcoli rabinice de medicină (la Beziers, Ades, Nîmes, Narbonne). în sec. XII, Studium generale din Montpellier s-a constituit în forma corporativă de universitas, care s-a afirmat apoi în întregul Occident 49 „Şcoala salernitană a marcat trecerea de la medicina monastică la cea laică şi, după empir rismiiî medieval, a reprezentat prima încercare de învăţamînt medical pe baze sistematice4' (c-. Enciclopedia Motta, voi. Y, Milano, 1955). Medicina monastică era foarte înfloritoare în îtalif Meridională, datorită mai ales benedictinilor de la Montecassino. în sec. X, cronicile menţionează activitatea unor medici salernitani şi la nord de Alpi: începuturile şcolii medicale din Montpeliieă sînt datorate activităţii acestor medici. 50 Cum am spus/nu se poate afirma cu certitudine că ar fi existat aici o adevărată „universitate44, căci nu exis tă dovezi sigure că în Studium-ul din Salerno s-ar fi predat şi alte discipline, nici că magiştrii ar fi fost organizaţi într-o asociaţie corporativă (de tipul celei pariziene, de pildă), şi nici că ar fi existat într-adevăr aici femei medici şi magistri. i m XJNIVERSITĂŢîJuB prin facultatea sa de medicină. (Fină la această dată, studenţii din Franţa şi din alte ţări se duceau la Salerno să-şi completeze şi perfecţioneze pregătirea de viitori medici). — Un rol de prim-ordin in învăţămîntul medical din Montpelîier l-au avut magiştrii-medici arabi şi evrei — ca profesori, ca autori de lucrări originale, sau ca traducători de opere medicale. Demnă de remarcat este şi lipsa oricărui fel de ierarhie universitară, precum şi regimul de libertate deplină — în opţiunea pentru un anumit autor (auctoriîas), pentru o metodă sau o direcţie de gindire; precum şi în privinţa posibilităţii de a deveni magistru, indiferent de origine sau de religie. Cealaltă importantă Şcoală medicală superioară din Franţa, cea din Avignon unde, în secolele XIV şi XV, vor predomina net magistrii evrei care, migrlnd de la universitatea din Montpelîier !n urma persecuţiei lui Filip IV cel Frumos, aduseseră cu ei arsenalul ştiinţei medicale arabe, — fusese pusă, încă din 1178 de către Frederic I Barbarossa, sub pro-Curs la o facultate ae medicină din tecţia (eleci şi sub controlul) episcopului local, sec. XV. — Bibliothăque Naţionale, învăţămîntul public al medicinei a fost Paris mult ajutat prin grija lui Cassiodor de a aduna, în biblioteca de la Vivarium, o serie de tratate medicale; in acest fel s-au salvat opere (ale lui Hipoerate, Galenos, Ori-basios, Dioscoride, etc.) care vor deveni textele de primă autoritate în invăţă-mîntul medical. In perioada carolingiană, acesta era stimulat şi de capitulam! prin care împăratul prevedea obligativitatea clericilor-dascăli' de a cunoaşte această artă şi de a o preda elevilor lor. (Hrabanus Maurus cerea clericilor Bă curioasca diferite medicamente)51. în Evul Mediu timpuriu (deci, pînă în sec. XII) învăţămîntul medicinei m desfăşura în modul următor: Studiul prealabil al trivium-uhii şi quadririum-ului era absolut obligator, pentru înţelegerea locului pe care natura umană îl ocupă în ansamblul macrocosm^ suini şi pentru cunoaşterea diferitelor teorii privind formarea corpului şi natura sufletului. în prima etapă, studentul învăţa corespondenţele ce există între cele patra vîrste ale omului, cele patru umori, cele patru vînturi şi cele patru anotimpuri. Pentru a-şi însuşi elementele de anatomie şi fiziologie el trebuia să citească manualele prescrise (mai întîi, cartea XI a Etimologiilor lui Isidor din Sevilla). După aceste generalităţi, studentul aborda capitolul bolilor şi al remediilor. Numele bolilor erau memorizate uşor cu ajutorai unor texte descriptive redactate in versuri; iar diferitele feluri de febră se deosebeau cu ajutorul unor scheme şi tabele întocmite de magistru în acest scop. Trecînd la practică, studentul învăţa să pregătească anumite medicamente, precum şi tehnica de a lua sînge (ţinind seama neapărat de zilele faste şi nefaste pentru această operaţie...). Pentru a-şi însuşi cunoştinţele de ginecologie şi obstetrică dispunea de tratatele (unele avînd şi planşe) lui Soranos sau Moschion; iar pentru intervenţiile chirurgicale, de manuale In care găsea şi descrierea instrumentelor folosite. De o importanţă deosebită era 51 Pentru a verifica însuşirea cunoştinţelor profesorul proceda folosind obişnuita formă a dialogului. S-au păstrat astfel de lucrări de iniţiere medicală redactate sub forma de întrebări şi răspunsuri: Liber interrogationis, De interrogatione meâicalia şi Epistola de disciplina artis\ medicina^ învăţămîntul medical, şcoala din salerno 157 cunoaşterea virtuţilor plantelor medicinale52. Un medic trebuia să cunoască şi principiile 'dieteticii; iar pentru o bună îngrijire a bolnavilor el trebuia să distingă diferitele lunaţii şi influenţele lor asupra mersului unei boli. In acelaşi timp, practica medicală comporta şi cunoaşterea unor formule medico-magice de vindecare. (S-au păstrat numeroase asemenea Carmina ad jnorbos). „Dacă un bolnav voia să ştie care va fi sfirşitul bolii se recurgea la figurile zise «cercurile lui Pitagora», «sferele lui Petosiris», sau tetragoane. Combinind ziua lunară, data începutului bolii şi valoarea numerică a numelui pacientului, se obţinea un număr care, confruntat cu cifrele figurii, indica sfirşitul fericit sau funest al bolii44 (P. Riche). Pentru a înlocui incantaţiile păgîne, clericii compuneau rugăciuni pentru fiecare boală în parte, în care erau introduse formule atît în latină cît şi în limba poporului; totodată, se desenau pe fruntea, pe umerii sau pe pieptul bolnavului anumite litere greceşti, sau semnul crucii însoţit de caractere magice. Asemenea filosoîiei (care era ţinută prizonieră în cadrele aristotelismului), nici învăţămîntul medical medieval nu s-a putut elibera — în conformitate cu metoda scolastică sacrosanctă a respectului „autorităţii44 — de principiile lui Gale» nos. Mai tîrziu (în a doua jumătate a sec. XIII şi în sec. XIV), operelor lui Hipo-crate (Aforismele şi Prognosticurile)7 Galenos şi tratatelor de farmacologie ale Şcolii din Salerno, li s-au adăugat în învăţămîntul medical universitar marile tratate ale lui Avicenna, Averroes, Maimonide şi ale discipolilor lor (Simone din Genova, Pietro din Abano, etc.); autori care au dominat învăţămîntul medical în tot cursul Evului Mediu. Aceste lucrări erau expuse şi comentate folosindu-se aceleaşi metode ca pentru studiul dreptului sau al filosofiei: prin lecturi directe, glose şi comentarii, prin împărţirea problemelor lor teoretice în quaestiones, şi prin rezolvările lor în decursul unor disputationes. Deducţia logică silogistică şi raţionamentul prin analogie înlocuiau observaţia directă53. Şcolile medicale din Bologna, Padova, Paris sau Montpelîier au neglijat atît rezultatele obţinute de medicii salernitani, cît şi metoda empirică practicată de Şcoala din Salerno. Rezultatul a fost că medicina occidentală a stagnat. Contribuţiile ei mai însemnate s-au limitat, in general, Ia domeniul chirurgiei şi la cel al organizării sanitare. Durata studiilor în aceste facultăţi — la care studentul se putea înscrie numai după ce în prealabil absolvise facultatea de arte — era de cel puţin 9 ani. Doctoratul obţinut la sfîrşit ii dădea drept medicului să predea studiul autorilor citaţi mai su.s, sau pur şi simplu să profeseze ca medici practicieni. Recunoaşterea importanţei sociale a medicinei şi apariţia numeroşilor şarlatani (abusatoresau justificat ingerinţa autorităţilor publice şi in activitatea facultăţilor de medicină, precum şi controlul asupra activităţii medicilor. Această intervenţie a statului a făcut ca şi chirurgia — practicată în mod empiric de chirurgi fără nici o pregătire medicală şi care erau organizaţi într-o corporaţie proprie — să fie trecută sub controlul universităţii. Pentru a putea exercita chirurgia se cerea o licenţia operandi, acordată în urma unui prealabil examen — de facultatea de medicină. 52 Materie studiata după Herbarius al lui Apuleius şi De herbis femineis a lui Dioscoride. (in sec. X, Herbarius a fost tradus şi în Anglia, în anglo-saxonă). 53 „La Bologna şi în general în toată Italia — precizează H. Rashdall — Aristotel şi In genere întreaga filosofie erau considerate mai înainte de toate ca o pregătire pentru studiul medicinei. Este improbabil că Dante şi-ar fi putut însuşi profunda cunoaştere (pe care o dovedeşte în întreaga sa operă — n.n. O.D.) a lui Aristotel şi a discipolilor săi medievali dacă nu şi-ar fi început viaţa ca student în medicină. Iată de ce, în organizarea universităţii şi a colegiului magiştrilor, cele două facultăţi se aflau într-o strînsă conexiune". 158 UNIVERSITĂŢILE ÎWĂŢĂM ÎNTOL JURIDIC în Italia, mai mult decît în regiunile din Europa Septentrională, gramatica şi retorica se bucurau de o înaltă preţuire. Cursurile acestor discipline erau considerate, insă, cursuri pregătitoare pentru jurişti şi pentru medici. (Nu şi pentru teologi — ca în Franţa; unde, in schimb, diploma în arte nu era neapărat necesară pentru înscrierea la facultatea de drept). Prin urmare, la universitatea din Bologna erau studiate şi artele liberale la un nivel foarte ridicat. Aristotel, şi în general studiul filosofiei, erau socotite materii propedeutice pentru studiul medicinei. Această facultate ajunsese, la un moment dat, să rivalizeze cu cele din Salerno şi Montpellier; dar marea glorie rămînea facultatea de drept — modelul învăţă-mîntului juridic din Occidentul medieval. — Universităţile italiene au rămas esen-ţialmente centre de studii juridice şi medicale. Spre deosebire de universitatea din Paris, unde studiile filosofice şi teologice au luat o dezvoltare cu totul deosebită, cele italiene au manifestat o preferinţă netă pentru studiile juridice. „Interesele predominante ale gîndirii italiene erau de ordin practic, social şi civil; şi chiar oamenii Bisericii se interesau mai mult de dreptul canonic decît de teologie*4 — remarcă H. Rashdall. „Chiar dacă metoda scolastică a exercitat o influenţă însemnată asupra studiului dreptului, renaşterea juridică în Italia şi-a avut originea într-un interes literar pentru jurisprudenţa antică şi s-a dezvoltat mai mult pentru a răspunde unor exigenţe politice şi sociale decît unor exigenţe intelectuale44. în Italia, dreptul roman nu dispăruse niciodată — şi nici avocaţii laici; dar Bologna a devenit primul centru în care dreptul roman va fi studiat sistematic chiar din ultimii ani ai secolului al Xl-lea54. r După ce, în 506, Codul Theodosictn fusese adaptat la mentalitatea şi la obiceiurile germanice (de către Al arie II cu a sa Lex Romana Visigothorum, cunoscută şi ca Breviarium Alaricianum), populaţiile din Franţa Meridională şi din Italia Septentrională s-au aflat — pînă către anul 1000 — sub legi fundamental romane, Intre timp, din Imperiul Roman de Răsărit ajunge în Italia o codificare ulterioară, mult mai ştiinţifică, şi compusă din patru compilaţii diverse, formînd împreună Codul lui lustinian. Acest drept roman îşi avea locul său în ciclul trivium, unde era considerat şi studiat ca o parte a dialecticii. Spre sfîrşitul secolului al Xl-lea, cînd Roma a fost devastată şi incendiată de normanzi (în 1084), juriştii refugiaţi din Roma au adus cu ei la Bologna acest cod. Învăţămîntul juridic din acest oraş a însemnat, aşadar, o redescoperire a Codului lui lustinian. Evenimentele timpului au favorizat afirmarea acestui studiu, dîndu-i un impuls deosebit: polemica dusă în jurul „luptei pentru învestitură44 (terminată în 1122 prin Concordatul din Worms), şi care antrena spiritele cele mai luminate, era în mod substanţial o polemică juridică. în asemenea împrejurări, dreptul roman nu mai era conceput ca un sistem propriu doar popoarelor romanice, ci avlnd o valabilitate generală, universală: „După cum există un singur Imperiu, tot aşa trebuie să existe şi un singur sistem juridic44 — afirmau juriştii. — Aceasta explică şi marea afluenţă la lecţiile magistrilor bolognezi a studenţilor veniţi din diferite ţări, care, reîntorşi în patria lor — în Franţa, în Spania, în Germania, — duceau cu ei şi propagau acolo normele de drept cuprinse în Codul lui lustinian. 54 Presupunerea că asemenea şcoli de drept ar fi existat şi la Roma sau la Ravenna este azi contestată, din lipsa unor documente sigure. îar la şcolile din Pavia se studia doar dreptul longobard — la fel ca Ia cele din Milano şi Yerona. INVĂŢĂMÎNTUL JURIDIO 159 Naşterea marii şcoli de drept din Bologna este legată de numele lui Irnerius (1055-1125) — care însă venea pe un teren deja pregătit55 56 *. Irnerius (nume transcris şi sub forma Warnerius, sau Garnerius) fusese magistru de arte liberale; de asemenea, fusese însărcinat de împăratul german Heinrich Y şi de contesa Mathilde de Canossa cu diferite misiuni diplomatice. Lecţiile lui de drept (începute, probabil, chiar în prima decadă a sec. 5CII) se concentrau asupra studiului sistematic al Digestelor56 — partea cea mai caracteristică pentru spiritul dreptului roman. Noutatea învăţămîntului lui Irnerius consta în faptul că magistrul nu se limita la simple observaţii marginale sau inter-lineare, ci lecţiile lui erau adevărate comentarii şi glose la text. — Odată cu Irne-rius, dreptul roman nu mai rămîne o materie fragmentară şi simplă anexă şcolară a dialecticii, ci devine o disciplină ştiinţific tratată, o disciplină specializată şi tehnică. Efectul practic al operei lui Irnerius a fost dublu. Intîi: s-a constituit structura ştiinţifică şi totodată flexibilă pentru studiul, cunoaşterea şi difuzarea largă a unui’cod juridic unic, — ţel spre care tindea întreaga Europă Occidentală (cu excepţia Angliei). Al doilea: s-a acreditat din ce în ce mai mult ideea că studiul dreptului roman îl califică şi profesional pe cel care şi l-a însuşit. Acesta a fost motivul creşterii continui a numărului de studenţi veniţi din toate ţările să înveţe la universitatea din Bologna. Intre lucrările care îi sînt atribuite Iui Irnerius, înafară de comentariile Digestelor îi aparţine în mod sigur Summa Codicis5?. — Opera lui a fost continuată de elevii săi, celebrii „Patru Doctori“, care au dezvoltat învăţămîntul juridic boîognez, fiecare într-o direcţie proprie. Dintre aceştia, Vacarius a trecut, în jurul anului 1143, în Anglia, punînd la Oxford bazele unei prestigioase şcoli de drept roman. Doctrinele şi metodele juriştilor bolognezi s-au răspîndit imediat şi în Franţa — la Arles, Montpellier, etc. La şcoala acestor profesori de drept civil s-au format şi viitorii renumiţi specialişti în dreptul canonic. Principalul merit al lui Irnerius a fost, prin urmare, aceia de a fi separat — pentru prima dată într-un mod net — studiul dreptului civil de acela al retoricii. Acelaşi lucru l-a făcut călugărul benedictin boîognez Gratianus, separînd dreptul canonic (derivat, în parte, din dreptul civil) de teologie. Culegeri de legi, de reguli sau de dispoziţii bisericeşti (canones) fuseseră întocmite şi înainte; dar, chiar în raport cu cele datînd din secolul anterior, colecţia lui Gratianus (m. 1159) intitulată Concordantia discordantium canonum (care a fost numită imediat după apariţie Corpus iuris canonici58, Decretam Gratianis sau 55 Iniţiatorul învăţămîntului juridic la Bologna este considerat un anume Pepo, — dar care n-avea titlul didactic necesar (licenţia docendi). Activitatea lui s-a desfăşurat între anii 1070-1100. 56 în totalitatea lui, Corpus juris civilis cuprinde: 1. Codul lui lustinian; 2. Digestele sau Pandectele (care includ opiniile jurisconsulţilor anteriori lui lustinian); 3. Al doilea cod — numit şi Codex repetitaepraelectionis (o materie introductivă); 4. Institutiones — manual pentru învăţă-mmiul dreptului; 5. Novellae constiîutiones, — edicte ale împăraţilor de după lustinian, pin ă în 565; 6. Epitomae — sau rezumate ale aceloraşi Novellae; 7. Lihri feudorum, conţimnd legile feudale ale longobarzilor. (Esenţiale sînt părţile 1, 2, 4 şi 5). — Titlul Corpus juris civilis a fost dat întregii culegeri pentru prima dată de juristul francez Denis Godefroy (Gothofredus), care a dat şi prima ediţie, în 1583. 5* în timp ce paternitatea lui Irnerius asupra acelor Quaestiones de juris subtilitatibus este contestată; cf. G. Cencetti (vd. Bibliografia). 58 De fapt, opera denumită de obicei cu acest titlu este o culegere alcătuită în sec. XIV şi compusă din Decretul lui Gratianus, cele cinci cărţi ale Deere taliilor lui Grigorie IX, Sextete (a şasea carte de Deere talii), Extravagantes (decretele’ „înafara celor anterioare“, emise de papa Ioan XXII) şi Extravagantes communes (decretele celorlalţi papi, emise între anii 1499 —1502). Î80 UNIVERSITĂŢILE pur şi simplu Decretam), reprezintă o realizare incomparabila, înlocuind toate culegerile precedente. Din punct de vedere strict al dreptului, concepţia lui Gratianus distinge clar între „forul interior44 şi „forul exterior44; intre tribunalul conştiinţei — care judecă pe baza normelor legii pe care Dumnezeu i-a insuflat-o omului — şi tribunalul oamenilor, care judecă potrivit legilor date de oameni. Distincţia astfel operată, intre legea divină şi legea umană (cu alte cuvinte: între teologie şi dreptul civil), ii dă posibilitatea juristului să încerce şi o conciliere a acestora două. Considerat pînă azi cel mai important corpus de drept canonic şi cu valabilitate totdeauna admisă în tribunalele Evului Mediu (deşi n-a fost niciodată acceptat de papi ca un cod ecleziastic), Decretam — apărut in jurul anului 1142 — a deţinut în facilităţile de drept un loc tot atît de important ca Sentenţele lui Pietro Bombarde) în cele de teologie. Baza învăţământului juridic nici nu putea fi alta decît Corpus juris civilis; căci, în Evul Mediu, dreptul cutumiar n-a constituit niciodată o materie de studiu universitar. Iar dintre cărţile integrate în acest Corpus, opera principală, pe care magistrii o îmbogăţeau necontenit cu nenumărate glose — de o subtilitate analogă celei a filosofilor scolastici —- era Codul lui lustinian. „Juristul îl accepta fără discuţie pe lustinian, la fel cum teologul accepta scrierile canonice şi patristice, iar filosoful pe cele ale lui Aristotel. Dar, primul avea avantajul că putea aborda textul lui lustinian în limba sa originală. Juristul trebuia numai să-î înţeleagă, să-! interpreteze, să-l dezvolte şi să-l aplice4459. Pe de altă parte, şcolile bologneze erau renumite şi pentru acea specializare, pentru acea tehnică ce constituia „un fel de punte între învăţămîntuî literar, al dialecticii, şi învăţămîntuî juridic; cu alte cuvinte, pentru dictamen, pentru acel stil oare, studiat cu atenţie, servea pentru redactarea actelor oficiale şi actelor notariale44 (D. Knowles). Şi în felul acesta studiul dreptului deschidea perspective de carieră lucrativă pentru absolvenţii laici ai facultăţii de drept. Către 1140, magistrul călugăr Gratianus, care preda teologia în cadrul mănăstirii S. Felice din Bologna, fondează în acest oraş — după modelul dreptului civil — dreptul canonic, adunînd toate legile ecleziastice într-o colecţie intitulată Concordant ia discordantium canonum (numită apoi şi Corpus iuris canonici, sau pur şi simplu Decretam). După obiceiul Ia care se referă, acestea sînt împărţite în Canones, Cau-sae şi Distinctiones. Opera lui Gratianus, de o valoare istorică şi ştiinţifică deosebită, a fost acceptată ca atare şi de tribunale (deşi n-a fost acceptată de papalitate drept codice ecleziastic).-—Ga metodă de tratare a materiei, Gratianus a adoptat-o pe cea a lui Abelard din Sic et Non (de unde, şi titlul — Concordia discordantium — care enunţă intenţia autorului de a concilia divergenţele)81. m C.H. Haskins. — De aceea, „operele juriştilor sînt, poate, singurul produs al culturii medievale căruia profesorul de azi, de orice specialitate, 1 se poate adresa; şi nu numai pentru caracterul istoric pe care-I prezintă, şi nici numai în speranţa de a găsi în aceste opere idei stimulatoare; ei şi în speranţa că va găsi acolo o soluţie la îndoielile, la dificultăţile şi problemele care îl asaltează si Azi pe studiosul modern44. Pe care Dante îl plasează în Paradis: Al lui Graţian e zîmbetul ce-rnparte sclipiri de foc şi-a lui e legea dreaptă, ce sus în rai îl duse după moarte. {Par., X, 103—105) 61 Elevul lui Gratianus şi primul său comentator a fost Alexandru III, cel mai mare papă al secolului al Xlî-lea. De asemenea, cel mai important papă din perioada marei crize ecleziastice a Evului Mediu, Inocenţii! III (depus în 1180) fusese elevul unui canonişi bolognez. — Aceşti canonişti (studenţii în drept canonic erau, în mare parte, persoane în vîrstă de 35— 40 de ani) au format noua ierarhie a Bisericii papale. Nu erau propriu-zis teologi, ci jurişti, care, îneepînd din sec. XIII, vor ocupa toate posturile de conducere ale Bisericii romane. INVĂŢĂMÎNTUL JURIDIC 161 Dreptul canonic era strins legat de materia dreptului civil; de aceea era recomandabil ca studentul să-şi ia diploma in amîndouă materiile, să devină deci Doctor utriusque jaris. Dar teologii nu vedeau cu ochi buni dreptul canonic pentru că era o materie „lucrativă44 pe care studentul şi-o alegea, nu din interes pur ştiinţific, ci pentru că îi deschidea calea unor cariere ecleziastice foarte bine remunerate. Căci — explică acelaşi Haskins — „începînd din sec. XIII, Biserica medievală devenise o mare maşină administrativă, care avea nevoie de jurişti ca să funcţioneze; iar un cunoscător bine pregătit al dreptului canonic avea toate speranţele (şi şansele) s-ajungă în cele mai înalte posturi. Nu e de mirare deci că dreptul canonic îi atrăgea pe studenţii cei mai bogaţi, pe cei mai ambiţioşi — şi pe cei mai leneşi...44 ORGANIZAREA STUDIULUI. METODELE DE PREDARE. EXAMENELE Statutele universităţilor stabileau durata studiilor, programa cursurilor şi condiţiile examenelor pentru obţinerea succesivelor grade academice. Durata studiilor, cel puţin, varia după ţări (sau, chiar de la o universitate la alta), precum şi după epoci. Iar în ce priveşte vîrsta la care un tînăr putea deveni un „student universitar44, —şi chiar condiţiile cerute pentru a fi admis într-un „colegium generale44, — informaţiile de care dispunem (şi încă numai pentru anumite universităţi) sînt cu totul imprecise şi de multe ori contradictorii. Istoricii universităţilor62 recunosc că Evul Mediu n-a operat o distincţie clară între ceea ce numim noi azi „în-văţămînt secundar44 şi cel „universitar44. Nu se ştie exact, de pildă, dacă şcolile de gramatică aparţineau unui ciclu mediu de învăţămînt, sau dacă nu cumva făceau parte — la un nivel superior, desigur, — şi din Studiam generale, din sistemul universitar. Cert este, totuşi, că măcar unele din materiile prevăzute în ciclurile trivium şi quadrivium erau parţial predate (sau reluate) şi la nivel universitar. La universitatea din Paris, cursurile facultăţii de bază, de arte liberale, aveau — după cum prevedeau statutele lui Robert de CourQon — o durată de 6 ani; studenţii aveau deci vîrsta minimă între 14—15 şi 20—21 de ani.Pentru a-şi susţine examenele, — dar şi pentru a audia cursurile — studentul trebuia să aibă o bună cunoştinţă de limba latină. Curriculum studii comporta trei etape, — fiecare cu 0 programă precisă. în prima, care dura doi ani, materiile studiate erau gramatica şi logica63; după care, studentul devenea — în urma unui examen — baccalau-rius. La sfîrşitul următorilor patru ani — în cursul cărora studia filosofia naturii şi metafizica64 — era declarat „doctor44, obţinînd licenţia docendi. în perioada cuprinsă între această „licenţă44 şi data lecţiei inaugurale (inceptio) în urma căreia 1 se acorda gradul de „magistru în arte44, era prevăzut să studieze filosofia morală 62 C.D. Munro, H. Rashdall (ediţia F.M. Powieke, A.B. Emden), C.H. Haskins, St. d’Irsay, H. Grundmann, S. Stelling-Michaud," G. Pare, etc.; sau, printre cei mai recenţi, J. Le Goff (vd. Gîi intelletuali nel Medioevo). 6â în perioade diverse, operele predate şi din care studenţii erau examinaţi prezintă oare-cari variaţii. în 1366, textele prescrise în vederea obţinerii titlului de „bacalaureat în arte“ erau: manualul de gramatică al lui Alexandre din Villedieu — intitulat Doctnnale, text de bază în şcolile de gramatică pînă în sec. XVI — şi cel al lui Eberhard din Bethune, Grecismus, care a înlocuit manualul lui Priscianus. Pentru studiul logicii: Organon şi De anima, ale lui Aristotel,, îsagoge de Porphirios, Divisiones şi Topicele lui Boethius. 64 Textele cerute la examen erau: Physica, De generatione et corrupîione, De caelo el mundo, Liber metaphysicae şi grupul de scurte tratate — de asemenea ale lui Aristotel — cunoscut sub titlul generic de Parva naturalia. Apoi: Elementele lui Euclid (primele şase cărţi), Almagesium de Porphirios, De sphaera de Giovanni Sacrobosco şi Perspectiva communia de Giovanni da Pisa. 11 11 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 162 UNIVERSITĂŢILE şi să-şi completeze studiile de filosofia naturii65. Odată in posesia diplomei de „magistru în arte", se putea înscrie la facultatea de drept sau la cea de medicină, fiecare cu o durată de studii de 5 ani; sau la facultatea de teologie, al cărui cursus dura, cum am văzut 15—16 ani. Examenele de obţinere a diplomelor pentru diferitele grade aveau de asemenea norme precise: dar şi în această privinţă fiecare — sau aproape fiecare universitate îşi avea regulamentul ei (care, de-a lungul timpului, putea varia). In linii generale, erau două tipuri de organizare a examenelor: cel din Bologna pentru studenţii în drept şi cel adoptat la Paris pentru studenţii în litere. La Bologna, studentul obţinea licenţia docendi în urma unui „examen particular" (examen primtum). Unul din profesorii săi îl prezenta arhidiaconului (sau, în sec. XIV, „priorului" colegiului magistrilor), garantînd condiţiile şcolare îndeplinite şi capacitatea candidatului de a susţine examenul. Peste o săptămînă, delegatul (consiliarius) reprezentant al „naţiunii" căreia îi aparţinea studentul îl prezenta conducătorului, „rectorului" facultăţii; acesta îl punea să jure că va respecta condiţiile stabilite de statute şi că nu va căuta să-i corupă pe exami-nitori. în ziua examenului, după ce asistase la slujba religioasă de dimineaţă, din catedrală, se prezenta în faţa comisiei; prezidată de arhidiacon (care însă nu participa la examinare) unul din profesorii examinatori îi indica cele două texte pe care urma să Ie comenteze, lăsîndu-i pentru aceasta un timp de pregătire de cinci, şase sau mai multe ore66 67. După ce mai răspundea şi la întrebările puse de juriu (cancelarul nu putea interveni), acesta se retrăgea spre a delibera; decizia, care se lua prin majoritate de voturi, era comunicată de arhidiacon. Candidatul care trecuse examenul „particular" era admis să susţină examenul „public" (conventus publicus, sau doctoraîus). în ziua fixată, însoţit de profesorul său şi de un întreg cortegiu de studenţi colegi, se îndrepta spre catedrală, unde îşi citea lucrarea asupra unei probleme de drept şi răspundea întrebărilor sau criticilor celorlalţi studenţi. După această disputatio, era prezentat de magistrul său arhidiaconului, care ţinea un mic discurs, şi încheia ceremonia conferindu-i licenţia docendi, însoţită de trei acte simbolice: era instalat, cu o carte de drept în mînă, la cathedra de docent, i se punea în deget un inel de aur şi pe cap o biretta?1* Ceremonia se termina cu un banchet oferit (dacă mijloacele i-o permiteau) de noul „doctor" — care era purtat pe străzile oraşului în triumf de o cavalcadă de colegi şi prieteni, în frunte cu cei trei cimpoieii şi cei patru trompeţi ai universităţii^ Celălalt tip de organizare a examenelor era cel practicat la facultatea de arte a universităţii din Paris, — de asemenea in două etape. Primul examen consta dintr-o probă de verificare a pregătirii sale ştiinţifice deteJ'minatio. La începutul lunii decembrie, candidatul trebuia să susţină — printr-o serie de responsiones — o discuţie cu profesorul său asupra întregii materii de curs. Dacă trecea această probă, şi după ce dovedea că îndeplinise toate condiţiile stabilite de statute, era admis la examen determinantiiim (sau baccalaurian-dorian), în faţa unei comisii de magistri care verificau dacă studentul cunoştea 65 Operele prevăzute: Meteorologica şi cele trei tratate de etică ale lui Aristotel. 66 în clădirea mănăstirii Sau Esteban din Salamanca se poate vizita mica aulă în care avea loc susţinerea examenului privaium; seara, candidatul era închis aici, după ce i se înmînâii subiectele asupra cărora medita toată noaptea, şi pe care a doua zi trebuia să le expună în faţa comisiei. în fundul aulei,. în colţ este uşa prin care ieşeau candidaţii respinşi (numită „uşa măgarilor"* — puerta de los asinos). 67 în universităţile engleze de azi s-a păstrat numai ceremonialul preliminar; în Scoţia, promovarea doctorilor este marcată de acordarea beretei (birettatio); la Bologna, prin învestirea cu inelul de aur (anulus). Aceste ceremonii medievale supravieţuiesc mai mult în Peninsula Iberică ORGANIZAREA STUDIULUI. EXAMENELE 163 operele respective ale autorilor prevăzuţi in programă. Examenul propriu-zis, consta intr-o serie de lecţii pe care candidatul le ţinea in Postul Crăciunului, in faţa comisiei şi a studenţilor. Dacă în urma acestei probe studentul-candidat era respins, se putea prezenta din nou peste un an. Intr-o a doua etapă — care cuprindea mai multe faze — candidatul susţinea, in fata unei comisii de patru magistri prezidată de cancelarul universităţii — proba eonstînd dintr-o serie de comentarii şi răspunsuri la întrebările puse de comisie; după care, dacă reuşise, cancelarul îi înmîna licenţia docendi, în cadrul unei cere-monii —cînd candidatul trebuia să ţină un discurs. — După un interval de 6 luni urma examenul public (principium, sau inceptio), în decursul căruia îşi ţinea lecţia inaugurală in faţa studenţilor şi a întregului corp de magistri ai facultăţii; după care, i se conferea titlul de d,octor. HemimitulNew College din Oxford, fondat în 1386. — Desenul înfăţişează clădirile colegiului în starea în care se găseau în sec. XVII Din acest moment, el putea preda ca profesor agregat; căci numărul profeso-r-uor-diriginţi, titulari ai unor catedre, era limitat (mai ales la facultatea de drept Şi la cea de teologie). Aceştia din urmă erau numiţi numai de facultăţi; sau, de facultăţi cu agrementul episcopului; sau, de reprezentanţii municipalităţii (ca la Lerida, la noua universitate a regatului Leon, fondată în 1300): sau, aleşi de reprezentanţii studenţilor ca la universitatea din Bologna. La început, şi chiar mai tîrziu, titlurile acordate în urma respectivelor examene „erau de natură corporativă, — în sensul că, în cadrul universităţilor, îi aducea pe foştii studenţi promovaţi în situaţia de a putea preda la rindul Ior“. în realitate, însă, foarte puţini erau cei care, după ce obţineau licenţia docendi, deveneau 164 UNIVERSITĂŢILE docenţi, sau predau doar ciţiva ani. „Titlurile serveau în primul rînd pentru a garanta o formaţie intelectuală şi a le facilita o carieră în sectoare complet străine de cel al învăţămîntulm" (J. Verger). Dealtminteri, şi taxele sau obligaţiile pe care le comporta susţinerea examenelor erau mari: la Bologna, cele în vederea examenului de licenţă se ridicau la suma de 60 de lire; dar pentru examenul de doctorat, cu toate cheltuielile anexe, la 500 de lire! Drept care, mulţi renunţau la titluri. (Din documentele universitare ale timpului s-a putut calcula că — pentru facultatea de drept — la sfîrşitul Evului Mediu numai un student din patru devenea „bacalaureat", şi doar unul din douăzeci obţinea diploma de licenţia docendi; de unde, se poate uşor deduce cît de mic era numărul „doctorilor"!). Cursurile erau de două categorii — ordinare şi extraordinare. Primele, aveau loc înainte de masă; obiectul lor îl formau problemele considerate de importanţă majoră, şi erau ţinute numai de „doctori" — cu alte cuvinte, de profesori. Cele din a doua categorie aveau loc după-amiaza; temele abordate nu erau de o importanţă fundamentală. Aceste cursuri erau ţinute de bacalaureaţi (baccalaurias; pl. baccalaurios), — lecţii care le dădeau posibilitatea de a se exercita în vederea obţinerii gradului de doctor (vd. supra). Zilele de sărbătoare (religioase, sau de altă natură) fiind foarte numeroase, pentru recuperare se puteau ţine lecţii (repetitiones sau disputationes) şi în aceste zile — dar numai de către bacalaureaţi (asistenţii de azi)68. Profesorilor le era strict interzis să ţină lecţii în zile de sărbători religioase. în linii generale, un curs consta dintr-o scurtă introducere (asupra autorului şi a operei prezentate); o expunere însoţită de comentarii la text; scoaterea în evidenţă a problemelor esenţiale (quaestiones ); şi, la-sfârşit, discuţiile (disputa-tiones) angajate între magistri şi studenţi; sau, dezbătute de studenţi între ei, în prezenţa şi sub îndrumarea profesorului, care la urmă aducea ultimele precizări şi trăgea concluziile69. Aceste disputationes ii pregăteau pe studenţi în vederea susţinerii examenului de absolvire, — care nu consta în prezentarea unei teze scrise, ci după cum am văzut *— într-o lungă susţinere publică, orală, a [subiectelor stabilite şi în răspunsurile candidatului la întrebările ce i se puneau." Invăţămîntul era fundamentat pe o metodă scolastică — instrumentul de gîndire magistral ilustrat de marii filosofi ai secolelor XIII şi XIV. O metodă care — în forma ei superioară şi manevrată de magistri de înaltă valoare — era un adevărat exemplu de rigoare impusă cugetării şi o stimulare a unei gîndiri originale; a unei gîndiri totdeauna strict supunîndu-se (cel puţin ca tendinţă) legilor raţiunii. 68 Subvenţiile acordate universităţilor erau atît de reduse încît nu rămînea altă posibilitate decît ca majoritatea lecţiilor — în special la facultăţile „superioare44 — să fie încredinţate acestor baccalarios — un fel de „asistenţi onorifici44, neretribuiţi. 69 în lecţia de deschidere a cursului său, un eminent jurist* bolognez, Odofredus (m. 1256), îşi expunea modul de predare în aceşti termeni: „în ce priveşte metoda cursului meu, voi urma metoda folosită de doctorii antici şi moderni, şi, îndeosebi, de maestrul meu, — cu alte cuvinte, în următoarea ordine: mai întîi, vă voi da un rezumat al fiecărei cărţi (a Digestelor — n.n. O.D.), înainte de a proceda la examinarea literală a textului. Al doilea, vă Voi face o expunere cît mai clară şi mai explicită posibil a modului de exprimare a fiecărui fragment inclus în respectiva carte. Al treilea, vă voi citi textul spre a-i aduce anumite rectificări şi amendamente. Al patrulea, voi repeta pe scurt conţinutul legii. Al cincilea, voi clarifica contradicţiile aparente, adăugind anumite principii generale de drept care vor fi extrase din pasajul respectiv, precum şi distincţiile şi problemele cele mai delicate, încercînd să vă dau soluţiile respective, în măsura în care Providenţa Divină mă va ajuta. Şi dacă vreuna din legi se va părea că merită — datorită faimei sau dificultăţii sale — o repetitio, aceasta o voi rezerva pentru o lecţie serală. Disputationes vor avea loc cel puţin de două ori pe an, — prima înainte de Crăciun, a doua înainte de Paşte, dacă sînteţi de acord46. 165 ORGANIZAREA STUDIULUI. EXAMENELE Metoda scolastică era definită in primul rînd prin limbajul folosit; limbaj prin care intelectualul medieval se dovedea a fi preocupat de valoarea justă a cuvîntului, şi de definirea cît mai clară şi mai precisă a conţinutului său: motiv pentru care'la baza metodei scolastice stătea studiul aprofundat al gramaticii70. în al doilea rînd, dialectica răspundea, prin procedeele sale raţionale, nevoii de a expune termenii problemei, de a demonstra, a convinge şi a o apăra contra opiniilor contrare; ceea ce însemna, în fond, a-i da un conţinut autentic de gîndire dincolo de ceea ce pare a fi un simplu exerciţiu verbal71. — în al treilea rînd, metoda scolastică era fondată şi pe principiul „autorităţii44; cu alte cuvinte, îşi căuta un sprijin în opera unui autor de necontestat prestigiu din trecut — din cadrul creştinismului, sau din Antichitatea pagină. — Şi aici, însă, exagerarea putea duce la o inutilă imitaţie servilă72. Apoi: metoda scolastică încerca să raţionalizeze teologia, îi cerea să facă apel la raţiune pentru a deveni o ştiinţă. Apel la o „raţiune iluminată de credinţă4' — e adevărat; dar şi viceversa: „Credinţa trebuie să facă apel la intelect44 — cum spunea Anselm de Canterbury; care respingea în felul acesta, cu atîta claritate şi hotărîre, acuzaţia de „obscurantism44 adusă scolasticii. — în sfîrşit, învăţăminte universitar era fondat pe metoda care sintetiza practic aceste principii scolastice — şi care consta în atît de caracteristicile exerciţii didactice purtînd denumirile de quaestio, disputatio şi qaodlibet sau disputatio quodlibetica. Un curs începea deci cu lectio — actul esenţial al învăţămîntului, constînd în comentarea unui text, pornind de la analiza gramaticală pînă la explicaţia logică ce determină înţelesul (sensus) şi conţinutul ştiinţific al textului(sententia) . Acest comentar, căre stimula întrebări şi genera opţiuni sau poziţii diverse, urmărea scoaterea în evidenţă a problemei ce se cerea rezolvată (quaestio), de către magistru, bacalaureatul-asistent şi studenţi. Participarea activă a studenţilor la dezbaterea problemelor puse constituia exerciţiul „discuţiei44 — disputatio, — exerciţiu atit de viu şi de antrenant incit atrăgea la acest adevărat „spectacol44 şi un public din afara clasei magistrului. Disputatio, a cărei dată era anunţatămu cîteva zile înainte, era angajată de bacalaureatul-asistent (el însuşi încă student), ajutat de magistrul său în cazul că studenţii l-ar fi pus în dificultate. Cum însă rezultatul acestei discuţii, purtată fără un plan dinainte stabilit, nu rămînea decît o materie doctrinară dezordonată şi insuficient clarificată, profesorul, într-o altă şedinţă, răspundea la întrebările rămase în suspensie şi lămurea problemele nerezolvate dîndu-le o formulare definitivă: exerciţiu didactic numit determinatio magistralis. Dar culmea virtuozităţii de dialectician a magistrului o reprezenta discuţia publică — oferită de două ori pe an unei săli arhipline, cu participarea oricui şi dinafara şcolii — în decursul căreia oricine îi putea pune magistrului (sau candicta- 70 în expresia sa pură, înaltă, proprie marilor gînditori, metoda aceasta era esenţial-mente opusă verbalismului vacuu care i s-a imputat scolasticii (şi în care, într-adevăr, a şi degenerat adeseori, — mai ales în decursul secolelor XIV şi XV). 71 Gel mai strălucit dialectician englez al secolului său, John din Salisbury (1110—1180) spunea: „Logica singură rămîne fără sînge şi sterilă; ea nu dă naştere nici unui fruct de gîndire dacă nu concepe dincolo de cuvinte44. 7^ Dar — „cei care au scris înaintea noastră nu sînt. pentru noi nişte seniori autoritari şi tiranici, ci nişte călăuze44 — preciza şi prevenea Gilbert de Tournai. — Iar celebrul magistru şi filosoi Bernard de Chartres (m. 1130) a explicat şi justificat recursul la „autorităţi44,în aceste cuvinte, des citate: „Noi sîntem nişte pitici căţăraţi pe umerii unor uriaşi. în felul acesta, noi vedem mai multe lucruri şi mai departe decît ei; dar nu pentru că vederea noastră ar îi mai bună, sau pentru că am fi de o statură mai înaltă; ci pentru că ei, cu înălţimea lor de'uriaşi, RC ridică mai susu. 166 UNIVERS ITĂŢILE tului la gredul de „doctor4') întrebări asupra oricărei probleme — de quodlibet ctd poluntatem ciijuslibet: era extrem de dificila şi spectaculoasa aşa-numită disputatio quQdlibetica/3. MANUALELE ŞI TEXTELE UNIVERSITARE Aşadar, in învăţămîntul universitar medieval esenţiale erau formele, exerciţiile didactice orale. Totuşi, instrumentul de bază, indispensabil, rămînea cartea. Cartea universitară era fundamental diferită de cartea Evului Mediu timpuriu — prin prezentarea grafică generală73 74 75 şi prin adoptarea unei scrieri mai rapide, utilizînd alte caractere decît îngrijitele şi frumoasele minuscule carolingiene: scrierea cursivă. O scriere impusă de necesităţi noi: luarea notelor în timpul cursului şi numărul mare de exemplare solicitate de marea masă de studenţi (mai ales după răspîndirea utilizării hîrtiei în locul pergamentului). In jurul anului 1200, epoca marilor scriptoria din mănăstiri se încheie — şi producţia de manuscrise se stabileşte şi în oraşe, unde, pentru a putea răspunde marelui număr de cereri, ia forma de producţie artizanală. Ritmul accelerat de copiere a impus folosirea cursivei „minuscule gotice44 (care varia de la un oraş universitar la altul), facilitată şi de un instrument nou de scris, mai suplu: în locul condeiului de trestie, pana de gîscă. Noua scriere cursivă a avut drept primă consecinţă o abundenţă de abrevieri. De asemenea, s-a trecut acum la numerotarea, la marcarea paginilor prin cifre; au şpărut acum trimiterile în josul paginei, titlurile capitolelor şi paragrafelor, tabla de materii, şi chiar lista de abrevieri utilizate. Pentru o mai uşoară consultare a cărţii, prezentarea problemelor sau a autorilor citaţi se face acum (pe cît posibil) intr-o ordine alfabetică. In urma progresului tehnicii confecţionării pergamentului, s-au obţinut foi mai subţiri şi mai albe decît in trecut. Cărţile sînt acum copiate in serie, încît ornamentaţia cu majuscule ornate şi cu miniaturi rămîn rezervate unui număr mic de cumpărători foarte bogaţi. însuşi formatul cărţii se schimbă înainte, masivul in~folioT° era potrivit pentru a fi consultat sau citit aşezat pe un pupitru special; acum însă cartea capătă un format mai mic, pentru că trebuie 73 „Ceea ce caracterizează (acest gen de disputatio — n.n. O.D.) este mersul său capricios, improvizat, şi incertitudinea de care este dominat44 — după cum o descrie P. Glorieux. „Şedinţe de dispute, de argumentare, ca atîtea altele; dar care oferă acest caracter special: iniţiativa îi scapă magistrului, pentru a trece la ascultător1. în disputele ob'şmrte, magistrul anunţă dmauite argumentele, temele de care se va ocupa; prin urmare, el a reflectat asupra lor şi s-a pregătit, în schimb, în aceste şedinţe oricine poate ridica orice problemă. Şi acesta este pentru magistru marele pericol. Căci întrebările sau obiecţiile pot veni din toate părţile, ostile sau doar din curiozitate, ori chiar răutăcioase — puţin interesează. Unii îl pot întreba cu bună-credinţă, pentru a-i cunoaşte părerea; dar poate că este şi vreunul care încearcă să-l pună în contradicţie cu el însuşi sau, să-l oblige să se pronunţe asupra unor subiecte primejdioase pe care el ar prefera săîe evite. Uneori, va fi un străin curios sau un spirit neliniştit; alteori, va fi un rival gelos sau un magistru maliţios care va căuta să-l pună in încurcătură. Uneori problemele vor fi clare şi interesante, alteori întrebările vor fi ambigue şi magistrul cu greu le va prinde intenţia exactă şi adevăratul lor sens. Unii vor rămîne în domeniul pur intelectual; alţii însă vor nutri un scop ascuns, politic sau denigrator. Era deci nevoie ca cel ce voia să susţină o discuţie de acest fel să posede o prezenţă de spirit puţin obişnuită şi o competenţă aproape universală44. 74 Foarte sobre ca prezentare, fără miniaturi şi litere iniţiale ornate, cărţile trebuiau să răspundă unor scopuri cît mai practice; deci, să fie in legibili litlerae et durabili. 75 Reamintim că două file de pergament dintr-un in-folio erau confecţionate din întreaga piele a unei singure oi. - MANUALELE ŞI TEXTELE UNIVERSITARE 167 să fie consultată des, cont-inuativ, şi să poată fi uşor transportabilă dintr-un loc intr-altul. Apariţia universităţilor a dat un avînt extraordinar producţiei de carte — chiar înainte de invenţia imprimeriei. Pînă la folosirea pe scară largă a hîrtiei — ceea ce s-a întîmplat abia în secolul al XVI-lea76 — cărţile copiate pe pergament necesitau cheltuieli enorme77. Cu toate acestea, cererile erau atît de mari încît numărul copiştilor şi al cărţilor copiate ating cifre de-a dreptul uluitoare78. Manualele şi operele autorilor prevăzuţi în programă trebuiau transcrise în mii de exemplare; pe lîngă acestea, şi lecţiile magistrilor erau publicate şi difuzate. Aceasta angaja, în jurul universităţii, zeci de pergamentari, de legători, de „editori44, de librari — şi sute de copişti. Ocupaţiei de copist i se dedicau şi mulţi studenţi lipsiţi de mijloace, învăţători mai săraci, diverşi orăşeni instruiţi, spre a realiza un cîştig suplimentar. La Bologna (dar, mai mult decît probabil că şi în alte oraşe universitare) fiecare profesor era obligat să predea unui editor44 (staţionarius) — care în unele cazuri era şi librar, şi cel care împrumuta cărţi, contra cost, — o copie (numită exemplar) a lecţiilor pe care le ţinuse, pentru a fi „publicate44 şi puse la dispoziţia studenţilor. (Cele mai multe din marile opere de filosofie, drept, teologie şi medicină, din secolele XIII şi XIV, sînt textele cursurilor ţinute de magistri), O persoană — de regulă un bacalaureat — avea sarcina să ia note şi să redacteze un bruion al lecţiei magistrului (reportatio),. pe care apoi acesta o revedea, precizînd citatele şi retu-şînd stilul79; textul astfel revăzut era trimis „editorului44 — dar numai după ce era aprobat de universitate printr-un organ special creat de inspectori (petiarii). Comisia de petiarii, aleasă la începutul fiecărui an academic dintre profesorii universităţii, era singura autorizată să aprobe exemplar-ul şi să fixeze taxa datorată universităţii de stationarius care urma să-l editeze. Toate exemplarici în posesia editorilor erau supuse unui control al comisiei de petiarii cel puţin o dată pe an, verificînd dacă exemplaria împrumutate lor fuseseră bine păstrate. Comisia vizita periodic librăriile, cercetind toate cărţile aflate în vînzare şi controlînd corectitudinea textelor transcrise de copişti. In fine, comisia de petiarii publica în fiecare an lista tuturor exemplaria aprobate de universitate, indicînd pentru fiecare numărul de copii ce urmau să fie publicate. „Această listă trebuia să fie afişată de stationarius, alături de o listă a copiştilor recunoscuţi de universitate44 (Guy Fink-Erreraj. 76 Atît de ţîrziu, pentru că hîrtia era mai puţin rezistentă, şi, cu toate acestea, aproape tot atît de scumpă ca pergamentul; pentru că pergamentul mai putea fi folosit după ce scrisul anterior fusese răzuit (devenind ceea ce se numeşte „palimpsest44) şi pentru că hîrtia era o invenţie a „păgînilor44 arabi, şi era fabricată mai ales de meşteri evrei! w 77 Pe la mijlocul secolului al XlV-lea, două cărţi — Psalmii (386 de file) şi Evanghelia dupăLuca (216 file) — copiate de scribii catedralei din Durham într-un tiraj de cca 60 exemplare, au necesitat, -pentru pregătirea pergamentului respectiv, pielea a 18 060 de oi! (Cf. Guy Fink Errera; în G. Cavallo, Libri e lettori nel medioevo — vd. Bibliografia). 78 Un studios al problemei, P. Delain (1891), aprecia că în sec. XIII numărul copiştilor cim Paris şi Orleans la un loc era de circa 10 000. Cifra pare exagerată. „Dacă socotim că un scrib, ţinînd cont de dumineci şi de sărbători, lucra 250 de zile într-un an, el ar fi copiat anual 750 de file. Cei 10 000 de scribi ai lui Delain ar fi produs deci 7.500,000 de file copiate într-un an, adică 30 000 de volume de cîte 250 de file! Dar, reducînd de zece ori cifra indicată de Delain, rezultă că într-un secol 1 000 de scribi (numai din aceste două oraşe — n.n. O.D.) ar fi copiat în orice caz 300 000 de volume de cîte 250 de file fiecare volum!44 (Guy Fink-Errera). 79 Cum scrierea cursivă a unui autor era foarte greu de descifrat (littera inintelligibilis — cum era calificată), era preferat sistemul dictării (p'ronunciatio); mai ales că un fel de scriere stenografică era destul de cunoscută şi practicată. Se explică, astfel, de ce n-a ajuns pînă Ia nici un text autograf al celebrilor magistri medievali (cu excepţia cîtorva pagini ale lui Albertus Magnus şi ale Iui Toma din Aquino). 163 UNIVERSITĂŢILE Cărţile erau publicate în fascicole (pecie) ele o dimensiune fixă prestabilită: fiecare pecia trebuia să aibă 16 coloane de text, fiecare coloană 62 de rinduri, fiecare rind 32 de litere. Pecia era astfel unitatea tarifară, — în funcţie de care era stabilit precis şi preţul cărţii (după cîte fascicole avea cartea) şi retribuţia cuvenită copistului şi corectorului care controla dacă copia este conformă cu textul exem-plar-uhii aprobat de universitate. — „întreg acest personal angrenat în activitatea editorială universitară era deci dependent de universitate, care îi obliga pe toţi să depună jurămînt, şi care îi considera ca membrii săi“ (Idem). Consecinţa imediată a unei asemenea organizări a fost, cum am văzut, creşterea enormă a producţiei de carte manuscrisă. Evident că in a doua jumătate a sec. XV, odată cu invenţia imprimeriei, valul de cărţi tipărite a devenit, brusc, impresionant. Pînă în anul 1500 — deci la numai cinci decenii de la apariţia primei cărţi (Biblia de 42 de rinduri pe pagină) tipărite de Gutenberg, „în aproximativ 1.100 de tipografii distribuite în 260 de oraşe, au fost imprimate circa 40.000 de opere, intr-un număr de exemplare care se poate aprecia la 10 milioane4480. Întrueît cărţile erau foarte scumpe, majoritatea studenţilor le luau cu împrumut de la librari, plătind o sumă (nu pentru o carte, ci calculată pe numărul de fascicole— pecie) stabilită de universitate80 81. Exista, evident, şi un comerţ de carte (şi chiar de anticariat), atent controlat de autorităţile universitare — care fixa şi preţul cărţilor pentru a împiedica atît specula, cit şi vînzarea într-un alt oraş. Atîta vreme cit studenţii puteau împrumuta contra plată cărţile de care aveau nevoie, bibliotecile nu erau absolut indispensabile; şi într-adevăr, mult timp universităţile nici n-au avut biblioteci82. Mai tîrziu, mulţi magistri au luat obiceiul să-şi lase cărţile, prin testament, colegiilor, unde studenţii le puteau consulta sau împrumuta. Un inventar din 1290 al bibliotecii colegiului fondat de Robert de Sorbon — şi care era, la acea dată, principala bibliotecă din Paris — cuprindea 1.077r de cărţi. Catalogul din 1338 al aceleiaşi biblioteci enumera 1.722 de titluri. PROFESORII In şcolile mănăstireşti, cel care era însărcinat cu educaţia şi instrucţia şcolarilor avea situaţia materială asigurată de mănăstirea respectivă: în şcolile episcopale, de venitul (prebenda) pe care i-1 acorda catedrala. După înfiinţarea colegiilor unii magistri puteau beneficia, eventual, de întreţinerea (sau măcar de locuinţa) oferită de aceste fundaţii. Cînd aceste avantaje lipseau — cum era de multe ori cazul în perioada de început a universităţilor profesorii erau remuneraţi exclusiv de şcolarii lor, de studenţii care se obligau să le plătească taxa fixată. Asemenea unui producător de bunuri materiale, magistrul trăia din produsul muncii sale de dascăl: era un intelectual profesionist. 80 Hans Liilfing (în: G. Cavallo, op. cit.). într-nn răstimp de 30 de ani, tirajele cărţilor imprimate au crescut de la 150 de exemplare (Biblia iui Gutenberg) la 1 000 de exemplare ■ în 1480. Dar şi după invenţia tiparului producţia de cărţi-manuscrise a continuat pînă în sec. i XVI. S-a calculat că, numai în Germania, mai există circa 50 000 de opere manuscrise neînre-, gistrate încă în cataloagele descriptive; opere, în marea lor majoritate, copiate în decursul seco-} lelor XIV şi XV. ! 81 La Paris, prima listă cunoscută de preţuri pentru împrumut, datînd din 1286, enumera ; 138'de.opere diferite (fiecare în mai multe exemplare). j 82 Profesorii, însă, da. Biblioteca personală a renumitului magistru Gerard d’Abbeville (m. 1271) număra 350 de cărţi! PROFESORII 169 In momentul in care un alt oraş universitar a contat — dintr-un spirit de emulaţie, de rivalitate —- să atragă profesorii mai renumiţi83 autorităţile municipale (sau, mai tîrziu, principii) au recurs la un expedient: ca să nu îi piardă, le-au oferit un salariu. Atribuirea catedrelor, a cursurilor remunerate, unuia sau altuia dintre magistri era hotărîtă (de pildă, la BoFgna) de către corporaţia studenţilor, şi era valabilă pe durata unui an şcolar. în curînd, conducerea oraşului şi-a arogat şi rezervat dreptul de a interveni şi de a controla aceste numiri. Faptul de a trăi numai din taxele plătite de studenţi ii crea profesorului, fireşte, o situaţie precară. Era, însă, o soluţie care prezenta avantajul de a-i garanta, odată cu independenţa economică, şi libertatea intelectuală. Poziţia socială a profesorului universitar din Evul Mediu era determinată, în principal, de larga audienţă de care se bucurau lecţiile sale in mediul studenţilor şi al colegilor lui, —-deci, de prestigiul său ştiinţific. Or, acest prestigiu era dovedit de erudiţia sa, era garantat de onestitatea sa intelectuală, de independeţa de gîndire, de curajul cu care se opunea şi combătea ideile adverse — şi înlesnit de libertatea pe care o avea profesorul de a-şi exprima opiniile. In materie de gramatică, de literatură, de drept, de medicină, de astronomie, de ştiinţe naturale, el putea alege pentru cursul său orice subiect dorea şi îl putea trata cum voia. Singurele discipline în care libertatea de opinie îi era limitată erau teologia şi — pînă la un punct — filosof ia. Dar nici chiar în aceste domenii (cum ţine să sublinieze J. Le Goff), nici un profesor n-a fost condamnat pentru ideile formulate şi profesate în lecţiile sale. Chiar dacă s-a întâmplat ca o carte de-a lui să fie arsă în piaţă, o cenzură organizată a cărţilor n-a existat înainte de 1500. Din momentul în care absolventul unei facultăţi primea titlul de „doctor61 (şi, implicit, licenţia docendi), el putea preda ca profesor-agregat. Numărul profesorilor- diriginţi — titulari ai unei catedre, ai unui curs fundamental fiind limitat (mai ales la facultăţile de drept şi de teologie), aceştia erau numiţi numai de facultăţi; sau, de facultăţi cu agrementul episcopului; sau, de reprezentanţii municipalităţii; sau, erau aleşi de studenţi — ca la Bologna. Un mare număr de magistri se întreţineau, cum spuneam, din beneficii ecleziastice; alţii, aparţinînd unor ordine călugăreşti erau întreţinuţi de acestea. Rămînea însă un număr considerabil de profesori care n-aveau alte venituri decît taxele plătite de studenţi. Mai ales profesorii facultăţii de arte erau, în general, săraci, trebuind chiar să-şi amaneteze uneori cărţile. Universitatea ca persoană morală nu va dispune de fonduri proprii decît tîrziu84. în sec. XIII, universitatea n-avea nici 83 „La început — precizează H. Rasîidaîl — termenii de magistru, doctor şi profesor emu sinonimi. Obiceiul englez de a atribui titlul de doctor în facultăţile superioare (de teologie, de drept, de medicină — n.n. O.D.), precum şi titlul de magistru în arte sînt posterioare şi n-au fost acceptate de toţi. Termenul de profesor era folosit din cînd în cînd cu acelaşi sens, mai ales în facultatea de teologie (...) Obiceiul de a rezerva titlul de profesor exclusiv pentru cel care ocupa o catedră remunerată, datează numai de la sfîrşitul Evului Mediu“. Mijloacele materiale de existenţa ale multor magistri — îndeosebi laici — erau asigurate de onorariile plătite lor de studenţi (deşi forurile ecleziastice condamnau acest procedeu). Cu timpul o asemenea formă de remuneraţie a decăzut; cel puţin, în cazul docenţilor aparţinînd corpului clerical şi care, prin urmare, beneficiau de prebende ’. în universităţile "italiene — care aveau în general un caracter laic — comunele au început să-şi stipendieze profesorii din oraşul lor. Această practică a început — dar sporadic — către 1230; abia la începutul secolului al XIV-lea oraşele Bologna şi Padova şi-au stipendiat în mod regulat magistrii lor universitari. M în 1284, papa Martin IV cere magistrilor din Paris să perceapă bani de la membrii universităţii spre a creia o casă de ajutor reciproc. La Oxford exista un asemenea fond (pecunia universitatis) care putea împrumuta bani (fără dobîndă) studenţilor săraci. — în sec. XIV, mai ales noile universităţi sînt dotate cu venituri fixe. Universitatea din Lerida, de pildă, primea din partea oraşului o parte din impozitele percepute pe producţia vinicolă, precum şi din anumite categorii de dijme provenite de Ia proprietari funciari. 170 UNIVERSITĂŢILE clădiri proprii, nici salariaţi. La Paris, de exemplu, cursurile se ţineau la început în curţile acoperite (daustrum) ale bisericilor Notre-Dame, Saint-Julien, Sainte-Ge-nevieve, sau în sălile de mese ale mănăstirilor. Alteori, profesorii îşi închiriau singuri (cu contribuţia şcolarilor lor) sălile de curs, — fiecare după posibilităţi. La sîîrşi-tul sec. XIII, „naţiunile44 erau cele care se îngrijeau să-şi asigure săli de curs permanente. Bazilica şi complexul palatului Lateran din Roma, — timp de un mileniu reşedinţa papilor (azi, catedrala Romei) şi locul unde s-au ţinut importante concilii, în discuţiile cărora a fost adeseori implicat şi îu văţămîntul universitar. — Starea clădirilor complexului pe la jumătatea sec. XV. (Reconstituire) Gînd, la Coneiliul din Lateran din 1179, papa Alexandru III a decretat gratuitatea invăţămîntului şi obligativitatea fiecărei catedrale de a deschide o şcoală al cărei magistru să-şi aibă asigurată existenţa materială prin acordarea unui beneficiu ecleziastic, ceea ce urmărea papalitatea era să-i ţină pe profesori dependenţi de acest beneficiu şi să frîneze evoluţia învăţămîntului spre o organizare, o formă şi un conţinut laic necontrolat. Cu toate acestea, însuşi energicul papă Inocenţiu III (1160—1216) a recunoscut necesitatea prezenţei laicilor în învăţămînt, formulînd într-un text de o semnificaţie esenţială pentru viitorul universităţilor85, cerinţa categorică de a distinge între funcţia religioasă şi cea didactică.—Ceea ce nu înseamnă că numeroşi magistri şi studenţi (în teologie, sau cei ce se specializau în dreptul canonic) n-ar fi avut parte eventual şi de beneficii ecleziastice. Situaţia precară a profesorilor laici s-a manifestat într-un mod acut în timpul conflictelor — din prima jumătate a sec. XIII, prelungindu-se apoi şi în primele decenii ale sec. XIV — dintre ei şi noile ordine ale călugărilor „cerşetori44. Dintre aceşti călugări, dominicanii — care aveau o foarte bună pregătire, în special în retorică şi dialectică, fiind un ordin de „predicatori44, creat anume în 85 Iată (după J. Le Goff) acest text din opera papei intitulată Dialogus: „Fiecare om înzestrat cu inteligenţă îşi poate asuma funcţia de profesor, dat fiind că prin mijlocul învăţămîn-tului el trebuie să îl aducă pe calea cea dreapta pe fratele său care rătăceşte pe drumuri îndepărtate de adevăr şi de o viaţă morală. în schimb, funcţia de a predica, cu alte cuvinte de a învăţa mulţimile, o posedă numai cei ce sînt destinaţi pentru aceasta, adică episcopii şi preoţii în bisericile lor, precum şi abaţii mănăstirilor, cei cărora le este încredinţată grija sufletelor4'. PROFESORII 171 scopul de a combate ereziile — au căutat să se instaleze ferm şi în jinvăţămîntul teologic universitar; ceea ce s-a şi întîmplat, la Paris în 1220, cu sprijinul papei Honorius III. Au urmat, în curînd, conflicte violente cu profesorii laici, care au durat mai mulţi ani — la Paris86, apoi la universitatea din Oxford. Magistrii laici îi acuzau pe colegii lor dominicani că violează statutele universităţii, obţinînd — cu sprijinul cancelarului catedralei Notre-Dame — licenţa şi doctoratul în teologie, fără să fi urmat şi absolvit în prealabil facultatea de arte; ocupînd două din cele patru catedre, cînd statutele universitarele atribuiau doar una; şi continuînd să ţină cursuri în timpul cînd studenţii şi profesorii laici ai universităţii declaraseră grevă. — Pe de altă parte, profesorii dominicani îi corupeau pe studenţi atrăgîndu-i la cursurile lor (şi dirijîndu-i spre viaţa monastică) fără să le pretindă taxele obişnuite pentru lecţiile predate, — întrucît existenţa lor materială de „călugări cerşetori66 era asigurată din plin de ceea ce li se dădea ca „milostenie*4. în optica magistrilor laici, „intelectuali ca aceştia (magistrii dominicani şi franciscani n.n. O.D.), care nu aveau formaţia intelectuală de bază dată de facultatea de arte, şi pentru care dreptul la grevă nu înseamnă nimic, nu sînt nişte adevăraţi intelectuali; şi, întrucît nu trăiesc din ceea de le aduce activitatea lor didactică, înseamnă că ei nu sînt adevăraţi lucrători ştiinţifici44 (J. Le Goff). Conflictul a durat aproape un secol. Magistrii laici — de partea cărora se aflau şi poeţii dintre cei mai renumiţi ai timpului, Rutebeuf şi Jean de Meung —- au adus colegilor lor dominicani şi franciscani tot felul de acuze, formulate cu argumente irefutabile87. Cu toate acestea, „călugării cerşetori44 au avut în cele din urmă — cum am văzut mai sus — cîştig de cauză. Dar, numai parţial — şi nu definitiv. Căci conflictul a continuat pe terenul strict al ideilor —■ cu sprijinul în principal al magistrilor facultăţii de arte. Or, tocmai aceştia erau „elementul de fermentaţie intelectuală şi de dinamism spiritual, motorul vieţii spirituale şi al tuturor mişcărilor revoluţionare ale universităţii din Paris44 (Fr. Heer). OLIGARHIA UNIVERSITARA Monarhii şi-au dat seama numaideeît de posibilele avantaje oferite de universităţi, care puteau furniza guvernării şi administraţiei lor jurişti calificaţi, în sec. XIII, aparatul birocratic devenise mult mai complex, în timp ce administraţia oraşelor era tot mai complicată. Suveranii cei mai „moderni44 ai secolului al XlII-lea —- Frederic II al Siciliei, Filip cel Frumos al Franţei — ţineau sa se înconjoare de jurişti formaţi în universităţi. în acelaşi scop, Henric III al Angliei şi Ludovic IX ai Franţei întreţineau , pe spezele lor, un număr de studenţi ai facultăţilor de drept. 86 Un profesor laic, Guillaume de Saint-Amour, a publicat un tratat polemic vehement contra dominicanilor, intitulat Primejdiile noilor timpuri, care a fost condamnat de papalitate. Autorul a fost înlăturat din universitate, cu toată rezistenţa vie pe care au încercat să o opună colegii săi. 87 în primul rînd, în privinţa sărăciei şi ascetismului, predicat de franciscani şi dominicani: „Pot să asigur că în nici o lege, cel puţin într-a noastră, nu stă scris că Iisus Hristos şi discipolii săi ar fi fost văzuţi, cît timp au colindat lumea, că şi-ar fi cerşit bucata de pîine“ — scria Jean de Meung, autorul părţii a doua a Romanului Trandafirului. — Uneori însă atacurile erau nejustificate; ca, de exemplu, în cazul învinuirii de ignoranţă adusă călugărilor cerşetori: Toma din Aquino — ca să cităm numai un nume dintre multe altele — făcea parte din Ordinul dominicanilor! 172 UNIVERSITĂŢILE Urmarea a fost că, în secolele XIV şi XV, majoritatea universităţilor nou fondate era opera principilor. Monarhii fondează acum noi universităţi — în Franţa, Italia, Germania, Boemia, Ungaria, Belgia, Spania, Scoţia, Suedia, Danemarca. (O oarecare inerţie în această privinţă o manifestă doar regii Angliei: probabil că din cauza condiţiilor precare create de Războiul de o sută de ani şi de Războiul celor Două Roze). Abeastă situaţie a contribuit, evident, la o anumită schimbare atît a poziţiei sociale cît şi a situaţiei materiale a profesorilor. Dar schimbarea s-a datorat şi altor cauze. Spre sfîrşitul Evului Mediu, profesorii laici au renunţat progresiv să rămînă un grup social „de lucrători intelectuali44, de profesionişti care trăiesc din munca lor salariată, preferind situaţia oferită celor ce recurgeau la privilegii, beneficii şi alte câştiguri extraprofesionale. Aceasta nu însemna că ei nu continuau să pretindă studenţilor o retribuţie pentru „munca salariată44 a lor, adică taxe pentru cursurile predate; sau, anumite „atenţii44, dintre care banchetele obligatorii pe care absolvenţii le ofereau cu ocazia promovării erau cele mai obişnuite. Şi aceasta, la o dată cînd înseşi dispoziţiile statutare prevedeau reducerea considerabilă a numărului studenţilor săraci care să poată beneficia de un învăţămînt gratuit88. Studenţii săraci: adică, tocmai elementele cele mai serioase şi mai dotate ale universităţii! Totodată, magistrii trăiau nu numai din beneficii ecleziastice, ci şi din rente de tip feudal, sau din venituri de natură capitalistă. încă din ultimii ani ai sec. XIII, unii profesori renumiţi ai universităţii din Bologna deveniseră bogaţi proprietari de case sau de terenuri. Unii se ocupau chiar cu activităţi speculative, împrumutând bani cu dobîndă studenţilor — şi nu rareori reţinîndu-le în gaj obiecte de valoare; de pildă, manuale şi alte texte şcolare! Un jurist celebru ca Francesco Accursio89, poseda terenuri agricole, o moară de apă, o vilă splendidă; iar în oraş, o casă nobili arăr cu un turn înalt. Pînă la urmă, Accursio a intrat în combinaţie cu alţi profesori, constituind o societate comercială al cărei obiect era vînzarea de cărţi în oraşul său sau în străinătate. — Un alt profesor bolognez, fiul ilustrului jurist Odofredus (pe care l-am citat măi sus) deţinea multe proprietăţi funciare, practica împrumutul cu dobîndă —■ şi îşi investise cîştigurile într-o manufactură de prelucrare a inului. Despre un altul se ştia că, măritîndu-şi fiica, îi dăduse o zestre considerabilă. Desigur: sînt cîteva cazuri cunoscute; dar, cît erau de rare sau de frecvente, asta nu putem şti. Faptul în sine, însă, este semnificativ: profesorii (mulţi? puţini? rarisimi?) încep să fie atraşi de cîştigurile extraordinare, de centrele unor noi resurse — curţile principilor sau ale mecenaţilor—şi de tentaţiile stilului de viaţă „capitalista In felul acesta, se ajunge să se constituie o adevărată oligarhie universitară, — accentuată sau agravată şi de faptul că putea deveni chiar ereditară. Acelaşi eminent jurist Accursio ceruse (prin urmare — încă în sec. XIII) ca fiii profesorilor facultăţii de drept din Bologna să beneficieze de un drept preferenţial la ocuparea catedrelor vacante. Autoritatea comunală s-a opus la această propunere în repetate rînduri, timp de 50 de ani. Dar în 1397, cînd colegiul profesorilor a decis că numai un singur candidat din Bologna putea fi admis într-un an la 88 La începutul secolului al XY-lea, se ajunge pînă acolo încît la universitatea din Padova să nu poată avea dreptul de învăţămînt gratuit — prevăzut de statutele universităţii — decît un singur student pe fiecare facultate. 89 Bolognezul Francesco Accursio (1182—1260) este cel dintîî jurist care a adunat textele glosatorilor bolognezi la Corpus juris civilis (precum şi toate discuţiile cunoscute pînă atunci asupra dreptului roman) într-o operă intitulată Glossa Magna, care a determinat formarea unui întreg curent de glosatori (accursiani). OLIGARHIA UNIVERSITARA 173 doctorat, au fost exceptaţi de la această măsură fiii, fraţii şi nepoţii profesorilor bolognezi. — Apoi: în 1394, Ia universitatea din Padova s-a luat hotărîrea ca un doctor în drept să fie primit în mod gratuit în colegiul jurisconsulţilor dacă era fiul, nepotul, strănepotul sau stră-strănepotul unui fost profesor universitar; iar în 1409, ca fiul unui magistru al acelei universităţi să fie scutit de orice taxe de examene. — „Această constituire a unei oligarhii universitare, în timp ce contribuia la o considerabilă scădere a nivelului intelectual, conferea totodată lumii universitare unul din caracterele esenţiale ale nobilimii: caracterul ereditar. Profesorii deveneau o castă44 (J. Le Goff). Şi lucrurile nu s-au oprit aici. Profesorii — şi chiar numai absolvenţii care obţinuseră doar un titlu sau un grad didactic universitar — adoptă acum mentalitatea, un stil de viaţă, obiceiuri şi embleme, asemănătoare celor ale rangurilor nobiliare. Privesc cu dispreţ munca manuală şi tehnica, poartă inelul de aur şi toca cu guler de hermelină, precum şi mănuşile lungi din piele de căprioară; catedra de la care îşi ţin lecţiile este adeseori acoperită de un seniorial baldachin; sărbătorirea luării doctoratului este de regulă însoţită de foarte costisitoare baluri, spectacole şi turnire. Casele profesorilor sînt luxoase, mormintele lor sînt somptuoase monumente în marmură; iar la Bologna rectorii au dreptul de a purta arme şi privilegiul de a ieşi în oraş însoţiţi de o suită de cinci oameni îmbrăcaţi în veşminte de paradă. Chiar şi magistrii facultăţii de arte — mai puţin respectaţi de orăşeni decît cei ai facultăţilor de drept sau de medicină — au căpătat privilegiul de a fi scutiţi de serviciul militar; iar studenţii lor mai bogaţi, privilegiul de a presta acest serviciu plătindu-şi un înlocuitor. — „Iată deci (conchide istoricul francez citat mai sus) ştiinţa redevenind o posesiune şi un tezaur, un instrument de putere, iar nu un dezinteresat scop în sine44. YIAŢA STUDENŢILOR Istoricii universităţilor medievale recunosc că, întrucît pînă la ora actuală n-au fost studiate suficient realităţile concrete ale fiecărei universităţi în parte, tabloul general al vieţii studenţilor rămîne încă lacunar. Totuşi, deşi masa studenţească varia după epoci, după ţări şi chiar de la o universitate la alta din aceeaşi ţară, acest tablou se poate întrucîtva reconstitui, destul de fidel, pe baza datelor furnizate de statutele universităţilor şi colegiilor, a frecventelor aluzii ale predicatorilor la obiceiurile şi conduita studenţilor, a unor ghiduri universitare care s-au păstrat90, a însemnărilor făcute de studenţi pe manualele, textele şcolare şi dicţionarele lor, a actelor tribunalelor referitoare la delictele şi dezordinile pe care le provocau studenţii, precum şi a foarte numeroaselor scrisori ale acestora, care s-au păstrat, adresate părinţilor, rudelor sau protectorilor lor91; in fine, o adevărată mină de informaţii — pitoreşti şi, totodată, conţinînd indicaţii concludente privind mişcarea de idei a timpului — o constituie bogata producţie poetică a „goliarzilor44. 90 Gel mai interesant este Manualul studenţilor care îşi propun să frecventeze cu folos universităţilepublicat prin 1480 pentru studenţii dinHeidelberg (dar care, cu siguranţă, este concludent şi pentru viaţa studenţimii de la alte universităţi germane). 91 Motivul (aproape constant) al acestor scrisori este cererea de a li se trimite bani şi de a li se permite să-şi prelungească şederea pentru continuarea studiilor. în rest, informaţiile privind viaţa studenţească sînt destul de reduse — căci, în general, scrisorile sînt redactate după aim-mite ăormulare şi modele epistolare. (Unul din acestea, foarte răspîndit, conţinea nu mai puţin de 22 de „metode44 diverse de a aborda, cît mai convingător, cererea de a li se trimite, bani). 174 UNIVERSITĂŢILE Apariţia universităţilor medievale se înscrie (cum am precizat de la început) intr-un fenomen social general începînd din sec. XII — acela al spiritului corporativ, al tendinţei de grupare în asociaţii profesionale (sau de altă natură) în scopul de a-şi apăra solidar interesele. Dar, spre deosebire de celelalte asemenea comunităţi medievale, noul tip de universitas, de asociaţie corporativă de intelectuali, profesori şi studenţi, avînd o legislaţie proprie, privilegii, drepturi şi chiar o autonomie, — reunea membrii provenind din toate ţările europene şi din aproape toate clasele şi straturile sociale. Bogaţi sau săraci, călugări sau laici, fii de nobili, de negustori bogaţi, de meşteşugari sau de ţărani nevoiaşi, cu toţii aveau in principiu, de drept — acces la învăţămîntul universitar, bucurîndu-se cu toţii de aceleaşi drepturi. ,'Fară să se ţină seama de originea lor socială şi naţională ei puteau să fie aleşi in toate funcţiile universitare, puteau să devină rectori, decani, ete., — în timp ce, în general în societatea medievală prevala aproape peste tot aristocraţia, care îşi aroga toate funcţiile cele mai înalte ale statului şi ale Bisericii; şi cînd în oraşe se petrecea acelaşi lucru cu familiile patriciatului urban. Comunitatea universităţii, însă, chiar de la începuturile sale n-a cunoscut dosebirea de castă; sau, mai bine zis: ea a generat o nouă castă, compusă din elementele sociale cele mai eterogene^ (H. Grundmann). O castă — dar o „castă deschisă“. O castă al cărei statut — or do scholasticm — nu ţinea seamă de o deosebire între clerici şi laici. Nici în fapt, nici în terminologie: începînd chiar din secolul al XlII-lea, adeseori denumirea de „cleric“ era dată oricărui student, indiferent dacă era tonsurat sau nu, dacă aparţinea sau nu lumii ecleziastice. Şi o denumire tinzînd să capete progresiv sensul de savant, de învăţat, de erudit. în societatea urbană, studenţii reprezentau o categorie socială de-sine-stătă-toare. în primul rînd, datorită numărului lor foarte mare în raport cu populaţia respectivului oraş. Cifrele date de contemporani sînt, în mod evident, neverosimile92. Se ştie că una din trăsăturile caracteristice ale mentalităţii medievale (la fel ca a acelei antice) este aplicaţia spre exagerare. „In realitate, Parisul putea avea în medie 2.500 de studenţi93 iar în perioada sa de culme, probabil 6-7.000. Iar Oxfor-dul, către sfîrşitul secolului al XlII-lea — între 1.500-3.000“ (Fr. Heer). în orice caz, în raport cu populaţia oraşelor universitare din acel timp numărul studenţilor era enorm, apropiindu-se uneori de 10% din populaţia oraşului. în marea lor majoritate, studenţii nu erau cetăţeni ai oraşului respectiv, ci „străini“ — din alte oraşe, regiuni sau ţări, — dar beneficiind de anumite privilegii, cum am văzut, şi supunîndu-se propriilor lor legi. Abia mai tîrziu — şi nu peste tot în aceeaşi măsură — autoritatea comunală a reuşit (de multe ori cu ajutorul autorităţii ecleziastice) să-şi facă simţită puterea, — nu însă şi supunerea necondiţionată. Condiţiile materiale de viaţă ale studenţilor (pe cele şcolare, de studiu, le-am schiţat mai sus) variau, fireşte, în funcţie de posibilităţile economice ale fiecăruia. Cei mai săraci — care nu erau ajutaţi nici de ordinele monastice nici de colegii — se asociau (cîte patru, cinci sau mai mulţi), îşi închiriau o casă şi îşi procurau singuri alimentele (şi vinul!) direct de la ţărani. Studentul bogat îşi putea lua o casă întreagă eu chirie, avînd şi un valet, un bucătar şi chiar un secretar. Desigur că cei mai 92 Magistrul Odofredus afirma că, înainte chiar de 1300, numărul studenţilor din Bologna era de 10.000 (cînd către 1250 populaţia oraşului nu trecea de 40.000!); un călugăr nota că, în 1287, la Paris studiau 30.000 de studenţi; numărul celor de la universitatea din Oxford, după afirmaţia cancelarului Gascoigne (sec. XV), ar fi fost înainte de 30 000; cifră pe care Wiclif o ridica— pentru sec. XIII — la 60.0001 93 în primii ani ai sec. XIII, populaţia Parisului abia dacă depăşea cifra de 25.000 de locuitori; cifră care, în orice caz, către anul 1.400 nu putea să se fi triplat. VIAŢA STUDENŢILOR 175 diligenţi erau primii, — cei care, pentru a se pregăti în vederea unei cariere, trebuiau să conteze numai pe propriile lor puteri. Dar, nici unii nici alţii nu veneau la universitate numai ca să studieze. Nu lipseau din viaţa studenţească nici distracţiile nevinovate — şi nici viciile. Dintre acestea din urmă, cel mai răspîndit pare să fi fost jocul de zaruri. Cel nenorocos îşi pierdea banii, — dar şi hainele sau cărţile de şcoală. La strîmtoare, recurgea la cămătar, lăsîndu-i în gaj cărţile94. Sau, să apeleze la un cetăţean binevoitor din oraş; sau, la unul din profesorii săi care să garanteze pentru el. — Profesorii mai trebuiau să intervină şi pentru studenţii arestaţi de slujbaşii poliţiei, — pentru că erau găsiţi purtînd arme, sau pentru că săvîrşiseră felurite infracţiuni ori delicte. In legătură cu aceasta, ceea ce trebuie amintit şi subliniat — este faptul e& profesorii nu se limitau la predarea materiei şi la examinări, ci se preocupau şi do educaţia studenţilor, stăruind asupra unor norme de conduită în viaţa socială şi particulară. „Poate că în felul acesta să se fi creiat acele relaţii dintre dascăli şi şcolari care îi făceau pe toţi să se simtă legaţi într-o mare republică a oamenilor învăţaţi; şi poate că astfel profesorul înţelegea că limitîndu-se doar la a le preda o materie era mult prea puţin, dacă nu căuta şi să formeze oameni care să răspundă cerinţelor vremii (...) Aşadar, o comuniune de interese practice şi culturale îi legau pe studenţi de profesori şi făceau într-adevăr din ei un grup social aparte în cadrul comunităţii orăşeneşti4495. Orarul şi calendarul şcolar al studenţilor au variat de-a lungul timpului. Variaţii — mai mici sau mai mari — se puteau întîlni şi de la o universitate la alta. La universitatea din Paris, orarul de studii era diferit, după facultăţi. Astfel, la facultatea de arte dimineaţa era rezervată exerciţiilor şi corectării lucrărilor — de către bacalaureaţii-asistenţi; magistrii îşi ţineau lecţiile după amiaza. La facultatea de teologie, magistrii îşi ţineau cursurile disdedimineaţă, între orele 7 (vara, chiar de la 6) pînă la 9. Bacalaureatul-asistent superior (sententiarius) comenta textele lui Pietro Lom bardo între orele 9—12; iar bacalaureatul de grad inferior comenta textele biblice în orele cînd magistrii şi sententiarii nu ţineau lecţii. După amiaza era rezervată discuţiilor dispuJaHones — sau „seminariilor44 cum le-am numi azi. în zilele cînd erau anunţate dispute mai interesante, cursurile erau suspendate de la orele 9. Sărbătorile religioase şi cele hotărîte de universitate erau foarte frecvente. La Bologna, magistrilor le era strict interzis să ţină lecţii în zilele de sărbători religioase; dar bacalaureaţii-asistenţi îşi puteau ţine „seminariile44 şi in aceste zile, dacă voiau. Anul şcolar începea la 19 octombrie. De Crăciun, studenţii aveau o vacanţă de 10 zile; de Paşte, alta de două săptămîni, iar de Carnaval, trei zile (vacanţă prelungită, mai tîrziu, la trei săptămîni). La Bologna, de Rusalii mai era o vacanţă de două zile, în locul vacanţei scurte de la începutul lunii mai la alte universităţi italiene. (La universitatea din Pisa era şi o vacanţă de o săptămînă începînd cu soistiţiul de vară). La universitatea din Paris, durata vacanţelor a sporit de-a lungul Evului Mediu, în 1231, papa Grigorie IX ordonase că vacanţa de vară nu putea depăşi durata de o lună; dar dispoziţia n-a fost strict respectată. La sfîrşitul sec. XIV, vacanţa de vară începea la 28 iunie şi se termina la 25 august (pentru facultatea de arte) sau 94 în baza unui vechi privilegiu dat de împăratul Frederic II, cămătarul i le putea restitui dacă studentul se angaja, sub jurămînt, să nu părăsească oraşul fără să-i plătească datoria sau să-i înapoieze cărţile. Acesta era unul din motivele pentru care de multe ori studentul era nevoit să-şi prelungească durata studiilor; căci dacă încerca să fugă din oraş, cămătarul putea pune să-l aresteze. ?5 A. Viscardi, G. Barni, — în VItalia nelVeta comunale (vd. Bibliografia). 176 UNIVERSITĂŢILE la 15 septembrie (pentru facultăţile de teologie şi de drept canonic); dar aceste date indicau doar că lecţiile puteau să Înceapă atunci; termenul real de Începere a cursurilor era 1 octombrie. De la această dată pină la Paşte dura „semestrul lungcs; iar „semestrul scurt",- de la Paşte pînă la sfirşitul lunii iunie. De Crăciun şi de Paşte erau vacanţe foarte scurte, doar de cîteva zile. Dar se puteau ţine cursuri şi in perioada vacanţei lungi de vară. In fond, anul şcolar nu comporta vacanţe propriu-zise, ci doar o perioadă de aproximativ trei Lecţie într-o universitate italiană. (A se nota lipsa de interes a multor studenţi: unii ascultă, dar alţii vorbesc, şe plictisesc sau dorm...). — De pe un pergament din 1420; Staatliche Museen, Berlin luni: o perioadă insă în care magistrii puteau, eventual, să ţină lecţii, — dar baca» laureaţii-asistenţi continuau să ţină „seminarii44 cu studenţii lor. — Trebuie menţionat şi faptul că „zilele lucrătoare44 nu însemnau şi zile de curs efectiv — căci numeroase erau cele în care studenţii doar asistau la disputationes, la lecţiile inaugurale ale baealaureaţilor-asistenţi, etc. Incit, intr-un an şcolar, numărul zilelor ocupate în întregime de cursuri, al „zilelor lucrătoare'4 complete, nu trecea de 130 — 140° .„CLERICI VAGAXIES“ în acest mediu studenţesc, pentru care Parisul era „raiul pe pămînt“ — Parisiusy paradisius mundi, — o categorie de studenţi-poeţi ne-a lăsat documentul poate cel mai pitoresc şi mai sugestiv, mai indicativ pentru ideile, obiceiurile, moravurile, .starea de spirit a unei părţi a studenţimii pariziene din a doua jumătate a secolului „CLERICI VAGANTES 177 al XH-lea şi întreg secolul al XIII-lea96. Această categorie universitară, faimoasă în epocă şi clar delineată, se compunea din studenţi pribegi — clerici vagantes sau vagorum scholarium — originari nu numai din Franţa, ci şi din Anglia, Germania, ete., care hoinăreau dintr-un oraş într-altul, şi care şi-au luat numele de goliarzi97. Categoria goliarzilor era compusă din studenţi — originari de la ţară, din oraşe, chiar şi din familii nobile, — din foşti studenţi care nu şi-au terminat studiile, şi chiar din tineri magistri (care voiau să-şi schimbe auditorul, fie pentru a cîştiga un renume, fie pentru a se retrage din faţa unui rival redutabil). Studenţii goliarzi colindau oraşele de la o universitate la alta şi în căutarea „perlei preţioase a ştiin-ţei“, a lecţiilor unui magistru renumit (cum fusese celebrul Abelard care, oriunde se deplasa, atrăgea o masă de discipoli entuziaşti); acest gen de „aventură intelectuală44 explică în multe cazuri pribegia acestor clerici vagantes. Mobilul mult mai frecvent însă al peregrinării studenţilor goliarzi era de un alt ordin, mult mai prozaic: lipsurile, sărăcia, nesiguranţa zilei de mîine. Secolul al XH-lea, cu creşterea impetuoasă a populaţiei, cu marea dezvoltare a comerţului, a oraşelor, şi ca urmare, cu începutul declinului structurilor feudale, a creat o efervescentă mobilitate socială, cu contradicţii tot mai accentuate, din cadrul cărora această categorie de studenţi, lipsiţi de mijloace materiale sau pur şi simplu protestatari dezorientaţi, caută să evadeze. Aceştia sînt nevoiţi, sau doar se mulţumesc să trăiască din diferite expediente, cîştigîndu-şi viaţa ca servitori ai colegilor lor mai bogaţi, ca scamatori în tîrguri, cîntăreţi sau recitatori prin birturi,, cerşind ajutoare de la cei avuţi şi puternici, distrîndu-i cu versurile lor satirice, umoristice sau picante, uneori chiar indecente pînă la limitele vulgarităţii98. Pe lingă aceasta, ceea ce îi discredita — şi pe drept cuvînt — în ochii lumii cumsecade era şi viaţa lor dezordonată, nopţile pierdute prin taverne, hoţiile la care se dedau, scandalurile, bătăile şi duelurile sfîrşind adeseori în mod dramatic. Episoadele de această natură din viaţa genialului goliard Fr. Villon au trecut în istoria literară ca tot atîtea exemple. — Cum goliarzii se manifestau cu ostentaţie ca non-confor-mişti, contestatari, dizidenţi, dispreţuind ordinea stabilită, atacînd vehement în versurile lor cu o vervă de mare efect asupra marelui public întreaga ierarhie ecleziastică — de la papă şi episcopi pînă la preoţi şi călugări, — bineînţeles că şi-au făcut imediat mulţi duşmani, care n-au ezitat să-i eticheteze ca vagabonzi, trîndavi, şarlatani şi măscărici de bîlci; într-un cuvînt: elemente periculoase pentru societate. Pe de altă parte, însă, goliarzii pot fi consideraţi şi ca reprezentanţi ai unei intelectualităţi urbane cu vederi revoluţionare — mai exact: revoluţionar-anarhice, confuze şi exclusiv distructive — care refuză şi combat structurile vechi feudale, precum şi cele noi, burgheze. Cu toate acestea, goliarzii nu pot fi priviţi ca elemente ale unei determinate clase sociale. Căci, deşi ei au fost cei dintîi poeţi din Evul Mediu care au scris „poezii de răzvrătire44 (carmine rebelii), ambiţiile lor au fost, în ultimă instanţă, de natură diferită; şi, în orice caz, primul lor obiectiv nu era să schimbe ordinea socială, ci să obţină de la această ordine stabilită exis- 96 Renumitul istoric Ferdinand Lot susţine că, subteran, goliarzii au continuat să existe pînă în sec. XV, — socotindu-1 ca cel mai ilustru goliard pe genialul poet Frangois Villon. 97 Termen a cărui etimologie este controversată. După unii autori, ar deriva de la numele personajului biblic Goliat, încarnare a diavolului — cum îl socoteau Sf. Augustin şi Venerabilul Beda — şi pe care goliarzii, dintr-un spirit de bravadă şi de vehement non-conformism, de protest contra ordmei stabilite, şi-l revendicau, metaforic, ca strămoş. După alţi autori, cuvîntul ar fi un derivat din latinescul gula (gîtlej), cu formele adjectivale guliar, golart, goliart (lat. goliardus} — avînd înţelesul defăimător de „mincăcios44, „găman44, „linge-blide44, „parazit44. 9 Despre poezia goliardică, vd. infra, capitolul Literatura. 12 12 178 UNIVERSITĂŢILE tentă anumite beneficii materiale. Ceea ce este confirmat cit se poate de clar tocmai de cazul celor mai faimoşi goliarzi". O imagine, fidelă pe cît posibil, a studenţimii medievale şi un tablou al felului său de viaţă, se pot oare rezuma la liniile trasate mai sus? Deşi acest tablou a fost schiţat pe baza informaţiilor transmise, informaţii care insistă mult asupra unor date anecdotice, pitoreşti şi, în fond, de sens negativ. Dar studentul serios şi diligent? Acesta nu formează obiectul cronicii cotidiene. Imaginea lui — ideală, poate, dar găsindu-şi cu siguranţă, măcar parţial, corespondent în realitate — o găsim schiţată în manualele educative şi în textele predicatorilor: el „trebuie să fiea respectuos, ascultător, sîrguincios; frecventează cu regularitate lecţiile magistrilor, acasă meditează asupra temelor predate la cursuri, ia parte activă şi cu interes îa dispuîationes, este preocupat să-şi ia toate examenele, doreşte să se instruiască şi să se pregătească serios pentru viitoarea sa carieră... Fapt este că dacă Evul Mediu a dat o pleiadă atît de strălucită de intelectuali — nume dintre cele mai mari ale culturii europene — este pentru că aceştia s-au format într-o ambianţă universitară de nivelul ştiinţific cel mai înalt al timpului. Căci în această lume animată de patima disputelor intelectuale fermenta o imensă dorinţă de a se instrui, — o adevărată (cum s-a spus) „religie a culturii“. SEMNIFICAŢIILE, INFLUENTA SI POSTERITATEA UNIVERSITĂŢII MEDIEVALE r Dar, cu tot acest entuziasm intelectual evident, tentaţia de a plasa învăţămîn-tul universitar medieval într-o perspectivă idealizatoare se cere a fi evitată. Instituţie tipic medievală, al cărei prestigiu a acţionat considerabil asupra vieţii sociale, politice şi culturale, şi ale cărei elemente de structură şi de concepţie s-au dovedit — cu modificările inerente timpurilor noi — viabile pînă azi, universitatea Evului Mediu n-a fost lipsită de evidente şi serioase deficienţe. Una din acestea rezulta din vîrsta prematură a studenţilor facultăţii de arte — uneori chiar de numai 14 ani. E adevărat că, aici, studiile erau considerate un învă-ţămînt propedeutic obligator pentru a putea urma una din facultăţile „superioare^ — teologie, drept şi medicină99 100. Dar imensa majoritate a celor care obţineau licenţia docendi în arte nu mai continuau studiile101. Mai gravă era lipsa de riguroasă selecţie a corpului profesoral şi, ca o 'consecinţă, competenţa cel puţin discutabilă a unora dintre magistri. în universităţile în care cuvîntul hotărîtor îl aveau studenţii (universitates scholarium), catedrele erau mai judicios atribuite decît în universitates magistroram, datorită maturităţii de 99 Astfel: Hugues d’Orlăans, supranumit „Primatul46, a ajuns un reputat magistru al şcolilor din Paris şi Orleans; al doilea (în ordinea celebrităţii) goliard, cunoscut sub pseudonimul de „Arhipoetul din Colonia44, a devenit protejatul, favoritul şi adulatorul unui înalt prelat german, arhicancelarul împăratului Frederic Barbarossa; Serlon din Wilton s-a alăturat partidului reginei Matilde a Angliei, obţinînd consistente beneficii, după care a intrat în Ordinul cistercienilor; iar Gautier de Lille şi-a petrecut viaţa la curtea lui Henric II Plantagenetul, de la care a trecut la cea a arhiepiscopului din Reims, terminîndu-şi zilele în calitate de canonic. 100 La facultăţile de drept ale unor universităţi nu era obligatorie (cel puţin în anumite epoci) obţinerea în prealabil a licenţei în arte. joi Mari discrepanţe de vîrstă se notau mai ales în facultăţile „superioare44, — unde adeseori stude?nţi tineri de 21 — 23 de ani stăteau în aceeaşi bancă cu colegi de 38—40 de ani! SEMNIFICAŢIILE, INFLUENŢA UNIVERSITĂŢII MEDIEVALE m gîndire, imparţialităţii şi interesului studenţilor de a beneficia de un învăţămînt de nive1l cit mai ridicat. Studenţii erau mai doritori să studieze deeît erau doritori magistrii să predea44. Istoricii universităţii medievale nu ezită să-şi mărturisească impresia că, de multe ori, adevăratul învăţămînt, scrupulos pregătit şi eficient formativ, s-ar fi datorat activităţii didactice a bacalaureaţilor-asistenţi. Şi alte deficienţe se observă în sistemul de învăţămînt universitar medievaL De pildă: faptul că nu existau probe scrise la examene, şi nici un control atent şi permanent pe parcursul duratei anilor de studii. Sau, faptul că disputationes deţineau un loc prea întins în programa studenţilor şi în timpul de care dispuneau pentru a putea studia prin lecturi directe. Sau, o deficienţă — din punct de vedere ştiinţific cea mai gravă: dogmatismul dus la extrem. Rigiditatea dogmatică decurgînd din respectul sacrosanct pentru auctores-impunea ca textele acestora să se substituie obiectului. Căci nu se studia „natura4', ci cărţile prescrise în programă despre natură; nu se cercetau legile Universului, ci textul lui Ptolemeu; nu studiul direct al omului interesa învăţămîntul medical, ci studiul Canonului Iui Avicenna. Nu observaţia sau raţiunea ofereau garanţia autenticităţii, a adevărului, ci autoritatea nediscutată a acestor auctores — care aveau prioritate în continuare asupra experienţei directe. Obiectul ştiinţei nu era „lumea44 sau „omul44, ci ceea ce aceşti auctores au scris despre lume sau despre om. In structura mentală a intelectualului Evului Mediu, realitatea şi experienţa ră-mîneau — cum sublinia E. Garin — ţinute la distanţă; textul în sine este suficient. Căci, potrivit acestei forma mentis, cuvintele sînt în consonanţă cu lucrurile, sînt conforme lor, concordă cu ele, —- sînt aproape o prelungire a lucrurilor. Cum va repeta şi Dante: Nomina sunt consequentia rerum, în universitatea medievală, nivelul intelectual cel mai înalt a fost atins do filosofia scolastică şi de teologie. Dar cea mai largă difuziune şi o influenţă practică evidentă au avut-o studiile juridice. în cele mai multe universităţi medievale, facultatea principală era facultatea de drept. Din punct de vedere social şi politic, unul din rezultatele cele mai importante ale învăţământului universitar a fost creaţia, sau măcar creşterea considerabilă a autorităţii, puterii efective şi valorii ştiinţifice a oamenilor de legi. „Prestigiul şi puterea lor reprezentau cel puţin triumful raţiunii şi al educaţiei asupra capriciului şi a forţei brute. Oamenii de legi au moderat sau au reglementat despotismul44 — notează H. Rashdall. Influenţa lor asupra întregii Europe s-a tradus prin modificările aduse instituţiilor juridice şi politice de către dreptul roman propagat de ei7 fie direct fie prin intermediul dreptului canonic. îndeosebi în sec. XY, în viaţa universităţii s-au petrecut schimbări profunde. Simptomele declinului — în realitate, semne ale unei noi etape în evoluţia spre formele moderne ale umanismului Renaşterii — apăruseră încă din secolul anterior,, datorită unor cauze diferite şi care au acţionat pe mai multe planuri. Astfel: dintr-o instituţie cu caracter internaţional, universitatea va deveni o instituţie naţională (şi uneori chiar regională) — cînd universitatea din Praga (fondată în 1347), acaparată iniţial de magistri şi studenţi germani, întîmpină opoziţia hotărîtă a elementului etnic ceh, şi cînd decretul regal din 1409 îi obligă pe toţi membrii universităţii să depună jurămînt de fidelitate regelui Boemiei. Alţi regi, principi şi împăraţi interesaţi să-şi creeze cadre bine pregătite pentru mecanismul statal (furnizate în primul rînd de facultăţile de drept) vor fonda alte universităţi 12* 180 UNIVERSITĂŢILE naţionale. — Spre sfîrşitul Evului Mediu, marile universităţi vor lua parte activă in conflictele dintre state, afirinîndu-se ca adevărate forţe politice integrate în structurile statului naţional102. în interiorul instituţiei universitare, am văzut cum chiar începînd din sec. XIV corpul profesoral tindea să devină o oligarhie universitară şi o aristocraţie intelectuală ereditară. Transformările de esenţă, însă, s-au petrecut în chiar metoda scolastică de învăţămînt — şi îndeosebi în urma crizei însăşi prin care a trecut filosofia scolastică. în faţa problemelor care i se puneau acum103, metoda scolastică răspundea prin interminabile şi din ce în ce mai puţin convingătoare elucubraţii discursive de logică formală. Metodele scolastice vor fi mai tîrziu, nu numai combătute într-un mod academic, ci şi ironizate, persiflate, parodiate sau ridiculizate de scrierile unor autori de talia lui Erasm sau Rabelais. Scolastica sclerozată va fi atacată de umanişti, — mai întîi în universităţile italiene, unde scolastica n-avea tradiţii puternice ca la Paris sau Oxford, şi unde tradiţiile literare clasice s-au menţinut, iar începînd din 1424 erau susţinute şi de studiul sistematic al limbii şi literaturii greceşti. Metoda de învăţămînt scolastică devenită o anacronică rutină va cauza — cum nota S. Stelling-Michaud — „decadenţa universităţilor franceze ca asociaţii corporative, ca centre de învăţămînt, de cercetare şi de formaţie socială“; şi aceasta, în contrast cu „vitalitatea universităţilor germane, stimulată de disputele filosofice şi religioase, — precum şi cu cea a universităţii din Oxford, care stabilea noi puncte ferme de referinţă prin reformele sale practice, limitate, dar de un efect durabil (ca: numirea la catedre a unor titulari permanenţi, delimitarea precisă a materiilor de învăţămînt, moderarea condiţiilor de acces la gradele universitare, creşterea rolului profesorului-tutore, autonomia şi importanţa crescîndă a colegiilor uştiversitare“. — în Italia, de asemenea: în contrast cu caracterul aristocratic al universităţii franceze — în care profesorii devin o castă închisă, cu pretenţii de privilegii ereditare, — numărul catedrelor şi al disciplinelor creşte, se introduc metode şi programe noi, modul de recrutare al profesorilor este mai puţin rigid; şi, în general, burghezia manifestă un interes din ce în ce mai mare pentru cultură. Începînd din a doua jumătate a secolului al XV-lea, profilul, structura şi funcţia universităţii apar schimbate într-un mod mai evident. Scopul universităţii nu mai este demult acela de a pregăti intelectuali sub patronajul sau în serviciul Bisericii, ci sub patronajul şi în serviciul principilor şi al oraşelor. Magistrul universitar nu mai caută nici contactul cu o cit mai numeroasă masă studenţească, nici să-şi lege neapărat cercetarea ştiinţifică de învăţă-mint. Mediul pe care şi-l doreşte este acum mai puţin aula plină de studenţi, cît grupul restrîns de docţi, cercul închis de erudiţi recunoscuţi: academia. Profesorul ambiţionează să obţină preţuirea şi prietenia, protecţia şi ajutoare din partea 102 în această ordine de idei, trebuie amintit rolul de precursor al unei personalităţi eminente: Marsilio da Padova (1275 — 1342), doctor în medicină, profesor al facultăţii de teologie şi rector ul Sorbonei, autor al celui mai important studiu de ştiinţă politică din Evul Mediu, intitulat Defensor Pacis; o operă condamnată de Biserică, întrucît autorul, susţinînd pretenţiile politice ale împăratului german Ludovic IV Bavarezul, pleda pentru separarea puterii spirituale de cea temporală, revendicînd-o pe aceasta din urmă în favoarea împăratului, — afirmînd autonomia completă şi omnipotenţa statului, care îşi reclama chiar şi o misiune spirituală. 103 De exemplu: tendinţa lui Duns Scotus, susţinută şi de Occam, de a separa net raţiunea de credinţă; insuficienţa raţiunii, proclamată de Roger Bacon, cînd aceasta nu era sprijinită de evidenţele experienţei; anti-intelectualismul alimentat de misticismul lui Eckhart şi exprimat de Nicolaus Cusanus în Apologia doctei ignorante, etc. SEMNIFICAŢIILE, INFLUENŢA UNIVERSITĂŢII MEDIEVALE 181 •celor „mari“ : tentaţia .bunei-stări materiale este dublată de ambiţia unui prestigiu egal — sau, măcar apropiat — celui al aristocraţiei. Ambianţa sa ideală este curtea princiară — şi, adeseori, poziţia mult-dorită este cea de curtean. într-o lume în care se instaurează acum şi se consolidează progresiv relaţii sociale noi, şi în care se structurează deci un alt tip de viaţă culturală, universităţile vor deveni într-ă- Miniatură din Hortus deliciarum a abadesei Herrade de Landsberg (sec. XII), reprezentând: în centru, Filosofia, dedesubtul ei Socrate şi Platon, iar de jur împrejur — sub arcade — cele şapte „arte liberale44. La baza cercului mare, patru poeţi antici, fiecare din ei fiind inspirat de o pasăre (simbolizînd „spiritul răului44). — Celebrul manuscris a fost distrus în 1870; s-au păstrat însă foarte interesantele sale miniaturi 182 UNIVERSITĂŢILE devăr centre importante de cultură — dar vor pierde monopolul ştiinţei şi al învă-ţămîntului superior. Magistrul va deveni un umanist, — iar umanistul va fi prin definiţie (şi prin ambiţie) un intelectual aristocrat. Şi — ceea ce pe drept cuvint i se va putea eventual reproşa: un profesor care, antrenat de emanciparea intelectuală ce i-a fost asigurată de noile direcţii, libere, de gîndire şi de formaţia sa de bază din tinereţe, va uita cit de mult datorează învăţămintul predat de el universităţii medievale de odinioară. Magistrul orgolios al epocii următoare va fi un aristocrat intelectual — ingrat! Şi totuşi: chiar dacă multe elemente ale învăţămîntului universitar medieval au fost apoi abandonate, amendate sau înlocuite cu altele, incontestabil superioare, bazele universităţii moderne au fost puse în Evul Mediu. Un „corp profesoral44 constituit şi bu-eurîndu-se (mai mult sau mai puţin) de privilegii şi de o autonomie; predarea mai multor materii de către diferiţi profesori intr-un singur loc şi în cadrul unei singure Faţada Colegiului Navarrei, construit de Filip cel Frumos (azi, distrus).—'După un desen vechi, păstrat în Cabinet des Estampes, Paris instituţii cu un profil propriu; gruparea studiilor pe facultăţi şi posibilitatea dată studentului de a se dedica, mai mult sau mai puţin exclusiv, doar unei direcţii de studiu, fără a se dispersa într-un superficial enciclopedism; un currieiilum'de studii prevăzut pentru o perioadă definită de ani; faptul că la sfîrşitul acestei perioade studentul va fi supus unor examinări, m urma cărora i se va conferi, într-un anumit cadru ceremonial, un titlu academic, de prestigiu şi comportînd anumite drepturi, — toate acestea i-au fost transmise învăţămîntului superior modern de universitatea medievală. ŞTIINŢA Preliminarii. • Ştiinţa în Occident pînă în sec. X. • Aportul şi difuzarea ştiinţei greceşti şi arabe. • Ştiinţa în secolul al XH-lea. Enciclopediile. • Secolul al XIII-lea. Noul sistem ştiinţific. •Robert Grosse-teste şi Roger Bacon. • Duns Scotus şi William Occam. • Cosmologia. • Astronomia şi astrologia. ® Meteorologia şi optica. • Mecanica şi magnetismul. • Matematica. • Geografia, geologia şi mineralogia. • începuturile chimiei. Alchimia. • Biologia, zoologia şi botanica. Albertus Magnus. • Biologia umană. • • Medicina. Marile epidemii. • Chirurgia. • Spitalele. Organizare şi asistenţă medicală. • Ştiinţe teoretice şi ştiinţe aplicate. • Trei exemple. PRELIMINARII După o perioadă de patra-cinci secole — de Ia Pitagora piuă la Heron din Alexandria, — timp în care au fost scrise aproape toate operele originale greceşti de geometrie, astronomie, mecanică şi muzică, epoca in care Pax Romana s-a extins asupra unei părţi a lumii orientale a însemnat o eclipsă a geniului inventiv in aceste regiuni. Astronomia s-a degradat relativ în astrologie; în timp ce geografia matematică, ilustrată de Eratostene şi Ptolemeu, a devenit intracîtva superficială şi descriptivă cu Strabon şi chiar cu Posidonios. 0 „ştiinţă romană“ propriu-zisă n-a existat1. Personalităţi proeminente —- ca Caesar, Lucretius, "Varro, Cicero, Sen-eca, Plinius cel Bătrîn, — au manifestat într-adevăr un interes pentru unele, sau mai multe domenii ale ştiinţei; dar nici Unul n-a fost un cercetător original, nici unul n-a arătat o adevărată pasiune a cercetării. Curiozitatea aproape nulă pentru ştiinţa abstractă, aplicaţia eminamente practică a romanilor, i-a îndreptat spre retorică, spre aritmetica comercială (pe care matematicienii greci au neglijat-o), spre folosirea abacului şi a calculului cu ajutorul degetelor (vd. infra), spre adoptarea unui sistem de numeraţie superior celui al grecilor. Noţiunile de matematică, optică sau astronomie rămîneau incluse în pregătirea inginerului sau arhitectului; iar geometria — cea a lui Heron, mai degrabă decît cea a lui Euclid — era apreciată pentru utilitatea ei în agrimensură şir alte . măsurători de teren, sau în lucrările de arhitectură (vezi Vitruvius). Preocupările ştiinţifice ale romanilor s-au rezumat în primul rînd la compilarea unor lucrări cu caracter enciclopedic. Operele lui M. Terentius Varro — cu referiri la domeniile cele mai variate, de la gramatică pînă la agricultură — şi Istoria naturală a Iui Plinius cel Bătrîn, masiva compilaţie, în 37 de cărţi a tuturor noţiunilor ştiinţifice ale timpului (şi în care sînt citate aproximativ 500 de izvoare), au rămas surse indispensabile şi de primă autoritate pînă la sfîrşitul Evului Mediu; iar pînă In sec. XII, cînd au început să se difuzeze în Occident traduceri ale operelor greceşti şi arabe, culegerea cea mai amplă de observaţii asupra naturii. La acestea s-au adăugat compilaţiile lui Macrobius Theodosius (sfirşitul sec. IV-începutul sec. V) Saturnaliile — cu un caracter mai larg divulgativ — şi îndeosebi comentarul său la Somnium Scipionis (un episod din Republica) a lui Cicero, lucrare ce populariza, fără suficient spirit critic, cunoştinţele de matematică, geografie, astronomie şi astrologie ale timpului. De asemenea, Nunta Filologiei cu Mercur, a Iui Martianus Capelîa (compusă către 470), care transmitea cîteva informaţii interesante — de pildă, asupra sistemului semi-heliocentric. In primele secole ale erei noastre, „sub dubla influenţă a unei prea mari subordonări tehnicii de utilitate imediată şi a unei intoxicări lente — prin contactul cu misticile orientale — cu magie şi neoplatonism, (ştiinţa — n.n.O.D.) era în plină decadenţă*42. 1 Vd. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 1, pp. 760— 765. Excepţie face — într-o mică măsură — doar medicina. Toţi marii medici ai Romei (Dioscoride din Cilicia, Soranos din Efes, Ascle-piade din Prusa, Arethaios din Capadocia, Galenos din Pergam, Rufus din Efes) erau de o rigine greci din Orient. ? G. Beaujouan, în Ştiinţa antică şi medievală, sub red. lui R. Talon (vd. Bibliografia). PRELIMINARII 185 Interludiul marcat — între secolele II-V — de către autorii creştini s-a manifestat într-un mod categoric ostil faţă de preocupările ştiinţifice3 4. Totuşi, Origene (185—254) va afirma că orice cunoaştere este un bun cîştigat pentru perfecţionarea spiritului, şi că studiul filosofiei, precum şi al ştiinţelor naturale, nu este deloc incompatibil cu viaţa creştină. In sfîrşit, Aurelius Augustinus (Sf. Augustin) formuJ lează — în De doctrina christiana — un program cultura] şi, în speţă, epistemologic perfect coerent; un program urmat de-a lungul întregului Ev Mediu de către oamenii de ştiinţă — nume dintre cele mai ilustre — aparţinînd Bisericii. Şi pentru Augustin, Scriptura conţinea întregul Adevăr; dar pentru a o înţelege, trebuie să cunoşti natura tuturor lucrurilor despre care se vorbeşte acolo. Biblia are un sens simbolic care nu poate fi înţeles decît de cei care ştie ce sint-m ele însele toate acele lucruri în care trebuie căutate simbolurile. De aceea, trebuie să ai cunoştinţe întinse de ştiinţele naturii (geografie, mineralogie, botanică, zoologie), de astronomie, de ştiinţa numerelor pentru contemplarea raţiunilor eterne, de istorie şi drept pentru cunoaşterea societăţilor umane... în fond, Augustin îi invita pe oameni să cerceteze baza raţională a credinţei lor. Cu toată logica acestor opinii, însă, şi cu toată autoritatea celui care le exprima, cunoaşterea naturii a continuat să fie considerată (faţă de scopul final al omului: m intuirea) de o importanţă secundară. „Interesul principal al observaţiei fenomenelor naturale consta în a găsi exemple pentru adevărurile religiei şi ale moralei. Din studiul nai urii, oamenii nu se aşteptau să extragă ipoteze şi adevăruri ştiinţifice generale, ci simboluri eficace ale unor realităţi morale444. Mentalitatea medievală este o mentalitate simbolică — reaminteşte G. Gus-dorf. întreaga realitate, atît a omului cît şi a naturii este o expresie a planului divin, un „reflex44, o „oglindă44 a voinţei lui Dumnezeu. (De aceea, cuvîntul latin speculum se regăseşte în titlul unor enciclopedii medievale). „Nu există nimic printre lucrurile vizibile şi corporale care să nu aibă o semnificaţie incorporală şi inteligibilă44 — seria, în sec. IX, Scotus Eriugena. —„Această corespondenţă intre^^sensibil şi mteligibilitatea sacrului este clar pusă în lumină în cazul arhitecturii religioase şi al decoraţiei bisericilor — materializări ale enciclopediei medievale44 (G. Gusclorf)5. Această predilecţie structurală pentru interpretarea simbolică apare limpede şi in „bestiajrii44, în acele povestiri cu animale care, încă de la Esop, ilustrau virtuţi 3 Cf. W.T. Sedgwick and H.W. Tyler. — Iustin Martirul spune că ceea ce este adevărat ui scrierile filosofilor greci poate fi aflat mult mai bine în scrierile Profeţilor. Clement din Alexan-uria (n. către 150) îi numeşte pe filosofii greci hoţi şi pungaşi, care au dat drept originale rezul-latele- pe care le-au luat de la profeţii evrei. Tertulian (cca 155 — cea 220) afirmă cu insistenţa că, după cele scrise în Evanghelii, orice cercetare ştiinţifică a devenit de prisos. Laetantius (sec. IV) vorbeşte — în Instituţiile divine — despre „falsa înţelepciune a filosofilor“, ridiculizînd' ooctrina sfericităţii Pămîntului şi a existenţei antipozilor. —* Pînă şi Isidor din Sevilla (sec. VII), actorul celei mai faimoase enciclopedii ştiinţifice elaborată în Evul Mediu timpuriu, va declara^ cv este un rău pentru creştin să se ocupe cu cărţile „păgînilor", căci cu cît se va dedica mai muit ştiinţei laice, cu atît mai mult va spori păcatul trufiei în sufletul său... 4A.C. Crombie. — „Luna era imaginea Bisericii care reflectă lumina divină; vîntul — o imagine a spiritului; safirul — imaginea contemplaţiei divine; în timp ce numărul 11, treeînd umcolo de 10 — care reprezenta „cele zece porunci^ — era sinonim cu păcatul" (Idem). — în general, liniile directoare ale acestui capitol urmează observaţiile acestui reputat istoric al ştiinţei. Chiar şi Roger Bacon — în mod exagerat considerat adeseori fondatorul metodei experimentale —este obligat de mentalitatea epocii sale (sec .XIII) să declare: „Nu există decît o singura ştiinţă (sapientia) perfectă, dăruită de Dumnezeu numai omului, cu un singur scop, acela ţl vieţii eterne; această ştiinţă este conţinută în întregime, în Revelaţie (in sacris liUeris)y. <**£.<*• trebuie să fie explicitată de dreptul canonic şi de filosof ie. Căci tot ce este contrar sau străin ştiinţe^ divine este eronat şi zadarnic, şi nu poate avea vreun interes pentru neamul ome- 136 ŞTIINŢA sau vicii omeneşti. Tradiţia esopică — apoi continuată de Seneca in ale sale Quaes-îiones Naiurales şi de mai mulţi autori greci — a culminat cu Physiologus, operă alexandrină din sec. II, tradusă în sec. V in latină şi în numeroase alte limbi, operă din care s-au inspirat toate „b eşti ariile44 medievale. Nu numai Părinţi ai Bisericii — ca, de pildă, Ambrozie — se refereau foarte des la animale ca simboluri morale, ci şi un erudit din sec. XIII ca Alexander Neckam, mai afirma că scrisese foarte populara sa compilaţie ştiinţifică De naturis rerum cu scopul de edificare morală. In schimb matematieile, care n-aveau o semnificaţie morală directă, păreau că nu sînt demne de atenţie; cu toate acestea, se atribuia o importanţă unor pretinse atribute mistice ale numerelor. Astfel, Augustin spunea că „ştiinţa numerelor nu este creată de om, ci doar descoperită de om, ea rezidind în însăşi natura lucrurilor44. în sec. XIII, alegoriile simbolice erau căutate şi în „lapidarii44 — de la Teofrast şi Dioscoride pînă la multe secole după Isidor din Sevilla, autori care vorbeau despre proprietăţile medicale şi magice ale pietrelor. Şi în Naturalis H istoria a lui Plinius era vie credinţa în magie, — dar şi după o mie de ani de la moartea lui Plinius interesul pentru virtuţile magice şi astrologice ale obiectelor naturale rămînea — alături de căutarea simbologiei morale — o caracteristică foarte frecventă a modului in care se punea o problemă ştiinţifică. Nu numai Isidor din Sevilla îi sfătuia pe cercetătorii timpului să studieze influenţa Lunii asupra vieţii vegetale şi animale, ci de-a lungul întregului Ev Mediu şi chiar pînă spre sfîrşitul secolului al XVII-lea era curentă convingerea că între cauzele şi evoluţia unei boli, pe de o parte, şi fazele Lunii sau mişcările astrelor, pe de altă parte, există o corespondenţă determinantă intimă. în Evul Mediu, aşadar, atît pentru cercetătorii creştini cît şi pentru cei musulmani ştiinţa rămînea — cum observa J.D. Bernal — „un aspect, de altminteri nu forarte important, al marii încercări de a justifica ordinea divină a Universului, ale cărei trăsături fundamentale erau date de revelaţie şi susţinute de raţiune; cu alte cuvinte, de logica abstractă şi de filosofie. Robert Grosseteste, poate cel mai dotat studios medieval şi, fără îndoială, cel care a avut cea mai mare influenţă asupra dezvoltării ştiinţei, considera ştiinţele ca un mijloc de a ilustra adevărurile teologice. El a întreprins studiile sale asupra luminii şi a verificat experimental fenomenul refracţiei cu ajutorul:lentilelor, sub impulsul unei presupuse analogii dintre lumină şi iluminarea divină44. Nici chiar discipolul său Roger Bacon — care îi trata drept „ignoranţi44 pe Albert cel Mare şi pe Toma din Aquino — „n-a pus niciodată în discuţie faptul că scopul ştiinţei ar fi justificarea raţională a revelaţiei. Unica diferenţă dintre ei este că Bacon a căutat o confirmare a credinţei în experienţă, în loc de raţiunea pură44. — Iar cei care gîndeau altfel, erau consideraţi eretici -—sau erau ignoraţi. Ceea ce nu înseamnă că ştiinţa şi, în general, cultura medievală ar fi fost un monopol al Bisericii; şi nici că — după cum susţinea înverşunatul raţionalist „Secol ai Luminilor44 —- clerul Evului Mediu ar fi fost, în bloc, duşman al raţiunii. Faptele însele sînt singurele concludente. Evident, de pildă, este faptul că întreaga scolastică a fost impulsionată de o credinţă în raţiune. Paradoxal (dar paradoxul e dcar aparent) rămîne şi faptul că majoritatea celor care s-au consacrat cercetării ştiinţifice obţinînd rezultatele rămase în istoria ştiinţei au fost oameni ai Bisericii: călugări sau clerici, profesori ai facultăţii de teologie — ca Toma din Aquino, episcopi ca Albert cel Mare, arhiepiscopi — ca Robert Grosseteste, cardinali — ca Nieolaus Cusanus, şi chiar papi — ca Gerbert d’Aurillac, papa Inoeenţiu IL „Este o realitate că ştiinţa modernă s-a născut in Occident, şi numai în Occident, în sfera de influenţă creştină; deci acolo unde, conform afirmaţiei «Secolului PRELIMINARII 187 Luminilor», ea ar fi trebuit să aibă cele mai puţine şanse de a se impune" (G. Gusdorf). Fapt esenţial — şi care le justifica activitatea de cercetători ai naturii — era că toţi aceştia au pornit de la premisa, impusă ca un postulat (dintr-o convingere sinceră sau doar ca un abil expedient — este irelevant) că omul este dator să cerceteze natura — care este/şi pentru că este/opera divinităţii; şi, anume, să o studieze cu posibilităţile şi mijloacele pe care tot Dumnezeu le-a dăruit omului: raţiunea, observaţia şi experimentul. ŞTIINŢA ÎN OCCIDENT PÎNA ÎN SEC. X în acest timp, în Imperiul bizantin ştiinţa anticilor se bucura de o înaltă preţuire, operele lor erau păstrate cu grijă şi mereu copiate, compilaţiile şi comentariile erau larg difuzate6. După închiderea Academiei din Atena din ordinul lui Custinian (526), în sec. IX are ioc o renaştere a studiilor filosofice şi ştiinţifice; în timp ce studiile umanistice au continuat să fie cultivate pînă la devastarea Constan-tinopolului de cruciada a patra (1204). După care, centrul intelectual bizantin şi totodată ştiinţa greacă — s-au deplasat spre ţinuturile irakiene şi persane. Dar nici în Occident, Evul Mediu timpuriu n-a însemnat o „perioadă staţionară" în istoria ştiinţei; sintagma, adeseori folosită, denotă o ignorare a faptelor, în sfera culturii occidentale, însă, problema dominantă a secolelor VI—VIII nu era aceea de a crea noi concepţii ştiinţifice (sau filosofice, sau teologice), ci de a selva ceva din preţiosul patrimoniu cultural al Antichităţii, aflat acum în primejdie şi pe cale de dispariţie. în acest sens, semnificativă este, în primul rînd, activitatea lui Boethius7. „Ultimul dintre romania şi întemeietorul gîndirii ştiinţifice medievale în Occident este considerat Boethius. Cunoscător perfect al limbii greceşti, el este autorul unor inteligente compilaţii din scrierile lui Nicomachos din Gerasa (De institu-tione arithmeticaJ, ale lui Euclid (ElementeleJ, Ptolemeu (Astronomia). Pe lingă tratatele de geometrie — aşa-nutnita „Geometrie a lui Boethius^, de aritmetică, astronomie, muzică (tratatul Despre muzică a continuat să fie folosit printre textele şcolare pînă în sec. XVIII), pe care le-a compilat, Boethius a tradus în limba latină 6 în sec. II, la aproape 700 de ani de la moartea Iui Euclid, Theon din Alexandria editează Elementele; text care a rămas la baza tuturor ediţiilor succesive pînă în sec. XI X.Oribasios. (cea 325 — cca 400) compilează o enciclopedie medicală de o inestimabilă valoare istorica pentru numeroasele extrase din opere azi pierdute. Aetios din Armida (502—575) redactează o compilaţie a scrierilor medicale ale lui Rufus din Efes, — ş.a.m.d. Observaţii originale se pot găsi în comen- 1 ariile de fizică ale lui Philcponos (cca 525); iar de patologie, în lucrările lui Alexandros din dralles (525-605). — Cf. W.T. Sedgwick, H.W. Tyler. 7 înainte de a trece la perioada lui Boethius, să amintim că, înainte cu un secol, Augustul atribuia propoziţiilor matematice o valoare absolută; propoziţii de care se servea chiar în încercarea sa de a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Dar interesul lui Augustin pentru matematică nu se limita la aceasta; faptul însuşi că recunoştea un fel de primat al aritmeticii asupra geometriei permite să se presupună că el’ meditase serios asupra acestei probleme — „O intuiţie de o excepţională valoare64 a avut-o Augustin şi în problema „infinitului actual66 (in acta, ca ceva realizat, nu un infinit in potentia, virtual, ca posibilitate, cum îl concepea Aristotel). Augustin afirmă ca este posibilă şi că nu este contradictorie din punct de vedere logic noţiunea de „totalitate a numerelor întregi6'. Meritul intuiţiei lui Augustin este cu atît mai mare, „cu cît conceptul de infinit actual este într-adevăr unul din cele mai delicate din întreaga matematică; şi va trebui să ajungem pînă în a doua jumătate a sec. XIX pentru a găsi o definiţie pe deplin riguroasă ştiinţifică acestui concept66 (Renato Tisato, în Stor ia del pensiero filosofico e scientifico, voi. I, sub red. lui L. Geymonat; vd. Bibliografia). ...... «188 ŞTIINŢA , şi a comentat Isagoge al Iţii Porphirios şi operele de logică ale Iui Aristotel. Intenţia lui declarată era să traducă în întregime opera lui Platon şi Aristotel! — Ceea ce .a însemnat Naturalis kistoria a lui Plinius pentru ştiinţele naturii, au însemnat pentru Occidentul medieval lucrările, comentariile şi traducerile lui Boethius de matematică şi logică: timp de şase secole, principalul izvor de informaţie şi de studiu pînă în sec. XII, cînd operele ştiinţifice greceşti şi arabe au început să fie traduse în limba latină®. - Uriaşa enciclopedie compilată de Isidor din Sevilla in sec. VII, Etymologiae8 9, pornind de la explicaţia (adeseori fantastică, e adevărat) a etimologiei cîtorva sute de termeni, dădea cititorului noţiuni din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii, oferindmi cea, mai amplă sursă pentru o primă informare; un adevărat tezaur de cunoştinţe, foarte mult folosit în Occident timp de cel puţin cinci secole. Această cea mai faimoasă dintre enciclopediile Evului Mediu timpuriu, con-densînd în paginile ei. douăsprezece secole de gîndire ştiinţifică (şi pre-ştiiiiţifică. inclusiv superstiţii), oferă o imagine concludentă a concepţiilor, mentalităţii şi cunoştinţelor în jurul anilor 600—630. Pentru Isidor, de pildă, Pămîntul avea forma de roată, înconjurată de apele oceanelor; în jurul Pămîntului erau sferele concentrice ale planetelor, stelelor fixe şi, in ultima sferă, înălţimile Cerului in care sălăşluiau sfinţii şi fericiţii... Isidor admitea prezenţa în natură a unor forţe magice. Nu confunda, totuşi, astronomia — care permitea studiul corpurilor cereşti — cu superstiţioasa astrologie, care se ocupa de horoscoape; dar susţinea că aceste corpuri cereşti exercită o influenţă asupra corpului omenesc şi îi sfătuia pe medici şă le studieze influenţa cîiid îşi tratau bolnavii. (Dealtminteri, nu numai de-a lungul întregului Ev Mediu, ci şi mult mai tîrziu, pînă în sec. XVII, se va menţine credinţa, chiar printre medici, după cum vom vedea, că există o intimă corespondenţă între cauza, declanşarea, evoluţia unei maladii, şi fazele Lunii sau mişcările astrelor!). Cu Venerabilul Beda ne aflăm îm prezenţa unui caz esenţialmente diferit: ,;în aceste secole — notează P. Brunet — în care contribuţia ştiinţifică originală este aproape inexistentă, în care referirile la texte înlocuiesc, chiar şi în ştiinţele naturii, observaţiile metodic conduse“, Venerabilul Beda recurge la observaţia directă. Deşi cunoştea limba greacă, cunoştinţele sale provin exclusiv din surse latine. In lucrările sale De rerum natura şi De temporum ratione, care oglindesc şi stadiul cunoştinţelor erudiţilor din Occident înainte de apariţia traducerilor din greacă şî arabă, sursele principale ale lui Beda sînt Plinius, Isidor şi Părinţii Bisericai. Prima operă, expune un sistem cosmologic folosind elemente din Plinius, — dir într-o viziune de ansamblu personală şi cu un spirit critic superior Iui Isidor: un-versul lui Beda este ordonat de cauze şi de efecte verificabile de raţiune (vd. infrcij paragraful „Cosmologia^). D temporum ratione, opera sa ştiinţifică mai originală şi importantă, tratează, probleme de ordin practic legate în special de calendar. încă din sec. II e.n. problema stabilirii datei Paştilor — in funcţie de care variau si datele celorlalte sărbători 8 Şi compendiul enciclopedic al lui Cassiodor, Instilutiones divinamm et saecidiarium litiera-rum, conţinînd foarte elementare noţiuni de matematică, astronomie, muzică, ş.a., are lotus? meritul de a constitui o introducere bibliografică la studiu! ştiinţelor. Am văzut mai sus (cap. I) că marea importanţă a lui Cassiodor în viaţa culturală a Evului Mediu timpuriu a constat în activitatea sa de conservare a tradiţiilor ştiinţifice, prin obligaţia pe care a impus-o călugărilor săi de la mănăstirea Vivarium de a copia manuscrisele vechi; obligaţia care apoi s-a perpetuat, timp de cel puţin opt secole* în, toate marile mănăstiri, îndeosebi ben°dictine. 9 Yd. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, pp. 124—125. ŞTIINŢA IN OCCIDENT PÎNĂ ÎN SEC. X 1895 elisioase — dăduse loc multor controverse in sinul Gonciliilor. Dificultatea rezulta din faptul că noul calendar, creştin, era o combinaţie între cel ebraic, bazat pe ciclul lunar al Lunei, şi cel iulian, bazat pe rotaţia anuală a Pămîntului în jurul Soarelui; încît, spre a calcula pentru fiecare an data Paştilor, durata anului solar trebuia combinata cu cea a lunii lunare. Raportul (19 ani solari egal cu 235 luni lunare) fusese stabilit încă din sec. IY; dar divergenţele privind datarea Paştilor au continuat atît în Insulele Britanice (Beda a trăit toată viaţa în mănăstirea din Yarrowr în Northumbria) cît şi pe Continent. Beda, servindu-se atît de surse irlandeze cît si de respectivele scrieri de pe Continent — printre care şi cele ale lui Dionisius Exiguus, creatorul cronologiei moderne10 11 — a introdus o ordine în aceste criterii, arătînd in ce mod trebuiau calculate pentru viitor tabelele pascale printr-o referire judicioasă la ciclul de 19 ani solari. Scrierile sale au rămas texte de referinţă timp de 5 secole, folosite fiind şi după reforma gregoriană (din 1582) a calendarului. Beda s-a ocupat şi de alte probleme — de calcul aritmetic, de cele legate de măsurarea timpului şi de cronologia cosmologică sau istorică, — „încercînd să reducă la legi generale toate faptele observate şi, în limitele cunoştinţelor sale, să dea Universului un cadru coerent şi verificată Intr-un capitol al acestei opere procedează la o descriere a mareelor (despre care se ştia, de la Plinius, că sînt provocate de atracţia Lunei, ale cărei faze le urmează), tratînd despre influenţa viaturilor, a. solstiţiilor şi echinocţiilor, despre mareele sizigiale şi cele de cvadratură, — şi „enun-ţînd, pentru prima dată, importantul principiu potrivit căruia mareele întîrzie faţă de Lună după intervale bine definite, care pot să difere în diverse puncte ale aceleiaşi coaste; ceea ce face necesar să se stabilească tabele ale mareelor pentru fiecare portan. Cu filosoful şi eruditul irlandez Scotus Eriugena (m. 877), gîndirea ştiinţifică medievală marchează un ajt moment important; de astă dată, în domeniul astronomiei. Adoptînd şi propagînd ideile lui Heraclid din Pont12 — după care planetele Venus şi Mercur se învîrt în jurul Soarelui, — Scotus Eriugena Ie-a adus o completare, atribuind aceeaşi mişcare planetelor Marte şi Iupiter. In această nouă viziune, sistemul planetar a căpătat unitate şi coeziune, iar interpretarea lui Platou a Universului s-a perpetuat (alături de concepţia geocentrică a lui Ptolemeu, susţinută şi de astronomii arabi) timp de patru secole, fiind apoi dezvoltată de Şcoala. din Chartres şi pregătind în felul acesta apariţia lui Copernic. 10 Dionisius Exiguus („cel Mic44 sau, mai degrabă, „cel Smerit5' — cca 470-540), un erudit călugăr originar din Scythia Minor — Dobrogea de azi— a trăit şi a activat la curtea papală sub 10 papi; autor al unor reputate culegeri de canoane şi decretalii. A introdus, cel dinţii, calculul anilor erei creştine, pornind de la data naşterii lui Hristos (stabilită, dealtfel, cu o eroare de 5 sau 6 ani); cronologie adoptată în Italia începînd din 527, în Franţa şi Anglia din sec. VIII, iar în răsăritul Europei abia din sec. XVIII. (Dar la noi apare pentru prima dată pe Molit-velnicul slavon tipărit la Tîrgovişte în 1545). — Amintim (cf. Valeriu Anania, în „Magazin istoric4', XV, nr. 2 (167) din februarie 1981) principalele cronologii în uz la diferite popoare din Antichitate şi Evul Mediu. Vechii greci numărau anii începînd din 778 î.e.n. (data primei olimpiade};, romanii — din 753 î.e.n. („de la întemeierea Romei44); era seleucidă începea în 312 î.e.n. — odată cu întemeierea statului seleucid; era spaniolă — din 38 î.e.n., dată cînd Spania devine provincie romană; era musulmană — din 622 e.n., an în care Muhammad se refugiază la Medina, ş.a. Dintre toate, cea mai nesigură era cea care începea „de la facerea lumii44, dată ce varia astfel: la evrei — 3761; la occidentali— 3943; în Orientul Apropiat — 5492; la Alexandria şi Constantin op el — 5508 şi, respectiv, 5509. 11 A.C. ;Crombie.— „în baza acestui principiu, Beda a formulat ipoteza că s-ar putea prevedea mareele fiecărui port prin mijlocul ciclului de 19 ani, pe care l-a substituit ciclului de 8 ani mai puţin precis, al lui Plinius44 (Idem). 12 Heraclid din Pont (sec. IV î.e.n.), discipol al lui Platon, a enunţat ideea că unele planete se învîrt în jurul Soarelui; idee preluată de Aristarh din Samos (sec. III î.e.n.), care plasase Soarele în centrul Universului, prefigurînd astfel sistemul heliocentric al lui Copernic. 1 190 ŞTIINŢA Venerabilul Beda şi Scotus Eriugena, reprezentanţi eminenţi ai culturii epocii carolingiene, aveau o formaţie ştiinţifică primită în mediul anglo-saxon —- de unde venea şi Alcuin, — unde existau oarecare tradiţii culturale îndelungate, şi de unde Continentul va beneficia şi de contribuţiile altor erudiţi renumiţi13. Intr-adevăr in sec. VII în şcolile din ţinutul Kent se predau astronomia şi medicina. In acelaşi secol, Aldhelm manifesta un oarecare interes pentru zoologie şi botanică. In 825 irlandezul Dicuil compune De mensura orbis terrae, în care adună de la călători informaţii geografice interesante, îndeosebi despre Egipt, dar şi despre insulele septentrionale.. In jurul anului 1000 se traduce în anglo-saxonă opera latină intitulată Herbarium, în care sînt notate aproximativ 500 de nume englezeşti de plante, in bună parte indigene, necunoscute izvoarelor latine. O interesantă contribuţie ştiinţifică anglo-saxonă din acest timp o găsim în domeniul medicinei: în prima jumătate a sec. X apare aici Leech Book — în traducere: Cartea medicului — care conţine şi numeroase observaţii personale. Prima parte, dedicată terapeuticii, indică tratamentul diferitelor boli cu plante medicinale locale. Autorul anonim distinge între malaria terţiană, cea cuartană şi cea cu accese febrile cotidiene; vorbeşte despre „otrava zburătoare44 sau de „contaminarea prin aer44 (cu alte cuvinte, despre bolile epidemice în genere); despre variolă, elefantiază, pesta bubonică şi despre boli mintale. Contra răcelii recomandă băi calde. Partea a doua a lucrării se ocupă îndeosebi de boli interne, descriindu-le etiologia şi simptomatologia. Autorul descrie — servindu-se în acest scop de numeroase observaţii directe — pleurita, distingînd şi pleurita traumatică; prescrie cura cu un laxativ vegetal uşor, administrat pe cale bucală sau prin clismă, urmată de aplicarea unei cataplasme pe partea dureroasă şi a ventuzelor pe spatele bolnavului, precum şi de administrarea anumitor poţiuni de ierburi. Descrie o serie de alte boli — ca tuberculoza pulmonară, abcesele ficatului, ş.a.; în schimb nu ţine seama de ceea ce pentru medicii greci şi romani era un lucru fundamental: pulsul şi aspectul urinei. r Să mai amintim că, la acea dată, chirurgia anglo-saxonilor remedia fracturi şi luxaţii; practica amputarea membrelor gangrenate şi chirurgia plastică a „buzei >de iepure44. In concluzie: Pînă la sfîrşitul sec. XI, izvoarele latine şi greceşti ale cunoştinţelor ştiinţifice ale lumii occidentale se rezumau la următorii autori şi la respectivele opere: Platon (primele 53 de subdiviziuni din Timaios); Aristotel (cîteva opere de logică, traduse de Boethius); Dioscoride — Materia medica; Lucretius (doar cîteva fragmente din Dererum naturaSeneca — Naturales Qusestiones; (De architedura a lui Vitruvius va fi cunoscută numai începînd din secolul următor); Plinius —-JVaturalis Historia; Macrobius — In somnium Scipionis; Martianus Gapella— Satyricon, sive De nuptiis Philologiae et Mercurii; Boethius (opere asupra artelor liberale — îndeosebi despre matematică şi astronomie, — precum şi comentarii la logica Iui Aristotel şi la Porphirios); Cassiodor — scrieri asupra artelor liberale; Isidor din Sevilla — Etymologiarum sive originum; Beda — De natura rerum şi JD-e temporum ratione. —- In plus, opera alexandrină Physiologus şi diferite Composi-liones, cu caracter tehnic. 13 Printre aceştia menţionăm — pentru perioada secolului al XlII-lea — numele unor medici reputaţi, ca Richardus Anglicus, autor al unui tratat de anatomie; Guilelmus Anglicus, autorul unei renumite opere de astrologie medicală (sau de medicină astrologică), figurină printre textele obligatorii prescrise studenţilor în medicină de la Bologna; Bartholomaeus Anglicus, ale cărui lucrări Liber de regimine sanitatis şi Liber de virtulibus naturalibus le găsim menţionate in 1340. ca manuale obligatorii la facultatea de medicină din Montpellier. Sau numele matematicienilor Adelard din Bath şi Robert din Chester {sec. XII) despre care se vaj vorbi mai jos. APORTUL ŞI DIFUZAREA ŞTIINŢEI GRECEŞTI ŞI ARABE 191 APORTUL SI DIFUZAREA STIINTEI GRECEŞTI ŞI ARABE In sec. XII, cercetarea ştiinţifică în lumea occidentală intră într-o nouă fază mult superioară sub raportul calităţii şi cantităţii informaţiei, — datorită traducerilor în limba latină efectuate acum şi răspîndirii operelor erudiţilor arabi; opere originale, comentarii sau versiuni arabe ale aproape tuturor operelor ştiinţifice-greceşti care în sec. X erau deja disponibile şi în limba arabă. Prin aceasta, nu numai volumul de cunoştinţe filosofice şi ştiinţifice ale lumii occidentale s-a lărgit extrem de mult, ci însăşi gîndirea ştiinţifică a pornit pe căi noi şi extrem de fecunde. „Spiritul savanţilor lumii arabe a orientat ştiinţa spre o formă nouă, forma unei ştiinţe active, primul germene al unei ştiinţe de laborator. Preocuparea pentru identificare, pentru verificare, şi care a adus cu sine activitatea de observare, de descriere, de determinare cantitativ exactă, a întărit şi dezvoltat gîndirea ştiinţifică /.../ Arabii, nu numai că au păstrat şi transmis ştiinţa Antichităţii, dar au şi transformat-o şi au fundamentat-o pe baze noiai4. Marile momente ale ştiinţei arabe au însemnat deci tot atîtea prezenţe stimulatoare şi informative de autoritate pentru ştiinţa europeană, aflată în faza începuturilor şi tatonărilor confuze. Încă de la începutul ştiinţei arabe — a doua jumătate a secolului al VlII-lea — scrierile atribuite celebrului alchimist Jăbir ibn Hayyam au devenit lucrările fundamentale pentru alchimiştii occidentali. Prima jumătate a sec. IX este epoca lui al-Kindi (autorul unor tratate de optică, de prim ordin), a astronomului al-Farghanr (Alfraganus) şi a marelui matematician şi astronom al-Khwarizmi, considerat creatorul algebrei şi cel care a dat o descriere completă a sistemului de numeraţie indian. Jumătatea a doua a aceluiaşi secol este dominată de personalitatea alchimistului,, fizicianului şi medicului, — apreciat ca cel mai mare clinician al Evului Mediu — al-Razi (Rhazes), urmat de astronomul al-Battani (Albatenius). In sec. X, cînd ştiinţa arabă înregistrează enciclopedia redactată de asociaţia secretă a „Fraţilor Purităţii“, două sînt numele marilor oameni de ştiinţă: al-Farabi, filosoful comentator aristotelician, autorul unui capital Tratat de muzică, şi celebrul medic chirurg Abu l’Qasim (Abulcais). Cele mai mari personalităţi ale ştiinţei araba apar în secolul al Xl-lea: matematicianul, fizicianul şi geograful al-Biruni; enciclopedistul, filosoful, astronomul, fizicianul şi medicul Ibn Şina (Avicenna); Ibn al-Haytham (Alhazen), cel mai faimos fizician şi optician al lumii arabe; astronomul din Cordoba, al-Zarqali; şi matematicianul — tot atît de celebru şi ca poet — Oman Khayyam. Secolul al XlII-lea este marea epocă a traducerilor în latină (şi ebraică) a lucrărilor erudiţilor arabi. Intre aceştia — medicul Ibn Zuhr (pe care Averroes îl socotea, cel mai mare medic, după Galenos); geograful al-Idrisi; şi — marea personalitate a leacului său, sub al cărui enorm prestigiu va rămîne gîndirea occidentală timp de cîteva secole — filosoful, astronomul şi medicul Ibn Roşd (Averroes). — Incepînd din sec. XIII, activitatea ştiinţifică în lumea musulmană continuă, fireşte, in toate domeniile; dar nume mari nu se mai intîlnesc — cu excepţia medicului Ibn an-Nafis, descoperitorul circulaţiei pulmonare; şi al matematicianului Nasr ad-Din, autorul 14 14 R. Arnaîdez, etc. — în Ştiinţa antică şi medievală (cit.). Pentru ştiinţa arabă, vd. şi Istoria culturii şi civilizaţiei voi. 2, pp. 294-308 şi 333-335. — Reamintim că arabii au venit pentru prima dată în contact cu tradiţiile ştiinţifice greceşti, siriace, persane şi indiene prin traducerile efectuate în marele centru cultural din Jundishapur, apoi în cele din Bagdad şi Damasc. In Europa, ştiinţa arabă a pătruns prin Sicilia şi, mai ales, prin Spania (prin Cordoba, precum şt datorită activităţii deosebit de intense a centrului de traducători din Toledo). 192 ŞTIINŢA unor lucrări de geografie matematică, al unui tratat de trigonometrie plană şi sferică, şi al unui manual de astronomie in care critică ideile lui Ptolemeu. — In schimb, sec. XIII îl continuă pe cel anterior în intensa activitate de traduceri din arabă în latină — şi, deci, de influenţare hotărîtoare a activităţii ştiinţifice a lumii creştine din Occident. Aportul învăţaţilor arabi a constat în transmiterea către ţările europene a patrimoniului ştiinţific şi filosofic grec, însoţindu-1 de comentarii şi observaţii noi. In primul rînd, în domeniul astronomiei. Autorii arabi (al-Rattani, al-Khwariz-mi, al-Farghani) au făcut cunoscută, prin traducerile lor, astronomia ptolemaică (împreună cu trigonometria asociată acestui studiu), fără să o dezvolte însă cu importante contribuţii originale. In schimb, erudiţii arabi au perfecţionat instrumentele de observaţie (astrolabul, mai întîi) şi au întocmit tabele astronomice utile navigaţiei. Meridianul din Toledo, stabilit de ei, a servit substanţial ca punct de reper pentru calculele astronomice; iar Tabelele toledane (întocmite în sec. XI de al-Zarqali) au fost utilizate ca bază a Tabelelor alfonsine din 1252 (rămase în uz pină în sec. XVI). în domeniul medicinei, contribuţia arabilor a constat în traducerea şi comentarea operelor marilor medici greci, precum şi în întocmirea unor preţioase enciclo-pedii medicale (ca cele ale lui Ibn Şina, al-Rhăzi şi Aii ibn al-Abbas); de asemenea, în îmbogăţirea materiei medicale cu medicamente noi (de minerale —- ca mercurul), în timp ce farmacopeea grecilor antici era aproape exclusiv bazată pe plante medicinale. La acestea, s-au adăugat observaţii originale — cum sînt, de pildă, cele ale lui al-Rhăzi în diagnosticarea variolei şi pojarului. In matematică, arabii au transmis Europei cunoştinţele matematicienilor indieni — necunoscute grecilor — care se dedicaseră îndeosebi aritmeticii şi algebrei15, elaborînd un sistem de numeraţie bazat pe valoarea de poziţie a cifrei, şi care prezenta un avantaj imens faţă de sistemul greoi roman. Primul care a dat (în sec. IX) o descriere completă a acestui sistem a fost, cum am spus, al-Khwarizmi, — ale cărui opere de algebră au fost cunoscute Europei datorită traducerii lor în latină de către Adelard din Bath. — Dar aportul ştiinţific cel mai original al arabilor a fost în optică, prin lucrările lui al-Kindi şi în special ale lui al-Haytham, care s-a ocupat de oglinzile sferice şi parabolice, de camera obscură şi de lentilele optice16. Arabii au fost cei dintîi care au dat ştiinţei un caracter internaţional. Aceasta, în primul rînd prin faptul că întregul tezaur de cunoştinţe care îi puteau interesa pe oamenii de ştiinţă ai timpului era adunat în traduceri, comentarii şi observaţii noi. toate redactate în limba arabă; fapt care le garanta valoarea şi le asigura larga circulaţie. Pe lîngă aceasta, corpul de traducători din arabă în latină ai acestor opere lucrau în special în Spania, e adevărat, — dar proveneau din diferite ţări, apropiate dar şi îndepărtate: Gherardo da Cremona, Leonardo da Pisa (Fibonacci), Adelard din Bath, Alfredus Anglicus (Sareshel), Robert din Chester, Michael Scotus, Constantin Africanul, Domingo Gonzâles (Dominicus Gundissalinus, sau Gundisalvo), Juan din Sevilla, Hermann din Carintia, Moses Farachi din Sicilia, Stephanus din Antiohia, etc. 15 „Matematicienii indieni cunoşteau folosirea lui zero, ştiau să extragă rădăcini pătrate şi -cubice, stăpîneau bine fracţiile, problemele de procent, însumarea seriilor aritmetice şi geometrice, soluţia ecuaţiilor determinate şi nedeterminate de primul şi al doilea grad, permutaţii şi combinaţii, precum şi alte operaţii de aritmetică şi de algebră elementare. Au dezvoltat tehnica trigonometrică pentru a descrie mişcările astrelor şi a® introdus tabelele trigonometrice ale sinu- sCca din urmă, întreţinute în adevărate mici menajerii de către regi şi împăraţi. Astfel de obsci va ţii se vor găsi in enciclopediile secolului al XII 1-lea, în primul r,tnd. ŞTIINŢA ÎN SECOLUL AJL XII-LEA. ENCICLOPEDIILE m XIII-]ea25. (Dar o sinteză şi un repertoriu de un nivel cultural mediu; azi, î-am nunii inferior — şi uneori eiii-ar absurd. Căci, la nivelul superior al gindirii teoretice, cunoştinţelor adunate în enciclopedii Ie este preferată însuşirea unui spirit ştiinţific:* de" explicaţie raţională, de observaţie şi experiment). Către 1240, dominicanul Thomas de Cantirnpre (cca 1210—1293),profesor la Louvain, în Opus de natura renan (in 20 de cărţi) adună tot ceea ce i se pare util pentru cunoaşterea naturii: informaţii şi observaţii personale despre om, animale, pasări, peşti, reptile, viermi, insecte; despre mare, munţi, izvoare, ierburi şi arbori; despre aer, pietre şi metale: despre mişcările aştrilor, despre cele 7 planete şi cele 4 elemente; informaţii de cosmografie, meteorologie, etc. Bun observator al naturii (deşi face loc şi descrierii unor animale fabuloase), Thomas are notaţii interesante — multe inspirate din lucrările lui Arislotel, e adevărat, — în special cele referitoare la anatomia comparată26. întreaga cultură — la nivelul său mediu — Însuşită pe la mijlocul sec. XIII în Occident se reflectă in monumentala enciclopedie (6 000 de pagini in-folio l) a lui Vincent de Beau vai s (1190—1264), călugăr dominican, protejatul lui Ludovic IX „cel Sîint“, care ii numeşte predicatorul Curţii, — intitulată Speculum majus; o operă care a fost citită cu cel mai mare interes timp de cel puţin o jumătate de mileniu27. împărţită in patru trataiadeseori citate separat (Speculum Naturale. Doărinaley Morale şi llis io riale ). iar in ansamblu Speculum quadruplex, opera însumează cunoştinţele euivnle in toate domeniile, urmărind păstrarea adevărurilor credinţei, dar mont mirul o netă intenţie raţionalistă şi de culturalizare. în felul acesta, aproape jumătate din această imensă lucrare este dedicată — în special Speculum naturale — ştiinţei, in sensul propriu al termenului. Speculum noturale (rit 32 de cărţi si 3.718 capitole) tratează succesiv despre creaţia lumii, despre Dumnezeu şi îngeri, despre lumea sensibilă, despre lumină şî cer, despre elementele Pamintidui (plante, animale, metale, pietre preţioase, ele.), încheindu-se cu cartea dedicata vi ului, stăpinul naturii. — Speculum doclruiale (17 cărţi, 2.374 capitole) este consacrată definiţiilor filosofice, gramaticale, logice, retorice şi poetice; apoi, unor teme de drept, economie, politică, agricultură, vină-toare, artizanat, — dar şi de medicină (teoretică şi practică), teologie şi discipline f izico-matematice. — In Speculum morale (in 3 cărţi), autorul vorbeşte despre diferitele păcate şi slăbiciuni omeneşti, despre viciile nocive societăţii, ca mini a, avariţie, ş.a. — In fine, Speculum hisloriale (în 31 de cărţi şi 3.793 de capitol:.), adună, în secţiuni diverse, fapte istorice din trecut şi din epocă, — un repertoriu 25 Pe lingă cele asupra cărora ne veni opri. trebuie menţionate compilaţiile care — prin informaţiile, concepi ia şi metoda în care sini prezentate, p:v>prii unei perioade la această d.uă depăşite — fac trecerea spre noul sistem şti kg ii ic al sec. XIII. Astfel: De naturis renan, a. s.\{ Aiexaneler Neckam (1157'— 1217!, deşi cuprinde dale serioase luate din surse arabe şi ridiculizează naivele credinţe populare, totuşi acceptă şi el multe asemenea fantezii. De propti cumii.is renuri, compilată deBaHkelfm.mu.'s Ang]Icus către 1240, foloseşte surse (Macrobius, Marii-mas Capjlla) mult prea perimate falăd ■ stadiul de cunoştinţe din timpul sau; totuşi, compilaţia ac veri a s-a ^bucurat de un succes enorm I irnp de col puţin doua secole. Iar Comoara — scrisă în provensala (Li Livres dou Tresar) — a lui Brunelto Latini (cca 1220 — cca 1295), repede răspindită în tot Occidentul, rezumată fiind şi în versuri franceze şi italiene, este o enciclopedie cit se poate un variată sub raportul conţinutului şi al tonului (tratînd despre creaţia lumii, despre suflet, natură, istorie, morală, politică, fizică, astrologie, retorică, etc., cu ample referinţe la Arislotel Şi Cicero).! 26 Vd. G. Beaaioiuiii: „Animalele bipede şi patrupede au singe, cele cu mai multe picioare, nu; toate animalele înzestrate cu urechile au mobile,eu excepţia omului; patrupedele cu coame nu au incisivi superiori; animalele care au pleoape le închid în timpul somnului, cu excepţia ieu-vii şi aA iepurelui*4, etc. 27 în 1624 — d n.-i după ce timp de aproximaiiv patru secole circulase în diverse manuscris® — enciclopedia lui Vincent du lăauvais a fost tipărită în 3 enorme volume in-folio. 193 ŞTIINŢA imens de episoade istorice şi de legende. De remarcat, aici, este intenţia Ini Vincent de a contopi intr-un tot istoria laică cu istoria religioasă şi bisericească. De asemenea — finalul întregii opere: o mărturisire de credinţă şi totodată urarea ca toţi oamenii să poată găsi în ştiinţă o judecată sigură care să îi poată conduce în viaţă. Izvoarele de care s-a servit Vincent de Beauvais sînt nenumărate, — de "la Plinius, Isidor din Sevilla şi Aristotel, pînă la autorii arabi (îndeosebi în materie de medicină) şi pînă la autorii contemporani de limbă latină, ca Adelard din Bath sau Guiîlaume de Conehes. — „Nici o operă atît de vastă nu va mai fi produsă pînă la Grande Encyclopedie din secolul al XVIII-lea44 (C.H. Haskins). Ilustrul Doctor universalis (cum era numit) al secolului al XlII-lea, Albert cel Mare28, una din personalităţile marcante ale Evului Mediu, teolog şi filosof, om de o impresionantă erudiţie şi un autentic om de ştiinţă, n-a fost — cu toate acestea — autorul unei anumite enciclopedii. Mare naturalist, studios pasionat şi de astronomie, medicină şi alchimie, Albert este autorul îndeosebi a trei opere, rezultat al unor interesante observaţii personale — Despre plante, Despre animale, Despre minerale (despre care se va vorbi mai jos, în paragraful rezervat ştiinţelor naturale). — Cu Albert cel Mare, spiritul ştiinţific de cercetare marchează o etapă nouă in evoluţia ştiinţei medievale. SECOLUL AL XIH-LEA. NOUL SISTEM ŞTIINŢIFIC Importantele schimbări petrecute în gindirea ştiinţifică a sec. XIII — ale cărei principii vor domina ştiinţa europeană pînă tirziu, în sec. XVII se prezintă ca un rezditat al aplicării unui punct de vedere pur teoretic, în net contrast cu cel al ştiinţei arabe, dominat în general de consideraţii şi aplicaţii practice. Este prima notă ce caracterizează noul sistem ştiinţific. Corpus-n] de traduceri efectuate din limba arabă şi direct din limba greacă forma un tot complet şi coerent, bazat pe un sistem de explicaţii raţionale, Cu ajutorul său, oamenii de ştiinţă din Occident căutau să facă inteligibilă lumea naturii, dezvoitînd continuu spiritul de observaţie, experimentul şi recursul la ajutorul matematicii. Noua teorie a ştiinţei postula anumite metode de investigaţie şi de interpretare, experimentale şi matematice, extinzîndu-le asupra întregului domeniu aî ştiinţelor naturale. Investigarea lumii fizice era considerată ca o unică activitate filosofică, urmărind explicarea naturii şi descoperirea adevărului, a realităţii durabile, dincolo ele schimbările perceptibile cu ajutorul simţurilor; cu alte cuvinte, „scopul investigaţiei ştiinţifice era acela de a defini substanţa, care constituia substratul şi cauza efectelor observate44 (A.G. Crombie). Ştiinţa care se ocupa de cauzele schimbării şi a mişcării era „fizica45 — sau ştiinţa naturii (gr. physis = „natură44). Natura — în concepţia lui Aristotel, dominantă în sec. XIii — era de două feluri: activă (fiinţele vii) şi pasivă. Mişcarea celei dinţii era generată de „sufletul44 fiinţelor vii; mişcarea lucrurilor neînsufleţite era 23 23 „Albertus Magnus", Albert von Rollstadt (1208—1280), născut în familia conţilor de Suabia, şi-a făcut studiile la universităţile din Paris şi Pavia, intrînd în Ordinul dominicanilor. A fost profesor la Paris, Koln, Freiburg şi Ratisbona (Regensburg), legat apostolic în Polonia, apoi episcop de Ratisbona; demnitate din care şi-a dat demisia pentru a se consacra exclusiv studiului, rămînînd profesor la universitatea din Koln (unde l-a avut discipol pe Toma din Aquino). A fost canonizat de Pius XI, în 1932, A scris — înafara operelor citate mai sus — De natura loco-rum1 De coelo et mundo, De proprieîatibus sbmentorwn; pe lingă multe falte opere, teologice şi filosofice. SECOLUL, AL XIII-LEA. NOUL SISTEM ŞTIINŢIFIC 199 determinată sau depindea de condiţii externe. (Modul in care se aplica această concepţie; la situaţii concrete se va vedea mai jos). In privinţa metodei ştiinţifice, ideile noi mai importante erau cele asupra inducţiei (a raţionamentului cu ajutorul căruia se trece de la fapte izolate la concepte generale),* a experimentului şi a funcţiei care îi revenea matematicii în explicarea fenomenelor fizice, folosind demonstraţia formală. Matematica — disciplină care pînă în sec. XIII avusese un caracter aproape exclusiv practic — capătă acum funcţia teoretică de a demonstra. „Recuperarea conceptului de ştiinţă demonstrativă, în care un fapt se explică atunci cînd poate fi dedus dintr-un principiu formulat in precedenţă şi avînd un caracter general, precum şi marile progrese ale tehnicii matematice obţinute de cercetătorii occidentali creştini în decursul secolului al XlII-lea, au fost principalele cuceriri intelectuale care au făcut posibilă ştiinţa epocii44 (Idem). — Problema metodologică ce îi preocupa pe erudiţii timpului era deci aplicarea raţionamentului inductiv, felul in care se poate ajunge de la particular la general, de la fapte la concepte, la primele principii, — sau la teoria generală de la care trebuia să pornească demonstrarea ori explicarea faptelor particulare. „Studiind aceste probleme, gînditorii medievali au studiat relaţia logică dintre fapte şi teorie, sau între date şi explicaţii; folosirea analizei inductive şi experimentale pentru a descompune un fenomen complex în elementele sale esenţiale; caracterul demonstrării adevărului sau falsităţii unei ipoteze, precum şi natura cauzalităţii44 (Idem). Metoda experimentală îşi găsea exemple la autorii arabi — la al-Kindi şi Alha-zen pentru optică, la al-Razi şi Avicenna pentru chimie; în timp ce medicii arabi — în primul rînd Avicenna — îşi aduseseră contribuţia lor la teoria inducţiei. Exemplele erudiţilor arabi i-au stimulat pe gînditorii creştini; cu toate că ştiinţa a-rabiior nu ajunsese, cu adevărat şi pe deplin, la stadiul de ştiinţă experimentală. R0REBT GROSSETESTE ŞI BOGEB BÂC0X Noua teorie a ştiinţei experimentale şi-a avut primul strălucit exponent in Robert Grosseteste (1175—1253), episcop de Lincoln, profesor al universităţii ui a Oxford' şi fondator al tradiţiei unei gîndiri cu adevărat ştiinţifice care a făcut gloria acestei universităţi20. In numeroasele sale lucrări ştiinţifice29 30, Grosseteste, unificînd tradiţia raţiona-listă a secolului al XlI-lea cu noua tendinţă de verificare a naturii fenomenelor prin procedeul experienţei, a formulat o teorie sistematică a ştiinţei experimentale. Inducţia, prin faptul că urmărea să descopere cauza pornind de la cunoaşterea —■ pe calea simţurilor — a efectului, a faptelor naturale particulare, comporta descompunerea acestora în elementele sale constitutive, precum şi in stabilirea atît a asemănărilor cit şi a diferenţelor dintre ele prin procedeul analizei (resolutio). „în continuare, prin procedeul opus al sintezei (composilio), sistematizînd din nou propoziţiile in aşa fel incit cele mai particulare să rezulte că derivă în mod deductiv din cele mai generale, el demonstra că raportul dintre general şi particular era un raport de la cauză la efect44 (A.C. Crombie). — Totodată însă, „Grosseteste afirma 29 La Oxford, introducerea filosof iei antice, raţionale, — atît de diferită de tradiţia neoplatonică prin prisma căreia teologii abordau analiza dogmelor creştine — n-a întîmpinat b opoziţie, cum s-a întîmplat la Paris (unde aristotelismul a fost introdus în programa de în vă cămin t în urma cererii magistrilor şi studenţilor originari din Anglia). “°.Despre lumină, Despre curcubeu, Despre culoare, Despre mişcarea corporală şi despre lu* mină; apoi — De come tis, De natura causarum, De lineis angulis et figuris, ş.a. 200 ŞTIINŢA ca in domeniul ştiinţei naturii nu este posibil să se ajungă la o definiţie completă sau la o cunoaştere absolut certă a cauzei sau a formei din care derivă efectele; aşa cum era posibil, in schimb, pentru obiectele abstracte ale geometriei, de ex. pentru triunghi /..../. El subordona ştiinţele naturii ştiinţelor matematicii31, în sensul că matematica putea furniza raţiunea fenomenelor fizice observate44 (Idem), în cercetările sale directe (asupra cometelor, a luminii concepută ca energie primordială şi formă primară a tuturor substanţelor, ete.), explicaţiile pe care le dă slnt foarte vagi32. Meritul deosebit — şi aproape exclusiv ca teoretician al noului sistem ştiinţific — al lui Grosseteste rămîne acela de a fi creat o şcoală — „Şcoala din Oxford44, ilustrată de Roger Bacom Programul de „matematizare a fizicii44 — cu alte cuvinte, a cunoaşterii fenomenelor naturii demonstrată cu ajutorul limbajului abstract al matematicii — devine mai explicit cu Roger Bacon33. Precursor — în teorie, nu şi în practică —- al metodei experimentale în sensul modern al cuvîntului (deşi nu in măsura în care se dovedise a fi maestrul său Grosseteste), Roger Bacon se defineşte singur ca om de ştiinţă prin astfel de aserţiuni semnificative: „Raţionamentul nu dovedeşte nimic, totul depinde de experienţă44; sau: „Nu putem cunoaşte nimic din lucrurile acestei lumi dacă nu stăpînim matematica44; sau, iarăşi: „In ce priveşte cauzele eficiente şi generatoare ale lucrurilor din această lume, nu se poate şti nimic fără virtutea geometriei44; sau: „Că legile reflexiei şi ale refracţiei sint comune tuturor acţiunilor naturale, aceasta am demonstrat-o în tratatul despre geometrie44, ş.a.m.d.; afirmînd chiar că el demonstrase formarea imaginii în ochi „prin legile refracţiei44. Dar ca cercetător efectiv, direct şi aplicat al fenomenelor şi problemelor abordate, Roger Bacon îşi prezintă adeseori ideile ratr-un mod neclar, inconsecvent şi chiar In contradicţie unele cu altele. In concepţia lui, chiar şi Biserica ar trebui să se servească, spre a-i combate pe necredincioşi, de posibilităţile pe care le oferă ştiinţa experimentală. In entuziasmul încrederii pe care o acorda ştiinţei, Bacon imaginează chiar posibilitatea construirii de poduri suspendate, de corăbii fără vîsle, de maşini zburătoare, de automobile, de submarine... Dar ideile, intuiţiile sau pur şi simplu fanteziile lui nu sînt însoţite de cercetări originale, experimentale. Lucrările lui ştiinţifice sînt numeroase şi variate ca tematică. Una din primele, De computo naturali, se ocupă de precesia echinocţiilor şi de reforma calendarului. Opera sa capitală, cu caracter enciclopedic — Opus majus, urmată de Opus minus şi de Opus tertium — adună toate cunoştinţele timpului în materie de ştiinţă 31 în tratatul De natura îocorum, el afirmă că „din regalele şi din principiile şi din datele fundamentale (...) furnizate de geometrie, observatorul atent al lucrurilor "din natură poate deduce cauza tuturor efectelor naturale44. Iar în De lineis, Grosseteste afirmăr.s;„Utilitatea de a considera liniile, unghiurile şi figurile este foarte mare, dat fiind că fără ele 'este cu neputinţa a înţelege filosofia naturală (...) Toate cauzele efectelor naturale trebuie de fapt săhie expriraatej prin mijlocul liniilor, unghiurilor şi figurilor, dat fiind că altfel nu s-ar putea avea cunoştinţă despre raţiunea acestor efecte44. 32 „Ceva mai sigure par concepţiile sale referitoare la lentile, la refracţie (unghiul de refracţie este proporţional cu unghiul de incidenţă), la culori (reducîndu-Ie la intensitatea luminii care, la rîndul ei, depinde de transparenta mediului, de luminozitate şi de concentrarea razelor) şi, în fine, la căldura solară, pe care o pune în legătură în special cu mişcarea razelor*4 (G. Beaujouan). — Vd. infra, şi contribuţiile sale interesante în domeniile opticii şi meteorologiei. 33 Roger Bacon (1214—1292), călugăr franciscan, a studiat la Oxford cu Grosseteste, şi opt ani la Paris. Obligat — din motive nelămurite — să renunţe, în 1257, la învăţămînt, şi-a continuat cercetările filosofice şi ştiinţifice, bucurîndu-se de înalta protecţie a papei Clement VII. După publicarea (în 1278) a operei Speculum astronomiae — în care astrologia deţine un loc important — a fost acuzat de confraţii săi franciscani de magie şi, se pare, întemniţat mai mulţi ani ROBERT GROSSETESTE ŞI ROGER BACON 201 si de filosofie. A compus şi tratatele Despre oglinzi, Perspectiva, Specula mathe-maticae, ş.a. I se atribuie chiar — dar fără probe decisive — invenţia telescopului si a microscopului; precum şi cunoaşterea camerei obscure. In lucrările sale, insă, Bacon se mulţumeşte să se refere la experienţe făcute de alţii, fără să recurgă el insusi la experiment; nu arareori cedează chiar în faţa principiului autorităţii; iar eînd se foloseşte de propria sa observaţie, nu dă dovadă de o perspicacitate deosebită. Cu toate acestea, cînd invocă experienţa pentru a putea stabili o anumită concluzie, el ii pretinde cercetătorului observaţii pozitive, pe care le consideră de o importanţă primordiala, — şi care, apoi, trebuie să fie subordonate nu numai experienţei, ci şi raţionamentului. întrucit — spune Bacon — simpla acumulare de observaţii nu înseamnă ştiinţă adevărată, el recomandă determinarea cauzelor (respingîndu-le categoric pe cele oculte). Metoda experimentală, prin urmare, se completează în concepţia lui Roger Bacon cu metoda inductivă. Totodată (şi prin aceasta el se apropie şi mai mult — pe lingă recursul la raţionament în ştiinţa experimentală — de concepţia modernă despre ştiinţă), Roger Bacon subliniază rolul coordonator care le revine matematicilor in studiul ştiinţelor naturii, şi care îi dă posibilitate cercetătorului de a demonstra ceea ce observaţia nu face decît să arate. O asemenea metodă se preta să fie aplicată în modul cel mai eficient în fizică, — şi îndeosebi in ramurile acusticii şi opticii; domenii pe care, într-adevăr, Roger Bacon (influenţat desigur şi de maestrul său Grosseteste) le-a investigat cu succes34, BXJNS SCOTUS ŞI WILLIÂM OCCAM Alţi doi franciscani şi-au înscris numele printre promotorii noului sistem ştiinţific inaugurat in sec. XIII de Şcoala din Oxford: John Duns Scotus şi William Occam35. Occam fusese — se crede — discipolul lui Duns Scotus la universitatea din Oxford, fără ca insă concepţiile lor să coincidă întru totul. Im problema inducţiei, Duns Scotus susţinuse că intre legile cauzale şi generalizările empirice trebuie făcută o distincţie netă, Certitudinea că există un raport cauzal, că un fenomen este determinat de o cauză precisă, este garantată de uniformitatea naturii; chiar şi cercetlnd un singur fapt din natură, cercetătorul poate fi sigur că aceleaşi cauze vor determina aceleaşi efecte. 2* „Superioritatea opticii sale faţă de cea a Iui Grosseteste se explică, înainte de toate, imn aceea că el cunoştea lucrările lui Alhazen. El continuă să vadă In cristalin partea sensibilă a ocîihi-ue. El constată că şi curcubeul nu se poate produce cînd Soarele se află la mai mult de deasupra orizontului; el se raliază opiniei lui Âlbert cei Mare, după care fenomenul are loc la nivelul picăturilor care acţionează, fiecare în parte, ca o mică oglindă sferică; însă greşeşte prin ftceea că nu recurge, aşa cum a făcut Grosseteste. la refracţie" (G. Beaujouan). 35 John Duns Scotus (1275—1308) a studiat la Oxford şi la Paris, unde şba cîştigai o fermă notorietate. Reîntors în Anglia, a fost profesor Ia universităţile din Oxford şi Gambridge, Ş-poi la cea din Paris. Luînd apărarea papalităţii împotriva lui Filip cel Frumos, Ordinul franciscan căruia ti aparţinea l-a trimis, pentru siguranţă, la Koln, unde a şi profesat pînă la sfîrşitul vieţii. — William Occam (cea 1284—1349) a studiat şi a profesat la universitatea din Oxford, apoi la cea din Paris, supranumit fiind „Doctor invincibiîis46. Acuzat de erezie şi chemat Iu Âvignon _ spre a se disculpa, a fost condamnat ia închisoare pe viaţă. După 4 ani, reuşind să fugă, a fost luatj sub protecţia împăratului Ludovic Bavarezul, care l-a susţinut în polemica sa ant-iecleziastieă, in urma căreia a şi fost excomunicat din Ordinul franciscan. 202 ŞTIINŢA în schimb, Occam afirma că de-a lungul schimbării o anumită substanţă sau anumite cauze persistă tot timpul, dar nu credea că ar putea fi cunoscute conexiunile cauzale particulare numai invocind principiul „uniformităţii naturii44. Importanţa lui Occam în istoria ştiinţei constă în faptul de a-şi fi bazat analiza inducţiei pe principiul „economiei41 sau a simplităţii procedurii de verificare a adevărului: este ceea ce s-a numit „briciul lui Occam44 — enunţat astfel: „Nu este necesar să afirmi o pluralitate fără ca acest lucru să fie necesar44; de asemenea, pe principiul „cunoaşterii intuitive44, obţinută prin percepţia sensibilă a obiectelor: „Cînd un lucru sensibil a fost perceput de simţuri /.../ şi intelectul îl poate percepe44. în fine, pentru Occam, nu cauzele finale — deci cele îndreptate spre un scop — reprezintă ceva real, ci numai cauzele apropiate sau imediate. Urmarea folosirii din ce în ce mai extinse a noilor metode de cercetare ştiinţifică — experimentul şi abstracţiunea matematică — a dus la o considerabilă dezvoltare a cunoaşterii adecvate. Noile metode — formulate în sec. XIII, dar care vor fi folosite din plin şi cu o stăpînire completă de către Galileo Galilei, care şi le va reclama — vor duce la rezultatele excepţionale atinse de gîndirea ştiinţifică îa începutul secolului al XVII-lea. Premisele au fost însă puse înainte cu patru secole. Încît, „originile ştiinţei mo* derne trebuie căutate cel puţin în secolul al XIII-lea44 (A.G. Grombie). COSMOLOGIA Probler a, dezbătută de antici, a structurii şi evoluţiei Universului, a elementelor care îl compun şi a legilor generale care îl guvernează, a continuat să îi preocupe şi pe oamenii Evului Mediu. în Antichitate, Platon şi astronomii secolului al IV-lea î.e.n. (Callippos, Eudoxos din Gnidos) stabiliseră că Universul avea o formă sferică, se compunea din mai multe sfere concentrice ultima fiind cea a stelelor fixe — şi că avea în centru Pămîntul, imobil. Primii autori creştini preiau aceste idei, dar num ai parţial şi numai in măsura in care ele nu contraziceau textul Bibliei. Lactanţiu (cca 250 — cca 310), de pildă, nu poate accepta ideea sfericităţii Pămîntului, neatestată de Scriptură. Părinţii Bisericii şi gînditorii creştini ai secolelor următoare sînt preocupaţi să explice, in mod cît nou plauzibil şi în termeni de cauze raţionale, faptele narate în Geneză. Cu ei, raţionalismului grecilor antici i se adaugă ideea că natura este sacră şi expresie simbolică & unor adevăruri spirituale. în încercările lor de a da un răspuns problemelor cosmologice, Părinţii Bisericii din Occident, Ambrozie şi Augustin, se referă mereu la omnipotenţa Creatorului, contrapunînd afirmaţiilor anticilor „păgîni44, adevărul unic şi simplu al credinţei. Semnificativă este, în acest sens, interpretarea dată versetului biblic: „Şi a zis Dumnezeu: să fie o tărie (=? întindere, cer, firmament, — n.n. O.D.) In mijlocul apelor, care să despartă apele de ape4436. Tema „apelor cereşti44 — punct-eheie p intru delinierea structurii Universului potrivit textelor sacre, - temă care contrazicea profund atît observaţia empirică sau bunul-simţ comun, cît şi tradiţia ştiinţifică, Facerea, 1, 6. COSMOLOGIA 203 a fost mereu reluată şi dezbătută de-a lungul Evului Mediu, de la Augustin37 pină laToma din Aquino38, continuînd pînă tirziu în epoca Renaşterii. De ce natură erau aceste ape? Ce funcţie puteau avea? Existau ele cu adevărat sau era vorba doar de un sens alegoric? Modul in care s-a dat un răspuns acestor întrebări este caracteristic pentru structura mentală a Evului Mediu timpuriu: pentru Augustin, „apele cereşti46 existau cu adevărat — din moment ce existenţa lor este atestată de autoritatea Scripturii, care este mai presus de capacitatea de înţelegere a intelectului omenesc! Boethius — care şi-a îndreptat atenţia şi observaţia directă spre mişcarea stelelor şi spre fluxul sau refluxul mareelor — inspirat de Platon, transpune problema genezei Universului în termeni filosofici: Dumnezeu a creat lumea după o idee preexistentă din eternitate în mintea sa, i-a dat viaţă graţie sufletului lumii ( = Sf. Spirit), dispunînd apoi sufletele şi elementele „cu ajutorul numerelor44. — Scrie Boethius în Consolarea filosofici: „In realitate, esenţa divină se caracterizează în aşa fel că nici nu se risipeşte în elemente dinafara ei, nici nu primeşte în ea elemente străine, ci imprimă Universului mişcarea circulară, în timp ce ea însăşi rămîne nemişcată44. Mult mai original decît predecesorii săi, Scotus Eriugena îmbină învăţătura creştină eu filosofia neoplatonică. Natura şi capacităţile sale creative reprezintă şi explică progresiva degradare a substanţei spirituale (care este Dumnezeu), dînd astfel naştere materiei, multiplicităţii şi diversităţii lucrurilor. „Cuvintele Scripturii pot fi citite în mai multe feluri44 — spune Eriugena. Ca urmare referindu-se la „apele cereşti44 — „apele de jos44 specificate în Biblie semnifică părţile inferioare ale lumii (apa fiind, cum susţineau şi anticii greci, la originea vieţii), „apele de sus44 — cauzele spirituale, iar ceea ce le „desparte44 (firmamentul) — natura celor patru elemente; natură ce permite comunicarea acestora, fără a participa direct la ele. Astfel, Eriugena abandonează vechile tradiţii exegetice, de autoritate, acordînd raţiunii prioritate în domeniul cercetării. Gîndirea cosmologică a secolului al Xll-lea39 * * * se defineşte printr-o netă accentuare a spiritului critic. Modelul antic — al viziunii unui cosmos format din două sfere concentrice (cea a Universului şi cea a Pămîntului), compuse din patru elemente — rămîne încă Platon din Timaios; iar gînditorii acestui secol continuă să insiste asupra aceloraşi probleme: elementele Universului, sufletul lumii, apele supra.ee-reşti, stelele ş i planetele. Noul spirit critic se afirmă însă odată cu Abelard, care, comentînd cele şase zile ale Greaţiunii, manifestă în mod clar nevoia unei explicaţii filosofice, în termeni ştiinţifici, a naturii. „Sufletul lumii44 are, pentru Abelard, caracteristici pur materiale; este o putere (vis) plasată de Dumnezeu în natură — dar dotată cu o capacitate operativă proprie. Iar cît despre „apele cereşti44 — se exprimă sceptic filosoful — este greu să-ţi dai seama de natura, de rostul şi utilitatea lor: chiar dacă Biblia ne 37 Augustin discută şi alte probleme de cosmologie. Astfel, în legătură cu sfericitatea Pămîntului: chiar admiţînd-o, nu înseamnă că antipozii — a căror existenţă nu este confirmată d© texte biblice — ar fi înălţaţi deasupra apei; sau, chiar dacă ar fi aşa, nu urmează că acele ţinuturi ar fi locuite; şi este absurd să admiţi că oamenii de prin părţile noastre ar fi putut străbate imensul ocean pentru a ajunge acolo! Cu privire la planeta Saturn: ne-am putea aştepta ca aceasta să fie mai caldă decît Soarele, întru cît se mişcă pe o orbită mult mai mare; dar este menţinută rece de „apele ceresfi“ — care ar putea sâ existe în stare de vapori... 3S în scrierile intitulate: De substantiis separalis, De principiis naturae, De natura materiae, De fftixtione elementorum. 39 Trecem peste cosmologia lui Beda, care nu face — în De natura rerum — decît să retrans- mită date ale Antichităţii: Universul închide în sine cele patru elemente, ca într-o sferă, stelele primesc lumina de la Soare, se mişcă odată cu cerul totdeauna spre dreapta, în timp-^cp planetei© au o mişcare contrară, etc. 204 ŞTXINŢ4' asigură că ele există; probabil — susţine Abelard — „că este vorba de ape îngheţate aşezate deasupra firmamentului pentru a tempera căldura produsă de mişcarea stelelor44 — Aşadar, nu mai este nevoie, spre a găsi o explicaţie, să recurgi la „omnipotenţa divină44, din moment ce omul are la dispoziţie instrumentele sale proprii pentru a-şi explica şi interpreta afirmaţiile Scripturii, — adică: raţiunea şi cunoaşterea naturii elementelor. Bun cunoscător, traducător şi popularizator al ştiinţei arabe, Adelard din Bath susţine că cele 4 elemente au proprietatea de a se combina, dlnd astfel naştere lucrurilor; deci elementele, aşa cum le cunoaştem din experienţa noastră directă, în realitate sînt nişte compuşi, — Mai viguroasă este explicaţia strict „naturală44 pe care Guiilaume de Conches o dă realităţii fizice: aceasta îşi are propriile ei legi. De aceea, el neagă posibilitatea existenţei „apelor cereşti44, pentru că apa este mai grea decît aerul; şi pentru că, fiind situate în apropierea focului, ambele elemente s-ar distruge reciproc. Faptele din natură nu trebuie atribuite pur şi simplu „voinţei divine44, ci explicate printr-o demonstraţie raţională, posibilă şi necesară, însăşi creaţia plantelor, a animalelor şi a omului se datoreşte puterii generative a unuia din cele patru elemente: a focului, care tuturor acestora le dă căldură şi viaţă, prin acţiunea sa combinată asupra celorlalte trei elemente, şi prin dinamica internă a lor, şi prin interacţiunea lor. Lumea, prin urmare, nu s-a născut din haos, ci din aşezarea elementelor, dintr-o organizare a lor, care este — asemenea ordinei planetelor, compuse şi ele din foc, — opera unui „suflet al lumii44. Ideea forţei generatoare a focului o susţine şi Teodoric din Chartres, — care acceptă şi rolul determinant, animator şi ordonator, al „sufletului lumii44 (pe care îl asimilează însă cu Sf. Spirit), — Şcolii din Chartres îi aparţine şi Bernard Sylvestris, unul din marii platonicieni ai epocii. Acesta dă explicaţiei genezei Universului o foraj ă poetică: elementele, asociate cu inteligenţa supremă (Nous) şi cu sufletul lumii (Entelechia), dau naştere cosmosului; cosmos în care planetele devin forţe active, capabile să determine soarta oamenilor şi fenomenele de pe Pămînt40* Cu Hugues de Saint-Victor (m. 1114) — „Noul Augustin44, cum îl numeau contemporanii — autorul operei Despre metodă şi despre ştiinţă, natura este interpretată in termeni alegorici. („Apele cereşti44, de pildă, sînt identificate de el cu caritatea divină)41. Pentru teologul, filosoful, poetul şi alchimistul Alain de Lille (cca 1128—cea 1202), „Doctor universalis44, profesor al universităţii din Paris, autor şi al unor tratate de ştiinţe ale naturii (Liber de planctu naturae, poemul Anticlaudianus), ordinea, frumuseţea şi măreţia naturii îi amintesc omului — microcosm refleetînd Universul — îndatoririle sale morale. Pentru el, teologia şi cercetarea naturii sînt două lucruri diferite, dar nu contrarii; una se bazează pe credinţă, cealaltă pe raţiune; prima — scrie el — „crede pentru a cunoaşte44; a doua, „cunoaşte pentru a crede44, în faţa teologiei — ştiinţa supremă — cunoaşterea ştiinţifică îşi păstrează întreaga demnitate. 0 * * * * * * * * * i0 „Planetele domină toate lucrurile create, hotărăsc şi orînduiesc soarta tuturor muritori- lor; şi oricine doreşte îşi poate cunoaşte — după cursul, natura şi influenţa lor specifică — soarta64 — scrie Bernard Sylvestris în Experimentarius. — Astfel, astrologia contaminează mai întîi do- meniul cosmologiei. 41 Hugues de Saint-Victor distinge trei ordine de opere: cele ale Iui Dumnezeu, cele ale naturii şi cele ale meşterului priceput. „Opera lui Dumnezeu constă in a fi creat ceea ce înainte nu exista Opera naturii constă în a conduce în stare de act ceea ce era încă în stare poten- ţială. Opera omului este de a împreuna elementele diverse şi de a le separa pe cele unite între ele64 (Eruditionis dvdascaUcae)* — Această interesantă distincţie este un prim pas î& direcţia democratizării naturii, COSMOLOGIA 205 Gindirea cosmologică a secolului al XXII-lea este dominată de concepţiile şi explicaţiile aristotelice asupra structurii reale a Universului. Cosmologia lui Aristotel avea multe trăsături comune cu cea a Iui Platou (din Timaios), precum şi cu cele ale astronomilor Eudoxos şi Callippos. în cosmologia lui Aristotel, în centrul Universului se află Pămîntul, sferic şi învăluit de o serie de sfere concentrice; primele trei, sînt cele ale celorlalte trei elemente (apa, aerul, focul). Ultima, este Învăluită de şapte sfere cristaline, în care sînt fixate cele 7 planete (în succesiunea: Luna, Mercur, Yenus, Soarele, Marte, lupiter şi Saturn). Dincolo de ultima — firmamentul cu stelele fixe; sferă considerată de Aristotel ca agentul motor primordial (primum movensJ, cerul în mişcare permanentă; mişcare pe care o comunică, mecanic, fiecăreia din sferele sistemului inferior. Corpurile din sfera Lunei şi următoarele sînt compuse dintr-un al cincilea element — „a cincea esenţă44, quintesenţa, — de natură subtilă, eterică, antrenată fetr-o mişcare circulară uniformă şi continuînd Ia infinit. Pentru a evita o interferenţă a acestor mişcări — imprimate de primum movens fiecărei sfere — Aristotel interpune între sferele planetelor, sfere compensatoare, rotindu-se pe aceeaşi axă fi cu aceeaşi viteză a sferei precedente, dar în sens invers. — „In acest fel, cele 56 de sfere din care este compus Universul asigurau perpetuitatea mişcării şi imposibilitatea vidului, fiecare sferă aderînd cu cea imediat învecinată. Un sistem astfel conceput se potrivea perfect cu principiile fizicii lui Aristotel, pentru care lumea supra-lunară este sediul quintesenţeL element incoruptibil şi negenerabil, şi prin urmare perfect44 (G.G. Garfagnini)4^. 42 42 Cele 8 sfere principale din sistemul aristotelic (al celor 7 planete, plus cea a* stelelor fixe), au devenit 9 la alţi astronomi ai sec. XIII — prin adăugarea sferei acelui primum movens; Şi chiar 10, cu Empireu! originar şi imobil (ca, de ex., în sistemul cosmologic al Iui Danie), — sediul iui Dumnezeu şi al spiritelor Fericiţilor 206 ŞTIINŢA Modelul cosmologic al lui Aristotel explica anumite fenomene, dar nu putea explica altele (de ex., distanţa diferită a planetelor de Pămînt, faptul că eclipsele nu erau uniforme, etc.). Astfel, că, în sec. II e.n., teoria lui Ptolemeu — care o prelua, şi o perfecţiona pe cea formulată de Hiparcos în sec. II i.e.n. — înlocuieşte sistemul de sfere concentrice cu o serie de cercuri, de traiectorii, de circumferinţe, prin care puteau fi explicate neregularităţile mişcării aştrilor. Conform teoriei ptolemeiee, fiecare planetă se mişcă pe o circumferinţă (epiciclu) al cărei centru se află situat pe o altă circumferinţă (deferenta); aceasta, avînd în centrul ei nu Pămîntul, ci un punct mobil care se roteşte circular în jurul Pămîntului. Pe Ptolemeu îl preocupa exactitatea calculului mişcărilor pe aceste circumferinţe, mai mult decît calculul dispoziţiei orbitelor descrise de corpurile cereşti. Unii dintre studioşii secolului al XlII-lea au preferat sistemul „fizic44 aristotelic; în timp ce astronomii şi astrologii de profesiune au optat pentru modelul „matematic44 al lui Ptolemeu. Astfel, in De naturis rerum, Alexander Neckam, situîndu-se pe o poziţie tradiţionalistă, consideră teoria epiciclilor ca o ipoteză geometrico-matematică ce nu era incompatibilă cu interpretarea „fizică44, deci concretă, a universului aristotelici an. In schimb, Şcoala din Oxford este net anti-aristotelică. în acest sens, Robert Grosseteste elaborează (în opera sa De luce, seu de inchoatione formarum) o teorie cosmologică originală despre corporalitatea luminii, înţeleasă ca materie primară universală: „Lumina este prima formă a materiei create mai întîi, multiplicîndu-se în toate sensurile la infinit şi extinzîndu-se în aceeaşi măsură peste tot44. Punctul luminos, creat de Dumnezeu la începutul începuturilor, răspîndindu-se în virtutea propriei sale naturi, a dat naştere succesiunii de sfere — cele incoruptibile şi cele ale elementelor. — Grosseteste se îndepărtează de Aristotel şi cînd susţine diversitatea de natură dintre sfere şi stele, — pe ultimele neconsiderîndu-le a fi de natura focului, deci nefiind elementare: „Tot ceea ce este colorat este amestecat. Stelele sînt icorpuri colorate, prin urmare stelele sînt corpuri mixte44 (De generatione stei-larum). Asemenea maestrului său, Roger Bacon critică doctrina aristotelică, afirmind existenţa originară a unei materii comune, anterioară elementelor; materie care a dat elementelor posibilitatea de a se diferenţia, permiţînd apoi şi o ulterioară diferenţiere a genurilor şi speciilor. Discuţia purtată de Bacon cu o acuitate şi o inteligenţă exprixnîndu-se în ton polemic, se extinde asupra a numeroase alte probleme — în care susţine necesitatea absolută a observaţiei directe, integrată cu calculele ce se impun studiului refracţiei razelor luminoase; refracţie care „determină formarea de unghiuri şi linii ce se compun în complexe structuri geometrice, de care depind efectele întîlnite în lumea terestră, ca de pildă fluxul şi refluxul mareelor44 (Idem), Dimpotrivă, Albert cel Mare rămîne adeptul lui Aristotel cînd afirmă că stelele sînt compuse din quintesenţâ şi sînt identice, ca gen, sferelor, — de care se diferenţiază însă ca specie, datorită deosebirii de rarefiere şi de condensare a materiei. — Toma din Aquino este, de asemenea, un adept al lui Aristotel, ale cărui afirmaţii le aprofundează şi le îmbogăţeşte cu noi argumente, — asupra teoriei materiei ca potenţă, a generării lucrurilor sublunare, a compoziţiei corpurilor mixte (şi a condiţiilor în care aceasta se efectuiază), a naturii şi mişcării corpurilor cereşti, etc. în cadrul dezbaterilor purtate în cursul secolului al XlII-lea asupra problemelor cosmologice, apar şi numele lui Bartholomaeus Anglicus — după care „apele cereşti44 există nu sub formă de vapori, ci de cristal uşor, ca un fel de eter; al lui Ristoro d’Arezzo — care explică corect universul aristotelic şi cel COSMOLOGIA 207 Primul grafic cunoscut, datîncl din seci XI. Indică variaţiile în latitudine ale planetelor (diviziunile verticale) relative la longitudine (diviziunile orizontale. — Nationalbi-bliothek, Miinchen ptoiemeic, corpurile cereşti şi influenţa lor asupra Înmii sublunare, epicicln, deferentele, etc.; al lui Brunetto Latini — a cărui imagine despre cosmos, tradusa prîntr-o viziune poetică, aproape deloc ştiinţifică, o aminteşte pe cea a Iu^iaxn de Lille; în fine, numele lui Dante (adept al lui Toma din Aquino în Divina Comedie şi, într-un mod mai clar, în Convivio) — care acceptă ierarhia generala a ferelor propusă de Aristotel, dar separă sfera stelelor fixe de primum movens şi, sonform credinţei catolice, adaugă o a zecea sfera — Empireul. în concluzie: trebuie să recunoaştem că în studiul structurii, evoluţiei şi legi-clor Universului, .aportul gînditorilor medievali — care, oricum, trecu a ne apar a prezentat, concludent fiind pentru concepţiile şi structura mentala a timpmui a. fost, în fond, minim. „Nu trebuie totuşi să pierdem din vedere că elaborarea unei fiorii cosmologice cu un caracter ştiinţific se va lovi încă mult timp de faptul ca ade mai multe religii conţin o explicaţie revelată a formării Soarelui, stelelor, Lunei, Pâmîntului, în scopul de a satisface curiozitatea adepţilor lor; şi că orice mortificare a dogmei în acest subiect va fi aspru combătută de fiecare stat, atîta timp cit. puterea laică, civilă, va avea nevoie să-şi sprijine autoritatea pe autoritatea Bi-*ericii“«. ASTRONOMIA Şî ASTROLOGIA Paralel şi în conexiune cu cosmologia s-a dezvoltat şi ştiinţa astronomiei. Cele Expuse mai sus permit să se întrevadă raportul dintre aceste două domenii, cu frec-entele interrelaţii, imixtiuni, preocupări comune, dar şi concepţiile, aria de pro- &ibliograf\tllT ^*remhaut, hi Histoire de la Science, sub direcţia lui Maurice Daumas, — vd 80& ' Ştiinţa bleme, metodele de investigare, eic., ale fiecăreia, prin care acestea îşi definea® şi delimitează sferele proprii. Fapt este că* in timp ce teoriile cosmologice lasă nn spaţiu larg speculaţiilor filosofice şi, în continuare, acceptă şi ingerinţa teologiei (din care cauză, teoriile caută fie să se acomodeze postulatelor credinţei, fie să găsească o formulă de compromis), — astronomia tinde, chiar de la începuturile ei, spre a-şi căpăta un caracter ştiinţific mai ferm, centrîndu-şi atenţia — concret şi cit mai independent de gîndirea religioasă sau metafizică — asupra unor probleme specifice, bine precizate; recurgînd în mod consecvent la observaţia directă şi la experiment, în car© scop se va folosi de o serie de instrumente, noi şi mereu perfecţionate. Totodată, astronomia urmăreşte — spre deosebire de cosmologie — să se definească nu numai ca ştiinţă teoretică, ci şi să rezolve probleme de ordin practic. Pînă la fundamentarea de către Gopernic a sistemului heliocentric, astronomia teoretică s-a referit des la contribuţiile gîndirii cosmologice, repetîndu-le, confun-dîndu-le şi însuşindu-şi-le. în Europa medievală, astronomia s-a definit ca atare distanţîndu-se de cosmologie (informaţiile respective din compilaţiile lui Beda şi Isidor erau prea sumare şi vagi) datorită in primul rînd traducerilor arabe — transpuse apoi in latină — ale operelor astronomilor greci, comentariilor, tabelelor? astronomice, compendiilor, tratatelor şi compilaţiilor învăţaţilor arabi, precum şi ale observaţiilor personale ale acestora, începute în secolul al IX-lea4* şi efectuate în observatoarele astronomice din Cairo, Isfahan şi Bagdad, apoi la Granada şi Toledo. La observatorul din Cairo (activ între 1005—1171), astronomul Ibn Tfmiis (950—1009) compilează Tabelele hakimite, care „conţin noi date relative la observaţiile asupra eclipselor şi conjuncţiilor; valori mai precise asupra oblicităţii eclipticii, longitudinii apogeului solar, parai axei solare, precesiei echinocţiilor, etc.‘S Tot la Cairo, Ibn al-Haytham (965-—1038) „elaborează o teorie a refracţiei atmosferice, o teorie a percepţiei vizuale, descoperă aberaţia atmosferică, studiază anumite proprietăţi ale luminii şi culorilor şi inventează camera obscură. Primul dintre studioşii orientali, el se interesează de natura fizică a corpurilor cereşti, exprima idei interesante asupra naturii cometelor, Lunei, planetelor; precum şiideea potrivit căreia Calea Lactee ar fi compusă din stele. Tezele lui Ibn al-Haytham s-au răs~ pîndit in Europa4^5. în Spania, un renumit compilator al unor tabele astronomice este Âbu PQm sim (979-—1035); în timp ce al-Zarqali (1029—1087) inventează un nou tip de astrolab plan şi publică faimoasele Tabele toledane însoţite de o remarcabilă introducere trigonometrică la metoda urmată. Al-Biruni (973—1048) rezumă cunoştinţele astronomice ale timpului în Canonul masudic (închinat califului al-Masud) şi compilează tratate dedicate planisferei şi astrolab ului. Avicenna (980—1037) scrie un Compendiu al Almagestei lui Ptolemeu, o Summa astronomica, un comentai u Cînd astronomul Masa’allah (770—815), evreu de origine, compilează un tratat despre astrolabul plan, instrument utilizat în Occident pînă în sec. XVII. în acelaşi secol, al-Khwariz.mi alcătuieşte tabele astronomice, iar al-Farghani, un manual de astronomie (tradus în sec. XII îfâ latină, cu titlul Elementa astronomiae), care va da un mare impuls studiilor astronomice din Occident, unde nu va fi înlocuit pînă în sec. XV. — în acest timp, în jurul anului 82(ţ apare, îm Apus, opera anonimă De mundi coelestis terresirisque eonstituiione, în care autorul anonim demonstrează sfericitatea Pămîntului, discută ordinea planetelor şi constituţia sferei sublunare. în 825* Irlandezul Dicuil explică — în De mensura orbis Terrae — diferite fenomene astronomice relatate de călători; Hrabanus Maurus încearcă — în De universo — să împace teoriile astronomice clasice cu învăţăturile Bisericii; iar Scotus Eriugena, cum am văzut, heliocentrismul a patru planete. Carlo Maccagni, în Scienza e tecnica dalie origini al novecento, voi. L Vd. Bibliografia ASTRONOMIA ŞI ASTROLOGIA 2(& fa De coelo şi Physîca Iui Aristotel şi efectuează observaţii astronomice servindu-s© de un instrument, altazimutul, conceput şi construit de el. Marele nume al astronomiei arabe este al-Battani (cca 850—929), care stabileşte valori noi şi mai precise pentru oblicitatea eclipticii, precesia anuală şi anul tropic; demonstrează posibilitatea eclipselor anulare ale Soarelui; extinde folosirea trigonometrie! în domeniul astronomiei. Tratatul său De scientia stellarum în care sînt consemnate aceste idei şi observaţii personale, a rămas o operă de primordială autoritate în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea. Aşa după cum Cartea stelelor fixe a astronomului persan Abd aj-Rahmări as-Suli (903— 986), în care catalogul acestor stele întocmit de Ptolemeu este revăzut cu extremă atenţie cu toate datele sale; în timp ce harta cerească întocmită de acest astronom va fi depăşită abia de atlasele cereşti din sec. XVIII. Traduse în latină şi cunoscute în Occident, aceste lucrări trezesc imediat un viu interes pentru astronomie. Astfel, in sec. XV, un abate din Reiclienau compilează un tratat despre astrolab; un altul, din Liege, scrie o operă asupra compuţului şi inventează un instrument de calcul astronomic; un al treilea, din Hirsau, compune un tratat de astronomie şi construieşte un model de sistem planetar rămas, mult timp, celebru, ş.aum.d. In sec. XII, in lumea arabă dezvoltarea astronomiei continuă prin alcătuirea de noi tabele, mai extinse şi mai precise, datorită progresului trigonometrici sferice şi a perfecţionării instrumentelor (ca astrolabul şi îorquetum), precum şi prin lucrări care aduc în discuţie doctrina ptolemeică. Astfel, Ibn Ezra (cca 1090—1167) seri© nu mai puţin de opt tratate astrologie©ţ altele, despre astrolab şi calendar. AJ-Khwarizmi (m. 1139) compune im voluminos tratat despre Diviziunea sferelor, devenit eurînd foarte popular in Occident* In care reia doctrina sferelor materiale pentru a explica mişcările corpurilor cereşti. — Ibn Bagia (cca 1105-cca 1138) întreprinde © operă de revizie a sistemului ptolemeie. Renumita operă a lui Ptolemeu se situează acum în centrul preocupărilor astronomilor arabis marele Ibn Roşd {1126—1198) compune un tratat asupra sferelor cereşti şi un compendiu al Almagesid; Ibn Tufail (cca 1100—1185} ? comentator al Meteorologicelor lui Aristotel, ii sugerează discipolului său aî-Bitrugi criticii© la teoria planetară a Almagestei; al-Bitrugi „compune o Theoria plane-tarum, încercînd să explice mişcările cereşti in contrast cu doctrina ptolemeică despre excentrice şi epicicli, recurgînd îa teoria aristotelică a sferelor concentrice** (Idem). Traduse şi difuzate odată cu cele anterioare, aceste opere stimulează activitatea astronomilor. In Anglia, de pildă, Roger de Hereford, autor aî unor tratate de astrologie şi cronologie, şi al tabelelor astronomice pentru meridianul local* scrie (către 1180) şi o Theoria planetarum. Dar puternicul stimulent al gindirii astronomice din Occident îl va constitui, în sec. XIII, cunoaşterea operelor ştiinţifice ale lui Aristotel. De asemenea, a moasei Almageste a lui Ptolemeu46, a cărei versiune latină din arabă se datora celui 48 Cel mai vechi tratat de astronomie cunoscut, scris în sec. II e.n., sub titlul Compendiu de matematică, schimbat apoi în cel de Cel mai mare compendiu de astronomie. Traducerea arabă,., ^tînd din 827, transcrie titlul grecesc (megiste = „cel mai mare“ — subînţeles „tratat44), prece-uindu-1 de articolul arab al. U 210 ŞTIINŢA mai cunoscut traducător de la curtea palermitană a Iui Frederic II, Michael Scotus (1180-1235)47. Micîiaeî Scotus poliglot care folosea cu dezinvoltură limbile latină, arabă, greacă şi ebraică — studiase matematica şi fizica la universităţile din Paris şi Oxford, Participase la activitatea grupului de traducători din Toledo, unde terminase traducerea operei lui al-Bitrugi (Alpetragius) De Sphaera, De Animalibus a iui Aris-totel şi comentariile lui Averroes la opera aristotelică; lucrări care vor avea un efect revoluţionar asupra gîndirii ştiinţifice europene. Refuzase un scaun episcopal in Irlanda, oferit de Henric III al Angliei şi preferase să rămînă Ia curtea lui Frederic II. Aici, scrie lucrări bazate pe observaţia obiectivă a unor fenomene naturale (despre erupţiile vulcanice, sau despre izvoarele de ape medicinale). Ca astrolog oficial al împăratului, scrie tratate de astrologie şi de ştiinţe generale — care au continuat să fie folosite ca texte de şcoală pînă în secolul al XVI-lea — Liber in-trodueioriiis, Liber de particularibus (conţinînd şi observaţii din domeniile ştiinţelor fizice şi medicinei) şi Physionomia — care, sub multe aspecte, poate fi considerată printre primele studii de psihologie48. Sistemul ptolemeie este expus şi popularizat, pentru intîia dată de către un autor european, de John din Holywood (cunoscut şi sub numele, tradus în italiană, de Sacrobosco, — m. către 1250), student al universităţii din Oxford şi profesor aî universităţii din Paris; Tractatus de Sphaera mundi va rămîne. timp de patru secole, principalul tratat de astronomie elementară. După ce conciliile din Paris (din 1210 şi 1215) au interzis lectura publică — lecţii în şcoli sau universităţi — şi privată a cărţilor lui Aristotel de filosofie a naturii, sistemul ptolemeie — mai simplu şi mai eTegant— va rămîne timp de mai multe secole singurul model acceptat de astronomii occidentali „şi singurul în stare să reprezinte în mod fidel mişcările planetare sub aspectul matematic; în timp ce cosmologia aristotelică, armonizată cu teologia creştină, va constitui substratul său filosofic44 (F. Canobbio-Codelli). Principalii reprezentanţi ai astronomiei teoretice a secolului — ca şi ai cosmologiei, dealtfel, — au fost Robert Grosseteste şi Roger Bacon. Operele lor aduc primele contribuţii originale în gîndirea astronomică europeană. Grosseteste, în De generatione stellarum, susţine — în opoziţie cu Aristotel — că aştrii sint compuşi din cele patru elemente terestre (pămînt, aer, apă, foc). în De cometis et causis ipsarum, extinzînd asupra fenomenelor cereşti legile proprii fenomenelor de pe Pămint, formulează o interesantă teorie a cometelor: acestea n-ar fi altceva decît „foc sublimat44, pe care o forţă inerentă aştrilor le atrage — asemenea magnetului — sustrăgîndu-le naturii terestre. Inspirate totodată de ideile astronomice ale lui Aristotel şi Ptolemeu sînt lucrările sale De sphaera şi De moţa supercoelestium. Teoria influenţei aştrilor asupra mareelor este expusă în De im preş* sionibus aeris; în timp ce lucrarea De iuce (în care, după cum s-a văzut mai sus, consideră lumina ca fiind la originea însăşi a materiei corporale; şi care, prin „rare-fiere“ şi „condensare4', a dat naştere sferelor cereşti şi celor patru sfere ale elementelor naturii), arată funcţia unificatoare a sistemului cosmologic al lui Grosseteste, fondat pe baze în acelaşi timp aristotelice şi ptolemeice. Roger Bacon, la curent cu observaţiile lui al-Farghani (Alfraganus), citează datele stabilite de acesta privind dimensiunile Pământului în comparaţie cu steble fixe; Pămintui fiind — se afirmă —■ de 18 ori mai mic decît cea mai mică dintre 47 Cf. F. Canobbio-Codelli, în Scienza e tecnica (cit. supra). — Dar după A.C. Crombie, prima traducere în latină după originalul grec a fost făcută către 1160, în Sicilia; a doua, după versiunea arabă, în 1175 la Toledo, de către Gherardo da Cremona. Cea a lui Michael Scotus ar fi, deci, a treia. 48 în Cîntecul ultimului menestrel, Walter Scott descrie isprăvile extraordinare pe care tradiţia populară continuă să le atribuie — pînă şi în secolul al XlX-lea — astrologului, ale cărui cărţi de magie fuseseră ascunse în mănăstirea din Melrose. ASTRONOMIA ŞI ASTROLOGIA Zll acestea. Totodată, el nu ezită să contrazică tradiţiile scolastice, relevînd erorile — sub raport ştiinţific — conţinute in Biblie, invoeînd in schimb autoritatea Alma-gesteim. Contribuţiile secolului al XlV-lea în domeniul astronomiei, in general sub nivelul ştiinţific al secolului precedent, au avut insă trei reprezentanţi care şi-au inscris cu autoritate numele în istoria acestei ştiinţe. Primul, marele logician şi fizician al timpului, Jean Buridan (m. după 1358), de două ori rector al universităţii din Paris, critică doctrina despre „inteligenţele îngereşti" şi aplică şi sferelor cereşti teoria sa despre impetusb0; in momentul crea-ţiunii, Dumnezeu ar fi imprimat diferitelor corpuri cereşti acest impuls, acest elan imanent corpurilor cereşti, fapt datorită căruia ele se mişcă la indefinit, fără a se ciocni între ele, fără a întîmpina vreo rezistenţă şi fără a mai avea nevoie de acţiunea mecanică, propulsoare a acelor „inteligenţe". Levi ben Gerson (sau Gershon; supranumit „Leon Ebreul", 1288—1344) a inventat arbalestrila — instrument pentru măsurarea înălţimii Soarelui şi a aştrilor — sau „bastonul lui lacob", pe care îl descrie în primele 9 capitole din marele său Tratat de astronomie (titlul original: Milchamot Adonai), extrase şi traduse in latină — din ebraică — în 1342. Adaptînd acest instrument la camera obscura* „el putea determina diametrul aparent al Soarelui şi al Lunei; putea, în eclipsele de Soare sau de Lună, măsura în fiecare moment partea astrului rămasă invizri* bilă" (P, Duhem). Spinoza citise cartea lui Gerson; Kepler, cunoscîndu-i faima de care se bucura, dorea să şi-o procure; iar E. Renan, in Averroes şi averroismul, îl apreciază astfel: „Nimeni la acea dată nu pare să fi adus in cosmografia matematică atîta ştiinţă specială şi atîta sagacitate"49 50 51. Nicolas Oresme (1323—1382), teolog, filosof, episcop, traducător al lui Aristotel şi autor al unor importante lucrări ştiinţifice, multe scrise în limba franceză52 * * *, ca: Tratat despre sferă, Tratat despre cer şi lume, ş.a., a criticat aspru astrologia bazată pe calcule cantitative incomensurabile, demonstrind matematic (în Proporiiones proportionum) că raporturile dintre mişcările sferelor cereşti nu pot fi calculate. Printre foarte numeroasele sale lucrări, abordînd domenii variate, „cele privind morala şi politica fac ca Oresme să fie considerat un precursor al economiei politice" (Idem). 49 Sa mai amintim şi lucrările lui Campano da Novara (m. 1296), medic şi astronom, considerat şi cel mai mare matematician al secolului (alături de Leonardo Fibonacci), intitulate Tractatus de sphaera şi Theoria planetarum,; ultima, o versiune liberă a marei opere a lui Ptolemeu. — De asemenea, Lucidator astronomiae, a veneţianului Pietro d’Abano, în care autorul afirmă că stelele nu sînt purtate de vreo sferă, ci se mişcă liber in spaţiu. Sau, Ristoro d’Arezzo, care scrie în limba italiană — monument preţios aî limbii secolului al XlII-lea — Delta composizione del Mondo; şi care nu este un simplu compilator, ci aduce şi observaţii interesante de astronomie, meteorologie şi geologie. Cartea a fost citită pînă îa sfîrşitul sec. XIX; editorul său din 1864 îl numeşte pe autor „Humholdtal secolului XIII“. în fine — marele Dan te Alighieri, care avea şi preocupări de astronomie teoretică; în Convivio („Ospăţul") el explică petele solare prin faptul că anumite regiuni ale Lunei nu reflectă suficient lumina solară; iar în Quaestio de aqua et terra, susţine — cu argumente fizice si logice — că apa mării nu poate avea un nivel mai înalt decît pămîntul locuit. — Yd. Dante Alighieri, Opere minore. Intred. şi note introducti ve de Virgil Când ea, 1971. 50 Vd. infra, paragraful rezervat fizicii. 51 Pentru sistemul său astronomic complet, cu observaţiile sale personale şi criticile altor Opinii, vd. P. Duhem, Systeme du monde, voi. V. 52 „Carol V, dorind să răspândească interesul pentru ştiinţă în regatul său, i-a cerut să traducă'în limba franceză şi să comenteze Etica, Politica şi Economica lui Aristotel (...) şi De coelo et mundo; ceea ce a determinat compunerea unuia din monumentele cele mai important© pe care ni le-a lăsat Evul Mediu“ — Le trăite du ciel et du monde (P. Duhem). 212 ŞTIINŢA '.i i i I -,1 ()p\sn»e avrppl?) cn rpesibfHw iezn fuj Buri dan despre impetus şi chiar admite cil c^:1?!!!!! ceruse esU* ,.uij orologiu merumri4; dur susţine că este o deosebire sub* sta.uţinJâ intre rnenun'*«i corpurilor cereşti şi cea o corpurilor de pe Pămînt. Crede ca de b?.pt există o singura lume, dar ou exclude posibilitatea ca omnipotenţa divi* na să fi creai o infinitate de alte lumi. Admite chiar — idee pe care Oresme o emite cel clintii In Evul Mediu că s-ar putea ea Pămlntui, pe îingă mişcarea pe care o efectuează io.cadrul sistemului planetar, să efectueze şi o mişcare giratorie în jurul Nîcolas â Oresme în faţa unei sfere similara Miniatură din-tr-u» manuscris din sec. XIV, conpaînd traducerea lui Oresms B operei lui Âristotel De coelo el mundo. — Bibliothăqne Naţionale, Paris axei sale53. Dar această idee, pe care o va enunţa şi Nicolaus Cusanus, va rămine pentru amîndoi sprijinită de argumentaţii pur'filosofice. Nici unul nici celălalt nu erau astronomi; astronomii de profesie îi vor urma —* piuă în sec. XVII — pe Ptolemeu5A în secolul al XV-lea, se notează un interes deosebit pentru astronomia şi teoretică şi experimentala. Astronomii profesionişti, care nu mai simt nevoia să recurgă la. contribuţiile — formulate în comentarii sau în tratate originale — ale astronomilor arabi, procedează la observaţii directe şi formulează noi teorii, caracterizata de o veritabilă rigoare ştiinţifică. Lui Nicolaus Cusanus (Nicolas Krebs, 1401 — 1464) i s-a atribuit meritul dea fi fost primul astronom din Evul Mediu care a afirmat infinitatea Universului. De fapt, el nega doar finitudinea lumii, închisă între limitele sferelor cereşti $ respingea 63 63 Idee sugerată probabil de vechile speculaţii greceşti, în special da sistemul semi-helio* cenţric al lui Heraclid din Pont (sec. IV î.e.n.), — pentru care planetele Venus şl Mercur se rotesc în jurul Soarelui, acesta însă rotindu-se în jurul Pămîntului. — „Sistemul complet heliocentric al lui Aristarh din Samos, din sec. III î.e.n., a fost necunoscut Evului Mediu, — chiar dacă unii, de ex. Toma din Aquino, ştiau că Aristarh preda în lecţiile sale un asemenea sistem* (Â.G, Crombie). 54 Pe de altă parte, cu toţii se vor păzi — chiar şi Descartes, în secolul al XVII-îeal — să afirme, clar şi categoric, că Universul este infinit. Biserica, în primul rind, cu autoritatea sa ca instituţie şi cu influenţa ei asupra mentalităţii timpului, nu admitea să se atribuie calificativul de „infinit44 decît lui Dumnezeu — şi numai lui Dumnezeu. (Gf. Al. Koyr£). ASTRONOMIA ŞI ASTROLOGIA 213 l structura ierarhizată a Universului, precum şi poziţia — inferioară şi dispreţuită — pe care cosmologia tradiţională o acorda Pămîntului (cf, Al. Koyre). „Terra este o stea nobilă, care are o lumină, o căldură şi o influenţă proprii şi distincte de cele ale tuturor celorlalte stele'4 — afirma Cusanus (De docta ignorantia, II, 12). Dar epoca lui Nicolaus Cusanus este şi a Iui Georg von Purbach, Johannes Miiller (Regiomontanus), P. Dai Pozzo Toscanelli; astronomi care aparţin unui i alt sistem cultural — al epocii Renaşterii. Paralel cu astronomia teoretică progresează —- începînd din sec. XIII — şi astronomia practică. „Observaţiile practice serveau in primul rînd Ia elaborarea tabelelor pentru datarea sărbătorilor, in special a Paştilor, la determinarea latitudinii şi longitudinii, şi la prezicerile astrologice. De ultimele, se interesau înde-/ osebi italienii44 (A.C. Crombie). Pină în sec. XIII, astronomia practică a rămas subordonată celei a arabilor. Cu toate acestea, îneepînd încă din ultimii ani ai sec. XI, în Occidentul creştin s-au efectuat observaţii independente asupra eclipselor lunare şi a poziţiei tainei; sau, pentru a se stabili longitudinea unui loc. Latitudinea putea fi determinată cu ajutorul astrolabului, în Evul Mediu principalul instrument astronomic65 aî arabilor şi al occidentalilor, descris înainte de 1048 de Hermannus Contractus (1013—1054), călugăr de Ia abaţi a din Reichenau. (Iar una din cele mai bune descrieri ale astrolabului de tip occidental a dat-o, în a doua jumătate a sec. XIV, cunoscutul poet englez Chau-cer, autorul unui elementar Tratat despre astrolab). Un alt instrument astronomic folosit în sec. XIII pentru măsurarea unghiurilor era cvadrantul, perfecţionat de Giovanni Campano din No var a: acelaşi care a construit şi un alt instrument, o sferă arm ilară concepută de el, pentru determinarea poziţiei stelelor. — In sec. XIV au fost inventate sau perfecţi mate alte instrumente: kardaya, arc gradat pentru determinarea înălţimii meridiane a Soarelui: torquetum (de fapt, inventat în secolul anterior), — aparat cu patru cercuri paralele, in-dicînd orizontul, Ecuatorul, ecliptica şi planul ei perpendicular — şi care facilita îndeosebi „trecerea de Ia coordonatele ecuatoriale la cele eliptice şi viceversa44; „bastonul lui lacob44 al lui Levi ben Gerson, care servea apli-cîndu-i-se un cvadrant diagonal — la măsurarea distanţelor unghiulare dintre două stele, sau ca instrument de navigaţie {observind înălţimea Soarelui la orizont). 55 55 Folosit, printre cei dintîi, de Ptoiemeu şi perfecţionat de arabi încă din sec. IX; servea pentru măsurarea distanţei unghiulare dintre două obiecte, putînd deci fi folosit şi pentru măsurarea înălţimii unui corp ceresc. Consta dintr-un disc gradat de metal avînd în centru un aipe care pivota un indicator (alidada), prevăzut cu cîte un vizor la ambele extremităţi, îndreptând indicatorul spre o anumită stea se putea citi, pe scara gradată a discului, înălţimea stelei; după care. se putea calcula ora şi determina nordul. mttr 4" Desenul unui astrolab arătînd faţa. cu alidada. — Din Tratat despre astrolab, de Geoîfrey Chaucer. Sec. XIV. — University Library, Gambridge 214 ŞTIINŢA In Anglia, Richard din Waîlingford (1291-1336) construieşte — printre alte instrumente originale — un rectangulus (asemănător clasicului torquetum); un fel de equatorium pentru calcularea poziţiei stelelor — albionum; un mare orologiu astronomic cu balansier mecanic, indicind mişcările Soarelui, Lunei şi ale planetelor58. In Italia, Giovanni Dondi (n. 1318) construieşte un planetar perfecţionat, reglat de greutăţi. — Pe lingă interesul pe care 11 prezentau pentru cercetările astronomice, măsurătorile efectuate cu ajutorul acestor instrumente au stimulat şi progresele trigonometrici. Paralel cu astronomia —şi fiind considerată, în epocă, de unii drept o ştiinţă — a evoluat şi astrologia. Luaţi de multe ori drept sinonimi, termenii erau folosiţi unul în locul celuilalt. Dintru început, însă, s-a relevat că astrologia este o deviere a astronomiei in direcţia superstiţiei. Faptul evident că multe fenomene terestre (precum şi cereşti) — fulgerul, trăsnetul, curcubeul, succesiunea anotimpurilor, mareele, cometele, eclipsele, stelele căzătoare — depind de influenţa unor aştri a dat naştere unei teorii superstiţioase, în baza căreia anticii57 — dar şi modernii, chiar pînă în zilele noastre 58 — au tras concluzia că puterea aştrilor guvernează viaţa şi destinul imperiilor, al regilor şi, în general, al tuturor indivizilor. Astrologia postulează că viaţa omului, caracterul şi destinul său sînt dependente de aştri; că aspectul cerului, conjuncţia planetelor în momentul naşterii sau într-un anumit moment ai vieţii joacă un rol esenţial. Ultimul dintre astronomii greci de mare renume, Ptoîemeu, este şi singurul care şi-a legat numele de astrologie, socotit fiind drept fondatorul ei ca „ştiinţă44: după cum Almageste va fi, timp de-1400 de ani, cartea-standard a astronomiei, cealaltă operă a sa, Tetrahiblos, va deveni atît pentru arabi cît şi pentru creştini -— Biblia astrologilor. „Preceptele astrologiei contemporane — observă P. Gouderc — nu sînt, cele mai adeseori, decit transcripţia acestei Tetrabiblos intr-un limbaj adecvat progresului şi descoperirilor ; moderne A Succesul imens al astrologiei se explică nu numai prin puterea superstiţiei, prin această „mentalitate magică a popoarelor primitive44, ci şi prin faptul că, î în secolele IX—XII astrologii arabi au asociat-o cu astronomia, cu alchimia şi ) mai ales cu medicina. Magia, astrologia, alchimia şi medicina mergeau mînă-n mînă. Medici şi cercetători ai naturii dintre cei mai renumiţi — ca Gerbert, 58 „Prima lucrare ştiinţifică importantă în limba engleză este Ecuatorialul planetar. Ea se referă la on dispozitiv mecanic pentru stabilirea cu anticipaţie a poziţiei planetelor, descris, dar nu inventat, de Geoffrey Chaucer“ (J.D. Bernal). 57 Din Babilonia — regiunea sa de origine — astrologia s-a răspîndit în Orient (Persia, India, China) şi în Imperiul roman; unde însă numeroase edicte au interzis-o, unde a avut adversari (ca Cicero, Tacitus, Plinius cel Bătrîn), dar şi adepţi — ca Seneca. Arabii i-au dat un nou avînt, iar în Occidentul medieval multe universităţi italiene aveau catedre speciale de astrologie. 58 Apogeul succesului astrologiei a fost atins în sec. XVI, cînd fiecare rege? prinţ şi papă îşi avea astrologul său. Francisc I şi Carol Quintul îşi consultau regulat astrologii; iar ’Caterina dei Medici îl aduce la curte — unde rămîne consilier al lui Carol IX — pe reputatul medic şi celebru astrolog Michel de Nostre-Dame (Nostradamus), originar dintr-o familie de evrei convertiţi, autorul primului almanah conţinînd previziuni meteorologice. în secolul următor, umanişti, medici, astronomi celebri — ca Marsilio Ficino, Cardano, Tycho Brahă şi chiar Kepler, se ocupau cu redactarea horoscoapelor. Această superstiţie s-a menţinut pînă în sec. XX. în 1935, numai la Paris existau 3 460 de cabinete astrologice autorizate (plus nenumărate altele, clandestine). Naivitatea credulilor continuă să fie alimentată şi azi, chiar în ţâri de veche cultură, de emisiuni zilnice de horoscoape ale unor posturi (naţionale!) de radio, sau de rubricile permanente dedicate de marile cotidiane „horoscopului zilei“. în Franţa, Germania Federală, S.U. A., se încearcă transformarea astrologiei într-o ştiinţă experimentală, — dar cu referire la eventuale concordante între mişcările aştrilor, iar nu la „prezicerea viitorului4*. ASTRONOMIA ŞI ASTROLOGIA 215 „ponteficeîe-maga cum era numit, Michael Scotus la curtea lui Frederic* II al Siciliei, Arnaldo de Villanova. — medicul de curte al mai multor regi şi papi, — Roger Bacon, Raymundus Lullus, etc. au fost adepţi şi chiar practicieni ai astrologiei. Cînd, spre a-şi legitima doctrina, astrologii au încercat să explice dogmele şi evenimentele biblice punîndu-le în corelaţie cu fenomenele cereşti, Biserica a reacţionat; dar aceasta, abia în sec. XIV, cînd astrologi prea îndrăzneţi au fost arşi pe rug — ca florentinul Cecco d’Ascoli, în 1327. Aici insă trebuie făcută o distincţie — de care au ţinut seama şi învăţaţii citaţi mai sus — între astrologia superstiţioasă şi astrologia naturală; ultima se identifica — pînă la un punct — cu astronomia. Roger Bacon, ale cărui scrieri respingeau consecvent superstiţia, aproba chiar şi practica magiei în măsura în care aceasta în operaţiile, nu în interpretările ei, avea un caracter raţional, bazat pe experienţă. Bacon extinde aceeaşi distincţie şi asupra astrologiei şi alchimiei — ale căror speculaţii le refuză. Pentru el, astrologia rămîne cunoaştere pragmatică59. — Dar, încă în sec. VII, Isidor din Sevilla sublinia această indispensabilă distincţie, combătînd astrologia. înaintea lui Isidor, Augustin combate horoscoapele astrologilor: „Dar cine ar putea crede că de alegerea anumitor zile ar depinde reuşita diferită a propriilor acţiuni?“ (De cin-tate Dei, V, 7). Iar Isidor: „Există o diferenţă precisă între astronomie şi astrologie-într-adevăr, astronomia se ocupă de mişcările corpurilor cereşti, de cursul stelelor şi de studierea acestor lucruri. Viceversa, astrologia pe de o parte priveşte natura, dar pe de altă parte este o sumă de superstiţii^ (Etymologiae, III, 27). — în fine, în lucrarea sa polemică In astrologiam, Pico della Mirandola scrie: „Noi atribuim prea mult Cerului... Nu există pe pămînt nimic mai mare decît omul, şi nimic mai mare în om decît mintea şi sufletul... Lucrurile pămînteşti nu sînt atît de mari Incit să nu poată avea o altă cauză decît Cerul“. Disociaţia clară între cele două tipuri de astrologie rămîne motivată — intr-un fel sau altul — şi operantă şi în cadrul medicinei: tratînd calculii renali prin aplicarea unei plăci de aur avînd gravate formule obscure scrise cu caractere arabe, marele medic Pietro d’Abano60 urmărea să exploateze o idee fixă a pacientului său, papa Bonifaciu VIII, pentru a obţine astfel un efect psihosomatic. De asemenea, dacă nu justificată, cel puţin explicabilă rămîne acceptarea (măcar formală, sau disimulată) a astrologiei şi în cazul unor celebri oameni de ştiinţă sau filosofi: Marsilio Ficino, care era medic şi fiu de medic, înţelegea că sînt posibile şi benefice astfel de efecte psihice asupra stării maladiei unui pacient; iar Kepler — care ţinea să sublinieze că, într-adevăr, efectele aştrilor sînt generale, dar este iluzorie intervenţia lor în viaţa indivizilor — înţelegea foarte bine şi aproba faptul că astronomii, pentru a-şi cîştiga existenţa sînt adeseori forţaţi să întocmească horoscoape... 59 Cf. lucrarea sa, foarte concludent intitulată: Epistola de secretis operibus artis et natwrae et de nullitate magiae. 60 Pietro d’Abano — care a scris o foarte serioasă lucrare de astronomie, Tractatus de motu octavae sphaerae, construind şi un instrument propriu pentru a figura această mişcare — s-a ocupat. toată viaţa şi de astrologie. în voluminoasa compilaţie Conciliator differentiarum philosopko-rum etpraecique medicorum el îşi propune sa împace, printr-o judicioasă critică, opiniile diferiţilor erudiţi cu privire la raportul dintre astrologie şi medicină. Admite că nu totdeauna calculele astrologie© pot salva bolnavul, căci atît influenţele cereşti cît şi varietatea de elemente asupra cărora acţionează aceste influonţe sini incredibil de numeroase; dar aceasta — insistă obstinatul astrolog — nu denotă inexactitatea principiilor...! 218 ŞTIINŢA METEOROLOGIA ŞI OPTICA în perioada clasică a ştiinţei medievale — secolul al XlII-lea. — sursa principală a speculaţiilor privind domeniul meteorologiei era Meteorologica.\ lui Aristotel, Fenomenele care intrau in acest domeniu erau cele ce se produc în sferele sublunare, ale celor patru elemente. Deci, nu mişcările corpurilor cereşti; căci sferele acestor corpuri erau ingenerabile şi incoruptibile; iar în aceste sfere, singurele schim-bări care se verificau erau mişcările circulare. — Focul nu era conceput atît ca o adevărată flacără, cit ca un principiu al eombustiunii; de aceea, nici nu putea îi vizibil în sine, ci doar înţeles ca fenomen eficient, dar „abstract“. Focul era pro du? — in concepţia timpului — de exalaţiile de aer cald şi uscat, degajate de Păru intui încălzit de razele solare. Mişcările acestor emanaţii provocau — în sfera principiului focului — fenomene diverse: aurorele, cometele şi meteorii. în tot Evul Mcdm, cometele, la fel ca alte fenomene asemănătoare, erau socotite fenomene meteorologice, nu astronomice. în sfera elementului „aer“, exalaţiile calde şi uscate provocau vîntuî, tunetele şi fulgerele; exalaţiile reci şi umede — produse de razele solare în contact cu elementul „apă“ — cauzau norii, ploaia, ceaţa, rouă, zăpada şi grindina. De asemenea, cu aceste exalaţii umede era asociat un grup de alte trei fenomene: curcubeul, balourile (din jurul Soarelui şi Lunei) şi parbeliile61. Aşadar, meteorologia rămîne la nivelul unor astfel de speculaţii. Se mai pot aminti — pentru secolele XIII şi XIY — cîteva încercări (făcute pe baza unor observaţii, dar mai ales cu ajutorul astrologiei) de previziune a, timpului. Sau, mai multe descrieri ale unor comete. Astfel, in 1222, Grosseteste descrie apariţia unei comete — probabil Halley; In timp ce Roger Bacon o explică pe cea din iulie 12C4 ca fiind generată de planeta Marte; şi că această apariţie a provocat la oameni o creştere a bilei, deci a unei indispoziţii şi a unor stări de iritări şi de discordii generale — care au constituit cauza mişcărilor populare şi a războaielor izbucnite în această perioadă in Anglia, în Spania şi în Italia! In schimb, in secolele XIII şi XIV, marile progrese le înregistrează optica62. Izvoarele sale principale erau scrierile lui Aristotel (Meteorologica şi De anima) şi cele de optică ale lui Euclid şi Ptolemeu, precum şi cele ale autorilor arabi (ai-Kindi, aî-Haytham, Avicenna şi Averroes). Filosofii greci dădeau luminii explicaţii diferite. Pentru Empedocle, lumina era în esenţă un fenomen de mişcare, propagîndu-se intr-o anumită durată de timp; după Platon, vederea se datorează unei serii de raze emise de ochi în direcţia unui obiect; pentru stoici, percepţia vizuală se datora razelor de lumină emanate chiar de obiecte; în timp ce Aristotel susţinea că lumina nu este un fenomen de mişcare, ci era o stare de transparenţă a unui corp, stare produsă de o schimbare calitativă instantanee. — Toate aceste teorii implicau propagarea luminii in linie directă63. „Fenomen optic constînd în apariţia unor pete strălucitoare, rotunde, adeseori colorate,, situate pe un cerc luminos paralel cu orizontal care trece prin soare45 (M.D.E.). 62 Preocupările de optică erau, desigur, mult mai vechi. „Studiul luminii i~a atras în med deosebit pe gânditorii orientaţi spre platonismul augustinian — şi din două motive: pentru că lumina, pentru Sf. Augustin şi pentru alţi neoplatonicieni, era analogă graţiei divine şi iluminării pe care spiritul o capătă de la adevărul divin; şi pentru că acest studiu era susceptibil de o tratare matematică55 (A.G. Grombie). 63 „Astfel, Suclid şi Ptolemeu au dezvoltat optica pînă la a-i da un loc egal celui al astronomiei şi mecanicii, ştiinţe dintre cele mai avansate ale Antichităţii. Ei au descoperit că unghiul de reflexie-al unei raze ce atingea o suprafaţă este egal cu unghiul de refracţie. Ptolemeu, care a măsurat unghiul de refracţie la razele ce treceau din aer în sticlă şi în apă, a observat că acesta METEOROLOGIA ŞI OPTICA 217 Dintre autorii arabi, marea autoritate şi adevăratul magistru al Evului Mediu occidental în materie de optică a fost al-Haytham (965—1039). In opera sa intitulată Optica, criticînd teoriile anticilor, susţine — însă eronat — că percepţia unui obiect estd elaborată de cristalin. (Averroes va fi cel dinţii care va recunoaşte că organul sensibil al ochiului este retina, nu cristalinul). El a studiat oglinzile sferice s ^parabolice, lentilele, curcubeul, haloul lunar, aberaţia sferică şi refracţia atmosferică, demonstrînd că unghiul de refracţie nu este proporţional cu cel de incidental a studiat de asemenea propagarea luminii, iluziile optice şi teoria reflexiei. Âlhazea consideră că lumina este un fel de foc care se reflectă pe limita sferică a atmosferei ce învăluie globul pămîntesc. în Despre sfera de foc — lucrare in care apare prima descriere a unei „camere obscure44 — tratează despre natura focalizării, originea culorilor, măritul şi inversiunea imaginii, ş.a. în tot decursul Evului Mediu, în Occidentul creştin la fel ca în lumea arabă domeniile fizicii care au trezit cel mai viu interes au fost optica şi mecanica (cu toate cele trei ramuri ale acesteia din urmă — statica, dinamica şi cinematica), în Occident, primul studios important al opticii a fost Robert Grosseteste. El a încercat să reducă, cum am văzut, toate fenomenele naturale la un principiu unic: lumina. Pentru Grosseteste, lumina este „prima formă corporală44, cea care generează mişcarea şi toate lucrurile materiale; primul principiu al mişcării şi al cauzei eficiente — sau, în termenii de azi, sursa primară de energie. De propagarea luminii depindeau, de pildă, căldura, acţiunea mecanică sau influenţele astrale. Grosseteste subliniază analogia dintre propagarea luminii şi cea a sunetului* studiind reflexia şi refracţia. Contribuţia sa cea mai importantă la studiul opticii o reprezintă încercarea de a explica natura curcubeului, servindu-se în acest scop de fenomenul — studiat de el experimental — refracţiei luminii printr-o lentilă sferică. (Prin fenomenul „dublei refracţii44 — în urma pătrunderii şi apoi a ieşirii razei de lumină din corpul lentilei — el explica „punctul focal“: punctul de concentrare a razelor în urma combinării acestor refracţii). Grosseteste a fost primul dintre cercetătorii occidentali care a sugerat folosirea lentilelor concave pentru a mări obiectele şi a le apropia. De asemenea, susţinînd că lumina şi sunetul se propagă în linie dreaptă, el a încercat să elaboreze o concepţie geometrică a propagării luminii şi sunetului prin-tr-o serie de unde sau vibraţii; cînd aceste unde luminoase sau sonore întilnesc un obstacol, ele se extind în direcţia opusă, producînd — primele — imaginea reflectată, iar vibraţiile sonore, ecoul. Şi Roger Bacon explică în acelaşi fel propagarea luminii materiale, notînd totodată că viteza sa de propagare este cu mult mai mare decît cea a sunetului, Lui i se datorează unele determinări originale, ca de ex. cea a distanţei focale a unei oglinzi concave expusă soarelui. în procesul percepţiei vizuale, Bacon a notat că, pe lingă parcursul luminii de ia obiect la ochi, în actul privirii intervine — pornind din ochi — un fapt nedefinit de natură psihologică; a descris anatomia ochiului vertebratelor şi nervii optici mai bine decît toţi autorii latini care l-au precedat, şi a recomandat să se facă disecţii pe vaci şi porci (cf. A.C. Crombie), a discutat „cu o mare bogăţie de detalii condiţiile necesare vederii şi efectele diferitelor tipuri de lentile, precum şi a modului anumit de a le dispune. Elaborînd teoria potrivit căreia dimensiunile apa- era totdeauna inferior unghiului de incidenţă, dar a presupus, în mod greşit, că era vorba de o proporţie constantă. Din aceasta, a dedus că poziţia aparentă a unei stele nu corespundea totdeauna cu poziţia sa reală, din cauza refracţiei din atmosferă4' (Idem). 218 ŞTIINŢA rente ale unui obiect depind de unghiul sub care ochiul 11 vede, a încercat să amelioreze vederea. în acest scop, s-a servit de lentile plan-eonvexe“ (A.C. Crombie). Urmindu-1 pe Avicenna, Bacon afirma că ochiul are trei membrane şi conţine trei umori. După eî, membrana internă era formată din retină — o extindere a nervului optic sub forma unei reţele concave, „cu vene, artere şi nervi foarte fini44 — şi dintr-o parte mai groasă, numită mea (în terminologia modernă: coroida, in-cluzînd şi irisul). La exteriorul coroidei este corneea (transparentă în dreptul des- Diagramele geometrice ale lui Roger Bacon (din Opus majus) care arată curbaturile mediilor r refractante din ochi. Sec. XIII. — British Museum, Londra chizăturii pupilei) şi consolidativa — conjunctiva. în interiorul membranei interne (între retină şi mea) se află cele trei umori — apoasă, cristalină şi vitroasă. „Umoarea cristalină e numită pupilă, şi în ea este localizată facultatea văzului44 — conclude Bacon (care, ca toţi contemporanii săi, credea că partea sensibilă a ochiului ar fi cristalinul). Bacon a studiat şi fenomenul curcubeului, notînd că apare totdeauna printre nori, sau în timp rece şi umed. „Combinînd observaţia cu teoria astronomică şi cu măsurătorile făcute cu astrolabul, a demonstrat că totdeauna curcubeul este de partea opusă Soarelui; că centrul arcului, ochiul observatorului şi Soarele se află totdeauna pe o aceeaşi linie dreaptă; că există un raport precis intre înălţimea Soarelui şi cea a curcubeului64; şi că „razele pornind de la curcubeu la ochi fac un unghi de 42° cu razele incidente ce pornesc de la Soare la curcubeu44 (Idem). — Prin aceasta, el a explicat înălţimea diferită a curcubeului, după latitudine şi anotimpuri. Spre sfîrşitul secolului al XlII-lea şi în primii ani ai secolului următor, studiul opticii înregistrează contribuţiile altor doi cercetători notorii. Silezianul de origine poloneză Witelius (cca 1230—1292) descrie experimentele făcute de el pentru determinarea valorii unghiurilor de refracţie a luminii prin aer, apă şi sticlă; întocmeşte un tabel notînd variaţiile concomitente in unghiurile de incidenţă şi de refracţie; face experimente asupra refracţiei culorilor spectrului solar, trecute printr-un cristal hexagonal; încearcă să-şi traducă rezultatei© obţinute printr-o serie de generalizări matematice. — Scrierea lui Witelius De pers- METEOROLOGIA ŞI OPTICA 219 pectiva a fost una din operele cele mai citite, studiate şi discutate de-a lungul întregului Ev Mediu şi a Renaşterii, pînă în sec. XVII, în timpul lui Kepler. In lucrarea sa De Iride, germanul Dietrich von Freiberg (m. 1311), apîicînd metoda experimentală in studiul refracţiei, al curcubeului şi ai culorilor cur cub eu- Desen dîn De Iride de Dietrich von Freiberg (sec. XIV), — explicînd formarea curcubeului, cu drumul parcurs de raze (care pornesc de la Boare — E) prin interiorul unei picături de ploaie (sfera din dreapta) şi de aici ajungînd la ochiul observatorului (F). — Dietrich identifică patru raze colorate (roşie, galbenă, verde, albastră), dar în desen sînt indicate numai cele roşii (r) şi albastre (a) lui, recunoaşte că acest din urmă fenomen se datorează refracţiei razelor solare in picăturile de ploaie. — Schiţa de mai jos arată traiectoria razelor solare pînă in interiorul picăturilor de ploaie (în desen, în număr de 4), unde se descompun în cele 4 culori — roşu, galben, verde, albastru (portocaliul, indigoul şi violetul fiind culori compuse), proiectîndu-se apoi pe orizont sub forma de curcubeu. După Die-trich, o picătură de ploaie trimite observatorului doar o singură culoare, — înce-pînd cu picăturile cele mai la înălţime (roşu) pînă la cele mai apropiate (succesiv: Desen din 1514, pentru a ilustra explicaţia lui Dietrich von Freiberg dată curcubeului. Cele patru cercuri de jos reprezntă picăturile de ploaie ce produc curcubeul primar; cele patru de sus —■ curcubeul secundar. Culorile ajung la ochiul observatorului (oculus) 220 ŞTIINŢA gaiben, verde, albastru), stabilind în felul acesta ordinea culorilor vizibile ale eimeu fccplila. Teoria lui Dietrîcli va fi discutată în sec. XV de Regiomontanus/m X\ L la universitatea din Erfurt; iar in sec. XVII, explicaţii “ale curcubeului mia* icage celor date de Dietnch vor servi ca bază pentru tratarea problemei, mult mai completă, publicată de Descartes in 1637. MECANICA SI MAGNETISMUL După astronomie îşi optică, partea fizicii in care explicaţia matematică a cunoscut cri mai mare succes a fost mecanica. Toate epmele de mecanică din sec. XIII se bazau pe principiul expus de AG"-totel in Fizica: starea naturală a corpurilor este starea de repaos; mişcarea r ' VI este, ca orice fel de mişcare, un proces prin care se traduce în act ceea ce se afX ti Varo potenţială; este un proces care cere în mod necesar acţiunea continuă, a urna cauze; î ace tind cauza Încetează şi efectul. Cauza mişcării unui corp este fie un pr.n-cipin ,maturei", intrinsec naturii sale, acţionind dinăuntrul corpului, fie un acvM motor exterior, deci acţionind dinafară; iar efectul este proporţional cu cauza. Mişcarea şi viteza sînt determinate de două forţe: de agentul motor (interior sau eiGerio:) şi de rezistenţa care i se opune dinafară; iar viteza unui corp în eăm-ve liberă osie proporţională eu greutatea lui. — Teoria lui Aristotel va fi reluata (sau ci î luată) de eruditul bizantin Joannes Philoponos, de Âvicenna şi de Aven cos. în secolul al Xlll-Iea, in lumea occidentală interesul pentru fizică — sub b ? ma sa încă filosofică, mai degrabă de cit propriu-zis ştiinţifică — se manifestă in cadrul Şcolii din Cliartres; dar reprezentanţii ei Guillaume de Cliartres şi Teodorie dni Chartres — care îl cunoşteau pe Aristotel doar din scrierile sale de logică — ramei Încă sub influenţa lui Platon, limitîndu-se la discutarea ideilor acestuia din lipicios. Şi în sec. XIII, cercetările ştiinţifice mai sint legate în mare măsură de concepţii filosofice generale; dar Roger Racon, Albert cel Mare şi Tom a din Aquino iau acum în discuţie problema atît de controversată a mişcării (cu sau fără referto Ia cauzele care o produc), — problemă care va fi amplu dezbătută în sec. XIV. Numele fizicianului important al secolului este Jordanus Nemorarius {n. 1237), care în lucrările sale64 dezvoltă diferite idei de mecanică ce vor îi relua* m peste patru secole, de Gabiei şi Descartes. Mechanica lui enunţă conceptul de emi> rranere a mişcărilor, demonstrînd că asupra unui corp în cădere de-a lungul um-i traiectorii oblice acţionează două forţe: cea a „gravităţii naturale", orientale în in către centrul Pămlutului, şi cea „violentă", a proiecţiei orizontale. In aplicai rn ie continuare a acestei teorii, Nemorarius dovedeşte — se consideră azi — un vag presentiment al calculului infinitezimal. îndelung dezbătute au fost, în secolele XIII-XIV, şi unele probleme de statică, ridicate de Fizica aristotelică. Atacurile mai vii priveau teoriile lui Aristotel relative nu numai la mişcăm, ci şi Ia materie, la spaţiu şi Ia gravitaţie; căci filosoful grec negase posibilitatea ornice iei atomilor, a vidului, a infinitului şi a pluralităţii lumilor. Dezbaterile — pm -talc cu participarea unor erudiţi de talia lui R. Grosseteste, R. Bacon, Albert cri Mare, J. Buridan, W. Oecam, Albert din Saxonia, Nicolas Oresme şi Nicolaus Cm,a- 64 Elementa cu ithmeiicae, De numeris datis, De triangulis, Mechanica, Algoritmus demon-sfratus. Piani^pf'Cera, Elementa Jordani super demonstrationem ponderis, şi — atribuită Iui Nemorarius —- De roticne ponderis. MECANICA ŞI MAGNETISMUL 221 nnB __ au avut insă un caracter pur speculativ, reeurglndu-se foarte puţin la criie-riui observaţiei şi deloc !a experiment; incit discuţiile se înscriu eseulialnioiite In sfera „fizicii filosofice46, nu ştiinţifice propriu-zis. Or, referii) du-se tocmai la domeniul fizicii, Baron acordase deja im rol fundamental nu numai observaţiei empirice şi metodei experimentale, ci şi — m cadrul acestor cercetări — matern atu. ii, Iară care „nu este posibilă cunoaşterea nici nud ştiinţe46. In sec. iX.IV, această tendinţă de separare categorică a fizicii filosofice* de fizica propriu-zisă se accentuează. Duns Scotus susţine, cum am văzul, necesitatea de a distinge net intre legile cauzale şi generalizările empirice; acestea din urmă nu sesizează decît conexiunile cauzale ale datelor observaţiei. Dimpotrivă, William Occam este convins că numai percep tind separat datele observaţiei se poate ajunge la adevărata cunoaştere. Ambii afirmă că valoarea ştiinţelor constă in studiul unor sectoare circumscrise ale cunoaşterii empirice şi experienţei, iar nu m încercarea de a surprinde principiile generale, filosofice ale Universului. Piatra unghiulară a fizicii secolului al XlV-Iea rămîne teoria mişcării. în acest timp a fost formulată, de Jean Buri dan, o nouă teorie a dinamicii, — cea mai semnificativă şi care a exercitat o influenţă îndelungată: teoria impenis-uhik Jean Buridan65 critică tezele aristotelice, — cea potrivit căreia muşcata unui corp după ce se desprinde de agentul care ha propulsat (arcul, în cazul să gri h) m continuă traiectoria datorită acţiunii mediului (în genere aerul) in care corpul re mişcă66; şi teza că accelerarea corpurilor în cădere liberă se datorează ariaoţrii pe care ele o suferă din partea locului lor „natural66 (cele grele —- de Pămînt, de canu al Pămintului). în schimb, Buridan susţine că orice mişcare se datorează uimi impuri interior, unei forţe motrice interne, inerente corpului însuşi, — unui .,ehmu: tus. Graţie acestei potenţe motrice, corpul va continua să se mişte alila timp Ai nu va suferi acţiunea unor forţe independente — şi anume: rezistenţa amuiui şi gravitaţia naturală; aerul îi va consuma, gradual, „elanul44; dar corpurilor in erilmo liberă, impetus-nl le va fi gradual sporit. Măsura impeius-vdui unui corp va ii >• imprimată de cantitatea de materie conţinută de corp. Dacă in mişcarea lor, imprimată de impeius, corpurile nu ar întimpina rezistenţa unor forţe (aer, gravitaţi*, ete.), ele s-ar mişca neîntrerupt, — cum se întîmplă in cazul corpurilor cereşti, in mişcare circulară prin însăşi natura lor. Prin teoria impetus-ului — care 11 dispensa să recurgă la o explicaţie a mişcării planetelor şi aştrilor datorită unor forţe spirituale, ca voinţa divină, — Buridan Încerca să includă mişcările terestre intr-un sistem unic de mecanică. Iar Prind din impeius o potentă motrice, un agent permanent prin însăşi natura sa (res num-rae permanentis ), „Buridan face un pas hotăritor în direcţia principiului hieririu, chiar prefigurîndu-166 (P. Duhem)67. Considerind impeius-m unui corp pro por It mai eu cantitatea de materie (a corpului) şi cu viteza lui, „Buridan i-a sugerat lui Gabîeo Galilei definiţia a ceea ce acesta numea impeio sau moniento; lui Descartes, naţiunea de quantite du mowement; iar lui Newton, cea de momentani, ca produs al 65 Lucrarea sa capitală de fizică se intitulează Quaestiones super octo libris physicamm. In De coelo et mundo el respinsese — la fel ca N. Oresme — ideea mişcării de rotaţie a Pămintului în jurul unei axe proprii. 68 Buridan respinge teoria antiperistasis, conform căreia proiectilul este împins în nari e de aerul care năvăleşte în vidul creiat în spatele proiectilului în mişcare. — O primă şi rudimentară. enunţare a acestei teorii a lui Buridan — dar fără nici o influenţă directă asupra sawmdor Evului Mediu — a fost schiţată vag încă din anul 517, de bizantinul Philoponos: „Instrumentul de aruncare transmite proiectilului o anumită energie motrică incorporată44. 67 Teoria lui Buridan nu poate fi confundată cu principiul inerţiei; căci impetus-ul poate lua o direcţie rectilineară (orizontală, verticală sau oblică) tot atît de bine ca şi o direcţie circulară, — ca în cazul corpurilor cereşti. 222 ŞTIINŢA masei multiplicat cu viteza44 — notează A.C. Crombie; adăugind că, pe de altă parte, „există o anumită asemănare şi între impetus-ul lui Buridan şi la force vive, sau energia cinetică, a lui Leibniz“. Considerat insă strict în cadrul ştiinţei timpului său, fizica impetus-ului marchează un progres imens faţă de fizica lui Aristotel. în plus, marile merite ale lui Buridan constau în precizia cantitativă şi caracterul sistematic cu care şi-a formulat teoria, O altă ramură a fizicii in care cercetătorii Evului Mediu şi-au adus o contribuţie demnă de reţinut este cea a magnetismului. Prima indicaţie sigură privind acul magnetic apare în China, într-o lucrare enciclopedică din a doua jumătate a secolului al Xl-lea, — dar fără a se menţiona că ar fi fost folosit pentru orientarea în navigaţie; această modalitate de utilizare practică a proprietăţii acului magnetic de a arăta direcţia Nord—Sud a fost — se pare — introdusă în China şi apoi în Europa de marinarii arabi în sec. XI. La autorii arabi, însă, cele dinţii informaţii privind acul magnetic datează (într-o scriere a lui Baylak, m. 1282) din sec. XIII. In Occidentul creştin, menţiunile explicite despre proprietăţile şi folosirea lu1 sînt anterioare celor din sursele arabe: în scrierile lui Neckam (m. 1217), De naturis rerum şi De utensilibus; ale lui Thomas de Cantimpre, in De natura rerum(1256); şi într-un mod foarte detaliat în Epistola de magnete (din 1269) a lui Pierre de Maricourt, cunoscut şi sub numele latinizat Petrus Peregrinus. — în aceste lucrări este menţionată şi busola, folosită deja pe la 1200 de navigatorii musulmani şi creştini din Medîterana68. Tradiţia greacă spunea că Tales a fost primul care ar fi observat şi studiat felul în care unele roci (magnetita) atrag fierul: fenomenul acestei „acţiuni la distanţă44, a unui obiect care exercita o forţă asupra altui obiect cu care nu intra în contact fizic, direct, era intr-adevăr de natură să trezească cel mai viu interes. Pierre de Maricourt, inginer în armata lui Ludovic IX „cel Sîînt44, începe prin a construi un dispozitiv care urma să menţină în mişcare planetarul desenat de Arhi-mede; în acest scop, se gîndeşte să folosească forţa magnetică: era pentru prima dată că cineva se gîndea că magnetismul poate fi convertit în energie cinetică. Ideea aceasta l-a condus la aprofundarea problemelor magnetismului. Metoda urmată era bazată esenţialmente pe observaţie. Epistola despre magnet — unul din cele mai importante tratate ştiinţifice din Evul Mediu conţine, în 13 capitole, descrieri şi explicaţii foarte judicioase: despre modul de a recunoaşte rocile care au proprietăţi magnetice, de a determina şi distinge cei doi poli ai unui magnet (arătînd că cei contrari se atrag, iar cei egali se resping); despre inversiunea polilor şi inducţia în bucata de fier a forţei magnetice; despre fracţionarea unui ac magnetic în altele mai mici (explicînd şi de ce nu poate fi izolat unui din poli rupînd un magnet in două, căci atunci fiecare jumătate devine un magnet complet, cu ambii poli Nord—Sud); despre acţiunea atracţiei magnetice printr-un mediu dens (apă sau sticlă); despre stabilirea polilor unui magnet sferic — pentru a ilustra astfel mişcările corpurilor cereşti, etc. în experienţele sale, Pierre de Maricourt utiliza un ac magnetic plutitor (apoi, fixat pe un pivot), plasat în mijlocul unui disc de referinţă împărţit în 360 de grade, pentru a se putea citi exact direcţia urmată în raport cu polul Nord al acului mag- _ 68 Numită la început marinetie sau calamite, avea forma de ac magnetic fixat pe un flotor plutind pe suprafaţa apei dintr-un vas apoi mişcîndu-se pe un ax. în forma sa aproape definitivă, busola a apărut în jurul anului 1300, în Italia Meridională. — Chestiunea priorităţii invenţiei şi folosirii busolei în navigaţie este incertă şi controversată. MECANICA ŞI MAGNETISMUL, 223 netie, iar folosirea ei a permis europenilor navigaţia in larg şi traversarea Atlanticului. în interpretările sale, Pierre de Maricourt era in parte tributar concepţibor şi prejudecăţilor timpului său; in altele însă el îşi devansa cu mult contemporanii. Astfel, el nu atribuia polilor magnetici ai Pămintului acţiunea de direcţionare Nord^—Sud a acului magnetic, ci celor doi poli ai sferei cereşti. Încercînd să explice inducţia magnetismului într-o bucată de fier, el considera — bazîndu-se pe principiul 'aristotelic al cauzei şi efectului — că magnetul, transformînd bucata de fier (element ,,pasiv“) într-un element asemenea lui, era agentul activ care traducea în act magnetismul potenţial al fierului. De asemenea, deşi observă că Steaua Polară nu coincide cu cea a polului ceresc el nu remarcă declinaţia magnetică (un fenomen care va fi cunoscut abia la începutul sec. XV). Pe de altă parte, Pierre de Maricourt nu acceptă opinia unor contemporani, care susţineau că orientarea Nord-—Sud a acului magnetic s-ar datora acţiunii Stelei Polare; dealtminteri, el însuşi observă că magnetul nu este totdeauna orientat spre Steaua Polară. Neagă de asemenea că orientarea acului magnetic spre nord poate fi atribuită zăcămintelor de magnetită din regiunile Polului Nord, căci asemenea zăcăminte există şi în alte zone ale Pămîntului. Consideraţiile teoretice ale lui „conduc la aplicaţii practice, cum sînt busola cu flotor sau cu pivot; sau, combinarea astrolabului cu magnetul pentru a putea măsura direct azimuturile corpurilor cereşti44 (G. Beaujouan). Apreciat şi elogiat de contemporani69, Pierre de Maricourt a anticipat numeroase idei — care, bucurîndu-se de cea mai înaltă consideraţie timp de mai bine da trei secole, vor fi reluate şi discutate, în jurul anului 1600, de Yviîliam Giibert, primul studios modern al magnetismului. MATEMATICA. Pînă în sec. XIII, diferitele ramuri ale matematicii au cunoscut in Europa numai contribuţiile autorilor arabi (şi — prin intermediul traducerilor arabe — ale matematicienilor greci, indieni si persani). în sec. IX, savanţii arabi au adoptat sistemul de mimeraţie zecimală, preîu-îndu-1 de la indieni (la fel ca şi regula de trei). Primul manual de aritmetică bazat pe principiul valorii de poziţie a simbolurilor a fost întocmit în jurul anului 830 de al-Khwarizmi; opera algebrică a acestuia va fi completată, spre sfîrşitul secolului al XI-lea, de strălucitul matematician Omar Khayyam, care in Algebra sa găseşte soluţii foarte ingenioase. Matematicienii arabi au introdus fracţiile zecimale şi au reuşit să extragă rădăcini pătrate şi cubice. Foarte curind, ei vor opera frecvent şi cu iraţionalele algebrice sub formele lor aritmetice. Teoria proporţiilor, teoria numerelor, ecuaţiile cubice, calculele geometrice, îşi datorează progresele, într-o măsură notabilă, acestor savanţi. Iar în tabelele trigonometrice ale lui al-Khwarizmi apare pentru prima dată noţiunea de sinus; în timp ce noţiunea de tangentă se îatîlneşte- 69 „Cunosc nn om — scria Roger Racon, — şi numai unul singur, care merită să fie elogiat pentru descoperirile sale. Ceea ce alţii nu -văd, după multe eforturi, decît vag şi neclar, ca liliecii în amurg, el vede în plină lumină" fiindcă este un maestru al experienţei44 — După cum s-a dovedit, contribuţia lui Pierre de Maricourt a fost intr-adevăr determinantă în teoria magnetismului. mai intîi la al-Farglianî (sec. X). în acelaşi secol al X-lea, matematicienii arabi introduc şi noţiunile de cosinus şi cotangentă. Marele astronom al-Battani, elaborîndu-şi celebra lucrare de astronomie (tradusă in latină cu titlul De scientia stellarum) se ocupă mult — mai ales in pregătirea tabelelor -- de trigonometrie sferică stabilind noi teoreme, — dintre care cea mai importantă este teoria cosinusului pentru triunghiurile sferice. Tot atunci, alţi cercetători arabi discută şi rezolvă geometric problema trisecţiunii unghiului, folosind un n u n n ! Cifrele arabe în forma lor cea mai veche cunoscută. (Ordinea este inversata — potrivit sistemului arab de citire, de la dreapta spre stingă). — Dintr-un manuscris latin din sec. XI procedeu nou; se ocupă de construcţia poliedrilor regulari, rezolvă ecuaţii de grad superior gradului doi, introduc secanta şi cosecanta în trigonometria sferică, etc* In soc. XI, Ibn al Haytham, Ibn Şina şi al-Biruni aduc şi ei contribuţii importante pentru dezvoltarea matematicii. Primul, pune şi rezolvă în Optica sa probleme de geometrie; al doilea, celebru ca filosof şi ca medic, este şi autor al unor scrieri de aritmetică şi geometrie; iar al-Biruni scrie o lucrare despre calculul arcurilor unui cerc, cu bogate referinţe la rezultate ale matematicii greceşti care între timp se pierduseră; ajunge la soluţionarea unei ecuaţii de gradul al treilea, face cercetări intern sânte de trigonometrie calculînd o valoare a lui II cu o remarcabilă aproximaţie şi stabilind diverse proprietăţi ale triunghiurilor sferice, în Occident, aceste intense preocupări şi aceste rezultate ale matematicienilor arabi au trezit un viu interes îneepînd chiar din sec.X, — cînd Gerbert d’Aurillac, care venise in contact îndelungat cu lumea arabă, scrie tratatul său despre abac. Dar despre o renaştere a matematicii europene se poate vorbi doar îneepînd din sec. XIII, cind se vor înregistra progrese remarcabile în aritmetică, algebră şi trigonometrie. Cel care inaugurează această mişcare este Leonardo Fibonacci da Pisa70. în opera sa fundamentală Liber abaci — în care termenul „abac44 este luat într-un sens atît de larg incit ajunge să-l înlocuiască pe cel de „algoritm4* — intenţia lui este să propage şi să familiarizeze lumea occidentală cu principiile de calcul ale arabilor, introducînd folosirea curentă a cifrelor zise „arabe“7^ atît în lucrările ştiinţific e cit şi in cele ţinînd de practica comercială72. Explicînd valoarea cifrelor „arabe44 73 73 Zis şi Leonardo Pisano (cca 1170 — cca 1243). Născut la Pisa, călătoreşte cu tatăl său în Algeria, unde învaţă limba şi aritmetica arabă. Ga negustor, face călătorii în Egipt, Siria, Grecia şi ^ioilia, de unde îşi procură şi numeroase manuscrise. Reîntors la Pisa, scrie Liber abaci (1202), P^cetica geomeîriae (reguli pentru calculul ariilor, volumelor, ş.a.), Flos Leonardi — în care stu-diisă 15 probleme de analiză determinată sau nedeterminată de gradul I şi II, — şi Liber quadra-torum. Ultimele două conţin probleme rezolvate cu mare abilitate, — probleme propuse cu ocazia urmi concurs organizat la Pisa în 1225 şi prezidat de Frederic II în persoană, împăratul fiind atras do faima celebrului algebrisf pisan. 71Primele informaţii (în Occident — n.n. O.D.) despre sistemul numeric indian se găsesc fiur-o lucrare intitulată Algoritmi de numero indorum, tradusă din arabă către 825; iar urme de cifre indiene se găsesc în Codex Virgilianus, din 976. Este vorba însă de simple informaţii, fără ca acestei să fie deloc dezvoltate" (F. Canobbio-Codelli). 7:1 Cele 15 părţi ale operei cuprind: „cifrele indiene, înmulţirea întregilor, adunarea, scăderea., împărţirea, înmulţirea fracţiilor şi a întregilor, alte operaţii cu fracţiile, calculul preţului, trocului şi ai rabatului, regulile împărţirii beneficiului între asociaţi, aliaje preţioase şi monede, progresii şi proporţii, regulile falsei poziţii (simplă şi dublă), rădăcini pătrate şi* cubice, probleme de algebră şi de geometrie" (G. Beaujouan). MATEMATICA 225 Fibonacci clarifică valoarea de poziţie a notaţiei, care face ca numerele compuse cu aceleaşi trei cifre (213,123,132, 321, 231 şi 312) să aibă valori diferite. (Despre aceasta vorbise, cu un secol înainte, şi Adelard din Bath; dar numai după apariţia cărţii lui Fibonacci vechiul sistem de notaţie cu litere — I, Y, X, L, M, C, D, — folosit de greci şi de romani, a fost abandonat)73. Lucrarea lui Fibonacci conţine şi un studiu amplu despre fracţii, despre radicali despre ecuaţii, o serie amplă de aplicaţii practice ale aritmeticii, etc. în soluţiile algebrice care le conţine, deşi inspirate de multe ori din Algebra lui al-Khw arizii nu lipseşte totuşi nota de clară originalitate. Dar lucrările în care Fibonacci este mai personal, dovedind aptitudini cu totul remarcabile în calculele cele mai dificile, sînt Flos Leonardi şi Liber quadratorum. în demonstraţiile sale, pentru a le da un caracter general el a înlocuit numerele cu litere74; a dezvoltat andliza nedeterminată şi succesiunea de numere în care fiecare reprezintă suma celor două numere anterioare75; a soluţionat probleme care implicau ecuaţii de gradul IV; şi — fapt de-a dreptul senzaţional pentru acele timpuri — a recurs la ajutorul algebrei pentru a rezolva probleme de geometrie. Trecerea spre algebra simbolică sau sincopată (în care termenii tehnici sînt înlocuiţi eu abrevieri) este realizată de germanul Jordanus Nemorarius, m. 1237 — general al Ordinului dominican, — care s-a ocupat, cum am văzut, de mecanică, dar şi de aritmetică, algebră şi geometrie. în lucrările sale cele mai originale — Al-goritmus demonstratus, De triangulis, De numeris datis, De isoperimetris, — el foloseşte în problemele de aritmetică litere alfabetice ca simboluri algebrice pentru a indica mărimi nedeterminate; rezolvă probleme de algebră care duceau la ecuaţii liniare de gradul II; demonstrează dublicaţia cubului şi trisecţia triunghiului; discută despre unghiul de contingenţă format de o curbă cu tangenta sa, etc.76 Celălalt matematician reprezentativ al sec. XIII, Campanus de Novara (m. 1296) îşi însoţeşte traducerea latină — din arabă — a Elementelor lui Euclid de un important comentar, conţinînd consideraţii (care, în secolele următoare, vor forma obiectul unor frecvente discuţii) asupra pentagonului stelat şi a unghiului de contingenţă. Incit, versiunea aceasta a Elementelor va fi cea mai apreciată, pînă tîrziu, în epoca Renaşterii. în sec. XIY, în Anglia studiile matematice vor fi ilustrate de cercetările lui Thomas Bradwardine (cca 1290—1349) asupra isoperimetrilor, poligoanelor stelate, etc. De asemenea, de cele din domeniul trigonometriei — primele din Occident — ale lui Richard din Wallingford (1291 — 1336). în Franţa, astronomul şi matematicianul Levi ben Gerson scrie lucrări de geometrie, aritmetică şi trigonometrie, remarcabile prin originalitatea şi rigoarea ştimţifieă a gîndirii (îndeosebi, în critica postulatelor euclidiene). 7a3 Dar nu total şi nu imediat; căci sistemul lui Fibonacci a întîmpinat rezistenţe, întrucît era... împrumutat de la „păgîni"! Vechiul sistem, roman, a mai supravieţuit — sporadic cel trei secole. Şi azi mai este întrebuinţat, în cazuri „solemne" (la nume de împăraţi, regi, Papi, ş.a.j şi, eventual, pentru a face impresie asupra celor care nu-1 cunosc. . . 74 Iar necunoscuta o indică prin termenul res (lucru); cuvînt care, în arabă şi, trecînd la alge-unştii spanioli va deveni x, — reprezentarea curentă a mărimei care, într-o problemă sau o ecuaţie, se cere determinată. 75 Aşa-numita „serie a lui Fibonacci": 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 42, 63, 105, etc. , 76 Nemorarius „dă şi o elementară teorie a pîrghiilor, avansînd principiul echivalenţei de lucru maşinilor; care, din cauza înapoierii tehnice a timpului, n-a avut nici o repercusiune serioasă asupra mecanicii" (J.D. Bernal). 15 15 Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 226 ŞTIINŢA Dar cel mai original matematician ai secolului este Nicolas Oresme77. Teoria proporţiilor formulată de el, bazată pe folosirea exponenţilor fracţionări, este de fapt o teorie a iraţionalelor. Cele mai mari merite ale lui Oresme constau în interpretarea matematică, in „matematizarea' fizicii — prin reprezentarea „cantităţii unei calităţi", servindu-se de mijlocul unei figuri geometrice, prin „reducerea intensităţii calităţilor la o scară de mărimi măsurabile" (G. Beaujouan) — în lucrările De configuratione calitaium, De ccnfigurationibus inîensionum, etc. „Opera sa a reprezentat un pas important către inventarea geometriei analitice şi introducerea în geometrie a ideii de mişcare, idee care lipsea în geometria greacă" — observă A.C. ■ Grombie. Iar P. Brunet, referindu-se la ideile expuse în Trăite des laiiludes des for-mes, subliniază o descoperire a lui Oresme susceptibilă şi în domeniul matematicilor pure de repercusiuni importante: „Este cea care, reluată mai tîrziu de Bescar-tes cu o nouă amploare, va permite reprezentarea grafică, printr-o curbă, a variaţiilor funcţionale, adică introducerea coordonatelor rectangulare". — Ceea ce a. făcut (afirmă şi P. Duhem) ca Oresme să poată fi considerat „precursorul Iui Des-cartes în geometria analitică şi a lui Galilei în cinematică". GEOGRAFIA, GEOLOGIA ŞI MINERALOGIA în Antichitate, după ce geografia descriptivă înregistrase contribuţiile lui Herodot şi Xenofon, a gânditorilor ionieni, în geografia cosmografică şi a pitagorici-enilor, în cea matematică se ajunge la rezultate surprinzătoare, — afirmînd sferi-citatea Pămîntului, bănuindu-i mişcarea de rotaţie şi măsurîndu-i (chiar dacă cu o mare aproximaţie) circumferinţa. La acestea, se adaugă cele cîteva observaţii de geografie generală ale lui Parmenide şi Aristotel — care au recunoscut sferici-tatea Pămîntului şi care au trasat zonele climatice paralele cu ecuatorul. Au urmat adevăratele călătorii de explorare ale oamenilor de ştiinţă care l-au însoţit pe Alexandra Macedon în expediţia sa. In perioada alexandrină, geografia a fost reprezentată — în modul cel mai strălucit din întreaga Antichitate — de Eratostene (în sec. III î.e.n.) şi, în sec. II e.n., de Ptolemeu. Primul a determinat (cu o eroare absolut neglijabilă) lungimea circumferinţei terestre; al doilea, a realizat — pentru uşurarea localizărilor — o reţea cartografică de meridiane şi de paralele, care i-a permis să stabilească poziţia a peste 8.000 de puncte de pe suprafaţa terestră (cunoscută Ia acea dată). Probabil că Ptolemeu a stabilit şi o hartă care trasa contururile lumii locuite, aşa cum acestea erau imaginate atunci. (Mai tîrziu, i s-a atribuit lui Ptolemeu şi o hartă, cu evidente adaosuri ulterioare). Cam în aceeaşi perioadă au fost descrise şi interpretate fenomene geologice legate de geografia fizică — mareele, cutremurele şi-erupţiile vulcanice. Toate aceste cunoştinţe obţinute de geografii antici, în Evul Mediu au fost pierdute sau uitate. Opera lui Ptolemeu, salvată şi tradusă în limba arabă în sec. IX, a fost accesibilă lumii occidentale — prin traducerea latină — abia în sec.. XI'V; epocă, dealtfel, în care apar şi marile opere ale geografiei musulmane78. 77 Mare magistru al Colegiului Navarrei, decan al capitolului din Rouen, apoi episcop de Lisieux, Oresme (cea 1323—1382) a tradus în latină diferite tratate ale lui Aristotel şi a scris vn tratat despre monede — De mulationibus monetarum. în altele, a luat atitudine împotriva astrologiei judiciare. La operele sale matematice fundamentale, amintite mai sus, trebuie adăugată şi Algoritmus proportionum. Oresme a extins teoria impetus-ului şi la psihologie. 78 Al cărei strălucit reprezentant este Ibn Khaldun (1332 — 1406). — Despre contribuţiile sale, surprinzător de moderne, în cadrul geografiei umane, vel. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2,, pp. 303-304. GEOGRAFIA, GEOLOGIA ŞI MINERALOGIA 227 In sec, XIII, în lumea occidentală se notează — după expediţiile cruciaţilor si intensificarea călătoriilor comerciale — un moment de interes sporit faţă de geografie. Un prim rezultat a fost eliminarea unor noţiuni naive, dominante în trecut. De unde înainte Pămîntul era imaginat ca un disc plat înconjurat de un ocean (iar hărţile fanteziste plasau Ierusalimul în centrul lumii locuite), acum cu Roger Bacon şi Âlbert cel Mare reapare ideea globului terestru. Geografia matematică -este ’ reabilitată, în materie de cartografie maritimă apar primele „portulane4479, sint aduse în discuţie anumite probleme de geografie fizică şi generală, iar geografia descriptivă abandonează masa de „informaţii44 fabuloase, lăsînd loc — datorită descrierilor consemnate de trimişii suveranilor europeni în ambasadă la îndepărtate curţi din Orient — unor informaţii bogate, variate, pitoreşti — adeseori exacte. Cartea Minunilor lui Marco Polo, publicată în 1298, este exemplul cel mai concludent. Dar şi înaintea secolului al XlII-lea, repetatele călătorii în regiuni îndepărtate ar fi putut îmbogăţi geografia descriptivă şi dezvolta cartografia; de pildă, drumurile pe ocean ale vikingilor în direcţia coastelor nord-americane, sau cele pe uscat şi pe fluvii ale varegilor de-a lungul ţinuturilor Rusiei, pînă la Constan-tinopol. Informaţiile adunate de aceştia sînt însă imprecise şi împînzite de legende: Scandinavia este pentru ei o insulă, Finlanda se mărgineşte cu ţara amazoanelor, iar insula sfîntului Brendan, sediul Paradisului pămîntesc izolat în mijlocul Oceanului Atlantic, va figura în hărţile nautice pînă în secolul al XIX-lea! Ţinuturile necunoscute sînt populate de monştri umani şi de animale fantastice — asemenea celor din bestiarii. Sensurile alegorice şi numerele simbolice domină mentalitatea epocii: harta terestră — de fapt, o foarte simplă diagramă reprezintă cele trei continente, separate orizontal de Marea Mediterană şi vertical de Nil, ca de o cruce simplificată în formă de T; iar cronicarul Joinville descrie Nilul pe care plutesc fructele căzute din arborii Paradisului... în sec. XIII, graţie busolei şi astrolabuîui marinarii Mediteranei vor şti să întocmească hărţi, a căror exactitate nu va fi depăşită decît de cele de la sfîrşitul sec. XIX (cf. Roberto 8. Lopez). Cea mai veche dintre aceste hărţi care ne-a rămas datează din 1280-1290 — pe îîngă ghidurile detaliate ale porturilor şi rutelor maritime (portulane). în prima jumătate a sec. XIV, şi contururile Danemarcei şi ale Insulelor Britanice vor fi bine redate. In schimb, deocamdată nici o hartă a interiorului vreunei ţări. 9 Secolul al XlV-lea, cu toate calamităţile sale naturale şi politice (războaie), a însemnat o perioadă de regres pentru ştiinţele geografice. Nu însă şi pentru cer-eetările din cîmpul geologiei79 80 şi cel al mineralogiei. Problemele şi fenomenele geologice care au format obiectul observaţiilor, ipotezelor şi teoriilor din Evul Mediu au fost, în general, cele efectuate sau formulate în Antichitate; deşi, noi contribuţii au marcat un indubitabil progres. Astfel, filo- 79 „Aşa-numitul portulane ste de fapt o descriere textuală a litoralului şi a porturilor, o culegere de instrucţiuni pentru navigator, un fel de ghid care indică distanţele, obstacolele si rutele posibile; desenele care le însoţesc uneori sînt numai accesorii. Cu totul diferită, deşi conexă, este harta maritimă, menţionată pentru prima oară de Guillaume de Naugis în legătură cu o călătorie^ din 1270, a lui Ludovic al IX-lea la bordul unei nave genoveze44 (A. Beaujouan). — Cel mai vechi document cartografic care s-a păstrat este celebra „hartă pisană44, datînd dinainte de 1300. . 80 Termenul „geologie44 apare mai întîi în lucrarea Philobiblion, a episcopului de Durham, Richard^of Bury (1287 — 1345), dar cu sensul de „ştiinţă pămînteană44, lumească, adică de juris-prudenţă (în opoziţie cu teologia — „ştiinţa divină44). Primul care introduce termenul în vocabularul ştiinţific este Erasmus Warren, în Geologia, sau discurs despre Pâmînt înaintea Potopului (1690); Naturalistul bolognez TJlisse Aldrovandi (m. 1605) definise această ştiinţă în sens restrîns (m Giologia ovvero de Fossilibus). Cel dinţii tratat corect de geologie se datoreste lui Robert Hooke (m. 1703). 15* 228 ŞTIINŢA sofului ionian Xenofan din Colofon (sec. VI î.e.n.) scoicile fosile i se păreau a fi resturi incontestabile ale unor fiinţe vii; iar Herodot constata că delta Nilului era formată dintr-un depozit de aluviuni. Şi distincţia dintre sedimente şi rocile eruptive a fost semnalată încă din Antichitate; iar cutremurelor şi erupţiilor vulcanice li s-au dat explicaţii — naive-încă din cele mai vechi timpuri. Observlud toate aceste fenomene naturale, filosofii greci au formulat diverse teorii în scopul de a explica formarea Pămîntului; dar speculaţiile cosmogonice nu fac altceva decît să reflecte o gîndire mitică. Incit, singurul om de ştiinţă al Antichităţii care •— cu toate prejudecăţile şi ingenuităţile inerente timpului — a deschis intr-adevăr calea geologiei şi mineralogiei ca ştiinţe, a fost Aristotel, sursa sau referinţa principală la care vor apela studioşii medievali ai acestor discipline. în Meteorologica sa, Aristotel admitea că unele regiuni ale uscatului fuseseră acoperite de ape, iar unele mări acoperă regiuni odinioară zone de uscat; fenomen pe care el îl atribuia în principal acţiunii de eroziune a apei. El explica originea rîurilor printr-un ciclu fizic natural: evaporarea apei marine, formarea norilor, apa de ploaie infiltrată în pămînt, dînd naştere izvoarelor, de la care fluviile duceau apa în mare. Dar mai credea şi că apa se producea în interiorul Pămîntului, in urma transformării unor alte elemente. Iar în privinţa mineralelor, afirma că acestea se formează din exalaţiile provocate de razele solare în interiorul Pămîntului exalaţiile umede producînd metalele, iar cele uscate, fosilele81. Pornind pe urmele acestor teorii, alţi gînditori greci au încercat să formuleze explicaţii şi ale altor fenomene geologice82. începînd din secolul al XH-lea, cînd Meteorologica a fost tradusă în latină de Gherardo da Cremona, Biserica a adoptat şi ea aceste idei ale lui Aristotel, întrucît şi în măsura în care acestea erau conciliabile cu dogma. A fost acceptată şi ideea aristotelică a influenţei exterioare a astrelor — căci, pentru a explica fapte mai deosebite din natură, Biserica prefera să recurgă la expedientul forţelor invizibile. — Asemenea interpretări iraţionale, însă, nu erau de natură să satisfacă spiritul de observaţie al contemporanilor; drept care, aceştia au apelat la explicaţiile lui Avicenna — cealaltă sursă de autoritate a timpului şi în probleme de geologie. Iată, spre exemplificare, textul — remarcabil prin eleganţa gîndirii şi a exprimării — în care Avicenna formulează teoria fosilizării: „Munţii pot proveni din două cauze: fie dintr-o înălţare a solului, aşa cum se întîmplă în urma cutremurelor, fie din efectele apei curgătoare şi a vîntului care sapă văi în rocile moi şi fac să apară la suprafaţă rocile dure, — ceea ce a constituit procesul efectiv în cazul formării a numeroase dealuri. Asemenea schimbări au trebuit să se petreacă într-un timp foarte îndelungat, şi se poate ca dimensiunile munţilor să fie acum pe cale de a se reduce. Ceea ce dovedeşte că apa a fost agentul principal al acestor transformări de suprafaţă este prezenţa în numeroase roci a unor amprente, urme, lăsate de animale acvatice şi de altă natură. Pămîntul galben care acoperă suprafaţa munţilor nu are aceeaşi origine ca pămîntul din adm- ;1 Observaţiile relative la fosile dăduseră altor autori antici (Anaximandru, Xenofon, Herodot, Eudoxos, Ovidiu, ş.a.) ocazia să vorbească de revărsările mărilor, urmate apoi de retragerea apelor. 82 Potrivit cărora, eroziunea apelor dovedeşte că Pămîntul n-a existat din totdeauna {căci altminteri, munţii, dealurile, etc., ar fi dispărut demult). într-o lucrare atribuită lui Teofrast, se susţine că există un echilibru oscilant între eroziunea apelor şi apariţia de noi uscaturi, datorită focului închis în sînul Pămîntului. După un alt autor, Pămîntul fiind la început acoperit de ape, uscatul ar fi apărut datorită evaporării acestora sub acţiunea razelor solare; dispariţia progresivă a apei în anumite regiuni ale Pămîntului ar explica prezenţa fosilelor în acele locuri. în timp ce alţi comentatori greci ai Meteorologicei susţineau că apa este cea care săpase văile şi făcuse să apară munţii, căci la început Pămîntul avea o formă perfect sferică, — ş.a.m.d. GEOGRAFIA, GEOLOGIA ŞI MINERALOGIA 229 cixne, ci provine din distrugerea de resturi organice, amestecate cu materiale terestre aduse de ape. La origine, aceste materiale se aflau fără îndoială în marea care odinioară acoperea întreg Pămîntul44.83 Avicenna era deci de acord că, din apele care la început acopereau tot Pămîu-tul a apărut uscatul şi s-au înălţat munţii; dar aceasta s-a datorat nu atît sedimentărilor submarine, cît mai ales modificărilor, catastrofelor seismice provocate de vînturile întemniţate în adîncurile Pămîntului. Noroiul adus la suprafaţă în urma acestor răscoliri interne s-a transformat în stînci — fie pentru că Soarele uscase, întărise, pietrificase argila; fie pentru că apa avea proprietatea de a se „congela44, în felul în care se formau stalactitele; fie datorită unei forme de precipitaţie provocată de căldură; fie, în sfîrşit, pentru că argila în curs de pietrificare avea o însuşire necunoscută, o „forţă mineralizantă44. Această din urmă cauză ar putea explica şi faptul că plantele şi animalele înglobate în argilă se transformă în fosile. In Occident, teoria lui Avicenna a fost adoptată de Albert cel Mare84 — care credea în „vînturile subpămîntene44 ce provoacă erupţiile vulcanice, şi in „forţa mineralizantă44 (vis lapidificativa), generată de Soare şi de aştri, care „transformă elementul terestru în piatră44. Albert dă o explicaţie a fluviilor (apa din peşteri, provenind din mare, trece prin munţi în izvoare şi, prin fluviile cărora acestea le dau naştere, se reîntoarce în mare), — o explicaţie care a fost acceptată pînă în sec. XVII. Face observaţii personale asupra modificărilor litoralului continentelor — care, conclude el, prin încreţirea straturilor în adevărate cute, explică prezenţa scoicilor marine în rocile continentale. Alţi autori din sec. XIII şi-au oprit atenţia asupra altor fenomene geologice. Pentru Grosseteste, mareele se datorează atracţiei Lunei, a cărei forţă (virtus) se propagă în acest scop în linie dreaptă odată cu lumina ei, făcînd ca apa să se dilate, să se înalţe şi să se extindă; o explicaţie pe care o acceptă şi Duns Scotus. Michael Scotus descrie izvoare termale sulfuroase din Sicilia. Intr-o enciclopedie compilată în Norvegia în acest timp, apar descrieri de gheţari, aisberguri, gheizere, ş.a, In Italia, cel mai important autor al unor teorii şi observaţii geologice este Ristoro d’Arezzo. In Despre compoziţia lumii (lucrare datînd din 1282), observaţiile directe şi explicaţiile corecte alternează cu interpretări naive, curente în timpul său: el neagă generaţia spontanee şi recunoaşte natura reală, marină a unor cochilii fosile, — dar atribuie Potopului prezenţa lor, chiar pe locul unde se află; atribuie înălţarea uscatului deasupra apelor forţei de atracţie a stelelor, — o forţă asemănătoare celei pe care magnetul o exercită asupra fierului; în acelaşi timp, admite şi alte cauze în constituirea uscatului, — ca eroziunea apelor, cutremurele, depunerea nisipului şi pietrişului adus de valuri, sedimentarea depozitelor aduse de Potop, straturile calcaroase lăsate după retragerea unor ape cu o anumită compoziţie, şi chiar activităţile omului. Problemele de geologie sînt discutate frecvent şi în sec. XIV, dar aproape fără soluţionări noi. Medicul şi fizicianul Giovanni Dondi (1298—1359) studiază salini-tatea mării, problema mareelor (pe care le atribuie unui efect conjugat al Soarelui, Lunei şi planetelor) şi apele termale, încălzite — după opinia lui — de gazele subterane produse de căldura razelor solare (iar nu de stratul de sulf din jur, cum susţineau Aristotel şi Albert cel Mare).85 83 Din Cartea Salvării ( K'itab al-Shifă); citat apud Arthur Birembaut (în op. cit., supra). 84 în De mineralibus ei res metallicis şi în De causis proprietatum elementorum^ 85 în forţa calorică a razelor solare care explica prezenţa focului în centrul Pămîntului credeau şi unii alchimişti, explicînd prin aceasta prezenţa mineralelor metalice, formate prin „condensarea" presupuşilor vapori metalogenh 230 ŞTIINŢA In rest, progresele realizate in cunoaşterea fenomenelor geologice sînt insignifiante. Fosilele, de pildă, continuau să fie considerate fie ca resturi transportate de Potop, fie ca un simplu capriciu al naturii (lusus naturae), fie negîndu-li-se originea organică, ci generate spontan de o „virtute formativă14 — vis plastica — produsă de influenţe cereşti. — Incit, merită realmente apreciate interpretările mai corecte, ale unor scriitori chiar, — ca Boccaccio care, în Filocolo (cca 1340) atribuie originea fosilelor extinderii mărilor asupra uscatului înălţat ulterior de sub ape; sau ca Dante, care în 1320 compune amintita Quaestio de aqua et terra, — „după ce în Divina Comedie interpretase exact mecanismul ploilor şi al originii apelor meteorice44 (F.Canobbio-Codelli), Contribuţia cea mai originala o aduce în acest secol — şi fără a se referi deloc la fosile — Albert din Saxonia (Albertus Parvus), printr-o nouă teorie despre formarea uscatului şi a munţilor, cu ajutorul căreia încerca să explice şi precesia echinocţiilor. Potrivit acestei teorii, „centrul de gravitate aî Terrei nu coincidea cu centrul Universului, întrucît căldura Soarelui făcuse să se dilate o parte a Terrei, ridicînd-o deasupra apelor care o înconjurau, şi care, fiind fluide, rămîneau cu centrul de gravitate în centrul Universului. Deplasarea Pămîntului faţă de apă dăduse prin aceasta naştere uscatului, lăsînd sub ape celelalte părţi /.../ Pămîntul ieşit la suprafaţă a fost erodat apoi de apă, care săpase văile şi făcuse să apară munţii. — Aceasta era singura funcţie atribuită de Albert din Saxonia apei, care, împreună cu căldura Soarelui, deplasase din nou centrul de gravitate ai Terrei; din cauza aceasta, Terra suferea mici deplasări continui, pentru a face să coincidă centrul său cu centrul Universului, —- şi de aici luau naştere modificările continui ale coastelor44 (A. C. Crombie). Lucrările de mineralogie ale Occidentului medieval se limitau la a aduna şi consemna — în lapidarii — „virtuţile magice44 ale pietrelor preţioase86. Aşa procedaseră, în compilaţiile lor, Isidor din Sevilla, Venerabilul Beda şi Hrabanus Maurus. Şi în lapidariile scrise în lumea arabă aceste legende fantastice circulau; dar in sec. IX, medicul Ibn Hishak (809—863) redactează un tratat în care descrie şi originea, şi proprietăţile fizice şi chimice (pe lingă virtuţile magice) a 72 de pietre preţioase. Două secole mai tîrziu, al-Biruni, în Cartea cunoaşterii pietrelor preţioase este primul autor care determină la picnometm densitatea pietrelor preţioase, considerînd-o a fi caracteristica lor esenţială87. Contemporanul său Avicenna, respingînd credinţa în pretinsele virtuţi magice ale pietrelor preţioase, clasează substanţele minerale în patru grupe: pietre, combustibili, sulfuri şi săruri. In sfîrşit, al-Tifashi (m. 1253) elaborează o teorie genetică. Enumerînd 34 de pietre preţioase, el le pune pe flecare în legătură cu un metal, ale cărui principii elementare le posedă şi respectiva piatră; principii care, apoi, s-au modificat sub acţiunea căldurii, a frigului, a uscăciunii şi a umidităţii — şi, deturnate de la scopul lor iniţial, principiile au provocat formarea unor pietre preţioase, in loc de metalul aşteptat. 88 88 Primul autor cunoscut care notează proprietăţile malefice sau binefăcătoare ale pietrelor preţioase, descriind totodată şi modul de a le recunoaşte pe fiecare în parte, este astronomul indian Yarahamihira (sec. VI e.n.). 87 Iată valorile pe care le dă al-Biruni, în comparaţie cu cele (specificate în paranteză) admise azi: safirul — 3,97 (3,99); rubinul — 3,85 (4,02); spinela — 3,58 (3,52); smaraldul — 2,75 (2,72); îapislazuli — 2,69 (2,89); cornalina — 2,56 (2,58); cuarţul — 2,50 (2,65). — Cf. Arthur Birem-baut (vd. Biblio graf ia). GEOGRAFIA, GEOLOGIA ŞI MINERALOGIA 231 Dar progresele realizate de arabi în mineralogie au rămas necunoscute occidentalilor; iar Iapidariile lor sînt mult mai sărace decît ale arabilor. Mai demn de remarcat este Liber lapidam, al episcopului Marbode (1035-1123), — un poem în 743 de hexametri, descriind proprietăţile magice a 60 de pietre preţioase; un tratat care s-a bucurat, secole de-a rîndul, de o imensă popularitate. Începuturile chimiei, alchimia O tehnică ce merită calificativul de „chimică" — în sensul larg al termenului — a apărut în cele mai vechi timpuri: o dovedesc prelucrarea metalelor, fabricarea sticlei, sau — mai tîrziu — speculaţiile „physiologilor" ionieni privind substanţele şi transformările lor. Descrierile şi prescripţiile tehnice în acest scop, transmise mai intri pe cale orală şi adunate apoi in culegeri scrise, datează de la babilonieni şi egipteni. Cu aplicaţie mai ales în farmacologie, asemenea prescripţii au fost adunate de Dioscoride (sec. I e.n.) în timp ce la Plinius găsim numeroase informaţii privind diverse substanţe chimice întrebuinţate în felurite tehnici. Termenul de „chimie44 (etimologia este controversată) a fost adoptat de arabi cu adaosul articolului al-, desemnînd totalitatea cercetărilor de acest gen; încît, „alchimia44 era — pînă în sec. XVIII — sinonim cu „chimie44; abia în timpurile moderne termenul „alchimie44 a căpătat un sens peiorativ, atribuit unui domeniu de cercetare considerat — în mod nediferenţiat — ca pseudo-ştiinţă88. în primele secole ale erei noastre chimia era constituită — sub denumirea de alchimie — ca o disciplină de cercetare bine delimitată şi cu un scop bine precizat89, printr-o fuziune a unei tehnici specifice cu un anumit gen de speculările filosofică, Ultima componentă — în care au intrat şi curente diferite de idei (neoplatonism, gnosticism, magie) — se exprima şi prin folosirea unui limbaj intenţionat obscur, esoteric, destinat să păstreze pentru iniţiaţi secretul „reţetelor44, a metodelor şi procedeelor tehnice — in fond, chimice, — utilizate de respectivii meşteşugari (vopsitori, orfevri, ş.a.) şi, mai tîrziu, de toţi cei ce se dedicau acestui soi de cercetări. Recursul la formule magice, Ia notaţii de semne, litere, figuri, cuvinte ambigue sau total obscure, era o marcă a iniţierii, urmărind să confere şi un spor de prestigiu acestor preocupări. — Punctul de plecare al unei foarte abundente literaturi alchimice redactate într-un asemenea limbaj — corespunzînd speculaţiilor magico-astrologice care Însoţeau prescripţiile tehnice — îl marchează fondatorul alchimiei propriu-zise, grecul (originar din Egipt) Bolos din Mendes — sec. IV î.e.n. — autorul unui Tratat despre arta vopsirii şi a altor compilaţii de alchimie — care au fost atribuite (fără nici un temei) Iui Democrit. Primii alchimişti mai importanţi — şi Ia care alchimia capătă forma unei adevărate religii esoterice — au fost Zosimos din Panopolis (sec. III e.n.), cel dinţii care foloseşte termenul chemeia, şi Sinesios, episcop de Ptolemais (370—414), care dă prima descriere a unui hidroscop. Ambii erau gnostici; ca atare, în lucrările 88 în timpul Imperiului roman au apărut numeroase lucrări de alchimie, care se pretindea că sînt datorate revelaţiilor unor personaje divine — ca Flermes Trismegistul (numele grecesc al zeului egiptean Toth).- Zosimos (vd. intra) va scrie un tratat puternic impregnat de misticism; după care, alchimiştii se vor împărţi în două şcoli: tehnicienii şi misticii. 89 Meşterii egipteni se ocupau în primul rînd de aurirea, arginta rea sau colorarea unor obiecte (cum o dovedeşte şi titlul tratatului lui Bolos — vd. infra), iar nu de transformarea unui metal ordinar într-un metal nobil. Se pare că ideea conversiei cuprului în aur a apărut în Siria; de unde, în sec. III î.e.n., s-a transmis alchimiştilor chinezi. — Pentru alchimiştii antici materia primară era plumbul topit, înlocuit mai tîrziu cu mercurul. 232 ŞTIINŢA lor, alături d > descrierile aparatelor şi a operaţiilor de laborator, apar exprimate concepţii şi idei proprii gnosticismului: credinţa in in'lueaţe cereşti şi in forţe oculte acţionînd asupra fenomenelor lumii terestre şi a calităţilor vizibile ale elementelor; m eficacitatea unor acţiuni de „simpatie“, de influenţare printr-o afinitate naturală şi de la distanţă; în puterea numerelor şi intr-un univers considerat că poate fi perfect reprezentat prin cifre şi simbo- ovt») luri. Aceste idei, redate într-un limbaj obscur descriu simple operaţii vor rămîne prezente in de multe ori chiar cînd se de laborator, lucrările de Diferite tipuri de alambicuri, folosite de alchimiştii greci între anii 100— 300. Tipuri analoge au rămas în nz în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XYIII-lea. — Dintr-un manuscris grec păstrat la Bibliothăque Naţionale din Paris găsească elixirul (în 1b. greacă xerion chimie pînă in sec. XVII. Ideea fundamentală şi scopul principal urmărit de alchimişti era transformarea metalelor inferioare în aur şi argint90. Ei erau convinşi că acest lucru este posibil— din moment ce concepţia aristotelică potrivit căreia o substanţă putea fi schimbată într-o altă substanţă dacă i se schimbau calităţile primare, era unanim acceptată91.—O atare concepţie permitea să se creadă că, lu~ îndu-li-se elementelor anumite atribute şi înlocuindu-le — prin operaţii de laborator — cu atributele aurului, se putea obţine acest metal nobil. Problema principală a alchimiştilor era să ingredient*4), „piatra filosofalău, sub- tanţa care să servească în această operaţie drept catalizator. Preluată de arabi în sec. VII, alchimia a făcut progrese atît în teorie cît şi în practică. Tratatele atribuite lui Jâbir ibn Hayyani (după unii autori, un personaj legendar) susţineau că procesul de formare a metalelor, exalaţiile uscate produceau în primul rînd sulful, iar cele umede mercurul; şi că metalele se formau prin combinarea succesivă a acestor două substanţe. Combinarea naturală cea mai armonioasă producea aurul; celelalte metale, inferioare, rezultau din grade diverse de impuritate a sulfului şi a mercurului; sau, din cauza proporţiilor variate ale combinaţiei. — Sub aspect practic, tratatele lui Jâbir descriu diverse procese de laborator (dis-tilaţie, cristalizare, sublimare, calcinare etc.), sau anumite aplicaţii practice — ca prepararea oţelului, a unor coloranţi, etc. Cei mai importanţi alchimişti arabi (după Jâbir) care au avut o influenţă asupra dezvoltării alchimiei occidentale au fost al-Râzi şi Avicenna. Primul, a dat o clasificare sistematică a substanţelor şi a reacţiilor chimice; precum şi o descriere 80 80 „Această problemă este legată de cea a «generării» metalelor, pornind de la primele patru : arama, plumbul, cositorul şi fierul, cunoscute şi sub numele colectiv de tetrasoma. Să mai remarcăm de asemenea că mercurul şi sulful încep atunci să capete un rol preponderent, aşteptînd să fie ridicate, mai tîrziu, la rangul de principii“ (P. Brunet); 91 Substanţele perceptibile diferă între ele prin calităţi secundare, derivate [culoare, miros, gust, ş.a.), — dar toate au două din cele patru calităţi primare (cald sau rece, umed sau uscat). Cele patru elemente sînt determinate de cele patru calităţi primare în felul următor: cald şi uscat == focul; caid şi umed = aerul; rece şi umed = apa; rece şi uscat — pămîntul. Schimbînd componentele celor două cupluri de calităţi primare contrarii (cald—rece, umed—uscat), un element se putea transforma într-un alt element. „în schimbările sau combinaţiile cu caracter chimic, substanţele care se combinau dispăreau odată cu proprietăţile lor; în timp ce din unirea lor rezultau noi substanţe, cu noi proprietăţi44 (A.C. Crombie). ÎNCEPUTURILE CHIMIEI. ALCHIMIA 23 3 a unor aparate de laborator. Avicenna — care, sceptic în privinţa transmutaţiei, nu credea în posibilitatea obţinerii aurului — a lăsat o expunere foarte clară a teoriilor curente. în jurul anului 1300 apare, în traducere latină, celebrul tratat atribuit lui Jâbir, Summa perfecţionist în care însă sînt şi numeroase adaosuri ale unor alchimişti occidentali. Opera este imaginea cea mai concludentă a stadiului atins la acea dată de chimia teoretică şi practică92. Sînt descrise aici aparatele şi metodele folosite pentru a obţine aurul; sînt discutate şi respinse argumentele aduse spre a nega posibilitatea transmutaţiei; este expusă teoria susţinînd că metalele sînt compuse din mercur, sulf şi arsenic; sînt date indicaţii privind operaţiile de purificare a sărurilor, a corpurilor alcaline pentru obţinerea de metale în soluţie şi pentru însăşi extragerea metalelor din minerale. Remarcabil este descrisă obţinerea prin distilare a acidului sulfuric din alaun şi a acidului nitric din salpetru şi alaun; în fine, sînt expuse şi metodele de analiză spre a stabili dacă transformarea a reuşit sau nu. — Interesant de relevat sînt probele aduse prin întrebuinţarea balanţei (dovedind, de pildă, că prin calcinare plumbul îşi sporeşte greutatea). „De aceea, dacă teoria alchimistă îşi pierde timpul coneentrîndu-şi atenţia într-un mod prea exclusiv asupra sehi^&urilor de culoare şi de formă, familiaritatea cu balanţa a servit măcar să deschidă drum internului pentru conceptul de masă, care stă la baza chimiei moderne“ (Â.C. Crombie). Aşadar, activitatea alchimiştilor — arabi sau creştini — lua două aspecte, net distincte. Exista pe de o parte o practică — precizează G. Beaujouan, — existau experienţe care, prin ele însele, constituie aportul pozitiv al alchimiei: procedeele de bronzare, procedeele de polizare, descoperirea proprietăţilor unor „aliaje“, descrierea unor operaţii chimice (tratarea corpurilor, măcinarea, descompunerea, amestecarea, dizolvarea, topirea, distilarea şi filtrarea, sublimarea, ceri-ficarea, calcinarea, prepararea unui amalgam, etc.), precum şi inventarea unei întregi serii de aparate; iar pe de altă parte, exista credinţa în transmutare, o credinţă bazată pe o filosofie, ba chiar pe o cosmologie mistică. „Ea vedea Universul împînzit de forţe «spirituale», de «spirite» prezente în toate existenţele, începind cu substanţele minerale, pentru a da existenţei o perfecţiune ideală^93. în Occidentul creştin, interesul crescînd pentru alchimie este atestat, In sec. XIII, de enciclopediile care transmiteau numeroase informaţii, din surse aţii arabe cît şi occidentale. Primul teoretician al alchimiei, un discipol al lui Grosseteste, este Bartholo-maeus Ânglicus, al cărui Liber de proprietatibns rerum (scrisă către 1240) a fost o lucrare de mare succes, mereu consultată şi în secolele următoare, fiind o summa a lucrărilor de alchimie precedente. — Un alt englez, Richardus Ânglicus (m. cca 1252), în lucrarea sa Correctoriinn alchymiaet împarte mineralele în două clase: metalele a căror origine este mercurul (aur, argint, cupru, fier, cositor, plumb) şi cele derivînd din sulf — ca alaunii, sulf aţii (de cupru, zinc, fier) şi sulfura de arsen, care ar avea şi ea aceeaşi origine. Albert cel Mare, deşi îşi exprima neîncrederea cu privire la obţinerea „pietrei filosof ale“ şi la posibilitatea transmutaţiei, citea cu interes lucrări de alchimie şi frecventa laboratoarele alchimiştilor, fără să fie însă atras el însuşi de asemenea 92 Spre deosebire de faimoasa Tabula smarcigdina arabă, tradusă în latină către 1350, — o tratare pur mistică a alchimiei. 93 Exemplul cel mai concludent l-a dat spiritul practic al arabilor. Jâbir. care afirma cu putere importanţa experienţei, s-a ocupat de numeroase aplicaţii utilitare. Iar al-Râzi, „savantul cel mai eliberat de influenţele religioase şi mai ales de ideile mistice, astrologi ce şi magice (...), rupe cu mistica numerelor şi cu simbolismul, pentru a încerca o apropiere de condiţiile experimentale reale“ (Idem). 234 ŞTIINŢA experienţe. Deosebit de interesantă din punctul de vedere aî alchimiei este lucrarea sa De rebus metallicis ei mineralibus, în care reelaborează textele de care se serveşte. (Şi Libellus de al chemi a i se atribuie; dar lucrarea conţine cu certitudine5 şi adaosuri ce nu-i aparţin). Cu spiritul critic care ii caracteriza, Albert respinge teoriile fanteziste, precizînd că aurul pe care alchimiştii prelinseseră că l-au obţinut, în realitate este aur fals. Descriind relaţia dintre sulf şi alte metale, Albert voibeşte despre un proces de „atracţie44,'—■ ceea ce sugerează icleea modernă de afinitate chimică (cf. Sedgwiek). Ca urmare, nu excludea—• cel puţin Alambic cu tub condensator în serpentină. — După Pirotecknia de Y. Biringuccio, Veneţia, 1540 teoretic — posibilitatea unei adevărate transmutaţii. „Căci el credea, împreună cu alchimiştii, că există o materia prima, substrat comun tuturor elementelor, susceptibilă — în general sub acţiunea sulfului şi a mercurului — să accelereze evoluţia naturală a unor diferite substanţe spre substanţele nobile44 (P. Brunet). Roger Bacon avea, în epocă, o reputaţie de mare alchimist, în baza numeroaselor sâle scrieri de chimie (unele, insă, apocrife), cuprinse în Opus tertium, Opus minus şi în Speculum alchimiae, care se crede că îi aparţine. — Chiar şi lui Tom a din Aquino i s-au atribuit tratate de alchimie: in mod cert, fără nici un temei. Cei mai reputaţi autori occidentali de scrieri alchimice din sec. XIII sînt spaniolii Arnaldus Villanovanus84 şi Raymundus Lullus94 95. Dar contribuţiile lor reale in alchimie nu pot fi apreciate, intrucit operele lor respective au fost arse din ordinul Inchiziţiei, ca urmare a reacţiei violente a Bisericii împotriva alchimiştilor96. Se ştie, pe de altă parte, că înaintea lor călugărul german Teofil (sec. XII) tratase importante probleme de chimie practică: în Diversuri arîiurn schedula, Teofil dăduse prima descriere a fuziunii metalelor pentru fabricarea clopotelor, o descriere optimă a fabricării sticlei; precum şi a modului de preparare a cleiurilor, 94 Sau Arnaldo de Villanova (Villanovanus) (cca 1235—1311), medic şi filosof. A studiat medicina, alchimia, fizica, astrologia, filosof ia — materii asupra cărora a scris numeroase tratate — cu magistri notorii din Spania. A călătorit mult şi în Franţa şi în Italia, cîştigmdu-si o mare faima ca medic şi alchimist. A profesat mai mulţi ani ca medic la Barcelona, Paris, Mcntpellier, Ia curtea papală şi la curţile regilor din Franţa şi Spania. Opusculele sale teologice heterodoxe şi cele anticlericale i-au adus persecuţia Bisericii. A murit într-un naufragiu în drum spre Avignon, unde fusese chemat spre a-1 trata pe papa Clement V. 95 Ramon Llull (1235—1315), filosof şi teolog catalan. S-a dedicat şi ştiinţei, studiind în original lucrările arabilor. Ca misionar franciscan, s-a aventurat de mai multe ori in Africa pentru a-i converti pe musulmani. A scris numeroase lucrări filosofice şi mistice, încercînd să explice adevărurile credinţei cu ajutorul raţiunii. Opere principale: Libre de contemplacio, Blanquerna, Arbre de filosofia de amor, etc. Opera sa cea mai importantă Ars magna a avut o mare influenţă asupra unor filosofi şi oameni de ştiinţă de mai tîrziu, Giordano Bruno şi Leibniz. 96 în enciclica Spondet pariter din 1317, papa loan XXII se dezlănţuie: „Sceleraţii alchimişti promit ceea ce nu dau... Ei dau drept aur şi argint un metal mincinos, înşelînd lumea cu un potop de vorbe care nu înseamnă nimic... Bat monede false... Poruncim ca toţi aceştia să părăsească ţara, şi împreună cu ei cei care le comandă aur şi argint; iar aurul pe care îl deţin începuturile chimiei, alchimia 235 coloranţilor, cernelei şi a culorilor de ulei. (Procedeu pe care, pornind de la tratatul Iui Teofil, fraţii van Eyck îl vor perfecţiona prin aplicarea unei metode de esicaţie rapidă, — pentru ca astfel pictorii să poată folosi simultan diverse culori). Numele lui Villanovanus şi al Iui Lullus sînt legate (pe drept cuvînt sau nu) în principal de contribuţia cea mai importantă adusă de alchimia practică — pînă la Paracelsus, la începutul secolului al XVI-lea — şi anume, descoperirea unor noi metode de distilare. Prima descriere cunoscută a preparării alcoolului apare într-un manuscris de la începutul secolului al XH-lea97, formulată în termeni concişi: „Amestecînd vin curat şi foarte tare cu trei părţi de sare şi încălzindu-1 în recipiente potrivite, se obţine o apă inflamabilă care arde fără a consuma materia peste care este vărsată! în sec. XIII, această aqua ar dens preparată prin distilare conţinea 60° alcool: prin dublă distilare ajungea pînă la aproximativ 90°: aqua vitae, cum era numită98, în 1320, alcoolul se fabrica in mare cantitate la Modena; de unde procedeul s-a răspîndit repede în Franţa şi Germania. Metoda de răcire consta în trecerea tubului (din sec. XIV, tub în spirală) care ducea din alambic în recipientul colector printr-un vas plin cu apă rece. Spre sfîrşitu! secolului al XlII-lea, alcoolul era întrebuinţat ea solvent pentru prepararea parfumurilor, sau pentru extragerea unor substanţe medicamentoase, — dar şi ca băutură. în sec. XV, distilatorii (de alcool, de plante, de par fumuri, sau de diferiţi acizi) erau organizaţi într-o corporaţie proprie, care îi cuprindea şi pe farmacişti". Cele mai multe alambicuri erau din metal; la începutul sec. XV, apar vasele distilatoare din sticlă, mai potrivite pentru distilarea altor substanţe, ca acizii minerali, — care se preparau în mare cantitate, pentru tratarea metalelor. Acidul nitric şi acidul sulfuric se preparau încă din sec. XIII. Tot prin distilare (dar şi prin soluţie în alcool) se pregăteau şi „esenţeîe“ de substanţe organice, în scopuri medicale. Perfecţionarea metodelor de distilare a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea chimiei. R.J. Forbes aminteşte că alchimiştii italieni au reuşit, încă din 1150, să distileze acidul nitric dintr-un amestec de salpetru şi alaun; că în sec. XIII, să fie împărţit săracilor66. — Şase ani mai tîrziu, generalul Ordinului dominican ameninţă cu excomunicarea pe toţi oamenii Bisericii care practică alchimia şi care nu vor distruge, în decurs de 8 zile, tot aurul pe care îl deţin. — Danie, la rîndul său, îi condamnă pe alchimişti pîasîndu-i în a zecea bolgie a iadului (Inf., XXIX, 118 — 119). 97 După A.G. Grombie. Dar R.J. Forbes susţine că „primele descrieri ale alcoolului urcă pînă în jurul anului 1000, şi pot fi găsite în manuscrisele marii Şcoli de medicină din Saîerno66, Denumirea este improprie: cuvin tul arab din care derivă (al-knhl) indica la început un praf fin întrebuinţat ca un cosmetic; apei, prin generalizare, orice pulbere fină. 93 Denumire (păstrată şi azi în unele limbi: fr. eau-de-vie, it. acquavita, sp. agua de vida) derivată din faptul că, în timpul teribilei epidemii de ciumă din sec. XIV, cînd cererea de alcool crescuse enorm, se credea că cel care bea alcool scapă cu viaţa. După ce epidemia a trecut, a rămas şi s-a răspîndit obiceiul de a consuma rachiul şi alte băuturi pa bază de alcool. Încît, în sec. XV, multe oraşe din Franţa şi din Germania au dat legi care interziceau consumul acestor băuturi alcoolice obţinute prin distilare şi prevedeau pedepse pentru cei găsiţi beţi în locuri publice. Tot din acest secm datează şi pregătirea alcoolului din griu, cu ajutorul drojdiei de bere; sau, a diferitelor băuturi, îndulcite sau nu, pregătite chiar în mănăstiri, de tipul lichiorurilor noastre de azi, cu adăugarea unor esenţe de plante aromatice. (Renumită şi azi a rămas reţeta călugărilor benedictini). 99 „în prima parte a Evului Mediu, medicamentele erau preparate de obicei sub formă de prafuri sau de siropuri, — care acum sînt înlocuite cu ti neţuri sau distilate de droguri în alcool. Fînă atunci, parftimurile erau totdeauna pregătite prin metoda clasică de a amesteca ierburi şi flori cu ulei sau grăsime topită; acum, această pregătire a fost înlocuită în parte de distilarea materiilor prime cu alcool sau apă66 (R.J. Forbes). 236 ŞTIINŢA s-a obţinut acidul sulfuric prin distilarea a secco a alaunului; că în sec. XV acidul clorhidric se distila dintr-un amestec de alaun şi sare obişnuită; şi că aceşti acizi puternici s-au răspîndit foarte repede atît în Occident cît şi în Orient, folosiţi fiind ca solvenţi de săruri în metalurgie, sau ca mordanţi şi decoîoranţi, în industria textilă. „Pentru ştiinţă, alcoolul a avut o dublă însemnătate, chimică şi fizică. Distilarea alcoolului a dat un mare impuls aplicării aceleiaşi metode şi la alte substanţe. Foarte eficienţii condensatori răciţi cu apă au dus îa posibilitatea condensării altor substanţe, ca eterul. Condensatorul şi spirala au luat locul alambicului şi al retortei, ca principale instrumente de laborator, şi au făcut posibilă chimia organică44100. Dezvoltarea industriei chimice a fost considerabil asigurată de noi articole de laborator, de calitatea mult îmbunătăţită a sticlei şi a smalţului; ceea ce a dat posibilitatea să se lucreze cu materiale rezistente la corosivi puternici, ca acizii tari. Să mai adăugăm că şi noua pictură, în ulei, apărută în Italia (în sec. XIV), de unde s-a răspîndit în Nord, datorează mult cercetărilor alchimiştilor. In acest scop, folosirea uleiului obţinut din seminţe de in sau cînepă, ori din sîmbure de nucă fiert cu anumite răşini, este o invenţie medievală. — „Pictorii Evului Mediu aveau apoi la dispoziţie mulţi coloranţi noi. Anticii se limitaseră să folosească pigmenţi naturali, ca lemnul, rădăcina de roibă, drobuşor, coşenilă şi purpura de Tir. Dar în sec. XIII s-a descoperit modul de fabricare a albului de plumb din plumb cu oţet şi s-a introdus din lumea arabă cinabrul. In cursul secolului, alchimiştii medievali au descoperit apoi mulţi pigmenţi, care azi sînt preferaţi de obicei de industria chimică44 (R.J. Forbes)100 a. î0° John D. Bernal. — Pe de altă parte, „înţelegerea procesului fizic al distilării şi îndeosebi ciudata transmitere a căldurii focului în apa condensatorului prezenta grave dificultăţi. Black (Joseph Black, chimist englez, m. 1799 — n.n. O.D.) a fost cel care a derivat din acest fenomen, în sec. XVIII, teoria căldurii latente, care a însemnat începutul termodinamicii. Pe baza acestei doctrine, asistentul lui Black, Watt, a inventat condensatorul cu separaţie, creînd prima maşină termică eficientă44 (Idem). 100 a Privită problema sub un aspect general—altul decît cel al operaţiilor de laborator, sau al limbajului esoteric al alchimiştilor, — să mai adăugăm că în ultimul timp asistăm la o repunere în discuţie şi chiar la o anumită încercare de a afirma validitatea principiilor prime ale alchimiei. — „în secolul trecut (scrie fizicianul L. Infeld) se credea că ştiinţa ieşise de-acum din domeniul nebulos al alchimiei. Una din cuceririle ştiinţei fusese descoperirea imutabilităţii şi indivizibilităţii elementelor. în sec. XX se propune din nou problema alchimiei; dar noi nu mai căutăm Piatra Filosofală, nu vrem să transformăm plumbul sau mercurul în aur, ci formulăm o problemă cu totul generală: este oare posibil să modificăm încărcătura nucleului atomic şi deci să trecem de la un element la altul?44 — Pe de altă parte, se consideră azi eă Jăbir „deschide dintr-o dată perspectiva pentru descoperirile cele mai avansate ale fizicii cuantice44, — prin concepţia sa (formulată în Cartea echilibrului) potrivit căreia schimbările calitative (transmutaţia) s-ar putea explica prin elementele cantitative. Or, fizica atomică de azi se sprijină tocmai pe aceste baze. „într-adevăr, în ce priveşte atomul nu se vorbeşte de un echilibru al unor mase, ci de echilibrul între încărcăturile protonilor şi cele ale neutronilor, — ceea ce Jăbir numea „naturi44. Iar transmutaţia, azi, se operează ţinînd seama exact de faptul la care se referă Jăbir, adică de adaptarea proporţiilor electronilor şi protonilor44 (E. Minguzzi). — Iar Fredrik Sodday — premiul Nobel pentru descoperirea izotopilor — observă: „Pietrei filosofale i se atribuia nu numai puterea de a efectua transmutaţia metalelor, ci şi aceea de a acţiona ca elixir al vieţii ( = catalizator, n.n. — O.D.). Or, indiferent de ce origine era această asociaţie de idei, în apa rentă lipsită de sens, ea devine expresia cea mai corectă a modului nostru actual de a vedea. Nu este nevoie de un mare efort de imaginaţie pentru a descoperi în energie viaţa însăşi a Universului fizic; şi se ştie, azi, că sursele prime ale vieţii fizice a Universului îşi au originea graţie mutaţiei44. BIOLOGIA, ZOOLOGIA, BOTANICA. ALBERTUS MAGNUS 23? BIOLOGIA, ZOOLOGIA ŞI BOTANICA. ALBERTUS MAGNUS Începînd din sec. XIII, biologia a devenit o ştiinţă în care observaţia urmărea să dea o* explicaţie naturală fenomenelor biologice. Şi aici, progresul s-a datorat cunoaşterii lucrărilor, traduse acum în latină, ale lui Aristotel, Avieenna şi.Aver-roes, pe lingă cele ale lui Plinius şi Galenos. Pînă la această dată, enciclopediile dădeau de cele mai multe ori informaţii şi explicaţii fanteziste, potrivit credinţelor populare, privind lumea animalelor. Botanica prezenta un interes primordial medical, farmacologic; iar domeniul zoologiei era abordat — cum o dovedea Physiologus — în scop didactic moralizator. Preocupările biologiei secolului al XlII-lea, însă, se concentrau asupra problemei naturii şi activităţii lumii vii — vegetale, animale, umane. — urmînd atît schema aristotelică a ierarhiei acestei lumi101, cît şi explicaţiile (fie mecanice, fie teleologice, finaliste, îndreptate spre un scop) privind existenţa şi funcţionarea structurilor organice, aşa cum le formulase Aristotel şi, după el, Galenos. Pentru a identifica plantele medicinale, medicii se serveau de herbarii — cataloage descriptive şi ilustrate de plante (nu numai medicinale), locale sau exotice, dar care se adresau şi unui public mai larg, interesat de botanică în sine. Plantele erau grupate după o anumită clasificare, enumerate în ordine alfabetică, ilustrate eu desene; iar descrierile erau bazate adeseori pe observaţii personale. Dealtfel, nu numai mănăstirile, ci şi facultăţile de medicină ale multor universităţi vor avea cite o mică grădină botanică proprie. (Prima de acest fel, datînd din 1350, era o anexă a universităţii din Praga). — în sec. XIV, diverşi medici — din Italia, Germania, Anglia, etc. — au scris herbarii, completînd descrierile cu desene de plante. Gel mai cunoscut (publicat de veneţianul Benedetto Rinio, în 1410), intitulat Liber de simplicibus, conţine 440 de splendide desene — executate de un cunoscut pictor local — de plante din Italia şi din alte ţări. Denumirile plantelor sint date în mai multe limbi — în latină, greacă, arabă, germană, slavă şi in diferite dialecte italiene; iar descrierile dau indicaţii privind partea plantei care conţinea respectiva substanţă farmaceutică, perioada anului în care trebuia culeasă, modul cum trebuia tratată, precum şi lucrările de care se servise autorul. Şi tratatele de agricultură — între care, cel al lui Pietro de’ Crescenzi (1230— 1321) intitulat Liber ruralium commodorum a rămas opera fundamentală în materie în toată Europa pînă spre sfîrşitul secolului al XVI-îea — dedicau capitole speciale grădinilor de legume şi descrierii diferitelor specii de plante102. — în sfîrşit, interesul pentru natură, pentru lumea plantelor şi animalelor este evident şi în artă — in sculpturile cu aceste motive ale capitelurilor sau basoreliefurilor în lemn ale scaunelor din corurile multor mănăstiri şi biserici (sau, ale construcţiilor civile)., De asemenea, în miniaturile unor manuscrise abundă reprezentările de flori, fructe, frunze şi tulpini de plante, precum şi în figurări de variate specii zoologice: reprezentări care, spre deosebire de cele foarte adeseori convenţionale din herbarii, simt absolut conforme realităţii. 101 După manifestările activităţilor vitale, plantele sînt dotate doar cu o anima nutritiva (care asigură şi procesul de reproducere a speciilor); principiul vital al regnului animal adaugă nutriţie şi sensibilitatea (anima sensitiva); iar omul este înzestrat în plus şi cu facultatea reflecţiei abstracte (anima, raţionale). 102 Das Buch der Natur, scrisă de Gonrad din Megenburg către 1350 şi eonţinînd descrieri a numeroase plante, este — cu toate consideraţiile morale adăugate, care cedează observaţiei obiective — prima operă ştiinţifică importantă scrisă în limba germană; iar ediţia aceleiaşi opere tipărită în 1475, este lucrarea cea mai veche în care xilogravurile în făţiş înd plantele descrise nu au im scop doar decorativ, ci precis instructiv, documentar, ilustrativ/ 238 ŞTIINŢA Concepţia despre natură ca sinibolizînd adevăruri spirituale a făcut ca în. secolele XII şi XIII, şi artiştii să acorde o atenţie sporită lumii naturii. (Fapt la care a contribuit — pe de altă parte — şi concepţia lui Francisc din Assisi, formulată în binecunoscutul său Imn Fratelui Soare). — Incepînd din sec. XIII, asemenea reprezentări de plante şi animale în artă se înmulţesc continuu apărînd frecvent şi în operele celor mai mari pictori — ca Giotto, Leonardo da Vinci, Albrecht Biirer, ş.a. Pe lingă sensurile morale implicite şi caracterul didactic-moralizator în care apare lumea animalelor (reale sau fabuloase) în bestiarii şi enciclopedii, zoologia face totuşi progrese. (Dealtfel, şi De animali-bus a lui Aristotel fusese tradusă în latină in sec. XII). Observaţiile directe se notează şi in enciclopedii (ale lui Bartholomaeus Angiicus, Thomas de Cantimpre, Vincent de Beauvais), pentru a culmina cu cele din lucrările lui Albert cel Mare. La aceasta a contribuit, într-o anumită măsură, şi interesul trezit de crearea unor menajerii103. — Rezultatul este atestat? şi de lucrările scrise la curtea siciliană a lui Frederic II — unde apare şi un tratat despre bolile cailor — şi în primul rînd. de faimoasa lucrare personala a împăratului : Despre vinăloarea eu păsări. într-adevăr, De arte venandi cum avihus> consacrată (cum indică chiar titlul) şoimilor de vinătoare, este una din cele mai importante-opere de zoologie din întreg Evul Mediu şi al cărui autor demonstrează că era într-adevăr un bun observator şi experimentator. Lucrarea începe cu descrierea anatomiei şi obiceiurilor păsărilor, a cocorilor, a bîtla-nilor, a diferitelor specii de şoimi şi a altor păsări de pradă; trece apoi la alimentaţia şi la dresarea şoimilor şi a clinilor de vînătoare. Ca izvoare, autorul foloseşte scrierile zoologice ale lui Aristotel şi ale autorilor arabi — pe care însă, cînd o cazul, nu ezită să le taxeze drept „inexacte şi mincinoase u dacă îi contraziceau observaţiile proprii. Căci Frederic li punea să i se aducă cuiburi şi ouă de cuci, bîtians şi vulturi: nota comportamentul păsărilor104, migraţiile şi mecanica zborului, descria oasele goale în interior ale păsărilor, structura plămânilor şi alte detalii anatomice. Preocupat în mod constant să demonstreze falsitatea atîtor legende, trece chiar la experimente 105. Un număr de circa 900 de desene de păsări diferite, în zbor sau m Lumea marină aşa cum era imaginată în sec. XII, — implicînd sensuri sim-bolico-didactice: personajul de sub balenă, coborît într-un butoi de sticlă, este Alexandru Macedon 103 Prima din Europa pare să fi fost cea creată Ia Woodstock (în comitatul Oxford) în sec.. XI de regii normanzi. Faimoasă era menajeria împăratului Frederic II, care îl însoţea chiar-şi în cele mai lungi deplasări. în sec. XIV, şi papii întreţineau la Avignon o menajerie de animale-exotice. 104 De pildă: cum vulturii nu îsi caută prada dacă li se acoperă ochii; cum porumbeii sălbatici îşi depun şi îşi clocesc ouăle în ţinuturi îndepărtate; cum gîşţele sălbatice şi alte păsări n-‘răpitoare se prefac că sînt rănite spre a-i îndepărta pe vînători de ^cuiburi le lorţ cum şoimul-femelă îşi hrăneşte puii cu păsări pe jumătate amar te pentru a-i învăţa ^astfel să vîneze^ ş.a.m.a, 105 O dată caută să verifice dacă este posibilă incubaţia artificială ouă lor de găina prin simpla expunere la căldura soarelui: altă dată trimite un grup de cercetători în regiunile dm nordul Alpilor ca să facă investigaţii asupra comportamentului gîştelor sălbatice; altă dată acoperă ochii vuîturilor-zăgani lăsîndu-le libere doar nările, spre a se convinge dacă aceştia îşi zăresc dux depărtare prada, sau îi simt prezenţa numai eu ajutorul mirosului, eto. BIOLOGIA, ZOOLOGIA, BOTANICA. ALBERTUS MAGNUS 239 repaos (unele executate, probabil, cbiar de autor), sporesc interesul şi valoarea acestei adevărate capodopere a zoologiei medievale. Intre numeroasele lucrări de zoologie, un loc important îl deţine şi tratatul de vinătoare intitulat Le Miroir de Phoebus, al lui Gaston III conte de Foix, supranumit de contemporani Phoebus (1331 — 1391); operă care — tradusă şi în engleză In sec. XY — s-a bucurat, timp de două secole, de o vogă extraordinară. Excelent naturalist, autorul dă indicaţii de a întreţine şi dresa şoimi, eîim şi alte animale de vinătoare; totodată, descrie şi obiceiurile altor animale, ca cerbul, lupul, viezurele, vidra, ş.a. In sec. XY au apărut — în latină, franceză, italiană, engleză, — cîteva opere conţinînd descrieri (însoţite de desene ilustrative perfecte) de animale, păsări şi insecte. Foarte judicioase informaţii aduce lucrarea intendentului stînelor regale Jehan de Brie, Vroi regime etgouvernementdcs bergers et des bergeres; sau lucrarea de zoologie şi botanică a unui oarecare Cybo de Hyeres (sec. XIV), cu desene care dovedesc un excepţional spirit de observaţie. Manuscrisul original este însoţit de •numeroase ilustraţii de plante, patrupede, păsări, moluşte şi crustacee, păianjeni, fluturi, viespi, albine şi alte insecte, larve şi exemplare adulte. Deosebit de remarcat şi tendinţa de a reuni pe aceeaşi pagină animale clasificate azi ca apar-ţinînd aceluiaşi grup. Dar marele naturalist al Evului Mediu rămîne Albertus Magnus. Este adeseori citat pasajul din Fizica sa in care îşi defineşte în mod explicit poziţia ştiinţifică generală: „în materie de credinţă eu rămîn şi îl urmez pe Sf. Augustin; dar în materie de ştiinţe, prefer să-l cred pe Aristotel şi pe comentatorii săi arabi, căci Sf. Augustin n-a cunoscut bine natura lucrurilor44. în lucrările sale capitale de botanică şi zoologie, precum şi în clasificările propuse sau in cercetările de embriologie, Albert îl urmează într-adevăr — mai mult sau mai puţin liber — pe Aristotel. Animat permanent de o curiozitate universală, el făcea dese excursii de cercetare în natură, vizita laboratoarele alchimiştilor, minele :şi instalaţiile metalurgice, adunînd de peste tot informaţii variate, studiindu-le apoi atent şi metodic. Marea şi multilaterala sa erudiţie era dublată de un constant .spirit de observaţie a faptelor şi care recurgea mereu la experienţă, căutînd întruna să verifice-rezultatele obţinute şi să rectifice mereu unele erori. — „în această carte a patra vom satisface curiozitatea studioşilor (ştiinţei n.n. O.D.) mai mult decît filo sofia, care nu poate lua în discuţie amănuntele44 — scrie el. „Nu se pot face silogisme asupra unor particulare naturi (== obiecte şi fenomene, n.n. O.D.), asupra .cărora numai experienţa poate procura certitudinea44. In De vegeialihus el planiis — operă106 compusă către 1250 — Albert procedează mai iutii la o clasificare generală a regnului vegetal107. Clasifică de asemenea florile, fu trei tipuri, după forma lor: de pasăre (ca violeta, căldăruşa, urzica); de stea (ca trandafirul) şi de clopot sau piramidă (ca volbura). Fructele le clasifică în uscate şi -cărnoase, descriind diferite tipuri după raporturile dintre sămînţă, pericarp şi recep-fcr*ol. Azi, asemenea clasificări sînt, evident, perimate; la fel ca interpretările sale. Dar, pentru epoca sa, excepţionale rămîn pasiunea şi acuitatea observaţiei, precum .şi originalitatea interpretărilor sale. Notează A.C. Crombie: „Albert a observat că 108 108 Scrisă sub formă de comentar la De nlantis; o aeră greşit atribuită lui Aristotel, dar care iPÎnăîn sec. XVI a rămas sursa principală a botanicii teoretice. io? Uraiîmb în linii mari, schema propusă de Teofrast în Historia plantarum: I. Plante fără frunze (criptogame, deci cele fără flori propriu-zise); II. Plante cu frunze şi flori (fanerogame), " împărţite în plante cu scoarţă rigidă (în termeni moderni: monocotiledenate) şi în plante tuiii-Ccite şi cu cercuri inelare (dicotiledonate); ultima categorie, divizată la rindul ei în plante ierboase şi lemnoase. 240 ŞTIINŢA arborii care creşteau la umbră erau mai înalţi, mai subţiri şi mai puţin bogaţi în ramuri; precum şi faptul că în locurile friguroase şi umbroase lemnul era mai dur. A atribuit aceste două caracteristici, nu lipsei de lumină, ci lipsei de căldură care ajuta rădăcinile să absoarbă hrana din pămînt. Se credea că, deci, căldura din sol, care după Aristotel îndeplinea la plante funcţia stomacului, le-ar procura hrana şi că deci ele n-ar avea nevoie să producă excremente. Albert afirmă că limfa — şi deci, potenţial, toate părţile plantei, întrucît limfa le hrăneşte pe toate — curge prin venele plantei, care erau asemănătoare venelor animalelor, numai că nu pulsau. Somnul invernal al plantelor ar fi cauzat de retragerea limfei“. Mai originale par a fi contribuţiile lui Albert în zoologie, îndeosebi în biologia animală. De animalibus este — în proporţie de circa două treimi — un comentar la cele trei opere aristotelice de zoologie (Historia animalium, De pariibus anima-lium şi De generatione animalium); aproape o treime a lucrării este dedicată descrierii unor animale şi discuţiei unor subiecte de biologie generală. Pe baza observaţiilor sale directe, Albert critică fantasmagoriile unor contemporani (ca Thomas de Can-timpre) relative la animalele fabuloase, ca fenixul, şi legendele despre animale ca salamandra sau castorul. Ga observator, Albert descrie corect animale din zonele din nordul Alpilor, — necunoscute şi nedescrise de Aristotel; notează adaptarea la mediu a structurii animalelor, sau a culorii părului mamiferelor şi a penajului păsărilor; remarcă raportul existent între structura lor şi tipul de locomoţie; demonstrează că lipsind furnicile de antene ele îşi pierd simţul de orientare; disecă racul descoperindu-i creierul şi lanţul ganglionar; iar disecînd greierii, le descoperă foliculii ovarieni şi traheele. — In clasificarea animalelor, Albert nu adoptă un singur sistem; în linii mari, îl urmează pe Aristotel108, dar uneori împarte animalele după asemănările sau corespondenţele lor morfologice, alteori după mediul lor natural (zburătoare, înotătoare, umblătoare^ tîrîtoare), propunînd împărţirea vieţuitoarelor acvatice in 10 genuri109. Gri-teriul său principal însă în clasificare este tipul de generare. Urmărind, astfel, procesul procreaţiei la mamifere, păsări, reptile, peşti şi insecte, Albert procedează la descrieri corecte şi ajunge la concluzii de-a dreptul uimitoare — pentru acel timp — prin acuitatea şi justeţea lor. în cercetările de embriologie studiază mamifere şi peşti, arătînd că înţelege alimentaţia foetală; observă schimbările produse în oul de găină, deschizîndu-1 la diferite intervale şi explicînd astfel fazele şi condiţiile de viaţă incipientă a puiului; descrierile pe care le dă despre împerecherea insectelor şi despre viaţa unui fluture sînt de o mare exactitate; demonstrează că adevăratul ou al unei insecte nu este crisalida — cum credea Aristotel, — căci de fapt „generarea tuturor animalelor se produce în primul rînd pornind de la ouă“, scrie el. — Pe de altă parte, plătind tribut gîndirii aristotelice şi în general celei din sec. XIII, el credea în generaţia spontanee. Observaţiile personale ale lui Albert cel Mare au avut, cum am văzut, o arie foarte variată de probleme. Pe lingă cele arătate mai sus şi printre multe altele este şi cea — studiată de el metodic şi cu concluzii rămase valabile pînă azi — asupra migraţiei păsărilor: acestea urmăresc un scop precis, acela al conservării speciei prin căutarea mediului şi climei propice. Concepţia finalistă, atît de caracteristică 108 Schema lui Aristotel propunea împărţirea vieţuitoarelor, după tipul de ou sau embrion, în: vivipare (omul, mamiferele terestre, cetaceele); ovipare (păsările, peştii, reptilele şi amfibiile, cefalopodele şi crustaceele); şi vermipare (insectele, aracnidele, viermii). La acestea mai adăuga vieţuitoarele care se înmulţesc printr-o umoare generativă (moluştele, aricii de mare), sau prin generaţie spontanee (holoturiile, meduzele, spongiile). 109 Cefalcpode, crustacee, scoici; arici, anemone şi stele de mare; meduze, spongii, ,,vere-trale“ şi „serpentini“. — Dar clasifică şi balenele printre peşti; aşa cum greşise şi eu liliecii, clasificmdu-i printre păsări. BIOLOGIA, ZOOLOGIA, BOTANICA. ALBERTUS MAGNUS 241 eîndirii filosofice şi ştiinţifice medievale, se dovedeşte a fi, în această problemă, corectă. Finalitatea pe care o descoperă el în organismul vegetal, animal sau uman, i se pare o operă a naturii. Ca atare, curiozitatea sa ştiinţifică n-a evitat nici domeniul teratologiei. — Albert nu credea că monştrii ar fi nişte produse „diabolice" (cum credeau contemporanii săi), ci pur şi simplu nişte anomalii morfologice. — De aceea, „prin toate aceste idei (subliniază P. Brunet) şi prin altele de acest fel, precum şi prin metoda sa, el este în avans nu numai faţă de secolul său, ci şi faţă de secolele care au urmat". BIOLOGIA UMANA Intre numeroasele opere de biologie apărute în secolele XIV şi XV, scrise de autori din diferite ţări apusene (dar mai ales de medici italieni), una discută dezvoltarea fetusului şi momentul din care acesta este înzestrat cu suflet110; un alt italian (Dino del Garbo) caută să demonstreze că bolile ereditare îşi au elementul din care se dezvoltă situat în inimă; un al treilea (Gentile da Foligno) afirma că între momentul formării şi al primei mişcări a fetusului, pe de o parte, şi momentul naşterii copilului, pe de altă parte, există un raport matematic, pe care el Încearcă să-l determine. Alţi autori erau preocupaţi de originea şi natura mişcărilor; sau, de mişcările peristaltice ale inimii; sau, dacă sămînţa generativă provine numai de la unul ori de la ambele sexe. Spre sfîrşitul secolului al XV-lea, Leonardo da Vinci va încerca să supună experimentului unele din problemele teoretice de acest fel; dar embriologia experimentală va apărea abia în secolul al XlX-lea. Să îl amintim din nou aici pe împăratul Frederic II şi renumele — ajuns legendar — de cercetător pe care contemporanii i-1 atribuiau şi în domeniul biologiei umane. Astfel, cronicarul Salimbene din Parma (1221 — 1287) relatează în Chroni-con Parmense — în care adună interesante informaţii despre oameni, evenimente, opinii, obiceiuri şi, totodată, extravaganţe — că împăratul, pentru a dovedi că sufletul moare odată cu corpul, pusese să fie închis un om într-un butoi; altă dată, poruncise să fie spintecaţi doi oameni, pentru a vedea, la unul, efectul somnului, iar la celălalt, al mişcării viscerelor în timpul digestiei; altă dată, dăduse ordin ca trei copii de un an să fie educaţi fără să audă nici un cuvînt, pentru a lămuri problema „dacă primele lor cuvinte vor fi rostite în limba greacă, latină, arabă, sau în limbile părinţilor lor“... — Este adevărat că Salimbene povesteşte aceste fantasmagorii în capitolul Superstiliones et curiositates. Pentru anatomia umană, sursa preferată a cercetătorilor medievali era Galenos (urmat de Canonul mcdicinei al lui Avicenna), ale cărui idei se bazau pe disecţii umane şi animale. Potrivit sistemului său fiziologic — de care concepţiile sale anatomice sînt strîiis legate — funcţiile vitale erau atribuite celor trei „spirite" — animal, vital şi natural — localizate, respectiv, în creier, inimă şi ficat. Centrul sistemului nervos ora pentru el creierul (iar nu inima, cum credea Aristotel). Buna funcţionare a orga- 110 De formatione corporis humani in utero, de Egidio ^Romano (1246-1317), filosof şi teolog, prior^ general al Ordinului augustinian şi arhiepiscop de Bourges; autor foarte producti v, a scns şi cîteva opere de ştiinţă. în problema — frecvent şi viu dezbătută de contemporani — a momentului în care apare sufletul, Dante, de acord cu August in şi Averroes, afirma că acesta se manifesta odată cu prima mişcare a fetusului, dar că sufletul se naşte odată cu corpul. 242 ŞTIINŢA nismului este determinată şi de cele patru „umori44 — singele, flegma, bila neagră şi bila galbenă. Acestea corespund celor patru elemente —- în aceeaşi ordine: aerului, apei, pămîntului şi focului; fiecare predomină într-un anumit anotimp: singele — primăvara, bila galbenă — vara, bila neagră — toamna, flegma — iama. Temperamentul individului este determinat de predominanţa uneia sau alteia dintre umori. creierul Schema fiziologiei umane după Galenos. Săgeţile indică direcţia generală a mişcării sîngelui şi a aerului. — După A.C. Crombie Starea de sănătate sau de boală este condiţionată de echilibrul sau de dezechilibrul dintre umori. Principiul vital pătrunde in corpul uman (sau animal) odată cu hrana şi cu aerul respirat prin plămîni. — Teoria fiziologică a lui Galenos, cu explicaţia funcţiilor fiziologice, cu semnificaţia atribuită organelor, şi cu legăturile anatomice dintre ele, a dominat gîndirea ştiinţifică europeană nu numai in tot Evul Mediu, •ci chiar şi mult mai tîrziu, pînă la Harvey, în secolul al XVII-le a. Medicii medievali îşi însuşeau teoria fiziologică galenică a celor trei mari sisteme, in cadrul cărora ficatul era centrul sistemului venos şi al facultăţii naturale vegetative legate de alimentaţie; inima, organul de origine ai „căldurii vitale44, era sediul .sistemului arterial care servea „facultatea vitală44, dirijînd circulaţia sîngelui venos (prin vene) şi a celui arterial (prin artere); şi creierul, sediul sistemului nervos, al facultăţii „animale44 sau psihice. Unanim acceptată era şi descrierea procesului nutriţiei: stomacul transformă alimentele în chil; acesta este dus din stomac prin vena porta în ficat; părţile inutile ale hranei sini absorbite de splină, transformate în bila neagră şi evacuate prin intestin. — Galenos cunoştea anatomia cordului; considera bătăile inimii şi pulsaţiile arterelor ca avînd funcţia de a distribui singele arterial, BIOLOGIA UMANĂ 243, Teoriile, ipotezele, observaţiile, experimentele, concluziile disecţiilor pe care îe efectuase Galenos — şi, totodată, erorile lui — au fost cunoscute de studioşii de biologie umană. Contribuţii originale în materie datează de la începutul sec. XII, cînd, în cadrul Şcolii din Salerno — unde se pare că disecţiile de animale şi de cadavre umane intrau în programul de pregătire a viitorilor medici — apare Anatomia porci. Schema celor patru umori. în cadrul succesiunii ciclului anotimpurilor, secvenţa umorilor predominante este: singele (primăvara), bila galbenă (vara), bila neagră (toamna) şi flegma (iarna). Bila galbena cea mai veche operă de anatomie din Occident; urmată în acelaşi secol (şi scrise tot la Salerno) de alte patru lucrări asemănătoare. Ultima, cunoscută sub titlul Anatomia Ricardi, este prima descriere de anatomie umană. în sec. XIII, studiul anatomiei a făcut progrese în cadrul şcolii medicale din Bologna. xAici se publică, în 1272, Chirurgia, — prima lucrare de anatomie topografică din Occident, şi în care este atestată pentru întîia oară o disecţie pe un cadavru uman111. Marele anatomist al Evului Mediu a fost Mondino de’ Luzzi (cca 1275 — 1326), cel care a introdus în învăţămîntul medical practica regulată a disecţiei publice. Anatomia sa (1316) —- tratatul de anatomie de mare autoritate pînă la publicarea, în 1543, al celui al lui Vesalio112 — este de fapt un manual practic de disecţie. Pe lîngă unele erori113, Mondino dă în schimb o bună descriere a muşchilor abdomenului, precum şi prima descriere a canalului excretor pancreatic, afirmă că urina provine din sîngele filtrat de rinichi, şi că funcţiile psihologice ale creierului sînt localizate in trei ventricole lob uri: cel anterior are funcţia de a confrunta impresiile simţurilor, cel central este sediul imaginaţiei, iar cel posterior, ai memoriei11!. ★ 111 în ultimele decenii ale sec. XIII se practicau disecţii pe cadavre umane pentru certificarea cauzelor decesului. Primul raport formal al unei autopsii este datat din 1302. 112 Andrea Vesalio (1514—1564), de origine flamand, a fost profesor ia universitatea din Padova; apoi, medicul personal al lui Garol Quintul şi Filip II. Monumentala sa De humani corporis fabrica, arată importanţa fundamentală a anatomiei pentru studiile medicale. 113 Erori greu de înţeles la un medic care practica disecţia: Mondino credea că stomacul are .formă sferică, şi că ficatul are cinci lobi, uterul şapte compartimente, iar inima — un ventricol central cu un sept. Dar tratatul său este bazat pe surse vechi, şi numai în parte bazat pe observaţii rezultate din disecţii. 114 Extinderea practicii disecţiilor publice sistematice (întîi la universitatea din Bologna, unde Gentile da Foligno este primul care descrie calculii biliari, apoi ia Montpellier şi Viena in 1405._ şi Paris în 1407), precum şi a chirurgiei, au dus la dezvoltarea progresivă a anatomiei descriptive şi a ilustraţiilor anatomice. O adevărată culme a ilustraţiei medicale o reprezintă. Anatomia ~ publicată în 1345 — a lui Guido da Vigevano. 244 ŞTIINŢA Biologia umană a marelui secol al XlII-lea configurează poziţia omului în concepţia timpului despre Univers, caracterul şi funcţia concedată cercetării ştiinţifice generale în raport cu ideologia religioasă, oficială dominantă. Esenţială şi determinantă în studiul naturii era concepţia finalistă. Omul, centrul Universului şi el însuşi un „microcosm44, era considerat produsul final şi scopul creaţiei, pe care Creatorul îl înzestrase cu un suflet, punîndu-1 deasupra tuturor creaturilor. Datoria omului era să-l adore prin toate faptele sale, inclusiv prin activităţile lui intelectuale. De aici derivaşi caracterul sacramental al cercetărilor sale ştiinţifice: studiul naturii — de la cel al sferelor cereşti sau al mecanicii pină la cel al transformărilor chimice sau al fenomenelor biologice (studiu care nu putea contrazice dogma omnipotenţei divine, ci trebuia să caute o formă de conciliere cu textul Scripturii) — era socotit în esenţă o formă intelectuală a iubirii şi devoţiunii datorate Creatorului; era acel amor Bei intellectualis pe care 1-au arătat, devotîndu-se cercetărilor ştiinţifice, atîţia oameni de ştiinţă dintre cei mai mari ai Evului Mediu care erau oameni ai Bisericii. Şi la această explicaţie a prezenţei lorîneîmpul ştiinţei, A.C. Crombie adaugă: „O altă consecinţă a concepţiei despre natură a omului în Occidentul creştin al secolului al XlII-lea — adică, ideea că omul este înzestrat cu raţiune şi cu liberul arbitru—a fost refuzul determinismului grec şi arab. La sfîrşitul secolului al XUI-lea puţini (dacă se exclud averroiştii) mai erau convinşi că Aristotel ar fi spus ultimul cuvînt în materie de filosofieşi de ştiinţe ăle naturii /.../ Gîndirea liberă a dus la o critică radicală a multor principii fundamentale curente în sec. XIII /.../, chiar dacă unele concepţii radicale au provocat conflicte cu autorităţile ecleziastice. In ştiinţele naturii, poate că progresul fundamental rezultat din aceste critici a fost realizat In metoda ştiinţifică şi în concepţia despre explicaţia ştiinţifică44. Aceasta s-a reflectat în modul cel mai concludent — odată cu asimilarea rezultatelor obţinute de biologia umană şi prin combinarea activităţii teoretice cu practica şi a raţionamentului cu experienţa — în medicină; domeniu în care în Evul Mediu au fost obţinute, mai mult decît în domeniul altor ştiinţe, rezultate cu totul remarcabile. MEDICINA. MASELE EPIDEMII In mănăstirile benedictine, activitatea copiştilor transmitea — ceea ce făcuseră şi Cassiodor şi Isidor din Sevilla —- cunoştinţele medicale ale anticilor, în versiuni latine prescurtate. In perioada carolingiană, Hrabanus Maurus dedică medicamenta-ţiei o întreagă carte din compilaţia sa enciclopedică Physica seu de Universo; Hilde-garde din Bingen, în lucrarea sa Causae et Curae caută influenţele Lunei în evoluţia maladiilor; în timp ce cultura medicală devine obiect de studiu în unele şcoli, cu deosebire la Chartres. Dar despre o adevărată „renaştere44 a medicinei occidentale se poate vorbi numai începînd din sec. XI, odată cu activitatea intensă şi organizată a Şcolii din Salerno (despre care s-a vorbit înainte). In acest oraş cosmopolit, unde aportul ştiinţific ai localnicilor s-a întîlnit cu cel ai învăţaţilor greci, arabi şi evrei, un medic din sec. XI îl citează la fiecare pas pe Hipocrate, ale cărui scrieri dovedea că le cunoştea; un medic anonim îşi publieă-amplul tratat De aegritudinum curatione115; un altul îşi redactează, tot acum, Prac- 115 în care sînt examinate toate cazurile de patologie: diferitele feluri de febre, afecţiunile nervoase, tulburările renale sau vezicale, calculi, hematurii, paraziţi intestinali, afecţiuni vene-riene, etc. MEDICINA. MARILE EPIDEMII 245 tica medicalis; Alfanus, episcop de Salerno, traduce din lb. greacă o operă de fiziologie a lui Nemesios; iar Constantin Africanul traduce din arabă Aria medianei şi Terapeutica lui Galenos, precum şi lucrări ale unor medici arabi şi evrei; in total, nu mai puţin de 37 de lucrări. în secolul următor, al XH-lea, tot la Salerno apare Anatomia Ricardi — prima operă cunoscută de anatomie umană din Occident. Profesorii predau aici anatomia apeîînd la disecţii de animale (Anatomia porci, am spus, descrie o asemenea disec- t&cS'ăE' £ feflJ castitate perpetuă, refuzul căsătoriei, al Sf. Taine, al jurămîntului, uciderii animalelor (cu excepţia peştilor şi şerpilor), alimentaţiei cu came, ouă şi produse lactate; negau Purgatoriul şi posibilitatea mîntuîrii omului înafara Bisericii lor. — Mişcarea ereticilor valdezi (iniţiată în sec. XII da Petrus Valdus) predica sărăcia, o viaţă dusă după exemplul apostolilor, egalitatea între membrii imunităţii lor, cpnfQjsarea în public, universalitatea sacerdoţiului, — în acelaşi timp refuzând să accepte misa, credinţa în transsubstanţiere, ideea Purgatoriului, cultul sfinţilor, ş.a. (Vd. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, pp. 471 — 472). 1 a Quintus Septimius Florentius Tertuliianus (150—245), scriitor energic şi fecund, a eom bătut gnosticismul, ereziile, idolatria (De idolatria) şi legile statului cărora, cînd nu concordă cu învăţătura creştină, cetăţenii nu trebuie să li se supună. In Apologeticum, principala sa operă, demonstrează absurditatea păgînismului şi condamnă persecuţiile contra creştinilor ca nefiind fondate nici pe normele dreptului natural nici pe cele ale dreptului pozitiv. r 2 în felul acesta, Tertulian putea sprijini teoria creştină — una din cele mai absurde şi mai vehement atacate de gîndi lorii greci şi alexandrini — a reînvierii trupurilor la „Judecata de ApoiX 272 FILOSOFIA mi este o emanaţie a adevărului divin, ci cuvintul simţului uman comun — care este in mod firesc Înclinat, atras spre creştinism3. „Tertulian rezolvă şi problema cunoaşterii printr-o deplină revalorizare a simţului împotriva pretenţiilor dialecticii pure64 — căreia ii contrapune „imediatiia-tea sentimentelor, care nu au nevoie să facă apel nici la concepte abstracte, 31 ici la demonstraţii artificioase66 (R. Tisato). Intre lumea sensibilă şi lumea intelectului, singura deosebire e că prima este clar perceptibilă pe calea simţurilor, în timp ce a doua este estompată şi gradual evanescentă. Pentru a te convinge de adevărul revelaţiei, orice raţionament teoretic este de prisos. Cel care a căutat o modalitate de conciliere a credinţei cu fiîosofia, încer- ind sa imprime un caracter raţional dogmei, a fost teologul şi filosoful neoplatonician Origene (185—254)4. In principalele sale scrieri (Despre principii şi Contra lui Cel-sus) el urmăreşte să elaboreze primul mare sistem de fiîosofie creştină. Pentru Ori-gene, Biblia — care rămlne sursa primordială şi definitivă a adevărului — are va triplu sens: istoric, moral şi alegoric; rolul predominant 11 are interpretarea alegorică (îndeosebi a Vechiului Testament) — mtrucît aceasta îi permite lui Origene să îşi pună de acord ideile filosofice (de evidentă origine platonică) cu texte biblice. Lumea este, după Origene, o emanaţie a divinităţii. Fiinţa supremă (Ehim-nezeu-Tatăl), care este Unitatea, a creat — prin intermediul Logosului (Verbu’Jui-Fiul) — pluralitatea; Logosul este, deci, intermediarul şi legătura de unire intre unitatea divină şi multiplicitatea lucrurilor create: este originea raţionalităţii lucrurilor. Logosul este el însuşi divinitate — dar subordonată Fiinţei supv nu , „este imaginea perfectă a bunătăţii divine, fără să fie el însuşi bunătatea absoVwi; şi este etern — dar numai întrucît este eternă voinţa Tatălui care l-a generat66 (IJnyC. Fiinţa supremă, fiind ea însăşi spirit pur, nu poate crea decît substanţe spirituale pure; care însă, fiind înzestrate cu liber arbitru (idee pe care Origene o accentuează in mod deosebit), pot păcătui; şi păcătuind, ele s-au degradat, devenind din substanţe spirituale, spirite; iar din spirite, trupuri materiale; acestea, dotate fuml cu raţiune — care le poate frîna alunecarea spre rău, spre păcat, — se vor răscumpăra purifieîndu-se prin suferinţă; şi reîntorcindu-se la Fiinţa supremă, se vor elibera de materialitate, redevenind substanţe spirituale pure şi ajungînd la starea de beatitudine. Interpretarea alegorică a Scripturii şi negarea unora din dogmele creştine au făcut ca doctrina lui Origene să fie condamnată ca eretică de Conciliul ecumenic din 553. Patristica orientală este reprezentată de triada loan Hrisostomul, Pseudo-Dionisie Areopagitul şi loan Damaschin. In perioada carolingiană, odată cu remu-rea legăturilor politice şi culturale cu Bizanţul, operele ultimilor doi Părinţi ai bisericii de mai sus încep să fie cunoscute şi în Occident. (In acest timp — sec. IX — Theodoros din Tars, arhiepiscop de Canterbury, introduce in Anglia studiul limbii greceşti). Concepţiile teologice ale acestora, insă, nu se acordau Întotdeauna eu augustinismuî. In scrierile lui Augustin se intilneşte „o mare bogăţie de viaţă inte- 3 în opera sa mai importantă din punct de vedere filosofic. Despre suflet — prima scriere creştină de psihologie — Tertulian afirmă că sufletul este „nemuritor, corporal, avînd o formă definită /.../) modelat după corpul pe care îl însufleţeşte /.../, simplu ca substanţă, inteligent prin el însuşi, multiplu în energiile sale /.../, se transmite împreună cu corpul din tată în fiu,‘prin generaţii /..!/. Tertulian admite existenţa liberului arbitru al omului şi datoria fiecărui om a-şi construi el însuşi destinul, în colaborare cu graţia divină" (Oct. Ni st or). 4 A condus, la Alexandria, timp de 28 de ani o şcoală de catihetică, formînd nimmroşi discipoli; apoi la Cezarea a fondat o şcoală asemănătoare, devenită foarte renumită. în timpul persecuţiilor contra creştinilor a murit. In urma torturilor, In închisoare. PRELIMINARII. PATRISTICA 273: rioară“, în timp ce in scrierile Părinţilor orientali — „o tendinţă mai puternică spre construcţia metafizică44 (Emile Brehier). Ioan Hrisostomul („Gură de Aur44, cca 347—407), patriarh al Constantinopo-lului, acuzator vehement al autocraţiei şi imoralităţii timpului, de două ori exilat de împăratul bizantin,—'la 7 ani după moarte a fost beatificat de papa Inocenţiu I. Gîndirea sa teologico-filosoîică — impregnată de influenţe platonice, stoice şi neoplatonice — nu prezintă o originalitate deosebită5. Scrierile6 autorului anonim din sec. VI, rămas pentru posteritate cu numele Pseudo-Dionisie Areopagitul, au avut o mare influenţă asupra misticilor occidentali din Evul Mediu, precum şi asupra lui Scotus Eriugena (care le-a tradus in limba latină), Nicolaus Cusanus şi — mult mai puţin, însă, — Toma din Aquino. Autorul lor susţine că natura lui Dumnezeu nu poate fi definită în mod adecvat; crea-ţiunea este o emanaţie a lui Dumnezeu şi un produs al Voinţei divine; ierarhiei cereşti, compusă din îngeri grupaţi în diferite ranguri, ii corespunde o ierarhie bisericească, terestră; iar scopul suprem al vieţii este contopirea cu divinitatea, prin asceză, etc. Opera principală a lui Ioan din Damasc („Damaschinul44, m. cca 749) intitulată Izvorul cunoaşterii, conţine — urmmdu-1 îndeaproape pe Aristotel — o introducere în metafizica şi logica Stagiritului, precum şi o expunere (rămasă text de primă autoritate pentru scolastică) a doctrinei Bisericii răsăritene. Pentru Ioan Damaschinul, dialectica nu este — ca pentru gînditorii occidentali din acest timp — doar o parte a filosofiei, una din cele 7 arte liberale, ci este insnşi „instrumentul44 (organon) acesteia prin excelenţă7; ca atare, dialecticii îi revine sarcina să furnizeze argumente care să constituie baza logico-teoretică a dogmei — şi, in primul rînd, pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu8. Totodată, influenţat şi de filozofia neoplatonică, Ioan Damaschinul afirmă că sufletul omului este nemuritor şi că omul este înzestrat cu liber arbitru, — răul depinzînd numai de voinţa omului. — Deşi se recunoaşte un aristotelician (in acelaşi timp, insă, arătînd pînă Ia ce punct pot fi aplicate teologiei categoriile aristotelice), Ioan Damaschinul vorbeşte — asemenea platonicienilor — despre identitatea Binelui cu voinţa iui Dumnezeu, despre rău conceput ca non-existenţă, sau despre suflet, pe care îl defineşte intr-un fel asemănător celui al lui Plato n. AUGUST IN Personalitatea dominantă a patristicii occidentale, teologul care a avui rolul decisiv în constituirea dogmaticii catolice, şi a cărui doctrină a dominat filosofia medievală pînă la Toma din Aquino — deci timp de 8 secole — a fost Aurelius Au-gustinus (Sf. Augustin, 354—430). 5 Schiţînd o vagă filosofie a istoriei, Ioan Hrisostomul concepe istoria — pe care o împarte' în zece perioade, de la Adam pînă în timpul său — ca evoluţia omenirii între păcat şi minim re (eu apariţia Logosului, fondator al Bisericii). Unitatea şi solidaritatea omenirii se poate realiza prin rugăciune,! pace, muncă şi generozitate, — ş.a.m.d. 6 Intitulate: Despre numele divine, Teologia mistică, Ierarhia cerească, Ierarhia bisericească, ş.a* 7 Ideea nu era nouă. în urmă cu 7 secole, Filon Ebreul (m. cca 54 e.n.) considera dialectica —sub dublul aspect: de clasificare a conceptelor, şi ca mijloc de apărare contra adversari lor— ca o „servitoare (ancilla) a filosofiei44; sintagmă care, la Ioan Damaschinul, va căpăta formularea: j hilosopkia est ancilla theologiae. 8 în acest scop, cela trei argumente sînt: schimbarea, — care implică actul unei creaţii; durata şi conservarea lucrurilor; ordinea şi armonia lumii. Toate aceste fapte presupun existenţa unui Creator şi „aunui principiu coordonator, care este Dumnezeu44; a cărui existenţă poate fi înţeleasă de raţiunea umană, dar a cărui esenţă rămîne incomprehensibilă. (Cf. Oct. Nistor). 18 18 274 FILOSOFIA SC, Augiistin. Miniatură dintr-un manuscris din sec, XII. — Biblio-thăque Municipale, Avranches Profesor de retorică la Car tagma (mai tîrziu, îa Roma şi Milano), adept al fi-îosofiei lui Platon şi al neoplatonismului, convertit la creştinism în 387, a abandonat învăţămintul,' retrăgîndu-se cu ciţiva discipoli într-o viaţă de meditaţie şi scriind dialoguri de inspiraţie neoplatonică (Contra acadenricos, ete.). Hirotonisit preot, după patru ani devine episcop de Hippona (în nordul Africii), instituind — pentru prima oară în Occident — un stil de viaţă monahală şi continuînd să scrie: lucrări cu caracter prevalent filosofic (De vera religione şi De magistre), asupra problemei liberului arbitru şi a predestinării (De libero arbitrio, De gratia et libero arbitrio, De praedestinatione sanctorum); o amplă autobiografie filosofică (Confessiones), în care exaltă puterea graţiei divine; în fine, marea sa operă De civitate Deir o viziune creştină a filosofiei istoriei. AUGUSTIN 275 întreaga filosof ie a Iui Angustin — nearticulată intr-un sistem, ci ex primi induse sub forma de continui digresiuni — este in primul rind o Încercare de conciliere a platonismului cu doctrina creştină şi de subordonare a filosofici faţă de credinţă, pe care va căuta să o justifice şi să o consolideze. Scopul filosofiei este, după Augustin, atingerea Înţelepciunii şi procurarea stării — sinonime cu înţelepciunea — de beatitudine. Pentru aceasta (înţelepciunea ducîndu-1 pe om la cunoaşte- Cei patru mari teologi ai Bisericii catolice: Augustin, Grigorie, Ieronim şi Ambrozie. Statui de pe faţada nordică a catedralei din Beauvais. Sec. XIII rea lui Dumnezeu), Augustin indică două căi: conduita morală a omului şi ordinea studiilor necesare contemplării divinităţii. Căutarea înţelepciunii prezintă ct d două aspecte: unul moral, altul intelectual — studium sapientiae. La care, se adaugă'şi un aspect religios: rugăciunea, concepută — influenţa platonică este evidentă — ca o înălţare a sufletului spre divinitate, implorindu-i graţia (nu o favoare obişnuită, practică, materială) şi sapientia. însuşirea înţelepciunii este, esenţi-almente, fructul unei activităţi de ordin raţional. Prima datorie a inteligenţei omului este cucerirea adevărului raţional, elaborarea unei filosofii. Nu tuturor, ci im~ mai unui mie număr de „aleşi“ le este dată această şansă; căci aceasta presupune gust pentru studiu, timp pentru a i te dedica, o anumită libertate a spiritului, condiţiile necesare de lucru şi, evident, capacităţile intelectuale (ef. H.-I. Marroup înţelepciunea este calea de a descoperi in noi prezenţa divinităţii; prezenţă, care intervine activ in conştiinţa noastră, iluminîndu-iie şi angajîndu-ne îmimma fiinţă: Înţelegerea, voinţa şi iubirea. Omul este Înzestrat cu raţiune,— care i nu poate ajunge la adevăr fără ajutorul iluminării divine. Problema răului — metafizic şi în special moral — este una din problem Ie centrale ale gîndirii lui Augustin. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi însuşi binele suprem, atunci de ce îngăduie să existe răul? Şi care este originea răului moral4? Păcatul originar, desigur, ale cărui urmări au trecut asupra întregii omeniri; damna- 18* FILOSOF IA .278 ţiune clin care omul ou se poate salva singur, deeît ajutat de graţia .divină, care insă este rezervată numai unor „predestinaţi". Şi totuşi, omul este înzestrat cu liber, arbitru; atunci, — care este raportul între voinţa omului şi predestinare? Problema ya reveni în cadrul dezbaterilor teologico-filosofice ale Reformei. August in încearcă să o rezolve (insuficient, însă) afirmînd că însăşi căderea omului in „păcatul originar" s-a datorat unui moment de absenţă a liberului arbitru, care s-a lăsat atras de viciul orgoliului. Nici predestinarea nu anulează voinţa liberă a omului, nici viceversa. Prin urmare, Augustin disociază între „reaua voinţă" şi „voinţa de bine a omului" (ambele, acte posibile ale liberului arbitru) ale omului; aceasta din urmă constituind supremul bine şi singurul drum care îl poate duce pe om la mîntuire şi beatitudine. — In orice caz, aducerea în discuţie de către Augustul a acestei probleme a reprezentat „fără îndoială, un.pas de o importanţă enorma a filosof iei morale, rec-unoscind că păcatul şi victoria asupra lui privesc interiorita-lea cea mai profundă a conştiinţei umane. Din aceasta a rezultat un nou concept despre persoană, destinat să cîştige o poziţie din ce în ce mai centrală în întreaga gindire creştină" (R. Tisato). Pe lingă alte probleme dezbătute de Augustin cu o acuitate puţin obişnuită — problema timpului, sau cea a „infinitului actual"9 — concepţia sa despre istorie şi raporturile dintre om şi societate (şi care a fost acceptată de-a lungul întregului Ev Mediu) este expusă în De civitate Bei. Pornind de la ideea că oamenii sînt legaţi între ei de iubirea pentru Dumnezeu pe care l-au descoperit in conştiinţa lor, Augustin concepe o societate ideală creştină fondată pe acest sentiment, legea sa fundamentală. Pe lingă societatea aceasta, „Cetatea lui Dumnezeu" (o justificare a primatului autorităţii bisericeşti asupra celei laice) este comunitatea celor dominaţi de sentimente profunde de altruism; in timp ce societatea sau „Cetatea terestră" este colectivitatea pagină şi egoistă; realizarea sa perfectă este statul roman. Deşi a luat naştere prin şi după „căderea în păcat", statul nu este un rău absolut; rolul său este să garanteze ordinea şi bunăstarea materială a membrilor săi; bunăstare care are un sens pozitiv, devenind un rău numai cînd este privită ca un scop ultim. Cele două „cetăţi" — divină şi terestră — coexistă, ele se vor constitui în mod distinct, iar membrii lor vor fi separaţi definitiv unii de alţii numai în ziua „Judecăţii de Apoi". — Aşadar, pentru Augustin istoria este o gigantică dispută între cei virtuoşi şi cei răi, între drepţi şi nedrepţi; istoria este operă a activităţii umane şi totodată a intervenţiei divine in viaţa oamenilor. Timp de mai bine de opt secole, gindire a teologico-filosoîică a lui Augustin a dominat filosofia creştină occidentală; primul mare gînditor scolastic va fi — şase secole mai tirziu — impregnat şi el de spiritul augustinian: Anselm de Cânter- buryt0. s Pentru prima, vd. Oct. Nistor (în op, cit., voi. I, din Bibliografie). — în problema „infinitului actual4', Augustin a avut — după opinia cercetătorilor moderni — o intuiţie de o valoare excepţională. Gombătînd teoria aristotelică ce afirma că există doar „infinitul potenţial” (deci, doar ca posibilitate de a continua o operaţiune la indefinit), Augustin afirmă că există grupuri formate din infinite elemente şi că, prin urmare, noţiunea de „totalitate a numerelor întregi44 este posibilă;în consecinţă, din punct de vedere logic nu este contradictorie. E adevărat că argumentarea sa (potrivit căreia mintea dţvină nu se poate opri la un număr finit) este mai degrabă! o argumentare teologică deeît ştiinţifică; dar, la o asemenea argumentare va recurge şi Nicolaus Cusanus, cu nouă secole mai tîrziu. „Va trebui să ajungem pînă în a doua jumătate a sec. XIX pentru a găsi o definiţie ştiinţifică riguroasă44 (pentru conceptul de „infinit actual44 - n.n. O.D.) (R. Tisato). 10 Influenţa gîndirii lui Augustin va continua pînă în zilele noastre. „în perioada umanismului Renaşterii, întoarcerea la clasicii greci, în special la Platon, se face prin studierea operei lui Augustin (de către Petrarca, Ficino, Cusanus). Augustinismul a fost apoi preluat de protes- FILOSOFI A OCCIDENTALĂ ÎN SECOLELE VI-VIII 277 FILOSOFII OCCIDENTALĂ ÎN SECOLELE YLYXIÎ . ■ în.primele timpuri ale Evului Mediu, problema cea mai importantă ce se punea în cultura Occidentului nu era aceea de a crea noi concepţii filosofice şi ştiinţifice, ci de a salva de la dispariţie şi dispersiune tot ce se mai putea salva clin patrimoniul Antichităţii, Acesta a fost obiectivul fundamental pe care l-au urmărit Boeihius, Cassiodor, Isidor din Sevilla şi Venerabilul Beda, — şi ceea ce constituie principalul lor merit în istoria culturii, Boethius, născut în 480 într-o ilustră familie patriciană romană, consul, consilier respectat al regelui ostrogot Theoderic, apoi acuzat de participare la o conspiraţie împotriva statului şi executat în 524, fusese educat la Roma şi la Atena, unde studiase aritmetica şi geometria, astronomia şi muzica, şi unde aprofundase filosofia lui Platou, Aristotel, a neoplatonicienilor şi a stoicilor. Opera sa filosofică cuprinde în primul rînd traduceri: Isagoga lui Porphirios, una din operele cele mai mult studiate în Evul Mediu şi care a stat la originea faimoasei „dispute a universaliiler44; Categoriile şi ultimele trei părţi din Organon al lui Aristotel. Intenţia lui Boethius era să traducă în latină întreaga operă a lui Platon şi Aristotel, însoţind-o cu comentarii, pentru a arăta că intre aceşti filosofi nu există un dezacord de esenţă. Pe lingă comentarii (la Porphirios, Aristotel şi la Topicele lui Cicero), lucrările sale personalei de logică au fost deosebit de apreciate în tot Evul Mediu. în toate aceste comentarii şi tratate, contribuţia originală este redusă12; dar timp de şase secole operele lui Boethius au rămas, în toate şcolile Occidentului, sursa fundamentală (şi adeseori, unica) pentru cunoaşterea filosofici şi logicii greceşti; iar autorul lor era considerat egal — şi chiar superior, uneori, — lui Aristotel. „în timpul celor două secole precedente şi a celor zece secole care au urmat, nu este cu putinţă să găseşti un alt european cult atît de eliberat de orice superstiţie şi fanatism44 (B. Russell). Pentru posteritate, Boethius rămîne în istoria filosofiei ca autor al Mingî terilor filosofiei (De consolatione philosophiae), celebra operă scrisă de el în închisoare, în aşteptarea tragicului sfîrşit. De obicei, genul „consolărilor44 — mult cultivat şi în Antichitate se adresa rudelor unui* decedat, spre a le uşura durerea pierderii celui dispărut. Opera lui Boethius, însă, are un scop fundamental diferit: de a demonstra că adevărata fericire nu este determinată sau influenţată esenţial-Riente de nefericirile vieţii. Redactată într-o formă alegorică, în proză alternînd cu versuri, opera este scrisă ca un dialog între autor şi Filosofia personificată, care îl vizitează în închisoare. Răspunzînd lamentaţiilor lui Boethius de nenorocirile care l-au ajuns, Filosofia îi răspunde că acestea i se datorează lui însuşi, pentru că prea mult a crezut în soartă, in noroc — care este schimbător şi înşelător — şi prea multă valoare a tantism f(Luther, Calvin, ş.a.), — parţial de unii filosofi din sec. XVII—XVIII (Descartes, Bossuet, Malebranche, Yico) şi XIX (Rosmini); în epoca contemporană, motive augustiniene-protestante întîlnim la K. Barth şi L. Şestov; iar motive augustmiene-catolice, la G. Marcel, L* Lavelle, M.P. Sciacca44 (Italo Sordi, Dizionario di filosofia — vd. Bibliografia). 11 Lucrări de logică: De syllogismo categorica, De syllogismo hypotetico, De divisione, De defi~ nitione, De differentiis topicis; apoi: De institutione musica, în 5 cărţi, De institutione arithmetica (o reelaborare a respectivei opere a lui Nicomachos din Gerasa), şi o operă de astronomie care s-a pierdut (probabil o traducere a lui Ptolemeu). — Cassiodor afirmă că Boethius ar fi tradus şi Elementele lui Euclid. 12 în domeniul logicii, pentru o mai uşoară memorizare a raporturilor (de contrarietaţe, subalternare, contradicţie şi subcontrarietate) dintre judecăţile de predicaţie (iar, în Evul Mediu, Şi pentru judecăţile modale), Boethius a alcătuit o schemă mnemotehnică, cunoscută în logică sub denumirea de „Pătratul lui Boethius44 (vd. Dicţionar de filosof ie). 278 FILOSOFIA atribuit unor lucruri iluzorii, ca plăcerile, puterea şi gloria. Dar „soartă'4 nu e>rHă — deeit providenţă. Providenţa împarte cu dreptate pedepsirea viciului sac? răsplata virtuţii celor ce intr-adevăr le merită. Răul însuşi pe care oamenii îl suferă, îi pune doar la încercare; are, prin urmare, o funcţie providenţială, ajutindu-i să se îndrepte. Providenţa divină „prevede44 în viitor urmarea faptelor săvirşite de om, dar fără să le hotărască ea însăşi, fără să Ie determine cu necesitate; căci eunoaş- Boethius şi Filosofia. Miniatură dintr-un manuscris (din sec. XIII) al Operelor sale. Nationalbibliothek, Viena terea nu condiţionează in mod absolut lucrai cunoscut. Or, cunoaşterea lui Dumnezeu — care prevede toate acţiunile oamenilor, — speranţa şi încrederea des;V vîrşită pe care omul i-o datorează, fugind de vicii şi alegînd totdeauna virtutea, u va salva, asigurîndu-i adevărata fericire. — „în decursul celor două secole precedente şi a celor zece secole care au urmat, este cu neputinţă să găseşti un alt european cult care să fi fost atît de lipsit de' superstiţii şi de fanatism44 (B. Russeli). Această operă, a scriitorului considerat de-a lungul întregului Ev Mediu ca fiind expresia supremă a cugetării latine, aduce numeroase ecouri din filosofia neoplatonică şi din doctrina stoicilor (în special a lui Seneca). In schimb, cu toate «X nu prezintă niciodată vreo discordanţă evidenţă cu creştinismul, nu face totuşi nici o menţiune directă Ia doctrina creştină. în loc să vorbească de Dumnezeu son de Hristos, Boethms vorbeşte de „bine44, de „iubire44, de „calea cea dreaptă441-3. Prin 13 13 Format la şcoala neoplatonicienilor din Atena, Boethius a găsit acolo „o directivă morală. pe care m pare să o fi găsit şi nici măcar să o fi căutat în creştinisn* (Ev Brehier). FILOSOFI A OCCIDENTALĂ ÎN SECOLELE VI-Vai 279 aceasta, Boethius arată că recursul la doctrina creştină nu este absolut indispensabil nici chiar creştinismului; că Providenţa nu exclude libertatea, căci atunci raţiunea —* care îi ajută pe om să aleagă în mod liber între bine şi rău — ar îi de prisos; şi că raţiunea naturală este suficientă pentru a explica, justifica şi impulsiona atitudinea bărbătească de resemnare în faţa nenorocirii; iar aceasta — doar încrezîndu-te în Providenţă care numai rareori se confundă cu Dumnezeu; in schimb, o* asemenea atitudine, se apropie întrucîtva de panteism. — în orice caz, gîndirea lui Boethius caută să apropie, să unească, să îmbine raţiunea cu credinţa: un prim pas spre atitudinea viitoarei scolastici. Mîngîierîle filosof iei a fost imitată14 şi a inspirat — cel puţin piuă în secolul al XlV-le'a — gîndirea şi literatura Occidentului creştin. Numeroase elemente ale acestei opere vor fi preluate şi absorbite de marile sinteze filosofice ale secolelor ai XLI-lea şi al XlII-lea15. Pentru istoria culturii, semnificaţia şi importanţa primordială a lui Boethius este de a fi menţinut contactul dintre gîndirea păgînă a anticilor şi gîndirea creştină; şi de a fi transmis, pentru muîte secole, singurul mesaj graţie căruia filosofia s-a menţinut vie in Occident, Intr-o prezentare oriclt de succintă a îilosofiei medievale — deci a unei epoci în care cunoaşterea ştiinţifică nu era clar detaşată de cea filosofica — nu pot lipsi numele lui Cassiodor, Isidor din Sevilla şi al Venerabilului Beda, Cassiodor a fost alături de Boethius in efortul acestuia de a face cunoscută gîndirea antică, — susţinîrid in acest fel preocuparea culturală principală a mari- 14 O versiune celebră este cea în limba engleză, datorată regelui anglo-saxon Alfred cel Mare (m. 901), căruia textul Iui Boethius i-a servit doar ca un pretext pentru a-şi expune promdils cugetări (versiunea lui Alfred este mult mai în acord cu doctrina creştină decît textul lui Boethius, impregnat de neoplatonism), păstrînd în opera sa doar titlul modelului urmat: The consolations of Philosophy. . 16 Din Mtngîierile filosofiei este inspirată vibranta confesiune spirituală De secreto confîietu u lui Petrarca; sau, Ameto, opera alegorică a lui Boccaccio. Dante — pentru care Boethius a avut un o l important în evoluţia sa spirituală — îl citează în numeroase rînduri în Convivio, De mo-hm*chia şi Epistolae; iar în Divina Comedie îl plasează pe Boethius în rînduri le Fericiţilor dia Paradis, ca „a opta stea din şirul de lumine“ (Par., X, 121 — 127). Isidor din Sevilla. — Gravură de un autor anonim din sec. XVI Venerabilul Beda. — Gravură de un autor anonim din sec. XVI 280 FILOSOFI A lor mănăstiri de a proceda la compilaţia unor noţiuni utile şi necesare instrucţiei, călugărilor. Acestui scop răspund lucrările numeroase ale lui Cassiodor, loîcsite secole de-a rindul în învăţămînt: compilaţii de gramatică (după Donatus), de mtGr-rică (modelul fiind Cicero), de dialectică (urmînd Isagoga lui Porphirios şi Categoriile lui Aristotel), de aritmetică, de astronomie, de muzică, ş.a. Ca filosof, in scrierea sa Despre suflet — lucrare cu caracter pedagogic, practic, mai mult decit teoretic, întrucît îşi propune să îndrume sufletul spre cunoaşterea lui Dumnezeu — Cassiodor ţine să sublinieze la fiecare pas distincţia dintre autoritatea teologilor şi opiniile filosofilor — „care urmează mai mult eroarea umană decît legea Creatorului44. Cu această precizare preliminară, trecînd apoi la subkne specifice legate de tema abordată, el enumeră opiniile filosofilor, — fără a ]<■ discuta sau combate, lăsînd astfel cititorului libertatea de a opta pentru una sau po-tru alta. „Cassiodor este ostil din instinct atît platonismului cît şi materialismului: el neagă că sufletul ar fi virtutea trupului, sau că principiul vieţii ar fi căldura: dar, pe de altă parte, neagă şi că sufletul ar fi „o parte din Dumnezeu sau din îngeiA, şi că ştiinţa ar fi fruct al amintirii. Aceasta nu înseamnă însă că, in spiritualismul său creştin, el n-ar accepta motive platonice, preluate fără îndoială de la Augus-tin“ (E. Brehier). Mai puţin interes prezintă pentru gîndirea propriu-zisă filosofică Isicl* r Jm Sevilla (cea 570—636) şi Venerabilul Beda. Primul, ale cărui lucrări (De nianciis, De natura renan. De viris illustribus, şi îndeosebi ampla compilaţie enciclopcdu a Originum■ seu JEtymologiarum libri XX, pe care am comentat-o la locul respeilrv), erau destinate şcolilor abaţiale şi episcopale (mai tîrziu), ostile culturii antice. Acestea interzic in mod expres călugărilor lectura scriitorilor păgîni; totuşi, o mme parte din opera şi gîndirea acestora este comunicată de Isidor prin compilaţiile sale — dar numai ceea ce nu venea în contradicţie cu învăţătura creştină. Astfel, în teoria statului şi a dreptului, el dezvoltă consideraţii asupra originii divinera puterii, asupra obligaţiei statului de a proteja Biserica, a obligaţiei tuturor (inclusiv a regelui) de a se supune autorităţii justiţiei, asupra inviolabilităţii caracterului ereditar al regalităţii, ş.a.m.d. — In reprezentarea Universului, Isidor $xpune trei concepţii diverse prin simplă juxtapunere (cea a lui Seneca, cea neoplatonică şi cea a revelaţiei creştine), concepţii care nu se contrazic flagrant Intre ele. — Filosofia, pentru care cele şapte „arte liberale44 nu sint, ca pentru m-o-platonicieni, doar un instrument sau un preludiu, ci parte constitutivă, este împărţită de Isidor în fizică (filosofia naturii), etică şi logică; ultima, fiind subdivizală în dialectică şi retorică. într-o altă diviziune, bipartită, filosofia se împarte in teoretică (fizica, secţiunea doctrinară şi cea teologică) şi practică; secţiunea doclrhmiă cuprinzînd disciplinele quadrinum-uhii (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica). In fine, In materie de dialectică Isidor urmează schema lui Boethius, precum şi autorii ale căror opere fuseseră traduse şi comentate de acesta (Porphirios, Aristotel, Cicero). Astfel, în ansamblul operei lui Isidor apare evident modul în care curiozitatea ştiinţifică (şi — într-o măsură mai redusă — filosofică propriu-zisă) este acceptată şi integrată vieţii religioase: cu grija permanentă, însă, de a nu o contrazice. Aceloraşi cerinţe pedagogice cărora trebuia să le facă faţă Isidor răspundeau şi operele Venerabilului Beda16; cu deosebirea că, în Anglia de-a dreptul invadată 16 Călugărul benedictin Beda (673—735) atrăsese la şcoala mănăstirii sale din Jarrow iâsri-poli din toate ţările Occidentului creştin. Operele sale, scrise în latină şi rămase drept pa mii .3 monument al literaturii teologice-speculative din Anglia, constituie o enciclopedie a cunoştmk-Jor timpului. FILOSOFIA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLELE VI-VIII 281 de * călugări irlandezi, ortodoxia doctrinei creştine-apusene întimpina rezistenţa .pelagianismului. Pentru Beda, dificultatea de a populariza — in compilaţia sa enciclopedică J)e natura rerum — cunoştinţele ştiinţifice (aproape copiate de Beda din Plinius, Gaienos şi Isiclor), dealtminteri fără referiri la una din dogmele credinţei, era sporită şi de'faptul că mult prea puţini preoţi sau călugări din Anglia cunoşteau limba latină17. GÎNDIREA FILOSOFICĂ ÎN SECOLELE IX ŞI X. SCOTXJS ER117GENA Odată cu perioada de intensă acţiune culturală iniţiată şi sprijinită de Caro! cel.Mare, centrul de greutate al vieţii intelectuale occidentale se deplasează din Anglia in Gallia — datorită în principal lui Alcuin (735—804), reputatul.magistru al şcolii episcopale din York, chemat de împărat pentru a organiza şcolile Imperiului, In cadrul cultural al acestei perioade, şi studiul filosofiei „va fi legat in mod direct de .Antichitatea profană decît de patristică41. Totodată, aceasta este şi epoca primelor-controverse teologice; astfel incit „renaşterea carolingiană'4 este prima etapă in procesul de formare a mentalităţii speculative a Evului Mediu timpuriu44 (M. de Wuif). - Alcuin—care a transplantat aici cunoştinţele şi spiritul de cercetare al învăţaţilor irlandezi — a fost principalul organizator al studiilor trivium-ului şi quadrivium-ului la Şcoala Palatină, unde cărţile sale au servit ca manuale; precum şi la şcoala mănăstirii Saint-Victor din Tours, al cărui abate a fost timp de opt ani. Aici l-a avut di.sr.ipol pe Hrabanus Maurus, marele enciclopedist al epocii supranumit „Praecep-toc Germaniae44, fondatorul renumitei şcoli a mănăstirii Fulda, — şi care, la rindul său,, a. fost magistrul celuilalt mare erudit al timpului, Servatius Lupus din Femeres. • Ga autor, Alcuin n-a fost un gînditor original. în scrierile sale de logică îi repetă pe Boethius şi Cassiodor; în De animae ratione („Despre înţelesul sufletului") — care, totuşi, este primul tratat de psihologie din Evul Mediu — îl urmează îndeaproape pe Augustin. Pentru el, artele liberale au fost create de Dumnezeu prin lucrurile din. natură; filosofii n-au făcut altceva decît să le descopere. Filosof ia însăşi constă in înţelegerea operei Creaţiunii; ca atare, toate noţiunile filosofice — de logică;, de fizică (fiîosofia naturii), de morală, — îşi găsesc explicaţia adecvată in căr-ţde .Bibliei. — Interesant de remarcat (cf. E. Brehier) este că, enumerînd (în De virtiitibus et viliis) virtuţile creştine Alcuin subliniază că, dintre acestea, „patru sinlpeele ce stau în fruntea tuturor: prudenţa, justiţia, curajul şi temperanţa"; iar definiţiile acestora le ia din tratatul unui autor antic, „păgîn44: din De officiis, ai lui Cicero. ••'- John Scotus Eriugena (cca 810 — 877) este de asemenea strîns legat de mediul renaşterii carolingiene — pe care însă „îl depăşeşte de la înăţime şi de departe prin-tr-un. accent nou, printr-o nepotolită sete de cunoaştere, prin îndrăzneala unei gîn- y. ’\17 îa cadrul începuturilor gîndirii filosofice occidentale din sec. Yî, să mai ^ amintim, după isi.dpîp o altă personalitate din Spania: Martin din Braga (m. .58.0), care în scrierile sale de fiio-sofie florală— De ira, De paupertate, De mori bus, Formula honestae vitaerQ te. — se inspira, larg din Seneca. 282 FILOSOFI A diri care nu se teme nici de chestiuni periculoase, nici de scandal, nici de contradicţie, şi care se aliază in mod curios cu circumspecţia, cu înţelepciunea, cu pietatea-eu o puternică dorinţă de a împărtăşi altora adevărul pe care el l-a descoperit eu preţul unei cercetări stăruitoare44 (J. Chevalier). . Originar din Irlanda, a fost chemat de Carol cel Pleşuv la curtea sa, unde s-a bucurat- de cea mai înaltă consideraţie. Prestigiul său. a rămas constant de-a-.lungul întreguiui Ev Mediu: „Nu există — observă Oct. Nistor — nici un filosof scolastic care să nu se fi referit la Eriugena, fie pentru a-1 accepta, fie pentru a-1 combate44. Peste secole, Hegel îl va considera „primul medieval cu care începe o filosofie. adevărată44. Înalta sa reputaţie s-a datorat atît traducerilor pe care le-a făcut şi Ie-a Însoţit de comentarii, cit şi-lucrărilor sale originale18 19. Pentru Eriugena, filosofia este, eseiiţialmente, căutarea lui Dumnezeu, cercetare asupra divinităţii; ca atare, domeniile religiei şi filosofiei aproape că se confundă: „Adevărata-filosofie este adevărata religie, aşa după cum adevărata religie este adevărata filosofie44 — scrie el, în chiar primul capitol al primei sale opere importante (De divina praedestinalione). Raţiunea are un rol de o importanţă fundamentală'in cercetare, întrucît ea poate şi trebuie să se exercite nu numai asupra ei însăşi, ci şi asupra unor „autorităţi44. De aici atitudinea polemică împotriva principiului autorităţii: „Autoritatea rezultată din dreapta raţiune (judecată), iar nu raţiunea din autoritate. Or, orice autoritate ale cărei afirmaţii nu sînt aprobate de raţiune nu are nici o valoare (infirma esse videtur); în timp ce raţiunea dreaptă (fora raiio) /.../ nu are nevoie să fie apărată de garanţia nici unei autorităţi44 — scrie Eriugena, în aceeaşi operă. Iar în Comentarul la Boethius: „Mulţi au credinţă, dar foarte puţini (şi numai docţii) fac apel la raţiune /.../ Raţiunea este mai activă, în timp ce credinţa este mai lentă44. — Dealtfel, apelul la raţiune se impune de la sine, din moment ce dintre opiniile discordante ale Părinţilor Bisericii trebuie să o alegi pe cea adevărată — „numai pe temeiul unor consideraţii raţionale4419. De aceea, Eriugena pretinde ca orice cercetare in cîmpul teologiei să procedeze potrivit regulelor dialecticii. Aceasta nu înseamnă o lipsă de respect faţă de textul sacru, a cărui „autoritate44 este punctul de plecare şi izvorul oricărei cunoaşteri' a adevărului — precizează, prudent, filosoful. Dar dialectica sa „constă 'esenţialmente în aceasta că spiritul descoperă, prin reflexie asupra lui însuşi, dublul demers care, străbătînd o serie de grade ierarhice, acţiunea, ştiinţa, contemplaţia ordinei divine, îl duce de la unu la multiplu şi de la multiplu la unu44 (J. Chevalier). Eriugena nu este un filosof atras de subtilităţile logicii aristotelice. Concepţia sa despre lume derivă din Platou, iar modul său de a concepe natura şi forma este de asemenea platonic (definiţiile fiind luate din Timaios). Ideile sau formele eterne sînt în Dumnezeu, sînt „voinţe divine44. Principiul fundamental al gîndirii lui Eriugena. este monist: „nu există decît o singură realitate — Dumnezeu — care, printr-o serie de emanaţii substanţiale şi decăzute, dă naştere tuturor lucrurilor şi In care toate lucrurile se reîntorc44 (M. de Wulf). Fiinţă divină, natura, — care, în concepţia Iui Eriugena, este totalitatea a ceea ce fiinţează şi a ceea ce poate fi ginclit — t 18 Ban cunoscător al limbii greceşti — lucru extrem de rar în Occident la acea dală, — a tradus în limba latină operele lui Pseudo-Dionisie, Maxim Mărturisitorul şi Grigorie de Kdcsa. Comentarul său la Boethius a fost mult folosit în şcoli pină in sec. XII. Operele sale originale capitale sînt: De divina praedestinalione (lucrare condamnată ca eretică de două Concilii) şi, îndeosebi, scrierea net filosofică De divisione naturae (condamnată, şi aceasta— după trei secole şi jumătate! — de papa Honorius II), redactată în formă de dialog între magistru şi discipol: joi mă frecventă, preferată în scrierile (teologice, filosofice sau cu caracter ştiinţific) epocii carolmgnme. 19 „Totuşi — explică N. Abbagnano, citat de Oct. Nistor — afirmarea libertăţii cercetării cu ajutorul raţiunii nu implică la Eriugena negarea sau limitarea religiei; căci la fel ca la Auţjăsi m, religia este, pentru el, mai degrabă un punct de sosire decît unui de plecare4*. GÎNDIREA FILOSOFICA IN SEC. IX ŞI X. SCOTU3 ERIUGENA 283 este- Împărţită în patru specii, în patru forme, care sînt totodată şi patru etape ale creativităţii principiului divin: 1. natura creatoare şi necreată (Dumnezeu ca principiu, in realitatea sa primordială, infinit, posedind toate perfecţiunile, şi care nu poate fi cunoscut sau exprimat de oameni); 2. natura creată şi creatoare (Verbul, emanaţiile divinităţii, eterne dar create, cauzele primordiale ale tuturor fiinţelor si lucrurilor); 3. natura creată şi necreatoare (omul, lumea, fiinţele corporale sau spirituale, deschideri ale substanţei divine); 4. în fine, natura necreată şi necreatoare (Dumnezeu, — dar nu ca însăşi cauza, ci scopul final, reîntoarcerea divinităţii în sine însăşi: deificare a lucrurilor, cauza universală atrăgînd în sine, asemenea unui magnet (rrmgnes), toate lucrurile născute dintr-însa). Totul porneşte din şi se reîntoarce în Dumnezeu — care nu poate fi gindit ca o fiinţă determinată: este evidentă în filosofia lui Eriugena şi o influenţă a neoplatonismului, şi un filon permanent de heterodoxie, şi un anumit caracter panteist20. Ş-i. cunoştinţele sale astronomice conduc spre concepţia platonică despre Univers, Eriugena ignorînd total teoria aristotelică a sferelor. întreaga lume este constituită din suflet şi trup. Eî nu acceptă separarea aristotelică între lumea cerească şi cea terestră, intrucît toate corpurile — fie cereşti, fie terestre — sînt alcătuite din cele patru elemente, din a căror combinaţie rezultă diversitatea tuturor corpurilor. — în domeniul logicii, Eriugena anticipează disputa universaliilor, situîndu-se pe poziţia realismului: conceptele de gen şi specie sînt realităţi obiective, din cadrul.aceleiaşi unice surse a creaţiei divine. — De relevat, în fine, sînt şi ideile sale etice: realitatea fiind o emanaţie a divinităţii, răul nu este o realitate, nu este dectt o negare a acestei emanaţii, a realităţii; răul nu există decît ca o lipsă a voinţei omului, ceea ce îl şi abate de la drumul virtuţii. Influenţa lui John Scotus Eriugena asupra desfăşurării gîndirii medievale a fost considerabilă21. Din doctrina lui. s-au alimentat (sau, la ea s-au referit) curente filosofice eterodoxe, ca panteismul, monismul, misticismul panteist. Odată cu Eriu-fgeoa, Occidentul ia contact eu adevărata filosofie a lui Platou, în lumina concepţiilor lui de sursă neoplatonică şi în numele raţiunii unii gînditori vor încerca să interpreteze anumite dogme creştine (privind ereaţiunea, căderea în păcat, sau mîn-ţuîrea finală). în general, creditul şi funcţia atribuite raţiunii în discutarea temelor impuse de gindirea filosofică a timpului, precum şi a altora noi, justifică aprecierea pe care Hegel — la distanţă de un mileniu — a dat-o marelui filosof irlandez. : După Eriugena, odată cu dezmembrarea Imperiului carolingian şi activitatea filosofică din cadrul Şcolii Palatine decade. Dar în sec. X, în centrele culturale si de învăţămmt mai importante, monastice sau episcopale, se continuă studiul problemelor fundamentale de logică, bazat pe textele aristotelice şi pe respectivele comentarii ale lui Boethius. „Cît priveşte concepţiile filosofice propriu-zise, trebuie amintit că direcţia dominantă rămîne, la fel ca în secolul precedent, cea platonică, centrată insă nu atît asupra problemei esenţei divinităţii, cît asupra raporturilor acesteia eu natura“ (R. Tisato). 39 39 Pentru Eriugena. lumea este intr-adevăr divinitatea însăşi, dar ca manifestare, ca teo-fanie. a sa; dar divinitatea nu este însăşi lumea /.../, divinitatea continuă să ramirni deasupra lumii# (Oct. Nistor). . . Asupra Scolii din Chartres, a lui Gerbert d’Auriîlac, Alain de Lille, Hugiies de St.A Abătofd, etc., -V precum şi a unor gînditori „eretici44, ca Amaury de Bbne (vd. uijra). tsreueu aUdgenzi invocau ideile tui Eriugena, însuşindu-şi-le; motiv pentru care papa lionorius^ a ordonat ca De divmone naiurae - cam, după trei secole, se mai citea încă în şcolile manasimeşu — să i'îe arsă. Totuşi, opera a figurat puia in sec. XV la cataloagele bibliotecilor unor manualul. 284 FILOSOFI A Personalitatea a cărei funcţie in viaţa intelectuală a epocii a avut o importanţă excepţională, a fost Gerbert d’Aurillac, magistru al şcolii episcopale din Retras, abatele mănăstirii Bohbio, episcop de Reims, arhiepiscop al Ravennei, in fine papă sub numele de Silvestru II. Studios umanist, matematician şi astronom, căutând':şi achiziţionând din toate ţările cărţi deosebit de preţioase, spirit eminamente pozitiv; Gerbert considera ţia fel ca Eriugena) că dialectica — disciplină pe care a predat-o, explicind şi comentînd Isagoga lui Porphirios, Categoriile lui Aristotel şi Topicele lui Cicero — este fundamentală şi absolut indispensabilă în comentarea textelor biblice, unde trebuie să aibă prioritate faţă de comentariile Părinţilor Bisericii’ şi ale altor „autorităţi44. Cu aprecierea fără rezerve a ştiinţelor — pe care el însuşi le cultiva, — cu interesul pe care îî manifesta pentru textele anticilor, cu pasiunea studiului pe care ştia să o comunice celor din jurul său, cu încrederea fermă în capacitatea raţională a omului şi în posibilitatea de a concilia credinţa cu raţiunea şi cu ştiinţa, Gerbert a însemnat un moment capital în evoluţia gîndirii filosofice medievale, pregătind drumul scolasticii. DIRECŢII FILOSOFICE ÎN SEC. XI. ATîSELM BE CAKTERBURY Odată cu înfiinţarea şcolilor episcopale în oraşe, rolul cultural de prim-pîan revine acestora. Tradiţia umanistă se afirmă şi prin cultivarea unei proze latine ur-roind modelul ciceronian, disciplinele quadrivium-ului se eliberează de funcţiile de ordin teologic ce le erau atribuite înainte, căpătând acum un interes exclusiv ştiinţific, în timp ce între materiile de studiu primul loc îl va deţine dialectica. De altminteri, studiul dialecticii interesa şi învăţământul teologic. Dar acum. noţiunea de dialectică se complică: dialectica nu se mai limitează doar la un proces de analiză a unor idei, de demonstraţie şi de argumentare ravo1 nală, sau de stabilirea unor nexuri cauzale între idei diverse; dialectica include aetmă şi elemente de fizică şi de metafizică; intervine în orice problemă, dînd astfel austere, multiplelor controverse teologice; şi, mai presus de orice, introduce o-'anumită atitudine mentală, un element intelectual nou: poziţia cît mai imparţială şâ recunoaşterea valorii raţiunii, ca unică sursă a adevărului. Această pretenţie hegemonieă a raţiunii a provocat reacţia imediată a teologilor (sau a filosofilor de inflexibilă orientare teologică), care, respingînd dialectala,, afirmau că singurul adevăr este cel revelat de textele sacre. Exponentul principal al acestei direcţii, călugărul eremit italian (apoi episcop de Ostia) Pier Damiâni (1007 — 1072), propagator al ascetismului şi misticismului, susţinea — în tratat iii său De divina omnipotentia — că ştiinţa profană n-are nici o valoare, că artele liberale sint inutile, iar dialectica este o disciplină cu totul de prisos. Dumnezeu — afirma el in continuare — este superior nu numai legilor naturii, ci şi însăşi logicii. Dacă totuşi se întîmplă uneori ca dialectica să se ocupe şi de probleme teologice, ea trebuie să se recunoască lipsită de valoare în sine, şi să se mulţumească să rârninâ în poziţia de „servitoare44 (ancilla) a teologiei: formula aceasta adoptată mei tlr-ziu de scolastici (care însă nu vor privi filosofia cu atîta dispreţ, ci vor recunoaşte-că, adecvat folosită, poate fi un auxiliar de preţ al credinţei) apare mai întîi ia PiVr Damiani.. * ă .,v In rîndurile dialecticienilor, a teologilor raţionalişti, personalitatea pi cerni-nentă era magistrul şi conducătorul renumitei şcoli St .-Martin din Tours, aiîiahâ-conul Berenger (998 —1083). Pentru acesta, la fel ca pentru Scotus Eriugena, itJ»g»a DIRECŢII FILOSOFICE IN SEC. XI. ANSELM DE CANTERBURY 285 şi filosofia se identifică, prerogativele teologiei şi ale dialecticii se confundă; neinterpretate de raţiune, textele biblice rămln simple fabule, simple poveşti; afirmeiille Părinţilor Bisericii şi ale altor „autorităţi'4 —- de pildă, ale Conciliilor — n-au valoare decit în măsura in care sînt confirmate, autentificate de raţiune; adevărul este de origine divină, — dar omul nu-1 descoperă decit folosindu-se de instrumentele raţiunii, ale logicii, ale dialecticii. — Celebră a rămas polemica sa in legătură cu „misterul euharistiei'4 (problemă care, in esenţă, era de ordin filosofic), negat de Berenger care făcea apel la argumente irefutabile din logica aristotelică22, şi care duceau la concluzia că enunţarea dogmei transsubstanţierii este o absurditate. O poziţie intermediară între teologi şi dia-lecticieni, o adevărată soluţie de echilibru o marchează teologul şi filosoful Anselm de Canterbury (sau Anselm din Aosta, 1033—1109), magistru al şcolii şi abate al mănăstirii benedictine din Le Bec — un important centru de cultură, — devenit în 1093 arhiepiscop de Canterbury şi sanctificat de Pius X, în 1909. Anselm este autor a numeroase lucrări teologice şi filosofice; dintre cele aparţinînd domeniului prevalent filosofic: în primul rînd Proslogion (în care tratează despre existenţa şi esenţa divinităţii „in raporturile sale cu ideile noastre44) şi Mo- nologion — amintind Confesiunile lui Augustin şi susţinînd că toate fiinţele demonstrează existenţa unei naturi superioare tuturor: natura divină (doctrină deriv:ml din metafizica platonică despre esenţe); apoi: De grammatica — o introducere m studiul Categoriilor lui Aristotel, — De veritate, De libero arbitrio, etc. Anselm porneşte de la intenţia de a dovedi că raţiunea nu respinge ere dine a ca ceva antagonic, dar credinţa îşi păstrează primatul asupra raţiunii: „Nu caut sa înţeleg pentru a crede, ci cred pentru a înţelege44 — afirmă el în primul capitol cn Proslogion; căci, adaugă el, dacă n-aş crede n-aş putea înţelege. După care, filosoful ajunge să afirme că însăşi credinţa este pregătită şi desăvirşită de adeziunea ml: u-genţei. Credinţa însăşi este mereu în căutarea înţelegerii raţionale (fides giwer°rs intellectum). Aşadar, studiul raţional trebuie să ducă la confirmarea dogmei; credinţa trebuie să preceadă totdeauna, dar aprofundarea raţională duce la o încoronare a credinţei. Cele două principii — a crede şi a înţelege — nu numai că nu se opun, el r concordă şi se armonizează: crede ut intelligas, intellige ut credas. — Este un principiu care îl interesează mai mult pe credincios şi pe teolog decit pe. filosof: XV intr-adevăr, Anselm nu aplică procedeul investigaţiei raţionale la alte matern deeît la teologie. Pornind de la doctrina idealistă a lui Platou despre esenţe, Anselm forreu-lează în Proslogion celebra sa probă pe cale logică, a silogismului, despre existenta Anselm de Canterbury. — Gravură de un autor anonim din sec. XVI 22 Problema nu era doar teologică, ci şi filosofică: cum se poate susţine că suLr^pga — pînea şi vinul — se schimbă ţîn trupul şi sînge le lui Hristos), cită vreme aparenţele — pmu şi virni-lui yămîn neschimbate? Care sînt deci raporturile efective între substanţă şi atribute aer.îdonle, calităţi, aparenţe? — Doctrina lui Bârenger a fost condamnată de papa Leon IX la Conciliu!, d.in Yercelii, iar Berenger a fost silit să şi-o abjure în două rînduri. FILOSOFIA 286 iui Dumnezeii23. în cadrul „disputei universalii!ora, Anselm a combătut nominalismul lui Roscelin, afirmînd că realitatea este conţinută în „universalii44, că esenţa lucrurilor este exprimată de concepte24. Iar din moment ce. divinitatea poate îi gîndkă, deci exprimată printr-un concept, înseamnă că ea există: conceptul însuşi de divinitate ne impune să admitem existenta ei. în domeniul moralei, Anselm afirmă că omul este înzestrat prin graţia divină cu voinţa liberă, care poate urma sau nu calea justiţiei (justiţia însemnînd voinţa divină); divinitatea prevede acţiunile libere ale omului — şi acesta este adevăratul sens al predestinării, — dar îi concede libertatea voinţei. De problema libertăţii voinţei este legată şi poziţia anselmiană faţă de„autori-tateîc — concept căruia Anselm. îi dă sensul de sprijin necesar pentru obţinerea unei certitudini. Omul nu poate trăi fără a se supune ideilor, doctrinei unei „autorităţi44; ei este liber doar de a-şi alege „autoritatea44 a cărei doctrină va deveni fundamentul vieţii sale. A te ţine în afara sprijinului autorităţii credinţei înseamnă a rămîne în gol, căci înţelegerea raţională singură nu duce la nimic — tot aşa după cum nici credinţa nu este suficientă. „Mi se pare o neglijenţă, o nepăsare dacă, după ce ne-am întărit în credinţă, nu mai dorim să şi înţelegem ceea ce credem44 —* afirmă Anselm, unul din fondatorii scolasticii, cel pe care Karl Jaspers îl numeşte „primul mare .gîmditor original al Evului Mediu44. ■SECOLUL AL XII-LEA. ŞCOALA DIN CIIAIiTR.ES Lărgirea orizontului cunoştinţelor ştiinţifice, o mai bună cunoaştere a speculaţiilor filosofice din trecut, precum şi interesul sporit pentru dezbaterile în jurul valorii şi importanţei dialecticii, au făcut ca secolul al XlI-lea să fie mult mai variat, m ai complex, mai bogat în idei şi atitudini (teologice, filosofice, ştiinţifice) decît cel precedent. Marile sinteze doctrinare care vor apărea in secolul următor sînt schiţate de pe acum. Viitorul centru, de importanţă unanim recunoscută, al principalelor dispute teologice şi filosofice se desenează acum clar: va fi Parisul. Mişcarea filosofică a secolului al Xll-lea reflectă şi o evidentă preţuire a preocupărilor literare, umaniste: Abelard îi citează des pe Cicero, Seneca, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu; o preţuire care se traduce — îndeosebi la Şcoala din Chartres — şi prin cultivarea unei elegante limbi latine. „Acest gust rafinat pentru cultura literară, această dragoste a formei pentru forma în sine, care anunţă umanismul Renaşterii, se vor găsi (în secolul următor, al XlII-lea, — n.n. O.D.), dacă nu sufocate, cel jrnţin refulate de extraordinara dezvoltare a studiilor pur filosofice şi teologice44 (Et, Gilson). O altă caracteristică (de astă dată, pur filosofică) este marea -admiraţie pentru doctrina platonică. în schimb, studiul ştiinţelor naturii avînd o realitate şi o valoare în sine, va trebui să aştepte impulsul fizicii aristotelice — care se va produce în secolul următor. Disputa dintre teologi şi dialecticieni continuă; dar cîştigă tot mai mult teren convingerea că filosofia poate deveni o „servitoare44 utilă a teologiei: o recunoscuse 23 Probă pe care Kant o va numi „argumentul ontologic": omul are ideea unei fiinţe perfecte; perfecţiunea absolută implică existenţa; deci, fiinţa perfectă, Dumnezeu, există. u „Dacă un gânditor — explică K. Jaspers ideea anselmiană— declară că Dumnezeu este un tmîrprsaîe, un abstract,um, dar indivizi cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sf. Duh, el crede ca nominalist şi înseamnă că are trei dumnezei. Dar dacă Universalul, Dumnezeu, este el însuşi realitate, ai unei Dumnezeu este Unul, iar cele trei persoane sînt chipuri ale acestui Unu: această gîndire este „realistă44, pentru că ea af irmă realitatea universalii lor44. SECOLUL AL XII-LEA. ŞCOALA DIN CHARTRES «î-toV deja Anselm — ..părintele scolasticii". Fără îndoială: primatul ii aparţine credinţei (credo ut intelligam), — dar dacă credinţa este susţinută de posibilităţile m-gri-mentative ale logicii, ale raţiunii, credinţa nu are deeit de c-î şti gat. Secolul al XII-lea este perioada de pregătire amarilor construcţii scolastice ale secolului urmă tur; aşa după cum, împreună cu acesta, în totalitatea culturii Evului Mediu, eonstb tre „perioada clasică'4. Dar şi alte direcţii filosofice viitoare încep să se contureze des: ui de clar. Căci — repetăm: secolul al XlI-lea, perioadă de intensă fermentaţie intelectuală, ştiinţifică, teologică, literară, artistică, este şi sub raport filosofic variat şi-complex. în prima jumătate a secolului, Şcoala din Chartres — care luase fiinţă către sfirşitul secolului al X-lea — devine centrul cultural cel mai important. Retorica şi studiul clasicilor latini erau ţinute în mare cinste; lucrările filosofice redactate aici,, abundind în reminiscenţe clasice şi scrise într-o limbă latină aproape pură, arată că filosofia a beneficiat de acest interes pentru literatură. Cu o reală pasiune erau cultivate şi disciplinele quadririum-ulxii — plus medicina; incit, şcolile asigurau însuşirea unei culturi generale intr-o măsură incomparabil mai mare deeit în alte centre de învăţămînt. Ca orientare filosofică fundamentală, Şcoala din Chartres era o adevărată citadelă a platonismului. Bernard de Chartres (m. înainte de 1130), magistru şi cancelar al şcolii episcopale, încerca să împace filosofia lui Platou cu cea a lui Aristotel — dar, în fond, rămînînd un platonician. In tratatul De expositione Porphyrii, Bernard susţine că există trei categorii de fiinţe: Dumnezeu — realitatea supremă şi eternă: materia — creată de Dumnezeu din neant şi care, prin unirea cu ideile, dă naştere lumii sensibile; şi. ideile — sau formele-prototipuri ale lumii existenţelor şi posibilităţilor.. După modelul Ideilor imuabile, Dumnezeu cre&ză „formele native64, sau raţiunile lucrurilor, care, unindu-se cu materia, formează fiinţele perisabile (ef. M. de Wulî). — In legătură intimă cu platonismul lui Bernard, Şcoala din Chartres va formula una din tezele sale favorite: Natura în globalitatea ei este un organism superior fiinţelor individuale' pe care le conţine — şi, ea atare, este înzestrată eu un suflet cosmic. Discipolul său Guillaume de Conches (1080-1145) este autorul tratatului — în aceiaşi timp enciclopedie filosofică — intitulat De philosophia mundi2i3\ in care schiţează o filosofie a naturii. Aici, el tratează despre sufletul lumii — coexistînd, în fiecare om, cu sufletul său propriu, individual, — asimilîndu-1 cu Sf. Spirit, şi considerîndu-1 fie „o forţă naturală inserată de Dumnezeu in lucruri", fie „o substanţă necorporală care este în întregime in fiecare corp". Rolul şi sarcina filosofici este să studieze totalitatea fiinţelor — de la Dumnezeu şi sufletul lumii, piuă la sufletele individuale, meteori şi Pămînt, — considerate in ierarhia lor. în această explicaţie, Guillaume introduce o concepţie atomiste: adevăratele elemente sînt corpusculi materiali, omogeni şi. invizibili, care, printr-o juxtapunere posibilă datorită porozităţii corpurilor şi prin combinarea lor, formează diverşi ta-teo celor patru elemente. — O asemenea viziune mecanicistă (explică E. Brehier) ”se ^engă cu teza sa despre natura sufletului; după el, trebuie atribuite corpurilor toate acţiunile comune omului şi animalelor (creşterea, percepţia senzorială); iar sufletului, ceea ce este propriu omului (inteligenţă, raţionament, memorie); un dualism platonic care prevesteşte, din depărtare, dualismul cartezian". . Be asemenea, al unor comentarii la Timaios de Platou şi la De consolatione' pkilosopMae a lin Boethius; precum şi al unui tratat de morală, — In realitate, o culegere de precepte din oeneca (De beneficiis), Cicero (De officiis), ş.a. 288 FILOSOFI A Un alt discipol ilustru al lui Bernard — şi acesta profesor timp de 12 ani şi n atice Iar al. Şcolii din Chartres, magistru mult stimat şi la Paris, apoi episcop de PoitUrs fără a fi renunţat la profesorat — a fost Gilbert de la Porree (1076-11 54). Opera sa De sex principiis, care completa Categoriile lui Aristotel, s-a bucurat de o mare faimă, fiind comentată (sau citată) de Albert cel Mare, Toma din Aquino şi de umanişti din sec. XY. în cementarul De Trinitate, gîndirea lui Gilbert — de evidentă influenţă, derivaţie platoniciană — apare mai clară. Ideile sînt de două categorii: ideile propriu-care subzistă în Dumnezeu, şi ideile secunde, generate de primele, care se fac ştăpîne pe materie alcătuind astfel obiectele sensibile; acestea din urmă sînt deci «mpii ale celor dinţii (care îşi au sediul în inteligenţa divină), fiind inerente lucrurilor ornate. Ele sînt individuale — întrucît determină lucrurile particulare — şi în aceiaşi timp universale, întrucît sînt conforme ideilor divine26.. La aceasta, Gilbert adaugă şi o teorie a cunoaşterii: intelectul uman trebuie să abordeze mai întîi obiectele particulare şi, observind asemănarea formelor lor — imitaţii ale ideilor, — să se ridice la ideile însele. „Universaliile44 — genul, specia, conceptul, — sînt rezultatul unei operaţii mentale de comparaţie, de apropiere, de unire a determinărilor esenţiale care se realizează în numeroasele fiinţe, obiecte, realităţi. Şpe cui aţi a. filosofică desfăşurată cu atîta libertate, dezinvoltură şi eleganţă de Şcoala din.Chartres., independent de servituţi teologale, a fost ilustrată de englezul Jelui din Salisbury (cca 1115-1180), — personalitate de o înaltă distincţie intelectuală, umanist şi scriitor rafinat (al cărui model era Cicero), istoric al ideilor filosofice şi dialectician subtil, om politic şi autor al primului eseu complet de filo-isoîie politică. . ■ Discipol al celor mai renumiţi profesori de filosofie ai timpului din Chartres si Paris, consilier al papei Adrian IV, secretar şi adept al lui Thomas Becket (la wasinarea căruia, în catedrală, a fost de faţă), în 1176 a fost ales episcop de Chartres. Intre lucrările sale27, primele locuri le ocupă Polycraticus şi Metalogicus, scrieri deosebit de apreciate pînă azi, atît pentru frumuseţea stilului eît şi, mai ales, pentru gîndirea subtilă, echilibrată, armonioasă a autorului. în concepţia lui John din Salisbury, filosoful (sapiens — „înţeleptul44 ) trebuie să fie modest, să-şi dea seama de limitele cunoştinţelor şi ale posibilităţilor sale de a cunoaşte; să se îndoiască asemenea marilor sceptici ai Antichităţii, — dar numai pentru a supune astfel totul controlului raţiunii înainte de a accepta ceva ca adevărat; să se mulţumească de a fi ajuns — în aproape toate problemele supuse dezbaterii — doar la probabilităţi. Dialectica este regina disciplinelor trivium-ului, cea care te învaţă arta de a gîndi, — dar care poate uşor cădea în verbalism şi frazeologie de efect, sterilă fiind cînd este cultivată pentru sine însăşi; căci dialectica nu poate ţine locul celorlalte ramuri ale filosofici. — Izvoarele cunoştinţelor noastre sini.simţurile, raţiunea şi credinţa; toate sînt demne de încredere — şi, îndeosebi, a treia sursă: credinţa, care este baza şi punctul de plecare al întregii înţelepciuni. 26 Gilbert operează o distincţie „între fiinţa care este (subsistens) şi forma graţie căreia fiinţa este ceea ce este (subsistentia); subsistentiae sînt atributele, precum corporeitatoa, sensibilitatea, raţionalitatea; subsistens este corpul care posedă primul dintre aceste atribute, ani-malul este cel care posedă două, i ar omul — cel care le posedă concomitent pe toate trei" (E. Brejilor). • 27 Biografii ale lui Anselm de Canterbury şi Thomas Becket, scrisori de un mare interes filosofic şi informativ, cîteva lucrări teologice şi un poem filosofic Enihelicus de dogmate philosGpho- ri'j% conţinînd si o scurtă istorie a filosof iei greco-romane.' SECOLUL AL XII-LEA. ŞCOALA DIN CHARTRES 289 în problema „universaliilor“, John din Salisbury îi combate pe cei care Îşi nierd timpul eăutînd realitatea în genuri şi specii, iar nu în lucrurile perceptibile ne calea simţurilor; dealtminteri, filosoful, căruia îi mai rămîn atîtea alte probleme de cercetat, nu trebuie să întîrzie excesiv de mult asupra problemei „universaliilor44. Astfel este?studiul facultăţilor şi actelor noastre psihice. în acest sens, concepţia autorului este următoarea: cunoaşterea pe calea senzaţiilor — in fond, agitaţii organice — este urmată de judecăţile sensibilităţii şi de acte ale imaginaţiei care pot duce la opinii eronate; garanţia adevărului, însă, o oferă exercitarea unei facultăţi care controlează simţurile. Această facultate este intelectul — care operează un act de abstractizare şi de coordonare a datelor furnizate de toate sursele cunoştinţelor noastre. în domeniul teoriei politice, John din Salisbury a scris cea mai cuprinzătoare lucrare de filosofie a dreptului din secolul său, intitulată Polycraticus, după ce petrecuse doisprezece ani la curtea regală în calitate de consilier al arhiepiscopului de Canterbury; ani pierduţi pentru studiile sale, pe care filosoful îi regretă. Opera este impregnată de pasiunea şi entuziasmul autorului pentru studiu şi cultură: „A citi si a scrie ceva folositor este mijlocul cel mai bun de a te elibera de patimi şi de a căpăta putere pentru a îndura nenorocirile... Faţă de asemenea bucurii, toate plăcerile lumii nu sînt decît amărăciune44 în cartea a patra, autorul face o netă distincţie între principe şi tiran. Principele este omul dreptăţii (aequiîas), servitorul legii, — îegea nefiind altceva decît interpreta principiului de dreptate; autoritatea principelui emană de la Dumnezu, — dar şi poporul are dreptul să-l pedepsească pe principe, chiar cu moartea, cînd acesta abuzează de puterea sa; cum tiranul este duşmanul binelui public, uciderea lui nu este numai îngăduită, ci chiar recomandată. Cît priveşte organizarea statului, filosoful subliniază că regii sînt supuşi autorităţii Bisericii, de la care deţin prerogativa de, a guverna. — Pentru sensul de caldă umanitate de care este pătrunsă întreaga operă, Polycraticus a fost mult citită şi apreciată şi în timpul Renaşterii. John din Salisbury, eruditul de vastă cultură umanistă, anticipează atîtea aspecte şi atitudini renascentiste; intelectualul care dintre antici îl admira cel mai mult pe Cicero — pentru eclectismul gîndirii şi pentru stilul său sobru şi distins; intelectualul pentru care virtutea reprezenta dimensiunea majoră a umanităţii, etica deţinea primul loc între ştiinţe, iar iubirea de Dumnezeu era suprema înţelepciune şi adevărata filosofie; gînditorul care a avut în cel mai înalt grad „gustul bunului simţ şi al soluţiilor clare, oroare de locvacitatea confuză şi de verbalism44, şi pentru care a filosofa însemna a-ţi trăi doctrina, a urma preceptele pe care le profesezi, -- a fost „un spirit mai mult delicat decît viguros; dar atît de fin, atît de bogat şi de perfect cultivat, încît prezenţa sa înălţări înnobilează imaginea pe care ne-o putem face despre întregul secol ai XII-lea“ (Et. Gilson). ALTE DIRECŢII FILOSOFICE în afara Şcolii din Chartres şi a scolasticii — principalul curent filosofic din Evul Mediu, — alte direcţii şi orientări au conferit secolului ai Xll-lea o mai mare diversitate, lărgind orizontul gîndirii teologico-filosofice (pe lingă cea ştiinţifică) Şi deci prezentînd un interes sporit. Exista, de pildă, un curent materialist-psihologic şi moral, care invoca în sprijinul tezelor sale filosofia lui Lucreţiu şi Epicur. Neacordînd importanţă vieţii 19 19 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. IIJ 290 FILOSOFIA spirituale, negînd că ar exista o deosebire de esenţă intre senzaţie şi cugetare, sus-ţinînd ideea dispariţiei spiritului odată cu moartea fizică, negînd pedeapsa sau răsplata pe lumea cealaltă, şi contestând. dogma, precum şi posibilitatea învierii morţilor la Judecata de Apoi, adepţii acestei filosofii — numeroşi, după mărturia eruditului şi poetului Marbode, episcop de Rennes (1035-1123) — recomandau trăirea din plin a plăcerilor vieţii. Idei provenind din lumea orientală bizantină, exprimînd un dualism metafizic şi moral, au fost propagate de foarte răspînditele secte ale catarilor şi albigenzilor. Teza dualistă — avîndu-şi originea în maniheism — a coexistenţei principiilor Binelui (Dumnezeu) şi Răului (diavolul) afirma că omul este o creaţie a acestora: ca atare, corpul fiind corupt, operă a diavolului, omul trebuie să ducă o viaţă de cea mai strictă asceză, (Catarii interziceau chiar şi căsătoria şi procreaţia, perpetuarea speciei umane însemnînd perpetuarea Răului în lume!). O direcţie de gîndire panteistă a pornit chiar din mijlocul magistrilor Şcolii din Chartres. între anii 1145—1153, Bernard Sylvestris compune tratatul De mimdi universitate, în care, printre multe idei neoplatonice şi pitagoreice, formulează o doctrină monistă: întreaga realitate este o emanaţie a divinităţii, iar „sufletul lumii'*, de asemenea. Tratatul este redactat în forma unui poem alegoric (versurile alternînd cu proza), în care conceptele metafizice apar personificate. Sub influenţa Şcolii din Chartres — şi, direct, a lui Scotus Eriugena — s-a constituit, prin Amaury de Bene şi David de Dinant, curentul panteist cel mai consistent formulat în epocă; o doctrină în repetate rînduri condamnată cu cea mai mare severitate de Biserică. Amaury de Bene (m. 1206) şi-a propagat ideile prin cursurile de dialectică şi de teologie pe care le-a ţinut la Paris, unde numeroşii săi discipoli, clerici şi laici — „ar&alriciani“ — i-au dezvoltat învăţătura28. Sîmburele doctrinei era formulat in aceşti termeni: ideile cugetării divine crează şi sînt create; tot ce fiinţează este o singură fiinţă — şi tot ce fiinţează este Dumnezeu. — Din aceasta rezultă că întreaga omenire este deificată, şi că fiecare om este o parte din divinitate; fiecare este, într-o măsură, însuşi Sf. Spirit29; ca atare, omul este deasupra păcatului, faptele în sine n-au o valoare morală, singurul lucru care contează este intenţia, bună sau rea. Contemporanul şi discipolul lui Amaury, David de Dinant30, duce panteismul materialist la „un fel de fuziune a doctrinei lui Parmenide cu elemente aristotelice: diversitatea lucrurilor pe care o percep simţurile noastre şi care este legată de forme, este o lume de aparenţe şi lipsită de realitate. Diversitatea lucrurilor provine din real sau din substanţă, care este unică, imuabilă şi indivizibilă. Această substanţa 28 După condamnarea (în 1215) ca eretică a doctrinei lui Amaury — care a fost silit să şi-o retracteze — de către Gonciliul din Lateran, zece amalriciani activi au fost arşi pe rug. iar cadavrul lui Amaury a fost deshumat şi îngropat în afara cimitirului, în loc nesfinţit. (Dupa o altă sursă, osemintele i-au fost arse pe rug). 29 Amalricianismul avea unele puncte de contact cu ideile căl-ugărului-profet, ^teolog, mistic- şi reformator Gioacchino da Fiore (m. 1202), caiabrez, fondator al unei congregaţii benedictine. Doctrina lui stabilea trei perioade în istoria omenirii, identificîndu-le cu cele trei persoane aia Trinităţii; prima, de la începuturi pînă la venirea lui Hristos; a doua, a Fiului, se va încheia ni 1210; după care, va începe perioada Sf. Spirit, cea a Bisericii ca realitate spirituală pură, — instituţia Bisericii trebuind să fie profund reformată sub raportul conduitei morale. Condamnată ae Biserica catolică în 1255, profeţia lui Gioacchino va avea mare influenţă asupra lui Francisc om. Assisi; în timp ce Dante îl va'plasa pe faimosul reformator în Paradis, între sfinţii Bonaventura şi Toma din Aquino (Par., XII, 140). > # ...... 30 Datele vieţii nu sînt cunoscute. Operele sale, Quaternuli şi De tomis id est de divisionivusy.. s-au pierdut. Ideile lui ne sînt cunoscute din informaţiile celor care l-au combătut, Albert cel. Mare şi Toma din Aquino. în 1215, lucrările lui Amaury şi David au fost interzise în facultăţile de arte şi teologie din Paris. ALTE DIRECŢII FILOSOFICE 291 — fiinţa adevărată —- este o trinitate . de. indivizibile identice una cu cealaltă: Dumnezeu, nous şi^materia primară14 (M. de Wulî), Dumnezeu, inteligenţa (nous) si materia fiind entităţi simple, neeompuse, ele sînt identice. (In această concepţie despre unitatea celor trei realităţi, este evidentă influenţa lui Aristotel din De animaJ. — într-o asemenea doctrină, toate dogmele creştine erau minate din temelii, dacă nu chiar suprimate. Învăţămîntului filosofic eterodox predat in şcolile episcopale (clin Chartres, Paris, Reims, Laon, etc.) i s-a opus reacţia ferm ortodoxă, dusă pînă la limitele misticismului speculativ, a călugărilor benedictini, care revendicau un învăţămînt pur creştin, nealterat de filo sofia anticilor. Reprezentantul cel mai obstinat al acestei reacţii a fost benedictinul Bernard de Clairvaux (1091—1153), fondator al unui mare număr de mănăstiri31, fervent predi-/ câtor al cruciadei a doua, autor a numeroase lucrări teologico-filosofice. Bernard este unul din fondatorii misticismului medieval din Occident. Originea, mijlocul şi scopul cunoaşterii este, pentru el, Dumnezeu; cunoaşterea ştiinţelor profane are o valoare cu totul neînsemnată. Filosoîia este o ocupaţie mutila—şi chiar nocivă: „Ce ne-au învăţat sfinţii apostoli? De bună seamă, nu să-l citim pe Platon şi nici să rumegăm în minte subtilităţile lui Aristotel; de bună seamă, nu să învăţăm întruna, pentru ca să nu ajungem niciodată la cunoaşterea adevărului; ei m-au învăţat să duc o viaţă creştinească44. — Bernard nu căuta altceva decît o regulă spirituală de viaţă monastică, care pentru el era singura şi adevărata filosofic. In operele lui Abelard el nu găsea altceva decît sursele unor mari erezii. Prima treaptă pentru a atinge adevărul este umilinţa; aceasta ne îndreaptă spre a doua — compătimirea aproapelui nostru; care ne conduce spre treapta a treia — fervoarea contemplaţiei divinităţii: starea de extaz fiind punctul culminant al cunoaşterii umane. Doctrina mistică a lui Bernard a fost împărtăşită şi de magistrii şcolii pariziene a abaţiei Saint-Victor. Reintrînd din cimpui teologiei în cel al speculaţiei filosofice, aceşti magistri an încercat să realizeze o sinteză între credinţă şi raţiune. Pentru ei, lumina raţiunii nu constituie o piedică în calea iubirii de Dumnezeu — pe care, dimpotrivă, o pregăteşte şi o intensifică. Drept urmare, spre deosebire de Bernard, „victorinii44 refuză filosofiă laică, dar nu desconsideră ştiinţele profane; dimpotrivă, le socot utile teologiei — „ştiinţa sacră44, — întrucît ele pregătesc mintea omului pentru a atinge punctul suprem al tuturor cunoştinţelor, al întregii noastre cunoaşteri: cunoaşterea mistică. Exponentul principal al curentului, priorul mănăstirii Hugues de Saint-Vietor (1096—1191), este una din personalităţile cele mai complexe ale timpului, în mod «gal un filosof-umanist, un teolog dogmatic şi un mistic. Hugues nu respinge a priori şi total nici filosofiă laică (logica şi etica), nici fizica sau ştiinţele matematice; cei care le-au cultivat — „şi cite monumente de o remarcabilă inteligenţă nu ne-au lăsat aceştia!44, exclamă Hugues, — „au făcut in 31 Fondator al unui ordin benedictin, ne care l-a organizat şi l-a condus, la mănăstirea din Cîîeaux (lat. Cistercium; de unde, numele Ordinului: cistercian). La moartea lui Bernard, numărul mănăstirilor cisterciene fondate de el în tot Occidentul trecea de 350. I-a combătut cu vehementă pe Arnal do da Brescia si pe „dialecticieni", denunţîndu-i Curiei papale ea eretici (pe Abdlard, Gilbert de la Porr ăe, s.a.). A scris numeroase tratate, comentarii, imnuri, omilii, scrisori; lucrări dintre care'cele mai cunoscute sînt: De gratia el libero arbilrio, De gradibus humilitatis, et superbiae. Canonizat de B iserica catolică în 1174. 19* 292 FILrOSOFIA aceste domenii progrese importante în aflarea adevărului"; a unui .adevăr „pe care aveau sarcina de a-1 căuta". Dar pornind de la un adevăr nefolositor vieţii, de la starea unei naturi corupte de păcatul originar, ei au crezut că prin aceasta vor putea ajunge la ştiinţa, la cunoaşterea celor nevăzute, la teologie; în realitate, raţiunea umană lipsită de facultatea contemplaţiei este incompletă cită vreme este lipsită de credinţă — care, dealtminteri, nu este contrară raţiunii, ci conformă raţiunii şi superioară acesteia (secundam rationem aut supra rationem). —Se vede, prin urmare, că Hugues este un filosof scolastic care vrea să impună studiul ştiinţelor profane, al celor şapte arte liberale inseparabile, căci acestea se susţin reciproc pentru a forma un filosof; discipline care pe drept sînt numite trivium şi quadrivium, pentru că ele sînt tot atîtea „căi" (viae) ce conduc sufletul spre înţelepciune. în operele sale, acest spirit vast şi cuprinzător, erudit şi enciclopedist dintre cei mai mari ai timpului său, ţine să adune tot ce i se pare esenţial atît în ştiinţele profane cît şi în cîmpul teologic, fără a le opune pe unele altora, — şi a căror organizare organică şi logică (accentuînd, totuşi, sensurile simbolice şi alegorice) anticipează summae-h secolului următor. De sacramentis este o adevărată summa teologică. Didascalion este o metodologie a cultivării spiritului (inspirată din exemplele lui Isidor, Beda şi Hrabanus Maurus), indicînd discipolilor ce anume trebuie să citească, în ce’ ordine şi în ce fel; căci autorul consideră importantă nu sporirea, ci aprofundarea cunoştinţelor32. Tot aici, Hugues dezvoltă şi o teorie a cunoaşterii. Potrivit acesteia, cunoaşterea are un triplu obiectiv, atins cu ajutorul celor trei facultăţi (sau „ochi" — oculi) cu care este înzestrat intelectul uman; prin „ochiul trupului" (oculus carnis) se ajunge la cunoaşterea lumii exterioare, senzoriale; cu ajutorul „ochiului raţiunii" omul se pătrunde pe sine însuşi, cunoscînd tot ce cuprinde eul său; prin „ochiul contemplaţiei" se apropie de Dumnezeu, de cunoaşterea divinităţii. Cu alte cuvinte: lumea exterioară este percepută prin simţuri; cunoaşterea de sine este rezultatul introspecţiei; introspecţia ne duce la cunoaşterea lui Dumnezeu — care se desăvârşeşte prin iluminarea mistică. Sau: cogitatio este o privire extensivă şi superficială; meditatio — o reflecţie susţinută şi deliberată asupra unei întrebări; iar contempla-tio este intuiţia profundă şi atot-cuprinzătoare. Totodată, Hugues respinge doctrina panteistă, formulînd în schimb o vagă teorie atomistă: corpurile sînt compuse din atomi, elemente simple şi dinamice, capabile de a creşte şi de a se înmulţi; mişcarea acestor atomi explică schimbarea formelor corporale ale lucrurilor şi fiinţelor. (Teoria cunoaşterii a lui Hugues a fost dezvoltată de discipolul şi succesorul său Richard de St.-Yictor). Cu şcoala de la mănăstirea Saint- Victor, misticismul lui Bernard de Clairvaux — care căuta calea ce duce la iubirea de Dumnezeu — a fost depăşit: prin contemplaţia mistică, „victorinii" vizează cunoaşterea, pur şi simplu. în felul acesta, ei ee îndepărtează de mistica lui Bernard, apropiindu-se mai mult de gindirea lui Anselm de Canterbury. 32 Tot aici, Hugues propune o clasificare a ştiinţelor, reducîndu-le la prtru, care le conţin pe toate celelalte: ştiinţa teoretică, cea care caută să descopere adevărul (şi care cuprinde t :o-logia, fizica şi matematica — cu subdiviziunile ei: aritmetica, muzica, geometria şi astronomia); ştiinţa practică, — referitoare la conduita în viaţă (şi care se împrrte în: morala individuală, familială si politică); mecanica, — ştiinţa legată de activităţile de fiecare zi (împărţită în şapte ramuri: tesătorie, armurărie, navigaţie, agricultură, vînătoare, medicină şi... teatru!); în fine, logica, stiinta de a gîndi corect şi de a discuta raţional (ştiinţa logicii cuprinzînd: gramatica, teoria demonstraţiei, retorica şi dialectica). — Această diviziune a lui Hugues de St.-Victor va fi una din cele care vor inspira clasificările ştiinţelor propuse în secolul următor, al XlII-lea. SCOLASTICA 293 SCOLASTICA Direcţia filosofică dominantă în Evul Mediu, filosofia sa prin excelenţă, a fost scolastica/O direcţie, însă, care nu se identifică cu întreaga filosofie medievală — cum pretindeau umaniştii Renaşterii. în realitate, filosofia medievală nu este deloc omogenă; dimpotrivă, însumează — cum s-a văzut şi mai sus — o mulţime de alte sisteme, divergente. Scolastica este o sinteză — formată în perioada cuprinsă între secolele IX şi XII — la constituirea căreia au participat marea majoritate a filosofilor timpului, fără ca unitatea de sistem, scolastic, să sterilizeze sau să anuleze originalitatea diferiţilor săi reprezentanţi, in parte. Cunoseînd perioada de apogeu în sec. XIII, scolastica a început să decadă — ca sistem predominant — spre sfîrşitul secolului al XIV-lea. Dar elemente de conţinut esenţiale scolastice (în timp ce cele de metodă degenerau, progresiv, în verbalism steril) au continuat să se afirme, intermitent, pînă în zilele noastre (prin curentul neotomist cu influenţe şi asupra existenţialismului catolic), — îndeosebi după ce, în 1879, papa Leon XIII a declarat tomismul drept filosofia oficială a Bisericii catolice. Definiţia curentului prin examinarea etimologiei termenului este insu orienta şi neconcludentă. în Evul Mediu timpuriu, scholasticus era magistrul ce conducea 0 şcoală în care se predau cele şapte arte liberale; sau, un om cultivat care îşi însuşise aceste discipline; sau — prin extensiune — orice erudit, ori profesor (ceea ce nu însemna deloc că orice scholasticus, in această ultimă accepţie a termenului, ar fi fost neapărat şi un filosof „scolastic44). în epoca Renaşterii, termenul capătă un sens peiorativ, devenind sinonim cu „sofist44 (şi indicînd un teolog sau un filosof din Evul Mediu „incult44). Pe de altă parte, în Evul Mediu timpuriu erau numiţi „scolastici44 şi astronomii, şi cei care predau muzica, nu numai teologii sau filosofii. Mai concludentă (dar tot insuficientă) este definirea scolasticii prin metoda sa didactică33, şi mai ales prin metoda silogistică folosită frecvent; deşi aceasta a fost doar unul din procedeele la care recurgeau magistrii, filosofii medievali. — în realitate, scolastica se defineşte, esenţialmente, prin conţinutul doctrinei profesate. în primul rînd, scolastica este o filosofie concepută ca dependentă de teologie; ca atare subordonată autorităţii Bisericii şi orientată de teologia catolică. (O poziţie în care^ se găseau — în raport cu teoiogiile respective — şi filosofiile „scolastice44 arabă, iudaică, bizantină, sau — mai tîrziu — cea protestantă). — Această situaţie, *ns?\ ^ PÎasa filosofia scolastică intr-o funcţie pur apologetică sau hermeneutică a religiei, şi nu îi altera, fundamental, caracterul propriu de „filosofie44 — deşi multe probleme dezbătute de scolastică îşi aveau originea, punctul de pornire pe terenul discuţiilor teologice; „ceea ce explică faptul că, în unele şi aceleaşi cărţi, teoriile nlosofice se întîînesc alături de doctrinele teologice44 — observă M. de Wulf. „Teologii caută în filosofie argumente în favoarea credinţei lor44 — mergînd pînă la a proceda la o apologetică — ceea ce nu mai este filosofie, evident. Dar, chiar începînd um secolul al XlI-lea filosofia nu se mai confundă cu teologia; fiecare îşi are proprii-ie Principii şi metode, chiar dacă in evoluţia lor rămîn solidare; totuşi, în anumite probleme filosofia este subordonată teologiei. Cu toate acestea, primatul credinţei asupra raţiunii şi controlul teologiei asupra 1 o sofiei nu sînt suficiente motive pentru a justifica definirea scolasticii exclusiv 33 Despre care s-a vorbit în cap. II al prezentului volum. 2M FILOSOFI A" priii-aceste note ce i-au fost imprimate şi care i s-au impus — explică, în continuare, autorul citat, — şi nici nu compromite prea mult autonomia filosofiei. Filosofia continuă să îşi păstreze un sens prin ea însăşi, în măsura în care furnizează o explicaţie raţională a lumii, a vieţii, a omului. . Pe de altă parte, o serie ele doctrine din cadrul filosofiei scolastice — de pildă, cea atomistă explicînd constituţia corpurilor — nu au nici o legătură directă cu teologia. Modul de a pune o problemă, argumentele invocate, explicaţiile şi concluziile rezultate — adeseori eterodoxe — nu înseamnă neapărat o înfruntare deliberată şi ostentativă, ostilă şi polemică a dogmei, ci doar un mod propus pentru a o explica. (Ceea ce, dealtfel, o permiteau — măcar pînă la un punct — însuşi principiul şi metoda, tipic medievale, de interpretare alegorică şi simbolică). — In sfîrşit, — 'chiar intelectualii înşişi din Evul Mediu distingeau net filosofia de teologie: prima, era o încercare de explicaţie de ansamblu, cu ajutorul raţiunii a lumii, a omului, a vieţii şi a ordinei universale — şi, deci, avînd un interes în sine şi pentru sine; în timp ce a doua nu făcea decît să sistematizeze doctrinele „revelate44 în Sf. Scriptură. Iar în această încercare de explicaţie raţională, filosofii puteau face apel nu mimai la patristica răsăriteană sau ia autoritatea celui mai însemnat Părinte al Bisericii catolice, la Sf. Augustin, ci şi la a unor gînditori păgîni — arabi, iudaici sau greci, pitagoreici sau stoici, la Democrit sau Epicur, mai cu seamă la Platon şi Aristotel34, de asemenea şi la neoplatonicieni — discutînd liber şi chiar însuşindu-şi unele din doctrinele lor; ceea ce înseamnă ca toţi aceşti „păgîni44 au exercitat — intr-o măsură mai mică sau mai mare — o influenţă efectivă asupra filosofiei scolastice. : Sub raportul conţinutului tematic propriu-zis, scolastica nu manifesta ambiţia miei totale „originalităţi44, nu căuta cu brice preţ să formuleze concepte şi doctrine noi, — ci să comenteze, eît mai raţional cu putinţă, adevăruri date, revelate, transmise de textele sacre (şi, uneori, de cele ale patristicii), spre a le argumenta şi justifica T spre a şi le explica sieşi şi celorlalţi cu ajutorul raţiunii, pe o cale acceptată de raţiune. Poziţia filosofiei în raport cu credinţa era, într-a-devăr, aceea de a o ajuta, susţine, sprijini, „servi44 — ancilla theologiae; dar era o servitute dintru început acceptată. Şi, o servitute relativă, intrucît, nu numai că filosofia nu era cu totul asimilata şi desfiinţată de către teologie, dar ambele continuau să-şi păstreze — în esenţă — autonomia. — In felul acesta, filosofia scolastică apare ca un dialog (mai mult sau mai puţin calm) între raţiune şi credinţă; ca afirmarea unei poziţii (mai mult sau mai puţin independente) a omului faţa de o „autoritate44 — fie aceasta text sacru, personalitate unanim respectată, tradiţie, instituţie, consacrate, necontestate, considerate chiar intangibile. Şi — într-un fel — un act al intelectului, de revendicare (minimă, cele mai adeseori) a demnităţii şi libertăţii de afirmare a omului ca fiinţă raţională. Şi aceasta, cu atît mai mult cu cît în sfera de preocupări a scolasticilor intrau şi probleme aparţinînd unor domenii ştiinţifice, în care filosofii se dovedeau a avea orientări temeinice, — ca cele ale matematicii, anatomiei şi fiziologiei, medicinei, psihologiei, staticii şi.dinamicii, opticii, ştiinţelor naturii ş.a. - în lunga sa evoluţie de şase secole, scolastica a cunoscut trei etape: perioada secolelor IX—XII, în care apare personalitatea lui Scotus Eriugena, este caracterizată în mod prevalent de interesul pentru logică. în această perioadă ia naştere şi capătă amploare dezbaterea în jurul problemei „universaliilor44, elaborarea tezelor mistice, curentul raţionalist reprezentat de Abelard şi, în fine, cel al Şcolii din Char-tres. — Apogeul scolasticii este atins — prin Albert cel Mare şi Toma din Aquino — în sec. XIII; in timp ce secolele XIV şi XV au însemnat — cu Siger de Brabant, Duns Scotus şi Occam — perioada ei de disoluţie. 31 * * 31 Pe care mari scolastici, ca John din Saîisbury, îl numeau „Philosophus“ — filosoful prin antonomasie; iar Albert cel Mare — Archi-doctor philosophiae, — şi care a devenit în sec. XIV, datorită marii popularităţi a averroismului, „patronul oficiat4 al filosofiei antiscolastice. „DIBPUTĂ -UNIVERS ARIILOR“ 295 „DISPUTA UNIYERSALIIL0R“ între temele centrale ale filosofiei — iar în ultimele decenii ale sec. XI şi prima jumătate a secolului următor, cea mai mult discutată de către magistrii de logică si dialectică — a fost problema „universaliilor44. în termenii cei mai simpli, problema se prezenta în felul următor: adevărata realitate este oare exprimată de „universalii44, de genuri, de specii, de concepte universale (de conceptul de „oma, de „animal04, de „plantă44), sau este constituită din fiinţe, obiecte, sau însuşiri individuale (omul Petru, planta stejar, obiectul cutare de culoare roşie, etc.)? Genul sau specia — cu alte cuvinte, conceptul — indică un obiect, o fiinţă, o calitate — concrete? Ori poate că noi „izolăm44 lucrurile şi „inventăm44 termeni care denumesc aceste concepte, întrucît ne sînt utili pentru o operaţie de clasificare? întrebarea avea o importanţă fundamentală atît pentru gnoseologie cît şi pentru metafizică. Pentru că, dacă se admite că adevărata realitate (nu numai cea percepută de simţuri, ci şi cea admisă de intelect ca „existînd44) este constituită din concepte (categorii, genuri, specii), din „universalii44, înseamnă că valoarea raţiunii este salvata (întrucît conceptele sînt, intr-adevăr, rezultate ale unei operaţii mentale). Dacă însă admitem că adevărata realitate este constituită din fiinţe (obiecte, calităţi) individuale, pe care deci le percepem direct, nemijlocit, pe cale senzorială, înseamnă că simţurile noastre au prioritate faţă de raţiune. Ralierea filosofilor şi teologilor la unul sau Ia celălalt dintre răspunsurile date, dintre soluţiile propuse, a dus la „disputa universaliilor44, discuţii care au stat. în centrul preocupărilor filosofice şi teologice timp de aproximativ, şase decenii. Cei pentru care numai entităţile concrete, individuale (fiinţe, obiecte, însuşiri) sînt intr-adevăr reale, — în timp ce conceptele generale („universaliile44) nu sînt deeît nişte abstracţii, nişte simple cuvinte (nomina) — au fost indicaţi prin termenul de „nominalişti44; ceilalţi, care susţineau că realitatea este constituită din concepte (genuri, specii, sau însuşiri), că numai aceste „universalii44 sînt cu adevărat realităţi (realia), au fost numiţi „realişti4435. Soluţia „nominalistă44 a problemei „universaliilor44 a fost susţinută de Roscelin mn Compiegne (cca 1050—cca 1120), care l-a avut ca discipol şi pe Âbelard. Soluţia „realistă44 a fost reprezentată de Guillaume de Champeaux (1070—1121), profesor la şcoala catedralei din Paris (apoi episcop de Châlons-sur-Marne), unde i-a fost elev — iar mai tîrziu adversar — acelaşi Âbelard. (Celălalt notoriu reprezentant al realismului a fost Anselm de Canterbury). Nu s-au păstrat nici scrierile lui Rosce-bn,;niei tratatele de dialectică ale lui Guillaume; ideile, tezele, argumentările lor ne sînt cunoscute indirect, din textele adversarilor lor, Anselm şi Âbelard33. „Disputa universaliilor44, care la început părea a fi o simplă chestiune de terminologie a logicii, fără o conexiune cu alte domenii, cu instituţii, cu realităţi concrete, 35 * 35 Problema „universaliilor44 adusă acum în discuţie nu era nouă. întrebarea daca geniu re şi speciile (conceptele „universale44) au o: adevărată realitate in sine, ^sau sînt doar nişte pro duc o* mentale, abstractive, a fost formulată mai întîi de Porphirios (care însă s-a abţinut de a-raa răspuns) şi reluată de Boethius — în comentarui său la Isagoga — care, însă, formula o soium de compromis, într-un mod insuficient de clar. : 3® Alte soluţii propuse în cadrul disputei, universaliilor*4 au fost: conceptualismul (termen legat de teoria lui Âbelard), care nega atît nominalismul cît şi realismul; şi terminismul, rep.re-zentînd poziţia lui Oceam — şi care, în esenţă, a fost poziţia nominalistă a scolasticii tîrzii.. • . . 296 FILOSOFI A în realitate avea — prin implicaţiile ei logice — o considerabilă importanţă practică37 Cînd doctrina nominalistă se aplica la Dumnezeu, Trinitatea — în accepţia dogmei: una şi indivizibilă — devenea scindată în trei persoane (întrucît, potrivit soluţiei propuse de nominalişti, numai concretul, numai individualul este real, iar nu abstractul, conceptul, — Trinitatea). Sau — continuă explicaţia C.H. Haskins — „cînd era aplicată Bisericii, aceasta înceta de a fi o instituţie divină cu o viaţă a ei proprie, — în schimb devenea pur şi simplu un mod convenţional de a desemna întregul corp al creştinilor, luaţi individual. Iar dacă era aplicată Statului, atunci — în cine sau în ce rezidă într-o mai mare măsură autoritatea suverană: într-un complex politic, sau în fiecare cetăţean în parte?'4 PIERRE ABELARD Primele patru decenii ale secolului al XI l-le a au fost dominate, in cîmpul filosofici, de personalitatea lui Pierre Abelard (1079—1142). Inteligenţa sa scînteietoare, temperamentul său pasional, impulsiv, polemic, precum şi caracterul său dificil, egoist, prezumţios şi irascibil; pe de altă parte, forţa sa de seducţie personală, îndrăzneala ideilor şi subtilitatea argumentării, exercitînd o influenţă extraordinară asupra discipolilor care îl adorau şi îl urmau peste tot; în fine, viaţa sa particulară33 în centrul căreia au stat legăturile sale de dragoste pasională şi nefericită pentru Heloiza, cu binecunoscutele urmări atît de fatale — o viaţă tumultoasă şi dramatică povestită în patetica sa scriere autobiografică Historia calamitatum mearum, — toate acestea i-au creat acestui filosof dintre cei mai mari ai Evului Mediu o existenţă extrem de agitată şi, totodată, o aureolă de mit. Un prestigiu intelectual sporit şi de reputaţia pe care şi-o va crea — în timpul vieţii şi în secolele următoare —-de precursor al gîndirii libere şi al raţionalismului filosofic modern; de campion împotriva intoleranţei şi obscurantismului, personificate de puternicul său adversar Bem ard de Clairvaux. — Pierre le Venerable, ilustrul abate al mănăstirii Cluny, unde Abelard s-a retras pînă la sîîrşitul vieţii, îl numea „Socrate al Franţei, sublimul Pîaton al Occidentului, Aristotel al nostru44. Discipol al renumitului magistru de dialectică şi retorică Guillaume de Gham-peaux, s-a opus cu vehemenţă încă din acei ani realismului profesat de acesta — totodată combătîndu-1 şi pe profesorul său de teologie, Anselm de Canterbury, — 37 38 37 Referindu-se la dogma biblică a „păcatului originar", teza realistă aducea o confirmare teoretică a doctrinei potrivit căreia păcatul lui Adam a corupt întreaga specie de „om", a cărei realitate era conţinută în individul Adam; în timp ce teza nominalistă nega transmiterea păcatului la urmaşii lui Adam, întrucît nu specia „om" constituie adevărata realitate, ci individul (în acest caz, Adam). 38 Descinzînd dintr-o familie nobilă, destinat el însuşi carierei armelor dar pasionat de litere şi de filosofie, a renunţat la moştenirea părintească, a studiat la Chartres şi la Paris, după care a predat mulţi ani dialectica şi teologia la Melun, Corbeil şi Paris, cu un succes de public nemaiîntîlnit; fapt care i-a atras invidii şi nenumăraţi duşmani. în această epocă (avea 40 de ani) se plasează dragostea sa pentru foarte tînăra Heloiza (18 ani), cu care a avut un copil, Astrolab, şi cu care s-a căsătorit în secret. După oribila mutilare suferită din răzbunarea tutorelui Heloizei, Abălard s-a călugărit la mănăstirea St.-Denis (Heloiza a intrat şi ea în viaţa monahală), apoi s -a retras într-o existenţă de anahoret; dar, reclamat insistent de discipolii săi, şi-a reluat lecţiile (precum şi activitatea redactării operelor) cu un succes şi mai răsunător. Fiind condamnat — la instigaţia neîmpăcatului său duşman Bernard de Clairvaux — de două concilii (din 1121 şi 1141), şi voind să se împace cu Biserica, a apelat la papa Inocenţiu II, care însă l-a condamnat la tăcere. Heloiza — cu care a continuat să întreţină o corespondenţă rămasă faimoasă — i-a supravieţuit 22 de ani; a fost înmormîntată alături de Abelard. în 1817, osemintele lor au fost transferate în cimitirul Păre-Lachaise din Paris. PIERRE ABELARD 297 sustinînd doctrina nominalistă a lui Rosceiin. La 23 de ani va deschide o şcoală proprie la Melun; apoi la Paris, unde va deţine şi catedra de filosofie la şcoala catedralei Notre-Dame; iar între 1135—1140, la şcoala mănăstirii Sainte-Genevieve, unde i-a avut discipoli sau doar audienţi pe John din Salisbury şi Arnaldo da Bres-cia, viitori episcopi ca Pietro Lombardo şi Otto din Freising, precum şi viitori papi ca Celestin II şi Celestin IIL Fără a fi elaborat un sistem comparabil cu cele ale lui Eriugena sau Anselm şi fără să fi avut întinsa erudiţie filosofică a acestora (şi fără să se preocupe de a dovedi cu ajutorul dialecticii existenţa lui Dumnezeu sau dogma întrupării lui Hristos) Abelard a compensat însă asemenea carenţe prin capacitatea sa excepţională de a aprofunda temele discutate. Abelard era înainte de toate un logician, care ab orda problemele dialecticii timpului cu o încredere nemărginită în puterea raţiunii. I n primul rînd, participarea sa la „disputa universaliilor“ a fost de cea mai mare importanţă, datorită acuităţii argumentaţiei şi ingeniozităţii soluţiilor sale. Criti-cînd atît exclusivismul nominalismului lui Rosceiin, cît mai ales — cu o vervă polemică ce nu evita nici ridiculizarea — realismul excesiv susţinut de Guillaume de Champeaux, Abelard formulează doctrina conceptualistă39. Numai individualul poate avea o existenţă, substanţa nu este decît într-o anumită fiinţă, obiect, etc.; conceptul, universalul, nu este realitate (res), — dar nici doar un simplu nume (nomen)j ci un discurs (sermo). Limbajul este compus din cuvinte convenţionale prin care se exprimă o noţiune abstractă, care adoptă forma generală a unor concepte; aceste cuvinte au doar o funcţie logică şi un caracter funcţional; universalul (conceptul, genul, specia) nu există în sine însuşi, ci în lucrurile individuale, dar separat de acestea. Genurile (speciile, ideile generale) există întrucît şi în măsura în care se referă, cu titlu de predicat la subiecte individuale, care sînt singurele lucruri existente40; deci, cu alte cuvinte, avînd o existenţă reală. Ca urmare, universalul este un discurs (sermo praedicahilis), capabil a servi ca atribut. In privinţa raportului dintre „autoritate44 şi raţiune, Abelard o plasează pe prima în dependenţă de a doua, — aceasta din urmă păstrindu-şi preeminenţa; raţiunea poate descoperi singură adevărul — şi numai cînd nu apelezi la raţiune poţi să dai crezare „autorităţii44. Primatului credinţei — credo ut intelligam — gîndirea lui Abelard îi opune primatul raţiunii: intelligo ut credam. Ca urmare, în gîndirea lui logica deţine o poziţie fundamentală; logica este adevărata ştiinţă, ea aparţine filosofiei în aceeaşi măsură ca metafizica, aceste două ramuri ale filosofiei integrîndu-se reciproc, fiind în mod evident necesare una alteia. Ele nu trebuie însă confundate; căci, în timp ce metafizica se ocupă de realitate, logica se ocupă de discursul raţional; de aceea, şi natura „universaliilor44 trebuie raportată la acest discurs, iar nu îa realitate. Aşadar, problema „universaliilor44 ţine de epistemologie, nu de ontologie. — Opera în care ideile lui Abelard privind logica sînt expuse mai pe larg şi mai organizat este Dialectica41 * *. . .f9 Termenul „conceptualism44 nu era încă în uz în sec. XII, — cînd se distingeau doar două poziţii, nominalistă şi realistă, care negau sau, respectiv, afirmau realitatea „universaliilor44. mul val°3.rea acestora, conceptualismul lui Abelard se prezenta ca o variantă a nominalis- 40 Cunoaşterea începe prin perceperea individualului, — deci pe cale sensibilă, — dar fără a se putea lipsi de imaginaţie; universalul nu este o realitate, ci doar o operaţie a intelectului, rezultatul acestui efort de abstractizare. . 41 Descoperită în 1836 de Victor Cousin (care a şi dat manuscrisului acest titlu), lucrarea este divizată în 5 părţi, dovedind — printre altele — o aprofundată cunoaştere a autorilor comentaţi (Dorphirios, Aristotel, Boethius), pe care Abfdard i-a asimilat mai bine ca oricare dintre contemporanii săi. — Alte două lucrări de logică (descoperite de Geyer, în 1919) tratează aceeaşi materie într-o manieră diferită. 233 FILOSOFI A ■ Cu toate acestea, nu înseamnă că Abelard ar îi fost — cum exagerat este considerat adeseori — un „liber cugetător"* sau un „raţionalist44 în înţelesul modern al cuvîntului. N-a intenţionat să facă uz de dialectică pentru a demonstra raţional tainele credinţei (cum procedase Anselm), şi cu atît mai puţin pentru a contrazice premeditat sau a ataca dogmele Bisericii: „Nu aş vrea niciodată sa fiu un Aristotel dacă acest lucru ar trebui să mă despartă de Hristos44 — mărturiseşte el într-o scrisoare adresată Heloizei. Nu respingea formula: credo ut inielligam, — dar punea accentul de importanţă şi de interes mai mult pe inielligam decît pe credo. Căci dogmele Bisericii nu i se păreau a fi nişte impenetrabile adevăruri supranaturale, ci că ele conţin propoziţii care se impun atenţiei filosofului, asupra cărora el îşi putea exercita capacităţile raţiunii, — şi cărora filosoful nu le putea aplica alte legi decît cele ale logicii şi ale gramaticii. Urmarea a fost că, voind să dea o explicaţie raţională şi ţinînd seama de aspectele „umane44 ale unor dogme, Abelard a comis unele „erori44 — pe care, apoi, a trebuit să le retracteze. Astfel: abia dacă a dat atenţie ideii „păcatului originar44, considerîndu-1 mai mult o pedeapsă decît o greşală degradatoare pentru neamul omenesc; „graţia divină44 o vedea mai degrabă ca un ajutor decît ca un agent de transformare interioară a omului; în privinţa lui Dumnezeu, stabilise distincţii funcţionale bazate pe atributele tradiţionale ale fiecăreia dintre persoanele Trinităţii în parte (în Tatăl — omnipotenţa; în Fiul — înţelepciunea; în Sf. Spirit — iubirea), „fiecare reprezentînd o modalitate a unei esenţe unice, dar necon-stituind nici una întreaga esenţă divină. — Apoi: în discutarea unor teme teologice Abelard nu lăsa spaţiu credinţei; susţinea că şi înţelepţii Antichităţii intuiseră dogma Trinităţii (căci, în neoplatonism, cele trei^persoane se regăsesc în triada Dumnezeu— nous—sufletul lumiiJ, precum şi dogma întrupării Logosului; că, în fine, credinţa nu este decît o părere, o simplă supoziţie dacă nu este sprijinită de preţiosul ajutor al raţiunii. „în afară de aceasta, admiraţia exagerată pe care Abe-îard ra nutrit-o pentru filosoîia anticilor (o îilosofie, pe atunci, puţin cunoscută) a contribuit să întărească în el convingerea că revelaţia şi morala creştinismului nu sini altceva decît încoronarea, sau, aşa-zicînd, «produsul» eticii şi raţiunii naturale44 (D. Knowles). ;. Opera lui Abelard care a însemnat un moment de răscruce în domeniul metodologiei scolastice, intitulată Pentru şi contra (in original: Sic et non) este o culegere de texte foarte diverse ca temă sau subiect — pasaje din Biblie, scrieri ale Părinţilor Bisericii, hotărîri ale conciliilor, — în legătură cu 158 de probleme teologice. Textele sînt citate în grupuri de cite. două, divergente, fiecare text contrazicîndu-1 pe celălalt (întotdeauna autorul aecentuînd mai mult contrastul decît afinitatea dintre ele) — şi, fără a căuta să dea o rezolvare contradicţiilor (reale sau aparente), lăsîndu-1 pe cititor să aleagă una sau cealaltă din soluţii, stimulîndu-1 să o caute pe cea justă, sau pe cea care i se pare mai bună. Procedeul alăturării a două afirmaţii contradictorii nu era nou; noutatea care apărea in Sic ei non consta în faptul că autorul nu termina prin a le pune în concordanţă, sau nu combătea afirmaţia pe care o considera neîntemeiată, ci îl obliga pe cititor să aprecieze şi să judece singur. Interesul operei lui Abelard consta tocmai in această îndoială metodică (cum numea D esc arte s acest procedeu). „A te întreba des şi chibzuit este cheia care deschide poarta înţelepciunii44 — scrie Abelard; iar în .prologul operei: „îndoindu-ne, sîntem îndemnaţi să ne punem întrebări, şi prin examinare (quaestio) ajungem la adevăr44. Totuşi, Sic et non nu exprimă o poziţie de principiu sceptică, şi nici nu urmăreşte să încurajeze o asemenea atitudine: de negare a unor propoziţii teologice PIEKBS. ABfiLARD 299 punîndu-le în contradicţie între ele; şi prin urmare, nici o atitudine de dezavuare a textelor citate, numai pentru că se contrazic42. în realitate, obiectivul autorului era dublu. Întîi — unul didactic: să pună la dispoziţia studenţilor săi un instrument de studiu, să le propună subiecte de discuţie, obişnuindu-i cu metodele didactice curente în şcolile timpului43. Al doilea: punând mai mult accentul pe coiitra-dictii decît pe concordanţe, Abelard reacţiona astfel contra învăţămîntului prea simplist bazat pe principiul acceptării oarbe, ne diferenţiate, a afirmaţiilor unei autorităţii Şi, într-adevăr, 5ic et non a avut rolul şi meritul de a fi deschis un cîmp nou dialecticii, de a îi dat un impuls apreciabil studiului dialectic al teologiei. Elaborată în moduri mai complexe, metoda lui Abelard o vom regăsi şi la Tom a din Aquino. Valoarea şi noutatea gîndirii lui Abelard s-a verificat şi in domeniul eticii, (Uneori, Abelard este considerat chiar fondatorul, în Evul Mediu, al acestei discipline). Tratatul — redactat in forma unui dialog între un filosof (păgîn) şi un creştin — intitulat Ethica seu scito te ipsum („Cunoaşte-te pe tine însuţi44) este interesant pentru îndrăzneţul său subiectivism şi pentru importanţa pe care o acordă primatului conştiinţei. Cadrul discuţiei este teologic, dar soluţiile propuse sînt pur raţionale, împotriva opiniei curente, oficiale, după care actul moral este cel care se conformează normei divine, Abelard raportează toate problemele etice la conştiinţa subiectivă, susţinînd că acţiunea nu are nici o valoare morală, nu este nici bună nici rea în sine, ci numai în raport cu intenţia celui care o execută. Binele (sau răul) nu rezidă în acţiune, ci numai în conformarea (sau ne conform are a) voinţei cu conştiinţa. Păcatul, la fel ca fapta bună, se reduce la o intentio animi. Prin urmare, păcatul constă în a contraveni acestei norme care rezidă în conştiinţa omului; nu acţiunile exterioare trebuie judecate sau condamnate, ci intenţia noastră. Este o deosebire între înclinaţia naturala, din fire spre rău (vitium) şi consimţământul nostru la această înclinaţie' (peccatum)u. Ca urmare, nici „păcatul strămoşesc44 al lui Aclam nu poate apăsa asupra noastră. Abelard admite că suprema normă de conduită este voinţa lui Dumnezeu; nu nega că fapta bună este pe deplin bună cînd conştiinţa omului concordă cu norma divină. Totuşi, doctrina sa a fost condamnată de Conciliul din Sens, pentru că acorda preeminenţă liberului arbitru, minimalizind în schimb doctrina relativă la primatul absolut al legii divine. Abelard, magistrul care timp de 40 de ani a exercitat o influenţă neobişnuită asupra studenţilor săi, a ridicat dialectica la înălţimea unui mare prestigiu intelectual. Prin faptul că a introdus îilosofia în studiul teologic, influenţa lui se va afirma şi asupra misticismului speculativ. „Meritul său cel mai semnificativ este de a îi abordat problemele teologice şi morale ca pe tot atîtea chestiuni care puteau fi iluminate, explicate şi, în parte, rezolvate pe baza unui mod de a le dezbate riguros raţional” — adaugă D. Knowles. „El a încercat să rezolve probleme de credinţă şi de conştiinţă (sau de morală), nu în baza criteriului drastic al unui principiu abstract, ci ţinînd seamă de împrejurările care se prezintă în experienţa obişnuită44. 42 Yd. supra, cap. „Educaţia şi învăţămintuIA 43 Dealtminteri, Abelard îî previne pe cititor că incongruentele ar putea proveni din alterarea textelor, din greşeli de transcriere, vicii de interpretare, folosirea unor cuvinte într-un sens neobişnuit, etc.; împrejurări care pot da loc unor contradicţii doar aparente. — „Soluţia acestor controverse va fi găsită în multe cazuri, gmdindu-n.e ca aceleaşi cuvinte au fost întrebuinţate de diferiţii autori în accepţii diferitect — scrie el în prolog. 44 De aceea — afirmă Abelard — cei care l-au condamnat pe Hristos nu au păcătuit, pentru că iiu l-au cunoscut! Iar cei care au intenţionat să comită o crimă, dar fără să o comită, sînt tot atît de vinovaţi de păcatul crimei ca şi cum ar fi făptuit-o. 300 FILOSOFI A FILOSOEIA ÎN SEC. XIII. REDESCOPERIREA LUI ARISTOTEL Faptul dominant, faptul care a revoluţionat gindirea filosofică a secolului al XllI-lea a fost reactualizarea aristotelismului. Alte două împrejurări i-au asigurat condiţiile unui studiu aprofundat, larga difuzare şi înaltul prestigiu în lumea culturală: fondarea universităţilor — centre de studiu şi de vii dezbateri în jurul tezelor lui Aristotel — şi crearea celor două ordine de „călugări cerşetori44 — al dominicanilor („predicatori44) şi al franciscanilor („fraţi minori44), — din rîndurile cărora au apărut cei mai numeroşi şi mai originali gînditori, propagatori ai acestei filosofii. Ordinul dominican a fost primul ordin monastic în a cărui „regulă44 studiul a intrat ca un element esenţial. Fiecare mănăstire dominicană îşi avea şcoala sa, dotată cu o bibliotecă proprie. In mănăstirile mai importante (din Paris, Oxford, Cambridge, Koln, Bologna) aceste şcoli aveau structura unor studia generaţia, în care învăţământul filosofic şi teologic deţinea primul loc. Ordinul franciscanilor — a căror misiune prevăzută în „regula44 lor era, ia început, doar de a predica umilinţa, penitenţa şi reforma morală — a adoptat şi el în curînd acelaşi obiectiv. Incit, către 1240, cele două „ordine de studioşi44 — cum îi numea R. Bacon — nu se mai deosebeau sub raportul profilului intelectual45. Călugării acestor două ordine care se dedicau studiului au intrat, chiar din primii ani, în învăţămînt, ca profesori în cele mai prestigioase studia generaţia; mai întîi dominicanii, iar peste cîţiva ani (din 1232) şi franciscanii. La Paris, dominicanii s-au instalat în 1218, iar franciscanii, în anul următor. Magistri dintre cei mai renumiţi au intrat, aproape imediat în rîndurile lor. Conflictele care au urmat cu autorităţile universitare au fost aspre şi de lungă durată46. Fapt este că, timp de aproximativ un secol, aproape toţi marii filosofi şi teologi au aparţinut Ordinului franciscan (Robert Grosseteste, Roger Bacon, Bonaventura, Alexander din Halles, etc.) sau celui dominican (Robert Kilwardby, Albert cel Mare, Toma din Aquino, ş.a.j. Emulaţia dintre magistrii aparţinînd celor două ordine a fost profitabilă pentru obiectivul lor comun: acela de a concilia filosofia lui Aristotel cu învăţătura Bisericii, spre a servi credinţei. Interesul pentru logica aristotelică, demonstrat de scrierile lui Abelard, provocase vii reacţii; reacţii care au alarmat şi mai mult Biserica, acum, după ce între timp fuseseră traduse din arabă în limba latină (şi însoţite de notele comentatorilor arabi) operele lui Aristotel: Fizica, Metafizica, Politica, tratatul Despre suflet şi Etica nicomahică. Pînă la apariţia acestor traduceri, Aristotel era cunoscut în Occident aproape numai prin comentariile lui Boethius. Sinteza doctrinară datorată lui Âugustin — autoritate nediscutată timp de atîtea secole — nu mai satisfăcea pe cititorii acestor scrieri recent traduse; căci gindirea aristotelică afirma ferm şi stimula în modul cel mai evident încrederea în puterea raţiunii. Dar textele aristotelice (întrucîtva alterate şi de interpretări neoplatonice) erau în contradicţie cu doctrina creştină (afirmînd, de pildă, eternitatea lumii); drept care, Gonciliul din Paris din 1210 a interzis, sub pedeapsa de excomunicare, 45 Structuri analoge au adoptat — obţinînd şi ei, către mijlocul secolului, dreptul de a pffeâa In şcoli şi universităţi — şi alte nou înfiinţate ordine de „călugări cerşetori44 (cistercienii, carmelitanii, augustinienii). Yd. supra, cap. Universităţile. FILOSOFI A ÎN SEC. XIII. REDESCOPERIREA LUI ARISTOTEL 301 predarea în şcoli a acestor scrieri şi a relativelor comentarii47. în schimb, dacă predarea lor era interzisă în învăţămînt, lectura lor nu era interzisă teologilor; care, într-adevăr, s-au şi servit de ele _~si chiar în cursurile lor: de pildă, la universităţile din Oxford şi Toulouse48 49. Interdicţia va fi repetată după cinci ani; de astă dată specificîndu-se că era vorba de operele aristotelice de metafizică şi de filosofia naturii. Dar a treia interdicţie, promulgată de bula papei Grigorie IX în 1231, aducea o precizare importantă: doctrina lui Aristotel putea fi propagată după ce va fi expurgată de erorile sale“. Eficacitatea acestor interdicţii a fost însă minimă; chiar dacă ele n-au fost retrase în mod expres, cu timpul au căzut în desuetudine. Se ştie că, între ^230—1240, programa de studii a facultăţii de arte liberale includea Etica şi Metafizica; şi că, în perioada aceasta, Roger Bacon putuse să ţină la Paris lecţii despre Fizica şi Metafizica aristotelice; că, în Aristotel reprezentat într-o sculp-1252 se ţineau tot acolo lecţii şi comentarii asupra tură de pe un portal al Catedralei tratatului Despre suflet; şi că, în 1255, aceeaşi dm Ghartres- Sec* XÎI facultate a universităţii pariziene pretindea şcolarilor săi studiul obligator al tuturor operelor lui Aristotel care se aflau în circulaţie. — Dacă, totuşi, în 1263, papa Urban IV repetă interdicţia predării unor cursuri privind acele cărţi de filosofia naturii care fuseseră oprite în 1210, este că hotărîrea papală viza nu atît adevăratul aristotelism (şi cu atît mai puţin cel expurgat), cît varianta sa net eterodoxă: aşa-numitul „averroism latin“41). Dar şi această interdicţie a lui Urban IV a rămas literă moartă50. Rămîne cert faptul că, în al şaselea deceniu al secolului al XlII-lea, Aristotel devenise pentru cei mai mulţi „Filosoful" prin autonom asie; ba, pentru unii, era chiar un fel de precursor al lui lisus Hristos! între timp, teologii şi filosofii nu s-au abţinut nici un moment de a citi şi studia atît textele lui Aristotel, cît şi cele ale comentatorilor săi arabi. Printre aceştia se număra şi unul din profesorii cei mai renumiţi ai universităţii pariziene, devenit episcop de Paris, Guiilaume d’Auvergne (cca 1180 — 1249), considerat ele către unii autori moderni ca „primul mare filosof al secolului al XIII-leacc. 47 Aceeaşi hotărîre conciliară îi condamna ca „eretici” pe Amaury de Bene şi David de Dinant. Nu putem şti ce raporturi existau între doctrina profesată de cel dinţii şi filosofia lui Aristotel; în schimb, despre David se ştie că a fost acuzat în mod explicit de Roger Bacon şi Albert cel Mare că se servise de textele aristotelice spre a le da o interpretare materialistă şi panteistă. 48 Universitatea din Toulouse chiar căuta să atragă studenţi din cît mai multe regiuni, mmţionînd că în programa sa de studii erau prevăzute cursuri şi comentarii privind filosofia lui Aristotel. 49 Yd. infra, paragraful intitulat astfel. 50 „S-a remarcat, dealtminteri, că Wilhelm din Moerbecke — cunoscutul traducător, din original, al lui Aristotel - şi Toma din Aquino s-au întîlnit chiar la curtea lui Urban IY; şi că papa trebuie să fi cunoscut, şi poate chiar să fi încurajat proiectul unei noi traduceri şi al unui comentai* al lui AristoteT (M. de Wulf). — Cum spuneam, chiar dacă aceste interdicţii n-au fost retrase formal, autoritatea ecleziastică s-a arătat tot mai tolerantă în privinţa lor. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că ele n-aveau o valoare obligatorie decît pentru şcolile din Paris. 302 FILOSOFIA Bun cunoscător al lui Aristotel, el pune din plin la contribuţie operele acestuia, creind o doctrină coerentă, de o remarcabilă claritate, disciplinămetodologică şi in-’ dependenţă de spirit51. In tratatul său de metafizică Despre univers (care i-a inspirat şi pe Bonaventura şi pe Albert cel Mare) locul central îl ocupă problema existenţei lui Dumnezeu, cauza eficientă unică a lumii, esenţă pură, şi a cărui infinitate este bazată pe perfecţiunea existenţei; in comparaţie cu existenţa lui Dumnezeu, cea a celorlalte creaturi nu este decît un simulacru52. De asemenea, Guiîlaume se ocupă de entităţile sensibile, cognoscibile pe calea simţurilor, compuse din materie primară şi forme inteligibile, neavînd o extindere spaţială; pe acestea din urmă le. consideră — cel dinţii intre scolasticii secolului — forme pure, lumini intelectuale, făcute pentru a-1 contempla numai pe Creator. în tratatul Despre suflet, Guiîlaume tratează pe larg problema cunoaşteriii, refuzind — asemenea lui Augustin — distincţia dintre suflet şi facultăţile sale intelectuale. Cunoaşterea are un triplu obiect: lumea exterioară (asupra cărora ne informează simţurile şi inteligenţa, intelectul), sufletul — a cărui existenţă şi proprietăţi esenţiale conştiinţa le percepe direct, — şi primele principii de demonstraţie, ca, de pildă, principiul contradicţiei, principii care au o valoare independentă de existenţa lumii contingente. Englezul Alexander din Halles (cca 1170 — 1245), primul franciscan magistru principal al catedrei de teologie a universităţii din Paris, este autorul unei co n pliaţii de mare autoritate în epocă, intitulată Summa Tkeologica, operă în acelaşi timp filosofică şi teologică (asemenea, cum spuneam, tuturor lucrărilor similare din sec. XIII), respectuos omagiată de Bonaventura, sursă de inspiraţie pentru Albert cel Mare, larg folosită şi de Toma din Aquino. Autorul era familiarizat cu întreaga operă (cunoscută atunci) a lui Aristotel? se foţoseşte şi de comentariile arabilor, însă argumentele şi soluţiile le împrumută de la autorităţi de orientări diferite. Pentru Alexander din Halles, Dumnezeu este act pur, realitate infinită, a cărui existenţă raţiunea o poate demonstra contemplîndu-i operele şi analizînd conţinutul ideilor sale. Tot ce există în afara lui Dumnezeu este, substanţialmente, distinct de Dumnezeu; este compus din esenţă şi existenţă, din materie şi formă, din potenţă şi act53. Şcoala franciscană din Oxford este reprezentată de Robert Grossetest (im 1253) şi Roger Bacon (m. 1294). Primul, cancelar al acelei universităţi şi episcop de Lincoln, era in strîns şi permanent contact cu centrul intelectual parizian. Personalitate de o mare erudiţie, interesat de probleme ştiinţifice54, cunoscător al limbii greceşti şi traducător al operelor lui Pseudo-Dionisie, loan Damaschinu! şi Aristotel (Etica nico-mahică), Grosseteste este şi autorul a numeroase opere de fiîosofia naturii, de metafizică şi de psihologie, in care ideile lui Augustin apar alături de teorii neoplatonice şi aristotelice. între acestea, insă, predominantă rămîne doctrina augus-tiniană: însăşi conştiinţa noastră despre existenţa lui Dumnezeu este în acest sens argumentul peremptoriu; dar şi raţiunea, care trebuind să explice schimbarea este obligată să ajungă la concluzia existenţei unei Fiinţe eterne şi imuabile. Dumnezeu 51 Să mai adăugăm că scrierile sale conţin de asemenea abundente şi preţioase observaţii asupra moravurilor poporului, clerului şi universitarilor. 53 Guiîlaume este „primul care a introdus în scolastică fo diferenţiere reală între esenţa şi existenţa lucrurilor'create, — teză pe care Toma din Aquino o va folosi ca punct de plecare în* metafizica sau (Oct. Nistor, citîndu-3 pe N. Abbagnano). &3 Pentru accepţia dată acestor termeni de Aristotel, de scolastici şi de filosofii ulteriori, vd Dicţionar de filosof ie,’ Oct. Nistor (op. cit.), Italo Sordi (op. cit.), etc. M Yd. supra, capitolul Ştiinţa. FILOSOFI A ÎN SEC. XIII. REDESCOPERIREA LUI ARISTOTEL 303 este lumina prin excelenţă; lumină la care participă şi tot ce fiinţează — deşi ră-mine fermă distincţia de substanţă dintre Dumnezeu şi ceea ce el a creat. Nu numai sufletul participă la lumina divină, ci şi „orice fiinţă corporală este compusă din materie şi formă, iar forma corporalităţii este lumină“. (Din neoplatonism derivă jdeea lui Grosseteste că „lumina este element substanţial, realitate subtilă care pătrunde corpul, şi care, răspindindu-se imediat în materia primară, ii conferă acesteia extensiune spaţială44 — M. de Wulf). Şi psihologia sa este de inspiraţie augustiniană: sufletul este răspindit în întregul corp, precum Dumnezeu în Univers. In De libero arbitrio, Grosseteste afirmă că ideea de libertate a omului nu este incompatibilă cu predestinarea, cu soarta, eu graţia divină sau cu existenţa păcatului; totuşi, liberul arbitru există, dar hotă-rirea liberă a omului în privinţa actelor sale este şi trebuie să fie întotdeauna precedată de o judecată a raţiunii. Discipolul său Roger Bacon este preocupat in primul rind de problema cunoaşterii — care poate fi obţinută în două feluri: prin argumentul raţional şi pria experiment. Experimentul are triplul avantaj: de a genera o certitudine, care exclude orice Îndoială; de a ajunge la rezultate pe care argumentarea logică singură nu le poate atinge; şi de a da posibilitatea de cunoaştere a prezentului, a trecutului şi a viitorului. Asemenea idei, însă, precum şi elogiul pe care îl aduce spiritului ştiinţific al lui Aristotel nu trebuie să inducă în eroarea de a-1 considera pe R. Bacon ca „fondator al ştiinţei experimentale44; căci el însuşi ţinea să precizeze: „Singura ştiinţă care comandă tuturor celorlalte este teologia44; iar altă dată: „Nu există decît a singură înţelepciune desăvîrşită: cea cuprinsă în Scripturi44. BONAVENTXJE Un excelent cunoscător ai lui Aristotel (pe care îl citează în scrierile sale de peste o mie de ori) — dar şi al lui Platon şi, mai ales, al lui Augustin a fost. Gio-vanni di Fidenza (1221 —1274), cunoscut m istoria filosofiei medievale (ctupa beatificarea sa de către Biserica catolică) sub numele de Sf. Bonaventura. Călugăr franciscan, discipol ral Iui Alexander din Halles, profesor de teologie al universităţii din Paris, superior-general al Ordinului său şi cardinal-episcop de Albano, Bonaventura este şi autorul unui enorm număr de scrieri, prevalent teologice. în personalitatea complexă a lui Bonavem tura se întîlneşte filosoful cu teologul dogmatic şi cu misticul; şi — mai presus de tot — umilita-tea franciscanului care nu se vrea decît un modest continuator al tradiţiei augustimen e (intim legată de misticismul său) şi a scolasticii timpurii. -'Totodată, însă, Bonaventura ţine să releve erorile lui Aristotel şi ale filosofilor arabi, ale averrois-•niului şi panteismului, — şi chiar ale magistrului său Pietro Lombardo (ale cărui Sentenţe le-a comentat, critic). în centrul gîndirii lui Bonaventura stă ^cercetarea si „calea inimii44 — căutarea afec- Sf. Bonaventura. Portret de Paolo Cavazzola (1486-1522). — Museo Civico, Yerona 304 FILOSOFIA ti vă a lui Dumnezeu, itinerarul întru Dumnezeu55, după cum indică însuşi titlul operei sale capitale: Itinerarium mentis in Deum. Pornind dinspre lumea lucrurilor sensibile (care sînt „urmele44 lui Dumnezeu) înspre interior — înspre sufletul omului, care este chipul lui Dumnezeu — şi, de aici, urcînd spre transcendent (spre Fiinţa şi Binele suprem)56, acest itinerar îl duce pe om ia ceea ce acesta aspiră, la ceea ce nu-1 pot ajuta facultăţile intelectului: larepaos, la odihna în iubirea şi contemplarea divinităţii. — La fel ca Grosseteste (şi, în general, ca ceilalţi gînditori franciscani, care manifestă o aplicaţie aproape constantă spre misticism), Bonaventura este apărătorul tezei despre aşa-numita „iluminaţie di-vinăw, care iluminează direct intelectul oamenilor57. Filosofia naturii şi metafizica lui Bonaventura se află într-o corelaţie intimă cu teodiceea lui — cu „teologia naturalăa, care pune problema cunoaşterii lui Dumnezeu şi a providenţei divine în termenii raţiunii. Ceea ce fiinţează, fiinţele — distincte de Dumnezeu — sînt umbrele, imaginile şi urmele divinităţii. Bonaventura nu interpretează niciodată fiinţa limitată — alcătuită din materie şi formă, potenţă şi act — prin ea însăşi, decît prin rolul divinităţii care îi susţine realitatea şi activitatea. „Potrivit concepţiei sale, nu numai existenţele corporale, ci şi cele spirituale posedă o materie; căci şi existenţa spirituală, fiind creată, este alcătuită din potenţă şi act, care pot fi convertite în materie şi formă. Dar materia spirituală este o potenţă pură şi constituie împreună cu materia corporală, supusă corupţiei, unica materie omogenă. Forma fiind întotdeauna universală, deoarece se realizează într-o multitudine de indivizi, pentru Bonaventura principiul individuaţiunii rezultă numai din solidaritatea între materie şi formă44 (Oct. Nistor). Materia primară, substratul cel mai general a ceea ce fiinţează, nu este total pasivă; ea poartă în sine formele însele, în stare de germeni incompleţi dar activi — rafiones seminales — care, la fiecare transformare substanţială, acţionează împreună cu agenţii exteriori. — în sfîrşit, doctrina despre suflet o aminteşte pe cea a lui Platon (pe care Bonaventura îl situa deasupra lui Aristotel); fără a fi* separat de corp, pătrunzîndu-1 cu viaţa lui proprie şi, deci, fiind motorul corpului, sufletul rămîne însă o substanţă spirituală, nemuritoare. Dintre activităţile sufletului* inteligenţa (puterea de gîndire) este cea care deţine funcţiile cognitive — ajutate de lumina divină, din care inteligenţa derivă. Totuşi, voinţa este facultatea şi activitatea cea mai nobilă a sufletului, întrucît omul — dotat, prin însăşi natura sa* cu liber arbitru — poate alege singur între bine şi rău; mai ales că însăşi judecata sa, în mod natural, îl îndeamnă să facă binele. Postulînd valoarea absolută a iluminaţiei divine şi limitînd dintru-nceput rolul raţiunii, „Bonaventura făcea sinteza augustinismului franciscan44, în timp ce Toma din Aquino, „pe cea a aristotelismului dominicanilor44; de aici, direcţiile diver- 55 întru Dumnezeu (in Deum) — ceea ce indică o mişcare a sufletului, şi nu numai o direcţie, spre Dumnezeu: „căci Dumnezeu însuşi este prezent în primele noastre încercări şi stăruinţe spre el“ (J. Chevalier). 56 Care, după Bonaventura, se defineşte prin aptitudinea sa de a se răspîndi în tot ceea ce crează. 57 „La fel ca Robert Grosseteste, Bonaventura a elaborat o teorie a luminii. în concepţia sa, lumina nu este un corp, ci forma tuturor corpurilor, — şi acestea ocupi un loc diferenţiat în ierarhia existenţelor potrivit măsurii în care participă la lumină44 (Oct. Nistor). — Doctrina, lui Bonaventura despre lumină, care conferă chiar corporalitate fiinţelor şi lucrurilor, exaltă — asemenea iubirii divine despre care vorbeşte Francisc din Assisi — frumuseţea şi înrudirea tuturor fiinţelor din Univers. Pe de altă parte, pusă în legătură cu fenomenul # cunoaşterii — activitate de asemenea de natură luminoasă, •— lumina favorizează exaltarea mistică a sufletului. BONAVENTURA 305 gente ale doctrinelor lor: „Bonaventura va alege calea misticii speculative. în timp ce Toma, ceva mai prudent sau, mai degrabă, mai filosof, va căuta să păstreze şi să cultive tăriile raţiunii. De aceea, din punct de vedere filosofic, între ei se stabileşte deosebirea dintre iraţionalism şi raţionalism^58. ALBERT CEL MARE Personalitatea care a marcat o epocă, născut59 în familia conţilor de Bollstădt Albert— pe care chiar contemporanii il supranumeau „Magmis“, iar pentru erudiţia sa enciclopedică, „Doctor universalis“ — şi-a făcut studiile la Bolognaşi Pa-dova, le-a continuat la Koln şi Paris, a intrat în Ordinul dominican, şi a predat teologia şi filosofia în mai multe oraşe. (Discipolul său preferat, asupra căruia & avut un considerabil ascendent, a fost Toma din Aquino). Numit „provincial46 — superiorul Ordinului dominican pentru Germania, — apoi episcop de Regens-burg, chemat a doua oară să predea la universitatea din Paris, a preferat să se retragă într-o viaţă de intens studiu, la mănăstirea dominicanilor din Koln. Bucurîndu-se de o reputaţie universală de mare erudit, autor al unui număr imens de opere (ediţia din 1890—1899 numără 38 de volume)60, citat de erudiţi în scrierile lor încă în timpul vieţii — lucru cu totul neobişnuit în sec. XIII — alături de numele lui Aristotel, Avicenna şi Averroes (şi considerat, de contemporani^ egal cu aceştia), Albert a exercitat o influenţă imensă asupra învăţămîntului epocii. Şi aceasta, nu atît prin originalitatea ideilor, cît pentru faptul că a recunoscut validitatea deplină a raţiunii pentru găsirea adevărului; ceea ce însemna că filosofia nu mai trebuia considerată o modestă ancilla theologiae, ci o disciplină specifică şi de-sine-stătătoare, trebuind să fie cultivată pentru ea însăşi, ca un drept, chiar ca o datorie a omului — fiinţă înzestrată de natură cu darul raţiunii şi cu dorinţa cunoaşterii. Or, principala călăuză pe drumul cunoaşterii, depozitarul celei mai mari şi mai variate cantităţi de cunoştinţe fusese Aristotel; de aceea, idealul lui Albert a fost să poată publica întreaga operă a acestuia, însoţind-o de un vast comentar informativ şi critic, în care să aducă în discuţie interpretările şi adausurile comentatorilor ce contraveneau tradiţiei gîndirii creştine. Iar la toate acestea, să adauge toate informaţiile pe care putuse să le adune din sursele cele mai diverse, inclusiv — fapt nou în filosofia medievală — observaţiile sale proprii, empirice, de om de ştiinţă pasionat de studiul naturii. în linii esenţiale, prin numeroasele sale opere Albert şi-a realizat grandiosul proiect. 5 5-‘ Gh. Vlăduţescu; autor care precizează însă, folosind aceşti termeni, că „nici iraţionalismul bonaventurian, nici raţionalismul tomist nu se vor desfăşura în forma pură a conceptului absolut14; primul, caută să combine doctrina iluminaţiei divine cu abstracţia aristotelicianâ a cunoaşterii intelectuale44; „în timp ce raţionalismul tomist va fi stînjenit de iraţionalismul credinţei44. 59 După unii autori, în 1193; după alţii, în 1206 sau 1207. A fost profesor de teologie şi filosofie în mai multe oraşe: Paris, Koln, Hildesheim, Freiburg, Regensburg, Strassburg şi din nou la Koln, unde s-a retras şi, după 12 ani, a murit, în 1208. 60 Dintre cele mai importante: teologice (Summa de creaturis, în 5 părţi); mistice (comentarii la toate operele lui Pseudo-Dionisie); de filosofie morală (De fato, De passionibus aeris, De poteniiis animae; apoi: comentarii la Etica nicomahicâ şi la Politica lui Aristotel); de logică (De praedicabilibus. De anima, De sensu et sensato, De intellectu et intelligibili, De memoria ei reminisceniia) ; în fine — cele mai numeroase şi mai importante — de ştiinţă şi „filosofia naturii44 (De coelo et mundo, De meteoris, De natura locorum, De proprietalibus elementorum, De genera-iione et cor rup tione, De vegetalibus, De animalibus, De mineralibus; vd. supra, cap. „Ştiinţa44). *308 FILOSOFIA Pe Aristotel îl aprecia ca pe culmea neîntrecută a ştiinţei şi filosofiei, — fără -să neglijeze, însă, să nege sau să subestimeze şi alte poziţii de gîndire. Şi, într-adevăr, ’în logică şi în gnoseologie Albert este un aristotelician (chiar dacă, uneori, aristotelismul său este contaminat de platonism). Şi in problema naturii sufletului ■gîndirea lui se apropia — în mod declarat — de cea a lui Pîaton: „Poţi să fii un filosof desăvîrşit numai dacă îi cunoşti în aceeaşi măsură pe Platon şi pe Aristotel; dacă considerăm sufletul în sine, îl urmăm pe Platon; dacă îl considerăm însă ca un principiu in-formator al corpului, atunci îl urmăm pe Aristotel44 — notează el. Totuşi, Albert n-a fost un aristotelician coerent. (In general, doctrina sa filosofică, tentată adeseori de eclectism61 este lipsită de o strictă coerenţă). In scrierile sale el epurează, corectează, completează doctrina aristotelică în sensul scolastic. Unii istorici ai filosofiei medievale observă că, în multe probleme, Albert rămîne adept al lui Augustin; în ansamblu, în gîndire a sa se manifestă tendinţe filosofice diverse. Astfel, el respinge ideea că materia ar fi, în mod necesar, eternă; dar raţiunea nu poate demonstra nici începutul nici eternitatea lumii. îl urmează pe Aristotel clnd afirmă că mişcarea şi schimbarea substanţială a corpurilor au loc în vederea unei finalităţi. — în domeniul psihologiei (în care doctrina lui este lipsită de o unitate organică) el neagă existenţa a trei suflete, afirmînd o formă unică a sufletului, un singur principiu vital, distinct ca realitate de facultăţile sale. Aceste grupuri de facultăţi ale sufletului, în număr de trei, dirijează activitatea vieţii vegetative (fiziologice), senzitive (cunoaşterea lumii exterioare prin simţuri) şi intelectuale — cunoaşterea şi voinţa, potrivit de astă dată concepţiei aristotelice (inclusiv a vieţii interioare: imaginaţia, memoria, judecata şi amintirea). Specifică omului şi înălţării sale continui rămîne cultivarea facultăţii intelectuale, care ii ridică de la cunoaşterea sensibilă la cunoaşterea —* prin practicarea studiului ştiinţelor fizice, naturale, matematice, umane şi teologice — celor mai înalte şi mai subtile adevăruri inteligibile. Mai presus de toate, Albert are meritul de a fi fost cel dinţii filosof al Evulu* Mediu care a înţeles şi a demonstrat că filosofia şi ştiinţa nu trebuie cultivate doar ca o „introducere în studiile teologice“, deci ca instrumente ale teologiei, ci că ele prezintă un interes în sine, că au o valoare autonomă. Iar în cadrul scolasticii, meritul său deosebit este de a fi conferit filosofiei naturii — la o dată cînd filosofilor scolastici studiul naturii le era cu totul străin şi indiferent — o justificare şi o bază, necesară şi utilă, concepţiei creştine despre lume. j : Astfel, „concepţia pur teologică a lui Augustin, care dominase gîndirea creştină timp de opt secole, odată cu Albert a fost pusă in discuţie în numele unei viziuni a lucrurilor care era (sau putea fi interpretată astfel) pur naturalistă. Şi men-ţinînd cu fermitate ceea ce creştinismul învăţa referitor la viaţa sufletului susţinută de graţia divină, Albert a indicat în regatul Naturii (în care era cuprins şi Omul) un domeniu al realităţii de o valoare primordială, asupra căreia intelectul uman se putea exercita în mod valabil şi autonom'4 (D. Knowles). Odată cu Albert cel Mare — conclude Et. Gilson — „asistăm la o restricţie progresivă a exigenţelor teologice impuse raţiunii; şi, invers, la o creştere a responsabilităţilor filosofice impuse teologiei44. Un discipol al lui Albert la universitatea din Paris unde a studiat şi medicina — a fost şi viitorul papă loan XXI, portughez de origine, cunoscut în isteria filo- 61 „Elpitează mai mulţi autori ovrei şi arabi decît oricare alt filosof scolastic (...). 'Glosele sale păcătuiesc prin exces (...) şi prin digresiuni interminabile” — remarcă M. de Wuît ‘„Procedeul parafrazei extensive la care recurge face ca exegeza sa să fie greu de urmărit şi nu permite să îi recunoşti uşor propriile-i idei”. în plus, „limba sa este neîngrijită, adeseori încurcată şi imprecisă”. ALBERT CEL MARE 30? sofiei sub numele de Petrus Hispanus (m. 1277) şi devenit o autoritate a timpului său atît in domeniul medicinei — in speţă, în oftalmologie (cu tratatul De oculo) — cit'şi în cel al logicii. în manualul său de dialectică Summulae logicales — care era studiat în toate universităţile europene, lucrarea cunoscînd peste 160 de ediţii! — gîndirea autorului se arată a fi dependentă de psihologia aristotelică. Senzaţia, memoria, imaginaţia, raţiunea, judecata, sînt atribuite unor facultăţi diferite, — fără însă ca acestea să fie legate de anumite organe separat luate, sau de părţi anumite fizice ale subiectului cunoscător. Omul vine în contact cu obiectele percepute mai întii prin simţuri, apoi, tinde să le clasifice cu ajutorul unei facultăţi senzoriale interioare, care corelează datele descoperite de simţuri şi astfel distinge obiectele. Aceste clasificări constituie materialul din care se formează judecăţile — şi acestea fiind la rîn-dul lor verificate, pentru ca în cele din urmă omul să deosebească prin raţionament ceea ce este adevărat de ceea ce e fals. Pentru Petrus Hispanus, limbajul este instrumentul de comunicare a tuturor acestor stadii de cunoaştere. în felul acesta concepută, logica devine „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor", — Intrucît este singura disciplină capabilă să poată discuta şi justifica temeliile tuturor celorlalte ştiinţe. —- Summulae logicales au avut o clară influenţă asupra lui Duns Scotus, Occam, ş.a.; iar teoriile sale semantice sînt citate şi azi cu real interes.. TOM A DIN AQUINO. LOGICA. METAFIZICA. PSIHOLOGIA „Prinţul filosofiei scolastice" — cum este adeseori numit — îşi merită din plin epitetul: Toma din Aquino, a cărui doctrină este cea mai completă şi mai coerentă, cea mai tipică şi cu o mai mare influenţă în Evul Mediu (şi, în lumea catolică, pînă azi), este creatorul primului sistem filosofic original de amploare, remarcabil articulat şi arliitecturat, apărut in lumea Occidentului creştin. Fiul contelui Landolfo din Aquino, Toma (1225 — 1274) aparţinea nobilimii germanice; tatăl, persoană importantă la curtea împăratului Frederic II, era nepotul lui Frederic Barbarossa; mama descindea din familia unor prinţi normanzi din Siciiia62. Temperament echilibrat, ponderat, prudent şi foarte tenace; caracter afabil, generos, modest şi foarte pios, Toma era un spirit meticulos şi metodic prin excelenţă, absorbit de studiu dar atent şi la viaţa cotidiană. Pentru caracterul omului şi elevaţia ideilor, posteritatea i-a acordat epitetul de „Doctor angelieus" şi „Doctor seraphicus". A fost un mare profesor, teolog şi filosof — şi totodată poet: imnurile pe care le-a compus şi în care pietatea se exprimă în tonuri de elevat lirism, se cîntă şi azi în anumite momente liturgice în Biserica catolică. — în 62 Toma fusese educat la şcoala mănăstirii Montecassino pînă la vîrsta de 14 ani, eînd începe să studieze la universitatea din Napoli (unde îi are profesori pe Michael Scotus, eruditul traducător în limba latină al lui Averroes, şi pe Petru din Irlanda, un entuziast aristotelician). La 19 ani intră în Ordinul dominican, este trimis să studieze teologia la Paris, unde, timp de şapte ani, aste discipolul lui Albert cel Mare (pe care îl urmeazăşi la Koln). După care, se reîntoarce la Paris, unde predă şapte ani teologia; revine în Italia, este magistru la şcolile din Agnani, Orvieto, Viterbo şi la şcoala curţii pontificale — unde îl întâlneşte pe Wilhelm de Moer-beeke, căruia îi cere să traducă din greceşte operele lui Aristotel. Trimis la universitatea din Paris pentru a combate averroismul propagat de Siger de Brabant — cu care ocazie scrie De unitate intelleclus contra averroistas, 1270, — este chemat în 12 72 de Garol de Anjou ca să reorganizeze studiile universităţii din Nap aii. Doi ani mai tîrziu, pipa Grigorie X îl trimite să. asiste la Conciliu] din Lyon; dar pj drum moare, înainte de a fi împlinit 49 de ani. .20* BOB FILOSOFI A schimb, în scrierile sale filosofice Toma nu caută niciodată un stil „frumos44, retoric, de efect; logica, argumentaţia, construcţia ansamblului şi a fiecărui capitol in parte au claritate, rigoare, precizie, duse aproape pînă la expresia aridă. într-o viaţă relativ scurtă, Toma a scris enorm; scrierile lui însumează peste 10 000 de pagini in-folio, pe două coloane63 64. Dintre acestea, de cea mai mare importanţă, mai cuprinzătoare şi mai reprezentativă pentru gîndirea sa sînt cele două Summae — „sinteze44 sau „rezumate44 — Sumina contra gentiles („păgînilor44) şi Summa theologiae. In prima — o apologie a credinţei creştine catolice — scrisă la cererea superiorului-general al Ordinului dominican (în scopul de a-i converti la creştinism pe musulmanii din Spania), Toma se foloseşte de o argumentaţie aproape exclusiv raţională, fără a mai face apel la autoritatea textelor sacre sau ale Părinţilor Bisericii (şi nici la obişnuita metodă scolastică a disputei, discuţiei), — dar afirmă în cele din urmă că principalele dogme creştine nu sînt accesibile raţiunii fără ajutorul credinţei şi al revelaţiei divine. A doua, este un monumental tratat filosofico-teologic nu numai prin neobiş-nuitele-i dimensiuni (21 de volume), cît mai ales prin faptul că ei conţine nu mai puţin de 38 de tratate complete — însumînd 630 de probleme, discutate in peste 10.000 de întrebări, obiecţii şi răspunsuri —- de metafizică, teologie, etică, psihologie şi drept. „Forma este mai interesantă deeît structura. în esenţă, ea continuă şi perfecţionează metoda lui Abelard, aşa cum aceasta a fost larg folosită şi de Pietro Lombardo /.../. Una din trăsăturile caracteristice ale lui Toma este că el expune punctul de vedere contrar celui al său cu o onestitate şi o forţă uimitoare; in acest sens, Summa theologiae este un rezumat al ereziilor precum şi un monument al dogmei44 64. în problema cunoaşterii, Toma nu îl urmează pe Augustin şi nici pe misticii de mai tlrziu; cunoaşterea nu este pentru el o „lumină divină44 receptată de om, ci ufi produs natural, firesc al activităţii simţurilor exterioare şi al acelui simţ interior care este „conştiinţa de sine44. Este o cunoaştere limitată, desigur; dar căreia trebuie să i se acorde deplină încredere — căci nici lumea exterioară, nici conştiinţa de sine nu sînt doar nişte iluzii. Cunoaşterea directă a lucrurilor exterioare se limitează la obiecte ale lumii sensibile, senzoriale; lumea suprasensibilă, metafizică, necorporală, nu poate fi cunoscută deeît indirect, prin analogie cu experienţa sensibilă; iar lumea supranaturală, în care se situiază şi Dumnezeu, nu poate fi cunoscută deeît prin revelaţia divină. Omul poate afla — printr-o înţelegere naturală — că Dumnezeu există şi că este unic, pentru că însăşi existenţa, organizarea şi perfecţionarea lumii demonstrează existenţa şi unitatea Creatorului ei. Chiar faptul că putinţa noastră de a înţelege este limitată arată că trebuie să existe şi o lume supranaturală — pe care ne-o revelează Scriptura; dacă această capacitate umană de a înţelege ar fi perfectă, n-ar mai exista nici o contradicţie între filosofie şi revelaţia divină. Încît, domeniile filosofiei şi ideologiei religioase rămin distincte. Totuşi — conclude teologul — trebuie să ne lăsăm călăuziţi de 63 Principalele scrieri: comentarii la ,5Aetenp?feluiPetrus Lombardus, la opere ale luiBoethius Pseudo-Dionisie şi, în special, la ale lui Aristotel (Physica, Metaphysica, De anime ţ De seneu et sensato, De memoria, De coelo, De generatione, De causis) ; apoi, Quaestiones quodlibetales şi Quae-stiones disputatae (De veritate, De potentia, De mato, De virtutibus, De spiritualibus creaturis). — Alte scrieri, avînd într-o măsură mai mică un caracter didactic: De regimine principumt De occultis operationibus naturae, De unitate intellectus, De aeternitate mundi, De substantiis separatist De mixtione eiementorum. în fine, cele două opere fundamentale, — Surnrnae-le. 64 Will Durau!.; autor al cărui mod — didactic, sistematic şi clar explicat — de expunere a filosofiei lui Toma din Aquino l-am urmat, în principal si din aceste considerente (apelînd, evident, şi la alţi comentatori, de autoritate) în prezentul paragraf. TOMA DIN AQUINO. LOGICA. METAFIZICA. PSIHOLOGIA 309 hotăririle Bisericii; altminteri, s-ar cădea într-un haos — intelectual, moral şi social... O asemenea concluzie, Toma din Aquino şi-o sprijină pe doctrina sa metafizică — care poate fi rezumată65 astfel: 1. In lucrurile create, esenţa (ceea ce este necesar ca un lucru să fie ceea ce este66), şi existenţa — actul, acţiunea, activitatea unei fiinţe — sînt deosebite. „Dar în Dumnezeu, esenţa şi existenţa sînt una; căci esenţa sa este de a fi cauza primă46, — şi totodată act a-toate-creator: existenţă; deci, ca să existe lucrurile, trebuie să existe neapărat Dumnezeu. 2. „Dumnezeu există în realitate; toate celelalte fiinţe67 nu există deeît prin analogie, printr-o participare limitată la realitatea lui Dumnezeu44. 3. „Toate fiinţele create sînt în acelaşi timp active şi pasive, — adică acţionează sau sînt acţionate; pot poseda, pierde sau cîştiga unele calităţi: o capacitate pe care Toma o numeşte „posibilitate44 (potentia). „Numai Dumnezeu nu posedă pofentia, — nu poate fi acţionat, nici schimbat44; el este, in sine Însuşi, pură realitate şi activitate: act pur. 4. „Toate fiinţele corporale sînt compuse din materie şi formă44. („Forma46 fiind înţeleasă nu ca „exteriorul44 unui lucru sau fiinţe, ci ca un principiu vital, energetic inerent). Sufletul raţional este forma substanţială a corpului; iar Dumnezeu este forma substanţială a lumii. 5. Toate realităţile (realiaj sînt sau substanţe (ceea ce rămîne dedesubtul schimbărilor atributelor; esenţa necesară) sau accidente (adică, opusul substanţei, caractere non-necesare ale unei fiinţe — a ceea ce fiinţează — şi care nu aparţin esenţei ei). Cu alte cuvinte: sau realităţile există ca entităţi separate, sau există întrucît sînt calităţi ale unui lucru; numai „Dumnezeu este substanţă pură, fiind singura realitate completă care există prin ea însăşi44. 6. „Toate substanţele sînt individuale44. (Deci genurile, speciile, conceptele, „universaliile44, nu sînt substanţe, esenţe necesare ale realităţii). 7. „în fiinţele compuse din materie şi formă, principiul sau sursa individua-ţiunii — adică, a multiplicităţii indivizilor într-o specie sau intr-o clasă — este materia44. Teologia lui Toma din Aquino are ca suport fundamental doctrina sa metafizică. în centrul filosofiei tomiste stă problema divinităţii. „Cea mai înaltă cunoaştere-pe care o putem avea în această viaţă despre Dumnezeu — scrie el —- este de a şti că el este deasupra a tot ce putem gîndi în legătură cu el44. în afară de existenţa lui, altceva nu putem şti despre el. „Nu putem şti ce este Dumnezeu, deeît numai ce nu este44: non-multiplu, non-sehimbător, non-temporal. Nud putem cunoaşte deeît prin analogie cu noi şi cu experienţa noastră: dacă în om există adevăr, bunătate, iubire, libertate, putinţă şi alte asemenea virtuţi, toate acestea trebuie să existe Şi în cel care l-a creat pe om—dar într-un grad infinit superior. Putem şti că Dumnezeu este unul — pentru că el este existenţa însăşi; şi pentru că în lume totul decurge, se desfăşoară după o singură lege. Că Dumnezeu se arată în trei persoane, 65 Propoziţiile trecute între ghilimele nu sînt citate directe din textele lui Toma, ci formulările explicite ale lui W. Durant; de asemenea, numerotarea. 66 Esenţa unui pătrat, de pildă, este de a fi compus din patru linii drepte închizînd o suprafaţă, — fie că pătratul există sau nu. 67 „Fiinţe” — adică existenţe pure, esenţe nelimitate de vreo determinare: „Fiinţa este ceea ce este“ (Parmenide). 310 FILOSOFIA — dogma Trinităţii este un mister cu totul ele neînţeles pentru raţiunea omului; o taină care numai prin credinţă poate fi acceptată. De asemenea; nu putem şti dacă lumea a fost creată în timp sau intr-un moment; sau, dacă a fost creată din nimic; sau, dacă este ori nu veşnică. Dealtmin-teri, astfel de întrebări — asupra unor lucruri pe care trebuie să le credem, deşi raţiunea nu ne ajută să Ie înţelegem — nici nu prea au sens; „căci timpul nu are existenţă înainte de creaţiune; fără schimbare, fără materie în mişcare, nu există timp"68. Printre paginile sale cele mai remarcabile sînt cele în care Toma din Aquino- discută probleme de psihologie. Orice organism viu se mişcă prin propria sa forţă interioară; această forţă formativă („formă", in sens de principiu energetic inerent)-este sufletul, care dă existenţă unui organism; este — în termeni aristotelici — „forma substanţială'' a corpului. „Sufletul — defineşte Toma —- este principiul primar al alimentaţiei noastre, al simţurilor noastre, al mişcărilor noastre şi al puterii noastre de înţelegere". Omul este compus din corp şi suflet, din materie şi „formă" (prineipiu vital): nu este — cum afirmau Platon, Augustin şi filosofii franciscani— un „prizonier" al corpului; dimpotrivă, sufletul este energia care dă viaţă — şi, ca atare, este localizat in toate părţile corpului — afirmă Toma, preîuînd teoria lui Aristotel. Ga suflet vegetativ, este legat de hrană; ca suflet sensitiv, depinde de simţuri, de senzaţii; iar ca suflet raţional, „el are nevoie de imaginile produse de senzaţii, sau compuse cu ajutorul acestora. Chiar aptitudinile intelectuale şi sensibilitatea morală depind de sănătatea corpului". Mai mult decît atît: „Visurile, pasiunile, maladiile mentale, temperamentul, au o bază fiziologică". Totuşi, sufletul raţional — acea capacitate a omului de a cerceta Universul, de a analiza lumea, de a generaliza şi de a abstrage concepte — nu este o realitate corporală, aşa după cum nici conştiinţa nu conţine nimic de ordin material. Acest suflet raţional — continuă Toma — este ceva insuflat de Dumnezeu în om. Căci „numai o putere imaterială poate să formeze o idee generală, sau să salte înapoi ori înainte în timp, sau să distingă cu atîta uşurinţă ceea ce este mic de ceea ce este mare". — De aceea, este perfect raţional să admitem că sufletul, această energie spirituală, supravieţuieşte şi după moartea fizică — dar fără să mai aibă- o-personalitate proprie; căci, fără suportul corpului, după moartea fizică sufletul nu mai poate nici simţi, nici voi, nici gîndi. Sufletul îşi va recăpăta personalitatea individuală şi nemuritoare numai la Judecata de Apoi, cînd „reînvierea" trupurilor oamenilor îi va reintegra în învelişul său corporal — conclude filosoful, pentru a fi In deplin acord cu dogma. Sufletul are cinci facultăţi: vegetativă (de alimentaţie, creştere şi reproducere).,, senzitivă, apetitivă (prin care doreşte sau vrea ceva), locomotoare — cea care determină mişcările — şi intelectuală, facultatea de a cugeta. Orice cunoaştere îşi are sursa în simţuri; percepţiile sensoriale, însă, nu cad în gol, pe nimic, ea pe o „tablă ştearsă" — tabula rasa; „ele sînt primite de o structură complexă, de un sensus communis, sau centru sensorial comun, care coordonează senzaţiile sau percepţiile şi le transformă în idei"69. — Prin facultatea apetitivă, sufletul se îndreaptă spre 5Ş între miile de pagini, scrise cu o logică atît de strînsă, Toma lasă loc, totuşi, şi unor idei, discuţii, prejudecăţi cu totul naive, neîntîlnite la mulţi filosofi contemporani lui, — cînd vorbeşte, de pildă, despre: îngeri şi demoni ca despre nişte*fiinţe reale; cînd acceptă şi chiar caută să justifice superstiţiile astrologiei; sau alte absurdităţi ca, de exemplu, cînd vorbele intr-un mod atît de violent dispreţuitor despre femeie. 69 Teoria lui Toma din Aquino concordă cu cea a lui Aristotel — şi, peste secole, cu cea a lui Locke: Nilul est in intellectu quod prius non fuerit in sensu („Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai întîi în simţ“). TOMA DIN AQUENTO. LOGICA. METAFIZICA. PSIHOLOGIA Sil ceea ce doreşte, spre ceea ce socoteşte a fi bun. La fel ca Aristotel, şi Toma din Aqui-no defineşte binele ca „ceea ce este de dorit66, ceea ce se poate dori. Intrucît este dorită pentru că place vederii, şi frumuseţea este o formă a binelui: şi ceea ce este frumos place pentru că frumuseţea înseamnă echilibru, proporţie şi armonie a părţilor întrunite într-un tot organizat. . în fine — problema libertăţii omului: care nu este condiţionată şi hotărîtă ■de voinţă, ci de judecată. „De aceea, libertatea variază direct cu ştiinţa, raţiunea, înţelepciunea; cu capacitatea intelectului de a prezenta voinţei un tablou adevărat ai situaţiei. Numai înţeleptul este cu adevărat liber66. Intelectul este cea mai înaltă şi mai puternică facultate a sufletului. Spune, textual, filosoful în primele pagini .din.. Summa contra gentiles: „Dintre toate stăruinţele om.ului, urmărirea înţelepciunii este cea mai desăvîrşită, mai sublimă, mai de folos şi mai desfătătoare6*. Iar în Summa theologiae: „Forma de activitate proprie omului este- aceea de a înţelege66. ETICA. FILO SOFIA POLITICA ; De la această premisă porneşte şi doctrina etică ă lui Toma: scopul omului în această viaţă este găsirea adevărului. Aristotel spunea că omul caută fericirea. Fericirea — in ce? Nici plăcerile trupului sau bogăţia, nici puterea sau onorurile, şi nici chiar faptul de a face o faptă bună, nimic din toate acestea nu pot echivala cu bucuria cunoaşterii, cu fericirea de a înţelege. Liniştea interioară, pacea sufletească o procură mimai cunoaşterea,' înţelegerea lucrurilor. — Cu toate acestea, nici această bucurie supremă nu-1 satisface pe om in mod absolut; el presimte că există' o fericire superioară, spire care aspiră, cu neputinţă de atins în această viaţă, şi care rămîne deasupra tuturor vicisitudinilor vieţii pămînteşti: fericirea de a ajunge la adevărul suprem, care este Dumnezeu. Virtutea, binele moral, se defineşte prin conduita capabilă de a-î ajuta pe om să ajungă la acest adevăr suprem — care este însuşi scopul existenţei umane. Omul înclină în mod firesc spre bine, — spre ceea ce doreşte. Dar nu înseamnă că tot ceea ce omul doreşte este întotdeauna şi bine, sub raport moral; şi atunci, intervine raţiunea — cenzorul libertăţii. Omul poate păcătui — şi acesta este preţul pe care îl plăteşte pentru libertatea cu care este dăruit de providenţă de a alege între bine şi rău; fără această libertate, omul ar îi un simplu automat: o fiinţă lipsită de demnitate umană. „Intrucît tot ce există este creaţia Iui Dumnezeu,' tot ce există este bun; dar nici Dumnezeu însuşi nu îşi poate comunica creaturilor infinita sa perfecţiune; şi atunci, Dumnezeu permite anumite lucruri rele tocmai pentru ca omul să poată ajunge să săvirşească lucruri bune; sau, pentru a preveni alte rele şi mai mari66. Deoarece raţiunea omului este mărginită, credinţa este o obligaţie morală, Necredinţa nu trebuie tolerată — şi, mai ales, nu trebuie tolerat ca necredincioşii să eîştige autoritate asupra credincioşilor. Evreii pot să fie toleraţi — pentru că religia lor a prefigurat-o pe cea creştină — şi nu trebuie constrânşi să treacă la creştinism; în schimb, trebuie constrînşi ereticii să îşi abjure erezia. Iar daca recad în erezie, atunci „să li se îngăduie să facă penitenţă, dar nu sînt scutiţi ele pedeapsa cu moartea66 — conclude, cu propriile-i cuvinte, „Doctor seraphicus66 î 312 FILOSOFI A Ideile lui Toma din Aquino în materie de filosofie politică sînt expuse în corn entarul său la Politica lui Aristotel, în Summa theologiae şi într-un scurt tratat despre guvernare, De regimine principum. Omul a inventat modul de organizare socială pentru a se apăra; statul există In acest scop. Suveranitatea vine de la Dumnezeu care a dăruit-o poporului; poporul fiind prea numeros şi dispersat, a delegat-o unui principe. Această delegaţie poate fi oricînd revocată, retrasă. „Principii nu au puterea de a legifera decît pentru faptul că ei reprezintă voinţa poporului44 — scrie Toma. Puterea suverană a poporului poate fi delegată unui singur om (monarhie), unui mic număr de persoane (aristocraţie), sau marii majorităţi (democraţie). Oricare din aceste regimuri politice este bun dacă legile sînt bune şi bine aplicate. Cea mai bună constituţie este, totuşi, cea monarhică — intrucît aceasta guvernează unitatea, stabilitatea şi continuitatea unui regim politic. Monarhul trebuie să fie ales de popor din oricare dintre clasele sau straturile sociale; după care, odată ales el trebuie să rămînă servitorul, nu stăpînul poporului, care să se situeze deasupra legilor. Dacă suveranul devine un tiran, el trebuie să fie răsturnat de popor. Regimul proprietăţii nu trebuie să violeze legile firii. Scrie Toma, în Summa theologiae: „Omul trebuie să posede lucrurile exterioare nu ca bunul său, ci ca un bun comun, astfel încît să fie gata să le dăruiască altora, în caz de nevoie44. Cel care caută sa acumuleze bogăţii mult peste trebuinţele sale se face vinovat de păcatul cupidităţii. „Tot ceea ce unii posedă din belşug este destinat, prin legea firii, să li ajute pe cei săraci44 — continuă filosoful. Şi, în aceeaşi Summa theologiae, el formulează următoarea sugestie — surprinzătoare: „Iar dacă nu există un alt mijloc, este îngăduit şi cu dreptate ca un om să se îngrijească să-şi împlinească trebuinţele din avutul altuia, însuşindu-şi-le fie pe, faţă, fie pe ascuns44. Comunitatea trebuie să reglementeze toate activităţile vieţii economice, — inclusiv împrumutul cu dobîndă. (Pe care Toma nu-1 aprobă, dar nici nu-1 consideră a fi un „păcat44 cînd împrumutul serveşte „unui scop drept44). Şi problema sclaviei a stat în atenţia filosofului. în această privinţă, poziţia sa caută să concilieze părerile divergente ale filosofilor greci, ale juriştilor romani şi ale Bisericii creştine: stăpînii trebuie să ii trateze în mod uman pe sclavi, — dar natura însăşi a destinat sclaviei pe cei dotaţi cu prea modeste daruri intelectuale, în schimb le-a dat o viguroasă forţă fizică. Aceasta, ca o consecinţă a „păcatului originar44, care a arătat că e bine şi folositor societăţii ca cei prea puţin Înzestraţi cu darul raţiunii să se supună celor înţelepţi, — Nici In această problemă Toma din Aquino nu şi-a depăşit epoca. în sfîrşit, raportul de drept intre religie şi politică. Religia este, şi din punct de vedere practic, deasupra politicii. Statul trebuie să se supună directivelor şi controlului Bisericii. Principii sînt supuşi papei —• care are dreptul să intervină şi in problemele vieţii laice cînd conducătorii contravin normelor moralei. Papa are dreptul să pedepsească un rege cînd acesta se dovedeşte a fi nedrept şi să îi dezlege pe supuşi de jurămîntul de supunere făcut regelui ior. în schimb, statul are datoria să protejeze religia, — a cărei supremă funcţie este să ii conducă pe oameni pe calea mîntuirii. In încercarea sa (nereuşită) de a împăca doctrina creştină cu filosofia lui Aristotel — pe care a cunoscut-o mai bine decît oricare alt gînditor medieval — ş căulînd întotdeauna calea de mijloc, Toma a impus prestigiul şi demnitatea raţiunii în faţa credinţei şi a teologiei ca nici un alt filosof scolastic. ETICA. FILOSOFI A POLITICĂ 313 Gindirea lui a provocat un şoc puternic asupra contemporanilor şi îndeosebi reacţia franciscanilor. A-l prefera pe Aristotel lui Augustin li se părea acestora din urmă că ar echivala cu o capitulare a spiritului creştin în faţa celui păgîn; a elogia intelectul plasîndu-1 deasupra voinţei şi a iubirii putea fi interpretat ca un păcat de superbie intelectualistă; a considera sufletul şi trupul ca o unitate putea însemna o negare a dogmei nemuririi sufletului; iar a afirma că materia şi forma sînt de asemenea o unitate, însemna o alunecare în erezia averroistă despre eter-nitatea lumii! Urmarea a fost că, cedînd instigaţiilor, în 1277 papa loan XXI a condamnat trei propoziţii formulate de Toma70. Dar la 50 de ani de la moartea sa (in 1323) Toma din Aquino a fost trecut în rîndul sfinţilor Bisericii catolice; iar ia Conciliu! din Trento (1545—1563), Summa theologiae a fost depusă pe altarul catedralei din acest oraş, alături de Biblie şi de Decretaţii; pentru ca mai tîrziu — în 1879 şi in 1921 — respectivii papi să declare opera sa ca filosofia oficială a Bisericii catolice71. AYEKR0I8MUL LATIN, SIGER DE BRARANT După primul dintre marile sisteme filosofico-teologice medievale — sinteza lui Bonaventura, de tip tradiţionalist, augustinian, spiritualist, — al doilea sistem, mai complet, filosofic şi intelectualist al lui Toma din Aquino avea la bază in principal gindirea lui Aristotel, interpretată şi expurgată de toate teoriile incompatibile cu credinţa creştină. în acelaşi timp, faţă de aristotelismul „moderat44 — reprezentat de Toma şi de magistrul său Albert, — in cadrul facultăţii de arte a universităţii din Paris începe să fie profesată doctrina unui aristotelism „integral44, fidel, fără a căuta puncte de congruenţă şi de conciliere cu dogma creştină; o doctrină adecvată, urmînd expunerea şi interpretarea pe care o dăduse Averroes fiîosofîei Iui Aristotel72. Ca urmare, se va constitui un adevărat curent de gîndire, rămas în istoria filosofiei sub denumirea (dată de Ernest Renan) de „averroismul latin44, Momentul este semnificativ — şi de indubitabile consecinţe într-un viitor de pregătire a apariţiei raţionalismului modern. Atitudini îndrăzneţe de gîndire în interpretarea dogmei mai apăruseră şi pînă acum (începînd cu Scotus Eriugena), dar acceptîndu-se dogma revelată73, în secolul al XlII-lea, însă, apare ideea de religie comparată, — ideea că „există 70 Prima — „că îngerii sînt fiinţe necorporale şi că fiecare constituie o specie separată; a doua — că materia este principiul individuaţiunii; a treia — că Dumnezeu nu poate multiplica indivizii într-o specie fără materie44 (W. Durant). — De asemenea, arhiepiscopii de Canterhury, dominicanul Robert Kiîdwarby şi franciscanul John Peckham, au condamnat în mod oficial doctrina torni stă. 71 Relevînd poziţia „ambiguă şi conciliantă44 a iui Toma., Gh. Vlăduţesc-u conclude: „O recunoaştere a demnităţii şi puterii înţelegerii este de netăgăduit în tomism/ De asemenea şi o anumită autonomizare şi deci o emancipare de sub autoritatea teologiei şi credinţei. La Toma nu ne mai aflăm în faţa tradiţionalei stări de ancilla, a raţiunii. Raţiunea se desprinde de credinţă, exersează, repetă şi încearcă în cele din urmă să-şi tăie drum pînă la ultimele tării44. 72 Primele traduceri în latină ale comentariilor lui Averroes la operele lui Aristotel fuseseră făcute către 1230 la Napoli şi în Sicilia, la curtea lui Frederic II; de unde, au fost introduse şi în alte/medii universitare occidentale, odată cu marele avint al studierii lui Aristotel. 73 Nici îndrăznelile lui Bărenger din Tours sau ale lui Ab^lard n-au însemnat atitudini da „incredulitate44 propriu-zisă — cîtă vreme ei acceptau dogma revelaţiei. FIL.OSOFIA 314 , , • ă irfiaică si maliomedană — n.n.^ O-D.J, fondate pe n lume trei religa amestecate cu istorii11 (fables;h. Renan). Lacurtes irincipii analoge, şl a {erîaenteze o orientare filosonca averroista; pnetenu ii’i Frederic II începuse s * Bologna, legatul papal la curtea siciliana Otta - cardinalul, episcoi d Q doctrină materialista'*. Dante însus J papal la curtea siciliana Utiar n>r“-ratului, cardinalul, episcop ^ 0 doctrină materialista'*. Dante Însuşi -cino Fbaldini profesa in m scFismatic, iar mahomedanismul doar ca pe o ICconsiderâ pe Mahomed doar n degctidea drumul indiferenţei şi a interpre-e”exie73. Ideeă de „religie con p Ortodoxia însăşi căpăta nuanţele incerte ale târli naturale in materie oe g de Champeaux, GSbert de la Pcrree, Pietre “ - . - °01 oAr.^,-vni duna ce \n prealabil luse- îSrSeă' dedrelîgie Ortodoxia însăşi căpăta nuanţele incerte arii naturale în materie ue » de Ghampeaux, Giibert de la Porrăe,_Piw- jpocilor agitate care au fost acceptaţi după ce ui prealabil îuse- sera condamnaţi. (IcX'v-^ increâvd& respingerea nu numai a uneia sau alteia Dar. „gîndirea cu aderaţi a . al tuturor dogmelor, credinţa că toate religuie din dogme, ci a fundamentului ^ ge întîineşte bmecaracterizată decît sint la fel Ş1 c^T\°d'e l t observă acelaşi E. Renan; adăugind ca incredu.v n secolul al XlII-iea , , o1 ATlI-lea11. cînd „temelia ms XtTt fel ’ si că toate sun- ace]asi ia. Kenan, «««-o--- — —- AVobb âl XIH-lea1 - prri5ui al XÎH-lea11, cînd „temelia msaşi a credmX \-tL;Ieste „ideea originala a materialistă, provenind din studiul ara- este clătinată11 - şi cină$f\^ Averroes11, considerat acum ca „magistrul mcie- bilor, se acoperă cu numeX m dulităţitb , . i problemelor ridicate de arisţotelismul averroist Dezbaterile aprinse m lu^litţte şi conflicte: între dominicani şi franciscani, __ du>>etinute şi de o tripla. * C -ta(e intre episcop! Şi magiştru-calugăn „cei-„VXte doua ordine nl0, oind T«» *>$*» »*■« setori11 - au atins un pm * itatea intelectului contra averrvriilor. magistralul său tratat besfr ^ ^ teologi, profesori de temogie, ci magistri Aceşti averroişti - ca au dreptul, în principiu, sa discute tema mo- X facultăţii de arte; şi ca atare,. ^ ice (ceea ce, practic, era inevitabil) - X a - mo cp.re se interferau cu teme , e în ;uruf anului 12o0, cînd de pn ^c^r,g_ predarea acestei ^C^ăruseră cei trei mari teologi ai tuupuiui76. în tctna universităţii pariziene Tempier pronunţă condamnarea oficiala „conul Parisului, fanaticul Eti. facultăţii de arte; şapte ani mai Urzim X37eb averroiste 2« ** —oisto * in goneroi. —p"îasi episcop intervii^ ^ “"ţlICod aceea, eondan^e vai, P»nunţ,U , de unitatea din Oaioed- ,o35A‘a 1284) , Xmdf (>X“ iat atU"“ “* * rmm‘l mrepo-ul Boetlnus dm L)acl V •• fldut mielecee , .a Birina « W„ X, .») aiauei o, F«- despre sii- ntelectiv şi Cartea despre /u........../( 4 Ubaldini, pe care Dante îl condamnă în Divina Comedie (înf., X, 120) alături ele F"1 *5 Vd. Divina Comedie., înf., XXyiII, v. 23 şi urm. 76 în 1257, Bonavenlura părăsise învăţămîntul, fiind numit superior general ai n.r ? • fmnciseari; in 1254, Albert cel Mare trecine la Koln^numiţ superior provincial al Ordibumm? dominican; iar în 1259, şi Tonia din Aquino va părăsi Parisul, — unde se va reîntoarce» 1 dar pentru foarte scurt timp — fiind rechemat în Italia.^ _ L ^ l-ci, î? Pentru doctrina lui Averroes, vd. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, pp. ■ deric AVERROISMUL LATIN. SIGER DE BRABANT 315 cea care afirmă unicitatea intelectului, comun şi identic la toţi oamenii78; apoi, tezele'- despre eternitatea lumii şi a mişcării; negarea providenţei divine care ar Îndruma acţiunile omului; incapacitatea lui Dumnezeu de a conferi nemurire si incoruptibilitate lucrurilor mortale şi coruptibile; lumea n-a fost creată din nimic ea nu are nici început nici sîîrşit; creaţia lumii a fost un act necesar, iar nu nn act liber al lui Dumnezeu; „primul om44 n-a existat; în privinţa liberului arbitru omul vrea şi alege din necesitate; legile naturii sînt invariabile; toate evenimentele de pe pămînt sînt supuse în mod necesar determinării corpurilor cereşti; sufletul moare odată cu trupul; Dumnezeu nu cunoaşte lucrurile particulare; liberul arbitru este o potenţă pasivă, mişcat fiind in mod necesar de obiectul dorinţei, ş.a.79. Pe lingă acestea, magistrii averroişti (inclusiv, se pare, Siger) susţineau şi teoria „dublului adevăr44; cu alte cuvinte, că adevărul filosofic poate să coexiste alături de adevărul teologic, chiar dacă vine în contradicţie cu acesta80 81. Siger mai susţinea şi teoria „veşnicei reîntoarceri4081: cum evenimentele din viaţa oamenilor ’sînt determinate de un număr finit de combinaţii astrologice, fiecare din aceste combinaţii — tot atîtea stadii din viaţa omenirii — trebuie să se repete de-a lungul secolelor şi mileniilor, aducînd cu ele aceleaşi efecte ca cele anterioare; prin urmare, aceleaşi specii, aceleaşi religii, aceleaşi legi, aceleaşi opinii revin mereu82. Doctrina averroismului latin a însemnat, fără îndoială, o lovitură puternică dată filosofiei scolastice — poate mai mult decît a fost în intenţia lui Siger. Căci — după cum apreciază Gilson — „Siger n-are nimic din caracterul unui extremist. El nu este un raţionalist revoltat contra credinţei. Nu este nici măcar un om care să se bucure constatînd un dezacord între raţiunea sa şi credinţa sa Siger nu pretinde că a r găsi în filosof ie ultimul cuvînt asupra naturii omului sau a lui Dumnezeu. El vrea pur şi simplu să caute ce anume învaţă îilosofia lui Aristotel — deci raţiunea naturală — despre această problemă (...), şi că In cazul unui conflict dintre raţiune şi Revelaţie, adevărat este ceea ce Dumnezeu însuşi a revelat oamenilor44. Mai categoric se afirmă contrastul dintre adevărul filosofic şi adevărul teologic. în scrierile lui Boethius Dacicus — în primul rînd, in Tratai despre modurile de. semnificare — despre al cărui raţionalism s-a afirmat (cf. P. Mandonnet) că este „cel mai pur, cel mai limpede, cel mai hotărit care poate fi întîlmt44; ba —- cu aceeaşi exagerare — chiar superior raţionalismului Renaşterii. 78 După Siger, intelectul activ „nu este o parte sau o facultate a sufletului uman, ci este legat de corp numai în măsura în care colaborează cu acesta într-o lucrare (opus) unică, cunoaşterea. El operează în interiorul corpului, astfel îneît actul cunoaşterii poate fi atribuit omului în întregime, nu numai intelectului" (Oct. Nistor). 79 „După Siger, esenţa şi existenţa nu pot fi separate nici chiar în cazul lucrurilor finite. El se întoarce astfel, prin averroism, la principiul aristotelic că existenţa este universală şi eternă; şv în consecinţă, eterne sînt şi materia, mişcarea, speciile" (Oct. Nistor). 80 Or, „filosofii sau teologii ale căror concluzii raţionale se acordau cu învăţăturile credinţei mi puteau decît să dezaprobe această atitudine. Pentru ei, a căror gîndire nu suferea de îndoiala Aţei unui conflict, ideea potrivit căreia concluziile raţionale ar putea fi în acelaşi timp necesare Şpfalse, era incomprehensibilă" (Et. Gilson). 81 Enunţată, în esenţă, şi de stoici în teoria lor despre devenirea ciclică a lumii; iar peste cinci secole, reluată, întruni fel, de G.B. Yico („corsi e ricorsi"), urmat de Nietzsche. 82 Din prudenţă, Siger adaugă: „Spunem aceasta repetînd părerea Filosofului (Aristotel, n*B.O.D.), dar fără să afirmăm că aceasta este un lucru adevărat". —O măsură de prudenţă repetată şi în alte rînduri, dar care în cele din urmă s-a dovedit a fpinoperantă: Siger a trebuit să renunţe la învăţămînt, a fost citat în faţa tribunalului Inchiziţiei şi condamnat; după care, a fost reţinut la curtea papală timp de trei ani, unde a fost asasinaţi de un cleric semidement. 316 FILOSOFIA După Boethius, un acord între religie şi filosofie este posibil dacă recunoaştem că există două universuri de gîndire paralele. Primul, al credinţei, după care creaţia lumii se explică prin o cauză supranaturală; celălalt, universul îilosoîiei, al discursului raţional, care constată in mod irefutabil că „lumea poate şi trebuie să fie explicată exclusiv pe baza unui principiu imanent ei“. Cu toate că a fost viu combătut de personalităţi ca Bonaventura sau Toma din Aquino şi cu toate că a fost condamnat în repetate rînduri de forurile teologice şi ecleziastice, averroismul a continuat să cîştige teren atît la Paris (cu Jean de Jandun) cît şi la Padova (cu Pietro d’Abano); această universitate din urmă ră-minînd, timp de trei secole, cel mai important centru al averroismului. Influenţa sa—manifestată şi în domeniul politic, averroîştii plodind pentru separarea netă dintre puterea religioasă şi cea politică — s-a exercitat şi asupra celui mai mare poet al Evului Mediu şi autor de orientare (totuşi) tomistă: Dante Alighieri83. PANTE ŞI FILOSOFIA Diverse tendinţe ale filosofiei scolastice — şi altele încă, din Antichitate şî din Evul Mediu — se regăsesc reflectate în operele lui Dante, în Divina Comedie, Banchetul şi Monarhia. Dante studiase retorica sub îndrumarea lui Brunetto Latini, iar la Bologna studiase cu magistrii facultăţii de arte doctrinele marilor filosofi antici, de la Ta-îes, Anaxagora, Democrit, Empedocle, Pitagora, etc., pînă la Platon şi Aristolel —- pe care îl considera şi el „Filosoful" prin excelenţă; filosofi pe care îi citează mereu în operele menţionate mai sus (precum şi în altele — întrebare despre apă şi pămînt1 sau in Epistole). Era la curent cu filosofia arabă — după cum o dovedesc referinţele pe care le face la al-Farabi, al-Ghazali, Avicenna şi Averroes; cu doctrinele neoplatonicienilor (fără a-i cita nominal); şi, bineînţeles, cu filosofia patristică orientală (loan Damaschinul şi Pseudo-Dionisie) şi catolică — Ambrozie şi Augustin; în fine, cu primii gînditori occidentali, Boethius şi Venerabilul Beda. — Mai frecvent apar, cum era şi firesc, reprezentanţii gîndirii medievale din perioada clasică (secolele XII şi XIII), filosofi scolastici sau antiscolastici, cu ale căror doctrine era mai familiarizat: Bernard de Clairvaux şi Bonaventura, Anselm de Canterbury, Pietro Lombardo şi Petrus Hispanus, Richard de St.-Victor şi Gil-bert de la Porree; cu deosebire Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în fine, filosoful a cărui prezenţă în Divina Comedie, unde Poetul îl plasează în Paradis, va ocaziona comentatorilor lui Dante discuţii concludente: Siger de Brabant84. 83 Vd. paragraful următor. în Divina Comedie, faimosul magistru al şcolii din str. Nutreţului (Rue du Fouarre) este plasat de Dante în rîndul Fericiţilor: „Cel de la care ochii tai spre mine/se-ntorc, e-un duh ee-n gînduri adîncit / rîvnit-a moartea şi supremei Bine.//Siger e şi-adevăruri a vădit / pe uliţa unde nutreţul creşte / şi drept-ac ea-amar fu pizmuit" (Par., X, 133-138). — De asemenea, pictori dintre cei mai mari ai timpului (Andrea' urcagna, Francesco Trăiai, Taddeo Gaddi, Simone Memrni, Benozza Gozzoli, ş.a.) l-au reprezentat pe Siger în frescele lor. 84 Cf. copiosul indice al lui Giustiniano Degli Azzi, din Tutte le opere di Dante Alighieri {vd. Bibliograf ia). DANTE ŞI FILOSOFIA 317* Totuşi, Danie nu s-a considerat pe sine însuşi decit „cel mai mic dintre adevăraţii filosofi’185. Dar în Divina Comedie, unde apar numele aproape al tuturor celor citaţi mai sus — teoriile scolastice sînt enunţate (şi, uneori, mai mult sau mai puţin dezvoltate) de multe dintre personajele poemului; Poetul arată a fi la curent şi cu controversele purtate la universitatea din Paris, cu problemele cele mai viu'discutate între scolastici şi antiscolastici. (în general şi, în mod esenţial, Danie aderă la doctrina scolastică tomistă). Moralistul Dante, judecătorul tuturor oamenilor din Divina Comedie, se întîlneşte în întregime şi în Ospăţul — o adevărată mică enciclopedie a teologiei şi ştiinţei timpului, de la Biblie, Aristotel şi erudiţii latini, pînă la Părinţii Bisericii, filosofii arabi şi înţelepţii evrei85 86. Ospăţul expune o sumă de cunoştinţe, teorii ştiinţifice, doctrine filosofice, — căci toţi oamenii tind, dintr-un impuls natural, spre găsirea adevărului: este ceea ce Dante înţelege prin „înţelepciune41. Expunerea urmează, in mare măsură, ideile şi schema lui Aristotel. Cele patru cărţi (din 14 proiectate) — dintre care prima este introducerea generală — încep fiecare cu un poem filosofic enunţind tema urmată de „comentam!44 respectiv, care constituie corpul cărţilor Ospăţului. Organizarea Universului, raporturile lui cu omul prin intermediul „inteligenţelor44 care comunică oamenilor „oarecare lumină din tăria lor44, formează tema celei de-a doua cărţi. „întreaga carte a Il-a este, astfel, o demonstraţie a caracterului necesar al cunoaşterii care corespunde unei întocmiri cosmice. Progresul gîndirii este supus-aceloraşi legi ca mişcarea cerurilor, a astrelor. între cele două ordine — micro-cosmică, a omului în ceea ce are mai înalt (mintea) şi macrocosmică, a lumii — există relaţii care întemeiază nădejdea unei continuităţi44 (V. Gândea). Cartea a IlI-a este dedicată atracţiei fireşti şi iubirii de adevăr a omului. „Potrivit procedeului din cartea precedentă, autorul pune din nou în lumină relaţia cu ordinea cosmică; şi astfel, căutarea înţelepciunii, aspiraţia minţii către adevăr se dovedeşte a fi o lege a întocmirii lumii. Ea se împlineşte prin dragoste curată, neviciată de plăcere sau interes, şi în actul contemplaţiei care comunică minţii fericirea supremă. Comportarea morală este doar reflectarea acelei stări a minţii care a atins adevărul in vieţuirea omului, în relaţiile cu semenii săi44 (Idem). Cartea a IV-a este consacrată adevăratei nobleţe: cea cîştigată prin eforturile omului de a căuta şi găsi adevărul, precum şi prin practicarea unei vieţi virtuoase; este calea şi forma cea mai înaltă a omului de a se realiza ca om. Combătînd aici falsa nobleţe — a originii nobiliare, a averii, sau a unor înalte funcţii deţinute — deci nobleţea în accepţia socială obişnuită a acestui cuvînt, Dante are ocazia să atace clerul nedemn şi aristocraţia arogantă, anumite instituţii şi moravuri ale timpului. — Aici, Ospăţul — operă care ea singură ar fi asigurat autorului ei un loc onorabil în rînduriie filosofilor medievali — se întrerupe; următoarele unsprezece-cărţi proiectate trebuiau — probabil — să trateze fiecare despre cele unsprezece virtuţi pe care Aristotel le stabilise şi analizase în Etica nicomahică. Oricum,, aşa cum se prezintă, Ospătai (compus între 1304—1307, deci în primii ani de exil ai poetului) este un preludiu al Divinei Comedii — prin fundamentarea logică riguroasă a gîndirii, prin problematica etică, socială, politică, şi prin limba folo-£-Uâ de autor spre a da operei o cit mai largă accesibilitate. 85 Inter vere philosophantes minimus (în Quaestio de aqua et terra, preambul Ia cap. I); şiy mn nou: „uliimul dintre filcscfi“ — philo&ophorum minimum (Ibidern, par. 24). 86 ,A şti tot ce a aflat sau născocit spiritul uman, a şti tot despre lume şi viaţă, ca şi ■despre alte lumi şi vieţi umane, iată suprema ambiţie a unei vîrste care vedea, cu Aristotel, ca toţi oamenii, clin firească pornire, doresc să cunoască** (Y. Cândea). — Acest tratat al lui Dante vrea să ofere tuturor celor invitaţi un adevărat „ospăţ4* al înţelepciunii şi ştiinţei; iar pentru ca numărul invitaţilor să fie cit mai mares> textul — '„invitaţia**, tratatul A este scris de Dante, nu în limba erudiţilor, în Uilmă, ci în limba „vulgară11 a poporului, în italiana înţeleasă de toţi. " 318 FILOSOFI A Filosofi-a politică a lui Dante — ale cărei (unele) premise fuseseră expuse in Ospăţul — este amplu dezvoltată in tratatul De monarchia. Opera dezbate insă problema politică intr-un cadru teoretic mai amplu. „Monarhia cuprinde intr-o formă înaltă şi riguroasă viziunea doctrinară a organizării societăţii medievale subsumată însă problemei care ocupă primul ioc în (întreaga) operă a poetului: realizarea umană. Mai mult decît un tratat politic, scrierea se vădeşte deci o aplicaţie practică a doctrinei despre omu (V. Gândea). Omul urmăreşte două scopuri: fericirea pămîntească — prin căutarea adevărului cu ajutorul filosofiei — şi fericirea vieţii veşnice, prin cunoaşterea cauzei prime; cunoaştere pe care i-o asigură credinţa şi doctrina Bisericii. „Funcţia proprie a neamului omenesc luat în totalitatea lui (este) aceea de a actualiza (a traduce în act, a realiza, — n.n. O.D) necontenit întreaga virtualitate a intelectului potenţi alu (I, 4)87. „Neamul omenesc se comportă conform menirii sale cînd e cu desă-vîrşire liber44; iar „primul principiu al libertăţii noastre e libertatea de a alege4*. — „Nu cetăţeanul există pentru consuli, şi nici poporul pentru rege, ci dimpotrivă, consulii pentru cetăţeni şi regele pentru popor44; ceea ce înseamnă că regii sau consulii „sînt slujitorii celorlalţi (ai poporului — n.n. O.D.); şi, printre ei, mai ales monarhul, care, fără îndoială, trebuie socotit slujitorul tuturor44 (I, 12). — In aceste propoziţii în care sînt concentrate ideile politice esenţiale ale tratatului, Dante porneşte de la premisa specificului omului: efortul de căutare a adevărului; căci „intelectul speculativ (care are ca obiectiv cunoaşterea — n.n. O.D.) devine prin extensiune intelect practic al cărui scop este de a acţiona şi de a făptui44 (I, 3). Distincţia clară şi categorică între puterea spirituală şi cea temporală operează în continuare, în filosofia politică a lui Dante, în sensul unei condamnări a politicii papale (pe care o ducea, la acea dată, Bonifaciu VIII) şi de pledoarie în favoarea instaurării dreptăţii, a păcii şi unităţii Italiei; operă realizabilă — în viziunea lui Dante — prin intervenţia împăratului german. —„Contemporanii par să fi remarcat importanţa tratatului (Despre monarhie — n.n. 0.D.), pentru că în epitaful de pe mormîntul Poetului, la Ravenna, opera (aceasta) este singura menţionată alături de Divina Comedie, şi înaintea acesteia44 (V. Gândea). în Divina Comedie Dante enunţă, dezvoltă sau ilustrează o serie coerentă de concepte — care în ansamblul lor constituie premisa majoră a lumii de dincolo evocată în poem — despre originea, natura şi funcţiile sufletului omenesc. Iată-le expuse în termenii lui Fr. de Sanctis, cu citate luate de autor din Purgatoriu, din Paradis şi din Ospăţul: „Patria sufletului este cerul /.../ El participă la natura divină. „Ieşind din mîinile lui Dumnezeu, sufletul este «simplu», «nu ştie nimic», dar are două facultăţi înnăscute, raţiunea şi apetitul, dorinţa, «virtutea care sfătuieşte», şi însuşirea /.../ de a fi gata «să iubească». „Apetitul (sentimentul, iubirea) îl trage spre bine. Dar in ignoranţa lui, sufletul nu ştie să deosebească binele/.../Ignoranţa zămisleşte eroarea, iar eroarea zămisleşte răul. „Răul sau păcatul stau în materie, în plăcerea senzuală. „Binele e în spirit; iar binele suprem este Dumnezeu, spirit pur. 87 „Fiecare P1}1 .are’ deci, intelect, dar în stare potenţială, ca posibilitate. Punerea în lucrare a acestei posibilităţi, actualizarea ei (realizarea, cum spunem azi), atingerea scopului ultim, nu este cu putinţa speciei umane prin fiecare individ (fragmente ale omenirii), ci numai prin totalitatea umanităţii (deci în societate). De aci, necesitatea societăţii pentru realizarea umană. Prin această afirmaţie de inspiraţie averroistă, Dante se îndepărta de gîndirea creştină care afirma posibilitatea realizării individuale, a fiecărui om“ (Y. Gândea). DANTE ŞI FILOSOFIA 313' „Aşadar omul, pentru a fi fericit, trebuie să se împotrivească trupului şi să se apropie de binele suprem, de Dumnezeu. în acest scop i-a fost dată ca sfătuitoare raţiunea:, de aici se naşte pentru el liberul arbitru şi moralitatea faptelor lui. „Raţiunea ne oferă cunoaşterea binelui şi a răului prin mijlocirea filosofiei. Studiul filosofiei este de aceea o datorie: el este calea spre bine, spre moralitate. Moralitatea este «frumuseţea filosofiei»: este etica, regina ştiinţelor. „Spre a filosofa avem nevoie de iubire. Iubirea (apetitul) poate fi sămînţă a binelui şi a răului, potrivit obiectului spre care se îndreaptă /.../ Adevărata iubire este studiul filosofiei. „Filosofia este «prietenie pentru înţelepciune», prietenia sufletului cu înţelepciunea. în naturile inferioare, iubirea înseamnă «desfătare sensibilă». Omul singur,, fiind «natură raţională», posedă iubirea faţă de adevăr şi faţă de virtute4* (faţă de fiîosofie). „Aceasta este adevărata fericire, şi ea se dobindeşte prin contemplarea adevărului. Şi De Sanctis conclude: „Substanţa moralei antice stă în aceste concepteA în operele cu caracter filosofic ale lui Dante (dar nu numai in acestea) amprenta doctrinei aristotelice este evidentă —- mergînd uneori pînă la identitatea formulării propoziţiilor — şi cvasi-permanentă. La fel, amprenta lui Toma din Aejuino; fără însă a se putea afirma, în nici un caz, că Dante ar accepta integral tomismul, nici în Ospăţul®8, nici în Monarhia. Cu atît mai puţin în Divina Comedie — despre care se afirmă adeseori că se înscrie în viziunea teologică a lui Toma din Aquino: în realitate, Dante a integrat teologia tomistă în Divina Comedia, iar nu viceversa. Dante îi plasează în Paradis nu numai pe Toma, ci şi pe alţi mari teologi — pe Bernard de Clairvaux, pe Bonaventura. Pentru reforma morală a omului şi a instituţiei Bisericii— tema centrală a Divinei Comedii— Dante face apel la toate tezele religioase şi filosofice care îi pot servi scopului propus. Doctrina fiiosofieo-teologică a Iui Toma o preferă în mai mare măsură, evident; dar atunci, de ce, plasîndu-1 în Paradis pe Toma între Albert şi Siger, îl pune tocmai pe el să facă elogiul celui pe care Toma l-a combătut atît de energic, pe reprezentantul principal al aveiroismuim latin? Dintre explicaţiile propuse89, mai plauzibilă este cea formulată de Et. Gilson: „Siger este introdus aici (în Paradis — n.n. O.D.) ca reprezentant nu al conţinutului averroismului, ci pentru separatismul dintre fiîosofie şi teologie pe care îl implica averroismul latin“ (separatism condamnat de Biserică). Pentru Dante, filosofia este o ştiinţă a raţiunii naturale pure; al unei gîndiri profane, neaservită teologiei; teologia — care este un mod diferit de înţelepciune: înţelepciunea credinţei —'nu poate să-şi aroge o autoritate reală nici asupra moralei naturale, nici asupra politicii. Ca atare, Dante ţine să-l glorifice pe filosoful laic care a susţinut această distincţie radicală90; un „separatism filosofic care, în gîndirea lui Dante, nu era clecii 88 88 în teoriile sale relative la materia primară, sau la originea formelor organice, sau In raporturile lumii cu cauza prima, Dante se inspiră din filosofia arabă, —- mai ales din filosofia lui Avicenna (cf. Bruno Mardi). ^ 89 Că Dante n-ar V fost la curent (?!) cu controversele teologilor şi filosofilor contemporani, şi nici n-ar fi. luat o poziţie fermă in materie de dezbateri filosofice; că ar fi cedat unei „simpatii personale" (?])_ pentru Siger; sau, că ar fi ţinut să situeze în coroana de lumini a Paradisului un filosof aristotelici an celebru, un filosof exclusiv, care deci să nu fie şi teolog, etc. 80 Din acelaşi motiv, Dante îl pune tocmai pe Bonaventura să afirme ca este intr-adevăr „înzestrat cu duh profetic" şi sâ-1 celebreze (punîndu-1 lîngă Augustin, Ioan Hrisostomul, Anselm de Canterbury, ş.a.) pe profetul şi misticul calabrez Gioacchino da Fiore (Par., XII, 139—141), — pe care marele teolog Bonaventura îl combătuse cu vehemenţă. Gioacchino fusese condamnat, în' 1225, de Biserică pentru că cerea • o reformă radicală a acestei instituţii şi a moravurilor înaltului cler. Dante ştia, de asemenea, că „duhul profetic" al lui Gioacchino i-1 negase Şi Toma din Aquino. ■320 FILOSOFIA un corolar al separaţiei intre temporal şi spiritual, între Biserică şi Imperiu, la care el aspira” (Idem). Fără a face parte dintre filosofii medievali cei mai originali şi reprezentativi, Danie aduce totuşi o poziţie de gîndire care nu poate fi omisă. „Atitudinea generală a lui Dante faţă de filosofie — conclude Gilson — este mai puţin aceea a unui filosof preocupat a o cultiva pentru ea însăşi, cît aceea a unui judecător doritor să ii facă dreptate, pentru a obţine de la ea contribuţia pe care morala şi politica au dreptul să o aştepte de la ea în vederea realizării marei opere a fericirii temporale omeneşti''. FILOSOFIA ŞI ŞTIINŢA EXPERIMENTALĂ IN ANGLIA Începînd din secolul al XH-lea, şi îndeosebi odată cu constituirea universităţilor medievale, centrul vieţii intelectuale europene — deci şi centrul marilor dezbateri filosofice — devine Parisul. Dar la universitatea din Paris — instituţie internaţională din toate punctele de vedere — profesori de prestigiu care să fi fost francezi de naştere au fost, întotdeauna, foarte puţini. Anglia, cu şcolile ei de arte liberale şi de teologie, era singura ţară care putea rivaliza eu Parisul. Dintre magistrii de mare renume aparţinînd altor naţionalităţi decît cea franceză, cei mai mulţi erau veniţi din Anglia: intre 1200 — 1350, universitatea pariziană era orgolioasă de a avea profesori faimoşi, ca Alexander din Halles, Robert Grosseteste, Roger Bacon, Duns Scotus sau William Occam. Căci Anglia beneficiase de o strălucită tradiţie intelectuală ce urca pînă în primele secole ale Evului Mediu. Fie că predau în şcolile din Anglia sau dinafara patriei lor, magistrii englezi (şi irlandezi) excelau îndeosebi în studiile matematice şi ale ştiinţelor naturii. Printre primii şi cei mai renumiţi, Adelard din Bath (cca 1080-cca 1145), tradusese Elementele lui Euclid şi opera lui al-Khwarizmi; în Quaestiones Naturales tratase probleme din domeniul fizicii şi al biologiei; iar în De eodem ei diverso încercase să combine soluţiile lui Platon cu cele ale lui Aristotel în chestiunea universaliilor. — La Oxford, îndată după 1200 studiile aristotelice au putut progresa intr-un ritm mai rapid decît la Paris, unde autoritatea ecleziastică le blocase pentru mult timp. — „Această primă familiarizare cu opera lui Aristotel, împreună eu tradiţia studiilor de matematică şi fizică amintite mai sus, a contribuit să dea o orientare stabilă şi caracteristică speculaţiei intelectuale oxfordiene, şi celei engleze în genere, in următoarele două secole. Această orientare n-a întîlnit aici o opoziţie, pentru că la Oxford nu se instaurase acea atitudine speculativă, dialectică, faţă de toate disciplinele intelectuale; atitudine pe care, la Paris, un Abelard, victorinii şi alţii au făcut-o să rămînă endemică” (D. Knowles). Situaţia se schimbă odată cu instalarea la Oxford (în 1221) a călugărilor franciscani — apoi şi dominicani, — care aduceau cu ei mentalitatea ce domnea la Paris. Interesul cultural al acestora era îndreptat spre teologie, nu spre filosofie sau spre matematică. Iluştri foşti profesori ai universităţii din Paris, franciscanii Duns Scotus şi John Peckham, sau dominicanul Robert Kildwarby (ultimii au fost, apoi, şi arhiepiscopi de Canterbury) au modelat învăţămîntul oxfordian după cel pari-sian. Cei care au continuat să menţină tradiţia oxfordiană, cultivînd nu numai studiul teologiei, ci şi ştiinţele naturale şi cele matematice, sînt şi numele reprezentative ale filo sofiei din Anglia: Robert Grosseteste şi Roger Bacon. FILOSOFIA ŞI ŞTIINŢA EXPERIMENTALĂ ÎN ANGLIA 321 Prevalenta spiritului matematic, nota caracteristică a mentalităţii profesori--lor din Oxford, este net vizibilă în lucrările — asupra acusticii, opticii, căldurii, ma-reelor, curcubeului, etc. — lui Robert Grosseteste (în engl. Greathead), unul din marii oameni de ştiinţă ai timpului. Pe plan filosofic, Grosseteste — bun cunoscător al limbii greceşti, traducător al lui Ioan Damaschinul, Pseudo-Dionisie, rea-lizînd, cel dinţii în Europa, şi traducerea completă a Eticii lui Aristotel — a fost primul englez care a asimilat gîndirea Stagiritului. In filosofia naturii, în metafizica şi în psihologia sa91, el dă o sinteză de teorii augustiniene, neoplatonice şi aristotelice, ceea ce conferă scolasticii sale o notă cu totul proprie. Acceptînd unele teorii ale lui Aristotel (despre cauze, despre act şi potenţă, despre materie şi formă), în alte privinţe însă el revine la platonism şi augustinism. Conştiinţa pe care o avem despre Dumnezeu îi dovedeşte existenţa; tot ce este în-afara lui’, este— substanţial—distinct de el; totul este opera sa directă şi creată in timp — deci şi sufletul; voinţa lui conduce tot ce există. Acestor idei augustiniene le urmează cele de nuanţă neoplatonică: Dumnezeu este lumina prin excelenţă; ţot ce fiinţează inafara lui, spirite sau corpuri, participă la această lumină. Ajuns la acest punct (doctrina luminii este expusă în De luce seu de inchoa-tione formarum j, Grosseteste formulează originala sa teorie, în care datele ştiinţei fuzionează cu cele ale metafizicii: lumina explică realitatea corporală, este elementul substanţial, realitatea, care pătrunde orice corp şi care. răspîndindu-se de la început în materia primară, îi dă acesteia o extindere spaţială910. Sau, in termenii filosofului: „Orice existenţă corporală este compusă din materie şi formă: iar forma corporeităţii (a esenţei corpului — n.n. O.D.) este lumină44. —In centrul întregii filosofii a lui Grosseteste, articulînd-o şi condiţionînd-o, stă această „metafizică a luminii0. Devenirea şi multiplicitatea corpurilor se explică prin capacitatea naturală a formei luminoase de a genera —inseparabilă fiind de materia primară — şi de a se multiplica; lumina este, în acelaşi timp, principiul substanţial şi sursa de energie a corpului; prezenţa luminii în totalitatea corpurilor conferă unitate întregului Univers; însuşi „fenomenul cunoaşterii este o operaţie de natură luminoasă, iar ştiinţa umană este o iradiere a luminii necreate în care noi vedem adevărul lucrurilor0 (M. de Wulf). Aşadar, pentru Grosseteste nu există o diferenţă sau o separare între metafizică şi fizică; însăşi ştiinţa fizicii se reduce la o teorie a luminii; ca atare, anumite ştiinţe exacte — matematica, geometria, optica, astronomia —trebuiau în mod obligator să facă parte din suma de cunoştinţe a unui filosof; căci lumina ca principiul unic al fenomenelor naturale, permiţîndu-ne să surprindem procesele cele mai intime ale naturii, îşi are corespondent în lumina imaterială, în principiul cunoştinţelor noastre, care totodată este şi cauza profundă a frumuseţii lumii sensibile. — „Importanţa filosofică a acestor teorii derivă din remarcabila încercare a lui Grosseteste de a găsi un principiu unic de explicaţie a întregului Univers. Importanţa lor ştiinţifică este legată mai ales de afirmaţia energică — şi care îşi va găsi o amplă aplicare în ştiinţa modernă — privind valoarea fundamentală a matematicii92 pentru cercetările fenomenelor din natură44 (R. Tisato). ; 91 Opere filosofice (pe lingă comentarii la Logica şi Fizica lui Aristotel): De intelligentiis, J}e-unica forma omnium, De sta,tu causarumr De poteniia et actu, De veritate, De scientia Dei, De libero arbitrioy elc. — Pentru ideile^ sale în domeniile cosmologiei, fizicii, astronomiei, opticii, meteorologiei, Yd. supra, cap. „Ştiinţa44. 91 « Pentru Grosseteste lumina este „prima formă corporeică44, generatoare a mişcării şi a lucrurilor materiale; ceea ce ar însemna — în termenii de azi — sursa primară de energie. ;; 92 „Toate cauzele efectelor naturale pot fi exprimate prin linii, unghiuri şi figuri44 (De luce). Idee reluată şi de Leibniz. $1 — Istoria culturii şi civilizaţiei, v©l. III 322 FILOSOFIA „Grosseteste a transmis două principii de o valoare permanentă: folosirea matematicii ca mijloc pentru a descrie şi studia fenomenele naturii /.../ şi folosirea observaţiei şi experimentării sub controlul şi îndrumarea metodologiei logice a analizei şi a verificării experimentale'1 (D. Knowles). Aceste principii — şi îndeosebi direcţia experimentală — au fost aplicate şi ilustrate de discipolul său Roger Bacon, unul din cei mai mari erudiţi ai timpului, recunoscut ca atare de contemporani care îl numeau „Doctor mirabilis". Spirit vast, multilateral, inovator, studios pasionat al multor ramuri ale ştiinţei93, repro-şînd mereu scolasticilor lipsa lor de interes pentru observarea directă a naturii, Roger Bacon a fost şi un filosof admirator al lui Aristotel, dar adversar vehement al aristotelismului aşa cum îi înţelegeau contemporanii săi94. Atît ideile sale, cît şi caracterul său indisciplinat, impulsiv, vanitos şi de o francheţe agresivă, i-au creat plnă în cele din urmă situaţia tragică de martir al ştiinţei95. Ca filosof, în metafizică Bacon susţine că nu există decît individual: „Un individ are mai multă realitate decît toate universaliile la un loc" — afirmă el. Tot ce există a fost creat în timp şi tot ce fiinţează este compus din materie şi formă. „Două particularităţi caracterizează materia: specificitatea şi activitatea sa. Nu există doar o materia prima universalia, care, împreună cu forma cea mai generală, constituie natura universală, ci materii specifice corespund diverselor forme ce se suprapun in corpuri" (M. de Wulf). în gnoseologie, Bacon formulează o ciudată teorie intuiţionistă: orice cunoaştere, atît pe calea simţurilor cît şi a raţiunii, a gîndirii abstracte, rezultă dintr-o uniune directă dintre obiect şi subiect, în urma unei acţiuni nemijlocite a unuia asupra celuilalt. Alături de „iluminaţia" generală — pe care Dumnezeu o insuflă actului cunoaşterii, acordată prin graţia divină unor anumiţi aleşi (uneori, şi păgîni) — există iluminaţia specială, rezultată din actul experimentării pe care o efectuează omul, cercetătorul. — Sînt trei moduri de a realiza cunoaşterea: pe calea „autorităţii", a raţiunii şi a experienţei. Prima, este insuficientă dacă nu e sprijinită de raţiune; a doua, este nesigură fără confirmarea furnizată de experienţă — care este unicul izvor al certitudinii. Experienţa însăşi este de două feluri: externă, pe calea simţurilor exterioare, mod de cunoaştere completat prin folosirea unor instrumente şi verificat cu ajutorul matematicii (fără să se neglijeze anumite posibile influenţe oculte), — şi experienţa internă (scientia interior), imediată şi indispensabilă, rezultat al inspiraţiilor divine şi care comportă şapte grade; dintre acestea, primele 83 83 Matematică, astronomie, geografie, fizică, chimie, optică, medicină, filologie. A construit şi perfecţionat diferite instrumente de optică. „Aplicaţiile sale în geometrie şi fizică sînt superioare celor ale" arabilor44 (M. de Wulf). — R. Bacon manifesta însă şi înclinaţii vizionare, profetice şi ■mistice. . ®4 Pe care îi acuza că nu l-au înţeles pe Aristotel, conducîndu-se după traduceri latine greşite. — Dealtfel, nici el nu l-a înţeles totdeauna — afirmînd, de pildă, că Aristotel ar fi susţinut doctrine creştine, ca dogmele Trinităţii, a creaţiunii şi a non-eternităţii lumii). 95 Polemist violent, atacînd pe cei mai celebri dintre contemporani (în primul rînd, pe Albert cel Mare); fapt care i-a atras antipatii, duşmănii şi persecuţii — chiar şi din partea Ordinului franciscan căruia îi aparţinea — în mediile universitare din*Oxford şi Paris. Interzi-cîndu-i-se să ţină lecţii şi să publice, s-a refugiat la Paris, unde a fost supravegheat în continuare şi suspectat de vrăjitorie, — deşi condamnase deschis magia, publicînd Despre operele secrete ale naturii şi despre arta şi nulitatea magiei. La cererea papei Clement IV, prietenul şi admiratorul său, a scris celebrele sale lucrări Opus majus, Opus minus şi Opus tertium, care i-au adus mare faimă dar şi noi duşmani. După moartea lui Clement IV, cînd unele teze ale lui au fost condamnate (în 1277) de superiorul general ul Ordinului franciscan şi de episcopul Parisului Etienne Tempier, R. Bacon a fost întemniţat, se pare timp de 15 ani; pus în libertate, a mai trăit doi ani, stingîndu-se la vlrsta de 80 de ani. FILOSOFI A ŞI ŞTIINŢA EXPERIMENTALA IN ANGLIA 323 două se referă la activităţile normale ale omului, iar celelalte ii introduc pe om în viata supranaturală, mistică, pînă în pragul extazului96 97 98. Teoria „experienţei interne44, ideea că teologia deţine preeminenţa asupra fiîosofiei (care, cultivată pentru ea însăşi, n-are valoare) sau afirmaţia că în Biblie sînt conţinute şi adevărurile fiîosofiei — al cărei rol, la fel ca al teologiei, este de ă descifra sensurile Scripturii, — sînt tot atîtea afirmaţii surprinzătoare la un om de ştiinţă ca Roger Bacon; care susţinea că studiul ştiinţelor matematice este absolut necesar fiîosofiei pentru a înţelege natura lucrurilor; şi că însăşi interpretarea Scripturii pretinde o cantitate apreciabilă de cunoştinţe pozitive; precum şi cunoaşterea nu numai a limbii greceşti, ci şi a limbilor orientale..* In ansamblu, gîndirea filosofică a lui Roger Bacon — căruia în mod cu totul exagerat i se atribuie uneori meritul de „fondator al metodei experimentale4497 — dezvăluie serioase contradicţii. Adevărat om de ştiinţă, dar şi apărător al astrologiei şi alchimiei; propagator convins al fiîosofiei lui Aristotel, dar rămînînd în mod constant străin de adevăratul spirit aristotelic; crezînd în puterile raţiunii, dar susţinînd ideea de tradiţie augustiniană a iluminării divine ca procedeu al cunoaşterii; detaşîndu-se de filosofii contemporani lui care urmăreau concilierea credinţei cu ştiinţa şi afirmînd că singurul izvor al înţelepciunii este Scriptura, dar totodată pledînd pentru o „ştiinţă experimentală44 care îi va asigura omului dominaţia asupra naturii, —- Roger Bacon a fost în acelaşi timp un spirit teologic de tip augustinian şi un spirit pozitiv, chiar un entuziast vizionar încrezător în posibilităţile ştiinţei. Gîndirea sa ştiinţifică n-a avut o influenţă nici în timpul său nici mai tîrziu. în filosofie, numele lui Roger Bacon a reapărut, odată cu editarea monumentalei O-pus majus, abia peste patru secole şi jumătate (în 1733) de la apariţia operei. 0 POZIŢIE INDEPENDENTA: RAYMUNBUS LULLUS Catalanul Raymundus Lullus (Ramon Llull, 1235—1315), personalitate singulară, prin viaţa sa spectaculoasă98, prin vastitatea operei, prin doctrina şi influenţa sa (nenumăraţii admiratori şi discipoli 1-au supranumit „Doctor illumina-tus44), a fost unul din cei mai înverşunaţi adversari ai averroismului, a cărui idee 96 „Bacon se străduieşte deci să arate necesitatea de a uni ceea ce Toma separase cu atîta grijă: raţiunea şi iluminarea, natura şi supranaturalul44 (E. Brehier). 97 E". Brehier e categoric: „De fapt, Bacon n-a instituit nici o metodă experimentală în sensul modern al cuvîntului, o metodă constînd dintr-un ansamblu de mijloace graţie cărora o experienţă poate fi controlată de alţii. Pentru Bacon, care s-a oprit la o concepţie naivă despre experienţă, la experienţa care este o* simplă constatare, experienţa verifică şi controlează dar nu poate fi verificatâ (...). Pe de altă parte, Bacon nu caută o justificare raţională a ştiinţei experimentale44. 98 Originar din Palma de Mallorea, la 30 de ani îşi părăseşte soţia şi copiii, intrînd în Ordinul franciscan şi dedicîndu-se studiului teologiei, fiîosofiei, limbii latine şi limbii arabe, — marele ideal al vieţii lui fiind convertirea musulmanilor la creştinism. în acest scop, fondează o mănăstire pentru "pregătirea unui Gorp de misionari. Călătoreşte în diferite ţări din Apus, supune papei Honorius IV un proiect de cruciadă, apoi debarcă la Tunis, unde intră imediat în contact cu învăţaţi musulmani şi unde este întemniţat mai mulţi ani. Reîntors în Europa, tine cursuri — dar fără succes — la Paris (unde va reveni, ca magistru, la vîrsta de 75 de ani!). La Coneiliul din Yienne, propune din nou organizarea unei cruciade, apoi interzicerea predării averroismului şi înfiinţarea unui învăţămînt pentru limbile orientale. La Messina îl întîîneşte pe Frederic II Şi îi propune organizarea unei consfătuiri cu reprezentanţii lumii musulmane. Pleacă pentru a treia oară în Africa (de astă dată în Algeria), unde moare — asasinat prin lapidare — la vîrsta de 80 de ani. 21* 324 FILOSGFIĂ de a separa domeniul filosof iei de cel al credinţei i se părea o imensă absurditate* Modul său propriu, original, de a încerca să concilieze teologia cu filosofia este pe eît de tranşant pe atit de inoperant: In cîmpul credinţei totul este raţional, — raţiunea avînd capacitatea de a demonstra totul, chiar şi dogmele ce par a fi (cum o; recunoscusem marii gînditori anteriori) total inabordabile de raţiune. Rolul filo-sofiei este de a deveni o apologetică a doctrinei creştine. „Credinţa este condiţia prealabilă a oricărei cunoaşteri intelectuale. Credinţa nu este un scop in sine, ci doar o dispoziţie prealabilă graţie căreia raţiunea este aptă de a deduce a priori toate adevărurile naturale sau supranaturale44 (M. de Wuif). Pe această linie augustiniană se desfăşoară' gindirea lui Lullus, — ilustrată în Arborele filozofiei iubirii şi în principala sa operă Ars nmgncL-Prima, este o interesantă lucrare de filosofie mistică expusă intr-o poetică formă alegorică" — şi care dezvăluie autentice daruri poetice ale autorului, considerat primul mare scriitor al literaturii catalane. — Opera sa capitală Ars maghti (rezumată ulterior de autor sub titlul Arborele ştiinţei) este o enciclopedie ştiinţifică, filosofică, şi teologică, divizată in 16 capitole — sau „arbori^ — fiecare studiind problemele acestor discipline: „Arborele Elementar44 (breviar de fizică, ştiinţele naturii, proprietăţile elementelor), „Arborele Simţurilor44, „Imaginativ44, „Uman44 (natura şi obiceiurile omului), „Moral44 (virtuţile, viciile şi cauzele lor), „Imperial44 (un interesant tratat de politică), „Apostolic44 (despre funcţiile, privilegiile şi Îndatoririle papei şi prelaţilor); apoi „Arborele Ceresc44 (care se ocupă de astronomie şi de influenţa corpurilor cereşti), etc. Ultimul capitol expune arta de a pune şi de a rezolva problemele: este partea referitoare la originala sa metodă logică — pe care Lulhis o numeşte „ars magna44 sau „scientia generalis44. Combătîndu-d pe scolastici care, pornind de la observaţia pe calea simţurilor se opresc la realităţile corporale, Lullus susţine existenţa unui alt ordin de cunoştinţe, al căror obiect sînt realităţile sup.rasensibile, principiile generale care, după el, se identifică cu atributele esenţei divine. Aceste principii sînt corelate cu lucrurile particulare prin operaţii raţionale efectuate de Lullus cu ajutorul unor liste de cite 9 termeni simpli (sau principii) înscrişi intr-un tablou de cercuri şi triunghiuri, şi care prin anumite combinaţii permit să se obţină toate adevărurile posibilei00. Alegerea termenilor de către Lullus este, evident, arbitrară; dar nu e mai puţin adevărat că procedeele sale automatice au avut o influenţă asupra celor care au Încercat să introducă o metodă deductivă si matematică în studiul filo- 99 100 Kaymundus Lullus. După o stampă de un autor anonim din sec. XVI r 99 Înaintea acesteia, Lullus scrisese — redactînd-o mai întîi în arabă, apoi în catalană Cartea contemplaţiei lui Dumnezeu, conţinînd 365 de rugăciuni şi meditaţii (una pentru fiecare.zi a anului); Cartea prietenului şi a iubitului, de asemenea un breviar mistic, cuprinzînd 365 de meţa-fore morale; apoi Blanquernaun fel.de roman filosofic şi social-utopic--printre cele diptlî opere ale genului din Evul Mediu — cu interesante informaţii asupra instituţiilor religioase şi sociale ale epocii. 100 Pentru descrierea —• de către Hegel — a acestei complicate operaţii, vd. Oct. Nistoiv op. citvoi. II (vd. Bibliografia). O POZIŢIE INDEPENDENTĂ : KAYMUNDUS LULLUS 325 sofiei — ca, de ex., Giordano Bruno şi Leibniz; acesta din urmă, folosin&u-se de calculul unor asemenea combinaţii pentru a rezolva aceeaşi problemă (în tratatul sM De arte combinatoria, care anticipează logica simbolică). BUNS SCGTUS • : „Ce! mai pătrunzător spirit critic pe care l-a dat scolastica", „cel mai subtil dintre metafizicienii Evului Medii (H.O. Taylor); filosoful dotat cu o inteligenţă de o puţin obişnuită acuitate în felul de a pune o problemăşi de a-i întrezări punctele nevralgice sau nele imediat ducîncl la rezolvarea ei—motiv pentru care contemporanii l-au supranumit „Doctor subtilis" — a fost John Duns Scotus (cca 1266 -1308)101; — „Nici o inconsecvenţă logică nu îi scăpa. Iar cînd fiecare punct fusese examinat cu respectarea consistenţei sale raţionale, acest geniu dialectic era înclinat să aducă problema în faţa tribunalului experienţei psihologice" e— subliniază H.O. Taylor. „Nimeni nu a dus vreodată logica construcţiei şi subtilităţile distincţiilor critice pînă la limitele înţelegerii şi a perseverenţei umane ca Duns Scotus". în schimb, filosoful n-a intenţionat să dea doctrinei sale forma unei construcţii sistematice (dealtminteri, a trăit doar 42 de ani); iar limbajul scrierilor sale, deşi de o viguroasă conciziune, era departe de claritatea perfectă a construcţiei şi stilului lui Toma din Aquino. în lucrările sale102, Duns Scotus încearcă o sinteză a platonismului augusti-nian cu aristotelismul reprezentat în special de Toma. în primul rînd, el ţine să delimiteze domeniul şi rolul, posibilităţile, limitele şi funcţiile ce reveneau pe dş o parte credinţei, pe de altă parte raţiunii. Ştiinţa (inţelegmd prin aceasta cunoaşterea filosofică) este de domeniul raţiunii teoretice, a teoreticului; tot ce depăşeşte necesitatea sa intrinsecă şi posibilităţile sale de a demonstra, intră în sfera practicului, a libertăţii, a ceea ce se sustrage cunoaşterii; deci, a credinţei, a teologiei, ale cărei dogme nu pot fi demonstrate cu argumente raţionale — şi care, prin aceasta, aparţin domeniului practic. Duns Scotus neagă teologiei orice caracter ştiinţific103 *; căci adevărurile credinţei privesc domeniul practic al voinţei — „eeâ mai nobilă potenţă a sufletului", — iar nu cel teoretic al ştiinţei. Dumnezeu â creat lumea nu dintr-o necesitate logică, ci printr-un act de voinţă; or, voinţei ii aparţine numai, domeniul care îi scapă ştiinţei, caracterului de necesitate a raţiunii. în schimb ştiinţa nu depinde de voinţă, ci d3 demonstraţia raţională cea mai riguroasă3;04. Credinţa revelează adevăruri care sînt inabordabile raţiunii; filosofia, 101 Originar din Scoţia, la 15 ani a intrat ca novice în Ordinul franciscan; după studii, făcute în Scoţia şi Franţa, a predat teologia şi filosof ia la Paris (mai tîrziu, la Oxford şi Ia Koln) unde era socotit un personaj periculos de către partizanii lui Filip cel Frumos, împotriva căruia Duns apăra drepturile papalităţii. Pentru a-1 scăpi de consecinţele procesului centra Templierilor, a fost trimis de superiorul general al Ordinului său la Koln, unde a profesat şi a scris. 102 Opus oxoniense (comentarii la Sentenţele lui Pietro Lombardo, lecţii ţinute la universitatea din Oxford); un alt comentar al aceloraşi Sentenţe (cunoscut şi sub titlul Reportată Pari-'-siensia), Quaestiones in Metaphysicam, Quaesliones quodUbelalis; tratatul De primo principia 7 etc. 103 p)e gcoţ,us nil neagă teologia; ci crede că trebuie să fie numită mai degrabă sapienta, înţelepciune, întrucît prin însăşi natura sa teologia este mai degrabă o cale de cunoaştere a unor: principii decît o metodă care ar servi pentru a ajunge ia anumite concluzii; teologia constă în cunoaşterea, revelată direct, a lui Dumnezeu. Ştiinţele nu îi pot fi subordonate,' — căci domeniul lor este cunoaşterea naturală obţinută prin mijloace umane: cele ale raţiunii. ^°4 Duns Scotus studiase cu cel mai mare interes şi matematica şi astronomia. 326 FILOSOFIA făcînd uz de raţionalitatea dialecticii, nu are cum servi teologia, nu poate interveni încercînd să argumenteze adevărurile credinţei — cum încerca să facă Toma din Aquino. — Cu această separare categorică a filosofiei de teologie, operată de Duns Scotus, scolastica se pregăteşte să intre într-o fază de disoluţie. Metafizica, complet distinctă de teologie (ştiinţă eminamente practică), este ştiinţa teoretică prin excelenţă. In concepţia lui Scotus, numai individualul are o realitate, numai fiinţele sau lucrurile individuale sînt reale; universalul nu există decît în intelect. Dar şi ideea există, din moment ce intelectul o concepe; căci intelectul este pasiv şi este pus în mişcare, este acţionat de inteligibil. Cum se explică, atunci, universalitatea conceptelor? Răspunde Scotus: prin existenţa unei substanţe comune tuturor fiinţelor (sau lucrurilor) dintr-o anumită clasă, categorie, specie; a unei naturi comune tuturor fiinţelor sau lucrurilor luate individual care intră în cadrul unui concept: substanţa „om“ comună tuturor indivizilor umani, substanţa „animal44 comună tuturor animalelor, ş.a.m.d. „Această substanţă considerată în sine însăşi se dovedeşte a fi deschisă atît la universalizare cît şi la indi-viduaţiune; într-adevăr, capătă un caracter universal în concept (prin acţiunea de abstractizare a intelectului) şi capătă în schimb şi un caracter individual în fiinţele reale“ (R. Tisato). în ce priveşte raporturile dintre metafizică — ştiinţa teoretică prin excelenţă — şi ştiinţele particulare (a căror cultivare constituia titlul de glorie al universităţii din Oxford, dar care lui Scotus, în acest punct, nu i-a reţinut atenţia în mod special), principiile acestora din urmă sînt condiţionate de principiile celei dinţii. „In timp ce ştiinţele particulare nu pot sesiza decît natura fenomenelor, nu şi cauza lor, legile descoperite de aceste ştiinţe sînt pur şi simplu generalizări ale datelor empirice, sau conexiuni matematice între aceste date; dar uniformitatea reală a naturii poate fi garantată efectiv numai de metafizică44 (Idem). In netă contradicţie cu aristotelicienii şi cu tomişti^ %este Duns Scotus în concepţia sa privind raporturile dintre intelect şi voinţă. Pe linia tradiţiei franciscane, el atribuie voinţei, cum am văzut, preeminenţa asupra intelectualismului aristotelic (voinţa fiind superioară facultăţii cognitive — inlellectus). însuşi Dumnezeu este definit, în mod fundamental, de voinţa divină105. Primind asupra intelectului, voinţa omului este liberă şi atît de independentă, încît se poate dispensa de concursul graţiei divine; responsabilitatea actelor sale îi revine în întregime omului. — In ce priveşte sufletul — a cărui imor-talitate nu poate fi demonstrată, chestiunea ră-mînînd deci de resortul credinţei. — facultăţile sau proprietăţile sale sînt capacităţile de a cunoaşte şi de a voi. Voinţa este ceva pur spiritual şi trebuie să o distingem de simţul apetitiv, de a dori ceva: voinţa şi numai voinţa este cu adevărat liberă, — Duns Scotus. — Gravură de un autor anonim din sec. XYI 105 „Voinţa lui Dumnezeu este cu desăvîrşire liberă: binele este numai ceea ce vrea voinţa sa, care, dacăar decide contrariul acesta ar fi binele. Totuşi (...), divinitatea nu poate voi decît ceea ce este lipsit de contradicţii logice, sub acest aspect voinţa sa nefiind arbitrară. Unica limită a acestui principiu este că Dumnezeu nu poate voi în acelaşi timp ceva şi contrarul său44 (Oct. Nistor). JDUNS SCOTUS 327 absolut nedeterminată de nici o cauză exterioară. „Chiar şi intelectul, adică facultatea cognitivă, este determinat de dinafară. Deşi o anumită cunoaştere precede actul voinţei, totuşi voinţa nu este determinată de cunoaştere, ci o foloseşte, uzează de ea. Astfel, voinţa fiind liberă, este superioară intelectului. Voinţa este ceea ce constituie măreţia omului; ea îl ridică deasupra naturii şi îl eliberează de coerciţiile ei. Nu intelectul, ci voinţa îl îndreaptă spre ţinta fericirii şi este subiectul'virtuţilor morale“ (H.O. Taylor — citîndu-1 pe Seeberg). Fiecare suflet are în sine însuşi principiul care îl distinge de celelalte. Ca urmare, încercarea averroiştilor de a susţine —în detrimentul individualităţii sufletului — universalitatea puterii de gîndire a intelectului activ, este absurdă. Filozofia lui Scotus recunoaşte individului o pondere mai mare decît i-o recunoscuse Toma din Aquino. „Exasperatul individualism metafizic al lui Duns Scotus — bogat în consecinţe în toate domeniile filosofiei, ale teologiei, ale eticii, etc. — este semnul premonitor al unei crize profunde care va lovi, în secolul al XlV-lea, întreaga moştenire a gîndirii medievale44 (R. Tisato). In epistemologie, Scotus este un aristotelician, fondînd procesul gnoseologic pe datele simţurilor. „Intelectul obţine cunoaşterea abstrăgînd esenţa din obiectele ce îi sînt prezentate de simţuri, şi în felul acesta se formează ideile (universaliile). In aceste limite, raţiunea umană poate ajunge la adevăr fără a mai trebui să intervină directa iluminare divină44. Dar, spre deosebire cU Toma, „Duns Scotus susţine că intelectul are o intuiţie directă, chiar dacă obscură, a individualului; in timp ce pentru Toma intelectul cunoaşte individualul numai printr-o referire reflectată în memorie şi în simţuri44 (D. Knowles). Prin noutatea frapantă şi prin caracterul atît de categoric al formulării tezelor, scotismul a rămas mai mult de patru secole în cîmpul discuţiilor şi controverselor filosofice şi teologice. Continuat şi dezvoltat îndeosebi de filosoful şi matematicianul Thomas Bradwardine (cca 1290—1349), profesor la Oxford şi arhiepiscop de Canterbury, scotismul i-a inspirat în ideile lor şi pe reformatorii John Wycliff şi Hus. Timp de trei secole — între 1350-1650 —scotismul număra mai mulţi adepţi decît tomismul. „Gîndirea lui Duns Scotus106 107 a avut o mai mare influenţă decît cea a lui Toma din Aquino asupra concepţiilor unor filosofi nelegaţi de Biserică, — cum au fost, de exemplu, Francis Bacon, Rene Descartes, G.W. Leibniz44. DISOLUŢIA SCOLASTICII. WILLIAM OCCAM Filosoful care a dus pînă la consecinţele sale extreme tendinţa ştiinţifică empi-ristă a şcolii din Oxford şi, prin aceasta, a îndreptat gîndirea filosofică pe calea —tipică pentru filosofia engleză—a empirismului, a fost William Occam, supranumit de contemporani pentru abilitatea sa dialectică „Doctor invincibilis44107. 106 Cf. K. Yorlănder, — apud Oct. Nistor. 107 Născut între 1295—1300, pnort în 1349 sau 1350, a intrat de copil într-o mănăstire fraiu ciscană; a studiat Ia Oxford, unde a fost pentru un timp de 6 sau 7 ani şi profesor de teologie. Acuzat de erezie, a fost chemat în faţa curiei papale din Avignon; de unde, după ce fusese lăsat să aştepte pînă să fie chemat să se disculpe, a evadat, refugiindu-se la curtea lui Ludovic Bavarezul — care era în conflict violent cu papa Io an XXII, care îl declarase pe împărat eretic şi uzurpator. Adversar deschis al papei (căruia nu îi recunoştea drepturi temporale şi supremaţia politică), autor a numeroase pamflete şi declarat schismatic de ordinul său monahal (din care a şi fost exclus), a fost excomunicat de Biserică — şi excomunicat a rămas toată viaţa, încă 32 de ani. A murit în timpul marii epidemii de ciumă, la curtea imperială din Miinchen (unde, în acelaşi timp, îşi găsiseră azil şi averroistul Jean de Jandun şi Marsilio da Fado va). 323 FILOSOFIA Autor fecund care a exercitat o influenţă profundă asupra gindirii occidentale, a scris numeroase opere de logică, filosofic, teologie, fizică şi politică. In domeniul filosofici, cele mai importante sînt Comentariile la Sentenţe, Summa toiius logicae şi Quodlibeta, în şapte cărţi. In această perioadă — prima jumătate a sec. XIV — scolastica intrase intr-o fază de disoluţie progresivă103 * * * * 108. Cu Siger de Brabant, averroismul latin respinsese poziţia conciliatoare a lui Toma, situindu-se înafara doctrinei Bisericii; Duns Sco-tus negase posibilitatea unei discuţii raţionale asupra adevărurilor credinţei, de-clarindu-le doar „credibile44. Occam va fi cel care, declarîndu-şi aversiunea pentru metafizică şi, în schimb, predilecţia pentru datele experienţei imediate, va anticipa anumite direcţii importante ale gindirii moderne. Occam a fost ultimul şi cel mai autorizat susţinător al nominalismului, afir-mind că genurile şi speciile nu există ca realităţi, ci doar ca simpli „termeni44 ai unui discurs logic, raţional (Poziţie rămasă în filosofia medievală cu denumirea de „terminism44). Chiar dacă aceşti „termeni44 indică nişte concepte generale, ele nu pot denumi decît obiecte sau fiinţe individuale, — fie mai multe sau pe toate la un loc, fie unul cite unul, în parte; şi într-un caz şi în celălalt, genurile şi speciile rănim ca ceva exterior obiectelor sau fiinţelor, corespunzîndu-le intr-adevăr, dar fără să indice conţinutul şi constituţia lor intimă. Critica pe care o face Occam conceptului de substanţă109 şi conceptului de cauză este ilustrativă pentru poziţia sa antimetafizică în discutarea unor probleme fundamentale de gnoseologie; de asemenea, pentru foarte caracteristica sa atitudine de a respinge postularea unor concepte cînd acestea nu sînt indispensabile pentru a înţelege realitatea: principiu de „economie44, de simplificare, de limitare a dezbaterii speculative la elementele strict necesare ale problemei, — principiu rămas in istoria filosofiei cu denumirea de „briciul lui Occam44. Ceea ce cunoaştem noi clin lucruri — spune Occam — sint numai determinările, calităţile lor110; ca atare, este inutilă ~ şi antieconomică — postularea existenţei unei substanţe, alta decît cu aceste calităţi (şi care nici nu ar putea fi numită altfel decît „non-calitate44). In ce priveşte conceptul de cauză111: ceea ce percepem noi este numai diversitatea, deosebirea (perceptibilă în experienţă) dintre cauză şi efect; deci, putem cunoaşte numai legile care reglează schimbarea şi cursul fenomenelor, iar nu un pretins nex metafizic (postulat în mod nejustificat) care le-ar face să apară, să decurgă unul dintr-altul. „Aşadar, — explică R. Tisato, — şi aici trebuie să ne limităm Ia ceea ce ne este dat de experienţă, fără a pretinde să deducem efectele din cauze, sau să aplicăm cauzalitatea în afara cîmpuiui în care este verificabilă. Orice 103 „Disoluţie44, mai degrabă decît decadenţă. Căci, deşi diferenţierea categorică între filosof ie şi credinţă’cîştiga tot mai mult teren, negîndu-se posibilitatea construirii unei baze raţionale credinţei — ceea ce constituia însăşi raţiunea de a fi a scolasticii — totuşi vigoarea specula- tivă a scolasticilor n-a scăzut. îh secolele XV— XVII triumful tomismului este general; Contra- reforma impune numele unor notabili interpreţi dominicani şi iezuiţi (Francisco Suârez, etc.); iar începînd din sec. XIX se afirmă curentul neoscolastic, în cadrul căruia prevalează neotomismul (D. Mereier, J. Mărităm, A. Gemelli, ş.a.). iG9 Lat. substantia, quod substat — „ceea ce stă dedesubt44. Primul caracter al substanţei este permanenţa, pej deasupra schimbărilor; al doilea, existenţa sa necesară. — Opus substanţei este accidentul. 110 După clasificarea calităţilor dată de Aristotel şi preluată de scolastici, acestea ar fi: proprietăţile obiectelor, facultăţile (sau puterile), afecţiunile, modificările sau variaţiile, determinate de un agent extern sau intern) şi forma geometrică a obiectelormSe disting două feluri de calităţi, primare şi secundare (adică: obiective — ceea ce constituie obiectul minţii, fără vreo referire la eventuala'realitate sau irealitate a obiectului-- şi subiective). 111 Aristotel distinge patru categorii de cauze: materială (de ex., materia unei statui), formală (figura sau forma statuii), eficientă (sculptorul care a realizat-o) şi finală (motivul sau scopul litru care artistul a sculptat statuia). Această distincţie a lui Aristotel a fost însuşită şi dezvoltată de scolastică. DISOLUŢIA SCOLASTICII. WILLIAM OCCAM 329 postulare a unui substrat metaempiric, care să facă necesară succesiunea de la efect la cauză, este inacceptabilă". , , , . , , Occam nu este convins că ar exista o corespondenţa intre logica conceptelor si faptele din lumea exterioară; ca atare, el caută să limiteze principiile acestei îomci la nişte procese ale intelectului (ceea ce este o aplicaţie a „briciului lui Occam"). în teoria cunoaşterii concepută de el, „percepţiile sau cunoştinţele sînt pn- William Occam. Desen în peniţă, dintr-un manuscris din sec. XIV al operelor sale vite ca nişte simboluri (signa, termini) ale obiectelor. Sint «semne» naturale, con' trastînd cu simbolurile artificiale ale vorbirii sau scrierii. Ele se împart în trei clase: întîi — percepţia senzorială a obiectului concret; în al treilea rînd — conceptul abstract, reprezentînd mai multe obiecte, sau o calitate, sau o simplă plăsmuire â imaginaţiei. Ca intermediară între aceste două clase Occam situează notitia intuitiva^ care se referă la existenţa concretă a lucrurilor. Ea serveşte ca o bază pentru cunoaşterea combinaţiilor şi raporturilor dintre lucruri, şi constituie un antecedent necesar cunoaşterii abstracte44 (H.O. Taylor). In continuarea discursului său gnoseologic şi negînd consecvent valoarea metafizicii, Occam afirmă că gîndirea, cugetarea omului este sau intuitivă [sau abstractă; că singura sursă de cunoaştere este intuiţia sensibilă, care ne pune în contact nemijlocit şi deplin adecvat cu realitatea lucrurilor individuale. Intuiţia intelectuală, operînd un proces de abstractizare, derivă din intuiţia sensibilă, în care îşi găseşte şi propria-i justificare; căci, după el, „funcţia intelectului nu este numai de a abstrage, ci şi de a cunoaşte intuitiv lucrurile singulare, obiect al cunoaşterii sensibile44112. Categoria, specia ca instrument sau ca mijlocitor &1 cunoaşterii nu are nici o valoare; experienţa simţurilor este determinantă în Cf. N. Abbagnano; apud Oct. Nistor, op. cit> 330 FILOSOFIA procesul cunoaşterii — în care universalul nu are nici un fel de realitate; conceptul abstract şi universal provine din cunoaşterea intuitivă. Conceptul, deci, nu este decît o realitate mentală, un „semn" (sau un „termen") al lucrului însuşi, un locţiitor, un înlocuitor al lucrului; însăşi relaţia dintre obiecte sau fapte nu are nici o realitate, nu este altceva decît o creaţie a intelectului nostru. în fine, conceptele intuitive au o valoare superioară conceptelor abstracte, întrucît primele se aplică unui lucru reaZ, în sine, în timp ce cele abstracte se aplică lucrului gîndit, care nu există în afara spiritului113. — Recurgind în mod continuu la experienţa sensibilă, reducînd cunoaşterea la percepţie, Occam neagă că ar putea sesiza ceea ce trans-cende experienţa. Prin urmare, teologia nu poate fi considerată o ştiinţă, lipsită fiind de evidenţă raţională. Adevărurile credinţei nu pot fi demonstrate; raţiunea nu poate demonstra nici unitatea, nici infinitatea, nici chiar existenţa lui Dumnezeu, — şi cu atît mai puţin acţiunea divinităţii în lume. — Agnosticismul din epistemologia lui Occam se exprimă aici în modul cel mai direct, punînd bazele scepticismului religios. Domeniul credinţei — reglată exclusiv de dogmă — este suprasensibi-lul; al raţiunii — dirijată numai de intuiţiile sensibile — este domeniul experienţei, între credinţă şi ştiinţă nu poate fi stabilit nici un raport; fiecare este autonomă faţă de cealaltă, — şi tocmai această autonomie garantează eficienţa amîndurora. Fractura unităţii medievale între credinţă şi raţiune era deci completă. Ceea ce i-a adus lui Occam o mare faimă a fost „o tehnică logică de un mare rafinament, care, prin unele aspecte, aminteşte logica simbolică a timpului nostru" (D. Knowles). De asemenea, doctrina sa epistemologică în ansamblu, prin care Occam a devenit fondatorul unui adevărat curent — al „occamismului". De reţinut sînt însă şi ideile sale în domeniul eticii, idei bazate pe un voluntarism absolut. în corelaţie directă cu primatul voinţei este şi conceptul său de libertate. Actele omului nu sînt nici bune nici rele in sine, ci numai pentru că şi în măsura în care sînt comandate sau interzise de Dumnezeu; ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba nici de răsplată sau de pedeapsă, sub raport cauzal. Iar cum Dumnezeu este liber să acorde după libera sa voinţă răsplata beatitudinii sau pedeapsa suferinţelor şi celui care nu le-ar merita, „concepţia teologică despre graţia divină, considerată calitate sau atribut al sufletului, devine superfluă; precum tot de prisos este să se vorbească despre natura specifică a diferitelor virtuţi şi despre diferitele grade de perfecţiune" (Idem.) Occam este cel dintîi filosof al Evului Mediu care zdruncină din temelii întregul edificiu al scolasticii. Doctrina sa, care acorda cel mai larg spaţiu logicii — dar relevînd totodată şi limitele cunoaşterii raţionale — a deschis drumul agnosticismului. „Calea modernă" — cum a fost numită de contemporani filosofia sa — în contrapoziţie cu tradiţionalele curente de gîndire (augustinism, tomism, scotism, ş.a.) s-a răspîndit şi a căpătat amploare în toate universităţile europene1!4. 113 „Dar atunci, care e funcţia lor? De ce să recurgem la aceste forme artificiale? Occam răspunde că ele ţin loc, în spirit, mulţimii de lucruri individuale. Sînt simboluri sau etichete mentale ce ne servesc să catalogăm vederile pe care le-am obţinut asupra indivizilor reali, să le grupăm potrivit unor cadre genetice şi specifice44. (M. de Wulf). U4 printre reprezentanţii occamismului s-au numărat personalităţi de mare prestigiu ale timpului, ca Jean Buridan, Nicolas Oresme, Pierre d’Ailly, Jean Gerson/ Albert de Saxonia, etc. — „în timp ce filosofia lui Occam era un organism de idei foarte coerent, mişcarea occamistă a constituit în primul rînd o mentalitate critică şi o atitudine sceptică, prin care tradiţionalele probleme metafizice îşi pierdeau din sensul şi semnificaţia lor, în timp ce tot interesul se îndrepta spre problemele de logică, spre problema valorii cunoaşterii şi a însemnătăţii reale a conceptelor, spre ştiinţa naturii (cu prevalenţă a matematismului şi a unui anumit empirism); se susţinea separarea netă între raţiune şi credinţă, între puterea laică şi cea ecleziastică. Mişcarea occamistă MISTICISMUL SPECULATIV. ECKHART 331 MISTICISMUL SPECULATIV. ECKHART Disoluţia scolasticii — venind, de astă dată, dintr-o direcţie opusă celei a oecamismuîui — a fost marcată şi de misticismul speculativ. Era reacţia firească împotriva scepticismului religios care nega adevărurilor credinţei orice posibilitate de a fi demonstrate raţional, accentuînd în schimb valoarea credinţei prin teoretizarea, nu numai prin practicarea contemplaţiei şi extazului mistic. Misticismul speculativ depăşeşte aspectul simplei participări subiective la tainele dogmei bisericeşti sau acela al unui misticism psihologic descriind stări extatice, abordînd în schimb probleme care nu sînt necesarmente legate de credinţă, probleme fundamentale gnoseologice, ontologice, etice. Mistica speculativă, care îşi avea rădăcinile în neoplatonism (Proclos) şi în doctrina primului sistematizator al misticismului creştin Pseudo-Dionisie Areo-pagitul115 a cunoscut o mare dezvoltare, ca în nici o altă ţară, în Germania^16. în secolul al XlII-lea, iniţiatorul recunoscut ai misticismului speculativ este dominicanul Dietrich von Freiberg (eca 1250—1310). Preocupat şi de ştiinţă, autor al unei teorii asupra curcubeului (reluată mai tîrziu de Descartes), ca filosof Dietrich este un apărător al tomismului (fără a urma însă totdeauna şi în întregime doctrina lui Toma). Cel mai strălucit reprezentant al misticismului speculativ german este Johann Eckhart („Meister Eckhart“, cca 1260—1327)117. în principalele sale opere (Qaaes-tiones, Opus tripartitum şi, în limba germană, Cartea divinei consolări), el profesează o metafizică avînd ca puncte de plecare uneori cea mai pură doctrină scolastică (despre Trinitate, despre atributele divinităţii, ş.a.), alteori conţinînd idei averroiste, afirmînd cognoscibilitatea lumii şi ajungînd chiar pînă la a susţine primatul materiei. Dar devierea sa de la învăţătura oficială a Bisericii catolice devine mai evidentă odată cu enunţarea tezei potrivit căreia existenţa infinită şi esenţială a lui Dumnezeu este singura existenţă. în cele 28 de propoziţii condamnate de Biserică, Eckhart reia motivele panteismului lui Proclos, exaltînd prezenţa divinului în sufletul omului; afirmă eternitatea lumii — creată de Dumnezeu odată cu Fiul, — transformarea naturii umane în natură divină, identitatea perfectă a omului sfint cu Dumnezeu, nimicnicia oricărei creaturi, indiferenţa faţă de toate lucrurile ex- a influenţat gîndirea modernă, nu numai ca element dizolvant al unor poziţii tradiţionale, ci şi anticipîna atitudini ştiinţifice şi doctrine de fizică, poziţii politice şi teorii religioase (de ex., cea a lui Luther) ale epocii moderne“ (Italo Sordi; vd. Bibliografia). 115 Textele fundamentale ale misticismului speculativ occidental, cum am văzut, sînt scrierile lui Bernard de Clairvaux şi Richard de St.-Victor. Curentul misticismului va fi alimentat în principal de Francisc din Assisi, Bonaventura şi de viziunea apocaliptică a lui Gioacchino da Fiore. — Faţă de misticismul păgîn, cel creştin sublinia în special necesitatea obţinerii graţiei divine şi respingerea oricărei forme de panteism. ll6’ în sec. XII, bine cunoscut este grupul de călugăriţe ascetice vizionare (Elisabeth din Schonau, Hildegard din Bingen, Liutgard din Tongern); în secolul următor — cînd numărul mănăstirilor dominicane de călugăriţe trecea de 70 — renumită era Mathilde din Magdeburg (sau Mechtild, 1207 — 1282), autoarea unor foarte populare scrieri mistice, scrise în limba germană, — dar care nu au caracterul filosofic speculativ al scrierilor lui Dietrich sau Eckhart. 117 A studiat şi a fost apoi magistru Ia universitatea din Paris (unde preda în acel timp şi Duns Scotus); se pare că fusese şi discipolul lui Albert, la Koln; papa Bonifaciu VIII, personal, i-a conferit titlul de doctor în teologie. A deţinut înalta funcţie de superior provincial pentru Germania al Ordinului dominican. în 1326, arhiepiscopul de Koln a intentat un proces contra doctrinelor sale, — pe care, în 1329, papa Io an XXII le-a condamnat ca eretice; dar Eckhart murise cu doi ani înainte. 332 FILOSOFIA "terioare, intelectul necreat ca ceva propriu sufletului, ş.a.118. — Ceea ce conferă un caracter particular misticismului lui Eckhart este faptul de a nu fi doar un impuls nemijlocit, o pornire imediată a omului exaltat de credinţă, ci de a căuta să reconstruiască raportul dintre lumea naturală şi cea supranaturală, dintre sufletul omului şi Dumnezeu, folosind argumentele şi schemele logice ale tradiţiei neoplatonice: o încercare nedepăşită — la un asemenea nivel speculativ filosofic — în tot Evul Mediu. Misticismul speculativ al lui Eckhart nu ţine doar de resortul teologiei; dimpotrivă, interesează — prin implicaţiile sale filosofice — însăşi înţelegerea drumului parcurs de gîndirea medievală în raport cu scolastica, a cărei preeminenţă se dovedea acum iluzorie. Din acest punct de vedere, semnificaţia istorico-culturală a misticismului speculativ este clar relevată de R. Tisato: „în timp ce filosof ia iui Toma însemnase ultimul puternic efort de a găsi un acord intim între raţiune şi credinţă, occamismul şi misticismul reprezintă cele două consecinţe (complementare între ele) ale imposibilităţii recunoscute a unui asemenea acord. Pe de o parte, raţiunea devine în întregime umană şi se îndreaptă cu o libertate deplină spre probleme lipsite de orice legătură cu principiul divin; pe de altă parte, credinţa părăseşte orice preocupare de contact cu lumea şi face din negarea acesteia punctul de plecare pentru contopirea credinciosului în -Dumnezeu. Şi una şi cealaltă soluţie ies afară din graniţele ortodoxiei, chiar dacă pe căi diferite; şi una şi cealaltă confirmă criza culturii medievale, intrată acum j>e calea evidentei disoluţii. Prin discipolii săi, dominicanii Johannes Tauler (1300-1361) şi — cel mai popular dintre misticii speculativi germani — Heinrich Seuse (sau Suso, cca 1295 — 1366), Eckhart „a exercitat o mare influentă asupra gîndirii religioase germanice, întrucît, accentuînd importanţa unei religiozităţi interioare şi depreciind aspectele exterioare ale cultului, a aruncat germenii unei crize care urma să se manifeste peste două secole, odată cu Reforma"119 120. Misticul italian Gioacchino da Fiore. Gravură de un autor anonim din sec. XYI CONCLUZII Pentru omul medieval, nu numai natura şi Scriptura sînt templul în care Dumnezeu îşi face auzit Guvîntul, ci şi onmB20. Acest templu interior, al omului, 118 „Imaginea lui Dumnezeu în om este fondul, lumina, scînteia, — care nu e deloc o potenţă a sufletului, ci însăşi fiinţa sa. Sufletul ca imagine este necreat; în schimb, sufletul înzestrat cu potente este multiplu şi creat£t (Gf. E. Br£hier). 119 îtalo Sordi (vd. Bibliografia). In afara Germaniei, principalii exponenţi ai misticismului speculativ au fost: în Franţa, Jean Gerson (1364—1429) şi contemporanul său Pierre d’Ailly; în Ţările de Jos, Jan van Ruysbrceck (1293—1381) şi faimosul autor al Imitaţiei lui Hristos9 Thomas din Kempen (sau Kempis, 1380—1471); în Italia, Caterîna da Siena (1347—1380); iar în' Spania — mult mai tîrziu — Juan de la Cruz (1542—1591). 120 „Nu ştiţi oare că voi sînteţi templul lui Dumnezeu şi că duhul lui sălăşluieşte în voi?44 (Ap. Pavel, Epist. I către Corinteni, III, 16). CONCLUZII 333 filosoful îl descoperă şi îl împodobeşte cu datele culturii, ale ştiinţelor, filosofiei, literelor; în felul acesta, in Occident teologia devine „ştiinţă44 (în timp ce în Orientul creştin rămîne „rugăciune4*). Aceste date culturale erau moştenite de filosoful medieval în mare parte de la Antichitatea greacă (şi preluate chiar de unii Părinţi ai Bisericii); ceea ce ducea, în mod inevitabil, la o desacralizare a creştinismului originar, prin îndepărtarea sa de la rădăcinile iudaice. De fapt, acest proces (cf.M.-M. Davy) s-a desfăşurat în cadrul a două tipuri diferite de şcoli filosofice. Filosofia profană, care se preda în şcoli, se concretiza inserîndu-se în istorie, în temporalitate, in intelectualism, în ştiinţa umană laică. Dimpotrivă, filosofia monastică, ce urmărea cunoaşterea şi însuşirea înţelepciunii divine, rămîne a credincioasă „adevăratei Filosofii44, adică tainelor formulate în Vechiul şi Noul Testament; or, pentru a le pătrunde, „călugării-filosofi44 trebuiau şă renunţe la ştiinţele umane, la scolasticae disciplinaer continuînd să cultive diferite tipuri de filosofii monastice, —profetice, ascetice sau eremitice. Cultivînd această „filosofic divină44 — pentru ei, adevărata şi singura filosofie, care la punctul ei final devine mistică, iar filosoful, un iniţiat —* aceşti „călugări-filosofi44 trebuiau să evite, pentru a-şi atinge scopul urmărit, două primejdii: cea a lumii sensibile şi cea a abstracţiilor intelectului, considerînd că singura cale este descoperirea adevărului divin —* Deitas abscondiîa. Ieşirea din acest impas teologic au oferit-o şcolile filosofilor profani; mai întîi cea a lui Abelard, cea din Chartres şi cea de la St. Victor din Paris. Pentru aceste şcoli, filosofia urma să îşi găsească sau să îşi creeze un drum propriu în sistemul de învăţămint al „artelor liberale44, pentru a-şi ocupa locul cuvenit. Un ajutor nepreţuit îi venea din partea fascinantei gîndiri greceşti, — pe care filosofii Evului Mediu fie că o combat cînd contrazice Biblia, fie că încearcă să o adapteze doctrinei creştine, să o „creştinizeze44, fie că o reneagă categoric de la început, fie că pur şi simplu o adoptă, lăsîndu-se de-a dreptul „elenizaţi44. în vederile lor, „artele liberale44 pot şi chiar trebuie să intre ca o propedeutică indispensabilă pentru însuşirea filosofiei. Pentru Boethius, acestea sînt tot atîtea trepte spre perfecţiunea reprezentată de filosofie. Iar Alcuin, repetînd proverbul biblic121, le compară cu cei şapte stîlpi ai templului înţelepciunii. Numai filosofia dă omului acces la beatitudinea cerească — afirmă Scotus Eriugena: Nemo intrat in melum nisi per philosophiam. Teologia deci era subordonată filosofiei; abia mai tîrziu filosofia va deveni ancilla theologiae. Filosofia este în acelaşi timp înţelepciune, religie, poezie şi ştiinţă a vieţii spirituale. Ga studiu închinat Adevărului suprem, filosofia secolului al XH-lea poseda un caracter de universalitate, îmhrăţişînd toate ştiinţele —pentru că toate concurau şi conduceau la găsirea Adevărului. Filosofia însemnind cunoaştere de sine, cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Universului, ea includea implicit orice tip de cunoştinţe. în acest scop, chiar şi operele „păgîne44 sini necesare, mtrucit şi ele îmbogăţesc cunoştinţele. (Incit, în cele din urmă, Aristctel 'va prelua „cheile Teologiei44 —■ după expresia lui Luther). Dar filosoful creştin trebuie să se servească de ele cu discernămînt. Nu era vorba deci de o interdicţie, de o prohibiţie de principiu, ci de „o punere în gardă44. Prin diversitatea curentelor şi marele număr de exponenţi ai acestor direcţii, mişcarea filosofică medievală a însemnat o experienţă intelectuală impresionantă prin vastitatea ei, condensind o imensă, continuă şi pasionată activitate speculativă. I?1 „înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte columne44 (Pildele lui Solomon, IX, 1). 334 FILOSOFIA „In nici o altă epocă filosofia n-a impregnat atit de adine mentalitatea diferitelor medii sociale44 (M. de Wulf). Ga spectacol general, această activitate îşi dezvăluie semnificaţiile istoric-cultu-rale in primul rînd prin natura temelor abordate — şi, evident, impuse de mentalitatea, esenţialmente religioasă, a epocii, dar şi prin conştiinţa, progresiv consolidată, a insuficienţei explicaţiilor teologice propuse de textele sacre şi de „autorităţi44. Incit, principala experienţă intelectuală consta în inserarea gîndirii raţionale în viziunea creştină oficială asupra Universului, vieţii şi omului; ceea ce, în fond, însemna soluţionarea problemei raporturilor dintre raţiune şi credinţă. Asimilarea gîndirii raţionale — cu preeminenţă a lui Platon şi în special Aris-t'otel — se efectua în şcoli. Dar în şcolile medievale, filosofia platonică n-a fost niciodată cunoscută în totalitatea şi în puritatea ei; i-a fost transmisă Evului Mediu prin viziunea — oricum, deformantă, — a neoplatonismului chiar de către Părinţii Bisericii, răsăriteni sau apuseni, care au comunicat în scrierile lor şi alte idei filosofice sau cunoştinţe ştiinţifice ale Antichităţii. In schimb, Aristotel a ajuns să fie cunoscut aproape integral şi intr-un mod, în general, fidel. In şcoli, i se dădea preferinţa şi din motive didactice: metoda sa argumentativă şi precizia terminologiei tehnice folosite contribuiau în mod clar la formarea intelectuală a elevilor în spiritul unei riguroase discipline a gîndirii. In principal, insă, se simţea nevoia ca tradiţia filosofică laică să vină în sprijinul argumentării adevărurilor credinţei; autoritatea lui Aristotel putea răspunde în bună măsură acestei exigenţe, — şi astfel s-a constituit marele curent al filosofiei scolastice. Teologia îşi aroga, bineînţeles, în continuare dreptul de a îndruma, orienta,, dirija speculaţia raţională — „fie interzieîndu-i anumite concluzii pe care raţionamentul părea să le autorizeze, fie ridieînd-o spre înălţimea realităţii divine pe care raţiunea doar o presimţea. Să se remarce faptul că nici Sf. Anselm, nici Sf. Toma nu caută atit soluţia unei probleme abstracte, cit directiva generală de ansamblu a vieţii spirituale44 (E. Brehier). Dar începind din a doua jumătate a secolului al XlII-lea, filosofia cîştigă o poziţie de netă autonomie, datorită lui Toma din Aquino şi, mai ales, lui Siger de Brabant; iar reacţia produsă la condamnarea temporară a doctrinei lui Aristotel n-a făcut decît să consolideze poziţia Stagnatului. în secolul al XlV-lea, opoziţia care s-a manifestat între viaţa intelectuală (dominată de exigenţele raţiunii) şi •viaţa religioasă (în forma sa extremă, mistică) devine atit de accentuată îneît insuccesul tentativelor conciliante ale scolasticii este evident, iar disoluţia ei, de asemenea. Rezultatul a fost că raţiunea a devenit mai conştientă de sine şi de posibilităţile ei de a da răspunsuri unor întrebări capitale. Pe de altă parte, „faptul de a fi văzut în logică şi în dialectică unica metodologie pentru instruirea minţii, oricare ar fi fost disciplina intelectuală la care urma să fie aplicată, a însemnat un impediment serios pentru studii, faţă de felul în care acestea se desfăşuraseră în secolele XII şi XIII44 — relevă cu pertinenţă D. Knowîes. Logica eliminase peste tot (cu excepţia şcolilor din mănăstiri) studiile literare din învăţămîntul de bază. „Gradual, acest fapt a produs un fel de divorţ între gîndire şi viaţa concretă, între dialectică şi muze. Viaţa concretă şi universul fizic n-au mai fost factori din care filosoful să-şi tragă stimuli de a cugeta şi reflecta. Este greu de a stabili pînă la ce punct schimbarea intereselor intelectuale, trecerea de la metafizică şi de la considerarea principiilor generale şi abstracte la'cunoaşterea realităţii in- CONCLUZII 335 dividuale şi la intuiţia directă a realităţii, poate fi legată de atenţia nouă pentru persoana umană văzută sub caracteristicile sale individuale, şi pentru tipurile şi destinele oamenilor46. Rămîne clar şi faptul că acest parcurs al filosofiei medievale a dus, în mod progresiv, firesc previzibil şi chiar inevitabil la o nouă etapă a gîndirii filosofice, anunţată (în Anglia) încă din secolul al XlV-lea şi care se va afirma din plin în secolul următor — filosofia Renaşterii122. 122 Şi în acest domeniu, unele caracteristici atribuite de obicei Renaşterii slut prezente deja în Evul Mediu. Astfel, este de notat — fapt prea puţin remarcat—combativitatea filosofilor. Violenţa verbală a disputelor lor pornea de la un spirit de intoleranţă ce avea la bază temeiuri intelectuale, desigur. Guillaume de Conches, Adelard din Bath, Guillaume d’Auxerre, chiar Albert cel Mare, se exprimă adeseori prin fraze de o surprinzătoare agresivitate. Toma din Aquino apără ideea de cauzalitate naturală considerind că a o nega este absurdum, ridiculum, stultitia. Re o rară vehementă este şi limbajul folosit de Williamr Occam împotriva astrologiei şi astrologilor. Incît, pe la mijlocul secolului al XlII-lea cancelarul universităţii din Paris, Aimeric de Vâri, compară disputele profesorilor săi cu o înverşunată luptă între cocoşi! ( văzut, în Catalonia încă din a doua Jumătate a secolului al X-lea, unde activau meşteri din Lombardia. GEOGRAFIA ROMANICULUI. PARTICULARITĂŢI REGIONALE 375 caractere arhaice: o foarte simplă distribuţie a spaţiului — şi deci a maselor arhitectonice, — iar pereţii sînt lipsiţi de o ornamentaţie plastică în relief pronunţat; totul se reduce la mici arce suspendate şi la intensitatea cromatică deosebită a numeroaselor fresce. Dacă nu avem a face aici cu acea riguroasă distribuţie a spaţiului şi cu acele planuri complicate ale bisericilor timpului din Franţa, în schimb spa- în Evul Mediu timpuriu, construcţiile religioase puteau avea şi funcţii militare defensive. — Absida catedralei din Avila era integrată în sistemul de apărare al oraşului. Sec. XII ţiul este totuşi definit — plastic — de bolţi, care apar în Catalonia încă de pe la mijlocul secolului al X-lea. Aceste caracteristici sînt proprii nu numai bisericilor catalane (cea mai celebră S. Maria din Ripoll, are cinci nave), ci şi celor din alte regiuni ale Spaniei: din Castilia (de ex., S. Vicente din Avila, acoperită — încă din 1170 — cu bolţi ogivale: primele din Spania); din provincia Leon (catedrala din Zamora, catedrala veche din Sedamanca, sau S. Isidor din Leon, faimoasă pentru picturile sale); în fine, din Calicia — marele sanctuar Santiago de Compostela, edificiul reprezentativ al romanicului spaniol, în special prin complexa lui spaţialitate73. Elementele arhitectonice ale acestei catedrale sînt comune edificiilor situate pe marele drum de pelerinaj spre Compostela (el camino frances), relevînd o strînsă aderenţă cu modelele franceze. — Nu lipseşte nici un ecou din arhitectura moscheelor: complexele cupole cu nervatori încrucişate ca în catedralele din Jaca, Zamora, Salamanca, în două biserici din Segovia, sau în cripta bisericii S. Isidoro din Leon („Pantlieon de los Reyes“), consacrată în 1063. Sculptura romanică spaniolă trădează o strînsă dependenţă de cea franceză (şi, într-o bună măsură, de şcoala lombardă); fapt atestat în modul cel mai evident 73 Edificiul are o lungime de peste 130 m, transeptul imens împărţit în trei nave, cu tn hune şi absidiole, cupolă la încrucişarea transeptului cu nava centrală, deambulatoriu cu cine capele laterale, navele secundare cu bolţi în cruce, iar nava centrală acoperită cu o boltă senii-cilindrică, cu arce transversale. 376 ARTA de excepţionala bogăţie iconografică a grandiosului portal al S. Maria di Ripoll (prima jumătate a sec. XII), definită de obicei „arcul de triumf al creştinismlui44. Aici — ca şi in cele două portaluri de la S. Isidoro, sau in claustrul abaţiei S. Domingo din Silos, ca să cităm principalele capodopere din Spania — şi mai ales in timpanul şi în întregul portal sudic al catedralei din Compostela — faimoasa „Puerta de las Platerias44 — sînt evidente nu numai influenţele franceze, ci şi particularităţile acestor sculpturi derivate din însăşi natura geniului spaniol. Or, geniul artistic a! Spaniei se defineşte printr-o anumită energie plastică, prin „asprimea în decupajul rigid al volumelor creînd o deosebită severitate, dar şi neliniştita şi enigmatica vivacitate a acestor figuria — cum observă L. Balzaretti; iar în iregularitatea fie a distribuţiei subiectelor, fie a proeminenţei reliefurilor, se descifrează „o voinţă de a se opune legilor de ordine, echilibrului, armoniei clasicităţii; o aspiraţie de a se dărui mişcărilor mai spontane şi unui viu sens plastic4*. Se remarcă totodată în această sculptură — notă ce va domina şi pictura spaniolă — o lipsă de interes şi de sensibilitate faţă de lirismul delicat; în schimb, „o înclinaţie permanentă spre exaltarea corpului, a caracterului său carnal44. Pictura şi-a avut centrul principal de difuzare în Catalonia. O deosebită vivacitate şi intensitate plastică este ceea ce apare şi din scenele frescelor din S. Isidoro (din Leon). Modalităţile picturale ale Spaniei romanice, fundamentale şi continuate de-a lungul întregului Ev Mediu, au fost fresca şi pictura pe lemn de pe baldachinele şi de pe panourile acoperind altarele (antependia). Temele care predomină sînt: Pantocratorul înconjurat de evanghelişti sau de îngeri, Fecioara pe tron, apostoli şi scene din Vechiul Testament şi din Apocalips, cu foarte frecvente reprezentări ale chinurilor iadului. Potrivit stilului personal al pictorilor, tratarea lor denotă fie o influenţă bizantină „aulică şi solemnă, cu o severă ordonare tectonică in care figurile statice sînt văzute frontal, fie una de origine carolingiană-otto-niană, de o mare vioiciune narativă şi exprimată printr-un linearism dinamic'4 (Iâ&m), Pe lingă ritmul narativ viu, expresiv, şi desenul bine marcat ai contururilor, intensitatea aproape violentă a coloritului este o altă notă caracteristică a picturii romanice din Spania. Aria de influenţă a arhitecturii germane imperiale s-a extins — cn concursul* in principal, al meşterilor lombarzi — în Boemia, Ungaria (catedrala din Jâk), Polonia, Transilvania (catedrala catolică din Alba Iulia), precum şi în Scandinavic* Morfologia atît lombardă cit şi cea renană este cel mai bine exemplificată, in Suedia, de catedrala din Lund: faţada încadrată cu două turnuri, absida cu galerie, o criptă vastă şi pilaştri alternaţi, cilindric şi compuşi. In schimb catedrala din Uppsaîa a receptat şi cîteva elemente arhitectonice angio-normande. — Domul din Lund a exercitat o certă influenţă şi asupra arhitecturii daneze (catedralele din Viborg şi Rine). In fine, Norvegia a fost mai receptivă faţă de arhitectura anglo-normandă (catedralele din Trondheim, Stavanger şi Bergen). Dintre ţările scandinave, Norvegia este cea care aduce în arhitectura, sa romanică o notă de incontestabilă originalitate, datorită ataşamentului său la valorile tradiţionale, locale. Creştinarea Scandinaviei (sec. X) a întîmpinat în Norvegia o rezistenţă mai accentuată. şi în planul noii orientări cultural-artistice. Regii înşişi au sprijinit continuarea pînă tîrziu către mijlocul secolului al XlII-lea a construcţiei bisericilor de lemn74. Tipul cel mai pur de arhitectură scandinavă este siavkirke 74 Clerul creştin întîmpina dificultăţi în iniţiativa sa de a construi biserici din piatră (ceea ce nu se întîmpla m cazul construcţiilor civile). Primul palat regal de piatră — Haakonshallin, în apropiere de Bergen — este considerată „cea mai frumoasă construcţie civilă norvegiană din Evul Mediu4* {sec. XII). * GEOGRAFIA ROMANICULUI. PARTICULARITĂŢI REGIONALE 377 (modelul tipic este biserica din Borgund), biserica de lemn cu pereţii din scînduri tinute de o osatură de bîrne. (Alte biserici au pereţii diu trunchiuri de lemn aşezate vertical). „Structura este cît se poate de simplă: pilaştrii susţin arhitravele pe care se sprijină alţi pilaştri, determinînd ciudata fizionomie—în special externă — a acestor biserici cu mai multe nivele în progresivă retragere. Chiar dacă în stav-kirker apare distribuţia spaţiului in nave, supraelevaţia navei centrale faţă de cele laterale, presbiteriul, absida şi capitelurile cubice, totuşi originile acestora sînt de căutat, în mod plauzibil, nu în arhitectura romanică, îndeosebi anglo-saxonă, ci in tradiţia vikingă44 (Idemf5. Din aceeaşi tradiţie vikingă derivă şi ancestralele preferinţe pentru stilul zoomorf, —- în sculpturile cornişelor, frontoanelor, coloanelor şi portalurilor, reprezen-tind monstruoase capete de balauri, asemenea celor sculptate la prova bărcilor de înmormîntare vikinge.— Cît priveşte pictura, se remarcă aceeaşi înclinaţie spre surse de inspiraţie indigene (adăugîndu-li-se şi elemente carolingiene), în frescele datînd din sec. XII din bisericile rurale daneze şi norvegiene, în care pictura murală a înlocuit tradiţionalele tapiserii ce ornau pereţii. în Norvegia, începînd din a doua jumătate a secolului al XlII-lea frescele apar şi pe bolţile acestor stavhirker, — odată cu primele semne ale stilului gotic*. ROMANICUL ÎN ITALIA. ARHITECTURA începînd cu arhitectura (şi continuînd apoi cu sculptura romanică), „în Italia se pot identifica trei orientări fundamentale: aceea a arhitecturii lombarde, difuzată îndeosebi în valea Padului şi caracterizată de accentuarea valorilor de greutate şi rezistenţă, care deriva dintr-o folosire a bolţilor; cea clasicizantă, proprie Italiei Centrale, din Toscana pînă la Roma şi în Campania, care reînvie într-un mod mai direct tradiţiile paleocreştine; şi cea orientalizantă care, cu toată varietatea expresiilor sale, arată a fi fost stimulată de influenţe orientale şi bizantine41 (AL Ni-colli). Deşi la o primă privire s-ar părea că aceste orientări ar corespunde — măcar In. linii generale — marilor arii geografice ale Italiei (septentrională, centrală, meridională), totuşi întrepătrunderile de natură stilistică diversă într- o anumită regiune pretind o prezentare sintetică, urmînd schema fondată pe stiluri, şcoli şi influenţe. Pentru stilul arhitecturii lombarde75 76, edificiul reprezentativ şi primul in ordine cronologică este S. Ambrogio din Milano77. Surprinde şi impresionează de la început imensul atrium — de o suprafaţă egală celei a interiorului bazilicii — rectangular, 75 Un alt aspect original îl oferă arhitectura romanică norvegiană prin tipul de mică biserică cu plan circular, cu acoperişul foarte înclinat şi cu şindrilele aşezate în solzi de peşte; iar în interior, cil un unic pilastru central care susţine bolţi inelare. Această tipologie (primele exemplare databiîe sînt din sec. XI), care îşi are locul de origine în insula Barnholm (şi care a continuat pînâ îu sec. XIY) a iradiat şi în Danemarca şi Suedia, în bisericile din insula Gotland. * Despre arta romanică şi gotică în celelalte ţări europene se va vorbi în volumul următor, în capitolele respective dedicate acestor ţări. 7S Reamintim că şcoala lombardă adoptă planul de bazilică în formă de cruce latină, cu transept şi trei nave, pilaştri compuşi sau cruciformi legaţi de arce semicirculare, boltă în cruce, cupolă octogonală pe transept şi navă, turn-clopotniţă cvadrangular legat de absidă sau, mai des, izolat. Meşterilor lombarzi li se datorează şi palatele comunale (broletti) din Milano, Pavia, Menza, Brescia, Bergamo, ş.a. 77 începută (dinspre absidă) în 850, dar reconstruită aproape în întregime în forma actuală Şi terminată în sec. XII. 378 ARTA Înconjurat de portice pe cele patru laturi (cvadriportic), în care se ţineau întrunirile populare ale oraşului. Pe latura frontală, de intrare în bazilică, se suprapune, drept faţadă, un portic lung, o galerie deschisă, o adevărată tribună din care episcopul sau magistraţii oraşului se adresau mulţimii adunate în atrium. în această galerie au fost deschise ferestre largi, — singura sursă de lumină a interiorului, lipsit de ferestre laterale. Bazilica S. Ambrogio a devenit model ideal — ca structură internă — pentru numeroase monumente romanice ale Italiei Septentrionale78,. Soluţii arhitectonice noi aduce la catedrala din Modena (1099-1106) construei-torul ei Lanfranco, „ritmînd suprafaţa /faţadei/ prin arcade, alternativ mai large şi mai înguste /.../, deschizînd în fiecare arcadă trei arcade mici, formînd o galeri, care taie orizontal faţada şi care continuă de-a lungul flancurilor44 (G.G. Argan) în cadrul celei de-a doua orientări, clasicizantă, evocînd tradiţia bazilicilor paleocreştine, în Italia Centrală trei centre au difuzat o variantă originală de arhitectură romanică: Florenţa, Pisa şi Roma. Spiritul toscan — eminamente intelectualist, cu un marcat simţ al măsurii şi clarităţii — s-a exprimat în forma „clasicistă44 a unei arhitecturi ce tinde spre proporţii şi un ritm al suprafeţelor geometric calculate, spre puritatea şi fermitatea liniilor, manifestînd totodată şi un rafinat gnst pentru culoare. Ultima trăsătură este evidentă în suprafeţele, interioare şi exterioare, ale celor mai cunoscute monumente florentine şi pisane, intarsiate cu marmură în diferite culori. Reprezentativ în acest sens este baptisteriul din Florenţa79. Decoraţia intarsiată în marmură albă şi verde urmează — pe cele opt feţe, tripartite, ale octogonului, fiecare cu trei largi arce oarbe semicirculare, incluzînd fiecare cîte o fereastră în linii clasice — un desen sobru de ample forme geometrice. Interiorul, vast şi solemn, are masive coloane de granit şi pilaştri de marmură cu caneluri, iar pavimentul este bogat decorat cu o fkiă intarsiatură evocînd, prin motivele utilizate, un covor oriental. Cupola — cu un diametru de 25 m, acoperită în întregime de un mozaic executat în,sec. XIII şi avînd în centru figura gigantică, de 8 m, a lui Hristos — este surmontată de acoperişul piramidal terminîndu-se cu o lanternă octogonală80. Varianta pisană a acestei orientări clasicizante paleocreştine prezintă şi numeroase influenţe musulmane şi armene, alături de cele lombarde. Complexul monumental — unic în Italia prin unitatea stilistică perfectă şi nivelul artistic excepţional — din „pajiştea cu minuni44 de artă (Prato dei miracoli), este situat nu în centrul, ci într-o zonă periferică a vechiului oraş. Domul, în marmură81, cu interiorul ritmat de seria de coloane cu capiteluri corintice, legate de arce în plin cintru care susţin galeriile, creează o impresie puternică de grandoare clasic calculată; 78 S. Michele, S. Teodoro, S. Pietro in Giel d’Gro din Pavia; domurile din Modena, Piacenza, Cremona şi Parma (cu baptisteriul alăturat). La Verona, S. Zeno se arată receptivă la sugestii coloristice, la fel ca celebra abaţie din Pomposa; în timp ce în sudul Peninsulei, catedralele din Bari, Bitonto, Ruvo, Trani, alături de formele lombarde receptează şi elemente de derivaţie normandă. 79 Fost catedrala oraşului pînă în 1128, a fost reconstruit în forma actuală în sec. XI, pe un plan octogonal a cărui origine urcă pînă în sec. V. 80 Un alt monument romanic florentin este bazilica S. Miniato al Monte (reconstruită după 1018), în care structura paleocreştină a interiorului este tot atît de evidentă ca şi elementele arhitecturale lombarde. Decoraţia geometrizantă a faţadei — amintind-o pe cea a hap ti sterpului — cu intarsii de marmură albă şr verde, atestă încă o dată gustul toscan pentru policromie şi spiritul de claritate lineară, ordonată, „clasică", care se regăseşte şi în edificiile pisane. 81 început în 1063^ (lucrările fiind conduse de arhitectui Buscheto şi continuate de Rai-naldo), are un plan bazilical cu 5 nave — cea principală cu lăţimea de 45 m şi înălţimea de 31 m, — transeptul cu 3 nave, plafonul în şarpantă, cu galerii de-a lungul navei ’ centrale, divizate în arcade, fiecare la rîndul ei împărţită în două arcade mai mici. ROMANICUL IN ITALIA. ARHITECTURA 379 în timp ce marele arc frînt dominînd bolta în cruce deasupra altarului şi pitoreasca decoraţie în marmură albă şi neagră sînt de derivaţie orientală. Faţada îşi pierde aspectul de greutate a masei, capătă o respiraţie atmosferică, este luminată de cele patru ordine suprapuse de galerii cu arce mici şi coloane zvelte: este tema care va caracteriza întreaga arhitectură pisană. în primul rînd, tema se regăseşte la celelalte două monumente din imediata apropiere: la baptisteriul, cilindric (o formă oriental-bizantină, d@ inspiraţie fie armeană, fie ravennată), înconjurat de logete, arcaturi şi un ordin de ferestre bifore cu bogată ornamentaţie gotică82, şi la celebrul „turn înclinat44 — operă unică prin eleganţa structurii arhitectonice şi statica sa singulară — la care apare aceeaşi temă a galeriilor, dar de astă dată anulare şi dispuse în şase ordine83. Formele pisane ale arhitecturii lui Rainaldo, cu predominanţa arcaturii oarbe în ordinul inferior, surmontat de trei sau patru ordine de false galerii, precum şi policromia decoraţiei şi-au găsit ecoul cel mai puternic la bisericile din Lucea, S. Michele şi catedrala S. Martino, cu colonetele lor fie netede, fie răsucite în spirală, fie sculptate şi intarsiate cu marmură de diferite culori. — Pe de altă parte, modurile constructive ale lui Buscheto şi tema alternării cromatice în fîşii orizontale ale exteriorului se vor repeta la numeroase edificii, din Genova şi Pistoia pînă în Sicilia şi Sardinia. în schimb la Roma bazilicile reproduc mereu schemele paleocreştine (S. Clemente, S. Maria in Trastevere, ş.a.). Arhitectura şcolii lombarde n-a pătruns aici aproape deloc; urme se găsesc în unele clopotniţe de cărămidă, cu ferestre bifore şi trifore: 5. Maria Maggiore, SS. Giovanni e Paolo şi S. Maria in Cosmedin — cu 7 nivele, capodopera acestui gen. A treia orientare fundamentală a arhitecturii italiene romanice, şi esenţial-mente compozită, a fost determinată de îndelungatele legături ale regiunilor respective cu lumea musulmană, normandă sau bizantină; ceea ce înseamnă că monumentele de acest gen se vor întîlni în regiunea Veneţiei şi in Italia Meridională (inclusiv Sicilia). Centrul vital al influenţei bizantine a fost Veneţia — „Poarta Occidentului spre Orient4484. Bazilica S. Marco (începută în 1063, — pe locul primei bazilici ridicată între 829-832 — dar terminată în forma actuală în a doua jumătate a secolului al Xll-lea) a fost construită de meşteri bizantini, reproducînd structura bisericii Sf. Apostoli din Constantinopol: plan de cruce greacă, cu o cupolă în centru şi alte patru cupole mai mici pe fiecare din braţe, care sînt împărţite în cite trei nave, acoperite cu bolţi semicilindrice cu deschiderea maximă de li m85. O structură care se abate de la principiul stilului romanic al concentrării şi centralizării ■elementelor arhitectonice. Ornamentaţia interiorului — mozaicuri, sculpturi, coloane de porfir, granit şi marmură, multe aduse din Orient — este esenţialmente ~82 început de arhitectul Diotisalvi în 1153. în 1358 a fost acoperit cu o cupolă piramidală ectogonală; înălţimea 55 m, diametrul interior 35 m, iar al cupolei 18 m. Aici, Nicola Pisano a executat magnificul amvon, lucrînd şi la decoraţia exterioară (cu busturi de sfinţi şi de profeţi). 83 Edificiul — început în 1173 de arhitectul Bonnano, a cărui construcţie a fost întreruptă ţa al treilea nivel din cauza cedării terenului, reluată în 1275 şi terminată complet în a doua jumătate a sec. XIV — are o înălţime de 55 m. înclinaţia sa are o deviaţie de 4,27 m de la verticală. ' 84 Primul monument important al Lagunei, domul din insula Torcello (fondat în sec. VII, reconstruit în 864, iar în forma actuală în 1008) reia formele tradiţionale din Ravenna secolului 85 Cu lungimea navei (inclusiv absida) de 56 m, diametrul cupolei centrale 13,65 m, înălţimea maximă 47,50 m. în apropierea imediată este plasat grupul Tetrarhilor şi cei doi pilaştri sculptaţi, rarisime exemple de artă siriacă din sec. IV; monumente care contribuie la atmosfera* orientalizantă creată de toate elementele bazilicii. 380 ARTA Cele mai importante centre artistice din Occident (între 1075—1200) 4. Artă romanică.— 2. Artă gotică.— 3. Tradiţie carolingiană.— 4. Tradiţie romană.— 5. influenţe bizantine.— 6. Pictură miniaturi.— 7. Monumente cisterciene. bizantină; romanicul intervine în special prin temele basoreliefurilor reprezen-tînd — în portalul central — personificările celor Şapte arte, sau scene ilustrând ocupaţii legate de lunile anului. Faţada, separată de corpul bazilicei printr-o galerie interioară, este deschisă de cinci mari şi adinei portaluri, separate între ele de fascii de pilaştri şi coloane, şi surmontate de arhitrave sculptate cu scene biblice şi de lunete cu mozaicuri. ROMANICUL IN ITALIA. ARHITECTURA 381 cele mai vechi datînd din sec. XII (iar ultimele, din sec. XVII). Coronamentul constă într-o decoraţie statuară care constituie unul din cele mai importante ansambluri de sculptură gotică italiană; un ansamblu ornamental în acelaşi timp fantastic şi echilibrat, de o armonie dar şi de o varietate in care stau alături epocile şi stilurile cele mai diverse86. — „Nu ştiu dacă pe pămînt mai există ceva asemănător4 — exclamase Petrarca, vizitînd bazilica S. Marco în 1363. In Italia Meridională influenţa bizantină este confruntată cu motive lombarde, pisane, orientale şi normande (în catedrala din Amalfi, sau în cele din Puglia — Bari, Trani, Bitonto, Troia, Ruvo). In Sicilia — locul de întîlnire al tuturor marilor civilizaţii mediteraniene — şi îndeosebi la Palermo, fuziunea tradiţiilor normande cu cele arabe se reflectă în raportul foarte net dintre masivitatea corpurilor cubice sau paralelipipedice de factură tipic normandă87 şi cupola tipic arabă (ca în bisericile palermitane Martorana, S. Giovanni degli Eremiti, S. Cataldo, S. Giovanni dei Lebrosi, — toate din sec. XII) Cea mai impresionantă bazilică romanico-normandă din Sicilia — şi totodată una din marile capodopere ale întregii arhitecturi medievale — este domul din Monreale (în apropiere de Palermo), fondat în 1174 şi terminat în scurt timp. Edificiul — fără cupolă, fără transept, cu sanctuar de tip bizantin — are faţada între două masive turnuri pe bază pătrată; trei nave terminîndu-se fiecare cu o absidă, cea principală de 102 m lungime, plafonul în şarpantă din grinzi descoperite, pictate şi cu stalactite de tip arab. In ansamblul său, interiorul — cu cele 18 coloane de marmură cu capiteluri corintice, provenind din edificii romane — produce vizitatorului o impresie indescriptibilă, potenţată şi de fascinantele mozaicuri pe fond de aur, care ocupă suprafaţa imensă de 6 340 m2. Aceeaşi impresie extraordinară o creează şi exteriorul: faţada, părţile laterale şi în special întreaga parte absidală a domului sînt ornamentate cu arce încrucişate (în stil arab), de calcar şi piatră de lavă, sprijinite pe coloane graţioase cu capiteluri corintice; şi totul, cu o profunzime de incrustaţii policrome de o splendoare cu adevărat orientală. — Acelaşi efect, arhitectural şi cromatic, îl produce şi claustrai benedictin adiacent, cu coloane îngemănate, cele drepte alternînd cu cele lucrate în spirală, — acestea din urmă, cu o ornamentaţie policromă de incrustaţii scînte-ietoare; claustra care este unanim considerat ca cel mai mare şi cel mai splendid dintre toate cele create în secolul al XH-lea. SCULPTURA. PICTURA. ORNAMENTICA Sculptura romanică a atins apogeul în Franţa (întîi în Aquitania şi Burgundia, apoi în Provenţa); influenţa sa s-a extins în Anglia, Germania, Spania şi Italia. Bar şi din Italia a iradiat în Franţa (mai ales occidentală) un filon artistic important: cel al sculpturii lombarde exprimînd tendinţa — ilustrată de bisericile din Pavia — de a se valorifica în sine şi pentru sine, de a nu mai rămîne subordonată 86 Alte două monumente veneţiene romanice trebuie menţionate: biserica circulară pe plan exterior oetogonal S. Fosca din insula Toreello (sec. XI), înconjurată pe cinci laturi de un portic eu coloane şi capiteluri veneto-bizantine; şi domul din Murano (terminat în forma actuală în 1140), în întregime din cărămidă, cu laturile şi în special grandioasa absidă dilatată într-o foarte largă curbă cu două ordine de arcade pe coloane duble — ordinul superior formînd o imensă loggia. 87 Palatele Zisa, Cuba, Palatul Normand din Palermo; sau masivele turnuri care flanchează faţada domului din Cefaîîi. 382 ARTA arhitecturii. In Italia, epoca romanică a însemnat în primul rînd o perioadă de re-naştere a sculpturii. In linii generale, aceleaşi trei tendinţe fundamentale manifestate în arhitectură se reflectă şi în domeniul sculpturii. In Italia Septentrională, sculptorii vor profita de lecţia fildeşurilor, orfevreriei, picturii şi miniaturii carolingiene-ottonie-ne; dar ei nu mai concep sculptura ca o funcţie pur şi simplu ornamentală a edificiului. Se afirmă aici cu evidenţă predilecţia pentru volumul plastic al figurilor; iar în locul reliefului plat, basorelieful plin şi chiar altorelieful. Această predilecţie va ajunge — printr-o renunţare la abstracţiile incerte ale unei simbologii — la o viziune plastică fermă şi directă a realităţii. — Geea ce nu înseamnă că meşterii-sculptori comacini nu vor cultiva şi ei (mai ales în capiteluri) fantasticul, monstruosul sau grotescul, inspirîndu-se şi ei din fabulosul oriental al „bestiariilor44; şi realizînd astfel o fantasmagorie decorativă, — „un ciudat amestec de naivitate şi realism, de înspăimîntător şi sublim; dar în care sentimentul ce domină şi unifică figuraţiile anticipează de pe acum seninătatea panteistă a Renaşterii44 (E. Lavag-nino). Iar în clipa în care piatra va elibera din masa ei figura umană, atitudini, gesturi, expresii umane, sculptura va putea colabora, liberă şi pe plan de egalitate, cu arhitectura. O situaţie care, în final, va culmina în marea sinteză a artelor — perioada gotică. Acest moment de afirmare liberă va fi marcat şi de apariţia primei personalităţi a sculpturii italiene, Wiligelmo, iniţiatorul şcolii lombarde de sculptură, In primul deceniu al secolului ai Xll-lea el execută cele patru mari basoreliefuri (fiecare înfăţi-şind cîte trei scene din Geneză), precum şi altele reprezentînd figuri de profeţi, de pe faţada catedralei din Modena. înzestrat cu o cultură artistică vastă, cunoscător al sculpturii antice a sarcofagelor, al marii sculpturi franceze a timpului, al miniaturii şi picturii contemporane (precum şi — desigur — a excepţionalelor basoreliefuri de bronz ale catedralei din Hildesheim), Wiligelmo —unul din creatorii celui mai viguros limbaj plastic european — îşi fundamentează stilul pe raportul dintre corporalitatea personajelor şi fundalul scenelor, revelînd o cultură artistică vastă şi o remarcabilă forţă dramatică. Noutatea artei lui Wiligelmo a exercitat o influenţă decisivă asupra sculptorilor din Italia Septentrională. Dintre aceştia, se remarcă Maestro Nicolao (sau Niccolo) şi Guglielmo da Verona, autorii uneia dintre capodoperele romanicului italian şi european în general: scenele cu subiecte biblice, sculptate pe faţada bazi-licei S. Zeno din Verona®8. Cel mai mare sculptor italian al perioadei romani ce, a cărui influenţă s-a exercitat asupra întregii Italii Centrale şi Septentrionale, a fost Benedetto Antelami (cca 1150 — cca 1230), în acelaşi timp şi reputat arhitect. Activitatea sa mai îndelungată şi mai importantă s-a desfăşurat la Parma, în al cărui baptisteriu este concentrată opera sa principală. Basoreliefurile din arhitrave şi lunetele portalurilor prezintă scene biblice, medalioane cu busturi ale apostolilor şi profeţilor, îngeri între nişe; precum şi — în partea inferioară şi de jur-împrejurul edificiului — animale fantastice, personificări de vicii şi virtuţi, contrapuse ca în textele bestiariilor. în nişele dintre portaluri Antelami şi-a plasat statuile a doi profeţi, precum şi a lui Solomon şi a reginei din Saba, în mărime naturală, şi care — împreună cu David şi lezechiel din domul din Parma — sînt primele statui în ronde-bosse din întreaga sculptură r omanică. 88 88 Niccolo este şi autorul unor basoreliefuri de pe portalurile catedralelor din Piacenza şi Ferrara, precum şi al celui mai vechi ciclu romanic cunoscut al Zodiacului (din Sagra di S. Michele, în Piemont). O capodoperă remarcabilă este şi amvonul lui Guglielmo, aflat azi în domul din Cagliari. SCULPTURA. PICTURA. ORNAMENTICA 383 Opere ale lui Antelami (şi ale ajutoarelor sale) se regăsesc şi în interiorul baptisteriului (unde tot acest complex este plasat într-un vast şi variat ansamblu de fresce, de la începutul secolului al XHI-lea, de o importanţă cu totul deosebită pentru istoria picturii romanice). In centru, cele 12 stele sculptate in altorelief, reprezentînd meşteşuguri şi ocupaţii corespunzătoare lunilor anului, constituie punctul culminant al artei lui Antelami. Compoziţia echilibrată şi clară a scenelor, realismul uşor stilizat, siguranţa şi eleganţa liniilor, simplitatea şi firescul gesturilor, figurile exprimînd o emoţie umană autentică, sînt note proprii artei lui Antelami. Formele antelamice au cunoscut o mare răspîndire, — în ciclurile „lunilor^ de pe faţadele multor biserici, ca şi în sculptura în ronde-bosse. în ultima categorie, celebru este grupul S. Martino şi Cerşetorul, de pe faţada domului din Lucea. In alte regiuni, în special din Italia Meridională — unde modelele repertoriului ornamenta! au fost furnizate de ţesăturile bizantino- sassanide ori de bronzurile arabe — dominante se afirmă a fi alte influenţe (deşi se percep şi ecouri ale şcolii lombarele). Astfel —- cele bizantine în bazilica S. Marco din Veneţia. Moduri şi motive fie bizantine, fie arabe (sau, în genere, orientale) sînt prezente în amvoanele unor domuri din Campania şi Puglia (Amalfi, Sorrento, Canossa, Bar-letta. ş.a.), precum şi îndeosebi în basoreliefurile de bronz ale domurilor din Pisa, Monreale, Trani. — în fine, forme clasice de derivaţie elenistico-romană apar — uneori alături de tendinţe orientalizante în porţile şi amvoanele unor bazilici şi catedrale (Spoleto, Napoli, Benevento, Ravello, Palermo), precum şi în elementele de ornamentică aşa-numită „cosmatescă“ (vd. infra). în Lombardia (şi în Piemont), pictura romanică revelează aceleaşi contacte cu arta din nordul Alpilor, ottoniană, — şi care se traduc prin accentele de intensitate chiar* dramatică ale liniilor, gesturilor personajelor şi coloritului puternic, tare. Primul exemplu, de o reală valoare artistică, îl oferă ciclul de fresce — cu un marcat caracter popular — din biserica S. Vincenzo (Galliano di Cantu), consacrată în 1007 — Acelaşi energic sens plastic se întîlneşte în frescele altor biserici septentrionale (S. Oleggi din Novara, S. Orso din Aosta, etc.). Influenţa bizantină se limitează, alei, aproape exclusiv la tematica iconografică. în schimb, în Italia Centrală bizantinismul (în parte, provenind din Ravenna) se menţine cu precădere în mozaicurile bazilicii S. Marco şi ale domului din Tor-cello; ale celor din absidele unor bazilici din Roma (S. Maria in Trastevere, S. Clemente — inclusiv frescele din bazilica inferioară); din alte localităţi din regiunea Lazio (Anagni, Subiaeo, Tuseania); şi în special, în mozaicurile de un excepţional interes artistic din Sicilia (Palermo — Palatul regelui Ruggero, Capela Palatină şi Martorana, — Monreale şi Cefalu)89. Se distanţează mult de hieratismul bizantin ornamentaţia cupolei baptist e-nului din Florenţa, — cel mai vast şi mai important, din punct de vedere artistic,, ansamblu mozaica! din întreaga Toscana. De asemenea, aşa-numita „pictură bene-dietină“, caracterizată prin absenţa oricărui manierism aulic şi clasicizant, şi în care tratarea scenelor şi a figurilor reflectă o hotărîtă interpretare populară. Exemplul cel mai pregnant, ciclul de fresce din biserica S. Angelo in Formis (iîngă Capua) ~~ purificate de simbolismul alegoric, şi deci direct comprehensive, cu accente expresive aspre — rămîne unul din documentele principale ale picturii medievale italie n e90. 89 De menţionat, în această ordine de idei, opera călugărilor bazilieni greci refugiaţi din Constanţi no pol în Italia Meridională, aşa-numita „pictură baziliană“ a frescelor din grotele din Puglia şi din straniile şi interesantele’grote din Matera, capitala regiunii Basilicata. 90 Acelaşi interes — de simplu şi sincer adevăr uman, de cadnr~viu al vieţii timpului — îl prezintă frescele din turnul Palatului Poporului, din S. Gimignano. 384 ARTA Din contactul cu această „pictură benedictinău a rezultat seria de crucifixe pictate pe lemn, datînd din sec. XII, — lucrări care constituie primele dovezi de pictură in Toscana. Genul crucifixului pictat va fi mult cultivat şi extrem de popular; îl va ilustra şi primul mare pictor al goticului italian, Cimabue. De caracterul specific al romanicului italian este legată şi originala ornamen-iică aşa-numită „cosmatescă“91, operă a mai multor familii — din secolele XII-XIV —- de constructori-arhitecţi şi meşteri decoratori folosind marmura. Membrii acestor familii, originare în special din Roma şi regiunea Lazio, îşi transmiteau din generaţie în generaţie tehnica sculpturii (de coloane, capiteluri, balustrade, baldachine, monumente funerare, tronuri pontificale sau episcopale, ş.a.) şi a intar-sierii cu minuscule bucăţi de marmură în diferite culori, de porfiră şi serpentină, uneori aurite sau smălţuite, de variate forme geometrice, realizînd — adeseori pe suprafeţe întinse de paviment — un desen mozaical de un viu şi pitoresc cromatism. Nu numai obiectele amintite din interiorul edificiilor erau astfel decorate, ci şi porţiuni din faţade, campanile, portaluri, coloane. Elementelor acestei ornamentaţii, de origine bizantină şi arabă, li s-au adăugat altele, derivind din tradiţia clasică. Dintre familiile meşterilor „cosmati“, cea mai veche cunoscută se ştie că a activat intre 1108—1110. Descendenţii lui Pietro Mellini au ornamentat opere în stilul gotic al lui Arnolfo di Gambio. Punctul culminant l-a atins ornamentaţia cosmatescă datorită activităţii lui Pietro Vassaletto şi a fiului său (autorii claustre-lor de la S. Giovanni in Laterano şi S. Paolo fuori le Mura din Roma). Arta cosmatescă s-a afirmat şi în afara Italiei (de ex., pavimentul unei capele a catedralei din Canterbury; sau două monumente funerare din Westminster Abbey, al căror autor este Pietro Oderisi). r ARTA GOTICĂ. ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN FRANŢA Spre deosebire de arta romanică, creată, condiţionată şi dezvoltîndu-se in principal în ambianţa monastică, arta gotică este preeminent urbană: este prima formă de manifestare a unei culturi general-europene, orăşeneşti şi „moderne44. Modernitatea artei perioadei gotice constă în faptul că, acum, tehnica creaţiei artistice începe să fie teoretizată; că artistul deţine acum un anumit rang şi o poziţie bine definită în societate; că tehnica artistică a goticului este progresivă, mereu caută să depăşească experienţele trecutului, îl eliberează pe artist de servitutile dogmatismului, proprii culturii bizantine şi romanice; îl încurajează să-şi exprime o concepţie proprie, să ia o iniţiativă personală, să-şi afirme propria-i individualitate. Toate sectoarele culturii medievale a perioadei gotice îşi au, evident, importanţa lor istorică în fundamentarea şi pregătirea fazelor lor de dezvoltare ulterioară; dar, dintre toate, domeniul artei este cel care răspunde mai mult unei concepţii moderne, cel care satisface în mai mare măsură valenţele gustului contemporan. Se spune de obicei că o construcţie romanică este masivă, greoaie, scundă, sobră în elemente decorative, întunecoasă şi simplă în structura ei; şi că, dim- 91 Denumire convenţională, datorată frecventelor prenume „Cosma“ ale membrilor acestor familii ele meşteri decoratori. ARTA GOTICA. ARHITECTURA RELIGIOASA IN FRANŢA 385 potrivă, o biserică gotică are o structură complicată, cu aparenţă uşoară şi aeriană, eu un interior bine luminat şi manifestînd, întregul edificiu, o tendinţă marcată, spre verticalitate. Asemenea definiţii sînt — în fond — arbitrare, inadecvate şi in orice caz, nu pot fi absolutizate. Multe biserici gotice (cf. Francis Salet) sînt scunde, simple ca structură arhitectonică, întunecoase şi foarte sobru ornamentate; dimpotrivă, .multe biserici romanice sînt elansate, prezintă un stil complicat, sînt bine luminate şi cu o decoraţie, în interior şi exterior, foarte bogată. —Totuşi, prima impresie pe care o lasă cele două stiluri arhitectonice concorda (în linii generale) cu definiţiile de mai sus. Data apariţiei goticului este imposibil de precizat. Dealtfel, condiţiile locale — de natură multiplă şi complexă — au determinat mari decalaje de timp intre construcţii din diferite ţări şi regiuni. în Franţa — ţara de origine a acestui stil — prima construcţie gotică din regiunea pariziană datează din jurul anului 1130; dar în alte ţări goticul apare mult mai tîrziu, în a doua jumătate a secolului ai Xll-lea, şi în secolul al XlII-lea — şi chiar al XlV-lea în unele regiuni din Germania, unde va coexista mult timp cu romanicul. Chiar în una şi aceeaşi ţară sau regiune decalajele de timp sînt notabile: construcţia marilor catedrale gotice din Paris si Poitiers începe în 1163; dar peste şapte ani începe construcţia navei bise- ricii din Aulnay de Santonge, — o localitate la mică distanţă de Poitiers, care este in cel mai pur stil romanic. O mulţime de biserici romanice din Provence datează de la începutul secolului al Xlîl-lea (fiind deci contemporane cu catedrala din Chartres). Iar în unele claustre din Gatalonia, galeriile în pur stil romanic vor fi executate în secolul al XV-lea. — Incit, dacă arta romanică este definită ca arta secolelor XI si XII, iar cea gotică, arta secolelor XIII — XY, definiţiile se dovedesc din nou a fi generale şi sumare. Simb clica medievală continuă să rămînă şi în perioada gotică o funcţie a artei; dar acum artistul va căuta, nu atît să exprime ideea de revelaţie, cît să reprezinte obiectul şi forma concretă în care se manifestă creaţia divinităţii. în romanic domina tendinţa spre abstract; în gotic, dominantă este tendinţa spre observaţie (cf. Rene Huyghe). Goticul redescoperă natura şi lumea. Atît noua sensibilitate cît şi noile convingeri intelec- Catedrala Notre-Dame din Paris, construită între 1218-1235. — Faţadă de un geometrism perfect, dar cu cele două turnuri neterminate tuaîe merg, pe drumuri paralele, spre acelaşi scop: al unei reprezentări realist©. Si Francisc din Assisi include în iubirea sa mistică lumea realităţilor concrete, vizibile creaţii ale divinităţii, — în timp ce filosofii nominalişti combat ideile generale, afirmînd că realitatea constă în cazurile particulare ale lumii concrete, 25 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 386 ARTA primatul in actul cunoaşterii deţinîndu-1 senzaţia, din care se nasc atît ideile cît şi imaginile92. Această schimbare a concepţiilor s-a reflectat şi în artă. Realităţile naturii vor lua locul abstracţiilor. „Incepînd cu impulsul dat de spiritul pe care îl vom numi gotic s-a creat convingerea noastră de azi că realitatea vizibilă este imediată, adică accesibilă simţurilor noastre /.../. Din acea zi, arta a început să devină realistă /.../, ceea ce implică credinţa în realitatea fundamentală a realităţilor sensibile, vizibile44, (R. Huyglie). Ca aspect, noutatea pe care o prezintă imediat privirii o biserică gotică in comparaţie cu cea romanică este lungimea (în Franţa, depăşind adeseori 100 m) şi înălţimea edificiului (între 20—50 m); precum şi în interior, nava centrală care este mult mai înaltă decit navele laterale. Faţada este, in general, flancată de două turnuri foarte înalte (multe neterminate, fără acoperiş, sau inegale ca formă şi proporţii, al doilea fiind construit mai tîrziu); între cele două turnuri — o mare rozasă; iar in zona inferioară, avînd trei sau cinci portaluri (dar în Anglia de obicei unul singur). Laturile edificiului sînt sprijinite de caracteristicii arc-butanţi (sau de arce „rampante44 — cind, spre a sprijini pereţii foarte înaltei nave centrale, ambulanţii se repetă la două sau trei nivele suprapunîndu-se), care consolidează con-traforţii, contrabalansind astfel presiunea laterală a bolţilor. Un turn-lanternă, ele asemenea foarte înalt, este plasat deasupra încrucişării transeptului cu nava centrală. După care, urmează particularităţile regionale. Astfel, în Anglia bisericile gotice se disting printr-o mai puternică impresie de forţă şi de masivitate a zidurilor,, prin marmurile policrome folosite în decoraţia pilaştrilor şi printr-o mai mare abundenţă a elementelor decorative constmd în special din nervurile bolţii, care în. faza stilurilor „decorativ44 şi „perpendicular44 acoperă întregul plafon. în Germania» tipică este Hallenkirche — catedrala cu nave de înălţime egală. în Italia, goticul prezintă alte caractere: navele nu sînt excesiv de înalte (deci, nici arcele ogivale nu vor fi atît de ascuţite ca în Franţa), iar între nava centrală şi cele laterale nu este o prea mare diferenţă ca înălţime. Frecvente sînt în Italia motivele ^orizontale — în interior şi in exterior — care, drept consecinţă, diminuează verticalismul accentuat al edificiului; iar în perioada goticului tîrziu se remarcă o exuberanţă decorativă cu totul caracteristică goticului acestei ţări. Şi în cazul goticului este de notat influenţa climatului dintr-o anumită ţară asupra unor aspecte ale arhitecturii. Astfel, la catedralele din Franţa portalurile faţadei vestice — în număr de trei sau de cinci — care conduc direct în nave sînt întotdeauna mari, largi; în timp ce în Anglia, ţară cu vînturi puternice şi dese rafale de ploi, faţada vestică are o singură intrare (ca la catedralele din Lincoln, Glou-cester, Ganterbury, Exeter, etc.). Portalurile sînt însă plasate pe laturile de sud şi nord ale edificiului, dau acces în navele secundare, sînt înguste şi adinei, concepute ca o pavăză împotriva intemperiilor amintite. Din aceleaşi motive, şi acoperişul va fi mai înalt decit in regiunile sudice, unde ploile şi zăpezile sînt mai puţin abundente. în fine, in nord lumina zilei fiind mai slabă, şi ferestrele vor trebui să aibă o deschidere mai mare decit cele din ţinuturile din sudul Franţei, din Italia sau din Spania. 92 Albert cel Mare îl venera pe Aristotel pentru că acesta ..cunoştea cel mai bine nafura44; Toma din Aquino susţinea că sufletul trebuie „să-şi tragă întreaga cunoaştere din sensibil4*; iar Robert Grosseteste — că raţiunea nu poate suplini „nici observaţia vizuală, nici chiar operaţia manuală". (Cf. R. Huyghe)’. ARTA GOTICĂ, ARHITECTURA RELIGIOASĂ IN FRANŢA 387 Ceea ce surprinde mai întîi in perioada de începuturi a goticului93 este faptul că acest stil a apărut, s-a constituit definitiv şi s-a impus fără să întîmpine nici o rezistenţă; a fost adoptat peste tot, implantîndu-se fără luptă. Unii istorici de artă îl consideră o dezvoltare firească, logică, rezolvind probleme tehnice care se puseseră anterior, — deci o împlinire a romanicului: stil care, „dacă privim bine lucrurile, nu este decit o aspiraţie, arzătoare şi de scurtă durată, spre gotic“ (R. Schneider). O afirmaţie ce trebuie luată cu multe rezerve. Goticul „nu derivă in întregime clin stilul romanic, pentru că el rezidă pe un element de structură cu totul nou şi pe un principiu decorativ cu totul diferit. Cu toate acestea, el poate fi considerat ca un rezultat final al stilului romanic, întrucît aduce soluţia căutărilor care îi preocupau pe meşterii romanici. Numai goticul a permis să fie înălţate edificii uşoare, luminoase şi solide, cu toate că sînt boltite. Pînă în zilele noastre n-a fost încă depăşită priceperea meşterilor constructori gotici, şi toate soluţiile găsite de atunci încoace sînt inferioare celor ale lor44 (G. Enlart). Fără a continua să-şi subordoneze celelalte arte care contribuiau la ornamentarea sa — cum procedase edificiul romanic, — arhitectura rămîne „regina44, culmea ştiinţei constructive, a tehnicii care nu numai că îşi rezolvă perfect problemele ei specifice, dar creează totodată şi cele mai impresionante efecte de ordin estetic. în această privinţă, „stilul gotic a dus pînă la punctul cel mai înalt logica raţionamentului construcţiei, principiul echilibrului obţinut prin opoziţia forţelor şi predominanţa golurilor asupra plinurilor44 (Idem). Pentru a defini stilul gotic, mult timp s-a exagerat importanţa arcului frînt (a ogivei) ca element definitoriu fundamental. în realitate, dacă folosirea sistematică a arcului frînt în locul celui în plin cintru a intrat într-adevăr în definiţia arhitecturii gotice, în schimb ogiva în sine (dar nu încrucişarea de ogive care susţine bolta) era de uz curent încă din jurul anului 1100 — deci cu aproximativ o jumătate de secol înainte de începutul goticului, — şi chiar intrase ca un element propriu multor şcoli de arhitectură romanică (din Burgundia, Provenţa, Perigordj. De fapt, elementele caracteristice ale stilului gotic sînt altele trei: bolta pe ogive (iar nu pe arce semicirculare), arcul butant (sprijinind în exteriorul edificiului presiunea laterală a pereţilor) şi un tip de ornamentaţie cu totul nou, — care nu se mai supune unei tradiţii cu valoare de dogmă, ci se inspiră din observaţia directă a naturii. Nu este însă necesar ca toate aceste trei elemente să se găsească reunite în unul şi acelaşi edificiu; unele şcoli gotice nu folosesc arcul butant (de exemplu, în Italia aproape niciodată), şi în multe biserici gotice nu se întîlnesc arce frînte de boltă, pentru simplul motiv că nu sînt boltite. Pe de altă parte, aceste elemente definitorii nu au apărut peste tot la aceeaşi dată.; stilul gotic este definitiv constituit şi perfect realizat către 1150; dar bolta pe încrucişare de ogive apare în Burgundia către 1130, iar în Anglia către 1120 — dacă nu chiar înainte94. în schimb, alte sisteme de boit ir e nu au fost abandonate decît mai tîrziu, după ce goticul se impusese demult95. 93 Termenul „gotic" este convenţional şi impropriu referindu-se la artă, în speţă la arhi- tectură, care nu datorează nimic vreunui aport al goţilor (stilul gotic este o creaţie a Franţei). Iniţial, din perioada Renaşterii si pînă în epoca romantică, avea o cono talie peiorativă, cu sensul de „barbar . ’ F * . 94 Catedrala din Durham se pare că a fost de la început proiectată să fie în întregime boltită; bolţile corului, început în 1104, au fost însă ulterior reconstruite; s-a păstrat doar bolta braţului nordic al transeptului — cea mai veche din Anglia — şi cele ale navelor laterale (1120). O navă laterală a catedralei din Gloucester a fost boltită pe ogive între 1100—1120. 95 „Şi niciodată n-au căzut complet în desuetudine; iar în regiunile unde se construiau cupole, s-au făcut uneori sub acestea aplicaţii de ogive; o combinaţie ilogică, a cărei utilitate nu putea fi decît decorativă" (C. Enlart). —Arcul în plin cintru va continua să fie folosit încă mult timp şi de arhitectura gotică (dar nu în marile arcade, ci la arcaturi, ferestre, triforium, portaluri, — şi mai ales în arhitectura civilă). 388 ARTA Aşadar, din punct de vedere tehnic marea inovaţie a constituit-o aşezarea bolţii pe o încrucişare de ogive, pe armătura de nervuri "diagonale de sub boltă, care porneau de îa naşterea arcelor frînte. Constructorul încredinţează nervurilor un rol esenţial: bolta stă pe acest schelet de nervuri. „Nervurile preiau pe seama lor cea mai mare parte a sarcinii (a presiunii bolţii — n.n. O.D.) şi o convertesc in apă- IJn exemplu rar de biserică gotică cu turnurile complet terminate, surmon-tate de acoperişuri piramidale foarte elansate: biserica (în parte, romanică) Notre-Dame-en-Vaux, din Châlons-sur Marne. - Sec. XII-XIII O construcţie gotică tipică franceză: catedrala din Reims, una dintre foarte puţinele terminate în întregime. Este singura catedrală din Franţa care şi-a păstrat pînă azi toate cele şapte turnuri cu fleşă. sări ; iar aceste apăsări se jpropagă urminei planurile verticale ale nervurilor'4 — explică Aug. Ghoisy. Graţie nervurilor bolţile se uşurează mult, apăsările nu se mai exercită pe segmentele, pe compartimentele bolţii, ci se localizează îndreptîndu-se spre punctele de rezistenţă de care constructorul dispune. Folosirea arcului frînt diminuează apăsările verticale, permiţind totodată şi reducerea grosimii zidurilor pe care bolta nu mai apasă acum; greutatea bolţii se descarcă încontraforţii zidului exterior; aceştia sînt sprijiniţi de arc-butanţii degajaţi de ansamblul construcţieir susţinînd pereţii navelor laterale şi, înălţaţi deasupra acestora, ai navei centrale. Arcul butant deci echilibrează apăsarea laterală a bolţii de piatră, opunîndu-i o* apăsare inversă tocmai in punctele unde presiunea bolţii este mai puternică; ceea ce permite ca zidurile să fie înălţate cît mai sus, să le dea o mai mare stabilitate şi să deschidă ferestre mari in nava centrală. Distribuţia apăsărilor verticale ale bolţii in pilaştrii compuşi din interiorul edificiului şi descărcarea prin nervurile ogivei în contraforţi reduc considerabil func- ARTA GOTICA. ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN FRANŢA 389 ţia portantă a pereţilor laterali; edificiul gotic se susţine prin aceastăbine-calculată carcasă (de ogive, nervuri, pilaştri, contraforţi, arc-butanţi). In felul acesta în pereţi se vor putea deschide ferestrele ale căror dimensiuni erau de neconceput într-o construcţie romanică; încît, un întreg perete va putea fi înlocuit printr-un imens vitraliu: exemplul celebru Sainte-Chapelle din Paris este edificator96. Bolta gotică pe încrucişare de ogive. A = arcul ogival al navei; B =» arcul bolţii transeptului; C = nervuri diagonale (In număr de 4, 6 sau chiar 8) pe care arhitectura gotică le-a adăugat bolţii romanice; T> * extradosul bolţii, — panouri independente, suportate de nervuri Sistemul bolţii pe armătura nervurilor ogivei şi al arc-batanţilor, permiţînd raportarea împingerilor pe un număr mic de puncte, precum şi acoperirea unor suprafeţe mari fără a aglomera prea mulţi suporţi din interiorul edificiului a înmulţit aproape în mod nelimitat planurile bisericilor. Rotondele au devenit acum foarte rare (dar în Italia s-au păstrat ca b apt isterii). Absidele gotice au în general un plan poligonal; multe biserici au însă capătul estic terminat printr-un perete drept. Arhitectura gotică urmăreşte reducerea elementelor şi unificarea edificiului; ca atare, criptele sînt suprimate (relicvele fiind plasate acum in altar sau în spatele altarului), locul baptisteriilor este luat (cu excepţia Italiei) de o capelă care face corp comun cu biserica. Transeptul cu nave colaterale este frecvent; planul cu doua transepturi se întilneşte cu totul excepţional. întrucit bolta gotică poate acoperi spaţii largi, planul cu o singură navă este răspîndit. In locul nartexului, este preferat porticul fie închis, fie astfel deschis încît ia forma unui baldachin. Turnurile pe centrul faţadei sînt rare; bisericile mari au turnuri şi pe extremităţile transeptului97. Multe catedrale şi biserici mari au rămas — din lipsă de fonduri, sau din cauza vicisitudinilor vremii, războaie, foamete, etc. — cu turnurile-clopotniţe neterminate, lipsite de fleşe98. a 98 „Trebuie spus categoric că goticul, în măsura în care dispreţuieşte piatra şi tinde să o suprime în profitul suprafeţelor de sticla ale vibraţiilor, reprezintă un fel de hiat în istoria arhitecturii din Franţa, o sfidare a legilor celor mai constante ale arhitecturii. După^această perioadăs-ar putea spune: aberantă, arhitectura clasică va relua exact aceleaşi principii ale arhitecturii romanice, şi va fi o arhitectură a pietrei şi a volumelor masive. Arhitectura contemporană revine la principiile aberante ale acestei arhitecturi gotice, suprimind zidurile; dar din motive tehnice şi de economie, iar nu — ca în arta gotică — din raţiuni estetice**. (î r. Saîet) .;. 97 Catedrala din Laon are 5 turnuri, dar trebuia să aibă 7; pentru cea din Remis erau proiectate 6, iar pentru cea din Chartres, 8. ^ . . ■ . 98 Întrucît erau construite în şarpantă, s-au păstrat foarte puţine fleşe originale; cele de la Notre-Dame din Paris sau de la Sainte-Chapelle au fost reconstruite în secolele XVII şi XVIII. Cea mai bine păstrată (dar da tind din sec. XVI) este fleşa catedralei din Ainiens, gotică în structură, dar cu ornamentaţie de Renaştere. Cele alo catedralelor din Beauvais şi Rouen, tot cim sec. XVI, nu sînt în stil gotic. . 390 ARTA Grandiosul deambulator, în perfect stil gotic, ele la Saint-Denis, construit între 1140—1144 Apareiajul (modul dă aşezare a zidăriei) este mai îngrijit ca în perioada anterioară; piatra este mai bine ecarisată şi suprafaţa zidului mai netedă. Cărămida este folosită ceva mai mult ca înainte, mai ales începînd din sec. XV. Pentru a fixa mai solid blocurile de piatră unele de altele constructorii folosesc crampoane de metal (cum procedau şi romanii). — Arc-butanţii iau forme diferite; cu cît edificiul era mai înalt, soluţiile tehnice ce se impuneau şi deci formele arc-butanţilor devin mai complicate. Intîi, printr-o suprapunere de două arce, primul sprijinind nava laterală, al doilea nava centrală, mai înaltă. Apoi, arcul dublu, unul în prelungirea celuilalt,— arcele fiind separate de un înalt pilastru, graţie căruia spaţiul de sărit este divizat în două; şi cum cele două arce (volee) se sprijină pe acest pilastru intermediar în direcţii opuse, ele acţionează asupra lui în sens contrar". Problema scurgerii apei de ploaie de pe acoperiş s-a căutat a fi rezolvată în diferite feluri. Mai întîi, prin jghiaburi de piatră ale căror capete sculptate, mult ieşite 99 99 Pentru arc-butantul prin suprapunere de arce, exemplul clasic îl oferă catedrala din Evreux (sec. XIV); pentru arcul în prelungire („âdouble volee44) — marile catedrale din Bourges, Reims, Amiens; sau biserica S. Ouen din Rouen, unde acest sistem apare în forma sa perfectă. ARTA GOTICĂ. ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN FRANŢA 391 în afara peretelui (numite garguie), proiectau apa departe de zidul clădirii. (Garguiele — avînd formele cele mai fanteziste, capete, busturi, trupuri de oameni sau de animale, reale sau fantastice — au rămas în uz şi în perioada Renaşterii). Apoi, sistemul acesta fiind imperfect (cînd edificiul era prea înalt, apa din garguie se pre- lingea pe zid, degradîndu-1), s-a recurs la jghiaburi acoperite, practicate în arc-bu-tanţi. Încă din sec. XIII, canalul acoperit este condus peste arcul butant, sprijinit pe acesta şi susţinut de o uşoară arcatură, de un real efect decorativ (catedrala din Amiens). Faţada unei biserici gotice deţine un loc mult mai important din punct de vedere artistic decit cea a unui edificiu romanic, fiind partea cea mai ornată a edificiului, dar şi cea care pune cele mai multe şi delicate probleme constructorului, — atît din cauza dimensiunilor ei excepţionale, cit şi din nevoia de a se racorda cu turnurile şi cu portalurile care ii sînt integrate. Marea diversitate a problemelor de rezolvat şi a soluţiilor găsite explică şi diversitatea neobişnuită a faţadelor gotice. Dificultăţile proveneau din faptul că edificiul nu era construit deodată, continuativ; cînd lucrul era reluat după pauze adeseori foarte lungi, noii constructori n-au mai acceptat vechile soluţii; de aici, numărul foarte mic de faţade care să aibă o adevărată unitate de stil/ 392 ARTA Pe de altă parte, cum majoritatea edificiilor se construiau începind cu corul şi con-timiind apoi cu nava principală şi cu absida, la construirea şi ornamentarea faţadei se ajungea abia la urmă, cînd şi resursele materiale erau epuizate, şi elanul religie-, zităţii scăzuse în intensitate. Aceasta explică de ce multe catedrale rămineau ne- în perioada goi icul ui matur, colonetele foarte lungi şi subţiri se termină prin reţele uşoare de piatră, desenînd motivele treflei, cva-drifoliului şi rozasei cu 5, 6 sau 8 lobi, — ca în aceste ferestre (stînga) de la Sainte-Chapelle din Paris. Sec. XIII. — în dreapta: fereastră în stil gotic reionant, cu trefle şi cvadrifoli înscrise în reţele ogivale de piatră. Corul din St. Amand-de-Boixe (Charente). Sec. XIV terminate (cele din Sens, Meaux, Auxerre, ş.a.). Uneori, ritmul foarte încet al lucrului la faţadă — care putea dura mai multe decenii, şi cbiar mai bine de un secol — explică şi eventualul amestec de stiluri diferite (la catedralele din Rouen, Bourges, Tours, ete.); alteori, cînd din cauza prăbuşirii turnurilor (cum s-a întîmplat la catedralele din Sens sau Bourges) s-a trecut la reconstrucţia lor, nu s-a mai ţinut seama de concepţia, de stilul iniţial. Foarte puţine sint faţadele complete, realizate aşa cum au fost de la început concepute; dintre cele franceze din sec. XII, faţadele catedralelor din Laon, Paris, Noyon şi Reims slnt singurele (cf. A. de Lasteyrie)100. Turnurile gotice — mult mai elegante şi mai Îndrăzneţe decît cele romanice — sint de două feluri: lanterne — plasate aproximativ la mijlocul axei edificiului şi, prin ferestrele de la bază, sporind iluminaţia interiorului — şi clopotniţe. Turnu- 100 Numărul celor construite în sec. XV, în stil flamboaiant, este mai mare; de asemenea, al celor construite la începutul sec. XVI. I ARTA GOTICA. ARHITECTURA RELIGIOASA ÎN FRANŢA 393 , rile, pe plan pătrat (sau— mult mai rar — octogonal) se termină de regulă cu fleşa, extremitatea ascuţită, în formă de piramidă sau de con, din piatră sau şarpantă acoperită cu ţiglă, servind de acoperiş turnului. Impresia de verticalitate şi de puternică elansare a unei construcţii gotice este creată in mod deosebit de înălţimea f lesei. Soclul continuu de la baza edificiului, mont anţii verticali ai portalului101 precum şi pilastrul său central, vuta şi timpanul, sînt bogat ornamentate cu statui şi basoreliefuri. In apropierea imediată a portalului, statuile în ronde-bosse în mărime naturală (şi chiar mai prelungite: „statui-coloane“) sint aşezate pe console şi au deasupra un fel de baldachine legate de capitelurile unor colonete; iar pe pilastrul din centrul portalului este plasată statuia fie a lui Hristos, fie a Fecioarei, fie a sfin-tului patron al bisericii. Unele timpane sint decorate cu un simplu basorelief; altele n.u sînt sculptate deloc, ci ocupate de o decoraţie lucrată în sticlă, asemănătoare unei ferestre (ca la portalul central al catedralei dm Reims). Ferestrele gotice sînt în general mai simple decît cele romanice, In sensul că ornamentaţia lor se rezumă la cîteva muluri. Forma aste variată; mai obişnuită este cea de lance, prelungă şi îngustă, divizată sau nu de una, două sau trei giur-giuvele verticale, terminată printr-un desen de ogivă încadrînd o treflă, un cerc, etc. şi formînd reţeaua de fixare a bucăţilor de sticlă. în faza de maturitate deplină a arhitecturii gotice, ferestrele, de dimensiuni enorme, ocupă întregul spaţiu (tra-vee) dintre doi pilaştri ai peretelui (de ex. Ia Sainte-Chapelle, în biserica superioară; sau ferestrele absidei domului din Milano). Ferestrele circulare sînt de dimensiuni Cheie; de boltă din catedrala dm Chartres Sec. XII. — Punctul de încrucişarea ogivelor este adeseori ornat cu un medalion sculptat, reprezentînd frunze, flori, blazoane, sau un personaj sacru. reduse (ocoli) sau g gantice şi decupate de o complicată reţea de piatră fixînd bucăţile de sticlă: sjnt faimoasele rozase de pe faţadele principale sau laterale102. între elementele decorative să mai amintim şi capitelul coloanelor, aproape Întotdeauna derivat din cel corintic. Capitelurile ornate cu figuri umane şi animale 101 „Portalurile gotice continuă tradiţia portalurilor romanice /.../. Faţadele cu trei portaluri sînt acum mai obişnuite, chiar la biserici le de dimensiuni medii, fără nave laterale44 (C. Enlart). 102 Desenul acestor nervuri — evocînd o lance, sau formînd arca tu ri asemenea unor .raze (fr. rayon), sau cu contururi fluctuante de flacără (fr. fiamme, şi verbul flamboyer), — a dat numele diferitelor sub perioade ale goticului: lanceolat (de la începuturi pînă către 1250), reionant (aprox. între anii 1260—1370) şi flarnboaiant (între cca 1380—1540). — Denumiri cu totul arbitrare,, întrucît derivă de la denumirile unor elemente secundare ale artei gotice. 394 ARTA sint — în sec. XIII şi următoarele — cu totul excepţionale, menţinîndu-se doar în unele claustre. — In fine, cheile de boltă ale încrucişărilor de ogive sînt de obicei ornate cu un medalion sculptat, redînd fie frunze aşezate simetric, fie blazoane — motiv frecvent către sfîrşitul perioadei gotice, — fie un basorelief reprezentînd un personaj (ca, în sec. XIII, la catedrala din Chartres), sau chiar o mică scenă, religioasă sau profană. Din jurul anului 1380 se afirmă stilul flamboaiant, ultima sinteză şi ultimul progres al goticului, care de-acum încolo va domina pînă în epoca Renaşterii. Reprezentînd o exagerare şi o decadenţă a artei gotice, „fără a aduce nimic nou în tehnica construcţiei, stilul flamboaiant se caracterizează printr-un sistem decorativ cu totul deosebit, care, aplicat fără excepţie celor mai mici detalii, produce un efect puternic şi o armonie de ansamblu44 (G. Enlart). In ţările occidentale (şi ale Europei Centrale) noul stil nu se va inspira într-atîta din modele franceze, ci îşi va crea propriile sale modalităţi, locale; încît se poate vorbi de un stil flamboaiant germanic, veneţian, portughez („manuelin44), englez („perpendicular44) — şi chiar cipriot (un amestec de gotic şi bizantin). Fereastră în stilul englez ornat (decorated style), care a influenţat stilul flamboaiant. — Mănăstirea Beverly, sec. XIII în arta flamboaiantă, pilaştrii compuşi prezintă colonete care nu mai răspund doar apăsării arcelor, ci şi diferitelor muluri ale arcadelor102 a. Capitelul este aproape suprimat, în schimb baza coloanei devine mai masivă; coloana apare nu ca un suport, ci ca o continuare directă a braţului în coborîre al unui arc al bolţii. In plan, pilastrul compus desenează curbe concave asociate altora convexe, — ceea ce dă pilastrului o mişcare, o ondulaţie şi o mai mare varietate de combinaţii. Caracteristic este apoi arcul în acoladă (în arcaturile portalurilor şi ferestrelor). Cornişele celor 102 102 a Pilaştrii ajung să fie compuşi dintr-un fascicul de colonete în număr egal cu cel al nervurilor care ţin bolţile şi care se descarcă apoi în colonete. ARTA GOTICĂ. ARHITECTURA RELIGIOASĂ IN FRANŢA 395 mai multe edificii in acest stil sînt compuse doar din muluri. Folosirea cărămizii in construcţia pereţilor este mult mai frecventă; şi pentru a crea efecte de culoare, cărămida este asociată cu piatra. Arcele butante sînt complicate în mod inutil, nu mai au un rol funcţional, dîndu-li-se doar o valoare ornamentală. Cele mai multe edificii au, drept coronament, jgheaburi cu garguie foarte mult ieşite în fără, complicat sculptate şi susţinute de console ornamentate. „Personaje groteşti şi animale de toate felurile, reale sau himerice, sînt motivele acestor garguie; nu sînt excluse nici glumele vulgare sau licenţioase4' (Idem). In interior, multe biserici au de-a lungul ambulatoriului numeroase capele laterale rectangulare. Capelele absidei apar în exterior mai puţin proeminente; încît absida îşi păstrează de obicei o linie curbă. Ferestrele au, în continuare, dimensiuni considerabile (rozasa de pe faţada catedralei din Reims are diametrul de 12 m), — cu atît mai mult cu cît triforiul fiind suprimat, fereastra coboară pînă aproape de nivelul arcadelor. Nervaturile ei, de piatră, sînt legate în curbe şi contracurbe, aspectul lor ondulat evocînd formele în continuă mişcare ale flăcărilor: de unde, termenul de „stil flamboaiant". ACCESORII DE CULT Un element care serveşte desfăşurării serviciului religios are drept scop amplificarea acusticii edificiului/Este vorba de un sistem pe care constructorii şi l-au însusit încă din sec. XI, cînd au început să-l studieze aşa cum era practicat şi în teatrele romane, şi care consta în încastrarea în zidărie (în special în cea a bolţilor) a unor vase acustice. Avînd forma comună, artizanală, de simple ulcioare mari o-bişnuite, de lut ars, introduse în pereţi şi lăsîndu-li-se la suprafaţa zidului doar deschiderea gurii, aceste vase captau şi retrimiteau undele sonore, amplifieîndu-le: o practică ce fusese cunoscută şi de arhitecţii bizantini, dar uitată timp de secole. Accesorii arhitecturale gotice: un mic baldachin ataşat la capitelul unei colonete. — Portalul bisericii St. Pere-sous-Vezeiay (Yonne). Secolele XIV-XY 396 ARTA Exemplele sînt numeroase — din Franţa şi Ţările de Jos pînă in Danemarca şi Polonia, şi din Suedia pînă în bisericile din Cipru. — Interesant de menţionat este si faptul că folosirea în construcţii a unui asemenea sistem a rămas în uz pînă în sec. XVII. Pavimentele originale din biserici datînd din perioada romanică sînt foarte rare; obiceiul fiind ca mulţi decedaţi să fie inmormîntaţi în biserică, pavimentul a fost înlocuit progresiv cu dale funerare. Dar pavimentele merovingiene şi cele carolingiene erau de multe ori lucrate în mozaic, — procedeu continuat pînă în sec. XII; după care, perioada gotică l-a înlocuit cu combinaţii de piatră, marmură şi teracotă. Tehnica aceasta a continuat multe secole in Italia, ţară care dispunea de marmură. Mozaicul pavimental s-a menţinut în Franţa (unde marmura lipsea), desenînd animale, medalioane, figuri biblice, alegorice şi zodiacale, etc. — Un alt mod de decoraţie pavimentală consta în incizarea dalelor de piatră, desenîndu-se in felul acesta siluete de figuri şi scene întregi; in şanţurile incizate se introducea mastic negru cu bistru, uneori cu o culoare roşie sau albastră. Procedeul acesta, imitat şi în dalele de teracotă, prezenta avantajul că desenul rămînea — datorită Un document fotografic rarisim, care demonstrează ingeniozitatea constructorilor din Evul Mediu: vase acustice încastrate în pereţii bisericii Carmeliţilor di» Famagusta (Cipru), construită către 1360 adincimii inciziei — nealterat. Alteori, în sec. XIV pavimentul era incrustat cu plumb trasînd siluetele. Arta. unei asemenea încrustări a dalelor atinge punctul cel mai înalt în pavimentul de marmură din catedrala din Siena, unde cele 54 mari compoziţii, incizate sau cu intarsii negre, albe şi în alte culori, au fost lucrate de 40 de meşteri-artişti (intre 1369-1547), — dintre care se pare că primul desenator a fost Duccio. — Intre ornamentele pavimentale cele mai semnificative este şi motivul (anterior creştinismului, dealtminteri) al „labirintului44: o rozasă circulară sau octo-gonală, plasată de regulă in centrul bisericii (in catedralele din Amiens, Arras, Bay-eux, Chartres, Reims, Sens, ş.a.), constituită dintr-o singură linie, condusă simetric de la un punct al circumferinţei spre centru103. 103 Timp îndelungat, uneori chiar o oră, credinciosul urmărea, îngenunchiat, meandrele labirintului. „Jocul de răbdare ce consta în a-1 parcurge era un exerciţiu de pietate pentru care tn schimb i se acorda o indulgenţă — cînd nu putea face, drept penitentă, un pelerinaj lung44 (C. Enlart). ACCESORII DE CUT/T 397 Altarul, accesoriul cel mai important al edificiului de cult, în forme diferite (de masă cu unul, cu patru sau cu mai multe picioare,— de sarcofag, de chivot ş.a.), poate fi din lemn, piatră, marmură, fildeş in plăci sculptate, lemn acoperit cu aur sau argint, cu figuri şi scene întregi lucrate au repousse. Incepînd din perioada gotică, odată cu dispariţia criptelor relicvele au fost plasate, la vedere, în dosul altarului. Din sec. XII, pe marginea din spate a altarului s-a ridicat un perete ornamental—de piatră, lemn, marmură, orfevrerie, — numit „retabîu“ (lat. rctrotabula); un accesoriu împodobit cu o pictură, un basorelief sau cu statui, care va avea un mare viitor pînă la sfîrşitul Renaşterii104. încă din perioada carolingiană altarul putea fi surmontat de un baldachin Stingă: Labirintul catedralei din Amiens (sec. XII), în formă de rozasă poligonală. (Orna: inent pavimental folosit şi de romani, fiind apoi imitat în primele bazilici creştine). — Dreapta. labirintul catedralei din Chartres (sec. XII), ornament pavimental în formă de rozasă circulară- (ciborLum), de marmură sau de lemn, îmbrăcat sau nu în stuc sculptat ori în metal; un accesoriu care după sec. X a devenit o piesă rară în Occident, dar care s-a menţinut de-a lungul întregului Ev Mediu în Italia105 (şi sporadic, în unele bazilici din Saxonia, Norvegia, Catalonia). Atît în bisericile romanice cît şi în unele gotice, corul poate fi separat de navă printr-o închidere monumentală, de lemn, de piatră sau de marmură (în fr. jube), analogă iconostasului din bisericile răsăritene; este un portic cu trei intrări lăsînd să se vadă altarul şi surmontat de o galerie foarte bogat ornamentată sculptural. Cele mai vechi exemplare existente azi datează din sec. XIII (s-au păstrat doar două)106. Celelalte au fost suprimate în sec. XVIII, pentru a nu împiedica vederea de către credincioşi a altarului în timpul slujbei. In schimb, din secolele XV, XVI Şi chiar XVII — în stil flamboaiant şi de Renaştere, dar mai puţin bogat împodobite cu sculpturi şi picturi — s-au păstrat relativ multe, deşi deplasate acum din 104 pG fapţ^ retabluriîe sînt de două categorii: mobile, plasate pe altar cu ocazia unor ceremonii; şi fixe, construite, cînd altarul era rezemat de perete. Prima categorie datează începînd chiar din sec. X; a doua, din secolele XIV—XV; după care se va rămîne numai la retabluriîe construite, care în secolele XVI şi XVII vor deveni foarte largi şi înalte, acoperind întregul perete (ca îq Spania). Retabluriîe din epoca Renaşterii vor fi ornamentate în stil antic, cu coloane, cornişe şi antablamente. 105 în bazilicile S. Ambrogio (Milano), S. Nicola (Bari) şi în cele mai importante din Roma: ■S. Clemente, S. Lorenzo, S. Giovanni in Laterano, S. Cecilia in Trastevere, S. Paolo fuori le Mura, S. Maria in Cosmedîn, ş.a. lm într-o bazilică din Sion (Elveţia) şi în biserica abaţiei din Vezzolano (în Piemont). 398 ABTA locul originar. — Să mai amintim aici şi structura (de piatră sau de marmură) care împrri piu ieste zona corului, separind-o de navele laterale, de absidă şi de ambulatoriu. în interior, pe marginile acestui perete, este strana, rezervată clericilor; la exterior, structura — avînd o înălţime de 2-3 m — este ornată cu arcaturi, frize de basoreliefuri, sau cu statui in ronde-bosse. (Exemplele cele mai realizate artistic le oferă catedralele din Albi, Chartres, Amiens, Burgos şi Toleclo). Baldachin plasat deasupra altarului (cibori-um), executat în argint de meşterul Erodat, în 1296. — Biserica Santa Maria in Cosme-din, Roma Amvonul — care în forma sa cea mai veche, din sec. XI, consta dintr-o platformă pătrată, susţinută pe coloane şi mărginită de un parapet, — in secolele XIII şi XIV a devenit pătrat, semicircular sau poligonal, înălţat şi sprijinindu-se de un perete sau de un pilaştrii, ori izolat la o oarecare distanţă, şi construit din lemn, piatră, marmură sau metal107. Cele mai bogat ornamentate amvoane, cu basoreliefuri coloane cu capiteluri şi statui au fost realizate în Italia — de Nicola Pisano, Giovanni Pisano şi alţii, — adevărate capodopere ale artei din toate timpurile (vd. infra). Unele amvoane pot fi plasate în exteriorul bisericii (ca cel de pe colţul drept al faţadei catedralei din Prato). Interioarele unor biserici gotice au fost dotate, încă din sec. XII, şi cu tribune, pe console, pe o arcadă sau pe coloane, şi situate pe o latură a navei centrale. Funcţia lor era de a adăposti orga (apărută, în Occident, în perioada carolingiană); al- 107 „în Germania, catedrala din Aachen păstrează un admirabil amvon de orfevrerie, donat de Heinrich II (m. 1024); este îmbrăcat în plăci de aur lucrate au repousse, împodobit cu pietre preţioase şi camei,-şi avînd laturile din panouri de fildeş sculptate" (G. Enlart). ACCESORII DE CULT 399 lele erau destinate cîntăreţilor bisericii; altele, în fine, erau rezervate seniorului şi familiei sale. Tribunele senioriale situate la nivelul pavimentului au un aspect de capelă, — puţind avea un altar propriu, un şemineu, o uşă de ieşire in exteriorul bazilicii, sau de comunicare printr-un coridor cu apartamentele castelului din imediata apropiere. O celebră capodoperă de sculptură romanică în bronz: cazanul pentru botez din biserica St. Barthelemy (Lifcge), executat de Pierre Pa tras din Dinant, în 1112 La începutul Evului Mediu, botezul era administrat — numai de către episcop, numai la anumite sărbători, şi numai persoanelor adulte, prin imersiune, — în laptisteriile de pe lingă biserici mai importante. In perioada romanică baptisteriile s-au mai menţinut doar în Italia, — căci începînd din secolele IX-X fiecare biserică îşi avea cazanul său ritual de botez. Progresiv, s-a introdus obiceiul — în mod general şi definitiv către sfîrşitul secolului al XH-lea-—ca botezul să fie administrat copiilor, la o vîrstă tot mai fragedă, şi nu prin imersiune (ca în Biserica răsăriteană şi azi), ci prin stropire cu apă sfinţită. — Cazanele de botez erau din piatră, din metal (sau bronz), mai rar din lemn şi mai rar încă din teracotă, — de forme diferite, de obicei pe un soclu sau pe patru coloane, şi bogat ornamentate în exterior cu sculpturi în basorelief. (O adevărată capodoperă a genului este cazanul de bronz dintr-o biserică din Liege). In sfîrşit, un accesoriu al bisericii gotice era cimitirul,— deşi la început nu era situat în apropierea imediată, dar se afla încă din perioada merovingiană în interiorul zidului de incintă al oraşului (obicei care s-a menţinut pînă in sec. XIX), Înconjurat de un zid cu galerii decorate cu sculpturi şi picturi şi cu porţi de mar 400 ARTA mură lîiomimentale108. In schimb, s-a păstrat obiceiul de a inmorminta personaje marcante in interiorul bazilicilor ; ceea ce a dus la dezvoltarea unei bogate plastici funerare —lespezi cu inscripţii şi basoreliefuri plate, sau monumente ornamentale cu sculpturi In relief şi in ronde-bosse. „Lanterna morţilor". Cimitirul din Journet (Vierme). — Sec. XII Un accesoriu interesant al cimitirului era aşa-numitul „felinar al morţilor''.. Instalat în vîrful unui mic turn de piatră suraiontat de o cruce, aprins în timpul nopţii (se credea că lumina alungă spiritele rele), felinarul servea pentru orientare şi călătorilor noaptea sau navigatorilor de coastă; dar în principal, prin acest „felinar al morţilor4' Biserica ţinea să le amintească credincioşilor datoria de a se, ruga pentru odihna celor răposaţi109. ARHITECTURA GOTICĂ ÎN ANGLIA, GERMANIA, SPANIA ŞI ITALIA După Franţa — unde noua tipologie arhitectonică fusese fixată de catedrala din Chartres (Începută in 1194), urmată imediat de cele din Reims (1211), Amiens (1220) şi Beauvais (1227), — ţara arhitecturii gotice prin excelenţă este Anglia;. 108 în Evul Mediu, cimitirele nu erau locuri ale ftristeţii dominate de gîndul morţii. Doctrina Bisericii, precis formulată şi de toţi acceptată, proclama dreptul omului la bucurie, — fapt care a diminuat sentimentul de adine respect pios datorat cimitirului. în cimitir se plantau pomi fructiferi şi viţă de vie, oamenii se plimbau aici, se veseleau, glumeau, cîntau şi dansau. Incinta faimosului „Cimitir al Inocenţilor" din centrul Parisului era — pînă către sfîrşitul secolului al XVII-lea — un foarte frecventat loc de întîlniri galante, cu mici prăvălii şi tarabe cu articole de eleganţă, un loc de plimbare şi de distracţie al societăţii „bune" (dar nu lipsit nici de dezordini provocate de lumea interlopă). 109 în acelaşi scop era instituit şi obiceiul (cf. C. Enlart) ca un paznic de noapte să străbată străzile oraşului sunlnd dintrmn clopoţel şi strigînd: „Treziţi-vă, cei care dormiţi, şi rugaţi pe Dumnezeu să se îndure de sufletele morţilor!". — Această adevărată instituţie — aşa-zisă* „a clopotarului morţilor" — a continuat să existe şi să funcţioneze pînă în sec. XVIII,. ARHITECTURA GOTICA ÎN ANGLIA, GERMANIA, SPANIA ŞI ITALIA 401 cxx observaţia că Anglia s-a menţinut în afara evoluţiei goticului continental. Prima ţară care, reconstruind in 1174 corul catedralei din Canterbury, adoptă soluţiile spaţiale elaborate în Ile-de-France, Anglia va reacţiona contra goticului francez (îndeosebi în perioada 1250—1350), propunînd versiuni originale, rădicai di- Faţada catedralei din Eiy (Anglia). Elementele gotice sini intt grate. în ansamblul de linii verticale şi volume masive, proprii stilului romanic englez (angio -normand) ferite, în edificii dintre cele mai frumoase şi mai bine conservate din Europa, aproape totdeauna cu turnuri asemenea unor donjoane. Intre caracteristicile construcţiilor gotice engleze, prima este importanţa atribuită — la fel ca în perioada precedentă, romanică, — masivităţii, grosimii zidurilor: amintirea stilului normand va rămîne determinantă în goticul englez. Bolţile pe ogive au fost experimentate foarte de timpuriu în Anglia (la catedralele din Durham, Winchester, Peterborough), fără însă a se exploata posibilităţile acestora de a înălţa cit mai mult edificiul; în locul obsesiei verticalităţii — tipică goticului francez, — aici „spaţiul este în mod hotărît subliniat in continuitatea sa longitu-dinală“ (L. Balzaretti); orizontalitatea va rămîne deci caracteristică construcţiilor gotice engleze. Alte particularităţi ale acestei arhitecturi: nervaturile multiplicate, fără să fie legate funcţional nici de boiţi, nici de pilaştrii de descărcare; lungimea peste măsură a navelor şi întinderea excesivă a faţadei, in disproporţie cu înălţimea 402 ARTA ei: plafoanele de lemn în care elementele componente sînt întreţesute în combinaţii de dulgherie extrem de sofisticate110; închiderea corului cu pereţi drepţi, rectiliniari, iar nu cu abside semicirculare; preferinţa pentru planul cu transept dublu; lipsa unei corespondenţe logice între planul navelor şi faţada flancată de două turnuri; în fine, corpul catedralei nu este izolat de alte clădiri (aula capitulară şi un amplu claustru). In prima perioadă a goticului (aşa-numitul stil englez primar (carly english), perioadă care se încheie către 1300), aceste particularităţi se definesc: în catedralele din Canterbury, Wells (prima biserică engleză cu adevărat gotică, în care arcul frînt este folosit peste tot, iar cel în plin cintru nicăieri); Lincoln, York, Worcester, Salisbury —■ singura care (construită între 1220-1250, deci în acelaşi timp cu catedralele din Chartres şi Amiens) arată o strînsă afinitate cu verticalitatea bisericilor gotice din Franţa; precum şi în Westminster Abbey din Londra. După care, începînd cu perioada aşa-numitului „stil ornat“ (decorated style) — datată de B. Fletcher, dar cu o precizie exagerată, între 1307-1377 — goticul englez îşi revelează alte caracteristici, absolut proprii: prin bolţile (aşa-zise „stela-re“) care îşi multiplică nu numai nervurile intermediare, ci şi ner-—- , vurile de legătură ale acestora .Arcele ogivale răsturnate ale catedralei din Ely, de (lierne), fără a avea nici unele o fantezie arhitectonică ce crează un efect în acelaşi nici altele un rol funcţional, ci timp grandios şi bizar. Sec. XIII decorativ; precum şi prin feres- trele în care ţesătura de piatră ce susţine componentele vitraliilor se ramifică şi se împleteşte cu aceeaşi fantezie şi spirit ornamental ca în goticul continental tîrziu. Tot acest decorativism nefuncţional conferă interiorului unei biserici engleze un aspect mai spaţios şi mai lejer. în forma sa cea mai exuberantă şi mai expresivă această înclinaţie se defineşte în cea de-a treia perioadă, cea a „stilului perpendicular^ (după B. Fletcher — între 1377-1485)111. „Bolta stelară“, cu nervurile şi liernele ei din ce în ce mai conr 110 Celebră în acest sens este Westminster Hali din Londra (1394-1402) — cea mai mare sală din lume cu plafonul nesusţinut de stîlpi, pe o lungime de 72,59 m, o lărgime de 20,43 m şi cu înălţimea de 27,45 m, — în care grinzile de stejari bătrîni din sec. VI, aveau deci aproape 9 secole. 111 Dacă „stilul ornat,44 (care, după L. Reau — în dezacord cu B. Fletcher — devine dominant în Anglia chiar începînd din 1250) corespunde stilului flamboaiant din Franţa, în schimb stilul perpendicular45 nu are omolog pe Continent, este absolut original. ARHITECTURA GOTICĂ IN ANGLIA, GERMANIA, SPANIA ŞI ITALIA 403 plicate şi mai întortochiate, ajunge — prin stadii experimentale succesive — la tipul de ",,frunză de palmier44 sau, mai degrabă, de evantai (fan vaulting). Din bolţile acoperite de o asemenea adevărată dantelărie, nervurile coboară în mănunchi, din loc în loc, într-un fel de formaţiuni conoidale, atîrnînd ca nişte compacte candelabre de piatră (ca în Divinity School din Oxford, capela lui Henric VII din Westminster Abbey, ş.a.). Castelul VVindsor: capela St. George (începută în 1481). Un exemplu de arhitectură engleză gotică perpendicular style. Motivul încrucişărilor în unghi drept ale membranelor de piatră ale ferestrelor^ şi ale multiplicităţii nervurilor bolţii —- care creează impresia de armonie intr-o mişcare agitată, — precum şi atît de originalele „bolţi în evantai44 ale căror apăsări se descarcă prin numeroasele nervuri (de fapt, pur decorative) în pilaştri extrem de subţiri, cu infinitele şi subtilele lor efecte de lumini şi umbre, — sînt tot atîtea elemente unice în istoria arhitecturii. (Alte exemple: în corul catedralelor din Glocester, Winchester, Peterborough; în sala capitulară din Wells, în capela St.. George din Castelul Windsor, sau în King’s College Chapel din Cambridge). Dacă Germania nu este ţara de origine a goticului — dimpotrivă, noua arhitectură a pătruns aici tîrziu, după 1230, deci la un secol după primele sale manifestări,— în schimb ea a contribuit în cea mai mare măsură la difuzarea acestui stil în Europa Centrală şi Orientală (Boemia, Polonia, Ungaria, Transilvania). Tradiţia romanică avînd rădăcini atît de puternice, arta gotică germană şi-a afirmat clar personalitatea proprie abia în sec. XV. Pînă la această dată, în sec. XIII regiunile germane s-au deschis larg influenţelor franceze în arhitectură şi sculptură; în sec. XIV şi la începutul sec. XV, în pictură a iradiat aici, prin şcoala din Koln, influenţa maeştrilor sienezi; după care, preponderentă devine influenţa flamandă. Cum arhitectura romanică cunoscuse o mare dezvoltare (cu precădere în Renania), procedeul băltirii pe încrucişare de ogive a apărut aici tîrziu. Catedralele: 404 ARTA franceze mai mult imitate au fost cele din Laon şi Amiens (iar în domeniul sculpturii, cea din Reims); din acestea derivă — consideră L. Reau —■ domurile din Magdeburg, Naumburg, Bamberg şi — cel mai popular pînă azi în Germania — din KolnR2. Formula pe care a adoptat-o arhitectura gotică germană este cea a bisericii cu trei nave de înălţime egală, cu aspect de o unică sală mare sau de hală (aşa-numitele HaUenkirchen j112 113, formulă tipică Westfaliei. Planul edificiului este aproape pătrat, transeptul este exclus, lungimea şi înălţimea navei au aproximativ aceeaşi dimensiune; ca elemente de susţinere coloanele sînt preferate pilaştrilor compuşi, capitelurile sînt eliminate, interiorul este foarte luminos datorită ferestrelor înalte, tendinţa spre verticalitate este aproape anulată. Cu toate acestea, formula „bise-ricii-hală44 s-a răspîndit pe o arie largă chiar şi dincolo de teritoriile Germaniei — în Suedia, Danemarca, Transilvania, Polonia şi Estonia. — în cadrul acestei formule, între 1350—1450 urmaşii arhitectului Heinrich Parler, fiul şi nepoţii săi, au introdus modificări care, permiţînd o mai abundentă pătrundere a luminii, au creat o nouă concepţie spaţială; inovaţiile lor s-au întins din Koln şi Strassburg pînă la Ulm, Regensburg, Yiena, Basel sau Praga. Paralel cu domeniul edificiilor religioase (în care se mai notează şi preferinţa constructorilor germani pentru un singur turn — deasupra faţadei occidentale — în loc de două, ca în Franţa şi Anglia; precum şi pentru „bolţile eu schelet44, în care nervurile, net detaşate de intrados, nu au nici o funcţionalitate), goticul german s-a arătat deosebit de fecund şi în arhitectura civilă (castele, spitale, palate municipale şi locuinţe particulare). Zona de elecţiune însă a arhitecturii gotice civile pare a fi fost Ţările de Jos (inclusiv Belgia actuală), care oferă în acest sens monumente dintre cele mai interesante şi mai impunătoare. Şi aici, noile idei au pătruns în a doua jumătate a secolului al XlII-lea, sub influenţa arhitecturii gotice franceze, diferenţiindu-se totuşi de aceasta printr-o mult mai reţinută verticalitate şi prin tradiţionalul uz al coloanelor, în locul pilaştrilor fasciculaţi. Centrele cele mai fecunde în sec. XIII au fost Tournai şi Liege; iar în sec. XIY — şi mai ales al XY-lea — ducatul de Brabant, cu capitala sa Louvain. Influenţei acestui ultim centru — de o forţă creativă superioară celorlalte — i se datorează catedralele din Bruxelles, Louvain, Anvers şi Gând. — Dar secolele XIV şi XV au însemnat şi perioada construcţiilor celor mai impunătoare edificii civile. Bogăţia economică şi prosperitatea comercială a Ţărilor de Jos se reflectă — ca un fapt eu totul caracteristic — în cele două teme principale: palatul municipal (cel din Bruxelles este cel mai grandios) şi halele — din Bruges (1248), Louvain (sec. XIV), şi în primul rînd „Kala Postăvarilor44 din Ypres (oca 1200), cu faţada lungă de 133 m, surmontată de faimosul său turn (beffroi). în Spania, situaţia politică creată de recucerirea progresivă a ţării de sub mauri şi subdiviziunea teritoriilor în regate independente au determinat formarea unor tradiţii diferite, precum şi orientări culturale care aveau la bază interese dinastice. Ca influenţe dinafară în arhitectura gotică predomină cea franceză, prin 112 Pe care L. R6au îî consideră „un edificiu pur francez4*, „o copie, un calc fidel al catedralei din Amiens44. Trei sferturi din acest edificiu (a cărui construcţie a fost întreruptă în 1322) datează din perioada 1840—1880; abia un sfert este un gotic original. 113 Acelaşi istoric de artă francez susţine ipoteza discutabilă că formula „bisericii-hală4* ar fi împrumutată arhitecturii gotice franceze, dînd ca exemple două biserici din Poitiers, — cărora le-ar fi urmat, mult mai tîrziu edificiile de acest tip din Munster, Paderborn, „Wiesenkirche4* din Soesfc, ş.a. ARHITECTUHA GOTICA ÎN ANGLIA, GERMANIA, SPANIA ŞI ITALIA m intermediul Ordinului cis-tercian şi datorită aportului pelerinilor veniţi din Franţa (sau traversind teritoriul francez) pe marele drum de pelerinaj ce ducea la Santiago de Composteîa. Prima construcţie gotică (de fapt, romanico-gotică) este catedrala din A vila114, urmată de cele trei mari catedrale ale Castiliei, toate de o evidentă descendenţă din arhitectura marilor edificii gotice franceze, — din Burgos, Leon şi Toledo. Catedrala din Burgos115 * — cu trei nave şi un transept, cinci abside, arce în ogive pure, pilaştri fasciculaţi, nervuri suplimentare pur ornamentale, — are trei faţade: două, ale braţelor transeptului („del SarmentaT şi ,,de la Coroneria4'), cu sculpturi in cel mai veritabil stil gotic, două turnuri pe faţadă şi un tum-lanternă octogona!, — impresionant prin masivitate şi dantelăria sa arhitecturală şi sculpL turală, învăluit într-o extraordinar de bogată ornamentaţie de pinacluri, arce, pilaştri, ferestre şi statui. Dintre cele 15 capele — închise cu porţi fastuoase, adevărate capodopere de feronerie — cea mai importantă este capela „del Con-destable44 (sec. XV), faimoasă pentru suprema eleganţă a decoraţiei într-un graţios stil fiamboaiant, în varianta sa spaniolă, aşa-numită de „stil isabelin44. — In apropierea imediată a oraşului, alte două monumente se înscriu în primul plan aî arhitecturii gotice spaniole: biserica mănăstirii „de las Huelgas44 (începută în 1185 şi destinată reşedinţei regilor Castiliei), şi palatul transformat în mănăstirea „Car-tiija de Miraflores44 (sec. XV), cu un portal de stil tipic isabelin, interiorul cu bolţi elansate, eu delicatele lor nervuri ajurate, cu un imens retablu şi cu mormintele regale şi ale infantilor, cu statuile defuncţilor culcate sau în genunchi, lucrate intr-o neîntrecută dantelărie de sculptură în alabastru. Catedrala din Leon (1205—1303), considerată de obicei capodopera arhitecturii gotice spaniole, în realitate le aminteşte pe cele din Reims şi Amiens; dar ca plan, edificiul are nu numai trei nave, ci şi trei transepturi, triforium brodat (caz unic în Spania), cinci abside, ogivele simple, stîlpii fasciculaţi şi trei portaluri pe latura occidentală, copios ornamentate cu statui şi, în lunete, cu basoreliefuri. Impresionante sînt şi numeroasele şi enormele vitralii — cele mai frumoase din Spania, iar pe plan european, egalate doar de ansamblurile din Chartres, Paris (Notre-Dame şi Sainte Chapelle) şi Cambridge (King’s College Chapel). Cea mai spaniolă dintre catedralele gotice din Spania este cea din Toledo, A doua ca dimensiuni (după cea din Sevilla)us, cu cinci nave de înălţimi diferite, cu un transept care trece aproape neobservat, cu un singur turn pe faţadă, cu pilaştrii compuşi extrem de masivi, asigurînd bolţii un sprijin care face aproape inutili arc-butanţii. Faţadele sînt ornate într-un pur stil gotic, îndeosebi cea vestică şi cea sudică (cu portalurile „del Peron44 şi „de los Leones44), ambele din sec. XV. Variante originale locale prezintă catedralele (din secolele XIII-XV) cu totul remarcabile ca interes artistic — din Gerona, Valencia, Sevilla (cu scenograficele sale faţade nordică şi sudică), Tortosa, Barcelona (unde trebuie menţionată şi biserica S. Maria del Mar), şi cea din Palma de Mallorca, impresionantă şi prin dimensiunile interioare (Înălţimea navei centrale este de 44 m), sau ale ferestrelor 114 începută în 1157, cu o zonă de faţadă foarte îngustă şi de o pronunţată verticalitate, sobră, severă, aproape total lipsită de elemente ornamentale; cu un portal unic, surmontat de o vastă fereastră ogivala compusă şi de o zonă cu basoreliefuri; cu turnul clopotniţei lateral pe faţadă, crenelat (avînd desigur şi o funcţie militară), şi cu absida construită într-unul din turnurile zidului de apărare al oraşului. 115 începută în 1221, într-un pur stil ogival şi terminată, îm cea mai mare parte, înainte de 1250. Turnurile au fost construite în sec. XIV, iar fleşele lor în sec. XV. Turnul-lanternă datează din sec.f XYI. m Lungimea navei centrale — 115 m, lăţimea — 57 m, iar înălţimea aproape 40 nu 406 ARTA — unele depăşind 12 rn; in timp ce „din cele trei rozase enorme, cea centrală este cea mai mare din himea (A. Soria)117. Spre sfîrşitul secolului al XV-lea, în timpul domniei regilor Ferdinand şi Isabeia arhitectura spaniolă creează, în cadrul goticului, originala variantă a asa-numituJui „sţiî isabeliiV118. Cei care l-au introdus erau meşteri germani, burgunzi sau flamanzi, cei mai mulţi din ei sculptori. Intre centrele noului stil, primul loc îl deţine oraşul Burgos, cu fastuoasa capelă „del Condestablea menţionată mai sus, o construcţie pe plan octogona!, pe fiecare faţă a octogonului cu ferestre în vitralii şi cu nervaturi flamboaiante în zona superioară, cu mari arce cu festoaner fiecare arc deasupra a cîte doi lieralzi ţinînd blazoanele ctitorului; iar in zona inferioară, pe fiecare perete cîte un scut enorm, ornamentat în relief cu multă fantezie; în fine, cu bolta în care nervurile sint combinate compunînd o stea cu opt colţuri, sculptată ca o dantelă cu tehnica burghiului, proprie decoraţiei musulmane. Ca principal auxiliar ornamental al arhitecturii exterioare, stilul isabelin este ilustrat, la Valladolid, de două monumente (ambele de la sfîrşitul secolului XV) de cel mai mare interes istorico-artistic —- şi nu numai in cadrul naţional al Spaniei, — şi anume: faţada bisericii San Pablo şi cea a colegiului San Gregorio119.. -— Un alt monument, excepţional, de arhitectură isabelină este biserica francis-cană din Toledo, San Juan de los Reyes120 — „opera cea mai cunoscută şi mai expresivă a artei isabeîine“ (Idem), — cu o singură navă, cu bolta lanternei delicat ornamentată amintind bolţile arabe, şi cu o decoraţie exuberantă pe toată suprafaţa pereţilor. In Salamanca — im alt centru artistic de cea mai mare importanţă — această arhitectură isabelină se prezintă intr-o variantă care anunţă apropiata epocă a Renaşterii. Arhitectura bisericilor influenţează şi arhitectura civilă din Spania secolelor XIV şi XV, — a castelelor şi a palatelor (publice, regale, episcopale şi senioriale). Începînd din sec. XIV, chiar şi porţile de intrare în oraşe sînt ornamentate nu numai cu turnuri poligonale şi creneluri, ci şi cu statui în nişe, sau cu mari blazoane în relief. (Un exemplu admirabil este „Arco de Santa Maria“, din Burgos). Absolut comparabile cu cele mai impunătoare şi elegante construcţii civile publice şi private din Europa secolelor XIV şi XV sînt cele din Barcelona (palatul „de la Genera-lidad“), Baeza (palatul „de Javalquinto“), Burgos (casa „del Cordon“) sau palatele burselor — Lonjas — din Valencia şi Palma de Mallorca; în timp ce palatul „del Tnfantado“ din Guadaiajara (construit de acelaşi Juan Guas) este — prin faţada cu arcade, coloane, balcoane semicirculare şi o cornişă gotică, precum şi prin porticul curţii cu două rînduri de arcade mixtilinii — cea mai completă şi mai reprezentativă operă de arhitectură isabelină. 117 Catedrala din Segovia, deşi construită în plină Renaştere (1525—1616), are planul clasic al unei catedrale gotice, iar decoraţia este în stil gotic înflorit: este ultimul monument gotic din Spania. — Construcţia catedralei din Toledo a început în 1227. (Dar turnul a fost construit între 1380-1440). 118 „Unii istorici ai artei îl numesc „gotic filigranat4*, iar alţii îl consideră un stil de tranziţie între arta ogivală şi Renaştere. Oricum, acest stil, caracterizat printr-o nemărginită fantezie şi o abundenţă a soluţiilor geniale în ceea ce priveşte ornamentaţia, poate fi caracterizat ca o Renaş-tere“ (A/Soria). A Mai degrabă o tranziţie spre Renaştere. 119 Atribuită arhitectului- Juan Guas şi executată între 1488—1496, această faţadă este „monumentul cel mai deconcertant al arhitecturii isabeline, prin impetuozitatea lui barocă (avani la lettre — n.n.) şi naturalistă. Toată suprafaţa faţadei e acoperită cu motive decorative şi statui, abundînd mai ales înfloriturile goticeu (Idem). 120 Planul a fost lucrat de acelaşi arhitect, Juan Guas, în 1478. Porticul curţii interioare, cu două rînduri de arcade suprapuse, cu galeria de jos avind deschideri ogivale vaste, Vu nervaturi în stil flamboaiant, a fost terminată în 1504. ARHITECTURA GOTICĂ ÎN ANGLIA, GERMANIA, SPANIA ŞI ITALIA In Italia, amintirea tradiţiilor clasice cît şi marele succes al artei romanice au întreţinut în spirite o rezistenţă instinctivă contra goticului nordic. „Spiritul italian, hrănit cu forme antice, s-a dovedit iremediabil refractar la idealul mistic al goticului; el nu îşi poate învinge aversiunea contra „verticalismului44 care exagerează înălţimea în detrimentul lărgimii /.../ Calmul liniştitor al liniilor orizontale place mai mult acestor mediteranieni îndrăgostiţi de măsură şi armonie deeît neliniştea şi aspiraţia nostalgică a liniilor ascendente care se avîntă spre cer /.../ Goticul este deci în Italia o artă de import, fără rădăcini în pămîntul italian, şi care nu trezeşte nici un ecou, nici o simpatie în suflete4' (L. Reau). Cum tradiţiile clasice şi bizantine continuau să fie încă vii, cum pe de altă parte romanicul insistase asupra unor principii şi moduri de demult, goticul pre- zenta în Italia interesul exoticului şi trezea o firească dorinţă de noutate, de „modernitate'1 (mai ales că Italia Septentrională întreţinea raporturi strînse eu ţările din nordul Alpilor, in timp ce mulţi meşteri veniţi din Franţa lucrau în Lombardia), goticul nu putea să rămînă cu totul străin Italiei. Numai că, aici, goticul nu şi-a mai păstrat caracterele sale originare, arhitectura gotică nu va prezenta varietatea •de soluţii pe care o cunoscuse arhitectura italiană romanică, iar concepţiile ce se afirmaseră cu atita succes în perioada romanică reacţionau permanent contra noului stil importat, fără să accepte ca organismul constructiv să cîştige in complexitate; într-o decoraţie exuberantă şi în tendinţa spre verticalitate. în edificiile gotice italiene „nervurile sînt atrofiate.şi cele mai adeseori neglijate, multe membre •constructive şi decorative puternic proeminente — ca arcele rampante, pinaclii, turlele ascuţite piramidale (gnglie) —• şi uneori chiar arcul frint, întreaga structură in sfîrşit tinde să recapete un aspect mai mult static decit dinamic, prin grosimea pereţilor şi prin deschizătura mai mică a ferestrelor. Raporturile cu arhitectura din nordul Alpilor se reduc la detalii secundare — capiteluri, profiluri, elemente ornamentale; nu se găsesc în organismul zidurilor şi în expresia lor estetică inerentă44 ţP. Toesca). Primele monumente gotice121 sint datorate Ordinului cistercian — care, prin înseşi prevederile explicite ale „regulei44 sale, a impus o severă simplitate construcţiei şi a eliminat ornamentica. Această simplitate şi sobrietate se menţin şi în edificiile franciscanilor şi dominicanilor, — ordine care, exaltînd sărăcia şi umilinţa, prevedeau în statutele lor ca bisericile să nu aibă bolţi înalte, turnuri, vitralii pictate (deeît în cor), şi nici chiar picturi murale. Totuşi, marile lor biserici au într-o măsură mai marcată deeît cele cisterciene caractere autohtone; astfel — bazilicile franciscane din Assisi, Florenţa (S. Croce) şi Veneţia (Chiesa dei Frari); sau, cele dominicane: SS. Giovanni e Paolo (Veneţia) şi S. Maria Novella (Florenţa). — Cele mai înalte creaţii ale arhitecturii gotice italiene sînt S. Croce, S. Maria Novella, alături de domurile din Siena, Orvieto şi Milano. în general, în aceste edificii elementele gotice fuzionează cu cele romanice. Cazul exemplar este cel al bisericilor suprapuse S. Francesco din Assisi: cea inferioară — de fapt o criptă extinsă, dar şi o biserică cu contraforţi cilindrici, cu capele şi altare, — cu reminiscenţe romanice, deşi cu arce ogivale; şi biserica superioară, cu o singură navă, vastă, luminoasă, în care, pentru a se obţine un spaţiu cît mai liber, pilaştrii sînt eliminaţi, rămînînd doar cei retraşi în pereţi, care susţin elegantele bolţi ogivale. Sobrietatea impusă de „regula44 franciscană este aici ignorată, interiorul fiind ornamentat cu sculpturi, vitralii şi mai ales cu frescele lui Cimabue, Giotto, Simone Martini şi ale fraţilor Lorenzetti. Faţada este 121 - Bisericile abaţiilor din Fossanova (Lazio, 1208), Casamari (1217), S. Galgano, Cimîno, etc. Dar cele mai impunătoare sînt S. Andrea clin Vercelli, Chiaravalle (din împrejurimile Mila-nului), sau catedrala din Genova. 408 ’’ ' ARTĂ lipsită de orice ornamentaţie? asemenea faţadelor romanice (deşi are un-portal gotic). Celelalte edificii menţionate îmbină într-o măsură sau alta elementele gotice cu cele romanice. S:. Andrea din Vereelli (arhitectul ei, Benedetto Antelami, a cunoscut la faţa locului edificiile din Franţa) este o tipică operă de tranziţie; cu arce ogivale şi bolţi in cruce coordonate, cu două turnuri pe faţadă şi contraforţi Goticul italian: faţada bisericii Ma-doima dalPOrto din Veneţia (1460), eu elemente în acelaşi timp romanice şi in stil flamboaiant pe flancuri, — dar cu arcele ferestrelor in plin cintru şi cu două ordine de logete pe faţadă, ca in romanicul pisam — S. Crace din Florenţa (arhitect Arnoifo di Cambio), cu plafonul în şarpantă şi spaţialitatea amplificată prin distanţele mărite dintre pilaştrii. — în S. Maria Novella, pilaştrii compuşi susţin arce ogivale şi bolţi In cruce, tendinţa de verticalitate armonizîndu-se cu desfăşurarea orizontală a edificiului. — Domul din Florenţa, cu bolţi pe încrucişări de ogive, a fost început in forme romanice de Arnoifo di Cambio (ferestrele sini gotice) şi completat in sec. XV cu cupola ridicată de Branelleschi; campanila alăturată (proiectată şi construită de Giotto — primele două nivele — şi continuată, de Andrea Pisano şi Francesco Talenti), în forme romanice şi — in tradiţia romanicului florentin — cu marmure policrome, dar cu bifore şi trifore gotice. — O capodoperă de ornamentaţie exterioară gotică, dar in interior cu pilaştri pătraţi şi arce romanice în plin cintru, este Loggia di Orsanmichele (terminată in 1350), transformată ulterior în oratoriu122. 122 Alte edificii notorii in care se regăsesc elemente gotice — structurale sau ornamentale — slnt: Baptisteriul din Parrua, S. Francesco şi S. Petromo d*n Bologna, S. An tonio d»n Fado va, catedralele din Cremona, Crema, Monza; Camposănio— cimitirul din Pisa, ş.a. De asemenea, gotic este şi coronamentul faţadei romanice a bazilicii S. Marco din Veneţia. ARHITECTURA GOTICĂ ÎN ANGLIA, GERMANIA, SPANIA ŞI ITALIA 409. 0 reelaborare la fel de liberă a formelor gotice se întîlneşte la catedralele din. Siena. şi Orvieto — aproape identice în iineamentele faţadei. Prima, cu campanila' romanică, începută în 1230 în forme romanice pe plan cruciform, cu arce în plin cintru şi o cupolă cu lanternă, pilaştrii romanici, decoraţia în benzi orizontale albe. si negre potrivit tradiţiei locale — ceea ce îi accentuează orizontalitatea, — este! completată cu adaosuri gotice: îndeosebi faţada, începută in 1284 de Giovanni Pisano, care a executat zona inferioară (partea superioară, în stil gotic ornat, este, inspirată de cea a domului din Orvieto) in stil romanic cu uşoare influenţe gotice; portalul ceutral cu arcul în plin cintru (cele laterale, uşor ogivale), cu cornişe, colonine, mensole, stilpi sculptaţi, creind o intensă mişcare de lumini şi umbre; rozasa imensă, înconjurată de 36 de tabernacole cu busturi de Patriarhi şi Profeţi, — Domul din Orvieto, de asemenea în forme romanice (cu plafonul în şarpantă, cu grinzile pictate), şi continuat în forme gotice de Lorenzo Maitani din Siena, care în 1310 a început şi faţada: un imens triptic ogival, cu liniile verticale şi cele orizontale intr-un echilibru perfect şi cu o fascinantă policromie; faţadă în care arhitectura, sculptura şi mozaicul creează un efect de perfectă organicitate şi armonie; un aspect general pictural, legat de gustul francezi23. în Italia Meridională — unde persistau tradiţii paleocreştine, bizantine şi arabe, — influenţa goticului, favorizată de dominaţia dinastiei franceze de Anjou, s-a suprapus ,,fără a determina schimbări profunde de structură44 (G.C. Argan); Din Campania — în speţă din Napoli — goticul angioin s-a propagat în Sicilia. (detaliile exterioare ale domului din Palermo sînţ un exemplu), unde tendinţa sa spre fastuos şi-a găsit corespondent în cromatismul şi gustul decorativ local,’ de origine arabă. — în extremitatea cealaltă a Peninsulei, în bisericile gotice din Piemont — construite din cărămidă — influenţa puternică a goticului francez este evidentă mai ales în faţadele ornate cu pin ac li foarte înalţi şi cu ghimberghe — acele caracteristic locale muluri în triunghi foarte ascuţit deasupra portalurilor (S. Antonio di Ranverso, catedralele din Asii şi Chieri, ş.a.). Goticul tirziu este reprezentat de monumentul cel mai vast, mai complex şi mai apropiat de stilul gotic transalpin: domul din Milano (pe care H. Focillon îl consideră „capodopera falselor capodopere'4124). Exemplu unic în Italia de gotic flamboaiant, edificiul — cu nu mai puţin de 3.159 de statui (dintre care 2.245 în exterior)123 124 125 — prezintă, în decorativismul său scenografic ostentativ, discrepanţe stilistice inevitabile pe parcursul celor cinci secole cit a durat construcţia (începută in 1387), cu participarea a nenumăraţi arhitecţi şi maiştri lombarzi, francezi şi germani126. Liniile interiorului (înălţimea bolţii de la sol este de 45 m) au un 123 Un monument unic în genul său — nu numai în Toscana, ci în întreaga Peninsulă — este minuscula biserică 8. Maria della Spina din'- Pisa. a cărei lungime nu depăşeşte 10 m; dar care este numită „bijuteria goticului pisau'1, impresionlnd privitorul prin ornamentaţia sa exterioară gotică extrem de încărcată, cu ferestre mari trifore ocupînd întreaga latură meridională, cu două rozase pe faţada vestică, şi cu numeroase arcade, pinacli, cuspide, edicole, — totul încadrat în ir-o exuberantă decoraţie sculpturală. 124 Iar L. Răau: „Un munte amorf de- marmură, forfotind de statui banale care îl mobilează fără să-I anime, acoperit complet de pinacli şi frontoane triunghiulare, împopoţonat cu tot felul de zorzoane, fără măcar accentul unei lleşe care să îi imprime un elan verticaP. — Maliţiozitatea limbajului istoricilor de artă francezi (ca şi al altora: pentru H. Heine domul este „o jucărie pentru * copiii unui nriaşU pentru D.H. Lawrence era „un arici “; iar pentru Auguste Renoir — „o neghio- • bie“...) este nepotrivită, chiar dacă ascunde un sîmbure de adevăr... 12Ş La care se adaugă alte elemente decorative, — cu statuile celor 96 de giganţi susţinînd jgheaburile streşinilor, 145 de turnuleţe, 410 mensole, etc. Pentru construirea domului au fost' demolate 14 biserici şi baptisterii care se aflau pe această suprafaţă. — Decoraţia exterioară este de o bogăţie unică, —* dar în detrimentul clarităţii profilului arhitectonic, a unităţii şi coerenţei stilistice a monumentului. , 126 Primul din cele cinci portaluri ale faţadei a fost executat abia în 1906; al cincilea (din 1965) rezumă, prin cele 130 de figuri angajate in scene, lunga istorie a construcţiei domului. 410 ARTA sugestiv elan ascensional; 52 de enormi pilaştri compuşi — legaţi la extremitatea superioară de arce ogivale transversale şi longitudinale — susţin bolţile în cruce ale celor cinci nave. Transeptul este format din trei nave. Decoraţia capitelurilor (înalte de 6 m) o formează elemente vegetale; dar pilaştrii navei centrale (avînd fiecare o înălţime de 18 m), ai transeptului şi absidei au în vîrful capitelurilor 6 sau 8 nişe, cu statui de sfinţi, etc127. (în sec. XIX, bolţile au fost pictate cu o decoraţie gotică). — Vitraliile celor 39 de ferestre (gigantice sînt cele trei ferestre absidale, fiecare de 20,70 m înălţime şi 8,50 m lăţime) datează din secolele XV— XJX. Impresionant şi prin dimensiuni — exterioare şi interioare128 — domul din Milano este cel mai mare edificiu religios din lumea creştină, după S. Pietro din Roma. ARHITECTURA CIVILĂ ROMANICĂ ŞI GOTICĂ Din punctul de vedere al metodelor folosite, arhitectura civilă nu se deosebeşte» prin nici un detaliu de construcţie sau de ornamentaţie de arhitectura religioasă medievală (cf. Aug. Choisy). Modul de aşezare a elementelor zidăriei, proporţiile şi contururile mulurilor comişei, sculptura arhitecturală, totul se supune aceioraşi reguli, independent de destinaţia edificiului. Ceea ce diferă sînt doar dimensiunile elementelor arhitecturale şi planul edificiului, legat de funcţionalitatea respectivă. Arhitectura civilă evită bolţile prea înalte şi cu o prea mare deschidere; preferă sălile joase — plasîndun etaj locuibil deasupra bolţilor acestora, — cu un pilaştrii central de susţinere sau cu mai mulţi. Planşeele sînt pe grinzi, ale căror capete sînt puse pe console, nu sînt niciodată încastrate în zid (căci, lipsite de aer, ar putrezi); spre sfîrşitul goticului sînt fixate cu ancore de fier. — Tot în scopul conservării lemnului, plafoanele de lemn rănim aparente — sau căptuşite cu lambriuri, dar niciodată tencuite. Adeseori şarpanta este ornată cu sculpturi sau cu picturi. în exterior, zidăria de piatră sau cărămidă umple spaţiul dintre grinzile aparente; lemnul, rău conducător de căldură, apără contra variaţiilor de temperatură; iar fiind şi un material uşor, permite construcţiei susţinută pe console să avanseze deasupra străzii; căci etajele unei case gotice înaintează spre stradă (invers decit etajele imobilelor-bloc de azi, construite progresiv în-retragere). 127 Pe care, la înălţimea unde sînt plasate, nimeni nu le-a putut vedea (în afara sculptorilor care le-au executat, a celor care le-au urcat şi a celor care au asistat la executarea lor) şi admira puia la invenţia fotografiei (cu aplicarea teleobiectivului); ceea ce, dealtfel este şi cazul foarte numeroaselor statui din multe alte biserici gotice. Dar artistul medieval le executase pentru glorificarea credinţei, nu pentru plăcerea estetică de a fi admirate. 12s Lungimea exterioară — 157 m; lăţimea navelor — 66 ni, iar lungimea transeptului-3 92 m. înălţimea turnului principal (108,50 m), în vîrf cu „Madonnina‘\ statuia în aramă aurită a Fecioarei; iar lanterna — la 68 m înălţime. Suprafaţa internă — 11 700 m2. Arhitectură civilă romanică. Case din Cluny, sec. XII. (Restaurare) ARHITECTURA CIVILA ROMANICA ŞI GOTICĂ 411 Ferestrele dinspre stradă ale parterului sînt — din motive de securitate — extrem de înguste (parterul avea ferestrele mai mari care dădeau spre curte); în schimb, cele de la etaj erau de dimensiuni mari şi, pe faţadele caselor bogate, cu muluri şi arhivolte decorate. Spre deosebire de cele ale bisericilor, erau de o înălţime limitată şi puteau fi deschise. De asemenea, din cauza distanţei reduse dintre planşee, în locul ogivei ferestrele adoptă fie un arc de cerc mai aplatizat, fie o ogivă trunchiată, fie o ogivă scundă. Pînă în sec. XIII, ferestrele nu aveau cercevele, panoul de sticlă era fixat direct în zidul pervazului, — ceea ce nu putea asigura o bună etanşeitate. In sec. XV, se răspîndeşte folosirea unei cercevele care nu permitea deschiderea ferestrei. — în perioada gotică apar — 1a casele cu acoperişul în pantă rapidă — lucarnele, care vor deveni obişnuite doar in sec. XV. Porţile caselor erau — tot din motive de securitate — de dimensiuni cit mai reduse, atît ca lărgime cît şi ca înălţime; obiceiul de a diviza o poartă in două canaturi apare doar în sec. XIII. Niciodată nu lipsea din uşa porţii o mică ferestruică, pentru recunoaşterea vizitatorului. Scările erau in rampă dreaptă sau în spirală; şi, pentru a economisi spaţiul de locuit, pe cît posibil înafara clădirii. Pentru încălzire, şemineurile — existente şi azi în toată Asia Mică — se pare că au fost introduse în Occident în sec. XII, de către cruciaţi. Latrinele erau izolate de locuinţă (doar castelele închise în incinta lor fortificată aveau latrine interioare). Aerisirea în locuinţele particulare era asigurată adeseori de un fel de răsuflătoare, o deschizătură sub plafonul camerelor. în spitale, ventilaţia — o problemă mai importantă decît în locuinţele private — se făcea prin curenţii de aer ascendenţi care, intrînd prin orificii situate la baza pereţilor, comunicau intermitent cu ferestrele deschise (sau, în unele cazuri, cu orificiile din lambriul plafonului). Treeînd, cu aceasta, la edificiile publice!29, remarcăm că spitalele îşi încep existenţa ca edificii distincte la începutul perioadei gotice (la fel ca şcolile sau colegiile). Ideea de a separa bolnavii pe pavilioane, spre a preveni contagiunea, s-a impus foarte încet. Bolnavii erau adunaţi într-o sală unică (cea a spitalului din Tone rre depăşea 300 m2), al cărei volum enorm punea nu numai dificila problemă a aerisirii (partea superioară a pereţilor avea şi ferestre foarte mari), ei şi pe cea a Încălzirii, pe care simplele şemineuri n-o puteau rezolva în timpul iernii. • Palatul primăriei oraşului (Hotel de viile) apare pentru prima oară în Franţa în sec. XI; căci pînă la această dată129 130 (dar şi în secolul următor) adunările populare se ţineau in biserică; necesitatea unui palat municipal va fi resimţită din momentul cînd biserica rămîne un monument pur religios. Turnul său orgolios (beffroi), în €are la început erau concentrate serviciile municipalităţii, era simbolul inde- 129 Despre arhitectura militară s-a vorbit în voi. 2 al acestei lucrări. Pentru perioada romanică amintim doar ca exemple arhitectura donjonului din Rochester (1126—1139) şi în special faimosul „Txirn al Londrei66 (White Tower). ls0 Gel mai vechi Hotel de viile din Franţa este cel din Saint-Antonin (departamentul Tarn-et-Garonne), de la jumătatea secolului al Xll-lea. Exemple tipice de arhitectură civilă gotică. Case (lin sec. XIII, din nordul Franţei (Provins) 412 ARTA pendenţei comunale (Uneori — mai ales în sec. XV — turnul era independent de corpul edificiului primăriei). Palatul servea drept lială şi bursă a negustorilor; la etaj era marea sală rezervată serbărilor şi reuniunilor membrilor consiliului municipal. Turnul primăriei va continua să adăpostească arsenalul oraşului, trezoreria, arhivele, — şi clopotul care li chema pe cetăţeni la adunări. Din punct de vedere arhitectonic, cele mai remarcabile palate comunale (aproape toate datînd din secolele XIV şi XV) sînt cele din Ţările de Jos, nordul Franţei şi Germania (Bruxelles, Gând, Amsterdam, Anvers, Bruges, Liege, Lou-vain, Maâstrieht, Koln, Munster, Llibeck, Hamburg, etc.); dar marea epocă a palatelor municipale a fost seeokd a! XVI-lea, — un exemplu fiind somptuosul palat al Parlamentului din Rouen. — In Anglia, o arhitectură municipală lipseşte aproape cu desăvîrşire. In schimb în Italia, prosperitatea oraşelor comerciale ie-a permis să edifice palate municipale impunătoare, în piatră (Florenţa131, Orvieto), sau în cărămidă (Siena), cu o structură sobră, severă şi cu creneluri care le dau un aspect de fortăreţe; altele, construite în sec. XV, au aspectul de bazilică destinată reuniunilor populare (ca cele din Padova, Vieenza, Verona; sau vechiul palat al Veneţiei). Majoritatea palatelor municipale gotice au o structură arhitectonică complexă şi o ornamentaţie exterioară bogată (cele flamande, îndeosebi, rivalizează in decoraţia somptuoasă cu cele italiene), adeseori animată şi de jocul de culori obţinut prin placaje de teracotă sau prin incrustaţii de plăci policrome emailate. In aceeaşi ordine de idei trebuie menţionate halele — care, pentru oraşele medievale „aveau aceeaşi importanţă a agorei pentru oraşele greceşti, sau a bazarului pentru oraşele de azi din Orienta (Aug. Choisy). Halele foarte bogatelor oraşe din Flandra, cu aspectul lor monumental (Ypres, Bruges, Gând, Lou-vain, etc.), serveau, la parter, pentru vînzarea produselor textile, iar etajele erau ocupate de atelierele textiliştilor. — Cu o arhitectură foarte îngrijită şi de multe ori fastuos ornamentată se prezentau şi sediile, centrele de reuniuni ale membrilor diferitelor corporaţii (de ex., la Reims — „Casa Muzicanţilor4'; sau în Flandra, in specia] la Bruxelles)132. Casa medievală de locuit nu, era separată — ca cea din Antichitate — în Încăperi strict rezervate vieţii familiei (soţiei şi copiilor) şi cele destinate vieţii de relaţii cu lumea dinafară. întotdeauna o casă deservea o singură familie; şi-adeseori casele erau izolate unele de altele printr-o stradă îngustă, pentru a se preveni astfel propagarea incendiilor. De regulă, încăperile erau distri- Faţada palatului municipal din Bruges (1377-1387), — primul edificiu public (laie) în stil gotic flamboaian.t 131 Palazzo Veccliio (sau della -Signoria) din Florenţa, construit în sec. XIV are marele salon — amplificat în sec. XVI — de 22 m pe 53 m, şi o înălţime de 18 nu 132 o graţioasă construcţie este palatul corporaţiei textiliştilor („Arte della Lana") din Florenţa, construit în 1308,. Corporaţia însuma aproximativ 20 de mari ateliere, peste 200 de prăvălii, asigurînd ocupaţia a 30 000 de lucrători. ARHITECTURA CIVILĂ ROMANICA ŞI GOTICA 413 huite astfel: Ia parter prăvălia (sau atelierul), dind spre stradă: la primul etaj —- camera cea mare, bine luminată de ferestrele mari; deasupra, dormitoarele; in curte — bucătăria, şopronul, o fîntînă şi latrinele. Ca aspect exterior, varietatea faţadelor era dictată de clima locală, de stilul regional, şi, evident, de posibilităţile proprietarului. Nu mai puţin interiorul: decoraţia consta mai ales in tapiseiie şi lambriuri; grinzile plafonului — cu muchiile O capodoperă a arhitecturii civile gotice: faţada palatului lui Jacques Coeur din Bourges, construit In 1443 fasonate şi eventual pictate; consolele — sculptate sau măcar profilate; ferestrele, încadrate de muluri, aveau geamurile din bucăţi rotunde prinse in plumb, bombate şi opaline, cu marginile ferestrei din sticlă colorată, iar in centrul voleului, un blazon. îatr-o Încăpere de dimensiuni mai mari, piesa ornamentală principala era şemineul, cu sculpturi în basorelief. La un nivel economic (deci şi social) mai ridicat, casa de locuit devenea un mic palat (ceea ce în Franţa se numeşte un „Hotel44 — cel mai elegant fiind cel al lui Jacques Coeur, din Bourges). în perioada gotică — şi mai ales înoepînd din sec. XFV — asemenea locuinţe senioriale (sau ale marilor burghezi) cfin oraşe devin mai numeroase. (în secolele XII şi XIII, singura locuinţă urbană care se distingea net de locuinţele burghezilor era palatul episcopal). în Franţa, caracteristică este situarea acestui „hâtel44 în fundul unei curţi şi posibilitatea de a-1 Împărţi prin pereţi mobili (în vederea găzduirii unor oaspeţi străini) în apartamente independente. în Germania şi Flandra, palatul — surmontat de un enorm, fronton — este situat la nivelul străzii. în Anglia — doar cîteva palate episcopale au în faţă o curte. în oraşele italiene, orgoliul şi rivalităţile marilor familii le-a determinat să-şi 414 ARTA alăture palatului şi un turn cit mai înalt, care îi dădea un aspect de fortăreaţă133. — Cît despre palatele veneţiene (despre care se va vorbi mai jos), acestea impresionează în primul rînd prin armonia şi ornamentaţia arhitecturală a faţadelor. în Italia, arhitectura civilă a evoluat paralel cu cea religioasă, dar cu o mai mare libertate de concepţie, în timp ce caracterele particulare şi regionale sînt mai variate şi mai accentuate. „Ca aspect general, oraşele — care îşi definiseră fizionomia Încă din epoca romanică, — acum devin mai ordonate, piaţa mare este studiat compusă în planimetrie şi efect de perspectivă^ (P. Toesca). Dar în secolele XIII şi XIV, afirmarea mai hotărîtă a regimului comunal şi a unei burghezii bogate şi dinamice, a avut drept urmare construirea unui considerabil număr de edificii publice şi private. Edificiul urban aproape la fel de important ca domul era palatul comunal, (care se mai numea —- după regiune — şi „brolettoa, „arengario“, „credenza“ sau „Palazzo della Ragione“). în Italia Septentrională, planul acestui „broletto“ — conceput în Lombardia — era rectangular şi cu două nivele; cel de jos, complet deschis, este o mare loggia sau portic, cu arce ogivale; la etaj — o singură aulă, pentru reuniuni. Din sec. XIII datează cele din Milano, Monza, Bergamo, Como, Brescia, Verona, Bologna, Todi şi Piacenza; ultimul (început în 1280) este şi cel mai elegant şi mai frumos din nordul Italiei, prin armonioasa îmbinare a elementelor romanice şi gotice; arcadele porticului sînt ogivale, iar ferestrele mari, trifore şi cuadrifore, ale nivelului superior sînt închise în arce în plin cintru, crenelurile şi micile turnuri au o funcţie pur decorativă, în timp ce contrastul dintre partea inferioară în marmură roşie şi cea superioară în cărămidă creează un pitoresc efect cromatic. în Italia Centrală, palatele comunale — din Perugia, Orvieto, Gubbio, An-cona, etc. — sînt mai severe şi mai solemne. „Palazzo Vecchio“ (sau „della Signo-riau) din Florenţa — proiectat de Arnolfo di Cambio către 1300 — are un aspect de fortăreaţă, de imens bloc cubic, cu galeria proeminentă a corpului de pază sur-montat de creneluri, cu micul turn de observaţie şi clopotul de alarmă; dar cu ferestre bifore ogivale, cu turnul înalt de 94 m, al cărui vîrf repetă plastic motivul coronamentului crenelat. — în schimb, Palatul Public din Siena (început tot către 1300) — azi cu patru nivele, ultimele două fiind supraetajate în sec. XVII, — se desfăşoară orizontal cu linia faţadei uşor curbată, pentru a se adapta perfect pieţii din faţă, concavă ca o cochilie; pe latura stingă se ridică excesiv de înaltul turn (108 m), aşa-numit „del Mangia“, proiectat de Lippo Memmi şi terminat în 1348. Elemente gotice apar şi în arhitectura altor tipuri de edificii publice — sedii ale negustorilor, ale unor corporaţii; sau fîntîni — ca cea, pe drept cuvînt faimoasă, din Perugia. De asemenea, în nenumărate castele, de la cele din Italia Septentrională şi Centrală134, pînă la acea capodoperă unică de geometrism arhitectonic din Puglia: Castel del Monte, în acelaşi timp castel de vînătoare al împăratului Frederic II şi fortăreaţă, construit în cărămidă roşie în 1240; un octogon regulat, cu turnuri octogonale la fiecare colţ, cu două nivele în jurul unei curţi, nivelul 133 în oraşe ca Bologna, San Gimignano şi altele, numărul acestora trecea de o sută. — Turnul palatului Azzoguidi din Bologna, construit în sec. XII, are o înălţime de 60 m. 134 Castele din Val d’Aosta (Fenis, Issbgne, Verres), Alto Adige, Lombardia (Sirmione, Pavia, Mantova), din Verona, Ferrara, etc. ARHITECTURA CIVILĂ ROMANICĂ ŞI GOTICĂ 415> superior cu bolţi pe ogive; iar in exterior, fiecare din feţele octogonului avînd ferestre bifore şi trifore, cu mici arce trilobate135. Formele mixte rom anico-gotice ale palatelor publice din Lombardia au servit drept model şi celor din Padova, Udine, Treviso, — care însă trădează şi influenţe evidente ale goticului veneţian. Intr-adevăr, Veneţia a creat în secolele XiV şi XV o varietate de arhitectură gotică inconfundabilă, a cărei originalitate este determinată de puternicile reflexe orientale, precum şi de poziţia naturală unică a oraşului, construit pe 118 insule şi traversat de 150 de canale (sau „rîuri“ — in ilal. sing. rio); situaţie care, şi din punct de vedere strict tehnic, punea constructorilor probleme neobişnuite şi le sugera soluţii cu totul originale136. Configuraţia urbanistică a Veneţiei este determinată de aceste canale, — numite de locuitori „rîuriu, pentru că traseul lor urmează cursul rîurilor cu numeroasele lor ramificaţii care acum două mii de ani şi mai bine străbăteau întinderea mlăştinoasă devenită apoi marea lagună veneţiană. Prin construirea de case pe terenurile mai solide ale celor 118 insule, încetul cu încetul această reţea de foste rîuri au devenit canale. Construcţiile au trebuit să se adapteze liniilor capricioase ale acestor foste rîuri, pentru a putea exploata la maximum foarte puţinul şi neregulatul teren apt de a susţine o construcţie. De aceea, şi sistematizarea stradală obligată să urmeze traseul canalelor are un aspect de labirint; şi din acelaşi motiv unele palate, chiar de trei etaje, au uneori faţada nu rectilineară,ci uşor curbată137. Palatele marilor familii veneţiene nu au aspectul de fortăreaţă sau de castel' ca în alte oraşe italiene. Ceea ce caracterizează faţadele vechilor case şi palate veneţiene este predominanţa golurilor asupra plinurilor în zona mediană a faţadei,, ornamentată arhitectonic cu loggii suprapuse pe două rînduri care corespund saloanelor centrale ale edificiului; în schimb, în părţile laterale ale faţadei predomină plinurile, în care se deschide cîte o fereastră sau un mic balcon, în dreapta şi în stînga loggiei centrale. Aceasta este, în principal, formula arhitectonică ce defineşte un „palat veneţianu. (Numărul acestora trece cu puţin de 3 000; între eler cele mai vechi datează din sec. XIV, iar cele mai noi, din sec. XVIII). Alte elemente caracteristice ale caselor şi palatelor veneţiene: scările interioare care din curtea mică închisă între clădiri urcă la loggia de la etaj; „altanele“, terasele de 135 Castel del Monte a servit drept model şi altor edificii datorate lui Frederic II — Castel Maniace din Siracuza, sau Castel Ursino din Cataniâ. 136 Văzută din avion, Veneţia apare ca o insulă (în realitate, construcţiile ocupă 118 insule, separate de „canale44 traversate de peste 400 de poduri) care, între punctele extreme, măsoară de la est la vest 4,260 km, iar de la nord la sud 2,790 km; suprafaţa ocupată de oraş este deci de aproximativ 7 km2. 137 în raport cu edificiile şi cu spaţiile pietonale de-a lungul lor sînt trei tipuri de canale. Unele sînt flancate de edificii care parcă apar direct din apă, şi care se oglindesc în apa canalelor pentru că faţada şi principala poartă de intrare le au înspre canal — cum sînt palatele de pe Ca! nai Grande. (Bineînţeles că, în spate, fiecare palat are o curte şi o ieşire pe uscat). Alte canale au o îngustă stradă pietonală pe o latură a lor, numită „fundamenta44. în fine, alte canale au cîte o „fundamenta44 de-a lungul ambelor laturi. — în interiorul oraşului, străzile se numesc „călii44 (sing. „caile44), sau „via44 (denumind o stradă largă si de dată recentă), sau „salizzada44 (una din primele străzi pavate cu „salizzo44 — piatra de pavaj), sau „lista44 — nume derivat din faptul că strada trecea prin faţa palatului unui ambasador străin. — Pieţele veneţiene se numesc „campi44 sau, dacă sînt mai mici, „campielli44; una singură în Veneţia poartă numele de „piaţă44 — Piazza San Marco. 418 . ARTA lemn construite pe acoperiş, loc de reuniune familiară în serile de vară; originalele coşuri de forme variate, adeseori împodobite cu motive policrome. Tehnica constructivă, originală, este determinată de natura terenului insulelor lagunei, foarte puţin consistent, nămol tasat pe un fundal aluvionar; abia la 6 sau 8 m adîncime începe un strat compact de argilă amestecată cu nisip, numit de veneţieni „caranto“. Sub stratul'de „caranto“ este zona freatică, de pă-. mint îmbibat cu apă; sub această zonă freatică — un strat cu depozite de turbă; iar dedesubtul acestor depozite — pungi de gaz metan. Fundaţia unei clădiri tre-bule să coboare pînă la stratul compact de „earanto44 — care nu este nici el foarte solid; dar faptul că stă pe celelalte trei straturi, elastice şi compiimabile pe care le-am amintit, asigură o fundaţie suficient de solidă chiar pentru un palat de două-trei etaje. Tehnica de consolidare a acestei „fundaţii indirecte44 (cum o numesc constructorii de azi) este următoarea: trunchiuri cu un capăt ascuţit, groase şi noduroase de stejar sau de zadă, lungi de 5—8 m se înfig pînă intră adine in stratul de „earanto44. Se înfig, bineînţeles, foarte multe asemenea trunchiuri, aliniate de-a lungul „planului44 clădirii, a foarte îngustei fîşii de teren pe care se vor înălţa zidurile edificiului. în cazul edificiilor foarte masive, trunchiurile sînt înfipte în cercuri concentrice sau în spirală pe toată aria viitorului edificiu. (S-a calculat, de pildă, că marea biserică „della Salute44 este construită pe 11 000 de asemenea trunchiuri de fundaţie). Pe capetele de sus ale acestor trunchiuri se aşază şi se fixează două straturi încrucişate de scinduri foarte groase de stejar, — pe care se ridică apoi fundaţia propriu-zisă a clădirii, din mici blocuri de piatră; abia înălţimea acestei fundaţii ajunge Ia nivelul apelor lagunei. în loc să putrezească în mediul umed (căci lemnul putrezeşte numai după ce este adus din nou în contact cu aerul), trunchiurile de fundaţie suferă cu timpul un proces de mineralizare care le face din ce în ce tot mai rezistente; îneît, se poate spune că Veneţia nu este „construită44 , ci „pluteşte44. — Pereţii interiori sînt din materiale cit mai uşoare; cei exteriori, au intercalate de-a lungul pereţilor de cărămidă bîrne de lemn, — ceea ce dă 6'.anumită elasticitate zidului; de aceea, nici un cutremur, oricît de puternic, n-a avariat o asemenea construcţie veneţiană138. Cazul excepţional — ca echilibru constructiv şi ca expresivitate stilistică — al arhitecturii civile veneţiene 11 reprezintă Palatul Ducat139. Cele două faţade, egale (dinspre piaţă şi dinspre mare) sînt divizate in trei ordine: un portic cu arcade ogivale pe 36 de coloane; o loggia deschisă, cu arce modulate susţinute de 71 de coloane ; şi partea superioară cu mari ferestre ogivale , terminîndu-se cu un şir continuu de creneluri ornamentale, dantelate, în stil veneto-bizantin. Elementele gotice şi orientale fuzionează, creînd un efect de fascinantă originalitate. Dar, din punctul de vedere al concepţiei şi al realizării arhitectonice, originalitatea absolută oonslă în faptul că greutatea enormă a zidurilor stă pe aceste două ordine de îs» Originală este şi soluţia construcţiei fîntînilor veneţiene. Fiecare „campo“ sau „câmpiei lo“ are măcar o fini în ă, cu ghizdul edde piatră sau de marmură adeseori decorat cu sculpturi care fac din ea o mică operă de artă. Fin tina era construită în felul următor: întreaga suprafaţă a piaţetei (de cel puţin 300—400 m2) era excavată pînă la o adîncime de 5—6 m; după care, pereţii excavaţiei erau căptuşiţi cu argilă, ca să îi facă impermeabili. în centrul exca-vaţiei, pe o lespede mare de piatră se construia, din cărămidă specială, cilindrul puţului, înalt de 5—6 m; cilindru căruia i se lăsau la bază cîteva orificiu Apoi, întreaga excavaţie se umplea cu nisip şi cu pietriş de rîu, — şi întreaga piaţă se pava cu lespezi de piatră, lăsîndu-se însă patru orificii (pieile). Prin aceste orificii, apa'de ploaie căzută în piaţă pătrundea în stratul de 5—6 m de nisip şi pietriş (formînd o adevărată cisternă subterană), de unde se infiltra şi umplea cilindrul de cărămizi al puţului. Îneît, pînă în secolul trecut, cînd sistemele moderne de canalizare au adus Veneţiei apă de băut de la mari distanţe, veneţienii au băut apă de ploaie, mineralizată de straturile de nisip şi pietriş, — deci perfect potabilă! 138 A cărui fundaţie datează din sec. IX; dar care a fost reconstruit în secolele X şi XII; iar in forma actuală, începuid clin 1422, de către arhitectul Pier Paolo Dalie Masegne. ARHITECTURA CIVILĂ ROMANICĂ ŞI GOTICĂ 417 arcade; în felul acesta, plinul se sprijină pe goluri: termenii logicii constructive obişnuite sînt inversaţi. Decorul geometric de marmură albă şi roşie al întregii suprafeţe a zidului faţadelor, face ca zona superioară să nu mai lase impresia de greutate, de prea mare apăsare; graţie acestui efect cromatic, zona zidului masiv pare mai suplă, mai uşoară. „In acest contrast şi totodată acord de tonuri şi de culori trebuie căutată esenţa cea mai adevărată, cea mai nouă a arhitecturii vene-tiene. Aici, culoarea este cea care domină; este raţiunea primă care îşi subordonează, care îşi supune sieşi legile arhitecturii4 (E. Lavagnino). In timp ce se reconstruia Palatul Ducal, pe Canal Grande se edifica „poate casa cea mai frumoasă din lume44 (Idem) — Că d’Oro140. Elementele gotice şi reminiscenţele orientale, arta sculptorilor lombarzi şi venetieni, a mozaiciştilor şi iniarsiatorilor de marmuri policrome, totul fuzionează aici într-o sinteză de o uimitoare unitate. — Formele arhitecturii veneţiene au iradiat în numeroase edificii publice şi private din alte oraşe — din Udine, Vicenza, Padova, şi pînă la Bologna sau Modena. „Dar — adaugă acelaşi autor — arta arhitecturii veneţiene nu putea fi repetată înafara ambianţei ei naturale. Sînt miile de reflexe ale apei, care se schimbă în funcţie de bătaia vîntului, şi este lumina soarelui care dă viaţă mereu nouă palatelor de marmură ale veneţienilor44. SCULPTURA GOTICĂ. ÎN FRANŢA Şi sculptura gotică a luat naştere ca funcţie ornamentală a catedralei, şi în special a portalurilor. In timpanul portalului central este reprezentată Judecata de Apoi; în timpanul din dreapta — moartea, învierea şi încoronarea Fecioarei; iar în cel al portalului din stînga, un ciclu narativ ilustrează viaţa unui sfînt. Intradosurile portalurilor prezintă figuri de apostoli şi de profeţi: statui în ronde-bosse —- după ce s-au detaşat de coloanele de care la început se sprijineau —- care nu mai sînt condiţionate, ca în arta romanică, de spaţiul arhitectonic în care sînt plasate. „Ceea ce distinge sculptura gotică de cea romanică este abandonarea formelor fantastice (monştri, animale simbolice), şi mai ales renunţarea la deformarea figurilor în sens expresionist. Drapajul cade mai armonios, membrele corpului sînt just proporţionate, iar faţa personajului exprimă clar sentimentele care îl animă44 (A. Martini). — Aceste trăsături generale caracterizează îndeosebi goticul francez, în Anglia, situaţia este mai puţin concludentă, întrucît aici lipsea o adevărată tradiţie a sculpturii monumentale. In Germania, sculpturile — de obicei concentrate în interiorul bisericilor — manifestă o tendinţă mai categorică decît în alte ţări de a înfăţişa detalii realiste sau groteşti ale personajelor. In Italia apare în pnioada gotică decoraţia marilor amvoane de marmură, hexagonale sau octo-gonale, — precum şi bogata ornamentaţie asculpturală a portalurilor şi a monumentelor funerare. De asemenea, în Italia sînt mult mai numeroase decît în alte ţări statuile în ronde-bosse. In domeniul sculpturii, trecerea de la formele romanice la cele gotice a fost mai lentă decît în arhitectură, atît în ce priveşte sculptura decorativă cît şi cea monumentală. 140 Iniţial poleită cu aur — de unde şi numele: „Casa de Aur“. Arhitectura acestui faimos palat a influenţat — într-o măsură mai mare sau mai mică — arhitectura altor palate gotico-veneţiene, edificate de-a lungul renumitului Canal Grande, purtînd numele primilor proprietari: Foscari, Pisani, Priuli, Ariani, Soranzo, Giovanelli, Contarin, Fasan. .27 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 418 ARTA Sculptura monumentală - cu o evoluţie proprie atît în raport cu arhitectura cît şi cu decorul ornamental — s-a detaşat progresiv de arhitectură, incit spre mijlocul secolului al XHT-lea emanciparea sa a devenit aproape completă. Ea apare acum nu numai la portaluri sau pe faţade, ci şi în galerii, pe contraforţi, pe arc-butanţi. Totodată şi inspiraţia este diferită de cea romanică; „sculptura gotică porneşte de la hieratism, atinge expresia sa cea mai înaltă intr-o fază idealistă, şi Portalul (distrus în sec. XIX) bisericii St. Benigne din Dijon, construită în sec. XII. — După un desen din sec. XIX în cele din urmă ajunge la un realism care, spre sfîrşitul Evului Mediu, termină prin expresia cea mai pesimistă a morţii44 (E. Lambert). Cronologic, prima manifestare a noii sculpturi monumentale au însemnat-o statuile de la St. Denis (1140, — toate însă distruse, cunoscute doar din descrieri) ; SCULPTURA GOTICĂ. ÎN FRANŢA 419 erau statui rezemate de coloane şi sculptate în acelaşi bloc, dar care au servit drept modele şi punct de plecare pentru marea epocă a sculpturii gotice. De la mijlocul secolului al XH-lea datează statuile-coloane ale „Portalului Regilor" de pe faţada occidentală a catedralei din Chartres; statui care se detaşează însă de coloană, ară-tînd că nu mai au o funcţie portantă. Către 1185, catedrala din Senlis fixează definitiv schema portalului gotic — pentru prima oară dedicat în întregime Fecioarei, — şi avînd la baza faţadei pitoreştile basoreliefuri cu scenele calendarului, frecvente la marile biserici gotice. Statuile-coloane, nedetaşate încă de fusurile coloanelor din dreapta şi stînga portalurilor marchează tranziţia de la romanic spre concepţia gotică despre statuie. Cind încă „sculptura este zid" — după expresia lui H. Focillon141 — „statuile-coloane sînt înseşi cu mult mai puţin nişte coloane decît nişte porţiuni de zid. Forma însăşi a amplasamentelor, forma însăşi a elementelor tectonice determină caracterul figurii şi modul de tratare a spaţiului'4. Or, statuile-coloane ale „Portalului Regilor" din Chartres sînt exagerat de prelungi, imobile, rigide, identice în poziţie şi gesturi, nearticulate plastic în raport cu modelul ideal cilindric al unei coloane. — Dar în primele decenii ale sec. XIII se petrece o schimbare decisivă, se observă o Şase apostoli, finind în mîini atributele respective, — obiectele legate de felul în care au fost martirizaţi. — Portalul central al catedralei din Amiens. Sec. XIII 141 „Statuile-coloane, în realitate nişte ziduri ondulate în formă de personaje şi care de fapt continuă doar reliefurile stîlpilor mediani44 (H.Focii!on). 420 ARTA nouă concepţie şi un nou stil142. Sculpturile tind să se desprindă de fundalul arhitectural, să nu se lase aservite lui, să devină independente, să-şi afirme individualitatea proprie, — luînd forma de statuie în ronde-bosse. Sînt figuri elansate, elegante, într-un drapaj natural şi lejer, urmărind graţia şi mişcarea, exprimînd fiecare o psihologie proprie, o spiritualitate intensă. „Christ en majeste“ din timpanul central al catedralei din Chartres, „Le Yierge doree“ sau „Le beau Dieu“143 de pe faţada celei din Amiens, „Judecata de Apoi“ de pe timpanul celei din Bourges, sau „Apostolii“ de pe faţada interioară din Sainte-Chapelle, sînt cele mai concludente exemple în acest sens. Arta sculptorului din sec. XIII este o artă idealistă, în sensul că, pornind de la observaţie, găseşte totuşi modalitatea de a înnobila chiar şi gesturile cele mai familiare. Domină deocamdată un simţ clasic al măsurii şi calmului. „Expresia, sobră, de preferinţă nu este încredinţată figurii, ci gestului şi atitudinii; pupila nu este săpată în piatră cu sfredelul, ci privirea se obţine prin euloare“ (R. Schneider). Marea dramă a „Judecăţii de Apoi“ este redată pe timpanele catedralelor (Amiens, Bourges, ş.a.) cu sobrietate şi moderaţie; repartizate în trei registre suprapuse, scenele sînt ordonate într-o compoziţie clasică. Aceeaşi atitudine o păstrează artistul şi în faţa decrepitudinii: ridurile lăsate de vîrsta înaintată sînt abia marcate, şi chiar durerea şi moartea sînt redate cu oarecare seninătate. In monumentele funerare, care nu prezintă niciodată figuri decrepite, personajele au chipul lor dm tinereţe sau maturitate, o expresie senină şi ochii deschişi. Secolul al XlII-lea este perioada de aur a sculpturii gotice, atît ca nivel artistic cît şi prin cantitatea imensă de opere. (Pe cele trei portaluri sudice ale catedralei din Chartres sînt sculptate 783 de figuri; numai faţada catedralei din Reims expune peste 530 de statui; iar cu cele din interior şi restul exteriorului numărul sculpturilor trece de 2.300). Dar începînd din secolul următor sculptorii nu se vor mai preocupa atît de simplitatea expresivă şi de plastica robustă a volumelor, sau de profunzimea unei stări morale pe care o exprimau statuile din Chartres, Reims şi Amiens; în schimb, vor căuta tot mai insistent impresia produsă asupra privitorului, efectele atitudinilor şi ale mişcării, graţia şi surîsul personajelor, gesturile fireşti şi familiare, elegantul şi somptuosul rafinament ornamental. Măreţia calmă a sculpturii este în declin, — la fel ca idealismul ei. Arta va fi acum mai ataşată de lumea exterioară şi de sensibilitatea imediată a privitorului. în Germania, in speţă, sculptorii care au lucrat la domurile din Bamberg şi Naumburg vor merge tot mai departe pe drumul accentuării caracterelor, puternic individualizate, şi a intensificării— în scopul de a obţine ostentativ efectul— expresivităţii particulare a unui personaj. în secolele XIV şi XV, calamităţile Războiului de o sută de ani şi ale marii epidemii de ciumă, precum şi propagarea curentelor mistice, au dus la o stare generală de spirit de o acută sensibilitate, reflectată şi în noile preferinţe privind alegerea şi modul de tratare a temelor artei. în felul acesta, „în timp ce secolul al Xll-lea şi încă cel al XlII-lea nu vedeau în Hristos răstignit decît instrumentul Răscumpărării, secolele al XlV-lea şi al XV-lea se complac în spectacolul suferinţelor lui, pe care misticii le descriu în termeni de o precizie crudă. Artiştii, care pînă atunci ezitaseră în faţa reprezentării tragice a morţii şi suferinţelor lui Hristos, de acum îna- 142 în statuile de la portalurile transeptului catedralei din Chartres (1205—1240), ale „Porii! Fecioarei44 de la Notre-Dame din Paris (1210—1220), de pe faţada catedralei din Amiens (1225-1236), şi — în a doua jumătate a secolului — cele de pe faţada occidentală a catedralei din Reims. 143 „Expresia cea mai înaltă şi mai semnificativă a artei monumentale din Evul Mediu46 (H. Focillon). — „La Yierge doree44’— remarcă acelaşi autor — „a exercitat cu siguranţă o mare influenţă asupra sculpturii în piatră şi mai ales asupra fildeşurilor44. SCULPTURA GOTICA. ÎN FRANŢA 421 inte insistă asupra amănuntelor celor mai penibile ale agoniei O m uî ui - D u m n e z e u, si astfel se vor vedea multiplicîndu-se subiecte ca «Flagelaţia», «încoronarea cu spini», «EcceHomo», «Drumul Calvarului», «Răstignirea», «Coborirea de pe cruce», «Coborîrea în mormînt», «Mater Dolorosa», subiecte avînd, toate, menirea să emoţioneze sufletele credincioşilor44 (M. Aubert). Figuri de profeţi, scene de muncă şi medalioane zodiacale. — Faţada catedralei din Amiens. Sec. XIII Expresia patetică în sculptura gotică: fragmentul unei statui, în piatră pictată, reprezentând capul lui Hristos. Sec. XIV» — Muzeul Louvre, Paris Secolele al XlV-lea şi al XV-lea aduc de asemenea mai multă naturaleţe în modul de tratare a temelor şi o din ce în ce mai profundă coborîre în aspectele mai direct sentimentale de umanitate. Evoluţia sentimentului religios, marea dezvoltare pe care o ia acum cultul sfinţilor, înmulţirea confreriilor religioase şi influenţa genului de teatru de cea mai largă popularitate a „misteriilor44, au dus la o enormă producţie în serie de statui şi statuete destinate nu numai lăcaşurilor de cult, ci şi locuinţelor. Tot mai răspîndite devin acum sculpturile reprezentând Fecioara cu Pruncul; Fecioara — privindu-şi fiul sau alăptîndu-1, cu o duioasă gingăşie şi afecţiune maternă; copilul — privindu-şi mama, ţinînd în mină un fruct sau o floare, jucîndu-se cu o pasăre sau chiar cu vălul mamei. Statuile sfinţilor, nenumăraţi şi învestiţi cu atributele cele mai diverse, împrumută atitudinile, îmbrăcămintea, felul de a fi şi de a se comporta al oamenilor din viaţa de fiecare zi. Apoi — omul obişnuit, reprezentat într-o statuie sau un basorelief, în interiorul bisericii sau pe faţada catedralei: „pretutindeni apare omul, la toate vîrstele, în orice condiţie, muncind cu mîinile, muncind cu mintea, — plugarul, meşteşugarul, soldatul,, 422 ARTA medicul, episcopul, martirul... 0 catedrală este o lume, este o întreagă umanitateCi (H. Focillon)144. Din aceeaşi tendinţă de reprezentare cit mai adevărată şi mai exactă a vieţii în general s-a născut arta portretului, a cărei origine este legată de plastica funerară. Scenă dintr-o cizmărie: arestarea sfinţilor-cizmari Crepin şi Crepi-nien, reprezentaţi întru totul asemenea oamenilor din viaţa de fiecare zi. — Biserica St. Pantaleon din Troyes. Sec. XIV. In perioada gotică, bisericile ajunseseră, să fie aproape în întregime pavate cu lespezi de morminte, de piatră sau marmură, sau cu plăci groase de aramă cu efigiile defuncţilor, iar claustrele mănăstirilor să fie pline de statui funerare. Numărul acestora era considerabil144 a; dar mai importantă decît numărul este valoarea şi 144 Cît priveşte scenele scatologice şi obscene figurate destul de des de către sculptori — şi ale căror victime sînt de obicei călugări, călugăriţe sau preoţi, — s-ar putea crede (deşi o confirmare documentară în acest sens lipseşte) că ele ar fi fost generate de motive personale, de nemulţumire pentru retribuţia primită, de ranchiună, ură, indignare, răzbunare, etc. Dar ele pot fi interpretate tot atît de bine şi ca simple fantezii, glume, divertismente. Şi în temele, personajele sau scenele cu caracter simbolic sculptate pe capiteluri — şi al căror sens simbolic le era lămurit şi de ecleziastici în predicile lor —• sculptorii şi-au dat drumul propriei lor fantezii. Nu este deci exclus ca ei să-şi fi exprimat în mod deliberat intenţiile lor de satiră sau de umor grosolan. Căci Evul Mediu n-a fost deloc (se ştie explicit şi din producţiile literare) nici pudibond, nici excesiv de rigorist. 144 a Numai în catedrala din Langres şi anexele ei se găsesc aproape 2 000 de asemenea monumente. Un inventar al celor din Franţa (întocmit în sec. XVII de Roger de Gaignieres) ocupă nu mai puţin de 30 de volume! Numărul lor enorm se explică — în parte — şi prin faptul SCULPTURA GOTICĂ. ÎN FRANŢA 423 semnificaţia lor artistică. Emile Mâie apreciază că „monumentele cele mai extraordinare pe care ni le-a lăsat Evul Mediu tîrziu sînt monumentele funerarei Cele mai somptuoase — cele din argint ale cenţilor de Ghampagne, sau cele din aramă emailată ale episcopilor din Paris şi Angers — au dispărut; iar sicriele de plumb, lespezile funerare din plăci de aramă sau statuile de bronz au fost, în cea mai mare parte,, distruse (materialul fiind topit) in timpul Revoluţiei Franceze. Se pare că prima statuie culcată deasupra unui sarcofag — ceea ce se numeşte un „gisant“ — a apărut în ultimii ani ai secolului al XH-lea; tot din aceeaşi epocă datează şi primele lespezi funerare cu efigia defunctului; dar iconografia monumentului a fost creată şi definitivată în secolul următor, menţinîndu-se aceeaşi pînă aproape de sfîrşitul Evului Mediu. Personajul, eu mîinile împreunate şi ochii deschişi, este totdeauna — indiferent la ce vîrstă ar fi decedat — reprezentat tînărM^ şi de o seninătate, o frumuseţe şi o nobleţe ce nu par a ţine de lumea aceasta, — şi care nu are nimic din trăsăturile reale ale figurii din timpul vieţii: personajul este ridicat la rang de tip148, Aproape întotdeauna defunctul reprezentat ca gisant are la picioare un animal simbolic147. Adeseori figura gisantului este însoţită de altele, din familie148, sau de figura Fecioarei, sau a unui sfînt; sau, de figuri de îngeri înţelese ca spirite cereşti care iau în paza lor şi duc în cer sufletul defunctului. Capodopera genului — cel mai celebru dintre toate mormintele medievale din Franţa — este fastuosul monument al lui Filip cel Îndrăzneţ (m. 1404), azi în muzeul din Dijon. Autorul acestei capodopere, flamandul Claus Sluter (m. 1405) — cel mai genial artist al timpului din nordul Franţei şi-a desfăşurat în cea mai mare parte activitatea la curtea ducelui Burgundiei din Dijon. Dintre numeroasele opere pe care le-a creat aici s-au păstrat doar trei ansambluri149. în monumentul amintit mai sus, Sluter a sculptat de jur-împrejurul sarcofagului 40 de figuri de „bocitori44 îmbrăcaţi în mantii călugăreşti cu capişoane, — misterioase apariţii nocturne, mesageri ai Morţii, cărora artistul le-a conferit o forţă impresionantă, obsedantă. Noua concepţie monumentală şi realistă a figurilor lui Sluter, departe ele a mai fi considerate un accesoriu al unei structuri arhitectonice, este revoluţionară prin faptul că „este bazată pe volumetria plină şi pe structura monumentală, în neta că multe personalităţi îşi făceau uneori 2 sau 3 morminte. Regii Franţei lăsau prin testament să fie înmormîntaţi în trei locuri: corpul în biserica St. Denis, inima într-o altă biserică, iar viscerele într-alta. 145 în jurul vîrstei de 33 de ani: vîrsta atribuită lui Hristos cînd a înviat, — şi avînd înfăţişarea cu care defunctul se va prezenta ia „Judecata de Apoi“! 146 „Unele pietre de mormînt se înscriu printre operele cele mai pure pe care le-a produs Evul Mediu. Grecii n-au avut o mină mai sigură. Nici un amănunt de prisos, o simplitate măreaţă, linii ce par a conferi figurii mortului un aer de ^ imntabilitate. Niciodată nu s-a exprimat mai bine ceea ce este divin în fiinţa o menească44 (E. Mâle). ! a147 Un leu — simbol al forţei, bărbăţiei, curajului; un eîine — simbolul fidelităţii (ogarul mdicînd nobila pasiune a defunctului — vînătoarea); iar dragonul strivit sub picioarele unui pem sonaj al Bisericii simbolizînd ispita şi păcatul. 148 De soţia sa în primul rînd, evident: dar la picioarele nobilului Jean de.Creney şi,soţiei sale sînt aliniaţi şi cei 17 copii ai lor! Un, canonic este reprezentat eu un nepot şi o nepoată alături; un altul, cu părinţii săi; iar un papă, cu mai mulţi fraţi şi nepoţi (cf. E. Mâle). în biserica St. Etienne din Troyes, statuia de argint a lui Thibaut III de Champagne are alături alte statuete de argint reprezentînd membrii iluştri ai familiei (între care, patru regi şi un conte). 149 Primul, este portalul mănăstirii Champmol (din apropiere de Dijon); un „Calvar44 iin aceeaşi mănăstire, dar din care a rămas intact numai soclul hexagonal, cu statuile în mărime naturală a şase personaje biblice, de o expresivitate deosebită, fără ca individualizarea lor psihologică să le anuleze grandoarea mitico-legendară (grup statuar denumit „Puţul lui Mois#4 una din marile capodopere ale sculpturii medievale); în fine, monumentul funerar al lui Filip cel îndrăzneţ, cu statuia gisantului mult prea restaurată în secolul trecut. 424 ARTA antiteză cu lineansmul şi cu elegantele gotice'4150. — Această „procesiune a bocitorilor" va deveni modelul canonic de monument funebru de-a lungul întregului secol al XV-lea francez. Influenţa — determinantă — a lui Sluter s-a extins nu numai în Franţa, ci şi în Flandra, Spania şi Italia (reminiscenţe sluteriane sînt identificabile în statuile multor sculptori activi la D unul din Milano). O capodoperă a sculpturii gotice: Maria Magdalena în faţa mormîntului lui Iisus, — impresionantă reprezentare a durerii reţinute.— Biserica abaţiei benedictine din Soles-mes (Sarthe, Franţa). Sec. XIV In ultimele două secole ale Evului Mediu apar concepţii noi în plastica funerară. Unii sculptori nu înţeleg de ce statuia culcată a unui defunct trebuie să aibă ochii deschişi; şi, din sec. XIV, mulţi gisanţi vor avea ochii închişi. In acelaşi sens realist, o altă idee se exprimă prin transformarea gisantului într-un adevărat cadavru, lipsit de seninătate, avînd imprimate semnele descompunerii fizice. Mai interesantă este ideea de a reprezenta defunctul, nu culcat, ci în genunchi, rugîndu-se în faţa propriului său sarcofag150 151. Originea portretului în sculptura medievală este legată, cum spuneam, de plastica funerară. Cel mai vechi exemplu cunoscut (cel puţin în Franţa) este portretul luf Filip III cel îndrăzneţ din biserica Sf. Denis (1298), executat în mod evident după mulajul luat la moartea regelui. Urmînd acest procedeu (practicat în Antichitate, dar reluat abia acum), începînd din sec. XIV sculptorii au realizat adevă- 150 Cf. Enciclopedia Garzanti delVarte. — Cea mai cunoscută operă influenţată de „bocitorii*6 Iui Sluter este monumentul funerar (realizat către 1480 de un sculptor necunoscut, azi în muzeul Louvre) al seneşalului Burgundiei, Philippe Pot. 151 Cea mai veche asemenea statuie, reprezentînd-o pe Isabela de Aragon şi aflată în catedrala din Cosenza, datează din 1271. Rare pînă spre sfîrşitul secolului al XY-lea, statuile funerare îngenunchiate vor deveni frecvente în sec. XVI, clnd le vor înlocui aproape complet pe cele culcate. — „Către 1517, un artist a avut ideea să reunească în acelaşi monument statuia îngenun-chiată şi gisantul. Astfel s-au născut marile monumente funerare ale lui Ludovic XII, Fran-cisc I şi Henric 11“ Mâle). Prima, la St. Denis; a doua, opera lui Philibert Delorme; a treia, opera lui Primaticcio şi Germain Pilon. SCULPTURA GOTICA. IN FRANŢA 425 rate portrete ale regilor Franţei. în sec. XV, Înaltele personaje care îşi construiau mausoleele încă în timpul vieţii asistau personal şi la execuţia — după mulaje — ale propriilor lor efigii. în felul acesta, prin procedeul mulajului copiat apoi de sculptor în piatră, marmură sau turnat în bronz, sculptura funerară a făcut prin portret un pas important în direcţia reprezentării realiste. Un exemplu de portret: capul statuii funerare a lui Filip III cel îndrăzneţ. — Biserica St. Denis, sec. XIII în sec. XV s-a generalizat obiceiul de a lua mulajul figurii defunctului 152; încît, „multe busturi celebre ale Renaşterii italiene par a fi simple măşti funerare retuşate de artiştii abili“ (E. Mâle). SCULPTURA GOTICA ÎN GERMANIA, ANGLIA, SPANIA ŞI ITALIA în perioada gotică, aportul Germaniei în sculptură a fost mai substanţial şi mai original decît în arhitectură. La început, artiştii gotici germani au urmat sugestiile sculpturii catedralelor din Chartres, Paris şi îndeosebi Reims; sînt ănsă evidente încă din această fază anumite tendinţe proprii: în sublinierea caracterului individual al personajelor, în căutarea unei expresivităţi cît mai marcate, şi intr-o accentuată densitate plastică (ceea ce trădează persistente înclinaţii spre viziunea romanică). Primele opere reprezentative se regăsesc în catedralele din Magdeburg, Frei-burg (cu „Poarta de Aur“, din cca 1230) şi din Strassburg — pe al cărui portal su- 152 „Această funcţie era încredinţată pictorului regelui, desigur pentru că el picta apoi masca de ceară spre a-i da aparentă de viată. Jean Fouquet lucrase la masca funerară a lui Caro! VII“ (E. Mâle). 426 ARTA clic sint elegantele statui simbolice înveşmîntate într-un drapaj minuţios studiat, în interior cu statui in atitudini foarte degajate, iar in basorelieful timpanului cu patetica scenă a morţii Fecioarei. Mai celebre sint ciclurile sculpturale ale catedralelor din Bamberg şi Naumburg. în prima, statuile Măriei şi Sf. Ecaterina sint animate de o excepţională forţă plastică şi un sens dramatic, sugerat şi potenţat de foarte complicatul drapaj al veşmintelor; faimoasă pentru eleganţa şi naturaleţea atitudinii şi a privirii este statuia „Călăreţului din Bamberg44; în timp ce expresivitatea căutată, exagerată pînă la naivitate, caracterizează figurile din timpanul portalului princiar. — în domul din Naumburg, în statuile perechilor Hermann—Re-glindis şi în special Ekkehard—Uta, viaţa interioară cu atîta firesc exprimată dă personajelor feminine un farmec deosebit153; în timp ce în scenele Răstignirii şi Patimilor artistul anonim „a dat fiecărei statui o atitudine psihologică diferită, iar viaţa lor interioară se revelează cu un impetuos elan, în antiteză cu moderaţia şi armonia imaginilor franceze44 (Al. Nicolli). — Cu asemenea caracteristici proprii, sculptura gotică germană a realizat exemple de opere perfect studiate, în scopul de a individualiza pînă la extrem personajele, tratîndu-le cu o libertate —* în gesturi, atitudini şi priviri — de o mare intensitate expresivă. O altă particularitate a sculpturii gotice germane o constituie seria de personalităţi artistice (de origine germană, suedeză, flamandă, dar lucrînd în Germania), foarte clar individualizate. Peter Parler (1330-1399) şi urmaşii din familia sa154 — ale căror opere au definit o întreagă perioadă (1350-1450), denumită chiar „Parler Zeit44 — aparţin filonului realist care deriva din statuile domului din Naumburg; gisanţii mormintelor şi busturile executate de Peter Parler în catedrala din Praga, cu perfecta lor capacitate de caracterizare a personajelor, au exercitat o influenţă determinantă asupra plasticii germane. — Operele flamandului Niko-laus Gerhaert (sau Nikolaus van Leyden, cca 1430-1473) activînd în Germania şi stabilit la Yiena, au avut un ecou considerabil, prin intensa lor spiritualitate, vigoarea stilistică, efectele lineare căutate şi prin realismul expresiv al figurilor. — Influenţa franco-flamandă — rezultînd din cunoaşterea directă de către artist a lucrărilor lui Claus Sluter şi Van Eyck — este evidentă în sculptura şi pictura lui Hans Multscher (cca 1400-1467), prin realismul şi puternicul relief plastic, prin atenţia dată detaliului şi mişcării dramatice, — note tipice pentru sculptura germană a goticului tîrziu. — în Germania Septentrională, personalitatea eminentă a goticului tîrziu a fost sculptorul şi pictorul Bernt Notke (cca 1440-1509), a cărui activitate s-a desfăşurat la Liibeck, Tallin şi Stockholm; lucrările lui — toate în lemn policromat — se remarcă printr-un realism dus pînă la căutarea unor capricioase efecte fantastic-dramatice. Trei mari artişti germani, reprezentînd în mod esenţial spiritualitatea goticului tîrziu, fac totodată şi trecerea spre noi moduri care anunţă Renaşterea. Sculptorul şi pictorul tirolez Michael Pacher (cca 1435-1498) a introdus în arta aulică a goticului tîrziu austriac un robust filon realist, provenind din tradiţia populară la nivel artizanal. în contact însă cu arta contemporană din Italia 153 „Tu ştii — ah, tu nu ştii — cine-a fost Uta? Caldă şi castă subt arătările inului Minunea fiinţei se arăta. Dar zîmbetul ei otrăvea toate văile Rinului. Grea suferinţă era frumuseţea ei pentru o ţară întreagă, ■, Pentru ţara'burgundă (...)“ Lucian Blaga 154 Familie de arhitecţi şi sculptori, numărînd nu mai puţin de zece membri identificaţi, sî a căror activitate este atestată la construcţia şi decorarea domurilor din Praga, Viena, Koln Niirnberg, Ulm, Milano. Primul membru al familiei cunoscut, Heinrich Parler (sec. XIV) este cel care a creat primul model de „biserică-hală“ din Germania Meridională. SCULPTURA GOTICĂ ÎN GERMANIA, ANGLIA, SPANIA ŞI ITALIA 427 (Donatello, Mantegna) şi Flandra (Van Eyck, Van der Weiden), pictura şi sculptura sa în lemn policromat au căpătat un deosebit sens al formei şi al spaţiului, precum şi o pasionalitate dramatică exprimată prin plasticitatea marcată a formelor şi vivacitatea culorii. — Sculptorul Tilman Riemensclmeider (cca ^450—1531)/după o lungă ucenicie în Flandra, Suedia şi Renania Superioară155, şi-a limitat întreaga producţie artistică la opere cu caracter religios. In perioada maturităţii artistice, sculpturile lui — aproape t^ate în lemn — elimină somptuoasele veşminte policrome tradiţionale (rămînînd doar la cîteva pete de culoare); fapt care face ca în operele sale — de o rară puritate, armonie şi intimă, îndurerată sensibilitate — formele plastice şi modeleul suprafeţelor să apară cu mai multă claritate şi delicateţe. — Sculptorul şi gravorul Veit Stoss (cca 1445 — 1553) este autorul celei mai importante opere a goticului tîrziu german: imensul altar în lemn policromat (înalt de 13 m) din catedrala din Cracovia — un grandios şi complex triptic eonţinînd statui în mărime naturală, iar în interiorul şi exteriorul aripilor laterale, 18 basoreliefuri reprezentînd scene din viaţa lui lisus şi a Fecioarei. Este o capodoperă pur gotică prin liniarismul agitat, modeleul figurilor şi patetismul expresiei lor; caractere abandonate de Veit Stoss în faza următoare a creaţiei sale — grupul „Bunavestire"' din biserica S. Lorenz din Niirnberg, sau marele altar cu „închinarea păstorilor" din domul din Bamberg, — în care compoziţia este mai calmă şi mai ordonată, suprafeţele corpurilor sînt necontractate, iar forţa pasională din expresia figurilor este mai atenuată. Anglia a rămas independentă faţă de Franţa şi în sculptură, la fel ca în arhitectură. (In perioada romanică, sculptura monumentală încercase o interpretare — destul de rudimentară — a formelor franceze. Reminiscenţe franceze — şi-totodată bizantine — se observă în sculptura, mai rafinată, în fildeş). Unele siaiui-coloane, sau sculpturile de pe faţada catedralei din Wells le pot aminti pe cele ale catedralelor din Sens sau Paris — dar numai în ce priveşte compoziţia; o examinare mai atentă însă „trădează înclinaţia tipic engleză spre relieful plat, spre a evita un dialog cu spaţiul pentru a rămîne în schimb la o soluţie bidimensională" (Al, Nicolli). Iar cînd sculptorii vor aborda marea temă a secolului al XlII-lea — aceea a monumentului funerar — ei se vor complace într-o redare a imaginii personajului atît de realistă încît vor ajunge pînă la limitele macabrului. (în acest sens, dintre numeroasele monumente caracteristic este cel al Prinţului Negru, executat între 1377—1380 în aramă aurită, din catedrala din Canterbury). Proprie Angliei gotice este şi folosirea pe scară largă a alabastrului, — în monumentele funerare, în altare, în statui şi în basoreliefuri încadrate în rame de lemn. Centrele de producţie mai importante în alabastru — uneori pictate sau aurite şi frapînd prin veridicitatea costumelor, privirii şi gesturilor — au fost Nottingham, Lincoln şi York. în Spania — unde „Porticul Gloriei" (1168-1188), grandiosul ansamblu din catedrala din Santiago de Compostela, cu cele 135 de statui policromate romanice executate de Maestrul Mateo, deschisese drumul spre sculptura gotică, — odată cu sec. XIII noul stil triumfă. Dar numai în regatele Castiliei Vechi şi Leonului; mai precis — în catedrala din Burgos, cu sculpturile celor două porţi ale transep- ^ 155 Tilman Riemensclmeider s-a stabilit definitiv în orăşelul Wurzburg, unde a avut şi o continuă activitate în viaţa publică. în timpul Războiului ţărănesc german (1525), declarîndu-se contra episcopului şi a principilor, a fost întemniţat şi torturat; după care, nu şi-a mai continuat activitatea artistică. Principalele sale opere sînt mormintele princiare din domurile din Bamberg şi Wurzburg, şi altarele din Creglingen (Herrgottskirche) şi Rothenburg ob der Tauber (Sankt Jakobskirche). 428 ARTA tului („del Sarmental44 şi „de la Coroneria44), în care se resimte spiritul celor din Amiens; şi în catedrala din Leon, cu basoreliefurile şi statuile portalului principal156 157 158, şi cele ale porţn San Froillân. Aceste patru ansambluri constituie — sub raportul stilului, compoziţiei, iconografiei şi nivelului artistic — capodoperele sculpturii spaniole a secolului. In sec. XIV şi în prima jumătate a sec. XV, centrul activităţii artistice se transferă în regatele Aragon (inclusiv regiunea Levante) şi Navarra. Sculpturile de pe faţadele vestice şi în special giganticele retabluri de o extrem de minuţioasă execuţie ale catedralelor din Tarragona şi Palma de Mallorca157, sînt printre cele mai remarcabile opere de sculptură gotică din Occident. Din aceste opere, precum şi din cele de mai tîrziu, se desprind (cf. M.E. Gomez Moreno) notele definitorii ale sculpturii gotice din Spania: preferinţa aproape exclusivă pentru tema religioasă (subiectul profan va fi exclus în Spania — cu rarisime excepţii — chiar şi în epoca Renaşterii); exacerbarea individualismului, tendinţa spre originalitate şi o marcată expresivitate, indiferenţa faţă de abstracţia idealistă, atracţia vieţii trăite şi a realităţii cotidiene, lemnul policromat ca material predilect (larg utilizat şi în plină Renaştere) ; un devotat ataşament faţă de caracterul şi sensibilitatea tradiţiilor populare, şi un gust permanent manifestat al culorilor pure. In a doua jumătate a secolului al XV-lea, sculptura spaniolă (ca dealtminteri şi cea din restul Occidentului) este preocupată de a crea puternice efecte picturale; ceea ce s-a realizat aici în enormele şi — ca bogăţie de figuri şi minuţiozitatea redării lor — neegalatele sale retabluri. La Cartuja de Miraflores, faimoasa mănăstire de lîngă Burgos, cel mai mare sculptor spaniol al secolului, Gil de Siloe (originar din Niirnberg) este autorul a două mari capodopere ale goticului isabelin şi ale artei întregului Ev Mediu: mormîntul în alabastru al lui Juan II şi Isabelei de Portugalia — de o concepţie absolut fără precedent158, — şi cel al infantelui Don Alfonso, de asemenea în alabastru, în care defunctul este reprezentat în genunchi/ rugîndu-se, plasat într-un cadru arhitectonic în stil tipic isabelin prin extraordinara bogăţie a elementelor ornamentale şi fineţea de adevărată dantelă a execuţiei159 *. Al doilea mare centru artistic al epocii a fost Toledo, unde sculptura este de o sobrietate şi un simţ al formei mai accentuate. Aşa-numita poartă „de los Leo-nes“ a catedralei revelează o clară influenţă flamandă. în interior, giganticul reta-blu arhitecturat într-un perfect stil gotic nu este lipsit în sculpturile sale de influenţe italiene (la fel, dealtminteri, ca retablul din catedrala Sevillei). In fastuoasa şi eleganta biserică San Juan de los Reyes se întîlnesc sculpturile lui Juan Guas (autorul şi al „Porţii Leilor44), într-un interior încărcat cu cele mai variate elemente ornamentale (blazoane, embleme regale, vulturi, lei, diferite statui, etc.)16°. 156 Statuia Fecioarei — „Nuestra Senora la Blanca“ — de pe stîlpul median al portalului faţadei occidentale trece, pentru spanioli, drept cea mai frumoasă statuie din Spania. Autorul, Maestrul Enrique, a lucrat şi porţile transeptului catedralei din Burgos. 157 Opere ale celor mai mari sculptori spanioli ai epocii, catalanul Jayme Cascayls, Pere Juan de Vallfogona şi Guillăm de la Moţa. 158 Planul monumentului este în formă de stea cu 8 colţuri, feţele sînt decorate cu scene biblice în relief, iar la fiecare din colţuri cîte o statuie a unui sfînt; în timp ce regele este reprezentat cu o carte în mînă citind, iar regina ţinîndu-şi cu o mînă mantia şi cu cealaltă făcînd un gest — ca şi cum ar vorbi. 159 De menţionat şi alte două lucrări ale acestui mare artist: un retablu într-un colţ al capelei „del Cohdestable“ (catedrala din Burgos) şi marele retablu din biserica mănăstirii Mira-flores.j ie° pentru ineditul său tipologic, trebuie amintită şi sculptura funerară aflată în catedrala din Sigtienza, în care defunctul, în armură, este reprezentat culcat într-o rînă şi citind o carte. SCULPTURA GOTICĂ ÎN GERMANIA, ANGLIA, SPANIA ŞI ITALIA 429 In fine, drumul triunffSI al sculpturii gotice spaniole se termină la catedrala din Sevilla, unde imensul retablu161 — cel mai mare din lumea creştină: suprafaţa sa este de 220 m2 — rezumă in scenele sculptate în lemn şi policromate (scene de forme şi dimensiuni egale, afară de cele patru scene centrale) întreaga istorie biblică, ilustrată printr-un număr de peste o mie de figuri! In sculptură, în faţa modelului francez Italia a adoptat aceeaşi atitudine ca faţă de arhitectura gotică franceză: i-a acceptat principiile, dar le-a aplicat moderat — nu imitativ şi nici cu entuziasm, — şi fără a putea face abstracţie de tradiţiile sale clasice. Aceste tradiţii se fac simţite chiar în începuturile goticului italian. Căci pe la mijlocul secolului al XlII-lea, în timp ce Italia Septentrională cu şcoala ei lombardă dominantă rămîne rezervată faţă de formele gotice de dincolo de Alpi, şi în timp ce Italia Centrală (inclusiv Campania) se menţine aproape exclusiv la nivelul unei sculpturi exclusiv ornamentale, în sudul Peninsulei, în Puglia, sculptura romană continuă de secole să fie prezentă prin numeroase basoreliefuri, busturi şi statui, care reţin atenţia, continuă să fie admirate şi captează gustul publicului şi al artiştilor162. Aşa se face că tocmai din această regiune meridională migrează pînă în Toscana meşterii sculptori, —- şi în felul acesta ajunge la Pisa cel mai genial dintre ei, Nicola da Puglia, rămas pentru posteritate cu numele de Nicola Pisano (cca 1220—cca 1280). Datorită lui, influenţa sculpturii florentine o va preceda pe cea a picturii florentine — care va deveni preponderentă în toată Italia. Sculptura gotică în Italia începe aşadar cu Nicola Pisano163. Formaţia sa artistică iniţială s-a desăvîrşit la Pisa — centru de cultură clasică, — unde sculptura nu era considerată o activitate complementară a arhitecturii, ci autonomă, după exemplul artei antice. Aspectul cel mai evident al primei sale opere certe, amvonul pe plan hexagonal164 al baptisteriului din Pisa (datat 1260), este clasicismul celor cinci basoreliefuri de pe parapetul amvonului — derivînd cu certitudine din unele monumente greceşti şi romane care se păstrau la Pisa; Nicola însă, care cunoscuse din contacte directe intensitatea expresivă a sculpturii gotice franceze, imprimă acestor scene forme naturale, fireşti, accentuînd participarea sentimentală a personajelor reprezentate şi dinamismul mişcării, precum şi contrastul dintre afectele" ce ie animă: note esenţialmente gotice. Astfel, elementul antic şi cel modern —* goticul — se prezintă aici într-o organică sinteză165. — De o structură arhitectonică mai complexă şi mult mai bogat în scene şi figuri (inserind într-un singur basorelief episoade diferite) este amvonul octogonal din domul din Siena (lucrat în colaborare cu fiul său Giovanni şi cu marele său discipol Arnolfo di Gambio), în care componenta gotică este mult mai puternică, — în primul rînd prin dramatismul 161 Proiectul (1482) se datorează arhitectului şi sculptorului flamand Dancart; majoritatea imaginilor retablului sînt opera lui Jorge^ Fernandez (1508). Opera a fost terminată — de către nu mai puţin de 26 de sculptori de diferite naţionalităţi — abia în 1505; pentru poleire s-au întrebuinţat — se spune — 20 kg foiţe de aur. 162 în acest timp, în Sicilia şi Puglia, Frederic II încearcă de asemenea — prin edificiile sale — o recuperare a clasicismului, ca un reflex al aspiraţiilor şi concepţiei sale despre demnitatea imperială. 163 Unii istorici de artă (de ex., G.C. Argan) consideră că primul sculptor italian atras de goticul francez este Benedetto Antelami, ale căruţ statui şi basoreliefuri romanice sînt animate de un suflu de umanitate, de percepţia unei vieţi interioare, de uşoare sublinieri sentimentale, de ritmurile care, pătrunzînd masa inertă modelată în stil romanic, îi crează anumite linii de tensiune 164 Cu 7 coloane cu bogate capiteluri, unite de arce trilobate, şi cu 5 statuete la colţurile hexagonului: un tip de o structură profund diferită de amvonul romanic. 165 Ceea ce înseamnă „o conştiinţă a istoriei44 -- după G.C. Argan: „în fiecare naraţiune sculptată el izolează un fapt, sintetizînd ceea ce s-a întîmplat înainte şi după, cauzele şi efectele, astfel prezentînd acţiunea ca veche şi în acelaşi timp actuală44. 430 ARTA exasperat pînă la violenţă al unor scene, ca „Judecata de Apoi44, sau „Omorîrea pruncilor44166. Arnolfo di Cambio (cca 1245—1302) s-a inspirat şi el atit din sculptura antichităţii tîrzii — fapt evident în „predilecţia sa pentru detaliul realist şi pentru gestul caracterizară,44167 — cît şi din elegantul liniarism al goticului francez. In grupuj „închinarea păstorilor44 (Roma, S. Maria Maggiore), „misterul divin nu este redat in termeni abstracţi şi consacraţi de o iconografie dogmatică, ci este narat cu simplitate şi naturaleţe, cu figuri luate din popor, totul exprimînd emoţii ce se comunică imediat44 (E. Lavagnino). Interferenţele clasiciste şi gotice sînt perceptibile şi in celelalte opere ale lui Arnolfo166 167 168, — un artist ale cărui opere degajează un aer de caldă umanitate, dar care n-a avut continuatori. Giovanni Pisano (cca 1245—cca 1314), arhitectul principal al domurilor din Siena şi Pisa, autorul magnificelor amvoane din Plstoia (S. Andrea) şi Pisa (catedrală), şi al grupurilor reprezentînd Fecioara cu Pruncul169 — este fără îndoială cel mai mare sculptor al goticului italian. Dintre operele în colaborare cu părintele său, lui Giovanni i se datorează în parte şi amintitul basorelief al „Omorîrii pruncilor44. Concepînd faţada domului din Siena, el i-a conferit un excepţional dinamism — absent la catedralele franceze, a căror schemă arhitectonică interioară însă a urmat-o aici, — decorînd-o cu statui, cornişe, pinacluri; tot atîtea elemente mult ieşite înafara zidului şi, în consecinţă, a căror mişcare anulează liniile arhitecturale atît de simple ale faţadei, dinamizîndu-le totodată şi prin broderia cromatică a mozaicurilor şi marmurelor policrome, care creează un joc unic de lumini şi culori. Statuile sale reprezentînd Fecioara cu Pruncul, cu privirea şi gingaşul surîs matern căruia îi răspund privirile şi zîmbetul copilului „arată o cunoaştere directă a sculpturii etrusce44 (E. Lavagnino). — Amvonul decagonal din catedrala pisană, cu statuile centrale şi cele avînd funcţie de coloane, şi cu segmentele curbate ale basoreliefurilor dînd monumentului o circularitate care sugerează mişcarea, este o culme a acestui gen de monument neatinsă de nici un alt artist, în acelaşi timp genial sculptor şi arhitect. Staticitatea sculpturilor antice, care lui Nicola îi sugerase un anumit echilibru compoziţional, pe Giovanni nu-1 mai tentează. Scenele basoreliefurilor lui cu intensitatea lor dramatică progresivă de la o operă la alta, arată contactul său strîns cu arta gotică franceză, în care sculptorul pisan caută şi găseşte o cale de a-şi îmbogăţi mijloacele expresive. „Din toate basoreliefurile lui erupe o viaţă extrem de intensă şi nouă, o forţă datorită căreia el va deveni maestrul lui Jacopo della Quercia şi al lui Michelangelo44 (Idem). Acestei ilustre triade, sculptura gotică italiană îi va adăuga numele altor mari artişti — Lorenzo Maitani, Tino di Gamaiano, Andrea Pisano, Andrea Orcagna şi mulţi alţii încă. Lorenzo Maitani (m. 1330), timp de 22 de ani arhitectul principal al domului din Orvieto, este cel mai reprezentativ sculptor sienez din sec. XIV. Opera sa cea. 166 Nicola Pisano — căruia ca arhitect (mult lăudat de Giorgio Vasari) i se datorează probabil şi biserica S. Trinită din Florenţa — a colaborat la ornamentarea exterioară a baptiste-riului din Pisa, executînd cîteva opere şi’la Pistoia, Lucea, Bologna, şi (împreună cu Giovanni) monumentala fîntina din piaţa centrală din Perugia, cu un grup de nimfe, 24 statuete, basoreliefuri cu scene biblice, imagini alegorice — Lunile anului, Artele liberale, semnele Zodiacului, etc. 167 în sculpturile executate pentru faţada domului din Florenţa (azi, în muzeul domului), în marile baldachine din bisericile S. Ceciliă şi S. Paolo fuori le Mura din Roma; sau în statuia în bronz a Sf. Petru, din bazilica omonimă din Roma. Ca arhitect, Arnolfo a dat soluţii originale, fundamentale, şi temei monumentului funerar (din S. Domenico, Orvieto). 168 Gf. Enc. delVarte. — După E. Lavagnino, Arnolfo este artistul genial care „a înţeles valoarea intimă a artei etrusee‘c; o sursă de inspiraţie care, după acest istoric de artă, a „încălzit" şi sculptura lui Nicola şi Giovanni Pisano. 16? Aflate în tezaurul domului din Pisa, în Capella Scrovegni din Padova, în Câmp o -santo din Pisa şi în catedrala din Prato. SCULPTURA GOTICA ÎN GERMANIA, ANGLIA, SPANIA ŞI ITALIA 431 mai importantă este ansamblul de statui şi cele patru mari basoreliefuri în bronz de pe faţada domului din Orvieto (concepută de el). — Tino di Gamaiano (cca 1280-1337), a cărui viziune mai calmă, opusă agitaţiei dramatice proprie maestrului său Giovanni Pisano (cu care a colaborat la domul din Siena), caută în schimb efecte picturale (era şi el sienez!). El a reelaborat schema monumentelor funerare gotice (executate la Pisa, Siena, Florenţa şi Napoli), şi prin aceasta exercitînd o influenţă considerabilă în toată Italia. — Andrea Pisano (sau Andrea da Pontedera, cca 1290—1349), succesorul lui Giotto la conducerea lucrărilor domului din Florenţa, este autorul porţii meridionale, în bronz, a baptisteriului florentin, cuprinzând 28 de plăci — cu o formă elegantă de romburi cvadrilobate, curentă în goticul francez — cu figuri alegorice (de Virtuţi) şi scene din viaţa lui loan Botezătorul; scene din care artistul izolează episodul esenţial, tratîndu-1 în planuri care îi creează condiţii bine calculate de lumină şi cu o fluenţă a ritmului liniar proprie şcolii franceze. Ei este de asemenea autorul figurilor în relief înscrise într-un hexagon de pe campanila domului din Florenţa, în care sculptura adîncă şi contururile simplificate denotă o evidentă influenţă a lui Giotto. — Andrea di Cione (zis Orcagna, m. după 1368) este autorul tabernacolului din oratoriul Orsanmichele din Florenţa; operă tipică pentru fastuosul gotic tîrziu, cu basoreliefuri de o remarcabilă fermitate a formelor, o perfectă claritate a compoziţiei şi o capacitate de situare în spaţiu a figurilor: calităţi de o evidentă derivaţie giottescă170. TAPISERIA. VITRALIU! „Frescă mobilă44 — cum a fost numită, — tapiseria medievală era un auxiliar al arhitecturii într-o măsură mult mai mare decît pictura murală, atît în biserici cît mai ales în palatele princiare şi în castelele senioriale: din motive de estetică, dar şi pentru că proteja încăperile împotriva frigului şi a umidităţii. Datorită mobilităţii lor, tapiseriile puteau fi schimbate dintr-un apartament într-altul; suveranii şi marii seniori le luau cu ei în deplasările lor, în diferitele reşedinţe sau în corturi, în timpul campaniilor militare. Convenţional, istoricul tapiseriei medievale începe cu „tapiseria din Bayeux“ (în realitate, cum am văzut, o broderie lucrată cu acul). Adevăratele tapiserii narative apar pentru prima dată în regiunea Rhinului, în sec. XI, imitînd desenul ţesăturilor de mătase bizantine din secolele IX şi X; dar tapiseriile renane sînt lucrate 170 Dintre ceilalţi sculptori gotici italieni de renume amintim pe Nino Pisano (fiul lui Andrea, m. 1368), care în formele aulice de inspiraţie franceză arată o preferinţă pentru eleganţa decorativă; pe lombardul Giovanni di Balduccio, care accentuează elementele narative, ornamentale şi de costum; pe un alt lombard, Bonino da Campione, autor al unor monumente funerare (în primul rînd, al mormăitului lui Cansignorio din Verona); pe fraţii laco-beîlo şi Pier Paolo Dalie Masegne, activi la Bologna şi Veneţia, autori ai iconostasului bazilicii Ban Marco şi ai imensei ferestre dinspre lagună a Palatului Ducal din Veneţia. O menţiune specială merită monumentul — din acel ansamblu, unic în genul său, do monumente funerare: „Tombe degli Scaligeri“, din centrul Veronei — dedicat lui Cangrande I, •cel mai eminent reprezentant al familiei Della Scala (seniorii oraşului timp de 110 ani, car® şi-au extins autoritatea şi asupra altor oraşe, pînă în Toscana). Căpitan general al Ligii ghi-beline, Cangrande I (m. 1329) a fost şi un protector al artiştilor şi literaţilor (printre aceştia, şi al lui Dante). Statuia sa ecvestră — unul din exemplele cele mai strălucite ale sculpturii gotice din nordul Italiei — impresionează prin vivacitatea expresiei surîzătoare a călăreţului, precum şi prin reprezentarea atît de naturală şi neobişnuită a calului. Artistul anonim arată a fi mai apropiat de tendinţele artistice lombarde (şi transalpine) decît de graţia lui Nino Pisano Bau de clasicitatea lui Andrea Pisano, 432 ARTA grosolan şi cu o tehnică primitivă171. Mai realizate sînt cele din Halberstadt (sec. XII), ale căror subiecte sînt inspirate din picturi murale romanice. La aceeaşi dată (secolele XII şi XIII) s-au lucrat tapiserii şi în regiunile scandinave, cu caracteristici locale. Cum la început tapiseriile erau destinate bisericilor, subiectele au rămas cele religioase, — pînă spre sfîrşitul secolului al XlII-lea, cînd devin din ce în ce mai numeroase subiectele profane: scene istorice, literare, cîmpeneşti, de vînătoare sau de turnire, în care îşi face loc şi peisajul. Epoca de aur a tapiseriei gotice se situează în secolele XIV şi XV, cînd corporaţia tapisierilor din Paris [livra regilor Franţei asemenea lucrări în cantităţi considerabile172 173. Din ultimul sfert al sec. XIV datează faimoasa lucrare (a celui mai mare tapisier parizian al epocii Nicolas Bataille, după cartoanele lui Hennequin de Bruges) — „Apocalipsul'4, prima adevărată capodoperă a genului, comandată de ducele Ludovic I de Anjou, pentru catedrala din Angers, cuprinzînd o serie de 90 de scene şi totalizînd 400 m2173. In aceeaşi perioadă şi în strînsă legătură cu atelierele pariziene — apar la Arras, în Ţările de Jos, primele tapiserii în care tematica este mai largă, cuprinzînd subiecte din Antichitatea clasică, episoade cavalereşti şi scene de vînătoare, inspirate din lucrările fraţilor Limbourg şi ale lui Jan van Eyck. — Către mijlocul secolului al XV-lea, manufacturile din Arras sînt eclipsate de cele din Tournai, în care se remarcă o tendinţă spre verticalism în desen şi o aglomerare de numeroase figuri tratate în linii, atitudini şi detalii realiste. (Stilul flamand original s-a dezvoltat la Bruxelles — unde se executau multe tapiserii cu fir de aur, — îndeosebi sub influenţa picturii lui Hugo van der Goes). — în Germania, arta tapiseriei a,rămas o artă burgheză (spre deosebire de stilul ei seniorial din Franţa şi Ţările de Jos), cu subiecte luate din xilografii populare; lucrările erau de mici dimensiuni, de regulă executate (destul de rudimentar) în casă de femei sau în mănăstirile de călugăriţe. Preferinţa pentru anumite teme — religioase, eroice-militare sau galante — varia de la uri centru de producţie la altul (Niirnberg, Strassburg, Basel, Bamberg). în Franţa, după o perioadă de stagnare (cauzată de războiul cu Anglia) apar noi manufacturi, la Tours şi în Tourraine. (La Paris, arta tapiseriei va cunoaşte o perioadă de mare înflorire abia după 1550; iar la Aubusson, tapiseriile — de un gust popular şi o execuţie modestă — vor folosi mult motivele florale ale manufacturilor din Tourraine). Tapisierii din Tours lucrau în special pentru biserici, compoziţii în care scenele se desfăşurau pe un fond de arhitecturi gotice şi, în primul plan, cu motive florale. Dar regiunea Tourraine este cea care foloseşte mai ales motivul „de miile fleurs“, în compoziţii de o excepţională fineţe a liniilor şi de un fascinant efect cromatic. în faimoasa serie.de 6 tapiserii (dintre care, 5 sînt reprezentări alegorice ale celor 5 simţuri, iar a şasea, un omagiu adus femeii iubite) din Muzeul Cluny, serie cunoscută sub numele „Doamna cu licornul44, este remarcabilă precizia miniaturistică a execuţiei motivelor ornamentale florale şi eleganţa veşmin- 171 De exemplu, tapiseria din biserica Sf. Gedeon din Koln. — Pentru istoritul tapiseriei, cf. Enciclopedia storica delVantiquariato, — vd. Bibliografia. 172 Astfel, în numai 4 ani {între 1351 — 1355), regelui Ioan cel Bun i-au fost livrate 239 de tapiserii; inventarul din 1380 al tapiseriilor lui Garol V cuprinde 90 de piese; iar la moartea (în 1404) a ducelui Burgundiei, Filip cel îndrăzneţ, în castelele lui se aflau 75 de tapiserii (cf. Ea Lambert). 173 După E. Lambert, această operă, „terminată numai în 1490, grupa 7 panouri înalte de 5 m, acoperind o suprafaţă de 720 m2 şi conţinînd fiecare două zone suprapuse de cîte 7 tablouri pe un fond alternativ albastru şi roşu, alături de un înalt personaj, sub baldachin (...). Din acest ansamblu au mai rămas 69 de tablouri. Compoziţia se înrudeşte în acelaşi timp cu arta vitraliului şi cu cea a miniaturii44. — Lungimea totală a acestui ansamblu de tapiserii este de aproape 150 m. TAPISERIA. VITRALIUL 43a telor de curte, somptuos brodate. Cu toate că această, capodoperă de tapis:rie datează de Ia începutul secolului al XVI-lea, totuşi aleg&Ka ca procedeu şi stilul general al lucrării rănim in pură tradiţie medievală. „Alături de sculptură, vitraliul este auxiliarul principal al arhitecturii în stil gotic. Ei joacă în interiorul bisericii acelaşi rol pe care îl joacă sculptura în exterior* ilustrînd prin aceleaşi teme iconografice aceeaşi doctrină pe care aceste două forme de artă le concretizează în faţa ochilor celor mai umili credincioşi (E. Lambert). Vitraliul este legat de însăşi definiţia catedralei gotice; stilul acestuia a condiţionat-o, menţinîndu-se neschimbat, ca tehnică şi ca mijloace de expresie., „în felul acesta, vitraliul creează o atmosferă interioară sui generis, iluminî id A totodată colorînd spaţiul arhitectural; căci în timp ce lumina directă valorifică efectele plastice şi permite o prezentare fermă a maselor arhitectonice, vitraliul nuanţează (în funcţie de lumina diferitelor ore ale zilei — n.n. O.D.) şi dizolvă uşor structura interioară, introducînd o modalitate de variabilă iluminaţie de o puternică rezonanţă afectivă“ (A. Chastel). H. Focillon consideră vitraliul „creaţia cea mai extraordinară a Evului Mediuu. Intr-adevăr, semnificaţiile pe care le implica erau multiple. Pe lingă funcţia sa instructivă şi edificatoare (prezentînd personaje sacre sau scene biblice) şi pe lingă amintita funcţie estetică — creind fascinanta atmosferă cromatică în spaţiul arhitectural al bisericii, — vitraliul avea şi capacitatea simbolică de a sugera o metafizică a luminii. în concepţia teologilor — explică L. Grodecki — „lumina este substanţă şi materie, este de origine şi de esenţă divină; lumina nu este propriu-zis simbolul lui Dumnezeu, ea este atributul său, este însăşi acţiunea sau. Lumina este o substanţă diferită de altele; este o substanţă capabilă — asemenea prezenţei lui Dumnezeu — să pătrundă alte substanţe: în acest caz, substanţa, sticla vitraliului. în catedrala gotică174, vitraliile ferestrelor sînt surse de Lumină: surse 174 în schimb, vitraliile epocii Renaşterii caută să extindă suprafeţele coloristice mai întunecate, sau să creeze interferenţe de tonuri. După care, secolul al XVII-lea va tinde spre abolirea, vitraliului, ca o reacţie împotriva oricărui fel de policromie. 434 ARTA ale Luminii Scripturilor, ale cuvintelor lui Dumnezeu, sau ale Părinţilor Bisericii. Cu toate că aplicarea geamului la ferestre era practicată încă din timpul romanilor (şi chiar ferestrele bazilicilor paleocreştine aveau plăci foarte subţiri de sele-nită sau alabastru, prinse în armătură de lemn, marmură sau bronz), totuşi meşterii sticlari din Evul Mediu n-au reuşit să obţină o placă de sticlă plană de o suprafaţă mai mare, necesară unei ferestre; de aceea, au fost siliţi să se limiteze mult timp la un geam format din mici bucăţi de sticlă, rotunde, legate între ele cu plumb. — Principiul şi tehnica vitraliului sînt aceleaşi: bucăţi de sticlă de diferite mărimi, forme şi culori, alcătuind un mozaic al cărui desen este trasat de lamele sau vergelele de plumb care le fixează. Bineînţeles că primele motive erau foarte simple, geometrice; după care, în sec. XI s-a trecut la compoziţii în care sînt introduse figuri. Cum sticlarii aveau la dispoziţie o gamă foarte redusă de sticle colorate în pastă, pentru a obţine mai multe tonalităţi au recurs la aplicarea de emailuri transparente. Pe bucăţile de sticlă, desenul era finisat prin linii trase în negru cu un colorant obţinut din •oxizi metalici. Primele vitralii (atestate doar de documente) au fost realizate în perioada carolingiană; dar cele mai vechi, care s-au păstrat datează de la începutul secolului al Xil-lea174 a. Printre acestea se numără vitraliile bisericii St. Denis (ale căror subiecte simbolice au fost alese de ilustrul abate Suger), urmate de producţiile atelierelor din Chartres şi Paris. în domul din Metz, 52 de panouri provenind din 15 ferestre sini datate de L. Grodecki între 1150-1160. — O replică a vitraliilor de la St. Denis a fost realizată, în jurul anului 1150, în cele trei mari vitralii de pe faţada occidentală a catedralei din Chartres; opere cu care începe perioada marilor creaţii a.e Stînga: Răstignirea. Vitraliu din sec. XII. — Dreapta: Iisus spălînd picioarele apostolilor. Fragment dintr-un vitraliu din acelaşi secol. — Catedrala din Chartres. acestei arte, tipic gotice. Numeroasele scene tratează subiecte din sculptura portalurilor. „Culoarea, intensă şi limpede, conţine cîteva tonuri, puţine la număr, dar întărite prin contraste foarte bine studiate, roşu şi verde, galben, portocaliu şi 174 174 a Fragmentul reprezentînd capul lui Iisus (azi, în muzeul domului din Strassburg) este datat între 1070 şi începutul sec. XII. Cele cinci personaje reprezentate pe un fond albastru, din domul din Augsburg, datează din primele decenii ale sec. XII (cf. L. Grodecki). — Este consemnată documentar comanda de vitralii pentru mănăstirea St. Remy, făcută de Adalberon, episcop de Reims (m. 989). TAPISERIA. VITRALIU!, 435 albastru; îndeosebi albastrul, de o adîneă puritate care în lumina apusului de soare capătă o valoare incomparabilă44 (E. Lambert). — Procedeele fabricării vibraţiilor din sec. XII ne sînt cunoscute din lucrarea călugărului Teofil, Biversariim artium schedula175. în sec. XIII — epoca marilor catedrale şi perioada de apogeu a vitraliului — ferestrele sînt mult mai înalte, armăturile de fier sînt înlocuite cu cercevele de pia- Prezentarea pruncului Iisus la templu. Vitraliu din sec. XII. — Catedrala din Chartres. tră, tehnica este aceeaşi din perioada anterioară; în schimb desenul este mai îngrijit, marginile vitraliului sînt mai înguste şi mai puţin frumoase, iar albastrul, care nu mai are puritatea de dinainte,,devine uşor verzui sau bate spre violet. Marile catedrale din Franţa (din Chartres, Bourges, Laon, Sens, Rouen, Poitiers, Lyon) posedă, din prima jumătate a secolului, mari ansambluri de vitralii. In fruntea tuturor, catedrala din Chartres şi-a păstrat aproape în întregime, pînă azi, complexul de vitralii, impresionant prin număr şi perfectă omogenitate: între 1210—1250 au fost executate aici vitraliile a 146 de ferestre (dintre care 55 în zona superioară, iar 91 în partea inferioară a edificiului), cuprinzînd nu mai puţin de 1 359 de subiecte. Pe axul vertical al ferestrei, episoadele unei naraţiuni — care trebuie „citite44, în orice vitraliu, de jos în sus — sînt reprezentate în medalioane; în părţile laterale ale acestora şi de-a lungul marginilor ferestrei sînt grupate figuri suplimentare sau detalii explicative legate de respectivul medalion sau de subiectul general al vitraliului. — Prima perioadă a sec. XIII se încheie cu uluitoarea montură de sticlă care este biserica regală Sainte Chapelle din Paris (vitraliile, terminate în 1248, au aproape aceleaşi caractere ca cele din Chartres), — care rămîne cel mai magnific exemplu de încîntare a ochilor şi a spiritului. în deceniile care au urmat, ansamblul de vitralii de la Sainte Chapelle a exercitat o influenţă excepţională atît asupra artei vitraliului cît şi a miniaturii manuscriselor. 175 Sticla — groasă, neregulată şi cu hule de aer — era colorată în pastă; culorile erau fie juxtapuse (pentru a se obţine nuanţe sau combinaţii), fie alăturate. Vitraliul, compus dintr-un număr mare de bucăţi de sticlă (350—400 pe metru pătrat) erau decupate cu fier înroşit în foc şi apoi polizate; desenul pătrundea în pasta sticlei introduse în cuptor. Panourile erau apoi montate, în cadre de lemn sau de fier, în ambrazura ferestrei. Fiecare vitraliu avea în mijloc un medalion, iar marginile — foarte late — erau decorate cu palmete. 28* 436 ARTA Celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea îi aparţin ansamblurile de vitralii ale catedralelor din Paris, Reims, Amiens, Soissons, Tours, Auxerre, Troyes, Clermont-Ferrand, ale căror medalioane şi celelalte personaje se detaşează pe fonduri zăbrelite de albastru şi roşu — fond care în curînd va deveni cenuşiu176 — şi fără ca execuţia să fie totdeauna ireproşabilă. Ferestrele devenind acum’mai largi, sint divizate pe înălţime prin bare rectilinii; fapt care a permis să fie grupate pe Un viciu personificat (Mînia) şi o virtute (Caritatea), reprezentate în vitraliile catedralei din Lyon. — Sec. XIII verticală scene şi personaje individuale, asemenea unor statui, într-un decor de arhitectură, pe un soclu sau sub un baldachin. S-au produs acum schimbări şi în gama culorilor, mai transparente, mai delicate şi mai variate; în acelaşi timp „invenţia galbenului de argint177 în sec. XIV — prima aplicaţie a unui smalţ pe o placă de sticlă — a dat tonalităţi mai clare, accentuate şi mai mult prin larga întrebuinţare a sticlei albe, şi totodată a făcut posibilă o infinită varietate în tonuri, mai ales în cele de verde, prin aplicarea galbenului pe culorile de albastru; arta vitraliului devine astfel, progresiv, o picătură translucidă în care culorile nu mai formează un mozaic de tonuri intense, ci se reduce la nişte pete pe un fond pal, fără strălucirea (E. Lambert). In sec. XV, această tendinţă a culorii de a ceda locul desenului se accentuează; incît, spre sfîrşitul secolului — şi de-a lungul celui următor — vitraliul se va trans- 176 Fapt care corespunde prescripţiilor austere explicite cisterciene; ordin care a impus în bisericile sale adoptarea şi în vitralii a unei tonalităţi generale sobre, severe, în locul unei luminoase şi exuberante policromii. 177 O sare de argint care impregnează sticla cînd aceasta este introdusă în cuptor şi îi dă o culoare galbenă. TAPISERIA. VITRALIU!* 437 forma dintr-un mozaic intr-o pictură pe sticlă178. Dar chiar cînd rămîne un mozaic, vitraliul se modifică; desenul capătă un modeleu tot mai delicat, se multiplică figurile de mari dimensiuni, scenele sînt încadrate într-un decor arhitectural, iar o compoziţie singură capătă asemenea proporţii incit ocupă întregul spaţiu al unei ferestre, şi nu arareori chiar inspirîndu-se din picturile unor maeştri, din trecut £au contemporani. S-a spus că o catedrală gotică este „o Biblie în imagini44, că arta medievală se adresa în primul rînd celor ce nu ştiau citi179. Ceea ce este adevărat numai în parte; căci dacă imaginile erau destinate numai neştiutorilor de carte, la ce ar mai fi servit atunci numeroasele inscripţii explicative care însoţesc reprezentările iconografice? „A citi44 are, în acest caz, un înţeles mai larg şi mai adînc, fie că e vorba de un text scris ori de un subiect pictat sau sculptat: însemna a căuta să pătrunzi, incon-tinuu, dincolo de aparenţa sensibilă, a imaginilor reprezentate, pentru a ajunge pînă la semnificaţia lor cea mai profundă. Acesta este sensul adevărat instructiv-educativ al artelor figurative şi în Evul Mediu. PICTURA (INCLUSIV MINIATURA) Pictura murală continuă să rămînă subordonată arhitecturii pînă în sec. XV. In perioada romanică, suprafeţele întinse permiteau ca pereţii să fie acoperiţi cu picturi; dar arhitectura gotică, reducînd şi aproape suprimînd aceste suprafeţe, a 178 Ceea ce germanii numesc Glasgemalde este cu totul altceva decît un vitraliu; este o pictură pe sticlă la rece (procedeu de origine orientală), aplicată în Europa pentru prima dată în sec. XIII, pe sticla — pictată pe verso — care împodobea relicvariile; iar în secolul următor, pentru ornamentarea casetelor, scrinurilor şi altor piese de interior. în sec. XY, sticlarii veneţieni au început să producă mici tablouri pictate pe reversul sticlei, încadrîndu-le apoi în rame de lemn aurit; o producţie artistică (sau, mai degrabă, artizanală) înfloritoare în sec. XVIII, reprezentînd peisaje, scene de război şi tablouri de gen. 179 Pictura era numită „literatura analfabeţilor44 (Walafried Strabo), laicorum litteratura, litîerae laicorum, libri laicorum (Albert cel Mare), laicorum lectiones el scripturae. 438 ARTA eliminat pictura aproape cu desăvîrşire, locul ei fiind luat acum de vitralii. Incit, pictura murală se va retrage din biserici în galeriile claustrelor şi în sălile caste-lelor. în Franţa, ansamblul pictural cel mai important (datînd din sec. XIV) îl oferă Castelul Papilor din Avignon, unde Simone Martini şi îndeosebi Matteo Giovanetti da Viterbo au executat picturi în stilul specific al şcolii sieneze; în schimb, ciclul de picturi din turnul castelului, înfaţi-şînd scene de pescuit şi de vînătoare pe fondul nuanţelor de verde ale peisajelor de pădure, prezintă analogii strînse cu tapiseriile franceze (vd. infra). — în nordul Franţei s-a păstrat mai puţină pictură gotică decît în sud180 — unde arhitectura gotică lăsase pereţilor suprafeţe mai întinse — în general în culori de o tonalitate caldă, influenţată desigur şi de tonalitatea vitraliilor. Ritmul ondulat, fluent al liniilor, figurile zvelte şi elansate, dezinvoltura compoziţiei, notaţiile realiste ale peisajului şi costumelor, caracterizează această pictură, — cu deosebire în cea din palatele regale şi senioriale (cu fragmente de peisaj, cu scene galante, sau chiar cu scene din istoria romană); ansambluri vaste realizate în sec. XIV, impoita te pentru definirea arfei şi a societăţii franceze a timpului, dar cunoscute doar din descrieri, şi infinit de puţin din ceea ce s-a păstrat. în sec. XV, pictorii francezi din regiunea pariziană vor crea şi ilustra tema „dansului macabru44. Primul — în Europa — şi cel mai important ansamblu cu această temă a fost cel din faimosul „Cimitir al Inocenţilor4" din Paris (1425), suprimat în 1781, după ce însă transmisese tema multor altor ţări şi regiuni din Occident, atît în pictură, cît mai ales în gravură. — Legenda „Celor trei morţi şi trei vii“181, extrem de populară în secolele XIII şi XIV, îi va inspira pe pictori, sculptori şi miniaturişti începînd din jurul anului 1400 şi continuînd pînă în a doua jumătate a secolului ai XVI-lea. în acelaşi timp, în poezie şi în teatrul religios apare o temă asemănătoare, — în care Moartea, cu coasa pe umăr, îi tîrăşte spre mormînt, luîndu-i de mînă ca într-un „dans macabru44, pe toţi oamenii, de la papă şi împărat, pînă la omul cel mai sărac. Picturi din cripta funerară a catedralei din Reims (descoperite în 1738). — Secolele X1I-XI1I 1?° De ex., scenele din baptisteriul St. Jean din Poitiers, cele din catedrala din Puy, etc. 1?1 într-o noapte într-un cimitir, celor trei tineri nobili li se arată trei schelete care le vorbesc, spunîndu-le că în viaţă fuseseră unul papă, altul cardinal, al treilea — notar al papei; că tinerii nobili vor ajunge şi ei asemenea lor, că puterea, onorurile şi bogăţia nu înseamnă nimic, şi că în faţa morţii numai fapta bună are valoare. — Pe lîngă acest sens moral şi moralizator, a doua idee este cea a morţii egalizatoare a tuturor condiţiilor şi poziţiilor sociale. PICTURA (INCLUSIV MINIATURA) 439 Xilogravură ilustrînd povestea „celor trei morţi şi trei vii“. — Din Les Heures de Jean du Pre. Către 1450 Tema iconografică a fost inspirată (cf. E. Mâle) de ilustrarea, mimată în sec. XIV în biserică, a predicii ţinute de preot asupra morţii. După picturile din „Cimitirul Inocenţilor^, numeroase reprezentări asemănătoare apar în Franţa, Anglia, Germania, Italia, etc. în 1485, Guyot Marchant tipăreşte la Paris, sub titlul Dans macabru, o serie de gravuri în lemn însoţite de versuri, ilustrînd prin 30 de cupluri182 Cardinalul şi regele. Xilogravură din Dansul macabru, de Guyot Marchant. — Sec. XV 182 Cupluri formate din un mort şi un viu. „Acest mort este dublul celui viu; este imaginea a ceea ce va fi în curînd cel viu“ observă E. Male; explicînd prin aceasta de ce dansul macabru nu însemna „dansul Morţii44, ci „dansul morţilor44. De aceea, în reprezentările din sec. XV morţii nu apar ca schelete — imagine a Morţii, — ci ca nişte cadavre mumificate ale celor morţi evocaţi. — „Marea artă în alb si negru, gravura, a fost inventată în Franţa către 1370“ (H. Focillon). 440 ARTA nn dialog între morţi şi vii (o imitaţie liberă a picturilor din sus-amintitul cimitir).. Marele succes al operei lui Marcliant a determinat publicarea altor variante pe această temă, texte ilustrate cu xilogravuri, printre care, în primii ani ai sec. XY, şi Ars moriendi, a unui preot anonim. De acelaşi gen este şi Arta de a trăi şi a muri cum se cuvine, a lui Verard, care a avut un succes public cu mult mai mare decît lucrările precedente; şi nu atît prin textul latin tradus în franceză şi difuzat în mii de exemplare, cît prin pateticele sale xilogravuri. Miniaturile manuscriselor, „an-hmiinurile44, arta medievală secundară de cea mai mare viabilitate (alături de orfevrerie), în care Franţa a deţinut preponderenţa încă din perioada carolingiană, a exercitat o influenţă considerabilă asupra celorlalte arte ale culorii, formelor şi desenului, furnizînd modele picturii, vitraliului, adeseori şi sculpturii;, apoi tapiseriei, broderiei, şi chiar fil-deşurilor, orfevreriei şi emailurilor. Miniaturile carolingiene se disting printr-o somptuozitate aproape bizantină. Centrele în care au fost produse erau marile şcoli mănăstireşti, — cele mai renumite fiind cele din Tours, Reims şi Citeaux1®3.. Aproape toate lucrările miniate sînt opere de teologie, — fie cărţi liturgice sau psaltiri, fie alte cărţi de rugăciuni pentru clerici şi laici. De la începutul secolului aî XlII-lea, însă, odată cu apariţia „clienţilor44 particulari — familii regale sau ale unor seniori — precum şi a atelierelor miniaturiştilor laici (grupaţi într-o corporaţie, alături de copişti, librari şi meşteri fabricanţi de pergamente), se schimbă atît tehnica — în parte, sub influenţa artei vitraliului — cît şi stilul miniaturilor. Fondul tradiţional de aur este înlocuit acum cu un fond de culori foarte amestecate; culorile devin mai vii, contrastele mai marcate, linia fermă a desenului înlocuieşte modelul, marginile paginilor sînt copios decorate cu motive florale şi animaliere, apar medalioane imitate după vitralii, şi subiectele înseşi sînt adeseori împrumutate tot din marile vitralii. — în jumătatea a doua a secolului al XlII-lea se observă alte transformări ale genului miniaturii. în urma sugestiilor arhitecturii apar elemente de decor monumental, tonurile devin mai luminoase, miniaturile cu fonduri de aur sînt rezervate acum comenzilor regale, figurile sînt fin desenate, predomină căutarea eleganţei costumelor, în timp ce căr- Un muribund alungîndu-şi moştenitorii. — Xilo gravură din Uart de bien vivre et de bien mourir de Vă rar d. Sec. XV 283 Din prima şcoală, condusă de Alcuin, provine Biblia lui Carol cel Pleşuv (către 850); din a doua, Psaltirea din Utrecht, din jurul anului 830. Şcolii din Cîteaux îi aparţine faimoasa Hortus Deliciarum, compusă de savanta abadesă Herrade de Landsberg (m. 1195); păstrată la Strassburg, opera autografă a fost distrusă de bombardamentul prusac din 1870, păstrîndu-se doar copii ale desenelor. PICTURA (INCLUSIV MINIATURA) 441 tiîe cu subiect laic — cronici naţionale, îndeosebi — se înmulţesc. In ultimul deceniu al sec. XIII, la Paris funcţionau 13 ateliere de miniaturişti. între acestea, renumit era atelierul maestrului Honore, cel mai mare miniaturist al secolului, autorul Breviarului lui Filip cel Frumos, capodoperă a genului prin intensa expresivitate’ accentuata individualizare psihologică a personajelor şi un viu simţ plastic, obţinut printr-o atentă folosire a umbrelor. Marea perioadă a miniaturii franceze au fost secolele XIV şi XV. Atelierul parizian mai renumit era cel al lui Jean Pucelle — autorul Breviarului Jeannei Belleville (1343) —- ale cărui lucrări mimate se caracterizează prin introducerea unor figuri şi scene realiste sau comice de gust popular, inspirate din povestirile populare făbliaux; de asemenea, prin încadrarea întregii pagini scrise cu o reţea (pornind din litera iniţială) de corzi de viţă, cu frunze, flori, păsări; ceea ce dă întregii compoziţii o eleganţă şi o graţie care au influenţat şi miniaturistica din alte ţări. în a doua jumătate a secolului al XlV-lea şi în primele două decenii ale celui următor, toţi marii miniaturişti s-au grupat în jurul marelui mecenat, bibliofil şi colecţionar184, ducele Jean de Berry. Miniaturile lui Jacquemart de Hesdin — din Grcindes Heures şi Tres Belles Heures du Duc de Berry, cu nuanţele delicate ale culorilor, cu eleganţa figurilor, cu sugestiva interpretare ornamentală şj rafinatul gust decorativ al punerii în pagină, n-au fost întrecute decît de marea capodoperă a fraţilor din Limbourg185, Tres Riches Heures du Duc de Berry, conţinînd cele mai desăvîrşite peisaje executate în această perioadă, populate de figuri şi scene din viaţa ţăranilor şi a seniorilor şi constituind adevărate tablouri sub aspectul perspectivei şi al modeleului. Pictorii surprind aici vibraţia intimă a culorii asupra lucrurilor, creînd o lume de un lirism fascinant, căreia îi adaugă preocuparea constantă — şi flamandă prin excelenţă — pentru precizia documentară şi minuţioasa redare a detaliilor. „Nu mai puţin desăvîrşită este siguranţa simţului compoziţiei, fondată pe cunoaşterea riguroasei spaţialităţi a italienilor, armonios îmbinată cu eleganţa liniară a goticului francezV — Importanţa operei fraţilor din Limbourg în cadrul picturii europene a secolului este excepţională. „Sinteză fericită a elementelor culturale variate, derivînd din maniera picturală şi miniaturistică locală şi din şcoli străine, în special din cea sieneză şi în parte din cea lo’m bardă, arta 184 Fiul regelui Franţei Iuan cel Bun şi fratele lui Carol V, Jean de Berry (1340—1416) este primul colecţionar de artă, în sensul modern al cuvîntului, manifestînd o predilecţie deosebită pentru antichităţile greco-romane. Interesul său se concentra nu numai asupra valorilor formale, artistice, ci şi asupra istoriei obiectelor. 185 Pol, Hermant şi Hennequin din Limbourg, miniaturişti de origine flamandă stabiliţi la Paris, apoi la curtea din Dijon a ducelui de Berry, unde au execu tat paginile acestei capodopere, completate apoi (între 1485—1489) de Jean Colombe din Bourges. Goborîrea în Infern. Miniatură din sec. XII. — St. Marţial, Limoges 442 ARTA fraţilor din Limbourg reprezintă concluzia celei mai strălucite tradiţii gotice, în acelaşi timp anticipînd viitoare soluţii picturalea (E. Lambert). Istoria glorioasă a miniaturii franceze medievale se încheie cu Jean Fouquet, care este şi primul mare pictor francez al Renaşterii. Miniaturile sale 180 „sînt printre cele mai reuşite creaţii ale acestui mare artist, deja propagator al motivelor Renaşterii italiene, dar în acelaşi timp şi foarte francez prin căldura tonurilor, armonia compoziţiilor şi frumuseţea figurilor sale, prin majoritatea peisajelor şi monumentelor sale“ (Idem). Cu excepţia Italiei, cunoaşterea picturii medievale se bazează in esenţă pe miniaturile manuscriselor. în Anglia — ţară care, sub acest- raport, rivaliza la început cu Franţa — exista încă din sec. X un faimos scriptorium la Winchester (pe lingă tradiţiile locale, celtice-irlandeze şi angîo-saxone). Această şcoală întreţinuse legături st rin se cu şcoala carolingiană a miniaturiştilor din Reims. Un alt important scriptorium (din St. Alb an s) a ajuns la apogeu sub direcţia pictorului Matliieu din Paris; după moartea acestuia, influenţa şcolii pariziene s-a mai menţinut pînă în momentul de declin — către 1350 — a miniaturisticii engleze. în Germania, miniatura este în decadenţă chiar din sec. XII, — după ce cunoscuse- o epocă de mare înflorire în perioada carolingiană şi ottoniană, de puternică influenţă bizantină. Gel mai faimos manuscris profan, conţimnd 137 de miniaturi splendide, aşa-numitul „Manuscris Manesse“ ( Manessische Liederhandschrifl) — după numele colecţionarului şi primul proprietar, cavalerul Riideger Manesse (m. 1304), — o culegere de cîntece de dragoste ale Minnesângerilor, ilustrată cu figuri de poeţi şi cîntăreţi, de cavaleri şi doamne nobile, cu scene de dragoste, de familie, de bătălie, de turniruri şi de vînătoare. (Inestimabila operă se află azi în biblioteca universităţii din Heidelberg). — în aria germanică se înscrie şi activitatea şcolii cehe de pictură186 187. în Spania şi Italia, arta miniaturii se afirmă prin opere remarcabile abia in sec. XV. în Spania, miniaturile Bibliei din Farifa (Gatalonia) a sugerat subiecte sculptorilor mănăstirii din Ripoll. în Italia, influenţa bizantină se menţine pî.xiă in sec. XIII; după care, prevalează influenţele franceze şi imitaţia picturilor murale locale. Artei miniaturii i s-au dedicat ocazional, în secolele XIV şi XV, pictori dintre cei mai mari ai timpului — ca Simone Martini, Lorenzo Monaco, Beato Angelico, ş.a. Spre deosebire de pictura murală, de miniaturi şi de vitralii, pictura gotică pe lemn apare tîrziu; in Franţa, abia în sec. XIV, — cînd regii îşi aveau pictorii lor de curte (se cunosc numele mai multora). Dar chiar şi la această dată, numărul acestui gen ele lucrări — cel puţin ai celor care^pot fi datate cu certitudine — este foarte redus: şase sau şapte (după L. Reau). în două din acestea, însă, apar primele exemple de portrete — două ale lui loan cel Bun (către 1350), un altul al lui Garol V, alături de soţia sa (către 1375), — în care se recunoaşte stilul celui mai renumit artist al epocii, Andre Beauneveu188. - • 186 Cele nouă din Antiquites judaiques de Josephe şi cele 40 din Livre d'Heures dFtienne Chevalier, azi m muzeul.din Chantilly. 187 în stil romanic este ornamentat Codexul din Vişegrad (1085). Ultima operă miniâtă remarcabilă, Biblia lui Wenceslas, datează din sec. XIV. ’ ' 188 Miniaturist (a executat 24 de miniaturi pentru Psaltirea ducelui de Eerry), pictor ş sculptor; autor şi al monumentului funerar al lui Carol V, din biserica St. Denis. Cea 1330— cea 1413. PICTURA (INCLUSIV MINIATURA) 443 . Un rol încă şi mai puţin important în începuturile picturii pe lemn l-a avut Anglia, ţară în care sînt de menţionat doar două opere: aşa-numitul Diptic Wilion (reprezentînd în voleul sting un sfint patron şi trei regi: Ricliard II, Edmond şi Ednard Mărturisitorul; iar în voleul drept, Fecioara înconjurată de 13 îngeri) şi portretul lui Richard II, din abaţia Westminster; ambele, opere ale şcolii miniatu-riştilor francezi. în Spania, în provincia de mari tradiţii romanice a Cataloniei au fost executate în sec. X, pe frontalurile altarelor (antependia) o serie de interesante opere, Anlependium sculptat în lemn, apoi pictat — Catedrala din Minister, sec. XIII. considerate de criticii catalani drept „cele mai vechi monumente ale picturii pe lemn din Occident44. — în Spania următoarelor cinci secole, gustul constant (şi aţît de caracteristic spaniol) pentru ornamentaţia în stuc aurit, pentru nimburile şi bordurile veşmintelor lucrate în relief, trădează — în special în somptuoasele reta-bluri, pe fond de aur, — influenţa tehnicii orfevreriei au repousse• Începînd din sec.. XIV, pictura spaniolă pe lemn, excepţional de bogată, revelează contacte străine şi influenţe variate (giottescă, sieneză, flamandă, şi a celei a „goticului internaţional). La fel ca în Spania, şi în Germania pictura pe lemn a început prin a imita antependia altarelor (primele picturi pe lemn datează din secolele XII şi XIII): „o pictură plată, fără nici o indicaţie de spaţiu sau de volume44 (L. Reau). în producţia principalelor şcoli — din Viena, Hamburg şi Koln — se notează influenţe fie bizantino-italiene, fie ale miniaturiştilor francezi. Una din femele mai caracteristice şi mai frecvente, cea a Fecioarei între trandafiri, va fi popularizată de mari pictori ai secolului al XV-lea (ca Stephan Lochner sau Martin Schongauer). , Spre sfîrşitul secolului al XlVdea şi începutul celui de al XV-lea, întreaga Europă asistă ia ultima fază a picturii gotice, reprezentată de aşa-numitul stil „gotic internaţional. Francezi ca Andre Beauneveu, fraţii Limbourg sau marele Jean Fouquet; germani ca Stephan Lo'chner sau Konrad von Soest; englezi — ca pictorul Dipticului Wilion; flamanzi — ca Melchior Rroederlam; italieni — ca fraţii Salimbene, Gentile da Fabriano, Pisanello, Giovanni da Modena, sau fraţii Zavatari, —- toţi aceşti artişti au în comun abordarea cu dezinvoltură şi a personajelor, subiectelor sau temelor laice, profane; apoi, preferinţa pentru reprezentarea rafinatei vieţi de; curte, pentru sugestiile liniare ale goticului, pentru fantezia cea mai degajată, pentru colorismul viu şi notaţiile realiste (dar totdeauna elegante), locale. Fraţii 444 ARTA Limbourg reproduc scene din viaţa ţăranilor — dar uşor poetizînd-o; în domul dio Monza fraţii Zavatari pictează, nu o scenă religioasă, ci „Banchetul nupţial al The-odolindei“; iar în sala baronală a castelului din Manta (în Piemont), Jaequerio ilustrează un roman cavaleresc scris în 1403 la curtea Franţei de marchizul Tom-maso III de Saluzzo, pictînd personaje în mărime naturală într-un ciclu de fresce de o supremă graţie şi eleganţă, în maniera convenţională proprie rafinamentului curtean. Goticul internaţional este „o artă aristocratică, creată pentru o elită cultu-ralemente rafinată14; o artă care „redă cu o extremă minuţiozitate orice detaliu, priveşte natura cu afecţiune şi curiozitate, preferă culorile pure şi strălucitoare asemenea celor ale miniaturilor, şi nu manifestă preocupări psihologice46 (Al. Nicolli). O artă care încheie o perioadă — cea a goticului — şi totodată anunţă somptuoasa artă a Renaşterii. PICTURA GOTICULUI ITALIAN Prin maniera sa stilistică, pictura italiană a secolelor XIII şi XIV intră în sfera goticului în măsura în care este expresia unei hotărîte ruperi de tradiţia bizantină—cu tendinţele ei specifice spre simbolism, abstractism şi respectarea strictă a canoanelor — pentru a se apropia în schimb tot mai mult de realitate. Prin aspectul său general (şi caracteristic) această pictură diferă fundamental de cea din nordul Alpilor. în primul rînd, pentru că, aici, nici miniaturile, nici vitraliile, nici tapiseriile — trei domenii de artă foarte slab reprezentate, aproape absente în Italia — nu ofereau picturii un patrimoniu artistic care să îi fi putut da sugestii. Apoi, — structura arhitectonică însăşi a bisericilor italiene, cu suprafeţele întinse ale pereţilor, nefracţionate de pilaştri şi de mari ferestre, a permis o amplă desfăşurare a frescei189. în fine, —• rezistenţa pe care artiştii (al căror gust era format în urma unui contact mai intim şi mai îndelungat cu tradiţia antică clasică decît în ţările de dincolo de Alpi) o opuneau preferinţelor goticului, a făcut ca acest stil să apară mai tîrziu şi să evolueze mai lent în pictură decît în arhitectura sau în sculptura italiană. Pînă către sfîrşitul secolului al XlII-lea, în pictura italiană — cu sfinţi hieratici, înfăţişaţi strict frontal — se permanentizează adeziunea la pictura bizantină. Reminiscenţe, dar totodată şi o clară renunţare la o asemenea adeziune totală, exprimă opera lui Pietro Cavallini190 — prima personalitate şi (alături de Cimabue şi Duccio) unul din reînnnoitorii picturii italiene. Figurile din mozaicurile sale arată că pictorul are un simţ al volumelor realizate prin degradarea planurilor: cele din fresce, ferm deliniate, au o demnitate clasică în atitudine, o solemnitate în gesturi, o expresie fermă a privirii intense; iar culorile, neobişnuit de variate şi de nuanţate — de la argintiu la negru, de la verde la alb şi albastru, de la galben la portocaliu, de la cenuşiu la violet,—se desfăşoară într-un ritm muzical şi în cascade de nuanţe care, complicîndu-se cu lumini şi umbre, modelează volumele şi aproape că şterg 189 „Fresca (...) a modelat — ca să spunem aşa — viziunea pictorilor italieni, care, chiar cînd pictează pe un mic panou de lemn sau pe o pînză, par a păstra noţiunea de scară a picturii murale, amintirea ordonărilor nobile, a formelor ample pe care le impun suprafeţele vaste. Această educaţie a ochiului şi a mîinii este cea care i-a ferit de minuţia şi de meschinăria Primitivilor germani, formaţi la şcoala miniaturii şi a gravurii" (L. Reau). 190 Pietro de’ Cerroni, supranumit Cavallini (cca 1240—cca 1325). I se atribuie, cu certitudine, mozaicurile din S. Maria in Trastevere, precum şi frescele din S. Cecilia (Roma) şi S. Maria Dcnnaregina (Napoli). PICTURA GOTICULUI ITALIAN 445- contururile; iar prin efortul de a aprofunda psihologia personajelor, Cavallini arată că a depăşit toate formulele tradiţiei bizantine, anunţînd arta lui Giotto. „Cel ce avea să dea artei picturii începutul strălucirii ei“ — cum scrie Giorgio Vasari, — pictorul care „a reînviat pictura“ italiană, a fost Cimabue191, activ la Pisa, Assisi şi Florenţa. Operele sale principale şi certe sînt, în primul rînd, cele două crucifixe de" altar monumentale192, de o impunătoare grandoare şi forţă realistă, în care sentimentul dramatic dominant exprimă aspectul fundamental al artei lui Cimabue. Această notă reapare în cele două opere mai cunoscute, ambele reprezentând Fecioara pe tron cu Iisus în braţe (Uffizi şi Louvre). Aici, fixităţii icoanelor bizantine i se substituie o nouă intensitate expresivă, un nou sens al spaţiului şi al volumului, în fresca Madona cu îngeri şi S. Francesco (bazilica inferioară S. Francesco din Assisi) — în care figura sfîntului, deşi macerată de asceză, impresionează prin profunda sa umanitate — domină limbajul plastic relaxat, ritmul calm al liniilor şi expresia senină a figurilor, total lipsite de o solemnitate convenţională, bizantină. în schimb, fresce ca Răstignirea şi Adormirea Fecioarei, figurile îndurerate, zborul disperat al îngerilor, invocaţia tragică a braţelor întinse cu deznădejde, „se arată ca fiind primele foarte puternice reprezentări dramatice ale picturii italiene“ (G.C. Argan). După momentul roman (Cavallini) şi cel florentin (Cimabue) urmează momentul sienez, reprezentat de marele fondator de şcoală Duccio da Buoninsegna (cca 1255 —cca 1319). „Maniera grecau — formula prin care italienii denumesc influenţa bizantină — va fi modificată, la pictorii acestei şcoli, de „maniera francese“, de sensibilitatea gotică pentru linia ondulatorie proprie artei miniaturii care atinsese apogeul in Franţa. în anii tinereţii, Duccio se crede că venise în contact, la Assisi sau la Florenţa, cu Cimabue (sau, cel puţin, cu lucrări ale lui, cînd sienezul fusese chemat să lucreze la S. Maria Novella). Influenţa acestuia este vizibilă în prima sa capodoperă, aşa-numita Madonna Rucellai (Uffizi, Florenţa), pe care Giorgio Vasari i-o atribuise lui Cimabue (şi care pînă în 1930 a continuat să-i fie atribuită maestrului florentini), ,,deşi linia tinde deja să se topească într-o modulată fluenţă de ritmuri gotice“ (Enzo Carii); ceea ce va rămîne una din trăsăturile distinctive ale artei lui Duccio. Chiar şi îngerii din acest tablou, deşi în aparentă analogie tipologică cu cei ai lui Cimabue, se deosebesc de aceştia prin liniile lor mai destinse şi printr-un modeleu uşor, mai fin şi mai luminos. — în Madonna dei Francescani, noutatea acestei arte în contextul picturii italiene se revelează prin acelaşi sentiment gotic, tradus în linia continuă şi sinuoasă, în motivele miniaturistice ale fondului şi în bordura aurită,, foarte îngustă, a veşmîntului Fecioarei (detaliu comun, la Duccio, tuturor reprezentărilor Madonnei). Dar capodopera în care geniul lui Duccio apare în toată amploarea şi strălucirea este faimoasa La Maestă193. „Niciodată naşterea unei opere de artă n-a fost salutată cu o asemenea exultanţă publică, şi niciodată lumea n-a fost atît de conştientă, din primul moment, că această lucrare, pe lîngă faptul că oglindea idealitatea religioasă a unui popor pentru care cultul Fecioarei se identifica cu dragostea 191 Pe numele său adevărat Genni di Pipo (m. 1302). 192 Primul, în bazilica S. Domenico din Arezzo, de 3,41 m pe 2,64 m; al doilea — azi în Museo dell’Opera di S. Croce din Florenţa — de 4,48 m pe 3,90 m. 193 O compoziţie de 2,14 m pe 4,26 m, executată în întregime de mînalui Duccio (între 1308-1311), destinată altarului principal al domului din Siena — azi, în muzeul domului, — şi pentru care artistul primise 3 000 de florini de aur: o cifră neatinsă de o pictură pînă atunci, şi nici în secolele următoare. întreaga populaţie a Sienei, în frunte cu Signoria şi cu întregul cler a însoţit în procesiune şi în sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş marea operă din atelierul pictorului pînă la catedrală. 446 ARTA •de libertate, era o capodoperă'4 (Idem). La origine, La Maestă era pictată pe ambele feţe ale panoului; prima, reprezentînd Fecioara pe tron cu Pruncul, înconjurată de 30 de sfinţi şi sfinte. (în plus, alte figuri, de îngeri, apostoli şi sfinţi, pe partea in-ferioară — predella — şi pe coronament). Pe cealaltă faţă, împărţită în 26 de compartimente, sînt scene cu patimile lui lisus; alte 59 de scene, din viaţa lui lisus şi a Fecioarei, erau pictate pş predella şi pe coronament194. în aceste scene de pe revers, geniul lui Duccio apare în toată măreţia. „Aici, culorile sclipitoare şi arabescurile fluide se armonizează în compoziţii care insuflă naraţiunii un ton de linişte şi seninătate", — în timp ce tumultul dramaticei Răstigniri arată cum „Duccio ştie să dea viaţă energiilor celor mai diverse şi mai opuse, pentru a placa în cele din urmă şi a domina contrastele într-un suprem echilibru" (Al. Nicoili). Cu toate inovaţiile capitale aduse picturii italiene de către aceşti trei mari artişti, cel care a intrat de la început în conştiinţa contemporanilor ca marele inovator a fost Giotto da Bondone (cca 1267-1337)195, — cel care a eliberat radical pictura de influenţa bizantină, „a schimbat concepţia, limbajul figurativ şi finalitatea artei", creind o artă perceptibilă mai mult intelectual decît senzorial, vizual, — şi care să urmărească o nouă „interpretare a naturii, a istoriei, a vieţii" (G.C. Argan). — Exprimînd o opinie generală, Boccaccio îl numea .Jl miglior dipintor del mondo“. Potrivit tradiţiei, Giotto fusese elevul lui Cimabue; în orice caz, din pictura acestuia derivă „forţa desenului, emergenţa plastică vie şi dramatica tensiune a imaginilor". Dar şi alte două filoane au contribuit la formaţia sa artistică: Pietro Cavallini — care i-a transmis „sentimentul clasicităţii, prezent în clima de severă contemplaţie a demnităţii morale a omului"; şi contactele cu Arnolfo di Gambio — care „l-au ajutat să se insereze în clima generală a civilizaţiei gotice" şi „să aprofundeze realitatea din natură, din afara abstracţiilor tradiţiei bizantine" (Al. Nicoili). — lnT felul acesta, fără să fie străin „nici de clasicismul bizantin, nici de compacta sobrietate a sculpturii romanice şi nici de dinamica liniară a artei gotice, Giotto reprezintă o sinteză şi aproape o summa a culturii figurative a Evului Mediu"196 * * 199. în primele sale opere — frescele cu episoade din Vechiul şi Noul Testament, din biserica superioară S. Francesco din Assisi — acţiunea, personajele şi spaţiul în care sînt plasate se îmbină, se completează şi se contopesc, dînd coerenţă organică expresiei dramatice. în nava inferioară a aceleiaşi biserici, Giotto a pictat (cu ajutorul mai multor colaboratori) 25 de scene din viaţa Sf. Francesco, în care acesta nu este văzut ca un ascet, ci ca un energic combatant al Bisericii. Viziunea narativă este de o emoţionantă naturaleţe, în timp ce plasticitatea figurilor este acordată perfect cu elementele peisajului, într-a-constantă tensiune unificatoare cu acestea şi, în consecinţă, cu o construcţie dinamică a spaţiilor. Aici, călugării lui Giotto, departe de a evoca misticismul unei vieţi contemplative şi ascetice franciscane, sînt prezentaţi cu trăsături realiste, apar ca nişte foarte pămînteni oameni din po- 194 Dintre acestea, după ce în 1505 lucrarea a fost scoasă din catedrală şi, în 1771, cele două feţe au fost separate, cinci s-au pierdut, iar opt se află azi în diferite muzee, din Berlin, Lc-ndra, New York şi Washington; restul de 46, în muzeul domului din Siena. 195 Giotto ca artist a fost deosebit de preţuit de contemporani: pictor al curţii papale şi al Ordinului franciscan, pictorul unor mari familii de bancheri — Scrovegni, Peruzzi, Bardi, — şi al unor suverani laici, ca regele Neapolului sau ducele Milanului. Proprietar de case şi terenuri, a fost şi un foarte abil om de afaceri. „A scris o canţonă satirică împotriva tradiţionalei exaltări a sărăciei; şi-a constituit cel mai eficient şi mai bine organizat atelier al secolului său, şi a fost cel dinţii care s-a servit de semnătura sa ca de o marcă de fabrică“ — aminteşte G. Previtali; care menţionează şi un amănunt semnificativ în acest sens: „în Capella Scrovegni a înlocuit, in . seria reprezentărilor alegorice a Viciilor, tradiţionala Avariţie cu Invidia..un mod de a răspunde, tranşant, confraţilor săi! 199 Encicl. Garzanli delVarîe, — vd. Bibliografia. PICTURA GOTICULUI ITALIAN 44? por. (în general vorbind, nimic nu este mai lipsit de temei decît pretinsul „misticism44 al lui Giotto). în ce priveşte caracterul plastic al figurilor, pentru a-1 accentua, pictorul marchează puternic umbrele, contrastul cu fondul; ceea ce conferă personajului volum, corporalitate; iar privitorului, aproape iluzia celei de-a treia dimensiuni, aproape iluzia de statuie: o sugestie venită, desigur, şi de la sculpturile lui Nicola Pisano. „Trecuseră o mie de ani de cînd nu se mai văzuse nimic asemănător. Giotto redescoperise arta de a crea pe o suprafaţă plană iluzia profunzimii44 — remarcă E.H. Gombrieh; o descoperire care ii dădea pictorului posibilitatea de a modifica fundamental vechea concepţie despre pictură: „în loc să folosească metoda miniatu-ristilor, el putea să ne dea iluzia că istoria scrisă se desfăşura, ca să zicem aşa, sub ochii noştri44. Chiar dacă mai stăruia (faptul era inevitabil) amintirea „manierei greceşti44, bizantine, Giotto o regîndeşie, o modifică din interior, controlîndu-i, verifi-cînd valoarea reprezentativă a personajului prin confruntarea cu realitatea. — De aici şi atenţia pe care o dă funcţiei spaţialităţii: spaţiul în care se desfăşoară acţiunea" este atent şi bine construit, pictorului nu îi mai este indiferent locul real în care se petrece o acţiune, iar între personaje el interpune o atmosferă, un spaţiu în care acestea ar putea să se mişte; sau, să îşi exprime o stare sufletească printr-un gest, desfăşurat în spaţiu; un gest care exprimă perfect durerea, patosul, dramatismul unei situaţii — uneori chiar fără ca să i se vadă faţa, — şi fără ca pictorul (sau privitorul) să mai simtă nevoia să vadă personajul reprezentat în întregime. — Nu lipsesc din acest spaţiu variate detalii realiste; care însă, pentru ca sensul episodului principal să fie perfect clar, rănim subordonate faptului semnificativ, asupra căruia se concentrează întreaga atenţie. Culmea artei lui Giotto o constituie ansamblul de fresce (executate între 1304-1306) din Capella Scrovegni din Padova. Aici, tensiunea dramatică este mai atenuată, atmosfera este mai destinsă, picturalitatea este mai densă, stilul este mai puţin sever, — totul este mai degajat decît în frescele din Assisi; iar impresia:•.de profunzime şi de relief este obţinută printr-o delicată gradaţie de lumini şi de culori. Pictorul este mai sigur aici de mijloacele sale. Fastul coloristic este susţinut de bogăţia ostentativă de aurituri, de broderii, de stofe de preţ: „o direcţie in care pictorul va putea fi încurajat mai tîrziu (după 1315) şi de cunoaşterea aristocraticilor pictori sienezi, Simone Martini, Ambrogio Lorenzetti; dar o direcţie căreia cu siguranţă că el a fost cel care i-a dat primul impuls44 (G. Previtali). Giotto inovatorul apare şi în alte aspecte ale complexului pictural padovan: în observaţia vieţii cotidiene tradusă prin acele adnotări marginale cu nenumărate amănunte, care însă nu deviază niciodată atenţia de la punctul central al dramatismului scenei; sau, în studiul fizionomiei umane, din care transpar implicaţiile psihologice ale personajului — şi, sub acest raport, Giotto a fost considerat primul adevărat portretist al picturii italiene; sau, în încercarea sa de a aplica o viziune perspectivistă nu numai arhitecturii (Giotto căuta mereu să aprofundeze problema reprezentării spaţiului), ci —pentru prima oară în istoria artei •— şi figurii umane, atunci cînd personajele din planul al doilea apar mai mici decît cele din primul plan. „Giotto şi-a dat seama că dimensiunile figurilor umane variază în funcţie de variaţia distanţei44 (Idem)197. 197 197 Pe locul din faţa Capellei Scrovegni se reprezenta în fiecare an o dramă liturgică (sacra rappresentazione); nimic nu era mai firesc decît ca Giotto să fi asistat — aici, ca şi la Assisi — la asemenea extrem de populare spectacole, şi „să fi ţinut seama de aceste emoţii şi de acea claritate narativă, de succesiunea variatelor faze ale spectacolului, de valoarea aluzivă a anumitor decoruri construite arhitectonic44 (M. Bucci), proprii acestor spectacole; decoruri în care acţiunea se deplasează pe mici scene-cutii, aşezate una lingă alta: o dispoziţie de „scenă multiplă44, de „scenă simultană44, pe care Giotto o reproduce — cu un adevărat simţ de scenograf ~~ în dispoziţia, pe pereţii capelei, a scenelor sale. , . 448 ARTA După frescele din Capella Serovegni, Giotto a mai pictat pe lemn198 199 celebra „Madorma cu Pruncul pe tron“ (azi la Uffizi), in care, în locul figurii hieratice de tip bizantin — a cărei amintire nu dispăruse încă total nici în operele cu această temă ale lui Gimabue şi Duccio, — întreaga expresie a Fecioarei este departe de tratarea religioasă convenţională, este asemenea unui personaj feminin laic, de o deschidere spre înţelegerea umană cu totul necunoscută pînă atunci într-o operă cu un astfel de subiect. — Alte două ansambluri de fresce — „de o largă respiraţie compoziţională, animată de forme mai complexe faţă de cele de la Padova, de jocuri spaţiale mai dinamice şi de o invenţie mai bogatăai" — sînt cele pictate în capelele Peruzzi (în care domină euritmia arhitecturilor, într-o compoziţie netă şi solemnă) şi Bardi, din S. Croce (Florenţa); emoţionanta scenă a funeraliilor Sf, Francesco este de o rară intensitate dramatică. Influenţa lui Giotto asupra picturii italiene a fost hotărîtoare în primul rînd asupra pictorilor din Florenţa, — dar şi din alte oraşe în care artistul a lucrat (Assisi, Roma, Padova, Napoli, Milano, Lucea, Rimini). Centrul activităţii sale a rămas însă Florenţa, unde a fost însărcinat ca arhitect principal cu continuarea construcţiei domului şi cu construcţia campanilei, cu basoreliefuri probabil desenate şi unele realizate chiar de el. In aristocratica republică a Sienei în care tradiţia bizantină fusese cultivată de Duccio pentru caracterul său aulic, Simone Martini (cca 1284-1344) — care desigur că încă din tinereţe cunoscuse goticul francez prin intermediul miniaturilor, emailurilor şi fildeşurilor — va resimţi şi accepta „maniera francese“, dezvoltînd tematica lui Duccio în acelaşi limbaj aulic, dar în ritmuri gotice200. în prima sa operă documentată (1315), în monumentala frescă — de 7,63 m pe 9,70 m — intitulată Maestă din marea sală de consiliu a Palatului Public din Siena, fluenţa continuă a liniei, fastul compoziţiei, al variaţiei culorilor, şi îndeosebi eleganţa profană a imaginilor (cu baldachinul care evocă pavilionul de onoare de la un turnir), indică influenţele culturii gotice franceze. Reprezentative sînt picturile sale pe lemn de mari proporţii201, precum şi cunoscuta frescă din acelaşi palat (de 3,40 m pe 9,68 m), reprezentîndu-1 pe condotierul Guidoriccio da Fogliano călare între cetăţile pe care le cucerise. Dar ansamblul care defineşte mai clar noutatea concepţiei şi originalitatea artei lui Simone Martini este ansamblul de fresce pictate în capela S. Martino din biserica inferioară S. Francesco din Assisi. Giotto şi şcoala toscană urmăresc să redea adevărul istoric al scenelor narate; Simone Martini şi şcoala sieneză caută graţia şi eleganţa pentru a realiza o pictură cît mai atrăgătoare. Primul, este un interpret al sentimentului colectiv şi popular; al doilea, este interpretul rafinat al vieţii de curte şi al unui ideal cavaleresc, în cadrul căruia şi sentimentul religios ia o tentă mondenă. (Magnifica frescă din Palazzo Pubblico din Siena, reprezentîndu-1 pe căpitanul armatelor sieneze Guidoriccio da 198 Dintre picturile pe lemn mai cunoscute şi unanim atribuite lui Giotto: Crucifixul din S. Maria Novella (Florenţa), polipticul din Badia (Florenţa) şi S. Francesco primind stigmatele (Louvre). 199 Enc. deir arte, cit. 200 După ce la vîrstade30 de ani devenise cunoscut prin Maestă, peste doi ani este chemat la curtea din Napoli a lui Robert d’Anjou; după alţi doi ani pictează marele poliptic pentru catedrala din Pisa; în anul următor, un alt poliptic la Orvieto. Urmează o intensă activitate la Siena şi Assisi. Ultimii patru ani ai vieţii îi petrece la Avignon (chemat la curtea papală pentru’a picta frescele — azi distruse — din Palatul Papilor); aici îl cunoaşte pe Petrarca, cu care leagă o strînsă prietenie, pictînd un portret al Laurei (pierdut), — pentru care Poetul îi dedică două scriete. 201 „încoronarea lui Robert d’Anjou45, tripticul „Bunavestire44 de la Uffizi, polipticul Orsin (Anvers, Louvre şi Berlin), polipticile din Orvieto, Boston, Cambridge; şi în primul rînd cei din Pisa, compus din 7 elemente mari şi 7 mici, reprezentînd busturi a 43 de personaje, dispusei în patru registre. PICTURA GOTICULUI ITALIAN 449 Fogliano este exemplul cel mai cunoscut). Primul, îşi caută tipurile în mediul popular* al doilea, le preferă pe cele din lumea aristocratică: în celebra sa Bunăvestire, Fecioara este o nobilă doamnă, îngerul — un paj de la curte, iar cei doi sfinţi par a fi doi valeţi de onoare! Primul, îşi concentrează atenţia supra acţiunii principale; al doilea, multiplică detaliile. Primul, este atras de realitatea vieţii concrete; al doilea, parcă evită sensul realităţii, manifestînd în schimb o predilecţie pentru poveste şi decorativ. Primul, caută în personajul sau în acţiunile reprezentate semni-ficaţii^morale şi spirituale, în timp ce al doilea este atras de fascinaţia frumosului vizibil şi al prezentării somptuoase. — Simone Martini pare că polemiza cu Giotto si cu interpretarea sa populară, burgheză, franciscană, pictînd personaje distinse si scene desfăşurîndu-se într-un luxos cadru de curte — remarcă G.C. Argan; „el dizolvă dramatismul evenimentului în multe figuri, in ritmul melodic al liniilor, în alegerea rafinată a culorilor, în decoraţiile extrem de delicate ale arhitecturii. Fiecare fapt este reprezentat ca un rit în biserică sau ca o ceremonie la curte... Istoria pentru el nu este alcătuită din acţiuni demne de a fi reţinute; ci este modul de a fi al spiritelor alese, al sufletelor superioare44. Pictorii florentini, începînd cu Giotto, văd viaţa în desfăşurarea ei reală şi aspră; pictorii sienezi, pornind de la concepţia şi viziunea lui Simone Martini, o văd la distanţă şi o percep prin ecourile ei sentimentale, fără ca o umbră de durere, o amintire a păcatului sau o urmă de vulgaritate să jeneze privirea spectatorului. Pentru pictorii de dinaintea lui — Cimabue, Duccio, Giotto — prima importanţă o avea subiectul şi subînţelesurile lui; pentru Simone Martini — fantezia lirică, sentimentul elevat al frumosului şi bucuria culorilor, cu profuziunea lor de aur, fildeş şi emailuri. După Duccio şi Simone Martini, al treilea mare moment al şcolii sieneze îl reprezintă opera fraţilor Pietro (1280—1348) şi Ambrogio Lorenzetti (m. 1348). In ambianţa artistică a acestui oraş impregnat de rafinatul spirit gotic al lui Simone Martini, cei doi, lucrînd un timp la Florenţa, sînt atraşi de noutatea artei lui Giotto, pe care o cultivă şi o dezvoltă cu rezultate mai bogate şi mai originale decit înşişi discipolii contemporani ai marelui pictor florentin. Tendinţa evidentă a fraţilor Lorenzetti era de a contopi, într-o singură formulă, tradiţiile florentine şi cele sieneze. In operele sale202, Pietro inserează în formele moştenite de la Duccio forţa expresivă a lui Giovanni Pisano şi sensul monumental al picturii lui Giotto, uneori cu accente de un dramatism mai intens chiar. Linia nu mai are ondulaţia ritmică proprie lui Simone Martini, ci capătă o tensiune dinamică, în timp ce culorile nu mai sînt modulate melodic, ci în acorduri stridente, violente. Tradiţia sieneză preferind culorile proaspete şi intense se menţine. Pietro foloseşte întotdeauna un colorit bogat şi preţios, într-o ambianţă realizată în profunzime prin recursul pictorului, mereu, la mijloacele perspectivei; narează un episod cu intenţii veriste, dar se menţine într-o atmosferă de incertitudine şi de vis. Spre deosebire de opera lui Pietro (în care mai persistă reminiscenţe din arta Iui Duccio), pictura lui Ambrogio Lorenzetti — care studiase arta antică şi totodată se interesa de literatură şi de filosofic — are un anumit caracter intelectual. Madonele sale203, chiar cînd schema este de tradiţie bizantină nu adoptă conturul ritmic şi auriturile reliefate ale acestei tradiţii, au un puternic accent plastic, struc- 292 Polipticul din Arezzo (Chiesa di Badia); sau în frescele din bazilica inferioară S. Francisco din Assisi. 203 „Madonna del Latte“ (Seminarul din Siena), „Madonna cu Pruncul în faşă4* (Brera, Milano), „Madonna di Vicolabate44 (Museo Arcivescovile, Florenţa); sau figurile feminine din Polipticul S. Petroniîla (Pinacoteca din Siena). 29 29 — Istoria culturii şi civilizaţiei, v®L III 450 ARTA turalitatea formelor este de inspiraţie giottescă, iar expresia lor este plină de umani-tate şi de poezie. Marea operă a lui Ambrogio, de un excepţional interes atît iconografic cit şi documentar, impresionantă şi prin dimensiuni (ocupînd un perete din Palatul Public din Siena de circa 14 m lungime), este complexul de fresce reprezentînd, alegoric, „Buna guvernare46, „Guvernarea rea44 şi „Efectele bunei guvernări44; ansamblu, considerat prima operă civilă din istoria artei italiene, cu un conţinut exclusiv laic, filosofic şi politic. în prima, în jurul monarhului bun sînt reprezentate şi Virtuţile morale, — aşa după cum Viciile înconjoară figura tiranului din a doua frescă; a treia, reprezentînd o vastă panoramă a oraşului, cîmpiei si dealurilor din jur, în care se desfăşoară ocupaţiile de fiecare zi şi contactele oamenilor cu natura. Aici sînt inserate mici scene, episoade obişnuite din viaţa cotidiană, fără o „istorie44 a lor. (Spre deosebire de Giotto pe care îl interesa în primul rînd evenimentul, episodul istoric). Iar interesul pictorului pentru peisajul în sine face ca în această frescă să întîlnim primul exemplu de pictură a peisajului pentru peisaj din arta europeană. — Tot lui Ambrogio i se datorează şi prima reprezentare panoramică a unui întreg oraş — „şi cel mai vechi exemplu de compoziţie in perspectivă cu un punct unic de fugă44 (E. Borsook). O sinteză a artei lui Giotto şi a lui Simone Martini este pictura pe lemn „Bunavestire44, in care corporalitatea figurilor, cu masele lor plastice compacte, apare pe un fond poetic al unei ornamentaţii bogate şi al unor rafinate nuanţe şi degradeuri de culori. în jurul sau sub influenţa acestor personalităţi s-au constituit cel puţin şase şcoli, în frunte cu cele din Florenţa şi Siena; pictorii care le-au ilustrat sînt atît de numeroşi incit, aici, abia dacă pot fi consemnate numele celor mai renumiţi. Astfel, la Florenţa, pictorii (unii, şi sculptori şi arhitecţi) elevi direcţi sau mult influenţaţi de Giotto: Maso di Banco (autorul unor fresce din Capella Bar di, în S. Croce), Taddeo Gaddi— cel mai fidel discipol al lui Giotto — şi fiul său Agnelo; Nardi di Gione şi fratele său Andrea, zis Orcagna, de al cărui nume este legată loggia Orsanmichele din Florenţa; Bernardo Daddi, Andrea Bonaiuti (autorul frescelor din faimoasa Capella degli Spagnoli, din bazilica florentină S. Maria Novella); şi Spinelîo Aretino, artist dotat cu un viu simţ narativ de eleganţă gotică. — Şcoala sieneză îi numără pe Lippo Memmi (urmaşul cel mai fidel al lui Simone Martini), Taddeo di Bartolo (autor a numeroase picturi pe lemn), Barna di Siena fi Bartolo di Fredi, autorii frescelor catedralei din S. Gimignano. De şcoala sieneză este strîns legată cea pisană, — în primul rînd prin singularul Francesco Traini, considerat de unii critici ca autorul faimoasei fresce „Triumful Morţii44204 din Gamposanto pisan. — Pictura practicată la Rimini a influenţat începuturile şcolii bologneze, prin Vitale da Bologna — unul din marii pictori din Tre-cento, — căreia i se asociază şi Tornmaso da Modena (care a desfăşurat o îndelungată activitate la Treviso). — La Milano, în jurul lui Giotto s-a format o şcoală reprezentată de Giovanni da Milano, devenit apoi cetăţean al Florenţei (unde a pictat, în capela Rinuceini din S. Croce, frescele de un excepţional interes artistic, cu scene diii viaţa Fecioarei). 204 204 „...unul din cele mai puternice poeme picturale din Trecento. într-o singură şi grandioasă viziune se adună şi se contrapun imagini alegorice şi realiste, aulice şi populare, scene de viaţă eremitică şi de viaţă mondenă, fericiţi curteni îndrăgostiţi şi galanţi şi grămezi de morţi. în cer, îngeri şi diavoli îşi dispută sufletele' celor morţi... Aici invectiva e furibundă, implorarea e disperată; şi cu atît mai mult cu cît, imediat, linia şi culoarea îşi reiau ritmul lor melodic44 (G.C. Afgan). Autori presupuşi: Orcagna, Pietro Lorenzetti, Fr. Traini, Vitale da Bologna, Nardi di Giene» — sau un anonim. PICTURA GOTICULUI ITALIAN 451 în sec. XIV, pictorii veneţieni continuă să rămînă sub influenţa somptuoasei arte bizantine. în operele lor însă, Paolo şi Lorenzo Veneziano (primul, considerat şeful şcolii veneţiene a secolului) s au arătat receptivi şi la influenţe gotieizante, si îndeosebi la cea a frescelor lui Giotto de la Padova. în Italia, pictorii reprezentativi ai „goticului internaţional*4 curent contemporan cu începuturile Renaşterii — sînt Gentile da Fabriano (cca 1370—*1427) şi Antonio Pisano, zis Pisanello (cca 1395-cca 1455). Primul, artist renumit din Milano pînă la Napoli, a executat fresce (aproape toate pierdute) şi picturi pe lemn. Fresca (distrusă) de mari dimensiuni din Palatul Duc al, eelebrînd o strălucită victorie navală a veneţienilor, a avut o influenţă determinantă asupra picturii veneţiene. Gapodopera sa, icoana de altar „Adoraţia Magilor44 (Uffizi), comandată de cel mai bogat bancher florentin Palia Strozzi, este o spectaculoasă celebrare a idealurilor mondene, a vieţii curtene şi a celui mai rafinat gust artistic al aristocraţiei şi marii burghezii florentine. Pictorul îşi etalează aici erudiţia, cu adevărat enciclopedică, —- faună şi floră exotică, costume locale şl orientale, manierele prinţilor şi cavalerilor, ceremonialul unei partide de vină-toare, ş.a.m.d. — Din punct de vedere pictural205, tabloul impresionează prin fascinanta profunzime de aur, de ornamente, de amănunte; „spaţiul cadrului are mai multe planuri în profuziune; lumina este totuşi o lumină cerească sau de emanaţie divină, — dar trezind prin straturile atmosferei devine mai densă, devine o foarte, fină pulbere argintie (‘are aderă la lucruri ca o chiciură44 (G.G. Argan). Gustului esenţiaimente gotic ai an Gentile da Fabriano, modelul picturii sieneze ii era mai potrivit decît cel al picturii florentine. — „Cînd picta, mina sa era asemenea numelui pe care îl purta44 recunoaşte Michelangelo vorbind despre Gentile da Fabriano. Aceeaşi concepţie şi aceleaşi predilecţii cromatice se regăsesc şi la Pisanello, pictor format la Yerona (care era un important centru de cultură gotică), elevul — presupus — şi colaboratorul lui Gentile da Fabriano la frescele acestuia din Palatul Ducal. Solicitat de Curtea papală şi de curţile cele mai rafinate din Italia —- din Napoli, Rergamo, Pavia, Ferrara, Milano, Mantova, — a executat fresce (aproape toate distruse); dintre cele ce s-au păstrat, doar două (din bisericile S. Fermo şi S. Anastasia din Verona) atestă eleganţa extenuată a sfârşitului de Ev Mediu şi lirismul artei lui Pisanello, învăluit în sentimentul melancolic al solitudinii şi incertitudinilor unei societăţi care îşi presimte iminenta disoluţie. Celelalte opere remarcabile ale sale, picturi pe lemn, sînt scene care se desfăşoară într-o atmosferă de basm. Pisanello îmbină gustul idealizat pentru poveste al goticului internaţional cu o percepţie realistă, care anunţa intuiţiile Renaşterii. —* Portretele sale, de o rară perfecţiune în claritatea şi exactitatea profilurilor, trădează marea sa experienţă de medalier; căci Pisanello, contemporan cu primii aştri ai Renaşterii—cu Brunel-îeschi, Micbelozzo, Donatello, Masaccio, Beato Angelico, Lucea della Robbia, — care a pregătit genial apariţia acestui gen de artă atît de insistent cultivat de artiştii Quattrocento-ului, dedieîndu-i în exclusivitate ultimii 18 ani ai vieţii, s-a afirmat ca cel mai mare dintre medalierii tuturor timpurilor, prin delicateţea reliefului, precizia contururilor şi individualizarea personajelor. Cu aceşti doi artişti, pictura italiană a perioadei gotice se încheie, — totodată anunţînd noua eră, marea eră a picturii europene, ai căror exponenţi vor găsi nu puţine sugestii în operele lui Pisanello şi Gentile da Fabriano. (De sugestiile lor vor 205 „Ceea ce atrage în Adoraţia Magilor (...) nu este desigur simţul volumului şi al spaţiului, şi nici calităţile plastice sau capacitatea de desenator (...). în definitiv, accentul este pus aici pe epiderma lucrurilor, iar nu pe forma sau pe structura lor; admiri aici nesfîrşitele amănunte, în Italia, nici un alt pictor n-a fost un colecţionar mai distins şi mai curios de detalii realiste** (L. Bellosi). 452 ARTA beneficia Beato Angelico şi elevul său Benozzo Gozzoli; acesta din urmă secularizează lecţia maestrului său, o interpretează in cheie narativă, viu coloristică şi somptuos decorativă. Amîndoi insă aparţin, esenţialmente, Renaşterii). TEMELE ICONOGRAFIEI MEDIEVALE Infinita bogăţie şi varietate a artei medievale, monumentale sau decorative, este organizată intr-o perfectă, nebănuită ordine generală; o ordine care, condusă fiind de norme şi principii precise şi fixe ca nişte dogme, înţelegea totuşi să facă loc — conştient şi deliberat — şi zonei fanteziei şi capriciului. Aceasta se verifică şi in marele secol al artei medievale — al XlII-lea. (In acest secol — şi in următoarele două — stilul gotic se va afirma cu o perfectă organicitate şi coerenţă nu numai în domeniile de artă analizate mai sus, ci şi în artele secundare sau decorative: în orfevrerie, ceramică, mobilier, ţesături, broderii, costume, fildeşuri, feronerie, emailuri, monede, medalii şi sigilii). Arhitecţii catedralelor, sculptorii şi pictorii de toate genurile (de fresce, mozaic, vitralii, tapiserie, pictură pe lemn) trebuiau să cunoască toate prescripţiile206 şi sensurile lor simbolice, — căci arta Evului Mediu este eminamente simbolică. Catedrala, biserica, era o carte deschisă privirii şi înţelegerii in primul rînd a neştiutorilor de carte; nu numai o imensă istorie în piatră şi culori a Bibliei, ci şi o enciclopedie completă a tuturor cunoştinţelor timpului: o Summa, o Oglindă („speculum“), o Imagine a Lumii vizibile şi invizibile, a Universului şi a credinţei, a realităţii fizice, intelectuale, spirituale şi morale. Marea epocă a catedralelor gotice a fost în acelaşi timp şi secolul marilor enciclopedii; şi dintre toate, cea mai cuprinzătoare: Speculum majus a lui Vincenl de Beanvais, patru masive volume in-folio, împărţită în patru secţiuni: Oglinda Naturii, a Ştiinţei, a Moralei şi a Istoriei, — opera cea mai în măsura să ne introducă în studiul iconografiei medievale. Lumea naturii, universul vizibil, este pentru omul medieval un simbol: desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu în lume. In consecinţă, ştiinţa nu constă în studierea lucrurilor în sine, ci în a pătrunde învăţăturile pe care Dumnezeu le-a pus 206 Edificiile bisericilor trebuiau să fie orientate pe direcţia est-vest (regulă violată pentru prima dată, în perioada Conciliului din Trento, de către iezuiţi): nimbul circular avînd înscrisă o cruce era rezervat reprezentării exclusiv a lui Dumnezeu şi Iisus, — singurii (împreună cu apostolii) care trebuiau înfăţişaţi cu picioarele goale; imuabil trebuiau să fie reprezentate tipurile tradiţionale ale personajelor, detaliile veşmintelor, organizarea scenelor, plasarea lor (cele din Vechiul Testament, pe latura dinspre nord, cele din Noul Testament pe latura dinspre sud a edificiilor), locul personajelor cu respectarea strictă a unei ierarhii, în dreapta sau în stînga lui Hristos, ş.a.m.d. Toate elementele trebuiau ordonate potrivit unei perfecte simetrii — expresia sensibilă ă armoniei şi înţelepciunii divine. Sculpturi gotice în altorelief: patriarhi şi profeţi reprezentaţi în intradosul unui portal al catedralei din Amiens. — Sec. XIII TEMELE ICONOGRAFIEI MEDIEVALE 453 in ele207. în lume, totul are un sens simbolic; sens pe care trebuie să-l comunice privitorului sculpturile, picturile, vitraliile, şi pe care pictorii şi sculptorii îl învăţaseră din enciclopediile lui Vincent de Beauvais şi Honorius d’Autun, Speculum Ecclesiae. (în schimb, Bestiariile nu au avut o influenţă directă in artă, decit dacă şi din momentul in care animalele de aici au fost preluate şi de enciclopedia lui Honorius; cele care nu figurează la el (ariciul, castorul, păunul, tigrul, ş.a.) nu au devenit teme nici in iconografia religioasă). Cu toate acestea, temele şi motivele iconografice nu erau alese numai pentru sensul lor simbolic. Sculptorii nu dispreţuiau şi nu neglijau nici o specie din lumea vegetală sau animală; orice plantă şi orice vieţuitoare exprimau unul din multele, nenumăratele aspecte ale Creaţiunii, — pe care artistul, anonim sau cunoscut, le cerceta cu interes. în albumul său de schiţe, Villard de Honnecourt (mijlocul sec. XIII) desenează după natură un melc, un urs, o lebădă, o lăcustă, o pisică, o muscă, un rac, o libelulă207 a. Gustul observaţiei directe şi plăcerea de a reproduce aspectele cele mai variate ale naturii se regăsesc şi îa toţi sculptorii anonimi ai secolului al XUX-lea. Un desen după natură, din albumul de schiţe aî Ivii Villard de Honnecourt. — Sec. XIII. — Totodată, ei sculptează, in basoreliefuri şi mai ales în gurguiele catedralelor, o Întreagă faună fantastică: Jurgis Baltrusaitis a trasat o genealogie şi a reconstituit o mitologie a formelor „absurde" ale artei, intrate în iconografia gotică din gliptica greco-romană, din arabescurile musulmane, din marile teme buddhiste, din universul miraculos al Extremului Orient. O lume de monştri oribili sau de combinaţii groteşti, absurde, spirituale, satirice, dar totdeauna ingenioase şi de o 207 e Mâle. — De pildă, un trandafir nu ne emoţionează prin frumuseţea Iui — ceea ce ar fi un sentiment pagini — ci pentru că aminteşte, printre spinii tulpinep corul martirilor în mijlocul ereticilor; iar roşul petalelor — sîngele celor martirizaţi... Un porumbel evocă Biserica, ochii lui blînzi — privirea înţeleaptă a Bisericii spre viitor, albul purelor — gândurile pure ale divinităţii, roşul labelor — sîngele martirilor pe drumul parcurs de Biserică... între culorile pietrelor preţioase şi virtuţile omului există de asemenea consonanţe tainice. 207 a jje fapp celebrul manuscris aî lui Villard de Honnecourt (33 de foi de pergament — 8 s-au pierdut — cu nenumărate desene şi note pe ambele feţe) nu este propriu-zis un album de crochiuri şi de notaţii spontane, ci o lucrare elaborată, care consemnează experienţa unei vieţi foarte active şi a unei personalităţi de talent şi cu o superioară pregătire. Observaţiile sini judicioase şi cu claritate motivate, chiar dacă nu sînt aranjate într-o ordine; iar desenele redau forme, proporţii, mişcări, scheme de compoziţie, exprimate geometric şi aplicate la f iguri umane, animale sau motive ornamentale. „Caracterul universal al observaţiei sale — remarcă H. Fociîlon — evocă, In plin Ev Mediu, curiozitatea vastă a oamenilor Renaşterii44. într-adevăr, studiul proporţiilor corpului şi figurii umane va fi reluat, peste secole, de artiştii cei mai mari, — ca Leonardo, Fialael sau Albrecht Diirer. 454 ARTA incontinentă fantezie: un centaur cu barbă de profet, un gîscan avind bustul unui magistru al facultăţii de medicină, un filosof cu capul de porc scufundat in meditaţie, un profesor de muzică pe jumătate cocoş dînd lecţii de orgă unui centaur, ş.a.m.d», — serii întregi de figuraţii şi amintiri din basmele copilăriei, care nu au nici un sens simbolic. E adevărat că artiştii secolului al XlII-lea nu merg pîna la limita indecenţei sau obscenităţii (realismul vulgar, trivial chiar, al imaginilor va apare doar in sec. XV); nu e mai puţin adevărat însă că asemenea licenţe de glume şi de veselie profană nu prea cadrau cu reprezentarea lor pe un edificiu pios. Oricum, oamenii Bisericii se dovedeau a fi, în privinţa aceasta, înţelegători şi toleranţi; nu impuneau cu rigiditate, nu controlau cu stricteţe întregul repertoriu iconografic şi ornamental; iar artistul nu considera că gluma,'veselia şi rîsul ar fi un păcat... Oglindă a Naturii, catedrala era şi o Oglindă a Ştiinţei. Prin ştiinţă, omul Evului Mediu înţelegea munca sub toate formele sale — fizică şi intelectuală; iar munca şi ştiinţa, întrucît 11 eliberau pe om de povara ignoranţei — izvorul răului şi al păcatului —- îşi aveau şi ele rolul lor în opera de răscumpărare, de mîntuire a omului.. Incit, formele vizibile, obiectele de artă dintr-o catedrală sînt o glorificare în aceiaşi timp a ştiinţei şi a muncii manuale, — a ţăranului sau a meşteşugarului. Regii şi împăraţii, episcopii şi marii seniori laici sînt mult mai rar reprezentaţi în sculpturi şi vitralii decît meşteşugarii, alături de uneltele profesiunii lor; şi nimeni im considera ca o necuviinţă sau ca o profanare faptul că scenele de muncă manuală stăteau alături de scenele sacre, — sau că un plugar ori un meşteşugar era reprezentat alături de figurile unor sfinţi. In felul acesta, demnitatea muncii manuale era ridicată aproape la rang de sacralitate. In primul rînd — munca plugarului. Multe catedrale gotice posedă, sculptate la baza edificiului sau în intradosul arcului unui portal, într-un ciclu al muncilor ţăranului, pe luni, — şi fiecare scenă de muncă fiind însoţită de semnul zodiacal al lunii respective208. — Ştiinţa, apoi, este reprezentată pe faţadele catedralelor 208 Catedralele din Gharires, Paris, Amiens şi Reims au cele mai frumoase asemenea calendare sculptate în relief. Se observă totodată că nu toate aceste calendare încep cu acelaşi # semn zodiacal, căci în Evul Mediu anul începea la date diferite, după regiuni (la 25 decembrie, 6 ianuarie, 25 martie). Basorelief de pe faţada catedralei din Amiens, reprezentînd scene de muncă (lunile iunie, iulie, august), cu respectivele semne zodiacale. Sec. XIII. TEMELE ICONOGRAFIEI MEDIEVALE 455 prin figuri feminine, simbolizînd fiecare cele şapte Arte liberale, deasupra cărora este reprezentată Filosofia, — efortul suprem, ţinta şi rezultatul ultim al cuceririlor inteligenţei umane. Figurile slnt caracterizate fiecare de simbolul său, alăturat, —- potrivit indicaţiilor pe care le imaginase autoritatea primă in materie, Martianus Capella209. După elogiul demnităţii, binefacerilor şi bunurilor muncii şi ale ştiinţelor — concluzia: orice bun din această lume este trecător, nesigur, la discreţia ato:puterniciei soartei, a norocului, a întîmplării. O concluzie figurată de „Roata Destinului/4, temă iconografică de origine antică210, exprimată prin imaginea unei gigantice roţi, mişcată de mîiniîe zeiţei Fortuna, şi care in mişcarea sa ascendentă şi O temă curentă în iconografia medievală: „Roata Destinului*6. — Din Horim deliciarum, de Herrade de Landsberg. Sec. XII. descendentă îi înalţă sau îi prăbuşeşte pe toţi — regi şi nobili, clerici şi laici, bogaţi şi săraci. (Alegoria acestui adevăr moral — spectacolul vicisitudinilor umane, fragilitatea puterii, bogăţiei şi gloriei, — este formulată, probabil că mai întli in Evul Mediu, de Boethius în De consolatione philosophiae). 20^ Gramatica — cu o trusă medicală (căci ea îi vindeca pe oameni de limbajul viciat); Dialectica - cu un şarpe (simbol al subtilităţii — sau, eventual, al vicleniei sofistice); Retorica — înarmată şi parcă înaintînd zgomotos în sunetele trompetei; Geometria — în mina dreaptă cu un compas; Aritmetica — mişcîndu-şi degetele mîinilor, gest ce pare a sugera rapiditatea calculului; Astronomia — cu o carte şi un instrument de observaţie a astrelor; Muzica — o femeie eîntînd la un instrument oval cu coarde. — Unele din aceste atribute variază de la o catedrală la alta. 210 Temă iconografică foarte răspîndită, prezentă în miniaturi, în vitralii sau în sculpturi (ca — dintre cele rămase — la catedrala din Amiens, sau la biserici din Reauvais, Basei, Yerona). 456 ARTA Deasupra Oglinzii Naturii, a muncii, a ştiinţei, este Oglinda Virtuţii — scopul suprem al vieţii omului. Drept care, pe faţadele catedralelor (din Paris, Amiens, ş.a.) figurile feminine simbolizînd cele 12 virtuţi sînt plasate nu deasupra portalului, alături de sfinţi, de fericiţi şi de îngeri, ci la nivelul privitorului: ca şi cum, coborîte la nivelul vieţii de fiecare zi, omul să le poată privi, Înţelege şi reaminti mereu. încă din primele secole ale erei creştine Virtuţile erau imaginate ca nişte frumoase, modeste şi caste fecioare războinice — pentru că menirea lor era să lupte contra viciilor ; aşa le descria Prudentius211, urmat apoi de alţii, pînă la Vincent de O ftemă iconografică medievală frecventă: pe scara m'stică ce duce la cer, oamenii sînt mereu ispitiţi de viciile rămase pe pă-mînt. — Miniaturădin Hortus deliciarum, sec. XII. Beauvais; şi in concordanţă cu aceste descrieri le reprezentau şi sculptorii epocii romanice, — sau ilustratorul manuscrisului Hortus Deliciarum al eruditei abadese Herrâde de Landsberg (sec. XII). 211 Primul poet creştin (sec. IV), m poemul „Bătălia Sufletului4* — lupta ce se dă în sufletul creştinului între virtuţi şi vicii — (Psychomachia); poem din care s-au inspirat mai întîi scriitorii epocii carolingîene Theodulf şi Walafried Strabo; iar mai Urau, Alain de Lille, Isidor din Se vi 11a, Grigorie cel Mare, Vincent de Beauvais, Hugues de St. Victor, Guillaume d’Auvergne, ş.a. TEMELE ICONOGRAFIEI MEDIEVALE 457 Dar în sec. XIII, artiştii an găsit noi imagini spre a le reprezenta, căci şi teologii interpretau acum intr-un mod diferit conflictul dintre virtuţi şi vicii: Hono-rius d’Autun vedea virtutea ca o scară unind pămîntul cu cerul, fiecare treaptă simbolizînd o virtute; oamenii care urcă scara sînt ademeniţi la fiecare treaptă de viciul corespunzător rămas pe pămînt; cei ce nu rezistă ispitei lui se prăbuşesc. — Imaginea fiind greu de realizat plastic, teologii au recurs la o alta: la cei doi pomi ai lui Adam — al Binelui şi al Răului. Şi această metaforă era însă prea subtilă pentru sculptorii gotici — care au lăsat-o tot pe seama miniaturiştilor, limitîndu-se In schimb să înfăţişeze virtuţile ca nişte femei grave şi maiestoase alături de un animal heraldic; iar viciile, nepersonificate, să le reprezinte — plasate, antitetic, dedesubtul unei virtuţi — în acţiunea lor reprobabilă. (Exemple — în basoreliefurile catedralelor din Paris, Chartres, Amiens, Reims). In fine — Oglinda Istoriei; „istorie44 însemnînd pentru omul medieval comunitatea celor „aleşi44; deci personaje figurînd în Vechiul şi Noul Testament şi în Vieţile Sfinţilor, reprezentînd cele trei perioade din istoria lumii (dinainte, din timpul şi după Hristos). Primele compoziţii narative referindu-se la istoria poporului evreu datează din sec. XIII; în pictură, această istorie este redată integral în cele 11 enorme ferestre de la Sainte Chapelle, dintre care unele prezintă nu mai puţin de cîte o sută de scene. Scenele, în basoreliefuri sau în vitralii, sînt narate simplu, sobru, aproape impersonal. Mai interesant este că pictorii şi sculptorii interpretează Vechiul Testament în mod simbolic, ca anunţînd, prefigurînd, asimilînd într-un fel Noul Testament (Este sistemul de interpretare alegorică iniţiat de Origene reluat de Sf. Augustin, Grigorie cel Mare, Isidor din Sevilla, ş.a.). Din Noul Testament, artiştii insistă asupra perioadei copilăriei lui Iisus şi cea a patimilor; din restul vieţii lor vor reţine doar patru episoade: botezul, nunta din Cana, ispitirea şi schimbarea la faţă. In total, Iisus apare într-un repertoriu iconografic bogat212. Cît priveşte Fecioara, ea este privită nu numai ca mamă a lui Iisus, ci şi ca personificare a Bisericii. In fine, iconografia — îndeosebi a vitraliilor — este completată cu naraţiunea a patru parabole (la pictorii bizantini, numărul acestora era de 40); numai patru, dar cele mai dramatice şi mai populare: a samariteanului milostiv, a fecioarelor înţelepte şi celor nebune, a fiului risipitor şi cea a bogatului rău Dintre povestirile Vechiului Testament popularizate de scrierile apocrife, cea pentru care artiştii au arătat o mai mare predilecţie este legenda uciderii lui Cairu Dar literatura apocrifă a furnizat o cantitate de teme privind viaţa lui Iisus, a Fecioarei şi a sfinţilor213. Din viaţa lui Iisus, nici o altă scenă ca cea a închinării Magilor n-a fecundat mai mult imaginaţia populară. Urmează episodul Fugii în Egipt (pe care Evangheliile abia îl menţionează, în treacăt) — şi cam la atît s-au rezumat artiştii inspirîndu-se din legendele apocrife. In schimb, cultul Fecioarei a atins în sec. XIII punctul său maxim; ceea ce a dus la crearea unor imagini ale Măriei în cele mai variate ipostaze, aducînd-o la dimensiuni umane mai mult decît pe oricare alt personaj biblic; totodată, atribuindu-i şi o serie de miracole, — dintre care de o popularitate cu totul deosebită s-a bucurat miracolul legat de Teofil, reprezentat de artişti chiar de 2—3 ori în una şi aceeaşi biserică214. 212 Un repertoriu care ilustrează calendarul liturgic: naşterea, închinarea păstorilor şi magilor, uciderea pruncilor, fuga în Egipt, prezentarea la templu, intrarea în Ierusalim, Cina cea de taină, cele patru episoade amintite; apoi, aşezarea în mormînt, învierea şi înălţarea la cer 213 Dar nu direct, ci numai prin intermediul Oglinzii istorice a lui Vincent de Beauvais şi a Legendei de aur a lui lacopo da Varazze, tradusă în mai multe limbi europene. 214 Subiectul — prima prefigurare a mitului lui Faust — are într-adevăr o forţă dramatică: clericul Teofil încheie un pact cu diavolul promiţîndu-i sufletul în schimbul gloriei pămînteşti; muncit de remuşcări, se roagă Fecioarei care îl ajută să rupă înţelegerea — şi Teofil, iertat, îşi şfîrşeşte viaţa împăcat. Legenda, de origine orientală (întîmplarea este plasată în anul 537) a inspirat două cunoscute opere dramatice medievale — cea a eruditei abadese Hroswitha (sec. X) şi cea a lui Rutebeuf (sec. XIII). 458 ARTA Cultul sfinţilor, care perpetua în forme creştine străvechiul cult al divinităţilor păgîne, consideraţi de popor ca tot atîţia protectori contra celor mai felurite adversităţi, era firesc şă genereze o extraordinar de bogată literatură, orală şi scrisă. Legenda de aur, compilată de episcopul şi hagiograful lacopo da Yarazze (1228'-1298), selectează, redactează într-o formă îngrijită şi pune la dispoziţia pictorilor şi sculptorilor aceste biografii care, prin amănuntele consemnate, le ofereau cel mai variat şi mai fidel tablou de viaţă cotidiană a tuturor categoriilor sociale; totodată, excitînd şi imaginaţia prin seducătoarele elemente miraculoase narate, Legenda de aur a devenit cartea favorită a Evului Mediu. Sculptorii, miniaturiştii şi pictorii vitraliilor reprezentau sfinţii fie angajaţi într-o acţiune, într-o suită de scene, fie imobilizîndu-i într-o atitudine solemnă; în cazul din urmă, cu un obiect legat de biografia sa (o cruce dacă fusese crucificat, o cupă dacă fusese otrăvit, o sabie dacă fusese decapitat, un cuţit dacă fusese jupuit). In ce priveşte istoria profană, perse?' naiifăţi din Antichitate figurează — şi numai patru — la catedrala din Ghart-res215. Legendarele Sibile (sec. XIII cunosc tea nu mai puţin de zece) îşi găseau loc în iconografia creştină întrucît ele ar fi „anunţat44 venirea lui Hristos! Nici regii Franţei nu figurează în sculptură sau în vitralii decît în mod excepţional — şi numai Clovis, Carol cel Mare şi Ludovic cel Sfint. In Germania, însă şi în Anglia, regii şi marii feudali sînt reprezentaţi foarte des. Şi — finalul „istoriei44: Apocalipsul cu Judecata de Apoi, tema care, sculptată în lunetele portalurilor, îi impresiona cel mai profund pe credincioşi. Exemplul cel mai realizat artistic este basorelieful timpanului din Moissac; iar în pictură, primii in Occident au fost ilustratorii manuscriselor Apocalipsului, din Asturia, Navarra şi Aragon. O altă şcoală de miniaturişti care s-au inspirat din această temă — dar fără simţul policromiei vii a pictorilor spanioli — s-a constituit în Anglia. Tema a fost tratată frecvent şi în Italia şi în Germania; nicăieri însă ca în Franţa — în basoreliefurile portalurilor216, în vitralii217 şi în miniaturi. „Pieiăcs — o tema foarte frecventă spre silr-şitul Evului Mediu. De jur-împrejur, obiecte, figuri şi momente legate de Patimile lui Hristos. — Xilogravură de nn maestru englez din sec, XV. 215 Cicero pentru a ilustra Retorica, Aristotel — Logica, Pitagora — Aritmetica şi Ptole-meu — Astronomia. Surprinzător de puţini, căci enciclopediile citau — adeseori cu lungi extrase din operele lor — poeţi şi filosofi greci şi latini (care în operele de artă bizantine figurează într-un număr incomparabil mai mare). 216 Gele mai impresionante reprezentări ale Judecăţii de Apoi din Franţa sînt basoreliefurile catedralelor din Reims, Paris, Laon, Chartres, Bordeaux şi Poitiers. De o compoziţie mai complexă, cu personaje mai numeroase şi de un extrem dinamism dramatic sînt cele din Amieas şi Rouen. Capodopera în absolut este (probabil) basorelieful catedralei din Bourges. 217 O versiune cu totul neobişnuită — nu doar o ilustrare, ci un adevărat comentariu al Apocalipsului — oferă faimosul vitraliu al catedralei din Bourges. TEMELE ICONOGRAFIEI MEDIEVALE 459 Tematica iconografică se adresează tuturor categoriilor sociale şi nivelelor de cultură, procurind tuturor aceleaşi învăţăminte morale şi aceleaşi bucurii spirituale, între marile catedrale gotice — Summae theologicae şi enciclopedii, — „catedrala din Cbartres este însăşi gîndirea Evului Mediu devenită vizibilă; aici, nimic din ceea ce este esenţial nu lipseşte. Cele 10.000 de personaje pictate sau sculptate formează un ansamblu unic în Europaa (E. Mâle). ŞANTIERELE CATEDRALELOR Gigantismul catedralelor gotice218 este cu atit mai uimitor cu cit il raportăm la condiţiile generale în care au fost construite, precum şi la numărul locuitorilor unui oraş la acea dată, număr extrem de disproporţionat faţă de capacitatea edificiului219. Dimensiunile enorme erau dealtminteri justificate şi de faptul că In Evul Regele şi arhitectul său vizitînd şantierul unei catedrale. — Miniatură dintr-un manuscris francez din sec. XIV Mediu (şi în special pînă în sec. XIV) marile biserici ale oraşelor erau deschise şi altor activităţi cum ţine să amintească Jean Gimpel: „Aici se putea dormi, se putea m „în 1163, Notre-Dame din Paris deţinea recordul lumii cu o înălţime sub bolţi de 35 m. în 1194, Cbartres va întrece Notre-Dame, avînd 36,55 m, Reims se va înălţa în 1212 îa 37,95 m şi Amiens la 42,30 m în 1221“ (J. Gimpel). în 1225, bolta corului catedralei din Beauvais (prăbuşită în 1284, dar apoi reconstruită) va avea 51 m de la sol (deci, puţind adăposti sub ea un bloc de 14 etaje!). Fleşa catedralei din Chartres (sec. XII) are 105 m, iar cea din Strassburg, 142 m — egală cu înălţimea unui bloc de 45 de etaje. 219 „în Evul Mediu exista cîte o biserică pentru fiecare 200 de locuitori (...) în Norwich, Lincoln şi York, oraşe avînd între 5 000 şi 10 000 de locuitori, existau respectiv 50, 49 şi 41 de biserici (...) Suprafaţa catedralei din Amiens, care acoperea 7 700 m2, permitea întregii: populaţii a oraşului de circa 10 000 de locuitori să asiste îa ceremonie" (J. Gimpel). — „în sec. XI, populaţia totală din Speyer (de 5 000 de persoane) nu putea umple catedrala. La sfîrşitul sec. XIV, la Ulm se construia o biserică unde puteau intra 29 000 de persoane, dnd populaţia oraşului nu depăşea cifra de 12 000“ (P. du Golomfoier). Şi nu trebuie să se uite că aceste oraşe mai aveau şi multe biserici parohiale. 460 ARTA miiica, se putea vorbi fără a fi nevoie să şopteşti, Puteau fi aduse aici vieţuitoare, cum sînt clinii sau şoimii. Se circula aici mai în libertate decît astăzi, pentru că dealtfel nu existau scaune. Se dădeau întîlniri aici pentru a se discuta afaceri, caro de multe ori nu aveau nimic religios. Tot aici se întilneau reprezentanţii comunei pentru a discuta problemele oraşului. S-a observat că In unele oraşe in care fuseseră înfiinţate comune sau unde se înălţau mari catedrale, burghezii nu-şi construiau primării'4, Marile probleme pe care le punea edificarea unor asemenea monumente erau finanţarea şi transporturile220. Fondurile erau obţinute prin procedeele şi din sursele cele mai variate. Uneori oraşele hotărau ca fiecare locuitor să contribuie cu o sumă fixă, alteori se instituia un impozit proporţional pe venituri şi proprietăţi; la Praga, proprietarii minelor din ţară vărsau o zecime din venituri. Unii papi hotărau ca un sfert din veniturile pe mai mulţi ani ale parohiilor şi diocezelor să fie reţinute în acelaşi scop. Sume apreciabile se obţineau din beneficiile blocate ale parohiilor vacante, din penalizările clericilor pentru diferite abateri, din contribuţiile celor ce doreau să fie înmor-mîntaţi în biserică, din ofrandele de luminări, ş.a., — în timp ce fonduri considerabile se realizau din vînzarea indulgenţelor221. Cele mai importante ordine călugăreşti, care aveau întinse şi puternice legături internaţionale, colectau fonduri de la împăraţi, regi, prinţi, înalţi prelaţi, mari feudali; se formau confrerii religioase speciale pentru organizarea unor subscripţii şi colecte publice. Uneori conducerea oraşului aloca şantierului catedralei o cotă fixă permanentă din amenzile faplicate cetăţenilor pentru diverse contravenţii. Relicvele, îndeosebi, atrăgeau mari mulţimi de pelerini, din al căror obol rezultau sume enorme222. Notarilor şi preoţilor li se reamintea să-i sfătuiască pe testatori şi pe muribunzi să nu-şi uite îndatoririle faţă dercatedrala în construcţie. Numeroase şi variate erau donaţiile particularilor şi ale instituţiilor. Corporaţiile meşteşugăreşti, negustorii bogaţi şi alte notabilităţi ale oraşului donau, de pildă, vitralii (indicarea provenienţei lor era în acelaşi timp şi o reclamă a donatorului). In fine, administraţia şantierului primea şi daruri în natură: cea a domului din Milano, de exemplu, primea stofe de preţ, bijuterii, blănuri, precum şi animale — cai, catîri, măgari, viţei, miei, — care erau vîndute cumpărătorilor chiar lingă poarta şantierului. O mare problemă o constituiau transporturile — care, din Antichitate şi pină la mijlocul secolului al XlX-lea foloseau aceleaşi mijloace: pe fluvii şi rîuri cu bărci, pe mare cu corăbii, iar pe uscat — pe drumuri mizerabile şi mereu pîndite de răufăcători — cu care şi căruţe. Pînă la o carieră aflată la o distanţă de 15 km, un car cu o pereche de boi putea face un singur drum pe zi — pe teren drept — pentru a transporta doar un singur bloc de o tonă şi jumătate (circa un metru cub de piatră); dar pe un teren în pantă, un car trebuia să fie tras de 8 sau de 10 perechi de boi! Materialul de construcţie trebuia prin urmare găsit cît mai in apropiere, — căci cheltuielile de transport pînă la şantier ridicau de 5 sau de 6 ori preţul de cumpărare a pietrei de la carieră; îneît, constructorii catedralelor trebuiau să-şi asigure aceste cariere, să le cumpere şi să le exploateze ei înşişi. 22° p du Colombier; autoritate în acest subiect unanim recunoscută, a cărui lucrare (vd. Bibliografia) ne-a condus — în principal — la tratarea acestui subcapitol. 221 Pe care însă papa nu le acorda gratuit: pentru a obţine un număr stabilit de indulgenţe ce urmau să fie distribuite credincioşilor în schimbul unei contribuţii substanţiale la fondul şantierului, oraşul Milano a plătit papei Bonifaciu IX (în 1398) o sumă enormă (înafara sumelor plătite celor care intermediaseră această tranzacţie...). 222 Uneori se făceau expuneri itinerante. La începutul sec. XII, în timpul construcţiei - catedralei din Laon relicvele oraşului erau plimbate în toată Franţa şi în Anglia. ŞANTIERELE CATEDRALELOR 461 (In sec. XIV, şantierul catedralei din York era proprietarul a patru cariere). Episcopii şi abaţii obţineau de la regi permisiunea de a exploata piatra vechilor incinte şi edificii romane223. La mari distanţe, singura cale practicabilă era pe apă: coloanele bisericii din Gluny — pe Rhone, ale catedralei din Koln — pe Rhin, marmura campanilei din Florenţa — pe Arno, a domului din Milano — pe Ticino, pe Lago Maggiore şi pe canalele (navigli) săpate anume în acest scop pe distanţe de zeci de kilometri, Construcţia unui edificiu în sec. XII. Se disting clar uneltele folosite de lucrători. — Din Hortus deliciarum, sec. XII a'jungînd pînă chiar la marginea şantierului. Pe mare, Veneţia adusese coloanele şi capitelurile bazilicii San Marco nu numai din apropiata Aquileia, ci şi din Sicilia, din Atena, Gonstantinopol şi oraşele Asiei Mici. Singura posibilitate de a diminua cheltuielile transportului era ca blocurile să fie fasonate chiar pe locul unde se aflau carierele; în care scop, proprietarii carierelor îşi aveau cioplitorii şi sculptorii lor. „Se pare că spre sfîrşitul sec. XIV şi în sec. XV, unele cariere din Anglia furnizau şantierelor marmura gata fasonată — şi chiar statui executate la comandă“ (Idem). în schimb, rolul corvezilor în transportul materialelor a fost cu totul insignifiant. Conducerea oraşului Siena, de pildă, îi obliga pe toţi cetăţenii săi posesori de animale de povară să efectueze gratuit o zi — o singură zi pe an — transportul unei încărcături de marmură pentru catedrală (obligaţie, dealtminteri, în schimbul eăreia li se acorda o indulgenţă!). — Mai interesante erau formele — originale şi nu lipsite de oarecare pitoresc — de muncă prestată voluntar224; o muncă de salahori fără experienţă, care mai mult îi încurca pe lucrătorii de pe şantier. Materialul de construcţie era piatra; numai în mod excepţional — şi numai în regiunile unde piatra era foarte rară şi scumpă, ca în Flandra sau în Languedoc — 223 Obiceiul acesta va dura timp de secole: se ştie că Roma Renaşterii a fost construită cu materialele Romei antice. Actul acesta de vandalism era deci scuzat (!?) de o stringentă necesitate economică. 224 Către 1145, la Chartres femeile — de toate condiţiile sociale — se înhămau la căruţele care aduceau materiale şi hrană lucrătorilor de pe şantier. (Transportul se făcea în absolută tăcere; iar la opriri, femeile cîntau cîntece religioase şi se spovedeau...). La Santiago de Compo-stela, fiecare pelerin cînd intra pe teritoriul Galiciei primea un bloc de piatră de var pentru a-1 duce la cuptoarele din Castaneda. Alteori, tărgile cu materiale de construcţie erau duse demonstrativ, ca un act de pietate — chiar de duci, abaţi sau episcop!. Ludovic IX cel Sfînt îi punea pe toţi cavalerii săi la o asemenea corvoadă. 462 ARTA se folosea In construcţie cărămida. Dar piatra n-avea peste tot aceeaşi duritate; fapt care avea importanţă atît pentru clădirea la suprafaţă, cit şi pentru fundaţii (care trebuiau să ajungă pină la o adincime de 10—11 m). Construcţia unei catedrale — de regulă compunîndu-se din părţi foarte diferite ca dată a edificării şi chiar ca stil — se efectua în tranşe verticale: se începea cu deambulatoriul şi cu capelele, pentru ca în interiorul corului vechii biserici să poată continua celebrarea cultului; vechiul cor era demolat numai după ce lucrările noii construcţii erau suficient de a-vansate. Ultima parte care era construită şi ornamentată era faţada principală (dinspre vest). Mijloacele tehnice erau —- faţă de ceea ce constructorii au reuşit totuşi să realizeze — neînchipuit de rudimentare. Schelele erau rar folosite, şi numai pînă la o mică înălţime; platforma necesară de lucru o forma însuşi zidul pe măsură ce era înălţat. Asamblaje de bîrne cu capetele înfipte în găurile adinei ale zidului (lăsate de multe ori neastupate) susţineau scîndurile care formau punţi şi platforme, cu scări de la un nivel la altul. în vîrful zidului erau fixate cabestane, scripete şi troliuri, diferite instrumente primitive de ridicat greutăţile inventate de meşteri, şi care la terminare erau vîndute altor şantiere. Uneltele erau de regulă proprietatea „patru nului“ — administraţia şantierului catedralei. Mina de lucru era deci — cu infime excepţii — retribuită225. Pe locul ultim se afla salahorul — care însă avea toate posibilităţile să se califice în diferite meşteşuguri (căci „societatea medievală a permis celor mai umili să ajungă la cele mai înalte funcţii44 — J. Gimpei). Salahorii proveneau din mediul ţăranilor oropsiţi, sau chiar dintre iobagii fugiţi de pe domeniul seniorului (şi care, dacă după un an şi o zi nu erau reclamaţi de foştii stăpîni, deveneau cetăţeni liberi ai oraşului); lucrind pe şantier ca ajutoare şi ca ucenici, puteau deveni cioplitori de piatră, zidari, dulgheri, ipsosari, mortaragii, etc. Cei mai năpăstuiţi, la fel de prost plătiţi ca salahorii dar lucrind în condiţii mult mai grele, erau pietrarii din cariere. Pe şantiere, mai bine remunerat era cioplitorul de piatră (lathomus, — care lucra tot timpul anului), urmat de zidar (cementarius), care aşeza piatra legînd-o cu mortar, şi ale cărui unelte erau mistria, nivela şi firul cu plumb; acesta nu lucra în timpul iernii — decît, eventual, ca cioplitor de piatră226. In jurul cioplitorului şi al zidarului 225 Doar la construcţiile mănăstireşti lucrau fără a fi retribuiţi „fraţii converşi", — intraţi în comunitatea monahală fără a fi propriu-zis călugări, căci deşi făcuseră votul monahal (de sărăcie, castitate şi ascultare), nu aveau nici un grad religios, chiar minor, însărcinaţi fiind doar cu diferite servicii domestice ale comunităţii (cizmari, croitori, tăbăcari, zidari, fierari, ş.a.). 226 Începînd de la mijlocul sec. XIY, în Anglia apare distincţia între zidarul care este şi cioplitor de piatră fină (freestone mason, simplificat freemason; în franc, franc-magon) şi zidarul i simplu putînd doar prelucra brut piatra (roughmason). Expresia franc-magon, niciodată folosită în Evul Mediu, a apărut în sec. XVIII; francmasoneria speculativă, introdusă prin 1725 din Anglia în Franţa, a adoptat-o, fiindcă evoca esoterismul şi secretul cunoştinţelor, şi solidaritatea asociaţiilor (loji) de zidari de pe şantierele medievale. Lucrători tăind marmura. — Miniatură din De ori-ginibus, de Hrabanus Maurus (1023). ŞANTIERELE CATEDRALELOR 483 gravitau căruţaşii, salahorii şi toţi meşteşugarii — dulgheri, timplari, fierari, plum-buitori, etc. Cioplitorii şi zidarii aveau la dispoziţie o casă din scîndură, o simplă baracă — numită lojă — de obicei lipită de zidul catedralei, în care nu locuiau, dar in car;e se adăposteau de intemperii, îşi ţineau uneltele, se odihneau în orele libere, puteau lua masa. Baraca, putînd adăposti 12 pină la 20 de persoane, era eventual încălzită în timpul iernii, permiţînd cioplitorilor să lucreze aici. Loc de o-dihnă şi de muncă, loja era şi locul în care lucrătorii discutau probleme legate de meserie şi de interesele lor, de viaţă sau profesionale. Lucrătorii erau independenţi de organizaţiile breslelor din oraşul unde se afla şantierul, şi erau înafara jurisdicţiei organelor orăşeneşti. Pe la începutul sec. XIV lucrătorii se organizează — pe calea acestor „lojiu, una sau mai multe pe fiecare şantier, — sub conducerea unui meşter principal (în acelaşi timp zidar şi cioplitor), care era responsabil faţă de administraţia generală a lucrătorilor şantierului; el era asistat de un meşter zidar (aşa-numit parlier), interpretul şi reprezentantul conducătorului lojei în faţa tuturor lucrătorilor. Lojile îşi elaborau statute, în care era prevăzută mai întîi obligaţia ca membrii lojei să depună jurămînt de respectare a statutelor, precum şi amenzi pentru abateri şi pentru lucrările defectuos executate. — în Germania, către mijlocul sec. XV, această organizare capătă o formă foarte colierentă227. Statutele lojilor interziceau divulgarea secretului procedeelor de lucru, prevedeau durata uceniciei (variind de la o lojă la alta) pentru fiecare meşteşug, obligaţia ucenicilor de a se supune meşterilor şi a tuturor de a da ascultare conducătorului lojei, amenzile în caz de abateri de la statute, obligaţia celui ce voia să devină parlier de a fi călătorit şi în alte ţări şi de a fi cunoscut mai multe şantiere, precum şi diferite alte obligaţii de ordin religios sau moral (să asiste regulat la slujbe şi să se cuminece, să nu frecventeze casele de toleranţă, să nu practice jocuri de noroc, ş.a.). Munca pe şantier — de la răsăritul pînă la apusul soarelui — era întreruptă duminica (în Anglia — şi sîmbăta după masă) şi în timpul sărbătorilor, — care erau 227 Teritoriul Germaniei (cuprinzînd şi Alsacia şi Elveţia) era împărţit în 4 loji majore (Strassburg, Koln, Viena şi Berna), — fiecare cu jurisdicţia proprie, dar toate fiind supuse celei clin Strassburg, care judeca în ultima instanţă eventualele litigii. Statutele au fost aprobate în 1498 de împăratul Maximilian; după care, această organizare a decăzut încetul cu încetul. (UitD mele loji — din Koln şi Yiena — au fost dizolvate numai în 1707). Un pietrar lucrind, — reprezentat pe un capitel al Palatului Dogilor din Veneţia. Sec. XVI. 464 ARTA în număr de 40 sau 45 într-un an. (In Anglia, zidarii principali erau plătiţi şi pentru aceste zile, cu excepţia a 9 sărbători). Lucrătorii calificaţi erau plătiţi sîmbăta; ceilalţi, cu ziua sau global (dar diferenţiat: salariul de iarnă reprezenta două treimi din salariul de vară). — La multe şantiere era prevăzută şi cazarea gratuită. Pînă în sec. XIII inclusiv, lucrătorii primeau pe lingă salariu şi hrană; din sec. XIV — Lucrători pe şantierul unei catedrale. — După un vitraliu din sec. XIII, din Catedrala din Chartres. numai salariul, plus cîteva avantaje în natură (printre care, vinul). In orice caz. „condiţia materială a lucrătorilor din Evul Mediu era superioară celei a lucrătorilor de la sflrşitul secolului al XIX-lea“228, -PATRONUL". ARHITECTUL ŞI SCULPTORUL Forul care se îngrijea de procurarea fondurilor, care organiza, dirija şi controla de la început pînă la sfîrşit construcţia unei catedrale (for care purta, după ţări, numele de „fabbriea44, „opera44, „Werk“, „work“), era adunarea, consiliul canonicilor229. Acesta se ocupa de elaborarea planurilor, de executarea lucrărilor, de exproprierea terenurilor necesare construcţiei, de finanţarea ei, de licitaţii, expertize tehnice, ş.a.m.d. „în principiu, canonicii se întîlneau în fiecare an pentru a alege un provizor, personaj al cărui rol consta în a ţine socotelile fabricii sau ale lucrării şi a dirija şantierul. Provizorul putea fi un canonic, un cleric sau, în mod excepţional, un agent laic răspunzător în faţa consiliului canonic. El era ales pentru cunoştinţele sale de arhitectură sau pentru calităţile sale de om de afaceri44 (J. Gimpel). — Din acest moment a apărut arhitectul. Uneori, acest organism — Fabrica sau Opera Domului —- putea fi cedat de către consiliul canonicilor, comunei; urmînd să rămînă în sarcina şi de competenţa 228 Precizează P, du Golombier, — dînd şi o informaţie concludentă: între 1350—1400, pentru a-şi putea cumpăra 360 kg de grîu un zidar trabuiasă lucreze doar 12 zile; în 1500 — 20 de zile; iar în 1882 — 23 de zile. 229 Corpul de preoţi care îl ajuta pe episcop la admmis'rarea d:oeezei şi la ofcierea liturghiilor. La început duceau viaţa în comun; dar întrucit nu făcuseră vot monahii de sărăcie, căpătaseră dreptul viajer de a poseda bunuri imobile şi de a bonoficia de o prebendă (sau mai multe); ceea ce i-a făcut să ducă o viaţă mai laică, să aibă precădere faţă de ab iţi, sa devină independenţi de jurisdicţia episcopului, şi uneori sa intre în conflict cu acesta. Aveau sarcini speciale —de a păstra sigiliile diocezei, a conduce corul, a organiza serviciile religioase, a controla socotelile vistieriei, a supraveghea buna păstrare a relicvelor, ş.a. „PATRONUL*. ARHITECTUL ŞI SCULPTORUL 465 municipiului, integrat în organizarea corporativă şi politică a oraşului. La Florenţa, construcţia domului era de resortul corporaţiilor meşteşugăreşti. La Milano, construcţia domului a fost de la început (1387) administrată de un consiliu de 105 persoane (număr care în 1401 se ridică la 300). — Funcţia Fabricii sau Operei Domului era primordială şi prin faptul că asigura continuitatea executării planurilor iniţiale, — putînd numai ea să decidă orice eventuală schimbare în planurile edificiului, să organizeze consultaţii cu arhitecţii din alte oraşe sau alte ţări, să instituie concursuri şi să pretindă să i se prezinte mereu rapoarte, — privind nu numai partea de arhitectură, ci şi cea decorativă. în sensul modern al termenului şi cu funcţiile care îi revin azi — de a întocmi planul unui edificiu, a stabili devizul, a verifica actele antreprenorului, de a conduce şi supraveghea lucrările şantierului, — „arhitectul44 n-a existat în Evul Mediu; a apărut abia la sfîrşitul secolului al XVII-lea, — dar şi atunci fără o delimitare clară şi precisă în raport cu antreprenorul. Existau în Evul Mediu mai mulţi termeni pentru a-1 indica (lathomus, lapicida, cementarius, architector, magister operis) y dar întotdeauna atribuţiile ce le-ar fi avut rămîn neclare230; abia începînd din sec. X1Y aceste atribuţii apar mai precise — eînd s-a impus şi termenul de „eonstrue-tor-şef44 ai şantierului (franc, maitre-maţon, ital. capomaestroy engl. Maşter masony germ. Baumeister). Tendinţa de a separa funcţiile administrative şi financiare de conducerea tehnică a lucrărilor, pentru a-1 elibera pe arhitect de sarcini nespecifice profesiunii lui, s-a manifestat permanent; mai întîi în Anglia (către mijlocul sec. XII), iar un secol mai tîrziu şi în Italia Meridională, din iniţiativa lui Frederic II. Multe biserici erau construite, progresiv, pornind dinspre partea posterioară a edificiului înspre cea a faţadei vestice. Construcţia continua In tranşe verticale: se începea eu corul, cu deambulatorul şi respectivele lui capele cu relicvele sfinţilor unde credincioşii se opreau să se roage; aceasta, pentru ca serviciul religios să se poată desfăşura tot timpul, fără să se mai aştepte terminarea întregii clădiri. Ceea ce a făcut ca majoritatea bisericilor medievale, edificate cu lungi întreruperi (construcţia domului din Milano, cum am văzut, a durat cinci secole) cauzate de lipsa fondurilor necesare, să fie neomogene, prezentînd deosebiri vizibile între părţile componente, chiar ca stil. Orientarea edificiului pe o axă longitudinală est-vest este mai mult sau mai puţin exactă. In lipsa unei busole, constructorii se orientau după punctul în care răsărea soarele la data începerii construcţiei (care era primăvara de timpuriu, pentru ca lucrările să se poată desfăşura într-un timp cît mai lung şi propice, pînă cînd începea perioada frigului şi a intemperiilor). Probabil că, în unele cazuri, orientarea se făcea după locul în care răsărea soarele în ziua sărbătorii Fecioarei sau sfîntului căruia îi era închinată biserica. în fine, nu trebuie uitat că şi necesităţile şi configuraţia terenului impuneau constructorilor anumite servituţi. Construcţia începea cu un plan conceput de arhitect. Primele planuri şi alte desene de arhitectură care s-au păstrat231 datează de la mijlocul sec. XIII, — două proiecte de faţade, ale catedralelor din Reims şi Strassburg, şi — document unic, de un interes excepţional: albumul de 33 de foi de pergament, pe ambele feţe cu 230 Şi variind de la o situaţie la alta. La Lyon, în loc de un maistru-şef de şantier erau trei; la Chartres, acesta se ocupa de aprovizionarea cu materiale, supraveghea felul cum erau folosite, angaja lucrătorii, daria arhitectură se pricepea doar întîmplător. în Germania, titlul de magistri operis îl aveau intendenţii desemnaţi de consiliul canonicilor; iar „arhitecţii4* principilor erau simpli funcţionari, fără nici o pricepere în materie de construcţie. 231 Planul mănăstirii St. Gali (sec. IX) este mai degrabă un plan ideal, doar parţial destinat a fi realizat; iar cel al mănăstirii din Ganterbury, din sec. XII, se pare că privea doar instalaţia conductelor de apă. 30' 466 ABTA texte, schiţe şi desene de arhitectură, sculptură şi mecanică, al inginerului constructor de catedrale Villard de Honneeourt232; un material într- adevăr extraordinar, dar care executanţilor le putea servi cel mult ca simple sugestii. In următoarele două secole au apărut (şi s-au păstrat pînă azi) in numeroase oraşe ale marilor catedrale — din Cambridge plnă la Regensburg, din Strassburg, Koîn şi Praga pînă la Milano, Siena şi Orvieto — sute de desene de arhitectură, adevărate repertorii de studiu (pe care, cîjnd părăsea şantierul, arhitectul era obligat să le predea administraţiei domului în construcţie). Tot acest material suferă însă de cel puţin trei vicii capitale: 1. — dacă elevaţiile sînt extrem de multe, în schimb planurile sînt foarte rare, şi fără a se aplica niciodată la totalitatea edificiului; 2. — aproape nici unul din aceste desene nu sînt executate la scară exactă şi nu sînt nici cu cote; 3. — nici unul nu dă o reprezentare geometrală — a dimensiunilor, formei şi poziţiei părţilor unui edificiu, cu secţiuni transversale sau longitudinale. Este clar că toate aceste schiţe şi desene, planuri şi elevaţii, serveau numai spre a-i face să înţeleagă pe canonici sau pe alţi membri ai consiliului Operei Domului care erau intenţiile, ideile, viziunea arhitectului. In ce priveşte planul- edificiului, acesta era trasat, indicat in dimensiuni reale, direct pe sol. Mai complicată era trecerea ia schiţarea, din . plan a elevaţiei; incit, secretul fundamental al. meşterilor zidari principali (freemasons, franc-magons) consta în priceperea de a scoate elevaţia din plan. Machete nu se executau a-proape deloc (cel puţin, în ţările din nordul Aîpilor); se pare că o-biceiul de a face intîi o machetă a fost practicat sistematic in Italia, pentru că aici predomina sistemul concursurilor continui, unde candidaţii trebuiau să-şi supună proiectul aprecierii unui juriu care nu totdeauna ştia să „citească44, să înţeleagă un plan233. —Dealtminteri, nici arhitectul (a cărui Autoportretul arhitectului şi sculptorului Anton formaţie de baza era de maistru zi- Pilgram, pe un scaun de lemn din corul domului dar) nu avea o pregătire teoretică, din Yiena. Către 1513. - Pilgram s-a mai repre- uneori nici măcar elementară234; nu zentat, în acelaşi dom, în postură grotescâ. avea de unde să olmoască legile Veri- stenţei materialelor şi repartizării împingerilor (căci acestea nici nu fuseseră încă formulate), bazin du-se doar pe o experienţă codificată în reţete empirice. Iar cînd nu aplica în mod corect expe- 232 Pentru cunoaşterea personalităţii autorului, a condiţiilor cerute unui arhitect, a materialului din carnetul lui Villard, etc., cf. J. Gimpel (vel. Bibliografia). 233 Giorgio Vasari citează o machetă executată în 1291.- Fiind însă din ipsos, nu s-a păstrat nici o asemenea machetă. 234 Cîteva cunoştinţe elementare de geometrie, totuşi, poseda; de pildă, cunoştea „triunghiul lui Pitagora", de care se servea la fiecare pas. (Faptul că un zidar-arhitect care construise în insula Malta o mare biserică cu cupolă nu ştia scrie şi citi, nu este concludent). „PATRONUL". ARHITECTUL ŞI SCULPTORUL 467 rientele anterioare, edificiul se prăbuşea. Ceea ce —■ de obicei din cauza unei fundaţii insuficiente — s-a şi întîmplat chiar foarte des, mai ales in perioada goticului. Bineînţeles că funcţiile tehnice ale arhitectului nu se rezumau la atit. El trasa si fata bolţii in mărime naturală, cu indicaţia precisă privind ner caturile, îndrumi ndu-1 în mo'd practic pe zidar; de asemenea, modelele mulurilor şi în general ale pieselor pe care le lucrau pietrarii cioplitori. Instrumentele lui nedespărţite erau rigla gradată, compasul cu picioare încrucişate pentru a desena şi compasul cu braţele curbe pentru a lua grosimile. în realitate, el continua să rămină — de drept — un lucrător. Se întîmpla adeseori să conducă lucrările mai multor şantiere; alteori, trebuia să vină să îşi controleze şantierul doar de şase ori pe an; dar cînd contractul prevedea că trebuie să se limiteze la un singur mare edificiu, era obligat să locuiască în raza parohiei respective (şi doar o singură dată pe an i se permitea să se deplaseze să-şi vadă familia!). Cînd lucra pe şantiere mici, putea desfăşura şi activitatea de antreprenor; dar şantierele mari îşi aveau antreprenorii lor speciali, care se îngrijeau de procurarea tuturor materialelor. Ca retribuţie, primea un salariu zilnic, plus o primă anuală. (Salariul unui meşter zidar era mai mare — pentru că acesta lucra mai multe ore pe zi şi pentru că nu căpăta nici o primă). Durata precis stabilită prin contract a angajamentului îi asigura o stabilitate, o situaţie sigură pe care ceilalţi lucrători n-o aveau. Cînd avea contract pe viaţă, îi era prevăzută şi o pensie în caz de pierdere a vederii, sau de boală incurabilă. Adeseori arhitectul putea să aibă prevăzute în contract şi alte avantaje substanţiale: să primească hrană, îmbrăcăminte, o casă în proprietate personală, — şi chiar scutire de impozite. In fine, o apreciabilă sursă de venituri suplimentare rezulta din expertizele la care recurgeau frecvent şantierele marilor catedrale. (Cazul exemplar este cel al Domului din Milano, — cu atit mai mult cu cit construcţia lui s-a prelungit timp de cinci secole!). Începînd din a doua jumătate a secolului al XIY-lea, prestigiul arhitectului în societate este neîndoielnic, — confirmat şi de permisiunea de a-şi plasa bustul în interiorul catedralei al cărei şantier îl condusese: Mathieu d’Ar ras şi Peter Parler în catedrala din Praga, Anton Pilgram în domul din Yiena, Hans Stetheimer în biserica S. Martin din Landshut, etc. Cit priveşte situaţia sculptorului, este semnificativ faptul că în timp ce fiecare catedrală este legată de numele a cel puţin unui arhitect, în schimb dintre autorii miilor de statui şi basoreliefuri nu cunoaştem cu certitudine decît extrem de puţine nume de sculptori235. Dacă pe la mijlocul secolului al XlII-lea în Italia încep să apară — cu Nicola Pisano — semnăturile artiştilor, în schimb sculptura franceză, germană,, engleză va rămîne — pînă tîrziu în sec. XIV — anonimă. Dealtminteri, anonimatul artistic nu este un apanaj al Evului Mediu: cele mai mari capodopere ale Renaşterii nu sînt semnate de autorii lor. Dacă termenul de sculptor — denumind, nu un cioplitor de piatră, ci in exclusivitate un artist — este aproape total necunoscut, iar în texte apare extrem de rar, este pentru că activitatea manuală era privită fără o consideraţie deosebită, iar pe şantier sculptorul se confunda cu masa cioplitorilor; era plătit mai bine pentru că executa cu minuţiozitate numai piese ornamentale, — dar formaţia sa iniţială 235 Faptul că o lucrare are o menţiune de genul: „Gisilbertus me fecit“, nu înseamnă că autorul sculpturii era neapărat Gisilbertus; căci în latina medievală sensuJ verbului fetit era şi m-a executat şi m-a pus să execut; deci, Gisilbertus putea să fie sau sculptorul, sau cel ce plătise lucrarea, sau cel ce o comandase şi indicase tema, sau cel sub a cărui conducere fusese executată lucrarea. 488 ARTA ora cea a unui cioplitor236. Abia in sec. XVI sculptorii vor ţine cu insistenţă să se distingă de simplii meşteşugari şi să fie consideraţi „artişti44. Procedeele sale de lucru erau diferite de cele ale sculptorului de azi. întotdeauna statuia era executată culcată; numai începind din sec. XVI sculptorul ciopleşte blocul aşezat în poziţie verticală. Sculptorul nu se folosea de o schiţă sau de un desen prealabil; desenul sculpturii — ornament, statuie, basorelief figurativ — era executat direct pe blocul de piatră; desene făcute de sculptori în vederea executării Un basorelief in piatră de Nanni di Banco, reprezentînd scene de muncă de pe şantierul unei catedrale. — Orsanmichele, Florenţa. Sec. XV. unei sculpturi nu apar decît în primii ani ai sec. XY—şi atunci cu totul excepţional. Unele sculpturi au fost finisate după ce blocul de piatră fusese aşezat în construcţie; ceea şe se întîmpia insă foarte rar în perioada gotică (spre deosebire de epoca romanică, în care se pare — cf. R. Wittkower — că practica inversă era frecventă). După ce fuseseră aşezate la locul lor — cu exactitate indicat de oamenii Bisericii — statuile erau pictate într-un registru cromatic variat şi nuanţat; culorile nu se aplicau direct pe piatră, ci pe un prealabil strat de ceruză (carbonat de plumb). Pictura statuilor forma — încă din sec. XIII — obiectul unei activităţi specializate. Sculptorul medieval — la fel ca pictorul — îşi executa o lucrare potrivit unor prescripţii precise date de cler (sau de unele norme ale tradiţiei) în ce priveşte alegerea subiectului, personajului, ori a scenelor, — precum şi de indicaţiile arhitectului privind dimensiunile şi locul de amplasare. „Dar nici un text medieval nu vorbeşte de felul în care i-ar fi fost impus de a trata o temă — cum se întîmpia cu minuţioasele programe pe care, în plină Renaştere, Isabela d’Este le impunea pictorilor44 (P. du Colombier). — în definitiv, artistul medieval nu se putea lamenta de lipsa de libertate; el înţelegea că, în artă, libertatea nu constă neapărat în alegerea subiectului, ci în modul de a-1 trata: o libertate a „formei44, nu a „fondului44. CONCLUZII. ESTETICA EVULUI MEDIU Este unanim acceptată concluzia că cel mai important titlu de glorie şi expresia cea mai deplină a Evului Mediu este arta sa. O artă care, aproape exclusiv, „era produsă pentru Biserică, primindu-şi directivele, conţinutul şi sprijinul financiar 236 Magister lapidum însemna deopotrivă arhitect şi sculptor; iar freemasons sau franc-magons — pietrarii care sculptau muluri pentru uşi şi ferestre, capiteluri şi alte elemente decorative. în Anglia, o a treia categorie o formau cioplitorii în piatră dură — alabastru şi marmură, — care executau îa comandă statui funerare. CONCLUZII. ESTETICA EVULUI MEDIU 489 din partea Bisericii45, — deşi adeseori sursele sale de inspiraţie erau profane; „teoria artei însă, aflată, ca ;şi întreaga ştiinţă a vremii, în mîinile clerului, erau în mai mare măsură dependente de Biserică44 (Wl. Tatarkiewicz). Această dependenţă de doctrina Bisericii este atît de evidentă în poetica medievală, în teoria muzicii237 238 239 si în teoria artelor plastice, încît epocii medievale i s-a putut contesta o conştiinţă estetică: „Evul Mediu trebuie caracterizat ca o eră în care frumosul formal din artele frumoase, ca noţiune sau act conştient de sine, nu a existat44238. Fapt este că, în faţa naturii la fel ca şi in faţa unei opere de artă, satisfacţia estetică a omului medieval era anihilată de rezistenţa morală creştină, care — înainte de toate — confunda frumosul cu un atribut divin, frumuseţea cu un nume al lui Dumnezeu. încă din sec. II, teologii combăteau plăcerile estetice — sculptura, teatrul, pantomima, armoniile muzicii şi chiar frumuseţea naturii — ca fiind tot atîtea desfătări vulgare, îndepărtate de adevăr, ispite ale viciilor, seducătoare amăgiri ale unor Muze pe care Boethius le respingea „ca pe nişte fecioare impure44, care oferă „o dulce otravă44 în locul unui leac adevărat şi ,,ucid sămînţa roditoare a raţiunii cu spinii sterpi ai patimilor44239. — Acest rigorism moral predominant a fost corectat de Sf. Augustin, care a găsit în ficţiunile artistice un anumit fel de adevăr, avînd o similitudine simulată, un caracter agreabil, şi creată fiind din raţiuni de amuzament. -—Apoi, Evul Mediu a făcut împrumuturi din arta şi gîndirea antică, dar dîndu-le ca simboluri care puteau servi Bisericii: Vergiliu — pentru că profetizase venirea lui Hristos, Cicero — ca model de elocinţă servind predicatorilor, Vitruvius — pentru că îi învăţa pe creştini cum să construiască biserici, ş.a.m.d. Întrucît — potrivit doctrinei Bisericii lumea este desfăşurarea sensibilă a cugetării divine, ea nu este adevărata realitate, nu este decît o sumă de simboluri morale în lumea fizică la fel ca în lumea artei. „Pietrele cubice simbolizează cele patru virtuţi ale sfinţilor, care sînt: cumpătarea, dreptatea, curajul şi înţelepciunea44 — scrie Pierre de Roissy, făcînd aluzie la elementele arhitecturii religioase. Iar Guil-laume Durând referindu-se la frumosul natural şi, concomitent, la cel artistic: „Florile şi arborii sînt pictaţi în biserici pentru a reprezenta rodul faptelor bune care cresc din rădăcinile virtuţilor44. Totul este deci alegorie şi simbol, frumuseţea — care îi aparţine numai lui Dumnezeu, este unul din atributele lui — s-a materializat adresîndu-se simţurilor (şi în primul rînd inteligenţei, credinţei şi conştiinţei morale) ca o serie de simboluri. — Consecinţa unei asemenea concepţii a fost că pentru estetica Evului Mediu n-au existat „arte frumoase44. în clasificarea celor şapte arte liberale, definitivată de canonul lui Martianus Capella, poezia figurează ca o anexă a retoricii, muzica este aplicaţia unei teorii matematice, iar la pictură sau la sculptură— şi cu atît mai puţin la artele aplicate — nu se face nici măcar o aluzie. Dar în Evul Mediu matur se observă o uşoară schimbare de atitudine , tradusă — fie implicit in opere, fie formulată explicit în texte — prin tendinţele realiste ale artei romanice şi celei gotice, precum şi prin semnificativul moment al unei controverse înregistrate în estetică240. Arta romanică era întemeiată „pe cîteva premise estetice bine determinate: era o artă subordonată regulilor, o artă care îşi deriva frumuseţea din masă şi suprafeţe brute; o artă enciclopedică; o artă realistă, dar care distorsiona realitatea; 237 Vd. infra, capi tolele Literatura şi Muzica. — în Evul Mediu s-a scris foarte mult în materie de poetică şi de teoria muzicii; dar despre artele plastice aproape nimic (şi, în orice caz, nici mi tratat general). 238 F.P. Chambers; ap ud K.E Gilbert şi H. Kuhn (vd. Bibliografia). 239 Apud K.E. Gilbert şi H. Kuhn, op. cit. 240 Pentru cele ce urmează, cP Wl. Tatarkiewicz (vd. Bibliografia). 470 ABTA o artă simbolică44 (Wl. Tatarfriewicz). Arta gotică aducea un realism sporit m, în-trucit urmărea redarea nu numai a realităţii corporale, ci şi a celei spirituale: ceea ce ii lărgea considerabil sfera posibilităţilor de exprimare. Opera de artă era apreciată acum şi după alte criterii decit cele de ordin religios sau moral; pentru sensul ei simbolic, desigur, dar şi pentru grandoarea şi strălucirea ei, pentru proporţiile ei frumoase şi pentru capacitatea de a reproduce viaţa şi lumea înconjurătoare, sau pentru valoarea materialului preţios folosit; pentru capacitatea ei de a instrui2*1 de a preamări un personaj sau de a comemora un eveniment sacru, desigur, — dar şi pentru funcţia ornamentală a artei vizînd plăcerea estetică, emoţionînd pentru caracterul ei „frumos44, şi chiar pentru faptul că înveseleşte şi reconfortează: tot atîtea atitudini mentale profane şi tot atîtea sentimente considerate înainte „pă-gîneu. Se ajunge pînă acolo încît o personalitate de mare prestigiu ca teologul Gui-bert de Nogent2415 să afirme că statuile antice, chiar dacă nu au o valoare religioasă, au însă o valoare estetică. — După care, în biserici au început să fie aşezate chiar sculpturi păgîne, de cupidoni care ţineau loc de îngeri! Dar în secolul al XH-lea (şi chiar în următoarele două), această atitudine care făcea din ce în ce mai mult loc sentimentului frumosului a intrat în conflict cu o veche mentalitate religioasă, dînd loc unei binecunoscute controverse între teologi de cel mai înalt prestigiu, ca Sf. Bernard şi Suger, abatele mănăstirii St. Denis. Hotărîrile luate în 1138 de colegiul general al cistercienilor241 242 interziceau categoric „să se facă în bisericile noastre sau într-o clădire a vreunei mănăstiri sculpturi sau picturi, pentru că atunci cînd se dă atenţie acestora se neglijează binefacerea pioasei meditaţii şi disciplina demnităţii credinţei44. în acelaşi spirit de riguroasă austeritate — care suprima la bisericile cisterciene turnurile, portalurile, sculpturile şi vitraliile pictate — se exprima şi Sf. Bernard, abatele de la Gîairvaux, indignat de Kogăţia şi somptuozitatea bisericilor clunisiene: „Se expune o foarte frumoasă pictură înfăţişînd vreun sfînt ori vreo sfîntă şi se crede că e cu atît mai sfîntă cu cît este mai colorată /.../Ce crezi că se urmăreşte prin aceasta? Smerenia păcătoşilor sau admiraţia privitorilor? O, deşertăciune a deşertăciunilor, dar mai mult nebunie decît deşertăciune! Biserica seînteiază din toate părţile, dar săracului îi este foame! Zidurile bisericii sînt acoperite cu aur, dar copiii Bisericii rămîn goi! /.../ Ce caută aurul în lăcaşul sfînt? /.../ Căci vederea deşertăciunilor somptuoase şi uimitoare îl împinge pe om mai mult spre lăcomie decît spre a se ruga. Săracii sînt lăsaţi să strige de foame, în timp ce ceea ce le-ar fi lor trebuincios se cheltuieşte pe un fast strălucitor, deşert şi de prisos44. 241 Termenul „reaîism“ nu trebuie interpretat în sens simplist, rudimentar (deci fals). „Pentru gîndirea medievală era sigur că artistul, chiar dacă nu crează după o idee în înţelesul propriu-zis. metafizic, al cuvîntului, el crează totuşi după o reprezentare interioară a formei, care precede opera, sau o c.uasi-idee“ (E. Panofsky). 24i o Imaginile, pictate sau sculptate, aveau fără îndoială şi funcţia de a-i instrui şi de a-i edifica pe cei care, neştiind citi, nu puteau recurge la textul scris. Dar ele nu se adresau numai analfabeţilor. Căci „a citi“ nu însemna doar a cunoaşte alfabetul, ci şi a pătrunde dincolo de învelişul material al imaginii reprezentate sau al textului scris — cortex litterae, — pentru a ajunge la înţelegerea semnificaţiei profunde, simbolice a acestora. 241 b Istoric şi teolog benedictin (1053—-1124), om de o mare cultură, spirit critic distins, autorul celei mai valoroase istorii a cruciadelor scrisă în timpul său, Gesta Dei per Francos şi a unei autobiografii (De vita sua), interesant document asupra realităţilor contemporane autorului. 242 Ordin benedictin fondat la Cîteaux, în Franţa, la sfîrşitul sec. XI şi devenit sub Sf. Bernard (predicatorul şi organizatorul celei de-a doua cruciade)’ un mare centru de misticism şi ascetism. 'Riguroasa regulă benedictină slăbind la Cluny, Sf. Bernard a procedat la o nouă reformă a ordinului, imprimînd la Cîteaux — şi în foarte numeroasele mănăstiri dependente — a deosebită austeritate. CONCLUZII. ESTETICA EVULUI MEDIU 471 Cuvintele Sf. Bernard erau adresate — indirect, dar în mod evident — cluni-sianului abate Suger243. Acesta, cu gustul pentru bogăţie, lux şi splendoare care îl caracteriza atît pe el, cît şi magnifica biserică pe care o construise la St, Denis si toate edificiile religioase clunisiene — în cele două cărţi pe care le scrisese pentru a-i răspunde Sf. Bernard îşi explică şi justifică modul său fundamental opus de a vedea rolul frumosului artistic în cadrul Bisericii şi relaţia acestuia cu eficacitatea reîigios-morală legată de practicile cultului: „Fiecare să facă după cum il va tăia capul. în ce mă priveşte, declar că mi s-a părut întotdeauna drept ca tot ceea ce este mai de preţ să servească în primul rînd pentru celebrarea Sfintei Împărtăşanii. Dacă potirele de aur /.../ serveau, după cuvîntul Domnului şi porunca Profetului, pentru a strînge în ele sîngele ţapilor, sau al vacilor, sau al viţeilor roşii, cu atît mai mult trebuie să pregătim noi vasele de aur, pietrele preţioase şi tot ce socotim mai preţios în lume pentru a primi sîngele lui lisus Hristos“. Şi într-adevăr, marele constructor şi totodată ambiţiosul abate Suger244 a achiziţionat, spre a-şi împodobi biserica, mari cantităţi de aur, perle, geme, ame-tiste, safire, rubine, topaze, smaralde; şi în felul acesta obţinînd — cu deplinul asentiment al mulţimilor de credincioşi'—cîştig de cauză în controversa în care se angajase cu Sf. Bernard. Bucuria estetică se dovedea — şi se va dovedi în continuare — a fost scris ia cea mai mare parte in jurul anului 1225, in mănăstirea Benediktbeuem din nordul Bavariei; este constituit din 120 de file de pergament, însumînd peste 400 de poezii — religioase, satirice, erotice, bachice, — aproximativ o jumătate din totalul lor fiind compuse pe teritoriul Germaniei; unele sint amestecate cu versuri în limba franceză sau în limba germană. Toate sînt nesemnate, dar multe din ele aparţin cu certitudine celor mai renumiţi poeţi goliarzi cunoscuţi. Poeziile goliardice au rămas foarte populare de-a lungul secolelor în mediul studenţesc, îndeosebi în Germania, — unde începînd din sec. XVIII s-au publicat asemenea culegeri de cîntece studenţeşti de petrecere (Kommersbucher). In perioada 1848 aceste culegeri — conţinînd şi entuziaste poezii patriotice şi libertare — au fost interzise de oficialităţi ca reprezentând „un pericol pentru Stat44. — O astfel de culegere intitulată Biblia din Lahre (1848) a ajuns să însumeze 800 de poezii în ediţia a 135-a (din 1925); poezii care însă au prea puţin în comun cu vechea şi autentica poezie goliardică. Intr-un Kommersbuch a fost inclus şi faimosul Gaudeamus igitur (titlul original fiind De brevitate vitae)i a cărei melodie — de un compozitor anonim, scrisă în ritm de dans tirolez (Lândler) — pare a data din sec. XVIII10. Inovaţiile formale ale acestor poeţi îşi aveau şi ele antecedentele lor. în plină perioadă merovingiană, noua cadenţă a versului ritmic, condusă de legile cîntului, a înlocuit prozodia clasică. Aceasta a fost reactualizată în perioada carolingiană, de reînviere a studiilor clasice; reacţie temporară, după care în mănăstirile bene-dictine vor deveni tot mai frecvente secvenţele, Poezia goliardică, răspîndită numai în ţările din nordul Alpilor, şi-a făcut apariţia simultan în mai multe dintre marile mănăstiri benedictine. Unul din centrele sale cele mai importante a fost mănăstirea St. Gali, unde Notker îşi compusese „secvenţele44, — poezii liturgice cîntate11, a căror prozodie era bazată pe accent şi pe* asonantă sau rimă12. Mai tîrziu, Abelard a cultivat şi el această prozodie, dar în versuri de inspiraţie profană. Incît, în secolele XII şi XIII, alături de versificaţia clasică în şcoli se preda şi arta versificării ritmice, după exemplul poetului goliard Primas (dictamen rythmicum ut Primatis), magistrul Hugues, care o preda în şcolile din Orleans; versuri de lungimi diferite — de preferinţă însă scurte — şi în foarte variate combinaţii strofice. Poezia goliardică era în cea mai mare parte 13 o poezie de societate, recitată in grup şi de obicei însoţită de cînt, de muzică instrumentală şi uneori chiar de dans — asemenea poeziilor populare, — îndeosebi piesele care erau închinate anotim- De Ia lat. bura — „aba44, „dimie44, ţesătură groasă de lină din care era confecţionat veş-mîîitul şcolarilor mai săraci, în speţă al clericilor vagantes, al goliarzilor. 10 Pe texte goliarde a compus Cari Orff (în 1937) cantata pentru solişti, cor şi orchestră Carmina Burana, — în stil neoclasic, cu o insistenţă ritmică obsedantă, o declamaţie puternic scandată şi folosind în prevalenţă instrumente de percuţie (chiar exotice). 11 Modulaţiile refrenului liturgic „alleluia44 erau mult prelungite, putînd ajunge pînă la 70 de tonuri pentru fiecare din cele patru silabe ale cuvîntului. „Inovaţia lui Notker a constat în înlocuirea acestor interjecţii preluiîgite prin cuvinte poetice, în formă de versuri pioase; versuri adaptate mersului şi întorsăturilor melodice ale cîntului accentuat; versuri inegale, dar reglate de ritm şi de asonanţă44 (O. Dobiache-Rojdestvensky). 12 Originea rimei este obscură. Forma cea mai îndepărtată în timp se regăseşte în aşa-numiiele „versuri leonine44, îii care primul emistih rimează cu al doilea. Pdma la sfîrşitul versului şi rima interioară apare la Commodianus (sec. III e.n.), poet care nu respectă accentul de cantitate, lolosindu-1 des pe cel de intensitate. în cîteva cazuri izolate se întîlneşte însă şi la Ennius, la Vergiliu, la Apuleius, şi mult mai des la Ovidiu; apoi — „în poezia ebraică şi siriacă, sporadic în poezia latină din sec. V, şi în mod curent în poezia arabă începînd din sec. VI44 (W. Du-rant). 13 De notat că poeţii goliarzi compuneau şi poezii religioase: într-un manuscris al unuia şi aceluiaşi poet, din totalul de 33 de bucăţi 2 sînt dedicate unor evenimente istorice, 4 sînt satire, 14 cîntă natura şi dragostea, iar 13 sînt imnuri religioase, de Crăciun. POEZIA GOLIARZIEOR 481 Ipului primăverii, plăcerilor vieţii, iubirii şi vinului. (In schimb, cele cu caracter j-Satiric nu erau cîntate, ci doar recitate). Popularitatea de care s-a bucurat a fost excepţională: pînă în secolul al XY-lea — deci timp de patru secole — manuscrisele goliardice au continuat să fie mereu recopiate şi difuzate. „Populară46 era poezia goliarzilor nu atît ca sursă de inspiraţie, ca model imitat (deşi prezenţa unor motive si procedee proprii poeziei populare este incontestabilă), cît prin faptul că autorii proveniţi aproape toţi din straturi sociale modeste, se adresau unui public larg care înţelegea limba latină şi care era de aceeaşi origine ca ei. Iar ca formă, faptul că se elibera de tradiţionala, de convenţionala prozodie, metrică, apropiindu-se prin ritm şi rimă de limbajul muzicii şi de sintactica limbii vorbite, conferea acestei poezii o mare naturaleţe, spontaneitate şi accesibilitate. înainte de toate, această poezie era foarte populară în mediul orăşenesc pentru că reflecta felul de viaţă şi mentalitatea miilor de studenţi din centrele universi- tare — şi, în mod special, a şcolarului, a „clericului44 vagans. Tipul acestuia, în ipostaza de poet goliard, apare aici clar delineat: duce o viaţă de mizerie (despre care ţine să vorbească mereu, chiar exagerînd, probabil), dar în care amărăciunile sînt des întrerupte de bucuriile ce i le procură vinul, cîntecul şi amorul; nu se fixează prea mult timp într-un loc, ci peregrinează din oraş în oraş, în căutarea unor magistri de renume sau a unor protectori generoşi. Pasiunea peregrinării, care de obicei coincidea cu venirea primăverii, introducea în versurile lor o notă mult preţuită de auditori: de exaltare a vieţii libere. Populară, în fine, era poezia goli-ardioă prin concepţia sa de viaţă, prin temele abordate şi prin atitudinea acestor poeţi răzvrătiţi contra ordinei sociale existente, a normelor morale comune, „şi mai ales ostili ierarhiei clericale, care pentru ei reprezenta a-vida, corupta şi nedreapta plutocra-ţie44 (S. Battaglia). Spectacolul inegalităţii şi inechităţii sociale alimenta revolta acestor clerici vagantes —nici laici, nici oameni ai Bisericii, — exprimată în accente în acelaşi timp amare, vehemente şi burleşti. Fără să ajungă pînă la a propune o „reformă44 socială, satira lor este îndreptată împotriva privilegiaţilor, nobili, cavaleri, burghezi bogaţi, şi mai ales înalţi prelaţi. Obiectivul principal rămîne curtea papală şi ierarhia superioară ecleziastică. Conflictul acut dintre Imperiu şi papalitate n-a făcut decît să alimenteze nemulţumirile şi indignarea generală împotriva abuzurilor curiei romane, căreia i se atribuiau toate viciile, — fără să fie cruţat nici papa însuşi. Şi, mai presus de toate, venali- 31 Plăcerile circiumei. — Gravură din prima ediţie în limba latină (1497) a Corăbiei nebunilor, de Sebastian Brandt 31 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 482 LITERATURA tatea: cuvintele apostolului Pavel — i?adix Omnium A/alorum Avaritia14 — au fost luate, cu o acerbă vervă polemică, drept acrostih al numelui Cetăţii Eterne, Atacurile la adresa cupidităţii papilor şi cardinalilor sînt frecvente. „Cancelarul Philippe“ şi în special Gautier de Lille (Walter de Châtillon) sînt autorii unor virulente asemenea satire; ultimul, în Propter Sion non tacebo — poezie abundînd in erudiţie biblică, aluziile la texte biblice intercalîndu-se aproape in fiecare vers — apelează la invective de o rară vehemenţă: Astfel zic cei cardinali, Astfel zic cei zei carnali ! Vrînd întîi să ne vrăjească, Picură drăcească fiere, Prin a predicii putere Pungile să le golească ! Lupi pe dinăuntru, dar Juri câ-s miei pe dinafaP (...) In corabia papală Zace-o iasmă infernală Ce mănîncă şi-o cămilă; O acoperă cortina, Totu-nghite, ca felina, Rage, rupe fără milă15 în contrast puternic cu cupiditatea clerului,, acelaşi Gautier deplînge situaţia tristă a şcolarilor-clerici care se dedică studiilor, în amplul poem-viziune Apoca-lypsis Goliae, — cea mai cunoscută satiră goliardică: r Artele ce-au înflorit, Legiştii le-au biruit; Artele-s azi de prisos, La fel omul studios (...) Azi domnesc legiuitorii, Le slujesc toţi muritorii, Secolele ţin cu ei. Asesorii-s cu păstorul, Lupii ce nu-şi schimbă părul Par pe dinafară miei (...) Rabdă slujitorii artei, Sînt lăsaţi în voia soartei, Plîng c-au învăţat in van... Biserica, „Mireasa lui Ilristos, din împărăteasă a devenit femeie publică; altarele se vînd ia mezat, şi chiar sfinta împărtăşanie a ajuns de vînzare44 — conclude Gautier. Iar Prim as îi prezintă astfel pe episcopi: Aşadar, călugărul ia episcopatul; Palid şi nespus de slab, c-a postit bărbatul: Dinţii pururi scrîşnitori necruţîndu-i gura Şase peşti mari la un prînz şi-au pierdut făptura! La o cină a-nhăpat ştiuca uriaşă 14 „Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor" (Ap. Pavel, Epistola J către \Timotei. VI, to). 15 Toate citatele din poezia gollarzilor (cu excepţia celor menţionate, ale lui Romulus Vulpe seu) sînt traduceri inedite de Ion Acsan. POEZIA GOLIAKZILOR 483, Şi-n doi ani a căpătat burtă ca de paşă, După pilda porcilor, firi grohăitoare. în chilia lui sorbind apă din izvoare, A stîrnit un nou potop din licori de viţă, Că pe braţe-a fost adus ptn-la pat, beat criţă. Vezi apoi cum mii şi mii, vin şi îşi arată, Rubedenii sau nepoţi, lecţia-nvăţată: „Rudă mi-e Sfinţia Sa, iau drept martor Cerul 1“ E făcut canonic nou, sau trezorierul. Faţă de preoţii de mir (presbyteri saeculari), modeşti preoţi ai parohiilor, poeţii goliarzi sînt mult mai indulgenţi, tratîndu-i chiar cu oarecare simpatie. Goli-arzii au în vedere doar celibatul acestora, considerîndu-1 nu numai împotriva firii, ci şi învăţăturii Vechiului şi Noului Testameut: „Dumnezeu a blestemat / pe bărbatul care nu procrează; / de aceea, eu vă sfătuiesc / să procreaţi, dacă vreţi să fiţi binecuvîntaţi“. — într-o poezie de 45 de strofe de o savuroasă vervă umoristică, treizeci de preoţi şi clerici de diferite vîrste şi grade în ierarhia bisericească s-au întrunit pentru a protesta împotriva celibatului impus prin decret papal, — fiecare in felul său motivînd raţiunea concubinajului: Şi al cincisprezecelea grăi: „Carafa plină Cînd mi-o golesc şi seara cu somnul se îmbină, Atunci să-mi do armă-alături preascumpa concubină Căci mult îmi foloseşte carnala-i medicină /“ (...) Ioj al şaisprezecelea, doct în filosof ie, A zis: ;Mereu ’de ce-uV pe-al său ’de-aceeai-l ştie. Dar dacă slujitoarea mi-a fost răpită mie, Voi fi cel ce se zbate trei în loc să-ntreţie /“ (...) Iar ultimul canonic grăit-a sus şi tare: „Nu cere de la nimeni ceea ce nu-i în stare.. Se ştie doar că cleru-i străin de cumpătare*, Deci slujnica rămînă pe Ungă fiecare /“ „Măsura-i inutilă, deşartă şi beteagă: Cînd nu-ţi iubeşti servanta nu eşti cu mintea-ntreagâ /“ în conflictele şi rivalităţile pentru beneficii dintre preoţimea d@ mir şi ordinele călugăreşti — care acaparau progresiv scaunele episcopale, precum şi catedrele în şcoli şi universităţi, goliarzii erau aliaţii fireşti ai clerului secular. Călugării sînt acuzaţi de aceleaşi vicii — lăcomie, amoralitate, grosolănip, ignoranţă, etc. — pe care le invocau şi fabliaux-urile franceze şi novellieri italieni, povestitorii Renaşterii: Vrei tu aievea să ştii cum e nobilul neam de călugări? Peste întregul pâmînt faima li s~a răspîndit. Toaca de-abia a sunat că dau buzna în sala de mese, Parcă in loc de gîtlej au un cavou larg deschis. Psalmii degrabă rostind, se şi duc să se împreuneze, Crezi că sînt cai sau măgari fără glagorie-n cap. Nesăţioşi şi mereu nesătui, ei mănîncă de toate, Fie câ-s păsări din cer, fie câ-s peşti din ocean, Multe bucate pretind, lung răgaz să-şi termine ospăţul; Pînă nu s-au ghiftuit, murmură neîncetat. (...) 31* 484 LITERATURA In scmmb, lumea laică nu apare în poezia goliarzilor aproape deloc. In mod excepţional, cîte un personaj istoric — Frederic Barbarossa, Filip August, Richard Inimă-de-Leu, — in poezii elogiative de circumstanţă. Femeile — doar dintr-un punct de vedere special: în situaţia de iubite (foarte rareori) sau de obiect al plăcerilor frivole. Burghezii — cu care goliarzii erau într-un permanent conflict — ironizaţi şi defăimaţi. Cavalerii — rivalii goliarzilor în materie de femei — detestaţi pentru brutalitatea, aroganţa şi incultura lor. Iar ţăranii — profund dispreţuiţi, deşi majoritatea poeţilor goliarzi proveneau din rîndurile acestei clase. Satira contra laicilor este aproape total absentă; în schimb, corupţia generală este deplorată în compoziţii de un pesimism sumbru — ca în versurile lui Gautier de Lille: lată, cinstea lîncezeşte, Din virtuţi nu-i vine una, Omul darnic se zgîrceşte Iar zgîrcitul dă întruna; Mincinosul drept grăieşte, Iar cel drept e cu minciuna; Legile-s de toţi călcate Prin nelegiuiri sfruntate. Avariţia-i regină, Doar avarii-s la domnie; Orice suflet se închină Patimii de bogăţie: Faima că ţi-e punga plină E suprema măreţie. Legile-s de toţi călcate Prin nemernice păcate. (...) Inimile-s porţi de fier, Numai lăcomia-i cheia, A pierit credinţa-n Cer, Soţul şi-a-nşelat femeia. Nu cu Juno-i Jupiter, Nici Didona cu Eneea; Legile-s de toţi călcate Ca să se dedea în voie Faptelor destrăbălate. Dar, în majoritatea producţiei sale, poezia goliardică este o poezie veselă; o poezie care „exaltă plăcerile acestei lumi cu o vervă dusă adeseori pînă Ia obscenitate44, şi care „nu ezită să pună în discuţie înseşi principiile morale44 (J. Paul). Fapt care contrazice, prin urmare, obişnuita imagine a unui Ev Mediu „pios44, profund religios. — în codicele Carmina Burana găsim acest admirabil poem care ilustrează filosofia de viaţă a poetului goliard—Estuans interius: Clocotind în sinea mea, Foc de supărare, Din tot sufletul vă spun Trist nevoie-mare: Din pămînt sunt plămădit, POEZIA GOLIARZILOR 485 Humă trecătoare, Sunt o jucărie-n vlrd, Frunză călătoare. Căci nu semăn nicidecum Cu-nţeleptul care Se aşază cu temei Pe o stincă tare. Eu, ca prostul, nu-s decît Apă curgătoare, Rîu cu albie si curs Pururi schimbătoare. Navă sunt fără cîrmaci, Părăsită navă; Pasăre-n văzduh plutind, Rătăcind în slavă. N ici un lanţ, Ri'ci an z&or Nu-mi ţin viaţa sclavă. Caut semeni de soi bun Şi descopăr pleavă. Dragostea-i un joc plăcut, Dragostea-i grozavă; Dulce e răsplata ei, Dulce şi suavă. Pentru Venus săvirşeşti Orişice ispravă Dacă o asculţi şi n-ai Inima trîndavă. Uşuratec azi ca ieri, Zburd pe căi deşarte, De virtuţi uit, ca să am Doar de vicii parte. N-can de mîntuire chef; De plăcere — foarte ! Iar de suflet am să am Grijă după moarte. (Trad. de Itomulus Yuîpescu) Genurile, temele şi modalităţile sînt foarte variate —- şi inspirate din experienţa directă a clericilor-şcolari. Astfel, materiile studiate pe băncile şcolii — teologia, omiletica, gramatica, retorica, dialectica, — devin adeseori obiect de amuzantă persiflare, aplicîndu-li-se în acest scop procedee ingenioase, jocuri de cuvinte, calambururi absconse, asonanţe, glume gramaticale (la Serlon din Wilton), în care erudiţia era pusă cu pedanterie la contribuţie, iar dialectica era şarjată, transformată în schemă şi model a nenumărate „dispute44 glumeţe. Sînt persiflate predicile şi metodele catihetice. Cu o voluptate deosebită sînt parodiate textele biblice şi slujbele religioase, în forme ca liturghia beţivilor, a desfrînaţilor, a pătimaşilor jocurilor de noroc. „Arhipoetului din Kolnu îi aparţine faimosul text cunoscut şi sub titlul de Confesiunea goliarzilor, care în cele 25 de strofe este o savuroasă 436 LITERATURA „mărturisire de credinţă16: Suit corabia ce-n larg nici cir maci nu are, Sînt o pasăre ce-n zbor n-află-n cer cărare; Am rămas fără de-odgon, loc de ancorare, Printre semenii-ntîlniii, bun — cel rău uni pare. Gravitatea-n sinea mea mi-a părut sfruntată, Gluma pentru mine-a fost mierea preferată. Venus doar ne-a hărăzit truda minunată Care nu-şi alege cuib inima-ncruntată. (...) Vina mea-n al doilea rînd se numeşte jocul; Jocul ctnd mi-a despuiat trupul In tot locul, Frigul e-n exterior, mintea mi-e ca focul: Mai frumoase cîntece îmi inspiră tocul l Pomenesc al treilea punct: şi taverna-mi place; N-am dispreţuit-o-n veci şi nici n-o pot face, Pînă văd cum îngereşti stoluri vin încoace Pentru-un răposat cîntînd: „Odihnească-n pace !u în tavernă să mă sting, ăsta-mi este dorul; Vinu-aproape adăpînd pe tot muritorul, îngerii mai bucuroşi să-şi înalţe corul: „Milostivul Dumnezeu ierte băutorul Pe oricine c-un dar bun l-a-nzestrat natura: Eu nu pot un rînd să scriu cînd flâtmîndă-i gura; Dă natura tuturor cîte-un dar de seamă: Ca să încropesc un vers beau vin bun, nu zeamă; Versurile mele sînt după cum e vinul: Pe Ovidiu îl întrec cînd îmi sorb tainul (...) De un antren debordant sînt eînteeeîe de pahar goliardice. Vimim bonom t, suave, de pildă, — o parodie a unui imn liturgic închinat Fecioarei şi transmis în zeci de copii manuscrise, — a rămas timp de şase secole în repertoriul literaturii bacliice studenţeşti. La fel, tot atît de antrenantul In taberna quanclo sumus: Cînd în crîşmă stăm la mese, Lui că sîniem cui să-i pese? Ne-ncercăm deci dar norocul Năduşind mereu cu jocul. Ca să afli ce şi cum e Vioi a cuşmei, unde-o lume Bea şi joacă-n bani dînd iama, La ce-ţi spun aici ia seama. Care bea, care petrece, Car e-n desfrînări se-nirece, 16 Strofa aceasta, îndeosebi, a rămas pînă azi în repertoriul cîntecelor de pahar studenţeştii Mihi est propositum in taberna mori, ut sint vina proxima morientis ori. Tune cantabunt laetius angelorum choris ţ %iDeus sit propitius huic potatori /“ POEZIA GOLIARZILOR 487 Care-şi toacă la joc banii. Mulţi rămîn goi ca golanii; Cîţiva-n straie noi se-mbracă; Grosul doar în zdrenţe pleacă; Dar toţi cred — şi-n rîs iau moartea — Că le ţine Bacchus partea. Bea bărbatul, bea nevasta, Bea şi ăsta, bea şi asta, Bea monahul, bea ostaşul, Bea stăpînul, bea rîndaşul, Bea cel harnic, 6ea trîndavul, j?ea săracul, tea bolnavul, Bea cel oacheş, bea bălanul, Bea-nvâţatul, bea mîrlanul. Bea cel casnic, tea hoinarul, Bea proscrisul, bea fugarul, Bea opinca, bea vlădica, Bea moşneagul, bea bunica, Bea feciorul, bea şi tata, Bea şi mama, bea şi fala, Bea şi ăla, bea şi aia, Beau cu hurta, beau cu droaia. (Trad. de Romuius Yuipescu) Pe motivul horaţian „Cârpe diem“ (reluat şi de Lorenzo Magnifico în Quanfe bella giovinezza) este construit un poem ca acesta: Cărţii să-i grăbim exodul, Fără griji orice drume, e; *Sa culegem grabnic rodul Anilor de tinereţe! Seriozitatea-i bună Cînd ajungi la; bătrîneţe ! Fericita vîrslâ piere, Vremea ce spre cărţi te-mbie: Dulcea; tinereţe cere Să zburdăm de bucurie! Dorul să ne dea poveţe Cînd e tinereţea-n floare; Să descindem. în pieţe Printre coruri de fecioare / Tema naturii şi tema iubirii ocupă an loc preferenţial, într-o măsură mult mai mare decît s-ar putea crede, în această poezie a satirei şi a vieţii frivole. Desigur: dragostea egoistă, posesivă, senzuală17, în versuri galante, nu lipsite de detalii 17 Căci goliarzii, ţinînd să respingă şi de astădată o convenţie în genere respectată de societatea aristocratică, tratează femeia mai mult cu ireverenţă decît cu entuziasmul afişat al trubadurilor, — contribuind prin aceasta la naşterea unei întregi literaturi misogine şi antiro-mantice. (Cf. A. Hauser). 488 LITERATURA îndrăzneţe şi de scene picante, pentru care Ovidiu era modelul cel mai agreat; dar şi dragostea pură, idealizată, idilică; sau nuanţată cu momentele unor emoţii de-a dreptul duioase, de aşteptări şi speranţe zadarnice, de dezamăgiri şi suferinţe intime : Ca o creangă verde Tremurînd, ca luntrea Care-n larg se pierde Sub potrivnic vini, De talaz purtată — Astfel zbuciumată, De virtej furată, Şovăi ne-ncetat între o dorinţă Şi-ntre chibzuinţă— Chin nemăsurat! Pe de altă parte, natura, proiectată în delicate linii şi culori, formează un cadru adecvat unei iubiri idilice, — ca în graţioasele „pasturele“ ale rafinatului Gautier de Lille: sau, ca în aceste versuri ale unui anonim: Soarele alintă firea Candid şi subtil, Readuce înnoirea Chipul lui April; Iarăşi caută iubirea Gindul juvenil, Răspîndeşte fericirea Zeu-n veci copil. Noutatea prea vădită, Sol de mîndrâ vară, jPrimăvara-nstăpîniîă Vesel ne-nfioară; Pe cărarea netezită De-a ta primăvară, O credinţă neştirbită Să te poarte iară! Apără-a iubirii arcă! Dragostea-mi curată Cuierul în piept să-şi toarcă Şi în mintea toată; Să mă simţi prezent încearcă De-s plecat vreodată; Cînd iubeşti nespus, eşti parcă Ixion pe roată! Prin anumite aspecte, poezia erotică a goliarzilor o egalează pe cea a trubadurilor, prin altele o depăşeşte. Este o poezie de o elaborare mai savantă şi, oricum, mult mai puţin determinată de convenţii literare. Poetul goliard — care are o îngrijită educaţie literară, foloseşte o exprimare aleasă şi variată cînd descrie calităţile iubitei, duce o viaţă liniştită, liberă şi îndestulată (cînd şi-a găsit un protec- POEZIA GGLilARZILOR 489 tor generos), cu nobile preocupări intelectuale — se consideră superior rivalului său in dragoste, cavalerul: Ce dulce şi bogată-i viaţa elen'ceaşcă, Şi nici un glas nu poate defel s-o zugrăvească; Din amîndouă aripi bătînd întruna zboară Amor neobositul, Amor nevrînd să moară. Mereu spui despre clerici că-s trintori puşi pe rele, Dar muncile şi mie îmi par nedemne, grele; Cînd sufletul le zboară, în gînd, spre nalte creste, Disting şi rostul firii şi căile celeste. în sfîrşit, în peisajul atît de variat al acestei poezii se introduc, cum am văzut, şi accente pesimiste, de tristeţi, de melancolice nostalgii, — ca in lungul poem autobiografic (de aproape 100 de strofe), dar susţinut de o continuă tensiune elegiacă, al Primatului, ajuns victima unui nemilos capelan: Fost-am îndrăgit, bogat, între semeni preferat, Azi sînt moş încovoiat, înjosit şi neglijat, Delăsat de delăsaţi, Respirînd greu, înfundat, Masă aspră, jalnic pat, Nici iubit, nici adorat, Chipul bun de îngropat. Grea-i a sărăciei plagă: Cîmpul meu, moşia dragă Şi conacul: lumea-ntreagă Unde-s haimana pribeagă. Fost-am vesel, plin de vlagă, Vorbăreţ şi pus pe şagă, Bucuria în desagă: Primul ieri, azi doar o doagă îmi cerşesc hrana miloagă. Pline cer, plin de ruşine. Cerşetor sînt. Către cine Să mă-ndrept? Spre popi, vezi bine! Decăzut — mai am un ţel? Laicii nu-mi dau defel 5a mănînc, să beau niţel, în stomacul cu tighel Nu pui mare lucru-n el: Dumicatul de căţel! Sau, ca în această plîngere a fetei care a păcătuit18, aşteptînd acum un copii, prigonită de părinţi, năpăstuită de lume pentru păcatul"comis din dragoste, — în timp ce iubitul, pedepsit cu surghiunul, se află departe de Franţa: Pîn-acuma, vai de mine, Fapta mi-am ascuns-o bine 18 Plauctuspecatrix. — „Această bucată este unică în toată producţia goliardică, prin emoţia de milă profund umană. Poemul a fost foarte gustat de critica modernă44 (A. Dobiache). 490 LITERATURA Şi în taină am iubit. Dar ruşinea s-a trădat, Pîntecu-i acum umflat, .SfnZ doar ăima de moşit! De-asta mama nu mă iartă, De-asta tata mă tot ceartă Si pe mine-şi varsă focul. Mă ascund în casă iară, ,Ya caiez să ies pe-afară, AM ma mat MzM’e jocul. Dau din coate fără preget, Ma arată Jojfi c-im deget, Parcâ-s o destrăbălată . Semne-şi fac, clintindu-şi capul, Merit, după ei, casapul C-am păcătuit o dată ! Singură, ce mai pot face? Gura lumii nu-mi dă pace, Mumele-mi pe buze zboară. i?ak£ jigniri nenumărate, Suferinţa crunt mă bate, Lăcrimez a cita oară? Considerată în ansamblul ei, poezia goliardică nu prezintă un interes deosebit sub raport documentar istoric; moravurile timpului, conduita clerului şi a călugărilor, abuzurile curţii papale, ale celor episcopale, ale oficialităţilor laice, sînt consemnate exact şi detaliat în mii de alte documente contemporane. în schimb, această vastă producţie poetică rămine un nepreţuit document de interes psihologic şi literar. Chiar dacă exagerarea, retorismul şi verbalismul adeseori abundă, pe de altă parte însă pregătirea intelectuală a autorilor este evidentă; în exprimarea sentimentelor intime sinceritatea este de cele mai multe ori desăvîrşită; iar tehnica poetică este în acelaşi timp complicată şi suplă, savantă şi liberă, severă şi atrăgătoare. „Creaţia lirică a goliarzilor din secolele XII şi XIII, în repetate rînduri anunţată de ei înşişi ca o carmen rebelle, conţine multe din elementele care au servit /istoricilor culturii — n.n. O.D.j pentru a defini Renaşterea44 — conclude O. Dobi-ache- Ro j de s tvensky. Jakob Burckhardt atribuia (ceea ce este cu totul greşit) © origine italiană tuturor poeziilor goliardice — spre a sublinia, desigur, valenţele lor renascentiste. în secolul al XVI-lea, exponenţii Reformei apreciau în mod deosebit opera goliarzilor, din care reţineau însă numai spiritul ei anticlerical şi antipapal19. Pentru romantici — care au redescoperit poezia goliarzilor considerînd-o prima manifestare a spiritului laic, profan şi popular în cultura europeană; iar pe goliarzi, interpreţi ai poporului — aceasta apărea ca cea dintîi expresie literară a spiritului şi tendinţelor ce vor duce la formarea culturii Renaşterii. Aceste poziţii — ale Reformei şi ale romantismului — sînt, evident, mult exagerate şi, în felul în care au fost formulate, nu pot fi acceptate. 19 O antologie goliardică avînd o asemenea tematică satirică a fost publicată în 1556 la Basel, de Mathias Flacius Illyricus; antologie care a cunoscut un imens succes în cercurile Reformei, POEZIA GOLIARZILOR 491 Fapt este însă că „...se întilneşte în această poezie un .sentiment cu totul personal şi foarte realist al naturii şi al iubirii; bucuria posesiunii unor bunuri pămin-testi; o atitudine negativă, aproape ostilă, faţă de idealul de sărăcie şi de umilitate; orgoliul artei, precum şi o foarte înaltă idee despre valoarea ei; în fine, un gust al Antichităţii, absenţa unor mobile de natură etică şi religioasă, precum şi preponderenţa elementelor estetice /.../ Se percepe, în această invazie a mentalităţii fun-ciarmente antropocentrică, o revoltă şi o renaştere44 (idem). — Cu specificarea, necesară, că nici una din aceste atitudini, idei, preferinţe, nu au fost căutate în altă parte sau primite dinafară. „Ele izvorăsc din înseşi adîncimile Evului Mediu41. ÎNCEPUTURILE LITERATURII ÎN LIMBI NAŢIONALE O premisă a apariţiei unor literaturi în limbi naţionale, vorbite de masele popii-'} lare, o constituie faptul că dorinţa de a se instrui pe sine şi de a instrui pe alţii, la ; nivelul noilor realităţi şi cerinţe ale societăţii, nu mai putea fi condiţionată de ' cunoaşterea limbii latineŢ'Momentiircoincide cu creşterea, cu intensificarea curio-i zităţii intelectuale a unui public laic aristocrat, apoi burghez, şi în fine popular — care dorea să fie instruit, informat şi delectat spiritualmente, fără a avea însă şi posibilitatea de a studia şi de a poseda limba latină. Pe de altă parte, aceste literaturi20 se vor dezvolta cu precădere şi cu o mai mare vigoare tocmai în regiunile unde îndrumarea şi controlul Bisericii — principalul factor de promovare a învăţămîntului, a instrucţiei vehiculate pe calea limbii latine, care era şi limba liturghiei — erau mai slabe; şi totodată, în regiunile unde efectele „renaşterii carolingiene44 latinizante s-au făcut simţite mai puţin (sau de- i loc)20 21. — Operele redactate în limba latină erau inteligibile pentru toate persoanele ' cultivate -— din Scandinavia şi Anglia pînă în Spania şi Italia, din Germania şi: Ţările de Jos pînă în Boemia şi în regiunea apuseană balcanică, — persoane care o ; foloseau pînă şi în corespondenţa lor particulară, vorbind-o ca pe o limbă vie, îm- ( bogăţind-o mereu cu noi cuvinte şi cu noi turnuri de fraze, pentru a o face capa- I bilă să exprime realităţi şi idei noi. Dar această limbă internaţională, a celor instruiţi, nu era accesibilă şi imensei mulţimi, din toate categoriile sociale; încît, încă din 812, Conciliul din Tours îi invita pe preoţi să predice în limba poporului. Bariera lingvistică era de netrecut mai ales pentru popoarele celtice şi germanice — din Irlanda, Anglia şi Bretagne, din regiunile germane şi scandinave, unde va apărea de timpuriu o literatură în limbile locale22. în Anglia, Aldhelm în sec. VII şi Venerabilul Beda în primii ani ai secolului următor scriau versuri în limba anglo-saxonă (care însă s-au pierdut); iar în sec. IX, Alfred cel Mare traduce în anglo-saxonă principalele opere ale lui Orosius, Beda, Boethius şi Grigorie cel Mare. în sec. XI, învăţatul călugăr Aelfric compilează primul vocabular latin-englez, traduce din latină predici ale Părinţilor Bisericii şi în anglo-saxonă compune el însuşi cîteva predici; începe o traducere în aceeaşi limbă a Genezei biblice, redactează direct în anglo-saxonă — într-o proză poe- 20 Folosim, aici, acest termen în sensul său cel mai larg: de producţii nu numai literare, ci şi teologice, juridice, istorice, de popularizare a ideilor filosofice sau a cunoştinţelor ştiinţifice. 21 Ca, de pildă, chiar în sudul Franţei, — unde scribii administraţiei, necunoscînd suficient limba latină, încep către 1100 să redacteze actele oficiale şi corespondenţa în limba provensală (langue d'oc). 22 Pentru aceste producţii literare, vd. Istoria culturii si civilizaţiei, voi. 2, pp. 54—57 şi 129—135. 492 LITERATURA tică în care foloseşte frecvent aliteraţia — cîteva scrieri hagiografice; şi, traducînd gramatica latină a lui Priscianus, are ciudata idee să aplice regulile gramaticii latine la limba sa maternă; fapt datorită căruia anglo-saxona a căpătat o precizie şi o adevărată valoare literară23. j Pa teritoriul Germaniei actuale, Garol cel Mare poruncise să fie culese vechile cînteee eroice, ameninţaC^^^dîsplira (culegerea aceasta s-a pierdut). In sec. XI, i Ia mănăstirea St.-Gali, Notker Balbulus tradusese în germana veche Psaltirea şi îi \ familiarizase pe necunoscătorii de limbă latină cu doctrinele filosofice scolastice. iDar aceasta — după ce, la sfîrşitul secolului al VlII-lea, literatura în germana Mveche înregistrase primul său document literar, Cîntecul lui Hildebrand; iar către *830, epopeea religioasă Heliand?4, cu ale sale 6.000 de versuri aliterative, în saxona ; veche; urmată, imediat după 860, de Evangheliarul lui Ottfried von Weissenburg, scris în versuri rimate. Trei secole mai tîrziu, în 1130, clericul Lamprecht din Trier prelucrează liber, după o versiune franceză, Cintecul lui Alexandru; iar către > 1147, la Regensburg, istoria laică va fi ilustrată de Cronica împăraţilor (Kaiser-ehronik), ţ In Franţa25, după Cantilena Eulaliei — primul text de interes literar în limba frarîSeza, din sec. IX, — cele mai vechi texte, poeme hagiografice, datează din - sec. X (Viaţa Sf. Leger, — 40 de strofe de cîte 6 versuri) şi de la începutul, sec. XI (Viaţa Sf, Alexis, — 125 de strofe, fiecare cu aceeaşi asonanţă). Este şi secolul în care au fost redactate primele monumente ale literaturii franceze, marile poeme eroice (chansons de geste). ^ In Spania, primul monument literar în limba naţională, datînd din jurul anu-\ lui 1140, este Cintecul Cidului; care însă a fost precedat de alte poeme epice, a căror elaborare urcă pînă în sec. X şi chiar IX26. — în Italia (unde cel mai vechi text de limbă italiană este o propoziţie dintr-un document judiciar din Capua — 960), primele versuri rimate, în dialect pugliez (Ritmo Cassinese, rămas fragmentar) apar în sec. XIII; secol în care Cintecul Soarelui al lui Francisc din Assisi şi lirica poeţilor de la curtea siciliană a lui Frederic II vor marca începuturile literaturii italiene. — în ţările neolatine (şi în special în Italia), întîrzierea cu care apar literaturile în limbile naţionale în raport cu ţările germanice, se explică prin faptul că aici limba latină fiind mult mai apropiată de vorbirea populară, nu s-a ajuns la conştiinţa că aceasta din urmă ar putea servi unor scopuri literare. Incepînd din jurul anului 1100, literaturile romanice au deţinut, timp de şapte secole, supremaţia asupra literaturilor naţionale; mai întîi, asupra celor din Occident, apoi — cu intermitenţe — şi asupra celorlalte. Una sau alta dintre marile literaturi romanice — franceza, italiana, spaniola, — au exercitat nu doar o influenţă, ci chiar o adevărată hegemonie. „De la 1100 pînă la 1275 /.../, literatura şi cultura spirituală franceză constituie modelul celorlalte naţiuni*4 — remarcă E.R. Curtius, urmărind succesiunea etapelor acestei supremaţii. „Literatura germană aproape că preia temele din poezia franceză /.../ Cultura de curte a Franţei iradiază pînă în Norvegia şi în Peninsula 23 La trei secole după aceste începuturi, în 1350 engleza va deveni limba de predare în şcoli; iar în 1360 va fi folosită şi în cadrul justiţiei. — Or, din momentul în care învăţămîntul va fi în limba naţională, populară, oamenii Bisericii vor pierde monopolul asupra instrucţiunii; fapt ce va duce la secularizarea culturii, la o mare dezvoltare a culturii laice. 24 Pentru o prezentare mai detaliată a literaturilor naţionale, vd. voi. 4 al prezentei lucrări. 25 Jurămîntul de la Strassburg (843), cu primele sale texte de limbă franceză şi, respectiv germană, reprezintă doar un document lingvistic, fără interes literar. 26 Istoricii literari de autoritate Emiliano Diez Echarri şi Jos6 Maria Roca Franquesa au arătat (1965) că poemele epice — azi pierdute — ale căror protagonişti sînt Fer nan Gonzâlez şi Bernardo del Carpio au fost compuse în sec. X şi, respectiv, în sec. IX. ÎNCEPUTURILE LITERATURII ÎN LIMBI NAŢIONALE 493 Iberică44. In timpul Renaşterii, literatura epopeilor şi a romanelor cavalereşti va căpăta forme splendide în capodoperele lui Ariosto şi Torquato Tasso. — Dar înce-pînd din secolul al XlV-lea, se impune — cu Dante, Petrarca şi Boccaccio — primatul Italiei. Cultura Renaşterii italiene va fascina cu deosebire culturile franceză, engleză şi spaniolă. „Odată cu secolul al XVI-lea începe «vîrsta de aur» a Spaniei, ce domină mai bine de un secol literaturile europene j.../ Franţa s-a emancipat de "'ST®’liegemdbi * 'italiană şi spaniolă în mod definitiv abia la începutul secolului al XVXI-lea, preluînd ea însăşi primatul, care i-a rămas nezdruncinat pînă la 178044. Faţă de prestigiul eminent al culturii popoarelor romanice, chiar marile literaturi germanice au rămas mult în urmă. „Cu puterile literare ale României — continuă Curtius, — Germania nu a putut concura niciodată. Ceasul ei vine abia în epoca lui Goethe; pînă atunci, ea a primit influenţe dinafară, dar nu a radiat nimic de la sine44. — Situaţia Angliei în relaţiile sale cu lumea romanică a avut un caracter special. După cucerirea normandă, „cultura engleză devine pentru cîteva secole o anexă a celei franceze44; timp în care „Parisul este capitala literară a Angliei14. Primul mare poet al Angliei, Geoffrey Chaucer (m. 1400), are o formaţie culturală eminamente franceză şi italiană; pentru ca, odată cu Reforma (sec. XVI), Anglia să înceteze strînsele sale raporturi culturale din trecut cu ţările romanice — şi chiar cu cele germanice de pe Continent, — şi să se izoleze, într-o bună măsură, să se închidă în „in-suiaritatea44 sa, cultivîndu-şi propriile tradiţii27. „Naşterea şi expansiunea extraordinară a literaturilor în limbi naţionale se datorează în primul rînd faptului că masa populaţiei28 nu înţelegea demult limba latină44 — explică J. Paul. „Aceste literaturi s-au născut dintr-o nevoie / de ordin psihologic şi cultural — n.n. O.D.j viu resimţită şi diferenţiată de la un public la altul în fiecare din domeniile în care se impune apoi un gen literar44. în condiţii diverse — istorice, sociale, culturale, — şi adresîndu-se unui public mai mult sau mai puţin diferit va apărea o cantilenă, o epopee, un cîntec de dragoste sau un roman curtean. In al doilea rînd, producţiile acestor literaturi în limbi naţionale nu sînt „populare44 — în sensul dat termenului de istoricii romantismului; cu alte cuvinte, ele nu s-au născut cu ocazia unor serbări cîmpeneşti sau a unor alt fel de divertismente ţărăneşti; şi, prin urmare, nici ca o improvizaţie colectivă, ca un act creator spontan şi impersonal. Un exemplu concludent îl oferă —■ cum se va vedea mai jos — poemele eroice. —Dimpotrivă: din momentul cînd aceste compoziţii, iniţial 27 O izolare, desigur, relativă. Căci „în sec. XVIII (Pope, Gibbon), latinitatea exercită o puternică atracţie, iar în sec. XIX, Germania. în secolul al XX-lea se subliniază din nou tradiţiile romane de orice fel6* — conclude Curtius, dînd ca exemple de „campioni impetuoşi ai acestei bătălii44 pe G.K. Chesterton şi T.S. Eliot. 28 Mai ales a populaţiilor nelatine. Pînă la sfîrşitul secolului al IX-lea limba franceză era atît de apropiată de latină încît era numită lingua romana; abia începînd din secolul al X-lea va căpăta un caracter suficient de distinct pentru a putea fi numită acum lingua gallica. Xilogravură (reprezentînd un sfînt) dintr-o ediţie — din 1493 — a faimoasei culegeri hagiografice Legende doree 494 LITERATURA orale, capătă o formă scrisă, ele se prezintă cu calităţi poetice care demonstrează că autorul lor este un poet sigur de mijloacele sale. In al treilea rînd, aceste producţii literare în limbi naţionale au fost compuse spre a fi recitate în public, sau cîntate, psalmodiate, cu sau fără acompaniamentul unui instrument. Efectele urmărite de recitatori sau cîntăreţi erau aceleaşi pe care le urmărea şi arta oratoriei — să impresioneze, să entuziasmeze, să indigneze, să înduioşeze sau să înveselească, — dar amplificate fiind acum de cînt, de acompaniamentul muzical şide gesticulaţia declamatorului; aşadar, efecte fundamental diferite de cele ale lecturii unui text definitiv stabilit. Cînd, în jumătatea a doua a secolului ai iXII-lea, lectura directă a textului de către cititorul izolat va înlocui declamaţia în public, se vor impune — în mod necesar — anumite modificări structurale în însăşi poetica acestor compoziţii; modificări ce vor căuta să suplinească efectele exterioare obţinute de recitatorii cîntăreţi. In fine, literatura în limba raţională nu era adresată numai celor ce nu ştiau citi, numai unui public de ţărani şi orăşeni analfabeţi: şi nici a-celei mari părţi din lumea aristocraţiei care nu ştia scrie şi citi, — şi cu atît mai puţin să cunoască limba latină23; încît, şi aceştia apreciau compoziţiile recitate la fel ca masa poporului simplu. Destinate auditorilor iar nu — la început — cititorilor, aceste literaturi capătă o semnificaţie socială mai evidentă decît producţiile literare în limba latină; căci atît autorii textelor cît şi interpreţii, recitatorii lor, dezvoltau temele inie-resînd publicul lor. Cînd acest public va evolua din punct de vedere cultural, ei îşi vor readapta Sf. Francisc din Assisi predicînd pă- mereu operele, aprofundînd temele, afinîndu-şi sărilor. Vitraliu din Konigsfelden mijloacele de expresie, sporindu-şi capacitatea de rfa^rSlciscanf'a Srîbufrtă analiză Psiholo§ică> perfecţionîndu-şi tehnicile poe-promovarea limbilor naţionale şi tice> Şb Prm urmare, obţimnd m felul acesta efecte a unor motive noi în artă ’ estetice din ce în ce mai sigure. POEMELE EROICE. ANGLIA: BEOWLLF Primele compoziţii epice versificate din Occident datează din perioada migra-ţiilor. Cîntecele eroice şi celebrative — care vor sta la baza marilor eposuri medievale — au apărut în mediul aristocratic al războinicilor germanici, avînd deci un marcat caracter de castă. „Nu erau create, cîntate sau răspîndite de popor, nici im ii erau adresate, şi nici nu erau în acord cu modul său de a simţi./Erau întru totul © poezie de artă, de inspiraţie nobiliară. Tratau situaţii şi fapte războinice ale unei 29 29 „Se poate reaminti că, pînă la sfîrşitul secolului al XlII-lea, cuvîntul laicus era echivalent cu illitteratus (necunoscător al limbii latine — n.n. O.D.); ceea ce nu înseamnă că aceşti oameni, illitterati, erau lipsiţi de orice cultură44 (J. Paul). în schimb, termenul clericus însemna, cum se ştie, „şcolar44, „student44, „om învăţat44, deci litteratus, trebuind neapărat să cunoască limba latină, — iar nu în mod necesar un om al Bisericii. (Vd. supra, cap. Educaţia şi învăţâ-mîntul). POEMELE EROICE. ANGLIA : BEOWULf> 495 clase conducătoare de războinici, măgulindu-i nemăsurata sa ambiţie, oglindind conştiinţa de sine a vitejiei sale şi morala sa tragico-eroică; şi nu numai că i se adresau ei ca singurului public de luat în seamă, ci din sînul ei proveneau — cel puţin la început — şi poeţii“ (A. Hauser). Este foarte probabil, într-adevăr, că primii poeţi epici din epoca migraţiilor erau războinici din suita regelui. Din unele texte ale timpului (de ex., din Beowulf) reiese că unii prinţi şi mari nobili se dedicau ei înşişi poeziei. într-o fază următoare, aceşti poeţi diletanţi, ocazionali, vor face loc poeţilor profesionişti de curte — Hofs-kald-ul la germanii septentrionali, Skald-ul în Germania Occidentală şi Meridională, — în majoritate dinafara categoriei războinicilor. ' Gel mai vechi.-.pp§m_eroic al popoarelor germanice este Beowulf30. Compus pe ia mijlocul sec. VIII (manuscrisul existent a fost transcris insă în sec. X) şi relatind evenimente din secolele V şi YI — poemul, scris în anglo-saxonă — care, totuşi, nu menţionează nici Insulele Britanice, nici măcar ţinuturile de origine ale anglo-saxo-nilor — este scandinav prin conţinut şi prin localizarea acţiunii, poate chiar o adaptare a unei legende scandinave. Prin anumite episoade, prin nobleţea de caracter a eroului, cit şi prin demnitatea susţinută a tonului, Beowulf este un poem istoric (de peste 3 000 de versuri); predominant însă este elementul folcloric, de basm. Acţiunea se desfăşoară în trei episoade. Beowulf, un erou din neamul „geaţilor“ (goţi din sudul Suediei) vine in ajutorul regelui danez Hrothgar, al cărui palat este atacat în fiecare noapte de monstrul Grendel, şi pe care într-o luptă corp la corp îl răneşte de moarte. Al doilea episod: muma monstrului îşi răzbună odrasla reluînd atacurile; Beowulf coboară în sălaşul ei — o peşteră în fundul unui lac sinistru — o ucide şi îi aduce capul danezilor. Descrierea mlaştinilor în care trăieşte muma lui Grendel este un puternic tablou al sumbrului peisaj septentrional: Sălaşul lor nimeni nu-l ştie — sint stinci viscolite, de Iuţi căutate, poteci şi limbi de pămint, mocirle miloase pe unde se-azvîrle din munţi, sub umbra urcatelor vîrfuri, pirîul ascuns in matca pămintului. Multă nu-i calea de-aici la mlaştina-aceea: asupră-i atirnă păduri ţintuite de-a gerului ţurţuri şi codru-adumbreşte potmolul şi apa. în fiece noapte nespusă minune se poate vedea, văpaie pe valuri. De oameni vlăstar înţelept n-a fost trăitor ca s-ajungă acele adincuri. (Trad. de Leon Leriţehi) Ultimul episod: ajuns rege al geaţilor, Beowulf domneşte glorios timp de cinci ani, pînă cînd un balaur îi devastează regatul; eroul îşi salvează poporul ucigînd balaurul, dar rănit şi el în luptă moare împăcat că s-a sacrificat pentru supuşii săi. Caracterul de mare nobleţe al eroului, vitejia faptelor sale (anunţînd romanele •cavalereşti), curajul, spiritul de sacrificiu şi devotamentul pentru poporul său, 30 „Fragmentele de poezie anglo-saxonă păstrate la British Museum, la Vercelli, la Exeter şi la Oxford sînt cele mai vechi exemple de poeme în întregul Occident al Europei41 (Dan Grigo-•rescu). 496 LITERATURA împrumută poemului o grandoare de autentică epopee. In acelaşi timp, se notează o discordanţă evidentă intre realismul unor descrieri (de peisaj, de obiceiuri, rituri, ospeţe, etc.) şi elementele supranaturale sau momentele de idealizare a eroului şi a curţii regale. Impresia generală însă de apăsătoare melancolie şi de tristeţe deprimantă este permanentă. „Nimicnicia vieţii, a curajului şi a gloriei este aici mereu prezentă. Beowulf este din toate punctele de vedere un erou; este idealul forţei active puse în serviciul binelui şi triumfînd asupra răului. Şi cu toate acestea, lectura poemului este departe de a produce efectul de energie fortifiantă la care ne-am aştepta. Această glorificare a intreprinderii îndrăzneţe lasă un gust amar (...) Viaţa apare aici tristă, iar efortul, zadarnic “ (E. Legouis). Ca realizare artistică a acestei elegii pentru moartea unui erou, semnificativă şi impresionantă este descrierea riturilor funerare păgîne (cîntul 43), — în care apare clară şi tehnica poetică, cu specifica folosire a asonanţelor create de repetiţia, de cinci-şase ori, a aceleiaşi vocale sau consonante în interiorul fiecărui vers; ceea ce crează un ritm puternic marcat, în concordanţă intimă cu subiectul eroic al poemului, şi o muzicalitate energică, stranie, —* pe care traducătorul român a reuşit să o redea cu o perfectă abilitate tehnică şi o rafinată sensibilitate: Pe-un plai, pe pămînt, papară geat fug fidicat-a regelui Zar, şi roată jur împrejur arme aninat-au, albe armuri, coifuri şi chicăre, precum craiul ceruse; şi-n mijloc l-au pus pe măritul monarh, cu durere jelindu-şi domnul cel drag. Apoi pe plaiul acela aprinseră ei foc funerar fără seamăn de falnic. Fum se-nălţa în pîcfe peste pojar; cu plînsul se împletea cîlcâtaia vuindă — cîntul stătuse — pînă ce focul a frînt fedeleşul de oase şi inima i-a mistuit. Moartea monarhului lor, pierderea fără de preţ cu patimă-au plîns-o. Lacrimi de caiet cârsînd, cîrstina căducă, cu păru-mpletit peste cap, prohod îi cîntă, bocet de moarte lui Beowulf, în bocet spunînd de citrege cremuri de caier ce-aceau a centre, de negre năprasne şi-ncaiere nenorocoase, de-amar şi robie. — Fumul ca o tămîie se mistui în ţării. (Trad. de Ban Duţescu) FRANŢA: CÎNTECUL LUI ROL AND In Franţa, marile poeme epice — chansons de geste31 — „trebuie considerate? la origine, ca o adaptare la spiritul timpului lor şi ca o lărgire, sub auspiciile Bisericii, a genului mai arhaic al vieţilor de sfinţi“ (J. Bedier). Numărul unor asemenea 31 De la lat. gesta — în sens de „povestire istorică”, a unor fapte memorabile, în general războinice, ale lui Carol cel Mare sau ale unor mari feudali; ceea ce s-ar putea traduce; „cinteco de viteiie”. 49? FRANŢA : CÎNTECUL LUI ROLANP •oritatea în trei-patru poeme care s-au păstrat este considerabil — peste 80; g* aproape 20.000 de versiuni diferite, şi ale căror dimensiuni variază între 1*mnuse î# Perloada dintre versuri (totalizînd o masă de circa 800.000 de versuri). al Xll-lea, aceste ultimele decenii ale secolului al Xl-lea şi primii ani ai $e.anzi xn^nleni ale basci-garda armatei este atacată şi decimată de bandele de J?r^.ate de legendă, de fan-lor. Aceste date istorice au fost însă modificate şi transfi£ jQr cruoiade, şi amplifi-tezia jonglerilor, de propaganda religioasă a epocii pri#Jf guj)iectnl poemului (de cate cu numeroase personaje, episoade şi amănunte. înal » 4.002 versuri) a căpătat următoarea formă: a a ţară, în afară de Carol cel Mare luptă timp de 7 ani în Spania cucerind ^ista cere Paca> °n gîndul Saragosa, — al cărei rege musulman Marsil nemaiputînd ra ^ cu paladinii săi între de a nu respecta apoi condiţiile stabilite. Carol ţine a la capăt. Pentru a care numai contele Roland este pentru continuarea lup^el • a d uâ genari poetice: lai 32Laisses, sing. lai; cuvînt de origine anglo-saxonă, denal?^are narativ (în versuri de 8 silabe, cu rime plate), ilustrat cu cea # 1 Cavaler110. » France şi ale cărui subiecte sînt luate de obicei din ciclul arturian * 0 a]tă &ei şi lai liric, cîntat la origine pe melodii celtice, în strofe avînd fiec& 32 498 LITERATURA duce tratative cu Marsil — misiune foarte primejdioasă, ştiut fiind că păgînii obişnuiesc să nu îşi respecte cuvîntul, Roland îl propune pe Ganelon, tatăl său vitreg şi cumnatul împăratului; acesta soeotindu-se jignit, jură să se răzbune. 'împreună cu Marsil urzeşte trădarea: prin Ganelon regele păgîn ii trimite lui Carol Laneeîor este armat cavaler. Desen dintr-un manuscris din sec. XIV al romanului omonim al lui Chrătien de Troyes. — Bibliothăque Naţionale, Paris Ilustraţie dintr-un manuscris din sec. XII al Cîntecului lui Roland. — Bibi. Universităţii din Heidelberg b o gafe daruri şi promisiunea de a se creştina. Carol acceptă să se retragă, armata sa porneşte spre Franţa, apărată de ariergarda condusă — la propunerea perfidului Ganelon —■ de Roland. In trecătoarea de la Roncevaux, mica ariergardă este atacată de armata păgînă de 100.000 de oameni. Deşi prietenul său cel mai bun Olivier il sfătuieşte de trei ori să sune din corn pentru a cere ajutorul, Roland refuză, chiar rănit de moarte fiind, socotind că aceasta ar dovedi lipsă de curaj.— Episodul morţii lui Roland este cel mai emoţionant din întreaga epopee; iată un fragment33, într-o versiune românească puţin cunoscută: Roland presimte moartea-i c-o să vină, Căci pe urechi curg creierii. Suspină: „Pe soli în pace Dumnezeu să-i ţinâ!u El la Arhanghelul Gavril se-nchinâ. Ia cornul ca să n-aibă nici o vină, Şi spada Durendal în ceea mînă. Departe, cit un arc săgeata-şi mînă, Se-ndreaptă către Spania păgînă. Sub doi copaci frumoşi, pe o colină, Sîni patru lespezi mari: aci-n ţârînă, Pe iarba verde cade şi leşină, Căci moartea lui aproape e să vină. Roland izbeşte-n steiu de piatră tare, Dar nu se farmă spada-i zdrobitoare. 33 Vedeţi şi remarcabila traducere integrală a lui Eugen Tănase (Cîntarea lui Roland, 1974), şi traducerea parţială, cu introducere şi note de Sorina Bercescu şi Victor Bercescu (Poeme epica ale Evului Mediu, 1978). FRANŢA : ClNTECUL LUI ROLAND 499 Cînd vede că s-o frîngă nu-i în stare, îşi zice lui, cu voce plîngâtoare: „Cit eşti de albă şi de lucitoare, Cum străluceşti şi scînteiezi la soare! Pe-atunci Carol se afla-nir-o vale. Din cer veni solie vestitoare S-o deie-acelui care seamăn n-are. Aiuncea craiul cel de viţă mare Pe tine mi te-a pus la cingătoare. Cu tine-am cucerii moşia mare Ce-o ţine Carol cel cu barba-n floare. Ah! pentru spada asta greu mă doare. Mai bine mor, n-o las pe mîini barbare. Păzeşte, Doamne,-a Franciei onoare !u El vede-atunci că viaţâ-ntr-însul nu-i, Spre Spania culcatu-s-a pe-un gruiu. Se bate-n piept, tresare pieptul lui: „Mărturisesc acuma cerului Păcatele pe care le făcui, ■ Mari şi mărunte, de cînd mă născui Şi pînă azi, cînd doborît căzui ^. Mănuşa dreapt-o-ntinde Domnului, Şi îngerii coboară-n jurul lui. Conte Roland sub pin culcatu-s-a, Şi faţa-i şi-a întors spre Spania. De multe lucruri el îşi amintea, De ţări cu care-ntinse moşia, De dulcea Franţă şi de gintea sa, Şi de francejii căror drag era, De Carol, domnul său, ce-l ocrotea./...I El Domnului mănuşa i-o jertfea, Arhanghelul Gavril că i-o lua. El capul lui pe braţ îl apleca Şi-ncrucişîndu-şi mîinile murea. Pe heruvimi Domnul îi trimitea, Pe-Arhanghelul Mihai de-asemenea. Cu ei şi sfîniul Gavriil venea Şi sufletu-i în rai că mi-l ducea. (Trad. de Teodor A. Nanm) în final, Carol se întoarce, distruge armata lui Marsil, apoi pe cea a 40 de regate arabe venite în ajutor, francii pătrund în Saragosa, iar Marsil moare de supărare; la curtea din Aix, Ganelon este judecat şi executat pentru trădare, iar Bra-midona, văduva lui Marsil, va cere să fie creştinată. Pentru a satisface predilecţiile ascultătorilor, Cîntecul lui Roland abundă în inexactităţi, exagerări, anacronisme şi elemente miraculoase creştine; geografia poemului este fantezistă, obiceiurile nu sînt notate cu exactitate, analiza sentimentelor este rudimentară, caracterele sînt schiţate în cîteva linii, dar puţinele detalii precise individualizează suficient personajele. Domină impresia de forţă şi de grandoare, sugerată de cele cîteva — dar esenţiale — elemente de mentalitate feudală. Roland este personificarea însăşi a eroismului temerar, a onoarei cavalereşti, a LITERATURA 500 prieteniei, a dragostei pentru „dulcea Franţă44, a lealităţii şi devotamentului unui vasal pentru suzeranul său regal. Carol este regele feudal — avant la lettre — idealizat, mare conducător militar, înţelept, drept, cu momente de emoţionantă urna- Partea superioară a aşa-numitului „Vitraliu al lui Carol cel Mare“, eu scene din viaţa împăratului. — Catedrala din Chartres, sec. XIII nitate. Ganelon însuşi nu este un simplu trădător comun; este un nobil viteaz pe care însă orgoliul îl împinge la răzbunare şi la trădare. Arhiepiscopul Turpin este tipul înaltului prelat, în acelaşi timp nobil feudal războinic. Cele două personaje feminine, Aude şi Bramidona, au roluri secundare; sentimentul iubirii este absent»' (cu excepţia unui singur moment; al morţii logodnicei lui Roland). Descrierea naturii intervine foarte rar şi se rezumă la cîteva notaţii fugare, sau la peisaje stranii: în ţara lui se spune că n-ar fi De soare rază, griul n-ar rodi, Nu cade ploaie, rouă nu s-arată, Ci totu-i piatră neagră-ntunecatâ. Munţii-i înalţi, văile-ntunecate, Stînci cenuşii cu păsuri blestemate (Trad. de Victor Bercescu) în schimb sînt numeroase amănuntele exotice şi pitoreşti; dar interesul poetului se concentrează a-supra situaţiilor şi sentimentelor. Totuşi, poemul nu poate evita un ton general monoton; este impresia pe care o dă lectura continuativă a textului — care însă nu era destinat lecturii, ci recitării fragmentare, cu acompaniament instrumental, şi cu repetiţii intenţionate, necesare reţinerii atenţiei ascultătorilor. Nu lipsesc, în fine, nici subtile asociaţii (cum s-a văzut în primul fragment) ale unor momente dramatice cu cadrul de natură în care se desfăşoară: Spre-amiazi un întuneric se lasă plin de frică. Nu vezi decît cînd norii un fulger îi despică. Tot omul care-l vede se înspăimîntă foarte. Zic mulţi: „Sosit-a ceasul să ne gîndim la moarte, FRANŢA : CINTECUL LUI ROLAND 501 Sfîrşitul lumii, oameni, acuma a venitu Ei na ştiu adevărul, căci este alt sfirşit: Al contelui Roland, ce-Z plinge firea toată. (Trad. de Eugen Tănase) Influenţa Cîniecului lui Roland asupra poeziei epice din Franţa şi din alte ţări a fost considerabilă. Prima prelucrare în limba germană a subiectului este poemul {de 9.094 de versuri) în germana veche, Ruolandes Lietu. în sec. XIII, o versiune a epopeii apare şi în Norvegia — Karlamagnus Saga. In Italia Renaşterii, personajul Roland apare transfigurat din luptător în îndrăgostit, în marile poeme ale lui Luigi Puici (Morgante Maggiore), Matteo Mari a Roiardo (Orlando innamorato) şi Ludovico Ariosto (Orlando furiosoj35. GERMANIA: CÎNTECUL NIBELUNGILGR Relatînd fapte istorice mai vechi decît cele din Cintecul lui Roland, păstrînd Încă urme evidente din legendele mitologice scandinave, avîndo atmosferă mai sumbră, psihologii barbare şi un ton general mai arhaic, marele epos german Cintecul Nibelungilor36 are în schimb o structură compoziţională mai complexă, personajele sînt mai subtil analizate, iar prima parte a poemului are chiar unele aspecte, anacronice, care evocă perioada mult ulterioară evenimentelor narate, a cavalerismului şi feudalismului matur, 34 35 36 34 Compus între 1131 — 1133 de un cleric, Konrad din Regensburg; care, declarînd că traduce prima redactare (pierdută), în realitate amplifică la mai mult decît dublu originalul, inter-calînd numeroase descrieri de bătălii, discursuri lungi şi plictisitoare pasaje moralizatoare (Carol cel Mare şi Roland devenind martiri creştini, mai degrabă decît nişte războinici). 35 Să mai adăugăm: drama lui Lope de Vega, Tinereţea lui Roland, baladele lui Uhland, La Motte-Fouquă, Fr. Schlegel, A. de Vigny. 36 Nihelungen (în scand. Niflungar), un neam legendar de pitici al căror rege este Nibelung („fiul ceiurilor44, „al întunericului44, al lumii subpămîntene); posesori ai unei imense comori (Nibe-lungenhori), pe care Siegfried pune stăpînire după ce îl ucide pe Nibelung. Posesorii acestei comori, oricare ar fi ei — războinicii lui Siegfried, apoi burgunzii, după moartea eroului, — vor purta numele de „nibelungi44. 502 LITERATURA Pe de altă parte, dacă primele redactări (azi pierdute) ale cintecelor despre Siegfried şi Brunhilda s-au răspîndit pe cale orală in toate ţările nordice (reproduse fiind apoi in Edda), in schimb la Începutul secolului al XII Mea cînd legenda ni-belungilor a căpătat — în regiunea Austriei actuale — forma definitivă, procesul de reelaborare (de către un autor anonim) a poemului Intr-un tot unitar şi organic a incorporat şi elemente derivate din lumea feudală şi cavalerească. Totodată, ree-laborarea a suferit şi uşoare influenţe creştine (morala şi riturile creştine menţionate aici rămînînd pur exterioare). In fine, poemul evidenţiază şi influenţe din epica franceză, spaniolă şi celtică37. Forma ultimă, cea actuală, s-a îndepărtat astfel de forma sa originară. Cu toate acestea, pe lingă subiect, spiritul însuşi al eposului german exprimîn-du-se prin temă —- fatalitatea soartei, înfruntarea tragică a eroului cu propriul său destin — este propriu cintecelor eroice ale epocii migraţiilor; în timp ce eroii din Cîntecul lui Roland (şi din alte poeme epice din ciclul carolingian) au un simţ j al patriei şi al statului, luptă şi mor pentru alte idealuri — pentru credinţă şi pentru „dulcea Franţă44 — caracteristice unei perioade istorice mai tirzii. Or, tocmai pentru faptul că autorul Cînlecului Nibelungilor „cunoştea aproape toate izvoarele poemei germanice şi era ia curent cu poezia curteană-eavalereaseă a literaturii franceze şi germane a timpului, şi eă îşi formase pe baza acestora gustul poetic, nu i-a fost deloc uşoară sarcina de a adapta dorinţelor curţilor, a auditorilor timpului său, o materie atît de diversă şi care mai păstra — eu toate diferitele remanieri succesive — mult din străvechiul spirit; un spirit eroic, înclinat spre mitic şi fabulos, necreştin şi necavaleresc încă44 (G.V. Amoretti). Reuşita lui, prin urmare, a fost înainte de toate aceea de a fi dat o coeziune perfectă unor elemente eterogene38, încît, prima parte, Moartea lui Siegfried (1142 de strofe de cile 4 versuri, narînd 19 episoade-aventuri) şi a doua, Răzbunarea Kriemhildei (1237 de strofe, in 20 de episoade) „îşi corespund simetric, ca de la cauză la efect, indisolubil unite una de alta de motivul etic dominant şi de figurile celor trei protagonişti, Siegfried, Hagen şi Kriemhilda: eroul, ucigaşul şi eroina răzbunătoare44 (C. Griinanger). în prima parte predomină elementele legendare şi fantastice, consemnate în Edda, transpuse însă intr-o ambianţă feudală de curte. Tinărul şi viteazul prinţ Siegfried (Sigurd în cîntecele Eddei, Sivrit in textul vechi, german), care cucerise şi stăpinea acum comoara nibelungilor, vine cu ceata sa de războinici la curtea din Worms a regelui burgund Gunther (scand. Gunnar), ii ajută să învingă pe duşmanii săi saxoni şi danezi, şi ii cere de soţie pe sora lui, preafrumoasa Kriemhilda (scand. Gudrun). Momentul intîlnirii tinerilor este descris cu graţia stilului cavaleresc^ caracteristic acestei prime părţi: Cînd l-a văzut, domniţa la faţă s-a schimbai, Şi-a-mbujorat obrajii. Apoi l-a salutat: — „Fii, cavalere Siegfried, la noi binevenit /“ Primirea drăgăstoasă în inimă căldură-a răscolit. El s-a-nchinat\ îndată; ea mina i-a luai. Ce bucuros voinicul Ungă domnită-a stat! Se-apropie de dînsa şi ochi în ochi privesc Şi prinţul şi domniţa. In dulce taină ochii lor vorbesc. (Trad. de Yirgii Tempeami) 37 Din Girară de Rousillon, Infantii de Lara şi Mabinogion. Cf. Kurt fWais, ap ud C. Grunan-< ger. — Dintre cele aproximativ 30 de manuscrise păstrate, mai importante sînt cele de la Hohe- nes (cca 1225), St. Gali (cca 1250) şi Miinchen (cca 1270). 38 „într-o bună măsură, măreţia Cîntecului Nibelungilor rezidă tocmai în această constantă tensiune dintre spiritul vechilor legende şi spiritul societăţii curtene" (G. Zink). GERMANIA : CÎNTECUL NIBELUNGILOR .503' Giinther consimte, cu condiţia să-1 ajute să o cucerească pe Brunhilda, războinica regină^ a Irlandei care îşi supunea în prealabil pretendenţii la trei fatale probe de forţă. Cu ajutorul unei glugi fermecate care-3 făcea invizibil (Tarnkappe), Siegfried o învinge, o aduce la curtea lui Giinther, ajuiîndu-1 pe rege şi a doua oară să înfringă Îndărătnicia aprigei regine, care este convinsa că şi de astă dată cel care o ciştigase fusese Giinther. Nunţile lui Siegfried şi Giinther au loc în aceeaşi zi. în urma unei certe cu Kriemhilda (şi din acest moment ritmul povestirii devine mult mai alert), Brunhilda află de la aceasta subterfugiul a cărei victimă căzuse de două ori. Pentru a-şi răzbuna onoarea profund jignită, ea îl pune pe Ha-gen „cel crud“ (der Grimme) să-l ucidă pe Siegfried; şi Hagen îl ucide prin viclenie: în jiiru-i, toată iarba de sînge s-a-nroşit, Crunt se lupta cu moartea, dar mult n-a mai trăit, Căci strămutarea morţii adine l-a săgetat A prut să mai vorbească, dar n-a putut: răsuflarea-i s-a tăiat (Trad. V.T.) Apoi Hagen ascunde comoara adusă de Siegfried la Worms (şi deci „nibelungi" vor deveni acum noii posesori, burghezii) sub apele Rhinului, intr-un loc ştiut numai de Giinther şi Hagen. Partea a doua a eposului are la bază un fapt istoric: distrugerea primului regat burgund de pe Rhinul mijlociu, cu capitala la Worms, în anul 436, cînd şi regele burgund Gundihar a căzut pe cîmpul de luptă. După ce „ani treisprezece plins-a pe scumpul său bărbat44, Kriemhilda acceptă să se căsătorească cu regele hunilor Etzel (Attila, scand. Atli), cu gîndul că astfel va putea să răzbune, cu ajutorul acestora, uciderea lui Siegfried. Ocazia se iveşte după alţi doisprezece ani, cînd ea îl convinge pe Etzel să-i invite la curtea lui pe Giinther cu întreaga lui suită (în frunte cu Hagen), ca să sărbătorească împreună ziua solstiţiului de vară. Burgunzii bănuiesc capcana, — dar refuzul lor ar fi dovedit o lipsă de curaj. După pregătirile şi intîmplările survenite pe drum (a căror povestire ocupă jumătate din această a doua parte a poemului), căpeteniile, însoţite de zece mii de ostaşi şi slujitori, ajung la curtea lui Attila, — unde se aflau şi principalul vasal Riideger — „părintele virtuţii44 — şi regele ostrogot Dietrich von Bern (Theoderic din Verona). în ultimele li cînturi (600 de strofe) evenimentele se succed într-un crescendo grandios. — După ce, bine primiţi şi ospătaţi, asistă la slujba din biserică şi la un turnir, încep încăierările, Kriemhilda porunceşte să se dea foc sălii in care se aflau adunaţi burgunzii; în dogoarea flăcărilor — Un altul strigă tare: — „Murim! Vai! S-a sfîrşitl La ce ne-ajută-acuma că bine ne-au primit? Pierim curind, prieteni ! O, dacă s-ar sfirşi! Şi setea-gr ozitoare In fo cu-acesta nu m-ar chinui!a Răspunde-atuncea Hagen: — „Cel care-i însetat Să bea îndată sînge! Vă spun adevărat, Că sîngele-n dogoare e dulce la băut, Mai bun chiar decît vinul! Eu gustul lui de mult l-am cunoscut4. ingenunchiat-a unul lingă un mort şi-a strîns în coiful său din rană tot sîngele ce-a curs, îl bea fără oprire, eă-i tare însetai. Găseşte că plăcut e, deşi în viaţa lui n-a mai gustat (Trad. V.T.) 504 LITERATURA Dietrich află că toţi războinicii săi au pierit; îi înfruntă pe Gunther şi pe Ha~ gen, îi aduce in faţa Kriemhildei, care îi promite să le cruţe viaţa; dar ea îl decapitează pe Gunther şi, cu spada păstrată de la Siegfried, pe Hagen, cînd acesta refuză să îi dezvăluie locul unde e ascunsă comoara. La urmă, bătrînul Hildebrand, maestrul! de arme al lui Dietrich, o ucide pe cea care nu îşi ţinuse cuvîntul dat şi a cărei sete de răzbunare cauzase pieirea atîtor mii de războinici. Şi poemul se încheie pe acest fundal oribil de carnaj: împrăştiaţi în juru-i eroii morţi zăceau. Crăiasa-i ciopîrţiiă. Cei ce-au rămas plîngeau. Attila luă de mină pe Dietrich lăcrămînd: Plîngeau tăcuţi pe-atîţia care-au murit cu arma-n mîini luptînd... Greimea oştii toată în sînge jos zăcea; Plîngea Atila tare, norodu-ntreg plîngea. Cu jale se sfîrşise ospăţul cel crăiesc, Cum bucur ia-n jale se schimbă-adesea-n traiul omenesct Ce să vă spun de cele ce s-au mai întîmplat? Atîta doar: că lumea s-a fost întunecat. Au plîns femei şi fete amar şi îndelung. Sfîrşiiă e povestea: acesta este Cîntul Nibelung. (Trad. V.T.) Pe acest fundal de anarhie, devastări, barbarie şi prevestiri sinistre, de cupiditate, răzbunări, ură, trădări, cruzimi şi crime atroce — în care însă pătrund şi momente de loialitate, devotament, de judecată paşnică şi înţeleaptă, — fatalitatea inexorabilă planează asupra oamenilor, ducîndu-i implacabil la un final violent. Personajele se detaşează în linii nete. Viteaz, frumos, distins în purtări, Siegfried39 este exaltat ca un luminos exemplu de prietenie, deşi imprudenta sa indiscreţie declanşează consecinţe funeste. La sfîrşitul părţii întîia Siegfried piere, Brun-hilda dispare, Gunther rămîne o figură ştearsă; protagoniştii dramei răni in Kriem-hilda şi Hagen — prin al căror duel neînduplecat autorul a realizat unitatea profundă a poemului40. Attila însuşi apare aici transfigurat de legendă: nu mai este „biciul lui Dumnezeu44, ci un suveran paşnic, măsurat, ospitalier, nu lipsit şi de alte trăsături de umanitate. Kriemhilda, la început o tînără sfioasă, apoi o soţie afectuoasă şi mindră, în fine văduva care numai trăieşte decît pentru a-şi răzbuna soţul transformîndu-se în cele din urmă într-o furioasă erinie: nici o neconcordanţă între actele ei, nici o inconsecvenţă în evoluţia acestui caracter, în care permanent rămîne sentimentul ei de dragoste pentru Siegfried. — Epoca reflectată în partea a doua a operei se recunoaşte în figura lui Hagen. Trăsătura dominantă de caracter a acestuia este orgoliul nemăsurat, la început odios,\ lipsit de orice scrupule, dar totodată loial, devotat stăpînilor săi, regii burgunzi, şi un războinic curajos, admirat şi de Attila („Eroul cel mai bun / Care-a purtat vreodată un scut — pe faţă-o spun! — / Ucis de o femeie! Oricît l-am vrăjmăşit / îmi pare rău de dînsul. Un altul mai viteaz nici c-a 39 40 39 La origine, un personaj de basm; sau, de mit, simbolizînd lupta luminii cu întunericul (Hagen), sau, avînd eventual un fond istoric: tot atîtea interpretări posibile. 40 „Acest duel nu epuizează, fireşte, bogăţia dramatică şi psihologică a poemului. Cît de emoţionantă este, de pildă, figura markgrafului Rudeger, care, în prada unui teribil conflict între prietenia ce îl leagă de regele burgunzilor şi îndatoririle faţă de suverana sa nu vede altă ieşire decît moartea în luptă" (G. Zink). — Pentru G. Griinanger* acest personaj este „figura cea mai complexă şi care reflectă în modul cel mai complet idealul poetului". GERMANIA : CÎNTECUL NIBELUNGILOR 505 trăit!" — „Scenele în care Kriemhilda şi Hagen se înfruntă sînt printre cele mai frumoase ale poemului. Ele îi permit autorului să-şi desfăşoare toate resursele artei; el se arată aici foarte abil în a nota cele mai tainice mişcări ale sufletului, a construi un dialog de o vigoare şi o concizie dramatice, de a rezuma într-un gest sau o atitudine, ansamblul unei situaţii" (C. Zink). Ulnlecul Nibelungilor nu este însă numai oglinda unor moravuri barbare. Alături de acestea sînt consemnate aici şi normele etice ale acestei aristocraţii războinice: ospitalitatea, frăţia de arme, loialitatea, datoria sacră de a da ascultare stăpînuîui, inviolabilitatea jurămîntului şi a credinţei jurate. Se mai remarcă apoi, aici, importanţa acordată ceremonialului; sau, plăcerea cu care poetul descrie serbările fastuoase, şi în care se exprimă bucuria de viaţă a societăţii feudale; sau, în primele cînturi, nota curteană în delicata descriere a unei iubiri născînde (dintre Siegfried şi Kriemhilda). In sfîrşit, dacă limba Cîntecului Nibelungilor este lipsită de muzicalitate şi bogăţie lexicală, folosind adesea formulele stereotipa ale tradiţiei orale, în schimb are concizie, energie, recurs la expresii populare şi o coloratură uşor arhaică în vocabular; iar în momentele cele mai dramatice dialogul are o forţă cu totul deosebită. Şi cu toate că „nici un poem al epocilor vechi sau moderne nu acumulează o asemenea cantitate de omoruri într-un spaţiu atît de redus, ceea ce frapează în primul rînd este tonul simplu şi calm al povestirii" (A. Bossert). — Este tonul unei epopei a cărei scenă este întreaga Europă, de la coastele Mării Baltice pînă în Cîmpia Tisei, şi ai cărei actori sînt numeroasele popoare barbare, de burgunzi, saxoni, danezi, huni, ostrogoţi şi alţii; este cu adevărat o epopee a Europei epocii migraţiilor41. SPANIA: CÎNTECUL CIDULUI w ) Primul monument al literaturii castiliene care s-a păstrat, Cîniecul Ciclului ieste unanim considerat expresia cea mai pregnantă a spiritului naţional spaniol42, : Poemul are un caracter eminamente istoric. Nu numai protagonistul, ci aproa- pe toate personajele prezentate au avut o existenţă reală. Faptele narate sînt de '^semenea reale, consemnate în cronicile timpului; fantezia poetului intervine doar în cîteva cazuri43. Şi geografia poemului este exactă: locurile, localităţile şi populaţiile amintite corespund celor verificabile şi azi. Poemul fiind compus către 1140 (deci la numai patru decenii de la moartea eroului, în 1099), „jonglerului nu i-ar fi fost nici uşor şi nici îngăduit să schimbe psihologia unor personaje sau desfăşurarea unor evenimente atît de recente, — şi care se presupunea că au rămas atît de. proaspete în amintirea publicului care îl asculta, cît şi in propria sa memorie" (E. Diez-Echarri, J.M. Roca Franquesa). în urma unui conflict cu puternicul conte Garcia Ordonez, cavalerul Rodri-go (Ruy) Dlaz de Bivar este trimis în exil de către regele Alfonso VI ; vasalii săi se 41 Legenda Nibelungilor a fost prelucrată în opere ale lui Hans Sachs (1557), Fr. de la Motte-Fouquâ, Fr. Hebbel (în trilogia Nibelungii j, Richard Wagner (în tetralogia Aurul Rhinu-lui), etc. 42 Transmis într-o copie unică (din 1307), acest manuscris are 3.730 de versuri, scrise pe 74 de foi de pergament. (Lipsesc o filă de la început, una de la mijloc şi una spre sfîrşitul manuscrisului). 43 în apariţia arhanghelului Gabriel prezicînd victoriile Cidului, în episodul înşelării debitorilor evrei, în scena cu leul, sau în schimbarea numelui celor două fiice ale eroului. 506' LITERATURA hotărăsc să-l însoţească. După o slujbă în biserică, Cidul44 îşi ia adio de la fiice şi de la soţia sa Ximena45. Momentul despărţirii, emoţionant tocmai prin simplitatea exprimării, subliniază de la început nota caracteristică a întregului poem: interesul limitat pentru strălucitele fapte de arme ale eroului, relevindu-se în schimb aspectele private, familiale din biografia sa — ceea ce dă şi un suflu epic mai atenuat acţiunii — şi, în general, nota sa de cordială umanitate: Cînd ruga au sfîrşit, iar slujba-au ascultat, Se-nchină şi-apoi ies, zoriţi de cea plecare. Ruy Dtaz pe Jimena la piept o stringe tare; Dona Jimena mina Cidului o sărută, Plînge din ochi amar, durerea ei e mută! Iar el spre-asale fiice se-nioarce, le priveşte: „Vă-credinţez Acelui ce lumea stăpîneşte, Ne despărţim şi nu ştiu care e marea-i vrere*. Plîngind din ochi amar, cu chin şi cu durere, Ca unghia de carne aşa s-au despărţit. (Trad. Eugen T&nase) Intrînd în serviciul regelui musulman din Saragosa (colaborarea militară ocazională şi interesată dintre spanioli şi mauri corespunde de asemenea realităţii istorice), Cidul il învinge şi îl ia ostatec pe contele Barcelonei. Apoi, din însărcinarea regelui Al-fonso, Cidul asediază (timp de trei ani) şi cucereşte Valencia. Din nou o ocazie pentru poet de a introduce citeva accente de duioşie: Acelor din Valencia lecţia grea le-a dat, Ascunsă stă şi se teme de el întregul nai; Rău mare le-a făcut, livezi le-a pustiit, în cei trei ani Ruy Diaz de pîine i-a lipsit. Nu ştiu ce să mai facă, amar se văicăresc, De ori şi unde-ar cere o pîine, nu primesc; Părinţi, copii nu pot 'sfat, ajutor a-şi da, Şi prietenul pe prieten nu-l poate mîngîia. Nenorocire mare-i să n-ai un colţ de pine, Să vezi murind de foame copii, femei bătrîne. (Trad. E.T.) Ajuns stăpîn al Valenciei, şi după alte victorii contra maurilor, Cidul ii trimite regelui său noi daruri şi prada de război. Infanţii de Canon, tineri din aristocraţia cea mai înaltă, li cer fiicele în căsătorie, ştiindu-le că vor primi o mare zestre; Cidul acceptă, la intervenţia regelui care îl iartă, permiţîndu-i să se reîntoarcă din exil. Cum infanţii se dovedesc fricoşi şi laşi, iar Cidul ii persiflează, ei se hotărăsc să se răzbune: întorcîndu-se cu soţiile în Castilia, pe drum într-o pădure le abandonează după ce le-au maltratat. La rugăminţile Cidului de a-i face dreptate, regele îi cheamă pe infanţi Ia curte, unde are loc „judecata divină", duelul dintre luptătorii Cidului şi infanti — nepoţii lui Garda Ordonez: Pero Bermudez cel ce-ntîi a provocat, Se-ndreaptâ spre Fernando Gonzâlvez mîniat; 44 Cuvînt arab — sayyid, — însemnînd „stăpîn”, „domn”; în sens figurat: „voinic”, „viteaz”.; cuvînt cu care eroul este denumit in poem şi în tradiţia populară: Cid Campeador (in sp. „luptă- 45 Sau Jimena (se pronunţă: „Him£na”). SPANIA : CÎNTECUL CIDULUI 507 Gonzălvez ii străpunge lui Pano bunul scut, în gol pătrunde lancea, trupul nu-l nimereşte, în două locuri însă coada de lemn plezneşte. Rămîne-n şa Bermadez, nu şovăie de fel. în schimbul loviturii, o alta dă şi el, ZuicZa nimereşte care-n fărîme sare1 Nu-i mai serveşte scutul lui Fernand de-apărare; în piept i-mplîntă lancea de inimă aproape, Şi pe Gonzălvez poate doar platoşa să-l scape; Din rînduri trei de zale doar unul nu-i străpuns, Cămaşa, căptuşeala şi zala au pătruns, De-o palmă-adine in carnea ce prinde-a se roşi, Pe gură, tei Fernando, caZd sîngele-i porni, Şi chingiie-i se rup, mi-i mai swZ ie /bZos, De cal tniiî eZ cade şi-apoi de-acolo jos, (Trad, E.T.) Infanţii sînt învinşi. Intre timp, fiicele Cidului sint cerute in căsătorie de infantii de Navarra şi Aragon: Cn cinste multă Cidul Meu le căsătoreşte, Gloria- lui cea mare, acuma mai mult creşte; Căci fiicele-n Navarra, £i-Aragon sini regine, .Neam e cu-ai Spaniei regi, precum ştie oricine. (Trad. E.T.) rf -■ f Tema centrală a poemului este deci triumful -ţi elogiul unui cavaler, nedreptăţit şi lovit in demnitatea sa de om şi in afectele sale familiale. Don Rodrigo făcea parte din mica nobilime (în poem marea nobilime apare rar şi într-o lumină nefavorabilă); dar în Castilia, diviziunea intre rangurile nobiliare nu era prea rigidă, iar bravura personală şi bogăţia compensau disparitatea dintre aceste ranguri: de aici, „un puternic •spirit individualist, conştiinţa fermă a propriilor posibilităţi, o vie apreciere a acelor daruri personale care, într-o societate nu complet închisă şi în expansiune, sint factorii determinanţi ai poziţiei sociale44 (A. Varvaro, C. Samohă). — In acest cadru, social şi religios, se remarcă totodată aici şi lipsa unei preconcepute ostilităţi intre creştini şi musulmani (chiar dacă idealul Reconquistei întreţinea elanul războinic contra maurilor); de unde, şi o atmosferă de toleranţă religioasă/* Regele Alfons VII al Castiliei. Miniatură dintr-un manuscris din sec. XIV al Cintecului Cidului. — Biblio^ teca Civica, Santiago de Compo-stela şi chiar de simpatie umană, ca în fragmentul citat, referitor la anii asediului Valenciei. Ctntecul Cidului trădează şi urmele unor influenţe din cintecele de geste franceze, îndeosebi din Cîntecul lui Roland46; dar istoricitatea eroului (n. 1043, 43 43 De ex., în repetările unor descrieri, în rugăciunile care au la bază texte hagiografice, în ■exprimarea unor sentimente sub o formă aproape identică, în .unele paralelisme intre personaje*. 508 LITERATURA m. 1099), psihologiile şi peisajul Castiliei sînt redate cu o forţă şi o veridicitate u-niee. In principal, valorile realiste sau motivele subiective şi pasionale sînt mult mai accentuate aici; Cidul nu apare cu atributele idealizate ale lui Roland sau Siegfried,, faptele sale de arme excepţionale nu sînt în afara posibilităţilor umane, natura şi succesiunea evenimentelor sînt perfect logice, naraţiunea urmează strict linia unei biografii a protagonistului; o biografie ce „urmăreşte descrierea unui aspect de viaţă mai intimă, — prin ceea ce eroismul Cidului nu este deloc diminuat; dimpotrivă, aceasta îl face să fie mai uman şi, într-un anumit sens, mai naţional44 (G. Mancini). Ritmul naraţiunii este rapid, direct, stilul este sobru şi precis, fără ample descrieri sau metafore căutate; versurile sint de lungime variabilă (între 10 şi 20 de silabe), în timp ce asonanţa este preferată rimelor47. RUSIA: CÎNTECUL DESPRE OASTEA LUI IGOR Al cincilea poem epic medieval reprezentativ — de o concepţie şi modalitate* artistică radical diferite — este Cîntecul despre oastea lui Igor46. Descoperit în 1795, unicul manuscris al operei — pierdut în incendiul Moscovei din 1812 — data de la sfîrşitul secolului al XH-lea. Personajul principal şi evenimentele narate au un fond istoric: lupta statului din Kiev contra cumanilor; expediţia din 1185 condusă de Igor, cneazul Novgoro-dului de Nord, terminată printr-o înfrîngere şi căderea în captivitate a cneazului. Poemul descrie — în dimensiunile sale reduse, de numai 828 de versuri — viaţa nobililor petrecută în lupte şi vînătoare, totodată evocînd şi existenţa nefericită a 1 jpopdrului de rînd. Cele trei părţi, distincte, sînt precedate de o introducere, în care poetul anonim asigură ascultătorii că va relata fapte adevărate, — nu cum ar fi făcut legendarul cîntăreţ Boian, „privighetoarea lumii vechi... sărind cu închipuirea sus în pom44 — Căci meşterul Boian, dacă voia cuiva un cîntec să-i strunească, se strecura cu gîndul ca veveriţa-n pom, ca lupul sur pe pămînt, ca şoimul cu pană porumbă sub nouri. — După R. Menândez Pidal, poezia epică spaniolă este de filiaţie vizigotică. „Societatea care* apare în poemul Cidului este esenţialmente vizigotică, prin anumite obiceiuri (regele se sfătuieşte cu vasalii săi; obiceiul de a da un nume spadei (aici, Tizona şi Colada — n.n. O.D.), organizarea oastei ca un ansamblu de prieteni şi vasali în jurul seniorului lor, spiritul de independentă etc.)“ (G. Mancini). ' r 47 Cidul a devenit imediat personajul a numeroase poeme epice (romances). adunate în Romancero-ullui Sepulveda (1551), în Romancero del Cid (1612); iar în literatura cultă va apare în Cronica din 1344 a lui Aîfonso X el Sabio, în două piese ale lui Guillem de Castro (1603, 1613) — sursa Cidului lui CornePle (1636), — într-o piesă a lui Tirso dfe Molina şi în numeroase alte opere, spaniole şi din alte ţări. 48 Sau „expediţia” (polcii) lui Igor. Textul original, scris continuativ, a fost reconstituit în măsură metrică de către traducătorii săi în limba rusă modernă, care au adoptat şi asonanţa. — încercările de a contesta autenticitatea Cin tecului (considerîndu-1 o contrafacere din sec. XYIIFi a unui poem epic din sec. XV, care, descriind lupta din 1380 dintre ruşi şi tătari, oferă evidente analogii de fond şi de formă) au fost respinse de majoritatea cercetătorilor recenţi. RUSIA : CÎNTECUL DESPRE OASTEA LUI IGOR 50# Igor pregăteşte expediţia, chiar dacă semnele rele ale naturii ii prevestesc-Infringerea: De-acum prăpădul i-l pîndeşte pasărea de prin stejari, lupii urlă din coclauri şi deşteaptă spaima; mlturii cu ţipăt cheamă fiarele la stîrvuri, latră vulpi la scuturile roşii. Lupta este aprigă, ţine trei zile. Din cauza discordiei dintre cneji — care „între dînşii se mîncau cu uneltiri^ — ruşii sînt învinşi de cumani (,,poloveţi“). Descrierile scenelor de luptă au o forţă şi o frumuseţe de poezie primitivă, asemănătoare celei a skalzilor scandinavi: De seara pîn-a se crăpa de ziuă Zburau săgeţile călite, izbindu-se de coifuri săbii, suliţi vîjîiau în cîmp necunoscut, în Ţara poloveţilor. Pămîntul negru, sub copite, e semănat cu oase, fcu sînge e udat. Igor este dus în captivitate. A doua parte a Cîntecului redă apelul la unire şr chemarea la luptă a marelui cneaz Sveatoslav — „pentru Ţara rusească şi pentru rănile lui Igor“. Partea a treia — în care se arată cum Igor reuşeşte să fugă din captivitate — începe cu plînsul Iaroslavei, soţia eroului, implorînd vîntui, Niprui şi soarele să îi salveze soţul, în versuri de mare frumuseţe lirică: „O, vîntule tu viforos, de ce sufli, doamne, aşa tare, de ce repezi pe-aripile-ţi uşoare săgeţi hinoviceşti peste oştenii celui ce mi-i drag? Au nu-ţi ajunge ţie-n înălţimi să sufli pe sub nouri, să legeni vasele pe mare? De ce baţi tu în veselia mea cum baţi, doamne, firul de nâgară?u „O, tu Niprule mărite! Tu munţi de piatră sfărîmat-ai prin ţara poloveţâ: luntrile lui Sveatoslav le-ai legănat pînâ la oastea lui Cobeac: leagănă tu, doamne, pîn-la mine pe iubitul meu, lacrimi să nu-i mai trimit dimineata-n zori pînâ la mareli, „Soare tu, de trei ori luminate! 510 UTERATURA Tuturor eşti cald şi mînrlm. Pentru ce, stăpîne, ai trimis razele tale fierbinţi peste oştenii dragului meu drag? în cimpul fără apă arcurile le-au plesnit de sete, tolbele li s-au chircit de-amara. (Trad. de Mi&ai Beniue) Poetul anonim al Cîntecului nu îşi propune măcar să schiţeze un portret al eroului şi cu atit mai puţin ale altor personaje, — ci doar sa povestească faptele de arme ale oastei lui: o povestire în care elementele mitologice, efuziunile lirice şi descrierile de natură — natura fiind arătată ca participînd direct la acţiune, — constituie părţile cele mai realizate artistic. POVESTIRI VERSIFICATE ( EABLIAUX"). ROMANUL LUI ISENART Un gen literar caracteristic, născut şi cultivat în Franţa în secolele XII-XIV— unde a căpătat numele de fabliau49 — este cel al povestirilor în versuri octosilabice cu rime plate, destinate a fi narate, recitate în public, iar nu cintate, psalmodiate sau acompaniate de un instrument muzical. De dimensiuni variind între 18 şi 1.200 de versuri, aceste producţii numără în general între 300—400 de versuri. S-au păstrat aproximativ 150 de asemenea povestiri (dintr-o producţie literară pe care J. Bedier o estimează a fi atins cifra de cîteva mii, de sute de autori necunoscuţi); dintre acestea, cea mai veche este datată din 1150. Cele mai recente sînt opera unui poet mort în 1340. Spre deosebire de un „roman" medieval — de asemenea în versuri, — o povestire fabliau nu narează biografia unor personaje de-a lungul mai multor aventuri} personajele apar aici odată cu începutul povestirii şi părăsesc definitiv scena fără a mai reapare in alte povestiri, cînd povestirea se termină. Caracterul unor fabliauai este eminamente comic, scopul lor unic este să distreze auditorii fâcîndu-i să rîdă| nota satirică implicită este cu totul accidentală şi neesenţialâ80. Spre deosebire de „miracole" sau de povestirile hagiografice, aici orice element religios este exclus} de asemenea, excluse sînt şi sentimentalitatea, supranaturalul şi intenţia moralizatoare (care niciodată nu este decît accesorie), — naraţiunea rămînînd în limitele verosimilului, a mentalităţii laice şi a divertismentului. Subiectele sînt de origine diversă — indiană, arabă, greacă, romană, bizantină, adaptate şi localizate de-a lungul circulaţiei lor pe cale orală, — dar majoritatea sînt de sursă locală51 (în special din regiunea Picardie), reflectînd cu exactitate tipuri, mentalităţi, moravuri şi situaţii autohtone, gesturi şi atitudini din viaţa cotidiana 19 * * * * * * 19 De la lat. fabula + sufixul diminutiv -ellus — „scurtă povestire". Obiceiul de a nara în Tersuri povestiri de orice origine datează din sec. XII. 60 „Nu se poate spune că există în fabliaux o adevărată satiră; ele nu aparţin unei literaturi combatante; nu apără o cauză şi nici nu atacă” (J. Bedier). 51 încă din secolele VIII şi IX, Biserica interzicea — prin dispoziţiile episcopilor şi prin „penitentiale” — credincioşilor să se desfete cu asemenea povestiri vilaines, considerînd aceasta un păcat ce trebuie pedepsit. POVESTIRI VERSIFICATE (,,FABLIAUX“). ROMANUL LUI RENART 511 locală. (Altfel Insă puteau să fi fost inventate la orice dată şi in orice ţară). Aproape-două treimi dintre autorii povestirilor păstrate sînt anonimi; restul de o treime sînt — cei mai mulţi — jongleri de profesie, care le şi recitau; alţii sînt clerici — uneori aparţinînd ierarhiei superioare ecleziastice, — cavaleri, truveri (ca Ruteheuf), sau chiar seniori de rang înalt (de ex., contele de Guines, m. 1206). Savoarea ţabliaux-urilor constă în comicul personajelor şi situaţiilor, în simple calambururi, bastonade sau orice alte invenţii bufone, oricît de grosolane, numai să provoace rîsul. Interesul lor literar rezidă în redarea fidelă şi colorată a unui mediu social sau a unei ambianţe familiale. Multe se remarcă printr-o netă vulgaritate, atît a fondului cît şi a felului exprimării. Personajele acestei categorii sînt pungaşi, prostituate, codoaşe, destrăbălaţi, paraziţi, femei viclene, soţi naivi înşelaţi, preoţi şi călugări vicioşi, călugăriţe corupte, şcolari leneşi, excroci fără scrupule, bărbaţi libidinoşi, ţărani prostănaci. Printre personaje nu figurează niciodată regi sau prinţi, episcopi sau papi. Nici o anumită categorie socială nu este vizată în mod special; este ridiculizat un cavaler, nu categoria cavalerilor, este caricaturizat un burghez, nu clasa burgheză. O atitudine ireverenţioasă, de zeflemisire mai mult decît de satirizare ostentativă manifestă autorii faţă de clerul de rang inferior, ignorant şi cupid, care abuzează de credulitatea ţăranilor, — şi uneori faţă de călugări. Ţăranii apar rareori pe scenă; în schimb, galeria celor mai numeroase personaje o formează cavalerii,, negustorii şi orăşenii în general. La origine, fabliaux-UTile sînt un produs al societăţii burgheze, orăşeneşti; o literatură contrastînd în mod deliberat cu literatura castelelor feudalilor. Delimitarea aceasta are însă o valoare relativă. „Autorii fabliaux-urilor sînt desigur burghezi, ca şi spiritul care le animă: raţionalist, sceptic, antiromantic, gata să ironizeze şi dispus să se autoironizeze. Dar, după cum publicul burghez se delecta cu romanele cavalereşti, pe lîngă istoriile vesele ale propriei saje ambianţe, tot aşa şi publicul nobil asculta cu plăcere îndrăzneţele povestiri ale jonglerilor, alături de poemele eroice şi romantice ale romanelor curtene. Fabliaux-unle nu sînt o literatură specific burgheză în sensul în care cîntecul eroic este o literatură a nobilimii războinice, sau cum romanele de dragoste sînt o literatură a cavalerimii curtene. Sînt mai degrabă o literatură autocritică şi detaşată; iar ironia pe care burghezul o exercită aici asupra lui însuşi o face plăcută şi păturilor superioare“52 * (A.Hauser).Meritul incontestabil al acestui gen de literatură realistă este acela de a constitui un interesant document asupra mentalităţii, atitudinii şi moravurilor timpului. După 1340, cînd nu s-a mai simţit nevoia ca povestirile să fie versificate, genul acestora s-a stins; dar vitalitatea şi influenţa sa în secolele următoare s-a dovedit din plin58. In secolele XIV şi XV, fabliaux-urile au stat la originea genului de nuvelă italiană (Boceaocio, Sacchetti, Bandello, etc.) — în care însă se introduce uneori şi o notă de cruzime: fapt care le sporeşte interesul dramatic. In aceeaşi perioadă,, în Franţa, spiritul zeflemist şi comicul căutat prin orice mijloace a generat specia dramatică a farsei. In sec. XVI, tradiţia lor se regăseşte în nuvelele Margaretei de Navarra (Heptameron), ale lui Bonaventure Desperiers (Cymbalum mundi) şi în romanul lui Rabelais. In sec. XVII, aceeaşi tradiţie se întîlneşte în unele farse şi 52 De aceea, „nu este deloc surprinzător faptul că povestirile cele mai grosolane stau în culegerile manuscrise alături de cele mai pure producţii ale literaturii curtene sau morale44 j J. Bădier). 63 J. Bedier consideră că „jumătate din operele secolului al XlII-îea presupun aceeaşi stare de spirit generală ca a fabliaux-urilor, aceleaşi surse de amuzament şi de delectare44. Astfel: dispreţuirea brutală a femeilor (în partea a doua a Romanului Trandafirului j, sau viziunea ironică & lumiidin nenumăratele povestiri morale. Iar în Romanul lui Renart se regăsesc aceleaşi trăsături de spirit comic şi zeflemist. 512 LITERATURA comedii ale lui Mo li ere (Doctorul fără voie, Georges Dandin); in timp ce La Fontaine în Povestirile sale reia chiar subiecte din vechile fabliaux. — Aceluiaşi curent îi aparţin — în ultimele trei secole — şi unele nuvele ale lui Yoltaire (între care şi Zadig), şi Contes drâlatiques ale lui Balzac, şi cîteva dintre povestirile lui Anatole France (de ex., Jonglerul de la Notre-Dame). Teme provenind din fabliaux vor fi preluate şi în artele plastice, — în pictura, în gravurile, în sculptura sfîrşitului de Ev Mediu, şi mai ales în sculptura în lemn a stranelor din corurile unor biserici occidentale din secolele XIV şi XV. Spiritul burghez se reflectă şi în Romanul lui Renart (de fapt, nu un „roman41, ui o culegere disparată de povestiri în versuri centrate în jurul unui personaj al cărui nume dă titlul culegerii). Este una din operele cele mai populare ale Evului Mediu, avînd ca personaje animale; o lume în care caracterele, relaţiile, mentalităţile, obiceiurile, acţiunile, totul este organizat şi prezentat — în registru comic — după modelul societăţii umane a timpului. Tradiţia fabulisticii greco-romane — Esop, Fedru, Avianus, — la care s-a adăugat şi cea originară din Orient, s-a păstrat permanent pe calea orală şi cea a numeroase culegeri şi reelaborări, în latină, franceză sau engleză. Intre acestea, cele mai importante sînt: culegerea de 103 fabule (traduse în versuri de Mărie de France, în a doua jumătate a secolului al Xll-lea) intitulată Ysopet — titlul făcînd aluzie la Esop, — şi poemul în distihuri latine Isengrimus, compus în 1152 de clericul flamand Nivard din Gând, în care apar „un număr de noutăţi, ca atribuirea de nume de oameni animalelor (de ex., vulpoiul cu numele de Reinartus — n.n. O.D.), abundenţa şi varietatea episoadelor, intenţia satirică. De acest poem este legat în mod direct — prin spiritul său general şi adeseori prin împrumutul cîte unui episod — Romanul lui Renartu (J. Bedier). Denumirea de „roman“ este, cum spuneam, improprie. In realitate, opera se compune dintr-un ansamblu de 27 de povestiri (branches — „ramuri44), de autori anonimi — cu excepţia a trei povestiri, — diferite ca limbaj, valoare literară şi epoca în care au fost redactate, şi totalizînd un număr de peste 25.000 de versuri octosila-bice. Cele mai vechi au fost compuse către 1175, de Pierre de Saint-Cloud; ultimele în timp, nu după 1250. Primele („ramurile44 II şi V) sînt cele mai realizate literar, cu o spontaneitate şi o vivacitate care nu urmăresc alt scop decît să distreze, fără vreo intenţie satirică sau moralizatoare; dar ironizînd şi ridiculizînd cu vervă şi un comic irezistibil diferendele şi războaiele feudale dintre baroni, religia şi superstiţiile, lumea clericală şi a cavalerilor, nobilii şi călugării, ţăranii şi reprezentanţii unor profesiuni intelectuale. Aceleaşi calităţi eminente le au şi „ramurile44 I şi III; după care, povestirile următoare devin din ce în ce mai mult grevate de vizibile intenţii didacticiste şi de aluzii satirice. în ansamblu, Romanul lui Renart este o enormă parodie a societăţii feudale şi a genurilor sale literare preferate şi care o reprezintă — — cîntecele de geste şi romanele cavalereşti de curte, cu toate locurile comune şi temele lor. Subiectul în jurul căruia se grupează numeroasele episoade şi peripeţii este •conflictul permanent între Renart-vulpoiul şi Isengrin-lupul; întreaga operă vorbeşte Despre Renart, viclean vulpoi, Care arar dă înapoi. Renart pe toii îi păcăleşte, Neîncetat batjocoreşte, Să-i scapi din mînâ nud uşor, Findcă-i isteţ şi-nşelător. POVESTIRI VERSIFICATE („FABLIAUX»). ROMANUL LUI RENART 513 De obicei o nimereşte, Dar i se-ntîmplâ c-o păţeşte. Câ-n lame şi cetui mintos îi mai ies unele pe dos! (Trad. de Theodosia Ioacbimescu) Personajele sînt pregnant individualizate şi caracterizate graţie în primul rînd ideii geniale de a da fiecărui animal un nume de om: regele Noble—leul, legatul papal Musart—cămila, înaltul prelat Bernart—măgarul, nobilul de curte Brun—ursul, consilierul regal Bruianz—taurul, seneşalul Brichemer—cerbul, preotul Tibert— motanul, feudalul viclean şi arţăgos Renart— vulpoiul, duşmanul său conetabilul Isengrin—lupul, iscusitul avocat Grinberg—bursucul, prudentul curtean Oouard— iepurele; apoi Chantecler— cocoşul, Pinte—găina, Tiecelin—corbul, Belin—berbecul, Tardif—melcul, Frobert— greierele, ş.a.m.d. Toţi îşi păstrează caracterul speciei animale respective (Noble este egoist şi coleric, Brun e greoi şi la minte, Isengrin e brutal), etc., — dar ceea ce îi opun sau îi leagă pe unii de alţii, ceea ce le de- Renart cerînd iertare regelui Noble. Minia tură dintr-un manuscris francez din sec. XIII. — Bibliotheque Naţionale, Paris termină acţiunile nu sînt instinctele lor de animale, ci motive şi comportamente pur umane; iar caracterul şi comportamentul fiecăruia sînt sugerate fie de cele ale animalului însuşi respectv, fie de sonoritatea sau semantismul numelui său uman. Scena procesului, a judecării la curte a lui Renart — „ramura44 cea mai reuşită din întreaga operă — este o excelentă ridiculizare a acţiunilor, a manierelor şi obiceiurilor feudale, a brutalităţii şi fanfaronadei, a unei întregi game de sentimente, a felului de a gîndi a aristocraţiei feudale. Întîmpinarea este prezentată curţii de Isengrin, care pretinde că Renart i-a sedus soţia; la care Noble, regele înţelept, îi răspunde sfâtuindu-1: Isengrin, ce te necăjeşti Şi de ruşine pomeneşti, Cind n-ai nimic de cîştigat Să aminteşti ce s-a-ntîmplat? încornorat, precum se ştie, Oricine, azi, poate să fie, De-o fi ţăran, ori de-o fi rege, Că pentru asta nu e lege. De ce minie, supărare, Cind paguba nu-i aşa mare? (Trad. Th. I.) Nici religia nu este menajată: oamenii Bisericii, slujbele religioase, penitenţele, cucernicia ipocrită, aviditatea şi egoismul preoţilor şi călugărilor, pelerinajele, plecarea nobililor în cruciadă, — totul devine obiect de ironie şi de zeflemea, totul trădează o concepţie, o viziune, o dispoziţie şi un gest proprii populaţiei orăşeneşti. Realismul şi precizia notaţiilor, volubilitatea comicului, fineţea observaţiei şi pitorescul cadrului, a personajelor, a moravurilor, contribuie de asemenea la definirea acestei truculente capodopere. 33 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 514 LITEBATUBA Romanul lui Renart s-a bucurat timp de cel puţin patru secole de o popularitate cu totul deosebită5^. Printre numeroasele traduceri sau imitaţii redactate în afara hotarelor Franţei (unde, în sec. XXII, truverul îtutebeuf scrie Renart le Restourne — ,,cel păcălit44, cel care ,,a sfîrşit-o rău“) se numără versiuni italiene din sec. XIII, altele remaniate în Germania (chiar din sec. XII, Reinhart Fuchs — ,,Renart VulpoiuF, — Isengrinus Noi — „Nenorocirea lui Isengrin“, ş.a.) şi în Flandra, căpătînd o semnificaţie socială precisă. Versiunea în saxonă, apărută la Lubeck în 1498 cu titlul Reynke de Vos, a fost tradusă (în sec. XVI) în Germania de Nord, în latină, daneză, suedeză, engleză şi adaptată în proză de Gottsched (1752); iar către sfîrşitul secolului, tradusă liber în hexametri de Goethe (Reinecke Fuchs, 1794). Urme ale poemelor cuprinse în Romanul lui Renart se vor regăsi în cîteva povestiri ale lui Boccaccio, în Povestirea duhovnicului de maici a lui Chaucer, în romanul lui Rabelais, în spiritul farselor lui Moliere şi în fabulele lui La Fontaine; sau, în piesa alegorico-satirică Chantecler a Iui Edmond Rostand. JONGLERUL" Nu numai larga difuzare a cîntecelor eroice, a romanelor curtene şi a fobii-aux-urilor a fost asigurată de recitatorii-cîntăreţi, de jongleri54 55, ci adeseori chiar compilarea sau reelaborarea acestor producţii literare li se datorează, măcar în parte, lor. Figura jonglerului este legată de cea a mimului latin56, care din antichitatea tîrzie a continuat să distreze masele de auditori şi spectatori cu arta lor facilă şi de un gust cel puţin îndoielnic. Mimul era în acelaşi timp recitator, bufon, scamator, saltimbanc şi chiar îmblînzitor de animale; dansa, mima, cînta din gură şi la un instrument, distrînd publicul din sate, de Ia bîlciuri şi din pieţele oraşelor. Jonglerul i-a moştenit întreaga această „artă“, dezvoltînd-o, îmbogăţind-o şi rafi-nînd-o; în schimb, pînă în sec. IX poeţii şi cîntăreţii de la curţile regale şi senioriale îl ţineau la distanţă, dispreţuindu-1. Odată cu perioada carolingiană şi otto-niană însă cîntăreţii de curte îşi pierd auditorul lor aristocrat — şi, concuraţi de mimi sau de jongleri, sînt forţaţi (spre a putea trăi) să coboare în ambianţa acestora. Se amestecă cu jonglerii, se influenţează reciproc, nu mai pot fi deosebiţi unii de ceilalţi, mimul dispare, locul poetului de curte îl ia jonglerul — element foarte important în viaţa culturală de masă începînd din sec. X şi pînă tîrziu, în secolul al XV-lea. 54 în Franţa, numele personajului a devenit substantivul renard (vulpoi), înlocuind repede vechiul cuvînt goujoil (lat. vulpiculum). 55 Lat. jocularis, joculator, derivat din jocus, cu sensul şi de luduş — „joc44, „divertisment44; cuvînt care a dat în fr. jugleor, jonghur, în prov. juglars, în sp. juglar, în ital. giullare;^ în gemi. însă Spielmann. Termenul — la început sinonim cu „mim44, „histrion44 — devine tot mai frecvent în textele din sec. IX. — Jonglerul prezintă doar parţial unele analogii cu un skald şau cu un skâp (ultimul, necunoscut de popoarele france pînă la venirea lor în contact cu goţii, popor ia care skop-ul apare pentru prima oară), întrucît aceştia erau numai cîntăreţi şi poeţi epici. 56 Gen literar comic, satiric sau doar bufon. Acelaşi nume desemna şi actorul respectiv, la greci şi la romani. Ga gen literar, mimul a devenit la romani un fel de spectacol de varietăţi, c-u dansatori, prestidigitatori şi bufoni. Mai tîrziu, mimul grec a dat naştere la Roma unei speri de comedie de intrigă, devenită un intermezzo grosolan, abundînd în obscenităţi. în Evul Mediu* spectacolele de bîlci amintesc mimul antic. — Patria mimilor se crede că a fost Sicilia, de unde apoi au „invadat44 lumea antică, de la Marea Roşie pînă la „Coloanele lui Hercule“ (Gibraltar). în sec. V, mimii sînt întîlniţi peste tot, — la curtea ultimilor împăraţi romani ca şi la serbările şi petrecerile familiale ocazionale. JONGLERUL 515 In secolele XI şi XII, dezvoltarea impetuoasă a vieţii orăşeneşti, intensificarea activităţilor comerciale, sporirea mijloacelor de comunicaţie, reconstrucţia multor mănăstiri devenite locuri de pelerinaj, fervoarea cruciadelor, noile cunoştinţe venite din Orient, afirmarea intensă a limbilor şi literaturilor naţionale, mu-nificenţa curţilor regale, princiare şi senioriale, — tot acest complex de cauze face ca numărul jonglerilor să crească enorm, diferenţiindu-se într-o infinitate de tipuri, ducîndu-şi viaţa în feluri şi medii diverse; unii vagabondlnd, instruind, delectînd sau distrînd cu mijloace diferite un auditor eterogen, alţii înregistrînd in compoziţii proprii evenimentele şi faptele zilei, cultivînd toate genurile — cintece de dans, de dragoste, de pahar, fabliaux-urile şi satira, legendele şi poemele eroice. Adeseori poetul-trubadur îşi asocia un jongler pentru a-1 acompania la un instrument; sau chiar îl lăsa pe jongler să îi recite compoziţiile poetice; după care, jonglerul însuşi a început să compună versurile şi melodia, executîndu-le şi acompaniindu-se singur. Li s-au alăturat şi clerici vagantes, goliarzii, femei jonglerese56®, ducînd o existenţă la marginea vieţii sociale şi morale. Nobilii îi invitau la curtea lor, regii de asemenea, protejîndu-i (ca, de exemplu, Ludovic IX cel Sfînt). Dar Biserica a continuat să-i condamne în mod drastic; în concilii, în ordonanţele epis-copilor şi în scrierile moraliştilor felul de viaţă şi de activitate al jonglerilor este etichetat drept „diabolic4*56 b. Ceea ce nu i-a împiedicat ca „din Franţa — ţara lor de origine —- să se răspîndească în ţinuturile anglo-normande, în regiunea renană şi Germania, parcurgînd drumurile întregului teritoriu romanic, pînă la cel al latinilor din Orient44 (E. Battaglia). Începînd din secolul al XILlea şi de-a lungul întregului secol al XlXI-lea, jonglerii se emancipează sub raport intelectual, cultural şi —- implicit — social. Din histrioni devin poeţi, interpreţi ai unor idealităţi naţionale şi religioase, se cultivă, cunosc limba latină, scriu versuri în care folosesc cu uşurinţă ritmul şi rima. „Astfel apare, către sfîrşitul secolului al XH-lea, un tip particular, (de jongler — n.n.Cţ D.), care nu se putea dezvolta decît la curţi: tipul mai rafinat, mai literar, care se va dedica din ce în ce mai mult activităţii spiritului şi care va fi în cele din urmă omul de litere — observă Edm. Faral, continuînd: „Jonglerii secolelor X şi XI au fost, la popoarele romanice, primii educatori ai gustului literar44. Unii, negăsindu-şi un patron, continuă să cutreere oraşele, bîlciurile, castelele senioriale sau locurile de pelerinaj; alţii — cei mai instruiţi şi mai talentaţi — se stabilesc la o curte, cu sarcina de cîntăreţi, poeţi sau cronicari, întreţinuţi şi adeseori generos recompensaţi de senior, devenind astfel menestreli57. Rolul lor nu se limita la a distra oaspeţii, cîntînd — şi acompaniindu-se la vielă — compoziţiile altora sau ale lor proprii, ci ajungeau însoţitori, confidenţii şi sfătuitorii principilor. Din acest moment, „ei sînt autoritatea supremă în toate chestiunile de bun 56 a în sec. XIII, aceste jonglerese — dansatoare şi cîntăreţe, cu vocea sau la un instrument, de obicei la harpă — sînt foarte numeroase. Romanele secolului vorbesc des de ele, uneori cu consideraţie. Regele Wentzel al Boemiei (m. 1305), renumitul protector al Minnesângerilor, avea o jongleresă favorită, Agnes, o foarte bună harpistă, care avea şi o mare influenţă la curte. 56 6 Dar uneori jonglerii obţin şi favorurile Bisericii, care îi lansează, îi susţin şi îi popularizează; căci jonglerii recitau — acompaniindu-se cu un instrument şi compoziţii hagiografice, edificatoare (vieţi ale sfinţilor redactate în versuri apar în sec. X, — după care devin tot mai numeroase şi extrem de populare). 57 Lat. ministeriales, cuvînt care denumea pe funcţionarii imperiali ai epocii earolingiene şi otioniene. După sec. XIV, menestrelii se separă de jongleri, rămînînd doar cîntăreţi instrumentişti (menestriers). în 1321,1a Paris un grup de 37 de menestreli, bărbaţi şi femei, se organizează într-o corporaţie, prezentînd primele statute ca breaslă independentă; exemplul lor va fi urmat în curînd şi In alte oraşe ale Franţei. (înainte de această dată, jonglerii-truveri se asociaserăîn confrerii, ca cea din Arras, datînd din 1120). — Corporaţia menestrelilor din Paris, reorganizată^ în 1407, va avea biserica sa şi un spital propriu, iar conducătorul ei va fi numit de regele Franţei. Corporaţia — căreia în 1658 Ludovic XIV i-a acordat statute noi — a fost suprimată abia în 1776. 33* 516 LITERATURA gust, a obiceiurilor de curte şi a preceptelor onoarei cavalereşti. Sînt adevăraţii precursori ai poeţilor şi ai umaniştilor Renaşterii, — cel puţin in aceeaşi măsură ca antagoniştii lor, clerici vagantes“ (A. Hauser). Secolul al XlII-lea a fost epoca de aur a jonglerilor, — deveniseră o forţă in acelaşi timp iubită şi temută; pentru că, avînd o mare abilitate de a acţiona asupra publicului lor, obţineau orice. în următoarele două secole se mai întîlnesc în cadrul reprezentaţiilor teatrale ale misteriilor, — dar e vorba de jonglerii vulgari, care distrau în pauze spectatorii cu bufoneriile lor. Categoria superioară a jonglerilor este în declin începînd chiar din sec. XIY, cînd se transformă însuşi sensul artei, în sine, cînd gusturile publicului se schimbă, cînd poeţii şi cîntăreţii valoroşi nu vor mai fi socotiţi simpli „jongleri“ sau „menestreli44, ci truveri, compozitori sau instrumentişti apreciaţi. POEMUL ALEGORIC. ROMANUL TRANDAFIRULUI * Începînd din sec. XIII, literatura medievală cunoaşte o abundenţă extraordinară de scrieri cu caracter informativ-didactic şi moralizator, redactate în forma i predilectă mentalităţii oamenilor acestor vremuri — cea a alegoriei. Pe măsură ce limbile naţionale se afirmă, numărul acestor scrieri în limba vulgară destinate instrucţiunii laicilor — bestiarii, lapidarii, volucrarii58, tratate de medicină şi diferite compilaţii enciclopedice — creşte. Intre 1119—1135, Phiuppe de Thaon— renumit precursor al enciclopediilor ştiinţifice din sec. XIII — scrie un Compui, un Lapidar şi un Bestiariu; lucrări în versuri şi însoţite de ilustraţii care au avut un succes imens, servind şi ca modele ale genului în secolele următoare (cînd insă acestea vor fi îmbogăţite cu citate din scriitorii antici şi cu date din experienţa directă). Scrierile morale — de asemenea în versuri — cu caracter fie religios (predici, dispute, alegorii, poeme morale), fie profan, oferă şi anumite informaţii asupra vieţii epocii; în cele profane, nota satirică — la adresa femeilor, a călugărilor, a medicilor, etc. — conferă acestor poeme multă vivacitate şi colorit. Opera poetică cea mai cuprinzătoare şi mai semnificativă a secolului al XlII-lea şi totodată una dintre cele mai importante ale întregului Ev Mediu;|opera în care converg mai multe tradiţii poetice, în care erudiţia livrescă şi tendinţa didactică se întîlnesc cu intenţia moralizatoare, sentimentele curtene aristocratice cu viziunea realistă a burghezului, lirismul alegoriei cu luciditatea satirei, este Romanul Trandafirului. Este opera care a exercitat o excepţională influenţă literară în următoarele v trei secole, timp în care a fost şi cea mai citită din literatura franceză. Compusă din două părţi distincte, de doi autori diferiţi, prima (de 4.068 de versuri) a fost compusă între 1230—1240 de Guillaume de Lorris; o peisoană foarte cultivată care îşi scria opera pentru cititorii din mediul aristocratic. Intenţia didac-, tică predominînd, această parte este de fapt o „artă de a iubi44, o sinteză şi un cod al iubirii curtene, în care influenţa lui Ovidiu este evidentă. Cadrul literar — populat de personaje alegorice, care organizează acţiunea povestirii dîndu-i o perfecţa cohe-renţă — este un vis al poetului, pe parcursul căruia eroul — îndrăgostitul, autorul ; însuşi — întîlneşte un trandafir de o frumuseţe încîntătoare, de care se îndrăgosteş- 58 Culegere de fabule, povestiri şi moralităţi, despre pietre (preţioase şi semipreţioase) şi despre animale (reale şi fantastice); iar un v o literar, despre zburătoare. POEMUL ALEGORIC. ROMANUL TRANDAFIRULUI 517 te53. Pe zidul care împrejmuieşte livada (in care se desfăşoară acţiunea) sînt zugrăvite chipurile triste sau respingătoare ale Urii, Avariţiei, Invidiei, Tristeţii, Sărăciei, Trădării, Lăcomiei, Răutăţii. Iată chipul Sărăciei: „Sta Sărăcia maVnapoi; Chiar ştreangul de-şi punea de gît, încai, N-ar fi avut un sfanţ, să-şi ia un strai, Căci semăna cu viermii goi. Iar dacă vremea se-ncrunta, Murea de frig, sărmana, negreşit, Purtîndu-şi sacul vechi, strimt şi peticit — Tunică-adică, sau manta. Cu iotul văduvită de veşmînt, Ea tremura mereu ca frunza-n vînt. Ducea un trai atlta de retras Precum un cline de pripas Ce sade ghemuit într-un ungher. Săracul nu-şi găseşte loc sub cer Şi-oriunde s-ar afla, e-acelaşi preţul: întlmpină ruşinea şi dispreţul. Blestemul cadă peste ceasul van Clnd a venit pe lume cel sărman! Nu va mlnca niciclnd pe săturate, Nu va avea-ncălţări nenumărate, Nici îmbrăcat mai bine n-o să fie; Nu-l îndrăgeşte nimeni ca pe-un frate, Să-l mlntuie ctndva de calicie! (Trad. de Ion Aesan) în decursul acţiunii — in care intervin fie personaje ce îl împiedică să-şi atingă scopul de a culege Trandafirul (Birfirea, Pericolul, Frica, Ruşinea), fiecare îl ajută — Frumuseţea, Plăcerea, Curtenia, şi în primul rînd Amorul care (în 800 de versuri ce imită Arta iubirii iui Ovidiu) îi dă sfaturi pentru a cuceri dragostea Trandafirului. Dar Bîrfirea şi Gelozia îi împiedică să se apropie de fiinţa iubită — şi această primă parte se încheie cu o lungă lamentaţie a îndrăgostitului. Pînă aici, romanul este in întregime didactic: toate simulacrele alegorice au funcţia unică de a-i da lecţii utile Îndrăgostitului, lecţii de conduită, de galanterie. Procedeul generalizării duce la natura total abstractă a personajelor, lipsite de orice trăsătură individuală (cu excepţia — întrucîtva — a Îndrăgostitului); dar analiza psihologică a iubirii este condusă cu subtilitate, iar ansamblul — deşi artificios şi plutind într-o atmosferă ireală — este dominat de un ton general de eleganţă şi puritate, de fineţe şi preţiozitate. Patru decenii mai tîrziu, către 1277, romanul este reluat din punctul unde ii lăsase Guillaume de Lorris, de către Jean Clopinel, zis Jean de Meung (cca 1250-cca 1305), — o personalitate de o întinsă erudiţie, doctor în teologie, traducător al operelor lui Boethius (De consolaiione philosophiae) şi Yegetius (De re militari), al scrisorilor lui Abelard către Heloiza, ş.a. Opera sa dezbate tot felul de chestiuni, de politică, morală, filosofie etc. Mai impresionant însă decît erudiţia enciclopedică pe care o etalează aici şi chiar decît talentul său de a-i imita pe poeţii antici, 59 59 Spre deosebire de limba română, în franceză (şi în alte limbi) trandafirul este de gen feminin;-deci titlul operei s-ar putea traduce, mai adecvat şi sugestiv, Romanul Rozei. 518 LITERATURA Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu, —este acuitatea inteligenţei, a spiritului său critic, lipsit de prejudecăţi, larg deschis tuturor problemelor abordate. „Dintre scriitorii Evului Mediu care au folosit limba vulgară, el este poate primul care a interpretat scriitorii antici cu o înţelegere atît de clară“ (J. Bedier). De aceea, în cele aproximativ 13 000 de versuri ale sale, tema, subiectul, ficţiunea predecesorului său îi servesc doar ca un pretext pentru a-şi arăta multipleled cunoştinţe, exprimîndu-şi ideile într-un stil polemic, satirizînd sau îronizînd tot ceea ce Guilîaiime elogiase. Tema iubirii şi procedeul alegoriei rămîn deci şi în partea a doua a romanului (iar în final, îndrăgostitul va culege Trandafirul). Dar Jean de Meung, care înainte de toate este un misogin acerb, tratează tema într-un spirit cu totul opus celui curtean. Ironizîndu-1 pe îndrăgostit, Raţiunea r'(personificată) debitează un discurs, lung de peste 2 000 de versuri, un adevărat tratat metodic „despre pasiuni^, în care autorul, făcînd numeroase referinţe la autori antici (Appius, Seneca, Platon, Iuvenal, Ptolemeu, Origeri, ş.a.) respinge concepţia curteană despre iubire. După care, Prietenul îi ţine îndrăgostitului lungi lecţii pe diferite teme — despre mijloacele de a seduce femeile (satirizînd cu humor căsătoria), despre aviditatea negustorilor, a medicilor, a avocaţilor şi a cămătarilor; Ipocritul — despre lenevia şi fariseismul călugărilor franciscani şi dominicani (într-un lung pasaj de un brio, o virulenţă şi o truculenţă satirică voltairiană); Raţiunea — despre caritate şi iubirea aproapelui. Prin gura Prietenului, poetul îşi exprimă îndrăzneţele-i idei despre vîrsta de aur a omenirii, despre originea societăţii, a proprietăţii, — sau a regalităţii: Nu-s prinţii demni de-alesul dar Ca moartea să le fie scrisă-n stele, Căci trupul nu li-e mai presus de cele De preoţi, scutieri sau de plugari. O scenă din Romanul Trandafirului. I) intr-un manuscris din sec. XIY, copiat şi miniat pentru ducele Jean Biblioth&que Naţionale, Paris de Berry. Totodată, un sentiment — cu totul nou la acea dată — de preţuire şi respect a ştiinţei, a activităţilor intelectuale şi a celor ce li se dedică: . Prilej au popii mai degrabă, De -a fi şi nobili, şi galanţi, cuminţi, Decii oricare dintre regi şi prinţi, Ce n-au cu curtea nici o treabă ! (Trad. E.A,)’ Apoi, pentru a mai atenua vehemenţa atacurilor polemice, face un scurt elogiu femeilor cinstite şi călugărilor cuvioşi; iar. prin intermediul Naturii, exprimă ideea că esenţa reală şi adevăratul mobil al iubirii este perpetuarea speciei, că regii şi nobilii sînt de fapt slujitorii iar nu stăpînii poporului, că prinţii nu valorează mai mult prin ei înşişi decît ţăranii, că singura nobleţe adevărată este cea a inimii; apoi, elogiază ştiinţa şi arta Antichităţii, enunţă idei proprii despre predestinare, despre liberul arbitru şi în ce fel aceste idei se pot concilia; despre vise, somnambulism şi POEMUL ALEGORIC. ROMANUL TRANDAFIRULUI 519 halucinaţii; despre absurditatea astrologiei şi a superstiţiilor in general. După care, erudiţia sa enciclopedică se desfăşoară amplu în explicaţii asupra elementelor Universului şi fenomenelor naturale — cer, planete, lună şi soare, meteori şi intemperii, inundaţii, nori, curcubeu, comete, eclipse, vinturi, ninsoare, maree; sau, vorbind (destul de incoerent şi prolix) despre influenţa corpurilor cereşti asupra fiinţelor de pe Pămînt, despre alchimie şi transmutaţia metalelor, despre oglinzi şi oglinzile magice, despre lupe şi lentile concave sau convexe... Breviar al cunoştinţelor ştiinţifice ale timpului, al problemelor scolasticii, disputelor dintre Biserică şi universitate, dintre teologi şi filosofi; tot secolul al XlII-lea se reflectă în acest preţios document al culturii vremii. în lungi discursuri sînt citaţi autori antici şi nenumăraţi eroi istorici sau legendari; iar cînd personajul alegoric Natura „descrie frumuseţea Universului astral şi armonia necesară a lumii, pe care numai nebunia şi perversitatea oamenilor o tulbură /.../, în aceste pagini Jean de Meung se apropie de grandoarea lui Lucreţiu, al cărui text însă nu l-a cunoscut*4 (Alb. Pauphilet). Toate lucrurile din lume, susţine Natura, sînt supuse legilor ei. Cultul naturii rămîne ideea esenţială a autorului şi în ordinea morală: natura asigură şi garantează moralitatea vieţii; a nu urma natura şi legile ei este o eroare şi o anomalie; ca atare, ascetismul nu este decît o ipocrizie ce generează instinctele cele mai rele, iubirea ideală generatoare de virtuţi este o ingenuă iluzie, adevărata natură a iubirii este atracţia fizică, dorinţa carnală şi aspiraţia spre perpetuarea speciei. Doctrina morală enunţată aici de Raţiune este bazată — asemenea moralei anticilor — pe moderaţie: o poziţie de echilibru între stoicism şi epicureism; o poziţie —- umanistă — care caută calea de mijloc şi totodată o conciliere a moralei creştine cu cea a filosofilor Antichităţii. într-un cuvint: „O operă uimitor de bogată, de inegală, şi care ştie să adopte toate tonurile, de la filosofia elevată la satira realistă şi la cinism44 (Idem). Timp de aproape trei secole, Romanul Trandafirului a fost, cum spuneam, opera cel mai mult citită din toată literatura franceză medievală: se cunosc aproape 200 de manuscrise care au circulat pîna în 1527, cînd Clement Marot şi-a publicat traducerea sa în franceza modernă. Devansînd mult epoca în care a fost redactată, partea a doua, a lui Jean de Meung, s-a bucurat de preţuirea deosebită a umaniştilor epocii. Petrarca îl laudă cu entuziasm. Chaucer — în întreaga operă a căruia se resimte influenţa Romanului Trandafirului — traduce 7 000 de versuri ale lui Jean de Meung. Ronsard îl consideră mQimmenţul cel mai remarcabil al vechii literaturi. Thomas Sibilet îl numeşte „Iliada şi Odiseea Franţei44. Şcoala Pleiadei, ~atît de severă cu literatura medievală, admira totuşi această operă care, reflectînd ambele curente literare dominante — spiritul idealist cavaleresc şi curtean şi spiritul realist şi satiric burghez — anunţa, prin atîtea aspecte, umanismul Renaşterii. ROMANUL DE CURTE Spre deosebire de curţile regale — odinioară centre ale culturii, — la curţile mai puţin solemne ale feudatarilor, unde domnea o atmosferă relativ mai liberă, mai deschisă afirmării individuale şi mai variată, era cultivată o poezie — epică sau lirică— conformă concepţiei de viaţă, eticii, educaţiei şi gustului noii aristocraţii, a cavalerilor. Dar şi această civilizaţie curteană, mai liberă, îşi crease convenţiile ei destul de rigide, in cadrul cărora şi sentimentele erau rafinate şi felul de a le exprima. A nu respecta aceste reguli, a căuta moduri proprii de manifestare şi de exprimare 520 LITERATURA prea personale, originale, independente, echivala cu o „nepoliteţe44, cu o necuviinţă inadmisibilă. La această dată (sîntem în a doua jumătate a secolului al Xll-lea), „literatura monastică îşi pierde funcţia sa istorică de călăuză, iar călugărul nu mai este figura reprezentativă a timpului; chintesenţa este acum. cavalerul, aşa cum este reprezentat in domul din Bamberg: nobil, mîndru, circumspect, expresie perfectă a culturii fizice şi spirituale44 (A. Hauser). — Mediul de curte al cavalerilor, nu numai că se delectează aseultind recitarea acompaniată de vielă a poeziilor lirice ale trubadurilor, ci consideră o ocupaţie nobilă, demnă de ei şi de cea mai înaltă stimă, să compună ei Înşişi asemenea poezii. In acelaşi timp, în receptarea producţiilor epice în versuri, a aşa-numitelor „romane de curte44, are loc acum o altă semnificativă mutaţie: acestea sînt destinate, nu recitării publice, ci lecturii directe (şi, în special, lecturii femeilor). — în felul acesta, apare acum un tip nou de poet mult asemănător scriitorului modern: cel care scrie pentru a fi citit. (Ceea ce nu înseamnă că jonglerii nu ar continua să recite vechi poeme eroice — dar pentru un public diferit). Poezia nu mai este legată acum de anumite împrejurări festive, ci devine o recreare obişnuită, practicabilă oricînd60. în fine, „civilizaţia curteană a Evului Mediu se distinge de oricare alta, — chiar şi de cea a curţilor elenistice, cu toate că şi acestea erau puternic influenţate de femei — mai ales prin caracterul său pronunţat feminin; şi nu numai pentru că femeile iau parte acum la viaţa intelectuală şi contribuie la noua orientare a poeziei, ci şi pentru că, sub multe raporturi, feminine sînt şi gîndirea şi sentimentul oamenilor, în timp ce vechile poeme eroice erau destinate unui auditor masculin, poezia de dragoste provensală şi romanele bretone din ciclul arturian se adresează în primul rînd femeilor44 (Idem). Secdlele XII şi XIII ne-au lăsat un număr considerabil de „romane44 în versuri61 62; compoziţii epice de o mare varietate tematică, în mod esenţial diferite ca fond şi ca formă — precum şi ca public căruia i se adresau — de cîntecele eroice. După natura subiectului, această bogată producţie literară se repartizează în două cicluri principale: antic şi breton82. Autorii acestor romane — destinate lecturii cu voce tare într-un cerc restrîns de auditori rafinaţi, pasionaţi de subiecte sentimentale şi galante — au pretenţia de a fi „oameni de litere44; şr sînt, într-adevăr, persoane instruite, care ţin să îşi etaleze în scrisul lor erudiţia umanistă, cultura lor literară cîştigată în şcoli şi universităţi. (Şi, de fapt, acest gen de scrieri s-a constituit sub influenţa amplei dezvoltări a studiilor clasice, începînd din sec. XII, îndeosebi 60 „în felul acesta, poezia îşi pierde şi ultima rămăşiţă din caracterul său sacral şi devine o simplă «ficţiune», o invenţie în care nu mai este necesar să crezi pentru a afla în ea un interes estetic”. — Pe de altă parte, „obiceiul lecturii îl transformă pe ascultătorul devotat în cititor sceptic şi într-un cunoscător expert” — ale cărui preferinţe vor determina şi fenomenul literaturii „la modă”; iar primul exemplu în acest sens îl va constitui romanul curtean de dragoste. 61 în realitate, lungi poeme epice cu caracter curtean. — La origine, cuvîntul „roman” indica pur şi simplu limba naţională, limba vorbită a poporului, în opoziţie cu limba latină, limba Bisericii, a persoanelor instruite şi a scrierilor culte; prin extensiune, termenul se aplica la orice operă epică de dimensiuni mari, în versuri sau în proză, redactată într-o limbă naţională. — „O operă tradusă din latină e un romanz. Numai la sfîrşitul Evului Mediu, odată cu trezirea naţionalităţilor, apar limbile franceză, provensală, italiană, catalană, castiliană, ş.a. Atunci, termenul roman devine liber să desemneze exclusiv un gen literar; în Franţa, încă de la începutul secolului al XIII-lea“ (Robert Marichal, în Entretiens..., vd. Bibliografia). 62 Ciclul romanelor „bizantine” au subiecte idilice, din tradiţia romanului grecesc, elenistic (de ex. Floire de Blancheflor, de Gautier d’Arras); iar cel al romanelor cavalereşti de aventuri este analog ciclului breton arturian, — doar că acţiunea lor nu se petrece în regiunea bretonă sau celtică, ci fiecare în altă ţară, iar eroii unui roman hu mai reapar, ciclic, într-altul ulterior. ROMANUL DE CURTE 521 Ia Orleans). Majoritatea autorilor de romane curtene proveneau din rîndurile celor ce, după terminarea studiilor, nu Îşi puteau găsi plasament intr-o funcţie în cadrul. Bisericii; incit, erau siliţi să caute să îşi valorifice pregătirea şcolară şi talentul literar în ambianţa laică — a curţilor senioriale (din Franţa, şi mai ales din Anglia). Ciclul romanelor „antice“ — în fond, avînd structura şi folosind procedeele unor chcmsons de gesie — începe cu cele al căror erou este Alexandru cel Mare, travestit însă într-un mare senior feudal63 64. (Anacronismul va rămîne procedeul permanent în toate romanele ,,antice“). Totodată, în numeroasele elemente exotice şi de miraculos oriental (faună, floră, farmece, ţări minunate, popoare ciudate, etc.), prin care aceste opere se leagă mai mult de cele ale ciclului breton, se reflectă interesul viu ocazionat de cruciade şi de contactele pelerinilor cu lumea Orientului. — Marea popularitate în tot Evul Mediu a acestor biografii romanţate ale lui Alexandru Macedon este atestată şi de traducerea (din 1140) datorată unui preot german Lamprecht f Alexanderlied) şi de versiunea unui autor anonim a unui vast Roman al lui Alexand,rum, urmat de altele în următoarele două secole, atît în Franţa65 cît şi în Germania, Anglia, Spania, Italia, etc. După romanul lui Alberic, celelalte trei celebre romane „antice“ — Romanul Tebei, Romanul lui Enea, Romanul Troici, — reflectă şi ele aceeaşi mentalitate şi predilecţie a aceluiaşi public din sec. XII căruia i se adresau. Lumea greco-latină este transfigurată într-o societate feudală, cavalerească şi ecleziastică; elementele mitologice greceşti sînt total absente, abundă descrierile de bătălii (in episoade care amintesc îndeaproape Cîntecul lui Roland); autorii aglomerează detalii exterioare fără nici o preocupare pentru psihologia personajelor, inspirîndu-se din modele epice medievale sau din povestiri despre cruciade; şi totul, învăluit într-o atmosferă de rafinată viaţă curteană, —- Se mai notează aici şi o interesantă schimbare de concepţie a autorilor şi a publicului lor: o concepţie inspirată de sentimentul continuităţii istoriei şi, deci, a aducerii în prezent a trecutului antic. Romanul Tebei (inspirat direct din Tebaida lui Statius) întruneşte toate aceste caracteristici. Romanul inserează şi descrieri de animale reale sau fantastice (sursa de informaţie fiind îndeosebi Plinius), scene în care prinţii ţin sfat, discursuri şi elogii funebre, şi mai ales delicate şi rafinate episoade de dragoste. — Către 1180, un alt poet anonim compune (în dialect normand) Romanul lui Enea — 10 158 de versuri octosilabe, cu rimă, — imitînd Romanul Tebei şi accentuîndu-şi predilecţia pentru erudiţia clasicistă, descrierile de lucruri miraculoase sau de animale fantastice, precum şi pentru scenele de dragoste. Sursa poetului este, evident, Eneida; dar şi Metamorfozele, Arta iubirii şi Heroidele lui Ovidiu — poetul clasic latin cel mai citit în mediul şcolar, cel mai mult admirat în sec. XII şi cel mai mult imitat, atît în compoziţii poetice în limba latină cît şi în franceză. — în jurul anului 1165, Benoît de Saint-Maure compune Romanul Troici, în 30 000 de versuri octosilabe, povestind istoria fabuloasă a Troiei (dar nu servindu-se de Iliada, căci Homer nu era cunoscut Occidentului la acea dată) şi începind-o cu expediţia argonauţilor. Nota erudită (o mulţime de date de cosmologie, geografie, zoologie, mineralogie, etnografie) şi cea de galanterie cavalerească— episoadele de dragoste dintre Jason 63 Prima versiunea unui roman despre Alexandru Macedon — datînd de la sfîrşitul sec. XI şi din care s-a păstrat doar un fragment — se datorează lui Albăric de Brian^on, un contemporan al autorului anonim al Cîntecului lui Roland. — Sursa acestei legende este biografia fabuloasă a scriitorului alexandrin Cadisthenes (sec. II e.n.), precum şi cea datorată unui autor latin din sec. IV, Iulius Valerius. 64 Prima versiune, din care s-a păstrat doar un fragment, datînd de la sfîrşitul sec. XI, se datorează lui Alberic de Brian§on, un contemporan al autorului Cîntecului lui Roland. 65 Am menţionat mai sus şi Alexandreis> epopeea în hexametri a lui Walter de Ghâtillon (scris însă în limba latină). 522 WTERATURA şi Mede», Diomede şi Briseis, Achiîe şi Polyxenia — sînt mai frecvente şi mai accentuate aici decît în celelalte romane „antice1166. Prin spaţiul larg pe care aceste romane îl acordă iubirii în cadrul aventurilor cavalereşti, romanul „antic14 se apropie mult de cele ale ciclului breton, constituindu-se totodată într-un preludiu al poeziei trubadurilor. — Romanele „antice11 (şi în special Romanul Troiei) au exercitat o mare influenţă, traduse şi imitate fiind — prin intermediul traducerii latine a Romanului Troiei de Paris şi Cele Trei Graţii. Ilustraţie dintr-o ediţie din sec. XIV a romanului din ciclul antic Distrugerea Troiei. — Bibliothăque Naţionale, Paris către Guido delle Colonne (poet din „Şcoală siciliană“, m. 1287) — în toate tarile din Occident. Moda lor a revenit in sec. XVI, sub forma romanelor cavalereşti de aventuri (Amadis de Gaula este, dintre acestea, cel mai celebru)67. Aceste romane au continuat sa fie copiate in foarte numeroase manuscrise pînă în secolul al XV-lea, — uneori remaniate, alteori modernizate. Romanul Troiei 66 66 Benoît de Saint-Maure este, se pare, cel care a inventat episodul, foarte lung, al dragostei nefericite dintre Troilus şi Cresida; episod preluat de Boccaccio în Filostrato, de Chaucerîn Troilus şi Cresida şi de Shakespeare în drama cu acelaşi titlu. • 67 în a doua jumătate a secolului al XH-lea apare, sub titlul Eneida, o traducere în limba germană a Romanului lui Enea (de fapt, o reelaborare, în 13 528 de versuri), a lui Heinrich von Veldeke, un poet din Limburg- Textul, destul de plat, a avut un succes imens în Germania, unde poetul introduce acum pentru prima dată rima pură în locul asonanţei. Opera lui Heinrich von Veldeke a fost elogiată cu entuziasm de cei mai mari Miimesângeri — Godfried von Ştras-sburg (în Tristan) şi de Wolfram von -Eschenhach(în Parzival), care îl numeşte „maestrul** său. — O altă versiune a dat-o Konrad von Wiirzburg (Războiul Troiei)~ ROMANUL DE CURTE 523 —■ tradus de 20 de ori în limba italiană — a fost citit, probabil, pînă în secolul al KVII-lea. După invenţia tiparului, Lancelot a fost imprimat — pînă în 1550 — de nu mai puţin de 6 ori ! In fond, ca intenţie romanele curtene nu se deosebeau de cîntecele de geste, in sensul că, autorii ambelor genuri narau fapte din trecut, pretindeau să facă operă de „istorici44. Biserica a privit întotdeauna cu suspiciune producţiile literare redactate In limbi naţionale. Faţă de vieţile sfinţilor însă şi de cîntecele de vitejie s-a arătat mai indulgentă — pentru că şi acestea propagau cultul relicvelor, predicau plecarea la cruciadă, întreţineau o atmosferă de religiozitate şi exaltau virtuţile eroice puse in slujba credinţei. Diferenţa fundamentală (în afara celei de fond, a subiectelor alese) constă în stilul lor şi în metrul folosit68. însăşi „lungimea variabilă (a strofei — n.n.O.D.) împiedică să aibă un 'desen muzical'; ea are un 'timbru de intonaţie', iar nu un 'timbru de încheiere'. Iar în ce priveşte stilul, intr-un „roman44 acesta este de recitativ intim, iar versul de 8 picioare cu rime plate, este un vers mai uşor, cu o alură rapidă şi elegantă. „Simplitatea lui (cu absenţa cezurii) şi scurtimea îl fac apt să fie folosit în orice situaţii: el va deveni versul teatrului, serios sau comic. Pe deasupra, mai are şi marele merit că nu îndeamnă la elocinţă şi descurajează orice tendinţă spre declamaţie44 (R. Marichal). — Acest octosilab cu rime plate a însemnat unul din primii paşi spre adevărata proză cultă69. Odată cu romanul curtean, textul este destinat cititului, lecturii individuale, — unei „lecturi intime44. Apoi: are loc în această perioadă şi o schimbare în rîndurile nobilimii, cînd uzul scrierii s-a răspîndit atît în clasele de sus ale societăţii, cit şi în rîndurile populaţiei urbane; şi cînd nobilimea, nu numai că are acces la cultură, dar a căpătat şi sentimentul că această cultură este apanajul clasei sale. Totodată, s-a petrecut acum şi o mutaţie de alt ordin: „romancierul are conştiinţa superiorităţii sale, — dar vrea să facă nu atît altceva, cît să facă mai bine decît jonglerul44 (Idem). Tot ceea ce în cîntecele de vitejie constituia partea de lirism (rugăciuni, invocaţii, scurte momente de confesiune), în romanul curtean lipseşte. Nici limba folosită nu mai este solemnă, ci caută să se apropie de vorbirea zilnică; deşi autorul, format la retorica de şcoală şi utilizîndu-i procedeele, ţine să-şi demonstreze abilitatea şi să-şi etaleze erudiţia: de pildă, apelînd la Ovidiu în descrierea psihologiei iubirii sau folosind tehnica unui adevărat „monolog interior44. Tema iubirii—dezvoltată prin descrierea felului cum se naşte acest sentiment, a dorinţelor şi a suferinţelor sufleteşti ce le provoacă, în discursurile personajelor despre natura dragostei, în monologurile îndrăgostiţilor, — va deveni predominantă in „ciclul breton44, unde noua formulă va fi aplicată cu o mai mare libertate de imaginaţie. Marele reprezentant al acestei formule va fi Chretien de Troyes. Poemele epice din acest ciclu — fie de dimensiuni ample, fie reducîndu-se la compoziţii scurte (lais), ca cele ale renumitei Mărie de France — sînt consacrate regelui Artur şi cavalerilor săi (ciclul „arturian44 sau al „Cavalerilor Mesei Rotunde44), iar altele, legendei lui Tristan şi Isoldei. Autorul celor mai importante opere ale primului ciclu — Erec, Lancelot, Yvain, Perceval — este Chretien de Troyes (care îşi începe activitatea în jurul anului 1160). Autorii celor două din celălalt ciclu — ambele intitulate Romanul lui Tristan şi datînd din a doua jumătate a sec. XII, care 88 88 Cîntecele de vitejie sînt compuse în strofe (laisses) de lungimi variabile: între 4 şi 91 de versuri (media putînd fi stabilită între il şi 60 de versuri); strofe în care versurile, de 10 sau 12 silabe, folosesc aceeaşi asonanţă. Adresîndu-se unei mulţimi, acest gen literar este esenţial-mente oral şi este cîntat, psalmodiat. 69 Primul text original în proză, datat în mod cert \ Memoriile lui Yillehardouin (1207 — 1213); urmează cele doua opere istorice, originale, de acelaşi autor şi de Robert de Clari. 524 LITERATURA s-au păstrat însă doar fragmentar — sînt truverii normanzi Thomas şi, respectiv, Beroul. Despre Chretien de Troyes se ştie că primele sale poeme epice erau scrise în maniera romanelor „antice44 şi erau inspirate din Ovidiu70; dar cum genul fusese prea mult exploatat, poetul caută teme noi în legendele bretone, derivate din tradiţiile celtice71. în fond, romanele lui Chretien — care sînt „bretone44, celtice, doar prin numele personajelor şi prin locurile unde se desfăşoară acţiunea — au la bază aceeaşi concepţie a romanelor „antice44 şi sînt compuse după aceeaşi formulă: o poveste de dragoste şi de aventuri cavalereşti, cu multe elemente miraculoase, cu episoade galante şi narată cu mijloace retorice de efect. Dar faţă de romanul „antic44, miraculosul la Chretien este colorat cu componente magice foarte sugestive şi cu puternicile efecte poetice create de sentimentul misterului; capătă deci alte valenţe lirice decît cele ale unui miraculos pur şi simplu fantastic, fabulos. Iar sentimentul iubirii, chiar rămînînd în limitele unor formule convenţionale, apare situat în complexul unui amplu tablou de moravuri, de predilecţii şi de preocupări ale unei societăţi galante; încît, eroii romanelor bretone apar ca simboluri ale acestei societăţi într-o măsură mai multilaterală, mai completă şi mai expresivă decît în romanele „antice44. Intriga însăşi, mai bogată şi dezvoltată prin peripeţii mai pline de fantezie, sporeşte interesul psihologic al romanelor. Protagonistul romanului Erec şi Enida, fiul unui rege şi cavaler al Mesei Rotunde, cucereşte prin luptă pe Enida, o aduce la curtea regelui Artur şi se căsătoreşte cu ea. îndrăgostitul îşi neglijează îndatoririle cavalereşti, Enida i-o reproşează şi împreună pornesc în căutarea de aventuri şi glorie, — Enida servindu-1 ca scutier şi dovedindu-i tot timpul o totală dragoste şi fidelitate; după ce Erec învinge briganzi, cavaleri şi uriaşi, se întorc la curte unde sînt sărbătoriţi; iar după moartea tatălui său, ajunge rege. Poemul (de circa 7 000 de versuri) evidenţiază vitejia eroului, dar friai ales celebrează iubirea pură, izvor al eroismului: iubirea conjugală, fondată pe devotamentul pînă la sacrificiu al Enidei72. Romanul următor, Lancelot, este centrat pe o altă idee, esenţială concepţiei iubirii curtene în varianta sa bretonă: discreţia, fidelitatea şi supunerea absolută dusă pînă la dezonorare şi sacrificiu a cavalerului faţă de persoana iubită. Guenievre, soţia regelui Artur, răpită de un cavaler necunoscut, este salvată de Lancelot care o iubea; după numeroase peripeţii (acţiunea, foarte stufoasă, este complicată de o mulţime de episoade), în care Lancelot, supunîndu-se dorinţei Guenievrei, acceptă să se supună unor situaţii foarte umilitoare pentru onoarea unui cavaler73. Romanul care exaltînd dragostea pînă la sacrificiul vieţii se aseamănă cu Tristan şi Isolda (început de Chretien şi continuat după moartea sa — survenită în 1195 —■ de diferiţi autori din sec. XIII) este Perceval, poemul cavaleresc de 45 000 70 Trei din cele ale căror titluri sînt cunoscute s-au pierdut; din perioada începuturilor literare ale poetului s-a păstrat doar poemul intitulat Philomena, subiectul fiind inspirat dintr-un episod din Metamorfoze. S-a pierdut şi un poem cu subiect breton, despre regele Marc şi Isolda cea Blondă, scris către 1165. 71 Primul autor care vorbeşte despre regele Artur şi Cavalerii Mesei Rotunde este poetul anglo-normand Robert Wace, în amplul său poem Romanul lui Brut (1155); o adaptare a Istoriei regilor bretoni a lui Geoffrey of Monmouth. Poemul lui Wace a avut o influenţă considerabilă asupra literaturii epice medievale; majoritatea romanelor bretone derivă din acest poem. 72 Subiectul romanului a fost reluat într-o povestire intitulată Gereint din faimoasa culegere celtică Mabinogion; iar în limba germană, reelaborat intr-un tot atît de amplu poem de Min-nesânger-ul Hartman von Aue (m. 1210). 73 Continuat de un alt poet, Godefroy de Lagny, romanul se încheie cu eliberarea eroului din captivitate, care îl ucide pe răpitorul reginei. — Figura lui Lancelot reapare în alte prelucrări, în versuri sau în proză, din Germania, Anglia, Danemarca, Italia, ş.a., ajungînd să fie citat şi în scrierile lui Dante (înf., V, 128, 137; Ospăţul, IV, 28; Par., XVI, 15); de asemenea, din prelucrările medievale (Th. Malory, ş.a.) pînă la cele modeme (Wieland, E.A. Robinson, D’Annunzio, Jean Cocteau). ROMANUL DE CURTE 525 de versuri. Celebritatea de care s-a bucurat romanul se datorează în mare parte si elementelor sale religioase, mistice. Perceval, după moartea tatălui şi fraţilor săi într-un turnir, este crescut de mama sa izolat de lume, spre a fi păzit de tentaţia vieţii cavalereşti. — Iată cîteva delicate notaţii lirice legate de aceste momente ale,-copilăriei, pe care le regăsim în reelaborarea lui Wolfram von Eschenbach: Crescu de neam ales vlăstar în fund de codru, aşadar, De trebile domneşti lipsit. Atît i-a fost îngăduit: De mina lui din cîte-o cracă, Săgeţi şi arcuri doar să-şi facă. Dar de-i ieşea cumva în cale O-naripatâ ciniăreaţă Şi din greşală-o dobor a Pînă-n adine se-nfiora Şi, hotărit să o răzbune, El, ziua-ntreagă nu vîna. (...) înlâcrămat, la mama-aleargă /.../ Ea-l urmăreşte zi cu zi. Curînd, sub arbori îl găsi, Privirea dusă, ascultînd Al păsărilor dulce cînt. Pe loc află ce mintea-i fură. Pe păsări maica prinde ură, Deşi pricina n-o ghiceşte. Argaţilor le porunceşte Cîntarea lor să o sugrume, Incit să nu mai fie-n lume Vreun cîntăreţ înaripat. Dar cile unul a scăpat De prigonire şi de moarte Şi... vesel cîntă mai departe. Grăieşte-atunci către regină: „De ce, măicuţă, le pui vină?u Cerşeşte dîrz a ei cruţare. Regina-i dă o sărutare: ,,E drept! Oare de dragul tău Făpturilor lui Dumnezeu, Nelegiuit să le pori ură? Doar El le puse cîntu-n gurău. (Trad. de Sevilla Eăducanu) Dar tînărul îşi părăseşte mama (care moare de durere), porneşte spre curtea regelui Artur, pe drum este armat cavaler după ce se măsoară cu un senior pe care î! învinge. Ajunge la un castel misterios unde este păstrat Graalul — potirul în care losif din Arimatea adunase sîngele lui Hristos răstignit, — asistă la procesiune, după care îşi continuă peregrinările şi lungul şir de fapte vitejeşti; pînă cînd întîl-neşte un sihastru care, după ce îl spovedeşte, îl îndeamnă să se consacre îndatoririlor religioase. Aici se termină opera lui Chretien. In partea scrisă de continuatorii săi (în care apare şi personajul Tristan şi în care elementul mistic este mult mai accentuat), Perceval asistă din nou la o procesiune a Graalului, pe care însă nu il poate obţine spre a-1 păzi. — Ideea directoare este că un cavaler trebuie să îşi subor- 528 A LITERATURA doneze ambiţiile curajului, vitejiilor şi onoarei, unor valori şi idealuri morale ş! religioase, de credinţă şi generozitate umană. După Perceval, care a cunoscut un enorm succes74, Ghretien scrie Yvain sau cavalerul cu leul, capodopera sa, unde apare ca în nici un alt roman tipul cavalerului desăvîrşit, personificînd virtutea înnobilatoare a dragostei conjugale. Yvain este şi tipul perfect al „cavalerului rătăcitor44, al cărui ideal este să pedepsească nedreptăţile şi să apere pe cei asupriţi. In decursul unei asemenea aventuri este atacat de un cavaler misterios, îl învinge şi răneşte mortal; este totuşi făcut prizonier şi ţinut j V Si; : | i «j ; V i ii/! a \~2ZL a-»— . — . . . I PerceraPla castelul Graalului. Dintr-un manuscris francez din sec, XIII. — Bibliothâque,; » Naţionale, Paris în castelul acestuia, unde se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu văduva celui învins, de el. Porneşte din nou în aventuri justiţiare, însoţit de un leu credincios căruia i-a salvat viaţa, şi în cele din urmă soţia sa îl iartă că nu şi-a ţinut cuvîntul dat de a se. reîntoarce cînd îi promisese. — Subiectul romanului, în care poetul introduce elemente fantastice şi miraculoase luate din tradiţiile celtice, de mare efect poetic, a fost preluat, printre altele, şi într-o povestire din Mabinogion (intitulată Owein), precum şi în Iwein de Hartmann von Aue, — unul din marile romane cavalereşti din Germania. La fel ca legenda arturiană, şi legenda lui Tristan şi Isoldei face parte din Jon-dul de tradiţii celtice,—transmise însă numai de versiuni in limba franceză: poemul truverului anglo-normand Thomas, compus între 1155-1170, şi — mai arhaic, mai poetic, mai sugestiv — cel a truverului normand Beroul, de Ia sfîrşitul secolului al XII-lea75; ambele păstrate incomplet (primul are 3 144, al doilea aproximativ 4 500 de versuri)76. 74 Personajul a inspirat mai întîi cel mai reprezentativ roman cavaleresc al literaturii ger-mane, Parzival, de Wolfram von Eschenbach (compus între 1200—1216); apoi, Moartea lui Artur (1470) de Thomas Malory, în care sînt contopite mai multe legende din ciclul arturian (vd. excelenta traducere de Gharlotte Filitti şi Ion Larian Postolache), şi libretul lui Richard Wagner pentru celebra sa operă Parzival. 75 Texte la care se adaugă două poeme episodice despre Tristan nebun (primul, dm jurul anului 1170), un poem de Mărie de France şi un prolix roman în proză — toate de la începutul sec. XIII, precum şi alte fragmente, din Franţa sau din Germania. 76 Folosind toate sursele de care putea dispune, marele medievist Joseph BMier a reconstituit legenda, cu o fidelitate, un simţ artistic şi un încîntător stil între arhaic şi modern, cu, totul excepţionale (1900). ROMANUL DE CURTIS 527 Romanul este un poem închinat naturii atotputernice şî fatale a iubirii. Tristan, fiul regelui din Loonois, s-a născut a patra zi după ce tatăl său fusese ucis prin trădare; mama a murit şi ea la naşterea copilului; tristă i-a fost naşterea, tristă îi va fi Întreaga viată: fiul lacrimilor şi al tristeţii nu se putea numi decît Tristan... Rămas singur pe lume, este răpit de nişte piraţi; dar corabia acestora naufragîază şi Tristan ajunge in ţara unchiului său, regele Marc din Cornwall. Tei atît dte iscusit la harpă ca şi la călărie, în meşteşugul armelor ca şi la vînătoare, regele îl iubeşte şi pentru că este vasalul său cel mai vrednic. De aceea, îl trimite să © găsească şi să i-@ aducă pe prea-frumoasa prinţesă Isolda cu Părul Bălai, ca să-i fie soţie. Bravul cavaler pleacă în Irlanda, o aduce pe Isolda, a cărei mamă nu uită să-i pregătească fiicei o băutură fermecată, ca să o bea împreună cu regele Marc în noaptea nunţii; băutură care lega pentru totdeauna, pe cei ce o beau, în viaţă şi în moarte. Dar pe drum, din greşeală, crezînd că e vin, Tristan şi Isolda beau băutura, care — simbolul fatalităţii iubirii — îi va uni pentru totdeauna. După nunta regelui cu Isolda, îndrăgostiţii continuă să se întîlnească în taină, noaptea, — pînă cînd sînt surprinşi şi condamnaţi să fie arşi pe rug; scapă însă, şi cei doi se refugiază în codri, unde trăiesc mult timp; pînă cînd, vocea surdă a conştiinţei îi trimite să se spovedească unui sihastru, care îi sfătuieşte să se întoarcă acasă. Tristan o conduce pe Isolda la curtea soţului ei, iar el pleacă în surghiun, travestin-du -se ba în lepros, ba în nebun, ba în pelerin penitent. într-o luptă este rănit de moarte de o spadă otrăvită. Simţindu-şi sfîrşitul, trimite după Isolda, singura fiinţă care l-ar fi putut vindeca; dar moare, înainte ca Isolda să poată ajunge la el. — Iată finalul poemului Tristan nebun: Isolda vestea cînd primi îndurerată, amuţi. Porni pe străzi adînc mîhnită, cu-mbrăcămintea răvăşită; ajunge prima la palat. Nicicînd bretonii n-au aflat femeie-atîta de frumoasă. Şi-ntreabă toţi, din casâ-n casă: De unde vine? Din ce port?u Isolda merge înspre mort, spre răsărit privind, ea spune si-nalţă-ncet o rugăciune: „Tristan, iubite, de eşti mort, eu viaţa în zadar mi-o pori.... De dragoste tu te-ai sfîrşit, eu voi muri că te-am iubit si n-am putut la timp să vin durerea mare să-ţi alin.... Nu voi avea de-azi mîngîiere, nici bucurie, nici plăcere.. Tu ai murit de dorul meu, asemeni am să fac şi eu: E moartea singurul meu ţelu. Şi se întinse Ungă el, sărută gurav chipu-i stins, apoi în braţe-l prinse strîns şi de Tristan înlănţuită îşi dădu sufletul, sfîrşită. Şi lingă dînsul se sfîrşi, 528 LITERATURA pentru durerea lui muri. Tristan muri, suflet pustiu, Isolda c-a sosit tîrziu. Tristan de dragoste-a murit, Isolda — fiindcă l-a iubit. (Trad. de Sorina Bercescu şi Victor Bercescu) Influenţa legendei lui Tristan şi Isoldei a fost imensă — în Norvegia (Tristrams-saga, sec. XIII), în Germania (Heinrich von Yeideke în sec. XII, Gottfried von Strassburg, Bernberg von Horheim, în sec. XIII etc.), în Italia (foarte popularele versiuni ale lui Riccardiano, Corsiniano, Rustiehello, toţi din sec. XIII) — unde legenda este menţionată şi de Dante (Inf., V, 67) şi de Petrarca. Legenda a fost prelucrată — în lirică, în proză sau în teatru — de Hans Sachs, A.W. Schlegel, Aug. von Platen, K. Immermann, pînă la faimoasa dramă muzicală Tristan şi Isolda, de Richard Wagner77. LIRICA TRUBADURILOR Activitatea trubadurilor78 — care se desfăşoară din jurul anului 1100 şi piuă la sfîrşitul secolului al XlII-lea — constituie cel mai ,,moderna fenomen literar al culturii medievale. Este o adevărată „şcoală“ poetică — cea dintîi din Europa, — cu o clară conştiinţă de grup, cu o doctrină literară coerentă şi precisă, cu o tehnică formală foarte îngrijit elaborată; şi cu un public avizat, care nu urmăreşte doar delectarea, ci apreciază şi calitatea artistică a compoziţiei poetice79. Poziţia însăşi a poetului — atît în societate, cît şi faţă de creaţia sa este superioară celei a jonglerului peregrin, şi chiar a menestrelului stabilit la o curte seniorială. Nu este doar un executant, ci este autorul textului şi compozitorul melodiei80, — căci textul poeziei era inseparabil de recitarea psalmodiată şi de acompaniamentul de vielă. Funcţii net distincte; încît, unii trubaduri îşi aveau angajaţi jonglerii lor permanenţi, pe care, deplasîndu-se de la un castel la altul, îi luau cu ei să le recite şi cînte poeziile. Originari, aproape toţi, din sudul Franţei, trubadurii francezi compuneau în limba provensală (occitană); mai tîrziu, trubadurii au apărut şi în Germania (Minnesănger), în Catalonia, în Portugalia, în nordul Italiei şi în Sicilia; cîţiva au ajuns pînă în Ungaria şi în Malta. In nordul Franţei, imitatorii şi succesorii lor au fost truverii. Cei aproximativ 460 de trubaduri — unii, autori a 80-90 de poezii, alţii cunoscuţi numai printr-una singură sau doar printr-o singură strofă păstrată (în total, 77 în Anglia, a fost reluată în poeme de Mathew Arnold, Tennyson, Swinburne. T ho mas Hardy a evocat legenda în Tragedia reginei din Cornwall; iar Gabriele D’Annunzio, în romanul Triumful morţii. 78 Termenul provensal trobaire, trobador derivă din verbul trobar ţfr. trouver — „a găsi, a inventa14, substituind verbul latin invenire). — „Este mai sigur a face să se derive trobar dintr-un cuvînt latin medieval tropare — „a compune tropi44; substantivul tropus este atestat în latina creştină începînd din sec. IV, în înţelesul de „formule melismatice ale unui cînt ornat44 (H.-I. Mar-rou). 79 „Poetul trubadur are conştiinţa calităţii lui de artist al cuvîntului, precum şi a faptului că publicul său este interesat nu numai de divertisment, ci şi de calitatea artistică44 (U. Molk). Şi este într-atît de conştient, încît distinge foarte clar între jonglerul care li recită adecvat versurile şi cel care le deformează şi degradează recitîndu-i-le şi cîntîndu-le. ’ 80 Fireşte, nu lipseau excepţiile: jonglerii Cercamon şi Marcabrun figurează printre trubadurii notorii; şi viceversa: unii trubaduri îşi cîntau ei înşişi poemele. LIRICA TRUBADURILOR 52S ;l s-au păstrat circa 2 700 de poezii ale trubadurilor), — aparţineau celor mai variate nivele ale societăţii: cinci regi, doi duci, cinci marchizi, zece conţi, cinci viconţi. Cei patra seniori din Ussel erau toţi patru trubaduri. Alţii erau simpli cavaleri, — iar dintre aceştia, cei mai săraci deveniseră simpli jongleri81. Unii proveneau dm rinduriie burgheziei82 — sau, din ale ierarhiei ecleziastice: numeroşi canomci(ca marele poet satiric Peire Cardenal), cîţiva episcopi, printre care chiar şi viitorul papă Clement IV (1265—1268.) „De oriunde veneau, trubadurii se întîlneau în acelaşi mediu social şi profesional, cel al curţilor senioriale /.../ Erau nişte profesionişti: ei au fost cei dinţii care au realizat tipul, în fond deja modern, al artistului, al poetului, al intelectualului Iaic“ (H.-I. Marrou). De obicei se ignoră sau se trece prea repede cu vederea peste faptul că trubadurii erau nu numai poeţi, ci şi compozitori; că poezia lor era făcută să fie cîntată şi acompaniată de un instrument cu coarde (de regulă, viela); şi că — ceea ce este mai interesant — că dacă unul din cele două elemente, cuvîntul şi melodia, ar li prevalat asupra celuilalt, acesta era tocmai melodia. Manuscrisele în care ni s-au transmis operele trubadurilor demonstrează clar interesul şi importanţa pe care publicul le acorda muzicii lor: într-un singur manuscris (şi încă mutilat!) sînt transcrise nu mai puţin de 42 de melodii compuse de trubaduri83. Unele dintre acestea aveau mai mult de un secol de cînd fuseseră compuse. S-au păstrat 264 de melodii compuse de trubaduri (deci, mai puţin ţie o zecime din numărul textelor poetice rămase) şi aproximativ 2.000 de melodii ale truverilor din nordul Loarei. Numai de la un singur trubadur — Bernard de Ventadour — au rămas 18 asemenea compoziţii. Aceste melodii erau uneori „preluate“(!) de poeţii timpului din alte ţări (dar şi truverii „împrumutau^* uneori melodii unul de la celălalt). Aşa s-a întâmplat cu melodiile compuse de Bernard de Ventadour, Peire Vidai sau Folquet de Marseiile, utilizate de cîţiva Minnesăngeri; sau, cu admirabila melodie compusă de Jaufre Rudei pentru cîntecul Lanquan li jorn (a cărei traducere o dăm, fragmentar, mai jos), reprodusă aproape exact de W alther von der Vogelweide în celebrul său Cîntec de cruciadă. Toţi aceşti poeţi — a căror concepţie despre iubire s-ar putea spune că reprezintă o anumită reacţie împotriva atitudinii de excesivă desconsiderare şi dispreţ pe care atît de frecvent Evul Mediu o manifesta faţă de femeie — compun, ur- Jaufr- Rudel _ MiniaUiră dintr-un mînd o doctrină comună despre iubire, o „iubire manuscris francez din sec. XIV 81 Folquet de Marseiile era un negustor bogat, Arnaut de Mareuil era notar, Peire Vidai era fiul unui blănar, Guiraut de Borneil era de origine foarte umilă, Bernard de Ventadour era fiul unui argat, Marcabrun — un copil găsit etc. 82 Ca poetul Arnaut Daniel (Arnaldo Daniello), atît de mult admirat şi de des citat de Danie (Purg., XXVI, 115-120, 136-148; Epistole, II, 2, 6, 10, 13). 83 în cele mai importante manuscrise — din totalul de circa 12 din această categorie — aflate în Bibliotheque Naţionale din Paris şi în Biblioteca Ambrosiana din Milano, sînt transcrise nu mai puţin de 317 melodii. |L Mtolc? Act#b __ _ qu Tn5.tîcrm'PXa^'Pli amav5 tianvoî'iw * 34 UTERATURA 33 9 curteană41 — amour courtois8*. Tema iubirii este tratată potrivit unor principii, concepţii, norme de viaţă, gusturi, proprii unei societăţi aristocrate85. O iubire sublimată, spiritualizată — firi!amor, „refuzind să se limiteze la pura satisfacere a instinctului sexual — fals ’amoru; şi în desfăşurarea f căreia intervin numeroase şi subtile complicaţii sentimentale, cu fine notaţii psihologice. O pasiune disciplinată, fără misterioasele forme fatale, fără excesele necontrolate, fără exploziile de ardoare ale Fedrei sau ale lui Tristan; „rare sînt poemele intr-adevăr dureroase, care să exprime un doliu al inimii44 (J. Bedier). Iubirea devine un sentiment complex, controlat de o atitudine de respect faţă de femeia iubită, determinată de o timiditate adolescentină, de anumite scrupule şi tabuuri religioase şi sociale. în ce priveşte originea acestei doctrine, ipoteza unei influenţe a ereziei catare (ef. Dems de Rougemont) se elimină de la sine; nu numai pentru că anticlericalismul unor trubaduri îşi avea o veche tradiţie populară, fără a mai fi nevoie să fie căutat în erezia catarilor; şi nu numai pentru că „nici un document nu permite să afirmăm că ar fi existat cea mai mică înţelegere convenită între trubaduri şi catari44; ci pentru că însuşi „idealul curtean se opunea în mod intrinsec teologiei dualiste a neo-manî-cheilor: ce putea fi comun între idealul lor ascetic, condamnarea radicală de către aceştia a materiei, a trupului, şi trubadurii exaltaţi de entuziasm în fata frumuseţii fizace a femeii, mediatoare a absolutului?44 (H.-L Marrou). Nici ipoteza (sugerată încă din sec. XVI) unei origini hispano-arabe a poeziei trubadurilor nu se susţine; chiar dacă nu pot fi negate anumite influenţe arabe asupra ţărilor romanice, în artele plastice, în poezie sau în muzică (de ex., adoptarea unor instrumente muzicale, ca lăuta). Atmosfera generală este eu totul alta; societatea islamică n-a cunoscut emanciparea femeii, ca în Occidentul secolelor XII şi XIII. Lirica arabă de dragoste se adresează fie unei soţii legitime, fie — cele mai adeseori — unei frumoase sclave. Nu s-a putut încă dovedi existenţa unui contact direct a unui trubadur cu vreun poet din îndepărtata Andaluzie, central culturii hispano-arabe. în fine, temele erotice ale poeziei arabe „se leagă întotdeauna de o concepţie arhaică despe dragoste: dragostea cu o dominantă virilă, ca în Cîntecul lui Roland, ca în chan-sons de toile, iar nu cultul Doamnei iubite, inaugurat de Guillaume IX44 (Idem)* Bernard de Ventadour. — Miniatură dintr-un manuscris francez din sec. XIV în convenţiile doctrinei curtene despre iubire — convenţii în general respectate, nu întotdeauna84 85 86 — poetul îşi adresează versurile de adorare 84 Sintagmă în care termenii se definesc reciproc: iubirea este un rafinaţ mod de educaţie aristocratică, şi care la rîndul ei indică modul corespunzător, obligator, de a iubi. 85 Cî. De arte honeste amandi (cca 1186), de Andreas Capellanus; un manual de galanterie curteană, CQiiţinînd„consultaţii“ în această materie, redactate sub formă de sentenţe. -- Ipotezele emise (încercări de explicaţii, parţiale şi discutabile) asupra originilor acestei doctrine — în folclor, în cînturi liturgice, în literatura clasică latină, în literatura celtică, în poeziile goliarzilor, în versurile omagiale adresate de clerici unor abadese sau în poezia hispano-arabă, — sînt^ azi abandonate. Poezia trubadurilor îşi are rădăcinile şi seva permanentă în configuraţia socială, moralăAşi mentală a societăţii feudale a secolelor XII— XIV. 86în general, — căci în unele poezii femeia iubită este o tînără necăsătorită; iar în altele (în cele mai multe — „doamna“ nu apare în mod clar, explicit, că ar fi căsătorită. Pe lingă faptul uă în poeziile multor trubaduri doctrina iubirii curtene este eludată, dragostea exprimîndu-se J&JRICA TRUBADURILOR 531 unei femei considerată ca fiind căsătorită87, căreia li elogiază frumuseţea fizică si virtuţile morale; dar pe care — discreţia fiind una din legile curteniei*— niciodată nu o numeşte; cel mult, ii ascunde numele sub un pseudonim (senhal). Iubirea lui, adresată unei „doamne44 care ii este superioară în ierarhia socială, implicăjn mod obligator o comportare exprimată în termenii raporturilor feudale: este identică sau analogă unui „serviciu44, arătat cu umilinţa, lealitatea şi obedienţa unui serv faţă de stăpîn sau a unui vasal faţă de suzeranul său. Bernard de Ventadour se exprimă astfel: Câ-s rob iubirii mele, nu-i mirare, căci trup mai mîndru nu s-a mai văzut: ylădiui alb, neted, fraged ca o floare, * şi-n toate cum visam şi cum l-am vrut. Cusururi nu pot aminti, căci n-are; dacâ-aş afla, le-aş spune-n gura mare, dar neştiind nimic, aici sînt mut. Doar hine-i vreau şi tot ce-i spre onoare; vasal al ei şi slugă m-am făcut; de-i place ori de nu, mi-e dragă tare, că-inneci un suflet dacă-l ţii tăcut. Femeie nu-i, ori vrea ori nu, pe care să n-o iubesc, de-mi vine, cu-nfocare; în toate însă ai şi de pierdut. (Trad. de Teodor Bocşa) "Un „serviciu44 (în sensul relaţiilor feudale) care îi leagă pe amîndoi prm obligaţii reciproce,'— recompensa pe care o aşteaptă poetul fiind doar o privire afectuoasă, un mic dar, de pildă un inel, cel mult un sărut. (în ritualul omagiului feudal suzeranul dăruia vasalului un inel şi îl săruta). îndrăgostitul ştie că nu poate aştepta mai mult; realizarea dorinţei lui „nu este posibilă din principiu: în logica sistemului curtean de iubire, plăcerea dragostei (jauzirj ar anula tensiunea erotică existentă intre îndrăgostit şi doamna adorată, adică dorinţa (dezirier) — şi, In. consecinţă, procesul curtean de rafinare alimentat de această dorinţă44 (U. Molk)88. Căci dorinţa, sentiment pe care se fondează acest fin9 amor este ceea ce constituie motivul* mobilul, In accente viu senzuale (şi chiar mărturisind cu satisfacţie posedarea fizică a fiinţei iubite), — sau pur şi simplu este respinsă cu violenţă. Iatâ-1 pe Albertet: Văd în amor atita rea domnie, aşa dor lung şi-atita viclenie, că pentru doamne am numai mînie; au creadă deci câ-s cîntâreţul lor, (...) doar chin aflat-am şi făţărnicie. Să mor de-oi mai cînta cîndva de-amor I (Trad. T.B.) «7 „Chestiunea.adulterului nu are, poate, importanţa pe caresîntem tentaţi să i-o atribuim. Este adevărat că în iubirea curteană obiectul veneraţiei este întotdeauna o femeie căsătorită; dar convenţiile epocii nu permiteau altfel. Nu putea fi vorba de o fată, căci fetele erau căsătorite foarte de tinere. O fetiţă de 13 sau 14 ani nu putea fi venerată de un poet în aceşti Cer meni“ (W. Kellermann). ^ în felul acesta este de înţeles şi de ce soţul, ca soţ, se situează în afara, spiri tului curtean; căci el posedînd femeia, nu mai este capabil să o dorească (dezirier), şi prin urmare nu mai poate li educat de ea în vederea însuşirii unui spirit curtean — cor tezia“ (Idem). 532 UTERATURA principiul intern al poeziei trubadurilor; care trăiesc iubirea nu ca pe o plăcere, ci ca pe o forţă activă, o bucurie — pe care o cîntă astfel Jaufre Rudei: Cînd prin frunziş privighetoarea iubire cere şi primeşte, şi plin e cîntu-i de-nfocare, şi cald perechea şi-o priveşte, şi-s flori, şi viul străluceşte, această largă bucurie îmi umple inima de dor. (Trad de T. B.) Ca pe o bucurie, dar şi ca pe o suferinţă (dolor) — a aşteptării, a depărtării, a mîndriei, a indiferenţei sau a refuzului „doamnei46; o suferinţă acceptată şi o speranţă voit prelungită de trubadur, cu o ciudată, aproape perversă desfătare: Atîta-mi place-amorul care doare, că şi-a făcut la mine-n piept cămară; alt gînd sâ-ncapâ-acolo nu mai poate, nici nu-mi dă aliu-atUa desfătare; şi-s viu, deşi mâhniri mă-njunghiarâ, că-mi face-amorul cazna mai uşoară: îmi tot promite-o mare bucurie, vis dulce, care-ntîrzie să vie. (Folquet de Marseille, — trad. T.B.) Această „dulce otravăte cţulapies n©9 Siaes Ilustraţie la „Balada spînzuraţilor44. — Din ediţia de Opere ale lui Fr. Villon publicată la Paris în 1489 115 în traducerea Iui Romnlus Vnlpescu: „Epitaful în chip de baladă, ee-au făcut Villon pentru sine şi soţii săi, adăstînd a fi spînzurat cu ei dimpreună44. — Afirmaţia aceasta fantezistă — In genere azi respinsă — a fost lansată mai întîi de Clement Marot. (EWdent, poetul-traducăto r repetă afirmaţia tradiţională numai pentru efectul ei liric şi dramatic). 116 Cf. Laffont — Bompiani, Dictionnaire des oeuvres, voi. V. — S.E.D.E., Paris, 1964. 116 a în acest capitol am indicat numai direcţiile literare principale ale Evului Mediu, genurile reprezentative, capodoperele şi autorii cunoscuţi care le-au ilustrat. în volumul următor al prezentei lucrări vom reveni mai detaliat asupra lor, în cadrul respectivelor literaturi naţionale. CONCLUZII. POETICA MEDIEVALA 559 CONCLUZII. POETICA MEDIEVALĂ în cultura medievală, poezia apare pentru prima dată ca un domeniu independent, separat de alte arte, abia în secolul al Xll-lea; dar şi atunci s-a avut In vedere mai degrabă poezia trecutului decît cea contemporană (cf. Wl. Tatar-kiewioz), în mediul persoanelor cultivate poezia lirică laică nu se bucura de o adevărată preţuire, iar autorii ei sau cei care o difuzau, goliarzii şi jonglerii, erau desconsideraţi. în schimb semnificaţia ei este cu atit mai importantă cu cit, faţă de poezia religioasă, această lirică nu avea un rol cultic sau didactic-moralizatoi*; singurele sale funcţii erau de a fi cit mai direct expresivă şi de a acorda o atenţie constantă aspectului său estetic. în acest secol al Xll-lea apar mai multe poetriae sau artes poeticae— manuale sau tratate dedicate în mod expres poeziei, şi apărute aproape toate in mediile intelectuale din Paris şi Orleans117. Aceste lucrări făceau o distincţie netă între proză şi poezie; ultima fiind o creaţie în formă metrică, într-o vorbire serioasă şi îngrijită, ornată cu sugestive cugetări şi cuvinte alese, frumoase. Scriitorului — in speţă poetului — i se cereau trei lucruri: să cunoască regulile de compoziţie, să dovedească o aptitudine specifică (deci, talent) şi să cunoască poeţii anteriori care i-ar fi putut servi drept modele. Dintre aceste trei condiţii, cea principală rămînea respectarea regulilor, — preeminenţa deţinînd-o funcţiile intelectului, iar nu ^inspiraţia44 sau „originalitatea44. Pe deasupra, „poezia bună trebuie să aibă o semnificaţie alegorică şi să descrie suprasensibilul cu ajutorul sensibilului. Dar o semnificaţie alegorică nu poate fi sesizată imediat; şi astfel, Intr-un tratat medieval de poetică dăm de afirmaţii ca aceasta: «cele mai bune poeme sînt cele care nu îSÎnt înţelese numaideeît»“ (Idem), Deşi pentru mentalitatea medievală aspectul religios stă pe primul plan, totuşi în poeticile epocii acest aspect nu este menţionat. Calităţile cerute poeziei sînt — după autorul anonim al unei „arte a literaturii44 (Ars grammatica) — eleganţa, compoziţia şi demnitatea118. Sau, după Matthieu de Vendome: „Trei sînt lucrurile care dau savoare unui poem: cuvintele şlefuite, culoarea expresiei şi mierea conţinutului /.../ Versul face ca înţelegerea să fie mai lesnicioasă, atenţia mai puţin încordată, bunăvoinţa mai mare, audienţa mai plină de răsunet; ea îndepărtează neplăcerea plictisului şi sporeşte pofta cunoaşterii44. — Calitatea cea mai mult elogiată era eleganţa, — o calitate atît a fondului, a conţinutului, cît şi a formei poeziei. Aprecierea cea mai înaltă era acordată conţinutului — care însemna două lucruri: conformitatea cu principiile religiei (şi ale moralei) şi conformitatea cu adevărul, prezentarea lui cît mai exactă. în privinţa formei, poetica medievală considera ritmul melodios şi frumuseţea cuvintelor ca o simplă ornamentaţie119, — însă esenţială pentru poezie; căci — se preciza — imaginile, tropii şi alte figuri de vorbire incită la cunoaştere şi contribuie la revelarea cu mai mare uşurinţă a conţinutului. 117 Unele chiar din sec. XI — De omamentis verborum, a lui Marbode (m. 1123), Ars versifi-,caloria.^ lui Matthieu de Vendome (n. 1130), Poetria nova a lui Ioan de Garlandia (m. cca 1272), Poetria lui Geoffroy de Vinsauf (n. 1249) şi Poetria lui Gervasius din Mekley (n. 1185). — Apud idem. 118 „Eleganţa — se scrie în Ars grammatica, citată, — este ceea ce face ca expunerea să fie congruentă, proprie şi adecvată. Compoziţia este înmănuncherea armonioasă şi şlefuită a expresiilor. Demnitatea este ceea ce împodobeşte ordinea şi distinge prin frumoasă varietate.45 119 Care putea fi de două feluri: o ornamentaţie directă fornatus facilis), sau una întortocheată (ornatus difficilis); tratatele de poetică insistau mai mult asupra acesteia din urmă, Intrucît o considerau mai ingenioasă şi mai subtilă. 560 LITERATURA In fine, Evul Mediu avea un fel propriu de a înţelege funcţia poeziei. „Nu credea, desigur, că ea ar putea fi un scop în sine, nici că finalitatea ei principală ar fi frumosul, perfecţiunea sau expresia. Funcţia ei era, în primul rînd, de a informa şi instrui (nu exista o graniţă clară între poezie şi ştiinţă), şi apoi de a exercita o influenţă morală /.../ Se considera că poezia mlngîie sufletul, trezeşte simţăminte comprehensive, încurajează obedienţa, combate deprimarea şi îndeamnă la acţiune. Şi în al treilea rînd, poezia era menită pur şi simplu să distreze. Dacă primele două funcţii îl ridicau pe poet la nivelul unui savant şi al unui predicator,, cea din urmă îl cobora la nivelul unui jongler" (Idem). MUZICA Muzica — între ştiinţă şi artă. « Relaţiile ea gramatica, retorica şi poetica. • Muzica religioasă creştină. © Cîntul gregorian. 0 Secvenţele. Tropii. ® Notaţia neumatică. Mensuralisnmî. ® Monodia profană. © Trubaduri şi truveri. © Minnesăngeri şi Meistersingeri. © Polifonia. Genuri polifonice. © „Ars antiqua“. Perotinus Magnus. ® „Ârs nova“. ® Guillanme de Machault. © Polifonia franeo-flamandă. © Josquin des Pr$s. • Muzica instrumentală. © Muzica în societatea medievală, MUZICA - ÎNTRE ŞTIINŢĂ Şl ARTĂ In sistemul medieval de învăţămint muzica era considerată o ştiinţă, studiată in ciclul quadrivium-ulxii, alături de aritmetică, geometrie şi astronomie. Potrivit teoriei pitagoriciene, reluată de Platon în Timaios şi transmisă Evului Mediu de Augustin şi Boethius, esenţa muzicii constă în număr şi proporţie, exprimabilă in raporturi numerice. „Muzica este disciplina care se ocupă de numere44 — formula Cassiodor această relaţie de înrudire strînsă a muzicii mai mult cu matematica decît cu arta. în Manualul de muzică (Musica enchiriadis, sec. IX), autorul anonim scrie: „Sunetele neegale sînt armonizate prin relaţii numerice... Tot ce e suav în melodie este produs de număr prin mărimile fixe ale sunetelor... Tot ce e delectabil în ritm, atît în melodii cît şi în mişcările ritmice, se realizează numai prin număr. Sunetele trec repede, numerele însă rămîn44. Iar Scotus Eriugena: „Nu diferitele sunete produc dulceaţa armoniei*,* ci relaţiile sunetelor şi proporţiile lor44. In felul acesta, studiul muzicii devenea de-a dreptul o ramură a matematicii; teoria muzicii, care i-a preocupat pe aproape toţi filosofii de seamă ai Evului Mediu, era considerată o ramură a filosofici. Această concepţie abstractă despre muzică a primit o amplă dezvoltare (dar rămînînd încă tot în plan teoretic) cînd se considera că „oriunde există armonie sau un râport numeric adecvat, există muzică44 (Wl. Tatarkiewicz). Domeniul muzicii, prin urmare, cuprindea şi muzica întregului Univers, şi cea din om, şi muzica artistică (vocală sau instrumentală). Prima — musica mundana, cerească, armonia Universului (pe care anticii o numeau „muzica sferelor44) — produce o armonie „metafizică44, transcendentală, care nu poate fi percepută de auz, ci doar de minte, de intelectul speculativ1. A doua, musica Humana, exprimă armonia dintre corp şi spirit2, şi — în primul rînd — este armonia din sufletul omului, capabilă să producă asupra lui efecte nu numai morale ci şi politice. „Muzica, prin măsura (proporţia ) exactă şi egală a numerelor, îi face pe oameni drepţi, egali în comportări şi dispuşi să accepte în mod firesc un regim politic normal44 — scria un teoretician de autoritate din sec. XV, Adam din Fulda. — A treia este muzica artistică, vocală şi instrumentală3, a cărei origine şi model este muzica naturii — mundana şi Humana împreună; în timp ce prima secţiune a domeniului muzicii (mundana) îi interesează pe matematicieni, iar a doua (Humana) pe „fizicieni44 — cum erau numiţi cei ce studiau ştiinţele naturii (physis), inclusiv cele biologice, — numai această „muzică artistică44 constituie obiectul de creaţie sau de studiu ai „muzicienilor44. 1 „Muzica cosmică se poate observa cel mai bine în lucrurile pămînteşti sau cereşti, în diversitatea elementelor şi a anotimpurilor; şi chiar dacă sunetele ei nu ajung la urechile noastre, ştim totuşi că în cer există o armonie muzicală" (Aurelianus de Răomă, sec. IX). — Şase secole mai tîrziu, Adam din Fulda scrie: „Muzica cosmică este rezonanţa (resonantia) corpurilor supracereşti rezultată din mişcarea sferelor; armonia ei este perfectă. De acest fel de muzică se ocupă matematicienii". 2 „Muzica omului (humana) există în corp şi în suflet, în funcţiuni şi în dispunerea organelor, trupul trăind atîta vreme cît durează armonia şi murind cînd proporţia lui dispare" (Adam din Fulda). 3 Roger Bacon, însă, restrînge sfera noţiunii de muzică la muzica vocală şi instrumentală. MUZICA — INTRE ŞTIINŢA ŞI ARTA m Autorii medievali îi împart pe aceştia în două categorii. Primei îi aparţineau compozitorii şi interpreţii (locul de prim-plan il deţinea cîntăreţul, interpretul vocal); celei de-a doua — teoreticianul, cel ce se dedica studierii muzicii, cel care poseda o cunoaştere teoretică, speculativă a muzicii; doar acesta era considerat adevăratul artist, iar nu compozitorul sau interpretul. Boethius 11 numeşte musiciis. împărţirea muzicii în trei mari clase — mundana, humana, imtrwmentaUs, — îi aparţine lui Boethius, marea autoritate în materie de muzică de-a lungul întregului Ev Mediu timpuriu (aproape egalînd, în această privinţă, prestigiul lui Aris-totel în filosofie şi ştiinţă mai tirziu). Dar Boethius nu făcea decît să transmită concepţia muzicală a Antichităţii, folosind terminologia grecilor. Punctul său de vedere era cel al teoreticianului prin excelenţă4, a cărui concluzie era că ..întreaga muzică este raţionalism şi speculaţie”. In următoarele două secole (VI şi VII), Gassiodor şi Isidor din Sevilla vor continua să definească muzica în spiritul lui Boethius ca o ştiinţă, nu ca o artă; reamintind totodată că teoria muzicală fusese descoperită şi fundamentată de Pitagora. Ilustraţii dintr-un tratat medieval de teoria muzicii, reprezentîndu-1 pe Pitagora — considerat părintele acestei discipline — împreună cu discipolul său, care i-a difuzat cel mai mult teoriile, Filolaos din Crotona In teoria muzicii, Evul Mediu continua tradiţia grecilor antici. Asemenea acesteia, muzica este definită în sensul ei cel mai general, ca un raport armonios — armonia fiind „fiica matematicii” — al întregului Univers: al corpurilor cereşti, al elementelor naturii, al corpului omenesc şi chiar al societăţii umane5. Formula 4 „Cît de superioară practicii este ştiinţa muzicii, cunoaşterea teoriei! Tot atît pe cît inteligenţa este superioară trupului... Muzician este cel care şi-a însuşit ştiinţa cîntului pe calea raţiunii,, fără să sufere servitutea practicii, şi cu ajutorul unei speculaţii care este suverană46 (De insdtii-tione musica, 1, 33). 5 După Pîaton (care în Republica susţine că toţi oamenii ar trebui să fie muzicieni), muzica înalţă sufletul, pregătindu-1 să înţeleagă şi să accepte importanţa legislaţiei — care trebuie să adopte numai modurile muzicale ce acţionează în mod fericit asupra oamenilor. — In sec. I e.n. Filon din Alexandria acorda muzicii rolul pregătitor cel mai eficace pentru receptarea filosofiex; iar în sec. III, pentru Plotin frumosul — inclusiv frumosul muzicii — este un mijloc pentru atingerea Binelui. Ideile acestea privind rolul moral educativ al muzicii vor fi reluate deseori în Evul Mediu. 36* 564 MUZICA pitaşoriciană: „Legile Universului sini legile muzicii'4, va fi mereu reluată în Evul Mediu (de pildă, în sec. XIV de Marchetto da Padova). Teoria „armoniei sferelor44, de asemenea6. — Dar tradiţia pitagorieiană a acţionat şi în mod practic asupra teoriei medievale a muzicii7. „Dacă muzica europeană este ceea ce este — remarcă J. Chailley, — aceasta o datorează calculelor iniţiale ale lui Pitagora, care, studiind lungimea coardelor vibratoare, a descoperit cele două consonanţe fundamentale, octava şi cvinta. Cu ajutorul acestor date a fost construită în mod raţional o gamă care, cu mici detalii, a rămas gama noastră44. Nu este mai puţin adevărat că acceptarea şi preluarea tradiţiilor pitagoreice şi în general ale Antichităţii greceşti — cu alte cuvinte: faptul de a considera muzica drept o „ştiinţă44 şi de a nu da cuvenita atenţie şi factorului artistic; sau, de a urma întocmai teoria antică a „simfoniei44, a consonanţei, precum şi cea a clasificării modurilor şi cea a ritmurilor8, — a constituit timp de secole principalul obstacol In calea dezvoltării artei muzicale. RELAŢIILE CU GRAMATICA, RETORICA ŞI POETICA în formularea conceptelor şi a termenilor, teoria muzicală a Evului Mediu s a servit de teoria literaturii, de metrică, de retorică şi de poetică. Din această apropiere au rezultat analogii evidente între procedeele tehnice literare şi cele muzicale, între structura limbajului şi cea a muzicii, intre modul de funcţionare a sistemului lingvistic şi a celui muzical. Asemenea analogii, enunţate şi în unele dialoguri platonice, par a fi de asemenea de origine pitagoreică. Din antichitatea clasică s-au transmis în tratatele cele mai importante9 nu numai referirea la sistemul lingvistic, ci şi ideea că metrica este o parte a disciplinei muzicale. Din această analogie şi sub influenţa ei va rezulta — ca un sector al muzicii eehivalînd cu metrica din sistemul limbajului — „muzica mensurală44 (musica mensurabilis); sistem în care notele, sunetele unei melodii vor fi indicate ţinînd seama nu numai de valoarea lor „spaţială44 (de înălţime), ci şi de cea „temporală44, a duratei lor ca timp. Prin această inovaţie (apărută în sec. XIII), al cărei principiu deriva dintr-o tehnică literară, aceea a metricii, în care valorile temporale (de durată) ale notelor se succed intr-o compoziţie muzicală potrivit unor scheme fixe (care corespundeau exact picioarelor din metrica latină), compoziţia muzicală căpăta o semnificaţie culturală superioară: a compune (şi a nota) o melodie nu mai era o activitate instinctivă, lăsată pe seama unei simple „inspiraţii44 a jonglerilor sau a cîntăreţilor • • Potrivit acestei teorii, prin mişcarea lor în jurul Pămîntului imobil, planetele produc sunete, — fiecare planetă sunetul ei propriu; cu cît planeta este mai îndepărtată de pămînt cu atît .mişcarea ei este mai rapidă şi deci sunetul ei este mai ascuţit, mai înalt. în limba greacă armonia însemna „gamă"; cele 7 planete corespundeau celor 7 note ale gamei; „armonia sferelor semnifica deci gama muzicală pe care o formau planetele" (J. Ghailley). — Teoria „armoniei sferelor" a fost reluată şi combătută de Leonardo da Vinci; iar mai tîrziu — dar nu combătută — de Kepler. 7 Şi nu numai prin simbolismul „armoniei sferelor" şi a cifrelor „perfecte", 3 şi 7 (ultima cifră ducînd îa gama actuală diatonică, formată din 7 note). 8 „Toate mişcările emoţionale din vinele noastre sînt legate prin ritmuri de virtuţile armoniei... Graţie armoniei interiaore, proprii eului nostru, noi percepem armonia exterioară, cea proprie sunetelor... Noi percepem muzica din afara noastră pentru că ea e3te deja în noi" (Boethms)-, 9 De musica (de Augustin, cca 386) — în care se insistă mai mult asupra metricii; Ţheoria musicae {Johannes de Grocheo, sec. XIII); Musica enchiriadis (sec. IX); Microb gas (Guido d’Arezzo, cca 1025); De musica (Johannes Cotton, cca 1100), ş.a. BI&ApîJLE CU GiiAMATICA* KETGR1CA ŞI POETICA 56ă de biserică fcanfores), ci o activitate învestită cu o demnitate intelectuală — „prin modelul literar din care se inspira, prin elaborarea teoretică ce o însoţea şi prin complexitatea structurilor pe care musica mensuraîis o realiza44 (F.A, Gallo). Şi Intre figurile artei muzicale şi cele ale retoricii s-a observat existenţa unei analogii. In cele mai importante tratate de musica memurahilis10 autorii subliniază faptul că „muzica îşi are şi ea formele sale ornamentale, asemenea retoricii44. Urmînd şi de astă dată principiile şi formele retoricii antice, autorii medievali au elaborat după modelul discursului literar o clasificare a procedeelor tehnice servind ca ornament compoziţiilor muzicale, folosind şi aici conceptul şi termenul de „culori retorice44. Dintre aceste figuri sau „culori44, menţionate in tratatele de compoziţie polifonică mensurală din sec. XIII, cel mai des folosit este repetitio, reluarea unui motiv muzical de către aceeaşi voce. Interesant de reţinut este faptul că teoreticienii sînt foarte reticenţi în a divulga aceste reguli de compoziţie, aceste procedee de retorică muzicală: „căci ceea ce este cunoscut doar de cei puţini şi doar acestora le este cu cinste rezervat, îşi pierde din valoare dacă este divulgat44 — recomandă un autor anonim (în 1279). — Şi In acest caz (observă muzicologul citat mai sus), este uşor de remarcat o analogie eu binecunoscutul procedeu trohar dus al trubadurilor care cultivau exprimarea ermetică. însuşit de către polifonia mensuraîis de la această categorie de poeţi, procedeul rămîne şi în domeniul muzicii „idealul unei producţii intenţionat dificile şi destinată unui cerc restrîns de cunoscători, de iniţiaţi44 (Idem). După un alt model literar, cel al poeticii — care distingea intre tipurile diverse de discurs, de genuri literare şi de forme poetice, — teoreticienii medievali ai muzicii mensurale, considerată ca fiind forma de înalt nivel intelectual al artei muzicale, enumeră tipurile diferite de compoziţie care se conformează atit tehnicii polifonice cît şi metricii şi retoricii. Astfel, Johannes de Grocheo propune (în Theoria musicae) o clasificare a muzicii timpului în trei genuri: o muzică destinată serviciului religios (musica ecclesiastica); o musica simplex — monodică, laică şi pe un text, de astă dată nu In limba latină, ci în limba vorbită; şi o musica composita — polifonică şi respec-tind anumite canoane, de precise raporturi de durată intre note: deci musica men-surabilis. Primul gen, în care melodia este clntată de o singură voce sau de un ansamblu la unison, este cea executată In mănăstiri şi —■ cu participarea tuturor credincioşilor — la slujbele din biserici. Al doilea şen, de asemenea monodie (dar profan ca text în limbă vorbita şi ca public căreia îi era destinat), cuprinde mai multe specii — cu caracteristici bine definite şi repartizate, după criterii folosite şi de retorică, în trei stiluri: stilul „înalt44 — căruia îi aparţine cintecul trubaduresc, adeseori compus şi de regi sau de nobili, executat la curţi, exaltînd eroismul, eurte-nia, generozitatea, considerate virtuţi cavalereşti prin excelenţă; stilul „mediu44 — ai cîntecelor care narează fapte eroice sau din viaţa unor sfinţi, şi care sînt destinate reconfortării îndeosebi a bătrînilor şi a oamenilor simpli în timpul lor liber; şi stilul „inferior44 — al compoziţiilor muzicale cîntate de tineri la ospeţe şi petreceri, puţind fi Însoţite şi de acompaniament instrumental, mai ales ca muzică do dans. *° De memumhili musica (opera urmi autor anonim, cca 1240}; De musica m-ensurabilis paşi* do (de poetul şi gramaticianul englez Johannes de Garlandia, cca 1180—1252) ; şi în special Ars camus mensurabili $> în care germanul Francus din Colonia fixează pentru prima dată — către 1260 — principiile notaţiei mensurale. BlUiUCA sea . Al treilea gen, al muzicii mensurabilis, nu este definit ca atare după criteriul destinaţiei (fie sacră, fie laică), ci pe caracteristici tehnice; este genul de muzică polifonică, religioasă sau profană. Principalele specii sînt: ca stil „înalt44 moietus; ca stil „mediu44 — organum (cu subspecia conductus); iar ca stil „inferior44 ho-q metus1:1. MUZICA RELIGIOASA CREŞTINA La începuturile lor, ceremoniile religioase creştine se prezentau ea o prelungire^ o continuare a cultului ebraic. Muzica liturgică s-a modelat după vechea hturghie a sinagogii (din care nu a rămas nici o melodie din epocă; dar în tradiţia orală, da, — chiar dacă transformate), continuind să îi rămînă tributară timp de patru secole, dar simplificînd-o mult. Vechea muzică ebraică a Templului folosea din abundenţă instrumente diferite — cu coarde, de suflat şi de percuţie; dar muzica sinagogilor era exclusiv vocală şi monodiei, cu ritm liber şi avînd la bază recitarea modulată (eu alte cuvinte, treclnd dimtr-o tonalitate în alta, variind înălţimea şi intensitatea sunetelor). Din această recitare modulată a preluat liturghia creştină în primul rînd psaimodierea textelor (practicată de evrei încă din sec. IV î.e.n.), precum şi artificiul vocalizelor, al „înfloriturilor vocale44, al eîntului sau fragmentului metodic cîntat pe una sau pe mai multe vocale11 12. — în schimb, acea muzică religioasă instrumentală a Templului n-a fost adoptată în Europa Occidentală (declt în sec. VIII, cînd în Occident a apărut orga, adusă din Bizanţ). MuzSca de cult ebraică era inspirată de un sentiment religios profund, dar fără o tendinţă ascetică şi nici una prea marcat mistică; era optimistă, exaltind bucuria de viaţă, era impregnată de un sentiment al naturii, era o muzică vocală şi totodată instrumentală, iar la unele acte de cult participau şi femei în calitate de eîntăreţe13. Dimpotrivă, comunităţile creştine din primele secole nu numai că au exclus orice instrument de acompaniament muzical, dar s-au declarat ostile şi ciutului vocal. Mai mult chiar: acceptînd concepţiile morale implicate ale muzicii greceşti (pe care, cum am văzut, le formulase şi Platon în Republică), Biserica a exclus din muzica sa şi genurile cromatic şi enarmonic14. „Nu trebuie să admitem decît armoniile modeste şi decente, respingîrid acordurile efeminate şi senzuale — scria eruditul creştin din sec. II Clement din Alexandria, — în timp ce modulaţiile grave inspiră cumpătarea, împiedecînd destrăbălarea şi beţia. Trebuie deci evitate armoniile cromatice şi uşuratice, aşa cum sînt folosite ele în orgiile impudice ale curtezanelor44. 11 Despre aceste specii, vd. infra, paragraful respectiv. 12 Este semnificativ faptul că acest mod de a cînta cu vocalize a fost aplicat în muzic a creştină mai întîi şi în principal asupra cuvîntului de origine ebraică aleluia (care înseamnă „lăudat să fie Dumnezeu"). 13 Vd. Ieşirea, XV, 20 ; Cartea Judecătorilor, XXI, 21; Psalmii, LXVIII, 26; CXLVIII, 12-13, ş.a. 14 Sistemul muzical grec (din sec. IV î.e.n.) era bazat pe genul diatonic — „fondat pe un tetra- cord /succesiunea de patru sunete cuprinse într-un interval de cvartă — n.n., O.D.j, în care cele două sunete interne subîmpărfeau cvarta în două tonuri şi două semitonuri, dispuse oricum44; cromatic — în care cele două sunete interne ale unui tetracord se aflau „unul la un ton, iar celălalt la un semiton de sunetul cel mai grav"; şi enarmonic — în care cele două sunete ale tetra-cordului sînt între ele la intervaluri de mărime inferioară semitonului (cf. EncicL musicale Gar-zanti), — Genul diatonic exclude orice succesiune cromatică (cu excepţia lui si bemol), şi orice notă a scării poate servi ca punct de plecare al unei noi game. * MUZICA RELIGIOASA CREŞTINA 567 Ca urmare, modurile ciutului bisericesc gregorian vor fi calcate după modurile greceşti, îndeosebi diatonic. ' Forma principală şi cea mai veche a ciutului primelor comunităţi creştine era cea care folosea textul literar al Psalmilor biblici. Psalmii se cîntau atlt în biserici cit şi în reuniuni private. „Execuţia muzicală nu era complicată: o melopee, Încă fără nici un sistem de tonalitate, mişclndu-se In general in spaţiul unui tetra-cord"15. Iniţial intonat pe o singură notă (cu cîteva inflexiuni vocale la începutul •şi sflrşitul fiecărui verset), din sec. III ciutul unui psalm este îmbogăţit cu „înflorituri14 (melisme). — Primele forme ale psalmodiei şi liturghiei s-au constituit în mănăstirile din Orient (Antiohia şi Alexandria erau centrele muzicale cele mai importante). Din liturghia siriacă ş-au transmis pînă azi, pe cale orală, nu mai puţin de 1400 de melodii; dar cel mai vechi document liturgic cunoscut, Oxirichos. «este un papirus de la începutul secolului al IV-lea. In cele dinţii comunităţi creştine psalmii erau recitaţi de un solist (la fel ca în Templu sau în sinagogi), căruia uneori credincioşii îi răspundeau cîntînd în cor un scurt refren (psahnus responsarius). în sec. IV s-a instituit obiceiul de a diviza acest cor în două semicoruri, care cîntau alternativ16 17; şi astfel, execuţia psalmilor a dat naştere datului antifonic. Se repeta deci vechea antifonie greacă, în care bărbaţii şi femeile cîntau la unison, — dar de fapt corul de femei reproducea, în mod firesc la interval de octavă, cîntul executat de corul bărbaţilor. Cîntul antifonic s-a răspîndit foarte repede, fiind introdus de Ioan Hrisostomul la Constan-tinopol şi de Ambrozie la Milano. Alături de textul Psalmilor şi de Aleluia?*, eîntat de asemenea în sinagogă *eu numeroase înflorituri de vocalize18 care 11 transformau într-un eînt de bucurie, de jubilare, în afara liturghiei au fost compuse primele imnuri, mai întîi în Siria, Egipt şi Grecia19, apoi şi în Occident, către mijlocul secolului al IV-lea. Melodia lor, ritmată şi uşoară, se desfăşura în curbe sinuoase, frapante, spectaculoase. Imnurile s-au bucurat de-o primire deosebit de bună din partea credincioşilor, întrucît dădeau mai multă viaţă liturghiei, salvînd-o de monotonia recitării psalmodice, introducînd accentele noi ale imaginaţiei şi sentimentului, totodată apropiind-o de timbrul ciutului laic, popular. Dar avînd texte proprii şi deci o relativă libertate de limbaj, folosind rime şi o metrică bazată nu pe cantitate — ca în metrica clasică, — ci pe distribuirea accentelor in versurile redactate într-o limbă latină coruptă; manifestînd, în sfirşit, tendinţa de a face loc unui individualism ce putea sugera sau chiar introduce în text idei neortodoxe, hotărîrile diferite- 15 Th. Gărold, autor care citează şi un pasaj dintr-o cuvîntare a episcopului Constantine-polului Proclos (m. 446), foarte interesant pentru mentalitatea timpului şi opiniilor asupra nenumăratelor binefaceri pe care le aduce cîntarea psalmilor: melodia lor calmează emoţiile, întreţine curajul, potoleşte durerea, alungă grijile, mîngîie în suferinţă, îndeamnă pe păcătoşi la căinţă, dăruieşte statului instituţii înţelepte, fondează mănăstiri, învaţă dragostea de aproapele, alungă .demonii etc., etc.! 16 Dealtfel, şi regele David (în sec. X î.e.n.) îi împărţise pe cîntăreţii Templului în două coruri 17 „Lăudaţi pe Domnul!*4; formulă cu care încep mai mulţi psalmi (104, 105, 110, 134, 135, 145—150) şi care uneori era însoţită de bătăi ritmice din palme şi mişcări coregrafice. în cîntul solistului, ultima vocală din aleluia dădea loc unei lungi vocalize (ajungîndu-se pînă la 70 •de note!) numită juhiluo, şi care se crede că a avut o importanţă determinantă In crearea secvenţei — cînd, între secolele VI-IX, unor vocalize li s-au adăugat cuvinte. 18 Să mai adăugăm că practica vocalizelor a trecut şi în melodiile profane, monodice si polifonice, din sec. XII, — urmînd să capete o amplă dezvoltare mai tîrziu, în ariile muzicii de .operă (ale „melodramei*4) şi ale cantatelor din perioada barocului (sec. XVII — XVIII). 19 Clement din Alexandria este autorul a două imnuri de o mare frumuseţe lirică. Dar cel mai mare imnograf din Orient — considerat adevăratul creator al genului — este Efrem Şirul (306—373), Părintele Bisericii siriene. Imnodia greacă-bizantină din secolele V—IX cuprinde peste 200 de ciuturi păstrate, a 25 de autori, în frunte cu celebrul Romanos Melodul (sec. VI). 560 MUZICA, lor concilii au intervenit cu severitate, linii tind (şi chiar exeluzind din biserică, din cadrul liturgic) această formă de exprimare prea liberă a sentimentului religios20; pentru ca, în cele din urmă, să le admită, totuşi. In Occident, imnodia a fost introdusă de Hilaire, episcop de Poitiers; dar numele lui — elogiat şi de Isidor din Sevilla — a fost eclipsat de cel al lui Ambrozie (340—397), marele episcop al Milanului şi autor cert a patru admirabile imnuri (deşi i se atribuie un întreg repertoriu). în secolele IV şi V, Augustin şi poetul creştin Prudentius (348—410) au compus de asemenea mai multe imnuri; de la acesta din urmă s-au păstrat chiar două culegeri21. Cu aceste elemente, s-au pus bazele liturghiei romane, occidentale, după ce timp de patru secole Biserica romană a rămas neîntrerupt sub influenţa celei bizantine. (Pină ia sfîrşituî secolului al IlI-lea, limba liturghiei romane a fost limba greacă). Cel care i-a dat o organizare artistică şi coerentă a fost papa Damasius (sec. IV). Prima Schola canlorum (în care cei 20—30 de copii Învăţau ciuturile bisericeşti timp de 7 ani) a fost fondată la Roma de papa Silvestru I (sec. IV). Cum in tot acest timp episcopii Romei au căutat să dea o strălucire mereu sporită ceremoniilor religioase prin dezvoltarea psalmodiei, antifoniei şi imnodiei, in evoluţia cultului creştin din Occident au apărut de fapt patru liturghii diferite: cea din Roma, cea din Milano (sau „ambro ziana“), cea din Gaîlia şi cea din Spania (sau „mozarabă“); dar în toate aceste liturghii — avînd, de fapt, un fond comun, — cîntul a avut o funcţie la fel de importantă, păstrindu-şi în esenţă aceleaşi forme. („Aceste patru forme ale cîntului liturgic ar putea fi considerate asemenea unor dialecte derivînd dintr-o aceeaşi limbă iniţială44 — J. Combarieu). Pe baza acestui fond comun se va desfăşura acţiunea de unificare a acestor stiluri diverse. Ceea ce va fi opera lui Grigorie cel Mare. CIUTUL GBEGOSIAN Melodiile, noţiunea, stilul muzicii „gregoriane44, care de acum o mie cinci sute de ani continuă pînă azi să rămînă baza şi caracteristica muzicii liturgice a Bisericii catolice22, sînt adeseori definite intr-un mod echivoc, obscur sau abuziv, lăsînd loc unor frecvente confuzii. La aceasta a contribuit şi faptul că lipsesc informaţii documentate asupra locului de origine, a elaborării şi autorilor ciuturilor gregoriană, ®° Inspiraţia populară este evidentă, mai ales în imnurile ritului ambro zian. 81 De cel mai mare succes s-a bucurat — de la început şi pînă în zilele noastre — imnul Te Deum („Pe Tine te lăudăm"), cunoscut încă din sec. V, ca im clnt de mulţumire sau de celebrare a unor victorii sau aniversări. încă din sec. XVI textul imnului a fost tratat polifonic, alternativ cu melodia originală, sau luîndu-i tema drept bază a compoziţiilor lor — de mari compozitori, ca: Orlando di Lasso, Palestrina, Lully, Purced, Hândel, Haydn, Mozart, Yerdi, Berlioz, Dvorak, Bruckner etc. — Şi Abălard a compus un imn — textul şi melodia; iar imnurile, de o suavitate încîntătoare, ale cunoscutei călugăriţe şi mistice Hildegard von Bingen (m. 1179), se cîntă şi azi în biserici sau în concerte publice. 32 In schimb, cintul liturgic bizantin al Bisericii ortodoxe este de origine siriacă, în strîns raport cu muzica ebraică şi complet separat de formele antice greceşti. Timp de un mileniu, compozitorii bizantini au fost esenţialmente autori de canoane, folosind un număr restrîns de formule melodice. Ceea ce surprinde la aceştia „este caracterul sobru, aproape impersonal al expresiei bizantine, secătuit — cu toate vocalizele sale — intr-un hieratism de icoanăo osatură internă fără o viaţă proprie, dar inerentă subiectului şi intangibilă, căci ea este dată de revelaţia supranaturală: or, acesta este substratul pe care compozitorul este chemat să-l înfrumuseţeze prin vocalizele sale, fără a se putea atinge de esenţial" (J. Chailley). CIOTUL GREGORIAN 56$ Ceea ce este astfel denumit slnt melodii compuse pe un text biblio, constituind mi repertoriu de aproximativ 3 000 de compoziţii oare s-au păstrat pînă azi, de autori în cea mai mare parte anonimi, datind din epoci diverse şi compuse în regiuni diferite. Istoria aşa-numitului „eint gregorian44 începe de la sfîrşitul secolului al ÎV-lea, cînd Biserica occidentală şi-a creat un rit propriu, în limba latină. Pînă ia această dată, comunităţile creştine din Occident adoptaseră, odată cu limba greacă, şi cinturile greceşti, bizantine şi orientale. în decursul secolului al V-lea şi sub influenţa acestora, la Roma s© constituie un tip de cînt religios — numit, pînă în sec. VII, „cînt roman44, — din oare va rezulta apoi cîntul gregorian. (De-numirea aceasta est© folosită pentru prima dată abia către sfîrşitul secolului al VlII-lea). Culegerile de texte literare religioase servind ca bază a cîntului şi ritualului liturgic au trecut şi în Gallia, în nordul Italiei, în Anglia, în Spania, unde melodiile „cîntului roman44 au fost adaptate unor tradiţii şi gusturi locale. Dar Biserica — universală, „catolică44, datorită adoptării exclusiv a limbii latine trebuia să aibă şi o liturghie unică, „universală44. S-a ivit astfel necesitatea de unificare a liturghiei, necesitatea de a impune şi celorlalte Biserici din Occident ritul şi muzica liturgică romane. Cel care a organizat şi condus cu tenacitate această acţiune, stabilind pentru fiecare moment liturgic şi pentru fiecare sărbătoare a calendarului ecleziastic o anumită cîntare, imuabilă, dindu-i — în calitatea sa de papă — putere de lege, a fost Grigorie I cel Mare (535—604), beatificat de Biserica catolică. Aparţinînd unei familii aristocratice romane, a studiat artele liberale şi dreptul, ajunglnd praefectus urbi; demnitate din care apoi a demisionat, transformîndu-şi fio 573) somptuosul palat de pe Caelio într-o mănăstire — al cărei abate a devenit, — fondînd şi alte şase mănăstiri pe vastele sale domenii din Sicilia. Trimis ca legat papal timp de 7 ani la Constantinopol, a cunoscut acolo cultura muzicală şi pompoasa liturghie bizantină. în 590 a fost ales papă, în care calitate a reuşit in două rinduri să salveze Roma de ameninţarea devastării lon-gobarzilor. Misionarii trimişi de el au convertit la creştinism populaţiile anglo-saxone, cele din Gallia şi din Peninsula Iberică. Ga reformator al liturghiei, a scris lucrări teologice de prestigiu. (Sacra-mentorul său stă la baza ritului aşa-numit „gregorian44). în domeniul muzicii, Grigorie I este autorul unei opere capitale: A ntiphonarium cenio, o compilaţie de melodii liturgice pentru toate sărbătorile anului bisericesc. (Originalul s-a pierdut, dar în forma — desigur amplificată —- în care ni s-a transmis, Antifonarul gregorian® cuprinde peste o mie de cînturi bisericeşti). Grigorie cel Mare n-a fost un compozitor, un creator inspirat care să fi dăruit Bisericii un repertoriu original, ci un organizator care, punînd capăt fanteziei şi 23 Papa Grigorie cel Mare înmînînd Sf. Augustin cîrja episcopală. După o miniatură dintr-un manuscris din sec. VII.—Nationalbiblio thek,Viena 23 în muzica greacă, termenul antifona însemna „cînt la octavă**; în Biserica creştină din secolele II şi III însemna execuţia alternativă a unui psalm de către două coruri; iar începînd din sec, IV, un 'etnice religios scurt de stil silabic, care alterna cu versetele unui psalm. (De obicei, textul acestui cînt deriva din respectivul psalm). Azi, antifoanele se ciută la începutul şi la sfîr-şi tul psalmului. 57© MUZICA iniţiativelor ce îmbogăţeau muzica liturgică cu elemente pe gustul şi In spiritul unor tradiţii naţionale, a adunat din diferite ţări şi regiuni piese sau fragmente eterogene. Selectîndu-Ie şi fixîndu-le In texte şi forme muzicale ne varieîur, a creat o tradiţie de un conservatism rigid. O tradiţie care s-a opus, autoritar, oricărei iniţiative; pînă cind, în secolele XI şi XII, spiritul înnoitor a găsit alte modalităţi de a ieşi din această stagnare, erelnd secvenţele şi tropii. — Tradiţia instituită de Grigorie cel Mare (care, pentru difuzarea şi promovarea reformei sale, a găsit cel mai mare sprijin la călugării Ordinului benedictin) a fost menţinută intangibilă timp de cîteva secole şi de învăţămîntul reorganizat al unei Schola cantorum2K Cântăreţii formaţi aici erau apoi trimişi în toate regiunile Occidentului cu sarcina de a propaga reforma gregoriană. Cu toate acestea, gustul, tradiţiile şi aspiraţiile muzicale autohtone din diferite ţări au opus o rezistenţă. Ţara care a posedat primele copii ale AnMfonorului gregorian încă din 596 a fost Anglia funde Grigorie cel Mare trimisese în misiune apostolică pe abatele benedictin — devenit apoi arhiepiscop de Canterbury — Augustin, însoţit de 40 de misionari, spre a creştina populaţiile anglo-saxone). Dar francii şi germanii nu au apreciat cîntul gregorian. Nici Italia, mai tîrziu, nu 1-a receptat fără a-1 altera (iar Biserica milaneză a continuat să reziste pînă la capăt)24 25. Gâllia, care poseda o liturghie foarte dezvoltată, a rezistat de asemenea timp de două secole; pentru ea, în cele din urmă, intervenţia autoritară a lui Garol cel Mare să impună liturghia gregoriană26. Şi Spania şi-a apărat tradiţia muzicală mozarabă (ilustrată de mai mulţi compozitori care au ocupat înaltele funcţii de episcopi şi arhiepiscopi], pînă cînd regele Alfonso de Castilia a impus cîntul gregorian; dar aceasta, abia în sec. XI. (Ritul mozarab continuă totuşi, pînă azi, în bisericile din Toledo şi Valladolid)27 28. Cîntul gregorian este monodie şi cuprindea, la origine, psalmodia şi antifonia2^ Ritmul este liber, — ritmul propriu unei declamaţii, — iar valoarea, durata în timp a sunetelor unei melodii este egală. Ansamblul modal (sistemul organizat de intervaluri, de--raportul de înălţime între două sunete) este constituit de opt scări, care, înlocuind tetracordul descendent elenic, creează octava ascendentă diatonică. Remarcabil prin simplitatea, gravitatea şi grandoarea sa, cîntul gregorian este numit şi cantus planus (în opoziţie cu musica mensurabilis), pentru că 24 După Grigorie cel Mare, aceste scholae cantorum (un fel de seminarii destinate predării ciotului ecleziastic, anexate principalelor biserici) s-au înmulţit, în special în timpul lui Caro! cel Mare. Dar încă din jurul anului 700, unele din acestea (din St. Gali, Metz, Reichenau, ş.a.) au devenit importante centre de cultură muzicală, din care au ieşit o serie de muzicieni eminenţi* unii urmînd să ocupe înalte posturi ecleziastice. în 1100, şcolile care se bucurau de cea mai mare faimă erau cele din Roma, Paris şi Cambrai. 25 în cit, în 1497 papa Alexandru VI a trebuit să confirme privilegiul unei liturghii speciale — cea a ritului ambro zian, în uz şi azi, — chiar dacă cele două rituri, roman şi milanez, au făcut frecvent împrumuturi reciproce. 26 Garol cel Mare a încurajat şi muzica profană, — din care însă a ţinut să extirpeze tot ce ţinea ca origine de magie sau vrăjitorie (cîntece funebre, incantaţii, ofrande la fmtîni, izvoare şi arbori), pe care în Capitularele sale le clasifica printre practicile păgîne. în învăţămîntul organizat de el, muzica deţinea un Ioc important : „Copiii să înveţe psalmii, solfegiu!, cîntul, calculul şi gramatica, în toate şcolile mănăstirilor şi episcopiilor^ — prevede Capitulanţi din Aix-la-ChapeUe. Deci, din cele cinci puncte ale programei, primele trei sînt rezervate muzicii. 27 După o lungă perioadă de eclipsă, cîntul gregorian a fost studiat, aprofundat şi reabilitat datorită vastei opere a călugărilor benedictin! din Solesmes, — după 1880, cînd apare lucrarea lui Dom, J. Pothier, intitulată Melodii gregoriane. 28 Modul de a cînta a două voci (sau două coruri) alternativ, la octavă; sau, a mai multor voci alternative; snu, alternarea unui solist cu un cor. CÎNTUL, GREGORIAN 571 ritmul rămîne nevariat, iar durata notelor este egală29. Caracterul său fundamental este eminamente solemn; cîntul gregorian este o artă fără un scop în sine: este o rugăciune cintată în biserică. Cîntul gregorian nu cunoaşte ceea ce numim noi azi „expresivitate44, — cu alte cuvinte: tonuri patetice, variaţii ritmice, surprizele imaginaţiei, momentele spontane ale sensibilităţii; nimic din ceea ce fusese propriu muzicii antice greceşti. Este o succesiune uniformă ca durată de sunete. Nu are indicate nici măsura, nici un tempo anumit, nici nuanţele de intensitate — plano, forte, mezzoforte. Toate acestea pot crea o impresie de monotonie; în realitate, limbajul cîntului gregorian este calm, sugerînd mai degrabă o impresie de seninătate, delicateţe şi suavitate, de solemnitate şi măreţie. Frumuseţea expresiei acestor melodii senine se revelează pe deplin cînd sînt cîntate de un cor la unison. „Ar fi o eroare să se creadă — conclude J. Combarieu — că acest cantus planus este sec, abstract, incapabil de a emoţiona şi de a zugrăvi; cu toate că este lipsit de complicaţiile ritmului, el nu ignorează imaginile ideii şi ale senzaţiei; adeseori el ştie — şi încă într-un mod remarcabil — să se adapteze sensului unui text literar; el exprimă bucuria, doliul, suplicaţia; în modurile care îi sînt proprii, el are modulaţii ce corespund mişcărilor gîndirii. Dar această parte expresivă — care n-ar putea fi suprimată decît suprimînd pur şi simplu orice muzică — este subordonată, fără un relief care să atragă atenţia; este dominată de un caracter mai general şi mai important44. Acest caracter fundamental era creat de sentimentul de religiozitate şi umilinţă. Unele cînturi liturgice gregoriane impresionau atît de puternic imaginaţia maselor — care, cu mentalitatea lor superstiţioasă, le atribuiau adevărate puteri magice, — încît Biserica a trebuit să reglementeze în modul cel mai sever folosirea lor. Cu toate acestea, cîntul gregorian — a cărui seninătate şi simplitate formală nu exclud conţinutul şi exprimarea unui sentiment intens — a triumfat necontestat în liturghia catolică pînă la pontificatul lui Pius X (m. 1914)* SECVENŢELE. TROPII Pentru evoluţia ulterioară a muzicii medievale, stilul cîntului gregorian prezenta două principale inconveniente. Intli, alterindu-se — tocmai din cauza prea marelui său succes in marea masă a credincioşilor, — cîntul gregorian a devenit în cele din urmă un banal cantus planus. In al doilea rînd, inerţia, conservatismul şi autoritarismul cu care era impus, împiedicau manifestarea gustului maselor din diferite ţări, cu alte tradiţii, pentru inflexiunile muzicale autohtone. (Aceste predilecţii se infiltraseră în imnuri; dar imnurile — cîntece religioase, nu liturgice însă/cu aporturile lor originale — erau suspectate, sever limitate şi adeseori, din motive dogmatice, chiar interzise în serviciul religios, în care Biserica voia să menţină doar texte biblice). Pe de altă parte, excesul de arabescuri ale vocalizelor care îi derutau pe cin-tăreţi (în Aleluia se ajunsese pînă la 70 de note cîntate pe o singură vocală!), permanentiza stilul unui orientalism extatic, în contradicţie cu aspiraţiile şi gustul 29 Cantus planus nu admite în nici una din părţi o accelerare de mişcare (ceea ce ar fi contrar însăşi naturii sale); „se numeşte planus, pentru că vrea să fie eîntai într-un fel absolut uniform45 — precizează un teoretician din sec. XIII (Elias Salomo). — Din sec. XII, este numit şi cantus firmus, deoarece „cînd acest cînt este luat ca bază a unei compoziţii sacre pentru mai multe voci, melodia originară rămîne neschimbată, îii timp ce vocile celelalte se împletesc deasupra şi dedesubtul ei“ (Enc. Motta, voi. II). 572 MUZICA popular. — Secolul al IX-Iea va veni să remedieze aceste neajunsuri, printr-o şefie de inovaţii de o incalculabilă importanţă pentru progresul artei muzicale :a tropilor şi secvenţelor, a muzicii mensurale (dar mai tîrziu, în secolele XI—XII), a notaţiei prin neume şi a polifoniei. Gîntul gregorian adoptase stilul ,,meiismatio“, al vocalizelor intonate p« o singură silabă a textului (spre deosebire de stilul „silabic54, in care fiecare notă corespundea unei silabe a textului). In jurul anului 860, Notker Balbulus30, un călugăr benedictin de la mănăstirea St. Gali (mănăstire a cărei influenţă asupra tuturor mănăstirilor din Europa a fost considerabilă) a avut ideea să adaug© sub vocalizele silabelor le şi lu din Aleluia mai multe cuvinte nerimate, un text strofic compus de el, venind astfel in ajutorul cintăreţilor care memorizau cu greu vocalizele31. Această parafrază literar-muzicală, in stil siîabic, s-a detaşat apoi de versetul vocalizat (din Aleluia1 Kyrii şi alte ciuturi liturgice), s-a organizat independent, sub formă de versuri chiar cu rimă, dind naştere unui gen special, un fel de poen?, muzical mult asemănător imnului, numit secvenţă?2. După care, Notker a InW.im* cu texte proprii şi melismele antifonarului; texte care, în formă de versuri grupa te în strofe, erau cintate fie de cor, fie de două coruri alternativ. (Opera sa Liber hym~ norum cuprinde 40 de asemenea compoziţii, primele exemple cunoscute de secvenţe). Biserica le-a dat imediat încuviinţarea sa, — şi secvenţele lui Notker au fost primite cu cel mai mare entuziasm, considerate fiind de credincioşi ea rezultate ale unei inspiraţii divine33. Exemplul lui Notker a fost urmat de nenumăraţi alţi autori; incit, de-a lungul Evului Mediu — şi chiar in secolul al XVI-lea — au fost compuse aproximativ 5 000 de secvenţe (dintre care, 150 au fost incluse In cărţile de uz liturgic). Goncî-liul din Trento (1545-1563) le-a interzis, — cu excepţia a 5 secvenţe, care se clnlă şi azi la anumite sărbători. Dintre acestea (Dies irae, Slobat Mater dolorosa, etc.)r Lauda Siony cîntată la sărbătoarea euharistiei — Corpus Domini — a fost compusă de Toma din Aquino. Secvenţa — care, Intr-un fel, a însemnat un bun pretext de eliberare din rigorile stilului gregorian, avînd în comun cu acesta doar punctul de plecare al vocalizei melismatice; şi care, ca urmare, a stimulat imaginaţia creatoare, — este doar unul din capitolele tendinţei de lărgire, dacă nu chiar de depăşire, a eîntului gregorian. Un alt capitol s-a exprimat prin acele adaosuri sau interpolări de cuvinte şi note în părţile fixe ale liturghiei, care constituie categoria tropilor. La grecii antici, termenul definea o formulă melodică ascendentă bau descendentă (sinonimă fiind cu modul, cu sistemul organizat de intervale). In secolul al IX-lea însă, cînd a apărut în Occident, tropul însemna o soluţie de a rezolva procedeul melismeîor lipsite de text, adaptînd eîntului melismatic un număr de silabe egal numărului notelor vocalizei (fără insă ca autorul sau compozitorul să ţină 80 A nu se c-onfunda cu un alt benedictin de la aceeaşi mănăstire, Notker Labeo (sau Teu tonicus, m. 1022), care a scris şi el — în vechea limbă germană — un cunoscut tratat asupra muzicii (despre scara muzicală, tetracord, moduri şi orgă). 81 Notker mărturiseşte că ideea i-a venit de la un călugăr de la Jumifeges, care procedase la fel pentru silaba finală a refrenului Aleluia. De fapt, acest procedeu era demult folosit în Bizanţ. 82 Sequentia (de la lat, sequere — „a urma“), text care urma nota vocalizată a ciotului, -■ „într-o secvenţă, melodia se schimbă cu fiecare strofă a poemului; dar numărul silabelor rămînîndl invariabil, accentele tonice cad întotdeauna în acelaşi loc; ceea ce dă secvenţelor o regularitate ritmică destul de rară în arta gregoriană şi conformă fiind instinctului popular occidental’4 (ri Pruniăres). 83 Unora îi se atribuiau chiar efecte miraculoase; îneît Gonciliul din Koln (1316) a trebuit sa interzică a fi recitate şi cîn ta te fără o prealabilă aprobare a episcopului, în cazul ciad efectul lor magic ar fi putut dăuna unei persoane împotriva cărora emu folosite! SECVENŢELE. TROPII 573 seama ca accentele textului să coincidă cu notele cele mai înalte ale melodiei). Cin-tul intonat de un solist era reluat de cor, care vocaliza asupra ultimei silabe. Felul acesta de a cînta era obişnuit in bisericile bizantine, de unde fusese şi preluat. Tropii — un fel de parafraze care ornau textul şi prelungeau melodia — puteau consta fie doar din cuvinte suprapuse notelor, fie dintr-o melodie fără cuvinte care amplifica un cint, fie dintr-o compoziţie literar-muzicală complet nouă; in ultimele două cazuri, melodia originară era adeseori pur şi simplu parafrazată. (Numele unor mise gregoriene vine de la tropul care le-a fost adăugat). — La fel ca în cazul secvenţei, la origine tropii au urmărit scopul practic de a veni în ajutorul eîntăre-ţilor, care altminteri nu puteau memoriza interminabilele melisme; dar spre deosebire de secvenţe — care nu voiau decît să suplinească lipsa textului in vocalize, — tropii tindeau să amplifice cit mai mult textul, introducînd idei, glose şi formule noi. Cu timpul, tropii s-au desprins complet de melodia-mamă, rămînînd compoziţii independente, devenind modele pentru cele mai cunoscute secvenţe34. Tropii nu au fost niciodată admişi in liturghia oficială, iar Conciliul din Trento i-a interzis definitiv. Pentru cîntul gregorian tropii au avut o importanţă secundară; dar în istoria formelor muzicale au reprezentat o genială invenţie a Evului Mediu, permiţînd exprimarea liberă a fanteziei creatorului, intr-un domeniu supus timp de secole unor rigori conservatoare. Iar cînd tropii vor începe să folosească, nu latina, ci limba vorbită de popor, ei vor constitui nucleul din care va lua naştere, către 970, drama liturgică (şi, în bună parte, chiar poezia lirică a trubadurilor aquitani). NOTAŢIA NEUMATXCl. MEN3UBAMSMUL Cîntul religios medieval era transmis exclusiv pe cale orală, nu putea fi Însuşit decît printr-un imens efort de memorizare: o tehnică ce solicita eîntăreţilor o pregătire de cel puţin zece ani. Notaţia muzicală — rudimentară de-a lungul întregului Ev Mediu — nu servea decît ca un mijloc mnemotehnic, ca un auxiliar al tehnicii de memorizare, presupunînd neapărat o cunoaştere prealabilă, chiar şi nesigură, a melodiilor. Grecii antici au avut primul sistem — documentat şi descifrat35 — de notaţie muzicală, care folosea pentru fiecare sunet o literă a alfabetului ionian (precum şi anumite semne convenţionale pentru a indica durata notei). Acest sistem a fost preluat şi de romani, care se foloseau de primele 15 litere ale alfabetului latin (A-P). Occidentul le-a redus apoi — în sec. IX *— la primele şapte, care in regiu- 34 De exemplu, dintre cele rămase pînă azi în liturghia catolică: LaudaSion (1263) — amintită mai sus, cu un text de 24 de strofe pe o melodie derivată (probabil) dintr-o mai veche secvenţă a lui Adam de St.-Victor, — care a servit ca bază unor elaborări polifonice de mai tîrziu Ipînă 1a motetele pentru 4 şi 8 voci ale lui Palestrina); sau Bies irae, de Tommaso da Celano 1260): „Această secvenţă admirabilă prin realismul său expresiv şi caracterul său dramatic evocă anumite scene ale Judecăţii de Apoi, sculptate pe timpanele catedralelor*4 (H. Pruniăres). Cele două motive principale ale* acestei secvenţe se regăsesc fie ca ienor (melodia de bază, firul melodic conducător al unei compoziţii vocale sau instrumentale) al unor mise polifonice din secolele XV şi XVI, fie ca început al temelor unor compoziţii religioase, fie ca sugestii melodice preluate de unii autori, din sec. XVII şi pînă la cei mai recenţi. 85 Se pare că şi babilonienii, egiptenii şi cretanii ar fi avut un rudimentar sistem de notaţie muzicală, — ceea ce însă nu poate fi afirmat cu certitudine. Mai tîrziu, textele muzicale siriace, armene, copte şi ebraice foloseau simbolurile grafice ale accentelor. Cea mai evoluată era notaţia bizantină, care plasa simbolurile deasupra silabelor textului de cin lat — accentele grav şi ascuţit. MUZICA 574 nile anglo-saxone şi germanice s-au păstrat piuă azi36, — dar numai ca denumiri ale sunetelor. Dar la această dată, cînd neumele^ apăruseră deja, sistemul alfabetic se mai păstra doar in unele lucrări teoretice37. Va reapărea în sec. XVI şi chiar XVII, în tabulaturile pentru orgă (de pildă, la Michael Praetorius). Paralel cu cel alfabetic apare — în sec. VIII — şi sistemul neumatic, tipic ciutului gregorian, şi care va avea o dezvoltare foarte diferenţiată în diversele ţări europene: nu mai puţin de 15 principale sub-sisteme, create şi utilizate în marile mănăstiri. (Cele elaborate în scriptoriile mănăstirilor St. Gali, Metz, Nonantola, Benevento, sînt printre cele mai importante). „Neuma“ este nota sau notele cîntate pe o singură silabă, fiecare silabă avînd o singură neumă (dar care poate fi compusă din mai multe elemente neu-matice). Grupurile de note erau reprezentate prin aceste semne grafice complexe numite neume, — prin linii drepte, curbe, ovale sau frînte, prin virgule, puncte sau linii însoţite de puncte, ş.a. Mijloc mnemotehnic foarte util, notaţia neumatică presupunea neapărat, cum spuneam, cunoaşterea prealabilă, mai mult sau mai puţin sigură, a melodiei astfel notate ; nu avea pretenţia (şi nici nu putea) să înlocuiască tradiţia orală, ci doar să îi vină într-ajutor. Originea neumelor este controversată. Mai verosimilă este ipoteza derivaţiei lor din simbolurile prozodice ale declamaţiei: accente (care în limba latină nu se scriau, dar erau binecunoscute — inclusiv în Bizanţ) grave sau ascuţite, vocale scurte sau lungi, etc. De fapt, „neumele nu sînt decît o combinaţie a celor două semne elementare, accent grav şi accent ascuţit, din care au decurs toate notaţiile, inclusiv cele de care ne servim noi (J. Combarieu). Astfel, nrga / 1 I 1 r • *> • - * 3 ■ p Al im /VI F ; % NI : nu azi“ este un accent ascuţit, reprezentat ca o linie oblică înclinată spre dreapta pentru a indica ridicarea vocii; accentul grav, redat printr-o linie oblică înclinată spre stînga (şi indicînd coborîrea vocii) s-a redus la un simplu punct, care în secolele XII—XIII a devenit nota pătrată (sau rombică). Prin evoluţie, neumele au căpătat forme distincte ce corespundeau unui singur sunet (nrga şi punctam), sau două, sau trei. în prima sa fază, notaţia neumatică era aplica tă pur şi simplu deasupra silabelor textului: în faza următoare, odată cu notarea neumelor pe o linie orizontală (sau deasupra, sau dedesubtul acesteia) care indica poziţia notei de referinţă, notaţia neumatică permitea o mai uşoară identificare a intervalului dintre două note succesive. — Dar neumele nu precizau nici ritmul, nici intonaţia, şi, bineînţeles, nici expresia. 30 30 Indicînd, respectiv, notele: A — la, B — si, C — do, D — re, E — mi, F — fa, G — sol. 87 De ex., în tratatul Musica enchiriadis, amintit mai sus, unde apare primul exemplu cunoscut de notaţie polifonică şi cu un portativ primitiv, de 9 linii, între ale căror spaţii este inserat textul ce urma să fie cîntat. Principalele neume gregorian© în cîteva tipuri de scriere. — De la stînga spre dreapta, în ordinea coloanelor: I. — întrebuinţate în scriptorium din S. Gali; II. — în seriptoria franceze* III. — aqui-tane; IV. — din Benevento; V. — scriere neumatică gotică; VI. — tip de notaţie pătrată; VII. — respectivele neume în transcripţie modernă. NOTAŢIA NEUMATICĂ., MENSURALISMUI* §75 Principiul neumelor era să noteze doar direcţia vocii — după cum melodia urca sau cobora, — iar nu să indice nici durata, nici înălţimea precisă a unui sunet în raport cu altul, fie printr-o literă, fie printr-un alt semn care să corespundă unei anumite înălţimi, date, a sunetelor. în acest sens, notaţia neumatică reprezenta, într-un fel, un regres faţă de sistemul alfabetic. Din fericire, neumele au fost notate pe pergamente pe care, ca un punct de reper, era trasată în prealabil o linie corespimzînd unei determinate note ce urma să fixeze înălţimea tonală relativă a tuturor celorlalte : mai întîi o linie roşie care indica nota fa, apoi o linie Kotaţie neumatică gregoriană „adia’stematică" (primul sistem din Occident de notaţie muzicală cu neume). Sec. XI galbenă, pentru nota ut (sau do). Acestor linii colorate li s-au adăugat mai tîrziu două linii negre (apoi toate au fost trasate eu negru). în felul acesta, în sec. XI s-a ajuns la portativul de patru linii negre şi trei spaţii — tetragrama. (Gel de cinci linii — pentagrama — datează din sec. XVI). O literă alfabetică, alta pentru fiecare linie, stabilea înălţimea notei de pe respectiva linie. Cel care a perfecţionat acest sistem de notaţie a fost Guido d’Arezzo (cca 997 — cca 1050). Călugăr benedictin de la mănăstirea Pomposa (lîngă Ferrara), a predat — începînd din 1023 — la şcoala catedralei din Arezzo, unde şi-a scris (către 1030) principala operă Micrologus, în care şi-a teoretizat principiile notaţiei şi şi-ă expus ideile asupra muzicii, propunînd adoptarea tetragramei şi despărţind prin linii verticale pe portativ frazele muzicale (sau părţi din aceste fraze). De asemenea, în Antiphonarium (cca 1027) el a folosit literele F şi G (indicînd notele fa şi sol) cu funcţia de cheie. De acum încolo, cîntăreţul putea „citi“ muzica singur, putea să înveţe o melodie fără ajutorul unui magistru, (Dar adoptarea tetragramei a întimpinat rezistenţe; în multe mănăstiri din Italia, Franţa, Anglia, Spania s-a răspîndit încă din J 0 mec an fT S O 1 A NDUS Fşl NO ă m ./* o bxppud~ qvxţm gtg /\ V. / k/ S Ă tS v S ncbdd: indf&bî\cea~ ănvc, fl / S / / 4 J r? • / 'ccmpom. Tpăxcr~ czcundcm (b.b (fi >. / / iv < f - ^ -zempore genera ut\j tndv'f a. M~(Cl £ R. 576 MUZICA sec* XII; unele mănăstiri din Germania însă l-au adoptat abia in sec. XV. --CI. G. Reese). Dar marele merit al lui Guido d’Arezzo este că a găsit modalitatea de a da un nume fiecărei note; un nume căruia o notă să îi corespundă în mod unic, căruia să li răspundă cu sunetul său „personal*4, inconfundabil. Intîmplarea a făcut ca, în liniştea mănăstirii Pomposa, eălugărul-muzieian să se oprească asupra unui vechi imn binecunoscut37®, şi să constate că imnul avea (în afară de versetul exclamativ final) şase versete — deci, numărul de şase sunete ale scării hexacordului — şi că fiecare verset începea cu o notă imediat superioară ca înălţime celei cu care începea versetul anterior; că, prin urmare, sunetele iniţiale ale versetelor erau dispuse-pe o scară diatonică ascendentă. Acestor şase note iniţiale le-a dat numele primei silabe cu care începea textul fiecărui verset : Ut, Re, Mi, Fa, Sol, La28. în felul acesta, un compozitor putea fixa cu exactitate intonaţia. — Ideea lui Guido d’Arezzo mai prezenta şi un alt avantaj, asigurindu-i imediat popularitatea: faptul că, melodia imnului fiind cunoscută de toţi, înălţimea notelor (Ut, Re etc.) înscrise pe liniile sau în spaţiile portativului, putea fi uşor recunoscută. în secolele XII şi XIII, dezvoltarea polifoniei a pus problema necesităţii de a defini exact valoarea de durată a notelor. (Căci muzica bisericească din prima parte a Evului Mediu era în întregime cantus planus, în care valoarea temporală a notelor nu era precizată). Rezolvarea a pornit de la modelul succesiunilor de durată, luate din metrica antică greacă (ritmul trohaic, iambic, dactilic, anapestic, spondaic şi tribrahic). După schema acestora a fost organizată o notaţie la baza căreia stăteau valorile notelorr longa şi brevis, ca semne fundamentale. Valorile lungi şi scurte puteau fi combinate în ligaturae, grupuri de note legate printr-o linie şi care se refereau la o singură silabă (Intrueît respectivele ligaturae erau folosite de obicei la notaţia muzicii vocale). în sec. XIII, ligaturae au căpătat valori ritmice precise, potrivit formei lor grafice. — Acest sistem de notaţie, născut odată cu muzica polifonică şi care permitea să fie definite exact raporturile de valoare (adică: de durată a sunetelor) dintre o notă şi alta, este mensuralisrnuL Acest sistem ar fi fost inventat de islamici — după opinia lui A. C. Grombie: „Diferiţi autori arabi, cel mai faimos fiind al-Farabi, au scris muzică mensurală, care s-a răspîndit printre creştini între secolele XI—XII prin Spania, datorită traducerilor de opere muzicale arabe, de către erudiţi creştini ca Adelard din Bath şi Gundisalvus“38a. în Occident, în cadrul acestui sistem apar deci valorile de durată ale unui sunet notate prin pătrate şi romburi negre, cu mic? beţişoare; la care s-au adăugat apoi mici cîrîige pentru a indica ceea ce numim azi „semi-mi- s7a „Ut queant laxis / ifesonare fibris / Mira gestorum / Familii tu o mm / Solve polluti/ Lobii reatum / 6’ancte Johannes“. 38 Corespunzătoare, cum am arătat, notaţiei literale — în ordinea: C, D, E, F, G, A (şi, mai tîrziu, pentru Ut — H). Germanii şi englezii continuă să folosească şi azi denumirea literală. — Ultima literă H corespunde — în afara hexacordului — notei Si, după iniţialele celor două cuvinte (Sonete Joannes) ale versetului al şaptelea cu care se încheia imnul folosit de Guido. (Nota Si a fost introdusă în 1482 de teoreticianul spaniol Bartolomeo Ramis de Fareja, care a propus înlocuirea hexacordului cu octava). — Denumirea simbolică Ut (folosită şi azi de francezi) a devenit Do, în sec. XVII, datorită — se crede — muzicianului G.B. Doni (m. 1647), după prima silabă a numelui său de familie. as a fn cantus planus, valoarea temporală a notelor nu era precizată. In schimb, muzica mensurală era împărţită în „măsuri44 (mensurae)t în care durata fiecărui sunet avea un raport precis cu durata celorlalte note. NOTAŢIA NEUMATICA.' MENSURALISMUI* mi îiimaw; precum şi note desenate doar'cu un-contur. — „Noul sistem de notaţie men-smială a permis să se cînte după ritmuri fixate cu precizie şi, odată.cu introducerea unor senine particulare rezervate instrumentelor, acestea să (execute simultan două ritmuri diferite. Cu aceste expediente, încep să se dezvolte toate posibilităţile armoniei*' (Idem). . . X / -■■^Pentru teoria notaţiei mensurale, fundamental este tratatul — primul in ordine cronologică — Ars cantiis mensurabilis (cea 1260) a germanului Francus din Colonia (Koln). în sec. XIV, teoria acestui sistem de notaţie atinge un moment culminant în istoria muzicii medievale cu Phiiippe de Vitry, autorul celebrului tratat intitulat Ars nova (cca 1325), despre care se va .Vorbi mai jos. MONODIA cPEOPANi In secolul al Xl-Iea, cîntul gregorian îşi asigurase pe deplin autonomia şi w. impusese autoritatea necontestată în cadrul muzicii ecleziastice, după de în secolele precedente se organizase absorbind numeroase elemente eterogene. în această muzică religioasă, de pildă, se percep uşor şi reflexe ale muzicii populare din acest timp; muzică, însă, care nu este atestată de nici un document cert, nefiind considerată demnă de a fi notată. Existenţa ei, în schimb, popularitatea şi abundenţa acestei producţii sînt dovedite de însăşi înverşunarea cu care Biserica nu contenea să o condamne. , In primul rind, monodia profană era reprezentată de compoziţii în limba latină (din care, de asemenea, au rămas prea puţine), fie pe texte latine clasice, fie pe texte contemporane avînd subiecte din actualitate (de ex., un cînt funebru compus la moartea lui Carol cel Mare, sau un imn al pelerinilor, ş,a.), fie în sfîrşit pe versuri eu caracter de parodie. Ultimei categorii îi aparţin cîntecele goliardiee, — In care însă melodiile sînt notate prin neume rămase deocamdată nedescifrate. (Cum, pe de altă parte, cinteeele goliarzilor datează din sec. XIII, s-ar putea — presupune Nţ’.Mila — ca ele să fi beneficiat de influenţa monodiei profane, atît de înfloritoare la. această dată, a trubadurilor şi truverilor). : a- Monodia profană însoţind un text în limba latină îşi atinge punctul culminant, Iii: jurul anului 1100, cu o formă muzicală uşoară, rondellus, bazată pe repetiţia unui refren, şi cu un conductns monodie^9 avînd un caracter grav, şi de obicei pe un text cu temă politică sau din viaţa socială. Dar, cu toate că acestor compoziţii pe texte in limba latină vehiculul lor lingvistic internaţional le asigura o largă difuziune, totuşi ele nu aveau nici pe departe melodicitatea, ritmicitatea, varietatea şi vitalitatea monodiei profane compuse pe texte în limbi naţionale. . ... Acest gen de monodie s-a exprimat prin „cantilene" populare, — cîntece epice sau.lirice, cu caracter grav sau sentimental, a căror indubitabilă existenţă s-a afirmat şi in compoziţia unor „vieţi ale sfinţilor"40; precum şi a „cîntecelor de vitejie" (ckansons de geste —■ in primul rind Cintecul lui Roland, compus între 1080—1100), care erau recitate cîntat, fiecare strofă pe o melodie unică, distribuită potrivii 39 Care deci nu trebuie confundat cu conductns polifonic (vd. infra). « La sărbătorile dedicate unor sfinţi se obişnuia ca un cîntăreţ să recite cîntînd faptele din viaţa acestora: sînt aşa-niimitele'Gesta Sanciorum, a căror influenţă asupra muzicii „cîntecelor da vitejie'" a fost dovedită de J. Cbailley. 37 37 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi, III 578 MUZICA Un jongler cîntînd la vielă. Sec. XIII. — Maison des Musiciens, Reims TRUBADURI ŞI TRUVERI sensului şi punctuaţiei versurilor din strofă —• io diferite celule melodice, şi cu refrene instrumentale (care permiteau recitatorului-cîntăreţ o scurtă odihnă vocală). Dacă nu s-a păstrat nimic — pe calea unei documentări directe — din monodia acestor cîn-tece (întrucit călugării — singurii eventuali cunoscători ai notaţiei muzicale — nu socoteau demne de a fi consemnate şi păstrate decît compoziţiile religioase), în schimb monodia profană a cantilenei populare este documentată in alte producţii literare: în scurtele poeme narative de un lirism ingenuu numite chansons de toile, într-o graţioasă povestire recitată şi, alternativ, cîntată ca Aucassin şi Nicolette, sau în unele Vieţi ale Sfinţilor. Toate aceste cazuri şi forme de monodie profană demonstrează că încă din sec. X monodia profană pe texte în limbi naţionale era larg apreciată şi răspîndită în mase; şi suficient de dezvoltată pentru ca, începînd de la sfîrşitul secolului următor, trubadurii provensali să fi deprins — în contact cu ea şi sub influenţa ei — folosirea unor variate forme melodice şi ritmice. Din numărul considerabil de aproximativ 2 600 de poeme păstrate pînă azir compuse într-un răstimp de mai puţin de două secole de circa 450 de trubaduri, abia aproximativ 350 au o melodie proprie41. Sînt — după aprecierea muzicologului italian Massimo Mila — „primele exemple de muzică pe care un ascultător modem le poate asculta cu o reală desfătare, fără a avea nevoie de o specială pregătire tehnică sau erudită44. Melodiile trubadurilor au fost influenţate într-o anumită măsură şi de muzica religioasă42 *. Deşi la sfîrşitul secolului al Xl-lea cîntul gregorian intrase într-o fază de decadenţă, reminiscenţe din repertoriul liturgic se percep nu numai în tonul hieratic al melodiilor primei generaţii de trubaduri, ci chiar şi la un Bernard dc Venta-dour. De asemenea, şi reminiscenţe — cel puţin sub aspect structural — din repertoriul imnurilor şi secvenţelor: adeseori linia melodică se desfăşoară luxuriant, 'înce-tînd de a mai fi pur silabică, ornîndu-se cu apogiaturi şi alte melisme sinuoase, îndeosebi în silabele rimelor. Totuşi, stilul muzical gregorian este departe de a pre- 41 Cum unele din acestea se repetă în două sau trei texte diferite, rezultă că numărul lor se reduce la 259 (cf. M. Mila). Din totalul de 14 manuscrise de poeme ale trubadurilor păstrate, cele mai importante patru sînt cele trei de la Biblioteca Naţională din Paris (conţinînd 236 de melodii) şi al patrulea, de la Biblioteca Ambroziana din Milano, cu 81 de melodii. , 4* Majoritatea marilor trubaduri s-au format în şcolile mănăstirilor benedictine, învăţînd acolo şi tehnica muzicală. „Inspiraţia religioasă este evidentă în cîntecele lui Guillaume de Poitiers» Marcabrun, Jaufr£ Rudei, Bernard de Ventadour sau Guiraut Riquier“ (H. Pruniâres). TRUBADURI ŞI TRUVERI 579 domina; şi de cele mai multe ori se observă o diferenţiere netă între melodiile atribuite diferiţilor trubaduri, fiecare avînd un limbaj muzical distinct43. In general vorbind, spre deosebire de rigida organizare schematică a ciutului gregorian, care lăsa foarte puţin spaţiu invenţiei melodice, „melodia trubadurilor apare mai puţin greoaie şi mai liberă de a adera la fantezia compozitorului şi la ritmul poeziei44 (R. Monterosso). Cînd melodia se desfăşoară conţinuativ, fără rqpe- Gel mai cunoscut din cele şase cîntece (care s-au păstrat) compuse de trubadurul Jaufre Rudei, în transcripţie modernă* tari, fiecărui vers al poemului îi corespunde o frază muzicală autonomă. Pe de altă parte, contactul cu monodia profană, cu cîntecul popular, a dat cadenţei acestei melodii energie şi prospeţimea inspiraţiei; precum şi — sub influenţa dansului popular (cîntecele de dans fiind foarte agreate şi în mediul curtean) —un ritm robust, exprimat nu numai prin intervale consonante, ci şi prin durata fiecărui sunet în parte, alternînd cu pauzele şi cu accentele care determină ritmul propriu-zis. Melodiile nu au fost transcrise într-o notaţie meu sur ala (devenită de uz general abia la sfîrşitul secolului al XIY-lea), care să ne permită o interpretare ritmică riguroasă. Probabil că metrica muzicală era condusă de ritmul melodiei, în sensul că evoluţia, desfăşurarea generală a melodiei era determinată de însuşi mersul versului. 43 Se pare că termenul trubadur derivă din verbul trobar — „a găsi, a inventa44, — ceea ce sugerează o libertate de creaţie pe care o interzicea conservatismul ecleziastic şi în speţă al cîntului gregorian. Dimpotrivă, cealaltă explicaţie etimologică derivă cuvîntul din verbul tropar— „a compune tropi44. Prima ipoteză este evident mai plauzibilă, întrucît nu este documentat faptul că trubadurii ar fi fost într-atît de legaţi de ambianţa ecleziastică încît să ti compus intr-adevăr şi tropi. * Iată (în traducerea aproape literală a lui T. Boşca) textul compoziţiei lui Jaufră Rudei reprodusă mai sus în notaţie modernă: Cînd ziua-i lungâ-n mai, mă-mbaîă tril dulce, răsunînd departe, dar cum îl las, mă şi săgeata prin piept iubirea de departe: atunci, calc trist şi fruntea-nclin, iar tril şi flori de rosmarin îmi par mai reci ca o ninsoare. mo MUZICA După modelul imnurilor, in care ritmul liber al ciutului a fost înlocuit cu un ritm mensural, şi muzica trubadurilor (precum şi a truverilor), accentuînd această tendinţă, a Împrumutat de la poezia textului ritmul interior care o conduce, întrucât fiecare poem este compus după un ritm fundamental care corespunde metrilor poeziei latine. : Toate melodiile trubadurilor ni s-au transmis in formă strict monodîcă; dar cîntăreţul putea fi (şi de regulă era) susţinut de un instrumentist, care, acompa-niindu-1 la vielă— la unison sau la octavă — improviza şi preludii (deci la început7 interludii, între strofe, şi postludii la sfîrşit). Varietatea şi vivacitatea ritmurilor cîntecului trubaduresc este, repetăm, rezultatul impactului cu cîntecul popular. (Apropierea melodiilor trubadurilor — şi eu atît mai puţin a textelor— de creaţia populară trebuie insă interpretată cu moderaţie: fără a se uita că arta trubadurilor este o artă doctă, elaborată, rafinată). Atît textul poetic cit şi mijloacele muzicale sînt produsul unei noi sensibilităţi: „O sensibilitate care evadează din abstracta universalitate medievală şi coboară din cer pe pămînt, deschide ochii asupra frumuseţilor naturii, admiră grafia femeii, gustă bucuriile iubirii şi farmecul primăverii; într-un'cuvânt: se individualizează in personalitatea umană concretă. Şi pentru prima dată istoria muzicii ne oferă exemple de melodii avînd o clară şi inconfundabilă valoare expresivă, capabile să se contopească cu sunetul şi cu semnificaţia cuvintelor, într-o- eleganţă de atitudini şi o desăvârşită perfecţiune formală'4 (M. Mda). Varietăţii de conţinut literar, de specii lirieo-epice cultivate de trubaduri, li corespunde în mod firesc o mare varietate melodică. Poezia şi linia ei melodică nu pot fi separate, întrucât, substanţialmente, ele se condiţionează reciproc. Intr-o conexiune intimă deci între texte şi muzică (aceasta din urmă căutând să se adapteze idşii şi spiritului versurillor respective), aceste specii pot fi clasificate in două categorii44. Primei, îi corespund cântecele de curte, cu caracter cult şi aristocratic, de preferinţă într-un stil pedant, obscur, ermetic, cu aluzii greu inteligibile (trobar dos). Ca teme, cântă bucuriile tinereţii, primăverii, iubirii, — dar ale unei iubiri convenţionale, pătrunsă de concepte, platonice. Altele, au o formă dialogată, aşa-numitele debats, ca tensonul — o conversaţie galantă asupra unui fapt al zilei dkr cutat în societatea de curte; sau ca jeu partid în care interlocutorii dezbat o temă legată de o. situaţie erotică, propunând soluţii contrare. Aici, la fel ea în ternari, texr tul este cîntat alternativ de cele două personaje. Mult mai bogată, mai variată şi mai’vivace, pe un gust mai simplu natura! şi spontan, este cea de-a două categorie, incluzând specii în care se resimte o filiaţie populară— mai mult sau mai puţin îndepărtată. In aceste compoziţii apare o scenă cu personaje, (mai rareori poetul punîndu-se pe sine în primul plan). Unele — cu sau fără refrene muzicale intercalate între strofe— au un caracter dramatic: o soţie îşi plînge căsătoria nefericită, o tînără călugăriţă aşteaptă să fie răpită din mănăstire, eţc. Altele au un caracter narativ — ca cele -cântate - de personaje-femei in timp ce torc (de unde, denumirea de chansons de toile); sau, ea acele care narează o scenă de dragoste, numite paslourelles (personajele fiind păstoriţe, păstori sau cavaleri îndrăgostiţi de păstoriţe); sau, cîntecul de despărţire în zori a îndrăgostiţilor (aube); sau, cîntecul în care revenirea primăverii este asociată cu sentimentul unei dragoste născînde (reverdie). De asemenea, variate genuri de cântece de dans: rondeau, la origine avînd o formă extrem de simplă ca o improvizaţie, cu ca'raeteris- 44 O a treia categorie cuprinde cîntece cu caracter religios; o producţie cantitativ considerabilă, dar care sub raport muzical este departe de nivelul artistic muzical al compoziţiilor similare aparţinînd aceluiaşi gen. „.re.*,. .. * TRUBADURI ŞI TRUVERI 531 tica sa revenire a refrenului şi tema sa generală erotică (o formă monodieă din care in sec. XIV va deriva canonul, de structură polifonică) ;estampie-, in care părţile componente erau repetate, terminîndu-se însă diferit; lai, derivînd din vechea secvenţă, cu strofe scurte şi repetiţii ale melodiei în interiorul fiecărei strofe; sirventes, compoziţie pe un text satirie, preferată de trubadurii italieni, dar mai puţin interesantă Ţărani cîntînd la diferite instrumente ţîn dreapta, lăuta). Desen dintr-un manuscris din sec. XIV. — Bibi. de F Academie, Paris sub raport muzical, întrucît folosea melodii preexistente; virelai (specie cultivată de truveri), cu refrene între strofe şi care, începînd cu Guillaume de Machault (autor a 33 de virelais) a fost tratată polifonic; ballade, cu strofele legate între ele de un acelaşi refren; gen de compoziţie ilustrat adeseori de trubaduri şi de Ars nova (îndeosebi de G. de Machault), pentru că în sec. XVI succesul său să atingă punctul cel mai "înalt. ' Toate aceste specii literar-muzicale, de o intimă savoare populară care se păs-ttează şi în prelucrarea rafinată a trubadurului erau de cele mai multe ori lăsate să fie executate— spre a li se asigura o audienţă optimă şi o maximă difuziune— jonglerilor şi menestrelilor de profesie. o In nordul Franţei şi apărînd la puţin timp după trubadurii aquitani şi provensali, truverii (se cunosc aproximativ 150 de nume de truveri) au lăsat posterităţii aproape 4 000 de poezii şi 1 400 de melodii. Truverii au cultivat unele tipuri de chan-sons negiijate de trubaduri; în primul rînd, motelul — care însă de la început a fost tratat polifonic. . : Dacă formele muzicale (şi literare) sînt în bună parte aceleaşi care au fost Da- tate şi de trubaduri, în schimb muzica truverilor prezintă anumite pârtie ui antal i Aceştia caută într-o măsură mult mai mică inventivitatea şi artificiile melodice 'de pildă, melismele), rămînînd mai aproape de inspiraţia populară. Pe de altă parte. 582 MUZICA poeţii din nordul Franţei, care au arătat o preferinţă marcată şi pentru genul amplelor poeme alegorice narative (Romanul Trandafirului sau Romanul lui Renart sini creaţii ale lor; în timp ce autorul cel mai celebru al romanelor curtene, Chre-tien de Troyes, este şi cel dintîi truver, talentat compozitor de melodii pe versuri proprii), au transpus melodiile populare, preluerîndu-le şi în compoziţii dramatice. Delicioasa comedie cu păstori, Jocul lui Robinşi Marion, este capodopera unui truver, Adam de la Halle, unul din cei mai înzestraţi compozitori ai secolului. Acelaşi truver (cunoscut şi sub numele de Adam le Bossu) a cultivat şi balada — la trubaduri, un modest cîntee de dans, — căreia i-a dat forma definitivă ultimul mare truver, genialul Guillaume de Machault. Caracteristică spiritului truverilor este şi preferinţa acordată vieţii reale şi adeseori cenuşii de fiecare zi (aproape toţi goliarzii erau şi ei din nordul Franţei), temelor familiare, subiectelor prozaice, gusturilor lipsite de rafinament ale burghezilor din oraşele lor; un spirit care a dus la instituirea acelor puys, concursuri literare şi muzicale de mare popularitate (pînă în sec. XVII) şi la constituirea unor grupări de orăşeni-truveri — cea mai celebră, începînd din sec. XII, a fost cea din Arras, — organizaţi aproape în stil corporativ şi ca atare cultivînd tehnici poetico-muzicale diferite de cele ale confraţilor lor meridionali care respirau aerul mai rafinat al castelelor. Influenţa truverilor (la fel ca cea a trubadurilor) a pătruns chiar şi în şcolile episcopale sau abaţiale; unde, pe lîngă repertoriul melodic liturgic şi para-liturgic (imnuri, secvenţe, tropi), se predau teoria muzicală şi regulile prozodiei, luîndu-se spre exemplificare nu numai modelele liricilor latini, ci şi compoziţii ale truverilor şi trubadurilor — pastourelles, reverdies şi chiar chansons d'amour... „Comunitatea de origini şi de tehnică a artei sacre şi a celei profane a dus adeseori la utilizarea de melodii liturgice în elaborarea muzicală a unor texte profane44 — relevă A. Macha-foey; adăugind că şi fenomenul invers s-a confirmat în numeroase rînduri (cînd unele melodii religioase nu erau altceva decît contrafaceri ale unor cîntece profane), — întrunit producţia muzicală a epocii era în mod continuu traversată de unele şi aceleaşi teme melodice. In special teatrul profan a adoptat refrene şi cîntece ale, truverilor si trubadurilor45. MINNESAJSGEM ŞI MEISTERSINCERI Creaţia poetică şi muzicală a trubadurilor şi truverilor a avut cel mai vast ecou în Germania. „Minnesăngerii44 (autorii de Minnesang — „cintee de dragoste44) au luat ca model textele poeţdor provensali, adeseori mulţi mindu-se doar să adapteze şi melodiile acestora. (Genul „cîntec44, camo provensal, devine la aceştia un Lied; iar un lai — un Leich). — Ceea ce nu înseamnă, desigur, că „Minnesăngerii44 n-ar fi putut găsi eventual surse de inspiraţie şi în cîntecele populare germane —- menţionate şi de un capilular carolingian, dar neatestate documentar. Din punct de vedere muzical, prima perioadă, aşa-numita Primăvară a Min-nesang-xi\m, Des Minnesangs Fruhling46, este caracterizată de cultivarea genurilor 45 Despre muzica de scenă a teatrului atît religios cît şi profan, vd. infra, capitolul Teatrul. 46 Ilustrată de cîntecele lui Heinrich von Morungen, Reimar von Hagenau (de la nici unul nu s-a păstrat nici o melodie), Walther von der Vogelweide — cel mai mare creator german de melodii; dar din cele 8 care s-au păstrat, numai 3 îi pot fi atribuite cu certitudine; Wolfram von Esclienbach, Witzlaw von Rtigen şi Nethart von Reuental. De la acesta din urmă (cca 1170 — cca 1230) ne-a rămas primul corpus melodic complet, constînd din 61 de melodii, foarte omogene ca stil, Lieder apropiate de dansul popular. Un bogat material melodic păstrat pînă azi este cel datorat lui Witzlawi von Riigen. MINNESĂNGERI ŞI MEISTERSINGER1 583 trubadurilor. Asemenea acestora, Minnesăngerii dădeau expresie în compoziţiile lor unui puternic sentiment al naturii şi unei note personale pronunţate şi distincte. Iar de muzica truverilor îi apropie mult aceeaşi importanţă exagerată, pedantă, acordată formei. In raport cu muzica trubadurilor, distanţarea de spiritul muzical religios, prospeţimea inspiraţiei populare, folosirea melismelor expresive, sînt mai accentuate. In plus — un simţ al umorului, in genul cîntecului satiric-didactic — Spruch. Melodiile, mai puţin vioaie decît cîntecele trubadurilor, au o anumită austeritate şi o gravitate care evocă — întrucîtva — modurile gregoriane. Ritmica, Minnesângerul Heinric-h Frauenlob şi cercul său de muzicanţi. Miniatura din sec. XIII, din colecţia Manesse. — Bibi. Universităţii din Heidelberg foarte simplă, este condiţionată de text; din acest punct de vedere, cîntecele Min-nesăngerilor au acelaşi caracter silabic al cîntului planus. Aceleaşi caractere manifestă şi cea de-a doua perioadă (începută în jurul anului 1375), cînd îşi face apariţia şi cîntul pe mai multe voci. Perioada îl are ea „cel dintîi poet realist cu care lirica germană se poate mînd.ri“ (Hans Joachim Moser), MUZICA 584 pe Qswald von Wolkenstein (m. 1445), ultimul Minnesanger, a cărui foarte bogată speră poetică şi muzicală — din care s-au păstrat mai multe canoane, cîntece de d.aiis pe trei voci, 83 de cînturi monodice, 32 de cîntece pe două sau mai multe voci, — face totodată şi trecerea spre perioada Meisterscing-ului, prin caracterul artifi-3iqş al formei. ' ’ Intr-adevăr, către mijlocul secolului al XlV-lea, Heinrich von Meissen (supranumit „Erauenlob11) şi şcoala întemeiată de el la Mainz fac trecerea spre .'Meister-°<±ang, — curent poetico-muzical complet separat de ambianţa de curte, aparţini .nu în întregime sferei burghezo-orăşeneşti. In centrele acestui curent (mai întîi Mainz; apoi — datorită personalităţii lui Hans Sachs — Niirnberg) ş-au organizat. în spiritul şi după modelul corporaţiilor meşteşugăreşti, şcoli de cînt şi compoziţie, cu un sistem de înyăţămînt minuţios codificat în reguli precise. Şcolarii puteau deveni „maeştri cîntăreţi11 — Meisîcr-zingcr (la Nurnberg, în timpul iui Hans Sachs numărul lor se ridica la 250) numai după un examen foarte riguros susţinut în faţa unor foarte severi „judecători1 — M'rker. — Intre reprezentanţii Meistcrgesang-ului47, primul loc îl ocupă cel mai important poet german al secolului al XVI-lea, Hans Sachs (1494—1576)48, autor ai unui mare număr de "Lieder, compoziţii religioase şi profane, unele însoţite de melodii compuse de ei, dar cele mai multe cu melodii împrumutate. (Asemenea tra-\riilor, şi Meistersingerii obişnuiau să „preia11 — fără indicaţia provenienţei — m< indii compuse de alţii). Caracterul general al muzicii Meistersingerilor era determinat de formalismul şi pedanteria de şcoală, de principiile şi regulile sever impuse. Cum candidaţilor la titlul de „maestru cîntăreţ11 li se pretindea în primul rînd inventivitate (căci repetarea unjui grup de numai cinci note consecutive existente într-o altă compoziţie era considerată plagiat şi sancţionată ca atare), aceştia erau siliţi la o căutare frenetică de originalitate. De unde, im stil manierist, afectat, declamator, artificial, încărcat de melisme şi de ornamentaţii (Blumen — „flori11) confuze dar de efect, amintind gustul ornamental al goticului tirziu. — Meistersingerii, care erau — asemenea meşteşugarilor — constituiţi in corporaţii de „meşteri cîntăreţi11, vor compune piese poetieo-muzicale care nu aveau nimic din rafinamentul aristocratic al Miiinesăngerilor. Dimpotrivă, — „prin dicţiunea lor silabică, planul simplu, ritmul franc şi caracterul lor tonal, aceste piese păstrează un caracter popular şi aspru. Este deja stilul coralului lutheran, care apare cu un secol înaintea Reformei11 (H. Pnmieres). Cum Meistergesang-ul nu admitea decît vocea umană, adeseori preludiile, interludiile şi postludiile instrumentale găsite în compoziţiile Minnesingerilor erau preluate şi interpretate în mod eronat ca adaosuri vocale49. 47 Michael Behaim fm. cca 1474), Adam Puschmann (n. 1532), autor al unui foarte informat manual de eint (Singebuch); iar dintre cei ale căror melodii s-au păstrat : Hans Folz, Johann Spemg şi autorul unei colecţii complete de psalmi, cuprinzînd 109 melodii, Ambrosius Metzger (puma jumătate a sec. XVII). — „Pentru analogia lor cu cîntecele penitenţiale, mai ales italiene, şi centru faptul de a fi anticipat anumite trăsături ale cîritului coral luteran, trebuie amintite şi ac- ie Geis.slerlieder (Geissler — «flagelanţi»), un repertoriu de cîntece populare religioase care au îm mril in Europa Septentrională în sec. XIV, în timpul bintuirii cu putere a ciumei negre44 (G. Cat Lin). 48 Despre care se va vorbi pe larg, mai ales ca poet, în volumul următor. 49 Cf. H.J. Moser; autor care ţine să remarce că dacă intenţia lui Richard Wagrier de a-i parodia pe Maeştrii cîntăreţi în cunoscuta sa operă omonimă, faptul acesta serveşte evident comi-ciiaiea operei, -- dar ,,nti pune în lumina sa adevărată punctul de vedere al aspiraţiilor epocii lui Hans Sachs44 ; epocă în care trebuie apreciate preocuparea, efortul şi rezultatul indiscutabil merituos de;a asigura o largă difuzare a muzicii culte în masele orăşeneşti. • MINNESANGERI ŞI MEISTERSINGERI 535 ' - Fenomenul cultural âl Meistergesarig-ului a avut o durată neobişnuit de hintră: de cinci secole ! (Ceea ce s-a datorat, desigur, şi sprijinului— de altminteri,- reciproc — al mişcării Reformei, căreia Meistersingerii i s-au ataşat de la început). Din sudul Germaniei, Meistergesang-vl s-a răspîndit pînă în Austria, Boemia şi Moravia. în sec. XVIII, centrele sale principale*— din Augsburg şi Nurnberg— şi-au încetat activitatea. La începutul secolului alXIX-lea, şcolile de „maeştri cîntăreţi^ au fuzionat cu asociaţiile corale şi cu societăţile filarmonice. Ultimele care şi-au încetat activitatea au fost cele din Ulm (1839) şi Meinmingen (1875). POLIFONIA. GENURI POLIFONICE In jurul anului 1000, cîntul monodie gregorian îşi epuizase resursele creatoare, stagna. Monodia profană, în schimb, a continuat să se dezvolte liber, independent de modul gregorian în următoarele cinci san şase secole, însă cu sprijinul acompaniamentului instrumental. Dar chiar şi cu acest sprijin, monodia punea în valoare doar melodia. Polifonia, cîntul pe două sau mai multe voci, arta şi tehnica de a suprapune şi a combina simultan două sau mai multe succesiuni de sunete, de părţi vocale (mai tîrziu, şi instrumentale), a fost una din marile invenţii — alături de tropi şi de neume — ale secolului al IX-lea49a. Sub raport tehnic, procedeul de a suprapune, de a contrapune o notă eîntată de una din voci notei cîntate de o altă voce — o notă fiind la început marcată grafic în unele sisteme de notaţie printr-un punct — se numeşte contrapunct: punctam . contra punctam, notă contra notă. Bază şi origine a armoniei, contrapunctul este tehnica de desfăşurare simultană în timp a mai multor succesiuni paralele de sunete. Unind melodii independente în intervale consonante, făcînd să concorde note de valoare, de durată egală, apoi combinînd şi făcînd să se audă simultan două (sau mai multe) note de valori inegale, contrapunctul este procedeul prin excelenţă ai polifoniei. „Istoria muzicii occidentale este, substanţialmente, rezultatul procesului de combinaţii a mai multor sunete simultane, adică al contrapunctului^50. Originea polifoniei este incertă. în orice caz, ca improvizaţie spontană o formă embrionară de polifonie se regăseşte şi în corurile mixte ale grecilor antici, unde vocile femeilor se aflau în mod natural la interval de octavă superioară faţă de vocile bărbaţilor51; şi unde, de asemenea, un astfel de gen de diafonie îl producea şi instrumentul de suflat numit aulos, format din două tuburi cu ancie, dintre care unul cînta melodia, iar celălalt emitea o notă lungă de acompaniament. — Asemenea sunete simultane emiteau şi instrumentele medievale: orga hidraulică (pe care o cunoşteau şi latinii şi bizantinii); sau cimpoiul, întîlnit nu numai la vechii scoţi (şi la multe i9a Sistemul de a cînta simultan o arie pe două tonuri diferite (de obicei de cvarlă şi cvintă) apare în Occident către anul 900 şi se numea organum sau diafonia. 50 Enc. d. musica Garzanti, p. 448. —- Termenul contrapunct apare abia în sec. XIV; dar, după J. Gombarieu, cea mai veche mărturie despre folosirea deliberată a polifoniei este cea a lui Scotus Eriugena, care enunţă pentru prima oară norme ale contrapunctului. 51 Aristotel observase (Probleme, IX, 14) că bărbaţii, pe de o parte, şi femeile sau copiii '"pe de altă parte, sînt convinşi că toţi eîntă la unison, cînd în realitate ei cîntă la interval de o octavă. „De aici, numele vechi al octavei: diapason, cînt executat «de toţi» în greacă dia ,pason“ (F. Chailley). 586 MUZICA alte popoare), ci şi la celţii din Bretagne; sau „crota44 (krwth), folosită încă din sec. VII de populaţiile britane din Ţara Galilor (Wales)52 53. Incit, compozitorii din sec. IX aveau destule ocazii să asculte aceste modalităţi de „polifoniei „Armonia este reunirea congruă de voci diferite... După cum reunind literele la intîmplare nu se vor obţine silabe şi cuvinte, tot aşa şi în muzică nu pot fi reunite decît anumite intervale44. — In aceşti termeni este enunţată, pentru prima dată, practica conştientă a unei polifonii şi potrivit unor reguli proprii, în jurul anului 870, în Musica enchiriadis^, unde se dau şi cele dintîi exemple de polifonie — la intervale de octavă, cvartă şi cvintă; primul, ca exemplu de consonanţă perfectă; celelalte două — de consonanţă de tranziţie. (Intervalul de terţă nu este menţionat încă). Este de remarcat că pînă în sec. XII combinaţiile arhitectonice ingenioase ale contrapunctului nu urmăreau de fapt muzicalitatea, frumuseţea sonoră a unei compoziţii, ci elaborarea unor prescripţii complicate şi abstracte, prin care autorii ambiţionau să sporească numărul vocilor de la două la trei şi la patru, chiar folosind intervale disonante. In felul acesta muzica devenea o aridă ştiinţă, nu o artă plăcută auzului. Excepţie făcea Anglia, unde cîntul polifonic manifesta o clară predilecţie pentru consonanţa intervalurilor de terţă. Aşa-numitele Organa din Winchester (din cele două manuscrise aflate azi la Oxford şi Cambridge), conţinînd 174 de compoziţii dintre anii 996—1050, constituie cel mai vechi repertoriu de muzică polifonică. Elaborarea regulilor contrapunctistice (în sec. XII, în Franţa) a avut ca rezultat definitivarea unor forme polifonice de mare viitor; genurile principale sînt: organum, conductus, rondellus şi motetus. Primul gen (atestat mai întîi în Musica enchiriadis), organum (pl. organa), este forma cea mai veche a contrapunctului, compusă pe tema unui cantus planus. Este o compoziţie pentru mai multe voci, constînd dintr-o succesiune de octave, cvarte şi cvinte, pornind de la unison sau de la octavă. Primele exemple de organa sînt adiţiuni la un cînt liturgic a unei părţi vocale. Melodia cîntată de vocea principală este luată întotdeauna din cîntul gregorian. Spre deosebire de conductus, în care fiecărei silabe îi corespunde o notă, organum abundă în ornamente melodice, fiecărei silabe a textului corespunzîndu-i mai multe note. Pînă în sec. XII, un orga-num consta numai din două voci paralele; dar de la jumătatea secolului, numărul lor se ridică la trei şi la patru. Tot la această dată se afirmă principiul mişcării contrarii (în timp ce o voce urcă, cealaltă coboară — sau viceversa); ori, a mişcării oblice (cînd o voce urcă sau coboară, cealaltă se menţine)54. Intr-un conductus melodia de bază (numită tenor — pentru că „ţine44 un cantus firmus, planus) este originală, inventată. Textele, de obicei în versuri, sînt compuse o dată cu muzica lor ( în timp ce în conductus acestea sînt în proză şi există înainte de compoziţia melodiei). Ritmul este puţin variat — şi toate vocile cîntă simultan 52 Asemănătoare vielei trubadurilor, crota este un instrument de coarde cu arcuş, în formă de cutie ovoidală cu fundul plat, cu 3 pînă la 6 coarde, pe care arcuşul nu le putea face să vibreze decît simultan. A doua coardă (sau grup de 2 coarde) era acordată la interval de cvintă; iar a treia, la octavă faţă de prima coardă. în Anglia şi în Bretagne, crota — unul din strămoşii instrumentelor moderne cu coarde — putea fi întîlnită la ţară pînă în secolul trecut. 53 Manualul, operă a unui autor anonim, este adeseori atribuit călugărului benedictin Hucbald (cca 840—930), abatele mănăstirii Saint-Amand, compozitor şi hagiograf francez, care a reorganizat şi şcoala catedralei din Reims. Tratatul său De institutione harmonica, de uz practic şi didactic, expune primele faze ale contrapunctului medieval. 54 Din sec. XII, organum a fost înlocuit de descantus, — o formă adeseori de improvizaţie, folosind şi alte intervale decît cvintă. Spre sfîrşitul secolului al XIH-lea, organum în declin va lăsa loc unor forme polifonice mai complexe. POLIFONIA. GENURI POLIFONICE 587 (nu ca in organum sau în motetus). Apărut în sec. XI ca un cînt monodie, apoi pe două voci (mai rar pe trei), conductus are un caracter religios (mai tirziu, şi profan), introdus fiind— în sec. XII — şi în drama liturgică55. Rondellus, formă poetico-muzicală cultivată de truveri în formă monodică (în fr. rondeau) — dar cu care rondellus nu trebuie confundat — a continuat pînă în sec. XX să fie tratat polifonic. Ceea ce îl caracterizează este revenirea refrenului, reluarea succesiv de către diferite voci şi într-un ritm de dans a unei aceleiaşi melodii. Potrivit unui principiu imitativ (întrucît se pare că genul deriva din muzica unui dans numit rota— „roată, cerc“), vocile se succed urmărindu-se ca în cerc; fapt care, prin reluarea unui motiv de către toate vocile, va da naştere mai tîrziu .canonului5*; formă mult practicată în sec. XIV de Ars nova, iar în sec. XV, de polifoniştii flamanzi. Cea mai importantă dintre formele polifonice (şi căreia compozitorii secolelor următoare îi vor asigura o strălucită carieră, de la polifoniştii flamanzi şi cei ai Renaşterii sau ai epocii barocului — cînd, evident, motetul va suferi modificări structurale) este motetus. La origine (în sec. XII), această formă de muzică religioasă pe texte în limba latină (psalmi, imnuri, ş.a.) se prezenta ca o suprapunere pe un text liturgic şi o melodie de bază (tenor) gregoriană a unor texte diferite — fiecare din voci (a doua, a treia, a patra) avîndu-şi textul propriu, *— care, pe melodii noi, erau un fel de comentarii ale textului primei voci ce cînta melodia de bază57. Apoi, vocile superioare cîntau texte profane — de dragoste, de petrecere, ş.a. — cu totul departe de o temă liturgică; mai mult decît atît: melodia de bază (tenor) a început să nu mai fie ^executată vocal, ci de un instrument58. — Era vorba deci de o artificioasă combinaţie de patru melodii total eterogene; de un edificiu sonor în care, la primul nivel, tenor-ul cînta, grav şi solemn, un text liturgic în limba latină; la al doilea nivel, textul celebra — în limba franceză — virtuţile unui cavaler; la al treilea, se elogiau graţiile unei frumoase păstoriţe; iar la al patrulea, textul formula o reflexie morală ori satirică! — Incit (se întreabă în concluzie R. Vuillermoz) „dacă trebuie să deplingem pe melomanii din secolul al XlII-lea că erau condamnaţi la acest strabism al timpanului, ori să invidiem „seleetivitatea“ extraordinară a 55 Faptul că un conductus nu era legat în mod necesar nici de un text liturgic nici de o muzică religioasă i-a asigurat o autonomie artistică, făcînd să devină genul cel mai uşor utilizabil pentru a trata adeseori şi o temă legată de ambianţa laică — un eveniment politic, de elogiere a unui oraş sau a unui personaj laic, etc. Primele exemple de conductus se referă tocmai Ia asemenea fapte sau personaje (de ex., exilul şi apoi asasinarea lui Thomas Becket, încoronarea unui rege, conflicte între puterea imperială şi papalitate, asediul unui oraş, sau chiar introducînd accente de reprobare a mediului ecleziastic). 56 în care melodia este începută de o voce şi, după un interval de timp, reluată, riguros imitată de a doua voce, apoi de a treia, a patra, etc., — chiar dacă aceste voci pornesc de îa o altă notă. 57 Dar, la fel ca un conductus, şi textul unui motet putea fi legat adeseori de evenimente sau personaje din viaţa laică ori a Bisericii; fapt care, în sec. XIV, a putut determina ostilitatea vie a părţilor atacate împotriva compozitorilor unor asemenea motete. Exemplul cel mai elocvent sînt numeroasele motete, în latină şi în franceză, interpolate în poemul alegorico-satiric de> o foarte largă popularitate Romanul lui Fauvel (1314), în care autorii anonimi se angajează — fie elogiativ sau celebrativ, fie polemic, ironic sau satiric — în conflictele dintre puterea politică şi cea religioasă. Interesul muzical al acestor motete — melodiile fiind notate pe pentagrame — l-a determinat pe J. Combarieu să considere fără ezitare Romanul lui Fauvel drept „monumentul cel mai important al vechii muzici franceze“. 58 Dacă instrumentiştii erau admişi într-un cor bisericesc chiar de la începuiul secoluliU al XV-lea, „putem presupune că începînd din sec XIII ei luau parte la execuţia acestor motete, în care partea rezervată instrumentelor pare să fi fost atît de mare“ (H. Prunifcres). >88 MUZICA irechii lor, dacă aceasta era intr-adevăr in stare să urmărească şi să distingă desfăşurarea. simultană a patru melodii independente, şi a patru texte bilingve care m aveau nici o legătură între ele?“59 „ARS ANTIQUA“. PEROTINUS MAGîîUS Genurile polifonice enumerate mai sus (şi cultivate în secolele XII şi XIII) au constituit ceea ce teoreticienii muzicii de la începutul secolului al XIV- lea. au. numit — mai tîrziu şi treptat —* Ars antiqua (în contrapoziţie- cu Ars nova,. direcţie iniţiată la această dată). în sec. XII, la abaţia St. Marţial din Lîmoges s-a format o şcoală care practica o polifonie mai liberă şi mai complexă în raport cu schemele tradiţionale şi a cărei concepţie era fondată pe contrastul ritmic al vocilor. Act,ivind în acelaşi sens, şcoala de la Notre-Dame din Paris a marcat apogeul acestei direcţii. Primul exponent remarcabil al şcolii de la Notre-Dame totodată cel mai mare compozitor de organa al epocii lui — a fost magistrul Leoninus (activ între 1160—1190). Opera sa Magnus liber organi cuprindea compoziţii exclusiv liturgice destinate tuturor sărbătorilor religioase ale anului, dintre care s-au păstrat 80 -de' organa*. hx aceste compoziţii pentru două voci, melodia de bază (tenor) — luată din repertoriul gregorian — constă din note cu o foarte lungă valoarş de .durată, în timp ce vocea a doua (duplum) are un caracter liber, cu o, mişcare, ritmică vioaie şi variată, incomparabil mai îngrijit elaborată decît cîntul improvizat dintr-im organum de dinaintea lui Leoninus. Arabescul sonor, cu moduri ritmice folosite şi in cînlecele truverilor dovedeşte o imaginaţie şi. o libertate nemaiintîlnite în compoziţiile polifonice anterioare. Pe drumul deschis de Leoninus, elevul său (prezumtiv) şi urmaşul acestuia ca maestru organist al catedralei Notre-Dame a fost Perotinus (supranumit „Magnus44, activ între 1183—1236). Se pare că el a fost primul care a compus organa liturgice pentru trei şi patru voci, suprapunînd peste voxprincipalis — care cînta o melodie liturgică gregoriană — melodii melismatice originale, inventate de el. Toate vocile, aici, sînt subordonate principiului unic al. ritmului, a cărui autonomie prevalează. în desfăşurările melodice, vocile se mişcă în sensuri contrarii, eu o uşurinţă neobişnuită pînă acum. Cu toate acestea, compoziţiile sale (dintre cele rămase, 9 i se pot atribui cu certitudine) au o concizie şi o densitate, superioare celor ale maestrului său; de care totuşi s-a servit adeseori, dar prelucrîndu-le cu o tehnică componistică superioară. Formele pe care Perotinus le-a cultivat, cu un dar al inventivităţii propriu adevăratului creator, au fost organum, conductas şi motetus. In primul gen — în care Leoninus dădea importanţă doar vocalizelor vocii a doua — Perotinus desfăşoară melismatic liniile celorlalte două sau trei voci, dar supunîndurle unui ritm riguros unitar. în al doilea, toate melodiile sînt inventate; nici chiar cea de bază — care rămîne însă silabică — nu este preluată dintr-o schemă gregoriană; Iar în 69 Un alt tip de compoziţie contrapunctistică, folosită începînd din sec. XIII, este hoquetus' o compoziţie pentru două sau mai multe voci, în care sunetele alternează cu pauze, melodia uneia din voci se tntrerupe, în timp ce melodiile celorlalte continuă. Încît vocile, în parte se suprapun, îp parţe lasă goluri, pauze; ceea ce dă unui hoquetus — gen cultivat frecvent de Ars nom1-şi ilustrat de Guillaume de Machault — un caracter dinamic, un ritm rapid şi vivace. „ARS ANTIQUA45. PEROTINUS MAGNUS 589 motet — în care . melodia de bază era cîntată de un instrumentPerotiiius a combinat celelalte două sau. trei voci, dîndu-ler prin ritm, o unitate organică. — €a; limbaj muzical, modurile ecleziastice sînt acum mult mai rar folosite, făcînd Icip: unui limbaj cromatic, odată cu folosirea diezului şi bemolului60. • Din Franţa, Ars antiqua a reverberat şi în Anglia, Spania sau Italia.. Compozitorii englezi s-au. dovedit înzestraţi în special pentru combinaţiile contrapunctis-tice. (Un rondellus datlnd de la jumătatea secolului al XlII-lea — Canonul primăverii — este cel mai vechi exemplu cunoscut de canon pentru 6 voci). Teoreticienii contemporani ai muzicii polifonice6! s-au oprit— pornind de la reforma notai iei muzicale a lui Perotinus — îndeosebi asupra, definirii principiilor notaţiei mensurale.: - Germanii nu s-au decis (cu excepţia celor din Alsacia şi Renania, direct influenţaţi de-Are antiqua franceză) decît mult mai tîrziu să practice şi să dezvolte polifonia. Italienii au arătat — prin genul laudelor — că sînt foarte pasionaţi şi talentaţi melodişti. în schimb, n-au adoptat stilul francez în ce priveşte diviziunea ternară a măsurii62; căci compozitorii italieni erau prea obişnuiţi eu ritmica unor cintece de, dans populare în doi timpi, ca saltarello sau ca rtarantella; incit, preferinţa' lor s-a fixat la ritmul binar. 7-ARS mYA‘4 Difuziunea, popularitatea şi emanciparea contrapunctului — care nu se limita; ca, prin suprapunere,, să adauge două sau trei melodii unui cînt liturgic prestabilit, gregorian, —au provocat reacţia, hotărîtă chiar şi a supremei autorităţi ecleziastice, în bula din. 1322, papa Ioan a! XXÎIAea îi denunţa şi condamna pe, „anumiţi discipoli ai unei noi şcoli “ cax*e,. „acordincl întreaga atenţie, măsurării timpilor44, îşi dau toată silinţa ca „prin note noi, să exprime melodii ce nu sînt decît ale lor1 în dauna vechilor cînturi“; aceştia „fragmentează melodiile, le efeminează prin des-caniuSrŞi le. umplu uneori cu motet a pr of'ane'% dispreţuind „principiile fundamentale ale Antifonarului“; mulţimea notelor lor „întunecă deducţiile modeste"" ale tradiţionalului cantus planus; cultivînd canonul şi fuga, „ei aleargă fără să se mai oprească""; ei. „îmbată urechile şi nu vindecă deloc sufletele44^ de unde „rezultă că pietatea şi cucernicia care ar trebui urmărite, sînt date uitării44. Bula viza întregul sistem al polifoniei mensurale, recent dar definitiv instaurată de noua şcoală muzicală. în cuvintele papei erau condamnate tendinţele,. rezultatele şi aspiraţiile unei noi epoci. Acestea vor fi ckrificate, fixate şi promovate de curentul care (deşi relua şi idei formulate deja în secolul anterior) a rămas în istoria muzicii sub denumirea de Ars nova. 60 Totodată, Perotinus „s-a consacrat perfecţionării tehnicii notaţiei, substituind grafis-uiului pur simbolic al sistemului neumatic indicarea matematică a duratei şi a valorii proporţionale a notelor. O reformă capitală care ne-a dotat cu notaţia mensuralâci (E. Vuillermoz). 61 Principiile şcolii: Are antiqua ne sîn t cunoscute datorită lucrărilor lui Johannes de Gar-landia, Francus din Koln, Johannes de Grocheo, Walter Odington şi — mai ales pentru inovaţiile sale în domeniul notaţiei — Petrus de Cruce (care însă face trecerea spre Ars nova). 62 Ritmul compus din trei măsuri era considerat de Are antiqua a fi „timpul perfect44 — din-tr-un considerent demrdin mistic: prin analogia pe care o sugera cu Sf. Treime... Ritmul binar era socotit „imperfect44.,. 590 MUZICA Evoluţia sensibilităţii muzicale şi a gustului a făcut acum ca muzica să se îndrepte spre idealul expresivităţii melodice şi polifonice. Teoriile abstracte şi maniera dogmatică de a le impune nu mai satisfac, compozitorii se lasă conduşi de propria lor fantezie şi sensibilitate. Nu mai consideră drept disonanţe intervalurile de terţă sau de sextă; dimpotrivă, graţia lor le va asigura un loc definitiv în polifonie. Slutele de cvarte şi de cvinte sînt tot mai mult evitate. în locul lor, preferinţa se îndreaptă spre terţe şi octave, în timp ce sexta se impune şi ea ca un interval consonant. De asemenea, progresiv se impune şi gama majoră, demult folosită în muzica populară şi in melodiile truverilor. Combinaţiile vocilor sînt mai variate, ritmul este mai liber, mai muzical, fără a mai fi determinat de accentele cuvîntuluir de metrica latină. Se impune şi legea cadenţei perfecte, succesiunea de acorduri ce conclud o piesă muzicală. Expresivitatea, efectul sonor plăcut devin acum principiul de bază al compozitorului, — in care scop este promovat cromatismul, prin folosirea sistematică a diezilor şi bemolilor. Tehnica notaţiei se Îmbogăţeşte cu diviziunea în doi şi trei a notelor longa, brevis, semilonga etc. -—Cu aceasta, se afirmă intr-adevăr o „artă nouă“: mai suplă, mai apropiată de viaţă, de un realism idealizat. O artă care, faţă de ars antiqua, apărea intr-ua raport asemănător celui al sculpturii gotice faţă de sculptura romanică. Noua estetică s-a afirmat fără opoziţie şi controverse, vechiul stil continua să-şi aibă susţinătorii săi, după cum alţii pledau în favoarea noii arte. Johannes de Muris (sau Jean de Murs, cca 1290 — cca 1360), matematician şi astronom francez, profesor la universitatea din Paris, in lecţiile sale din cadrul quadrivium-ului se ocupa de aspectele numerice ale măsurii timpilor şi valorilor muzicale. In lucrările care i se pot atribui cu certitudine63 se ocupă de diferite probleme teoretice şi îndeosebi de cele reMtive la musica mensurahilis, invitîndu-i pe teoreticieni şi compozitori la discutarea şi clarificarea „multor altor noutăţi pe care le ascunde muzica“. — Gel care* răspunzînd la invitaţia de a formula propuneri de inovaţii privind muzica mensuralâ si de numele căruia este legată în primul rînd Ars nova, a fost Philippe de Vitry (1291—1362). Poet, traducător al Metamorfozelor lui Ovidiu, reputat teoretician al muzicii, compozitor (dar dintre lucrările lui nu s-a păstrat nici una), în corespondenţă cu Petrarca, diplomat in serviciul a patru regi ai Franţei, ecleziastic numit în 1351 episcop de Meaux, Philippe de Vitry a predat un timp teoria muzicii la Colegiu! Navarrei. Elevii săi i-au consemnat lecţiile, rezultînd astfel mai multe tratate teoretice. Cea mai amplă redactare expune în prima parte sistemul de muzică mensu-rală elaborat de teoreticienii din sec. XIII, fără însă a-1 combate; partea a doua propune transformări, nu spre a substitui, ci pentru a completa vechea doctrină. Este formulată aici concepţia sa privind mensuralismul, concepţie care a rămas definitiv cunoscută ca Ars nova — după titlul unei disertaţii a autorului. Preocupat de perfecţionarea ritmicii şi a sistemului de notaţie — cărora el le-a asigurat cea mai mare dezvoltare, — Ph. de Vitry indică precis măsura (adăugind la cheie, la începutul fiecărui portativ ce stabilea înălţimea notelor, patru diferite semne). Pentru a indica schimbările de ritm, ori execuţia unor sunete la octava superioară, sau pentru a distinge cîntul mensural de cantus planus, el folosea note scrise cu roşu; iar pentru a semnala pauzele, continuă să utilizeze barele, trăsături verticale de diferite lungimi intre liniile portativului. 63 Musica speculativa, Summa musice — monument de erudiţie muzicală, Compendium musice practice, Ars novae musicae, Libellus cantus mensurahilis — considerat un studiu complet de teoria muzicală adoptată de Ars nova. 591 „ARS NOVA* Dar principala inovaţie tehnică a noii arte muzicale era admiterea ritmului lunar (a măsurilor care se divid în două) alături de a celui ternar — care pînă la această dată era considerat măsura „perfectă66. Pentru evoluţia ulterioară a muzicii, importanţa, aporturile şi caracteristicile noii arte au constat — după muzicologul Schering, citat de M. Mila — „în abandonarea formelor mai vechi în favoarea motelului; în mişcarea extraordinar de vioaie a vocilor, cu acumularea de multe note şi folosirea frecventă a diminuării (fragmentarea unei note lungi în note scurte, în total echivalente — n.n.O.Z).); în întreruperea liniei vocale prin efectul de hoquetas —■ sincopă; într-o folosire mai liberă a disonanţelor şi o extraordinară «complicaţie a ţesăturii notelor, graţie introducerii de noi măsuri şi semne ritmice66. GUILLAUME DE MACHAULT Reprezentantul cel mai celebru al noii arte este Guillaume de Maehault (cca 1302-1377). Poet şi compozitor, secretar al regelui Boemiei Jean de Luxembourg, cu care a străbătut numeroase ţări însoţindu-1 în călătoriile şi campaniile sale militare; apoi în serviciul regelui Carol II al Navarrei (după ce in 1337 fusese numit canonic al catedralei din Reims), al regelui Franţei Garol Y, al ducelui de Rerry şi al ducelui de Normandia; în relaţii cu Petrarca şi cu anturajul papei loan XXII — care i-a acordat substanţiale beneficii ecleziastice, — Guillaume de Maehault şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii, petrecuţi la Reims, ordonării şi pregătirii spre publicare a compoziţiilor sale poetice şi muzicale ; 42 de balade, 20 de rondeluri, 23 de motete sacre şi profane, 14 lais, 33 virelais şi două compoziţii liturgice : un Hoguetus Dând şi o misă în stil polifonic pe patru voci — prima misă în acest stil compusă de un singur autor. Aşadar, o vastă operă, aproape exclusiv cu caracter profan. Din totalul de 274 de piese, 142 sînt însoţite de muzică. (Dealtfel, Guillaume n-a compus muzică deeît pe texte proprii). Personalitatea acestui om al Bisericii şi totodată „consilier regal64, care a trăit in ambianţa celei mai înalte societăţi curtene, dar care a asistat şi Ia scene de bătălii, de jafuri, de masacre şi la ravagiile ciumei, — este personalitatea unui creator meditativ, dar şi a unui om de acţiune. A cunoscut viaţa sub toate aspectele ei, dar in operele sale rămîne un optimist, preferind să cînte bucuriile vieţii şi iubirii, mai degrabă deeît să se oprească asupra laturilor ei triste. Pentru el, muzica are roiul de a reconforta şi a aduce oamenilor bucurie. Funcţia sentimentului primează: „căci cel care nu creează din sentiment, îşi falsifică şi propriul său text, şi propria-i muzică66. — Citatul este din Le Remede de Fortune, un lung poem alegoric (de peste 4000 de versuri, vizibil influenţat de Roman de la Rose) avînd ca temă iubirea, în care autorul a inserat, în scop didactic, şapte compoziţii, de structuri şi dimensiuni diverse, fiecare drept exemplu pentru un gen poetico-muzicai diferit. Primatul sentimentului este permanent însoţit în muzica lui. Guillaume de elaborarea cea mai savantă şi rafinată. Datorită lui, balada a devenit uagen al muzicii polifonice, construită pe două sau trei voci, apropiindu-se prin multe aspecte de forma motetului. El foloseşte gama majoră, cadenţa perfectă şi cromatismul cu o dezinvoltură superioară chiar şi polifoniştilor flamanzi din secolul următor. Adeseori linia melodică este ornamentată cu o abundenţă de vocalize marcate printr-un ritm foarte vivace. în compoziţiile monodice — lai, virelai, rondeau, — melodia de bază este încredinţată instrumentului de coarde. Motetele sînt totdeauna pentru mz. MUZICA două. voci, fiecare cu un text diferit, compuse pe o melodie de bază (tenor) simplă, cele mai adeseori ele origine liturgică şi executată de un instrument. Fie că slut scrise pentru două, trei sau patru voci, compoziţiile sale, de o puternică originali-... taie, au ceva din imprevizibilitatea detaliilor unei construcţii gotice. „Supuse încontinuu unor variaţii printr-o ritmică subtilă, rafinată, elementele care o compun clan loc, în suprapunerea vocilor, unor structuri muzicale extrem de complexe, compara-, bile uneori cu cele ale muzicii moderne dodecafonice şi serialeCC64. Genurile pe care le-a cultivat Guillaume de Machault sînt tratate muzical in-trLun mod inconfundabil. Gînteceîe de dans au o graţie nemaiîntâlnită pină la ze i-Rondelurile îşi au melodia marcat ritmată şi un acompaniament instrumental cu rafinament adecvat. Din vechea formă de cîntec dansat a baladei, el a creat îndrăzneţe arhitecturi contrapunctice. Iar în motetele sale, în care genialitatea compozitorului atinge punctul culminant, el foloseşte toate resursele polifoniei, In • modul cel.mai potrivit şi cu un perfect; simţ al măsurii. Pentru ca, în sfîrşit, în celebra sa Messe pour Notre-Bame (gen în care pentru prima dată toate părţile componente nu mai sînt tratate fiecare izolat, ei sînt angajate intr-o construcţie de ansamblu desăvîrşit de unitară, bazată pe o simetrie matematică), intensitatea sentimentului — nota cea mai caracteristică întregii creaţii a lui Guillaume de Machault — să devină de-a dreptul impresionantă. Odată cu această operă monumentală, misa devine un gen definitiv consacrat64 65. POLIFONIA FRANCO-FLAMANBĂ După ce în secolul aî XIY-lea Ars nova marcase o etapă ele importantă fundamentală pentru evoluţia polifoniei, secolul al XY-lea va însemna epoca de aur a contrapunctului. In primul deceniu al noului veac, în Franţa viaţa muzicală era înfloritoare datorită şi atenţiei deosebite pe care i-o acordau curţile regale şi ducale. Regele Garol V, bun cunoscător de muzică, ţinînd să asculte în fiecare zi o misă, întreţinea la curte numeroşi cintăreţi şi instrumentişti. Ducele Burgundiei Fiîip cel Îndrăzneţ,, care avea ambiţia să întreacă în această privinţă celelalte curţi, îşi trimitea cîntâ-reţii să se perfecţioneze la Paris. Ducii de Anjou, de Berry, de Burgundia, rivalizînd între ei în grandoare şi fast, căutau să atragă la curţile lor pe cei mai renumiţi muzicieni ai vremii. In acest timp, şcoala muzicală de la Notre-Dame continua să sa bucure de cel mai înalt prestigiu în toată Europa. 64 Enc. della mustea Garzanti, p. 337 (1974). 65 în Italia, poezia şi muzica cultă au apărut şi s-au dezvoltat sub influenţa trubadurilor, „în. ce priveşte muzica, progresele au fost mai puţin rapide; dar trebuie notat că încă de la origine se observă darul particular al italienilor pentru melodie şi gustul virtuozităţii vocale. Ei nu sînt, din instinct, armonişti şi poiifonişti ca francezii, englezii, iar mai tîrziu flamanzii şi germanii; ei au instinctul a ceea ce vor numi bel canto şi vor şti să se păzească de influenţele străin e“ (H. Prunieres). — Această predilecţie pentru melodia ornată este evidentă mai ales în genul madrigalului, formă poetico-muzicală dusă la apogeu în secolele XVI şi XVII de Pa lest rina şi Monteverdi; precum şi în cealaltă formă, proprie şcolii Ars nova florentine: caccia — spirituale şi-vivace tablouri descriptive în care cele două voci îşi răspund, în canon, alternativ la distanţă de-opt sau mai multe măsuri, la unison sau la octavă. — Reprezentantul şcolii florentine" Ars nova a fost Francesco Lan din o (oca 1335—1397}, compozitor şi organist (dar cîntînd la multe alte instrumente), orb din naştere, teoretician muzical, poet, narator, studios de retorică şi dialectică, din1 creaţia căruia s-au păstrat, între altele, 12 madrigale şi 140 de balade pentru două şi trei voci; compoziţii cu totul remarcabile prin inventivitatea melodică de o marc nobleţe. POLIFONIA FRANCOVFLAMANDA 595 Dar: după dezastruoasa înfrîngere a Franţei1 la Azincourt (1415), marii seniori englezi se instalează in ţara învinsă, adueîndu-şi artiştii, compozitorii, cîritareţii şi instrumentiştii lor. în perioada dominaţiei engleze, unii muzicieni de renume — un Dufay, un Bincliois, — rămîn în Franţa; cei mai mulţi însă se retrag îit Flăndra, unde o şcoală muzicală de înaltul nivel al celei din Cambrai (al cărei capitol număra 45 de canonici şi 53 de vicari), precum şi prosperitatea economică a marii burghezii orăşeneşti le puteau oferi condiţii optime de viaţă şi de creaţie. Marii muzicieni vor beneficia — la fel ea marii pictori flamanzi — de contactele intense eu Italia, în urma cărora cei care rezidaseră un timp îndelungat acolo au căutat să se folosească în continuare de această experienţă, creînd melodii de o expresie lirică mai delicată, ornamentând-o şi cu melisme care îi dădeau mai multă graţie'.: în felul acesta, procedeele componistice ale polifoniştilor flamanzi s-au perfecţionat considerabil şi intr-un mod rapid. Primul reprezentant al şcolii polifonice franco-flamande este John Dunstablo (cea 1380—1453); un englez care a predat un timp matematica şi astronomia,.intrind apoi in serviciul ducelui de Bedford, pe care — devenit regent al Franţei — l-a însoţit în călătoriile sale prin Europa. în opera sa, care ni s-a transmis aproape în Întregime— 31 de motete şi o misă completă, în 5 părţi — se percepe atit tehmica polifoniştilor francezi, cit şi influenţa melodiei italiene. Dunstabîe refuză forma motetuîui francez tradiţional, a cărui polifonie era bazată pe cvinte şi octave paralele. Preferinţa lui se îndreaptă spre frumuseţea plastică a melodiei, spre eufonia terţelor şi sextelor, spre ritmurile simple şi marcate ale melodiilor populare sau ale cînteeelor de dans. Motetul religios adaptează cu. abilitate la temele gregoriane stilul melismatic propriu autorilor italieni ai şcblii Ars-nova. Contrapunctul lui Dunstabîe este suplu, fără discordanţe, fără nimic mecanic în modul de tratare, — întotdeauna prevalînd succesiunile armonice care creează impresia de sinceritate şi spontaneitate a sentimentelor compozitorului. Flamandul Guillaume Dufay (cea 1400—1474), doctor în drept şi canonic al catedralei din Cambrai, a călătorit mult — in Franţa, la Berna, la Bruxelles, precum şi (timp de aproape 20 de ani) în mai multe oraşe din Italia, — în serviciul familiilor clucale Malatesta şi Savoia, precum şi al curţii papale; curţi care ţineau să aibă numai cintăreţi şi muzicieni francezi şi flamanzi. Om de mare cultură, consilier aî principilor, onorat de suverani (regele Ludovic XI i-a trimis portretul său), Dufay a asimilat — cu o capacitate de sinteză superioară celei a Iui Dunstabîe — toate experienţele muzicale contemporane ale şcolii Ars nova din Franţa şi Italia. Cu toate acestea, stilul său nu este nici eterogen nici pedant. Simplificind ritmurile şi procedeele polifonice prea căutate, Dufay practică cu dezinvoltură contrapunctul, tratîndu-1 cu supleţe şi eleganţă, redudndu-1 la maximum trei voci. Din bogata sa activitate componistică se cunosc 87 de canzone (in majoritate compuse în perioada sa de tinereţe şi în care se resimte .influenţa lui Francesco Landino şi Guillaume de Machault), 32 de motete — dintre care 8 profane — şi 9 mise. Mofetele sînt tratate fie liber, după obişnuita schemă formală, fie pe principiul isoritmic (cu alte cuvinte, fiecare parte fiind supusă unei formule ritmice constante). In canzone — chansons — şi in mofetele profane Dufay nu ţine să inoveze prea mult, căutînd doar farmecul melodic, combinaţiile ritmice şi armoniile. în schimb, celelalte motete şi îndeosebi misele sale sînt pătrunse de un profund sentiment religios care le imprimă un suflu de sublimă măreţie; impresie rezultată atit din 594 MUZICA arhitectura lor muzicală ce tinde spre o unitate organică perfectă, cît şi — parcă — din simplitatea unei confesiuni66. Primul dintre cei trei mari maeştri ai polifoniei franco-flamande — adevăraţi •creatori ai unor catedrale gotice sonore — a fost Johannes Ockeghem (cca 1428 — cea 1495). A fost cantor şi maestru al capelei curţii regale (unde a rămas toată viaţa), sub trei regi care l-au onorat cu privilegii şi prebende, însărcinîndu-1 şi cu diferite misiuni diplomatice în Spania şi Flandra. Considerat de contemporani ca marele geniu al muzicii (însuşi Erasm i-a dedicat un poem elogiaţiv, în versuri latine), la moartea sa a fost deplîns de toţi muzicienii timpului; discipolul său cel mai strălucit, Josquin des Preş, a compus — la fel ca mulţi alţi compozitori — o lamentaţie funebră pentru cinci voci. Au rămas de la Ockeghem aproximativ 20 de chansons, un Credo pentru 4 voci, mai multe motete (cele religioase, de o intensă expresivitate), 10 mise complete şi ăin Requiem — care este primul exemplu de misă funebră din istoria muzicii. — Yirtuozitatea sa contrapunctistică ajunge la un punct încă neatins pînă la el într-un cunoscut motet pentru 36 de voci (4 canoane pentru cîte 9 voci). Cu toate acestea, simultaneitatea de ritmuri succedîndu-se cu o extremă rapiditate — nota cea mai personală a stilului său — şi disonanţele contrapunctului, de cele mai multe ori nu impietează deloc asupra intensităţii sentimentului, rezolvîndu-se de regulă în cele mai pure consonanţe67. JOSQUIN DES PREŞ Marele nume al polifoniei medievale franco-flamande, cel care face în modul cel mai evident trecerea — stilistic, nu numai cronologic — spre Renaştere, este Josquin des Preş (cca 1440—1521). „El a avut în gradul cel mai înalt simţul pateticului; el a tradus în opera sa sentimentele cele mai subtile şi imaginile cele mai variate-Opera sa, ca mai tîrziu cea a lui Bach, este plină de simboluri. Sub umbra sa uriaşă se va dezvolta întreaga muzică polifonică a Renaşterii^ (H. Prunieres). Elev al lui Ockeghem la Paris, apoi 35 de ani în Italia — în cadrul capelei domului din Milano, apoi în serviciul ducelui Galeazzo Sforza şi al lui Ercole d’Este la Ferrara, şi în fine al capelei papale la Roma, — Josquin a avut posibilitatea să confrunte realizările şcolii polifonice flamande cu sensibilitatea proprie stilului muzical italian. Fuziunea tehnicii celei mai evoluate a contrapunctisticii franco-fla- 66 Conaţionalul şi rivalul său Gilles Binchois (cca 1400—1460), om de arme şi apoi sacerdot, nu a fost un om de mare cultură, dar a avut un rar instinct muzical. Compoziţiile sale religioase (părţi de mise, motete, imnuri), aproape toate scrise pentru trei voci, au făcut să fie preţuit de contemporani la fel ca Dufay. Dar, fără a se remarca printr-o deosebită profunzime a sentimentului, Binchois a rămas în istoria muzicii mai ales prin compoziţiile sale polifonice (din care s-au păstrat aproximativ 50) — rondeluri, balade, — de o simplă dar graţioasă expresivitate melodică, folosind mijloace cromatice şi armonii rare, şi o perfecţiune formală apropiată •de virtuozitate. 67 Spre deosebire de Ockeghem — care nu călătorise în Italia şi deci nu luase contact direct •cu Ars nova italiană, — contemporanul său Jacob Obrecht (1450—1505) a trăit mai mulţi ani la Ferrara, în serviciul lui Ercole I d’Este (dar a fost maestru de capelă şi la Cambrai, Bruges şi Anvers). —Acelaşi interes pentru noutate şi inventivitate melodică, pentru ritmică şi pentru •cele mai complexe combinaţii contrapunctistice se remarcă şi în creaţia lui Obrecht. S-au păstrat aproximativ 50 de compoziţii profane, 30 de motete şi 27 de mise. Acestea din urmă sînt construite pe o melodie dată (cantus firmus), care — pentru prima oară — este luată acum de un compozitor polifonist din cîntecele populare franceze sau flamande. JOSQUIN DES PREŞ 595» mande — pe care o asimilase perfect —- cu natura atît de specifică a melodismuluî şi armonisticii italiene, este caracteristica principală a artei lui Josquin. Prin aceasta, el a devenit primul compozitor care a înţeles că integrînd valoarea cuvîntului cu posibilităţile sugestive ale melodiei şi ale înveşmîntării polifonice, muzica poate exprima stările sufleteşti cele mai deosebite şi mai intense. In motete, Îndeosebi,, procedeele variază în modul cel mai adecvat şi în sensul structurii strofice a textului. — Lutlier spunea că melodiile lui izbucnesc „libere, precum cîntecul cintezoiului44.. Opera lui este considerabilă şi ca volum: 20 de mise, 90 de motete şi 34 de compoziţii, vocale şi instrumentale, avînd un caracter profan. De-altminteri, la el sfera sacră şi cea profană nu mai apar scindate; în compoziţiile religioase el introduce moduri expresive proprii cîntecului profan. (în timpul şederii în Italia, a cultivat cu eleganţă şi naturaleţe genuri locale specifice — canzonetta, frottola şi vittanella). Ceea ce urmăreşte întreaga sa operă este să exprime — cu o de-săvîrşită libertate şi uşurinţă — emoţia, pateticul, fondul autentic profund al vieţii sufleteşti. In acest unic scop el se serveşte de tehnicile cele mai complicate ale polifoniei. „Cel care a fost, alături de J.S. Bach, cel mai prodigios virtuoz al scrierii contrapunctice, Josquin des Preş, a fost, asemenea lui Bach, şi maestrul care a ştiut să atingă cea mai admirabilă profunzime a sentimentului44 (J. Chailley). In mise — în care a introdus nu numai refrene profane, ci chiar şi aluzii maliţioase — Josquin nu s-a limitat, ca înaintaşii săi, la o metodă constructivă statică, de unificare într-un tot organic a părţilor componente ale misei printr-o temă repetată sau un fragment melodic continuu reluat; la el, părţile misei sînt legate,, unificate prin momente expresive diferenţiate, subordonate efectului asupra sensibilităţii, a sentimentului, iar nu virtuozităţii tehnice, perfecţiunii construcţiei. Totuşi, misele lui respectă — mai mult sau mai puţin — formele tradiţionale, în schimb, Josquin este primul dintre polifoniştii franco-flamanzi care, în locul misei, manifestă o netă preferinţă pentru forma, mai liberă, a motetului. Şi aici, geniul său inovează tot în direcţia căutării efectului expresiv: funcţia melodiei de bază, tenor, cedează dezvoltării imitaţiei în forma canonului, melodia stabilă (cantus firmus) este repartizată, pe rînd, tuturor vocilor; în locul revenirii succesive a fiecăreia, vocile participă simultan la efectul armonic de ansamblu. — Tot Luther a fost cel care a formulat această dreaptă apreciere: „In timp ce alţi maeştri trebuie să facă ceea ce vor notele, Josquin stăpîneşte el notele, obligîndu-le să facă ceea ce vrea el44 6 8. 68 68 Alături de Josquin, exponentul celei de-a treia generaţii de polifonişti flamanzi este Hein-rich Isaac (cca 1450—1517), cantor şi compozitor, timp de 12 ani, la curtea lui Lorenzo Magnificul ; apoi la Innsbruck, la curtea împăratului Maximilian, şi din nou la Florenţa, unde s-a stabilit definitiv. în vasta sa operă — circa 40 de mise pentru 4-6 voci şi numeroase motete (pînă la 6 voci) — Isaac se inspiră din diverse tradiţii culturale, tratînd toate formele muzicale cunoscute la acea dată cu o tehnică perfectă, şi cu o expresivitate uneori controlată, alteori liberă, dar totdeauna cu măsură: ceea ce face din Isaac şi un reprezentant al Renaşterii. — Dealtminteri, trasarea clară şi categorică a unei graniţe între Ars nova a unor Dufay, Ockeghem, Josquin sau Isaac, şi muzica Renaşterii, este o încercare arbitrară: ca orice încercare de a stabili limite rigide între epoci. Marea majoritate, însă, a muzicologilor şi istoricilor muzicii îi includ pe cei numiţi mai sus în cadrul culturii medievale. Josquin des Preş. — Dintr-un manuscris din sec. XV 38* 596 MUZICA MUZICA lISSTKLMEiNTALl Teoreticienii şi compozitorii medievali au fost preocupaţi exclusiv de polifonia vocală: Instrumentelor, sonorităţii, timbrului şi culorii lor, nu le acordau nici o importanţă*,; le considerau utile doar ca un modest acompaniament69, — cel mult punîndu-le să înlocuiască o voce dintr-un motet. Le utilizau în genuri inspirate din muzica de dans, — care însă nu se bucurau de cea mai aleasă consideraţie. Incît, partiturile instrumentale sînt rarisime, cu totul accidentale, — aproape inexistente; ■şi nici-un nume de virtuoz instrumentist nu este consemnat vreodată. Gînd însă instrumentele muzicale se vor perfecţiona, vor apărea şi astfel de nume; dar aceasta, abia în sec. XV. — Ţara care s-a remarcat mai întîi în compoziţia instrumentală — •ca o compensaţie pentru prea îndelungata sa rămînere în urmă în domeniul polifoniei vocale — a fost Germania. Cu toate acestea, textele literare enumeră o lungă serie de instrumente — lăută (luth), psalterion, harpă, viole, chitare. Pe lîngă acestea, în miniaturi, vitralii, tapiserii sau în sculpturi mai figurează şi altele—trîmbiţe, cimpoaie, fluiere, rebeci (instrument cu trei coarde şi arcuş), viole mari, fluiere cu ancie, orgi portative, precum şi numeroase feluri de instrumente de percuţie. Dintre toate, primele locuri le deţineau lăuta'70 şi viela71; iar in catedrală, orga. Intre instrumentele cu coarde, faţă de lăută şi vielă, harpa era mult mai puţin răspîndită. Cunoscută de populaţiile celtice şi anglo-saxone încă din sec. VI, pe Continent a fost adoptată în sec. XII de Minnesângeri, rămî-nînd şi în epoca Ars nova ca instrument de acompaniament" (iar ca instrument solist, abia în sec. XVI). — Mai puţin răspîndit Jongleri muzicanţi. După o miniatură din sec. XI. *n Mediu, clavicordul in- — Bibliotheque Naţionale, Paris strument cu claviatură şi coarde 69 Acompaniamentul nu era prevăzut să fie executat de un instrument anumit, ci de unul care era mai la îndemînă. Dealtfel, chiar şi în sec. XVIII se mai scriau sonate cu specificarea că, puteau fi executate „de orice instrumente egale“, — fie vioară, flaut, violă, oboi, fie altele dintr-o aeeeaşi familie. 70 Instrument întrucîtva; asemănător cobzei, cu coarde ciupite, în număr de patru (iar în sac. XV,, de şase, dintre care cinci, duble), acordate la intervale de terţă şi cvartâ. Cunoscut la ef ipteni încă din 1500 î.e.n., în. Occident a apărut prin Spania, unde fusese introdus de arabi în sic. XII (al-oud), impunîndu-se imediat ca unul din cele mai nobile instrumente. 71 Instrument cu 3—5 coarde, acordate la interval de cvartă, şi arcuş curbat; foarte popular î* epoca trubadurilor şi folosit mai ales de menestreli, dar foarte adeseori şi în motete. (Viela cp manivelă, acţionînd o roată cu funcţie de arcuş, se numeşte chifoinej. Din vielă derivă vioara (apărută, in sec. XVI). , MUZICA INSTRUMENTALA. 59? lovite —■ apare. in. sec. ;XIV_ (poate .chiar. înainte.),.. De fi. .mai. largă.. difuziune - s-a bucurat cSavicembalo. (nuniit în Franţa „manichoidiQn“g.. fiu, claviatură: şi-coardă ciupite, care capătă forma, definitivă In jurul anului (Varianta sa. spineta, de dimensiuni alai mici* -va fumai folqs.iţă in .epoca barocă;dar.varianta englezăjivirgi-i naiul, in timpul Renaşterii engleze). Dar pentru a acompania cintul vocal, clavicor-dului şi spinetei le erau preferate lăuta, viela, harpa şi orga portativă. — Dintre instrumentele de suflat, foarte răspîndit’era flautul dulce {Blockfldte), cu ancie. Orga — îndepărtată .descendentă a „flautului luiPanC, naiul ăntic, şi a cimpoiului, invenţia’ sa fiind atribuită lui Ctesibios din Alexandria, în sec.. II î. e;.n. — îşi face apariţia în Occident în 757, cind împăratul Bilanţului clăruieşte o orgă regelui franc PepinAOrga a devenit numaidecât instrumentul liturgic .prin excelenţă (la bizantini' a rămas- instrumentul festivităţilor publica profane), foarte răspîndită în. Franţa, 'Germania şi Anglia, perfecţionîndu-se^ conţinu^. Dar'‘'forma, sa cea. mai comună,: care-’putea iv întâlnită nu numai în biserici şi. în abaţii, ci şi în castelele nobililor şi-iu casele bogaţilor orăşeni, era orga mică; portativă, cu 18—20 de tuburi72 73. încă din-secolul al XJII-lea, autori ele renume aii compus muzică instrumentală pentru serbările organizate în castelele--regale sau senioriale; compoziţii monodice (teoretîpianid Johannes de Groclieo menţionează trei genuri distincte, .destinate dansului), d£ o structură elaborată şi total independenţe de stilul muzicii populare74. Pîna către şfîrşitul secolului al XV-lea, însă, muzicaj instrumentală mu poate fi separata (eu.excepţia, acestei muzici de.dans) de cea vocală. Este foarte, probabil că şi cele jnai/tnuite orfana vocale ale lui/Perotimis şi şcolii lui, care nu aveau notate cuvintele (deşi erau compuse. în perfect stil polifonic vocal), puţeau fi executate şi — sau "numai — de instmmentevlp ..mprşu sa majoriţatemuzica instrumentală era o transcripţie pentru instrumente a unei compoziţii vocale, — fără ca partitura să conţină indicaţii de execuţie pentru un anumit instrument. (Nici chiar marele organist Francesco Landino nu specifică expres că o compoziţie de a sa ar fi destinată pentru orgă), V. W :■ V r.0 - ■ -: Un manuscris datînd din jurul anului 1470 conţine aproximativ 250 de piese instrumentale., polifonice, — multe dintre acestea fiind transcripţii ale unor lucrări de Dufay şi.DunstabIe ;-.ceea c.e înseamnă că la: această dată organiştii şi eîaveciniştii germani deveniseră, adevăraţi -virtuozi.; ■ : ‘ După"-Francesco Landino, cel mai celebru virtuoz al unui instrument este or-ganistul. -*şi compozitorul german Konrad Pauniann- (cea 1415-1473), — şi acestă orb din naştere. Organist al curţii din.Munehen, apoi în serviciul ducelui Gonzaga din Mantova, latreprinzind turnee triumfale-de concerte în Italia, Paumann a compus piese pentru instrumente cu claviatură,- chansons. -şi melodii ‘de- dans, — precum şi transcripţii in ale căror melodii a introdus ornamente, grupuri de sunete de efect sonor expresiv, de o mare; diversitate. • ' In afară de acestea, metoda sa de contrapunct instrumental — patru culegeri didactice, pentru orgă: cele clintii lucrări de acest gen — conţine şi trei preludii: 72 îu 980, orgile din Winchester aveau nu mai puţin de 400 de tuburi şi două claviaturi pentru doi organişti în sec. XIII a fost introdus pedalierul -şi — ceva mai tfrziu — maneta de registru; iar fn; 1469, orga catedralei din Reims avea 2 400 de tuburi. (Marile orgi din sec. XV erau cele ale catedralelor din Roma, Fraga, Strassburg, Exeter şi Bruges). 73 La care executantul cînta cu mîna dreaptă, iar cu stînga acţiona foâîele. La un alt tip de orgă mică, pusă pe o - masă,, se cînta cu ambele mîini, în timp ce foalele erau acţionate de •© altă persoană. , • - .. t 74 La şfîrşitul unui manuscris de chansons din sec. XIV (azi, la Biblioteca Naţională din Paris) sînt.copiate mai multe asemenea, compoziţii. Un alt manuscris din sec. XIV'(păstrat la British Mus cum) conţine, înţr-o notaţie la. fel'depnţLigibilă, şase piese,, dintre care trei sîntpur instrumentale. 'ţGelelalte trei şîn-t simple, transcripţii;:ăîş■ iţim?/$ cunoscute). ţ 598 MUZICA Acestea sînt primele exemple cunoscute din istoria muzicii de asemenea compoziţii, în formă liberă, servind ca parte introductivă a unei piese instrumentale (iniţiale şi vocale); dar care în secolele următoare se va dezvolta ca piesă autonomă, ilustrată fiind de mari compozitori, de la J.S. Bacii pînă la Cliopin, Debussy sau Skriabin. Cîntăreţi instrumentişti şi diferite instrumente muzicale (în centru, vi ela). După * o miniatură din sec. XI. — Bibliothăque Naţionale, Paris MUZICA IN SOCIETATEA MEDIEVALĂ Autorii medievali ai tratatelor de muzică îşi expun principiile, dar aproape niciodată nu vorbesc despre felul în care era executată şrapreciată muzica la toate nivelele societăţii. Asemenea informaţii le-au transmis, în schimb, .ascultătorii — cronicari sau oameni ai Bisericii, poeţi sau autori ai romanelor din secolele XIV şi XV. Aceştia vorbesc despre menestrelii de origine socială foarte modestă; sau, despre cerşetorii orbi care, acompaniindu-se ringuri cu lăuta, cîntau prin tîrgurî recitind atît de popularele chansons de geste. Unii menestreli — care probabil că învăţaseră să cînte la instrumentele lor de suflat de la păstorii sau ţăranii cîntăreţi din fluier şi cimpoi ajunseseră bogaţi, răsplătiţi cu dărnicie de regi şi mari seniori, care uneori li însărcinau şi cu mesaje importante75, dăruindu-i—pentru a-î celebra în cînteceie lor—cu bani şi veşminte76. Aflăm, apoi, că în sec. XIV exVau şi numeroase menestreîe harpiste—la curţile din Burgundia, Lyon, Paris, Puy, etc. — care, în general, nu se bucurau de o prea bună reputaţie şi stimă. — Jonglerii erau bine primiţi, seniorii şi doamnele lor ii ascultau cu cea mai mare plăcere, căci 75 Astfel, în 1340 regele Boemiei Garol IV de Luxemburg îşi trimite un menestrel la curtea regelui Franţei să anunţe căsătoria sa cu Blanche de Valois. Dar menestrelii puteau ii însărcinaţi şi cu misiuni de altă natură: se spune că, în 1385, regele Nayarrei îl trimisese pe harpistul său englez Wautier să îi otrăvească pe prinţii casei franceze... 76 La căsătoria sa, ducele Galeazzo Visconti a distribuit giullarilor adunaţi laMilano 7 000 de coţi de stofă. în 1368, cînd fiul regelui Angliei s-a căsătorit cu fiica ducelui Milanuîui, prinţul englez a dăruit muzicanţilor săi :500 de veşminte complete (cf. Andr6 Pirro). MUZICA ÎN SOCIETATE A.MEDIEVAL A $99 aria îor? precum şi noutăţile pe care ei le aduceau din ţinuturi îndepărtate veneau să întrerupă monotonia vieţii castelelor. Auditorilor Ie făcea plăcere nu numai textul sau melodia cîntăreţilor, ci şi iscusinţa lor de a imita cîntecul diferitelor păsări. (Un poet şi menestrel din sec. XIII de la curtea Flandrei compune chiar o Misă a păsărilor r imitînd cîntul ciocîr-liei, mierlei şi privighetoarei!). Pe de altă parte, meşteşugari iscusiţi construiesc păsări artificiale: romanele medievale vorbesc despre aceste mecanisme ingenioase, putînd să emită sunete asemănătoare celor ale unor păsări. Nu numai menestrelii, ci şi persoane de rang înalt cîntau la anumite instrumente, în Cintecid Nibelungilor mulţi eroi îl iau ca exemplu pe zeul Odin, considerat cel mai mare dintre cîntăreţi. însuşi împăratul Frederic II, regele Siciliei, era — ne informează cronicarul Salimbene — un priceput cîntăreţ şi compozitor; iar fiul său Henrio, regele Sardiniei, era de asemenea un eantionum inventor. Prinţul Trist an — „care cînta la harpă mai bine ca oricine44 — dădea lecţii de muzică şi Isoldei. în Romanul Trandafirului se spune că, graţie cunoaşterii muzicii, tinerii sînt mult ajutaţi în viaţă: ei pot „Moult avancier44. Şi în sec. XIV, a cunoaşte muzica era un merit în plus: iar un nobil, cînd se ştia că este priceput în acest domeniu, avea cinstea de a fi chemat ca judecător la întrecerile muzicale. Dar şi femeile din acest- timp, nu numai eroinele romanelor, învăţau muzica, în această privinţă, în Italia secolului al XlV-lea practicarea muzicii era reglată în sensul că tinerele din familiile cele mai înstărite ale oraşelor vor cînta cu vocea numai o dată pe zi „una bella e onesta canzonetta44;. la instrumente, vor putea cînta numai la unul singur — fie la. harpă, fie la violă; iar dacă într-o societate li se cerea, să ciute, ele-nu vor putea nicidecum să refuze! Nu numai teoreticienii, compozitorii sau executanţii cunoşteau vocabularul tehnic muzical, ci şi mulţi diletanţi emu în stare să îşi exprime, în termeni adecvaţi, aprecierile asupra pieselor sau executanţilor. Cunoaşterea principiilor muzicale era destul de răspîndită; nu arareori textele poeţilor arată că autorii lor erau familiarizaţi cu terminologia tehnică muzicală.—Cu atît mai mult unii filosofi din sec. XIV (ca Nicolas Oresme), care în comentariile lor la traducerile unor opere de Aristotel discută despre acorduri, calitatea sunetelor, despre modurile dorian, lidian, frigian, ş.a.m.d. Raporturile muzicii medievale cu societatea timpului atinge un punct de interes major odată cu afirmarea definitivă a „compozitorului de profesie44. Aceasta — spre sfîrşitul secolului al XV-lea, şi după o perioadă îndelungată de evoluţie. Boethius precizase că musicus este numai cel care are cu muzica un raport intelectual; în schimb, cel care întreţine cu muzica un raport material, îşi ia numele de lâ instrumentul pe care îl foloseşte — ca, de pildă, un citharedus cel care cînta la cithară77. Cinci secole mai tîrziu — dar tot sub influenţa opiniei lui Boethius — un compozitor este denumit după genul creaţiei sale muzicale: un organista sau un discanloreste • cel care compune un organumy respectiv un descantus. — Cînd va apărea polifonia mensurală, activitatea de a compune va fi considerată o activitate intelectuală. Dar. numai la începutul secolului al XlV-lea, teoreticianul Marchetto da Padova va distinge în mod clar între activitatea compozitorului şi cea a unui executant:-pentru ca termenul compositorcs să. fie definitiv consacrat şi introdus de Johannes Tincioris (m. 1511) în Deffinilorium musice — primul dicţionar muzical. în. secoluLal XlV-lea, compozitorii capătă conştiinţa că ei constituie o categorie clar.-'definită, de artişti, recunoscută ca atare de societate, şi a căror activitate 77 Instrument (mult folosit de anticii greci) cu coarde ciupite, în număr de 7 (în sec. VII), apoi de 11 şi, în fine, de 15. MUZICA' ’ 6QQ eşţe. în conexiune, eu instituţia în oare.sînt in mod stabil inseraţii: la Paris — un grup care îşi desfăşura activitatea pe lingă catedrala- Notre-Dame^ .iar.celălalt grup — Iţi serviciul- bisericii .palatului regal, SainterGliapelle; — In acest timp apa» şi „liste de miizicieni“, iar compoziţiile lor sînt acum semnate. Or, „iiidicarea,numeîuiauto-rul.uir.care va. deveni un-obicei-tot mai frecvent, este făr-ăî îndoială un. alt' semn ai Franceseo Landino cîntînd la o orgă portativă. Miniatură dintr-nn manuscris din 1397. Notaţia muzicală din dreapta, pe ;p'OTtative de: 6 linii (hexajgramâ), : este'cea* a -neunielor patra te! şirom-boide. — Biblioteca LauFenziana,. I^Iorenţa- importanţei crescînde a figurii compozitorului ca individualitate creatoare şi, în acelaşi timp, a operei ea produs original44 (F.A. Galic). Cînd,' în secolul al XV-îea, din. Bologna i se comandă unui‘muzician‘:din:Liege să compună o lucrare cu ocazia festivităţilor alegerii unui papă, apare clar.o.nouă caracteristică a compozitorului: profesionismul. A'compune muzică1 — ceea ce înainte fusese, mai ales, o activitate colaterală a serviciului de fiecare zi a urnii canonic, capelan sau călugăr, — ,acum devine o activitate principală, care îi ocupa compozitorului tot timpul. El continuă, fireşte, să deţină un beneficiu-'..ecleziastic — dar, în primul rînd, avind obligaţia de a preda compoziţia şi de'a compune. — în felul’acesta, compozitorul mi va mai fi legat neapărat de un anumit loc, ci se va putea transfera, dacă dorea, în altă parte. Călătoriile a numeroşi .compozitori /râncezi, flamanzi, germani,'; etc. iii Italia, unde intrau — chiar pentru lungi perioade de timp — în serviciul papei,'al prinţilor, al marilor seniori (din Italia — dar şi din alte. ţări), este o dovadă:.peremptorie a unui .statut de .autonomie, a unei (relative) independenţe şi a profesionalismului compozitorilor. MUZICA IN SOCIETATEA MEDIEVALA 601 Dar, chiar, răminind în propria lor ţară, sau pe lingă catedrala din oraşul lor, ei erau remuneraţi in calitate de experţi, de muzicieni specializaţi în compoziţie. Odată cu gloria celebrităţii la care ajung, cei mai dotaţi'dintre ei, apare şi ideea de universalitate a muzicii: ideea ca lucrările lor sînt destinate şi'aparţin întregii lumi. — Pe de altă,parte, intrueit. o compoziţie era privită: numai ca o creaţie „contemporană44 (sau,'cel mult, ca fiind legată de „modelele44, generaţiei precedente), compozitorul profesionist era solicitat întruna şi obligat să creeze, mereu o „musica nova4. In felul acesta, opera muzicală va rămine un obiect izolat,, foarte intim, legată de momentul istoric in care a fost creată; iar autorul ei — fără să aibă conştiinţa unor strinse legături cu trecutul, şi nici a unor clare perspective proiectate in viitor. i |; Iii TEATRUL Ereditatea romană. • Teatrul în limba latină. Hroswitha. • Poziţia Bisericii faţă de teatru. • Drama liturgică. „Miracolele44.#începuturile teatrului în limba poporului. # Teatrul comic. Adam de la Halle. • Moralităţi. Soţii. «Farsele. „Avocatul Pathelin44. • „Misteriile44. • Teatrul religios în Anglia, Germania şi Italia. • Reprezentaţiile. Aparatul scenic. • Actorii. • Confrerii teatrale. • Concluzii. Influenţa teatrului medieval. EREDITATEA ROM AS A Teatrul'medieval (în sensul exact al termenului teatru, de sinteză a aproape tuturor artelor) nu este o continuare a teatrului antichităţii latine. In schimb, eu teatrul grec prezintă mai;multe analogii, esenţiale: îşi are originea în ceremoniile' eultice, era jucat eu ocazia, unor .sărbători religioase, spectacolul era precedat de un cortegiu care îl anunţă,"actorii' aparţineau ambianţei templului (respectiv, -a Bisericii), centrul în jurul căruia evolua jocul era altarul, iar caracterul fundamental liric şi muzical era de asemenea cpniiiii ambelor teatre ."Fără a exagera prea mult apropierile1,'s-ar mai putea adaugă că aiit'in’teatrul grec cit.şi In cel medieval se regăsesc piese.cu, sau fara prolog; scene. în careuin actor dialoghează cu un grup de corişti,, său şi frecvente fonhe de ştilj^ ' Dealtminteri, ultimele secole ale Imperiului nici n-ar fi putut transmite o ereditate care să fi fecundat teatrul secolelor următoare. Comediile îui Flaut şi Terenţiu,, sau tragediile lui Seneca, erau demult uitate. . Dar chiar şi în trecut, dintre aceşti autori cel care se bucurase mai mult de favoarea publicului fusese PI aut: adică autorul ale cărui piese aveau valenţe spectaculare superioare valorii lor literare. Or, spiritul roman aprecia iidinit mai puţin decît grecii implicaţiile filosofico-morale* şi valoarea literară a textului dramatic. Chiar în sec. I î.e.n., eînd la Roma se construiau primele edificii-teatrale stabile, în piatră, — monumente:menite in primul rînd să glorifice prestigiul ..şi bogăţia oraşului, deci să satisfacă orgoliul cetăţenilor,. — acestea vor adăposti, 'nu un teatru literar, ci spectacole populare de inimi şi* pantomimi; adică, spectacole artistic degradate şi dispreţuite de publicul cultivat. In acest gen de teatru anti-literar — care in Italia Centro-Mericlională-avea o foarte* veche tradiţie2—punctul de greutate il constituia' mimul: o prezenţă corporală care improvizează o.bună parte a acţiunii, o prezenţă interesantă în sine, iar nu ca „purtătorul de euvînt“ al-autorului unui text literar. „In această idee, de teatru ca pur spectacol, elementul portant al maşinăriei de comunicare devine in mod necesar actorul. Şi acesta este factorul cel mai relevant al teatralitătii romane şi, mai ales, al moştenirii pe care aceasta 11 va lăsa Evului Mediu“ (Luigi Allegri)., Paradoxal este faptul — relevat şi de marele adversar al spectacolelor şj actorilor romani, scriitorul creştin Tertulian, — că actorul devine centrul organizării 1 Jules Combarieu menţionează totodată şi deosebirile: teatral creştin nu ceULnvxă — ca cel grec — manifestările forţelor vieţii Universului; se.îndepărtează de natură,.substituind importanţei fenomenelor cosmice ideile religioase; nu caută să propună soluţii misterelor vieţii; î.şr deturnează privirile de îa pămînt — considerat loc al decăderii omului — spre cer: este preocupat numai de mîntuirea sufletului; şi, în sfirşit, nici nu manifestă un real interes estetic, asemenea teatrului grec. 2 Astfel erau cîntecele fescennine (sec. VI î.e.n.) ale ţăranilor din Latium, cu caracter satiric şi, ca mod de exprimare, excesiv de licenţioase. Sau, aiellanele (sec. IV î.e.n.), scurte farse populare ale oscilor din Campania, cu sen ten [e exprimate in formă sarcastică, scene adeseori obscene din viaţa de la ţară, de obicei eu patru personaje. — Să amintim-aici şi fliacii („palavragiii**), actori ambulanţi care improvizau farse în pieţe, îmbrăcaţi în costume bălţate şi pe Alocuri umflate* exagerînd obscen unele părţi ale corpului. (Actorii sint adeseori figuraţi pe vasele numite „ilari oh“U EREDITATEA ROMANA 605* teatrale tocmai în momentul eînd poziţia sa socială era mai-depreciată,'dezonorată şi calomniată ca oricine!. Pe de altă parte, însă, paradoxul este doar aparent;— căci publicul roman era mai pasionat ca oricare altul de orice spectacol: circul,, luptele de gladiatori, cursele de care, naumaliiile, vînătorile de fiare în arenă. Ca atare, şi actorul devine figura centrală a unui spectacol, fie el recitator, improvizator, cîntăreţ, dansator sau mim. După căderea Imperiului de Apus, în timpul dominaţiei ostrogote diii Italia aceşti actori îşi continuă reprezentaţiile (iar în Bizanţ, actorii profesionişti vor fi activi pînă la sfirşitul sec. VII) ; dar după invazia longobarzilor (568), la Roma nu se mai vorbeşte de spectacole teatrale..Edificiile teatrelor sînt abandonate şi. lăsate în ruină. Uneori mai este citit (şi, eventual, imitat) Terenţiu, dar numai ca un exerciţiu literar, în şcoli. Probabil că în sec. VI au mai apărut încă şi spectacole vulgare, cu teme erotice şi cu actriţe (confundate cu prostituatele). Cu totul sporadic mai sînt menţionate, în sec. V, curse de care sau lupte de gladiatori cu fiare. Tot ceea ce s-a transmis din teatrul roman şi s-a păstrat de-a lungul Evului Mediu timpuriu a fost tradiţia mimilor, a comedianţilor de bîlci care uzau de orice mijloace pentru a distra un public simplu, de rînd. TEATRUL ÎN LIMBA LAŢI Al. IIROSWITHA Şi totuşi, se mai menţinuse şi o altă tradiţie: aceea a teatrului unui clasic latinr citit şi studiat iii şcoli, preţuit pentru stilul său rafinat şi adeseori imitat în compoziţii destinate in general lecturii: Terenţiu. Tradiţia aceasta este ilustrată de prima personalitate feminină, nu numai a literaturii germane, ei a întregului Ev Mediu: călugăriţa Hroswitha (cca 835-~-cca 880) din mănăstirea Găndersheimri De origine probabil nobilă, persoană cultivată, a studiat — pe lingă’ textele-sacre şi literatura hagiografică — autorii latini clasici (Vergiliu, Terenţiu, Statius) şi creştini — Prudentius, Boethius. A scris opt poeme hagiografice (printbe"cară şi cel despre Teofil, subiect reluat de Rutebeuf în „miracolul MTeofil44), două ample poeme istorice în hexametri şi un număr de şase piese, cite scrisese şi Terenţiu — „model pe care eu mi-am propus să-l imit46, mărturiseşte ea. „A imita66 însemna iiisă pentru călugăriţa din Gandersheim a-1 combate pe Terenţiu — care „descriind deplorabila nebunie a sufletelor ce se abandonează iubirilor rieîngăduite46 — şi a compune piese ,,eare exaltă gloria sufletelor virtuoase64. Şi intr-adevăr, tot teatrul său este o glorificare a castităţii, a virtuţii tinerelor care, uneori eu preţul vieţii, rezistă ispitelor sau se căiesc şi revin pe calea dreaptă, — asemenea Măriei din Abraham, cea mai reuşită dintre cele şase piese. Aceste mici piese moralizatoare, edificatoare, destinate lecturii (deşi se pare că ar fi fost şi reprezentate în cadrul mănăstirii), cu subiecte luate din surse hagiografice, nu sînt propriu-zis „drame44, căci nici personajele nu'-se'-'prezintă-'pe scenă intr-o coliziune dramatică, nici dialogurile nu se desfăşoară aproape niciodată contrastiv. Acţiunea nu respectă regulile unităţii de loc şi de timp, abundînd to disertaţii aride; acţiunea se desfăşoară cu o inocenţă serafică, departe de tensiunea adevăratelor pasiuni, cu o seninătate şi puritate evanghelică fără ecou în sufletul citi- 3 3 Mănăstirea Gandersheim fusese fondată în 852 de ducele Liudulf de Saxonîa, ca loc de educaţie şi de retragere a femeilor nobile din familia sa şi a împăraţilor Germaniei. 306 TEATRUL, torului* Cu excepţia Măriei din Âbrahant4, celelalte personaje ale Hroswithei sînt „figuri extatice44, „creaturi virtuoase plasate în mod ideal în scenă, fără a intra în conflict decît cu fantoşe enorme şi groteşti44. Dar ca structură, „Hroswitha adoptă deja tehnica ce va deveni caracteristică pentru întreaga dramă medievală şi derivatele sale: aceea a schimbărilor continui de scenă44 (S.D’Amico). Rămase simplu obiect de curiozitate şi erudiţie literară, fără a fi măcar menţionate în epocă, fără ecou şi fără o minimă influenţă, aceste piese au fost redescoperite abia pe la mijlocul secolului al XlX-lea şi apreciate ca un document interesant şi semnificativ pentru istoria dramaturgiei medievale. Un număr apreciabil de comedii elegiace în limba latină au continuat să fie scrise în secolele XII—XIV, îndeosebi în Franţa şi Italia, bine primite în mediul şcolar universitar (din care şi proveneau în marea lor majoritate), îndeosebi în cel al goliarzilor, dar fără să fi fost reprezentate vreodată, după cum se presupune. — între acestea, o menţiune specială merită comedia Paulus, a lui Pier Paolo Vergerio (1370—1414), compusă în 1390, pe cînd autorul studia la Bologna artele liberale, dreptul şi medicina. Vergerio ţine şi el să-l imite pe Terenţiu, urmărind totodată — după cum precizează în subtitlu — „îndreptarea moravurilor tineretului44. Un scop nu pe deplin atins, din moment ce această comedie de situaţii, descriind cu un umor volubil şi o prea mare libertate de limbaj personaje şi obiceiuri din viaţa cotidiană a timpului, se amuza să insiste asupra aspectelor şi detaliilor prea indecente. Personajul principal — probabil însuşi autorul — ezită între o viaţă austeră, de studiu, şi tentaţiile unei vieţi de plăceri depravate, sfătuit fiind în mod diferit de cei doi servitori ai săi, dintre care cel ce îi dă sfaturi rele este şi cel ce polarizează atenţia şi simpatia cititorului (sau spectatorului — căci comedia se putea foarte bine să fi fost şi reprezentată), prin debitarea momentelor vesele şi a amănuntelor picante. Piesa lui Vergerio, aparţinînd categoriei de piese de tip „erudit44 (de imitaţie clasică, modelele fiind Plaut şi Terenţiu, dar cu numeroase elemente din nuvelistica medievală), este dintre cele dintîi lucrări care reprezintă un tip nou: acela al unui teatru comic goliardic, scris într-o latină aproximativă, degradată, în care farsa foloseşte din plin procedeele bufonadei şi ale parodiei agresive vizînd persoane, realităţi şi moravuri contemporane. Un teatru jucat de studenţi în cadrul universităţilor din Bologna şi Padova, precum şi în biserici5, care a deschis imediat drumul triumfal al comediei umaniste, cu Philodoxus al lui Leon Battista Alberti (1426), PoliscenaTui Leonardo Bruni (1423), Chrysis a lui Enea Silvio Piccolomini (1444) şi Isis a lui Ludovico Ariosto (1444). Opere de un interes teatral propriu-zis mai redus, dar documente de o certă semnificaţie culturală, marcînd în acelaşi timp legăturile teatrului cu experienţele medievale şi tranziţia spre noile forme ale Renaşterii. * Anatole France — mare admirator al Hroswithei, căruia i se datorează reprezentarea piesei Abraham într-un renumit teatru de marionete din Paris — s-a inspirat din această operă (precum şi din Paphnutius, a aceleiaşi autoare) pentru romanul său Thaîs — din care derivă şi libretul dramei lirice omonime a lui Jules Massenet. 5 „în tot timpul Evului Mediu au avut loc în biserici, mai ales cu prilejul sărbătorilor din decembrie, manifestări de carnaval asemănătoare Saturnaliilor, în care clericii îşi permiteau tot felul de libertăţi, dansînd, mascîndu-se, costumîndu-se şi neşovăind să ajungă pînă la scandal şi orgii. Goi sau travestiţi în femei, seminariştii dansau pe altare şi alegeau pe „episcopul nebunilor* (...) în acele zile aveau loc cîntece, excese şi desfrînări de tot felul (...), în ciuda repetatelor prohibiţii din partea Bisericii (...). Se admitea în mod tacit că desfrîul studenţesc trebuie tolerat (...)*. Din această împrejurare s-au născut primele texte comice ale teatrului italian44 (Vito Pandolfi). POZIŢIA BISERICII FAŢĂ DE TEATRU 607 POZIŢIA BISERICII FAŢĂ DE TEATRU Marii scriitori antici an condamnat atit spectacolele din timpul lor, cit şi pe actori — histriones. Horaţiu deplîngea prevalenţa punerii în scenă a spectacolului,, asupra textului literar; Cicero, de asemenea; iar Seneca — deplorabila luptă de gladiatori, „crudă şi inumană44. Urmînd aceeaşi linie, nici scriitorii creştini — între alţii, Augustin şi Lactan-ţiu, — nu fac o deosebire între teatru şi alte spectacole. Tertulian le condamnă în bloc, întrucît „la originea lor se află totdeauna idolatria44, continuîndu-se ca prin intermediul lor să fie veneraţi zeii păgîni. Rareori este condamnată şi dramaturgia^ — şi de obicei pentru textul scenelor triviale reprezentate. La aceasta, se adăuga dispreţul profund pentru histriones, pentru profesiunea şi pentru conduita lor morală lamentabilă. (Profesiunea care era degradată şi prin prezenţa constantă a femeilor-actriţe, asimilate — pe drept sau pe nedrept— cu prostituatele). Lactanţiu, apoi, condamnă teatrul pentru comportamentul mulţimii la orice spectacole, in general6; iar Ieronim, pentru că vizionarea acestora ar deschide drum liber viciilor în sufletele spectatorilor. Augustin face o distincţie netă între dramaturgie şi spectacol, apreciind spectacolele care au la bază un text literar scris. Mai pertinentă este observaţia lui Ioan Hrisostomul: pretinzînd că este altceva decît ceea ce este, transformîndu-se pe scenă în altcineva decît cel ce este in realitate,, actorul „minte44, se afişează în spectacol numai pe sine, ţinînd să-şi arate capacităţile de a se substitui unei alte persoane, de a o imita — şi, deci, de „a minţiw. — Observaţia aceasta a lui Ioan Hrisostomul este interesantă tocmai pentru că se apropie surprinzător de mult de adevăratul şi definitoriul caracter teatral al actorului şi al jocului actoricesc. | Cu toate aceste condamnări şi rezerve de principiu, teatrul medieval — atît | cel religios cît şi, indirect şi implicit, cel laic — s-a născut şi s-a dezvoltat în ambianţa ţ şi sub auspiciile Bisericii. In prima sa fază — chiar în cadrul liturghiei; care, prin Însăşi natura sa — simbolică şi ceremonială — conţinea elemente de teatralizate.. Dealtminteri, premisele teoretice, care justificau această teatralitate sacră, fuseseră formulate chiar de Părinţii Bisericii. Aceştia condamnau teatrul răuT teatrul nociv sub raport moral şi religios, dar în acelaşi timp contemplînd mental şi dorind fierbinte un teatru bun, folositor sufletului creştinului. Tertulian, in tratatul său contra spectacolelor păgîne De spectaculis, vorbeşte de „spectacolele creştinilor, — sfinte, eterne, accesibile tuturor /.../. Dacă scena delectează, în schimb noi /creştinii/ avem din belşug o literatură, o poezie, o filosofie, o muzică, un cint, — iar nu poveşti (fabulae), ci fapte adevărate, nu intrigi neverosimile, ci realităţile cele mai simple44. Cu alte cuvinte, tot atîtea elemente care pot alcătui, pentru ochii minţii şi ai sufletului, un adevărat teatru: „Dacă sufletul vrea să şi le reprezinte,, le avem ca şi cum le-am vedea în faţa ochilor44. — Iar Augustin: „Acestea sînt spec-1 tacolele folositoare, binefăcătoare, care construiesc, nu care distrug; sau, mai bine | zis, care distrug şi totodată construiesc: distrug zeii din trecut şi edifică credinţa j| în Dumnezeu cel adevărat şi etern. Să nu credeţi, fraţilor, că Dumnezeu ne-a lăsat i 6 Condamnarea de către Biserică a spectacolelor, serbărilor şi riturilor necreştine se considera a fi cu atît mai necesară cu cît adeseori acestea aveau loc chiar în biserici. La începutul secolului al VH-lea, Conciliul din Auxerre stabilea că „nu sînt îngăduite în biserici coruri de laici sau cîntece femeieşti, nici să se ţină ospeţe*. Iar în 826, Conciliul din Roma constată că „sînt unii oameni, mai ales femei, care în zilele de sărbătoare vin (în biserici) pentru a dansa, a eînta cîntece obscene şi a se comporta ca păginîi*. — Pe de altă parte, deşi erau oficial condamnate de Biserică, serbările şi spectacolele populare (ludi) erau adeseori nu numai tolerate, ci chiar organizate — fireşte, în sens creştin, — şi conduse chiar de cler. €03 TEATRUL» ■ ' fără S]3eetacc)Ie. Dacă n-âr fi fost vorba-de un spectacol, oare voi v-aţi fi adunat azi aici?44 Aşadar: dînd spectacolului — inclusiv teatral — un sens şi o finalitate edificatoare,-şi inţeîegînd să-i aducă, să-l pună în serviciul său, Bisericii nu ii mai rămînea decît să găsească modalitatea practică de a-1 transpune din planul ideal, pur mental-spMtiial, in planul vizual, încadrîndu-1 in teatraiitatea preexistentă a ritualului liturgic7. - DRAMA AITURGICA.' „MIRACOLELE* Pentru a satisface gustul unui public totdeauna atras de diferite forme de spectacol, mai întii au fost introduse în ritualul liturgic acele amplificări muzicale care erau tropii. Apoi, un scurt act ceremonial urma să ilustreze semnificaţia anumitor sărbători— în primul rînd a Paştilor şi Crăciunului. Aceasta s-a petrecut în primele două sau trei decenii ale secolului al.Xdea, într-o mănăstire dominicană {probabil St. Benoit din Fleury-sur-Loire). Cel mai vechi manuscris—-provenind de la mănăstirea St. Gali — consemnează un scurt dialog, de numai trei fraze, intre cei doi îngeri şi cele trei Marii venite la mormînt să-l caute pe îisus şi cărora îngerii le spun că înviase. Această primă atestare a unui nucleu de toLdramatie este dublată de un alt document (datînd din 965—975) care, repetînd întocmai textul menţionat mai sus, confirmă— printr-o amplă şi detaliată descriere— existenţa la această dată şi a unei puneri în scenă în condiţiile unui adevărat spectacol*, şi deciA apariţiei unei „dramd liturgice44 în Occident. Aceste două pagini din scrierea Regalaris Concordia a benedictinului englez (apoi beatificat) Ethelwold pot fi considerate primul jtext din istoria teatrului conţinînd precise indicaţii regizorale. Cu aceasta, drama liturgică — prima formă quasi-completă, deşi embrionară, de teatru medieval — şi-a făcut apariţia, cu toate elementele spectacologice indispensabile: loc scenic amenajat, public, text, cînt, schiţa unei acţiuni, dialog dramatic, convenţie simbolică teatrală (crucea semnificînd trupul celui înmormîntat), personaje distincte, joc actoricesc, o succesiune de scene — cu intrările şi ieşirile personajelor, — costuma- " ’ Ceea ce nu s-a petrecut însă fără opoziţii şi rezistenţe — chiar mult mai tîrziu, în sec. XIII, şi venind chiar din partea unor spirite atît de luminate ca Robert.Grosseleste. Considerlnd că un act ritual creştin cînd devine ^teatru44 — cum se întîmplase demult, la acea dată, cu drama liturgică m „miracolelor44—n^^ se deosebea de teatraiitatea păgînă şi deci trebuia condamnat la fel ca aceasta, episcopul de Lincoln scria preoţilor săi: „Clericii fac, după cum am aflat, şi anumite jocuri (luăi) pe care le numesc miracole; şi alte lucii de primăvară sau de toamnă (...). Faceţi în aşa fel încît, pe cît vă stă în putinţa, şi miracolele şi ludi med sus-amintite să fie stîrpite44/ A 8 „într-o parte a altarului, unde se va afla o adîncitura, să fie aşezată o imitaţie a Mormîn-tului, acoperită de jur-împrejur cu un, văl (...) Doi' diaconi să-.înainteze purtînd crucea, pe care o vor înfăşură într-un. linţoliu, şi să o poarte cîntînd ciuturi religioase (...) Să laşe Si. Cruce acolo pînă în noaptea învierii (...) în ziua de Paşte paraclisierii vor lua de acolo crucea şi o vor duce în timar loc potrivit (...) Apoi, patru călugări să.îmbrace alte veşminte; dintre aceştia, unul, în stihar, să intre ţinîndîn mînă o ramură de palmier şi să se oprească, tăcut, lingă Mormint. Apoi, vor veni ceilalţi trei, cu patrafire albe şi cădelniţe,apropiindu-se încet de Mormînl., ca şi cum ar.; căuta ceva, căci totul-este făcut spre a reprezenta îngeruLaşezat pe marginea Mormăitului şi cele trei femei venite să ungă trupul lui îisus cu mirodenii. Deci cînd cel. şezînd îi va vedea apropiindu-se pe cei ce par a căuta pe cineva, el să intoneze cu o voce surdă şi blîndă; Otiem quaeriiiş?■ (= „Pe cine căutaţi?“); iar ceilalţi trei sa răspundă la unison: „Pe Îisus din Nazar.ejţ44;; şi el să replice; „Nu este aici; a înviat, aşa cum a prezis.. Duceţi-vă. şi vestiţi că a înviat :din morţi-4. Aseultînd atunci de această poruncă, cei trei călugări se vor întoarce către cor, glăsuind: „Aleluia, Hristos a înviat44, etc. (Cit. de G. Cohen). DRAMA LITURGICA. „MIRACOLELE* 609 tie (stihar, patrafire albe), cortină (vălul acoperind mormîntul) şi chiar elementele de recuzită (cădelniţe, ramura de palmier). — In primul rînd, este acum definitiv fixată figura actorului: care nu mai este cel ce povesteşte ceea ce i se întimplă unui personaj (real sau .legendar), ci unul care „se identifică cu personajul şi acţionează substituindu-i-se“ (J. Combarieu). In acelaşi fel este integrată liturghiei şi reprezentarea dramei Nativităţii. De astă dată, acţiunea se amplifică cu alte episoade (întîlnirea celor trei regi magi cu Irod, uciderea pruncilor, perindarea profeţilor, etc.), în timp ce încep acum să se introducă elemente profane şi vesele. Drama liturgică s-a bucurat de o largă difuziune şi un extraordinar succes9. Subiectele, dezvoltate în mediul şcolilor mănăstireşti şi episcopale, erau luate din viaţa lui Iisus şi a unor sfinţi. Personajele evocate — şi distinct individualizate — erau interpretate de preoţi, diaconi, călugări sau şcolari (inclusiv personajele feminine), iar replicile erau angrenate într-un adevărat dialog dramatic. Ca structură, către jumătatea secolului al Xll-lea s-a ajuns la o notabilă varietate de genuri: dramă simbolică, melodramă, feerie, comedie lirică. Textul — In latină — era totdeauna in versuri (în mod excepţional, replicile erau repetate şi în dialectul local). Cîntul interpreţilor urma melodiile rituale (gregoriane sau în stilul muzicii mensurale), dar în care interpreţii exprimau uneori şi emoţii fireşti — de mînie, de ură, de teamă, de durere. în unele drame erau introduse şi părţi cîn-tate de instrumente. — Interesant de notat este şi faptul că într-o dramă liturgică din sec. XII, Convertirea apostolului Pavel, acţiunea se deplasează în şase spaţii de joc diferite: a apărut aşadar încă de pe acum — şi încă în spaţiul restrîns al unei biserici — principiul juxtapunerii decorului scenic, principiul scenei simultane, caracteristic teatrului medieval. ÎNCEPUTURILE TEATRULUI ÎN LIMBA POPORULUI In a doua jumătate a secolului al Xll-lea, spiritul laic se afirmă mai hotărît — pentru a triumfa apoi în secolul următor — prin inserarea în textul latin a unor părţi tot mai ample (f arătura) în limba naţională (îndeosebi în Germania), prin-tr-un ton şi un limbaj popular, precum şi prin introducerea unor personaje secundare, profane (soţii, ostaşi, vînzători de mirodenii, etc.) Textele sînt însoţite de didascalii (în limba latină), sau sînt precedate de indicaţii de punere în scenă; scenă care devine din ce în ce mai complicată şi mai realistă, necesitînd meşteşugari specializaţi pentru a o monta. Ceea ce a avut loc nu in spaţiul prea redus al corului sau navei, ci în afara edificiului: sub porticul unei catedrale, pe terasa ori în piaţa din faţa bisericii. (Apoi, pe scene montate în piaţa mare a oraşului, sau în sala de reuniuni a unei corporaţii). în fine, evoluţia în amploare a spectacolului continuă şi în direcţia sporirii considerabile a numărului personajelor; încît, rolurile înmulţindu-se mereu, acestea nu vor mai putea fi susţinute numai de clerul bisericii, ci va fi nevoie să se apeleze şi la călugări şi la coriştii catedralei. I De la sfîrşitul secolului al Xll-lea datează — păstrată într-un singur manuscris — una din primele opere dramatice într-o limbă naţională, Jocul lui Adam. 9 Spectacolul scurt al învierii este atestat de cele nu mai puţin de 224 manuscrise diverse ca text, eare încă în 1924 erau deja cunoscute. 30 — Istoria culturii şi civilizaţiei, val. III 610 TEATRUXj (In dramaturgia medievală, termenul „joc“ are sensul de „piesă“, „spectacol®, „reprezentaţie44). Numai corurile şi cînturile profeţilor sînt aici în limba latină; dar şi acestea sînt însoţite de parafraze în franceză. Istorisirea „păcatului originar44 începe cu încercarea neizbutită a diavolului de a-1 ispiti pe Adam (episod inventat, inexistent în Biblie) şi cu un dialog al acestuia cu Eva, în care cei doi vorbesc cu o savuroasă naturaleţe, — întocmai ca doi soţi ţărani sau orăşeni francezi. „Acest dialog între Adam şi Eva, primul dialog de importanţă istorică universală dintre un bărbat şi o femeie, se reduce la o acţiune de cea mai simplă realitate cotidiană44; încît, deşi solemn, episodul apărea ca fiind luat din viaţa obişnuită de fiecare zi, — în care Adam vorbeşte şi reacţionează aşa cum ar face orice francez de rînd aflat în rîndurile spectatorilor. Deşi spectacol semi-liturgic, scena astfel schiţată, tonalitatea ei şi limbajul folosit sînt pur populare. în felul acesta, elementul cotidian realist10 marchează începuturile redeşteptării unui realism popular adeseori crud (dealtminteri, apreciat şi de clerul inferior) care va înflori în misterii şi în farse prin limbaj şi prin numeroase episoade sau momente picante, groteşti, grosolane, chiar obscene, lărgind astfel considerabil spaţiul variat şi policrom rezervat reprezentării vieţii contemporane. Pentru teatrul medieval — şi, în general, pentru istoria teatrului european — momentul acesta de început al secularizării tematicii religioase are o semnificaţie şi importante consecinţe pentru viitor. (Observarea conştientă şi critică a vieţii era dealtminteri în tradiţia mimului antic, rămasă vie în conştiinţa populară şi înafara liniei oficiale a Bisericii). Tendinţa — anacronistă — „de a transfera evenimentele într-o lume şi în condiţii de viaţă contemporane corespunde acestei secularizări44. Totuşi, „o secularizare adevărată va subintra numai cînd cadrul va fi distrus, cînd acţiunea laică va deveni independentă; cu alte cuvinte, cînd acţiunile umane vor fi reprezentate în mod serios în afara istorici universale creştine deterniinată de păcatul originar, de patimile lui lisus şi de Judecata de apoi; cînd alături de aceasta, ce pretinde a fi singura adevărată şi validă, va începe să şe întrezărească o altă posibilitate de concepţie şi de reprezentare a unor fapte omeneşti44 (E. Auerbach). Alte două opere jalonează acest drum al secularizării, al laicizării progresive a tematicii şi modului de reprezentare a teatrului religios: Jocul Sfintului Nicolae (text cerut probabil de un colegiu sau de o confrerie religioasă pentru a fi jucat cu ocazia sărbătorii acestui sfînt) şi Miracolul lui Teofil; ambele aparţinînd genului „miracol44, întrucît subiectul ilustra o minune, săvîrşită de Fecioara Maria sau de un sfînt. în Jocul Sf. Nicolae, Jean Bodel11 reia subiectul (ampîiîicîndu-1 mult) unor vechi compoziţii, în limba latină, care celebrau minunile acestui sfînt, apărător 10 Deja în sec. XII, erudita Herrade abadesa din Landsberg, deplîngea faptul că reprezentaţiile semi-liturgice deveniseră ,.grosolane“. — Dealtfel, elementul cotidian realist este esenţial, prezent şi în alte domenii ale culturii medievale, — în literatură, hagiografie, miniaturi, sculptură, xilografii, ş.a. 11 Poet, truver şi menestrel din importantul centru negustoresc şi meşteşugăresc Arras — totodată şi centru al unei intense activităţi culturale şi artistice, — Jean Bodel (m. 1210) este şi autorul unui poem epic celebrînd victoria lui Carol cel Mare asupra saxonilor (Chanson des Saîs-nesprecum şi al unui emoţionant poem în 40 de strofe, intitulat Conge, în care poetul, aşteptlnd să fie internat într-o leprozerie (unde a şi murit) îşi ia rămas bun de la prietenii şi concetăţenii săi din Arras. Poemul, evocînd cu o grea melancolie momentele fericite din viaţa poetului, a fixat definitiv unUmotiv literar şi o tradiţie literară — aceea a confesiunii unui poet aşteptîndu-şi moartea — care, după poemul Căinţa al lui Rutebeuf, şi-a găsit expresia cea mai profundă în Testamentul lui Fr. Villon. — Bodel este şi autorul unor pastourelles (se pare că şi al unor amuzante fabliaux, în număr de şapte), într-una din care apare cuplul Robin—Marion, reluat peste o jumătate de secol în comedia lui Adam de la Halle. ÎNCEPUTURILE TEATRULUI IN LIMBA POPORULUI 611 Împotriva hoţilor. Intr-o luptă contra sarazinilor creştinii sînt învinşi, scăpînd cu viaţa numai unul singur; adus în faţa regelui păgîn el îi vorbeşte de puterea sfîntului Nicolae de a păzi sau de a face să fie regăsite lucrurile furate de hoţi. Neîncrezător, regele, după ce îl întemniţează pe creştin, vesteşte că tezaurul său Ya fi lăsat fără pază. Hoţii fură comoara, se duc într-o circiumă unde şi-o împart, după care adorm. Rugat fierbinte de creştinul întemniţat să îi vină în ajutor, sf. Nicolae li se arată în somn hoţilor, conjurîndu-i şi convingîndu-i să restituie comoara. Impresionat, regele îl eliberează pe creştin, se converteşte la creştinism împreună cu emirii săi, — şi piesa se termină prin intonarea unui Te Deum laudamus. Finalul, precum şi elogiul spiritului religios de cruciadă, sînt singurele elemente {dar exterioare) care leagă piesa de tradiţia dramei liturgice. (Dealtfel, este aproape sigur că spectacolul n-a avut loc nici în biserică, nici în faţa portalului, ci într-o sală). Acţiunea este în general statică; dar scenele de pe cîmpul de bătălie, din Închisoare şi mai ales din circiumă — cu mulţimea de cheflii, jucători de zaruri, olăcari, slugi, scamatori de bîlci, hoţi, cu toţii vorbind jargonul lor pitoresc, — transformă radical Jocul Sf. Nicolae dintr-o dramă religioasă într-o piesă profană. O jumătate de secol mai tîrziu, Miracolul lui Teofil al truverului Rutebeuf reia legenda de origine bizantină12, răspîndită din Bizanţ, Italia şi Franţa pînă în Flandra, Germania şi Spania. Teofil este un preot din Cilicia, deţinînd o înaltă funcţie ecleziastică, de care a fost privat de către noul episcop. Pentru a-şi recîştiga favorurile şi beneficiile, ambiţiosul preot căzut în dizgraţie acceptă la îndemnul vrăjitorului evreu Sala-lin sâ îşi vîndă sufletul diavolului, revoltat că Cerul nu îi face dreptate: Vai! Vai! Al lumii împărat, Vezi ăt de mult nu te-am uitat, Că mi-am tot dat şi-am dat mereu Acelora care-o duc greu! Iar eu un bob n-am de ptdsosl Avea dreptate, cînd m-a scos Episcopul din slujba mea Şi-mi mai şi spuse: „Dusii-s-a /“ Acum sînt singur-singur el, Căci boarfe de n-aş fi vîndut, Eu mort de foame-aş fi căzut. Ai mei pe unde-or apuca? Sini! Dumnezeu nu-i va scăpa! Iar Dumnezeu? Ce-i pasă lui? La alţi durerea să mi-o spui. Pe surdu-l face! Şi aşa N-aude de obida mea, Iar eu mă slrîmb în faţa lui! (Trad. de Ion Marin SadoYeanu) 12 Apărută — în prima transcriere cunoscută — în sec. VI la Eutichios (m. 582) şi tradusă 'de un diacon napolitan către 876, legenda figurează şi în culegerea hagiografică bizantină Meno-logios, a logothetului Simeon Metaphrastos (sec. X), — sursa călugăriţei Hroswitha şi a aproape tuturor vieţilor de sfinţi apărute în Evul Mediu, atît occidental cît şi oriental. După Hroswitha, legenda a fost tradusă în limba germană veche în sec. XII. în Franţa, a fost versificată de Gau-tier de Coincy (sursa probabilă a lui Rutebeuf); iar în Spania, în Miracolele Fecioarei a lui Gonzalo de Berceo (sec. XIII) şi în Cînturile Sf. Maria ale regelui Alfons X. Legenda a continuat să fie tratată în compoziţii teatrale pînă în sec. XV. 612 TEATRUIi Teofil reintră într-adevăr în graţiile episcopului şi în posesia tuturor beneficiilor, comportindu-se lamentabil faţă de toţi — aşa cum îi poruncise diavolul, în cele din urmă, căindu-se şi cerînd ajutorul Fecioarei, aceasta îi smulge diavolului contractul semnat de Teofil, care este astfel salvat. —Şi aici, Rutebeuf este înainte de toate un poet, şi cele mai frumoase versuri ale miracolului sînt asemenea celor din această invocaţie de un lirism pur: Sfînta mea regină, Frumoasă Virginâ, Doamnă^ a îndurării Şi a luminării, La nevoi priveşte Şi ne mintuieşte. Cel care-ţi închină Inima-i deplină Rază de iertare, — Va avea prin tine Bucurie mare. Fîntînă de rouă — Fericire nouă — Fiul tău din ceruri Roagâ-l pentru mine ! (Trad. I.M.S.) Asemenea celorlalte „miracole4413, şi cel al lui Rutebeuf urmăreşte edificarea moral-religioasă a spectatorilor; dar alături de această finalitate, peripeţiile foarte variate, scenele de viaţă orăşenească şi ţărănească, amănuntele din viaţa de fiecare zi, personajele luate din lumea celor de jos, cu felul lor propriu de a gîndi, de a simţi şi de a vorbi, „miracolele44 fac trecerea, în multe privinţe, spre teatrul de mare spectacol al perioadei următoare, — al „misteriilor44 din secolul al XV-lea* TEATRUL COMIC. ADAM DE LA HALLE Elementele comice — care s-au introdus în miracole, aşa cum mai tîrziu vor pătrunde şi în misterii — se vor separa şi, într-un tîrziu, se vor constitui în compoziţii distincte ca gen, în comedii propriu-zise, începînd din a doua jumătate a secolului al Xlll-lea. (în general, în arta medievală nu se pot stabili limite tranşante între sacru şi profan, elementele se întrepătrund adeseori, cum, am văzut,, de pildă, în sculptură). Primele manifestări de acest fel au apărut la Arras şi Tournai, în Picardia, regiune cu o dezvoltată viaţă urbană şi totodată binecunoscută pentru spiritul satiric şi verva sa comică. Autorilor originari din Arras — oraş care avea şi o foarte activă confrerie de jongleri — li se datorează cele mai vechi piese comice. Primul autor francez de comedii este Adam de la Halle (m. cca 1288)^. Jocul Armindenului are un caracter autobiografic: acţiunea se petrece în Arras, comedia 13 14 13 Biblioteca Naţională din Paris posedă manuscrisele a nu mai puţin de 40 de Miracole ale Maicii Domnului. 14 Supranumit „Adam CocoşatuP, sau „Cocoşatul din Arras“, — deşi nu avea acest defect fizic, mm susţine chiar el într-un poem. Datele biografice sînt, în parte, deduse din Jocul Armindenului. Exilat un timp la Douai, intră apoi în serviciul contelui Robert II d’Artois, însoţindu-1 în campania din sudul Italiei. Spre a delecta curtea, scrie aici Jocul lui Robin si Marion. ’Moam la Napoli, probabil în 1288. TEATRUL COMIC. ADAM DE LA HALLE 613 a fost reprezentată cu ocazia bîlciului anual din acest oraş şi care avea loc la Arminden, sărbătoarea populară din ciclul agrar celebrînd venirea primăverii, iar personajul principal este însuşi autorul. Dar poetul lărgeşte mult cadrul acţiunii, introducînd personaje, scene şi chiar o figuraţie. Adam se prezintă pe scenă vorbind la persoana întîia, îmbrăcat ca student, împărtăşindu-şi spectatorilor intenţia de a părăsi oraşul şi soţia, pentru a-şi continua studiile la Paris. (Intr-o lungă tiradă face un portret al soţiei descriindu-i amănunţit graţiile fizice de odinioară, acum ofilite!). Tatăl său nu vrea să îi dea banii necesari, pretextînd că e bolnav; un medic în trecere prin oraş îi pune diagnosticul: suferă — asemenea multor burghezi din oraş, denunţaţi de doctor pe nume — de boala avariţiei. Apar, succesiv, o femeie (Dame Douce, care vorbeşte despre purtările urîte ale soţilor din oraş), un călugăr aducînd moaşte care vindecă de boala prostiei (şi căruia ii sînt recomandaţi spre tratament alţi orăşeni); apoi, un menestrel, un grup de cheflii, un nebun însoţit de tatăl său (debitînd vorbe alandala şi grosolane despre bigamia clericilor). După această revistă satirică a moravurilor localnicilor apar trei zîne ale primăverii, în cinstea cărora se aşterne o masă sub frunzar15, fiind acum amintiţi seniorii din Arras, pe care „Roata Norocului4116 i-a înălţat sau i-a coborît. Noaptea Armindenului e pe sfîrşite şi odată cu răsăritul zorilor se termină şi feeria. Călugărul se trezeşte şi cu toţii se duc la circiumă (aici se introduce un alt episod comic, dintre călugăr şi eîrciumar) — şi cu această scenă piesa se încheie. Acţiunea nu este unitară şi coherentă; Jocul Armindenului însă valorează literar şi amuză prin acest „amestec de satiră politică, de lirism, de vis şi de fantezie44 — care lui Gustave Cohen îi evocă (păstrînd proporţiile) numele lui Aristo-fan, Shakespeare şi A. de Musset. Totul, într-o suită de scene nu lipsite de un comic burlesc (dus pînă la limita obscenităţii), în care se introduce însă şi poezia legendei populare, şi prospeţimea, vivacitatea, realismul viziunii, şi brioul dialogului, precum şi inserarea în text a cîntecelor, melodii compuse chiar de autor. Adam de la Halle are şi meritul de a fi reînnoit, lărgit şi dramatizat genul liric bine cunoscut încă din Antichitate, al pastourelei. ; Jocul lui Robin şi Marion aduce în scenă — agrementînd acţiunea cu cîntece populare (mai mult sau mai puţin prelucrate de autor) din diferitele regiuni ale nordului Franţei — o graţioasă păstoriţă, inteligentă, spirituală şi cochetă, Marion, îndrăgostită de păstorul Robin. Un cavaler mergînd la vînătoare îi face curtenitor avansuri, pe care Marion le respinge, reverenţios dar ferm. încercările cavalerului se repetă, vrea să o răpească, Robin — poltron — n-o apără, Marion se reîntoarce între prietenii săi păstorii; vin şi iubitele lor, cu toţii petrec cîntînd şi dansînd; lupul răpeşte o oaie, Robin o salvează, petrecerea continuă, se pregăteşte un ospăţ la iarbă verde; perechile de îndrăgostiţi plănuiesc să se căsătorească, Robin se duce să aducă muzicanţi cimpoieri — şi piesa se termină cu o însufleţită farandolă. 15 în franceză feuillee; de unde şi titlul piesei — Jeu de la Feuille, 18 Roue de Fortune — mînuită de zeiţa „oarbă şi surdo-mută“, Fortuna; motiv des reprezentat de miniaturiştii secolelor XIV şi XV. Cîntăreţi ambulanţi şi comedianţi de bîlci. Miniatură dintr-un manuscris al Romanului lui Fauvel. Sec. XIV. — Bibliothăque Naţionale, Paris 614 TEATRUL Subiectul este cel al oricărei pastourelle, cele cîteva peripeţii sau intrările şi ieşirile din scenă ale personajelor dau prea puţină variaţie acţiunii; dar reprezentarea peisajului, a tipurilor, a obiceiurilor, glumelor şi limbajului ţăranilor este adevărată, fără o alterare idealizatoare convenţională. începind cu prezenţa păstoriţei Marion (o anticipare — s-a spus — a personajelor feminine ale lui Mari-vaux) şi terminînd cu melodiile dansurilor, totul creează o atmosferă de bună dispoziţie şi de prospeţime, —• in această prefigurare a operei bufe, în această primă „operetă44 din istoria muzicii. MORALITĂŢI. SOŢII Genul „moralităţilor41, care s-a bucurat de o favoare cu totul deosebită a publicului din secolele XV şi XVI, nu poate fi definit precis nici sub raportul conţinutului, al subiectului, al structurii dramatice, şi cu atît mai puţin orientîndu-ne după denumirea sub care sînt prezentate aceste comedii. Piese catalogate (sau subin-f titulate) ca „miracole44 sau ca „misterii44 au toate caracterele unei „moralităţi44;! în schimb altele, deşi intitulate „moralităţi44, sînt de fapt adevărate „soţii44 sau chiar I farse. Totuşi, în general nota definitorie constă — cum indică însăşi denumirea j genului în lecţia morală, edificatoare. De regulă abstracţiile şi personajele alegorice sînt prezente, dar pot şi lipsi. In primul caz, „moralităţii©44 sînt de obicei reci, aride, obscure şi plicticoase; cele mai multe prezintă însă un real interes prin caracterul lor comic, sau patetic, satiric sau politic. In jumătatea a doua a secolului al XV-lea se reprezentau şi moralităţi cu subiecte din istoria contemporană; ceea ce de fapt marca faza de decadenţă a genului. ' Printre primele „moralităţi44 — dacă nu chiar prima, datată fiind din jurul anului 1200 — este cea a truverului Courtois din Arras (intitulată Lai de Courtois). Este o adaptare a parabolei Fiului risipitor: neputînd suporta munca grea din gospodăria părinţilor săi, Courtois se hotărăşte să-şi părăsească familia; pleacă, se opreşte la o circiumă, unde este jefuit, după care este silit să se facă porcar; pînă cînd, dezamăgit, se reîntoarce la casa părintească. — Acţiunea se desfăşoară într-un ritm viu şi aproape în întregime sub formă de dialoguri. Nu este vorba, totuşi, de o lucrare propriu-zis teatrală, ci de o compoziţie destinată a fi recitată şi mimată de un singur actor (sau jongler). în stil pur de „moralitate44 (dar catalogată — cf. G. Cohen — în seria miste-riilor profane şi într-un registru patetic se prezintă Istoria Griseldei, de un autor necunoscut, adaptată pentru scenă în 1395 şi reprezentată cu mare succes de confreria renumiţilor Clercs de ia Basoche. Legenda Griseldei aduce unul din motivele cele mai delicate, mai duioase şi mai des tratate din literatura medievală (fără a lipsi nici din cea modernă)17. Marchizul de Saluzzo ia în căsătorie pe fiica unui biet ţăran, Griselda. Pentru a-i proba supunerea şi devotamentul marchizul o supune la cele mai grele încercări: îi ia copiii, o repudiază, o trimite acasă la părinţi într-o stare jalnică, apoi o reia ca servitoare a unei prinţese — pe care o prezintă 17 Pentru prima oară legenda apare într-un lai de Mărie de France, reluată fiind apoi de Boccaccio într-o nuvelă din Decameron. Autorul moralităţii din sec. XIV o redactează după traducerea în limba franceză a textului, în latină, a lui Petrarca. — în Spania, apare în teatru, în opere moralizatoare şi în romanţe populare; în Germania a fost reluată de Hans Sachs; în Anglia, de Th. Dekker; în Franţa, de Ch. Perrault; în Italia, într-un libret de Garlo Goldoni; iar în literatura modernă, de G. Hauptmann în drama omonimă. De asemenea, în numeroase drame muzicale — de AL Scarîatti, Ant. Vivaldi, Jules Massenet, ş.a. MORALITĂŢI. SOŢII 615 ca fiind nona lui soţie, rara sa<- se revolte nici o clipă, Griselda acceptă totul cu o impresionantă resemnare. Mişcat de devotamentul ei, marchizul îi redă copiii şi Griselda îşi reia locul în casa, în familia şi în inima marchizului. — Piesa este remarcabilă prin autenticitatea expresiei şi abilitatea tehnică a autorului anonim; iar privită în cadrul evoluţiei teatrului medieval, importanţa sa constă în caracterul ei integral laic şi lipsit de orice intervenţii supranaturale. în secolele XY şi XYI „morali-tăţile44 abundă; uneori servesc ca interludii, integrate înmisterii. Numărul personajelor creşte, ajungînd uşor pînă la 50. Omul păcătos (1494) are 62 de personaje; Omul drept şi omul de lume — 80 de personaje şi 30 000 de versuri. (Dar unele au doar 4 personaje, sau chiar 3). Ca structură, prevalează moralitatea alegorică, tratînd temele cele mai diverse18. Numeroase sînt imoralităţile cu subiect religios; dar relativ mai numeroase (aproape un sfert din cele 65 catalogate de Petit de Julleville) sînt cele politice sau polemice — contra aristocraţiei, a reformatorilor, a clerului, a abuzurilor justiţiei sau a oamenilor Bisericii, şi chiar contra regelui Carol VI şi a curţii sale. — Cu varietatea sa de teme, de subiecte şi de procedee dramatice, genul moralităţilor de azi. iUonueîle tm mouuais Hîc^e ct tm jtatocJftotQe petCotmages» Pagina de titlu a unei moralităţi (o ediţie din sec. XV). — BihlioiMque Mejanes, Aix-en-Pro-vence se apropie cel mai mult de teatrul nostru O mare şi îndelungată popularitate — timp de două secole, pînă către 1600 — a cunoscut genul soţiilor („nebunii44 — sotics), comedia a cărei idee de bază este că „lumea e pe dos44, că întreaga lume este o împărăţie a nebuniei. (Noţiune in sfera căreia intră o serie de vicii: prostia, vanitatea, viclenia, abuzurile, falsitatea, răutatea, ambiţia bogăţiei si a puterii, etc., pe care soţia o satirizează ridiculizînd-o). Se cunosc peste 30 de soţii. Primele texte datează de la mijlocul secolului al XV-le a; originile genului însă, mult mai îndepărtate, sînt legate de proverbele, vorbele anapoda, ironiile, glumele sarcastice sau licenţioase, debitate în mediul 18 Uneori cele 4 personaje sînt abstracţiuni: Fiecare, Mulţimea, Timpul;.alteori, numai 3: Totul, Nimic, Fiecare. într-o piesă, cele 4 personaje sînt Stomacul, Picioarele, Inima şi Capul. Pir într-o altă moralitate „sanitară" — Condamnarea Ospăţului, cu 39 de personaje, compusă de medicul lui Ludovic XII, doctor în dreptul civil şi canonic — printre personaje sînt: Apoplexia, Epilepsia, Pleurezia şi Hidropisia; servitorii credincioşi sînt: Leacul, Pilula şi Clistirul; în timp ce înalţii sfetnici ai regelui sînt Hipocrate, Galencs, Avicenna şi Averroes... Succesul piesei a fost ai ît de mare încît principalele scene au fost reproduse de faimoasele tapiserii din Nany (cf* G. Gohen). 618 TEATRUL. popular la felurite întruniri şi petreceri — ca, de pildă, în timpul carnavalului. Multă vreme acest material comic, incoherent, eterogen, amorf, era lăsat pe seama improvizaţiei unor comedianţi ambulanţi pentru a atrage publicul la alte spectacole prezentate în piaţă. Abia în sec. XV soţia a căpătat forma unei compoziţii dramatice datorită unor clerici — tineri cu şcoală, veseli şi petrecăreţi, care se amuzau să-şi dea numele de „nebuni44 sau „proşti44 (fous, sots) — constituiţi în confrerii de natură corespunzătoare. îrcsfotjttîjttnti aur Ijal Ies îi£|)î s liTnwr Asemenea unei moralităţi — dar mai puţin decît aceasta — şi soţia se foloseşte de alegorii personificate. Ceea ce o caracterizează în primul rînd este că rolurile principale sînt încredinţate acestor „nebuni44 sau „proşti44 (de unde, şi denumirea pieselor), urmaşii inimilor antici şi ai comedianţilor ambulanţi, care la anumite date ale anului — îndeosebi la aşa-numita „Sărbătoare a Nebunilor44 — erau toleraţi de autoritatea ecleziastică să se producă şi în biserici cu tot felul de bufonerii, ironii şi glume grosolane. Alteori, la „Sărbătoarea Măgarului44 (aluzie la acest personaj animal care este menţionat în diferite episoade biblice), apăreau pe străzi, în pieţe şi biserici, îmbrăcaţi excentric, în costume vărgate şi cu mînecile crăpate, cu pantaloni strimţi mulaţi pe piele, în mină cu un sceptru, iar pe cap — de obicei ras — cu un capişon de postav cu urechi lungi de măgar; o costumaţie ce le permitea să se dedea comicăriilor de tot felul şi unor aluzii satirice îndrăzneţe, chiar bufone sau indecente. Aceşti actori diletanţi, tineri nu lipsiţi de cultură, se grupau în asociaţii sau confrerii; cea formată din clericii din mediul Parlamentului şi al Palatului Justiţiei din Paris — tineri avocaţi şi notari, ajutoare de procurori, secretari, grefieri, portărei, copişti, mici funcţionari de tot felul — era cea care în sec. XVI, avînd în frunte pe Prinţul Proştilor (parodia şi caricatura erau procedeele lor favorite), au ajuns să monopolizeze reprezentarea soţiilor în capitală. în provincie, asemenea asociaţii — sub nume diferite — se întîlneau în toate oraşele mai importante. Soţia se confundă adeseori cu moralitatea sau cu farsa şi prin destinaţia ce i se dădea — de preludiu, interludiu sau completare finală a unui mister iu. De multe ori însă constituia partea principală (dacă nu chiar exclusivă) a spectacolului, avînd pînă la zece personaje şi o dimensiune de 1 600 de versuri, sau chiar mai mult. Structura sa labilă, de improvizaţie, îi permitea ideal să includă cu uşurinţă aluziile, ironii, sarcasme sau vehemente atacuri satirice; motiv pentru care genul soţiilor a fost ţinut sub strictă observaţie de autorităţi. Henric IV va interzice mai tîrziu, orice aluzii politice pe scenă. — în schimb Ludovic XII (în timpul domniei căruia soţiile au cunoscut o perioadă de mare prosperitate) s-a servit — Frontispiciul unei ediţii din sec. XY a soţiei Jocul Prinţului Proştilor. — Bibliothăque M6-janes, Aix-en-Provence MORALITĂŢI. SOŢII 617 spre a influenţa opinia publică — în politica sa contra papei Iuliu II de o asemenea piesă: este opera cea mai cunoscută a genului de soţie, Jocul Prinţului Proştilor şi a Mamei Proasta a lui Pierre Gringoire (cca 1475—1538), spectacol dat în 1512. Personajele (alegorice) — printre care chiar regele şi exponentul papalităţii, cardinalul Della Rovere — sînt angrenate într-o virulentă satiră a situaţiei politice din Franţa şi alte ţări. în această formă a sa şi cea mai caracteristică, a satirei politice, soţia a fost cultivată în mod cu totul deosebit în Franţa (unde reminiscenţe se percep, peste veacuri, în şansonetele politice şi în revista de cabaret). în alte ţări — în Anglia, în Flandra, — a continuat să fie jucată de menestreli cu ocazia unor festivităţi private. în Germania, „farsele de carnaval44 (Fastnachtspiele) — care vor marca un punct culminant cu Corabia Nebunilor a lui Sebastian Brand — se aseamănă prea puţin cu soţiile. în Spania, unul din fondatorii teatrului spaniol, Torres Naharro, compune asemenea introitos burleşti ca prologuri ale unor piese mai ample. — Figura „nebunului44 (căruia sub această mască i se jiermite — presupunîndu-se că nu trebuie să fie luat în serios — să spună lucruri îndrăzneţe) va apărea frecvent — ca personaj secundar şi de un comic grosolan — în misterii; de asemenea, la curţile regale sau princiare; pentru ca în cele din urmă să devină — în spectacole Xilogravuri reprezentînd personaje alegorice pur teatrale — bufonul din comedia ita- d?l+.so^.a Jocul vp[F^llor' liana sau down-ul din teatrul englez^9. Aix-en-Provence FARSELE. „AVOCATUL PATHELIN44 După cum soţiile nu pot fi uşor distinse de moralităţi, nici farsele nu pot fi totdeauna deosebite nici de soţii, nici de moralităţi: unele împrumută denumirile altora. Pe de altă parte, farsele amintesc fabliaux-urile, fiind însă de o vervă comică 19 19 Pentru a da o idee cît mai concludentă despre bogăţia şi varietatea teatrului comic medieval, să mai amintim alte două genuri foarte populare: cel al „predicilor vesele44, parodii froteşti ale textelor şi ale unor personaje biblice (în care apar Sf. Hering, Sf. Jambon, Sf. Cîrnat, f. Strugure, etc.); şi cel al „monoloagelor dramatice44 (de fapt, în formă de dialog, dar rostit de un singur actor cu variaţii de voce, mimică şi gesticulaţie'), care se apropie de genul soţiei. De apologia (comică) a nebuniei şi nebunilor din aceste monoloage îşi vor aminti şi Erasrn în Elogiul nebuniei, şi Sebastian Brand în Corabia Nebunilor; în timp ce pe eroul celui mai reuşit monolog dramatic care s-a păstrat, Arcaşul din Bagnolet — o reeditare a ostaşului fanfaron şi poltron — îl va cita Pantagruel, personajul lui Rabelais. 618 TEATRUL mult superioară acestora. In orice caz, ceea ce le este comun, propriu şi definitoriu este faptul^că farsele exclud orice intenţie moralizatoare, precum şi personajele alegorice. „în adevărata sa esenţă, farsei îi p’ace să spună lucrurilor pe nume, fără să îi pese de simboluri. Ea se complace în 1 unea celor de jos, a oamenilor simpli şi modeşti, dar nu pentru a trezi compătimirea faţă de ei. Se delectează cu festele şi ştrengăriile pungaşilor şi înşelătorilor isteţi, îi ia peste picior pe preot şi pe morar — şi mai cu seamă nu conteneşte să aducă pe scenă trioul soţului, soţiei şi amantului. Răutăţile, perfidia şi încăpăţânarea femeii: iată tema sa favorită" (Lucien Foulet). Cele aproximativ 120 de farse care s-au păstrat arată o apropiată înrudire a genului, cum spuneam, cu cel al fabliaux-urilor, adresîndu-se aceluiaşi public popular amator de asemenea glume şi preferind aceleaşi s obiecte. Elemente de farsă nu lipsesc nici în Jocul Armindenului; dar prima farsă cunoscută — datînd din jurul anului 1280 — este Băiatul şi cr-bul, în care c inicul, beţivul şi avarul cerşetor orb este păcălit de servitorul său. Din sec. XVI s-au păstrat peste o sută de farse, cu personaje în general incisiv desenate, şi în care sînt satirizate sau persiflate aproape toate categoriile sociale, morale şi profesionale: nobilii, preoţii, călugării şi călugăriţele, negustorii, avocaţii, medicii — adevăraţi sau şarlatani, — cîrciumarii, servitorii, bolnavii închipuiţi, fanfaronii şi poltronii, îndrăgostiţii naivi sau seducătorii experţi, soţii zgîrciţi, autoritari, geloşi sau nătîngi, si mai ales soţiile viclene şi infidele; o galerie interminabilă de siluete şi o lungă serie de scene populare sau burgheze, constituind un interesant documentar de moravuri. — înaintea lui Moliere, scriitori cunoscuţi din sec. XVI, persoane cu o rafinată cultură ca Marguerite de Navarre sau Clement Marot au cultivat şi ei genul farsei. • Cea mai reuşită farsă, singura care /) ' , , p are într-adevăr o valoare literară certă şi totodată capodopera teatrului comic Pathelin în prăvălia postăvarului Guillaume. francez (pînă la Moliere) este farsa Xilogravură din ediţia lui Marian de Malaunoy. Avocatul Pathelin, compusa de un autor Sfirşitul secolului al XV-lea normand anonim20 în 1464; prin urma- re, la o dată cînd numai în Normandia se numărau nu mai puţin de 339 de avocaţi. Farsa care îi ridiculiza şi satiriza îşi putea deci găsi aici cea mai largă audienţă. Subiectul era interesant, episoa- 20 Un medievist de prestigiu, Jean Deroy (vd. Bibliografia) propune ipoteza că autorul farsei ar fi Frângeis Villon, care ar fi şi autorul altor patru farse anonime, — precum şi a monologului comic Arcaşul din Bagnotet; ipoteză pe care, la noi, o susţine Romulus Vulpescu. FARSELE. „AVOCATUL PATHELIN “ 619 deîe se succedau aducînd surprize, iar acţiunea se desfăşura — de-a lungul celor aproximativ 1600 de versuri — într-un ritm alert. Avocatului Pathelin îi merg prost afacerile, nu are clienţi, nu are bani, soţia sa Guillemette se plînge: Murim frumos şi fain de foame, Iar straiele ni-s numai scame Râu roase; şi nu ştim nici noi Cînd o s-avem iar ţoale noi. Dar şiretul avocat găseşte soluţia: se duce la negustorul Guillaume, ia şase coţi de postav, îi spune că nu are banii la el, îi promite că i-1 va plăti acasă şi îl invită la cină. Cei doi soţi pun la cale păcălirea negustorului. Cînd postăvarul se prezintă, avocatul se preface că e foarte bolnav, că aiurează, că îl vede pe doctor, soţia spune că e la pat de şase săptămîni; negustorul îşi reclamă banii, nu mai ştie ce să creadă, bănuieşte că este victima unei halucinaţii; pleacă, revine din nou, Pathelin continuă să aiureze vorbind anapoda în alte limbi, postăvarul îşi închipuie că diavolul, ca să-l ispitească, venise în prăvălia lui luînd chipul avocatului. Acasă, un alt necaz îl aşteaptă: ciobanul său îi omorîse şase oi, stăpînul îl dă In judecată, ciobanul se duce la avocatul Pathelin cerîndu-i să-l apere. Acesta îl Învaţă o şiretenie: la proces, să se prefacă mut şi la toate întrebările să răspundă numai printr-un behăit. La tribunal, avocatul şi clientul său se prefac că nu se cunosc şi că Pathelin doar îl asistă pe judecător. Negustorul, surprins că îi găseşte aici şi pe cioban şi pe clientul său neplatnic, la întrebările judecătorului încurcă Pathelin şi ciobanul (stînga). Pathelin prefăcîndu-se bolnav (dreapta). — Xilogravuri din ediţia citată mai sus Întruna cauzele, trecînd mereu de la oi la postavul neplătit (scena judecăţii este de un comic irezistibil), în timp ce ciobanul nu răspunde la întrebări decît printr-un wbee!“: POSTĂVARUL: Cum ziceam, luase — Ajung la miezul faptei — şase Coţi daţi de mine... Cum s-ar spune 620 TEATRUL Oi... Vai, mesire, iertăciune! Magistrul ăsta drăgălaş Pâstoru-adică, pe imaş, Chiar şase scuzi de aur bun Să vin să-i iau mi-a spus... Vă spun Că sînt trei ani, ba şi mai bine, De cînd păstorul şi cu mine Ne-am înţeles, la oi să-mi fie Străjer, dar fără viclenie, Nici pagubă să mi le pască... Şi-acum nu vrea să recunoască Nici bani şi nici postav, nimic! Magistrul Pathelin, cum să zic, Pungaşul — mă tundea de lîna Oiţelor, şi cu-anasîna, Chiar sănătoase, le pălea, La mir lovindu-le, colea, Cu bîta-n creier, ca să moară... Cînd cu postavu-mi subţioară O şterse şi-o luă la treapăt Şi-mi zise că, de vreau să capăt Cei şase scuzi, în casa lui... JUDECĂTORUL: Nici cap nu e, nici coadă nu-i în tot ce-ndrugi, s-ascunzi minciuna. Ce-nseamnă? Ba dai zor cu una, r Ba turui alta. Şi, de aia, Se-ncurcă toată clăndănaia! Ciobanul, dovedindu-se mut şi debil mintal, este achitat; dar cînd avocatul li cere onorariul cuvenit, ii răspunde tot cum îl învăţase Pathelin: printr-un behăit. Şi astfel, şiretul avocat este la rîndul său păcălit: PATHELIN: Eu mă credeam ăl mai al dracu’ Dintre coţcării cei mai cei: Geambaşi şi negustori de piei De cloşti şi de gogoşi — în faptă, Plătind peşin la Sfîntu-Aşteaptă: Şi-o mîrlă de cioban măntrece! (Traducere inedită de Romulus Yulpescu) In această antrenantă comedie de moravuri şi de caractere toate personajele au o vie realitate scenică. Succesiunea momentelor este de o naturaleţe perfectă, situaţiile captivează interesul şi curiozitatea, ritmul acţiunii este susţinut cu o remarcabilă artă, — totul dovedind priceperea de adevărat om de teatru a autorului21. Ideea centrală a piesei—a vicleniei şi înşelătoriei — este transpusă în mediile cele mai diferite — a negustorilor, a ciobanilor, a tribunalelor; obiectivul satirei rămîne însă îndreptat asupra justiţiei şi a mediului avocaţilor. Farsa Avocatul Pathelin — care, pînă în sec. XVI inclusiv, a cunoscut mai multe imitaţii — nu face abuz nici de grosolănii, nici de jocuri de cuvinte; iar elementul erotic — atît de obişnuit f ars dor — este complet absent. Totul este 21 Ca joc de scenă, caracterele, qui-pro-quo-urile şi alte situaţii ale acestei farse, dau actorilor — dacă este reprezentată azi — posibilităţi foarte variate şi de un efect comic de calitate. FARSELE. „AVOCATUL PATHELIN" 621 condus eu o artă simplă şi fină, bazată pe o penetrantă observare a realităţii. Incit (remarca G. Cohen), se Înţelege de ce marele realist al secolului următor, Rabelais, a găsit în această comedie un model pentru un personaj binecunoscut al romanului său: ingeniosul Panurge este „descendentul autentic al lui Pathelin şi predecesorul iui Figaro44. Guillemette şi Pathelin. — Xilogravuri din aceeaşi ediţie „MISTERIILE* Epoca misteriilor — secolele XIV şi XY — este perioada impetuoasei dezvoltări a vieţii municipale; fapt care va face ca şi teatrul religios să nu mai rămînă exclusiv sub auspiciile şi autoritatea Bisericii, iar reprezentaţiile sale să fie organizate de asociaţii culturale (ca acele puys din nordul Franţei) şi în special de confrerii — independente sau pe lingă corporaţii — sprijinite şi de conducerea oraşelor. Ca text, un „misteriu“22 se deosebeşte de un „miracol44 prin aceea că, în locul unei intervenţii supranaturale, acţiunea este exclusiv şi pur umană, prezentînd şi personajele sacre — iisus, Fecioara Maria, etc. — în aspectele lor reale, pămîn-teşti. Apoir spre deosebire de miracolele care se opreau numai asupra momentelor naşterii şi învierii lui Hristos, misteriile vor reprezenta un moment nou: cel al 22 Cuvîntul nu derivă din lat. mysterium, ci — prin contracţie — din ministerium (care în franceză a dat metier şi ministere); însemnînd deci esenţialmente Jfuncţie44, „acţiune46, „reprezentaţie44. Termenul se va aplica în exclusivitate unui gen dramatic anumit abia* în jumătatea a «doua a sec. XV; dar, izolat, va fi atestat pentru prima oară în acest sens în 1374. 622 TEATRUL» crucificării — asupra căruia se va concentra aproape în întregime interesul emotiv al autorilor şi spectatorilor. Patosul suferinţelor fizice şi morale, patimile lui Iisus. şi durerea mamei (cultul Fecioarei a luat un mare avînt tocmai în sec. XIV) vor fi cele două elemente mereu prezente în misterii. Deplasarea centrului de interes din domeniul abstract teologic al dramei liturgice asupra acestor aspecte concret umane, precum şi considerabila amplificare a acţiunii — cu episoade emoţionante, eu ample desfăşurări epice, cu intercalarea unor scene de destindere, de viaţă cotidiană, comice sau groteşti — la care se adăuga, bineînţeles, realismul, amploarea, fastul reprezentaţiei, explică popularitatea extraordinară şi îndelungată pe care a eunoscut-o aceste spectacole. Nu numai oraşele mari, ci foarte adeseori chiar şi> oraşele cele mai mici ţineau să organizeze asemenea manifestări grandioase. Dintre textele misteriilor franceze care s-au păstrat23, cele mai importante sînt — cu titlurile indicînd oraşele unde au fost jucate — Patimile din Arras, Patimile din Paris şi Patimile din Angers. Primul, atribuit lui Eustache Marcade24 25, este un lung poem dramatic de 25 000 de versuri (reprezentarea dura patru zile consecutiv), cu un abuz de tirade lungi, incluzînd şi cîteva episoade din evangheliile apocrife, precum şi un lung episod (lipsind în alte misterii) de pedepsire a iudeilor vinovaţi de crucificarea lui Iisus, Fără să se remarce printr-o bogată imaginaţie, opera lui Marcade a servit ca un model imitat de multe ori. în schimb, numeroase sînt scenele realiste, în care şi limbajul devine prozaic, sau chiar vulgar. Iată în ce termeni se prezintă curtezana Maria Magdalena: Am carnea, brumă de fintînă, Şi albă sînt, ca şi o zînă. Sînţ înflorită ca o floare... Dar eu mă dau la orişicare. Să vină toţi, să nu se teamă, La trupul meu doar să ia seamă, Căci orişicine-l vrea, îl are! Eu nu-s făcută de vînzare, De aur şi de-argint nu-mi pasă... Unul mă ia, altul mă lasă! (Trad. I.M.S.) Capodopera genului este cea intitulată Patimile din Paris, de Ârnoul Greban2^ teolog erudit, poet de remarcabil talent, organist ai catedralei Notre-Dame, compozitor şi organizator de spectacole teatrale. Fără a ţine să inoveze, el urmează — uneori chiar prea îndeaproape — planul, încadrarea evenimentelor şi textul m ister iu lui lui Marcade. Asemenea acestuia, Patimile lui A. Greban încep cu un preludiu, pornind de la Adam şi Bva; după care, numeroasele episoade din viaţa lui Iisus se succed de-a lungul celor aproape 35000 de versuri, — reprezentarea durind 23 Numărul lor trece de 60 (cf. P. de Julleville); sau 400 — după J. Combarieu; care însă, fie că se referă la totalul celor scrise — şi în majoritate pierdute, — fie că include în această cifră şi miracolele; foarte multe din acestea avînd într-adevăr — înafară de titlu — toate caracterele unui misteriu. 24 Călugăr şi judecător ecleziastic la mănăstirea Corbie (m. 1440), denunţat ocupanţilor englezi ca „trădător44 şi întemniţat pentru scurt timp, s-a stabilit apoi la Paris. Poet, autor al unor poeme morale, licenţiat şi doctor în teologie, a fost numit administrator (receveur) al universităţii din Paris, pe care a reprezentat-o la Conciliul din Bourges din 1438. 25 N. cca 1420—1470. Magistru în arte şi doctor în teologie al universităţii din Paris — unde a condus corul şi şcoala catedralei Notre-Dame, şi unde a compus marea sa operă pentru a fi reprezentată de faimoasa Confrerie a Patimilor, — Arnoul Greban s-a retras apoi la Mons* unde a fost numit canonic. A colaborat cu fratele său Simon la Misteriul Actelor Apostolilor. 623 ,,MIS TERIILE patru zile. (Prolixitatea şi incoherenţa — la care se adăuga adeseori vulgaritatea detaliilor şi a limbajului — erau proprii genului misteriilor). In modul de o subtilitate scolastică de a trata temele teologice legate de episoadele biblice prezentate se revelează erudiţia autorului — care ţinuse cursuri la facultatea de teologie a universităţii din Paris. Sub influenţa lecturii Meditaţiilor lui Bon aven tura, poe-tui-teolog imaginează şi scene neatestate în Noul Testament — ca cea în care Fecioara Maria cu presimţirile ei de mamă, încearcă să-l oprească pe fiul său să meargă să petreacă Paştele la Ierusalim: O, rogu-mă, iubite Fiu, Plecat aş vrea ca să te ştiu Din blestemata de cetate Cu vrăjmăşii nenumărate în care-un om nu ai aflat. De-ar fi să mori înfometat, De-ar fi să pieri, ei te-ar lăsa Fără de ochi, pe-obida ta. Cu toţi aici sînt înrăiţi De fariseii-afurisiţi De-a căror gînduri mă-nfior: Trădarea-i meseria lor! Dacă vreodat' s-ar întîmpla Şi-n mîna lor tu vei cădea, Cin' să te zmulgă de la ei? Poporului să nu i-o cei! Tot natul e înfricoşat De fariseu-nveninat. Abate-ţi calea, Fiul meu! îndură-te de plînsul greu Al mamei care te-a făcut Şi nu te vrea de ei pierdut! (Trad. I.M.S.) Pe lîngă spectaculozitatea episoadelor şi a punerii lor în scenă, Patimile lui Arnoul Greban îşi datorează extraordinarul lor succes public — şi aprecierile superlative ale criticii moderne — şi unor scene de o emoţionantă căldură umană şi de o intensă vibraţie lirică, în general rară în misterii, — ca în scena despărţirii şi a ultimei convorbiri dintre îndurerata mamă presimţind dramaticul sfirşit al fiului său şi resemnarea senină a acestuia26. Patimile din Angcrs — o adaptare a^ misteriului lui Arnoul Greban — este opera medicului şi poetului Jean Michel27. Suprirnînd prea lungul prolog — pe care predecesorii săi Marcade şi A. Greban îl considerau necesar — acţiunea începe cu momentul botezului lui Iisus. In schimb, numeroasele adaosuri — o predică iniţială de o mie de versuri, dezvoltarea unor motive abia schiţate de ceilalţi înaintaşi, includerea unor tradiţii extraeanonice, etc. — au dus dimensiunile dramei pînă la un număr de 65 000 de versuri28. Această amplificare enormă este [operată de autor în scopul creării de surprize şi a impresionării publicului (incestul 26 Vd. traducerea în I.M. Sadoveanu (Cf. Bibliografia). 27 Cea 1430—1501. Autor şi al unui Mister iu al învierii lui Hristos, de peste 20 000 de versuri, jucat la Angers şi a cărui reprezentare dura trei zile. I se atribuie şi un Misteriu al Răzbunării lui Iisus Hristos (al pedepsirii duşmanilor săi). 28 Pentru comparaţie, amintim că Iliada lui Homer are circa 16 000 de versuri, hexametri dactiiici. €24 TEATRUL lui Iuda, nebunia fiicei canaaneencei posedată de diavol, ş.a.m.d.), precum şi aî accentuării — prin anacronism — a realismului vieţii cotidiene (un personaj biblic merge la vînătoarea cu şoim însoţit de haita sa de cîini, curtezana Maria Magdalena îşi primeşte clienţii în văzul publicului, ş.a.). In plus, scenele cu diavoli se multiplică, spre distracţia spectatorilor; şi tot în scopul satisfacerii gustului acestora (mentalitatea omului medieval prezintă adeseori contradicţii surprinzătoare!) Iisus este torturat pe scenă cu o atrocitate care întrece felul de tratare a acestui episod în alte misterii. Totuşi, pe lîngă asemenea elemente care invadează — mai mult ca în alte misterii — domeniul celor de ordin religios, ceea ce a asigurat marea popularitate a operei lui Jean Michel şi a făcut ca Patimile din Angers să rămînă un model definitiv este şi simplitatea* naturaleţea desăvîrşită a dialogurilor. Vorbind cu cei din jurul ei, Maria Magdalena îi întreabă despre Iisus: MARIA MAGDALENA: De el veşti multe am aflat! Dar, spune-mi drept: e-adevârat? Atît de seamă om să fie? Ce face el? GEDEON: Minuni, o mie! în calea lui, numai minuni! El vindecă pe cei nebuni; Pe muţi îi face să vorbească; Pe surzi s-audă; să privească, Pe orbi; ologii să pornească! MARIA MAGDALENA: Dar e şi-o-nveselire mare în vorba lui? T UBAL: Fireşte ! MARIA MAGDALENA: ' Care? TU BAL: în orice om e-nveselire Primind prea dulcea lui vorbire! MARIA MAGDALENA: Dar cum e? Spune-mi cum arată? HABACUC: E drept şi nalt, dinlr-o bucată, Cuminte, calm, acelaşi, rece! MARIA MAGDALENA: Bine legat? GEDEON: Fălos, cit zece! MARIA MAGDALENA: Obrajii? TU BAL: îi sînt prelungi şi moi. MARIA MAGDALENA: Şi vîrsta lui? HABACUC: Treizeci şi doi! MARIA MAGDALENA: Şi părul? Barba? HA BAC UC: Mătăsoase, Şi lungi, cu valuri, şi frumoase. MARIA MAGDALENA: Şi pielea lui? GEDEON: E aurie, Cu roşu şi cu umbre, vie! MARIA MAGDALENA: Iar ochii? TU BAL: Limpezi, ca şi luna /.../ (Trad. I.M.S.) Pasiunea maselor pentru acest tip de spectacole — şi care aveau în compoziţia lor elemente atît de eterogene şi de profund contradictorii —• se revelează şi în „MISTERIILE* 625 cazul Misterului Faptelor Apostolilor al canonicului29 Simon Greban (la care a colaborat, cum am spus, şi fratele său Arnoul). De dimensiuni gigantice — 62 000 de versuri şi 494 de personaje30, — opera prezintă momente din viaţa apostolilor, încadrate în tablouri de viaţă şi de moravuri populare, alternînd cu scene de torturi, de execuţii capitale şi cu numeroase scene din Infern. Spectacolul, repetat de-a lungul anilor în mai multe oraşe, a provocat — în 1541, cînd a fost prezentat la Paris — în noile împrejurări politice, reacţia autorităţilor civile; de asemenea, şi a cercurilor ecleziastice, în cadrul cărora atît catolicii cît şi protestanţii şi-au manifestat deschis ostilitatea (din scrupule religioase, dealtminteri opuse). Momentul a însemnat începutul sfîrşitului teatrului religios în Franţa, interzis de Paria» ment în 1584, TEATRUL RELIGIOS ÎN ANGLIA, GERMANIA ŞI ITALIA Genurile dramatice constituite, modelele urmate şi operele cele mai reprezentative ale teatrului medieval au fost create în Franţa, de unde în mare parte au iradiat şi în alte ţări. Clericii din diferite regiuni ale Occidentului care îşi făceau studiile la universitatea din Paris au difuzat apoi în ţările lor de origine tradiţiile şi practicile acestui cel mai vechi teatru în forme atît de prestigioase; după care, în fiecare ţară teatrul şi-a urmat drumul său propriu. Chiar cînd influenţa Franţei nu este confirmată cu deplină certitudine, teatrul occidental a avut aceeaşi origine şi o evoluţie similară. Cazul Angliei este ilustrativ: Jocul lui Adam a fost scris în limba franceză* dar de un autor anglo-normand din secolul al Xll-lea — şi se pare că a fost jucat mai întîi în Anglia, nu în Franţa. Şi aici, în Anglia, progresele teatrului au fost legate de dezvoltarea comerţului (a bîlciurilor) şi a vieţii orăşeneşti, de prosperitatea corporaţiilor meşteşugăreşti (şi de altă natură) şi de afirmarea limbii naţionale. Dar pentru a se emancipa de sub tutela Bisericii şi a deveni un teatru într-a-devăr popular şi naţional, teatrul englez a trebuit să învingă o dublă dificultate: să renunţe nu numai la folosirea limbii latine, ci şi la aceea a limbii franceze. în Anglia, situaţia teatrului medieval diferă de cea din Franţa prin faptul că „miracolele^ au deţinut aici un loc neînsemnat; precum şi pentru că dezvoltarea teatrului religios nu a inii mp in at aceleaşi rezistenţe ca în Franţa şi nu s-a încheiat atît de repede, continuînd pînă în plină epocă a Renaşterii. Misteriile ciclice31 au fost reprezentate în centrele orăşeneşti importante (la Londra — în 1391, 1409, 1411, Lincoln, Coventry, Chester, York, Newcastle, etc.), fără să fi lăsat însă texte remarcabile. în sec. XVI, spectacole de misterii ale Patimilor sînt atestate la Reading (1508), Dublin (1528), Londra (1557), continuînd — spre deosebire de Franţa — pînă în 1622 (cf. G.K. Chambers). Date certe privind reprezentarea 29 Interesant de reţinut este şi faptul câ progresiva laicizare a teatrului religios — prin tot mai masiva introducere de elemente profane care dezechilibrau considerabil ponderea celui dogmatic, religios, — a fost operată tocmai de autorii operelor: cu toţii — cum s-a văzut — oameni ai Bisericii! 30 Reprezentaţiile necesitau mai multe săptămîni. Cea montată cu mare fast în 1536 în amfiteatrul roman din Bourges a durat 40 de zile; cea, la fel de grandioasă, din 1541 de la Paris, a totalizat ou intermitenţe — din mai pînă în septembrie — 85 de zile. 31 A căror popularitate — încă din sec. XIV — este confirmată de Chaucer în Povestirea Morarului; în timp ce o influenţă a lor este evidentă în anumite scene din Piers Plugarul a lui Langland. 40 - TEATRUL unor miracole există numai după 1350 (la Beverly în 1377, la York şi Londra în 1378, la Coventry în 1392)32 . Producţii teatrale mai originale şi caracteristice teatrului medieval englez sînt moralităţile (moraliiy-plays), care, prin caracterul lor intelectual, au marcat o etapă importantă către teatrul modern. In cadrul acestui gen — apreciază Yito Pandolfi — „pentru prima dată in drama religioasă creştină personajele au o consistenţă psihologică precisă44. Şi în Germania sînt menţionate spectacole de teatru religios, miracole şi mis-terii (în oraşe ca Innşbruck, Eisenach, Frankfurt, Heideiberg, Eger, Alsfeld, etc.). Aici, textele teatrale în limba naţională apar cu un secol mai tîrziu decît în Franţa. Jocul Patimilor din Benediktbeuern, datînd din secolul al XlII-lea, este primul exemplu cunoscut de misteriu în care textul latin alternează cu texte în limba germană veche; amestec care se va permanentiza şi în secolul următor, cînd însă apar şi drame scrise în întregime în limba germană33. Misteriul Patimilor din Frankfurt avea nu mai puţin de 265 de personaje. Teatrul comic german, în schimb, prezintă note de o mai marcată originalitate. Farsele de Carnaval (Fastnachtspiele) erau jucate de confrerii ocazionale în săli fără decor şi chiar fără o scenă-podium; un fel de regizor — Einschreier — anunţa spectacolul şi saluta publicul, iar la sfîrşit îi cerea scuze pentru slăbiciunile piesei şi vulgaritatea limbajului (care de regulă era într-adevăr trivial); la sfîrşit, actorii şi lumea din sală dansau şi beau. — Se cunosc şi numele a doi autori din sec. XY, ambii din Nurnberg: Hans Folz, bărbier (şi chirurg), autor a şapte asemenea comedii; şi Ilans Rosenbliith, meşter armurier, căruia i se atribuie nu mai puţin de 54 de piese (majoritatea însă contestate), cu spirituale aluzii satirice la adresa moravurilor clerului, nobilimii şi burgheziei34. In general, preocuparea literar-artistică a autorilor Farselor de Carnaval este înlocuită de agresivitatea tonului şi violenţa limbajului. O menţiune specială merită, în cadrul teatrului medieval german, Jocul Patimilor din Oberammergau; o localitate din sudul Bavariei unde, îneepînd din 1634, se reprezintă — din zece în zece ani — un misteriu în 18 acte, spectacolul durînd opt ore. Jucat în majoritate de ţărani din împrejurimi şi de meşteşugari locali (pină în 1830, In cimitirul oraşului; azi, într-un vast teatru în aer liber), spectacolul — foarte îngrijit prezentat mulţimii de turişti germani şi străini veniţi din toată lumea — este mai mult decît un simplu act de „arheologie44 artistică-teatrală; “este o dovadă peremptorie despre valenţele pur artistice ale unui gen de teatru care, la o distanţă de cinci secole, îşi păstrează validitatea estetică în sine, chiar şi în afara contextului istorico-social şi cultural în care a fost creat şi cu atîta pasiune gustat. în Italia, teatrul religios în forma sa embrionară se regăseşte în lande, compoziţii datînd din sec. XIII, în limba latină (uneori şi în italiană), de obicei închinate 82 Textele transmise din perioada dramei liturgice sînt foarte rare în Anglia; G.K. Cham-bers citează — drept primul ca dată — acel Quern quaeritis din Winchester, din sec. X; şi textul unei drame liturgice uin Dublin, din sec. XIV. 83 Un Joc al Crăciunului şi un Joc al Patimilor (reprezentate însă indiferent la ce dată, nu numai a sărbătorilor respective); Theophilus — păstrat în trei versiuni diferite; sau, Fecioarele înţelepte şi Fecioarele nebune. 34 într-o comedie Jocul de Carnaval al Turcului, un sfetnic al Sultanului venit în vizită la Nurnberg şi constatînd corupţia ce domneşte în lumea creştină, se adresează cetăţenilor acestui oraş cu cuvintele: „Voi aveţi falsificatori de bani şi administratori corupţi, evrei care vă storc de bani cu carnetele lor, prelaţi care ţopăie călărind cai somptuos împopoţonaţi în loc să lupte pentru credinţă, judecători miluiţi şi seniori tiranici, — şi pe toţi aceştia îi hrăniţi din munca şi truda voastră44. TEATRUL RELIGIOS ÎN ANGLIA, GERMANIA ŞI ITALIA 62? Fecioarei, referindu-se insă şi la alte evenimente din Noul Testament. Unele erau seenarizate. în culegerile (laudari) care s-au păstrat, in număr de peste 200, se dau şi indicaţii de joc şi de punere in scenă. Actorii erau clerici. — Odată cu trecerea de la forma lirică la o formă dramatică — in care părţile recitate alternau cu cele cîntate, — subiectele se Îndepărtează de sursele biblice, deşi scopul edificator se menţine. Regiunea de origine a laudelor este Umbria (centrul fiind Perugia)*. de unde genul s-a răspîndit apoi în toată Italia. Scenă din Misteriul Griseldei: marchizul o întîlneşte pe Griselda întorcîndu-se de la fîn-tînă. — Desen dintr-un manuscris din sec. XV. — Bibliotheque Naţionale, Paris în sec. XV s-a ajuns astfel, printr-o firească evoluţie, la constituirea spectacolelor de amploare a aşa-numitelor „Reprezentaţii sacre*4 (Sacre Rappresentazioni)v care aveau loc nu numai în marile oraşe (Roma, Torino, Florenţa; primele au fost la Orvieto şi Siena), ca şi în centre mai mici, ca Assisi, Gubbio, Aquila, organizate şi jucate de numeroase confrerii existente în acele localităţi. Reprezentaţia Patimilor. compusă şi jucată in mica localitate Revello din Piemont în 1490 — cu un text de aproximativ 13.000 de versuri şi un mare număr de personaje — dura trei zile. De o amploare asemănătoare erau spectacolele din Bologna sau Roma — unde reprezentaţia dată în 1264 s-a desfăşurat în cadrul monumental al Colo-seului. — Pe lingă drama ciclică a Patimilor spectacolele aveau şi subiecte mai circumscrise (Reprezentaţia lui Aeram şi Isaac, cea a Judecăţii de Apoi, cea a Fiului risipitor, cea a lui Varlaam şi loasaf', etc.), care în general urmăreau mai mult să îi edifice pe spectatori decît să îi distreze (spre deosebire de misteriile franceze)» 628 TEATRUL Să mai menţionăm şi existenţa genului de misterii aproape profane (de ex. Misteriul Griseldei; sau Reprezentaţia Sfintei Uliva, citată de Vito Pandolfi); sau, faptul că însuşi Lorenzo Magnificul, deşi un spirit deloc evlavios, compusese o Reprezentaţie Sacră^K REPREZENTAŢIILE. APARATUL SCENIC încă din secolul al XlI-lea textele dramelor liturgice erau însoţite şi de indicaţii — în limba latină —■ privind punerea în scenă, „loculu teatral (situat chiar în corul sau nava bisericii). Astfel, pentru reprezentarea scurtei scene a învierii era dispus lîngă altar un mormînt simbolic (care putea fi, eventual, chiar cavitatea criptei); sau, într-o parte a navei, era construit un mormînt din lemn (ori din piatră), — înlocuit mai tîrziu cu un sarcofag, cu capacul dat la o parte. Erau marcate şi alte „locuri teatrale“ in spaţiul scenic atît de restrîns al unei biserici — ca, de pildă, printr-un scaun, tejgheaua vînzătorului de mirodenii pe care le cumpărau cele trei Marii îndreptîndu-se spre Mormînt. Schiţele păstrate şi prologurile conţinînd didascalii de punere in scenă vor indica şi locul unde se vor plasa simbolurile arătînd diversele locuri imaginare şi după ce rudimentara reprezentaţie va avea loc înafara bisericii. — Din acest moment, dispoziţia scenografică va intra într-o altă fază, mult mai complexă, mai sugestivă şi caracteristică reprezentaţiei misteriilor. Didascaliile prevăd cu extremă minuţiozitate şi precizie toate detaliile privind construcţia scenei, plantarea decorurilor, practicabilele necesare, elementele de recuzită, intrările şi ieşirile din scenă ale personajelor, costumaţia, atitudinile scenice ale actorilor, intonaţia replicilor, gesticulaţia şi mimica36. Spectacolele în aer liber puteau avea loc în faţa bisericii (pentru piese mai scurte, eu un decor simplu — sau unic — şi cu puţine personaje), între ruinele amfiteatrelor romane — din Nîmes, Arles, Orange, — sau în cimitire. In secolele XY şi XVI se obişnuia să se joace miracole şi în săli mari ale corporaţiilor, uneori şi în locuinţe particulare. Aceasta, de obicei în cazul cînd un miracol (sau chiar un scurt misteriu) era dedicat unui sfînt, a cărui sărbătoare cădea într-o zi de toamnă tîrzie sau de 85 De asemenea, faptul că genul „reprezentaţiei sacre44 mai continuă încă şi azi să fie cultivat (în mod cu totul excepţional, e adevărat). Poate că exemplul cel mai concludent (dacă nu chiar singurul în Italia) este cel al Patimilor din Sordevolo. în această comună de munte de lîngă Bielia (în Piemont) se reprezintă de două secole — într-un cadru natural, incomparabil mai sugestiv decît cel „organizat44 din Oberammergau, — un spectacol de patru-cinci ore, la care participă ca actori sau ca figuranţi întreaga populaţie de peste 600 de persoane a comunei, — ţărani, meşteşugari, lucrători, funcţionari, elevi, studenţi, gospodine, bătrîni şi copii. Aceleaşi roluri, de multe ori interpretate din tată în fiu, sînt studiate de-a lungul intervalului (de zece ani, sau de cinci) dintre reprezentaţii; timp în care interpreţii sînt recunoscuţi şi numiţi de concetăţenii lor cu numele personajelor (cu care se identifică, — aproape ca în romanul lui Kazantzakis Hris-îos răstignit a doua oară). — Se pare că ideea, eventual şi textul misteriului (mai tîrziu remaniat, desigur) urcă pînă în timpul spectacolului amintit mai sus, organizat în sec. XIII în Coloseu; de unde va fi fost adus de un spectator originar din Sordevolo, sau de un călugăr trapist din mănăstirea Oropa din apropiere — cel mai mare sanctuar din Europa închinat cultului Fecioarei. 36 Una din didascalii (din sec. XII sau XIII) enumeră şi ordinea în care vor fi plantate elementele de decor (simbolic) pentru o reprezentaţie a Patimilor: crucifixul, mormîntul, închisoarea, infernul, raiul, reşedinţa lui Pilat şi cea a lui Caiafa, casa lui Nicodim şi cea a lui Iosif din Arimatea, Emausul şi Galilea, locul apostolilor şi al celor trei Marii, etc. — într-un alt prolog se arată că „paradisul trebuie aşezat pe un Joc mai ridicat; să se atîrne de jur împrejur perdele şi cupoane de mătase la o asemenea înălţime încît persoanele care se vor afla în paradis să se vadă de la brîu în sus ; să se împrăştie pe jos frunze şi flori parfumate ; să fie şi diferiţi pomi în care să se atîrne fructe, astfel încît totul să dea impresia unui loc deosebit de frumos şi de plăcut4t. REPREZENTAŢIILE, APARATUL SCENIC 629 iarnă. în 1516 s-a construit la Autun cel mai vast edificiu teatral din Evul Mediu: un amfiteatru^ din lemn, cu 240 de loji pentru notabilităţi şi cu o capacitate generală de 80,000 de persoane. Dar pentru marile spectacole, scena era ridicată în piaţa mare a oraşului: un podium de lemn de o înălţime convenabilă, în linie dreapta37, lung de 40 m (Mons) de 80 m (Rouen) — dar putînd ajunge şi pînă la 100 m — şi lat de regula de 8 m. Pe această platformă erau montate, unul lîngă altul, decorurile reprezentind „locurile44 acţiunii (numite, în Franţa, mansions). în extremitatea stînga a scenei şi la un nivel ridicat era Raiul Ceresc, în care trona chipul lui Dumnezeu (o statuie lucrată de meşterii sculptori — tailleurs d?images), îmbrăcat somptuos cu hlamidă de purpură, coroană de aur şi purtînd o barbă aibă. în jurul lui se înyîrtea continuu o roată imensă pe care erau ataşate siluetele de lemn ale îngerilor- organizatorii spectacolului ţineau înainte de toate ca Raiul Ceresc sa ii impresioneze cel mai mult pe spectatori prin bogăţie şi strălucire38. Dede- ]Se a**a Raiul Pămîntesc, cu Adam şi Eva. în extremitatea dreaptă a scenei, Iadul, reprezentat ca o imensă gură de balaur, din care ieşeau diavolii şi în care intrau damnaţii la chinurile Infernului. „între aripile balaurului — descrie un spectator din 1536 — pe care putea să le mişte, şedea Satan, îmbrăcat în pluş roşu toarte P&ros, care semăna cu o blană. Purta un brîu făcut dintr-un şarpe încolăcit, ce dădea mereu din cap şi din coadă. Şi pe tot trupul său se răsuceau şerpi mai mici, oare toţi se mişcau. Pe aripile lui erau lipite şipci lungi, de oglinzi, m aşa iei încît îti luau ochii cînd le mişca..(cit. si trad. de Ion Marin Sado-veanu). ' ' , Cei doi poli, ai Raiului şi Iadului, erau înşirate mansioanele, „locurile4* unde se desfăşura succesiv acţiunea, —- de obicei pictate pe pînză întinsă pe şa-siun de lemn (după formula modernă). în documentele iconografice ale timpului smt indicate — pentru simplificare — numai 8, 10 sau 12; dar numărul lor putea ajunge pină la 70, atîtea cîte episoade prezenta misteriul. Pe timpul întregii du- 37 37 î t? in cazuri cu totul rare, scena putea fi şi circulară, — cum este reprezentată de Jean rouquet m Martiriul Sfintei Apolonia. t i autpr din sec. XV indică în didascaliile sale: „Şi acest Rai, să fie căptuşit cu hîrtie, iar în el crengi să se găsească, unele înflorite, altele încărcate de poame de mai multe feluri ca: mreşe, pere, mere, smochine, struguri, şi toate de mmă să fie făcute. Şi să mai fie şi ramuri verzi ae mai, şi trandafiri ale căror flori trebuie să depăşească zidul crenelat. Şi aceşti trandafiri trebuie sa he tăiaţi de curînd si puşi în vase pline cu apă, pentru ca să-i ţină proaspeţi4* (cit. şl trad. de Ion Mann Sadoveanu, - vd. Bibliografia). ? 630 TEATRUL rate a reprezentaţiei (uneori şi de 40 de zile) aceste decoruri nu se schimbau; organizatorii se mulţumeau să atlrne pe cele din prima zi tăbliţe pe care erau scrise numele altor locuri sau localităţi, cele în care se deplasa ulterior acţiunea. (O convenţie practicată şi în timpul lui Shakespeare). Nu lipsea nici „marea44, sau lacul Tiberiadei: un bazin plin cu apă, de dimensiuni suficiente să cuprindă o mică corabie cu vîslaşi. Jocul actorilor se deplasa dintr-un loc într-altul al decorurilor; cînd îşi terminau rolul ieşeau din spaţiul de joc, dar (neexistînd culise) rămî-neau în continuare în scenă, pe o bancă sau pe marginea podiumului. în Cornwall, peninsula din sud-vestul Angliei, scena avea formă circulară, cu un diametru de pînă la 40 m. în restul Angliei, structura scenică fixă era rară; aici, corporaţiile care organizau spectacolele montau „locurile44 (mansions)z8a pe care lungi — numite pageants39 şi înalte, în aşa fel îneît partea de sus, descoperită, constituia scena propriu-zisă a episodului respectiv (spectacolul comporta atîtea pageants cîte episoade avea misteriul); în timp ce dedesubtul acesteia, acoperit de o perdea, servea drept loc de recuzită şi de „cabină“ a actorilor. în faţa publicului se perindau careîe-scene, în ordinea de succesiune a acţiunii. Spre deosebire deci de scena franceză simultană, scena teatrului medieval englez era o scenă succesivă. în Ţările de Jos, acest sistem de reprezentaţie se numea wagenspeL Maşinăriile foarte complicate şi efectele scenice felurite erau încredinţate unor „maşinişti44 (cum se numesc azi) specializaţi. Se foloseau mult mijloace pirotehnice: din Infern ieşeau limbi de foc (motiv pentru care, spre a preveni un incendiu, acest mansion era construit din zidărie), iar în cursul unor acţiuni biblice de pe scenă bubuiturile de tun (căci omul medieval nu ţinea seama de anacronisme) produceau un vacarm teribil. Podiumul scenei avea şi trape (fosseries) din care apăreau sau în care dispăreau brusc unele personaje sau practicabile. înălţarea la cer a lui Ii sus sau cobrorîrea îngerilor de la înălţime apreciabilă — chiar de 13 m — se efectua cu ajutorul unor scripeţi sau macarale ascunse vederii. Pentru efectele de surpriză nu exista cortina care să acopere toată scena (cortina va apărea după sec. XVII), dar existau courtines care să acopere anumite mansions, şi îndeosebi Paradisul. Efectele de lumină — greu sau imposibil de realizat în plină zi — erau obţinute fie prin mişcarea unor torţe în dosul decorului de pînză semi-transpa-rentă, fie, convenţional, prin folosirea culorilor roşie sau galbenă. „Se pare că în simbologia generală a reprezentării, culoarea deţinea un loc important44 (A. Ni-coll). Trucurile erau nenumărate şi de un mare efect asupra unui public ingenuu: minunea preschimbării apei în vin, învierea lui Lazăr, înmulţirea celor cinci pîini şi doi peşti, impresionau mulţimea; butoaiele ascunse vederii revărsau puhoaiele de ape ale Potopului, sf. Petru era decapitat şi capul i se rostogolea de trei ori pe scenă — „şi de fiecare dată izvora cîte un izvor44, — sîngele martirilor curgea din băşici de porc pline cu un lichid roşu, o statuie a Fecioarei îşi mişca braţele şi lăcrima ridicîndu-şi ochii spre cer; într-o reprezentaţie din Cornwall, „Lucifer cobora în Infern învăluit de flăcări44 —- relatează un spectator; în timp ce, la reprezentaţia din Mons (din 1501) nu mai puţin de 17 persoane se ocupau de producerea tunetelor şi altor zgomote asurzitoare. In general, efectele scenice mai violent realiste erau legate de lumea Infernului. 88a Multe „mansioane“ se puteau închide vederii publicului, ascunzînd actorii cînd nu mai jucau. — în această epocă apare şi „arlechinul44 — falsa draperie de pînză sau catifea roşie care încadrează deschiderea scenei cînd cortina este ridicată. în termenii timpului „chape d’Hellequin44 desemna „mansionul44 care figura gura Iadului, sau draperia care o învăluia. 89 Termen care denumeşte totodată şi un spectacol de paradă, un tablou alegoric, o procesiune în costume istorice de epocă. în accepţia de mai sus — carul cu decoruri, accesorii şi actorii respectivei scene — sinonimele termenului sînt cariadge şi karre. REPREZENTAŢIILE, APARATUL SCENIC 633 Pe seeneie „Sacrelor Reprezentaţii'' italiene, mecanismele spectacolului erau mai puţin folosite ca în Franţa; mai puţine „minuni44 şi spectaculare apariţii cereşti. Mai ales, lipsesc aici cele două componente scenice care domină teatrul francez — Raiul şi Iadul, — precum şi scenele cu diavoli (diableries). Aspectul diavolului este foarte rar fantastic, mai adeseori este uman (travestit într-un soţ, un pelerin, etc.). Măştile, capetele de animale, veşmintele groteşti, făceau parte din convenţiile scenice tradiţionale. Didascaliile'pieselor prescriu o recuzită extrem de bogată şi de variată, — .din care să nu lipsească în primul rlnd perucile, bărbile false, aripile de îngeri şi cele de lilieci ale diavolilor. Costumele erau în cea mai mare parte contemporane, indiferent că personajele erau biblice: anacronismele, cum spuneam, nu deranjau deloc, treceau neobservate. Dar costumele unor personaje sacre sau ale celor infernale erau de o mare fantezie, bogăţie şi somptuozitate. Acelaşi spectator menţionat mai sus, care asistase îa Mister iul Faptelor apostolilor al lui Simen Greban jucat la Bourges în 1536 descrie foarte amănunţit costumaţia personajelor; de pildă, a doi sfinţi: „Sfîntul Petre, într-o hlamidă de mătase vişinie, brodată cu aur, muiată în diamante şi mărgăritare mari, iar pe deasupra cu o mantie, toată din împletituri de fire de aur. Sfîntul Andrei, într-o hlamidă din stofă de aur, tăiată pe un fond de mătase roşie aprinsă. O mantie de mătase grea, violetă, pe deasupra brodată de jur împrejur cu perle Pe un umăr, o agrafă mare cu patru diamante, cît o unghie fiecare, şi cu patru mărgăritare, tot atît de mari, atirnau ca nişte lacrimi...44 (Cit. şi trad. de I.M.S.). în aceste spectacole, muzica deţinea un loc incomparabil mai redus şi o funcţie cu totul alta decît în dramele liturgice — unde aceasta „căuta să dea un limbaj adecvat fie sentimentelor individuale, fie ideii religioase44; în timp ce în misterii „muzica nu căuta să pătrundă şi să traducă gindirea intimă a dramei şi a diferitelor scene în parte. Ea este aici un accesoriu, un decor intermitent, indeter-minat, facultativ; încetează de a mai fi un scop, nu mai este decît un mijloc, folosit ici-colo, pentru buna organizare şi pentru agrementul dramei44 (J. Comba-rieu). Devine o simplă — şi rareori adecvată „muzică de scenă44, folosind diferite instrumente — trompete, cimpoaie, harpe, lăute, tamburine, orgi portative, ş.a. Muzicanţii (profesionişti) erau ascunşi vederii publicului, făcîndu-se auziţi de fiecare dată cînd îşi făcea intrarea în scenă un personaj important. (La fel ca în teatrul din timpul lui Sbakespeare, unde trompetele anunţau intrarea unui actor)^ Muzica vocală era mai frecventă în corurile îngerilor. Melodiile, de obicei simple, erau împrumutate din repertoriul gregorian; dar — asociind şi de astă dată sacrul cu profanul — uneori corurile cintau şi motete, şi nu arareori erau acompaniate de instrumente. ACTORII Actorii de teatru propriu-zişi, actori profesionişti care să-şi cîştige existenţa şi care să aibă un repertoriu de piese scrise, exercitînd exclusiv această profesiune, n-au existat înainte de sfîrşitul secolului al XVI-lea40. Teatrul medieval — fie reli- 40 Se face menţiunea unor „joueurs de personnages“ stipendiaţi, ataşaţi pe lingă curţile marilor seniori, ale unor înalţi prelaţi; sau, angajaţi — dar abia spre sfîrşitul secolului al XV-leaf şi numai pentru foarte scurte perioade de timp — de conducerile unor oraşe. Toţi aceştia însă 6a2 TEATRUL. gios, fie profan, inclusiv cel comic — a fost un teatru de entuziaşti şi pasionaţi amatori. Iar numărul rolurilor dintr-un misteriu era enorm: 259 in cel jucat la Frankfurt, iar în misteriul lui Araoul Greban — 490! Pentru recrutarea acestui imens număr de actori, organizatorii viitorului spectacol ii invitau pe amatori — prin afişe, prin „strigare44 în cadrul unei spectaculoase parăzi pe străzile oraşului, sau prin apeluri în cercurile parohiilor ori ale corporaţiilor — să se prezinte în faţa unei comisii care le examinau, sumar, aptitudinile şi calităţile în primul rînd fizice. Desigur că de multe ori pasiunea lor pentru teatru se reducea la ambiţia de a apărea în faţa concetăţenilor lor într-o costumaţie fastuoasă sau în rolul unui personaj ilustru; apreciabilă însă rămine, oricum, acceptarea voluntară de către toţi a condiţiilor, privaţiunilor şi îndatoririlor la care se obligau în prealabil, printr-un contract sau angajament semnat în faţa unui notar, sub sancţiunea unor amenzi. — Iată (rezumate de Ion Marin Sadoveanu) unele din aceste obligaţii asumate, stipulate în contractul încheiat în vederea reprezentării Misteriului din Valenciennes, din 1545: „Toţi actorii sînt îndatoraţi şi legaţi prin jurămînt în faţa notarului, să joace în zilele hotărîte de intendenţa jocului, în afară de cazuri de boală. Toţi sînt obligaţi: să primească rolul pe care intendentul va voi să le dea; să vină la repetiţii în zilele şi la orele hotărîte, că de nu vor fi amendaţi; să fie la teatru la orele 7 dimineaţa, în toate zilele de spectacol, pentru a repeta; să fie în scenă la miezul zilei, gata să înceapă şi să nu părăsească teatrul fără îngăduinţa regizorului; să nu murmure împotriva hotărîrilor lor; să nu se aşeze la intrare pentru ca să primească bani (asta e numai căderea intendantului); să nu se ducă în zilele cînd joacă — fie Înainte, fie în timpul, fie după spectacol — la vreo petrecere sau la vreun chef, şi să se mulţumească cu ce li se dă să mănînce, la teatru, intendenţa. Toate acestea sub ameninţarea amenzilor! De asemepea, orice actor, de îndată ce va primi un rol, va fi îndatorat să plătească un taler de aur, pentru a veni în ajutorul cheltuielilor jocului, pentru a putea la sfîrşit să-şi aibă partea lui de cîştig şi pentru ca intendanţa să aibă de unde să oprească amenzile. Acei ce nu vor voi să dea acest taler de aur, Ia sfîrşit se vor mulţumi cu ce va voi să le dea intendanţa...44 Ca să fie acceptaţi şi distribuiţi intr-un spectacol, unii plăteau o anumită sumă organizatorilor, — fără să aibă certitudinea că încasările vor fi suficiente pentru a-şi putea recupera măcar talerul de aur dat anticipat. In afara unei foarte mici (şi problematice) cote rezultate din încasări, avantajele materiale erau minime. Obligaţiile asumate în scris îi obligau pe mulţi actori să îşi neglijeze slujba, meseria, îndatoririle de pe urma cărora trăiau; drept care, organizatorii — din subsidiile municipalităţii oraşului sau ale persoanelor care subvenţionau spectacolul — le plăteau înlocuitorii pe timpul repetiţiilor şi al reprezentaţiilor. (Pentru misteriu] jucat în 1501 la Mons au fost necesare nu mai puţin de 48 de repetiţii generale!). Apoi, organizatorii le asigurau în acele zile şi masa; actorii mîncau — după ce îşi terminau rolul — chiar pe scenă, în grupuri in faţa unui mansion; sau, se retrăgeau „în Infern44 (unde, fără să fie văzuţi de public, puteau mînca şi bea bine!). Actorii erau obligaţi să se îngrijească singuri, să îşi procure costumaţia rolului; în unele cazuri, erau ajutaţi de biserici (pentru veşmintele de cult) sau de cei bogaţi, cînd costumul era prea costisitor. Figuranţii apăreau cu costume de împrumut. (Şansa era că, în marea lor majoritate, costumele actorilor şi ale figuranţilor erau contemporane, indiferent de epoca evocată pe scenă). Existau — dar recitau doar scurte interludii, sau scurte farse, monoloage comice sau parodii de predici; nu aveau un adevărat repertoriu dramatic, erau folosiţi pentru a distra la anumite ocazii, iar jocul lor era — cu siguranţă — de o calitate inferioară. ACTORII 633 cu totul excepţional — şi actori diletanţi retribuiţi ocazional: cei invitaţi din alte oraşe, care avuseseră succes şi îşi făcuseră un renume. De asemenea, şi regizorul (meneur du jeu) şi cel ce se ocupa de „regia tehnică“ — în terminologia de azi: de sonorizare, lumini şi alte efecte sau trucuri scenice; acesta era maşinistul-şef, aşa-numitul conducteur de secrets. Numărul rolurilor nu coincidea exact cu cel al actorilor; căci in cele 3—4 zile ale reprezentaţiei un actor putea interpreta şi două sau trei roluri; şi viceversa: un personaj prezentat la vîrstele sale diferite era interpretat de doi sau chiar trei actori. (Cînd personajul era un nou născut, era înlocuit cu o păpuşă). — Printre actori figurau şi preoţi — după ce în prealabil obţinuseră încuviinţarea episcopului in acest sens (precum şi aprobarea de a-şi lăsa barbă — căci a purta barbă falsă ar fi fost cu totul nedemn); de obicei interpretau roluri de personaje divine, de apostoli, de sfinţi sau de sfinte (căci şi rolurile feminine chiar al Fecioarei — erau interpretate exclusiv de bărbaţi tineri); dar se citează şi cazuri cind preoţii au interpretat rolul unui călău, sau chiar al lui Satan41. Pentru un actor amator, interpretarea unui rol comporta de multe ori dificultăţi serioase: cînd trebuia să înveţe pe de rost un text scris într-un dialect care nu era al său; cînd actorul care interpreta rolul lui lisus trebuia să memorizeze 4.000 de versuri; sau, să recite, răstignit pe cruce, 300-400 de versuri; sau, să rămînă în această poziţie — deloc comodă! — cît timp ceilalţi actori recitau o mie de versuri. Pe lîngă toate acestea, unele roluri comportau grave riscuri (maşinăriile scenice erau, totuşi, primitive) — ca în cazurile cînd lisus crucificat şi Iuda spînzu-rat pe scenă abia au scăpat cu viaţă! Arta actoricească a acestor diletanţi42 * era desigur — în majoritatea cazurilor — rudimentară: gesturi largi şi monotone, convenţionale şi stereotipe; o mimică sau inexpresivă, sau exagerată, — de regulă lipsită de fidelitatea reflectării sentimentelor exprimate în text; mişcarea scenică şi relaţiile cu obiectele, sau relaţia dintre atitudine, mimică, gest şi cuvînt — întîmplătoare; iar dicţia — neîngrijită şi fără înţelegerea adecvată a textului. (Dar — toate acestea sînt mai mult presupuneri, deducţii, neatestate în relatările contemporanilor). Dealtfel, nici distanţa mare dintre spectatori şi scenă — într-o piaţă în care se aflau mii de persoane, — nici condiţiile materiale de acustică, ale unui spectacol în aer liber, nici pretenţiile şi gustul acestui public eterogen şi needucat cultural şi artistic — atent în primul rînd la peripeţiile „tari44, la momentele comice şi la surprizele „senzaţionale44 — nu permiteau, nu cereau şi nici nu puteau cere prea mult în aceste condiţii generale de spectacol, sutelor şi miilor de asemenea modeşti actori amatori. 41 Femeile erau excluse pe scena Evului Mediu: nu să apară — căci li se permitea să apară, în procesiuni, piese mimate sau tablouri alegorice — ci să vorbească pe o scenă. Sînt menţionate doar trei sau patru excepţii, — între care cazul unei tinere în vîrstă de 19 ani din Metz, care; într-un misteriu din 1468 a susţinut un rol de 2 300 de versuri, emoţionînd publicul (încît un . nobil a şi cerut-o în căsătorie!). Rolul Fecioarei — cf. S. D’Amico — a fost interpretat pentru « prima oară de o femeie în 1535, într-un misteriu reprezentat la Grenoble. v: 42 Desigur, nu toţi actorii medievali erau amatori: mulţi comici de profesie — farceurs — erau solicitaţi în diferite ocazii, mai ales la nunţi. în sec. XIV, trupe adevărate, mici, de comedieni străbăteau Franţa, angajaţi cu o sumă fixă, sub conducerea unui „impresar4*. Se menţionează şi cazul unor actori amatori care, repurtînd succese şi devenind deci cunoscuţi, erau solicitaţi şi remuneraţi. Un exemplu: în 1484, oraşul Lille „împrumută44 orăşelului Malines şase actor-pentru a susţine rolurile principale în misteriul reprezentat acolo. Iar într-un alt orăşel, Băthunei exista la începutul secolului al XVI-lea o trupă de 30 de actori amatori care juca periodic misterii, primind pentru aceasta din partea municipalităţii un subsidiu permanent. (Gf. Petit de Julle, viile). 634 TEATRUL* Cit priveşte „regizorul", cor ducătorul reprezentaţiei scenice — le meneur du jeu — acesta se îngrijea de pregătirea generală a spectacolului şi a Întregului aparat scenic; iar în timpul reprezentaţiei, răminea pe scenă, printre actori, cu o baghetă într-o mină şi cu textul în cealaltă, indicindu-le intrările şi ieşirile, reamintindu-le mişcările şi, în caz de nevoie, şoptindu-le replicile. — Inadvertenţele jocului actoricesc vor putea fi (întrucîtva) remediate abia odată cu transferarea reprezentaţiilor în săli închise. CONFRERII TEATRALE In secolul al XlII-lea, se constituie, îndeosebi în oraşele din nordul Franţei (Amiens, Rouen, Donai, Cambrai, Valenciennes), societăţi literare numite puys43, adevărate academii care organizau concursuri poetice, premiind de obicei lucrări religioase. Dar unele — şi în primul rind cea din Arras — promovau şi genurile pur profane; în faţa membrilor celei din acest oraş a fost reprezentat şi Jocul Armindenului a truverului localnic Adam de la Haile. In secolul al XIY-lea, cele 40 de „Miracole ale Fecioarei^ cunoscute au fost cu siguranţă reprezentate într-un asemenea cadru de către membrii acestor societăţi literar-teatrale; care, spre sfîrşitul sec. XV, încep să nu se mai intereseze de compunerile dramatice şi de organizarea spectacolelor. Sporadic, ele îşi continuă totuşi activitatea şi în s ecolul următor. Rolul acestor puys In viaţa teatrală a Evului Mediu a fost preluat în sec. XV de înrfiinţarea — după exemplul corporaţiilor profesionale — a confreriilor teatrale; unele, dedicîndu-se repertoriului serios, de moralităţi, miracole şi misterii; altele, jucînd farse şi soţii, unele independente, altele în cadrul sau sub patronajul unei corporaţii. In cazul din urmă, ele jucau de preferinţă miracole care celebrau sfîntul patron al breslei respective. Ca organizare materială a spectacolelor, interesant de menţionat este că în montarea scenică a marilor misterii o anumită breaslă îşi asuma toate cheltuielile şi asigura confecţionarea întregului aparat scenic — de la decor şi costume pînă la elementele de recuzită — legat de reprezentarea unui anumit episod dramatic, potrivit naturii breslei. (De pildă, episodul Potopului revenea breslei dulgherilor constructori de corăbii, cel al Nunţii din Cana — breslei cîrciumarilor, etc.). în sec. XV existau asemenea confrerii sau corporaţii actoriceşti chiar şi în oraşe mici, ca Argentan sau Chauny, unde organizau spectacole de răsunet in toată ţara. între primele constituite, cea din Amiens reprezenta în 1413 misteriile Patimilor şi învierii. Cea mai renumită (poate chiar cea mai veche) era „Confreria Patimilor^' din Paris (atestată documentar din 1398), căreia în 1402 regele Carol VI i-a acordat autorizaţia „să reprezinte orice misteriu ar fi dorit, precum şi mira-co!e“, dotind-o în felul acesta cu toate privilegiile celor mai favorizate corporaţii. A fost prima companie teatrală fixă din Europa, cu o trupă permanentă, cu un sediu propriu şi dînd reprezentaţii regulate de misterii. (Pînă la această dată, Confreria reprezentase, ocazional, şi farse)44. Cum însă publicul nu dorea numai spec- 43 Din lat. podium — „înălţime"; prin analogie — „scenă", >»pcdium“. 44 în ianuarie 1518, Francase I a confirmat acest privilegiu. în 1548, odată cu interzicerea reprezentării misteriilor sacre, Confreriei i s-a acordat permisiunea de a reprezenta „alte misterii profane**. Cu aceasta, marea sală a Confreriei din Hotel de Bourgogne s-a transformat într-un teatru cu spectacole regulate pînă în 1598; iar din 1608, membrii ei au primit privilegiul şi titlul de „ComOdiens du Roy“. CONFRERII TEATRALE 635 tacole serioase şi solemne, „Confreria Patimilor44 a făcut apel la confreria „Băieţilor fără Griji44 (Enfants Sctns-Souci) — care era deja în posesia autorizaţiei de a juca orice gen de teatru comic — punîndu-i la dispoziţie sala sa. Astfel, teatrul instalat în marea sală a Spitalului Trinităţii a avut un repertoriu variat. Activitatea Confreriei a continuat nestînjenită timp de aproape un secol şi jumătate; pînă cînd, din 1542 a început în Parlament să se manifeste împotriva ei o vie opoziţie45. Termenii în care se exprima procurorul general în rechizitoriul său, reflectînd scrupulele religioase ale puritanilor scandalizaţi — atît catolici cit şi protestanţi, — au fost în măsură să convingă autorităţile, îndeosebi ecleziastice, — nu însă şi pe rege; totuşi, şase ani mai tîrziu, Parlamentul a interzis reprezentarea „oricărui mister sacru44. Confreriei, care deţinea în exclusivitate dreptul (reconfirmat în 1598) de a da reprezentaţii teatrale la Paris, nu îi mai rămînea decît să îşi profileze repertoriul pe lucrări profane, pe moralităţi şi farse, — continuînd astfel pînă în 1676, cînd Ludovic XIV a abolit „Confreria Patimilor44. Dealtminteri, amurgul teatrului medieval începuse odată cu zorii umanismului Renaşterii, pentru care gusturile populare nu mai contau. încă demult, comicul şi burlescul, abundent în misterii, păreau oamenilor Bisericii şi laicilor cultivaţi primejdioase şi indecente. Nici farsa în forma sa medievală n-a mai putut supravieţui în noua societate, — şi cu atît mai puţin genul soţiei agresive, acum, cînd puterea absolută se instalase cu autoritate. Alte două confrerii teatrale pariziene, foarte active, s-au bucurat de o mare popularitate: La Basoche şi Enfants Sans-Souci. Prima, compusă din tot felul de tineri legaţi de activitatea Palatului de Justiţie46 — secretari, copişti, avocaţi, magistraţi, notari, grefieri sau ajutoarele lor şi ai consilierilor Parlamentului şi altor instituţii juridico-administrative, — se constituise prin 1303 într-o asociaţie de ajutor reciproc, ai cărei membri se întruneau adeseori la petreceri şi reuniuni vesele. Filip cel Frumos acordase asociaţiei, odată cu anumite drepturi şi privilegii, titlul pompos de „Regat al Tribunalului44 (Royaume de la Basoche)\ căpetenia veselei confrerii purtînd, în glumă, titlul de „rege44. De fapt, confreria era împărţită în trei secţiuni sau grupuri, membrii acestora fiind cei ce funcţionau pe lingă Parlament, Tribunal şi Curtea de Conturi. Toate aceste companii vesele îşi aveau sărbătorile lor laice (unele durînd pînă în sec. XVIII), cu procesiuni, mascarade, exhibiţii bufone, costume excentrice; la care s-au adăugat apoi tablouri vivante, pantomimic şi piese comice, farse sau soţii. Reprezentaţiile — care s-au prelungit pînă în sec. XVII — aveau loc de trei ori pe an, în faţa Palatului de Justiţie, în curtea sau în sala mare a Palatului, totdeauna fiind anunţate prin oraş cu procesiuni zgomotoase. Publicul era, evident, foarte amestecat. Acţiunea pieselor jucate se petrecea de regulă în lumea tribunalelor — sursă inepuizabilă de tipuri şi subiecte — care constituia obiectivul satirei şi umorului lor. Cunoscutul poet al Renaşterii franceze Clement Marot, era prietenul „basochienilor44, din a căror confrerie făcea parte şi el. — „Confreria Tribunalului44 (de la Basoche) şi-a încetat activitatea teatrală sub Henric III, care considera că spectacolele ei degeneraseră în adevărate „saturnalii44; dar compania ca atare a supravieţuit pînă în timpul Revoluţiei Franceze. 45 46 45 în acelaşi timp, în alte oraşe (de ex. Amiens) trupe de actori ambulanţi solicitau permisiunea de a juca misterii, farse sau moralităţi. Ceea ce consiliile municipale le-au şi aprobat — cu anumite condiţii: să nu folosească torţe sau luminări (de teama unui eventual incendiu), să nu dea spectacole în timpul slujbelor religioase, să perceapă de la spectatori o sumă fixă, mică, şi să prezinte în prealabil consiliilor municipale textele spectacolelor. 46 Termenul basoche derivă din lat. basilica — localul unde aveau loc şedinţele tribunalului — pronunţat în Evul Mediu, succesiv, baselche, baseuche, basouche, basoche. 636 TEATRUL După modelul celei pariziene au luat fiinţă şi in alte oraşe ale Franţei corporaţii de „basochieni44, — cele mai active fiind in regiunea Picardie47. Toate au fost desfiinţate —- după o lungă existenţă de mai bine de cinci secole — in 1790. Confreria „Băieţilor Nepăsători44 (Enfants Sans-Souci) — cu care „basochienii44 au avut dintotdeauna strinse relaţii de prietenie — îşi luase acest nume pentru a arăta că membrilor ei (aparţinînd categoriei celei mai modeste, mai sărace de clerici) nu le pasă de absurdităţile sau „nebuniile44, „neghiobiile44 de care societatea timpului era plină; drept care îşi spuneau (cum arătam mai sus) şi sots sau fous, — referire la vechea „Sărbătoare a Nebunilor44, eliminată din ambianţa bisericilor şi apoi laicizîndu-se total. Cum în această lume numărul „nebunilor44 este nesfîrşit (stultorum numerus est infinitus), şi confreria îşi avea ierarhia sa — parodie a societăţii reale — cu regele, înalţii demnitari, magistraţii şi burghezii săi; iar sub masca bufonă a nebuniei, li se putea permite să spună orice adevăruri, critici, atacuri sau aluzii satirice; le-o permiteau şi regii, — care îşi aveau „nebunii44, bufonii lor. Membrii acestei „boeme a secolului al XV-lea44 — cum a fost numită, — purtau costumaţia „nebunilor44, cu scufia cu clopoţei şi urechi de măgar. De pe la mijlocul secohdui al XV-lea, membrii confreriei s-au infiltrat şi în reprezentaţiile misteriilor, uneori recitind texte scrise dinainte, uneori însă improvizînd momentele comice, — şi totdeauna folosind un limbaj mai grosolan chiar decît cel al farselor. Cel mai celebru membru al confreriei a fost autorul satiric, actorul, „directorul44 de teatru, organizatorul de reprezentaţii solemne organizate în cinstea prinţilor, mai sus amintitul Pierre Gringoire, în acelaşi timp pamfletar şi om politic; iar spre sfîrşitul vieţii, poet, autor de versuri cu caracter religios şi moralizator „unul dintre spiritele cele mai inteligente şi vioaie, cele mai fecunde şi originale din primele decade ale secolului al XVI-lea44 (Petit de Julîeville). — în cele din urmă, neînţelegerile dintre compania „basochienilor44 şi „Confreria Patimilor44 au dus la un lung proces, a cărui sentinţă din 1608 a însemnat sfîrşitul celei dintîi. Pentru a da o idee cit mai adecvată despre amploarea extraordinară a activităţii teatrale medievale, îndeosebi în Franţa48, ar trebui măcar menţionate nenumăratele aşa-numite „societăţi vesele44, apoi asociaţiile teatrale temporare (care după ce organizau un spectacol subvenţionat de oraşe sau de particulari se desfiinţau), precum şi activitatea desfăşurată în colegii (uneori şi în public) de magistri, şcolari şi studenţi. „Societăţile vesele44 jucau comedii bufe şi satirice. Mai cunoscută între toate era cea din Dijon, „Mama Nebuna44 (La Mere Foile) — sau, cu numele ei oficial, „Infanteria din Dijon44, compusă din mai multe sute de membri, din toate categoriile sociale şi profesionale, şi căreia FiJip cel Bun al Burgundiei i-a acordat importante privilegii. Activă din sec. XV pînă în prima jumătate a sec. XVII, „Infanteria 47 „Basochienii44 din Picardie obişnuiau să răspîndească în perioada Carnavalului foi volante sau mici broşuri conţinînd glume, pamflete, satire bufone, cu indiscreţii şi aluzii la persoane şi la fapte de scandal, — în formule şi figuri enigmatice şi echivoce. Broşurile, pamfletele erau intitulate de „basochieni44, în latină, De rebus quae gerunîur (în traducere liberă „Noutăţile zilei44) — de unde, prin analogie şi extensiune, „rebusurile44 atît de populare în zilele noastre, joc şi divertisment care în secolul al XVI-lea devenise o adevărată mame. 48 Dar şi în Anglia (pentru care lucrarea fundamentală rămîne cea a lui G.K. Chambers — vd. Bibliografia), unde spectacolele date în tîrguri şi sate erau organizate de parohii. între 1400— 1500, arhiva municipală din New Romney menţionează deplasări ale actorilor în 40 de sate din regiunile Kent şi Sussex (în sec. XVI aceste spectacole vor deveni mult mai numeroase), unde erau trimişi crainici călări să anunţe reprezentaţiile. în 1511 a fost montat un spectacol la Bassing-bourne cu contribuţia materială â 27 de sate. De multe ori, veniturile reprezentau o apreciabilă sursă de cîştig pentru parohii. CONFRERII TEATRALE 63? din Dijon44 organiza manifestări în genul „Sărbătorii Nebunilor44; făcea de mai multe ori pe an cîte o ieşire parodic-solemnă pe străzile oraşului în costume pitoreşti de paradă; iar în piesele comice pe care le reprezenta preocuparea centrală era aluzia satirică la persoane, uşor identificate de public, din oraş. Aplicîndu-se să îndrepte relele moravuri ale societăţii, această formă de „justiţie populară44 a supravieţuit pînă în 1660. Membrii „Infanteriei44 erau, bineînţeles, numai bărbaţi; din „societăţile vesele44 — şi din nici o altă asemenea asociaţie teatrală serioasă, burlescă sau de comedie — nu făcea parte niciodată o femeie. — După modelul „Infanteriei din Dijon44 erau organizate şi activau „societăţi vesele44 din alte oraşe franceze (Amiens, Auxerre, Beauvais, Bethune, Cambrai, Chauny, Lille, Rouen). Teatrul şcolar avea un profil diferit. în primul rînd, era un accesoriu legat de natura şi preocupările vieţii universitare. Autorii comediilor (uneori în limba latină) erau magistri, studenţi, precum şi persoane din afara universităţii. Reprezentaţiile aveau loc în cadrul colegiilor, dar şi în afară; iar punerea în scenă era adeseori de-a dreptul magnifică. Universitatea nu permitea să se joace piese fără ca textul să fie verificat în prealabil. în 1516, Parlamentul atrage atenţia directorilor colegiilor din Paris să- nu permită reprezentarea unor farse sau soţii cu aluzii la persoana regelui, aj familiei sale şi a Curţii. Aluzia sau satira politică directă a intrat însă întotdeauna în comedia şcolară (participînd, de pildă, la manifestări pro sau contra Reformei). Comedia satirică n-a fost complet expulzată din colegii înainte de sfîrsitul secolului al XVI-lea. Începînd din sec. XVII, teatrul şcolar încetează de a mai fi agresiv — dar nici nu mai este un teatru comic. Ultimii care l-au mai practicat în colegiile lor — temperîndu-1 substanţial şi agrementîndu-1 cu muzică şi balet — au fost iezuiţii. După suprimarea (în 1764) a „Companiei lui Iisus44, a Ordinului iezuiţilor, nu mai există un adevărat teatru şcolar în Franţa. CONCLUZII. INFLUENŢA TEATRULUI MEDIEVAL Textele întregului teatru medieval, religios sau profan, sînt exclusiv în versuri; proza n-a avut acces pe scenă decît spre sfîrşitul secolului al XVI-lea. Valoarea strict artistică a textelor nu se ridică totdeauna la înălţimea semnificaţiei şi influenţei spectacolului, în epocă şi asupra viitorului teatrului. Pe lîngă interesul de ordin spectacologic (şi mai puţin al celui literar), miste-riile prezintă şi un interes social-cultural şi de ordin documentar. Misteriile traduc şi reflectă ideile şi sentimentele epocii. Datorită lor — şi pornind chiar de la spiritul franciscan de deschidere spre uman, spre natură, spre lumea şi suferinţele celor umili — s-a deschis şi posibilitatea de a s© ©pera (măcar întrucîtva) şi o oarecare fuziune morală, apropiindu-i pe cei puternici de cei supuşi, întrucît cu toţii asistau — avînd idei, sentimente, preferinţe esenţialmente nediferenţiate — la aceleaşi spectacole, unde li se comunicau aceleaşi emoţii intime şi aceeaşi lecţie de conduită umană. (în primul rînd, pe scenă se întîlneau la un loc actori amatori din toate profesiunile şi straturile sociale). în locul comunicării unor dogme senine şi imuabile — care inspiraseră drama liturgică — atenţia spectatorilor unui mis-teriu se îndreaptă acum spre pâmînt, spre bucuriile şi suferinţele lor. Tisus, de pildă, interesează mai mult ca om decît ca divinitate; iar Fecioara Maria, mai mult ca mamă îndurerată. Lumea realităţii, în toată complexitatea ei, materială, 638 TEATRUL morală, spirituală, intră pentru prima dată — după teatrul grec — în mod masiv pe scenă. Genurile dramatice cultivate în Evul Mediu vor fecunda de-a lungul secolelor creaţia multor dramaturgi. Spiritul religios al miracolelor şi misteriilor se regăseşte în dramele mistice — autos sacramentales — ale lui Lope de Yega şi Calderon; iar în secolul nostru inspirîndu-i pe Hugo von Hofmannsthal ( Jedermann), Paul Clau» del (îngerul a vestit pe Maria), sau Gabriele D’Annunzio în Martiriul Sf. Sebastian, cu muzică de Debussy. Iar pentru ereditatea spiritului medieval profan, este suficient să fie amintite bufonadele şi farsele Commedici delVarte, şi în primul rînd marele nume al lui Moliere. Cît priveşte spectacologia medievală, primul lucru care trebuie amintit este supravieţuirea sistemului scenei „simultane46, imediat în jumătatea a doua a secolului al XVI-lea, cînd se transmite chiar şi tragediei clasice — deci o dramaturgie concepută diametral opus spiritului şi stilului celei medievale — a lui Jodelîe şi Robert Garnier, precum şi tragi-comediei lui Alexandre Hardy (ca să ne rezumăm numai la Franţa). Iar în secolul nostru, să asistăm la o adevărată resurecţie a scenei „simultane44 în spectacolele unor regizori de primă mărime, — ca Antoine, Gemier şi Copeau, în Franţa, Gordon Graig în Anglia, Max Reinhardt în Germania, sau L.S. Bakst în Rusia. Arta secolelor XY şi XVI — basorelieful, pictura, miniatura,, gravura, vitraliul, tapiseria — datorează mult miracolelor şi misteriilor. Artişti dintre cei mai renumiţi care asistaseră la reprezentaţii s-au inspirat pictînd ceea ce văzuseră pe scenă, introducînd în iconografia timpului episoade încă netratate în artă, scene noi, teme, personaje, detalii care nu figuraseră pînă atunci în pictură — şi, îndeosebi, decoruri şi costume somptuoase. Unii, chiar colaboraseră la a-ceste spectacole, jucaseră roluri sau puseseră în scenă misterii ale Patimilor, ca Jean Fouquet sau Claus Sluter49. Sub influenţa acestor reprezentaţii au intrat, pentru prima oară în iconografia secolului al XV-lea, motivul închinării Păstorilor (cu Jean Fouquet, Hugo van der Goes, Ghir-landaio, ş.a.); subiecte, motive şi personaje neîntîlnite în epoca anterioară — ca Nunta din Cana, în-tîlnirea cu Samarineanca, înmulţirea plinilor, Schimbarea la faţă, etc, Cel mai mult au influenţat Patimilor şi cea a învierii, în care Hrisios în chip de grădinar îi apare Măriei Magda-Jena. — Basorelief din incinta corului catedralei Notre-Dame din Paris. Sec. XIV. — Un exemplu de influenţă pe care pimerea în scenă a unor misterii a avut-o asupra artei timpului învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim, aceste spectacole modul de tratare a temei 49 La jindul \0Ty toţi marii autori de misterii — Marcadă, A. Gr6ban, J. Michel — au fost incontestabil influenţaţi de Meditaţiile asupra vieţii lui Iisus Hristos, atribuite lui Bonaventura, care — total înafara vreunor indicaţii din textele evanghelice — imaginase scene familiare, dia^ loguri fireşti, amănunte dramatice sau pitoreşti, ce dădeau textului naturaleţe, viaţă, culoare şi un sentiment de autentică umanitate. între acestea, şi episodul întîlnirii lui Iisus cu loan Botezătorul pe cînd erau copii; episod care a inspirat şi pe Leonardo şi Rafael ş.a. CONCLUZII. INFLUENŢA TEATRULUI MEDIEVAL 639^ pictorii (Jean Fouquet, Ilans Memling sau AIbrecht Diirer — ca să amintim pe cer mai mari) au introdus, în sensul accentuării realiste, episoade şi detalii familiare. Influenţa reprezentaţiilor s-a manifestat şi in felul de tratare a costumelor: ale Îngerilor — care acum nu vor mai fi de un alb imaculat, ci multicolore (ca la Van Eyek); sau, ca in costumele splendide ale Regilor Magi şi în cortegiile lor fastuoase, reprezentate de pictori in culorile cele mai vii şi mai variate (Pisanello, Gentile da Fabriano, Antonio Vivarini, Benozzo Gozzoli, ş.a.). Accesorii şi decoruri circumstan-ţiate le-au fost inspirate artiştilor de punerea în scenă a misteriilor. Locul în care se desfăşoară o scenă — de pilcjă, Bunavestire, Naşterea, Ioan Botezătorul predi-cînd, Rugăciunea pe Muntele Măslinilor, —nu mai este, ca pină acum, in determinat, ci cu multe personaje şi amănunte precise. Intr-un basorelief avînd ca subiect întîlnirea lui Iisus cu Maria Magdalena, didascaliile lui Aracul Greban şi ale lui Jean. Michel sînt concludente: „Aici vine, pe dindos, Iisus în chip de grădinar44. Influenţa spectacolelor este vizibilă şi în gruparea personajelor, în atitudinile şi gesturile lor — ca la aceiaşi Fouquet, Memling sau Van der Weiden. în felul acesta, reprezentaţiile miracolelor şi misteriilor nu numai au propus artiştilor teme, scene, motive, costume sau decoruri scenice noi, ci in acelaşi timp „au contribuit să dea scenelor evanghelice un aer de realitate familiară44 (Emile Mâle)*, STRUCTURI Şl ATITUDINI MENTALE Preliminarii. • Mentalitatea religioasă. • Miracolul şi „medicina miraculoasă", o Pelerinaje penitenţiale, pelerinaje juridice şi „călătorii turistice". • Simbolismul medieval. • Mentalitatea aritmetică. • Omul ca microcosm. • Spiritul răului: diavolul. • Sentimentul copilăriei. • Vîrsta bătrîneţii. • Yiziunea morţii. • Sentimentul tradiţiei clasice. Concluzii. 41 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III PRELIMINARII O istorie a „evenimentului, o istorie care se rezumă la studierea unor realităţii economice şi sociale, la relatarea unor fapte politice şi militare, este considerată azi tot mai mult a fi insuficientă şi incapabilă de a reconstitui o imagine cît mai completă şi mai adecvată a trecutului. O istorie „totală44, o istorie „umană44 — preconizată de o importantă direcţie a istoriografiei ultimelor decenii — nu poate ignora şi omite ceea ce in viaţa oamenilor ţine de afectiv, de reprezentările, de „mentalitatea'4 lor: un termen care s-ar putea traduce mai explicit prin „viziune44 asupra omului, lumii şi vieţii. Un complex mecanism mental în care intră o infinitate de date şi de interacţiuni — care completează şi, într-o măsură, chiar explică resorturile intime şi cauzele prime ale „evenimentului44. Este adevărat că în sînul unei societăţi — în cazul de faţă, a celei medievale — există diferenţe de conţinut şi de sens în cîmpul ideologiilor şi comportamentelor, al structurilor şi habitudinilor mentale; diferenţe totodată determinate şi de respectivele perioade istorice în toată complexitatea lor (schimbările intervenite, de pildă, în sec. XV, vor contribui la formarea unei viziuni diferite de cea a omului sdin sec. IX). Diferenţe de mentalitate între oameni din spaţii geografice îndepărtate unul de altui — cel anglo-saxon şi cel italian, de exemplu; sau, diferenţe dintre clas£, categorii sociale şi profesionale, nivele de cultură diferite. — Dificultatea (dacă nu chiar imposibilitatea absolută) de a reconstitui un tablou cît mai exact şi mai cuprinzător al structurilor şi atitudinilor mentale ale omului medieval este sporită şi de faptul că în această privinţă mărturiile consemnate provin aproape exclusiv din surse ecleziastice, din scrierile unui singur grup social—cel al intelectualilor, al „clericilor41. Despre o cultură „globală44 — in sensul strict al cuvîntului — nu se poate vorbi fără a se ţine seama de aceste situaţii. Există, totuşi, alături de toate aceste evoluţii şi diferenţ3, unele elemente comune — reprezentări, idei, afecte, atitudini mentale — comune acestor grupuri; şi care, deci, permit să se descifreze (apelînd şi la un esprit de finesse) eîteva mecanisme subtile, corespondenţe şi interrelaţii, coordonate esenţiale, proprii mentalităţii omului medieval, — şi pe care o cercetare istorică a culturii şi civilizaţiei nu le poate neglija. Considerînd în ansamblu cultura Evului Mediu, ceea ce se remarcă în primul rînd este coexistenţa, combinaţia, interacţiunea continuă de opoziţii, antagonisme^ contradicţii, la prima vedere ireductibile. Astfel, de pildă, munca era privită ca unV blestem — consecinţă a „păcatului originar44, — dar şi ca un mijloc de expiaţie şi ţ de mîntuire (pe care Ordinul benedictin chiar îl impunea). Bogăţia era socotită o ) cale deschisă pierzaniei, — dar şi, pentru cel bogat, o posibilitate şi o datorie de a face nenumărate fapte bune. Ştiinţa era ţinută în mare cinste, — deşi în acelaşi timp se susţine că „fericiţi sînt cei săraci cu duhul44... __ Prea multe aspecte ale vieţii şi mentalităţii medievale par a fi contradictorii, iraţionale, dacă nu chiar contra naturii. Şi totuşi, între aceste categorii aparent opuse există o interrelaţie intimă, — care derivă şi se justifică prin faptul că lumea însăşi în totalitatea ei era concepută şi receptată ca o unitate. Pentru omul medieval, „tot PRELIMINARII 643 ceea ce există îşi are originea şi este determinat de un principiu regulator central; totul se inserează într-o ierarhie euritmică şi se ahâ în raport armonios cu celelalte elemente ale cosmosului (A. Gurevici). Lumea se prezintă sub aspecte şi prin elemente multiple care nu sînt decît fragmente ale unei totalităţi. Universul mental medieval era prezidat de principiul totalităţii organice, — în cadrul căruia nu se operau delimitări clare între concret şi abstract, acţiunile succesive erau prezentate — figurativ — simultan, aspectele variate ale vieţii nu puteau fi separate în sectoare şi entităţi autonome. în conştiinţa omului medieval, ideea poseda acelaşi grad de realitate ca lumea obiectivă. Filosofia, etica, legislaţia, jurisprudenţa, nu constituiau domenii clar şi complet separate; iar dreptul şi morala chiar coincideau. Diferitele sectoare ale activităţii umane nu posedau un limbaj „profesional44 propriu. Sărăcia, de exemplu, nu era văzută ca o problemă economică şi socială în sine, autonomă, ci era interpretată şi în termenii unei distincţii juridice, şi ca o stare de elecţiune: „săracii lui Hristos44 erau cei care — asemenea lui Francisc din Assisi, „ii poverello di Dio“, — renunţaseră de bună voie la bunurile pămînteşti pentru a-şi asigura în felul acesta un loc în împărăţia cerurilor... Intr-un sens asemănător, de totalitate, de globalitate, era concepută şi structura unei catedrale — care trebuia să fie o imagine perfectă, tradusă în piatră şi în nenumăratele ei obiecte simbolice, a cosmosului divin. Acelaşi sens îl aveau enciclopediile, care abundă în secolul al XlII-lea. Scopul tuturor acestor Summae, Specula, Imagines mundi, nu era propriu-zis acela de a aduna şi oferi o totalitate a cunoştinţelor, cît acela de a se constitui într-o reprezentare a întregii lumi vizibile sau cognoscibile ca un tot coerent, organic. Termenul Summa avea înţelesul de „esenţial44, de „total“, de „global unitar44. într-o asemenea concepţie, „filosofia nu putea să nu fie ancilla theologiaeu — observă istoricul citat mai sus, — „pentru că, din punctul de vedere al omului medieval, numai servind teologia, filosofia se putea apropia de adevărul divin44. — Or, acţionată de credinţă, conştiinţa globalit-ăţii, a apartenenţei sale organice (ca şi a tuturor lucrurilor) la un tot ierarhizat şi perfect reglat, conferea omului medieval o relativă siguranţă, optimism şi un anumit echilibru interior. MENTALITATEA RELIGIOASA Perioadele des repetate de foamete, marile epidemii, catastrofele naturale, războaiele frecvente şi alte forme de violenţă din Evul Mediu, au dus la o instabilitate a sentimentelor — o altă caracteristică a mentalităţii medievale,—precum, şi la credinţa în vise, viziuni şi halucinaţii, în semne premonitorii sau punitive. Supranaturalul nu putea fi exclus din concepţia despre lume, destinele omului şi ale Universului înscriindu-se în marele plan al divinităţii. Mentalitatea religioasă era dominantă. Dar pînă în secolul al Xll-lea Biserica nu îşi definise încă în mod complet dogmatica, iar învăţăturile ei nu pătrunseseră pe deplin în mase. Clerul parohial era insuficient pregătit teologic, predicile erau ţinute rar, în timp ce imaginile pictate sau sculptate din biserici constituiau, pentru imensa mulţime analfabetă, lecţii de spiritualitate lipsite de precizie. Încît, viaţa religioasă a maselor continua să se alimenteze cu superstiţii, cu credinţe şi practici magice păgîne, — şi care au exercitat o presiune permanentă asupra doctrinei oficiale, influenţînd continuu atitudinea şi comportamentul oamenilor Biseric i, la toate nivelele. La ţară se 41* 644 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE celebrau mai departe rituri naturiste păgîne, religia populară era departe de a se identifica cu teologia oficială. Natura în toate formele şi manifestările ei era considerată a fi opera unor voinţe oculte — sfinţi, îngeri, spirite, şi mai ales demoni, — subordonate (insuficient, înşă) atotputerniciei lui Dumnezeu şi opunîndu-se continuu unele altora. — In felul acesta, „lumea sensibilă nu îi mai apărea omului decît ca un fel de mască, în dosul căreia se petreceau toate lucrurile cu adevărat importante; sau, ca un limbaj destinat să exprime, prin mijlocirea semnelor, o realitate mai profundă ' (M. Bloch). Lumea aceasta de aparenţe era văzută ca o lume trecătoare. Sentimentul de nesiguranţă, materială, fizică şi morală — şi, mai presus de toate, incertitudinile privind viaţa de dincolo — îl conducea pe om spre nevoia profund resimţită de a-şi asigura un sprijin şi o protecţie. Ceea ce, el găsea în solidaritatea de grup, a unei comunităţi, căreia îi aparţinea, şi înainte de toate în comunitatea sa religioasă. Integrarea în sistemul social al timpului îi asigura ţăranului ajutor şi protecţie, persoanei şi bunurilor lui, din partea seniorului său. (Orăşanul va căuta ajutorul şi protecţia în sistemul corporaţiilor). Intelectualul — omul de ştiinţă, filosoful, magistrul, omul de litere, istoricul sau cronicarul — şi le va asigura recurgînd la principiul „autorităţii" unor predecesori, antici sau post-antici, la auctores. Cu toţii însă vor căuta sprijinul moral şi spiritual — fără a-1 exclude şi pe cel material — în Biserică, în religie, invocînd doctrina evanghelică, bunăvoinţa divinităţii, ajutorul sfinţilor, — direct, sau prin „substitutul" lor: relicvele. Sfinţilor tradiţionali — cărora le erau închinate sanctuare şi locuri de pelerinaj — li s-au adăugat în Evul Mediu tîrziu un mare număr de sfinţi noi, oameni de condiţie foarte umilă proclamaţi sfinţi de către credincioşii din regiunea unde se născuseră şi unde apoi se înfiinţau sanctuare minore pentru pelerini. Rareori cultul acestora era recunoscut de Biserică1. încă din secolul al XlII-lea ecleziasticii cultivaţi respingeau aceste forme populare de pietate — precum şi altele2, — care cuprindeau viziuni, revelaţii şi miracole operate de sfinţi; totuşi, ele au continuat, 1 Cînd, la sfîrşitul secolului al Xll-lea, papalitatea şi-a rezervat în exclusivitate dreptul de canonizare (fapt lăsat pînă atunci la voia poporului), ea a pretins drept condiţie sine qua non şi dovezi despre capacitatea candidatului de a fi săv îrşit minuni. 2 Ga flagelaţia, devenită o practică spirituală comună în Occident în secolele X şi XI. „Piere Damiani i-a formulat o justificare teologică, susţinînd că era suprema manifestare a umilinţei şi iubirii de Dumnezeu, o imitaţie perfectă a suferinţelor lui Hristos însuşi“ (J. Sumption). — în sec. XIII flagelaţia era practicată de mii de laici în pieţele principale ale oraşelor italiene (unde nici azi n-au dispărut total). Ceea ce Biserica accepta ca act de pietate personală, a fost interzis cînd lua forme de isterie mistică colectivă; interdicţie rămasă însă inoperantă. Supliciile Infernului: fluviul de gheaţă. — Gravură din UArt de bien vivre et de bien mourir, de Verard. Sec. XV MENTALITATEA RELIGIOASA 645 împreună cu străvechi credinţe şi practici magice (cultul arborilor, dumbrăvilor, izvoarelor, etc.). Tendinţa firească a omului simplu din popor de veneraţie spontană a unor figuri eroice a dus la apariţia cultului a numeroşi sfinţi politici. Frederic Barbarossa însuşi a vrut şi a obţinut ca în 1165 să fie canonizat Carol cel Mare, după ce timp de trei secole acesta fusese obiectul unui adevărat cult popular. Cei mai mulţi sfinţi politici erau în Anglia3, — în general canonizaţi nu pentru viaţa lor pioasă, ci pentru că fuseseră victime ale unei morţi violente (aproape toţi fiind asasinaţi). Veneraţia relicvelor (care data încă din sec. ii) a fost mult timp criticată ca fiind o formă de manifestare a păginismului. (De fapt, prezentînd afinităţi cu forme de credinţă preistorice — fetişe, amulete, talismane, ş.a.). După care, mulţi dintre marii teologi ai perioadei patristice şi de mai tîrziu au elaborat bazele teoretice ale cultului relicvelor. Sf. Augustin ie numea „temple ale credinţei'4, cărora li se datora aceeaşi veneraţie ca sfinţilor în viaţă. Unii teologi — mai ales din Orient — le recunoşteau puterea de a face minuni, — în primul rînd de a-i vindeca pe bolnavi. Toma din Aquino afirma că prin asemenea miracole Dumnezeu îşi arăta dorinţa ca sfinţii să fie veneraţi. — Nu numai relicvele corporale erau venerate, ci şi obiectele care fuseseră în contact cu sfinţii sau cu mormintele lor. Unele erau păstrate în biserici, în relicvarii preţioase; altele, în relicvarii minuscule, erau purtate atârnate de gît, sau încastrate într-un inel, — fapt energic dezaprobat de Biserică, întrucât în felul acesta erau asimilate cu amuletele păgînilor; totuşi, mulţi episcopi sau arhiepiscopi au continuat să le poarte. — Bizanţul, Franţa, Germania, Anglia, Spania, se luau la întrecere să adune un număr cît mai mare de relicve; şi nu numai regatele, ci şi regiunile, mănăstirile, oraşele şi persoanele particulare. Catedrala din Chartres Oamenii Bisericii, teologi dintre cei mai distinşi puneau adeseori la îndoială autenticitatea lor; cu atît mai mult cu cît această goană după relicve a dus la un intens comerţ (exercitat de feluriţi şarlatani) şi la numeroase cazuri de furt de re- 3 Eduard II, rege anglo-saxon asasinat în 978; Edmnnd, rege anglo-saxon, martirizat în 870; Eduard III Mărturisitorul, Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, Simon de Montfort, conte de Leicester, Eduard II, asasinat în 1327, Henric VI, contele Thomas de Lancaster, mort în 1322, ş.a. Regele Canut II al Danemarcei, asasinat în 1086, a fost canonizat în 1100. 646 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE licve, unele comandate de mănăstiri, de biserici sau de persoane particulare. După jefuirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204, „piaţa44 europeană de relicve a fost invadată de mii şi mii de asemenea obiecte. La începutul secolului al XlII-lea, Coneiliul din Lateran a condamnat traficul de relicve ca sacrilegiu şi simonie; ceea ce n-a împiedicat ca, în ciuda falsurilor şi fraudelor recunoscute, mulţimea naivă să le venereze (în multe ţări civilizate, pînă azi); n-a împiedicat mănăstirile şi bisericile să le colecţioneze, spre a atrage pelerini (şi beneficii); şi n-a împiedicat ca însăşi autoritatea laică să le comercializeze4. MIRACOLUL ŞI „MEDICINA MIRACULOASĂ4 Autenticitatea relicvelor era certificată de capacitatea lor de a face miracole; iar metoda cea mai simplă de a provoca sau de a verifica o minune era proba focului: dacă relicva aruncată în foc rămînea intactă, însemna că este autentică5. (Proba focului, după cum se ştie, era aplicată şi în justiţie, pentru a dovedi nevinovăţia inculpatului)6. „Ceea ce cucerea de fapt adeziunea spiritelor din Evul Mediu nu era ceea ce poate fi observat şi demonstrat printr-o lege naturală, printr-un mecanism care se repetă în mod regulat; ci extraordinarul, supranaturalul sau, în orice caz, anormalul. Ştiinţa însăşi lua mai bucuros drept obiect excepţionalul, mirabilia“ (J. Le Goff). Credinţa în miracole este o altă caracteristică a mentalităţii medievale7 — permanentizată, dealtminteri, mult timp: în Europa chiar, ordaliile — în uz încă si azi la unele populaţii primitive — au rămas în practica judiciară pînă în secolul'al XVI-lea. Exponenţii Reformei au susţinut că minunile nu erau decît nişte înşelătorii organizate de clerul catolic din motive de interes personal şi din aviditate. Ele puteau avea însă şi un rol în activităţile misionare. Cînd papa Grigorie cel Mare şi-a trimis corpul de misionari în Anglia, le-a recomandat să prezinte anglo-saxonilor cultul sfinţilor ca un echivalent al panteismului păgîn — „căci nu se poate şterge dintr-o dată totul din inimile lor îndărătnice44. Primul lucru care îl cereau păgînii misionarilor era să facă minuni. Rolul miracolelor în opera de convertire la creştinism a popoarelor din Gallia a fost de asemenea decisiv, — în primul rînd cele atribuite Sf. Martin din Tours. — Biserica a considerat că miracolele îşi aveau rostul lor doar în această primă fază, servind ca mijloc de convingere a celor ce urmau să fie creştinaţi. Totuşi, Biserica a continuat să le prezinte ca dovezi în sprijinul învăţăturilor ei; ceea ce era cu atît mai necesar cu cît în rîndul maselor populare concepţiile panteiste păgîne au rămas vii în mai tot timpul Evului Mediu. Dar persoanele cultivate au privit miracolele cu scepticism; încît, şi clerul bisericilor de pelerinaj le-au exa- 4 Astfel, pentru a obţine o sumă considerabilă care îi era necesară pentru a pregăti o campanie militară împotriva bulgarilor, Baudoin, împăratul latin al Constantinopolului, a lăsat Veneţiei în gaj... coroana de spini a lui Hristosl 5 De fapt, metoda aceasta de verificare nu era proprie numai Evului Mediu. în 1685, contesa palatină Anna Gonzaga lasă moştenire abaţiei St. Germain o bucată din crucea pe care fusese răstignit Hristos — „pe care adeveresc că am văzut-o eu însumi în flăcări fără să ardă44 (apud J. Sumption). 6 Vd. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 2, pp. 576—580, paragr. Ordaliile. 7 Dar nu numai medievale: la sfîrşitul secolului al XVII-lea, reformatorul George Fox, fondatorul sectei quakerilor, a scris o Carte a miracolelor, în care povesteşte mai bine de 150 de miracole în scopul edificării adepţilor săi. MIRACOLUL ŞI „MEDICINA MIRACULOASĂ' 647 minat cu mai multă atenţie înainte de a le publiciza; fapt care a făcut ca începînd din sec. XII minunile popularizate să pară mai puţin improbabile şi absurde decît cele din perioadele precedente. Dealtfel, sfera noţiunii de „miracol44 era foarte largă. Gregoire de Tours povesteşte că el însuşi s-a vindecat, datorită unor minuni, de dureri de cap, de dureri de ochi, de furuncule şi chiar de indigestii! Autorii timpului relatează cu uimire alte „minuni44: un copil care se înecase cu o bucată de carne a scăpat cu viaţă bînd un pahar de apă sfinţită, un cavaler care şi-a regăsit calul rătăcit prin pădure povesteşte călugărilor această „minune44... Evident că nenumărate povestiri despre minuni — mai ales cele datînd din şi după sec. XII — pot fi perfect explicate fără a se recurge la supranatural. Aşa sînt istorisirile evadărilor din închisoare — foarte răspîndite în sec. XY, — fiecare fugă a unui prizonier fiind considerată, cu toată convingerea, ca fiind o „minune44 datorată Fecioarei sau unui sfînt. Cei ce pretindeau că beneficiasem de un miracol erau aproape întotdeauna laici; iar cei ce inventau asemenea istorii miraculoase erau mai degrabă pelerinii înşişi decît clerul bisericii de pelerinaj. — Jan Hus şi alţi reformatori au susţinut că astfel de minciuni erau inventate şi puse în circulaţie de preoţii interesaţi să profite de credulitatea mulţimilor; de fapt, în primul rînd beneficiarii acestor „minuni44 ţineau să se autopopularizeze, povestindu-le. Leul simbolizîndu-1 pe Hristos ca apărător şi mîntuitor al omenirii (stînga). — Dreapta: o figurare a legendei fluierarului, pasărea despre care se credea că posedă darul miraculos de a prezice vindecarea sau moartea unui bolnav. — Medalioane de pe vitraliile catedralei din Lyon. Sec. XIII Distinsul teolog şi profesor Guibert de Nogent observa că „multe miracole sînt datorate mai degrabă vanităţii oamenilor decît puterii sfinţiloru. Aspectele cele mai concludente legate de credinţa omului medieval în minuni le oferă „medicina miraculoasă44. Anumite schimbări climatice care s-au produs în Europa Occidentală după 1300, şi care au dus la repetate perioade de foamete, au avut ca rezultat ultim slă- 648 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE birea rezistenţei organismului oamenilor, apariţia şi extinderea in timp şi spaţiu a epidemiilor şi a unor boli mai uşoare. Medicina pe care o practicau medicii vremii, era, după cum am văzut, rudimentară şi neştiinţifică; tratamentele pe care le aplicau nu erau mai eficace decît cele practicate la ţară de medicina populară. Ca atare, practica medicinei nu se bucura de o prea mare consideraţie, oamenii preferîndu-i pe vindecătorii şi pe „vrăjitoarele44 care recurgeau la remedii pe bază de plante, de poţiuni şi de diferite grăsimi animale. La rîndul lor, călugării şi preoţii centrelor de pelerinaj susţineau că singurul leac contra unei boli era să invoci ajutorul sfinţilor, că numai pelerinajul 1a un sanctuar putea garanta vindecarea bolnavilor. Nu numai ineficienta medicinei timpului explica o asemenea opinie, ci şi convingerea fermă a oamenilor că bolile şi suferinţele fizice se datorează unor cauze spirituale sau unor puteri oculte malefice. O boală este provocată, mai întîi, de păcatele săvîrşite de cel bolnav şi ca o pedeapsă pentru aceste păcate. „Nu există nici o îndoială că păcatul este cauza primă a bolilor trupului44 — scria Sf. Ioan Hri-sostomul. Prin urmare, penitenţa pe care o făcea bolnavul întreprinzînd un pelerinaj îl putea absolvi nu numai de păcate, ci şi de urmarea lor, de boala de care suferea. Gregoire de Tours vorbeşte despre boală ca despre un asediu şi o invazie asupra trupului din partea diavolului. Credinţa în natura diabolică a bolilor — care dealtfel îşi are originea în textele Sfintei Scripturi — era aproape unanimă cînd era vorba de maladii mintale: bolnavul era, în acest caz, un „posedat de diavol44. Convingerea că la originea bolii stă păcatul şi că invocarea ajutorului sfinţilor poate duce la vindecare explică totodată şi ostilitatea Bisericii faţă de medicii care ignoră în mod deliberat originile şi cauzele de ordin spiritual ale maladiilor8. în zilele rde sărbătoare ale sfinţilor sanctuarele respective ale locurilor de pelerinaj erau pline pînă la refuz de bolnavi şi muribunzi; mulţi dintre aceştia aşteptau aici săptămîni şi chiar luni să se vindece, sau măcar să aibă mulţumirea sufletească de a-şi da sfîrşitul lingă mormîntul sfintului din acel sanctuar. Ritualul legat de invocarea ajutorului acestuia varia de-a lungul secolelor, precum şi de la un sanctuar la altul. în general, bolnavului venit în pelerinaj nu i se permitea să atingă relicvele — şi de cele mai multe ori nici măcar să le privească. în schimb, se obişnuia ca bolnavul să-şi aplice pe partea afectată a corpului anumite obiecte care veniseră în contact cu sfintul respectiv sau cu mormîntul lui9. Vindecările „miraculoase44 se explicau, în parte, prin schimbarea de climă sau de dietă a bolnavului (în apropierea sanctuarelor se aflau uneori şi izvoare ale căror ape aveau o valoare terapeutică), iar în parte şi prin faptul că preoţii recurgeau, concomitent, şi la ajutorul medicinei naturale. Multe centre de pelerinaj — Canterburv, Clunv, St. Marţial din Limoges, ete. —* posedau excelente biblioteci cu opere de medicină. Alteori, vindecarea era datorată greşelii iniţiale în stabilirea diagnosticului diferenţial, — multe boli fiind confundate cu alte afecţiuni10. 8 Astfel. Conciliu] din Lateran din 1215 interzicea medicilor să viziteze a doua oară un pacient dacă înainte nu îl vizitase un preot care să îi fi dat asistenţă spirituală. .Sinodul ţinut la Paris în 1429 mergea pînă acolo înrît interzicea medicilor să acorde orice îngrijire bolnavilor care nu se spovediseră si împărtăşiseră în prealabil. Iar Conciîiuî din Beziers din 1246 îi excomunica pe toţi creştinii care acceptau să fie trataţi de medici evrei! 9 „în timpul lui Gregoire din Tours bolnavii mîneau ceara luminărilor ce ardeau în faţa mormîntului sfintului, şi uneori chiar feştilele carbonizate4' (J. Sumption). — Metoda obişnuită de tratament în locurile de pelerinaj era înmuierea relicvelor în apă sau vin, ori spălarea unei părţi a mormîntului cu apă sau cu vin, — din care apoi i se dădea bolnavului să bea, sau, pentru orbi, să aplice lichidul pe ochi. (Din sec. XII, însă, se pare că s-a renunţat la asemenea băuturi macabre). 10 Vd. supra, cap. Ştiinţa, paragr. Medicina. MIRACOLUL ŞI „MEDICINA MIRACULOASA4* 649 Explicabile în termeni psihologici erau vindecările maladiilor mintale: aproape o jumătate din cazurile de vindecări „miraculoase64 enumerate de Gregoire de Tours se referă la diferite forme de anormalitate psihică — schizofrenie, mutism, delir, epilepsie, depresiune nervoasă, etc. „Şi tulburările pur fizice puteau să fie vindecate, cel puţin temporar, prin mijloace psihosomatice, — dat fiind că o indispoziţie fizică, uneori chiar gravă, poate deriva din ipohondrie: un fapt pe care medicina l-a recunoscut abia în secolul trecut şi care explică aproape sigur presupusele vindecării miraculoase44 (J. Sumption). — Stressul psihologic putea fi uşurat de înseşi circumstanţele vindecărilor „miraculoase44: stabilirea diagnosticului (maladia ca urmare a unui păcat săvîrşit), încrederea fermă a bolnavului in posibilitatea vindecării, ceremonia din biserică, formularea unei promisiuni solemne, convingerea bolnavului că se va putea vindeca, urmată de autosugestia că s-a vindecat sau ameliorat, — toate acestea constituiau elementul cel mai important în aceste cazuri de vindecări „miraculoase44. în situaţia unei boli grave, vindecarea psihosomatică era de scurtă durată. Din relatările timpului reiese că, în cele mai multe cazuri, bolnavii făceau o recădere; dar revenirea bolii era explicată prin faptul că bolnavul nu şi-a îndeplinit cum trebuia recunoştinţa faţă de sfintul care îl vindecase, sau nu efectuase pelerinajul peni-tenţial pe care îl promisese, sau nu adusese sanctuarului o ofrandă îndeajuns de generoasă, sau că între timp ar fi comis un alt păcat grav. (De obicei, vindecările ratate într-un anumit sanctuar erau denunţate de clerul unui alt sanctuar, rival). Fără îndoială că unii bolnavi porniţi în pelerinaj ia marile sanctuare se vindecaseră efectiv; dar, pe baze perfect explicabile in lumina cunoştinţelor actuale ale medicinei, prin factori care sînt consemnaţi în toate relatările medievale despre vindecările „miraculoase4411. PELERINAJE PENITENTIALE, PELERINAJE JUDICIARE SI „CALATORII TURISTICE4 Aşadar, o credinţă tipic medievală era cea potrivit căreia păcatele comise puteau fi răscumpărate, automat, prin vizitarea unor anumite sanctuare. De obicei se trece însă cu vederea faptul că pelerinajele medievale nu erau doar acte individuale de pietate, ci comportau şi serioase implicaţii, sensuri, consecinţe de ordin social şi juridic (pe lîngă altele, de ordin economic şi cultural). Totuşi, ele prezintă — cel puţin formal — un semnificativ aspect al mentalităţii religioase a Evului Mediu11 12. Biserica creştină a început să impună pelerinaje pentru ispăşirea păcatelor încă din sec. VI, cînd misionarii irlandezi au întocmit chiar „tarife44 penitenţiale, — liste ale actelor obligatorii de pocăinţă stabilite în funcţie de gravitatea păcatului 11 British Medical Associaiion a sugerat şase factori putînd să explice vindecările cele ma „miraculoase" care se pretinde că ar fi avut loc în timpurile moderne: 1. — un diagnostic greşit; 2. — un prognostic greşit; 3. — o atenuare aparentă a simptomelor; 4. — o dispariţie periodică a simptomelor; 5. — o vindecare spontană; 6. — folosirea simultană a unor remedii fizice. (Cf. J. Sumption). — De reţinut că, în secolul trecut, însăşi Biserica catolică a recunoscut ca adevărate mai puţin de o sută de cazuri de vindecări „miraculoase" care au avut loc la faimosul sanctuar dinLourdes, — care însă în acest timp fusese vizitat, cu speranţa vindecării, de cîteva milioane de bolnavi! 12 Călătoriile, individuale sau colective, la un loc sacru, ca o formă de manifestare a pietăţii, erau comune tuturor popoarelor şi religiilor (din Egipt, India, Mongolia, China, Japonia, Palestina, Grecia, Roma, Arabia). Creştinismul a preluat şi a menţinut — începînd din sec. IV — practica pelerinajelor, dar totodată disciplinîndu-le şi reglementîndu-le. 650 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE comis, şi care mergeau de la ţinerea unui post de cîteva zile pînă la exilul perpetuu. Scolasticii din sec. XIII au formulat distincţia dintre penitenţa „publică44 şi cea „privată44. Prima — care de obicei însemna un pelerinaj obligator — era impusă pentru păcate publice grave, mai ales pentru asasinate13. (Presiunea opiniei publice era atît de puternică — şi putînd avea efecte incalculabile — încît cei vinovaţi, fie ei chiar conţi sau regi, trebuiau să se supună penitenţelor impuse; şi cărora realmente li se supuneau). A doua, rămînea ca un act de pietate personală; era întreprins voluntar şi foarte frecvent practicat începînd din jurul anului 1000. Din primii ani ai secolului al XlII-lea, sub influenţa tribunalului Inchiziţiei — care şi-a lăsat amprenta în numeroase aspecte ale legislaţiei medievale — s-a introdus în legislaţia civilă pelerinajul judiciar. Ga o pedeapsă mai uşoară, pentru cei suspecţi de erezie (dar împotriva cărora nu existau probe precise), au fost stabilite 19 centre minore de pelerinaj, toate pe teritoriul Franţei, pe lîngă cele 4 mari sanctuare — din Roma, Canterbury, Santiago de Compostela şi Koln (la mormîntul celor trei Regi Magi). In 1328, legislaţia civilă din Ţările de Jos stabileşte obligaţia unui pelerinaj ca pedeapsă generală pentru delictele de violenţă. In acelaşi secol al XIV-lea, această procedură era stabilită şi în Franţa şi Italia. Pelerinajul judiciar — o pedeapsă infinit mai grea (dat fiind complexul de condiţii ale vremii) decît ne putem imagina azi, şi în conţinutul căreia de obicei elementul religios era aproape inexistent — echivala cu exilul pentru un număr determinat de ani, şi era aplicată mai ales celor consideraţi a fi agitatori periculoşi pentru ordinea publică a comunităţilor orăşeneşti. Asasinatul, conspiraţia, agresiunea cu vărsare de sînge, comportau de asemenea pedeapsa cu exilul; iar a da foc unei case — delictul cel mai grav pe care îl putea comite locuitorul unui oraş medieval — era un fapt sancţionat cu obligaţia unui pelerinaj la Ierusalim, sau măcar la Santiago de Compostela14. — Dar în acelaşi timp tribunalele civile permiteau ca cei pedepsiţi să-şi poată răscumpăra obligativitatea pelerinajului judiciar, plătind o sumă care varia în funcţie de distanţa pînă la sanctuarul indicat în hotărîre. Nu numai forurile bisericeşti sau curţile de justiţie impuneau efectuarea unu4 pelerinaj, ci şi orice corporaţie avea competenţa şi puterea de a-şi pedepsi şi membrii recalcitranţi obligîndu-i să facă pelerinaje la sanctuare îndepărtate. Mai mult decît atît: exista şi obiceiul ca un oraş întreg după o rebeliune sau o înfrîn-gere suferită, să fie obligat — ca o pedeapsă stipulată în tratatul de pace care urma — să-şi trimită grupuri masive de cetăţeni intr-un pelerinaj expiator15. Or, un pelerinaj fie judiciar, fie penitenţial, fie voluntar, întreprins din motive de conştiinţă — comporta imense dificultăţi, riscuri şi sacrificii materiale, mai ales cînd sanctuarul indicat era la o depărtare de mii de kilometri. Pelerinii — în grupuri, pentru a se ajuta între ei la nevoie şi a se putea apăra contra numeroşilor tîlhari de drumul mare, făceau tot drumul pe jos (mai rar călare — căci în acest caz penitenţa nu mai avea aceeaşi valoare morală), de multe ori dormind sub cerul li- 13 în 1066, contelui Dietrich care îl ucisese pe arhiepiscopul de Trier; regelui Henric II, învinuit de asasinarea lui Thomas Becket; contelui Raymond IV de Toulouse, pentru uciderea legatului papal; importantului om de stat Guiliaume de Nogaret, profesor al universităţii din Montpellier, pentru grava insultă adusă papei Bonifaciu VIII, ş.a., — le-au fost impuse îndelungate pelerinaje penitenţiale. 14 Pedeapsa aceasta fusese stabilită încă din 1186 de către Frederic Barbarossa; care mai stabilise că cei exilaţi pentru crime sau violenţe fizice grave nu se puteau reîntoarce pînă cînd nu despăgubeau, printr-o sumă de bani stabilită după anumite norme, victima sau familia ei. 15 „Prin tratatul din Arques (1326), care a însemnat înfrîngerea oraşelor flamande răsculate împotriva regelui Garol al Franţei, oraşelor Bruges şi Gourtai li s-a impus să trimită o sută dintre cetăţenii lor cei mai de vază în pelerinaj la Santiago, o sută la St. Gilles şi o altă sută la Rocamadouri4 (J. Sumption). •— Alteori, alte grupuri de sute de cetăţeni, printre care înalţi demnitari ai oraşelor pedepsite pentru rebeliune au fost trimise (în 1309,1393, 1468, etc.) în pelerinaje penitenţiale la Avignon, Santiago, Roma şi Ierusalim. PELERINAJE PENITENŢIALE, PELERINAJE JUDICIARE 651 ber, în ploaie şi frig, puţind căra eu ei prea puţine alimente, în rest hrănindu-se cu ce găseau sau cu ce căpătau de la oamenii binevoitori ori de la mănăstiri, istoviţi de oboseală, mulţi îmbolnăvindu-se, cei bolnavi nerezistînd şi murind pe drum... Penitenţele judiciare pentru motive grave comportau pelerinaje îndelungate, şi nu la unul ei la mai multe sanctuare, pelerinaje care puteau dura mai mulţi ani, şase, şapte şi chiar mai mult. Din epoca merovingiană şi pînă după 1300 — deci timp de cinci sau şase secole — a continuat obiceiul ca pelerinul să execute penitenţa făcînd tot drumul cu lanţuri la mîini, la picioare, la gît; iar dacă comisese un omor, să poarte de gît şi arma cu care făptuise crima. Cei condamnaţi de Inchiziţie la un pelerinaj penitenţial trebuiau să poarte, cusute pe haină, pe piept şi pe spate, două cruci mari de stofă de culoarea şofranului; cei ce purtau aceste semne — cele mai umilitoare pentru un penitent — făceau drumul singuri, cîte unul, nu erau acceptaţi de nici un alt grup de pelerini în compania lor, şi nici în hanuri sau în spitale nu erau primiţi La întoarcerea dintr-un pelerinaj judiciar, cei condamnaţi trebuiau să prezinte adeverinţa că vizitaseră sanctuarul indicat, altminteri nu erau primiţi să mai rămînă în oraşele lor. — De la obligaţia efectuării unui pelerinaj judiciar cel condamnat nu se putea sustrage nicidecum, — şi eu atît mai puţin cînd această pedeapsă, echivalînd cu un exil de Obsesia păcatului: pedepsele Iadului pentru ce lx. . „ lt ,. v , ce comiseseră cele şapte păcate capitale. — Xilo mai mulţi am, fusese o alternativa la gravură apărută la Ulm (1482) pedeapsa capitală16. Nu trebuie să se creadă că pelerinajele ar fi întrunit un consens unanim. încă din perioada carolingiană un ecleziastic de înaltul prestigiu al lui Hrabanus Maurus se exprima împotriva lor, pentru că revărsau pe drumuri numeroşi criminali care terorizau călătorii paşnici. Patru secole mai tîrziu, Jacques de Yitry se plîngea de „bandele de răufăcători, nelegiuiţi, sacrilegi, tîlhari, asasini, paricizi, sperjuri, adulteri, trădători, corsari, piraţi, proxeneţi, beţivani, menestreli, scamatori, actori“, pe care tribunalele Europei îi trimiteau in valuri în Ţara Sfîntă. Toma din Aquino protesta împotriva pelerinajelor impuse femeilor, sau a celor impuse de nişte preoţi ignoranţi. — Începînd din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, foarte rareori o autoritate spirituală mai impunea un pelerinaj penitenţial. După decăderea 16 în 1405, Pierot, un hamal din Namur care ucisese un avocat, fusese pedepsit să facă un pelerinaj la Santiago; după cîţiva kilometri de drum s-a înapoiat şi s-a ascuns intr-un cartier mărginaş al oraşului; descoperit după cîteva săptămîni, a fost numaidecît decapitat. 652 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE treptată a Inchiziţiei din sudul Franţei, tribunalele civile din nordul Europei au rămas singurele organe de justiţie care au mai recurs la pelerinajul judiciar, — chiar şi după Reformă. Un sanctuar de pelerinaj era departe de a fi un loc de pioasă reculegere spirituală. îndeosebi la sărbătoarea patronului sanctuarului, în preajma mănăstirii se organiza un mare bîlci pentru toată regiunea, care aducea un bun venit sanctuarului. Timp de cîteva zile, vînzătorii ambulanţi, comedianţii, scamatorii, negustorii de luminări şi de suveniruri, cîntăreţii la diferite instrumente, cerşetorii, hoţii de buzunare, se amestecau printre bolnavii în cîrje sau aduşi pe tărgi în speranţa unei vindecări miraculoase. Imnurile pelerinilor cuvioşi erau tulburate de larma şi veselia mulţimii, de cîntecele vulgare ale celor ce petreceau în cîrciumile din jur. — în biserică, vacarmul era aproape la fel ca afară; mulţi pelerini leşinau sufocaţi în înghesuială, alţii erau călcaţi în picioare de mulţime (în 1364, la Saint-Gilles au fost 18 morţi, striviţi în învălmăşeală). Bisericile aveau prea puţine ieşiri, pericolul de incendiu era permanent; într-un an, în biserica abaţiei din Vezelay, 1127 de pelerini au murit arşi de vii. Cronicarii timpului au remarcat că multe persoane întreprindeau un pelerinaj nu din motivul pios al penitenţei, ci din pură curiozitate şi plăcere a călătoriei. Intr-adevăr, în secolul al XY-lea, cînd călătoriile au devenit mai uşoare, mai sigure şi mai puţin costisitoare, motivul predominant al multor pelerinaje a fost dorinţa de a vedea şi a afla lucruri noi şi interesante. Pentru pelerinii din Ţara Sfîntă existau adevărate ghiduri turistice încă din secolul al Xll-lea, — cu informaţii culese în mare parte din scrierile Venerabilului Beda. îndată după prima cruciadă au apărut şi adevărate jurnale de călătorie. în secolul următor, al XlII-lea, călători care au ajuns pînă la Damasc sau Bagdad şi-au au consemnat impresiile despre societatea islamică. Foarte citit era în acest timp itinerarul descris de cronicarul Baudry de Bourgueil în Historia Hierosolymitana. — în secolul al XlV-lea, interesul pentru asemenea lucrări ia un aspect diferit odată cu apariţia (în 1357) a unei descrieri a călătoriei lui John Mandeviile în Palestina. In realitate Mandeville*s Travels era o compilaţie de descrieri şi naraţiuni ale unor peripeţii, reale sau imaginare, publicate cu un secol în urmă, dar o compilaţie care s-a bucurat de o popularitate imensă: în numai 50 de ani de la apariţie, versiunea în franceză a fost tradusă în 8 limbi (latină, engleză, germană, daneză, cehă, italiană, spaniolă şi irlandeză). Se cunosc azi peste 300 de manuscrise ale acestei lucrări. Pelerinajele adevărate, la fel ca asemenea pseudo-pelerinaje, revelează şi alte aspecte, de obicei prea puţin sau deloc cunoscute, ale gusturilor şi habitudinilor mentale ale oamenilor Evului Mediu. O carte ca cea a lui Mandeville (şi, bineînţeles, ca ll Milione al lui Marco Polo) reflectă interesul crescînd şi entuziasmul viu provocat de cunoaşterea orizonturilor îndepărtate: un alt aspect, prea puţin relevat, al omului medieval. Sau, faptul că flotilele care porneau anual din portul Veneţiei aveau la bord cel puţin o persoană (dacă nu chiar patru sau cinci) care aveau misiunea să redacteze cu regularitate un jurnal de călătorie, un „jurnal de bord66, în ultimii ani ai secolului al XlV-lea s-au încheiat pentru prima dată adevărate acorduri turistice. La Roma apar acum ceea ce numim azi „birouri de informaţii turistice66; iar în Egipt şi Palestina se deschid „consulate46 pentru protecţia călătorilor din ţările occidentale. în 1387, autorităţile aragoneze eliberează un permis de liberă trecere pentru un grup de călători germani — „veniţi în pelerinaj şi pentru a cunoaşte viaţa şi obiceiurile spaniolilor66, se spune în document. Un tratat comercial din 1471 încheiat între Franţa şi Anglia prevede posibilitatea gentilomilor englezi de a veni în Franţa — „de a vedea şi studia ţara pour leur plaisance“. La marile sanctuare, obiective de pelerinaj, se vindeau imagini ale locului: primele „vederi66, PELERINAJE PENITENŢIALE, PELERINAJE JUDICIARE 653 primele „ilustrate44. încă din secolul al Xl-lea pelerinii porneau la drum ducînd asupra lor ghiduri ale itinerarului pe care şi-l aleseseră, iar în secolul al Xll-lea existau cel puţin opt descrieri (cunoscute azi) ale Palestinei. în unele oraşe mai mari existau şi ghizi de profesie (la Ierusalim — încă din secolul al IV-lea), ghizi autorizaţi şi organizaţi într-o asociaţie proprie. La Veneţia, ghizii oficiali îi însoţeau pe călători arătîndu-le oraşul, găsindu-le locuinţă, ajutîndu-i să facă cumpărături... Era, prin urmare, firesc ca, în urma acestor mijloace la dispoziţia călătorilor, spre sfîr-şitul Evului Mediu viziunea multora să sufere o schimbare: devine mai realistă, mai critică, mai sceptică în privinţa „minunilor44 din aceste locuri şi a altor poveşti naive debitate de călugării sau de clerul sanctuarelor de pelerinaj17. Pelerinajele se transformă, în secolul al XV-lea, în călătorii „turistice44 datorită mai ales orgoliului celor foarte bogaţi şi gustului pentru fast al nobililor. Este adevărat că şi în cele două secole anterioare se remarcase un mare aflux de pelerini regali şi princiari — regi ai Franţei, Angliei, Castiliei şi Aragonului, duci de Bur-gundia, ş.a.m.d., —■ un aflux a cărui motivare era pietatea; acum însă raţiunea acestor pelerinaje este de ordin monden, de ostentaţie a bogăţiei şi a luxului călătoriei, în 1450, arhiepiscopul de Mainz întreprinde un pelerinaj la Roma cu o suită personală de 140 de cavaleri. Principii germani şi italieni îndeosebi erau renumiţi pentru fastul călătoriilor lor. în 1480, Ernest, ducele Saxoniei, vine la Roma cu o suită de 200 de paji ai căror cai aveau harnaşamentele ornate cu pietre preţioase. în 1489, ducele Otto de Braunschweig soseşte la Roma însoţit de grupul său de medici personali, de numeroşi curteni şi 27 de servitori. Republica Veneţiei organizează „voiajuri de lux44 în Ţara Sfîntă: călătoria contelui de Derby şi a suitei lui, inclusiv proviziile bogate pe care îe-a luat, l-a costat pe nobilul englez o sumă de 40 de ori mai mare decît cea pe care o pretindea în mod obişnuit un armator vene-ţian pentru un asemenea drum. — Să mai adăugăm, tot ca un detaliu legat de mentalitatea aristocratică, faptul că aceşti nobili turişti-pelerini aveau şi interesul ca, ajunşi Ia Ierusalim, să fie investiţi cavaleri ai Ordinului Sf. Mormînt (un ordin existent şi azi); cînd ceremonia investiturii nu putea st & for efol ftiftct»fflareţ|o jpta vm & ia avea loc, din diferite motive, chiar în biserica Sfîntuîui Mormînt, nobilii se opreau în insula Rodos, cartierul general al Ordinului, spre a fi învestiţi aici cu mult-rîvnitul ordin... Marco Polo, reprezentat într-o gravură germană apărută la Nurnberg (1477) Cele de mai sus arată încă o dată că oamenii Evului Mediu aveau o mare curiozitate de a cunoaşte locuri şi lucruri noi şi că, deşi condiţiile şi dificultăţile erau 17 Un alt fapt interesant: în rîndurile pelerinilor din secolele al XlV-lea şi al XV-lea se notează o mare afluenţă de femei, ceea ce era cu totul neobişnuit în secolele anterioare. Mulţi predicatori şi unii episcopi — printre aceştia, chiar Sf. Bonifaciu, în sec. VIII — condamnau pasiunea frenetică pentru călătorii a femeilor. Regula benedictină prevedea excluderea femeilor din rîndurile pelerinilor; iar începînd din secolul al XlV-lea, preoţii multor biserici din Roma le-au interzis intrarea în bisericile lor. 654 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE aproape insurmontabile, se călătorea mult mai mult decît s-ar putea crede. Şi nu numai pînă la îndepărtate locuri de pelerinaj de pe continent sau de la Ierusalim: înainte încă de Marco Polo, pînă în 1300 „drumul mătasei“ ce ducea în inima Chinei fusese deja străbătut de mii de europeni — călugări, sacerdoţi, mai ales negustori şi aventurieri de tot felul. Curiozitatea şi dorinţa de a se informa nu puteau fi satisfăcute de scrieri geografice — care erau aproape total inexistente18. (Chiar şi localizarea „Paradisului pămîntesca era vagă şi controversată)19. Numeroşii călugări trimişi sa-i creştineze pe mongoli şi chinezi desfăşurau într-adevăr o activitate misionară eficientă20;jiar nici negustorii nici misionarii, prea angajaţi în activităţile lor specifice, n-au lăsat aproape deloc descrieri de locuri, fapte şi obiceiuri locale21. Cînd însă, asemenea lucrări au apărut, ele s-au bucurat de o popularitate extraordinară — ca în cazul Milionului lui Marco Polo, chiar dacă descrierile negustorului veneţian n-au avut nici o influenţă asupra geografiei şi cartografiei timpului, iar erudiţilor le-a trezit interesul abia după 1450. SIMBOLISMUL MEDIEVAL Mentalitatea simbolică nu este proprie numai creştinismului; dar Evul Mediu a dat conştiinţei şi interpretării simbolice o extindere, o complexitate şi un sens concordant cu doctrina creştină. In această viziune, întregul Univers este un rezervor infinit de simboluri. Lumea se cottnpune din semne şi lucruri, signa şi res, spunea Sf. Augustin. Lucrurile, care sînt adevăratele realităţi, rămîn ascunse; omul sesizează numai aparenţele, semnele, simbolurile lor. Un obiect sau un fapt este un semn, care mijloceşte omului accesul la cunoaşterea realităţii obiectului sau faptului. „Gîndirea simbolică ~ explică Mircea Eliade — precede limbajul şi raţiunea discursivă. Simbolul revelea-za'anmmite aspecte ale realităţii —- cele mai profunde — care sfidează orice mijloc de cunoaştere^ Este un mijloc de a traduce în acelaşi timp realitatea şi inexprimabilul. Este un semn al invizibilului şi al spiritualului; un semn care îşi găseşte loc nu numai în teologie, în artă sau în literatură, ci şi printre instrumentele gîndirii; ale gîndirii care, în tendinţa de a descoperi semnificaţii ascunse, face apel nu numai la inteligenţă, ci şi la intuiţie. Pentru omul medieval, funcţia simbolului este de a lega planul imanenţei de cel al transcendenţei, de a stabili o comunicare între uman şi divin, de a integra omul şi lumea într-o totalitate organică, într-o unitate cosmică, într-un plan unic — planul divinităţii. _ 18 Unica scriere geografică ce era comentată de magistri elevilor era un mic tratat din sec. VII al lui Martianus Capeila — care însă nu era decît un rezumat al unui rezumat: al lui Solinus, care la rîndul lui îl rezuma pe Plinius cel Bătrîn. 19 Imaginaţia mulţimii îl situa în apropierea Ierusalimului; Hrabanus Maurus, în Asia Con,, tinentală; de asemenea Honore d’Autun, Hugues de St. Victor sau Jacques de Vitry; în sec. VI-bizantinul Kosmas Indikopleustes — într-o insulă din Oceanul Oriental, etc. 20 Trimis de papa Nicolae IV în 1293 în China, franciscanul Giovanni da Montecorvino construieşte la Beijin două biserici, creştinează 5 000 de chinezi şi traduce Psalmii în limba chineză. 21 Marco Polo a avut şansa ca să aibă camarad de închisoare la Genova pe Rustichello da Pisa, scriitor de profesie şi de vocaţie, căruia i-a dictat amintirile şi care le-a dat forma literară atît de atractivă. — Doi precursori ai lui Marco Polo, franciscanii Giovanni da Pian del Car-pine şi Willelmus din Rubruk, trimişi în misiune la Marele Han al Mongoliei (primul, în 1245, de către papa Iiocenţiu IV, al doilea, în 1253, de regele Franţei Ludovic IX) ne-au lăsat două lungi itinerarii, pitoreşti şi de un interes documentar excepţional. SIMBOLISMUL MEDIEVAL 655 Simbolismul medieval începe prin a se exprima în planul cuvintelor. A indica un lucru prin folosirea unui euvînt, adecvat, înseamnă a-1 explica; a numi un obiect înseamnă a-1 cunoaşte; iar a cunoaşte realitatea prin intermediul cuvintelor — care sînt tot atîtea simboluri — înseamnă a o poseda şi domina. (Cuvîntul, deci, este dotat cu o forţă magică). Cuvîntul — verbum — este un simbol al lucrului, al obiectului — res. în această ordine de idei, a interpreta un euvînt echivala cu a descoperi însăşi, natura adevărată a obiectului numit, sau cu esenţa însăşi a fenomenului pe care cuvîntul îl desemna. Nici un alt gînditor din Evul Mediu n-a ilustrat mai clar acest mod de a gîndi ca autorul Etimologiilor, Isidor din Sevilla. Etimologia este disciplina lingvisticii care s-a bucurat în această epocă de cea mai înaltă preţuire tocmai din motivele de mai sus; şi atît de exagerată îneît, devenind o adevărată manie, a dus la interpretări dintre cele mai bizare22, total absurde din punctul de vedere al lingvisticii ştiinţifice; dar pentru omul medieval, acestea reprezentau calea cea mai sigură ce duce la găsirea şi lămurirea tainelor lumii. „Fiecare creatură este umbra adevărului şi a vieţii“ — spunea Honore d’Autun. Fiinţele erau luate ca simboluri ale abstracţiilor teologice sau ale personajelor sacre: porumbelul — al Sf. Duh, mielul — al lui Iisus sacrificat, etc. Cei patru evan-ghelişti îşi aveau simbolurile lor: Marcu — leul, Ioan — acvila, Matei — omul, Luca — viţelul; patru făpturi care, împreună îl simbolizează pe Hristos în cele patru momente decisive ale vieţii lui: Iisus „s-a născut ca om, a murit sacrificat asemenea viţelului biblic, a înviat ca un leu şi s-a înălţat la cer asemenea acvilei în zbor“. —-După filosoful şi teologul Hugues de St. Victor, un simbol reprezintă o uniune a lu-c urilor vizibile pentru a le demonstra pe cele invizibile. Liturghia creştină sau actele de devoţiune sînt acte simbolice; relicvele, sacramentele, rugăciunile, sînt tot atîtea simboluri. Arhitectura religioasă rezidă pe un sistem precis şi inderogabil de simboluri. Biserica pe plan circular este o imagine a perfecţiunii simbolizată, geometric, de figura cercului; biserica pe plan de cruce este o figurare simbolică a crucificării lui Hristos, — dar şi o imagine sintetică a celor patru puncte cardinale, deci o sinteză a Universului; „în ambele cazuri, biserica este un microcosm“ (J. Le Goff). Absida este orientată spre Răsărit — izvorul luminii şi al iluminării, deci a mintuirii; portalul este simbolul accesului la revelaţia divină ce se petrece în interiorul bisericii; personajele reprezentate figurează într-o perspectivă simbolică, potrivit unei ierarhii de ordin spiritual; Dumnezeu veghind asupra lumii este simbolizat prin-tr-un ochi înscris într-un triunghi, semnul Trinităţii; spada arhanghelului simbolizează forţa judecăţii şi a dreptăţii; îngerii poartă aripi în număr corespunzător locului pe care îl deţin în ierarhia cerească, ş.a.m.d. — Simbolismul medieval, prin urmare, nu este un ingenios joc al raţiunii sau al fanteziei; nu este o imaginară combinaţie a unei idei cu un fapt sau cu un obiect, — căci obiectul însuşi este un simbol al unei realităţi invizibile. Ca atare, simbolul nu este un exclusiv produs al subiectivităţii, ci există obiectiv, are o semnificaţie universală. „Drumul cunoaşterii lumii trece prin înţelegerea simbolurilor, a sensului lor ascuns. Simbolismul medieval este un mijloc de asimilare intelectuală a realităţii^ (A.J. Gurevici). Natura este pentru omul medieval un ansamblu de simboluri. Mineralele, vegetalele, animalele, toate au valenţe simbolice, — a căror explicaţie este dată de lapidarii, florarii şi bestiarii, cărţi de bază care nu trebuiau să lipsească dintr-o bibliotecă. Semnificaţia simbolică a pietrelor preţioase (sau semipreţioase) era însoţită de indicarea virtuţilor lor benefice sau malefice: pietrele galbene vindecă icterul, cele verzi — bolile de ficat, cele roşii hemoragiile; în timp ce agata roşie este simbolul lui Hristos care, crucificat, şi-a dăruit sîngele pentru mîntuirea omenirii. 22 Un singur exemplu dintre nenumăratele posibile: Isidor deriva cuvîntul homo de la humus, „pămînt“, pentru că, potrivit Bibliei, Dumnezeu îl crease pe om din pămînt! 656 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE Acelaşi sens îl avea ciorchinele de struguri simbolizîndu-1 pe Iisus; iar Fecioara îşi avea ca simbol al purităţii crinul (totodată trandafirul roşu simbolizîndu-i infinita caritate). în schimb, în regnul vegetal mărul — fructul ispitirii de către diavol a primilor oameni — era simbolul răului; mătrăguna — simbol afrodisiac şi demoniac al luxuriei, etc. După simbolismul imaginilor — simbolismul culorilor. în ordinea importanţei atribuite, primatul îl deţinea roşul — culoarea imperială şi totodată culoarea aparatului ceremonial papal. Dar începînd din secolul al Xll-lea primatul îi revine al-bastrului — culoarea Fecioarei şi, pe pămînt, a regilor Franţei. Verdele — imaginea tinereţii — va fi ca atare simbolul ambiguu al seducţiei dar şi al instabilităţii virs-tei. Galbenul era un simbol al răului şi al înşelătoriei. Mai ales suprafeţele cu dungi colorate, vărgate, împestriţate, indicau un inevitabil pericol moral; în timp ce auriul — nimbul divinităţii — care este altceva decît o culoare, simboliza valoarea supremă, şi deci dominînd toate culorile. Alături de simbolismul stabilit de teologi, Evul Mediu abunda şi în idei, ritualuri şi formule simbolice datînd din epoci arhaice sau provenind din credinţele barbarilor. O mulţime de cutume şi uzanţe judiciare — jurămîntul, ordaliile, sfidările, vrăjitoriile, etc. — sînt străine concepţiei creştine (sau, au fost acceptate doar superficial). în planul practicii sociale, feudalismul a oferit un teren propice dezvoltării simbolismului medieval, prin ritualizarea raporturilor dintre seniori şi vasali, raporturi preluate şi în terminologia iubirii curtene din poezia trubadurilor. în sculptura romanică, în vitraliile gotice, în tapiserii, gravuri şi miniaturi simbolurile sînt nu numai frecvente, ci aproape inevitabile. De asemenea (după cum Mentalitatea simbolică: Hristos reprezentat între simbolurile celor patru evanghelişti. Basorelief — o capodoperă a sculpturii romanice — de pe timpanul portalului principal al catedralei din Chartres. Sec. XII s-a văzut) în literatura medievală, fie că e vorba de poezia populară sau cea de curte„ de legenda arthuriană, de cea a lui Tristan şi Isoldei, sau de romanele din ciclul Gra-alului. — Dar nicăieri mentalitatea simbolică nu apare atît de clar exprimată şi SIMBOLISMUL MEDIEVAL 657 cu atita consecvenţă ca in simbolica numerelor. Pentru oamenii Evului Mediu, „numărul este măsura lucrurilor. Asemenea cuvîntului, şi numărul aderă la realitate. «A crea numerele — spunea Thierry de Chartres — înseamnă a crea lucrurile». Iar arta, imitaţie a naturii şi a creaţiunii, trebuie să ia numărul drept regulă44 (U Le Goff). Intr-o asemenea concepţie — de îndepărtată origine pitagoreică — „numărul este totdeauna legat de ideea de proporţie: realitatea nu este decît aparenţa numărului. Două principii reglează lumea: unitatea şi multiplicitatea. Din primul, derivă numerele nepereche; din celelalte, numerele pereche. Unitatea exprimă stabilitatea, multiplicitatea înseamnă schimbare şi alterarea44 (M.-M. Davy). Unitatea este reprezentată — potrivit doctrinei pitagoreice, acceptată de ginditorii Evului Mediu —-de numărul perfect 10, numărul divinităţii. După Boethius, adevărata cunoaştere nu este accesibilă celui căruia matematica îi este străină; iar Sf. Augustin va afirma că, întrucît Dumnezeu a conferit tuturor lucrurilor numărul, urmează că înţelepciunea nu poate fi pătrunsă de către cel ce nu cunoaşte ştiinţa numerelor — matematica; în schimb, cel ce o cunoaşte va descoperi unitatea naturii. Ştiinţa numerelor stă la baza tuturor ştiinţelor — precum şi a artei. Sculptorii Evului Mediu, înţelegînd că întregul Univers este stabilit în acest fel potrivit ordinei numerelor, vor căuta sensul numărului şi raportul său cu figura pe care ei o reprezentau. Numerele cu soţ şi cele fără soţ exprimă unitatea sau multiplicitatea; numărul fără soţ este perfect pentru că este indivizibil, deci inalterabil, imutabil, înrudindu-se prin aceasta cu ordinea eternă. — Urmînd acest raţionament, operele autorilor medievali vor conţine numeraţii simbolice. în simbolica numerelor concepută de aceştia, unu este Principiul, izvorul şi finalul tuturor lucrurilor, centrul cosmic şi ontologic, simbol al fiinţei, precum şi al revelaţiei. Doi, este simbolul opoziţiei, al conflictului, al rivalităţii şi al reciprocităţii; dar şi al dualismului pe care rezidă orice dialectică, orice efort, luptă, mişcare, —* prin urmare şi orice progres. Numărul trei exprimă o ordine a intelectului şi spiritului, este cifra Regilor Magi şi a virtuţilor teologale, simbolul unităţii şi al perfecţiunii divine: Sf. Treime. Patru — numărul punctelor cardinale, al vuiturilor, aî stîlpilor Universului şi al fazelor Lunei; al celor 4 elemente şi celor 4 umori, al braţelor crucii, al evangheliştilor şi al fluviilor Paradisului; în fine, 4 sînt literele numelui primului om, al numelui oraşului în care au fost martirizaţi sfinţii Petru şi Pa vel (Roma), şi al numelui lui Dumnezeu în limba ebraică (YHWH). — Cinci, este numărul simţurilor omului şi al formelor sensibile ale materiei; iar în teoria abadesei mistice şi vizionare Hildegard von Ringen, 5 este şi simbolul omului, al cărui corp se înscrie într-o cruce compusă din 5 pătrate egale dispuse orizontal şi 5 verticab Şase este numărul zilelor Creaţiunii; dar în Apocalips, semnificaţia sa este net peiorativă. (Şase este şi cifra lui Nero — al şaselea împărat). — Şapte, sînt planetele, sferele cereşti şi gradele perfecţiunii, — dar şi ale păcatelor capitale. Opt — evocînd planul octogonal al Bisericii Sf. Mormînt, al bisericii S. Vitale din Ravenna şi al Capelei Palatine din Aquisgrana — este numărul simbolic al echilibrului cosmic, al rozei vînturilor şi al direcţiilor cardinale dublate de cele intermediere. Nouă sînt — după Pseudo-Dionisie Areopagitul — corurile cereşti, ierarhizate în 3 grade r ca atare, simbolizînd perfecţiunea perfecţiunii (9 fiind multiplul cifrei 3). Nouă sînt şi sferele cereşti la Dante, şi cercurile Infernului; iar ca ultima din seria cifrelor simple —- şi ultimul dintre numerele sub care se manifestă Universul — 9 anunţă în acelaşi timp sfîrşitul şi reînceperea. — Zece, simbolul Decalogului şi imagine a Divinităţii, păstrează sensul de totalitate, de încheiere, de reîntoarcere la unitate (10 + 1 = == 11), după parcursul primelor 9 cifre. Iar 12 este numărul apostolilor, al lunilor anului, al semnelor Zodiacului şi al porţilor Ierusalimului Ceresc. 658 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE Şi, bineînţeles, speculaţiile numerice nu se opresc aici. Uneori, autorii medievali repetă simbologia antică a numerelor; alteori, creează asociaţii sau formulează interpretări noi. Opera literară care încarcă această simbologie — fondată pe cifra 3 — cu sensuri nenumărate, poetice, morale, spirituale, etc., este Divina Comedie' poem versificat în terţine, organizat în 3 cântice şi 33 de cînturi, cărora poetul le adaugă Încă unul pentru ca totalul să atingă multiplul simbolului perfecţiunii, 10 — încă o dată se confirmă aici faptul că în mentalitatea simbolică a omului medieval numerele exprimă idei, calităţi, iar nu cantităţi. MENTALITATEA ARITMETICA Misticismul numerelor era o practică esoterică, la fel ca astrologia; dar în ce priveşte impulsul dat dezvoltării unei aritmetici, contribuţia sa a rămas mult sub nivelul celei aduse de astrologie în general. Independent de acest misticism al numerelor, mentalitatea aritmetică a omului medieval poate fi descifrată şi întrucîtva elucidată privind-o în context cu preocupările — în îndelungata lor evoluţie — legate de o ştiinţă a numerelor23. O consideraţie deosebită faţă de o asemenea preocupare nu putea fi moştenită din tradiţiile clasice24, şi cu atît mai puţin din cele barbare25 26 *. în Evul Mediu timpuriu, Martianus Capella introduce aritmetica sub forma alegorică printre artele „liberale"; Cassiodor o pune în lista disciplinelor profane; Boethius scrie chiar un tratat — mult timp de maximă autoritate — intitulat De arithmetica; iar Augustin admite aritmetica printre ştiinţele care pot fi folosite la interpretarea Scripturii. Aritmetica obţine deci o oarecare recunoaştere chiar în aceste secole. Totuşi, capacitatea (oricît de rudimentară) de a calcula a unui studios, a unui „cleric" din secolele VII şi VIII provenea, nu din scrieri latine, ci pe calea tradiţiei iudeo-creştine, — începînd chiar cu cartea biblică a Numerilor28. într-o scrisoare, Alcuin menţionează că interesul oamenilor din timpul său pentru matematică se extindea şi asupra simbolismului numerelor Scripturii. Dar aritmetica medievală era susţinută de patrimoniul creştin şi pe o altă cale decît cea a textelor biblice. Intr-adevăr, dezbaterile în legătură cu calendarul creştin datează din primele secole ale noii ere — şi îndeosebi pentru data aniversării învierii lui Hristos; calculele se bazau fie pe poziţia Soarelui (ca în calendarul roman) fie pe cea a Lunei (ca în cel ebraic). Începînd din sec. V şi terminînd cu sec. IX sau X, stabilirea datelor calendarului a monopolizat atenţia puţinelor persoane care ştiau să calculeze. (Însuşi sensul termenului computus —ce deriva dintr-un verb care însemna ,,a calcula" — era limitat în această lungă perioadă de cinci secole la ştiinţa de a determina datele calendaristice ale sărbătorilor). Deja în sec. VIII exista un considerabil corpus de scrieri asupra acestei probleme — în special a fixării datei Paştilor. 23 Problema mentalităţii aritmetice a omului medieval ne-a fost sugerată de Alexander Murray, ale cărui informaţii şi interpretări stau la baza acestui paragraf (cf. Bibliografia). 24 Agrimensorii şi negustorii romani ştiau atît cît învăţaseră de la greci. La Roma, „omul liber" trebuia să cunoască doar „artele liberale", şi cu predilecţie oratoria. Or, Cicero însuşi cita „artele" matematice ale astrologiei şi geometriei drept exemple" de studiu „înjositor", care îl distrage pe „omul liber" de la studiul filosof iei morale. 25 Deşi se pare că în Europa goţilor şi a primilor franci exista totuşi o oarecare capacitate aritmetică. Probabil că vizigoţii din Spania trasau pe nisip semne analoge cifrelor încă înainte de venirea arabilor în Peninsula Iberică. 26 în general, atît Vechiul cît şi Noul Testament purtau amprenta culturilor celor mai ver- sate în ştiinţa numerelor ale lumii antice — ca cea egipteană, babiloniană şi greacă. Cele mai puţin avansate erau cea romană şi cea ebraică. MENTALITATEA ARITMETICĂ 65$ In acelaşi timp insă concepţia, cunoştinţele şi practicile creştine au contribuit la blocarea ştiinţei numerelor. în şcolile epocii caroiingiene se pare că aritmetica nu era o materie obligatorie pentru şcolari (decît redusă la calculul digital şi cel cu ajutorul abacului)27. Un motiv de o considerabilă importanţă negativă în acest sens, care limita progresul studiului matematic, era reprezentat de instrumentul atît de rudimentar al numerelor romane28, şi care, fidel simbolurilor vizibile ale acestei gîndiri abstracte, paraliza calculul numeric. (Nici simbolismul numeric descris de Hrabanus Maurus, bazat pe poziţia degetelor şi braţelor — care, teoretic, ajungea la o valoare de un milion — nu prezenta nici un avantaj general faţă de sistemul numerelor romane). Abia în a doua jumătate a secolului al X-lea, în şcolile din Anglia şi Germania, erau învăţaţi să calculeze. La această dată, cu Gerbert d’Aurillac care studiase in Spania arabă — autor a trei tratate de aritmetică şi a zeci de scrisori în care discută subiecte matematice, şi cu introducerea cifrelor aşa-zise arabe (dar de origine indiană) începe o eră nouă în concepţia, practica şi mentalitatea aritmetică. Matematica devine, ca ştiinţă, un element recunoscut în învăţămîntul mediu-superior; şi însuşi împăratul Otto III se dedică, sub îndrumarea lui Gerbert, studiului asiduu al matematicii. Progresul aritmeticii s-a datorat abacului medieval29 şi noului instrument al cifrelor arabe. Importanţa abacului se baza pe principiul valorii poziţionale a bilelor sau jetoa-nelor în calculele efectuate. Prin acest sistem, regulile de înmulţire-împărţire formulate de Gerbert duceau la produse pînă la IO10 (— zece miliarde). La numai cîţiva ani de la moartea lui Gerbert (în 1003) abacul folosit pentru astfel de calcule era recunoscut în diferite regiuni ale Occidentului; în Anglia, mai tîrziu, dar încă din 1079. Cel puţin 18 tratate despre abac (care ne sînt cunoscute) au apărut pînă în 1300, — folosite apoi de „abacişti“ încă patru secole după această dată30. Un anumit tip de „cifre arabe“ apare în manuscrise latine din 976, tocmai în regiunea din Spania unde studiase şi Gerbert. Sistemul de numeraţie cu aceste cifre era definitivat şi bine cunoscut de studioşi chiar înainte de 1200, fără să fie însă generalizat (probabil şi din cauza controlului organelor ecleziastice)31 decît către 1400. în statutul din 1299 — şi în cele succesive, pînă în 1316 — ale corporaţiei bancherilor florentini se interzicea folosirea cifrelor arabe în contabilitate. Mai ales tradiţia 27 în 831, biblioteca importantei mănăstiri St. Riquier poseda 26 de volume de gramatică, unul de medicină şi nici unul de aritmetică. Din toate lucrările, nenumărate, ce s-au scris pînă în timpul lui Scotiis Eriugena ni s-a transmis doar un singur tratat cu temă matematică: De com-puto, al lui Hrabanus Maurus (în care însă computul calendarului este mult prea dependent de Beda). 28 A căror anomalie fundamentală consta în a amesteca principiul adunării cu cel al scăderii: de ex., în MCMLXXIV — unde găsim 2 000 minus 100, plus 50, plus 20, plus 5, minus 1. în felul acesta, era blocat principiul înmulţirii, adică cel din sistemul nostru de azi (în care 4 977 înseamnă: odată ori 1 000, plus de 9 ori 100, plus de 1 ori 10, plus 7). — Nici tabela pitagoreică pentru produse pînă la 50 000, moştenită de la romani (aşa-numita Victorii calculus din sec. IX, folosită şi în secolele următoare) nu putea rezolva problemele ce li se puneau calculatorilor. 29 Spre deosebire de cel roman, abacul medieval (din care s-au păstrat doar 3 sau 4 exemplare), menţinut într-o formă unică pînă în sec. XVIII, era o tablă divizată prin linii orizontale şi verticale, pe care — sau între care — numere simbolizate prin bile sau jetoane erau mutate în anumite poziţii, ceea ce le conferea anumite valori. (Abacul copiilor de azi este un cadru cu vergele pe care se deplasează bile colorate). 30 Pe la mijlocul secolului al XH-lea, un matematician (Ocreatus) a propus o numeraţie bazată pe cifrele romane, dar cu valoare poziţională şi un semn pentru „nimic“; astfel 1 085 era transcris: I.O.VIII.V. Deşi confuz şi nepractic, sistemul lui Ocreatus reflectă totuşi o evoluţie internă a mentalităţii aritmetice medievale. 31 în plină Renaştere mai apar încă notatii hibride, — ca cea de tipul „1000.300.80.5“ în loc de „1 385“. 660 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE literară clasică era ostilă adoptării lor. (Motiv pentru care, în masa enormă de texte literare care ne-au parvenit se constată că cifrele arabe au fost excluse). în Italia secolului al XlV-lea, editorilor-librari (staţionarii) dependenţi de universităţi le era interzis să marcheze preţul textelor şcolare cu cifre arabe. Mai interesant este că înşişi marii bancheri ai Renaşterii — cei din familia Medici, de pildă, — înlocuiesc complet cifrele romane din actele lor de contabilitate cu cifre arabe abia în 1494. (Dealtminteri, şi învăţămîntul noii aritmetici se preda în şcoli separate de cele în care se preda scrisul şi cititul; încît, se putea întîmpla ca cel ce ştia bine calcula să nu ştie scrie şi citi). — Cu toate aceste cazuri şi situaţii, însă, se pare că în secolul al XlV-lea miile de persoane din principalele ţări europene care se ocupau de matematică se foloseau în calculele lor de cifrele arabe. în legătură cu acest aspect al mentalităţii medievale se semnalează două atitudini contradictorii (şi a căror încercare de a le explica ar fi, deocamdată, arbitrară). Prima, este obiceiul de a evita indicarea cu precizie a numerelor relative la ani. Rareori în literatura hagiografică se dă anul naşterii sau anul morţii unui sfînt. în perioade îndelungate ale literaturii medievale din primele secole lipsesc şi numere care ar trebui să indice cantităţi, distanţe, preţuri sau vîrsta personajelor. Cu excepţia analelor, în istoriografia Evului Mediu matur numere indicînd anii sînt foarte rare; iar perioadele sînt specificate ca durată cu aproximaţie, în cifre rotunde. Spre sfîrşitul secolului al Xl-lea, nici juriştii din Roma nu mai folosesc numere pentru a indica legi anumite, înlocuindu-le cu titluri verbale. Dimpotrivă, a doua atitudine mentală se exprimă prin exagerarea cifrelor — de 10-20 de ori, în unele cazuri ajungînd chiar la 50-60 de ori cifra reală (sau plauzibilă), atestată ulterior de documente32. Totodată, începînd din sec. XIII se observă la cronicarii timpului o adevărată invazie a cifrelor, o pasiune euforică de a indica in cifre celermai mici detalii33. Exemplul totdeauna citat — îl oferă Cronica (1347) florentinului Giovanni Villani — cel mai bogat tezaur de cifre din întreaga istoriografie medievală. (Villani adună în Cronica sa tot ce putea găsi în statisticile, de orice fel, asupra Florenţei timpului: tarifele taxelor stradale, salariile diferiţilor demnitari, numărul paturilor din fiecare spital, lungimea podurilor de pe Arno, cantităţile de vin băute şi de carne consumată de locuitori, etc. etc.). Dimensiunea socială a mentalităţii aritmetice medievale este ilustrată de rolul pe care l-a avut matematica în contabilitatea comercială, în actele aparatului administrativ şi în preocupările sau interesele individului. Italia secolului al XlII-lea, ţara în care activitatea comercială cunoaşte cea mai mare dezvoltare din Europa, este şi ţara în care creşterea conştiinţei matematice —* atît în rîndurile profesioniştilor cît şi ale studioşilor şi amatorilor matematicii pure, teoretice — este mai evidentă ca oriunde. Interesant de remarcat, în această ordine de idei, este faptul că tocmai în Lombardia (şi în Gallia) îşi face apariţia, încă din sec. VII, obiceiul — devenit de mult curent — de a data cu cifre zilele lunii. Iar printre cuvintele greceşti care s-au introdus în latina medievală occidentală, 32 Un cronicar din Canterbury referă că impozitul impus de Henric II pentru a putea susţine războiul din 1159 se ridicase la 180 000 de sterline, în timp ce registrele anului respectiv menţionează doar 10 000. Un altul, relatează că pentru răscumpărarea din captivitate a lui Richard Inimă-de-Leu guvernul englez a plătit peste 730 000 de sterline, — cînd registrele existente specifică cifra de aprox. 15 000. Şi exemplele de acest fel s-ar putea înmulţi. 33 De pildă: descriindu-şi oraşul, cronicarul milanez Bonvesin de la Riva (1240—1314) specifică — în cifre, desigur, rotunde — numărul locuitorilor, al caselor, mănăstirilor, bisericilor (şi clopotelor), magazinelor, prăvăliilor mai mici, al fîntînilor, hanurilor, spitalelor şi chiar al urnelor funerare; al avocaţilor, armurierilor, trompeţilor oraşului, al consumului zilnic de grîu, de carne, de peşte şi de crustacee... MENTALITATEA ARITMETICĂ 663 singurele cuvinte (provenind din greaca dialectală) erau denumirile numerelor.* Odată cu limba naţională a intrat în serviciile de contabilitate ale marilor case co*^ merciale şi practica aritmeticii cu cifre arabe. In preajma Renaşterii, două din principalele oraşe comerciale din Europa, Florenţa şi Niirnberg, au fost şi centrele in care a înflorit aritmetica. Iar cel mai fecund matematician al Renaşterii, Luca Fa-cioli, este autorul unor manuale — devenite clasice — atît de aritmetică pură cît şi de aritmetică comercială. Coincidenţele semnalate între practicile comerciale şi cele ale aritmeticii sînt dublate de alte coincidenţe: cele între istoria politică şi evoluţia, dezvoltarea şi extinderea aritmeticii. Dintru început, este semnificativ faptul că cei cinci principali exponenţi (pentru perioade diferite) ai tradiţiei matematice medievale — Venerabilul Beda, Alcuin, Gerbert, Adelard din Bath şi Leonardo Fibonacci — s-au bucurat de cea mai înaltă preţuire şi de prietenia unor monarhi contemporani lor. {Şi nici unul dintre ei — cu excepţia lui Alcuin — nu erau de origine nobilă sau seniorală). Pe măsură ce guvernarea centralizată făcea progrese, ea avea tot mai mare nevoie de aritmetică pentru serviciile sale de contabilitate şi administrative. Spre deosebire de aritmetica comercială necesară negustorilor, guvernelor le era indispensabil un corp de funcţionari cît mai bine versat în aritmetică; şi nu numai pentru contabilitatea internă, ci şi pentru alt gen de operaţii — (de cadastru, de calcul exact al taxelor, al cotelor şi al proporţiilor de creştere ale acestora. Sistemul de stabilire a taxelor şi impozitelor pentru cetăţenii marilor oraşe sau ai regatelor devenea din ce în ce mai complex, veniturile şi cheltuielile statului erau în continuă creştere34, dlupul operativ al funcţionarilor guvernamentali era incomparabil mai întins şi mai complicat decît cel al unor întreprinderi comerciale, oricît de mari. însuşi progresul tehnologiei medievale — în domeniul edilitar, cel al navigaţiei (construcţii de vase, de porturi, de canale), al construcţiilor de orologii pe care le reclamau oraşele, ş.a. — comporta cunoştinţe matematice şi aplicaţii tot mai bogate şi mai complexe. In fine, pe lingă aceste două realităţi sociale noi —■ comerţul şi guvernarea centralizată, — evoluţia mentalităţii aritmetice era legată şi de psihologia individului, de interesele — teoretice sau practice — şi de capacităţile sale intelectuale. Posibilităţile continuu sporite de afirmare a omului, de promovare pe scara socială — şi, implicit, atracţia unei „situaţii44 şi a „puterii44, economice, sociale sau politice — i-au stimulat omului medieval dorinţa, ambiţia de a se folosi cît mai mult de raţiune, care îi oferea şansele „puterii44. Or — observă în continuare Alexander Murray — „aritmetica era cea mai pură manifestare a raţiunii44. Caracterul său raţional era un fapt recunoscut de-a lungul Evului Mediu, în special de persoanele culte. Aritmeticii — prima „artă44 din ciclul quadrivium-xilxxi — ii era unanim recunoscută deosebita sa autonomie logică (chiar faţă de geometrie). „Aritmetica este o ştiinţă care nu are nevoie de nici o alta, întrucît îşi are temelia în ea însăşiu — scria Boethius. Şase secole mai tîrziu, John din Salisbury reia ideea (însuşită, între timp, şi de alţi erudiţi), afirmînd — de astă dată, asociind şi geometria — că, în contrast cu incertitudinile ştiinţelor naturale, „ceea ce conclude matematica privind lucruri ca numerele, proporţiile si figurile, este fără îndoială adevărat si nici nu ar putea fi altfel44. Statutul logic al aritmeticii era recunoscut nu numai de persoanele culte. In acest sens, o dovadă concludentă este popularitatea cu totul deosebită în Evul Mediu a jocului de şah — cunoscut în Europa din jurul anului 1000, — considerat un joc 34 în numai un secol şi jumătate (începînd din 1328), veniturile guvernului monarhic ai Franţei s-au ridicat de la 228 000 de livre la 4 700 000. 662 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE pur raţional şi strîns legat de aritmetică (în opoziţie cu jocul de zaruri, la fel de popular). Ideea aceasta era confirmată şi de bine cunocuta legendă, a răsplătirii inventatorului de către şahul Persiei; legendă care ilustra abilul procedeu, prin excelenţă matematic35. Aşadar (conclude Al. Murray), pentru omul medieval „aritmetica era o funcţie a raţiunii pure. în domeniul numerelor, era ceea ce arta dialecticii era în domeniul mai puţin pur al cuvintelor4**. OMUL CA MICROCOSM In viziunea Evului Mediu timpuriu, omul este o fiinţă slabă, viciată, degradată ca urmare a păcatului originar; o fiinţă umilită în faţa lui Dumnezeu, supusă blestemului şi penitenţei muncii. în concepţia mistică monahală, corpul trebuie dispreţuit, pedepsit şi umilit prin practici ascetice şi prin neglijarea cerinţelor de igienă. Dimpotrivă, idealul nobililor războinici era exaltarea corpului prin toate căile şi mijloacele, — prin calitatea şi cantitatea alimentaţiei, prin îmbrăcămintea îngrijită şi impunătoare, prin exerciţii fizice, militare şi de divertisment. " Începînd din secolul al XlI-lea sau al XlII-lea, cînd îngrijirii şi felului de a se prezenta al corpului uman i se acordă mai multă atenţie36,viziunea despre om devine în general optimistă. Nici munca nu mai este considerată un blestem (benedictinii îi aduc un adevărat elogiu), ci un mijloc de răscumpărare şi de bunăstare ce poate procura omului satisfacţii morale şi plăceri materiale, — atît laicului cit şi ecleziasticului. în acest secol al XlI-lea se elaborează în unele medii intelectuale o teorie fcăreia de acum înainte i se va acorda o mare importanţă, expusă şi dezvoltată fiind în opere a numeroşi autori: o teorie a naturii şi poziţiei omului în Univers, a raporturilor lui cu lumea, a omului ca microcosm, imagine redusă şi replică a nfăcrocosmului37. Platon îl prezentase pe om (în Timaios) ca modelul cosmosului. Spre a ilustra ideea unităţii Universului, Grigorie cel Mare şi Venerabilul Beda vorbiseră şi ei despre analogiile dintre om şi Univers. Alţi gînditori — Scotus Eriugena, Abelard, Guillaume de Conehes — vorbeau despre un „suflet al lumii44 — anima muncii — care insuflă viaţă şi mişcare tuturor lucrurilor, care dă animalelor sensibilitate şi oamenilor raţiune. — Acum, în sec. XII, reputatul magistru Godefroy de St. Victor compune o amplă operă despre om căreia îi dă chiar titlul Microcosmus. Ilonore d’Autun stabileşte în amănunte înrudirea dintre om şi cele patru elemente ale naturii: carnea derivă din pămint, sîngele din apă, respiraţia din aer, căldura corpului din foc. Părţile corpului omenesc corespund părţilor Universului: capul corespunde cerului, pieptul — aerului, stomacul — mării, picioarele — pămîn-tului. Şi simţurile prezintă analogii cu elementele cosmosului: văzul cu focul, auzul şi mirosul cu aerul, gustul cu apa, iar simţul tactil cu pămîntul. Trupul întreg este o imagine a naturii: oasele se aseamănă cu pietrele, unghiile cu arborii, părul cu iarba, iar prin simţurile lui omul se aseamănă cu animalele. — Unii autori află corespondenţe 35 36 37 35 Un bob de grîu în primul pătrat, 2 în al doilea, 4 în al treilea, ş.a.m.d. Totalul ajungea la astronomica cifră de 1,8 x IO19. * Pentru mentalitatea artistică, vd. supra, cap. Arta, — în special paragraful final. 36 O atenţie dusă pînă acolo încît uneori chiar şi cadavrul era parţial îmbălsămat, — căci Biserica promitea că la Judecata de Apoi şi trupul omului va învia! 37 După Matila Ghyka, termenul microcosm apare pentru prima oară la Democrit din Abdera; dar o biografie anonimă a lui Pitagora îi atribuie acestuia invenţia termenilor microcosm şi macrocosm. Conceptul de microcosm se găseşte şi la Platon şi la Macrobius; dar niciodată n-a cunoscut o atît de vastă răspîndire ca în secolul al XlI-lea. ’ OMUL CA MICROCOSM 663 intre raţiunea omului şi aer, între imaginaţie şi apă, între inteligenţă şi cer, între simţuri şi pămînt. Alţii, găsesc că celor 4 elemente ale lumii le corespund cele 4 umori ale omului. Venerabilul Beda stabileşte corespondenţe între cele 4 elemente, cele 4 anotimpuri şi cele 4 umori. In fine, identitatea dintre om şi natură este confirmată şi de influenţa fazelor Lunei, a anotimpurilor, a luminii Soarelui asupra omului. Conceput ca imagine, model şi rezumat al Universului, omul este văzut ca fiind înzestrat cu o demnitate şi o măreţie de care trebuie să fie pe deplin conştient. Pentru a cunoaşte Universul, omul este dator să înceapă prin a se cunoaşte mai întîi pe sine însuşi; căci cunoaşterea de sine este începutul şi temelia oricărei cunoaşteri. — Concluzia la care va ajunge este conştiinţa situaţiei sale ambigue: creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dar decăzut prin păcatul originar, el îşi va da seama de grandoarea şi în acelaşi timp de mizeria sa. Din starea sa de fiinţă decăzută omul poate fi salvat şi mîntuit numai de Dumnezeu prin credinţă şi faptă bună. Providenţa îl conduce spre salvare dacă omul este predestinat la aceasta prin darul graţiei divine; dar mîntuirea depinde şi de om, căci el este dăruit şi cu libertatea de a alege între bine şi rău. Polemica dusă pe această temă, dintre partizanii doctrinei liberului arbitru şi cei ai doctrinei predestinării (pe care o vor susţine mai tîrziu şi teologii Reformei) a continuat, în forme diferite, în tot Evul Mediu, provocînd în sufletele oamenilor o stare fie de seninătate, fie de disperare. în felul acesta, creştinismul situa persoana umană într-o poziţie contradictorie. Pe de o parte, se susţinea că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi că, prin urmare, este încoronarea Creaţiunii; pe de altă parte, că omul este întru totul supus voinţei absolute a lui Dumnezeu; iar această stare de supunere îi impunea să-şi reprime dorinţele şi înclinaţiile personale, să-şi cenzureze libertatea voinţei, să-şi limiteze dezvoltarea liberă a personalităţii. — Cu toate acestea, în Evul Mediu personalitatea omului nu era circumscrisă şi definită numai de doctrina creştină, afirmarea personalităţii s-a manifestat şi înafara principiilor stabilite şi a normelor impuse de Biserică. Conceptul însuşi de personalitate însă avea un sens diferit de cel pe care l-a căpătat în Europa modernă; dar în nici un caz aceasta nu înseamnă că în Evul Mediu personalitatea umană — ca un fapt de conştiinţă — n-ar fi existat, exprimat şi dezvoltat. Fără a fi total absorbit sau subordonat socialului, totuşi, „în societatea medievală omul era o personalitate strîns legată şi determinată de o categorie socială căreia îi aparţinea. într-o măsură mai mare sau mai mică, el caută integrarea în grupul căruia îi aparţine, acceptîndu-i standardele de viaţă, idealurile şi valorile, felul acestuia de a gîndi, normele de conduită şi simbolismul care îi este congenital44 (A. J. Gurevici). Afirmarea personalităţii consta în uniunea cu grupul; a i te opune însemna un păcat de orgoliu de neiertat. Prima condiţie şi primul moment al acestei integrări era intrarea — prin actul botezului — în rîndurile comunităţii creştine; prin aceasta, el renunţa totodată la propria sa individualitate, autonomă, aderînd şi supunîndu~se ordinei stabilite de grupul în cadrul căruia îşi va dezvolta capacităţile personale. Prin urmare, ceea ce i se cerea omului medieval nu era să-şi manifeste individualitatea autonomă, diversitatea de ceilalţi, originalitatea personală, ci să se integreze în ordinea stabilită de Dumnezeu: aceasta era virtutea socială a individului. Devierea de la această normă — prin exaltarea calităţilor personale — era condamnată şi reprimată; nu pentru că mentalitatea grupului ar fi fost conservatoare şi ar fi suspectat la individ o voinţă de originalitate, ci pentru că asemenea tendinţe „erau considerate contrare modelelor creştine şi periculoase pentru credinţă. Astfel, în reprimarea voinţei şi a opiniei individuale nu se vedea în Evul Mediu o violare a drepturilor şi demnităţii omului44 (Idem), ci o datorie a grupului de a sancţiona prezumţia intelectuală a celor care opiniei grupului îi preferau propria lor opinie; o datorie de a-i disciplina şi neutraliza, de a-i izola şi 664 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE exclude din societate. (Exemplul cel mai concludent: ereticul). Evul Mediu avea o idee clară despre personalitate — ca responsabilitate faţă de Biserică, faţă de Dumnezeu şi in general de ordinea pe care el o stabilise, — fără să recunoască în schimb prerogativele pe care ar fi voit să şi le asume individualitatea autonomă. Practic, in plan social această mentalitate şi acest mecanism de a subordona individul unui sistem constituit, dominant şi imuabil, comporta consecinţe diverse. De pildă: în Evul Mediu autobiografia nu era un gen literar definit, de-sine-stă-tăror (prea puţinele confesiuni sau scrisori revelau — şi chiar ţineau să reveleze — doar o imagine fragmentară, parţială a caracterului autorilor lor). Intr-o operă cu caracter parţial autobiografic autorul ei se prezenta mai puţin pe sine ca individ — narîndu-şi propriile peripeţii — mai puţin prin viaţa sa interioară, exclusiv personală, cît prin ceea ce este general, comun, propriu unei întregi categorii de persoane ca mod de a gindi şi a simţi, ca experienţă tipică grupului sau comunităţii mai mari căreia autorul ii aparţinea. Nici literatura hagiografică nu se opreşte prea mult asupra trăsăturilor individuale ale personajelor a căror viaţă o narează. Aceeaşi lipsă de interes pentru eroii lor ca individualităţi concrete, particularizate, se remarcă şi în scrierile cronicarilor: personajele sînt prezentate ca exponenţi, ca reprezentanţi, exemple şi purtători ai unor anumite calităţi (sau defecte), a unor atribute obligatorii rolului pe care îl deţin, ca valori sociale şi morale personificate. Aceeaşi înclinaţie — şi avind aceeaşi explicaţie — o regăsim în preferinţa artei şi literaturii de a reprezenta virtuţile şi viciile personificate, ca alegorii, iar nu ca personaje concret şi detaliat individualizate. în sfîrşit, în literatura medievală lipseşte şi percepţia individuală a peisajului; o descriere de natură se reduce de cele mai multe ori la o simplă şi banală înşirare de fenomene. (Chiar şi reacţiile sau sentimentele trubadurului faţă de persoana iubită pe care o cîntă sînt lipsite de sinceritate, de auten-.. licitate, rămînind exprimate prin formule stereotipe). ^ In Evul Mediu, aşadar, sentimentul şi afirmarea personalităţii constau în in-) tegrarea în colectivitatea respectivă şi în mentalitatea, obiceiurile şi comportamen-tul ei, în uniunea cu grupul; a i te opune în vreun fel echivala cu un păcat pe care \ societatea nu îl ierta: păcatul orgoliului. — Dar, cel puţin, în felul acesta societatea ! medievală n-a cunoscut sentimentul solitudinii. SPIRITUL RÂULUI: DIAVOLUL Mentalitatea omului medieval era obsedată de puterea şi ameninţările continui ale Răului, care il putea ispiti, induce în păcat şi în cele din urmă condamna la pedepsele şi chinurile Infernului38. Personificarea principiului Răului — diavolul --- avea drept primordială determinare orgoliul: primul rău moral din istoria omenirii a fost păcatul de răzvrătire din orgoliu a îngerilor conduşi de Lueifer împotriva lui Dumnezeu; iar împotriva omenirii, principiul Răului a acţionat pentru prima dată asupra lui Adam şi Evei, ispitindu-i să calce porunca Creatorului. Ca urmare a acestui păcat — scrie Anselm de Canterbury — Dumnezeu a conces diavolului puteri limitate de a ispiti şi pedepsi în diferite feluri omenirea. Diavolul deţine deci aceste puteri malefice în urma unei hotărîri divine şi nu are nici un drept (în sensul juridic de jus) asupra noastră. (Abelard afirmă că diavolul are putere numai asupra celor păcătoşi). Domina credinţa că diavolul dispune de trei moduri de a face rău: împingîndu-1 pe om în ispita păcatului, tulburînd minţile oamenilor 38 Ideea de diavol se regăseşte nu numai în iudaism şi creştinism, ci şi în islamism şi în multe alte culte, în acest sens: ca metaforă a naturii ireductibile a Răului. SPIRITUL RĂULUI : DIAVOLUL 665 (cauzlnd maladiile mintale) şi exereitîndu-şi puterile şi asupra lumii materiale. Conceptul de rău implica trei accepţii: metafizic, natural şi moral; diavolul era simbolul răului radical39. O reprezentare a diavolului apare, după cît se ştie, pentru intîia oară în jurul anului 520, într-un mozaic din bazilica S. Apollinare Nuovo din Ravenna. în predici şi în vieţile sfinţilor se vorbea des despre diavol; încît, începînd din secolul al IX-lea, reprezentările lui sub o înfăţişare umană vor deveni mai frecvente; iar din secolul al Xl-lea apare tot mai des ca un animal sau un monstru. în Evul Mediu timpuriu diavolul era adeseori figurat purtînd aripi (din sec. XIT, cu aripi de liliac), — o iconografie ce insista asupra elementelor oribile şi terifiante provenind din Orient, îndeosebi din China. în secolele XI şi XII diavolul îşi face masiv intrarea în plastica occidentală, — în reprezentări înspăimântătoare, ridicole, groteşti sau hazlii (ca în lunetele bisericilor din Autun, Vezelay, Moissac, Bourges, etc.). în literatură, diavolul apare de timpuriu sub forma de balaur (de pildă, în Beowulf); în Divina Comedie — ca o fiinţă stupidă şi vulgară; în timp ce pentru Chaucer diavolul devine o metaforă a „lumii pe dos“, a nebuniilor celor mai mari ale omenirii. (Rol în care diavolul este servit de evrei, de musulmani şi de vrăjitoare). Faţă de reprezentările din sculptură, pictură şi gravură, literatura îl prezintă intr-o perspectivă „umanistă44 — în sensul că atribuia răul unor motivări umane, mai mult decît ca unor manevre diabolice40. în secolele XII şi XIII, sub influenţa folclorului şi a reprezentaţiilor de bilei, ale mimilor şi altor comedianţi, diavolul este tratat în registru comic, ca o figură bufă, ridicolă, fără a inspira frică. Marile epidemii însă şi repetatele perioade de foamete din secolele XIV şi XV au făcut din diavol o figură ameninţătoare şi îns-păimîntătoare, răspunzătoare în cea mai mare parte de aceste calamităţi; o figură de coşmar, apărînd în scene halucinante de desfrîu, cruzimi şi suplicii infernale41 42 *, — care vor culmina în curînd cu scenele din iad ale lui Pieter Brueghel cel Tînăr şi mai ales cu viziunile demenţiale („Ispitirile Sf. Anton44) ale lui Ilyeronimus Bosch. — Totodată, diavolul apărea în multe alte ipostaze: putea iua intr-o clipă orice formă umană sau animală, se putea prezenta ca o fiinţă seducătoare sau înţeleaptă, puternic şi abil, capabil să construiască într-o noapte lucrări mari de inginerie, în stare să dăruiască celor lacomi şi vanitoşi bogăţii, situaţii, onoruri — pe care şi le dorea şi ambiţiosul Teofil, încheind în acest scop un pact cu diavolul, vînzîndu-i în schimb sufletul. Strîns legată de convingerea în puterile malefice ale diavolului era credinţa în „magia neagră44 4 2, în puterea de a face rău a vrăjitoarelor — pe care Biserica le considera aliate şi servitoare ale diavolului. La fel ca în Antichitate, şi în Evul Mediu 39 în doctrina dualistă a catarilor diavolul este un principiu total independent de Dumnezeu; este o creatură care a uzurpat puteri aparţinînd iniţial lui Dumnezeu. în centrul teologiei catare se situează problema răului; ca atare, figura diavolului este tratată cu extremă seriozitate. Pentru catari, Dumnezeu cel din Vechiul Testament nu este adevăratul Dumnezeu, bun şi drept, ci diavolul în persoană. 40 în literatura medievală, diavolului i se dau nume fie alegorice, ironice sau cît mai jignitoare, fie derivate din mitologia clasică sau din folclor, fie nume de personaje istorice reputate pentru răutatea şi cruzimea lor (Pilat, Faraon, Irod). 41 Pe zidurile cimitirului (Camposanto) din Pisa, în frescele lui Orcagna şi ale elevilor săi din biserica S. Maria Novella din Florenţa, în cele ale lui Taddeo di Bartolo din domul din S. Gimig-nano, ş.a. 42 „Magia neagră4* se deosebea de „magia albă44 prin faptul că aceasta din urmă nu dăuna cuiva urmărind să atragă răul asupra lui sau obligîndu-1 la acte pe care nu le-ar fi făcut din pro. pria sa voinţă. 666 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE Diavolul în chip de balaur ameninţînd copiii, salvaţi de Fecioara Maria. Miniatură dintr-un Apocalips anglo-normand din sec. XIII. — Biblio thăque Naţionale, Paris vrăjitoria erp condamnată de Biserică, — nu însă şi de autoritatea laică. Urmînd exemplul dreptului roman — care pedepsea un magician sau o vrăjitoare numai cind se putea dovedi că magia lor cauzase rău cuiva — legislaţia şi cutumele secolelor XIY şi XV din Italia, Franţa sau Germania nu prevedeau măsuri contra vrăjitoriei; iar legile promulgate în sec. XIII în Castilia şi Leon (Las Siete Partidas) , în care era prevăzută pedeapsa cu moartea contra vrăjitoriei nocive, îi respectau şi chiar îi recompensau pe cei (sau pe cele) care practicau magia în scopuri bune. Persecuţia vrăjitoarelor — pentru motivul că întreţineau raporturi intime cu diavolul — a început, din iniţiativa Inchiziţiei, în ultimele decade ale secolului al XlII-lea. (Prima vrăjitoare a fost arsă pe rug la Toulouse în 1275). Regele Franţei Filip cel Frumos a desfiinţat Ordinul Templierilor (în 1312) acuzîndu-i de practica vrăjitoriei — simplu pretext pentru a sechestra imensele averi ale Ordinului. Primul papă care a condamnat oficial magia neagră a fost Ioan XXII (m. 1334); dar în procesele din arhivele tribunalelor civile nu se menţionează cazuri de condamnare pentru vrăjitorie înainte de 1400. După această dată însă, practica magiei negre — şi, implicit, a condamnărilor — este în continuă şi rapidă creştere, atingînd puncte culminante, nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă: procesele, condamnările, torturile, execuţiile capitale prin înecare, spînzurătoare, decapitare sau ardere pe rug, au continuat în Europa pînă către sfîrşitul secolului al XVIII-lea43. 43 Iar în unele regiuni din America de Sud se pare că execuţiile capitale pentru vrăjitorie au avut loc chiar şi în plin secol al XlX-lea. — S-a calculat că între 1575-1700 (deci numai într-un secol şi un sfert) au fost executate ca vrăjitori sau vrăjitoare peste un milion de persoane. Cu toate acestea, credinţa în magie şi practica vrăjitoriei continuă nestingherită şi azi, chiar în unele din ţările civilizate. SENTIMENTUL COPILĂRIEI 667 SENTIMENTUL COPILĂRIEI Documentele medievale (ca, dealtfel, nici cele din epoci mai tîrzii) nu dau aproape deloc informaţii explicite asupra vieţii afective din cadrul familiei. Asemenea indicaţii insă — privind felul în care era privită vîrsta copilăriei şi cea a bătrî-neţii — pot fi deduse dintr-o documentaţie literară şi artistică, mai mult decît din-tr-una cu caracter social-juridic. „Vîrstele vieţii46 este o temă frecventă în iconografia profană încă din sec. Xîl {ca, de ex., în baptisterul din Parma). Această iconografie îşi va fixa trăsăturile esenţiale cu deosebire în sec. XIV, menţinîndu-le apoi neschimbate pînă în sec. XVIII. Vîrstele sînt reprezentate, succesiv ca „vîrsta jucăriilor44 — printr-un copil jucîn-du-se cu o anumită jucărie; vîrsta şcolii (un copil învăţ în d să citească, sau o fetiţă, să toarcă); a dragostei şi a practicării sporturilor curtene, a războinicului şi cavalerului (reprezentaţi printr-un bărbat înarmat); în fine, a „vîrstei sedentare44 (un om de legi sau un erudit, studiind). In gravurile populare care purtau denumirea de „Treptele vîrstelor44 — aceste atribute se menţin în iconografie, din secolul al XVI-lea pînă într-al XlX-lea. „Periodizarea vieţii avea aceeaşi fixitate ca ciclul naturii sau ca organizarea societăţii44 (Ph. Aries). Pînă pe la şapte ani — deci, de îndată ce erau socotiţi în stare să se lipsească de ajutorul imediat al mamei sau al doicilor — copiii erau confundaţi, se poate spune, cu adulţii. Civilizaţia medievală — spre deosebire de cea antică — nu percepea diferenţa existentă între lumea copilăriei şi cea a adulţilor. (Nici preocuparea sistematică, studiată, diferenţiată, a unei educaţii adecvate copilăriei nu va apărea decît odată cu epoca Renaşterii). Vîrsta „tinereţii44 însemna floarea vîrstei, •— deci începînd de la 20-22 de ani. Oamenii Evului Mediu nu aveau noţiunea „adolescenţei44, nu exista pentru ei o distincţie între pueri şi adolescent es. (Pînă tîrziu, în secolul al XVIII-lea, adolescenţa era confundată cu copilăria). înainte de secolul al Xll-lea arta medievală n-a cunoscut copilăria şi n-a încercat să reprezinte figura copilului. Cînd va fi reprezentat prima oară în Occident în miniaturi, copilul apare întocmai ca un om matur, dar la o scară redusă; la fel va fi redat pînă în sec. XIII, şi chiar cu o musculatură asemenea celei a unui adult. Lipsa de interes faţă de caracteristicile copilăriei se remarcă şi în îmbrăcămintea cu care este reprezentat, — foarte puţin sau deloc particularizată în raport cu cea a unui adult44. Şi nu dintr-o stîngăcie a artistului, ci pentru că mentalitatea timpului nu acorda o specifică atenţie copilăriei45. Accepţia şi sentimentul modern al copilăriei apare — dar încă vag — în arta secolului al XlII-Iea in figurile de adolescenţi ale îngerilor şi în reprezentarea copilului Iisus, iar în plină epocă gotică, a copilului nud; cu varianta (începînd de la sfîrşitul secolului al XlV-lea) a ceea ce se va numi în limba italiană un putto: o derivaţie a copilului nud Amor, a „amoraşilor44 din pictura Antichităţii alexandrine46. în secolele XV şi XVI apare pentru prima dată un adevărat portret al copilului, al unui copil real, ca în viaţă; şi, de obicei, la morminte, ca efigii funerare, — dar nu singur, ci alături de părinţi. Abia în secolul al XVII-lea copilul va fi reprezentat în artă ca prezentînd un interes pentru el însuşi. 44 Un costum care să-l distingă pe copil de adult apare numai în arta secolului al XVI-lea sau al XVII-lea; şi numai în cazul copiilor din straturile cele mai înalte ale societăţii. 45 Dar teza (mult exagerată) a lui Ph. Aries după care părinţii nu ar fi recunoscut fiilor lor drepturile cuvenite copilăriei, mergînd pînă la a-i lipsi de afecţiunea părinţilor, nu este acceptată de medievişti. 46 în secolul al XVI-lea, aceştiputti vor invada pictura occidentală (Tizian va abuza deputti), ca frecvent motiv decorativ. 668 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE Ceea ce nu înseamnă deloc că în Evul Mediu copiii ar fi fost neglijaţi de părinţi* nesocotiţi* lipsiţi de afecţiunea familiei (şi literatura hagiografică aduce numeroase exemple de legături foarte afectuoase între părinţi şi copii); ci doar că nu exista un sentiment al copilăriei, o conştiinţă a particularităţii acestei vîrste, un fel de a vedea care să-l distingă pe copil în mod fundamental de un tînăr sau de un adult. Fără îndoială că, intr-o epocă în care mortalitatea infantilă depăşea procentul de 35% (cînd azi, în ţările cele mai civilizate, abia dacă ajunge la 1%), această situaţie nu putea să nu aibă o influenţă în acest sens, determinînd lipsa unei atenţii deosebite acordate copilului care, după ce trecea pragul pericolului mortalităţii infantile, era confundat cu adulţii. Rămîne faptul că şi afecţiunea cu care era înconjurat copilul era limitată. însăşi Biserica îi punea in gardă pe părinţi — mai ales pe mame — faţă de o excesivă ataşare afectivă a soţilor de copiii lor. ,,Biserica medievală —■ conclude istoricul David Herlihy — nu vedea valori absolute în afectele puternice şi în legăturile familiale44: valoarea absolută ii era rezervată iubirii de Dumnezeu. VÎRSTA RĂTRÎNBŢIÎ în teoria lui Augustin despre cele şapte vîrste ale lumii — extensiune a celor şapte zile ale Creaţiunii — cărora le corespund cele şapte vîrste ale vieţii (reduse de el, într-un alt tratat, la şase), punctul de vedere adoptat este pur simbolic, subliniind mereu o corespondenţă între viaţa spirituală, vîrsta fizică a omului şi vîrsta lumii. Isidor din Sevilla stabilea numărul vîrstelor omului la şase47; subdiviziune care este reluată de autori din secolul al XlII-lea. Grigorie cel Mare susţinea ideea unei interdependenţe între îmbătrînirea omului şi cea a lumii. Gînditorii creştini din Evul Mediu vorbesc despre ultima etate, o încadrează intre limitele unor cifre, dar nu manifestă prea mult interes pentru bătrîneţea concretă. O consideră, la fel ca pe celelalte vîrste, ca un simbol şi îi dispreţuiesc pe păginii cărora le este frică de îmbătrînire. „Dacă omul este o fiinţă muritoare, este firesc să poată muri la orice vîrstă44 — scrie Lactanţiu. Un creştin culege roadele virtuţii sale la bătrîneţe; căci „nu vîrsta contează, ci înţelepciunea44 — spunea Sf. Augustin. Bătrîneţea fizică nu înseamnă o bătrîneţe reală; adevăratul bătrîn este înţeleptul, orice vîrstă ar avea — susţineau şi Origen, şi Sf. Ambrozie, şi Grigorie cel Mare. Bătrîneţea fizică este o imagine a păcatelor acumulate de om, un simbol al decrepitudinei şi decăderii lumii supuse urmărilor blestemului divin pentru păcatul originar al omenirii. Viziunea despre bătrîneţe a Evului Mediu timpuriu este în general negativă şi profund pesimistă. Omul bătrîn e demn de milă, — cu atit mai mult cu cît bătrînii virtuoşi sînt o excepţie. După Ioan Hrisostomul, bătrînii slut mai vicioşi şi mai răi decit tinerii. Pentru Biserică, o problemă specifică a bă-trînilor nu există (cf. G. Minois). în lumea laică, viziunea asupra bătrîneţii era diferită. In epoca de intensă brutalitate a Evului Mediu timpuriu, un bătrîn însemna un bătrîn războinic care, fiindcă nu şi-a găsit moartea pe cîmpul de luptă, trebuia să o aştepte să i-o aducă boala sau decrepitudinea. Mulţi istorici latini relatează că popoarele germanice obişnuiau să-şi omoare bătrînii, socotind că o moarte violentă este preferabilă îmbătrînirii şi decăderii fizice (şi psihice); unii istorici susţin că şi celţii epocii druidice procedau 47 47 Copilăria (pînă la 7 ani), pueritia (între 7 — 14 ani), adolescenţa (între 14—28 de ani), tinereţea (de la 28 la 50 de ani), maturitatea (între 50—70 de ani) şi bătrîneţea; care începe la 70 de ani, pentru a termina cu senilitatea, cu starea de decrepitudine. VÎRSTA BĂTRÎNEŢXI 669 la fel. Dar in epoca creştină, un asemenea omicid „legal44 nu era nici admis, nici practicat efectiv. Numai solidaritatea de familie sau de clan îi punea pe bătrîni la adăpost de grijile materiale elementare. în rîndurile celor bogaţi, apare, în sec. VI, preocuparea bătrînilor de a-şi asigura o viaţă de siguranţă şi de confort printr-un fel de „pensionare44: se retrăgeau într-o mănăstire pentru a se izola de lume şi pentru ca, printr-o viaţă pioasă, să-şi garanteze mîntuirea pe lumea de dincolo. Obiceiul continuă în secolul al VlII-lea şi mai ales al IX-lea, eînd mănăstirile mai mari (St. Gali, Fulda, Corvey, Reichenau, ş.a.) aveau rezervate pentru aceşti „pensionari'4 locuinţe confortabile: adevărate „aziluri de bătrîni44 avani la letire*8. Dar pentru bătrînii săraci, o asemenea posibilitate nu exista. (Pînă în secolul al XlX-lea, retragerea voluntară a bătrînilor într-un azil a rămas un apanaj al categoriilor privilegiate). Bătrânul sărac era întreţinut de comunitatea familială; dacă era lipsit de acest ajutor, râmi ne a un cerşetor. In secolele de început ale Evului Mediu nu exista o asistenţă socială, o operă de caritate organizată: Dumnezeu hotărîse ca lumea să fie împărţită in slabi şi puternici, în săraci şi bogaţi — şi liotărîrea lui trebuia acceptată aşa cum este! Pomana, opera de caritate era într-adevăr o datorie prevăzută de religie, o obligaţie mereu reamintită de preoţi în predicile lor, — dar o datorie destinată să asigure mîntuirea pe lumea cealaltă a celui care dăruieşte pomana! La această dată încă nu se vorbeşte de grija creştinului pentru cei nevoiaşi, de datoria de a-i ajuta pe săraci şi pe bătrîni49. In cadrul familiei, omul bătrîn avea o situaţie precară. Ajuns la vîrsta de 14 ani, unui fiu ii era recunoscută responsabilitatea juridică şi socială deplină; deci părintele nu-şi mai putea revendica un drept asupra lui. Neavînd o autoritate asupra familiei sale, omul bătrîn rămînea la discreţia bunăvoinţei grupului familii!; cutumele, dreptul, legile, nu îi mai acordau nici o favoare şi nici o garanţie. Cei mai mulţi bătrîni se găseau în rîndurile clerului şi ale călugărilor. Pentru aceştia bătrîneţea nu comporta în mod necesar dificultăţi materiale sau un impediment de ordin moral. înalţii prelaţi — şi în primul rînd papii erau aleşi în funcţiile lor indiferent de vîrstă. în secolul al X-lea, Grigorie V a fost ales papă la 24 de ani, iar loan IX, la 20; dar papii Silvestro şi Silverio — la 64 şi, respectiv, la 76 de ani; iar în secolul al Vll-lea, Agaton — care a murit la 107 ani — a fost ales papă la vîrsta de 103 ani! — Şi viaţa politică a ştiut să beneficieze de experienţa bătrînilor. Unele regate barbare erau conduse de rege ajutat de un consiliu de bătrîni, care avea un ascendent moral asupra Iui. In epoca merovingiană, bătrînii — îndeosebi eclezias-tici — desfăşurau o activitate importantă în domeniul justiţiei; sfetnicii regelui Dagobert erau bătrîni între 70-89 de ani. Comunităţile săteşti erau conduse de sfaturi de bătrîni. în perioada Evului Mediu matur, viziunea asupra bătrîneţii se schimbă întru-citva. Se recunoaşte că vîrsta înaintată poate prezenta şi avantaje celor din jur. Sf. Bonaventura ţine să sublinieze că, odată cu trecerea timpului, cunoştinţele 48 Evident, In schimbul unor lăsăminte sau donaţii făcute mănăstirii — şi în condiţii care erau stabilite în prealabil. Astfel, contractele încheiate cu mănăstirea St. Gali specifică şi condiţiile de întreţinere a „pensionarilor14: fiecăruia îi era asigurată o cameră încălzită, o garderobă reînnoită în fiecare an şi o „pensie44 zilnică pentru alimentaţie, echivalentă cu suma necesară întreţinerii a doi călugări. Şi alte mănăstiri procedau la fel, asigurînd aceleaşi condiţii. '49 poeziile şi legendele celtice medievale exprimă într-o formă patetică această tristă condiţie a bătrînilor. în schimb, sufletul poetic al celţilor a găsit o compensaţie şi un remediu — singurul posibil — contra bătrîneţii: în legenda şi în romanele Cavalerilor Mesei Rotunde, bătrînii spun: „Pe noi bătrîneţea nu ne atinge. Noi n-avem cimitire44. în tradiţia celtică, bătrînii vor fi consideraţi — pînă în secolul al NI X-lea — „mesagerii44 lumii de dincolo (cf. G. Minoisb - 870 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE umane se îmbogăţesc mult datorită bătrînilor. In secolul al XHI-lea, bătrîneţea este văzută ca o realitate prezentă căreia i se acordă atenţie, autorii dedică lucrări temei bătrîneţii; nu însă şi teologii, care nu o privesc cu interes; încit, în general viziunea asupra bătrîneţii continuă să rămînă pesimistă. Pe de altă parte însă, in noua epocă, de dezvoltare impetuoasă a oraşelor, vîrsta bătrîneţii constituie pentru bogatul negustor apogeul carierei; bogăţia îi asigură succes, prestigiu şi o efectivă autoritate în societate. Ca atare, ei ajung repede în centrul atenţiei şi interesului lumii ecleziastice, care îi solicită amintindu-le că, pentru a-şi salva sufletul, au datoria să fie generoşi şi să dăruiască Bisericii o parte cît mai consistentă din bogăţia lor... In fine, Evul Mediu tîrziu este pentru cei vîrstnici o perioadă de vizibilă afirmare socială. In primul rind, ca urmare a teribilei epidemii de ciumă (1348) care în numai trei sau patru ani secerase o treime din populaţia Europei: teribilul flagel i-a cruţat însă pe bătrîni (şi pentru că trăiau mai izolaţi). Fapt care — pe plan social — a avut drept consecinţă agravarea conflictelor între generaţii; iar pe de altă parte, o sensibilă creştere a diferenţei de vîrstă între soţi. Aceste situaţii au fost speculate in operele literare în direcţia unei ostilităţi deschise, prezentîndu-i pe bătrîni ca personaje antipatice, de avari, pisălogi, tirani, sau de amorezaţi ridicoli. Cum „moartea neagră44 făcuse ravagii în rîndurile tinerilor şi adulţilor, şi mult mai puţin ale bătrînilor, aceştia s-au afirmat ca persoane foarte active în diferite sectoare ale vieţii — in politică, în viaţa economică, în lumea ecleziastică, precum şi în domeniul artei50. Totodată, în secolul al XY-lea se înfiinţează aziluri pentru bătrîni51; pentru asistenţa acestora activează acum şi numeroasele confrerii înfiinţate în scopuri caritative. Imensa majoritate a bătrînilor rămîn însă într-o situaţie materială tristă, chiar penibilă, de cerşetori. — In artă, în sculptură şi mai ales în pictură unii bătrîri din lumea privilegiaţilor vor fi portretizaţi. Bogaţii care comandau pictorilor o frescă sau un tablou pentru a-1 dărui unei biserici le cereau să îi portretizeze şi pe ei chiar în cadrul respectivei scene sacre! In felul acesta, prin operele unor artişti de mărimea unor Yan Eyck sau Filippino Lippi bătrîneţea şi-a cucerit, într-un fel, respectul contemporanilor. Dar Renaşterea, cu al său cult al tinereţii, se va exprima pe un ton violent contra bătrîneţii. In portretele de bătrîni ale lui Lucas Cranach, Altdorfer sau Bernardino Luini, în Commedia delV arte, în nuvelistica lui Matteo Bandello, în comedia ii i Machiavelli, bătrînii sînt prezentaţi ca pedanţi, răi, zgîrciţi, bogătaşi aroganţi, soţi autoritari, libidinoşi dezgustători sau îndrăgostiţi ridicoli. Alături de ei, bă-trînele sînt deplorate sau tratate fără milă de scriitori ca Ronsard, Du Bellay, Jo-delle, Larivey (iar în Spania — unde va fi creat tipul celebru al Celestinei — de Quevedo); în timp ce omul de curte sau umanistul erudit, Baldassare Castiglione sau Erasm din Rotterdam, sau îi vor condamna pe bătrîni sau îi vor detesta. 60 Din cei 47 de artişti italieni ale căror biografii le-a scris Giorgio Vasari, 34 — deci trei sferturi! — au ajuns să depăşească vîrsta de 60 de ani; 19 au trecut de 70 de ani (Andrea Pisano, Paolo Uccello şi Geniile Beîlini au murit la 78 de ani, iar Donatello, la 80); 6 din ei au trăit peste 80 de ani (Luca della Robbia şi Luca Signorelli — 82); dintre care, Giovanni Bellini a trăit pînă ia etatea de 86 de ani, Michelangelo — de 89, iar Tizian — de 99 de ani! 51 Chiar în a doua jumătate a sec. XIV, în unele oraşe negustorii şi meşteşugarii se organizează să cotizeze toată viaţa pentru a-şi asigura întreţinerea într-un azil. în aceeaşi perioadă, la Lyon lucrătorii agricoli şi meşteşugarii lasă prin testament, întocmit şi legalizat încă în anii. maturităţii, unui spital o parte din avere în schimbul garanţiei de afi întreţinuţi la bătrî-neţe. în* 1488, la Roubaix se fondează o instituţie destinată să găzduiască şi să întreţină 10 bătrîne laice şi 30 de călugăriţe bătrîne. Londra avea încă din 1446 un azil de bătrîni pentru foşti cîrciumari; iar din 1454, un altul pentru marinari bătrîni. în sec. XV, la Milano episcopul fondează un azil de bătrîne etc. VIZIUNEA MORŢII 671 VIZIUNEA MORŢII De-a lungul celor zece secole ale Evului Mediu viziunea şi atitudinea omului faţă de moarte a cunoscut o evoluţie a cărei primă etapă prezintă, desigur, multe reminiscenţe arhaice, dar şi caractere ce i-au fost imprimate de doctrina creştină. Izbucnirea unor tragice calamităţi — ca cea a epidemiei de ciumă de la |mijlocul secolului al XlV-lea — a determinat de asemenea inevitabile modificări sub acest raport în mentalitatea oamenilor. In primele cinci sau şase secole ale Evului Mediu, moartea era privită cu o oarecare seninătate, ca un fapt aşteptat; un fapt care se înscrie în ordinea firii şi de care omul era avertizat fie prin anumite semne naturale, fie de o presimţire intimă. Ca atare, riturile de dinainte şi de după moarte erau îndeplinite simplu, fără manifestări emotive de un dramatism excesiv. Pe de altă parte, cum nu era în ordinea brii ca morţii să coexiste cu cei vii, cultul funerar avea ca scop să împiedice spiritele defuncţilor de a reveni printre oameni, tulburîndu-le viaţa; morţii trebuiau izolaţi într-un spaţiu propriu, într-un loc separat, departe de aşezările celor vii, situat la început in afara zidurilor oraşului52. începînd din secolul al Vl-lea cînd teritoriul oraşului în continuă extindere ajunge să încorporeze şi acest loc, defuncţii erau înmormîntaţi şi în biserici, sau sub streşinile edificiului, sau în nişe din exteriorul zidului bisericii. In limbajul timpului, euvîntul „biserică44 nu desemna doar clădirea, ci şi spaţiul dimprejur destinat mormintelor53. O latură a acestui spaţiu rectangular o forma zidul „osuarului44, locul în care erau îngrămădite osemintele provenind din mormintele comune54. Faptul că această mare curte a bisericii — pe care clericii o numeau cemeterium (din gr. koimeterion — „loc de dormit44) — era rezervată morţilor nu o împiedica să devină un loc public, deîntîlniri unde lumea se plimba sau trata afaceri, petrecea, dansa55, cînta sau juca jocuri de noroc. înainte de toate, acest spaţiu din imediata apropiere a bisericii era considerat un loc de refugiu, de azil, independent de situaţia lui funerară. Cînd, mai tîrziu, pe acest loc de azil intitulat „cimitir44 s-au construit şi mici grupuri de case, cei ce locuiau aici beneficiau de anumite privilegii fiscale. Spectacolul macabru al osuarelor, al tigvelor şi altor oseminte care adeseori apăreau la suprafaţă, nu îi impresiona pe oamenii Evului Mediu timpuriu, aşa cum nu îi tulbura nici ideea propriului lor sfîrşit. Intre cei vii şi cei morţi se stabilea aceeaşi solidaritate ca solidaritatea şi împăcarea omului cu propria lui moarte. In secolele XI, XII şi următoarele, însă, acest sentiment se schimbă, capătă trep- 52 în Slovacia, obiceiul de a înhuma morţii nu într-un cimitir, ci în locurile cele mai diferite, a continuat pînă în sec. XVII; iar în Ucraina, pînă în 1770. 53 Un decret din 596 al regelui merovingian Clotar II fixează acest spaţiu la cîte 3 000 m2 de fiecare latură a clădirii bisericii. ; 54 în mormîntul comun — „groapa săracilor'6, cum era numit, — larg şi adînc de 5 pînă la 10 m, cadavrele erau îngrămădite unele peste altele, fără sicriu, pur şi simplu înfăşurate sau cusute într-un giulgiu. „Din cele 660 de morminte din regiunea Trier, datînd din Evul Mediu timpuriu, numai 39 — deci 6% — din cei morţi aveau un sicriu, sau cel puţin o scîndură de care era legat'" (F. Vovelle). Cînd o asemenea groapă comună se umplea, se acoperea cu pămînt, se deschidea cea veche, din care osemintele uscate de timp erau duse în osuar. Osemintele defuncţilor de vază erau îngropate în biserică, sub lespezile pavimentale. încă nu apăruse în Europa creştină ideea modernă că un defunct trebuie să-şi aibă o „locuinţă44 a lui. 65 Şi aceasta, pînă la o dată tîrzie. în 1231, Conciliul din Roma interzice — sub pedeapsa de excomunicare — să se danseze în cimitire sau în biserici. Un alt conciliu, din 1405, repetă aceeaşi interdicţie, — precum şi jocurile de noroc, spectacolele de bîlci ale mimilor, jonglerilorf eîntăreţilor ambulanţi, şarlatanilor, etc., date frecvent în cimitire. 672 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE tat-trepiat un sens dramatic, exprimat prin apariţia unor noi reprezentări ale morţii, — a morţii în sine, a morţii individuale şi a celei generale, a sfirşitului lumii. în secolul al VH-lea, imaginea Apocalipsului avea încă un aer de linişte: Hris-tos coboară pe pămînt, morţii învie din morminte, fără să fie supuşi unei judecăţi şi fără să fie damnaţi. Pentru că, la această dată, concepţia unei responsabilităţi personale pentru faptele săvîrşite, cu consecinţele ispăşirii sau răsplătirii, încă nu exista; la sfîrşitul lumii cei buni vor învia, cei răi vor fi lăsaţi în nefiinţă. Dar în sec. XII apare o iconografie nouă: ideea Judecăţii de Apoi; morţii învie, sînt supuşi unei judecăţi, arhanghelul Mihail le cântăreşte faptele din viaţă, cei drepţi sînt separaţi de cei păcătoşi, primii sînt răsplătiţi cu fericirile Raiului, ceilalţi sînt pedepsiţi cu chinurile Infernului. Trei secole mai tîrziu, judecata finală a omenirii este individualizată, iar scena judecăţii se petrece în camera muribundului: este ceea ce reprezintă noua iconografie a gravurilor în lemn din atît de popularele Artes moriendi din secolele XV şi XVI. Curtea cerească de judecată, cu Sf. Treime de faţă, cu Fecioara, cu Satan şi armata sa de demoni, este transferată şi figurată în cadrul de familie, de prieteni şi în locuinţa celui ce aşteaptă să-şi dea sfîrşitul. Tema a devenit mai umanizată, individualizată şi dramatizată. Cînd într-un oraş marea epidemie de ciumă secera sute de persoane într-o singură zi, încît cadavrele rămîneau neîngropate zile întregi, oribilul spectacol al putrefacţiei crea un coşmar continuu de care oamenii nu puteau scăpa. Pe plan mental, efectele au fost variate. Astfel: probabilitatea Raiului şi a mîntuirii le apărea oamenilor atît de redusă iar ameninţarea pedepselor Infernului atît de teribilă, incit perspectiva unei căi de mijloc — cea a Purgatoriului — devenise de-a dreptul salvatoare. Pină acum, acest loc de expiaţie a păcatelor nici nu avea un nume, irci nu era reprezentat plastic în vreun fel; dar după 1400, scenele Purgatoriului apar în basoreliefurile reprezentînd Judecata de Apoi, iar Gonciliul din Florenţa (din 1439) formulează clar dogma Purgatoriului. „Teologia Purgatoriului, pînă atunci puţin populară, a adus o uşurare unei tensiuni psihologice intolerabile44 (P. Chaunu). — Pe de altă parte, ideea — consolatoare pentru asupriţi —- că moartea pune stă--pînire pe cei bogaţi şi puternici la fel ca pe cei săraci şi umili, a făcut ca tema „dansului macabru44 să devină extrem de populară. în fine, un alt aspect al influenţei acestei stări de spirit — determinată de efectele marii epidemii — asupra artei: „gisanţii44, defuncţii reprezentaţi pe lespezile mormintelor sau sarcofagelor nu mai au acum aerul senin de dinainte, ci devin figuri crispate, în agonie, pe faţa cărora apar semnele descompunerii. în aceeaşi perioadă, în artă şi în literatură îşi face apariţia figurarea cadavrului, reprezentarea morţii sub forma unei mumii de-abia în descompunere, în decoraţia parietală a bisericilor şi cimitirelor. Moartea a devenit o personificare, exprimînd parcă simbolic puterea nemărginită a dezastruoasei epidemii de ciumă de dată Moartea în viziunea Evului Mediu tîrziu: dans macabru. — Xilogravură germană de Michael YVohlgemut (1493) VIZIUNEA MORŢII 673 recentă56, şi care a potenţat într-atîta sentimentul colectiv al forţei exterminatoare a molimei"încît o asemenea reprezentare devenise necesară. Această viziune macabră a morţii — traducînd un sentiment străin sensibilităţii creştine, de repulsie* de oroare şi de teroare — poate fi interpretată ca un simptom a unei profunde crize morale (cf. Huizinga); sau, dimpotrivă, al respingerii ideii de moarte ca o reacţie pornită dintr-o intensă dragoste de viaţă57. In această ultimă ipoteză, tema macabră ar putea fi interpretată ca un mod prin care omul epocii şi-a cîş-ti gat o mai clară conştiinţă de sine. în sfîrşit, un alt fenomen semnificativ pentru atitudinea Evului Mediu tîrziu faţă de moarte: individualizarea mormintelor. (Cu menţiunea că „numai elitele au avut acces la acest lux suprem care este sfidarea morţii printr-un mormînt5* M. Vovelle). în Antichitate — precum şi in primele secole ale erei creştine — inscripţiile funerare, al căror rost era să păstreze amintirea defunctului, erau extrem de numeroase. Începînd încă din sec. V ele devin foarte rare, iar în unele regiuni dispar cu totul. Dispar şi efigiile şi chiar numele defuncţilor de pe sarcofage. Dar după şapte secole inscripţiile funerare reapar — devenind frecvente în sec. XIII — odată cu efigiile celor morţi. încă nu e vorba de adevărate portrete; în secolul următor însă intenţia reprezentării cît mai adevărate a celui dispărut merge pînă la a-i reproduc© imaginea luată după masca mortuară. Evoluţia acestei tendinţe de personalizare a mormîntului în arta funerară continuă pînă în sec. XVIII, — cînd defunctul este reprezentat chiar de două ori pe acelaşi mormînt: ca gisant, pe lespedea sarcofagului, şi alături printr-o statuie care îl înfăţişează rugîndu-se. — E adevărat că asemenea monumente funerare sînt puţine, rezervate fiind marilor privilegiaţi; în schimb, în sensul aceleiaşi mentalităţi şi atitudini se înscriu sutele de tăbliţe — de marmură, piatră sau metal, — adevărate micro-monumente funerare (de 20 cm pe 40 cm), aplicate pe pereţii bisericilor, în interior sau exterior. Pînă în secolul al XVIII-Iea, acestea au rămas forma cea mai răspîndită de „monumente41 funerare. Semnul crucii, individualizînd un mormînt, apare relativ tîrziu şi rar. în Irlanda şi Anglia este incizat pe lespezi de morminte începînd din sec. VI. în perioada dintre secolele VIII—XI se înmulţesc tipicele monumente funerare colective: pilaştri înalţi, sculptaţi şi avînd în vîrf © mică cruce. De obicei însă acestea nu sînt cruci sepulcrale, ci semne de delimitare a teritoriului unei abaţii, sau monumente de comemorare a unui sfînt. Lespezile de piatră pe care era săpată o cruce, foarte numeroase în secolele XII şi XIII, se vor răspîndi în secolul următor şi în ţările scandinave. Totuşi, în 1296, un autor ecleziastic din Renania încă mai susţinea că o singură cruce colectivă este suficientă pentru întregul cimitir. în istoria socială a morţii, Evul Mediu a însemnat o „creştinizare“ a morţii; după care, a urmat — şi continuînd pînă azi — perioada unor etape succesive de desacralizare a reprezentărilor morţii. Această „creştinizare44 însă n-a exclus per- 56 Epidemie ale cărei proporţii nu pot fi evaluate exact, cu atît mai puţin cu cît nici înrel gistyarea deceselor în registrele parohiale nu au devenit o practică regulată decît de la sfîrşitu-secolului al XVII lea (şi chiar atunci, excluzînd copiii născuţi morţi sau cei decedaţi în primele zile sau în primele luni). 67 Cum susţine istoricul Ph„ Ariăs: „Omul sfîrşitului de Ev Mediu avea o conştiinţă foarte vie şi profundă că el era un mort care încă supravieţuieşte, că amînarea de a muri ce i s-a acordat era de scurtă durată, şi că moartea, mereu prezentă în sinea lui, îi frînge ambiţiile şi ii otrăveşte plăcerile. Iar acest om era animat de o pasiune intensă de viaţă, pe care noi cei de azi, cu greu o putem înţelege: poate pentru că viaţa noastră a devenit mai lungă“. — Cum în testamentele timpului lipseşte ideea de oroare în faţa morţii fizice, istoricul citat conclude că ea era absentă şi în mentalitatea comună. 43 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 674 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE manentizarea unor credinţe şi practici păgîne, — ca bocitul (cbiar de către bocitoare de profesie), ospăţul funebru, ideea revenirii spiritului celui decedat, sau practici ce traduceau dorinţa celor vii de a se debarasa cît mai repede de defuncţii lor. In unele regiuni (de pildă, in Bretagne, pină in sec. XIX), înmormîntarea se făcea adeseori fără preot şi pe furiş, dimineaţa in zori. Biserica creştină a organizat ceremonialul funebru în forme simbolice complexe, prin care se căuta un răspuns la întrebarea: ce îl aşteaptă pe om în lumea de dincolo? Viaţa veşnică ori moartea eternă? Pe lingă răspunsul pe care îl dădeau imaginile pictate sau sculptate ale Judecăţii de Apoi, sau ale scenelor Paradisului şi Infernului, s-a impus şi ideea Purgatoriului (idee negată de Biserica răsăriteană, de unele secte medievale — ca cea a valde-zilor, — sau de marii reformatori Wiclif, Hus, Luther, Calvin, ş.a.), conceput ca o stare de expiaţie a păcatelor din viaţă58. Dar pînă în secolul al XlV-lea, iconografia Purgatoriului este aproape inexistentă, — în cadrul complexului ritual funerar Biserica a introdus, ca o modalitate de a obţine iertarea păcatelor, şi obligaţia de a-i ajuta pe săraci şi de a face donaţii cît mai consistente Bisericii59. In acelaşi sens, autoritatea ecleziastică, deşi în tot timpul Evului Mediu s-a arătat ostilă în-mormîntărilor în interiorul bisericii, a făcut excepţii in cazul donatorilor iluştri şî deosebit de generoşi. In 1267, sinodul din Leon proscria în termeni categorici înmormîntarea într-o biserică — dar cu excepţia regilor, episcopilor, abaţilor, comandorilor ordinelor [religioase-cavalereşti, şi în general a înalţilor demnitari laici fondatori sau binefăcători; încît, în secolul al XlV-îea laicii reprezentau două treimi din numărul celor înmormîntaţi în biserici, Devoţiunea creştină în forma unui cult al morţilor a rămas multă vreme un apanaj şi o practică rezervată acestei elite de privilegiaţi. Dar şi oamenii de rînd beneficiau de ceremonii funerare religioase. încă din secolul al IX-lea clerul cerea familiilor să-şi aducă defuncţii, înainte de a-i înhuma, în biserică, pentru a li se în momentul morţii, bolnavul este ispitit de diavol. — Xilogravură din Ars bene moriendi. Sec. XY 59 Prin Decretum de Purgatorio dat de Conciliul din Trento (1545-1563) — cel mai important conciliu ecumenic din istoria Bisericii catolice în ce priveşte definiţiile dogmatice şi măsurile disciplinare — Purgatoriul a fost impus oficial şi definit ca o stare tranzitorie de pedepse ispăşitoare, în decursul căreia sufletele celor damnaţi pot fi ajutate de cei vii prin rugăciuni, slujbe religioase, pomeni şi acte de penitenţă. 59 în acest scop Biserica a încurajat cu insistenţă testamentele; o practică pe care o recomandă tuturor creştinilor Conciliul din Franţa din 1254, sinodul din Spania din 1291, etc. — Totodată, Biserica catolică a acordat (pentru prima dată cruciaţilor) şi „dezlegări de păcate"', aşa--numiteîe „indulgenţe", care apoi puteau fi şi cumpărate, potrivit unui tarif stabilit în funcţie de .statutul social şi economic al solicitanţilor, de gravitatea păcatelor comise de cumpărători. Doctrina indulgenţelor a fost clar definită în sec. XIII. (în 1667, Vaticanul a creat „Congregaţia Indulgenţelor" — integrată, din 1904, în „Congregaţia Riturilor"). VIZIUNEA MORŢII 675 face aici o rugăciune: o recomandare care se pare că era refuzată cu obstinaţie mai ales în mediul rural. Slujba religioasă, în biserică sau in casa celui decedat, pentru odihna sufletului şi iertarea păcatelor lui este de dată relativ recentă — din secolul al X-lea. De asemenea, tuturor decedaţilor li se asigurau o serie de ceremonii succesive — a treia zi de la înhumare, a şaptea, a treizecea zi şi la un an. (Primele, erau cunoscute încă din sec. VI; ultimele două au devenit obişnuite după 1250). Din toate aceste practici şi atitudini se poate trage concluzia că viziunea morţii era in funcţie de viziunea asupra vieţii. Or, cum pentru mentalitatea omului medieval valoarea vieţii era minimă, omului nu îi mai rămînea decît să facă apel la transcendenţă în diferitele ei ipostaze, şi să caute să îi obţină bunăvoinţa şi ajutorul, chiar dacă pe căi şi prin mijloace care omului modem ii pot părea iluzorii60: sentimentul tradiţiei clasice, concluzii Cultura Antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu. Ea constituia nu numai un izvor bogat de cunoştinţe şi un prilej de delectare a spiritului, ci şi un sprijin intelectual şi moral, o verificare prin confruntare a ideilor şi capacităţilor intelectuale ale autorilor medievali. îndeosebi autorii secolului al XH-lea se recunoşteau debitori gîndirii greco-romane; iar intelectualul —- „clericul44 — considera latina ca fiind limba sa „maternă44, indispensabilă integrării lui în marea comunitate a culturii şi a spiritului. Antichitatea îi dădea omului şi sentimentul unei continuităţi a istoriei (chiar dacă istoricii antici erau mai puţin citiţi) şi a unei apartenenţe la o tradiţie de autoritate, — la care simţea nevoia să facă apei, adeseori necritic, cu un respect şi o încredere exagerate. „Oamenii Evului Mediu ştiau că sint moştenitorii unui trecut pe care nu-1 refuză. Dimpotrivă, vor să-l adopte. Ei nutresc pentru Antichitate acelaşi respect ca oamenii Renaşterii44 (M.-M. Davy). Bineînţeles că tradiţia clasică nu putea fi receptată decît în cadrele mentale ale spiritualităţii creştine. Dar nici Biserica nu putea face abstracţie şi nu se putea dispensa de forţa tradiţiilor antice, avînd grijă şi limitîndu-se doar ca, sub presiunea mentalităţii generale, să şi le acomodeze, să le cenzureze sau să le corecteze înainte de a şi le asimila, dîndu-le astfel un sens diferit, creştinizîndu-le. N-a existat o ruptură adevărată între aceste epoci, o ignorare voluntară sau involuntară, un refuz din partea Evului Mediu a culturii antice. Afirmaţia că Antichitatea a fost o „descoperire44 tîrzie, ulterioară Evului Mediu matur, nu înseamnă altceva decît o necunoaştere a acestuia. Capitolele culturii medievale — aproape toate — confirmă, după cum am văzut în nenumărate rînduri, acest sentiment al tradiţiei clasice. Alte fapte, în aparenţă comune şi insignifiante, sînt în realitate de asemenea semnificative şi elocvente. Unele sînt, în aparenţă, paradoxale. De pildă: faptul că — intr-un secol ca cel al XH-lea, de intensă fervoare religioasă — zeii păgîni nu erau consideraţi a li necesarmente răi. Apollon şi Mercur erau un fel de vrăjitori benefici, — cum îi 60„îneepînd din secolul al XVIII-lea, omul societăţilor occidentale tinde să dea morţii un sens nou. El o exaltă, o dramatizează, o vrea impresionantă şi acaparantă. Dar în acelaşi timp el este acum mai puţin preocupat de propria sa moarte, şi moartea romantică, retorică, este în primul rînd moartea altuia; a unui altuia al cărui regret şi a cărui amintire inspiră în secolele XIX şi XX (de fapt, începînd din sec. XVIII, — n.n. O.D.) noul cult al mormintelor şi cimitirelor41 (Fiu Arîes). - ; 43* 676 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE va socoti, în secolul următor, chiar un Vincenfc de Beauvais. Se ajunge pînă acolo incit personaje ale mitologiei greco-romane vor deveni —asemenea sfinţilor creştini — patroni ai unor oraşe. Zeilor păgîni — lupiter, Venus, Marte," Saturn, Mercur, — li se rezervă fiecăruia cîte un loc în simbolistica creştină. Un alt exemplu, mai concludent: în acelaşi secol al Xll-lea, Ovidiu era autorul antic cel mai citit, mai admirat şi mai des imitat de poeţi; încît, nu arareori versurile imitatorilor se credea că sînt versuri luate din Metamorfoze. încă (din Evul Mediu timpuriu operele lui Ovidiu se întîlnesc des în cataloagele bibliotecilor din mănăstiri61, şcolarii făceau rezumate din ciuturile Metamorfozelor şi îl înţelegeau pe autorul lor mai bine decît pe alţi poeţi latini. Mai tîrziu, clerici vegantes\ goliar-zii, — pentru care Ovidiu era Doctor egregius — îl citeau cu o adevărată pasiune (mai âles operele lui mai puţin „morale"). Alţii, îl tratau ca pe un autor de alegorii şi îi atribuiau intenţii moralizatoare : un O vide moralist cuprinde nu mai puţin de 70.000 de versuri, în Romanul Trandafirului influenţa lui Ovidiu se resimte în peste 2.000 de versuri, iar călugărul Bertrand Ginesse copiază Remedia arnoris („Leacuri contra dragostei44) — „întru mărirea şi slava Sfintei Fecioare Maria44..* La curţile senioriale, unde trubadurii şi publicul lor rafinat apreciază acum frumuseţea vieţii şi a spiritului, compoziţia retorică şi poanta uşor satirică, Ovidiu este in* mare cinste. Elegii din Amores prefiguraseră genuri cultivate acum de poeţii provensali serenada, aubada, tensonul; iar Bernard de Yentadour, Arnaut de Mareuil, Guillem de Cabestaign, Rigaud de Barbezieux şi alţii încă, îl citează pe maestrul antic care, asemenea lor, considerase iubirea ca o ştiinţă şi ca o artă. — în nordul Franţei, truverii îl citesc mai mult decît pe Vergiliu. în Romanul Troiei, Benoît de Saint-Maure povesteşte adesea episoade din Metamorfoze, — la fel ca Mărie de France sau ca Guillaume de Machault; iar Chretien de Troyes îşi începe marea carieră literară printr-o traducere a aceleiaşi opere, precum şi a Artei iubirii. Autoritatea lui Ovidiu se extinde şi asupra cazuisticii sentimentale a romanului curtean din Germania şi a liricii Minnesângerilor. Dar aici, încă din secolul al X-lea scriitoarea şi călugăriţa atît de rigoristă Hroswitha citise Ars amatoria; în 1210 se traduc în limba germană Metamorfozele, iar poeţii de curte, Gottfried von Strass-burg, Hartmann von Aue, Konrad von Wurzburg ş.a. fac adeseori referinţe la Ovidiu62. Autorii timpului îi interpretează în sens creştin şi pe alţi scriitori şi filosofi pagini, — pe Cato şi Donatus, pe Cicero şi Boethius, pe Lucanus şi| Horaţiu, ş.a.m.d. Cicero şi Horaţiu erau citiţi în toate marile mănăstiri. Pentru a-i combate pe adversarii dogmei creştine, Alain de Lille îi citează în sprijinul său pe Platon şi Aris-totel. Asimilînd filosofia lui Aristotel, secolul XIII asimila elenismul însuşi. Pentru Abelard, cel mai mare filosof era Cicero; pentru alţii, cel care a prezis şi intuit dogma Trinităţii a fost Platon! Odată cu venirea lui Alcuin la curtea lui Carol cel Mare, erudiţii contemporani sînt convinşi că s-a operat o translatio studii: Atena păgînă s-a transferat la Aquisgrana creştină — şi, odată cu ea, ştiinţa şi filosofia greacă au fost transmise Franciei carolingiene. în versurile de factură ovidiană din poemul său filosofic De mundi universitate, Providenţa divină îi pregăteşte pe contemporani pentru a-i recepta pe Yergiliu şi Cicero. Servatius Lupus, abate de Ferrieres, filosof şi om de litere, personalitate mult stimată la curtea lui Carol cel -1 Vd. Ovidiu Drimba, Ovidiu, poetul Romei şi al Tomisului, Ed. Tineretului, Bucureşti, 4966. 62 „Poetul latin este prezent şi în arta medievală. Artiştii sînt familiarizaţi cu povestirile sale mitologice: episoade din aceste povestiri apar sculptate pe portalurile catedralei din Chartres; figurile lui Pyram şi Thisbeei se găsesc printre sculpturile catedralei din Basel încă de prin anul 1200; iar în cărţile de îndrumare a artiştilor se arată cum trebuie să fie pictaţi zeii evocaţi de Ovidiu“ (O. Drimba). SENTIMENTUL TRADIŢIEI CLASICE. CONCLUZII 677 Pleşuv şi Ludovic cel Pios, copiază cu pasiune texte de Cicero pentru a-şi asimila cit mai deplin nu numai stilul, ci şi înţelepciunea acestuia. Bernard de Chartres îşi îndeamnă elevii să caute să imite stilul anticilor şi să aprofundeze gindirea lor. Guillaume de Conches va mărturisi că pentru a-şi scrie tratatul de morală s-a inspirat din Cicero şi Seneca. Alexander Neekam redactează o listă a minunilor pe care le-a săvîrşit — asemenea sfinţilor creştini — Vergiliu; scriitorul păgîn pe care John din Salisbury, a cărui gîndire este bogat alimentată de lecturi din Cicero* îl va califica, cel dintîi, drept mag şi profet care a prezis venirea în lume a lui Hristos. Şi seria marilor admiratori ai Antichităţii nu se termină aici. îtoger Bacon recopiază scrierile lui Seneca la cererea papei Silvestru II, insistînd ca papa să le încorporeze în învăţămîntul moralei creştine. Opera aceluiaşi John din Salisbury Polycraticus, este impregnată de gîndirea şi exemple luate din scrierile lui Cicero. Albertus Magnus şi Toma din Aquino conciliază, cu autoritatea lor unanim recunoscută, şi introduc în sfera de atenţie a creştinismului Etica nicomahică şi Politico, lui AristoteL — Pe de altă parte, marii gînditori ai Reformei, vizînd în atacurile lor înverşunate scolastica, de fapt îi vor aduce un elogiu, — atunci cînd Erasm va acuza Evul Mediu de păgînism pentru că încercase să elaboreze © înţelepciune al cărei aspect tehnic era grecesc, chiar dacă era convertită într-un spirit creştin; sau, cînd Luther îi reproşa lui Toma din Aquino că „păgînizase44 Evanghelia, abu-zînd de elenism; iar filosofiei medievale în general, că încredinţase „cheile teologiei44 moralei păgîne, — adică filosofiei greceşti. — Aceste exemple, precum şi nenumărate altele care ar putea fi aduse, conduc |la concluzia evidentă, că „există un umanism medieval faţă de care cel al Renaşterii nu este, în unele privinţe, decît continuarea şi deplina sa afirmare44 (fit. Gilson). Atracţia Antichităţii era răspîndită chiar printre călugări. Miturile greceşti le erau bine cunoscute călugărilor instruiţi, — care se refereau la ele chiar şi cînd haina unei forţate interpretări morale în sens creştin rămînea transparentă. Aceştia intuiau că sînt moştenitorii nu numai ai unei mari tradiţii teologice creştine, ci şi ai unei tradiţii profane şi păgîne (chiar dacă nu puteau mărturisi deschis acest lucru). Bernard de Glairvaux se indigna de marele succes în mediul monahal şi clerical al studiilor profane (deşi Sf. Bernard, care îl citează des pe Horaţiu, era el însuşi impregnat de o cultură clasică). Totuşi, el recunoaşte că aceste studii nu sînt inutile în opera de combatere a adversarilor credinţei, — şi el însuşi recurge foarte des în predicile sale la citate din poezia satirică latină atunci cînd îl condamnă pe cel căzut pradă viciilor. Artiştii epocii romanice îşi iau adeseori temele sau motivele (deşi căutind apoi să le transfigureze în sens creştin) din patrimoniul cultural al Antichităţii. Personaje din mitologia greacă — Orfeu, Pan, Cerber, etc. — vor figura în capitelurile bisericilor. Lucrările lui Macrobius, Martianus Capella, Venerabilul Beda, Isidor din Sevilla constituiau sursele temelor antice. Multe simboluri teologice, sau din literatura religioasă, sau din cea profană, sînt inspirate din cultura romană. Arhitectura romanică, în fine, este — în liniile ei esenţiale — suficient de apropiată de cea romană pentru ca uneori baptisterele romanice să fie luate drept temple de origine păgînă. In linie generală însă domina tendinţa (şi chiar condiţia) ca tot ceea ce provenea — mai de aproape sau mai de departe — din izvoarele antice, să fie cu atenţie epurat de sensurile originare şi să fie integrat într-un sistem de gîndire, într-o concepţie creştină, încît să i se imprime în mod vizibil un sens creştin. Ceea ce, dealtminteri, n-a fost — sub raportul valorii operelor realizate — decît în favoarea şi beneficiul culturii creştine medievale. 678 1 STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE De notat, in sfîrşit, şi interesul manifestat faţă de arta romană şi vestigiile ei, — atracţia pe care o exercita Roma antică asupra pelerinilor şi călugărilor, amintirile şi legendele auzite pe care le aduceau cu ei la întoarcere, relatate apoi şi în cronici. Cei ce vizitau Roma aveau la dispoziţie şi un ghid al oraşului, cunoscut din versiunea ulterioară care poartă titlul Mirabilia Urbis Romae (1155); ghid redactat In sec. XI — dacă nu chiar mai înainte — probabil de un canonic al bazilicii Sf. Petru, care utilizează şi surse de informaţie antice. Monumente de arhitectură, sarcofage şi statui antice puteau fi admirate şi pe teritoriul Franţei, -—unde cu secole în urmă Carol cel Mare adusese din Roma şi Ravenna mari cantităţi de coloane şi alte lucrări admirabile în marmură. La fel va proceda şi episcopul de Winchester în Anglia — şi, pe Continent, alţi abaţi care ţineau să-şi orneze bisericile cu mozaicuri romane de marmură. — Vestigiile Antichităţii erau respectate şi admirate. Multe temple păgine fuseseră deja transformate în biserici sau în locuinţe aristocratice; dar era încă departe timpul cînd aceste vestigii vor deveni cariere de materiale pentru construcţii grandioase. Un decret al Senatului Romei din 1162 se exprima în termenii cei mai categorici pentru conservarea şi protejarea Columnei lui Traian, prevăzînd pedeapsa cu moartea şi confiscarea bunurilor aceluia care ar încerca să o distrugă sau să o degradeze. Un fapt simplu, în aparenţă, dar semnificativ pentru sentimentul tradiţiei clasice, permanent în tot Evul Mediu. Intr-un scurt dialog din De virtutibus (de Âîcuin) dintre magistru — Aleuin însuşi — şi elevul său (Carol cel Mare), acest aspect atît de important al mentalităţii medievale creştine privind înalta preţuire dată Antichităţii îşi găseşte expresia într-una din primele sale etape istorice: ALCUIN: — Mai intîi trebuie să ştim că există lucruri atît de frumoase şi de nobile încît nu trebuie să le dorim doar în vederea unui anumit profit; şi că trebuie să le dorim şi să le iubim pentru valoarea lor în sine. CAROL: — Aş dori mult să ştiu, care sînt acestea? ALCUIN: — Sînt virtutea, ştiinţa, adevărul şi iubirea binelui. CAROL: —- Dar oare religia creştină nu le preţuieşte în cel mai înalt grad? ALCUIN: — Ea le preţuieşte şi le cultivă. CA,ROL: —- Şi filosofii / păgîni — n.n. O.D./? ALCUIN: Ei au ştiut că ele ţin de firea omului şi le-au cultivat cu cea mai mare grijă. CAROL: — Dar atunci, ce anume îi deosebeşte pe filosofi de creştini? ALCUIN". Numai credinţa şi botezul. Atunci Carol cel Mare îşi exprimă mirarea că filosofii păgîni' au cunoscut şi au practicat aceste virtuţi, cînd în schimb noi creştinii lăsăm ca ele să fie neglijate. La care, Âlcuin îi răspunde: — Noi sîntem mai mult de plîns decît de admirat. Plus miserandi quam mi- randi sumus ! Patru secole mai tîrziu, John din Salisbury relatează cuvintele — rămase celebre — ale ilustrului magistru Bernard de Chartres, în care se reflectă cit se poate de clar felul în care filosofii şi erudiţii secolului al XlII-lea se considerau continuatorii şi debitorii — în acelaşi timp orgolioşi şi modeşti, mîndri şi umili — ai marilor SENTIMENTUL TRADIŢIEI CLASICE* CONCLUZII 679 lor predecesori din Antichitate: „Noi sîntem nişte pitici urcaţi pe umerii unor uriaşi, şi în felul acesta putem vedea mai mult şi mai departe decît ei; dar nu datorită elevaţiei privirii noastre sau staturii trupului nostru, ci pentru că noi sîntem ridicaţi de ei la o mai mare înălţime şi sîntem susţinuţi de statura lor uriaşă Dacă Bernard de Chartres ar fi trăit în epoca Renaşterii şi ar fi vorbit în numele oamenilor acestei epoci, poate că tot în aceeaşi termeni s-ar fi exprimat şi despre „uriaşii44 Evului Mediu. LEGENDA HARŢILOR Centre de cultură laică şi ecleziastică în jurul anului 533 (p.24) Centre de cultură monastică în jurul anului 550 (p. 26) Centre de studii ecleziastice în Gailia în sec. Yî şi începutul sec. VII (p. 28) Centre de cultură ecleziastică în Spania în sec. VII (p. 30) Centre de cultură în Anglia şi în regiunile celtice în sec. VII ţp. 36) Centre monastice în Spania de Nord-Vest în sec. VII (p. 38) Mari proprietăţi funciare din Imperiul carolingian. Mănăstiri, dioceze şi catedrale dotate de Carol cel Mare cu privilegii şi donaţii de terenuri; fapt care îe-a dat şi posibilitatea de a desfăşura o vie activitate culturală (p. 49) Centre de studii în sec. VI şi VII (pp. 52—53) Centre de studii în perioada carolin giană. Secolele VIII — IX (p. 54) Centre de cultură în Gailia de Nord în sec. VIII (p. 87) Centre de cultură în Germania în sec. VIII (p. 92) Centre de cultură în Italia Septentrională şi Centrală în sec. VIII (p. 98) Centre episcopale şi monastice de cultură în Anglia în sec. VIII (p. 107) Centre de studii în sec. X şi piuă spre sfîrşitul sec. XI (pp. 122 — 123) Centrele universitare şi datele fondării lor, pînă la 1 500 (pp. 140—141) Răspîndirea tiparului pînă la 1 480 (pp. 262 — 263) Răspîndirea tiparului pînă la 1 500 (pp. 266—267) Cele mai importante centre artistice din Occident (între 1 075 —1200) (p. 380) BIBLIOGRAFIE LUCRĂRI CONSULTATE 4. Nicola ABBAGNANO, Storia delle scienze. Voi. I-III. Coordinatore —. UTET, jTorino, 1963 2. Nicola ABBAGNANO, Dizionario di filosofia. — UTET, Torino, 19712 3. Pierre ABELARD, Oeuvres choisies. Introd. par Maurice de Gandillac. — Aubier, Paris, 1945 4. ABELARD et HELOÎSE, Correspondance. Texte traduit et prâsentâ par Paul Znmtlior. — Union Gănârale d’fîditions, Paris, 1979 5. George Burton ADAMB, Civilization during the Middle Ages. Especially in relaîion io modern civili zation. Revised edition. — Ch. Scribner’s Sons, New York—Chicago—Boston, 1922 6. Alberto ALBERTI, La civilită feudale. A cura di —. Editori Riuniti, Roma, 19812 7. F. ALESSIO, La Filosofia e le Artes Mechanicae nel sec. XII. — în „Studi Medievali”, 3a serie, VI, Spoleto, 1965 8. Jeanne ANCELET-HUSTACHE, Maître Eckkart et la mystique rhinane. — iSd. du Seuil, Paris, 1956 9. Mărie APOLLONIO, Storia del teatro italiano. Voi, I. La drammaturgia medievale. Dramma sacro e mima. — Sansoni, Firenze, 1954 10. Philippe ARlfîS, Padri e figli nelVEuropa medievale e moderna jtrad. it.). — Laterza, Bari, 1986 11. Philippe ARlES, II tempo della storia (trad. it.). — Laterza, Bari, 1987 12. Philippe ARîES, Georges DUBY, La vita privata, dai feudalismo al Pdnascimento (trad. it.). — Laterza, Bari, 1987 13. Philippe ARlES, Essai sur Vhisloire de la mort en Occident, du Moysn Age ă nos jours. — Ed. dti Seuil, Paris, 1975 14. Philippe ARlfiS, Uenfant et la vie familiale sous VAncien RSgime. — Ed. du Seuil, Paris, 1973 15. Giulio Carlo ARGAN, Storia delV arte italiana. Voi. I-II. — Sansoni, Firenze, 4974 16. Girolamo ARNALDI, Le origini deW Universita. A cura di —. (Capitole de Ch. H. Haskins, H. Grundmann, Giorgio Cencetti şi Iven Stelling-Michaud). — lî Muîino, Bologna, 1974 17. Isaac ASIMOV, Le parole della scienza. A cura di Giorgio P, Panini (trad. it). — Mondadori, Milano, 1976 18. Isaac ASIMOV, Asimov's biographical encyzlopaedia of science and technology. — Doubleday and Comp., Inc., Garden City, New York, 1964 19. M. AUBERT, A. CHASTEL, L. GRODECKI, etc. - Le vitrail franşais. - Ed. des Deux Mondes, Paris, 1958 20. AUGUSTIN, Confessiones — Mărturisiri. în: Fericitul Augustin, „Scrieri alese”, partea întîia. Trad. şi indiei, N. Barbu; introd. şi note, I. Rămureanu. — Ed. Inst. Biblic al Bis. Ort. Române, Bucureşti, 1985 21. Erich AUERBACH, Mimesis. II realismo nella letteratura occidentale. Voi. I (trad. it). — Eina- udi, Torino, 1964 22. Edi BACGHESGHI, EOpera completa diGiotto. Ap paraţi critici e filologici di —. Presentazione di Gianearlo Vigorelli. — Rizzoli, Milano, 1966 28. Jurgis BALTRUSAITIS, Art sumirien, art roman. (Goli. „Forme et style”). — E. Leroux, Paris, 1934 24. Jurgis BALTRUSAITIS, Evul mediu fantastic (trad, rom.). — Ed, Meridiane, Bucureşti, 1975 25. Jurgis BALTRUSAITIS, Metamorfozele goticului (trad. rom.). Prefaţă de Dan Grigorescu. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978 26. Henry BARDON, La UttSratwre latine inconnue. T. I-II. — Lihr. C. Klincksiek, Paris, 1952__1956 27. M. BARIETY, Ch. GOURY, Histoire de la mâdecine. — A. Fayard, Paris, 1963 28. Harry Elmer BARNES, An intellectual and cultural histoi'y of the Western World. Voi. I. — Dover Publ., Inc., New York, 1941 29. Gianluigi BARNI, Gina FASOLI, VItalia nelV Alto Medioevo. — UTET, Torino, 1971 80, Eve BARSOOK, Ambrogio Lorenzetti. — Sadea-Sansoni, Firenze, 1966 682 BIBLIOGRAFIE 31. Alberto BASSO, La Musica. Enciclopedia storica. A cura di —. (Capitole de Armând Macha- bey, Howard Brown, Nino Pirrotta, R,affaello Monterosso, Hans Joaehim Moser). — UTET, Torino 32. Iulius BAUM, L architecture romane en France. Deuxieme edition. — I. Hoffmann !Ed., Stutt- gart (f.a.j _ # 33. G. BEAUJOUAN, Ştiinţa în Occidentul medieval creştin. — In: Istoria generala a ştiinţei; sub conducerea lui Rene T^aton, voi. I. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 34. Josepii BEDIER, Les fahliaux. Etudes de liit&rature populaire et d’histoire litteraire du Moyen Age. — H. Champion, Paris, 19254 35. Luciano BELLOSI, Gentile da Fabriano. — Fabbri ed., Milano, 1966 36. Ileana BERLOGEA, Teatrul medieval european. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970 37. John EL BERNAL, Ştoria della scienza. Voi. I (trad. it.). — Editori Riuniti, Roma, 19693 38. M. BERTHELOT, La chimie au Moyen Age. (Reimpression anastatique). — Osnabriick, Amsterdam, 1967 39. GisMle BERTHELOT, Le gothique. — Hachette, Paris, 1965 40. Marc BLOCH, La societd feodale (trad. it.). — Einaudi, Torino, 19762 41. R.R. BOLGAR, The classical heritage and its beneficiar ies. — Cambridge University Press, Cambridge, 1973 42. R.R. BOLGAR, Classical influences on european culture. A.D. 500 — 1 500. Proceedings... Edited by —. At the University Press, Cambridge, 1971 43. Arno.BORST, Lehensformen im Mittelalter. — Ullstein, Wien, 1980 44. Vittore BRÂNCA, Concetto, stor ia, miti e immagini del Medio Evo. A cura di —. Sansoni, Firenze,. 1973 ......... 45. Wolfgang R'RAUMFELS, Die Weltder Karolinger und ihre Kunst. — Verlag Georg D.W. Call- wey, Munchen, 1968 46. Emile BREHIER, La filosofia del Medioevo (trad. it.). — Einaudi, Torino, 1980 47. Louis BR.EHIER, L’homme dans la sculptare romane. — Libr. de France, Paris (f.a.) 48. Louis BREHIER, Le style roman. — Larousse, Paris, 1942 48a. Louis BREH1E1R, Lart en France, des invasions barbares ă Vepoque romane. — La Renais- . sance du Livre, Paris, 1930 . , 49. Paolo BREZZI, Vurto delle civiltă nelV Alto Medioevo. — Ist.di Cultura Nova Civitas, Roma, 1971 , r ... . . 50. Paolo BREZZI, Societă feudale e vita cittadina, dai IX al XII seeolo. — Ist. di Cultura Nova Civitas, Roma, 1972 51. Paolo BREZZI, II seeolo del rinnovamento (1190-1313). — Ist. di Cultura Nova Civitas, Roma, 1973 ' 52. Paolo BREZZI, II disolversi del mondo medioevale (1313-1453). — Ist. di Cultura Nova Civi- tas, Roma, 1974 53. Christopher BROOKE, VEurope au milieu du Moyen Age. 962-1154. — Ed. Sirey, Paris, 1967 54. R. Âllan BROWN, The origins of modern Europe. — Constable, London, 1972 55. Pierre BRUNET, La Science au Moyen Age. în: Histoire de la Science. Sous la direction de M. Daumas. — Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1957 56. J.-A. BRUTAILS, LArchiologie du Moyen Age et ses melhodes. — A. Picard, Paris, 1900 57. Mario BUCCI, Giotto. — Sadea-Sansoni, Firenze, 1966 58. Johannes BtJHLER, Die Kultur des Mittelalters. — A. Kroner, Stuttgart, 19542 59. T. BURKHARD, LAlchimia (trad. it.). — Boringhieri, Torino, 1961 60. Giovanni BUSNELLI, Cosmogonia e Antropogenesi seconda Dante Alighieri e le sue fonti. — Civiltă Cattolica, Roma, 1922 61. John CÂLDWELL, Medieval music. — Indiana University Press, Bloomington, 1978 •62. Fr. GALI, Lordre ogival. Essai sur Varchitecture gothique. — Arthaud, Paris, 1963 63. Franco GARD INI, Magia, stregoneria, superstizioni nelV Occidente medievaleLa Nuova Italia Editrice, Firenze, 1979 84. Franco CÂRD INI, Minima medievalia. — Arnaud Ed., Firenze, 1987 65. Enzo CARLI, Duce io. — Fabbri Ed., Milano, 1964 66. Vittor Ân'gelo CASTIGLIONI, La musica. (Coli. „Europa nel tempo. Storia della civiltă europea“). r- Bietti Ed., Milano, 1970 67. Giulio CATTIN, II Medioevo, I (Coli. „Storia della musica”. A cura della Soc. Ital. di Musico- logia). — EDT, Torino, 1983 68. Gugiielmo GAVALLO, Libri e lettori nel Medioevo. Guida storica e critica. A cura di . Laterza, Baci, 1977. 69 Gugiielmo CAVALLO, Le bibliotecile del mondo antico e medievale. A cura di—. Laterza, Bari, 1988 70. Gin o GESARETTÎ, Scienza e ţecnica, dalie origini al Novecento. Voi. I. Caporedattore —. Mondadori, Milano, 1977 BIBLIOGRAFIE 683 71. Jacques CHAILLEY, Histoire musicale du Moyen Age. — Presses Univ. de France, Paris, 19692 72 Jacques CHAILLEY, La musique medievale. Preface de G. Cohen. — Ed. du Coudrier, Paris, 1951 73. Jacques CHAILLEY, 40 000 ani de muzică. Omul descoperind muzica (trad. rom}. Prefaţă de Romeo Alexandrescu. — Ed. Muzicală, Bucureşti, 1967 74. CHARLES D’ORLEANS, Poezii. Selecţii, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici de Romulus Vulpescu. — Ed. Univers, Bucureşti, 1975 75. M. Dominique CHENU, II risveglio della coscienza nella cultura medievale — (trad. it.). — Jaca Book, Milano, 1981 76 M. Dominique CHENU, Le teologia come scienza nel XIIP seeolo — (trad. it.), Jaca Book, Milano, 19852 77. M. Dominique CHENU, Introduction ă Fetude de Saint Thomas d’Aquin. — Yrin, Paris, 1959 78. Octavian CHEŢAN, Radu SOMMER, Dicţionar de filozofie. Coordonare ştiinţifică de —. Ed. Politică, Bucureşti, 1978 79. E.K. CHAMBERS, The mediaeval stage. Voi. I-II. — Oxford University Press, Oxford, 19541 80. Bernard CHEVALIER, IJOccident de 1280 ă 1492. (Sărie „Histoire medi6vale“, dirigee par Georges Duby). — A. Colin, Paris, 1969 81. Jacques CHEVALIER, Histoire de la pensee. Voi. II. La pensee chretienne. Des origines ă la fin du XVIe siecle. — Flammarion, Paris, 1966 82. Auguste GHQISY, Histoire de Farchitecture. Tome II. — Gauthier-Villars, Paris, 1899 83. Marsall CLAGETT, La scienza della mecanica nel Medioevo (trad. it.) — Feltrinelli, Milano, 19812 84. Lăon CLEDAT, Le theâtre en France au Moyen Age. — Lecene Oudin, Pari*, 1896 85. Alee CLIFTON-TAYLOR, The cthedrals of England. — Thames and Hudson, London, 19692 86. A.B. COBBAN, The medieval universities. — Methuen, London, 1975 87. Gustave COHEN, Le theâtre en France au Moyen Age. T.I. Le theâtre religieux. T. II. Le theâtre profane. — Ed. Rieder, Paris, 1928—1931 88. Gustave COHEN, Le livre de conduite du regiseur et le compte des depenses pour le Mystere de la Passion joue ă Mons en 1501. — „Les Beîles Lettres“, Paris, 1925 89. Gustave COHEN, Histoire de la mise en scene dans le theâtre religieux frangais du Moyen Age. — H. Champion, Paris, 19262 90. Gustave COHEN, La „comedie^ latine en France au XIIe siecle. Textes pufai iăs avec une introduction de—. T.I.-II. — „Les Beiles Lettres“, Paris, 1931 91. Gustave COHEN, Etudes âlhistoire du theâtre en France au Moyen Age ei ă la Renaissance. — Gallimard, Paris, 19 563 92. Gustave COHEN, La grande clarte du Moyen Age. — Gallimard, Paris, 1945 93. Gustave COHEN, Melanges d’histoire du theâtre du Moyen Age et de la Renaissance. Offerts â—.Libr. Nizet, Paris, 1950 94. Gustave COHEN, Chretien de Troyes et son oeuvre. — Boivin, Paris, 1931 95. Pierre du COLOMBIER, Les chantiers des cathedrales. Les tresoriers, les architectes, les magonsy les sculpteursy d'apres les textes, les miniatures, les vitraux, les sculptures. — A. et J. Pic ard, Paris, 1953 # p 96. Jules COMBARIEU, Histoire de la musique. Tome I. Des origines ă la fin du XV1Q siecle» — A. Colin, Paris, 19244 97. Kenneth John GONANT, Carolingian and romanesque architecture. 800-1 200. — Penguin Books, Harmondsworth, 1959 98. Giulio CONFALONIERI, Storia della musica. Nuova edizione, riveduta e aggiornata. A cura di Alfredo Mandelli. — Sansoni-Accademia, Firenze-Milano, 1968 99. Frâderic COPLESTON, Histoire de la philosophie. Voi. I. — Casterman, Paris, 1964 99a. Edouard CORROYER, Uarchitecture gothique. — A. Picard et Kaan, Paris, f.a. 100. Pierre COURCELLE, Les lettres grecques en Occident. De Macrobe ă Cassiodore. — E. de Boccard, Paris, 1943 101. A.C. CROMBIE, Da S. Agostino aGalileo. Storia della scienza dai V al XVII seeolo (trad. it.). — Feltrinelli, Milano, 1970 102. A.C. CROMBIE, Robert Grosseteste and tke origin of experimental science. 1100-1700. — Clarendon Press, Oxford, 1953 103. Ernest Robert CURŢIUS, Literatura europeană şi Evul Mediu latin. In româneşte de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duţu. — Ed. Univers, Bucureşti, 1970 103a. Giorgio CUSATELLI, Giovanni RABONI, Enciclopedia Garzanti delVarte. Diretta da— * Aldo Garzanti ed., Milano, 1973 104. Silvio D’AMICO, Storia del teatro drammatico. Voi. I. Parte seconda. Nuova edizione riveduta e ampliata. — Garzanti, Milano, 19533 105. DANTE ALIGHIERI, Tutte le opere. Con un copiosissimo indice, dî Giustmiano Degli Azzi. — G. Bârfa era, Firenze, 19263 684 BIBLIOGRAFIE 106. DANTE ALIGHIERI, Opere minore. Introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgii Gândea, — Univers, Bucureşti, 1971 106a. Glxeorghe DAVID, Doina NĂGLER, Breviarul Brukenthal. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981 107. Mărie-M. DAYY, Iniziazione al Medioevo. La filosofia nel secolo XIII (trad, it). — Jaca Book, Milano, 1981 108. Marie-M. DAVY, II simbolismo medievale (trad. it.) — Edizioni Mediterranee, Roma, 1988 109. Christopher DAWSON, La religion et la formation de la civilisation occidentale (trad. fr.). — Payot, Paris, 1953 110. Margaret DEANESLY, Mary BATESON, Le scuole medievali fino al 1300 circa. — în „Storia del Mondo Medievale*6, trad. ital. a „Cambridge Mediaeval History66. Voi. V. — Garzanti, Milano, 1980 ii0a. H. DECKER, Vart roman en Italie. — Les dditions Braun, Paris, 1958 111. G. DELISLE-BURNS, The first Europe. A study of the establishment of medieval christen-dom. A.D. 400-800. — George Allen and Unwin, London, 1948 112. Robert DELORT, La vie au Moyen Age. — fid. du Senil, Paris, 1982 113. M.A. DEL TORRE, Interpretazioni del Medioevo. A oura di —. II Mulino, Bologna, 1982 114. Jean DELUMEAU, II peccato e la paura. L'idea di colpa in Occidente, dai XIII al XVIII secolo. — II Mulino, Bologna, 1982 115. Jean DELUMEAU, Frica în Occident (secolele XIV—XVIII). O cetate asediată. Voi. I —II. Trad., postfaţă şi note de Modest Moraru. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986 415a. G. DEMIANS D’ARCHIMBAUD, Histoire artistique de VOccident medieval. —A. Colin, Paris, 1968 116. H. DENIFLE, Die Entstehung der Universitâten des Mittelalters bis 1400. (Reproducere anastatică). — Akademische Druck- und Verlagsanstalt, Graz, 1956 117. Jean DEROY, Frangois Villon, coquillard et auteur dramatique. — Nizet âditeur, Paris, 1977 118. Jan DHONDT, UAlto Medioevo (trad. it.). — Feltrinelli, Milano, 1976a 419. Francis P. DINNEEN, An inlroduction to general linguistics. — Hoit, Rinehart and Wins-ton, Inc., New York—Chicago—Toronto—London, 1967 120. Olga DOBIACHE-RO JDESTVENSKY, Les poesies des goliards. Group des et traduites avec le texte latin en regard. — Ed. Rieder, Paris, 1931 121. J.L.E. rDREYER, Storia del!astronomia, da Talete a Keplero (trad. it.) — Feltrinelli, Milano, 1970 122. Georges DUBY, VAnno Miile. Storia religiosa e psicologia colettiva (trad. it.) — Einaudi, Torino, 1977 123. Georges DUBY, Fondements d’un nouvel humanisme. 1280-1440. — fîditions d’art Albert Skira, Genăve, 1966 124. Georges DUBY, Arta şi societatea. 980-1420. Voi. I-II. Trad. şi note de Marina Rădulescu. Prefaţă de Răzvan Theodorescu. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987 125. Georges DUBY, Hommes et structures du Moyen Age. — Mouton, Paris, 1973. 126. Georges DUBY, Matrimonio medievale (trad. it.). Introduzione di I. Magii. — II Saggia-tore, Milano, 1981 127. Georges DUBY, Histoire sociale et histoire des mentalitâs. Le Moyen Age. în: „Aujourd’huî, l5Histoire“. — Ed. Sociales, Paris, 1974 128. Georges DUBY, Hommes et structures du Moyen Age. Recueil d’articîes — Mouton, Paris — La Haye, 1973 129. Georges DUBY, Adolescence de la chrâtienU occidentale. 980-1140. — A.Skira, Genăve, 1984 130. Georges DUBY, UEurope des cathedrales. 1140-1280. — A. Skira, Genăve, 1984 132. Pierre DUHEM, Le systheme du monde, Histoire des doctrines cosmologiques de Platou ă Copernic. T. IIX-V. — A. Hermann, Paris, 1915-1917 133. WilI DURANT, La civilisation judalque. VAge des Tenebres. — Gercîe du Bibliophile, Paris, 1963 134. Will DURANT, UApogee du Christianisme. — Cercle du Bibliophile, Paris, 1964 135. Jan DURDIK, Dagmar HEJDOVA, ş.a., Enciclopedia storica dell* antiquariato. Introd. del Dott. Hans-Jiirgen Heuser (trad. it.). — Libreria Accademia, Roma, 1977 13 5a Alexandru DUŢU, Istoria mentalităţilor şi literatura comparată. — Ea. Univers, Bucureşti, 1982 136. Alexandru DUŢU, Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986 437. EGINHARD, Vie de Charlemagne. fiditde et traduite par Louis Halphen. — H. Champion, Paris, 1923 BIBLIOGRAFIE 685 438. Francesco EIXIMENIS, Estetica medievale. DelV Bros, della Mensa, della Cittă (trad. it.). — Jaca Book, Milano, 1986 139. Mircea ELIADE, Forgerons et alchimistes. Nouvelîe £dition. — Flammarion, Paris, 1977 140. Mircea ELIADE, Occultisme, sorcellerie et modes culturelles. — Gallimard, 1978 141. Camille ENLART, Origines frangaises de Varchitecture gothique en Italie. — Thorin et fils, Paris, 1894 142. Camille ENLART, Manuel d'archeologie frangaise. Depuis les temps merovingiens jusqu’ă la Renaissance. Premiere pârtie. Architecture. /. Architecture religieuse. — A. Picard, Paris, 1902 143. Edith ENNEN, Le donne del Medioevo (trad. it.). — Laterza, Bari, 1987 144. Carolly ERICKSON, The medieval vision. Essays in History and Percepîion. — Oxford Unî-versity Press, New York, 1980a 444 a. Joan EVANS, La civilisation en France au Moyen Age (trad. ir.) — Payot, Paris, 1930 145. Giorgio FALCO, La polemica sul Medioevo. — Guida Editori, Napoli, 1977 146. Franco FANIZZA, Ragione filosofica e ragione scientifica. — Adriatica, Bari, 1970 447. Edmond FARAL, Courtois d’Ar ras. Jeu du XIIIe siecle. fiditâ par —. H. Champion, Paris, 1922 148. Edmond FARAL, Les jongleurs en France au Moyen Age. — H. Champion, Paris, 4910 149. Edmond FARAL, La Chanson de Roland. Etude et analyse. — Mellot6e, Paris 150. Edmond FARAL, Les arts poetiques du XII6 et du XIIIe sticle. Recherches et âocuments sur la technique litteraire du Moyen Age. — H. Champion, Paris, 1924 151. Elie FAURE, Histoire de Vart. Uart medieval. — Le Livre de poche, Paris, 1965 152. J. FAVIER, Frangois Villon. — Fayard, Paris, 1982 153. Heinrich von FICHTENAU, UImpero carolingio (trad. it.). — Laterza, Bari, 1974ă 154. Luigi FIRPO, Medicina medievale. A cura di —. UTET, Torino, 1972 155. F.W. FISCHER, J.J.M. TIMMERS, Le gothique tardif entre le mysticisme et la Reforme (trad. fr.). — A. Michel, Paris, 1976 156. Banister FLETCHER, A history of architecture. — The Athlone Press, London, 197518 157. Augustin FLICHE, Histoire du Moyen Age. Tome II. UEurope Occidentale de 888 ă 1125. — Presses Univ. de France, Paris, 1930 158. Henri FOCILLON, Art d'Occident. Le Moyen Age roman. — A. Colin, Paris, 1965 159. Henri FOCILLON, Art d’Occident. Le Moyen Age gothique. — A. Colin, Paris, 1965 160. Henri FOCILLON, Uart des sculpteurs romans. Recherches sur Vhistoire des formes. — E. Le-roux Paris 1931 161. R. FOLZ, A. GUILLOU, L. MUSSET, D. SOURDEL, Origine e formazione delV Europa medievale (trad. it.). — Laterza, Bari, 1975 462. R.J. FORBES, Uuomo fa il mando. Una storia della tecnica (trad. it.). — Einaudi, Torino, 1970 163. Robert FOSSIER, Le Moyen Age. Voi. I-III. — A. Colin, Paris, 1982 164. Gabriel FOURNIER, UOccident de la fin du Ve sticle ă la fin du IXe siecle. — A. Colin, Paris, 1970 165. Paul FRANKL, Die fruhmittelalterliche und romanische Baukunst. — Akademische Verlags-gesellschaft Athenaion, Berlin, 1918 166. Emil FRANZEL, Geschichte des deutschen Volkes. Von den Germanen bis zur Teilung nach dem Zweilen Weltkrieg. — Prisma Verlag, Gtitersloh, 1985 467. Pierre FRANCASTEL, Uhumanisme roman, Critiques des Theories sur VArt du XI6 siecle en France. — Mouton, Paris—La Haye, 19702 168. J. FRAPIER et A.M. GOSSART, Le thââtre religieux au Moyen Age, — Larousse, Paris, 1960 168°. Elisabeth FRENZEL, Stoffe der Weltliteratur. — A. Kr6ner Verlag, Stuttgart, 19764 169. M. FUMAGALLI, Beonio BROCCHIERI, Le bugie d'Isotta. Immagini della mente medievale. — Laterza, Bari, 19872 170. Claude GAIGNEBET, Jean-Dominique LAJOUX, Art profane et religion populaire au Moyen Age. — Presses Univ. de France, Paris, 1988 171. F. Alberto GALLO, II Medioevo II. (Coli. „Storia della musica“. A cura della Soc. ItaL di Musicologia). — EDI, Torino, 1983 172. Maurice de GANDILLAC et jSdouard JEAUNEAU, Entretiens sur la Renaissance du XII9 siecle. — Mouton, Paris — La Haye, 1968 173. Gian Carlo GARFAGNINI, Cosmologie medievali. — Loescher, Torino, 1978 174. Eugenio GARIN, Ueducazione in Europa. 1400-1600. — Laterza, Bari, 1976 475. Eugenio GARIN, Medioevo e Rinascimento. Studi e ricerche. — Laterza, Bari, 1987a 686 BIBLIOGRAFIE 476. Renzo e Mari a Elisa GAVIOLI, Scienza e tecnica. (Coli. „Europa nel tempo. Storia della civiliâ europea“). — Bieţii Ed., Milano, 1969 177. L6opold GENICOT, Le treizieme siecle europeen. — Presse Univ. de France, Paris, 1968 178. Leopold GENICOT, Profilo della civiltâ medioevale (trad. it.) — Vita e Pensiero, Milano, 1968 178a. Bronislav GEREMEK, La pietă e la forca. Storia della miseria e la carită in Europa (trad. it.). — Laterza, Bari, 1986 178 b. D. Mirko GEREMEK, Les maladies ă Vaube de la civilisation occidentale. — Payot, Paris, 1983 179. Th. GEROLD, Histoire de la musique, des origines ă la fin du XIVe siecle. — H. Laurens, Paris, 1936 180. Ludovico GEYMONAT, Storia del pensiero filosofico e scientifico. Volume primo. L’Anti-chită — îl medioevo (colab. Renato Tissato). — Garzanti, Milano, 1977 181. Simion GHIŢĂ, Aspecte isiorico-metodologice ale gîndirii filosofice şi ştiinţifice. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 182. Etienne GILSON, Dante e la filosofia (trad. it.). — JacaABook, Milano, 1987 183. Etienne GILSON, Humanisme medieval et Renaissance, în: „Les idăes et ies lettres“. — J, Vrin, Paris, 1932 184. Etienne GILSON, La philosophie au Moyen Age. — Payot, Paris, 19522 185. Etienne GILSON, Vesprit de la philosophie medievale. — J. Yrin, Paris, 1948 186. Etienne GILSON, Heloîse et Abelard. — J. Vrin, Paris, 1938 187. Etienne GILSON, Le Tkomisme. Introduction ă la philosophie de Saint Thomas d'Aquin. — J. Vrin, Paris, 1924 188. Etienne GILSON, Introduction ă la philosophie chreiienne. — J. Yrin, Paris, 1960 189. Etienne GILSON, La philosophie de Saint Bonaventure. — J. Yrin, Paris, 1943 190. Etienne GILSON, Jean Duns Scot. Introduction â ses posiiions fondamentales. — J. Vrin, Paris, 1952 191. Mgr. P. GLORIEUX, Aux origines de la Sorbonne. I. Robert de Sorbon. LTiomme, le college, Ies documents. — J. Vrin, Paris, 1966 192. Maria Elena GOMEZ MORENO, La scultura spagnola (trad. it.) — Fabbri Ed., Milano, 1968 193. Nicole GONTHIER, Les kopiiaux et les pauvres ă la fin du Moyen Age. — în: „Le Moyen Age“, LXXXIV, 1978, nr. 2 194. Maria Cfistina GOZZOLI, V o per a completa di Simone Martini. App araţi critici e filologici di Presentazione di Gianfranco Contini. — Rizzoli, Milano, 1970 195. Andră GRABAR, UArt de la fin de VAntiquite et du Moyen Age. T. I — II. 196. Andre GRABAR, Cari NORDENFALK, La peinture romane du onzieme au treizieme siecle.. — Skira, Geneve, 1958 197. Ar tur o GRAF, Miti, leggende, superstizioni nel Medioevo. — Mondadori, Milano, 1984 198. Edward GRANT, La scienza nel Medioevo (trad. it.). — II Mu lin o, Bologna, 1983 199. GREGOIRE de TOURS, Histoire eclesiastique des Francs. T. I —II. Trad. par Henri Bor-dier. — F. Didot, Paris, 1859—1861 199L. GRODECKI, Au seuil de Vart roman. Varchiteclure ottonienne. — Colin, Paris, 1958 200. Anton GUREVIC, Contadini e santi. Problemi della cultura popolare nel Medioevo (trad. it.). — Einaudi, Torino, 1986 201. Anton GUREVIC, Le categorie della cultura medievale (trad. it.) — Einaudi, Torino, 1988 202. Georges GUSDORF, Les origines des Sciences humaines. (Antiquite, Moyen Age, Renaissance). — Payot, Paris, 1967 203. Georges GUSDORF, Introduction aux Sciences humaines. Essai critique sur leurs origines et leur dăveloppement. — „Les Relles Lettres“ Paris, 1960 204. Georges GUSDORF, De Vhistoire des Sciences ă Vhistoire de la pensee. — Payot, Paris, 1977 205. Robert HALLEUX, Les textes alchimiques. — Brepols, Turnhout-Louvain, 1979 206. Louis HALPHEN, Les debuts de VUniversite de Paris. — în: „Studi Medievali44, Nuov.a serie, volume secondo, 1929 207. Louis HALPHEN, Ă travers Vhistoire du Moyen Age. — Presses Univ. de France, Paris, 1950 208. Charles Homer HASKINS, Studies on mediaeval culture. — Fr. Ungar, New York, 1929 209. Charles H. HASKINS, Studies in the history of mediaeval science. — Harvard Univ. Press, Cambridge (Massachusets), 1924 210. Charles H. HASKINS, La rinascita del dodicesimo secolo (trad. it.). — II Mulino, Bologna, 1975 211. Charles H. HASKINS, The vise of universities. — Corneli Univ. Press, New York, 19722 212. Arnold HAUSER, Storia sociale delV arte. Volume primo (trad. it.). — Einaudi, Torino, 1964 213. B. HAUREAU, Histoire de la philosophie scolastique. Voi. I-II. — Durând et Pedone-Lauriei, Paris, 1872-1880 BIBLIOGRAFIE mi 213a. Denis HAY, VEurope au XIVe et XVe siecles (trad. fr.). — Sirey, Paris, 1972 214. Friedrich HEER, II Medioevo, 1100-1350 (trad. it.). — II Saggiatore, Milano, 1971 215. Friedrich HEER, The intellectual history of Europe (trad. engl.). — Weidenfeld and Nieolson, ‘ London, 1966 216. Friedrich HEER, VUnivers du Moyen Age (trad. fr.). —- A. Fayard, Paris, 1970 217 Carol HEITZ, Recherches sur les rapports entre architecture et liturgie ă Vepoque carolingienne. • . • - SEVPEN, Paris, 1963 218. David HERLIHY, La famiglia nel Medioevo (trad. it.). — Laterza, Bari, 1987 219. Gilbert HIGHET, The classical tradition. Greek and roman influences on western Uteratures. ' ■ — Oxford Univ. Press, New York—London, 1959 220. E J. HOLMYARD, Storia delV alchimia (trad. it.). — Sansoni, Firenze, 19722 221. Marcel HUBERT, La sculptare frangaise du Moyen Age et de la Renaissance. — G. Vanoest, Paris-Bruxelles, 1926 222« Jean HUBERT, Vart preroman. (Coli. „Les Monuments datăs de îa France44). — Les Editions d’Art et d’Histoire, Paris, 1938 223. Andrew HUGHES, Medieval music. The sixth liberal art. — Univ. of Toronto Press, Toronto and Buffalo, 1974 224. Johan HUIZINGA, Vautunno del Medioevo (trad. it.). Nu ova edizione. — Sansoni, Firenze 1968 225. S. HUTIN, VAlchimie. (Coli. „Que sais-je?44). — Presses Univ. de France, 19663 226. Rend HUYGHE, Van et Vhomme. Voi. II. Sous la direction de —. Larousse, Paris, 1958 227. Leopold INFELD, Introduzione alia fisica moderna (trad. it.), — Editori Riuniti, Roma, 1972 228. Stephen d’IRSAY, Les Sciences de la nature dans les universites medievales. — în „Arche-ion“, 1932 229. Stephen d’IRSAY, Histoire des universites frangaises et etrangeres des origines ă nos jours. .* T. I-II. — A. Picard, Paris, 1933-1935 230. Karl JASPERS, Saint Anselme. — în „Les grands philosophes44 (trad. fr.). — Pion, Paris, - ' 1972 231. Edouard JEAUNEAU, La philosophie medievale. — Presses Univ. de France, Paris, 19672 232. Alfred JEANROY, Le theâtre religieux en France du XIe au Xllle siecle. Introduction et traductions par—. E. de Boccard, Paris, 19372 233. Alfred JEANROY, Jean Bodel, trouvere artesien du XIIIe siecle. Le Jeu de Saint Nicolas. fidite par — .A. Champion, Paris, 1925 234. Alfred JEANROY, Les origines de la poesie lyrique en France au Moyen Age. Etudes de litterature frangaise et comparee. — Champion, Paris, 19253 235. Alfred JEANROY, Les chansons de GuiUaume IX duc d'Aquitaine. Editees par —. H. Champion, Paris, 1913 236. Alfred JEANROY, Les chansons de Jaufre Rudei. Editees par —. H. Champion, Paris, 1915 236a. Andre JEANROY, La poesie lyrique des troubadours. Tomes I-II. — Ed. Privat, Ton- louse, et H. Didier, Paris, 1934 236 b. Fernando Vittorino JOANNES, Vuomo del Medio Evo. — Editoriale Domus, Milano, 1978 237. E. KANTOROWICZ, Federico II Imperatore (trad. it.). — Garzanti, Milano, 1976 238. Heinz KINDERMANN, Theatergeschichte Europas. I. Bând. Das Theater der Antike und des Mittelalters. — Otto Miiller Verlag, Salzburg, 1957 239. David KNOWLES, Vevoluzione del pensiero medievale (trad. it.) — II Mulino, Bologna, 1984 240. Joseph J. KOCHELMANS, Philosophy of Science. The historical background. — The Free Press, New York, and Collier-Macmillan, Lld., London, 1968 241.. Alexandre KOYRE, Du monde clos ă Vunivers infini. — Gallimard, Paris, 1973 242. Alexandre KOYRE, L’aventure de la science. Melanges Al. Koyre, I. —Hermann, Paris, 1964 243. Erich KUBACH, Victor H. ELBERN, VArt de VEmpire au debut du Moyen Age. Les arts carolingien et ottonien — A. Michel, Paris, 1972 243 a. J.M. KULISCHER, Storia economica del Medio Evo e delV epoca moderna. Voi. I (trad. it.) — II Mulino-G.C. Sansoni Ed., Firenze, 1955 244. Elie LAMBERT, Le style gothique. (Coli. „Arts, styles et techniques44). — Larousse, Paris, 1949 245. Charles-Victor LANGLOIS, La societe frangaise au XIII siecle, d’apres dix romans d'aven-ture. — Hachette, Paris, 1904 638 bibliografie 245a. Charles-Victor LANGLOIS, La connaissance de la nature et du monde au Moyen Age* d'apres quelques ecrits frangais ă Vusage des laics. — Haehette, Paris, 1911 245 Charles-Victor LANGLOIS, La vie en France au Moyen Age, de la fin du XII8 au milieu du XIVe siecle. D’a preş des romans mondains du temps. — Haehette, Paris, 1924 246. R. de LASTEYRIE, L9 architecture religieuse en France ă Vepoque romane. — A. Picard^ Paris, 1912 247. R. de LASTEYRIE, L9 architecture religieuse en France â Vepoque gothique. Voi. 1-lL — A. Picard, Paris, 1926-1927 248. Max von LAUE, Istoria fizicii (trad. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965 249. Emilio LAVAGNINO, Storia dell 9ane medioevale italiana. Uetă paleocristiana e VAlta Medioevo Uarte romanica. II gotico e il Trecento. —- UTET, Torino, 1936 250. Jacques LE GOFF, La civiltă delV Occidente medievale (trad. it.). — Einaudi, Torino, 1983 251. Jacques LE GOFF, Uimmaginario medievale (trad it.). — Laterza, Bari, 1988 252. Jacques LE GOFF, II me^aviglioso e il cotidiano nelV Occidente Medievale. A cura di — (trad it.). — Laterza, Bari, 1988 253. Jacques LE GOFF, Per una storia delle malattie. A cura di — e Jean-Charles Sournia (trad. it.). — Ed Dedalo, Bari, 1936 254. Jacques LE GOFF, Ints^vista sulla storia (trad. it.). — Laterza, Bari, 1982 255- Jacques LE GOFF, II Basso Medioevo (trad. it.). — Feltrinelli, Milano, 1967 256. Jacques LE GOFF, Tempo della Chiesa e tempo del mercante (trad. it.) — Einaudi, Torino* 1977 257. Jacques LE GOFF, Uuomo medievala. A cura di — (trad. it.). — Laterza, Bari, 19884 258. Jacques LE GOFF, Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste in cultura şi civilizaţia Evului Mediu. Voi. I — II Studiu introductiv, note şi traducere de Maria Carp o v. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986 259. Robert LENOBLE, Origines de la pensee scientifique moderne. Uheritage medieval. — Im Histoire de la science, sous la direction de Maurice Daumas. — N.R.F., fîncyclopădi© do la Plâiade, Paris, 1957 260. Georges, LI VET, Roland MOUSNIER, Storia d9 Europa. II Medioevo (trad. it.). — Laterza* Bari, 1982 261. Roberto S. LOPEZ, La nascita delV Europa. Secoli V-XIV (trad. it.). — Einaudi, Torino* 1980 262. Ferdinafld LOT, Les invasions germaniques. La penetration mutuelle du monde barbare et du monde latin. — Payot, Paris, 1935 263. Emile MÂLE, Art et arţistss au Moyen Age. — A. Colin, Paris, 19282 264. Emile MÂLE, Uart religieux du XIIe siecle en France. Etudes sur les origines de Vicono- fraphie au Moyen Age — A Colin, Paris, 1922 mile MÂLE, Uart "eligieux du XIIIe siezle en France. Etude sur Yiconographie du Moyen Age et sur ses sources d9inspiration — A. Calin, Paris, 1923 266. Emile MÂLE, Uart religieux de la fin du Moyen Age en France. — A. Colin, Paris, 1922s 267. Emile MÂLE, Uart allemand et Vart frangais du Moyen Age. — A. Colin, Paris, 19234 268. Cesare MARCHI, I segreti delle cattedrali. — Longanesi, Milano, 1972 269. Giuseppe MARCHINI, Le vexate Tecnica e storia. — De Agostini, Novara, 1977 270. Julian MARIAS, History of philosophy (trad. engl ). — Dover Publications, Inc., New York 1967 271. H.-L MARROU, I trovatori (trad it) Jaca Book, Milano, 1983 272. H.-l. MARROIJ, Les arts liberaux dans VAntiquite - în. „Arls lib^raux ei philosophie au Moyen Age Actes du IVe Congrăs International de Philosophie Mâdi£vale“. — j, Vrin, Montreal-Paris, 1969 273. H.-l. MARROU, £ Agoslino e la fine della cultura antica (trad. it 1 - Jaca Book, Milano 1987 273a, H-I MARROU, Histoire de Vedmation dans VAntiquiti T IL Le monde romain Ed, du Seuil, Paris, 19757 Alberto MARTINI, Dail9 arie carolingia gotico. (Coli. „Capoiavori nei secoli". voi ÎY)* 274' _ fy Fabbri, Milano. 1962 Georgina MASSON, Fedenco II di Svevia (trad it— Rusconi, Milano, 1978 Antonia Roşa MAZZA, LePeratura. (Coli. „Europa nel tempo. Storia della civiltă europea‘%. 27b* - Biet ti Ed., Milano, 1969 Andrew McCALL, I reietti del Medioevo (trad. it.). - Mursia, Milano, 1987 XI'• Thomas C. MENDENHALL, Basil D. HENNING, A.S. FOORD, Ideas and institutims 278* in european history. 800-1715 — Hoit, Rinehart and Winston, New-York-Ghicago-Torontc -London, 1964 Maroelino MENENLEZ Y PELAVO, San Isidoro, Cervantes y otros estudios. Espas&-279, -Calpe, Madrid, 19594 BIBLIOGRAFIE 689 280. Massimo MILA, Breve storia della musica. — Einaudi, Torino, 1977 281. Edy MINGUZZI, Alchimia. II cammino della potenza. — Armenia Ed., Milano, 1976 282. Georges MINOIS, Storia della vecchiaia, dalV Antichită al Rinascimento. — Laterza, Ban, 1988 283. Eucardio MOMIGLIANO, Federico II di Svevia. — DalP Oglio, Milano, 19666 284. Gerbert de MONTREUIL, Perceval. Introduzione, traduzione e note a cura di Luciana Cocito. — Jaca Book, Milano, 1986 285. Charles Rufus MOREY, Mediaeval Art. — W.W. Norton and Comp. Publishers, New York, 1942 286. Elisabeth MORNET, Pauperes scolares. — în: „Le Moyen Age“, LXXXIV, 1978, nr. 1 287. Hans-Joachim MRUSEK, Deutsche Baukunst Romanik. — Seeman Verlag, Leipzig, 1983 288. John H. MUNDY, Europe in the High Middle Ages. 1150-1309. — Longman, London, 1973 289. Alexander MLRRAY, Ragione e societă nel Medioevo (trad. it.). — Editori Riuniti, Roma, 1986 290. Bruno NARDI, Danie e la cultura medievale. — Laterza, Bari, 19422 291. Bruno NARDI, Sigeri di Brabante e le fonti della filosofia di Dante. — în „Rivista di filo— sofia neoscolastiea“, 1912 292. Allardyce NICOLL, Lo spazio scenico. Storia delV arte teatrale (trad. it.). — Bulzoni Ed.,. Roma, 1972 293. Alessandro NICOLLI, Enciclopedia deW arte Tumminelli, voi. I-IY. — Istituto Editoriale Europeo, Roma, 1974 294. Octavian NISTOR, între Antichitate şi Renaştere. Gindirea Evului Mediu. Yol. I —II. Selecţia textelor, traducere, prezentări, bibliografie şi note de—.Prefaţa de Gh. Ylăduţescu. Ed. Minerva, Bucureşti, 1984 295. Johan NORDSTROM, Moyen-Age et Renaissance. Essai historique (trad. fr.). — Stock* Paris, 1933 296. Norbert OHLER, I viaggi nel Medio Evo (trad. it.). — Garzanti, Milano, 1988 297. Raymond OURSEL, La civiltă artistica, culturale e religiosa del Medioevo. — Jaca Book,. Milano, 1983 298. Marcel PACAUT, Jacques ROSSIA13D, Epoca romanică (trad. rom.). — Ed. Meridiane* Bucureşti, 1982 299. Erwin PANOFSKY, Tomb sculptare. Its changing aspects, from ancient Egyptto Bernini. — Thames and Hudson, London, 1964 300. Erwin PANOFSKY, Architecture gothique et pensee scolastique. Prâcâdd de L’abbe Suger de Saint-Denis. — Les fîditions de Minuit, Paris, 1967 301. Erwin PANOFSKY, Ideea. Contribuţie la istoria teoriei artei (trad. rom.) — Univers, Bucureşti, 1975 302. Erwin PANOFSKY, Renaştere şi renaşteri în arta occidentală (trad. rom.). — Ed. Meridiane* 1976 303. G. PARIS, A. BRUNET, P. TREMBLAY, La Renaissance du XIIe siicle. Les Scoles e$ Venseignement. — Paris-Ottawa, 1933 304. Jacques PAUL, Histoire inteîlectuelle de VOccident mâdUval. — A. Colin, Paris, 1973 304°. Albert PAUPHILET, Jeux et sapience du Moyen Age. Oeuvres de J. Bodel, Rutebeuf, Adam le Bossu, etc. Textes, traduction, introduction, notes, notices et bibliographie, âtablis par—. N.R.F., Bibiiothăque de la Plâiade, Paris, 1951 304b. Albert PAUPHILET, Poetes et romanciers du Moyen Age. Textes, traduction, introduction, notes, notices et bibliographie, ătablis par —. N.R.F., Bibliothâque de la Pleiade* Paris, 1952 305. Gabriele PEPfî, Introduzione allo studio del Medioevo latino. — Dedalo, Bari, 19694 306. Răgine PERNOUI), Pour en finir avec le Moyen Age. — ]Sd. du Seuil, Paris, 1977 307. Răgine PERNOUD, Lumihre du Moyen Age Grasset, Paris, 1981 308. Louis PETIT DE JlJLLEVILLE, Le thiâtre en France. Histoire de la littârature dramatique depuis ses origines jusqu’â nos jours Nouv ăd- — A Colin, Paris, 1927 309. Louis PETIT DE Jl iLLfîVILLE, Les Mysleres. (Histoire du thdâtre en France). T. I-IL — Haehette, Paris, 1880 310. Charles PET1T-DUTA1LL1S et P GUI NARD, Histoire du Moyen Age. T. IV. Deuxiâme pârtie — UEssor des itats d'Occident. - Presses Univ. de France, Paris, 1937 311. Nikolaus PEYSNER, An oulline of european architecture. — Penguin Books, Harmonds-worth, 1966 44 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 680 BIBLIOGRAFIE 312. Karl PFISTER, Die Welt des Mittelalters. Geschichte, Weitbild^ Kunst. — Berland Verlagi Wien, 1952 313. Frangois PICAVET, Esquisse dlune histoire ginerale ei comparee des philosophies medievales. — F. Alean, Paris, 19Q72 314. Lucea PIETRI, Epoques medievales (V—XV silele). Goli. „Le inonde et son histoire44, voi. IV. — Bordas-Laffont, Paris, 1968 315. Emma PIRANI, La miniatura gotica. — Fabbri Ed., Milano, 1966 316. H. PIRENNE, G. COHEN, H. FOGILLON, La civilisation occidentale au Moyen Age, Du XIe au milieu du XVe siecle. — Presses Univ. de France, Paris, 1933 317. AndiA PIRRO, Histoire de la musique au XVe et XVIe siecles. — Laurens, Paris, 1940 318. R.L. POOLE, Illuslrations of the hisîory of medieval thought and learning. — London, 19202 319. Eileen POWER. Vita nel Medioevo. II contadina, il viaggiatore, la badessa, la donna di casa, il mercante, il fabbricante di panno (trad. it.) — Einaudi, Torino, 1973 319°. E. POWICKE, Mediaeval England, 1066-1485. — Oxford University Press, London, New York, Toronto, 1950 320. Giovanni PREVITALI, Giotto. Voi. LII. — Fabbri Ed., Milano, 1964 321. Henry PRUNlfîRES, Nouvelle histoire de la musique. La musique du Moyen Age et de la Renaissance. — Ed. Rieder, Paris, 1934 322. J. PUIG I GADAFALGH, Le premier ari roman. Varchileeture en Catalogne et dans VOcci-dent Mediteranneen au Xe et XIe siecles. — H. Laurens, Paris, 1928 323. J. PUIG I GADAFALGH, Geographie et origines du premier art roman: — H. Laurens, Paris, 1935 323a. Giovanni RABONI, Enciclopedia Garzanti delta musica. Diretta da. — Aldo Garzanti ed., Milano, 1974 324. Hastings RASHDALL, The Universities of Europe in the Middle Ages. A new edition in three volumes. Edited by F.M. Powicke and A.B. Emden. Voi. I-ÎII. — The Clarendon Press, Oxford, 1936 325. Herbert READ, John BAKER, Alfred LAMMER, L'Art du vitrail en Angleterre. — Ar-thaud, Paris, 1961 326. W.H.V. READE, La filosofia nel Medioevo. — în „Cambridge Mediaeval History44, voi. V. Ediţia italiană „Storia del Mondo Medievale44, — Garzanti, Milano, 1980 327. Gust ave REESE, Music in the Middle Ages. With an introdu etion on the mu sic of ancient limes. — J.M. Dent and Sons, London, 1941 328. Ernest RENAN, Averroes et Vaverroîsme. Essai historique. — Galman Levy, Paris, 18824 329. Paul RENUCCI, Dante disciple et juge du monde greco-latin. — „Les Belles Lettres44, Paris, 1954 330. Paul RENUCCI, Vaventure de Vhumanisme europeen au Moyen Age. — „Les Belles Lettres44, Paris, 1953 331. Jean-Franşois RE VEL, Histoire de la philosophie occidentale. Tome I. ~ Stock, Paris, 1970 332. Montague RHODES JAMES, Cultura e letteratura fino alia morte di Reda. — în „Storia, del Mondo Medievale44 (trad. it. a „Cambridge Mediaeval History44), voi. IV. — Garzanti, Milano, 1979^ 333. Pierre RICHE, Educalion et culture dans VOccident barbare. VIe— VIIIe siecles. — Editions du Seuil, Paris, 19623 334. Pierre RICHE, La vie quotidienne dans Vempire carolingien. — Hachette, Paris, 1973 335. A.D. RITCHIE, Studies in the history and melhods of the Sciences. — The University Press, Edinburgh, 1965 336. Mario RIVOXRE, Picro FORTUNA, La vita e il tempo di Federico II. — A. Mondadori, Milano, 1970 337. Ruggiero ROMANO, Alberto TENENTI, Alle origini del mondo moderna. 1350-1550. — Feltrineîli, Milano, 1967 338. Marina ROMANELLO, La stregoneria in Europa (1450 —1650). Testi a cura di —. 11 Mulino, Bologna, 1975 339. Marjorie ROWLING, Nel Medioevo. (Goli. „Vita di tutti i giorni nelle civiltâ. del passato44), — L.M. Edizioni, Milano, 1975 340. Ruggero M. RUGGIERI, Românită e cristianesimo neffl Europa medievale. — Ed. Studium, Roma, 1975 341. Bertrand RUSSELL, Storia della filosofia occidentale. Voi. II. Da Aristotele a S. Tommaso (trad. it.) — Longanesi, Milano, 1971 342. JeiTrey B. RUSSELL, Mediaeval civilization. 400-700. — John Willey, New York-London, 1968 " BIBLIOGRAFIE 691 343. Jeffrey B. RUSSELL, II diavolo nel Medioevo (trad. it.). — Laterza, Bari, 1987 344. J. SADOUL, II Tesoro degli Alchimişti. — Ed. Mediterranee, Roma, 1972 345. Ion Marin SADOVEANU, Drama şi teatrul religios în evul mediu. Pref. de George Banu. — Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972 346. Francis SALET, Introduction ă Vart roman. — In „Centri e vie di irradiazione della civiltâ nell5 Alto Medioevo44. Şettimana di studio sulP Alto Medioevo, Spoleto, 1964 347. Felix ŞARTIAUX, Foi et Science au Moyen Age. — F. Rieder, Parts, 1926 347a. Heinrich SCHALLER, Die Weltanschauung des Mittelalters. — R. Oldenburg, Miinchen und Berlin, 1934 348. Rene SCHNEIDER, Vart francais. Moyen Age — RenaissanceAl. Laurens, Paris, 1923 349. Albert SEAY, Music in the medieval World. — Prentice Hali, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 19 7 52 350. W.T. SEDGWICK, A.W. TYLER, A short history of science. — The Macmillan Company* New York, 19587 351. Kurt SELIGMANN, Lo specchio della magia (trad. it.). — Ed. Casini, Firenze, 1972 352. Nicola SEMENTOYSKY-KUR1LG, Nnovo trattato completo di astrologia teorica e pratica» — Ulrico IToepli, Milano, 19692 353. Marcel SENDRAIL, Histoire cullurelle de la maladie. — Privat, Paris, 1981 353a. Itaio SORD1, Dizionario di filosofia. Redattore capo—. Rizzoli, Milano, 19773 354. Georges SOREL, La ruine du monde anîique. Concepîion materialiste de Vhistoire. — M. Riviere, Paris, 19333 355. Antonio SORIA, Artele în Spania. Arhitectura, sculptura, pictura. Yol. I. — Bucureşti, 1942 356. F. van STEENBERGHEN, La filosofia del XIII0 secolo (trad. it.). — Vita e Pensiero, Milano, 1972 357. Cari STEPHENSON, Mediaeval history. Europe from the fourth to the sixteenih century. — — Harper and Brothers, New York and London, 1335 358. Henri STEIN, Les architectes des calhedrales gothiques. — H. Laurens, Paris (f.a.) 359. Wolfram von den STEI NEN, Der Kosmos des Mittelalters. Von Karl dem Grossen zu Bernhard von Clairvaux. — Francke Verlag, Bern und Miinchen, 1959 360. N. STENEK, Science and creation in the Middle Ages. — Univ. of Notre-Dame Press, London, 1976 361. Jonathan SUMPTION, Monaci, santuari, pellegrini. La religione nel Medioevo (trad. it.). — Editori Rhmiti, Roma, 1981 362. Karel SVOBODA, Le estetica de San Augustin y sus fuentes (trad. spân.). — Libreria Editorial Augustinus, Sladrid, 1958 363. John Addington SYMONDS, Wine, women and song. Mediaeval latin students songs. — Chatto and Windus Public., London, 19072 364. Wladimir TATARKIEWICZ, Istoria esteticii. Voi. II. Estetica medievală (trad. rom.). — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978 365. Wladimir TATARKIEWICZ, Istoria celor şase noţiuni (trad. rom.). — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981 366. Henry Osborn TAYLOR, The classical heritage of the Middle Ages. — Fr. Ungar, New York, Constable, London, 19574 367. Henry Osborn TAYLOR, The mediaeval mind. A history of the developement of thought ană emotion in the Middle Ages. Voi. LII. — Harvard University Press, Cambridge (Mass.), 19594 368. Lynn THORNDIKE, A history of magic and experimental science during the first thirteen centuries of our era. Voi. I-II. — Columbia Univ. Press, New York and London, 19646 369. Lynn THORNDIKE, A history of magic and experimental science during the first thirteen centuries of our era. Voi. IILIV. — Columbia Univ. Press, New York and London, 196G3 370. Lynn THORNDIKE, University records and life in the Middle Ages. — Columbia Univ. Press, New York, 19492 371. Lynn THORNDIKE, Magia, stregoneria, astrologia e alchimia. — în „Storia del Mondo Medievale*4 (trad. it. a „The Cambridge Mediaeval History), voi. VII, — Garzanti, Milano,. 1981 372. Pietro TOESCA, Storia delV arte italiana. II Medioevo. T. LII. — UTET, Torino, 1927 372a. Hugh TREVOR-ROPER, The rise of chrislian Europe. — Brace and World, Inc. Har- court, 1965 44* 692 BIBLIOGRAFIE 373. Walter ULLMANN, Individuo e societă nel Medioevo (trad. it.). — Laterza, Bari, 1974 374. Walter ULLMANN, Principi di governo e politica nel Medioevo (trad. it.). — II Mulino, Bologna, 1972 375. Walter ULLMANN, II pensiero politico del Medioevo (trad. it.). — Laterza, Bari, 1984 376. Walter ULLMANN, Le rădici del Pi naşeimenio (trad. it.). — Laterza, Bari, 1980 377. Andră VAUCHEZ, La spirilualită delV Occidente medievalee Secoli VIl-XII (trad. it.) — Vita e Pensiero, Milano, 1978 378. Alberto VARVARO, Letterature romanze nel Medioevo. — II Mulino, Bologna, 1987 379. Jacques VERGER, Le universită del Medioevo (trad. it.). — II Mulino, Bologna, 1985 380. Jacques VERGER, Naissance et premier essor de VOccideni chretien. Ve-XIIIe siecles. —• Presses Univ. de France, Paris, 1975 381. Paoio VERZONE, L'Art du Haut Moyen Age en Occident De Byzance ă Charlemagne. — A. Michel, Paris, 1975 382. Eugene VIOLLET-LE-DUG, Dictionnaire raisonnâ de Varchitecture franţaise du XIe au XVIe siecles. — Eîd. de Sancey, Paris, 1979 383. Antonio VISGARD1, Gianluigi BARNI, L Italia nelV etă comunale. — UTET, Torino, 4966 384. Gheorghe VLĂDUŢESGU, Introducere în istoria filozofiei medievale. Lumini şi umbre tn gîndirea Evului Mediu european. — Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973 385. Gheorghe VLĂDUŢESGU, Ereziile Evului Mediu creştin. — Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974 386. Wilheim V()GE, Bildhauer des Mittelalters. Gesammelte Studien. Vorwort von Erwin Panofsky. — Mann Verlag, Berlin, 1958 387. Galvano della VOLPE, Eckhart o della filosofia mistica. în G.d.V., „Opere, I“. — Editori Riuniti, Roma, 1972 388. Karl VOSSLER, Mediaeval culture. An introduction to Danie and hi$ limes (trad. engl.). — Fr. Ungar Publ., New York, 1958 389. Michel VOVELLE, La morte e VOccidente. Dai 1300 ai giorni noştri (trad. it.). —Laterza* Bari, 1986 390. Emile VU1LLERMOZ, Histoire de la musique. — A. Fayard, Paris, 1964 391. Arthur WEIGALL, Survivances paîennes dans le monde chretien. — Payot, Paris, 1934 392. James WEISHEIPL, Tommaso dlAquino. Vita, pensiero, opere. — Jaca Book, Milano, 1988 393. Lynn WHITE jr., Medieval technology and social change. (Reprinted.) — At the Clarendon Press, Oxford, 1963 394. Rudolf WITTKOWER, Sculptura. Procedee şi principii. (Cap. „Evul Mediu“). — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980 395. Philippe WOLFF, Storia e cultura del Medioevo, dai sec. IX al XII (trad. it.). — Laterza, Bari, 1987 396. Philippe WOLFF, L’eveil intellectuel de VEurope. — $d. du Seuil, Paris, 1971 397. Wilheim WORRINGER, Van gothique (trad. fr.). — Gallimard, Paris, 1941 398. Wilheim WORRINGER, Abstracţie şi intropatie şi alte studii de teoria artei (trad. rom.). Prefaţă de Ion Ianoşi. — Univers, 1970 399. Maurice de WULF, Histoire de la philosophie medievale. T. I-IL — Institut Supărieur de Philosophie, Louvain, 1934 400. * * * Poeme epice ale Evului Mediu. „Cîntecul lui Roîand“, „Cîntecul Cidului“, „Parsifal**. — Traduceri, studii introductive şi note de Sorina Bercescu, Victor Bercescu, Sevilla Rădu-canu. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 401. * * * Cîntarea Cidului. Traducere, prefaţă şi note de Eugen Tănase. — Univers, Bucureşti, 1979 402. * * * Cîntarea lui Roland. Prefaţă şi traducere de Eugen Tănase. —* Univers, Bucureşti, 1974 403. * * * Beowulf. Tălmăcire şi prefaţă de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi. Note de Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti. — Ed. pentru literatură universală, Bucureşti, 1969 404. * * * Cîntecul Nibelungilor. Tălmăcire de Virgil Tempeanu. Prefaţă de Zoe Bumitrescu-Buşulenga. — Ed. pentru literatură universală, Bucureşti, 1964 405. * * * Cînteo despre oastea lui Igor. Traducere, introducere şi comentarii de Mihai Beniuo. — Ed „Cartea Rusă“, Bucureşti, 1951 BIBLIOGRAFIE 693 406. * * * Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi Minnesângerilor. în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca, — Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980 407. * * * Regola sanitaria salernitana. — Pref, di Yirginio Quarta. — De Luca, Salerno (f.a.) 408. * * * Dictionnaire des oeuvres de tous Ies temps et de tous Ies pays. Latent — Bompiani. T. MV. - S.E.D.E., Paris, 1962* 409. * * * Dictionnaire biograpkique des auteurs. Laffont—Bompiani. T. I-IL — S.E.D.E., Paris, 19643 410. * * * Arii, scienze e pita nei secolL Popoli leuropei. A cura di Lucia Ban ti Salani. Edizione Salani, Roma, 1967 INDICI PERSOANE * Abd ar-Rahman as Sufi, 209 Abelard (Pierre), 72, 75, 103, 129, 130, 134, 160, 177, 192, 203, 204, 269, 283, 286, 291, 294, 295, 296, 297, 298, 299, 300, 308, 313, 320, 333, 477, 480, 517, 568, 662, 664, 676 Abulcais (v. Afon l’Qasim) Aba PQasim, 194, 208, 246 Achile, 522 Âecixrsio (Francesco), 172 Adalberon, 434 Adam, 20, 273, 296, 299, 457, 610, 613, 622, 629, 664 Adam de St. Yictoire, 475, 476, 573 Adam din Cremona, 60 Adam din Fnlda, 562 Adam de la Halle (Adam le Bossu — „Coeo-şatul“), 582, 610, 612, 613, 634 Adamantus Martyrius, 25 Adamnan, 32 Adela, 154 Adelard din Bath, 74, 190, 192, 198, 204, 225, 320, 335, 576, 661 Adonis, 19 Adrian IV, 288 Aelfric, 56, 96, 491 Aetios din Amida, 187 Aelius Donatus, 99 Agapit, 23, 33 Agaton, 669 Agilbert, 44, 50 Agnes, 515 Agricola, 115 Aimeric de Yari, 335 Alah. 60, 69 Alain de Lille, 204, 207, 283, 456, 676 Alaric, 158 ' Al-Battani, 74, 91, 191, 192, 195, 209, 224 Alberic de Briangon, 521 Albert I de Austria, 250 Albert cel Mare (Albertus Magnus), 18, 56, 74, 75, 76 , 130, , 150, 167 , 183, 186, 198, 201, 206, 220, 227, 229, 233, 234, 238, 239, 240, 241, 247, 253, 269, 287, 290, 294, 295, 300, 301, 302, 305, 306, 307, 313, 314, 316, 319, 322, 331, 335, 347, 386, 437, 677 Aibert de Saxonia, 220, 230, 257, 330 Albert von Bollstadt (Albertus Magnus; v. pp. 198, 305) Albertet, 531 Alberti (Leon Battista), 115, 606 Albertus Magnus (v. Albert cel Mare) Albertus Parvus, (v. Albert de Saxonia) Albinus Flaccus, 44 Aî-Biruni, 191, 208, 224, 230 Al-Bitrugi, 209, 210 Alcuin, 15, 27, 33, 40, 42, 43, 44, 45,. 46, 47, 50, 89, 90, 91, 95, 96, 98, 100, 102, 108, 109, 110, 119, 190, 281, 333, 440, 477, 658, 661, 676, 678 Alderotti (Tadeo), 246, 247 Aldhelm, 15, 27, 33, 34, 48, 56, 76, 98, 491 Altdorfer, 670 Aldrovandi (Ulisse), 227 Alexandros din Tralles, 187 Alexandru III, 160, 170 Alexandru VI, 570 Alexandru cel Mare (v. Alexandru Macedon} Alexandru din Afrodisia, 193 Alexandru din Halles, 300, 302, 303, 320 Alexandru Macedon, 60, 226, 478, 521 Alexandru din Villedieu, 62, 161 Alfano (Alfanus), 155, 245 Al-Farabi, 91, 191, 193, 316, 546, 576 Al-Farghani, 74, 191, 195, 208, 210, 224 Alfonso VI de Asturia şi Calicia, 505, 506 Alfonso X de Castilia „El Sabio“, 67, 77, 142, 508, 570, 611 Alfonso de Portugalia, 428 Alfraganus (v. Al-Farghani) Alfred eeî Mare, 56, 91, 96, 111, 247, 279, 347, 491 Alfred a, 247 Alfredus Anglicus, 192 Al-Ghazali, 316 Aî-Haytham, 191, 192, 193, 199, 201, 216, 217, 224 Alhazen (v. Al-Haytham) Aii Ibn al-Abbas, 192, 193 Al-îdrisi, 191 Al-Kamil, 57 Al-Khwarizmi, 74, 150, 191, 192, 193, 195, 208, 209, 223, 225, 320 Al-Kindi, 150, 191, 192, 193, 199, 216 Al-Masud, 208 Alpetragius, 193 (v. Al-Bitrugi) Al-Răzi, 191, 192, 193, 199, 232, 233, 246 Al-Tifashi, 230 Al-Zarqali, 74, 191, 192, 195, 208 * Personaje istorice, literare, mitologice şi legendare, autori antici şi moderni (nu şi autori contemporani cuprinşi în text şi în Bibliografie). INDICE. PERSOANE 695 Amadis de Gaula, 522 Amalric din Bena, 133 Amaury de Bene, 283, 290, 301 Amate (Benedetto), 429 Ambrozie, Sf., 34, 47, 88, 124, 186, 202, 316, 347, 348, 450, 567, 568, 668 Amenoîis III, 19 Ammianus Marceilinus, 50 Anaxagora, 316 Anaximandru, 228 Andrea di Clone (Orcagna), 431 Andrea da Pontedera, 431 Andrea Pisano, 99, 408, 430, 431, 670 Andrei, Sf., 28, 131, 631 Anello da Gaeta, 59 Angilbert, 44, 45, 344 Anjou (dinastia; ducele de), 77, 121, 155, 592 Anselm de Aosta (y. Anselm de Canterbury) Anselm da Campione, 365 Anselm de Canterbury, 56, 65, 75, 129, 165; 189, 279, 285, 286, 287, 288, 292, 295, 296, 297, 298, 316, 319, 334, 373, 664 Anselmuccio, 542 Antelami (Benedetto), 365, 382, 383, 402, 408, 429- Antoine, 638 Anton (Sf.), 249, 665 Apis, 19 Apollinaris (Sidonius), 474 Apollon, 22, 675 Apollonios Discolos, 99 Apollonios din Perga, 193 Apollonios din Tyane, 19 Apollonius din tir, 110 Apolodor, 255 Appius, 518 Apuleius, 65, 98, 157, 480 Arătos, 17, 105 Arcbipiada, 556, Ardenne (John), 252 Arhimede, 23, 193, 222, 255 Arhipoetul din Colonia (din Koln), 478, 485 Ariani, 417 .Arie 17 Ariosto (Ludovico), 493, 501, 606 Aristarh din Samos, 189, 212 Aristippo (Enrico), 193 Aristofan, 613 Aristotel, 19, 22, 56, 58, 59, 60, 68, 69, 72, 73, 74, 75, 96, 103, 118, 130, 132, 133, 148, 149, 150, 151, 157, 158, 160, 161, 162, 187, 188, 190, 193, 194, 196, 197, 198, 205, 206, 207, 209, 210, 211, 216, 220, 222, 226, 228, 229, 237, 238, 239, 240, 241, 244, 269, 270, 273, 277, 279, 280, 284, 285, 287, 288, 291, 294, 297, 298, 300, 301, 302, 303, 304, 305, 306, 307, 308, 310, 311, 312, 313, 315, 316, 317, 320, 321, 322, 323, 328, 333, 334, 386, 458, 563, 585, 599, 613, 617, 676 Arnaldo da Brescia, 291, 297 Arnaldo di Cambio, 414, 429, 446 Arnaldo Catalano, 59 Arnaldo Daniello, 529, 533 Arnaldo de Yillanova, 215, 234, 245, 247 Arnaut Daniel (v. Arnaldo Daniello) Arnaut de Mareuil, 529, 676 Arnold. (Mathew), 528 Arndlfo di Cambio, 348, 408, 414, 429, 430, 446 Arţar,' 523, 524, 525 Âsclepiade, 184 Astrolab, 296 Athalaric, 17 Athelstan, 21, 111 Aţii, 503 Attila, 503, 504 Attis, 19 Aude, 500 Augustin (Sf.), 27, 33, 34, 37, 39, 42, 46, 47, 72, 84, 88, 98, 99, 106, 108, 110, 111, 124, 177, 185, 186, 187, 202, 203, 215, 216, 239, 241, 269, 272, 273, 274, 275, 276, 280, 281, 282, 285, 294, 300, 302, 303, 305, 306, 308, 310, 312, 316, 319, 451, 457, 469, 474, 550, 562, 564, 568, 570, 607, 645, 654, 657, 658, 668 Augustus, 45, 5& Aurelianus Augustinus (v. Sf. Augustin) Aurelianus de Reome, 562 Ausonius, 95, 475 Austrigilda, 247 Averroes, 60, 75, 76, 149, 150, 151, 157, 191, 193, 210, 216, 217, 220, 237, 241, 305, 307, 313, 314, 316, 546, 615 Avi anus, 512 Avicenna (Ibn Şina), 73, 76, 157, 179, 191, 193, 194, 196, 199, 208, 216, 218, 220, 228, 229, 230, 232, 233, 237, 241, 246, 305, 316, 319, 546, 615 Aucassin, 578 Azzoguidi, 414 Babila (Sf.), 354 Bacii (J.S.), 594, 595, 598 Bachus, 478, 487 Bacon (Francis), 327 Bacon (Roger),79, 150, 154, 180, 183, 185, 186, 193, 200, 201, 206, 210, 215, 216, 217, 218, 220, 221, 223, 227, 234, 257, 258, 300, 301, 302, 303, 320, 322, 323, 562, 671 Bakst (L.S.), 638 Balzac, H., 512 Bandelio (Matteo), 511, 670 Bardi, 446, 448, 450 Barna di Siena, 450 Bartolo di Fredi, 450 Bartholomaeus Anglicus, 73, 190, 19 , 206, 233, 238 Bartolo meu (Sf.), 250 Bartolomeo da Messina, 193 Bataille (Nicolas), 432 Baudelaire, 554 Baudoin IV, 476, 646 Baudry de Bourgueil, 475, 652 Baylak 222 Beato Angelico, 442, 451, 452, 542 Beatrice, 544, 545, 547 Beauneveu, Andre, 442, 443 696 INDICE. PERSOANE Becket, Thomas, 2, 288, 478, 550, 587, 645, 650 Beda Venerabilul, 15, 27, 33, 45, 56, 73, 74, 76, 92, 96, 100, 105, 108, 111, 177, 188, 189, 190, 203, 208, 230, 277, 279, 280, 281, 282, 292, 316, 352, 491, 652, 659, 661, 662, 663, 677 Bedford (ducele de), 593 Behaim, Michael, 584 Belin, 513 Bellini, Gentile, 670 Belizarie, 82 Benedetto da Como, 365 Benedetto d’Isernia, 59 Benedict XIII, 79 Benedict din Norcia, 64, 84 Benino da Campione, 365 Benoît de Saint-Maure, 521, 522, 676 Beowulf, 473, 494, 495, 496 Beranger, 284, 285 Berengario II, 4, 109 Berlioz, 568 Bermudez, Pero, 506, 507 Bernard (Sf.), 470, 471, 542, 545, 677 Bernard de Chartres, 165, 287, 288, 677, 678, 679 Bernard de Clairvaux, 291, 292, 296, 316, 319, 331, 477, 677 Bernard Sylvestris, 195, 204, 290 Bernard de Ventadour, 529, 531, 535, 578, 676 Bernardo del Carpio, 492 Bernart, 513 Bernberg von Horheim, 528 Bernword, 348 r Baroul, 524, 526 Berry (ducele de), 442, 591, 592 Berta, 45 Bertrand de Born, 535, 542 Bertrand de Ginesse, 676 Binchois, Gilles, 593, 594 Biscop, 27 Black, Joseph, 236 Blaga, Lucian, 426 Blanche de Vaîois, 598 Blondei, Jean, 610 Boccaccio, 80, 230, 279, 446, 474, 493, 511, 514, 522, 546, 614, 651 Bodel, Jean, 537, 610 Boethius, 15, 17, 22, 23, 37, 51, 56, 77, 98, 99, 103, 104, 105, 106, 111, 149, 150, 161, 187, 188, 190, 203, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 283, 287, 295, 297, 300, 308, 314, 316, 333, 455, 469, 491, 517, 539, 562, 563, 564, 599, 605, 657, 658, 661, 676 Boethius Dacicus, 314, 315, 316 Boian, 508 Boiardo, Matteo Maria, 501 Bolos din Mendes, 231 Bonaiuti, Andrea, 99, 450 Bonaventura (Sf.), 290, 300, 302, 303, 304, 305, 313, 314, 316, 319, 331, 545, 669 Bonifaciu VIII, 134, 215, 318, 331, 650 Bonifaciu IX, 460 Bonifaciu (Sf.), 653 Bonino da Campione, 365, 431 Bonnano, 379 Bonvesin della Riva, 660 Borromeo, Carlo, 148 Bosch, Hyeronimus, 665 Bossuet, 277 Bottieelli, 99 Brahma, 19 Bramidona, 500 Bradwardine, Thomas, 225, 327 Brand, Sebastian, 617 Braulio, 30 Brendan, 227 Brichmor, 513 Briseis, 522 Broederlam, Melchior, 443 Browning, R., 549 Burckhardt, Jakob, 490, 568 Brueghel, Pieter cel Tînăr, 665 Bruidis, 513 Brun, 513 Brunelleschi, 408, 451 Brunhilda, 502, 503, 504 Bruni, Leonardo, 606 Bruno, Giordano, 234, 325, 546 Buddha, 19 Burgundio da Pisa, 193 Burgundio, Pisano, 68 Buridan, Jean, 79, 211, 212, 220, 221, 222,, 257, 330 Buschetto, 378, 379 Byron, 549 Caedmon, 34 Caesar, 19, 34, 58, 71, 99, 100, 184, 543 Caesar Augustus, 58 Caiafa, 628 Caetani, Benedetto (Bonifaciu VIII), 134 Cain, 457 Calderdn, 638 Callippos, 202, 205 Caiisthenes, 521 Calvin, 147, 277, 674 Calvy, 146 Ca mp ano da Novara, 21, 193, 211, 213, 225 Canale, Martino da, 78 Cangrande I, 431 Cansignorio della Scala, 365, 431 Cantacuzino, Constantin (Stolnicul), 138 Canut, 645 Capeila, Martianus, 16, 27, 31, 77, 96, 99, 100, 103, 184, 190, 197, 311, 455, 469, 474, 654, 658, 677 Cardano, 214 Cardenal Peire, 529 Carlyle, Th., 549 Carol II de Navarra, 591 Carol II cel îndrăzneţ (Franţa), 650 Carol IV, 142 Carol IV (de Luxemburg), 598 Carol V (Quintul), 214, 243, 261, 434, 592 Carol V (al Franţei), 211, 260, 261, 432, 441, 442, 591 Carol VI, 539, 615, 634 Carol VII, 425, 441, 442 INDICE. PEH30ANU 697 Carol VIII, 58 Carol IX, 214 Carol cel Gros, 109 Carol cel Mare, 20, 21, 39, 40, 42, 43, 44, 45, 48, 50, 51, 77, 89, 90, 91, 94, 95, 102, 104, 109, 110, 111, 248, 260, 281, 282, 342, 344, 345, 346, 347, 458, 492, 496, 497, 498, 499, 500, 501, 570, 577, 610, 645, 676, 678 Carol cel Pleşuv, 43, 45, 46, 48, 282, 347, 440, 676 Carol de Anjou, 307 Carol Măriei, 39, 88 Caron, 542 Carovagius, 260 Cascalys, Jaime, 428 Cassiodor, 15, 17, 22, 23, 25, 27, 46, 75, 99, 103, 108, 156, 188, 190, 196, 244, 277, 279, 280, 281, 562, 563, 658 Gastiglione, Baidassare, 670 Castiglioni din Pavia, 148 Caterina de Medici, 214 Caterina da Siena, 332 Cato cel Bătrîn, 94, 96, 255, 539, 676 Catul, 99, 475 ^ Cavalcanti, Guido, 536 Cavallini, Pietro (Pietro de Gerroni), 444, 445, 446 Cazimir cel Mare, 143 Cecco Angiolieri, 536 Cecco d’Ascoli, 129, 215 Celestina, 670 Celestin II, 297 Celestin III, 297 Cenni di Pepo (v. Cimabue) Cerber, 677 Cercamon, 528 Cerveri de Girone, 534 Câsaire din Arles, 84 Chantecler, 513 Charles d’Orlăans, 80, 473, 539, 540, 541 Chaucer, Geoffrey, 80, 213, 214, 246, 493, 519, 522, 549, 550, 551, 552, 553, 625, 665 Chesterton, 493 Chretien de Troyes, 69, 77, 442, 523, 524, 526, 582, 676 Christine de Pisan, 80 Cicero, 31, 39, 47, 50, 65, 70, 82, 95, 97, 99, 100, 102, 103, 110, 184, 197, 214, 277, 279, 280, 281, 284, 286, 287, 288, 289, 458, 469, 475, 507, 658, 676, 677 Cid Campeador, 506, 507, 508 Cimabue, 384, 407, 444, 445, 446, 448, 449 Cirus, 19 Ciaudel, Paul, 638 Claudianus, 70, 110 Claudius Marcellus, 543 Clement din Alexandria, 88, 99, 185, 566, 567 Clement IV, 322, 529 Clement V, 234 Clement VI, 249 Clement VII, 143, 200 Clemente Scotus, 44, 45 Ciopinel, Jean, 517 Clotar II, 671 Clovis, 458 Cobeac, 509 Gocoşatul din Arras (v. Adam din Halle) Cocteau, Jean, 524 Goleridge, 549 Colomba (Sf.), 32 Columella, 75, 103, 109, 110, 255 Colombo, Jean, ,441 Columban, 32, 92 Gommodianus, 475, 480 Conon de Bethune, 537 Conrad din Magdeburg 237 Constantin Africanul, 155, 192, 196, 245 Constantin cel Mare, 21 Contarin, 417 Contracte, Hermanmis, 195, 213 Copeau, Jacques, 638 Copernic, 138, 189, 203 Corippus, 17 Corneille, Pierre, 23, 508 Corsiniano, 528 - Cosma, 384 Coster, 64, 264 Cotton, Johannes, 564 Gouard, 513 Courtois d’Arras, 614 Cousin, Victor, 297 Graig, Gordon, 638 Cranach, Lucas, 670 Cresida, 522 Cretin, Guillaume, 534 Ctesibios din Alexandria, 259, 597 Curtius, Vaîerianus, 25 Cusanus, Nicolaus, 180, 186, 212, 213, 220, 273, 276 Cybo de Hyâres, 239 Badi, Bernard o, 450 Dagobert, 247, 347, 667 Dalie Masegne, Iacobello 431 Dalie Masegne, Pier Paole, 431 Dame Douce, 613 Damasius (papă), 568 Damiani, Piero, 108, 284, 644 Dancart, 429 Daniello, Arnaldo, 529, 533 D’Annunzio, Gabriele, 524, 528, 638 Dante, Alighieri, 6, 34, 59, 77, 157, 160, 179, 205, 207, 211, 230, 235, 241, 260, 269, 271, 279, 290, 314, 316, 317, 318, 319, 320, 325, 826, 327, 328, 430, 474, 475, 493, 524, 528, 529, 536, 541, 542, 543, 545, 546, 547, 548, 549, 552, 553, 657 D’Autun, Honoră, 654, 655, 662 Davanzati, Chiaro, 536 David, 77, 90, 382, 475, 477, 567 David de Dinant, 133, 290, 301 Descartes, 212, 220, 221, 226, 277, 298, 327, 331 Degli Azzi, Giustiniano, 316 Dekker, Th., 85, 614 Del Garbo, Dino, 241 Della Rovere, 617 Della Scala, 43 Delorme, Philibert, 424 Democrit, 231, 294, 316, 662 Denis (Sf.), 350 698 INDICE, PERSOANE Derby (conte de), 653 De Sanctis, Fr., 318, 319, 542, 544 Desperiers, Bona ven ture, 511 Diana, 20 Diaz de Bivar (Rodrigo; v. Cid Campeador), 505 Dicuil, 190, 208 Bidier, 85 Didona, 484 Die (contesa de), 536 Dietrich, 504 Dietrich (contele), 650 Dietrich von Freiberg, 219, 220, 331 Dietrich von Bern, 503, 504 Dino del Garbo, 241 Diocles, 193 Diomede, 522 Dionisie Areopagitul, 189 Dionisie cel Mic, 43, 189 Dionisie cel Smerit, 189 Dionisie din Tracia, 97 Dionisie Exiguus (v. Dionisie cel Mic) Dionisos, 19 Dioscoride, 75, 156, 157, 184, 186, 190, 196, 231, 246 Diotisalvi, 379 Doctor angelicus (v. Torna din Aquino) Doctor iiluminatus (v. Lullus, Raymundus) Doctor invincibilis (v. Occam, William) . Doctor mirabilis (v. Bacon, Roger) Doctor subtilis (v. Duns Scotus) Doctor universalis (v. Albert cel Mare)G Domingo Gonzâles, 192 Dominicus Gundissalinus (v. Domingo Gon-zâles) Donatello, 427, 451, 670 Donatus, Aelius, 17, 39, 44, 47, 50,- 65, 96, 99, 100, 103, 151, 280, 676 Dondi, Giovanni, 214, 229, 260, 261 Dorii, G.B., 576 Dracontius, Aemilms, 16, 29 Du Bellay, 670 Duccio di Buoninsegna, 396, 444, 445, 446, 448, 449 Dufay, Guillaume, 80, 593, 594, 597 Dumnezeu, 89, 99, 101, 125, 160, 185, 186, 187, 202, 205, 211, 212, 270, 273, 274, 278, 279, 280, 282, 283, 284, 285, 287, 288, 289, 290, 292,' 297, 298, 302, 303, 304, 308, 309, 310, 311, 313, 314, 319, 320, 321, 322,' 325, 326, 329, 330, 332, 400, 432, 433, 434, 452, 469, 483, 486, 504, 607, 611, 644, 655, 657, 662, 663, 664, 665, 668, 669 Dungal, 44, 90 Duns Scotus 76, 79, 180, 183, 201, 221, 229, 269, 294, 295, 307, 320, 325, 326, 327, 328, 331 Dunstable, 593, 597 Durând, Guillaume, 469 Diirer, Albrecht, 238, 453, 639 Dvorak, 568 Eberhard din Bethune, 109, 161 Eberhard (duce de Friuli), 110, 116 Ecaterina, (Sf.}, 426 Eekhart, Johann (Meister Eckhari), 78, 180,. 269, 331, 332 Edmond, 443 Edmund, 645 Eduard II Martirul, 645 Eduard II (rege al Angliei), 645 Eduard III Mărturisitorul, 65, 443, 645 Efrem Şirul, 567 Egbert, 348; Egidio Romano, 241 Enginhard, 40, 45, 71, 77, 90, 109, 111, 115 Ekkehard, 426 Eliade, Mircea, 78, 654 Eliot, T.S., 493 Elisabeta din Schdnau, 331 Emmermann, (Sf.), 346, 347 Empedocîe, 216, 316 Enea, 484, 542 Enida, 524 Ennius, 480 Enodius, 17 Enrique (Maestrul), 428 Enzo, 58 Epicur, 289, 294 Erasm din Rotterdam, 15, 147, 180, 594, 617, 670, 677 Eratostene, 184, 226 Ercole I d’Este, 594 Erec, 523, 524 Eriugena (v. Scotus Eriugena) Ernest de Saxonia, 653 Eschil, 100 Esculap, 240 Esop, 185, 512 Esteban (Sf.), 162 Ethelred, 21 Ethelwold, 608 Etzel, 503 Eucîid, 22, 73, 105, 118, 161, 184, 187, 193, 134, 195, 216, 225, 228, 277, 320 Eudoxios din Cniclos, 202, 205, 228 Eugenio de Palermo, 193 Eugeniu de Toledo, 29, 31 Euric,.16 Euripide, 100 Eusebiu din Gezarea, 29, 45, 72, 100 Eustorgio (Sf.), 260 Eutropius, 71 Eutyches, 25, 611 Eva, 610, 622, 629, 664 Farachi, Moses, 192 Faraon, 661 Fasan, 417 Fecioara Maria, 19, 78, 264, 359, 376, 393, 410, 419, 421, 424, 426, 427, 428, 430, 443, 445, 446, 448, 449, 450, 457, 471, 486, 548, 610, 612, 621, 622, 623, 627, 628, 630, 633. 637, 647, 656, 672, 676 Fedra, 530 Fedru, 94, 512 Ferdinand (rege al Spaniei), 406 Fernan Gonzaîes, 492, 507. Fernandez, Jorge, 428 Fibonacci, Leonardo, 60, 74, 192, 193, 211, 224, 225, 256, 661 699 INDICE. PERSOANE Fielding, H., 553 Figaro, 621 Figueira, Guillem, 534 Filip (Sf.), 250 Filip II (rege al Spaniei), 250 Filip August, 131, 193, 247, 478, 484 Filip cel Bun, 636 Filip IV cel Frumos, 147, 156, 171, 201, 325, 423, 636, 666 Filip III cel îndrăzneţ, 423, 424, 432, 592 Filon din Alexandria, 98, 563 Filon Bbreul (v. Filon din Alexandria) Flaccus, 90 Flaeius, Mathias Illyricus, 490 Florentina, 27 Florus, Lucius, Annaeus, 71 Focillon, H., 350, 354, 359, 365, 366, 371, 409, 419, 422, 432, 453 ' Folquet de Marseille, 529, 532 Fortuna, 613 Fortunatiis, Yen atins, 27 ' Foscari, 417 Fouquet, Jean, 80, 425, 442, 443, 629, 638, 639' Fox, George, 646 France, Anatole, 512, 606 Francesco (Sf.), 445, 446, 448. Francisc din Assisi, 23, 58, 238, 290, 304, 331, 643 Francisc I, 214, 424, 474, 634 Francisco de Victoria, 142 Francus din Colonia, 565, 577, 589 Frederic I Barbarossa, 57, 67, 71, 72, 125, 429, 156, 178, 307, 345, 476, 478, 484, 645, 650 Frederic II, 57, 58, 59, 60, 61, 74, 75, 77, 137, 155, 171, 175, 210, 215, 224, 238, 241, 271, 307, 313, 314, 323, 414, 415, 429, 436, 465, 492, 536, 599 Flaubert, G., 513 Frontinus, 103 Fmgando, Ruggero, 155 , Fulbert de Chartres, 55, 103, 104, 195 Fulgentius, 17, 51, 110 Fust, Johann, 265 Gabriel (Arhanghelul), 498, 499, 505, 545 Gaddi, Agnolo, 450 Gaddi, Taddeo, 450, 316 Gaddo, 543 Galenos, 68, 73, 155, 156, 157, 184, 191, 193, 194, 237, 241, 242, 246, 251, 255, 281, 615 Galien (v. Galenos) Galiieo Galilei, 138, 202, 220, 221, 226, 549 Galindus (v. Frudentius) Ganelon, 498, 499, 500 Garnerius, 159 Garnier, Robert, 638 Gascoigrie, 174 Gaston III (Phoebus), 239 Gantier d’Arras, 520 Gautier de Goincy, 611 Gautier de Laie, 178, 478, 482, 484, 488 Gavril (Arhanghelul; v. Gabriel) Geber, 193 Gedeon, 624 . 1 Geiseric, 16 : - Gemier, 638 Genevieve (Sf,), 130, 134, 170 Gensfleisch, Johann (v. Gutenberg) Gentile de Fabriano, 443, 451, 639 Gentile da Foligno, 241, 243, 249 Geoffrey of Monmouih, 67, 476, 524 Geoffroy de Villehardouin, 73 Geoffroy de Yinsauf, 559 Georges Dandin, 512 Gerard d’Aberviile, 168 Gerbert d’Aurillac (papa Silvestru ÎI), 55,103, 105, 108, 186, 195, 213, 224, 260, 283, 284, 659, 661 Germain (Sf.), 349, 352 Geron, 347, 348 Gerson, Jean, 211, 330, 332 Gerhaert, Nikolaus, 426 Gervasius din Mekley, 559 Geyer, 297 Gherardo da Gremona, 74, 75, 199, 210, 228 Ghirlandaio, 638 Giacomo da Lentini, 536 Giacomo da Yenezia, 68 Giamboni, Bono, 78 Gibbon, 493 Gilbert de la Porree, 288, 291, 314, 316 - Gilbert de Tournai, 162, 165 Gilbert, William, 223 Ginesse, Bertrand, 676 Gioacchino da Fiore, 78, 290, 319, 331 Giotto da Bondone, 238, 407, 408, 431, 445, 446, 447, 448, 449, 450, 451 Giovanelli, 417 Giovanni, Battista (Sf. Io an Botezătorul), 350 Giovanni da Fidenza, 303 Giovanni da Milano, 155, 450 Giovanni da Modena, 443 Giovanni da Montecorvino, 654 Giovanni da Palermo, 60 Giovanni da Pian del Car pine, 654 Giovanni da Pisa (Pisano), 161, 398, 409, 429, 430, 431, 449 Giovanni da Viterbo, 438 Giovanni di Balduccio, 431 Giraîdus Cambrensis, 75, 196, 476 Gisilbertus, 467 Glaber, Raoul, 56, 372 Godefroy de Lagny, 524 Godefroy, Denis, 159 Godefroy de St. Victor, 662 Goethe, 493, 514, 549 Goldoni, Cario, 614 Goliat, 177, 477, 478 Gonzaga' (Ducele), 597 Gonzaga, Anna, 646 Gonzâles, Feriiân, 492, 506, 507 Gonzâles de Berceo, 611 Gotardo (Sf.), 260 Gothofredus (v. Godefroy, Denis) Gottîried von Strassburg, 522, 528, 538, 676 Gottschalk, 46 Gottsched, 514 Gozzoli, Benozzo, 316, 452, 639 Greathead (v. Grosseteste) Grangier, 549 Grasso, Benvenuto, 251 700 INDICE. PERSOANE Gratianus, 71, 159, 160 Gray, Th., 549 Greban, Arnoul, 622, 623, 625, 631, 632, 638, 689 Greban, Simon, 622, 625 GrSgoire de Tours, 15, 27, 28, 65, 100, 352, 647, 648, 649 Grendelj 495 Grigorie Y, 669 Grigorie VII, 84, 108, Grigorie IX, 61, 132, 159, 175, 301, 307 Grigorie X, 307 Grigorie XII, 79 Grigorie cel Mare, 26, 27, 33, 34, 38, 47, 77, 83, 85, 109, 111, 456, 457, 491, 568, 569, 570, 645, 662, 668 Grigorie de Nissa, 282 Grinberg, 513 Gringoire, Pierre, 617, 636 Griselda, 614, 615 Grosseteste, Robert, 183, 186, 193, 199, 200, 201, 206, 210, 216, 217, 220, 229, 233, 255, 300, 302, 303, 304, 320, 321, 322, 386, 608 Guarino Yeronese, 115 Guarua, Romiiald, 155 Guas, Juan, 406, 428 Gudrun, 502 Guenievre, 524 Guglielmo da Salieeto, 252 Guglielmo da Yerona, 382 Gui de Chauliac, 245, 252 Guibert de Nogent, 470, 647 Guicciardini, 264 Guido d’Arezzq, 55, 106, 564, 575, 576 Guido da Vigevano, 243 Guido delle Colonne, 522 Guidoriccio da Fogliano, 448 Guilelmus Anglicus, 190 Guillaume, 619 Guillaume IX, 530 Guillaume d’Auvergne, 301, 302, 456 Guillaume d’Auxerre, 335 Guillaume de Champeaux, 295, 296, 297, 314 Guillaume de Chartres, 220 Guillaume de Conehes, 119, 195, 198, 204, 287, 335, 662, 677 Guillaume Fichet, 261 Guillaume de Jumifeges, 476 Guillaume de, Lorris, 516, 517, 518, 552 Guillaume de Machault, 80, 561, 581, 582, 591, 593, 676 Guillaume de Naugis, 227 Guillaume de Nogaret, 650 Guillaume de Poitiers, 530, 535, 538, 578 Guillaume de Saint-Amour, 171 Guillaume de Tir, 73, 476 Guillaume le Mar^chal, 72 Guillem de Cabestaign, 532, 676 Guillem de Gastro, 508 Guillemette, 619 Guillem de la Moţa, 428 Guines, 511 Guinizelli, Guido, 530 Guiraut de Borneil, 529, 534 Guittone d’Arezzo, 536 Gundebald, 16, 37 Gundihar, 503 Gundisalvo (v. Domingo Gonzâles), 192 Gunnar, 502 Gundisalvus (v. Gundisalvo), 576 Gunthamund, 16 Giinther, 502, 503, 504 Gutenberg, 168, 264, 265 Guy de Goucy, 537 Mabacuc, 624 Hagen, 502, 503, 504, 505 Hagenau, Reimar von, 327, 536, 582 Hali, 246 Halley, 216 Hardy, Alexandre, 638 Hardy, Thomas, 528 Hartmann von Ane, 524, 526, 536, 676 Harun al-Raşid, 260 Harvey, 242 Hatshepsut, 19 Hauptmann, G., 614 Haydn, 568 Hebbel, 505 Hegel, 282, 283, 324, 549 Hegius, 115 Heine, 409 Heinrich Isac, 595 Heinrich von Meissen (Frauenlob), 584 Heinrich von Morungen, 536, 582 Heinrich von Veldeke, 522, 528 Helinus, 154 Heliequin, 630 Heloiza, 296, 298, 477, 517 Hennequin de Bruges, 432 Henri de Mondeville, 245, 252 Henric II, 51, 424 Plenric II (Germania), 398 Henric ÎI Pîantagenet, 67, 69, 135, 178, 271, 650, 660 Henric II (rege al Sardiniei), 599 Henric III (Anglia), 132, 171, 210 Henric III (Franţa), 635 Henric IY, 616 Henric Y (Anglia), 247 Henric Y (Germania), 159 Henric VI (Hohenstaufen), 57, 67, 645 Henric VII (Anglia), 403, 408 Henric de Winchester, 69 Henrich Suso, 332 Heraelid din Pont, 189, 212 Hercule, 514 Hermann, 426 Hermann din Carinthia, 192 Hermant din Limbourg, 441, 442 Hermes, 19 Hermes Trismegistul, 231 Herodot, 226, 228 Herrade din Landsberg, 440, 456, 610 Hieron din Alexandria, 184, 193, 255, 259 Hildebert de La var din, 475 Hildebrand, 504 Hildegarde din Bingen, 194, 244, 331, 568, 657 îl in cm ar din Reims, 46, 109 Hiparcos, 206 Hipocrate, 68, 73, 155, 156, 157, 193, 194, 244, 246, 615 INDICE. PERSOANE JOI Hippias din Elis, 97 Hofmannsthal, Hugo von, 638 Homer, 51, 90, 100, 521, 623 Honoră (Sf.), 441 Honorius II, 282 Honorius III, 59, 420, 425, 429, 432, 133, 174, 283 Honorius IV, 323 Honorius d’Autun, 194, 453, 457, 654, 655, 662 Hooke, Robert, 227 Horatiu, 39, 45, 47, 65, 66, 70, 94, 100, 286, 518, 539, 607, 676, 677 Hrabanus Maurus, 45, 46, 100, 102, 103, 105, 156, 208, 280, 244, 281, 292, 477, 651, 654, 659 Hristos, 18, 19, 37, 46, 61, 69, 72, 86, 189, 260, 264, 270, 278, 285, 290, 297, 298, 299, 301, 348, 366, 369, 378, 393, 420, 423, 452, 457, 458, 469, 471, 477, 482, 525, 538, 544, 545, 547, 608, 621, 642, 644, 645, 646, 655, 658, 672, 677 Hroswitha, 51, 457, 476, 603, 605, 606, 611, 676 Hrothgar, 495 Hubert (Sf.), 248 Hucbald, 586 Hugo Capei, 247 Hugo van der Goese, 80, 432, 638 Hugo, Victor, 549 Hugues d’Orl^ans, 178, 478, 480 Hugues de St.-Victor, 204, 283, 291, 292, 456, 654, 655 Hundrich, 16 Hus, Jan, 79, 327, 647. 674 Huygens, Chr., 259, 260, 292 Hyginus, 103, 105, 259, 260, 292 lacob, 211, 213 lacob, Anatoli, 60 lacobello Dalie Masegne, 431 lacopo de Varazze, 457, 458, 475, 551 lacopone da Todi, 475 lanus, 22 laroslava, 509 Ibn al-Haytham, 491, 208, 224 Ibn Arabi, 546 Ibn Bagia, 209 Ibn Gabirol, 150 Ibn Hishak, 230 Ibn an-Nafis, 191 Ibn Roşd (Averroes), 191, 209, 546 Ibn Khaldun, 226 Ibn Şina (Avicenna), 191, 192, 224 Ibn Tuf aii, 209 Ibn Tulun, 360 Ibn Yunus, 208 Ibn Zuhr, 191 Idithum, 90 Iehuda ben Salomon Cohen, 60 leronim (Sf.), 29, 88, 99, 474, 548, 607 lezechiel, 366, 382 Ignacio de Loyola, 147 Igor, 473, 508, 509 lisus, 19, 20, 78, 171, 301, 427, 434, 445, 446, 452, 457, 471, 567, 607, 608, 609, 610, 621, 622, 623, 624, 680, 633, 637, 639, 655, 656 Immermann, 528 Ina, 25 Incmar, 67 Indikopleustes, Kosmas, 654 Infanţii de Carion, 506 Infantii de Lara, 502 Inocenţiu I, 273 Inocentul II, 186, 296 Inocenţiu III, 124, 160, 170, 193 Inocenţiu IV, 153, 654 Inocenţiu VI, 154 Inoan (Evanghelistul), 19, 655, Ioan IX (papă), 669 loan XXI, 159, 251, 313 Ioan XXII, 327, 331, 589, 591, 666 Ioan Botezătorul, 18, 349, 431, 477, 639 Ioan cel Bun, 432, 441, 442 Ioan Damaschinul, 34, 272, 273, 302, 316y 320, 321 Ioan de Garlandia (v. Johannes de Garlandia) Ioan fără Ţară, 135 Ioan Hrisostomul (Gură de Aur), 47, 272. 273, 319, 567, 607, 648, 668 Iosephus Flavius, 25, 65, 100 Iosif din Arimatea, 525, 628 Irnerius (Irnerio), 71, 159 Irod, 665 Isabela de Aragon, 405, 424 Isabela d’Este, 467 Isac ben Gerson, 246 Isengrin, 512, 513 Isidor din Sevilla, 15, 29, 31, 33, 34, 38, 46, 47, 51, 73, 92, 96, 100, 102, 103, 105, 108, 110, 154, 156, 185, 186, 188, 190, 194, 198, 215, 230, 244, 277, 279, 280, 281, 292, 456, 457, 563, 568, 655, 668, 677 Isolda, 523, 524, 526, 527, 528, 599, 656 Iuda, 624, 633 Iulian (episcop), 30 Iuliu II, 617 Iulius Valerius, 521 Iunianus Iustinus, 71 lupiter, 20, 189, 484, 676 Iustin Martirul, 185 Iustinian, 17, 57, 65, 70, 158, 159, 160, 187, 539 Iuvenal, 39, 47, 50, 110, 518, 539 Jăbir ibn Hayyam, 191, 192, 232, 233, 236 Jacopo della Quercia, 430 Jacquemart de Hesdin, 441 Jacquerio, 444 Jacques Coeur, 413 Jacques de Vitry, 651, 654 Jaitaor, 545 Jason, 521 Jaufră Rudei (v. Rudei) Jean de Berry, 441 Jean de Brie, 239 Jean de Colomb, 441 Jean de Jandun, 316, 327 Jean de Luxemburg, 591 Jean de Meung, 171, 517, 518, 519, 552, 555 Jean de Murs (v. Johannes de Muris) Jeanne de Navarre, 148 John de Mandeville, 652 702 INDICE. PERSOANE John de Salisbury, 69, 119. 165, 288, 289, 294, 295, 297, 661, 667, 677, 678 Jolin din Hollywood, 210 Jimena, 506 Jodelle, 638, 670 Johannes de Garlandia, 559, 565, 588, 589 Johannes de Grocheo, 564, 565, 589, 597 Johannes de Muris, 590 Joinviile, 73, 227 Josquin de Preş, 80, 561, 594, 595 Juan ÎI (Portugalia), 428 Juan de la Cruz, 332 Juan de Sevilla, 192 Julien (Sf.), 170 Kant, 286 Kazantzakis, 628 Keats, 549 Kepler, 211, 214, 215, 219, 257, 564 Krişna, 19, 20 Kilwardby (Robert), 257, 300, 313, 320 Knut cel Mare, 111 Konrad din Regensburg, 501 Konrad von Wiirzburg, 522, 676 Kreps (Nicolas) (v. Cusanus) Kriemliilde, 502, 503, 504, 505 Lacliaise (Pere La Ghaise), 296 Lactanţiu, 185, 202, 607, 668 La Fontaine, 511, 514 Lambert (din St. Omer), 73, 194 La Mettrie, 257 La Motte (Fouqu6), 501, 505 Lamprecht von Trier, 492, 521 Lancelot, 523, 524 Landino (Francesco), 592, 593, 597 Landolfo, 307 Lanfranco, 65, 378 Lanfranco da Milano, 252 Lanfranco din Pavia, 65, 373 Langen, 115 Langland, 625 Lao-zi, 19 Larivey, 670 Lasso (Orlando di), 568 Latini (Erunetto), 78, 197, 207, 316, 546 Laura, 448 Lawrenee, 409 Lazăr, 19, 630, 638 Leibniz, 222, 234, 321, 325, 327 Leon III, 344 Leon IX, 285 Leon XIII, 293 Leon de St.-Victor, 475 Leon Ebreuî, (v. Levy ben Gerson) Leonardo da Pisa (v. Fibonacci) Leonardo da Vinci, 238, 241, 259, 453, 564, 588, 638 Leonardo Pisano, 224 Leoninus, 588 Levy ben Gerson, 211, 213, 225 Lippi (Filippino), 670 Liudulf de Saxonia, 605 Liutgard din Tongern, 331 Liutprand, 51, 364 LIull (Ramon) (v. LuIIus) Lochner (Ştefan), 443 Locke, 310 Longfellow, 549 Lope de Vega, 638, 501 Lorenzetti (Ambrogio), 407, 447, 449, 450 Lorenzetti (Pietro), 407, 449, 450 Lorenzo Magnificul, 487, 595, 628 Lorenzo Monaco, 442 Lorenzo Veneziano, 451 Lothar I, 27 Lothar II, 109 Louis d’Orleans, 539 Luca (Evanghelistul), 19, 655 Luca della Robbia, 451, 670 Lucanus, 33, 39, 44, 50, 99, 110, 521, 539, 551, 605, 676 Lucreţiu, 29, 31, 39, 47, 50, 99, 184, 190, 289, 519' Ludovic VII, 108 Ludovic VIII, 253 Ludovic IX cel Sfînt, 132, 144, 150, 171, 197, 222, 227, 285, 458, 461, 479, 515, 538, 654. Ludovic XI, 593 Ludovic XII, 424, 539, 611, 615, 616 Ludovic XIV, 515, 635 Ludovic IV Bavarezul, 77, 180, 201, 327 ; Ludovic ce! Pios,'43, 45, 46, 48, 111, 677 Ludovic I de Ani ou, 432 Ludovic Germanicul, 48 Luini (Bernardino), 670 Lullus (Raymundus), 154, 215, 234, 235, 269, 323, 324,-546 Lully, 568 Luther, 139, 277, 331, 333, 595, 674, 676, 677 Macaulay, 549 Machiavelli, 670 Macrobius, 99, 103, 184, 190, 197, 474, 539, 662, 677 Mahomed, 61, 314, 545, 665 Maia, 19 Maimonide, 157 Maitani (Lorenzo), 409, 430 Malatesta, 593 Malebranehe, 277 Malory (Thomas), 524, 526 Mandeville (v. John de) Manfredi, 59 Mannesse (Rudeger), 442 Mantegna, 427 Marbode, 194, 231, 290, 475, 559 Marc Aureliu, 342, 348 Marcabrun, 528, 529, 578 Marcade (Eustache), 622, 623, 638 Marc din Cornwall (regele), 524, 527 Marcel (Claudius Marcellus), 543 Marechal (Guillaume), 72, 582 Marchant (Guyot), 439, 440 Marchetto da Padova, 564, 599 Marco da Campione, 365 .Marco Polo, 78, 227, 261, 528,. 652, 654 INDICE. PERSOANE 703 Marcu (Evanghelistul), 655 Marduk, 20 Margherita de Navarra, 511, 618 Margot, 555, 556 Maria Magdalena, 622, 624, 639 Mărie de France, 497, 512, 523, 526, 537, 614, 676 Marion, 610, 613, 614 Maritala, 19 Marivaux, 614 Marot (Clement), 519, 554, 558, 618, 635 Marsil, 497, 498, 499 Marsilio Ficino, 214, 215, 276 Marsilio da Padova, 180, 327 Marte, 180, 189, 247, 676 Marţial, 31, 39, 47, 50, 66, 70, 110, 475 Marţial din Limoges, 588, 648 Martin (Sf.), 44, 89, 250, 284, 343, 346, 350, 354, 646 Martin IV, 169 Martin V, 154 Martin din Braga, 30, 281 Martini (Sirnone), 407, 438, 442, 447, 448, 449, 450 Maro, 90 Masaccio, 80, 451 Maso di Banco, 450 Massenet (Jules), 606, 614 Matei (Evanghelistul), 19, 655 Matheus Platearius, 247 Mathieu d’Arras, 467 Matthieu de Vendome, 559 Mathieu din Paris, 442, 476 Mathilde de Canossa, 159 Mathilde de Magdeburg, 331 Matilde (regină a Angliei), 178 Matteo (Maestrul), 427 Matteo da Campione, 365 Matteo Giovanotti da Viterbo, 438 Mauri ce de Sulîy, 108 Maximilian, 463, 595 Maxim Mărturisitorul, 282 Maya, 19 Mechtild, 331 Medea, 522 Medici (familia), 249, 660 Melancnton 139 Mellini (Pietro), 384 Memling (Hans), 639 Memmi (Lippo), 414, 450 Memmi (Sirnone), 316 Mercur, 20, 189, 247, 675, 676 Merton, 148 Mescbinot (Jean), 534 Metaphrastos (Simeon), 611 Metzger (Ambrosius), 584 Michelangelo, 430, 451, 549, 670 Michel (Jean), 623, 624, 638, 639 Michelozzo, 451 Mihai (Arhanghelul), 499, 672 Mii ton, 549 Mithra, 18, 19, 21, 37 Moise, 21, 61, 423 Moerbecke (v. Wilhelm de Moerbecke) Moliere, 476, 512, 514, 553, 618, 638 Moîinet (Jean), 534 Mondino de* Luzzi, 243 Montaigne, 549 Monteverdi, 592 Moore (Th.), 549 Morungen (Heinrich von), 582 Moschion, 156 Mose din Bergamo, 68 Mozart, 568 Miiller (Johannes) (Regiomontanus), 213, 220 Multscher (Hans), 426 Murat, 155 Musart, 513 Musset (Alfred de), 613 Musset (Colin), 537 Myriam, 19 Myrra, 19 Naharro (Torres), 617 Napoleon, 347 Nardi (Andrea) (v. Orcagna) Nasr ad-Din, 191 Neckam (Alexander), 186, 197, 206, 222, 677 Nemesios, 245 Nemorarius (Jordanus), 220, 225 Nethart von Reuenthal, 582 Newton, 221, 255 Nicomachos din Gerasa, 22, 187, 277 '' Nicodim, 628 Nicolae (Sf.), 611 Nicolae IV (papă), 674 Nicola Pisano, 379, 398, 429, 430, 447, 467 Niccolo (Maestrul), 382 Nicolaus von Leyden (Gerhaert), 426 Nicolette, 578 Niccolo Salernitano, 155 Niccolo da Puglia (v. Nicola Pisano) Nicomachos, 21, 187 Nietzsche, 315 Nithart, 345 Nivard din Gând, 512 Nobel, 236 Noble, 513 Nostradamus, 214 Notke (Bernt), 426, 480 Notker' (Balbulus), 45, 55, 77, 492, 572 Notker (Labeo) (Teutonicus), 96, 103, 119, 572 Obrecht (Jacob), 594 Occam (William), 76, 79, 180, 183, 201, 202, 220, 221, 269, 294, 295, 307, 320, 327, 328, 829, 330, 335 Ockeghem (Johannes), 80, 594, 595 Ocreatus, 659 Oderisi (Pietro), 384 Odin, 599 Odington (W.), 589 Odofredus, 164, 172, 174 Olivier, 498 Omar Khayyam, 191, 223 Orcagna, 316, 430, 450, 665 Ordonez (Garcia), 503, 506 704 INDICE. PERSOANE Oresme (Nicolas), 211, 212, 220, 221, 226, 257, 330, 599 Orfeu, 677 Orff (Karl), 480, 668, 677 Oibasios, 156, 187 Origene, 47, 185, 272, 457, 518 Oroshis, 29, 39, 45, 49, 51, 100, 110, 111, 474, 491 Orsini, 448 Osiris, 20 Ottfried von Weisenburg, 492 Otto, 72 Otto III, 51, 55, 105, 347, 659 Otto cel Mare, 51 Otto de Braunsehweig, 653 Otto din Freising, 72, 297, 476 Ovidiu, 31, 39, 44, 47, 65, 66, 69, 94, 100, 228, 286, 475, 480, 488, 516, 517, 518, 523, 524, 539, 676 Oxirichos, 567 Pacher (Michael), 426 Pacioli (Luca), 661 Palestrina, 392, 568, 573 Palladius, 75, 109, 110 Pan, 597, 677 Pano, 507 Pantagruel, 617 Pantaleon (Sf.), 344 Panurge, 621 Paolino, 43 Paolo dai Pozzo (v. Toscanelli) Paolo Veneziano, 451 Par6 (Ambroise), 252 Papirianus, 25 Paracelsus, 235 Parler (Heinrich), 404, 426 Parler (Peter), 426, 467 Parmenide, 226, 309 Pathelin, 603, 617, 618, 619, 620, 621, Paul (Sf.), 354 (v. Pavel, Sf.) Paul Diaconul, 40, 43, 44, 45, 65, 92 Paul din Aquileia (Paulin), 45 Paumann (Konrad), 597 Pavel (Sf.), 18, 22, 332, 482, 542, 657 Peckham (John), 313, 320, 475 Peire de Corbiac, 534 Pepin cel Scurt, 39, 597 Pepo, 159 Perceval, 523, 525, 526 Pere Juan de Vallfogona, 428 Perotinus Magnus, 561, 588, 589, 591 Perrault (Gh.), 614 Perseu, 19 Persius, 50, 51 Peruzzi, 446, 448 Petrarca, 69, 80, 276, 279, 381, 448, 474, 493, 519, 528, 536, 590, 591, 614 Petru (Sf.), 21, 22, 295, 350, 354, 477, 545, 630, 631, 657, 678 Petru din Pisa, 40 Fetrus de Cruce, 589 Petrus din Irlanda, 307 Petrus Hispanus, 251, 307, 316 Petrus Lombardus (v. Pietro Lombardo) Petrus Peregrinus (v. Pierre de Maricourt) Petrus Valdus, 271 Petru Venerabilul (v. Pierre le Venerable) Philipe de Bayeux, 69 Philipe le Hardi (v. Filip cel Îndrăzneţ) Philipe de Noyon, 478, 482 Philipe de Thaon, 516 Philipe de Vitry, 187, 577, 590 Philips (Stephen), 549 Philon din Alexandria (v. Filon) Philoponos, Joannes, 187, 220, 221 Phocas, 25 Phoebus (Gaston III, conte de Foix), 239 Piccolomini (Enea Silvio), 115, 606 Pico della Mirandola, 215 Pier (Damiani), 284 Pier della Vigna, 536 Pierot din Namur, 651 Pier Paolo Dalie Masegne, 416, 431 Pierre d’Ailly, 330, 332 Pierre de Maricourt, 222, 223, 233, 256, 257 Pierre de Roissy, 469 Pierre de St.-Gloud, 512 Pierre de St.-Omer, 256 Pierre le Vdnărable, 66, 296 Pietro (Sf.), (v. Petru, Sf.) Pietro d’Abano, 157, 211, 215, 316 Pietro de Cerroni (Cavallini), 444 Pietro de’ Grescenzi, 75, 237 Pietro d’Eboli, 60 Pietro din Pisa, 40, 43, 45, 90 Pietro Lombardo, 76, 151, 152, 160, 175, 297, 303, 308, 314, 316, 325 Piîat, 628, 655 Pilgram (Anton), 467 Pilon (Germain), 424 Pindar, 90 Pin te, 513 Pisani, 417 Pisanello, 443, 451, 639 Pisano (Antonio), 451, 670 Pi Sheng, 261 Pitagora, 157, 184, 316, 458, 466, 563, 564; 662 Pius X, 285, 571 Pius XI, 198 Platen (Aug.), 528 Platon, 22, 75, 97, 103, 118, 188, 189, 190, 202, 203, 205, 216, 220, 259, 273, 274, 276, 277, 282, 283, 285, 287, 294, 296, 303, 304, 305, 306, 310, 316, 320, 334, 518, 544, 562, 566, 662, 676 Plaut, 70, 476, 604, 606 Plinius cel Bătrîn, 39, 40, 44, 50, 70, 75, 184, 186, 189, 190, 196, 198, 214, 231, 237, 281, 521, 654 Plinius cel Tînăr, 50 Plotin, 19, 97, 563 Plutarh, 19 Poggio Bracciolini, 413 Pollaiolo (Antonio), 99 Polixenia, 522 Pompei, 248 Pompeius Trogus, Vi INDICE. PERSOANE 705 • Pontos, 154 Porphirios, 45, 103, 161, 188, 190, 277, 278, 280, 284, 295, 297 Posidonius, 184 Pot (Philippe), 424 Pothier, 570 Praetorius (Miehael), 574 Prassede (Si.), 341 Primas, 480, 482 Primaticcio, 424 Primatul, 178 Prinţul Negru (Eduard de Aquitania), 427 Prinţul Proştilor, 616 Priscianus din Cezarea, 39, 44, 45, 47, 50, 56, 96, 99, 100, 103, 151, 161 Priuli, 417 Prodos, 193, 331, 567 Proctor (Robert), 265 Pfopertius, 39, 99, 456 Prudentius, 44, 46, 456, 474, 568, 605 Pseudo-Dionisie Areopagitul, 272, 273, 282, 302, 305, 308, 316, 321, 331, 657 Pseudo-Euclid, 193 Ptolemeu, 23, 60, 73, 74, 75, 103, 118, 150, 179, 184, 187, 189, 192, 193, 194, 206, 209, 210, 212, 213, 214, 216, 226, 277, 287, 458, 518 Pu celle (Jean), 441 Puici (Luigi), 501 Purbach (Georg von), 213 Purceii, 568 Puschmann (Adam), 584 Pyram, 676 Quevedo, 670 Quintilian, 31, 82, 102 Ra 19 Rabelais, 147, 180, 511, 514, 558, 617, 621 Raîael, 453, 638 Rădegonda, 27 Raimbaut de Vaqueiras, 535, 536 Raimond, 67 Rainaldo, 379 Ramis (Rartolomeo de Pareja), 576 Ratchis, 339 Raymond IY de Toulouse, 650 Raymundus Liillus (v. Lullus, R.) Recared, 29 Regiomontanus (v. Miiller, Joh.) Reimar von Hagenau (v. Hagenau) Reinartus, 512 Reinhart (Max), 638 Renan, E., 211, 313, 314, 327 Renart, 510, 511, 512, 513 Renoir, 409 Resapion, 246 Rhazes, 191, 409 Kiccardiano, 528 Ricbard II, 443, 539 Richard de St.-Victor, 292, 316, 331 Ricbard din Wallingford, 214, 225 Ricbard Inimă-de-Leu, 247, 284, 660 Richard of Bury, 227 Richardus Anglicus, 190, 233 Richelieu, 144 Riemenschneider (Tilman), 42T Rigaut de Barbezieux, 676 Rinio (Benedetto), 237, 247 Rinuccini, 450’ Riquier (Sf.)t 343, 344, 349, 352 Riquier (Guiraut), 578 Ristoro d’Arezzo, 206, 211, 229 Robert d’Anjou, 448 Robert II d’Artois, 612 Robert din Ghester, 190, 192 Robert de Clari, 78, 523 Robert de Gourgon, 124, 131, 150, 161 Robert de Gloucester, 67 Robert de Sorbon, 117, 144, 145, 146, 147, 148, 168 Robert Kilwardby (v. Kilwardby) Robert le Dreux, 146 Robin, 610, 613 Robinson, 17, 524 Rodrigo, 505, 507 Roffredo di Benevento, 59 Roger II, 57 Roger de Gaigniferes, 422, Roger de Herfort, 209 Roland, 496, 497, 498,. 499, 500, 501, 508 Romănos Melodii, 567 Ronsard, 519, 538, 670 Roscelin de Compiâgne, 286, 295, 297 Rosenbliith (Hans), 626 Rossetti (Dante Gabriel), 543 Rostand (Edmond), 514 Rothari, 248, 364 Ruceilai, 445 Rudei (Jaufr6), 529, 532, 533, 535, 578, 579 Rudeger (v. Mannesse Rudeger) Rudeger, 504 Rudolf IV, 142 Rugen von Witzlaw, 582 Ruggero II, 372 Ruffus, 184, 187, 246 Rufinus Tyrannus, 29, 247 ^ Ruggero de Salerno, 245, 251 Ruggieri, 542 Ruggiero da Frugardo, 155, 196 Ruskin, 549 Rustiehello da Pisa (v. Marco Polo) Rusticiano da Pisa (v. Marco Polo) Rutebeuf, 80, 171, 457, 511, 514, 537, 538»-559, 605, 610, 611, 612 Ruy Diaz de Bivar (v. Cid Campeador) Ruysbroeck, 23, 78, 332 Saba, 382 ; Sacchetti, 511 Sachs (Hans), 505, 528, 584, 614 Sacrobosco (Gio vânai) {v. John din Holly-; wood) Sainte Genevi&ve, 130, 131, 134, 170, 297 Saint Martin, 47, 48, 343, 346, 350, 353, 354» 364, 373, 379 Saint Victor, 130, 333 Saladin, 546, 611 Salernus, 154 Saliembene da Parma, 60, 61, 241, 443» 539 Salustius, 31, 71, 100, 110 / 45 — Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III 506 INDICE. PERSOANE Salomo (Elias), 571 Saluzzo (Marchizul de —), 614 JBalvatore (Sf.), 346 Şareshel (Alfredus Aug-licub), 192 Satan, 20, 629, 633, 672 Satiro (Sf ), 345 Saturn, 21, 247, 676 Savoia, 593 Saxo Grammaticus, 476 Scaiigeri, 431 Scarlatti, 614 Scîieîlîng, 549 Schlegel, 528, 549 Schofer (Peter), 265 Schongauer (Martin), 443 Scotus Eriugena, 45, 59, 65, 103, 105, 185, 189, 190, 203, 208, 269, 273, 281, 282, 283, 284, 290, 294, 297, 313, 333, 562, 585, 659, 662 Scotus (Michael), 60, 75, 192, 210, 215, 229, 247, 256, 307 Scott (Walter), 210 Scrovegni, 430, 446, 447, 448 Sedulius Scotus, 45, 108, 109, 477 Seneca, 30, 65, 70, 94, 97, 99, 184, 186, 190, 214, 278, 280, 281, 286, 287, 518, 604, 607, 677 Sepuîveda, 508 Serlon din Wilton, 178, 478, 485 Servatius (Lupus), 46, 51, 281, 676 Servius, 31 Seuse (Heinrich), 78, 332 Severianus, !103, 341 Sforza (Galeazzo), 594 Shakespeare, 522, 553, 613, 630, 631 Shelley, 549 Sibile, 458 Sidonius Apollinaris, 474 Siger de Brabant, 76, 151, 269, 295, 307, 314, 315, 316, 319, 328, 334, 546 Siegfried, 501, 502, 503, 504, 505, 508 Sigismund, 250 Signorelli (Luca), 670 Sigurt, 502 Siloe (Gil), 428 Silverio, 669 Sylvestris (v. Bernard Sylvestris) Silvestru I, 568, 669, 677 Silvestru II, 55, 108, 284, 669, 677 Simon Greban (v. Greban, Simon) Simon de Montfort, 645 Simone da Genova, 157 Simpliciano (Sf.), 341 Simplicios, 193 Sinesios, 231 Sisebut, 29 Sivrit, 502 Skriabin, 598 Sluter (Ciaus), 423, 424, 426, 638 Socrate, 97 Solinus, 654 Solomon, 94, 382 Soranos, 156, 184, 417 Sordello, 536, 543 Spinello Are tino, 450 Spinoza, 211 Stagiritul (v. Aristotel) Statius, 31, 110, 539, 551 Stefano (Sf.), 253, 341 Stefanus din Antiohia, 192 Stetheimer (Hans), 467 Stoss (Veit), 427 Ştrabo, Walafried, 46, 437, 456 Strozzi, 451 Suarez, Francisco, 142, 328 Suetonius, 31, 45, 50, 71, 99 Suger, 108, 347, 434, 470, 471 Sulpicius (Severus), 29, 90 Suso (Heinrich), 78, 332 Sveatoslav, 509 Swinburne, 528 Siva, 19 Ştefan II (papă), 350 Ştefan Y (papă), 350 Tacitus, 50, 65, 71, 99, 100, 214 Taddeo di Bartolo, 450, 665 Taddeo degli Alderotti, 246, 247 Tais, 556 Talenti (Fr.), 408 Tales, 222, 316 Tardif, 513 Tasso, Torquato, 493 Tauler (Johannes), 78, 332 Tempier (Etienne), 314, 322 Tennyson, 528, 549 Teodoric din Chartres, 204, 220 Teodoric din Freiberg, (v. Dietrich din Frei-berg) Theodulf, 43, 44, 89, 91, 345, 456 Teofil (călugăr), 234, 235, 256, 435, 457, 612, 665 Teofil (Hroswitha), 605 Teofil (Rutebeuf), 611 Teofrast, 186* 228, 239 Terenţiu, 56, 65, 70, 98, 100, 110, 476, 539, 604, 605, 606 Tertulian, 19, 185, 271, 272, 604, 607 Theoderic din Verona, 16, 17, 22, 23, 29, 40, 83, 277, 342 Theodolinda, 345, 444 Theodoros, 60 Theodoros din Tars, 65, 272 Theodulus, 46 Theon din Alexandria, 187 Theophilos, 246, 605 Thibaut III de Ghampagne, 423 Thibaut IY de Champagne, 537 Thierry de Chartres, 103, 657 Thisbea, 676 Tieck (L.), 549 Thomas (truver), 524, 526 Thomas de Lancaster, 645 Thomas din Cantimpre, 77, 197, 222, 238, 240 Thomas din Kempen (de Kempis), 23, 78, 332 Thrasamund, 16 Tibert, 99 Tibul, 90, 110 Tiecelin, 513 Tinctoris (Johannes), 599 Tino da Camaiano, 430, 431 Tiro (Marcus Tullius), 95 INDICE. PERSOANE 707 Tirso da Molina, 508 Titos (împărat), 348 Titus Livius, 51, ‘71, 99, 102 Tizian, 667, 670 Toma (Sf.), 334 Toma din Aquino, 58, 76, 87, 118, 150, 151, 167, 171, 186, 193, 198, 203, 206, 207, 212, 220, 234, 269, 273, 288, 290, 294, 299, 300, 301, 302, 304, 305, 307, 308, 309, 310, 311, 312. 313, 314, 316, 318, 319, 323, 325, 326, 327' 328, 331, 332, 334, 335, 386, 475, 545, 572, 645, 651, 677 Tommaso da Celano, 573 Tommaso da Modena, 450 Tommaso III de Saiuzzo, 444 Toscanelli Dai Pozzo, 213 Tothj 231 Traian, 83, 348, 678 Trăirii (Francesco), 316, 450 Tristan, 523, 525, 526, 527, 528, 530, 599, 656 Trocta, 155 Trotula, 155 Tnbal, 624 Tnllio de Lucea, 252 Turpin, 500 Tycho (Brahe), 214 Tzetzes, 98 Ubaldini (Ottavlano), 314 Uccello (Paolo), 670 Uge de Lucea, 252 Ugolino, 542 Uhland, 501 Urban IV, 301 Urban V, 154 Urban VII, 108, 154 Uta, 426 Văcări us, 135, 159 Van Eyck (Jan), 80, 234, 235, 426, 427, 432, 639, 670 Van der Goes (Hugo), 80, 436, 638 Van der Weiden (Roger), 80, 427, 639 Varahamihira, 230 Varro, 65, 75, 184, 255 Vasari (Giorgio), 430, 445, 446, 670 Vasile din Gezarea, 88 Vassalletto (Pietro), 384 Vegetius, 110, 517 Velius (Longus), 25 Venatkis Fortunatus (v. Fortunatus) Venus, 20, 189, 485, 676 Venera (Venus), 555 Veneziano (Lorenzo), 451 Veneziano (Paolo), 451 Vdrard, 440 Verdi, 568 Vergerio (Pier Paolo), 606 Vereiliu, 27, 31, 32, 39, 44, 47, 56, 65, 66, 69, 77. 88, 96, 99, 100, 286, 469, 475, 480, 518, 539, 542, 543, 545, 547, 605, 676, 677 Yesaiio (Andrea), 243 Yico, 277, 315 Victoria, 142 Victor de Vita, 17 Vida! (Petre), 529, 535, 536 Vigilius din Thapsus, 17 Villani (Gio vanilii, 234, 235 Villanovanus, 234, 235 Villard de llonnecourt, 64, 196, 257, 260. 453, 466 Villehardouin, 73, 523 Villon (Fran$ois), 78, 80, 177, 473, 538, 539, 540, 553, 554, 556, 557, 558, 610, 618 Vincent de Beauvais, 74, 75, 150, 197, 198, 238, 452, 453, 456, 457, 674, 676 Vincenzo (Sf.), 341, 347, 353 Viollet-le-Duc, 371 Visconti (Gaîeazzo), 598 Visconti (Valentina), 539, 540 Visnu, 19 Vitale (Sf.), 342, 345 Vitale da Bologna, 450 Vitalis Ordericus, 476 Vitruvius, 44, 64, 105, 184, 190, 198, 255, 469 Vittorino da Feltre, 115 Vivaldi, 614 Vivarini (Antonio), 639 Vladislav II Iagelon, 143 Vogelweide (Walther von der), 529, 536, 582 Voltaire, 512, 549 Wace (Robert), 524 Wagner (Richard), 505, 526, 528, 584 Walafried (Strabon), 46, 437, 456 Walter de Châtillon, 478, 482, 521 Waren (Erasmus), 227 Warnerius, 159 Watt, 236 Wentzel, 515 Wieiand, 524 Wilde (Oscar). 549 Wiîhelm Cuceritorul, 65, 354, 372, 373, 47i9 475, 476 Wiihelm de Moerbecke, 193, 301, 307 Wiligelmo, 382 Willelmus din Rubruk, 654 Wilîiam of Malmesbury, 67, 476 Wimpfeling, 115 Witelius, 218 Witzlaw von Riigen, 582 Wolfram von Eschenbach, 522, 525, 526, 536* 582 Wolkenstein (Oswald von), 584 Wolvinius, 347 Wordsworth, 549 Wulfila, 76 Wycliff, 79, 136, 327 Xenofon, 226, 228 Ximena, 506. Yvain, 523 Yahweh, 18 Yersin, 250 Zacharia, 60 Zadig, 512 Zavatari, 443, 444 Zoroastru, 19 Zosimos, 231 LOCALITĂŢI Aaehen (v. şi Aquisgrana, şi Aix-la-Chapelle), 91, 110, 344, 346, 398, 433, 435 Abdera, 662 Aberdeen, 143 Agliate, 341, 354 Aix-la-Chapelle (v. şi Aquisgrana, şi Aaehen), 91, 570 Aix-en-Provence 139, 499 Alba Iulia, 376 Aîbano, 303 Albi, 398 Alealâ de Henares, 142 Alexandria, 88, 98, 99, 183, 185, 187, 189, 255, 259, 272, 563, 566, 567, 597 Alsfeld, 626 Amaîfi, 68, 381, 383 Amida. 137 Amiens, 255, 389, 390, 391, 398, 400 , 402, 404, 405, 419, 420, 428, 436, 454, 455,457, 458, 459, 478, 634, 635, 637 Amsterdam, 412 Ânagni, 307* 383 Aneona, 414 Angers, 56, 120, 132, 139, 423, 432, 475 Antiochia, 567 An vers, 264, 404, 412, 448, 594 Aosta, 65, 285, 383 Aquiîa, 627 Aquileia, 43, 45, 374, 461 Aquino, 87, 118, 150, 151, 167, 171, 186, 193, 198, 203, 206, 207, 212, 220, 288, 290, 294, 300, 301, 302, 304, 307, 309, 3U>, 3li, 312, 313, 314, 315, 316, 319, 324, 327, 334, 535, 545, 572, 645, *w7 Aquisgrana jv. şi Aarheo, şi Aix.da-Chapelîe), 43, 44, 91, 1.37* 343, 657, 676 Arezzo, 59, 138, 445, 449, 575 Argentani, 634 Arini a tea, 628 Arles, 84, 155, 159, 366, 368, 628 Arm'ida, 187 " - Arras, 396. 432, 515, 520, 537, 582, 610, 612, 613, 614, 634 Arques. 650 Assisi, 23, 58, 304, 331, 387, 407, 445, 446, 447, 448, 492, 627, 642 Asii, 409 Atena, 22, 119, 187, 277, 278, 461, 676 Aubusson, 432 Ane, 524, 526, r,76 Augsburg, 264, 265, 371, 374, 434, 585 Aidnay de Santonge, 385 Aut.un, 194, 350, 453, 457, 629, 654, 655, 662, 665 Auxerre, 335, 349, 352, 392, 436, 607, 637 Avignon, 78, 79, 139, 143, 148, 154, 156, 20!,. 234, 238, 264, 327, 438, 448, 605, 650 : Avila, 375, 405 Azincourt, 247, 539, 593 Baeza, 406 Bagdad, 191, 208, 253, 652 Bamberg, 347, 404, 420, 426, 427, 432, 520’ Barbezieux, 676 : ) Barcelona, 142, 234, 405, 406, 506 Bari, 58, 365, 378, 381, 397 Barletta, 383 Basel, 134, 143, 265, 347, 404, 432, 455390* 676 Bassingbourne, 636 > - Bath, 32, 74, 190, 192, 204, 225, 320, 335* 552 576 ‘ Bayeux, 372, 373, 396, 431 Beauvais, 74, 75, 150, 197, 198, 389, 400,. 452, 453, 455, 456, 459, 637 Bec, 56, 65, 84, 129 Beijin, 654 Bena, 133 / Bem>diktbeuren, 480, 626 ; Benevento, 59, 75, 383, 574 Bergamo, 68, 377, 414, 451 Bergen, 376 Berlin, 446, 448 Berna, 463, 593 Bâthune, 161, 633, 637 4 Beverly, 626 Beziers, 155, 648 • ' Bielia, 628 Bingen, 194, 331 Bizanţ, 17, 29, 37, 61, 68, 72, 95, 118, 119* 193, 253, 272, 345, 359, 367, 574, 605 ' Bitonto, 378, 381 Blois, 539, 540 Bobbio, 32, 46, 47, 56, 64, 83, 195, 284:: : Bologna, 43, 55, 59, 65, 71, 117, 120, 121* 125, 126, 127, 128, 129, 137, 138, 139,142, 143, 146, 148, 154, 157, 158, 159, 160, 162, 163, 464, 167, 169, 172, 173, 174, 175, 190, 246, 252, 260, 265, 300, 305, 314, 316, 354, 408, 414, 417, 430, 431, 450, 478, 600i 606, 627 Bollstadt, 198 Bonn, 354, 373, 374 Bordeaux, 139, 458 Borgund, 377 Boston, 448 Bourges, 139, 241, 390, 392, 404, 405, 413, 420, 435, 442, 458, 622, 625, 631, 665 INDICE. LOCALITĂŢI 709 Bourgueil, 475 Braga, 30 Bratislava, 143 Brescia, 148, 291, 346, 377, 414 Brie 239 Bruges, 404, 412, 432, 441, 594, 597, 650 Bruxelles, 255, 354, 404, 412, 432, 593 Burgos, 398, 405, 406, 427, 428 Caen, 139 Cagliari, 382 Cahors, 139 Cairo, 208, 253, 255, 360 Camaiano, 430, 431 Cambrai, 570, 593, 594, 634, 637 Cambridge, 120, 135, 147, 148, 201, 300, 403, 405, 448, 466, 479, 552, 586 Canigou, 353 Campione, 365 Cana Galileei, 19, 457, 638 Canossa, 159, 383 Canterbury, 27, 33, 56, 65, 67, 69, 75, 94, 129, 165, 272, 276, 285, 289, 292, 295, 296, 313, 319, 320, 327, 347, 373, 384, 386, 398, 401, 402, 427, 463, 465, 550, 570, 586, 645, 648, 650, 660 Cantimprâ, 197 Capadocia, 184 Capua, 58, 383, 492 Cartagina, 16, 17, 29, 82, 274 Cardona, 353 Casamari, 407 Castaneda, 415, 461 Castel del Monte, 58, 414, 415 Catania, 58, 138, 249, 415 Caumont, 353 Cefalii, 381, 383 Cetatea Eternă, 475, 482 (v. şi Roma) Cetinje, 265 Cezarea, 29, 45, 72, 88, 99, 100, 272 Châlons-sur-Marne, 295 Champmol, 423 Chantilly, 442 Chartres, 55, 56, 65, 67, 69, 84, 96, 99, 103, 104, 119, 130, 149, 189, 195, 204, 220, 244, 269, 283, 286, 287, 288, 289, 290, 291, 294, 296, 333, 353, 371, 385, 389, 394, 396, 398, 400, 402, 405, 419, 420, 425, 434, 435, 454, 458, 459, 461, 465, 555, 657, 677, 678, 679 Châtillon, 478, 482, 521 Ghauny, 634, 637 Chester, 190, 192, 625 Chiaravalle, 407, 409 Chieri, 409 Cimino, 407 Cione, 431 Cîteaux, 55, 291, 440, 470 Cividale, 339, 348 Clairvaux, 291, 292, 296, 316, 331, 470, 477, 677 Clermont-Ferrand, 436 Cluny, 55, 56, 66, 70, 296, 344, 354, 372, 432, 461, 470, 648 Cnidos, 202 Coimbra, 142 Coins, 414 Colofon, 228 Colonia, 178 (v. şi Roln) Como, 41, 347, 414 Compiâgne, 295 Conches, 19, 41, 195, 198 Constantinopol, 26, 40, 51, 68, 119, 187, 189, * 227, 273, 351, 354, 379, 383, 461, 567, 569, 646 Copenhaga, 143 Corbie, 46, 56, 64, 89, 622 Corbeil, 296 Cordoba, 55, 191 Corvey, 50, 65, 343, 344, 346, 669 Cosenza, 424 Courtai, 650 Coventry, 625, 626 Cracovia, 129, 143, 265, 427 Creglingen, 427 Crema, 365, 408 Cremona, 51, 60, 74, 75, 192, 210, 228, 378, 408 Damasc, 191, 273, 652 Delft, 265 Dijon, 344, 354, 423, 424, 441, 636 Disentis, 346 Dole, 139, 475 Douai, 260, 612, 634 Dover, 540 Dublin, 625, 626 Durham, 167, 227, 373, 387, 401 Earls Burton, 341 Eboli, 60 . Echternach, 347 Efes, 184, 187 Eger, 626 :\ Eisenach, 626 Elis, 97 Ely, 373 Ernaus, 628 Engelberg, 264 Erfurt, 143, 220 Essen, 346 Evreux, 390 Exeter, 386, 495, 597 Fabriano, 261, 443, 451, 639 Fairfax, 442 Feitre, 115 Fenis, 414 Ferrara, 138, 367^ 382, 414, 451, 575, 594 Ferrieres, 46, 51, 281, 676 Fidenza, 303 Fleury-sur-Loire, 46, 608 Florenţa, 59, 99, 138, 246, 249, 253,‘-256, 260, 265, 354, 378, 383, 406, 407, 408, 412, 414, 430, 431, 445, 448, 449, 450, 461, 465, 546, 595, 627, 660, 661, 665 Fogliano, 448 Foligno, 243, 249 Fontenelle, 350 Fossanova, 407 710 INDICE. LOCALITĂŢI Frankfurt, 250, 626, 632 Freckenhorst, 350 Freiberg, 219, 331 Freiburg in Brisgau, 143, 198, 305, 425 Freising, 72, 297 Frugardo, 196 Fuîda, 45, 46, 50, 56, 65, 84, 111, 281, 343, 562, 669 Gaeta, 59 Galliano, 341, 347, 383 Gând, 404, 412, 512 Gandersheim, 476, 605 Geneva, 16, 407 Genova, 16, 68, 78, 249, 253, 260, 379, 407, 654 Gerasa, 22, 187, 277 Germigny-des-Pres, 345, 352 Gerona, 405 Gioia del Col le, 58 Glasgow, 143 Gloucester, 376, 386, 387, 403 Granada, 208 Greiswald, 143 Grenoble, 139, 633 Gubbio, 414, 627 Halberstadt. 432 Halle, 582, 610, 612 Hamburg, 250, 412, 443 Harvard, 549 Hastings, 475 Heidelberg, 142, 173, 264, 442, 626 Herford, 135 Hildesheim. 51, 196, 305, 347, 348, 349, 350, 374, 382 Hippona, 274 Hirsau, 209 Hohenes, 502 Huesca, 142 Ierusalim, 57, 227, 354, 457, 476, 623, 638, 650, 653, 654 Ingelheim, 342, 435 Ingolstadt, 143 Innsbruck, 595, 626 Iona, 32 Ispahan, 208 Issogne, 414 Jaca, 375 Jâk, 376 Jarrow, 280 Jumieges, 354, 572 Jundishapur, 191 Kempen, 78 Kiev, 508 • : Koblenz, 3-78 Koln, 50,-105, 142, 143; 198, 201, 264, 265, 300, 305, 307, 314, 325, 331, 344, 346, 348, 354, 373, 374, 403, 404, 412, 426, 432,. 443, 461, 466, 477, 478, 572, o77, 589, 650 Konstanz, 134 Korvey (v. Corvey) Landsberg, 440, 456, 610 Landshut, 467 Langras, 422 Laon, 50, 67, 89, 96, 99, 130, 291, 366, 389, 392, 404, 435, 458, 460 Le Bec, 285 Leipzig, 143 Le Mans, 371 Leningrad, 477 Leon, 162, 340, 344, 375, 376, 405, 428, 674 Lerida, 142, 169 Li&ge, 50, 56, 84, 105, 130, 209, 366, 399, 404, 412, 600 Lille, 178, 204, 206, 254, 341 , 456, ,478, 482, 488, 633, 637 Liilo, 341 Limburg, 374, 441, 442 Limoges, 264, 588, 648 Lincoln, 135, 136, 199, 302, 373, 386, 402, 427, 459, 608, 625 Lisabona, 142 Lisieux, 226 Londra, 253, 354, 373, 402, 411, 446, 479, 550, 552, 625, 626, 670 Lorsch, 45, 46, 65, Lourdes, 649 344, 346 Louvain, 143, 197, 265, 404, 412 Liibeck, 412, 426, 514 Lucea, 59, 252, 365, 379, 383, 430, 448 Lucera, 58 Lund, 376 Luxeuil, 32, 64 Lyon, 94, 253, 265, 268, 307, 435, 463, 465, 597, 670 Maâstricht, 248, 373, 412 Magdeburg, 105, 195, 237, 331, 404. 425 Mainz, 46, 50, 143, 265, 344, 350, 477, 584, 653 Malines 633, Malmesburry, 67 Mans, 350 Manta, 444 Mantova, 414, 451, 597 Maria Laach, 350 Marseille, 60, 109, 250, 529, 532 Marsilia (Y. Marseille) Matera, 383 Meanx, 392, 590 Medina, 189 Megenburg, 237 Meissen, 584 Melrose, 210 Melun, 296, 297 Memmingen, 585 Mendes, 231 Merida, 16 Metz, 45, 94, 346, 347, 434, 570, 574, 633 Messina, 58, 323 Milano, 83, 88, 109, 148, 155, 158, 193, 249, 252, 253, 260, 264, 265, 274, 341, 345, 346, 347, 348, 354, 355, 365, 373, 377, 393, 397, 407, 409, 410, 414, 424, 426, 446, 448, 449, 450, 451, 460, 461, 463, 465, 466, 467, 529, 539, 567, 568, 578, 594, 598, 670 INDICE. LOCALITĂŢI 711 Miraflores, 405, 428 Modena, 129, 235, 365, 367, 378, 382, 417, 443, 450 Moerbecke, 193, 301, 307 Moissae, 369, 458, 665 Montpellier, 71, 126, 129, 139, 154, 156, 157, 158, 159, 160, 234, 243, 245, 246, 650 Monreaîe, 381, 383 Mons, 622, 629, 630, 632 Montecassino, 46, 56, 61, 64, 65, 83, 155, 307, 370 Montecorvino, 654 Monza, 345, 365, 377, 407, 408, 414, 444 Moscova, 508 Miinchen, 143, 327, 347, 479, 502, 597 Minister (Mustaire), 346, 404, 412 Murano, 258, 381 Murbach, 47 Namur, 651 Nancy, 615 Nantes, 139 Napoli, 58, 59, 83, 121, 137, 155, 249, 307, 313, 383, 409, 431, 444, 446, 448, 451, 612 Naranco, 341 Narbonne, 155 Naumburg, 404, 420, 426 Nazaret, 608 Newcastle, 625 New Romney, 636 New York, 446 Nicea, 19, 43, 93 Nlmes, .155, 628 Niederzell, 374 Nogent, 470 Nonantola, 574 Norcia, 84 Norwich, 373, 459 Nottingham, 427 Novara, 193, 213, 383 Novgorod, 508 Noyon, 392, 478 Niirnberg, 260, 264, 265, 347, 426, 427, 428, 432, 584, 585, 626, 661 Oberammergau, 626, 628 Oberzel, 347 Olbia, 339 Orange, 139, 628 Orbais, 46 OrlSans, 44, 67, 69, 71, 84, 96, 120, 130, 132, 139, 149, 169, 178, 345, 476, 478, 480, 521, 539, 540, 559 Oropa, 628 Orvieto, 260, 307, 340, 407, 409, 412, 414, 430, 431, 448, 466, 627 Osnabrîiek, 40 Ostia, 284 Oxford, 67, 117, 120, 129, 131, 135, 136, 187, 142, 143, 144, 147, 148, 150, 154, 159, 169, 171, 173, 174, 178, 180, 199, 200, 201, 206, 210, 300, 301, 302, 314, 319, 320, 321, 322, 325, 326, 327, 403, 479, 495, 497, 551, 552, 586 Paderborn, 404 Padova, 120, 129, 138, 148, 157, 169, 172, 173, 180, 243, 246, 249, 260, 265, 305, 316, 327, 359, 408, 412, 414, 415, 417, 430, 447, 448, 451, 564, 599, 606 Palencia, 121, 142 Palermo, 57, 148, 155, 193, 261, 381, 383, 409 Palma de Mallorca, 142, 323, 405, 406, 428 Panopolis, 231 Panticapeea, 339 Paris, 59, 67, 69, 75, 79, 95, 96, 108, 112, 117, 119, 120, 121, 124, 129, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 138, 139, 142, 143, 144, 146, 147, 148, 149, 150, 154, 157, 158, 161, 162, 167, 168, 169, 170, 171, 173, 174, 175, 176, 178, 180, 193, 198, 199, 200, 201, 204, 210, 211, 214, 234, 243, 245, 246, 249, 252, 254, 260, 261, 265, 270, 286, 288, 290, 291, 295, 296, 300, 301, 302, 303, 305, 306, 307, 313, 314, 316, 317, 320, 322, 323, 325, 331, 333, 354, 385, 389, 392, 400, 405, 420, 423, 425, 427, 432, 434, 435, 436, 438, 439, 441, 454, 456, 457, 458, 459, 478, 479, 493, 515, 529, 537, 545, 555, 559, 570, 588, 590, 592, 594, 597, 598, 600, 606, 607, 612, 613, 616, 622, 623, 625, 634, 635, 637, 648 Parma, 365, 377, 378, 382, 408, 428, 667 Pavia, 17, 43, 44, 60, 65, 88, 95, 138, 148, 158, 260, 365, 377, 378, 381, 414, 451 P6cs, 143 Pedret, 354 Peterborough, 401, 403 Perga, 184 Perugia, 78, 138, 414, 430, 627 Piacenza, 138, 367, 378, 382, 414 Pian del Carpine, 654 Pisa, 40, 43, 58, 68, 79, 90, 138, 175, 192, 193, 224, 249, 378, 383, 408, 409, 429, 430, 431, 445, 448, 654, 665 Pistoia, 379, 430 Poitiers, 27, 139, 288, 371, 385, 405, 435, 438, 458, 535, 538, 568, 578 Pompei, 248 Pomposa, 341, 378, 575, 576 Pont, 189, 212 Pozzuoli, 60 Pontedera, 431 Praga, 142, 143, 179, 237, 265, 404, 426, 460, 466, 467, 597 Prato, 58, 398, 430 Prusa, 184 Ptolemais, 231 Puy, 438, 598 Quintanilla de las Vin as, 340 Ragusa, 250 Han verso, 409 Ratisbona, 198 (v. şi Regensbnrg) Ravello, 383 Ravenna, 16, 22, 43, 55, 83, 88, 95, 102, 158, 195, 264, 284, 318, 342, 345, 350, 359, 379, 383, 657, 665, 678 Reading, 625 Regensburg, 73, 77, 198, 260, 305., 34.6, 347, 356, 370, 374 404, 466, 492,. 501 712 INDICE. LOCALITĂŢI Reggio Emilia, 13B Reichenau, 46, 195, 209, 213, 347, 371, 374, 570, 669 Reims, 46, 50, 55, 66, 67, 84, 96, 103, 109, 130, 155, 178, 195, 284, 291, 346, 849, 352, 354, 389, 390, 392, 393, 395, 396, 400, 404, 405, 412, 419, 420, 422, 425, 434, 436, 440, 442, 454, 457, 458, 459, 463, 465, 478, 486, 586, 591, 597, 650, 653, 678 Rennes, 194, 290, 475 Resais, 404 Revello, 627 Ribe, 376 Rimini, 448, 450 Ripoll, 65, 341, 353, 875, 376, 442 Riva, 660 Rocamadour, 650 Rochester, 373, 411 Roma, 16, 20, 21, 22, 23, 26, 33, 34, 39, 45, 58, 61, 69, 72, 83, 88, 94, 95, 102, 119, 134, 137, 138, 142, 154, 158, 184, 189, 195, 249, 265, 273, 274, 277, 338, 341, 342, 344, 346, 348, 350, 354, 367, 377, 378, 379, 383, 384, 397, 410, 430, 436, 444, 448, 461, 475, 478, 479, 514, 568, 569, 570, 594, 597, 649, 650, 652, 653, 657, 658, 659, 660, 671, 676, 678 Rostock, 143 Rothenburg ob der Tauber, 427 Rotterdam, 115, 147, 670 Rotibaix, 670 Rouen, 94, 226, 260, 389, 390, 392, 412, 435, 458, 629, 634, 637 Rubruk, 654 Ruvo, 378, 381 Saint Albans, 442 Saint Amand, 586 Saint Andrews, 143 Saint Antoine, 411 Saint Denis, 50, 89, 296, 344, 471 Saint Gali, 32, 45, 47, 50, 56, 64, 77, 84, 94, 96, 154, 346, 350, 463, 465, 480, 492, 502, 570, 572, 574, 608, 669 Sainte Genevieve, 669 Saint Germain, 646 Saint Gflles, 650, 652 Saint Omer, 73, 194 Saint Quentin, 255 Saint Remy, 434 Saint Riquier, 45, 46, 100, 343, 344, 349, 353, 659 Salamanca, 121, 128, 142, 162, 375, 406 Salerno, 53, 60, 66, 75, 83, 117, 125, 129, 154, 155, 156, 157, 158, 196, 235, 243, 244, 245, 246, 247, 251 Saîiceto, 252- Salisbury, 67, 69, 119, 135, 281, 289, 294, 295,! =297, 402, 661, 667, 677, 678 Saluzzo, 444, 614 Salzburg, 94, 370 San Galgano, 407 San Gimigriano, 383, 414, 450, 665 San Juan de Bănos, 340 Santa Gomba de Bande, 340 Santiago de Compostela, 69, 344, 354, 375, 376, 405, 427, 461, 650, 651 Saragosa, 30, 61, 497, 499, 506 Schonau, 331 Sehwarzheindorf, 374 Segovia, 142 Senlis, 419 Sens, 299, 392, 396, 427, 435 Sery-les-Mezieres, 353 Sevilla, 29, 31, 46, 47, 51, 92, 96, 100,: 1Q2, 103, 105, 154, 156, 185, 190, 192, 194, 198, 215, 230, 244, 428, 429, 456, 457, 563, 568, 655, 668, 677 Siena, 59, 138, 249, 251, 332, 396, 398, 407, 409, 412, 414, 429, 430, 431, 445, 448, 449, 450, 461, 466, 627 Sigiienza, 142, 428 Silos, 376 Sion, 397 Siracusa, 58, 415 Sirmione, 414 Soest, 404 Soissons, 436 Solesmeş, 570 Sorbon, 144, 145 Sordevolo, 628 Sorrento, 383 Speyer, 344, 473 Spoîeto, 383 SquiUace, 23 Stavanger, 376 Stockholm, 426 Strassburg, 260, 265, 305, 404, 425, 432, 440, 463, 465, 466, 522, 528, 536, 597, 676 Subiaco, 383 Tallin, 426 Tarragona, 428 Tars, 27 Teba, 521 Thapsus, 17 Tir, 110, 236, 476 Tîrgovişte, 189 Tlemcen, 260 Todi, 414, 475 Toledo, 29, 30, 31, 61, 67, 191, 192, 208, 210, 398, 405, 406, 428, 546, 570 Tomis, 676 Tonerre, 411 Tongern, 331 Torcello, 341, 381, 383 Torino, 138, 627 Tortosa, 405, 570 Toulouse, 132, 137, 139, 255, 301, 650, 666 Tournai, 165, 404, 432, 612 Tours, 27, 44, 47, 48, 50, 56, 84, 89, 96, 100, 281, 284, 313, 333, 343, 346, 350, 352, 354, 356, 392, 432, 436, 440, 475, 491, 646, 647, 649 Tralles, 187 Trani, 58, 378, 381, 383 Trento, 142, 313, 452, 572, 573, 674 Treviso, 138, 415, 450 Trier, 50, 143, 346, 348, 350, 477, 492, 650, 671 Troia, 381, 521, 522 INDICE. LOCALITĂŢI 713 Trondheim, 376 Troyes, 46, 69, 423, 436, 523, 524, 676 Tubingen, 143 Tunis, 323 Tuscania, 383, Udine, 415, 417 Ulm, 404, 426, 459, 585 Uppsala, 143, 376 Ussel, 529 Utrecht, 84, 440 V n 1 nri An 4 QQ Valencia, 17, 75, 142, 405, 406, 570 Varazze, 457, 458, 475 Veneţia, 68, 138, 249, 250, 258, 264, 265, 268, 359, 374, 379, 383, 404, 407, 408, 412, 415, 416, 431, 461, 646, 652, 653 Ventadour, 529, 531, 535, 578, 676 Vercelli, 188, 285, 407, 408, 495 Verona, 16, 158, 344, 365, 378, 382, 412, 414, 431, 451, 455 Verr&s, 414 V^zelay, 369, 652, 665 Vezzolano, 397 Viborg, 37$ Vicenza, 129, 138, 412, 417 Vicolabate, 449 Viena, 142, 243, 348, 404, 426, 443, 463, 467 Vienne, 85, 153, 323 Vigevano, 243 Villedieu, 461 Vişegrad, 442 Viterbo, 307, 438 Vitry, 547, 651, 652, 654 Vivarium, 23, 25, 83, 156, 188, 225 Wallingford, 214, 255 Washington, 446 Wearmouth, 33 Weissenburg, 492 Wells, 402, 403, 427 Werden am Ruhr, 344 Whitby, 33, 633 Wilton, 178, 478, 485 Wimpfen am Neckar, 344 Winchester, 346, 347, 371, 373, 401, 403, 442, 586, 597, 626, 678 Windsor, 403 Wittemberg, 139 Woodstock, 238 Wnivp<îfPT» i(19 Worms, 158, 344, 350, 356, 373, 502, 503 Wiirzburg, 143, 427, 522, 676 Yarrow, 33, 94, 189 York, 33, 44, 91, 281, 402, 427, 459, 461, 462, 625, 626 Ypres, 404, 412 Zamora, 375 Zillis, 374 OPERE* Abraham (Hroswitha), 605, 606 Aforismele (Hipocrate), 68, 157, 193 Alchorismi (Al-Khwarizmi), 193 Aleluia, 94, 567, 571, 572 Alexanderlied, 521 Alexandreis (W. de Châtillon), 478, 521 Algebra (Al-Khwarizmi), 193, 225 Algoritmi de numero indorum, 224 Algoritmus demonstratus (Jordanus Nemora-rius), 220, 225 Algoritmus proportionum (Nicolas Oresme), 226 Almageste (Ptolemeu), 74, 193, 195, 209, 211, 214 Almagestum (Porphirios), 161 Amadis de Gaula, 522 Ameto (Boccaecio), 279 Amores (Ovidiu), 676 Anatomia (Mondino de’Luzzi), 243 Anatomia (Cţuido da Vigevano), 243 Anatomia porci, 243, 245 Anatomia Ricardi, 243, 245 Andriana (Terenţiu), 96 Annales (Tacitus), 65, 71 Annales Bertinieni (Prudentius), 46 Antapodosis (Liutprand), 51 Antichităţile iudaice (Iosephus Flavius), 25 Anticlaudianus (Alain de Lille), 204 Antidotarius (NiccolO Salernitano), 155 Antidotarium Nicolai, 247 Antiphonarium (Guido d’Arezzo), 575 Antifonarul gregorian (Grigorie I), 569 Antifonarul, 589 Antiquites judaîques de Josbphe (miniaturi), 442 Antologia hispanica, 29 Antologia latina (Martianus Capella), 16 Apocalips,247, 264, 347, 376, 432, 458, 657 Apocalypsis Goliae, 478, 482 Apologeticum (Tertulian), 271 Apologia doctei ignorante (Nicolaus Cusanus), 180 Arborele filosof iei iubirii (Raymundus Luîlus), 324 Arborele ştiinţei (R. Lullus), 324 Arcaşul din Bagnolet, 617, 618 Aritmetica lui Nicomachos din Gerasa (Boethius), 22 Aritmetica (Pitagora), 458 Ars grammatica, 30, 559 * Ars magna (R. Lullus), 234, 324, 546 Ars major (Aelius Donatus), 99, 100 Ars minor (Donatus), 99, 100 Ars moriendi, 440 Ars nova (Guillaume de Maehault), 581 Ars nova (Philippe de Vitry), 577 Ars novae musicae (Jean de Murs), 590 Ars versificatoria (Matthieu de Yendome), 559 Arta de a trăi şi a muri cum se cuvine, 400 Arta iubirii (Ovidiu), 517, 521, 676 Arta medicmei (Galenos), 245 Artes moriendi, 672 Astronomia (Ptolemeu), 23, 187, 458 Astronomicele (Hyginus), 105 Aucassin şi Nicolette, 578 Aurul Rhinului (Richard Wagner), 505 Avocatul Pathelin, 618 Averroes şi averroismul (Ernest Renan], 211 IRalada doamnelor din vremea de odinioară, 556 Balada muierilor din Paris, 555 Balada spînzuraţilor, 78, 558 Balada lui Villon şi a trupeşei Margot, 555 Banchetul (Dante), 316 Bătălia din Maldon, 111 Bătălia sufletului (Prudentius), 456 Beowulf, 55, 77, 473, 494, 495, 496, 665 Bestiariile, 453, 516 Biblia, 25, 28, 29, 32, 42, 44, 45, 48, 50, 76, 77, 85, 88, 99, 106, 107, 108, 151, 152, 168, 185, 202, 203, 211, 272, 281, 298, 313, 317, 323, 333, 374, 437, 439, 452, 539, 610, 655 Biblia de 42 de rinduri (Gutenberg), 265 Biblia din Farifa, 442 Biblia din Lahre, 480 Biblia din Vivien, 346 Biblia lui Carol cel Pleşuv, 440 Biblia lui Wenceslaw, 442 Biblia săracilor, .264 Blanquerna (R, Lullus), 324 Botanica, 196 Breviarium Alaricianum,.110, 158 Breviarium historiae romanae (Eutropius), 71 Breviarul lui Alaric (v, Breviarium Alaricianum) Breviarul lui Filip cel Frumos, 441 Breviarul Jeannei Belleville (Jean Pucelle), 441 * Opere istorice, filosofice, literare, muzicale, teatrale şi ştiinţifice. INDICE. GPEBE 715 Breviarul Regilor Barbari, 102 Bucolicele (Vergiliu), 32, 77, 96 Cabala, 18 Canones (Gratianus), 160 Canonul masudic (Â3-Biruni), 208 Canonul medicinei (Avicenna), 179, 193, 241, 246 Cantilena Eidaliei, 492 Capitula astrologiae, 247 Capitularde (lui Carol cel Mare), 570 €armina ad morbos, 157 Carmina Burana, 480, 484 Cartea a doua a cronicilor (Biblie), 366 Cartea contemplaţiei lui Dumnezeu (R. Lullus), 324 Cartea cunoaşterii pietrelor preţioase (Al-Bi-runi), 230 Cartea despre fericire_(Siger de Brabant), 314 Cartea echilibrului (Jabir), 236 Cartea Judecătorilor, 566 Cartea lui Iov, 20, 26 Cartea medicului, 190 Cartea Minunilor (Marco Polo), 227 Cartea miracolelor (George Fox), 646 Cartea prietenului şi a iubitului (R. Lullus), 324 Cartea II a Regilor, 19 Cartea Salvării (Kitab al-Shifâ) (Avicenna), 229 Cartea stelelor fixey 209 Categoriile (Aristotel), 22, 96, 103, 277, 279, 280, 284, 285, 288 Catilinarele (Cicero), 102 Catoptrica (Heron din Alexandria), 193 Catoptrica (Apollonios din Perga), 193 Cavalerii Mesei Rotunde, 497, 523, 524, 669 Causae et Curae (Hildegarde din Bingen), 244 Causae (Gratianus), 160 Căinţa (Rutebeuf), 610 Cel mai mare compendiu de astronomie (Ptolemeu), 209 Clmnsonier de Cambridgei 479 Chansons de geste, 492 Cha.nsons de Saisnes, 610 Chantecler, 514 Chiliantes (Tzetzes), 98 Chirurgia magna (Guy de Chauliac), 252 Chirurgia magna (Lanfranco da Milano), 252 Chrisis (E.S. Piccolomini), 606 Ckronica (Cassiodor), 23 Ckronica maiora (Isidor din Sevilla), 31 Ckronica minora (Isidor din Sevilla), 31 Ckronica Parmense (Salimbene), 60 Ciclul Troici, 474 Cidul (Corneille), 508 Circa intrans (M. Platearius), 247 Cîntecul Cididui, 62, 473, 492, 505, 507 Cîntec de Cruciadă (Walther von der Vogel-weide), 529 Cîntecul despre oastea lui Igor, 473, 508, 510 Cîntecul lui Alexandru (Lamprecht von Trier), 492 Cîntecul lui Hildebrand, 492 Cîntecul Nibelungilor, 62, 473, 501, 502, 504, 505, 599 Cîntecul lui Boland, 62, 473, .474, 496, 497, 499, 501, 502, 507, 521, 530, 577 Cîntecul Soarelui (Franc-isc din Assisi), 492 Cîntecul ultimului menestrel (Walter Scoţi), 210 Ciuturile Sf. Maria (Aîfons X), 611 Codex Âureus, 346, 347 Codex din Vişegrad, 442 Codex iuris canonici (Gratianus), 71 Codex repetilae praelectionis (Iriierius), 159 Codex Virgilianus, 224 Codicele lui Gerone, 347 Codul lui Theodosius, 16, 102, 158 Codul lui Iustinian, 102, 135, 458, 159, 160 Codul lui Otto III, 347 Collectaneum de tribus queslionibus (Lupus Ser-tus), 46 Comentariu la Boeîhius (Scotus Eriugena), 282 Comentarii la Sentenţe (Occam), 308, 328 Comoara (Brunetto Latini), 197 Compendiu al Almagestei lui Ptolemeu (Avicenna), 208 Compendiu de istorie romană (Lucius Annaeus Florus), 71 Compendiu de matematică (Ptolemeu), 209 Compendium musice practice (J. de Murs), 590 Compositiones, 109 Compositiones ad tingenda, 256 Compui, 89, 516 Conciliator differentiarum philosophorum et practicae medicorum (Pietro d’Abano), 215 Concordantia discordantium canonum (Gratianus), 159, 160 Condamnarea ospăţului, 615 Confesiunea goliarzilor, 485 Confessiones (Sf. Augustin), 274, 285 Conge (J. Bodel), 610 Conicele (Apollonios din Perga), 493 Consolarea Filosof iei (Boethius), v. De conso-latione Philosophiae Constituţia din Melfi, 57 Constitutiones Begni Siciliae (Frederic II), 57 Contes drolatiques (Balzac), 512 Contra academicos (Sf. Augustin), 274 Contra lui Celsus (Origene), 272 Convertirea Apostolului Pavel, 609 Convivio (Dante), 207, 211, 279 (v, şi Ospăţul) Corabia nebunilor (Sebastian Brand), 617 Coranul, 66, 539 Corpus iuris canonici (Gratianus), 71, 159, 160 Corpus juris civilis (Iustinian), 70, 159, 160, 172 Corpus (Hipocrate), 255 Correctoriwn alchymiae (Richardus Anglieiis), 233 Cosmologia (Aristotel), 205 Credo (Johannes Ockegîiem), 594 Cronica (Alfonso X), 508 Cronica (Salimbene), 60, 241 Cronica (Villani), 660 Cronica din Kbln, 264 716 INDICE. OPERE Cronica împăraţilor, 492 Cronicoh P&rmense (Salimbene) — v. Cronica (Salimbene) Cucerirea Constantinopolului (Geoffroy de Viile-hardouin), 73 Cymbalum mundi (B. Desperiers), 511 Dans macabru (Guyot Marchant), 439 Dacheriana (Dionisie cei Mic), 43 Das Buch der Natur (Conrad din Magdeburg), 237 Data (Apollonios din Perga), 193 De actibus Apostolorum (Arator), 17 De aegritudinum curatione, 244 De aeternitate mundi (Toma din Aquino), 308 De aluminibus ei salibus (Al-Răzi), 193 De anima (Albert cel Mare), 305 De anima (Aristotel), 161, 193, 216, 291, 308 De anima (Cassiodor), 23 De animae ralione (Alcuin), 281 De animalibus (Albertus Magnus), 74, 198, 240, 305 De animalibus (Aristotel), 210, 238 De architectura (Vitruvius), 105, 190, 196 De arithmetica (Boethius), 658 De arte combinatoria (Leibniz), 325 De arte honeste ctmandi (A. Capellanus), 530 De arte venandi cum avibus (Frederic II), 238 De aspectibus (Al-Kindi), 193 De beneficiis (Seneea), 287 De brevitate vitae (v. Gaudeamus igitur) Decameronul? 614 De causis (Aristotel), 308 De causis proprietatum elementorum (Albert cel Mare), 229 De civitate Dei (Sf, August in), 42, 72, 215, 274, 276 De coelo (Aristotel), 308 De coelo. ,et mundo (Aristotel), 161, 193, 198, 209,211,308 De coelo et mundo (Buridan), 221 De cometis (Grosseteste), 199 De cometis et causis ipsarum (Grosseteste), 159, 160,210 De computo (Hrabanus Maurus), 46 De computo naturali (Grosseteste), 200 De configuratione cahtatum (N. Oresme),226 De configurationibus intensionum (N. Oresme) 226 . De consolatione Philosophiae (Boethius), 22, 23, 77, 96, 103, 111, 203, 277, 279, 287, 455, 517, 539 De continentia virgiliana (Fulgentius), 17 Decretaliile (Grigorie IX), 159, 313 Decretum Gratianis, 159, 160 Decretam de Purgator io, 674 De cursu stellarum (Gregoire de Tours), 27 De definitione (Boethius), 277 De differentiis topicis (Boethius), 22, 277 De disciplina artis musicae (G. d’Arezzo), 106 De divina omnipotentia (Pier Damiani), 284 De divina praedestinatione (Scotus Eriugena), 282 De divisione (Boethius), 22, 277 De divisione naturae (Scotus Eriugena), 59» 282, 283 De docta ignorantia (N. Cusanus), 213 De doctrina christiana (Sf. Augustin), 185 De duabus civitatibus (Otto de (Freising), 476 De ecclesiasticis officiis (Isidor jdin Sevilla), 31 De eodem et diverso (Adelard din Bath), 320 De expositione Porpkyrii (Bernard de Ghartres), 287 De foto (Albert cel Mare), 305 Defensor pacis (Marsilio da Padova), 180 Deffinitorium musice (J. Tinctoris), 599 De formatione corporis humani in utero (Egidio Romano), 241 De gemmis (Marbode), 475 De generatione (Aristotel), 308 De generatione et corruptione (Aristotel), 161 De generatione et corruptione (Albert cel Mare), 305 De generatione animalium (Albert cel Mare), 240 De generatione stellarum (Grosseteste), 206, 210 De Geometria (Boethius), 22 De gradibus umilitatis et superbiae (Bernard de Glairvaux), 291 De grammatica (Anselm), 285 , De gratia et libero arbitrio (Sf. Augustin), 274 De gratia et libero arbitrio (B. de Glairvaux), 291 . De herbis femineis (Dioscoride), 157 De humani corporis fabrica (Andrea Vesalio), 243 De idolatria (Tertullian), 271 De imitatione Christi (Thomas din Kempen), 23 De impressionibus aeris (Grosseteste), 210 De institutione arithmetica (Boethius), 277 De institutione clericorum (Hrabanus Maurus), 46, 105 De institutione harmonica f(Huebald), 586 De institutione musica (Boethius), 22, 277, 563 De institutione oratoria (Quintilian), 82, 102 De intellectu et intelligibili (Albert cel Mare), 305 De intelligentiis (Grosseteste), 321 De interrogatione medicalia, 156 De Iride (Dietrich von Freiberg), 219 De isoperimetris (Nemorarius), 225 De laudibus Dei (Dracontius), 16 De laudibus Iustini (Corippus), 17 De libero arbitrio (Anselm de Ganterbury), 285 De libero arbitrio (Sf. Augustin), 274, 303 De libero arbitrio (Grosseteste), 303, 321 De linaeis angulis et figuris (Grosseteste), 199, 200 Della compositione del Mondo, 211 De luce (Grosseteste), 210 De luce seu inchoatione formarum (Grosseteste), 206, 321 De magistro, 274 De malo (Toma din Aquino), 308 De materia medica (Dioscoride), 246 De memoria (Aristotel), 308 De memoria et reminiscentia (Albert cel Mare), 305 INDICE. OPERE De mensura circuli (Arhimede), 193 De mensurahili musica, 565 De mensura orbis et Terrae (Dicuil), 190, 208 De meteoris (Albert cel Mare), 305 De mineralibus (Albert cel Mare), 305 De mineralibus (Avicenna), 193 De mineralibus et res metallicus (Albert cel Mare), 229 De mixtione elementorum (Toma din Aquino), 203, 308 De monarchia (Dante), 279, 318 De moribus (Martin din Braga), 281 De motu supercoelestium (Grosseteste), 210 Dâ mulierum passionibus ante, in et post par-tum (Trotula), 155 De mundi coelestis terrestrisque constitutione, : 208 De mundi universitate (Bernard Sylvestris), 290, 676 De musica (Sf. Augustin), 106, 564 De musica (Cassiodor), 23 De musica (J. Cotton), 564 De musica mensurabilis positio (Johannes de Garlandia), 565 De mutationibus monetarium (N. Oresme), 226 De natura causarum (Grosseteste), 199 De natura deorum (Cicero), 65 De natura locorwn (Albert cel Mare), 74, 198, G- 305 De natura locorum (Grosseteste), 200 De natura materiae (Toma din Aquino), 203 De natura rerum (Beda), 190, 203, 221 De natura rerum (Isidor din Sevilla), 29, 31, 280 De natura rerum (Thomas de Cantimpre), 222 De naturis rerum (Âl. Neckam), 186, 197, 206, 222 De numeris (Isidor din Sevilla), 280 De numeris datis (J. Nemorarius), 220, 225 De nuptiis Mercurii et Philosophiae (M. Capel-la), 16, 190 De occulis operationibus naturae (Toma din Aquino), 308 De occulo (Petrus Hispanus), 251, 307 De eodem et diverso (Adelard din Bath), 320 De officiis (Cicero), 281, 287 De oratore (Cicero), 102 De ornamentis verborum (Marbode), 559 De ortographia (Cassiodor), 23 De ortu scientiarum (R. Kilwardby), 257 De partibus animalium (Albert cel Mare), 240 De passionibus aeris (Albert cel Mare), 305 De paupertate (Martin din Braga), 281 De persecutione Wandalica (Victor de Vita), 17 De perspectiva (Wîtelius), 218 De philosophia mundi (Guillaume de Conches), 287 De potentia (Toma din Aquino), 308 De potentia et adu (Robert Grosseteste), 321 De potentiis animae (Albert cel Mare), 305 Depredestinatione sandorum (Sf. Augustin), 274 De praedicabilibus (Albert cel Mare), 305 De primo; principio (Duns Scotus), 325 De principiis naturae (Toma din Aquino), 203 717 De proprietatibus elementorum (Albert cel Mare), 74, 198, 305 De proprietatibus elementorum (Pseudo-Aristotel), 193 De proprietatibus rerum (Bartholomaeus Angli-cus), 197 ■ De quattuor humoribus corporis humanis (AI-fano), 155 De ratione ponderis’ (J. Nemorarius), 220 De rebus a se gestis (Giraldus Cambrensis), 476 De rebus metallicus et mineralibus (Albert cel Mare), 234 De rebus quae geruntur, 636 De re militare (Vegetius), 517 De redoribus christiana (Sedulius Scotus), 45 De regimine principum (Toma din Aquino) 308, 312 ' De rerum natura (Beda), 188, 281 De rerum natura (Lucreţiu), 190 De rerum naturis (Hrabanus Maurus), 46 De re rustica (Columella), 75 De re rustica (Palia di us), 75 De sacramentis (Hugues de St.-Victor), 292 De scientia Dei (Robert Grosseteste), 321 De scientia stellarum (Al-Battani), 209, 224 Descrierea Ţârii Galilor (Giraldus Cambrensis), De sensu et sensato (Albert cel Mare), 305 De sensu et sensato (Aristotel), 308 De sex principiis (Gilbert de la Porree), 288 De spectaculis (Tertulian), 607 De sphaera (R. Grosseteste), 210 De Sphaera (Al-Bitrugi), 210 De spiritualibus creaiuris (Toma din Aquino) 308 Despre arhitectură (Vitruvius), 105 Despre arta militară (Vegetius), 110 Despre cetatea lui Dumnezeu (Sf. Augustin), 42, 72, 215, 274, 276 _ Despre compoziţia lumii (Ristoro d’Arezzok 229 Despre culoare (R. Grosseteste), 199 Despre curcubeu (R. Grosseteste),, 199 Despre eternitatea lumii fSîger de Brabant). 314 Despre îndreptarea ţăranilor (Martin din Braga], 30 Despre lumină (R. Grosseteste), 199 Despre metoda şi despre ştiinţă (H, de St,-victor), 204* Despre minerale (Albert cel Mare), 198 Despre mişcarea corporală şi despre lumină (R. Grosseteste), 199 Despre muzică (Boethius), 187 Despre numele divine (Pseudo-Dionisie Areopag! tul), 273 Despre oglinzi (Roger Bacon), 201 Despre operele secrete ale naturii (R. Bacon). 322 Despre ortografie (Cassiodor), 25 Despre plante (Albert cel Mare), 198 Despre principii (Origene), 272 Despre proprietăţile lucrurilor (Bartholomaeus Anglicus), 73 Despre sfera de foc (Al-Hazen), 217 713 INDICE. OPERE Despre suflet {Aristoteî), 151, 300, 301 Despre suflet (Cassiodor), 280 Despre suflet (Guillaume d’Auvergne), 302 Despre suflet (Tertulian), 272 Despre sufletul intelectiv (Siger de Brabant), 314 De stătu causarum (R. Grosseteste), 321 De suhstantiis separatis (Toma din Aquino), 203, 208 Despre unitatea intelectului contra averroiştilor ('Borna din Aquino), 307, 314 Despre. univers (G. d’Auvergne), 302 Despre vînâtoarea cu şoimi (Frederic II), 238, 308 De syllogismo categorico (Boethius), 22, 277 De syllogismo hipotetico, 22, 277 De temporibus (Beda), 96 De temporibus liber (Beda), 34 De iemporum ratione (Beda), 188, 190 De tomis id est de divisionihus (David de Di-nant), 290 De triangulis (J. Nemorarius), 220, 225 De Trinitate {Boethius}, 96 De Trinitate (G. de la Porree), 288 De umbris et de diversilatibus a-spectum (Al-Kindi), 193 De unica forma omnium (R. Grosseteste), 321 De unitate intellectus (Toma din Aquino), 308 De universo (Hrabanus Maurus), 46, 208 De vegetalihus (Albert cel Mare), 239, 305 De vera religione (Sf. Augustin), 274 De veritate (Ănselm de Canterbury), 285 De veritate (R. Grosseteste), 321 De veritate (Toma din Aquino), 308 De viris illustribus (Isidor din Seviila), 31, 280 De viris illustribus (Braulio), 30 De viriutibus (Toma din Aquino), 308 De viriutibus et vitiis (Aîcuin), 281, 678 De vita Caesarum (Suetonius), 45 De vita sua (Guibert de Nogent), 470 De vulgari eloquentia (Dante), 59, 475 Dialectica (Ab£lard), 297 Dialogus (Isocenţiu III), 170 Dialogurile (Grigorie cel Mare), 27, 111 Dialogus contra Judeos (Walter de Châtillon), 478 Didascalion (H. de St.-Victor), 292 Dies irae, 572 Dies irae (Tommaso da Celano), 573 Digestele (lustinian), 159, 164 Dionisiana (Bionisie cel Mic), 43 Discurs despre Pâmînt înaintea Potopului (Erasmus Warren), 227 Distihuri (Cato), 96 Distinctiones, 160 Distinciio super librum Aristotelis de naturali auditu (Al-Farabi), 193 Diversum artium schedula (Teofil), 234, 256 Divina Comedie, 34, 207, 230,. 260, 279, 314, 316, 317, 319, 472, 542, 543, 545, 546, 547, 548, 549, 658, 665 Divina scientia — Biblia, 106 Divina Tragedie* (Longfellow), 549 Divisiones (Boethius), 161 Diviziunea sferelor (Al-Khwarizmi), 209 Doctorul fără voie (Moîiere), 512 Doctrinale (Alexandre din Villedieu), 161 Doctrinale (Vincent de Beauvais), 150, 197 Economia (Aristoteî), 211 Edda, 502 _ Edictul lui Liutprand, 364 Edictul lui Rothari, 364 Egloga IV (Vergiliu), 69, 547 Eglogele (Vergiliu), 65 Egloga Theodulis (Gottsehalk din Orbais), 4$ Eisagoge (Porphirios), 45 Elementa arithmeticae (J. Nemorarius), 220 Elementa astronomiae (Al-Farghani), 208 Elementa Jordani (J. Nemorarius), 220 Elementele (Euclid), 22, 105, 161, 187, 193, 225, 277, 320 Elementele (Theon din Alexandria), 187 Elogiul fecioarelor (Aldhelm), 34 Elogiul fecioriei (Aldhelm), 34 Elogiul nebuniei (Erasm), 617 Eneida (Vergiliu), 17, 521, 522 Enlketicus de dogmate philcsophorum (John din Salisbury), 69, 288 Entretiens (R, Marichal), 520 Epistola 1 către Corinteni (Apostolul Pa vel), 332 Epistola I către Timotei {Apostolul Pa vel), 832, 482 Epistola de disciplina artis medicinae, 156 Epistola de magnete (Pierre de Maricourt), 222 Epistola de secretis operibus... (R. Baconl, 215 Epistole (Danie), 34, 279, 316, 529 Epistole (Horaţiu), 70, 75 Epistole (Fulbert), 55 Epistole (Lanfranco din Pavia), 65 Epitome, 159 Epode (Horaţiu), 70 Erec şi Enida, 524 Eruditionis didascalicae, 204 Estuans interius, 484 Ethica seu scito te ipsum (Abelard), 299 Ethimologiae (v. Ethimologiarum...) Ethimologiarum (Isidor din Seviila), 31, 73^ 94, 100, 102, 156, 188, 194, 215, 655 Evanghelia după loan, 19, 86 Evanghelia după Luca, 19, 167 Evanghelia după Mateit 19, 86 Evangheliile, 110, 185, 457 Evangheliar (Ottfried von Weissenburg)? 492 Experîmentarius (B. Sylvestris), 204 Expositio in Âpocalypsim (Gioacchino da Fiore), 78 Extravagantes (loan XXII), 159 Extravagantes comunes, 159 Tabliaux, 510 Facerea, 20, 202 Farsele de Carnaval (v. Fastnachtsspiele), 626* Fastele (Ovîdiu), 65 Fecioarele înţelepte, 626 Fecioarele nehune, 626 Fenomenele (Arătos), 105 Filipicele (Pompeius Trogus), 71 INDICE. OPERE 719 Filocolo (Boceaccio), 230 Filostrato (Boccaceio), 522 Fizica (Albertus Magnus), 239 Fizica (Aristoteî), 74, 133, 150, 151, 193, 195, 200, 220, 300, 301, 321 Fizionomia (Michael Scotus), 75 Floire de Blancheflor (Gautier d’Arras), 520 Flos Leonardi (Leonardo Pisano), v. Liber abaci Flos Medicinae, 245 Formula honestae vitae (Martin din Braga), 30, 281 Gaudeamus igitur, 480 Geisslerlied, 584 Geneza, 56, 111, 202, 382, 491 Geologia (Erasmus Warren), 227 Geometria (Boethius), 187 Geometria (Gerbert d’Aurillac), 55, 195 Georgicele (Vergiliu), 32 Germania (Tacitus), 71 Gereint, 524 Gesta Caroli (Notker), 45 Gesta Danorum (Saxo Grammaticus), 476 Gesta Dei per Francos (G. de Nogent), 470 Gesta Frederici (Otto de Freising), 72 Gesta Longobardorum, 345 Gesta Regum Anglorum (William of Malmes-bury), 476 Geologia ovvero de Fossilibus (Ulisse Aldrovandi)* 227 Girard de Rousillon, 502 Glossa magna (Accursio), 172 Graal (ciclul), 657 Grammatica (Dionisie din Tracia), 97 Gramatica (Hrabanus Maurus), 46 Grande Encyelopâdie, 198 Grandes keures du duc de Berry, 441 Grecismus (Eberhard din Bethune), 161 Meliand, 111, 492 Heptameron (Margareta de Navarra), 511 Heptateuchon (Thierry de Chartres), 103 Herbarius (Apuleius), 157 Herbarium, 190 Heroidele (Ovidiu), 521 Hildebrandslied, 111 Historia (Tacitus), 71 Historia animalium (Albert # cel Mare), 240 Historia Britonum (Geoffrey* of Monmouth), 476 Historia calamitatum mearum (Abelard), 72, 296 Historia Danica (Saxo Grammaticus), 476 Historia de regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum (Isidor din Seviila), 31 Historia ecclesiastica gentis Anglorum (Beda), 34 Historia Francorum (Gr. de Tours), 29, 352 Historia Gothorum (Cassiodor), 23, 29 Historia Gothorum (Isidor din Seviila), 29, 31 Historia Hierosolymitana (Baudry de Bour-gueil), 475, 652 Historia Plantarum (Teofrast), 239 Historia regum Britanniae (G. of Monmouth), 67 Historia rerum in partibus transmarinis gesta-rum (Guillaume de Tir), 73, 476 Historiae (Isidor din Seviila), 31 Historiale (V. de Beauvais), 150, 197 Hoquetus David (G. de Machault), 591 Hortus Deliciarum (Herrade de Landsberg), 440, 456 Hristos răstignit a doua oară (Kazantzakis), 628 Ierarhia bisericească, 273 Ierarhia cerească (Pseudo-Dionisie), 273 Ieşirea, 21, 566 II Milione (Marco Polo), 652 Iliada, 521, 623 Imagines mundi, 643 . Imago mundi (Honorius d’Autun), 194 Imn Fratelui Soare, 238 (v. Cîntecul Soarelui) Imitaţia lui Hristos (Thomas din Kempen), 23, 332 In astrologiam (Pico della Mirandola), 215 Infantii de Lara, 502 Infernul (Dante), 528, 542, 548, 549. V. şi Divina Comedie îngerul a vestit pe Maria (Paul Claudel), 638 In somnium Scipionis (Macrobius), 190 Instituţiile (Cassiodor), 25 Instituţiile (lustinian), 65, 539 Instituţiile divine (Lactanţiu), 185 Institutio de arte grammatica l(Priscianus din Cezarea), 99 Institutiones divinarum et saeculiarium lifte-rarum (Cassiodor), 23, 188 Institutiones oratoriae (Quintilianf, 102 Instructiones (Conimodiânus), 4?5 Interpretările (Aristoteî), 103 întrebare despre apă şi pămînt (Dante), 316 Introductio ad categoricos syllogismos (Boethius), 22 Isagoge (Porphirios), 103 Isengrinus (Nivard din Gând), 512 Isengrinus Nât, 514 Isis (L. Ariosto), 606 Istoria (Nithard), 45 Istoria lui Guillaume le Marechal, 72 Istoria bisericească a anglilor (Beda), 34 Istoria ecleziastică (Ordericus), 476 Istoria fiilor lui Ludovic cel Pios (Nithard), 45 Istoria Francilor (Gr. de Tours), 29 Istoria Griseldeiţ 614 Istoria naturală (Plinius cel Bătrîn), 84 Istoria normanzilor (Guillaume de Jumiăges), 476 Istoria regilor Angliei (W. of. Malmesbury], 476 Istoria regilor bretoni (Geoffrey of Monmouth), 524 Istorii (Beda), 111 Istorii (Notker), 45 Istorii (Salustiu), 31 Istorii (Tacitus), 65 Itinerar în Walles (G. Cambrensis), 75 ■m INDICE. OPERE Iiinerarium Cambriae (G. Cambrensîs), 196, m Itinerarum mentis în Dio (Bonaventura), 304 Iubita din depărtare {Jaufre Radei), 533 Iwein (Hartmann von Aue), 526 Izvorul cunoaşterii (loan Damaschinul), 273 Jedermann (Hago von Hofmannsthal), 638 Jeu de la FeuilU (v. Jocul Armindenului) Jocul Armindenului (Âdam de la Halle), 612, 613, 618, 634 Jocul Crăciunului, 626 Jocul Patimilor, 626 Jocul de Carnaval al Turcului, 626 Jocul lui Adam, 609, 625 Jocul Prinţului Proştilor şi a Marnei Proasta (Pierre Gringoire), 617 Jocul lui Robin şi Marion (Adam de la Halle), 582, 612, 613 Jocul Sf. Nicolae (Jean Bodel), 610, 611 Jocul Patimilor din Benediktenbeuern, 626 Jocul Patimilor din Oberammergau, 636 Judecata de Apoi, 627 Jurâmîntul de la Strassburg, 45, 492 K aiserchronik, 73, 77, 492 Karlamanus Saga, 501 Kirie, 94, 572 Kitab al-Shifa (Avicenna), 193, 229 Eommersbmher, 480 Lai de Courtois, 614 Las siete Partidas, 666 Lamentul pentru Franţa (Charles d’Orleans), 540 Lancelot, 523, 524 Lanquan li jorn (J. Radei), 529, 533 Lapidar, 516 Lapiâum (Marbode), 231 Lauda Sion (Toma din Âqaino), 475, 572, 573 Le divisimeni dou monde... (Mareo Polo), 78 Leech Book, 190 Legenda de aur (lacopo da Varazze), 457, 458, 475, 551 Le miroir de Pkoebus (Gaston III, conte de Foix), 239 Le Remede de Fortune (G. de Machaalt), 591 Lex romana Visigothorum (Alaric II), 158 Libellus cantus mensurabilis (J. de Marş), 590 Libellus de alchemia (Albert cel Mare), 234 Libellus de numerorum divisione (Silvestru II), 55 Libellus de raţionali et raiione (Silvestra II), 55 Liber abaci (Leonardo Fibonaeci), 74, 193, 224, 256 Liber Almansoris (Al-R§zi), 193 Liber astronomiae (Alpetragius), 493 Liber augustalis (Frederic II), 57 Liber conlinens (Al-Răzd), 193 Liber divinorum operum (Hildegarde din Bin-gen), 494 Liber de duabus civitatibus (Otto din Freising) 72 Liber monstrorum d& diversis generibus (Gr. de Tours), 27 Liber de particularibus (Miehael Scotus), 75, 210 Liber de planctu naturae (Alain de Lille), 204 Liber pontificalis, 22, 350 Liber de proprietatibus rerum (B. Anglieus), 233 Liber de rebus gestis Ottonis (Liutprand), 51 Liber de regimine sanitatis (B. Anglieus), Î90 Liber de simplicibus (Benedetto Rinio), 237 Liber de tribus quaestionibus (Servatas Lupus), 46 Liber floridus (Lambert), 73, 194, 230 Liber hypnorum (Notker Balbulus), 572 Liber introductorius (Miehael Scotus), 75, 210 Liber interrogationis, 156 Liber lapideum, seu de gemmis (Marbode), 194 Liber metaphysicae (Aristotel), 161 Liber pauperum (Vacario), 135 Liber de planctu naturae (A. de Lille), 204 Liber pontificalis, 22, 350 Liber quadratorum (Fibonaeci), 60, 224, 225 Liber ruralium commodorum (Pietro de’ Cres-cenzi), 75, 237 Liber quattuor sententiarurn (P. Lombardo), 76, 151 Liber Ysagogarum (Geber), 193 Libre de contempUwiâ (R. Lullus), 234 Li estoires de chiaus qui conquisent Constanţi-noble (Robert de Clari), 73 Li Livres dou Trişor (B. Latini), 78, 197 Livres d’Heures d'Ltienne Ckevalier, 442 Logica (Aristotel), 321, 458 Lucidator astronomiae (Pietro d’Abano), 211 Ludwigslied, 55 FLabinogian, 502, 524, 526 Maeştrii etntâreţi (R. Wagrier), 584 Magnus liber organi (Leoninus), 588 MandevUle’s Travels, 652 Manessische Liederhandsckrift, 442 Manual de dialectică (Beda), 34 Manual de muzică (Beda), 562 Manualul studenţilor..., 173 Mappae claviculae, 256 Marele compendiu de astronomie (Glaudius Ptolemeus), 74 Martiriul Sf. Apolonia (Jean Fouquet), 629 Martiriul Sf. Sebastian (D’Anaunzio), 638 Martyrologium (Notker), 45 Materia medica (Dioseoride), 190 Mîngîierile filosofici (v. De consolatione PM~ losophiae) Mecanica (Arhimede), 23 Mecanica (J. Nemorarias), 220 Medea (Dracontius), 16 Meditaţii asupra vieţii lui Hristos (Bonavântura), 623, 638 Memorii (Joinviile), 73 Memorii (G. de Villehardouin), 523 Menologios (Metaphrastos), 611 Menon (Platon), 75 Messe pour Noîre-Dame (G. de Machaalt), 592 Metafizica (Aristotel), 75, 135, 149, 150, 151, 300, 301, 308 Metalogicus (John din Salisbury), 69, 288 Metamorfozele (Apuleius), 98 Metamorfozele (Ovidiu), 69, 521, 524, 590, 676 INDICE. OPERE 721 Meteorologia (Aristotel), 74, 154, 462, 495, 209, 216, 228 Meteorologicele lui Aristotel (Ibn Tufail), 209 Microcosmus (Godefroy de Bt.-Victor), 662 Micrologus (G. d’Arezzo), 564, 575 Milchamot Adoriai (Gerson), 211 Milionul (Marco Polo), 654 Mirabilia Urbis Romae, 58, 678 Miracolele Sf. Andrei (Gr. de Tours), 28 Miracolele Maicii Domnului, 612 Miracolele Fecioarei, 634 Miracolele Fecioarei (Gonzalo de Berceo), 611 Miracolul lui Teofil (Rutebeuf), 537, 605, 610, 614, 612 Misa păsărilor, 599 Mister iul din Vedenciennes, 632 Misteriul Faptelor Apostolilor (A. şi S. Gre-ban), 44, 622, 625, 631 Misteriul Griseldei, 628 Misteriul învierii lui Hristos (Jean Michel), 623 Misteriul Patimilor, 626 Misteriul Răzbunării lui lisus Hristos (J. Michel), 623 Moartea lui Siegfried, 502 Moartea lui Artur, 526 Molitvelnicul, 189 Monarhia (Danie), 316, 319 Monologion (Anselm), 285 Morale (V. de Beanvais), 197 Morgante Maggiere (Luigi Puici), 501 Musica enckiriadis, 106, 562, 564, 574, 586 Musica speculativa (J. de Murg), 590 'Naturale (V. de Beauvais), 150 Naturales Quaesîiones (Seneca), 190 Naturalis historia (Plinius cel Bătrln), 70, 486, 188, 190 Nenorocirile lui Jsengrin, 514 Nibelungii (Fr. Hebbâ), 505 Niflungar, 501 Noua logică (Aristotel), 68 Noul Testament, 88, 141, 152, 333, 425, 457, 483, 623, 627, 628 Novellae constitutiones, 159 Novele (Iustinian), 65, 459 Numerii, 21, 658 Nunta lui Mercur cu Filologia (M. Capella), 96, 98, 484 Ode (Horaţiu), 45 Oglinda bunelor purtări, 60 Omul drept şi omul de lume, 615 Opere minore (Dante), 211 Optica (Al-Haytham), 217, 224 Optica (Ptolemeu), 193 Optica (Apollonios din Perga), 493 Opticae Thesaurus (Aihazen), 493 Opus de natura rerum (Th. de Cantimprâ), 197 Opus oxoniense (Duns Scotus), 325 Opus majus (R. Bacon), 200, 258, 322, 323 Opus minus (R. Bacon), 200, 234, 322 Opus tertiwn (R. Bacon), 200, 234, 322 Opus tripartitum (Eckhart), 331 Orestes (Dracontius), 16 Organa din Winchester, 586 Organon (Aristotel), 69, 72, 450, 151, 161, 277 Originum libri (Isidor din Seviila), 31, — V. şi Ethymologiae. Orlando furioso (Ludovico Ariosto), 501 Orlando innamorato (M. Boiardo), 501 Ospăţul (Dante), 59, 211, 317, 318, 319, 524, 546 Ovide moralisâ, 676 Owein, 526 Oxirichos, 567 Pandectele, 159 PantecM (Constantin Africanul), 155 Papknutius (Hroswilha), 606 Paradisul (Dante), 34, 160, 290, 542, 544, 546, 548, 549 Paradisul pierdut (Milton), 549 Parva naturalia (Aristotel), 461 Parzival, 522, 526 Patimile, 634 Patimile (A. Greban), 623 Patimile din Revello), 627 Patimile din Angers (J. Micbel), 622, 623, 624 Patimile din Arras (Eustache Marcade), 622 Patimile din Paris (Greban), 622, 623 Paulus {Pier Paolo Vergerio), 606 Penitenţialele, 43 Pentru şi contra (AbMard), 298 Perceval, 524, 526 Perspectiva (R. Bacon), 201 Perspectiva communia (Giovanni da Pisa), 461 Phttobiblion (Richard of Bury), 227 Philodoxus (Leon Battista Alberti), 606 Philomena (Chr£tien de Troyes), 524 Philomena (John Peckham), 475 Pkysica (Aristotel), 161, 209, 308 Pkysica (H. din Bingen), 194 Pkysica seu de univers o (Hrabanus MaurasL 244 Physiologus, 190 Physiologus, 237 Piers Plugarul (Langland), 625 Pildele lui Solomon, 333 Planctus pecatrix, 489 Planisphera (J. Nemorarius), 220 Pneumatica (Heron), 193 Poetria (Geoffroy de Vinsauf), 559 Poetria (Gervasius din Mekley), 559 Poetria nova (Ioan de Garlandia), 559 Poliscena (Leonardo Bruni), 606 Politica (Aristotel), 211, 300, 305, 312, 677 Polycraticus (John din Salisbury), 69, 288, 289, 677 Povestirea duhovnicului de maici (Chaucer), 514 Povestea morarului (Cbaucer), 625 Povestirile din Canterbury (Chaucer), 246, 473, 550, 551, 552, 553 Povestirile lui La Fontaine, 512 Practica chirurgiei (Ruggero din Salerno), 251 Practica geometriei (Fibonaeci), 74, 224 Practica medicalis, 244 Primele analitice (Aristotel), 22 Primejdiile noilor timpuri (Guillaume de St.-Amour), 171 ?22 INDICE. OPERE Profeţia lui Dante (Byron), 549 Prognosticurile (Hipocrate), 157 Prologul (Chaucer), 246 Proportiones proportionum (N. Oresme), 211 Propter Sion non tacebo, 482 Proslogion (Anselm), 285 Proverbe (Solomon), 94 Psalmii, 77, 85, 108, 167, 566, 567, 654 Psaltirea, 56, 93, 96, 99, 109, 110, 492 Psaltirea (Notker Balbulus), 492 Psaltirea ducelui de Berry, 442 Psaltirea din Stuttgart, 346 Psaltirea din Utrecht, 346, 440 Psychomackia (Prudentius), 456 Purgatoriul (Daiite), 78, 318, 529, 542, 543, 544, 545, 548, 549 Quaesiti siciliani, 60 Quaternuli (David de Dinant), 290 Quanfe bella giovinezza (Lorenzo Magnifico), 487 Quem quaeritis, 626 Ouaestio de aqua et terra (Dante), 211, 230, 317 Quaestiones (Eckhart), 331 Quaestiones de juris subtilitatibus (Irnerius), 159 Quaestiones disputatae (Toma din Aquino), 308 Quaestiones in Metaphysicam (Duns Scotus), 325 Quaestiones Naturales (Adelard din Bath), 320 Quaestiones Naturales (Seneca), 186 Quaestiones quodlibetales (Toma din Aquino), 308 Quaestiones super octo libris physicarum (Buri-dan), 221* Quodlibeta (Occam), 328 V&ăpirea Elenei (Dracontius), 16 Războiul Troiei (K. von Wiirzburg), 522 Răzbunarea Erimhildei, 502 Ricit des temps merovingiens (Aug. Thierry), 29 Regimen sanitatis salernitanum (Giovanni da Milano), 155, 245 Regula de abaco computi (G d’Aurillac), 55, 195 Regularis concordia (Ethelwold), 608 Reinecke Fuchs (Goethe), 514 Reinhart Fuchs, 514 Relatio de legatione Constantinopolitana (Liut-prand), 51 Remede de fortune (G. de Machault), 591 Remedia amoris (Ovidiu), 69, 676 Renart le Bestourne (Rutebeuf), 514 Renart Vulpoiul, 514 Reportată Parisiensia (Duns Scotus), 325 Reprezentaţia lui Avram şi Isaac, 627 Reprezentaţia Patimilor, 627 Reprezentaţia sacră (Lorenzo Magnificul), 628 Reprezentaţia Sfintei Uliva, 628 Republica (Cicero), 184 Republica (Macrobius), 184 Republica (Platon), 563, 566 Requiem (J. Ockeghem), 594 Rerum rusticarum (M.T. Yarro), 75 Retorica (Cicero), 458 Reynke de Vos, 514 Ritmo căssinese, 492 Romanul lui Alexandru, 521 Romaricero (Sepulveda), 508 Romancero del Cid, 508 Roman de la Rose (v. Romanul Trandafirului) Romanul lui Brut (R. Wace), 524 Romanul lui Eneă, 521, 522 Romanul lui Fauvel, 587 Romanul lui Renart, 62, 473, 511, 512, 514, 551, 582 Romanul Tebei, 521 Romanul Trandafirului, 74, 171, 473, 511, 516, 517,k 518, 519, 551, 552, 582, 599, 676 Romanul lui Tristan, 523 Romanul Troiei (Benoît de St. Maure), 521, 522, 676 Ruolandes Liet, 501 Sacramentarul (Grigorie cel Mare), 569 Sacre rappresentazioni, 627, 631 Satire (Horatiu), 70 Saturnaliile (Macrobius), 184 Satyricon, sive De nuptiis... (M. Capella), 190 Sententele (P. Lombardo), 151, 152, 160, 303, 308, 325 Sextele (Grigorie IX), 159 Sfinta Scriptură, 34, 84, 89, 94, 107, 184, 185, 202, 203, 204, 272, 294, 303, 308, 323, 332, 333, 334, 658 Sic et non (AbMârd), 160, 298 Silogismele categorice (Boethius), 103, 104 Silogismele ipotetice (Boethius), 103 Singebuch (Adam Puschmann), 584 Sir Thopos (Ghaucer), 550 Somnium Scîpionis (Macrobius), 103, 184 Specula, 683 Specula mathematicae (R. Bacon), 201 Speculum alchimiae (R. Bacon), 234 Speculum astronomiae (R. Bacon), 200 Speculum Doctrinale (V. de Beauvais), 197 Speculum Ecclesiae (Honorius d’Autun), 453 Speculum Historiale (V. de Beauvais), 197 Speculum humanae salvatione, 264 Speculum majus (V. de Beauvais), 74, 150, 197, 452 Speculum Naturale (Y. de Beauvais), 197 Speculum quadruplex (V. de Beauvais), 197 Sphâera mundi (John din Hollywood), 210 Stăbat Mater dolorosa (lacopone dâ Todi), 475, 572 Summa astronomica (Avicenna), 208 Summa codicis (Irnerius), 159 Summa contra gentiles (Toma din Aquino), 308, 311 Summa de creaturis (Albert cel Mare), 305 Summa musice (J. de Murs), 590 Summa perfectionis (Jăbir), 233 Summa theologiae (Toma din Aquino), 308, 311, 312 Summa Theologica (Aî. din Haîles), 302 Summa totius logicae (Occam), 328 Summae, 452, 643 Summulae logicales (Petrus Hispanus), 307 Superstitiones et curiositates (Salimbene), 241 Synonima (Isidor din Sevilla), 31 INDICE. OPERE 723 babele alfonsine, 67, 192 Talele astronomice (Geber), 193 Tabele hakimite, 208 Tabele toledane (Al-Zarqali), 192, 208 Tabula .smaragdina, 233 Talmudul, 18. 265 Tebaida (Sta tius), 521, 551 Te Deum, 611 Teologia mistică (Pseudo-Dionisie Areopagi-iui), 273 Terapeutica (Galenos), 245 Teseida (Boceaccio), 551 Testamentul (Fr. Villon), 473, 553, 554, 555, 556, 610 Tetrabiblos (Ptolemeu), 75, 214 Tezaurul (B. Latini), 546 Thaîs (Anatole France), 606 The consolation of philosophy (Alfred cel Mare), 279 Theophilus, 626 Theoria musicae (J. de Groclieo), 564, 565 Theoria planet anim (Campano da Novara), 211 Theoria planetarum (Al-Bitragi), 209 Theoria planetarum (Roger de Hereford), 209 Tinereţea lui Roland (Lope de Yega), 501 Topicele (Aristotel), 22 Topicele (Cicero), 103, 277, 284 Topographia hibernica (Gi raid tis Gambrensis), 75, 196, 476 Tractatus de pulsibus (Alfano), 155 Tractatus de motu octavae sphaerae (P. d’Aba-no), 215 Tractatus de sphaera (Gampano da Novara), 211 Tractatus de Sphaera mundi (John din II olv-wood), 210 Tragedia reginei din Cornwall (Th. Hardy), 528 Tratat de astronomie (Levi hen Gerson), 211 Tratat de muzică (Al-Farabi), 191 Tratat despre arta vopsirii (Bolos din Meiîdes), 231 Tratat despre astrolab, 213 Tratat despre cer şi lume (N. Oresme), 211 Tratat despre modurile de semnificare (Boethius Dacieus), 315 Tratat despre sferă (N. Oresme), 211 Tratat despre vicii şi virtuţi (Alcuin), 109 Tres Belles Heures du Duc de Berry, 441 Tres Biches Heures du Duc de Berry, 441 Tristan (Gottfried von Strassburg), 522 Tristan nebun, 526, 527 Tristan şi Isolda, 523, 524, 526, 528, 555 Tristramssaga, 528 Triumful morţii (D’Annunzio), 528 Troilus şi Cresida (Chaucer), 522 Troilus si Cresida (Shakespeare), 522 Yariarum libri XXII (Cassiodor), 23 Varlaam şi Ioasaf, 627 Vechiul Testament, 18, 19, 72, 88, 111, 152* 272, 333, 346, 347, 376, 446, 452, 457, 483* 658, 665 Verrinele (Cicero), 102 Viaţa nouă (Dante), 546 Viaţa Sf. Alexis, 492 Viaţa Sf. Colomba, 32 Viaţa Sf. Leger, 492 Viaţa Sf. Martin (Gr. de Tours), 27 Victorii calculus, 659 Vieţile sfinţilor, 457, 578 Vinum bonum et suave, 486 Visul lui Scipio (v. Somnium Scipionis) Vita Karoli, 45 Vrai regime et gouvernemenl des bergers et des bergeres (Jehau de Brie), 239 Vulgata (Ieronium), 29 Ysopet (Mărie de France), 512 Yvain (Clir^tien de Troyes), 526 Zadig (Vollaire), 512 CUPRINS Cuvînt înainte (5), Avânt-propos (8). Foreword (10). ETAţELE CULTURALE ŞI AMBIANŢA INTELECTUALĂ Primele secole ale Evului Mediu (16). — Permanenţa tradiţiilor păgîne (17). — Boethius şi Cassiodor (22). — în Gallia. Grăgoire de Tours (27). — In Spania vizigotă. Isidor din Sevilla (29). — Cultura clasică în Irlanda (31). — în Britania. AîdLelm şi Venerabilul Beda (33). — Cultura occidentală^ în secolele VI-VIII (35). — Cultura „Renaşterii carolingiene44 (40). — Personalităţi şi genuri cultivate. Alcuin (43). — „Scriptoria64 şi bibliotecile (46). — Umanismu „Renaşterii carolingiene44 (48). — „Secolul de Fier44 şi secolul al Xl-lea (51). — „Renaşterea fre-dericiană44 (57). — „Renaşterea medievală44: secolele XII şi XIII (61). — Centrele culturale (64). — Interesul pentru cultura clasică (69). — Dreptul civil şi dreptul canonic (70). — Istoriografia (71). — Ştiinţa şi filosofia (73). — Afirmarea limbilor naţionale (76). — Progresele spiritului laic: secolele XIV şi XV (78). ~ EDUCAŢIA ŞI ÎNVĂŢĂM ÎNTUL Dispariţia şcolilor antice (82). — Şcolile mănăstireşti şi episcopale (84). — O nouă concepţie pedagogică (85). — „Renaşterea carolingiană44 şi problemele şcolii (88). — Învăţămîntul elementar (91). — Forme de învăţămînt specializat (94). — Învăţămîntul mediu. * „Artele liberale44 (96). — Primul ciclu: „Tri’vium44 (100). — Al doilea ciclu: „Quadrivium44 (104). — Instrucţia laicilor (108). — Şcoala medievală şi „cultura latentă44 (111). — învăţămîntul în Evul Mediu tîrziu (113). UNIVERSITĂŢILE Universitatea medievală (118). — Originile universităţilor (120). — Universitatea din Bologna (125). — Universitatea din Paris (129). — Universitatea din Oxford (135). — Alte „studia generalia44 (137). — Colegiile. Robert de Sorbon (144). — Ciclul de studii. Facultatea de arte (149). — Facultatea de teologie (151). — Învăţămîntul medical. Şcoala din Salerno (154). — Învăţămîntulf juridic (158). — Organizarea studiului. Metodele de predare. Examenele (161). — Manualele şi textele universitare (166). — Profesorii (168). — Oligarhia universitară (171). — Viaţa studenţilor (173). — „Clerici vagantes44 (176). — Semnificaţiile, influenţa şi posteritatea universităţii medievale (178). ŞTIINŢA Preliminarii (184). — Ştiinţa în Occident pînă în sec. X (187). — Aportul şi difuzarea ştiinţei greceşti şi arabe (191). —■ Ştiinţa în secolul al XlI-lea. Enciclopediile (194). — Secolul al XlII-lea. Noul sistem ştiinţific (198). — R,obert Grosseteste şi Roger Bacon (199). — Duns Scotus şi William Occam (201). — Cosmologia (202). — Astronomia., (şi astrologia) (207). — Meteorologia şi optica (216). — Mecanica şi magnetismul (220). — Matematica (223). — Geografia, geologia şi mineralogia (226); — începuturile chimiei. Alchimia (231). — Biologia, zoologia şi botanica. Âlbertus Magnus (237). — Biologia umană (241). — Medicina. Marile epidemii (244). — Chirurgia (251). — Spitalele. Organizare şi asistenţă medicală (253)> — Ştiinţe teoretice şi ştiinţe aplicate (255). — Trei exemple (258). 726 CUPRINS FILO SOFIA Preliminarii. Patristica (270). — Augustin (273). — Filosofia occidentală în secolele VI — VIII (277). — Gin d ir ea filosofică în secolele IX şi X. Scotus Eriugena (281). — Direcţii filosofice în sec. XI. Anselm de Canterbury (284). — Secolul al XlI-Iea. Şcoala din Chartres (286). — Alte direcţii filosofice (289). — Scolastica (293). — „Disputa universaliilor44 (295). — Pierre Abelard (296). — Filosof ia în sec. XIII. Redescoperirea lui Ar ist o tel (300). — Bonaventura (303). — Albert cel Mare (30îf). — Toma din Aquino. Logica. Metafizica. Psihologia (307). — Etica. Filosofia politică (311). — Averroismul latin. Siger de Brabant (313). — Dante şi filo-sofia (316). — Filosofia şi ştiinţa experimentală în Anglia (320). — O poziţie independentă: Raymundus Lulîus (323). —’ Duns Scotus (325). — Disoluţia scolasticii. William Occam (327). — Misticismul speculativ. Eckhart (331). — Concluzii (332). ARTA Premise. Aporturi „barbare44 (338). — Preromanicul iberic, anglo-saxon şi irlandez (340). — Arta carolingiană şi ottoniană (342). — începuturile artei romanice (348). — Perioada romanică. Arhitectura (353). — Alte elemente funcţionale (şi ornamentale) (361). — Sculptura romanică (365). — Pictura murală. Artele decorative (370). — Geografia romanicului. Particularităţi regionale (372). — Romanicul în Italia. Arhitectura (377).— Sculptura. Pictura. Ornamentica (381). — Arta gotică. Arhitectura religioasă In Franţa (384). — Accesorii de cult (395). — Arhitectura gotică în Anglia, Germania, Spania şi Italia (400). — Arhitectura civilă romanică şi gotică (410). — Sculptura gotică. în Franţa (417). — Sculptura gotică în Germania, Anglia. Spania şi Italia (425). — Tapiseria.* Vitraliul (431). — Pictura (inclusiv miniatura) (437) — Pictura goticului italian (444). — Temele iconografiei medievale (452). — Şantierele catedra-(elor (459). — „Patronul44. Arhitectul si sculptorul (464). — Concluzii. Estetica Evului Mediu 1468). LITERATURA Literatura medievală în limba latină (474). — Poezia goliarzilor '476). — începuturile literaturii în limbi naţionale (491). — Poemele eroice. Anglia: Beowulf (494)'. — Franţa: Ctntecul lui Roland (496). — Germania: Cintecul Nibelungilor (501). — Spania: Cintecul Ciclului (505). — Rusia: Cintecul despre oastea lui Igor (508).— Povestiri versificate („fabliaux44). Romanul lui Renart (510). - Jonglerul (514). — Poemul alegoric. Romanul Trandafirului (516). — Romanul de curte (519). — Lirica trubadurilor (528).— Truverii (536).— „Ultimul trubadur44: Charles d’Orlâans (539). — Divina Comedie (541).— Povestirile din Canterbury (550). — Testamentul lui Franşois Villon (553). — Concluzii. Poetica medievală (559). MUZICA Muzica — între ştiinţă şi artă (562). — Relaţiile cu gramatica, retorica şi poetica (564). — Muzica religioasă creştină (566). — Cîntul gregorian (568).— Secvenţele. Tropii (571). — Notaţia neumatică, Mensuralismul (573). — Monodia profană (577). — Trubaduri şi truveri (578J. ■— Minnesângeri şi Meistersingeri (582). — Polifonia. Genuri polifonice (585). — „Ars antiqua . Perotinus Magnus (588). — „Ars nova44 (589).— Guiilaume de Machault (591). — Polifonia franeo-flamandă (592). — Josquin des Preş (594). — Muzica instrumentală (596). — Muzica în societatea medievală (598). TEATRUL Ereditatea romană (604). — Teatrul în limba latină. Hroswitha (605). — Poziţia Biserici faţă de teatru (607). — Drama liturgică. „Miracolele44 (608). — începuturile teatrului în limba poporului (609). — Teatrul comic. Adam de la Halle (612). — Moralităţi. Soţii (614). — Farsele. CUPRINS 727 „Avocatul Pathelin“ (617). — „Misteriile“ (621). — Teatrul religios în Anglia, Germania şi Italia (625). — Reprezentaţiile. Aparatul scenic (628). — Actorii (631). — Confrerii teatrale (634). — Concluzii. Influenţa teatrului medieval (637). STRUCTURI ŞI ATITUDINI MENTALE Preliminarii (642). — Mentalitatea religioasă (643). Miracolul şi „medicina miraculoasă4* (646). — Pelerinaje penitenţiale, pelerinaje judiciare şi „călătorii turistice44 (649). — Simbolismul medieval (654). — Mentalitatea aritmetică (658). — Omul ca microcosm (662). — Spiritul răului: diavolul (664). — Sentimentul copilăriei (667). — Vîrsta bâtrînetii (668). — Viziunea morţii (671). — Sentimentul tradiţiei clasice. Concluzii (675). Legenda hărţilor (680) Bibliografie (681) Index (694) TABLE DES MATIEREg Avant-propos (8) iTAPES CDLTDRELLES ET AMBÎANCE INTELLECTUELLE Les premiers sMes du' Moyen Age "(16). — Permanence des traditions payennes (17). — Boethius ei Cassiodore (22). —Eu Gauie. Gregoire de Tours (27). — En Espagne wisigothi-qua. Isidore de Seville (29). — La culture classique en Irlande (31). — En Britanie. Aldhelm et Băda le Vănărable (33). — La, culture occidentale aux Vie-Viilesiteles (35). — La culture de la „Renaissance carolîngienne45 (40). — Personalites et genres cultivăs. Alcuin (43). — Scripto-ria et* bibliothăques (46). — L’humanisme de îa „Renaissance carolingienne45 (48). — Le SMe de Fer44 et Conziăme silele (51). — „La Renaissance frădăricienne44 (57). — „La Renaissance mădiăvaie44; XIIe et XIII® siăcles (61). — Gentres culturels (64). — L’intăret pour la culture classique (69). — Droit civil et droit canonique (70). — L’historiographie (71). — Las Science et la philosophie (73). — Affirmation des langues nationales (76). — Les progres de l’esprit îaîque aux XIVe et XYC si&cles (78). , iL’fiDUCATION ET L?ENSEI€rNEMEM Dispantion des ăcoles aatiques (82). - Ecoles monastiques et episcopales (84). - Una nouvelle^ conception pâdagogiqu© (85). — „La Renaissance carolingienne45 et les problemes de l’&îole (88). — L enseignement ăl&nentaire (91). — Formes d’enseignement spăcialisă (94). — L’enseignement moyen. Les „arts libăraux51 (96). — Premier cycle: le trivium (100). — Le second cvcle: le quadmnum (104). — L’mstruction des laiques (108). — L’ăcole medievale et la „culture latente5 (111). — L’enseignement au Moyen Age tardif (113). LES UNIVERSITES L’universită mâdiâvale (118). — L’origine des ueiversites (120). — L’universite de Bologne (125). — L’universite de Paris (129). — L’universită d’Oxford (135). — Autres Studia generalia (137). — Les collăges. Robert de Sorbon (144). — Le cycle des ătudes. La Faculte des Arts (149). — La Facultăde Thâologie (151). — L’enseignement mădical. L’ăcole de Salerne (154). — L’enseignement juridique (158). — Organisation des eiudes. Les methodes d’enseignement. Les examens (161). — Mamiels et textes universitaires (166). — Les professeurs (168). — L’oligarchie universitaire (171). — La vie des ătudiants (173). — Clerici cagantes (176). — Signification, influ-ence et la postările des u ni verşi tăs du Moyen Age (178). EA SCIENCE Prăiiminaires (184).— La Science m Occident jusqu’au Xe siăcle (187).— Gontribution et diffusion de la Science-grecque et arabe (191). — La Science au XIIe siăcîe. Les encyclopădies (194). _ Le XIlie siăcle. Un nouveau systhăme scientifique (198). — Robert Grosseteste et Roger Bacon (199). — Dims Scotus et Wilîiam.'Occam (201). — Cosmologie (202). — Astronomie et astrologie (207). — Mătăorologie- et optique (216). — La mecanique et le magnătisme (220). — Les mathămatiques (223). —- Gteographie, gâologie et mineralogie (226), — Les dăbuts de la 730 TABLE DES MATIERES chimie. L’alchimie (231). — Biologie, zoologie et botanique. Albertus Magnus (237). — La biologie humaine (241). — La m&lecme. Les grandes 6pid6mies/ (244). — La chirurgie (251). — Les hopitaux. Organisation et assistance medicale (253). — Sciences thâoriques et Sciences appli-qu£es (255). — Trois exemples (253). LA PHILOSOPHIE Pr6liminaires. La patristique (270). — Augustin (273). — La philosophie occidentale aux Vie-Viile si&cles (277). — La pens6e pliilosophique aux IXe et Xe siâcles. Scotus Eriugena (Jean Scot firigene) (281). — Directions philosophiques au Xle silele. Anselme de Cantorbâry (284.). — Xlle si&cle. L’6cole de Chartres (286). — Autres directions philosophiques (289). — La scolastique (293). — „La querelle des universaux" (295.) -r- Pierre Ab6lard (296). — La philosophie au XlIIe si&cle. Redăcouverte d’Aristote (300). — Bonaventure (303). — Albert le Grand (305). — Thomas d’Aquin. La logique, la m^taphisique, la psychologie (307). — La morale et la philosophie politique (311). — L’Averroîsme latin. Siger de Brabant (313). — Dante et la philosophie (316). — Philosophie et Science experimentale en Angleterre (320). — Une position independante: Raymond Lulle (323). — Duns Scot (325). — La dissolution de la scolastique. Guillaume d’Occam (327). — Le mysticisme speculaţii*. Eckhart (331). — Gonclusions (332). L’ART Premisses. L’apport des „barbares“ (338). — L’art pre-roman iberique, anglo-saxon et irlandais (340). — L’art carolingien et ottonien (342). — La p&dode romane. Les debuts (348). — Architecture (353). — Autres elements fonctionels (et ornementaux) (361). — La sculptare romane (365). — Peinture murale. Arts decoratifs (370). — La geographie du roman. Particula-rites regionales (372), — L’art roman en Italie. L’architecture (377). — Scuip ture. Peinture. Arts decoratifs (381). — L’art gothique. L’architecture religieuse en France (384). — Accessoi-res du culte (3§5). — L’architecture gothique en Angleterre, Allemagne, Espagneet Italie (400). — L’architecture civile (romane et gothique (410). — La sculpture gothique. En France (417). — La sculpture gothique en Allemagne, Angleterre, Espagne et Italie (425). — Tapisserie. Vitrail (431). — Peinture (y compris la miniature) (437). — La peinture du gothique italien (444). — Les thSmes de Piconographie m6dI6vale (452). — Les chantiers des cath6drales (459). — L{ „patron“. L’architecte et le sculpteur (464). — Gonclusions. L’esthâtique du Moyen Age (468a* LA LITTfiRATURE Litt^rature m^diâvaîe en latin (474). — La po6sie des goîiards (476). — Les d&buts des îitt^ratures en langues nationales (491). — Les poemes âpiqueş. Angleterre: Beowulf (494). — France: Chanson de Roland (496). — Allemagne: Chant des Nibelungen (5Q1). Espagne: Poeme du Cid (505). — Russie: Chant de Varmee dTgor (508). — Contes verşiftes (,,fabiiaux“). Roman de Renart{510). —* Le jongleur (514). — Le po&me allegorique. Roman de la Rose (516). — Le roman courtois (519). — La poâsie lyrique des troubadours (528). — Les trouy&res (536). — „Le dernier troubadour“: Charles d’OrPians (539). — La Divine Comedie (541). — Contes de Cantorhery (550). — Le Testament de Fr. Villon (553). — Gonclusions. La poâtique mgqiâvale (559). LA MUSIQUE La musique — entre la Science et Part (562). — Rapports avec la grammaire, la rhetori-que et la po^tique (564). — Musique religieuse chr^tienne (566). — Le chant gr^gorien (568). — Sequences. Tropes (571). — La notation n6umatique. Mensuralisme (573). -r- La monodie profane (577). — Troubadours et trouv&res (578). — Minnesânger et Meistersinger (582). — La polyphonie. Genres polyphoniques (585). — Ars antiqua. P&rotin le Grand (588): — Ars nova (589). — Guillaume de Machault (591). — Polyphonistes franco-flamands (592). — Josquin des Pr&s (594). — La musique instrumentale (596). — La musique dans la soci6t6 m6di6vale (598). . TABLE DES MATlERES 731 LE TEDgÂTRE L’herMite romaine (604). — Thgâtre en latin. Hroswitha (605). — L’Egîise et le th6âtre (607). — Le drame liturgique. Les miracles (608). — Les debuls du iheâtre dans la langue du peuple (609). — Le theâtre comique. Adam de la Haiie (61 ti). — Moralites. Sotties (614). — La farce. Vavocat Pathelin (617). — Les mysteres (621). — Le thedlre religieux en Angleterre, Alle-magne et Italie (625). — Les repr^sentations. La sc&ne et ses dotations (828). — Les acteurs (631). — Gonfrâries thMtrales (634). — Conclusions. L’influence du thMtre medieval (637). STRUCTURES ET ATTITUBES MENTALES Prgliminaires (642). — La mentalite religieuse (643). — Le miracle et la „medecine miraculoase46 (646). — Pelerinages pOnitentiels, pelerin ages judiciaires et „voyages touristiques6* (649). — Le symbolisme medieval (654). — La mentalite ariî.hmctique (658). — f/homme comme mierocosme (662). — L’esprit du mal: le diable (664). — Le sentiment de Penfance (667). —■ L’age de la vieillesse (668). — La vision de la mort (671). — Le sentiment de la tradition ciassi-que. Conclusions (675). Legende des cartes (680). Bibîiographie (681). Index (6^4). r f CONTENTS Foreword (10) THE CULTURAL PERIODS AND THE INTELLECTUAL ENVIRONMENT The first centuries of the Middle Ages (16). — The permanence of the pagan traditions (17). — Boethiirs and Cassiodorus (22). — In Gallia. Grdgoire de Tours (27). — In visigothic Spain. Isidore of Seville (29). — The classie eulture in Ireland (31). — In Britain. Aldhelm and Yenerable Beda (33). — The occidental eulture in the VI - VlIItk centuries (35). — The „Carolin-gian Renaissance“ eulture (40). — Personaîities and genres. Alcuin (43). — „Scriptoria44 and libraries (46). — The „Carolingian Renaissance44 humanism (48). — The „Iron Century44 and the Xlth century (51). — The „Frederician Renaissance44 (57). — The „Medieval Renais-sance“: the XIRb and XlIIth centuries (6l). — Cultural centers (64). Interest in the classic eulture (69). — The civil law and the canonical law (70). — Hiştoriography (71). — Science and philosophy (73). — National languages’ afirraation (76). — The progresses of the secular mind: the XlVth and XVtk centuries (78). EDUCATION AND SCHOOL The disappearance of the aneient schools (82). — The monastery and episcopal schools (84) — A new pedagogic outlook (85). — The „Carolingian Renaissance44 and school's problems (88). — Elementary school (91). — Forms of specialized education (94). — High school. The „Liberal Arts44 (96). — The first cycle: „Trivium44 (100). — The second cycle: „Quadrivium44 (104) — Secular education (108). — The medieval school and the „latent eulture44 (111). — Education in Late Middle Ages (113) UNIYERSITIES The Medieval university (118). — Universities’ origin (120). — Boîogna University (125) — Paris University (129).— Oxfofd University (135). — Others „Studia Generalia44 (137)..— Coîîeges. Robert de Sorbon (144). — Cycle of studies. Arts’ Faculty (149). — Theology Faculty (151). — Medical education, The school of Salerno (154). — Juridical education (158)..— Lear-ning organ izătion.. Teaching meţhods. Examens (161). — University text-books and texts (166). — Professors (168). — University oligarchy (171). — Stu.dents’ life (173). — „Clerici vagantes“c (176). — The significance, influence and posterity of the medieval university (178). SCIENCE Preliminaries (184). — The Occidental Science until ţhe X1& century (187)..The contri-bution and spreading of the Greek and Arab Science (191). — Science in the XIRb century. Encyelopaedia (194). — The XlIPb century. The new scientific system (198). — Robert Grosse-teste and Roger Bacon (199). — Duns Seotus and William of Occam (201). — Cosmology (202). — Astronomy and astroîogy (20.7) — Meteorology and optics (216). — Mecanics and magnetism (220). — Mathematics (223). — Geography, geology and mineralogy (226). — Chemistry beginnings. Aîchemy (231). — Biology, zoology and botany. Albertus Magnus (237). — 734 CONTENTS Hnraan biology (241). — Medicine. The great epidemies (244). — Surgery (251). — Hospitals. Medical organization and assistance (253). — Theoretical Sciences and appiied Sciences (255). — Three examples (258). PHXLOSOPHY Preliminaries. Patristics (270). — Augustine (273). — Occidental philosophy in the VI— VII Pi* centuries (277). — The philosophical thought in the IXth and Xth centuries. Scotus Eriugena (281). — Philosophical directions in the XPk century. Anselm of Canterbury (284). — The XlPh century. The scbool of Chartres (286). — Other philosophical directions (289). -*■ Scholasticism (293). — The „Universalia Controversy44 (295). — Pierre Abelard (296). — The XUP& century philosophy. The rediscovery of Aristotle (300). — Bon aven tura (303). — Albertus Magnus (305). — Thoraas Aquinas. Logic, Metaphysics. Psychoîogy (307). — Ethics. The politica! philosophy (311). — Latin Averroism, Siger of Brabănt (313). — Dante and philosophy (316). — Philosophy and experimental Science in England (320). — An independent position: Ravmond Lui! (323). — Duns Scotus (325). — Scholasticism dissolution. William of Occam (327). — The speculative mysticism. Eckhart (331). — Gonclusions (332). ART Premises. „Barbarian4*. contribution (338). — Iberian, Anglo-Saxon and Irish preromanic (340). — The Garolingian and Ottonian Art (342). — Romanic period. The begînnings (348). — Architecture (353). — Other funcţional (and ornamental) elements (361). — Romanic sculptare (365). — Mural painting. Decorative arts (370). — Romanic’s geography. Regional p articular i-ties (372). — Romanic in Italy. Architecture (377). — Sculptare. Painting. Qrnaments (381). — Gothic art. The religious architecture in France (384). — Cult accesories (395). — The gothic architecture in England, Germany, Spain, Italy (400). — The civil architecture (romanic and gothic) (410). Gothic sculpture. In France (417). — The gothic sculptare in Germany, Spain and England, Italy (425). — Tapestry. Stained-glass window (431) — Painting (miniâture in-clusively) (437). — The italian gothic painting (444). — Medieval iconography themes (452). — Cathedral’s building sites (459). — The „Maşter46. The architect and the sculptor (464), — Gonclusions. Middle Ages aesthetics (468). JLITERATIRE The medieval literature in latin (474). — The goliardic poetry (476). — The literature’s beginnings in the naţional languages (491). — The heroic poems. England: Beomdf (494). — France: Chanson de Roland (496). —Germany: Nibelungenlied (501). — Spain: El Cid Cam-peador (505). — Russia: Song of Igor’s army (508). — The versified stories. („afablianx44). Roman de Renart (510). — The juggler (514). — The alegoricul poem. Roman de la Rose (516). — Gourt românce (519). — Troubadours’ poetry (528). — The trouveres (536). — „The last minstrel44: Charles d’Orieans (539). — The Divine Comedy (541). — Canterbury tales (550). — Fr. Villon's Testament (553). — Gonclusions. Medieval poetics (559). MLSIC Music — between Science and art (562) - Relations with gram mar, rhetoric and poetics (564). — The Christian religious music (566). — The Gregorian song (568). — Sequences. Tropes (571). —- Neumatic notation. Mensuralism (573) — The secular monody (577). — Troubadours and trouveres (578). — Minnesângers and Meistersingers (582). — Polyphony. Polyphonic genres (585). — Ars antiqua. Perotinus Magnus (588). —- Ars nova (589). — Guillaume de Machault (591). — French-Flemish polyphonics (592). — Josquin des Prâs. (594). — Instrumental musio {596). — Music in medieval society (598). CONTENTS 73$ THEATRE Roman heredity (604) — Theatre in latin, Hrosvvitha (605). — The Churcli position iowards theatre (607) — The liturgic^,} drama. „Miracles41 (608)*. - The beginnings of the theatre in the people’s language (609):. — Tlîe comic’theatre. Acfam de la Halle (612). — Moralities. Tricks^ 614). — Farces. Pathelin Lawyer (617). — „Misterios44 (621). - The religious theatre in England, Germany and Italy (625). — Represenlations. Stage’s apparatus (628): — The actors-(681). — Theatrical confraternities (634), — Gonclusions. Medieval theatre’s iiifluence (637). MENTAL STRUCTt RES AND ATTITUDES Prelimmaries (642) — Religious mentality (643). — The mi racle and the „miraculous* medecine44 (646). — Penitent pilgrimage, judicial pilgrimage and „tourist’s journey44 (649). — Medieval symbolism (654). — Arithmetic mentality (658). — Man as microcosm (662). — The spirit of evil: the devii (664). — Childhood’s feeling (667). — The old age (668). — Death vision (671). — The feeling of the classic tradition. Gonclusions (675). Legend of Maps (680). Bibliography (681), Index (694),