OVIDIU DRIMBA
HISTOIRE DE LA CULTURE ET DE LA CIVILISATION
1
(D
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICĂ BUCUREŞTI, 1984
\
OVID1U DRIMBA
ISTORIA CULTURII Şl CIVILIZAŢIEI
1
3)
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICA
BUCUREŞTI, 1984
. \5lf\ k t
Coperta şi supracoperta: PETRE HAGIU
CUVÎNT ÎNAINTE
T
Lucrarea de faţă, concepută în patru volume — prima încercare de acest gen la noi — îsi propune să ofere date esenţiale legate de apariţia şi evoluţia marilor civilizaţii,'punînd în evidenţă specificul fiecăreia şi principalele influenţe pe care le-au primit sau exercitat.
Există, în ultima analiză, tot atîtea civilizaţii şi culturi cîte popoare există; dar sînt relativ puţine cele care, în antichitate, au devenit civilizaţii istorice. Dintre acestea, selecţia noastră s-a oprit asupra acelor care în decursul existentei lor si-au desfăşurat, pe multiple planuri, toate posibilităţile creatoare; care şi-au constituit un profil de o marcată originalitate, ajungînd astfel să se impună ca organisme viguroase, mature, complete, devenind adevărate modele pentru unele popoare din jur, şi deci au adus contribuţii substanţiale patrimoniului de valori al omenirii.
Scopul autorului lucrării a fost să arate cum, în condiţiile lor istorice concrete, aceste popoare şi-au realizat un mod coerent de organizare socială, politică, administrativă, juridică, religioasă; şi-au exprimat viziunea lor proprie asupra vieţii, a omului, a lumii, formulînd şi un sistem propriu de valori; şi-au creat o ontologie, o metafizică, o etică, o literatură, o artă — adică tot atîtea forme de cultură prin care şi-au revelat întrebările şi opţiunile spirituale, idealurile, aşteptările, decepţiile sau refulările. In consecinţă, fiecare capitol dedicai unei anumite culturi şi civilizaţii urmăreşte să schiţeze cadrul condiţiilor şi ăl posibili-lăţi lor sale concrete; să indice liniile capacităţilor creative şi ale realizărilor ei; să arate contribuţia sa efectivă (inclusiv reflexele ei înregistrate în cultura noastră) şi locul pe care îl ocupă astfel în istoria umanităţii.
Nenumăratele definiţii date conceptelor de „cultură'1 şi „civilizaţie" (numai C. Kluckhohn şi A. L. Kroeber înregistrează peste 180!) se pare că au reuşit pină la urmă să creeze o reală confuzie. Termenii au fost intervertiţi: pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul Kultur, în timp ce francezii preferă să indice faptulde cultură prin cuvîntu l civilisation; se folosesc adeseori expresiile „civilizaţie spirituală" şi „cultură materială", ceea ce este o evidentă eontradictio in adjecto; sau chiar se ajunge pină la o identificare a termenilor: dicţionarul enciclopedic „Quillet" (1938) defineşte conceptul de civilizaţie ca „sinonim cultură".
Asemenea confuzii sînt consecinţe ale faptului că teoreticienii respectivi au operat disociaţii de. ordin filosofic nu arareori specioase; că aria faptelor de cultură sau a celor de civilizaţie a fost în mod arbitrar restrinsă; că perspectiva asupra raporturilor dialectice dintre ele a fost neglijată; şi că, în fond, autorii unor noi definiţii — devenite un adevărat „pat al lui Procust" — au amputat ori s-au îndepărtat de caracterul real al faptelor, de realitatea intimă şi de conţinutul lor concret.
Fireşte că o discuţie teoretică a unor asemenea devieri nu îşi are locul aici; dar o clarificare — măcar în linii generale —■ este necesară.
Dealtminteri, din chiar subtitlurile prezentei lucrări poate fi dedusă accepţia pe care am dat-o acestor termeni. — Civilizaţie înseamnă totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizicşi social), reuşind să-1 supună
6
CUVlNT ÎNAINTE
şi să-l transforme, să-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi securităţii, înseamnă „civilizaţi e(t. în sfera ei, prin excelenţă de natură utilitară, intră capitolele: alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea (nu însăşi podoabele), construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţămîntul — dar în măsura în care aceste procese răspund exigenţelor vieţii practice.
Cultura include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate — ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate — la domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia de către celălalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. In felul acesta, sferei culturii îi aparţin: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură şi muzică, arhitectura, pictura, sculptura şi artele decorative sau aplicate.
Evident că această diviziune — dihotomia civilizaţie-cultură — nu înseamnă o opoziţie întrerespectivele domenii, şi cu atît.mai puţin o opoziţie ireconciliabilă. Dimpotrivă. în tot decursul istoriei inter relaţia civilizaţie-cultură s-a afirmat frecvent, comunicarea între ele urmărind idealul realizării plenare a omului, a vieţii şi a comunităţii umane.
Pornind de la această concepţieşi adoptînd criterii metodologice în consecinţă, prezenta lucrare nu ambiţionează.deci să aibă un caracter enciclopedic exhaustiv, şi nici să formuleze explicit alte consideraţii de teoria culturii şi civilizaţiei . Autorul a consultat în primul rînd lucrările specialiştilor de recunoscută autoritate în materie şi — pe cît posibil — pe cele mai recente. A ţinut astfel să pună la dispoziţia cititorului nespecialist o bibliografie orientativă suficientă; dar n-a vrut să îi îngreuneze lectura prin minuţioase trimiteri precise şi la titlul sau la pagina operei autorului consultat şi citat.
Rezultat al unor preocupări constante de patru decenii, lucrarea de faţă a putut să apară în condiţiile în care se prezin tă graţie judicioaselor observaţii şi sugestii ale specialiştilor noştri de reputată competenţă care au binevoit să citească manuscrisul: prof. Adelina Piatkowski, prof. Amita Bhose, prof. Viorel Bageacu, prof. Hadrian Daicoviciu, dr. Constantin Daniel, prof. Radu Florescu, Francisc Păcurariu, prof. Haim Rimer, dr. Oclavian Simu, prof. Bernard Wechsler, — cărora le exprim şi pe această cale sentimentele mele de vie gratitudine.
t Mulţumiri cordiale adresez conducerii Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, directorului dr. Mircea Mâciu şi colaboratorilor săi, pentru condiţiile atîtde generos asigurate în care apare această lucrare.
O. D.
AVANT-PROPOS
Le present ouvrage, concu en quatre volumes — et qui represenţe une premiere chez nous — se propose de trcicer Ies lignes de force qui sous-tendent l’apparition et l’evolution des grandes civilisations, de mettre en evidence leurs traits particnliers, ainsi que la part des influences qu’elles ont subies ou exercees.
En deraiere analyse, il existe autant de civilisations et de cultures que de peuples; il y en a toutefois relativement peu qui, au cours de VAntiquite, soient devenues des civilisations historiques. Notre choix s’est porte sur celles qui, au long de leur existence, ont su deployer tont leur potentiel createur sur de multiples plâns, qui ontacquis un profil d’originalite saillante de natureâles imposer comme des organismes vigoureux, ayant atteint la plenitu de de leur măturile, servant de modele aux peuples voisins, el por leurs Pune vaste contribution au patrimoine des valeurs humaines.
Notre etude s’est efforcee d’illustrer la maniere ciont ces peuples, dans des con-ditions historiques concretes, ont rea lise un mode coherent ci’organisation sociale, politique, administrative, juridique, religieuse; ont exprime une vision per sonnelle sur la vie, Vhomme et lemonde, en formulant un systeme propre de valeurs; ont cree une ontologie, une metaphysique, une ethique, une litterature, unart, —- au-trement dit, ont lu autant de formes culturelles revelalrices de leurs interrogations et options spirituelles, de leurs ideaux, de leurs aspirations, deceptions ou refoule-menis. Par suite, chaque chapi tre consacre â une cu Iture et civi lisation particu liere donne un apercu general de ses conclitions et possibilites concretes; suit Ies lignes evolutives de ses capacites creatrices et deses realisations; met en evidencela portee de sa contribution (en relevant aussi ses echos dans notre culture) et la place qu’elle occupe dans Vhistoire de Vhumanite.
Une observation, tout d’abord: Ies innombrables definitions que revetent Ies concep ts de „culture66 et „civilisation“ (rien quecelles enregisirees par C .Kluckhohn et A. L. Kroeber se chiffrent ă plus de 180!) ont fini par creer une reelle confu-sion. Nous assistons ă une inversion terminologique: Ies Allemands emploient le mol Kultur pour designer Ies faits de civilisation, tandis que Ies Franqais prefer ent le terme de civilisation pour denommer le fait culturel.
On se heurte souvent ă des expressions du genre „civilisation spirituelle“, ou bien „culture materielleu qui, de toute evidence, sont des contradictio in adjecto. Le phenomene culmine ctvec Videntification des termes: le Dictionnaire Encyclo-pedique „Quillet“ (1938) definit le concept de civilisation en temps que synonime de culture.
Ces confusions derivent, d’une part, du caractere souvent specieux des dissocia-tions philosophiques opereespar Ies iheoriciens; d’autrepart, d’une reduction arbi-traire de Vaire des faits culturels ou de civilisation; â laquelle il faudrait ajouter une approche qui negligela dialectique de leur interpenetration et, en dernier lieu, ajouter le fait que Ies auteurs de ces definitions — chaque fois procustiennes — amputent Ies faits de leur caractere reel, de leur intimite, de leur contenu concret, ous’en eloignent.
8
AVANT-PROPOS
Iln'y a pas lieu cTenîamer ici une discussion theorique de ces deviations, sans aucim doute, mais il convient d’apporter quelques precisions indispensables.
Vacception que j’ai donnee â ces termes est d’ailleurs impliquee dans Ies sous-titres du present ouvrage. J’entends par „civilisation“ la totalite des moijens d’adaptation de Vhomine ă son milieu (physique et social) qu’il reussit â domi-ner, â transformer, â organiser en s’y integrant. Tout ce qui se rattache â la satisfaction des besoins materiels, du confort et de la securile tient de la „civi-UsatioiF. Sasphere — de nature utilitairepar excellence — contient Ies chapitres de Falimentation, de Vhabitat, de Faspect vestimentaire (â Fexception de Fornemen-tation), Ies constructions publiques, Ies moyens de communication, la technolo-gie dans son ensemble, Ies activites economiques et administraiives, Forganisation sociale, poliiique, militaire et juridique, — y compris Feducation et Fenseigne-ment, dans la mesure ou cesprocessus releventdes exigences de la vie pratique.
La „culturec9est la spheredes attitudes, des actes et des oeuvres, limites — du pointdevuede leurgenese, de leur motivat ion etfinalite — audomainede Fesprit etde Fintellect.Uoeuvre, Facle et Fhomme de culture recherchent la satisfaction des besoins spirituels ei culturels, larevelation de soi, la decouverte de Finconnu, Fexplication dumystere, le plaisir du beau. Dans leurs rapportsavec le milieu naturel, Fhomme et la societe se proposent d’etablir non pas des relations pratiques, utilitaires ou instrumentales dans leurs reactions reciproques, mais des coniacts, des Communications, des tehtatives d’approche et de fusion avec Fautre. Ainsi Ies usages et Ies coutumes, Ies croyances et pratiques religieuses, Ies ornements, Ies divertissemehts, Ies oeuvres scientifiques, philosophiques, la litterature et la musique, Farchitecture, la peinture, la sculpture, Ies aris de-coratifs ou appliquess’inscrivent dans la sphere culturelle:
II	va de soi quecettedifferenciation— la dichotomie civilisation-culture—ne se congoit pas comme une opposiiion entre Ies deux domaines, et rien moins qu’une opposition irreductible. Tout au contraire. Au cours de Fhistoire, Finterrela-Hon entre la civilisation et la culture s'est frequemment affirmee, — terrain ideal ou Fhomme, la vie et la communaute humaine trouvent leur epanouissement.
Partant de cette conception et des criteres methodologiques qui en decoulent, le present ouvrage ne pretend pas ă un caractere encyclopedique exhaustif, ni ne seperd dans des considerations theoriquessur la cu Iture et la civilisation. L’auteur a consulte Ies travaux Ies plus autorises en cette matiere et, dans la mesure du possible, Ies plus recents. II s9est propose d’offrir au lecteur non specialiste une bibliographie orientative suffisante, sans alourdir le texte par des renvois minu-tieux au titre ou ă la page de Foeuvre consultee et citee.
Le present ouvrage, fruit de quatre decennies de preoccupations constantes, a pu etre edite sous sa forme actuelle grâce aux judicieuses observations et aux sug-gestions de nos specialistes Ies plus reputes, qui ont bien voulu lire le mânu-scrit: Pr. Adelina Piatkowski, Pr. Amita Bhose, Pr. Viorel Bageacu, Pr. Hadrian Daicoviciu, Dr. Constantin Daniel, Pr. Radu Florescu, Francisc Păcurariu, Pr. Ilaim Rimer, Dr. Octavian Simu, Pr. Bernard Wechsler, aux-quels j*exprime ici ma vive gratitude.
Je tiens ă remercier egalement la Direction des Editions Scientifiques et Encyclopediques, le Dr. Mircea Mâciu, directeur, ainsi que ses collaborateurs, pour Ies si genereuses conditions qui ont regi la parution de cei ouvrage.
O. D
FOREWORD
The present work, conceived in four volumes — a first atiempt of tliis kind in our countnj — proposes itself to offer essential data linked to the risc and evolution of the great civilizations, emphasizing the specific features of each one and the principal influences theg submitted to or exerted upon others.
AU things considered, there exist as many civilizations and cultiires as there exist nations; but the number is rather smallof those which, in antiquity, became historical civilizations. From the latter, we have selected those which all along their existence have developed, on multifarious levels, alltheir creative possibili-ties; those which have builtup a profite of their own with a distinct originality, thus succeeding io impose themselves like vigurous, mature, complete organisms, becoming perfect models for some of the neighbouring peoples and, consequently, have brought substanţial contributions to humanitifs patrimony of va lues.
The aim of the author's work was to show how these nations, in the given concrete historical conditions, achieved a coherent mode of social, political, administrative, juridicial, religious organization; how they gave expression to their own vision on life, on man, on the world, and formulating also their own system of values; how they created their own ontology, metaphysics, ethics, literature, art, — that is, a great many forms of culture by which they revealed their doubts and spiritual options, their ideals, expectations, frustrations or their repressions. Consequently, each chapter dedicăted to a cer tain culture and civiliza™ tion aims at outlining the frame of its concrete conditions and possibilities; at showing the lines of its creative capacities and its achievemenls; its effective con-tribution (inclusively its reflexes recorded in our culture), and the place it.occu-pies in the history of humanity.
The innumerable definiiions given to the concepts of „culture'6 and „civiliza-tion6' (C. Kluckhohn and A.L. Kroeber alone have registeredover 180!) seemtohave created, in the end, a real confusion. The terms have been inveried: for facts generated by civilization the Germans use the terni „Kultur", while the French prefer the word „civilisation'5 to indicate cultural facts; of ten, the expressions „spiritual civilization“ and „material culture" are used which is an obvious con-tradictio in adjecto; it everi happens that these two expressions are used inter-changeably: the encyclopaedic dictionary „Quillet66 (1938) defines the concept of civilization as „synonymous to culture66.
Such confusions are consequences of the fad that the respective theoreticians have operated dissociations of a philosophical nature oftentimes specious; that the area of the facts generated by culture, or of those produced by civilization has been arbitrarily restricted; that the perspective concerning the dialedical relations between them has been negleded; and that, in faci, the auihors of some of the uew definiiions — each of the latter becoming a real „bedstead of Procustes“ — have amputated, or drifted away from the real charader of the facts, from their intimate reality and concrete contents.
10
F'OREWOKD
As is but natural, this is not the place for a theoretical discussion on sucii deviations, yet, an elucidation — cit least in general lines — is necessary.
Besides, from the sub-titles themselves of the present work one can deduce the signification I hcive given tliese terms. Civilization signifies the totcilitij of means ivith the help of which num aclcipts himself to his environment (phijsical and social), succeeds in subdiiing, transforming and orgcinizing it and integrates himself in the whole. AII that belongs to the horizon regarding the scitisfging of material necessities such as: commodi ties cind securi ty, means „civilization66. The latter’s sphere, pre-eminently of a utilitarian nciture, comprises the chcipters refer-ring to alimentcition, housing, clothes (except jewelry), public constructions and communication means, technologg in general, economic and administrative acti-vities, social, political, mililary and juridical orgcinizcition, education in general and higher education — get only as far as these processes complg with the exigencies of practicai life.
Culture includes in itssphere the attitudes, actions and works — as genesis. intention, motivation and finality — limited to the domain of the spirit and the intellect. The creative procluction, the action and the man of culture aim cit the satisfying of spiritual and intelleclucil necessities: the revealing of the seif, the discovery of the unknown, the explanation of misterg and the jog callecl forth by beauty .And in relation with na ture, man and soci ety they clo not aim at the establishing of practicai, utilitarian relcitions or at the instrumentation of the one by the other, but are concerned with the establishing of a connection of communication, of seeking, of finding oneself in the other. Thus, allthat is tradition and customs, beliefs and religious practices, orhamentation and entertciinment, tliescientific, philosophic, literary works, aswellas music, architecture, painting, scuipture cinci decorative or applied arts, they cili belong to the sphere of culture.
Of course, this division — the dichotomy civilization-culture — does not mean an opposition between the respective domains, and so much less an uncon-ciliatory opposition. On the contrary. Allalong history, the inter relation civilization-culture has frequently affirmed itself, the communication [between them pursuing the ideal — the plenary realization of man, of life and of the human cammunity.
Starting from this conception and adopting methodological criteriu accord-ingly, the present work does not clciim tobe of an exhaustive encyclopaedic charac-ter and neither does it claim to formulate explicitly other consider ci tions regarding the theory on culture and civilization. The author consulted in the first place the works of authors with an established authority in the matter cind — as far as pbssible — the most recent ones. He thus wanted to place at the disposal of the non-specialist reader a sufficiently large bibliography to gaide him; but he did not want to render him the reading more laborious by adcling precise, minute footnotes referring to the title or page of the consulted and cited author’s work.
This work, the result of a four decade constant study, coulcl appear in the conditions it now presents itself due to the judicious remarks and suggestions made by our specialists of reputed proficiency who were kind enough to read the manuscript: Prof. Adelina Piatkowski, Prof. Amita Bhose, Prof. Viorel Ba-geacu, Prof. Hadrian Daicoviciu, Dr. Constantin Daniel, Prof. Radu Fio-
FOREW'ORD
11
reşca, Francisc Păcurariu, Prof. Haim Rimer, Dr. Octavian Simit, Prof. Ber-nard Wechsler, and io whom I wish to express here, once more, my feelings of deep gratitude.
I also wish to return my cordial thanks to the management of the Sci entific andEncyclopaedic Publishing Honse, to the managing director Dr. Mircea Mâciu and his collaborators for the most generous conditions in which the present work appears.
O. D.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
„Istoria epocii de piatră“. * Repere cronologice. • Epoca paleoîitică. Perioadele, © Locuinţe. • Unelte şi arme. • Relaţii sociale. © Credinţe, idei şi practici religioase. © începuturile artei. Altamira • Funcţia preponderent magică a artei. © „Revoluţia neolitică^. ® Cultura cerealelor şi do-mestieirea animalelor. • Tehnici noi. Ceramica. © Locuinţele şi aşezările.
• Viaţa socială. Ocupaţii. © Ritualuri magico-religioase. Cultul morţilor.
©Civilizaţia megalitică. © Stonehenge. ©Templele din Malta. • Sculptura în epoca neolitică. © Pictura. • Caracterele artei neolitice.
i
f
îl
i
fi ' ^	' A


;ÎMl!SÎ': î'
„ISTORIA EPOCII DE PIATRĂ"
O „istorie“ — în cazul de faţă, o istorie a culturii şi civilizaţiei — este o relatare (şi o interpretare) a faptelor din trecut pe baza unor documente scrise; de aceea, epoca „istorică** a omenirii începe — convenţional — odată cu apariţia documentului scris. Dar asupra civilizaţiei şi culturii epocilor anterioare, a proto-istoriei şi îndeosebi a preistoriei, informaţii suficient de bogate şi de concludente furnizează — în lipsa documentului scris — arheologia preistorică1.
Pentru a obţine o viziune generală asupra evoluţiei omenirii, asemenea informaţii sînt cu atît mai importante cu cît ele dovedesc că descoperirile şi invenţiile fundamentale, fără de care civilizaţia umană ar fi de neconceput, în germene datează încă din epoca preistorică. Precum tot de neconceput ar fi şi structurile sociale şi cele culturale ale epocilor istorice — ştiinţa, arta, religia, — dacă nu se iau în considerare formele lor primare, originare; forme vizibile, demonstrabile sub aspect material prin descoperirile arheologiei (sau deductibile, într-o anumită măsură, pe cale logică), încă din perioada preistorică.
Cum însă materialul arheologic rămas este totuşi insuficient încă pentru a putea răspunde la unele probleme privind viaţa spirituală şi morală a omului preistoric, anumite răspunsuri la astfel de întrebări pot fi obţinute prin analogii sau prin raportări la populaţiile primitive actuale. Cu condiţia ca asemenea raportări sau analogii să fie operate sau căutate cu oarecari rezerve şi cu multă prudenţă. Căci aceste grupuri umane actuale înapoiate — de pildă, populaţii din unele zone africane, americane sau australiene — pot prezenta forme contradictorii de cultură şi civilizaţie. (De exemplu: există populaţii care nu cunosc producerea focului, în schimb dovedesc un evident gust artistic, sau au idei religioase relativ evoluate). Sînt contradicţii datorate fie faptului că aceste populaţii au stagnat de milenii sau au degenerat ulterior sub raportul civilizaţiei datorită efectului unor forţe externe, naturale sau umane, obiective; fie, dimpotrivă, faptului că în unele sectoare ce ţin de sfera culturală au suferit influenţa pozitivă a unor grupuri umane mai evoluate.
REPERE CRONOLOGICE
îndelungatul proces al evoluţiei care a dus la desprinderea de linia biologică a antropoidelor şi la apariţia omului propriu-zis — Homo sapiens — s-a desfăşurat în era cuaternară. Pentru plasarea în timp a fazelor acestei
1	incit, recent, un arheolog de recunoscut prestigiu ca H. Miiller-Karpe, n-a ezitat să îşi intituleze manualul,de preistorie: „Istoria epocii de piatră“ .

16
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
evoluţii — clar mai ales a duratei lor — , reperele mai sigure le constituie glaciaţiunile.
Aceste perioade de răcire succesivă a climei (datorită şi efectelor asupra globului a scăderii intensităţii radiaţiilor solare) au determinat extinderea şi înaintarea calotelor de gheaţă ale marilor masivi muntoşi2. Consecinţa a fost apariţia (sau dispariţia) unui anumit tip de floră şi de faună, care apoi, în perioadele intermediare — ale interglaciaţiunilor, de retragere prin topire a calotelor glaciare cînd clima se încălzea — sufereau modificări şi adaptări corespunzătoare. — Pentru Europa, cele patrii glaciaţiuni din era cuaternară ale Alpilor sînt denumite — în ordinea lor cronologică şi după numele localităţilor în care au fost studiate: Giinz, Mindel, Riss şi Wurm. Datarea perioadelor glaciare — ca dealtminteri şi datarea principalelor etape ale evoluţiei preumane, a perioadelor preistoriei şi a primelor fapte de cultură şi civilizaţie — rămîne încă aproximativă şi mult controversată3.
începuturile civilizaţiei — începuturi care sînt legate în primul rînd de confecţionarea cu grijă a celor dintîi unelte de piatră4 — se situează în perioada glaciaţiunii Giinz, cînd au trăit primele specii — succesiv dispărute — de „hominizi", precursori ai tipului uman actual (australopitecul5, pithecantropul, sinantropul, etc.). Aceste începuturi care s-ar situa deci în urmă cu 550 000 sau 600 000 de ani se grupează în două mari epoci, denumite — după tehnica predominantă de prelucrare a uneltelor şi armelor de piatră: paleolitică — perioadă în care forma uneltei de piatră, de obicei de silex, era obţinută prin lovire sau prin cioplire, prin tehnica percuţiei directe
2	Fenomenul a fost general, afectînd ambele emisfere. în zona europeană calota de gheaţă — aţingînd pe alocuri o grosime chiar de 2-3 000 m — acoperea în momentul său de maximă extensiune ţările scandinave şi baltice, Anglia, nordul Germaniei şi Olanda, Polonia şi nordul Rusiei pînă la Kiev. Calote locale acopereau zonele Alpilor, Pirineilor, Vosgilor, Carpaţilor, Caucazului, Himalayei, etc. Calota Groenlandei se întindea şi peste America de Nord.
3	Totuşi, pentru o încadrare cit mai clară posibil a faptelor ne vom referi la o cronologie recentă (W. Bray şi D.Trump, 1970), cea mai apropiată de situările cronologice propuse azi în general: perioada glaciară Giinz între anii 590 000-550 000; Mindel — 476 000 435 000 ; Riss — 230 000-187 000; Wurm — 70 000-10 250 î.e.n. (dar după Milankovic — 120 000-25 000. Cu toate metodele moderne de investigare, problemele legate de cronologie continuă să rămînă mult controversate).
4	De confecţionarea, şi nu doar de folosirea unor unelte fără a le modif ica — cum ar fi cornul sau băţul. „Noţiunea de unealtă implică păstrarea uneltelor şi repetarea lucrărilor“ (K. Horedt). Or, nici una din aceste condiţii nu erau respectate de acei australopiteci despre care se presupune că „modificau” prin lovire la un capăt o bucată de piatră de rîu spre a o folosi drept unealtă. Acest tip de p seu do-unealtă (proprie aşa-numitei „civilizaţii de prund” — pebble culture) este cunoscut de la cele mai vechi exemplare, găsite la Koobi Fora, în Kenya, datate 2 600 000 de ani. Cele aflate în primul strat al staţiunii Oldowai, în nordul Tanzaniei (datarea lor cu potasiu-argon: 1 900 000 de ani), sînt produse de specia Pithe-cantropus erectus. în partea superioară a stratului Oldowai II (datat: 1 200 000—500 000 de ani) apar primele adevărate unelte (aşa-numitele „toporaşe de mînă“ sau „cioplitoare”) tipice şi proprii paleoliticului inferior şi mijlociu. Această primă unealtă apare mai îngrijit lucrată în straturile Oldowai III şi IV; în ultimul—-alături de resturi ale tipului uman Neanderthal (cf. W. Bray şi D. Trump — vd. bibliografia).
5	Specia de hominizi cea mai primitivă (înalţi aprox. 1,20 m), atestată în urmă cu două sau chiar trei milioane de ani, nereprezentată pe teritoriul Europei. Azi, se consideră în general că linia precursorilor adevăraţi ai omului, sau, în orice caz, ai celor mai apropiaţi de tipul uman sapiens, este inaugurată de Homo erectus (pithecantropul, sinantropul, etc.) — care îşi începe evoluţia în urmă cu aproximativ 550 000 de ani, care folosea focul şi care îşi confecţiona fără îndoială unelte adevărate. — „Apariţia omului şi confecţionarea pri-pelor unelte pot fi situate în timp cu aproximativ 500 000 de ani în urmă ” (V. G. Ghilde),
REPERE CRONOLOGICE
17
sau mediate; şi epoca neolitică, în care unealta de piatră mai puţin dură şi rezistentă decît silexul era şlefuită. Epoca paleolitică se subdivide în trei faze. Prima, paleoliticul inferior, se presupune că ar fi avut o durată de peste 400 000 de ani; este faza hominizilor amintiţi şi a altora asemănători, în paleoliticul mijlociu — a cărui durată pare să fi fost de aprox. 100 000 de ani *— tipul preuman dominant a fost Homo primigenius, aşa-numitul „om din NeanderthaU (a cărui prezenţă pe teritoriul României este documentată arheologic de ex. în peştera din Ohaba Ponor).
„Omul din NeanderthaU a apărut deci în urmă poate chiar cu 180 000 de ani (deşi mai plauzibilă pare cifra dată de alţi autori, de 90 000 de ani) şi a dispărut în perioada interglaciară Riss-Wurm. în locul lui, în paleoliticul superior — care a durat probabil 42 000 sau numai 31 000 de ani, după regiuni — şi-a făcut apariţia („simultan în Europa, în Africa de Nord şi de Est, în Palestina şi chiar în China“ — V. Gordon Ghilde) tipul uman actual, Homo sapiens. Acesta este cunoscut în trei varietăţi principale, denumite după localităţile unde urmele lor au fost descoperite: Cro Magnon (tip antropologic înalt şi care se crede că ar fi strămoşul populaţiilor europene autohtone), Chancelade (oameni mici de statură, tip de tranziţie spre cel al eschimoşilor actuali) şi varietatea Grimaldi, cu caractere negroide.
Cît priveşte epoca neolitică (arheologii disting şi o fază preliminară, de tranziţie, numind-o mezolitieă sau epipaleolitică), caracterizată de trecerea la economia agricolă şi la creşterea animalelor, aceasta ar începe odată cu sfîr-şitul ultimei glaciaţiuni — deci în urmă cu aproximativ 10 000 de ani — şi s-ar încheia odată cu începuturile6 folosirii şi prelucrării metalelor (către 4500 î.e.n.).
Toate aceste diviziuni şi subdiviziuni nu constituie însă şi delimitări cronologice sigure, unanim admise de preistoricieni şi general valabile, căci durata lor diferă de la o zonă la alta. Ele servesc pentru a indica doar o anumită ordine de succesiune tipologică, anumite sisteme de viaţă materială, socială şi spirituală; deci faze şi tipuri de civilizaţie şi cultură. Indicaţiile de ordinea cronologiei pe care ele le pot da sînt limitate la anumite regiuni, mai mult sau mai puţin circumscrise. — Pe de altă parte, durata acestor perioade ale preistoriei n-a fost aceeaşi peste tot, n-a fost identică în toate ariile geografice. în unele regiuni predomina încă un tip de civilizaţie paleolitică în timpul cînd în Orientul Apropiat se prelucrau de milenii metalele. Unele zone culturale s-au izolat treptat, urmînd o evoluţie proprie: astfel, America precolumbiană, deşi a rămas intr-un stadiu de civilizaţie fundamental şi tipic neolitică, a ajuns totuşi să realizeze forme remarcabile de civilizaţie şi de cultură urbană.
Evoluţia civilizaţiei umane nu este un proces uniform, nu se desfăşoară în forme simultane şi paralele nici chiar în regiuni apropiate geografic. Uneori chiar în interiorul uneia şi aceleiaşi arii geografice mici decalajele sînt evi-
6	Primul metal folosit (la început în starea naturală, apoi prin topire) a fost cuprul, din mileniul al V-lea î.e.n. în Orientul Apropiat metalurgia bronzului a apărut poate chiar la şfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. Din mileniul următor datează şi cele mai vechi obiecte de fier cunoscute (găsite în mormintele din Ur şi în piramida lui Kheops). Hitiţii deţineau încă din sec. XIV î.e.n. secretul şi primatul prelucrării fierului. In regiunea egeo-medite-raniană prelucrarea fierului a început după anul 1200 î.e.n. Totuşi, piatra a continuat să furnizeze multe tipuri de unelte (cele mai comune şi cele rnai utile vieţii de fiecare zi) încă mult timp după momentul folosirii şi prelucrării aramei. 2
2 — Istoria culturii şi civilizaţiei
20
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
dente. Egiptul, de exemplu, mai folosea încă primitive unelte de piatră în timp ce construia acele uimitoare capodopere de ştiinţă şi de tehnică — piramidele. Anumite forme de civilizaţie şi de cultură preistorică se pot prelungi şi în epoca istorică. — Pe de altă parte, nordul Europei continua să trăiască într-o primitivă fază de civilizaţie neolitică, în timp ce pe malurile Eufratului scribii regali transcriau Codul lui Hammurcibi sau Epopeea lui Ghilgameş!
EPOCA PALEOLITICĂ. PERIOADELE
Ceea ce caracterizează fundamental epoca paleolitică este totala dependenţă a omului de natură. Faptul acesta este demonstrat de felul alimentaţiei, al locuinţei, al uneltelor sau al armelor, şi chiar de sensul artei practicate în această perioadă.
De-a lungul întregii epoci paleolitice strămoşii omului actual se hrăneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, seminţe, bulbi, ciuperci; apoi melci, insecte, crustacee, ouă, şopîrle, peşti, şerpi, cîrtiţe şi alte animale mici. Sursa principală de alimentaţie (cel puţin pentru anumite faze ale paleoliticului), o oferea vînătoarea. Primele dovezi arheologice în acest sens — datînd din paleoliticul inferior — arată că strămoşii omului sapiens începuseră să vîneze probabil şi animale mari, chiar rinocerul pădurilor sau elefantul stepelor (a cărui lungime atingea cinci metri, iar în greutate, pînă la opt tone !). Vînătoarea acestor periculoase pachiderme se efectua cu ajutorul ţepuşei, a suliţei de lemn care avea probabil o lungime de trei metri şi vîrful ascuţit călit la foc. Mai eficace, cu rezultate mai consistente şi mai puţin primejdioasă era vînătoarea prin hăituire: animalul, singur sau în turmă, era gonit de grupul de vînători spre o prăpastie, o faleză înaltă şi abruptă sau o groapă uriaşă, mascată cu crengi şi avînd înfipţi în fundul gropii pari ascuţiţi. (Cu această metodă vînează elefanţii şi hotentoţii de azi).
în perioada următoare — a paleoliticului mijlociu — în locul elefantului stepelor şi a rinocerului de pădure au apărut (după regiuni) mamutul şi rinocerul lînos, uriaşul urs al cavernelor, o specie de capră de munte, muflonul, bizonul, antilopa, cerbul, calul sălbatic şi măgarul sălbatic. într-o singură staţiune preistorică din Ucraina s-au găsit resturile a 12 mamuţi — ceea ce însemna circa 50 de tone de carne; în staţiunea Predmost din Moravia — peste o mie de mamuţi ucişi; iar într-o altă staţiune, resturi a 2 400 de bizoni — care furnizaseră deci vînătorilor aproximativ 3 600 de tone de carne comestibilă !
în faza superioară a paleoliticului vînatul de bază îl constituiau pachidermele (pînă la dispariţia lor din Eurasia) şi mai ales calul sălbatic — animal periculos, greu de vînat, care era hăituit şi cu ajutorul focului. La Solutre, în Franţa, s-au găsit într-o prăpastie resturile a circa 100 000 de cai sălbatici, vînaţi în acest mod. Cerbul, renul (precum şi calul sălbatic) erau vînaţi acum cu arme noi: cu suliţa aruncată la distanţă şi chiar cu săgeţi azvîrlite cu ajutorul unui propulsor (arcul cu săgeţi va apare abia la sfîrşitul neoliticului). Cu suliţa aruncată de la distanţă erau vînaţi şi ursul şi mistreţul — care în anumite zone ocupau un loc important în alimentaţie. Capra neagră şi ţapul săE
EPOCA PALEOLITICĂ» PERIOADELE
21
Bizon. După o incizie din grota N.iaux (Arriege, Franţa)
batic se vînau cu săgeţi sau erau prinşi în curse. Animalele mici — de pildă iepurele — sau păsările (raţa şi gisca sălbatică, lebăda, cocorul, etc.). aveau o importanţă mai mică în economia alimentară a erei paleolitice; nu însă şi peştele, şi mai ales — în regiunile unde se găsea — somonul. Marile feline — leopardul şi uriaşul leu al cavernelor — erau înfruntate de om numai în scop de apărare, nu pentru a fi consumate.
în perioada paleoliticului superior suliţa de lemn avea vîrful ascuţit armat cu piatră, os sau corn; uneori suliţa avea crestate şanţuri longitudinale, în care probabil că se puneau anumite substanţe otrăvitoare utile efectului vînătorii. Suliţa de aruncat la distanţă avea vîrful dinţat pe o anumită porţiune, asemenea unui harpon. Se folosea şi laţul, confecţionat din liane. în schimb, în primele două faze ale paleoliticului (deci timp de aproape o jumătate de milion de ani î) arma principală a primilor oameni — dacă nu chiar singura — a rămas ţepuşa de lemn nearmată, cu vîrful doar ascuţit cu ajutorul unei lame tăioase de silex şi apoi călită la foc spre a-i spori rezistenţa.
Folosirea focului de către strămoşii omului datează din perioada paleoliticului inferior. Aceşti hominizi însă (sinantropul, de pildă, ne-a transmis urme certe de folosire a focului) nu ştiau deocamdată decît să-l întreţină, să-l alimenteze, luîndu-1 din surse naturale, — din incendii provocate de trăsnete, de căldura soarelui sau de meteoriţi, de vulcani sau de aprinderea spontană a gazelor naturale7. Începînd însă din paleoliticul mijlociu, „omul din Neam derthaF ştia să producă singur focul; primul procedeu folosit se pare că era lovirea unei bucăţi de bisulfură de fier (pirită) sau de hematit cu o piatră dură (tehnica de azi a amnarului aprinzînd o bucată de iască). Mai tîrziu, focul era obţinut — cum procedează încă şi azi unele triburi primitive — prin frecarea a două bucăţi de lemn uscat.
Din perioada paleoliticului inferior încă, şi mai mult din perioada următoare, s-au găsit urme a numeroase vetre de foc. Focul servea pentru încălzit, pentru călirea vîrfului ţepuşelor, pentru a ţine la distanţă de grotele locuite
7	Mai există şi azi cel puţin două triburi care nu cunosc nici un procedeu de aprindere a focului: negritoşii din insulele Andaman (din Golful Bengal) şi pigmeii Bambuti din pădurile de la graniţa dintre Congo şi lacul Tanganyka (vd. Birket-Smith).
22
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
animalele periculoase, pentru a le goni în timpul vin a tor ii, si în sfîrşit pentru a frige carnea şi a o face astfel mult mai uşor de digerat. Probabil că în momentul cînd omul a observat că o bucată ele Iut căzută din îutmiplare pe vatră se încălzeşte la căldura focului s-a născut ideea ceramicii arse. S-au găsit, din perioada paleoliticului superior, multe figurine de lut ars, dar nici un recipient.
LOCUINŢE
La început strămoşii oamenilor trăiau sub cerul liber. Căutau, fireşte, să se adăpostească şi în peşteri — în regiunile unde se găseau. Locuri preferate erau şi cavernele din preajma nurilor, care — pe lîngă apa de băut la înde-mînă — of erau şi condiţii mai avantajoase de vinătoare (sau de pescuit), în timp ce malurile înalte constituiau un bun adăpost natural.
Începînd de la sfîrşitul paleoliticului inferior strămoşii omului au ocupat tot ma mult peşterile8; la început, numai în perioadele de frig intens. Contra fiarelor, peşterile erau păzite la intrare de un foc întreţinut continuu. Existau şi grote (dar se pare că acestea nu erau locuite) în care se oficiau primitivele acte de cult — de obicei în partea cea mai retrasă, intr-o încăpere laterală sau in fundul peşterii.
în epocile următoare (probabil în paleoliticul mijlociu, sigur în paleoliticul superior) au apărut locuinţele construite — colibele. Primele colibe sau bordeie erau locuinţe comune folosite de un grup mai mare. S-au găsit urmele unor asemenea bordeie, amenajate în gropi naturale (adinei pînă la 3 m), căptuşite cu „pereţi" alcătuiţi din oase de mamut ori din prăjini. Bordeiele erau acoperite cu piei ale animalelor vînate, cu crengi sau cu pămînt. Astfel de locuinţe de grup, avîncl forma ovală, sau circulară (cu un diametru de circa 5 m), sau rectangulară cu o lungime de pînă la 12 m, aveau una sau mai multe vetre de foc. Dar nici acum, şi nici chiar în paleoliticul superior nu se poate vorbi încă de „case" propriu-zise, de construcţii avînd pereţi şi acoperiş ca elemente independente, ci doar de structuri primitive de tipul colibei.
Aşezările erau de scurtă durată — în funcţie de prezenţa şi de natura vmatului, precum şi de natura ocupaţiilor în general a celor care le locuiau. fDe multe ori însă aşezările erau ocupate pe o perioadă de timp lungă (ca, de pildă, cele descoperite în Austria, în Ucraina sau în Morav ia), putîndu-se întinde chiar pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri pătraţi. Îneît, în paleoliticul superior se poate vorbi de adevărate sate de vînători; bineînţeles, rare şi de regulă cu o populaţie de 50 pînă la 100 de persoane9,
8	Boşimanii, vedaşii sau indigenii din sudul Australiei locuiesc şi azi exclusiv în caverne. — Unelte din paleoliticul inferior s»au descoperit şi la noi, în zona dintre Olt şi Argeş, ş.a.; de asemenea, locuinţe în aer liber şi în peşteri, din paleoliticul mijlociu şi superior (vd. bibliografia).
9	S-a calculat cu aproximaţie că în paleoliticul superior populaţia care ocupa întreaga suprafaţă a Galliei nu trecea de 50 000 de persoane.
UNELTE ŞI ARME
23
UNELTE ŞI ARME
Prima unealtă de care s-a servit strămoşul omului a fost probabil un băţ cu care scurma pămIntui, c-ăutînd rădăcini, sau cu care ucidea vietăţi mai mici. S-a folosit, desigur, şi de pietrele găsite în stare naturală — dar nici aceste obiecte, nemodificate de hominizi, nu sînt propriu-zis unelte. Cînd acestor obiecte naturale îi s-a adus o modificare menită să le sporească funcţionalitatea a apărut actul propriu-zis uman — primul act care, alături de folosirea şi producerea focului, diferenţiază indiscutabil specia umană de regnul animal — şi anume: confecţionarea uneltelor. Ceea ce a marcat, de fapt, apariţia tehnicii.
Pentru confecţionarea uneltelor omul preistoric a folosit diverse roci ca granitul, cuarţul, şistul, calcarul dur. întotdeauna însă a preferat silexul, cremenea, materialul cu cel mai înalt grad de duritate folosit vreodată de om pînă la apariţia oţelului. Pentru a-şi confecţiona aceste prime unelte omul a folosit două tehnici: tehnica aşchierii prin lovire, prin percuţia care despica aşchii din bucata de piatră lovită, obţinîndu-se astfel forma primă a obiectului dorit; a doua — tehnica de retuşate a uneltei prin procedeul presării asupra nucleului de piatră. Cînd omul preistoric a observat că prin lovire cu o altă piatră silexul se despică în aşchii, a repetat conştient acest act, căutînd să dea bucăţii de silex forma funcţională dorită. în felul acesta au fost produse primele unelte de silex. Apoi a folosit şi al doilea procedeu: acela al presării cu ajutorul unei bucăţi intermediare de lemn sau de os, intr-un anumit fel aplicată între obiectul percutor şi unealta de retuşat. La aceasta s-a redus -- timp de aproape cinci sute de mii de ani — toată tehnica confecţionării uneltelor de piatră. Tehnica ulterioară mai evoluată, aceea a şlefuirii şi a perforării pietrei, va apărea abia odată cu „revoluţia neolitică'".
în perioadele paleoliticului inferior şi mijlociu uneltele caracteristice erau aşa-numitele „toporaşe de mină"" sau pumnare (în franceză ,,coup-de-poing“), lungi de cel mult 25 cm si atingînd greutatea maximă de un kilogram, de formă migdaloidă cu vîrful ascuţit şi marginile tăioase (ceea ce le făcea apte pentru multiple întrebuinţări). Aşchiile derivate serveau — începînd din paleoliticul superior — la tăiat, la crestat, la răzuit, etc.
în paleoliticul superior vor apărea tehnici noi: în primul rînd tehnica de prelucrare a aşchiei, mijloc prin care se va obţine un mare număr de răzuitoare, de ferăstraie, de unelte pentru prelucrarea altor unelte, precum şi lame de silex lungi, înguste, cu destinaţii diverse, subţiri şi cu ambele margini ascuţite. Tot acum vor fi folosite în mare cantitate vîrfurile de silex pentru suliţe sau pentru săgeţile aruncate cu propulsorul. Dar marea noutate în materie o va constitui acum tehnica lucrării osului, a fildeşului şi a cornului, — mai ales către sfîrşitul acestei perioade, în faza magdaleniană10. Prin aceste noi mate-
10	Paleoliticul superior se subdivide, în principal, în fazele de civilizaţie: aurignaciană (ale cărei începuturi s-ar plasa — conform cronologiei Bray-Trump — în urmă cu 31 000 de ani; sau pentru Europa Centrală, 42 000 de ani), gravettiană (cca 25 000 de ani), solutreană (cca 18 000 de ani) şi magdaleniană (începută aprox. acum 15 000 de ani). Denumirile sînt date după numele localităţilor din Franţa unde a fost găsit respectivul material arheologic caracter izant.
24
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
riale şi tehnici paleoliticul superior se prezintă mult mai diferenţiat, mai evoluat în raport eu perioadele precedente. Din os şi din corn se fac acum nu numai suliţe şi harpoane, ci şi primele ace de cusut cu ureche — obiect indispensabil confecţionării îmbrăcămintei din piei şi blănuri, cusute cu fire făcute din
Propulsor ornat cu imaginea unui cocoş de munte. Sculptură în corn de ren din grota Mas d5Azil (Franţa)
intestine de animale. (Căci pînă la această dată. singura îmbrăcăminte fusese o simplă blană aruncată pe umeri). Cu siguranţă că tot acum a apărut şi o tehnică a împletitului de coşuri şi eventual de rogojini; în zona Balticei împletiturile sînt cunoscute în mezolitic.
în fine, în paleoliticul superior au apărut şi alte tehnici, legate de producţia artistică: modelări de figuri umane şi animale, inciziuni, basoreliefuri, statuete, precum şi uimitoarele picturi din peşteri. Istoria artei începe cu capitolul paleoliticului superior.
RELAŢII SOCIALE
Nu putem şti aproape nimic sigur cu privire la raporturile sociale ale umanităţii din era paleolitice.. Se pot face doar unele deducţii, bazate pe puţinele repere arheologice de care dispunem.
în legătură cu foarte îndelungata perioadă a paleoliticului inferior este logic să presupunem că o societate a cărei economie se baza în principal pe vină-toare nu putea trăi decît în grupuri de cel puţin douăzeci de familii; că funcţia de comandă în grup o deţinea bărbatul cel mai viguros şi mai abil în ale vînă-toarei; că activităţile economice (vînătoarea propriu-zisă, transportul şi pregătirea vînatului, confecţionarea uneltelor, culesul hranei de natură vegetală, ş.a.) erau distribuite între membrii grupului în funcţie de vîrstă şi de sex;
RELAŢII SOCIALE
25
— cel puţin uneori — consumarea vluatului avea loc în comun, la mese comune; că pentru dirijarea acestor activităţi exista o oricît de rudimentară structură organizatorică şi de conducere, individuală sau colectivă; că trebuie să se fi stabilit şi anumite norme de activitate practică, de comportare în relaţiile dintre membrii grupului sau dintre grupuri diferite; în sfîrşit, că aceste grupuri erau comunităţi deschise, menţineau relaţii de un fel sau altul cu grupuri diverse, inclusiv prin relaţiile de înrudire.
La concluzii ceva mai sigure ne conduc dovezile materiale datînd din paleoliticul mijlociu, în special mormintele. Din aceste dovezi reiese că ritualul de înmormîntare nu făcea nici o distincţie între sexe, — fapt care permite supoziţia că nici în viaţă femeia n-ar fi deţinut o poziţie socialmente inferioară bărbatului11. Comunitatea de familie avea, aproape sigur, o importanţă deosebită; ceea ce este dovedit de faptul că şi copiii erau înmormîntaţi alături de părinţi, însoţiţi de obiecte şi podoabe funerare.
Despre un cult propriu-zis al morţilor încă nu se poate vorbi12, decît doar despre o grijă, un respect, o afecţiune faţă de defunct, în acest sens trebuie interpretată grija omului din Neanderthal de a-şi înmormînta morţii. Dar probabil că abia în concepţia omuluisapiens mortul continua să trăiască pe acest pămînt ca înainte, invizibil însă şi intr-un anumit loc fix — în mormînt; că rămînea un fel de „cadavru vîu“; drept care trebuia să i se pună alături de mîncare, să i se dea uneltele, armele, podoabele lui şi să fie aşezat în groapă într-o anumită poziţie, ca şi cum ar dormi sau ca şi cum ar fi bolnav.
Acum, în paleoliticul superior, putem admite că ar fi apărut o categorie diferenţiată de restul grupului: persoana care şi-ar fi asumat sau căreia i s-ar fi încredinţat o anumită funcţie de conducător spiritual. Această persoană ar fi magul, strigoiul, vraciul vindecător de boli —primul „profesionist44 al omenirii,— şamanul din societatea primitivilor de azi13. Dar asupra naturii funcţiilor şi a poziţiei acestui conducător spiritual în cadrul grupului nu se pot face deocamdată decît supoziţii.
Nu putem cunoaşte cu certitudine viaţa interioară a omului epocii paleolitice; dar, cel puţin, putem bănui existenţa la această dată a unor credinţe animiste.
Lumea spiritelor rele, maligne, era desigur considerată — cum va continua să fie considerată şi mult mai tîrziu, în epocile istorice — a fi şi cauza bolilor. Ceea ce înseamnă că tratamentul era de resortul celui care deţinea (măcar temporar, nu permanent) cea mai veche funcţie specializată: a vrăjitorului, a şamanului, a celui care va deveni mai tîrziu preotiil-vindeeător. „Medicina s-a născut odată cu religia44 (M. Sendrail). Dar, pe lingă o terapeutică ce se confunda cu magia, putem presupune şi existenţa unei medicine cu caracter pozitiv, apărută odată cu descoperirea întâmplătoare a virtuţilor terapeutice reale ale unor plante.
Marea calamitate a omenirii epocii paleolitice (cînd puţini indivizi ajungeau să depăşească vîrsta de 30 de ani) era reumatismul. Examenul osteolo-
11	Sacrificiul funebru al văduvei — semn al unei situaţi! de dependenţă a femeii — va apărea pentru prima data în epoca neolitică,
12	„Cultul cran iilor“ la neanderthalieni, intr-un anumit fel dispuse şi vopsite cu ocru roşu, ar putea fi eventual interpretat ca un act de cult?
13	Se cunosc pînă în prezent peste 75 de figuri, desenate sau pictate, din această perioadă, care au fost interpretate ca reprezentind vrăjitori, exorcişti sau dansatori mascaţi exec ut în d un dans ritual.
26
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
gic a 86 de schelete de neanderthalieni, provenind dintr-o singură necropolă, a găsit 92 de vertebre atinse de osteoartroză cronică. Totuşi, se pare că rahitismul şi tuberculoza nu erau încă cunoscute, în schimb, pe lingă faptul că reprezentările plastice ale numeroaselor „Venere" steatopige aveau un caracter evident simbolic, se crede totuşi că diformităţile obezităţii erau efectiv frecvente în anumite zone geografice (ca azi, la unele populaţii din sudul Africii).
CREDINŢE. IDEI ŞI PRACTICI RELIGIOASE
Apariţia unor credinţe, idei, atitudini religioase — legate de anumite acte rituale de sacrificiu si de un cult al morţilor — este atestată arheologic Intr-un mod mai concludent începînd din paleoliticul mijlociu.
Astfel sînt sacrificiile de animale. Se sacrificau animale întregi sau anumite părţi din corpul animalului, în credinţa că în felul acesta vina tul se va înmulţi şi va deveni cît mai numeros14. Uneori (obiceiurile funerare au variat în timp şi de la o zonă la alta) sacrificiul se efectua sub forma depunerii animalului ucis în apropierea sau chiar în interiorul aşezării — în aer liber sau în grote — acoperindu-1 cu pămînt sau aşezîndu-i-se deasupra unelte de silex frumos lucrate, ori de fildeş. în unele cazuri aceste obiecte erau colorate cu ocru roşu, ceea ce prin analogie de culoare evoca sîngele şi deci simboliza viaţa. Alteori sacrificiul consta în îngroparea doar a unor părţi din corpul animalelor, mai multe mandibule sau cranii aşezate într-o anumită ordine. Alteori, craniul animalului era golit de creier (operaţie care probabil că avea loc cu un oarecare ritual); după care corpul animalului sacrificat era umplut cu pietre şi scufundat intr-un lac. în fine, sacrificiul putea lua şi forme de ardere a corpului animalului.
Alte concluzii, mai consistente, privind credinţele şi ideile inagico-religioa-se ale epocii preistorice pot fi trase din considerarea cultului morţilor.
Pentru paleoliticul inferior asemenea atestări arheologice nu există. Se pare totuşi că exista grija de a nu lăsa cadavrul uman să fie devorat de animale. Iar faptul că s-au găsit numeroase mandibule şi cranii omeneşti adunate cu grijă la un loc ne permite să credem că craniul (sau uneori numai mandibula) erau considerate ca avînd anumite semnificaţii particulare şi că deci se cuvenea să fie onorate în consecinţă.
Din paleoliticul mijlociu avem indicaţii materiale mai precise privind cultul morţilor. Acest cult, mai bine definit acum, este dovedit de existenţa mormintelor săpate, precum şi de felul în care erau aşezate cadavrele, sau de o anumită orientarea lor în raport cu punctele cardinale. Fireşte că în această privinţă nu puteau exista norme absolut identice la grupuri aflate la distanţe de sute sau mii de kilometri unele de altele; dar e clar că — deşi respectivele concepte erau vagi, iar accepţia lor era labilă — ele existau şi că erau respectate. Adeseori corpul era aşezat pe partea dreaptă în poziţie ghemuită, cu capul orientat spre răsărit şi sprijinindu-se pe o lespede ele piatră. Uneori cra-
14	Obiceiul sacrificării ursului se mai păstrează şi azi la unele populaţii înapoiate de vînători— de pildă la tunguşi. Dar sacrificii de animale s-au practicat peste tot, în preistorie, de-a lungul antichităţii şi mai tîrziu, pînă în zilele noastre.
CREDINŢE, IDEI ŞI PRACTICI RELIGIOASE
niul era desprins de corp şi înmormîntat separat, golit de creier. Leziuni dovedind o moarte violentă lasă să se presupună că se practicau (ca la u nele populaţii primitive de azi) şi sacrificii rituale umane. Alături de corpul defunctului se depuneau ca ofrande unelte de piatră îngrijit lucrate, dinţi de bizon, de ren, de cerb, etc.; sau mai multe perechi de coarne de capră de munte, în mod ordonat dispuse în jurul craniului. Bucăţile de ocru găsite lîngă cadavre ne permit să admitem şi existenta unui ritual simbolic al colorării cadavrelor.
în paleoliticul superior, în orice caz, existenţa acestui obicei este certă15. Cum roşul — culoarea sîngelui — era considerat desigur culoarea vieţii, cadavrul era presărat cu ocru roşu, în pulbere sau amestecat cu argilă. Poate pentru ca defunctul să recapete culoarea vieţii şi în felul acesta să participe în continuare — prin analogie magică — la viaţa grupului?
O semnificaţie magică, un sens religios aveau fără îndoială şi reprezentările artistice, deosebit de frecvente în perioada paleoliticului superior. Includerea lor în repertoriul actelor de cult era determinată de concepţia de viaţă a omului acestei perioade.
Omul epocii paleolitice se simţea într-un raport direct şi permanent cu natura, pe care o vedea animată, căreia îi atribuia un suflet; şi era convins că el putea avea o influenţă sigură şi nemijlocită asupra naturii, asupra întregii lui ambianţe. Lumea i se prezenta ca o unitate. O limită între el şî animal era foarte indecisă. Omul considera că între el şi regnul animal există o analogie de esenţă, dacă nu chiar o identitate funciară. Noţiuni abstracte nu avea, conceptul de „suflet4' încă nu i se formase, nici ideea de irealitate sau de supra-
15	Verosimilă — dar nedemonstrată arheologic — este şi practicarea canibalismului religios (A. Leroi-Gourhan).
Vrăjitor execut în d un dans magic (?). Figură gravată şi pictată din grota TroisFr&res (Arriege,
Franţa)
28
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
terestru. Ca atare, şi arta sa (acum ordonată iconografic, dindu-i-se ansamblului o semnificaţie anumită) va fi o artă de reproducere realistă, concretă, direct legată de experienţa sa practică, — iar nu o artă conceptuală, stilizată, abstractă, ca mai tîrziu arta perioadei neolitice. Ideea de etern, ideea de extrapămînţese, ideea unei vieţi „de dincolo4', ideea de strămoşi, ideea de spirite, — toate acestea vor apărea abia în neolitic. Şi tot în neolitic seva delinia în mintea omului şi distincţia dintre corp şi suflet. Omul paleoliticului nu concepea încă o asemenea dualitate.
In reprezentările picturale (executate pe pereţii grotelor şi în părţile greu accesibile, parcă anume rezervate acestui scop, ale grotelor) figurile animale şi umane aveau o semnificaţie şi o funcţie magică. La fel şi numeroasele statuete de argilă, de piatră, de fildeş sau de os. O semnificaţie şi o funcţie de aceeaşi natură aveau şi urmele de mîini, contururile unei palme deschise, desenate pe stîncă şi traducînd ideea de „posedare" — act presupus că se realizează prin analogie magică16. Gîndirea omului preistoric — ca şi, în genere, aceea a primitivilor de azi — era un tip de gîndire magică, potrivit căreia o acţiune figurată plastic (un desen, o pictură, o sculptură) poate avea un efect magic practic, real. Astfel, un animal este reprezentat în agonie, cu suliţa încă înfiptă în corp, pentru ca în felul acesta animalul să fie adus (printr-un efect de analogie magică) sub puterea vînătorului. „Uciderea imaginii", distrugerea ei prin lovituri sau prin săgeţi trase în animalul pictat, este practicată şi azi de boşimani şi de ho-tentoţi. (Dar o practicau şi vrăjitoarele din Evul Mediu !). Este şi azi prezentă în aproape toate cultele religioase ideea că figura echivalează cu obiectul sau cu subiectul reprezentat, că fiinţa sau obiectul desenat şi desenul însuşi sînt în esenţă unul şi acelaşi lucru.
Trebuie să admitem aşadar că în epoca paleoliticului superior aveau loc (desigur, nu identic în toate zonele geografice) felurite ceremonii cu caracter religios, acte funerare, sacrificiale, practici de incantaţii şi exorcisme, rituri de vînătoare etc. Probabil că erau însoţite de murmure, cuvinte, formule rostite coral şi erau eventual acompaniate de sunetele unor rudimentare instrumente de percuţie (sau de frecare, de tipul buhaiului). în cadrul acestor ceremonii rituale un rol esenţial îl aveau şi mimica, pantomima sau costumaţia bizară (a vrăjitorului, a şamanului?) imitînd înfăţişarea animalelor. Probabil că omul erei paleoliticului tîrziu practica şi pictarea propriului său corp, sau chiar deformările corporale intenţionate — aşa cum procedează şi unele populaţii primitive de azi — cu un evident scop magic17. Iar de la pictura corporală pînă la tatuaj nu este decît un pas.
ÎNCEPUTURILE ARTEI. ALTAMIRA
Acest tip de gîndire magică este evident cu deosebire în arta epocii preistorice.
16	După A. Leroi-Gour.han siluetele acestor mîini — toate mîini de tineri — ar fi legate de un rit de iniţiere.
17	Aşa cum procedează şi azi eschimoşii de pe coasta Pacificului înainte de a porni la vînătoare de balene; sau ca unele triburi ale indienilor din America de Sud care, înainte de a se apropia de un cadavru, îşi pictează cu grijă faţa şi corpul (cf. Birket-Sm'ith).
ÎNCEPUTURILE ARTEI. ALTAMIRA
29
Originile artei se situează în era paleoliticului superior, deci în urmă cu aproximativ 31 000 de ani18. în perioada anterioară, a paleoliticului mijlociu, pot fi amintite cel mult simplele crestături (regulate, simetrice, denotînd o intenţie ornamentală) pe oase; sau, obiceiul ultimilor neanderthalieni (?) de a-şi colora, ocazional, corpul. O artă adevărată însă apare numai în prima fază (în aurignacian) a paleoliticului superior; şi o artă care, din fazele gravet-tiană şi solutreană, va fi reprezentată — pe o arie geografică ce se întinde din Siberia pînă în Pirinei — prin zone limitate şi prin genuri, tipuri şi tehnici diverse: desen, incizie, pictură, basorelief şi altorelief, sculptură în ronde bosse. „Ceea ce distinge în modul cel mai net culturile paleoliticului recent de culturile preistorice anterioare este apariţia şi dezvoltarea artelor plastice" (A. La-mi ng'-Emperaire) .
Apariţia artei este în primul rînd rezultatul observaţiei de către omul sapiens a mediului înconjurător, a ceea ce îi condiţionează mai mult existenţa, a animalelor pe care le vîna, a grupului în care trăia. „Arta apare odată cu viaţa socială şi nu o părăseşte niciodată" (T. Vianu). Este, apoi, rezultatul începutu lui de constituire a unei conştiinţe de sine în raport cu mediul natural ambiant. Este, în fine, rezultatul unei sporite capacităţi de reflecţie în faţa problemelor existenţei, reflecţie care îi sugerează anumite acţiuni, un anumit comporta-
Cal sălbatic, urs cîe peşteră, mamut şi leu de peşteră. Imagini din grota Combarelles (Dor-
dogne, Franţa)
18	Datare stabilită cu metoda C14 radioactiv pentru regiunea sudică a Franţei; pentru zona Europei Centrale insă, circa 42 000 ani.
30
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
ment, anumite acte de creaţie, — totul înscriindu-se în limitele unei gîndiri magice naive19.
Desenele şi inciziile de pe pereţii peşterilor reprezintă foarte rar figuri umane; încă şi mai rar păsări, reptile sau peşti; iar plante, deloc. în schimb abundă figurile de animale: mamut, urs, bizon, cal, cerb, ren, ţap de munte. Animalele de pradă fără un rol în alimentaţia omului — leul, lupul, hiena, — figurează foarte rar. Contururile sînt — în punctul avansat al acestei evoluţii stilistice — marcate bine şi cu justeţe. Animalele sînt reprezentate totdeauna din profil, formele anatomice sînt corect redate cînd animalul este în poziţie fie ele repaos, fie — şi în acest caz cu o forţă expresivă surprinzătoare în mişcare.
Sculptura paleoliticului superior (apărută în faza aurignaciană) anticipează cu cîteva milenii afirmarea la un nivel remarcabil de realizare artistică — în faza magdaleniană — a picturii. în tehnica basoreliefului şi altoreliefului, precum şi a sculpturii în ronde-bosse, sînt realizate acum reprezentări animale şi umane în argilă, piatră, os, corn, fildeş. Cei doi bizoni modelaţi în argilă din grota Tuc d’Audoubert (63 cm şi 61 cm lungime), calul lucrat în fildeş din peştera Les Espelugues, capul de cal din corn (Mas d’Azil) sînt adevărate capo-* dopere de o surprinzătoare exactitate anatomică şi de forţă expresivă în redarea mişcării. Figura umană, care în pictură este aproape complet exclusă, este re-mareabil realizată în tehnica basoreliefului (de ex. grupul de femei din grota Laussel) sau în statuete. Celebru este capul de femeie din Brassempouy — primul „portret" cunoscut pînă în prezent (3,7 cm, în fildeş). De asemenea, seria de peste o sută de statuete feminine — din argilă, piatră, os sau fildeş *— descoperite în mai multe staţiuni, din Siberia pînă în Franţa, şi denumite ironic de arheologi „Venere". Aceste statuete — cele mai vechi opere de artă plastică cunoscute, datînd din prima fază a paleoliticului superior, din aurignacian şi deci avînd-o vechime de aprox. 30 000 de ani — sînt nu duri de femei obeze, cu formele exagerat de planturoase; tratarea plastică însă a capului, picioarelor şi braţelor este neglijată aproape complet („Venus din Willendorf", „Venus din Lespugue", „Venus din Savignano", etc.). Formele lor adipoase şi steatopige —
19 S-ar putea ca g în d ir ea magică naivă să fi apărut încă în paleoliticul mijlociu: vezi funcţia podoabelor acelei faze. Dar în paleoliticul superior apar — după Leroi-Gourhan — deja rudimente de gîndire religioasă mal evoluată.
ÎNCEPUTURILE ARTEI. ALTAMIRA
31
care desigur că aveau un sens şi o funcţie magică — exprimau ideea de maternitate; funcţia magică legată de cultul fecundităţii devine evidentă la figurile reprezentînd femei gravide (grota din Gagarino). în aceste cazuri, „cum reprezentarea feţii era neesenţială pentru sugerarea ideii de fecunditate, ea nu îşi găsea loc în scopul magic al figurinei" (T. G. E. Powell).
în ultima sa fază, în magdalenian, asistăm la o adevărată „explozie" a picturii, — în timp ce activitatea artistică dominantă în perioadele anterioare, sculptura, dispare aproape complet. (Mai continuă, de pildă, în plăcile de şist gravate). Faza magdaleniană este marea epocă a picturii executată pe pereţii şi tavanul grotelor20 — şi anume, în părţile cele mai retrase, mai ascunse, mai greu accesibile, care devin astfel adevărate „sanctuare subterane".
Picturile peşterilor — în special cele din sudul Franţei şi Spania21 — reprezintă în marea lor majoritate animale; foarte rar păsări, reptile sau peşti, Figurile umane — bărbaţi şi femei — apar în mod cu totul excepţional şi în aceste cazuri sînt stilizate, schematizate la maximum; sînt simple siluete stîngaci executate, schiţe antropomorfe groteşti (7 sau 8 figuri vagi, la Alta-mira), reprezentate cu cap de bizon (Trois Freres), de mamut (Combarelles) sau de pasăre (Lascaux). Animalele figurează fie unele lîngă altele, fie suprapuse parţial, —- fără să li se respecte proporţiile şi fără să fie angajate într-o „scenă". (Dealtfel, chiar şi cînd alături apar siluete umane scenele anecdotice lipsesc). Interesul artistului este concentrat, în general, asupra figurii singulare, asupra animalului izolat, fără a căuta raporturi compozitive între figuri. Foarte rarele „scene" se reduc de obicei la reprezentarea a două animale urm în-du-se sau înfruntîndu-se; sau a cîtorva reni traversînd un rîu înot; sau a unui bou sălbatic urmărind un om; sau a unui bizon care a doborît un vînător. — Picturile sînt adeseori monocrome, dar şi atunci în nuanţe şi degradeuri. Figurile sînt reprezentate „în gol", fără un fond, fără o urmă de peisaj, fără vreun element care să indice un loc concret. Reprezentările vegetale lipsesc complet. Picturile grotelor sînt lipsite şi de elemente decorative; dar autorii lor dovedesc un instinctiv simţ al simetriei în dispunerea figurilor. Adeseori animalele sînt redate în mărime naturală (dar calul din peştera Cuciulat are o lungime de numai 24 cm, în timp ce boul sălbatic din grota Lascaux - cinci metri şi jumătate!).
Expresivitatea picturilor din grotele magdaleniene este sporită şi de faptul că, în alegerea şi în tratarea picturală a subiectului, omul acestei epoci ştia să folosească protuberanţele naturale, asperităţile, excrescenţele, bosele rocii, jocurile de relief ale peretelui de calcar pe care picta; încît se poate spune că
20	în Jocurile in aer liber omul paleoliticului superior expune mai ales opere de sculptură — dar nu de sculptură tridimensională. în schimb picturile executate pe st inc i m afara peşterilor, în locuri adăpostite, sînt foarte rare şi dintr-o epocă mai tîrzie; iar speciile pictate — de obicei animale paşnice—sînt mai puţine. Desigur că reprezentarea lor, aici, era legată de alte rituri şi ceremonii decît cele ce aveau loc în sanctuarele subterane (A. Laming).
21	După A. Leroi-Gourhan, numărul celor cunoscute se ridică la 130 în Spania, 123 in Franţa, 4 in Italia, 2 în Portugalia şi 1 în U.R.S.S. Recent însă au fost descoperite în peştera din satul Cuciulat (jud. Sălaj) cele mai vechi picturi paleolitice din ţara noastră. Peştera din Cuciulat este, astfel, singura grotă de acest gen din Europa Centrală şi Sud-Vestică cunoscută pînă in prezent. într-un mic „sanctuar“ (2,50 m pe 3,70 m) sînt reprezentaţi pe plafon şi pereţi un cal (24,50 cm pe 12,50 cm), o felină (80 cm pe 45 cm), o siluetă umană stilizată (51 cm pe 26 cm) şi o pată de forma unei păsări (21 cm pe 14 cm). Grota şi figurile (monocrome) au fost studiate de M. Gârciumaru şi M. Bitiri (vd. bibliografia).
32
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
„peretele a ghidat mina artistului44 (A. Laming). Culorile minerale (pe bază de ocruri diferite pentru roşu, galben şi brun); sau de manganez (pentru negru şi brun închis), erau mai întîi amestecate cu anumiţi dizolvanţi naturali — albuş de ou, grăsime, sînge, sucuri de felurite plante, — şi apoi întinse cu degetul, cu tampoane din păr de animale sau cu rudimentare peneluri improvizate. Albastrul şi verdele lipsesc; de asemenea culoarea albă. — Nu s-a putut găsi încă o explicaţie a uimitoarei tehnici cu care pictorul de acum cel puţin 16.000 de ani22 a ştiut să redea prospeţimea efectelor cromatice şi atît de fin nuanţata tranziţie de la o culoare la alta. Taurii şi caii din grota Las-caux, renii care se înfruntă şi cei peste şaizeci de bizoni din peştera Font-de-Gauine, picturile din grotele Combarelles, TroisFreres, LaPasiega, Mas d’Azil, Font-de-Gaume, etc. — şi în primul rînd cele din grota Altamira — arată că autorii lor au fost adevăraţi artişti.
In celebra încăpere de mici dimensiuni (suprafaţa plafonului pictat este de 18 m pe 8 — 9 m) din grota Altamira din nordul Spaniei, în apropiere de Santander, pe tavanul foarte scund (care în decursul mileniilor s-a lăsat pînă la o înălţime variind între 1,10 m şi 2 m) al acestei impresionante „Capele Sixtine a preistoriei44 — cum este prezentată vizitatorilor — sînt pictate 25 de animale, în majoritate bizoni, dar şi mistreţi, cai, ciute, etc. — de dimensiuni variind între 1,40 m şi 2,20 m. Printre animale sînt reprezentate şi simboluri nedeterminate, impresiuni de mîini şi schiţe de oameni trataţi caricatural. Se remarcă aici — pentru prima dată în istoria artei — o organizare a spaţiului în funcţie de dimensiunea fiecărui animal şi de poziţia lui în raport cu figurile învecinate. Foarte rare sînt imaginile de animale în mişcare: ca şi cum pe pictor l-ar fi interesat mai mult forma, volumul şi poziţia cea mai firească a animalului. Pentru a da un relief plastic mai adecvat şi expresiv figurii, el a folosit relieful natural al stîneii, uneori răzuind din st încă unde şi atît cît era necesar; apoi a incizat contururile şi detaliile anatomice, le-a subliniat cu grafit şi a aplicat culoarea, efectuînd respectivele variaţii de ton şi de nuanţe, şi creînd astfel o complexă şi organică impresie de policromie. Totodată a dat maximum de precizie şi expresivitate desenului într-o viziune realistă — prin proporţiile juste ale membrelor, prin claritatea conturului, prin perspectiva exactă a coarnelor, prin suprapunerea planurilor, etc., — realizatei şi toate posibilităţile eoloristice ale artei preistorice. (Vezi în special bizonul în atac, bizonul mugind, sau bizonul culcat ghemuit).
FUNCŢIA PREPONDERENT MAGICĂ A ARTEI
Arta paleoliticului superior avea o funcţie preponderent magică; nu era un act dezinteresat, un act estetic pur, ci o operaţie avînd o finalitate magică, ale cărei rituri erau oficiate în încăperile retrase ale grotei, — în „sanctuare4'. Creatorul picturilor magdaleniene credea în posibilitatea de a acţiona asupra animalului prin intermediul imaginii acestuia. Dar scopul artei lui nu era exclusiv un scop material, utilitar prin intervenţia magiei.
In practica artei figurative a omului clin paleoliticul superior a existat fără îndoială şi un impuls artistic relativ independent de nevoia omului de
22	Grotele cele mai bogate în picturi sînt datate de A. Leroi-Gourhan între 15 000 î.e.n, (Lascaux) şi 13 500 î.e.n, (Altamira).
.REVOLUŢIA NEOLITICA"
33
a-şi procura hrana. Magia s-a folosit de artă, dar nu magia a fost aceea care a creat arta (cf. Luquet). Artiştii acestei epoci preistorice erau desigur indivizi deosebiţi, respectaţi de comunitate pentru că operele lor erau intim legate de credinţele religioase şi de practicile ei magice şi cultice; dar este foarte probabil că erau respectaţi şi ca profesionişti care, prin iscusinţa activităţii lor, procurau celorlalţi şi o satisfacţie de ordin estetic. Ei ştiau să execute şi crochiuri de membre, de porţiuni izolate ale corpului animalului, crochiuri care constituiau rudimentare dar adevărate studii anatomice; şi pînă la urmă să execute opere finite, care îi impresionau pe membrii grupului şi sub raport estetic, nu numai în planul gîndirii magico-religioase.
în felul acesta, în paleoliticul superior arta a făcut aşadar primii paşi. Totodată, omul a stabilit încă de pe acum şi unele principii, fundamentale, ale artei de mai tîrziu.
Astfel, — pentru ca actul magic să fie operant omul a trebuit să realizeze „asemănarea44 dintre desenul lui şi obiectul desenat; a apărut deci principiul realismului senzorial, vizual. Apoi, în momentul în care o imagine va începe să fie considerată ca traducînd sensibil o forţă invizibilă a naturii (de pildă fecunditatea, exprimată vizual prin statueta unei femei gravide) se va naşte „simbolul44. Odată cu apariţia simbolului, pe de o parte, şi — pe de altă parte — cu nevoia dea simplifica, de a generaliza, de a crea un „tip44 (de cerb în general, de bizon, etc.), s-a manifestat pentru prima dată şi tendinţa de „abstractizare44: realismul senzorial a devenit realism conceptual. în sfîrşit, din momentul apariţiei ornamenticii, a primelor crestături făcute de om pe diferite oase, este evidentă (cf. Huyghe) şi manifestarea unei voinţe de ordine; repetiţia liniilor generează principiul paralelismului, începe să se prefigureze principiul simetriei şi al decorativismului. — Cu aceste prime realizări artistice, oricît de rudimentare deocamdată, arta a intrat în posesia unor elemente definitive.
REVOLUŢIA NEOLITICĂ*
Odată cu sfîrşitul erei glaciare Wiirm (circa 10 000 î.e.n.) clima devenită mai caldă a determinat mari schimbări în faună şi floră. Pădurile s-au extins ocupînd locul tundrei, pachidermele şi alte animale mari au dispărut sau au migrat, predomină acum cerbul şi bovideele, vînatui a devenit mai rar, — fapt care a făcut ca grupurile umane să se deplaseze pe distanţe mari, ajungînd să populeze continente noi, America şi Australia.
Cu aceasta, omenirea a intrat într-o fază nouă de civilizaţie, — a neoliticului; o perioadă care (incluzînd şi faza de tranziţie, a proto-neoliticului) se întinde— în linii generale şi după regiuni —- între anii 8000-3000 î.e.n.23.
23	Pe teritoriul ţării noastre, perioada neoliticului timpuriu (cultura Starcevo-Griş) se situează între anii 5500-4200 î.e.n.; cea a neoliticului mijlociu (culturile Turdaş, Hamali-gia, Boian, Pre-Cucuteni), între 4200-3500 î.e.n.; a neoliticului tîrziu (culturile Gumei-niţa, Gucuteni, ş.a.), între 3500-2500 î.e.n. — După o perioadă de trecere către epoca bronzului (cuprinsă între 2500-2000 î.e.n.) şi după epoca propriu-zisă a bronzului (2000-1150 î.e.n.), prima epocă a fierului	Hailstatt—= ocupă perioada cuprinsă între aprox. 1150 şi
sec. V î.e.n.. urmată dc epoca La Tene, a doua epocă a fierului (mijlocul sec, V -î.e.n.— 100 e.n.). — Yd. această cronologie (D, Berciu), cu uşoare diferenţe, ta L, Roşu. în Dici. enciclop. de artă veche a României (vd. bibliografia). 3
3 — Istoria culturii şi civilizaţiei
34
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
După ce timp de celjpuţin o jumătate de milion de ani a trăit din vînat şi cules, acum pentru prima dată omul ajunge să domine natura, — natura vegetală prin cultura plantelor şi practica agriculturii, iar natura animală, prinjdomesticirea şi creşterea animalelor. Cronologic, momentul se situează —
Vînătoare de cerbi. Pictură rupestră în roşu închis. Ciieva Mas d5en Josep (Spania)
în sud-vestul Asiei — pe la începutul mileniului al VlII-lea î.e.n. Tehnica şlefuirii şi perforării uneltelor de piatră, trecerea de la economia „prădătoare* (vd. Guy Rachet) la una producătoare, de la cules la cultivarea plantelor şi de la vînătoare la domesticirea animalelor; apoi, invenţia olăritului, a roţii, a torsului şi ţesutului, perfecţionarea navigaţiei, transportul la distanţe mari a unor enorme blocuri de piatră şi construcţia monumentelor megalitice, — sînt tot atîtea cuceriri care justifică termenul de „revoluţie neolitică*.
Alimentaţia continuă desigur să se bazeze încă în mare parte pe cules, vînătoare şi pescuit. în America, singura sursă de alimentaţie pe bază de carne în aproape tot timpul neoliticului o va furniza vînătoarea şi pescuitul. In Africa se vînau acum intens elefantul, rinocerul, hipopotamul, girafa, zebra, mistreţul, antilopa, gazela şi struţul. în zona orientală a Asiei mai trăiau încă mamutul şi rinocerul lînos; în timp ce în regiunea occidentală a Asiei, precum şi în Europa, omul continua să aibă ca bază a alimentaţiei carnea animalelor sălbatice, a unor specii rămase din perioada paleoliticului superior (bovinele, cerbul, capra, mistreţul, ursul, castorul, ş. a.).
Dar cînd omul a început să cunoască mai bine deprinderile unor animale, cînd s-a gîndit că ar putea să le folosească într-un mod mai constant decît cel alvînătoarei, spre a-i asigura necesarul de hrană (carne, lapte), sau de îmbrăcăminte (blană, lină), sau spre a-i servi ca animale de povară sau de tracţiune, a început să le domesticească. Mai tîrziu, domesticirea animalelor — pentru hrana cărora trebuiau căutate noi păşuni — a determinat o reluare a modului de viaţă nomadă. Cu toate acestea, domesticirea şi creşterea animalelor (care era ocupaţia bărbatului), precum şi cultivarea plantelor, a cerealelor (care se pare că era în mare măsură o ocupaţie a femeii — cel puţin la început), au
CULTURA CEREALELOR ŞI DOMESTICIREA ANIMALELOR
3$
fost ceea ce a făcut posibil un mod de viaţă sedentară. Am in două aceste activităţi au favorizat traiul în grupuri mai mari, devenite apoi adevărate sate. Faptul acesta a dus la dezvoltarea unor relaţii umane mai intense şi mai organizate; i-a dezvoltat omului sentimentul comunităţii, i-a asigurat o viaţă normală de familie, o viaţă de siguranţă materială, de oarecare linişte, favorizînd totodată şi crearea unor tradiţii şi a unor anumite obiceiuri, a unei vieţi spirituale în general (cf. L. Mumford).
CULTURA CEREALELOR ŞI DOMESTICIREA ANIMALELOR
Din cele peste o sută de mii de specii de animale existente, numai aproximativ cincizeci au fost domesticite de-a lungul timpurilor, rămînînd în relaţie cu viaţa de fiecare zi a omului.
Primul animal domesticit (în Asia Mică, probabil chiar din mileniul al Vlîl-lea î.e.n.) şi totodată singurul animal pe toate meridianele domesticit de la Pol pînă la Ecuator, a fost cîinele. Originea lui nu este sigură: provine probabil din şacal, sau poate dintr-o specie azi stinsă de cîine sălbatic; sau — mai verosimil, cel puţin pentru zona europeană — din lup. în Egipt şi Meso-potamia se cunoşteau — încă înainte de 3000 î.e.n. — cîini mari de tipul dulăilor; iar în Egipt, în aceleaşi timpuri se cunoştea şi o varietate de copoi.
Din mileniul al VlI-lea î.e.n, este atestată arheologic, în Irak, şi domesticirea oii; două milenii mai tîrziu, se domesticiseră cel puţin trei varietăţi de oi. Oile europene, bogate în lină, provin dintr-o specie de oaie de munte, originară din Asia Centrală şi Iran. Tot în acelaşi mileniu al VIT-lea a început să fie domesticită şi capra, provenită dintr-o specie de capră de munte din Asia sud-occidentală. Capra a fost primul animal domesticit folosit pentru laptele ei. în staţiunile neolitice din Palestina a fost atestată existenţa unor întregi turme de oi şi capre din proto-neoiitic. Oaia şi capra au fost şi primele animale domesticite în Egipt24.
Boul a fost domesticit, se pare, simultan în mai multe centre geografice. Dovezile arheologice cele mai vechi de domesticirea bovinelor (din Grecia septentrională) datează de la sfîrşitul mileniului al VIT-lea î.e.n. în Asia Centrală strămoşul boului domestic aparţinea unei specii cu coarne foarte lungi. Boul european descinde probabil dintr-o specie care trăia în stare sălbatică aici încă din epoca paleoliticului superior. Bovinele au fost domesticite pentru carnea lor, boul şi pentru tracţiune; ca animal de lapte, vaca a fost cunoscută mult mai tîrziu. Se crede că şi zimbrul a fost domesticit, în Orientul Mijlociu, cam prin 4000 î.e.n. (cf. S. Cole).
Pe continentul american, singurele animale indigene domesticite au fost lama (în zona Anzilor, chiar în mileniul al IVTea î.e.n.), alpaca şi cobaiul; iar dintre păsări, curcanul. Cîinele a fost singurul animal domesticit adus în 34
34 în Egipt a apărut pentru prima dată şi pisica domesticită în epoca Regatului Mijlociu (sau ■— după R. Turner — chiar în mileniul al IV-jea î.e.n.). Dar în celelalte regiuni ale Orientului Apropiat şi în regiunea Mediteranei pisica domestică n-a apărut decît în sec. I î.e.n. — Ratele şi gîştele domestice apar mai îiilîi în valea Nilului; în schimb găina obişnuită provine—se pare — din India (regiune în care a fost domesticit pentru prima dată şi bivolul).
36
CIVILIZAŢIA şr CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
America de primii colonizatori ajunşi aici la începutul neoliticului din Asia nord-estică. Lama a servit mai mult ca animal de povară decît pentru a furniza omului carne sau lină.
După cîine, cel mai vechi animal domesticit a fost porcul, derivat din porcul sălbatic existent în Alpi şi Pirinei, în Asia Centrală şi sud-vestică, în Caii caz şi Munţii Taurus (de unde a fost adus şi domesticit de egipteni în mileniul al IV-lea î.e.n.). Domesticirea iui este documentată — în Iran şi Meso-potamia — încă din al V'II-lea mileniu î.e.n.; dar porcul actual provine dintr-o altă specie, care înChina trăia pe lîngă casa omului în epoca paleoliticului (porcul fiind singurul animal domesticit atunci de chinezi), specie care a ajuns în Europa abia în sec. XVIII e.n.
Calul domestic este atestat din mileniul al II El ea î.e.n. (sau — după R. Turner — chiar de la sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n.), în regiunea Ucrainei şi a Rusiei meridionale. Se pare că în Asia Mică a pătruns varietatea domesticită înTiirkestan; din Orientul Mijlociu a pătruns în Europa după anul 2000 î.e.n. După ce s-a obţinut o rasă mai puternică, prin încrucişare, calul a fost folosit şi pentru călărit25. Măgarul a fost domesticit în Orientul Apropiat în mileniul al IV-lea î.e.n.; dar e vorba de o varietate asiatică de asin, numită onagru. Asinul de origine africană era domesticit în Egipt dintr-o epocă îndepărtată şi întrebuinţat ca animal de povară, apoi de tracţiune. Onagrul originar din Asia Centrală s-a răspîndit în India şi China în mileniul aî III-îea î.e.n.
Cămila bactriană (cu două cocoaşe), originară din Asia Centrală, a fost domesticită către sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n.; dar în Mesopotamia, nu înaintea mileniului I î.e.n.; în mileniul II î.e.n. se pare că a fost domesticit dromaderul (cămila arabă cu o cocoaşă), înlocuind principalul animal de povară, măgarul. Amin două aceste varietăţi au trecut apoi din Orientul Apropiat în zona africană. — Elefantul a fost domesticit pentru întîia oară în India, cu puţin înainte de 2 500 î.e.n.; iar renul — în zonele arctice, se crede că încă din mileniul I î.e.n.
Primele plante cultivate de om au fost cerealele, care în alimentaţie deţineau un rol mult mai important decît legumele, tuberculele, sau unele fructe ca măslinele, curmalele, smochinele ş.a. Primele culturi de cereale au apărut în Asia Mică şi sud-occidentală, unde creşteau (ca deaitminteri şi în regiunea balcanică) speciile sălbatice respective, originare. Data apariţiei cultivării cerealelor, deci a agriculturii, originea economiei agricole, se situează probabil în mileniul al VlI-lea î.e.n. Prima cereală cultivată şi care aici a deţinut mult timp primul loc a fost orzul (care în epoca neolitică a fost cultivat, în varietăţi diferite, din China şi India pînă în Danemarca şi Anglia). A urmat griul — cultivat în Orientul Apropiat probabil chiar de la începutul mileniului al Vl-lea î.e.n., — ale cărui trei tipuri principale (dar cu numeroase varietăţi) s-au răspîndit încă de la început din Asia Mică pînă în Europa occidentală26. La aceste două cereale s-au adăugat apoi ovăzul şi secara. Orezul, originar din sud-estul Asiei, este atestat acolo începînd din mileniul al Il-lea î.e.n. — dar
25	Calul iute din Turkeslan — strămoşul armăsarului arab — îşi face apariţia în Mesopotamia între 1800-1600 î.e.n. —Caii erau crescuţi şi pentru carnea lor: sursă principală de alimentaţie şi a mongolilor şi a sciţilor de mai tîrziu (V. G. Chil de).
26	în aria balcanică şi a ţărilor danubiene, orzul, meiul şi griul erau cultivate chiar din primele timpuri ale neoliticului.
cultora cerealelor şi .domesticirea animalelor
37
în China cultura orezului datează dinainte. Meiul era mult cultivat în neolitic, nu numai în China, India şi Mesopotamia, ci şi în Mexic. în America — unde agricultura a făcut primii paşi cu cel puţin 4000 de ani în urma regiunii sud-vestice a Asiei, cf. A. Toynbee, — zona de origine a cultivării plantelor (în primul rînd a porumbului) este Mexicul.
Fasolea a fost cultivată de timpuriu şi în Lumea Nouă (căci în varietăţile sale sălbatice fasolea este prezentă în ambele emisfere); dar bobul, numai în Lumea Veche. Bumbacul era cunoscut în Mexic din mileniul al IlI-lea sau chiar al IV-lea î.e.n.; iar în valea Indusului era folosit pentru ţesut probabil că din mileniul al V-iea. Centrul originar de cultură a porumbului este Mexicul, unde s-au găsit ştiuleţi de porumb datînd din jurul anului 4000 î.e.n. (dar indicii sigure de cultivare avem de prin 2500 î.e.n.). Cartoful era cultivat în zone întinse din cele două Americi cel puţin din mileniul al Il-lea î.e.n. Dovleacul, în fine, a fost cultivat atît în Lumea Veche eît şi în America — dar nu ca aliment, ci doar pentru coaja sa dură din care se făceau diverse recipiente.
în Orientul Mijlociu fructele comestibile cunoscute mai întîi erau curmalele, măslinele şi strugurii. Cultura viţei de vie a început probabil în nordul Mesopotamiei, în Siria şi Palestina, unde viţa devie creştea în stare sălbatică. (Smochinul, prunul, cireşul, piersicul, părul şi mărul, se pare că sînt de asemenea originare din Asia sud-vestică).
Cultura cerealelor a fost mai intensă, fireşte, în văile fertile ale marilor fluvii (Tigru şi Eufrat, Indus, Nil, Fluviul Galben), ale căror revărsări periodice lăsau în urma lor un nămol foarte fertil; iar cînd ploile nu erau suficiente, cultura putea fi asigurată prin sisteme simple de irigaţie artificială. Agricultura bazată pe irigaţie a dus la obţinerea unui surplus de produse; ceea ce a
Femeie rec olt în d miere de albine. Pictură rupestră din Bicorp (Spania)
4»
1 o*
38
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
dat posibiiitatea unor grupuri sociale noi — de meşteşugari, de negustori, etc. — să se dedice exclusiv activităţii lor specifice de producere şi de efectuare a schimburilor. La rîndul lor aceste activităţi au dus, treptat, la transformarea satelor în centre mai mari, cu activităţi economice şi culturale complexe — oraşele.
Unealta primară folosită in agricultură a fost săpăliga, care — la început, cînd doar înlocuia băţul de scormonit, — era folosită numai pentru scoaterea rădăcinilor. Apoi, agricultorii erei neolitice au utilizat-o fie folosind cornul, fie sub forma unei lame de piatră ascuţită legată în unghi drept pe un suport de lemn căruia i se ataşează o coadă; dar săpăliga putea fi şi în întregime numai din lemn — şi ca atare a şi evoluat spre forma unui rudimentar plug27, în mileniul al iV-lea şi-a făcut apariţia în Orientul Apropiat plugul avînd un cui sau o lamă de lemn ca brăzdar, care putea efectua o arătură dublă, încrucişată (şi care ia început era tras — ca în Egiptul pre-dinastic — de oameni).
TEHNICI NOI. CERAMICA
Multe din tipurile de unelte, de tehnici şi de arme din paleolitic s-au păstrat şi în epoca următoare. Au apărut acum şi tehnici noi; în primul rînd tehnica şlefuirii şi perforării uneltelor de piatră (a căror funcţie specifică era defrişarea pădurilor şi prelucrarea lemnului). în neolitic, se lucrează mult căngi, harpoane şi săgeţi pentru arc; apoi numeroase podoabe, din corn, os sau fildeş. încep să se lucreze şi pietrele semipreţioase — agata, alabastrul, turcoaza, cornalina, ametistui, lapislazuli, ş.a. — care adeseori erau aduse de la mari distanţe.
Comunicaţiile între puncte îndepărtate unele de altele se făceau pe uscat, dar mai ales pe apă. încă în perioada de tranziţie spre epoca neolitică — deci aproximativ cu 10 000 de ani î.e.n. — omul cunoştea piroga scobită într-un trunchi de copac (după ce înainte folosise desigur pluta). în epoca neolitică navigaţia cu piroga —- mai întîi — era frecventă pe fluviile mari din Europa, precum şi de-a lungul coastelor. Primele bărci propriu-zise, confecţionate din mănunchiuri de trestie legate între ele, sau din scînduri (dar şi dotate cu pînze), navigînd pe Nil şi în Marea Mediterană ne sînt cunoscute abia din jurul anului 3000 î.e.n.
Mari progrese s-au făcut în neolitic şi în tehnica construcţiei de locuinţe, şi în general în prelucrarea lemnului. De asemenea, în tehnica împletiturii — din care a derivat mai tîrziu tehnica ţesutului, din fibre vegetale, din lînă şi f din mătase28. Revoluţionare în domeniul tehnicii au fost îndeosebi procedeele fabricării ceramicei şi cel al fuziunii şi prelucrării metalelor (mai întîi a aramei), — procedeul din urmă însă aparţinînd epocii următoare, a metalelor.
27	Brăzdarul de piatră s-a păstrat — bronzul fiind un metal nerezistent ----- pînă in epoca romană, cînd fierul care l-a înlocuit a devenit mai ieftin.
28	Fibrele vegetale — care sînt şi cele mai flexibile ■— au fost cele utilizate mai întîi, în Egipt şi în Orientul Mijlociu. (Cea mai veche ţesătură de in, găsită laFayum, în Egipt, datează din aprox. 4500 î.e.n.). Bumbacul a fost tors mai întîi în India; torsul şi ţesutul lui sînt documentate arheologic de prin 2500 î.e.n, în oraşul Mohenjo-Daro.
LOCUINŢELE ŞI AŞEZĂRILE
39
Ceramica a fost inventată probabil tot pe teritoriul Asiei Mici. Originea ei, originea olăritului, pare a se situa în momentul cînd omul a acoperit recipientele naturale (de ex., un dovleac, sau o nucă de cocos), ori un mic coş împletit din nuiele, cu un strat de argilă spre a-1 face impermeabil, şi cînd apoi a putut în felul acesta să încălzească la foc conţinutul lor. După care, pentru o mai uşoară manipulare a vasului, a modelat în argila proaspătă, prin presare, un fel de gurgui (aceasta este originea toartei); a învăţat să dea recipientului încă nears diferite forme şi, în fine, să-l decoreze. Avantajele pe care le prezenta recipientul de lut (la început uscat la soare, apoi ars într-un cuptor) erau multiple: argila era un material la îndemînă, modelarea ei era uşoară, iar întrebuinţările posibile ale recipientelor erau nenumărate.
Importanţa vaselor de diferite forme şi mărimi, utilizabile mai ales prin eliminarea apei din argilă prin ardere la o temperatură de 600°C, a fost incalculabilă. Aceste recipiente au devenit mult mai practice şi mai agreabile privirii cînd, şlefuindu-le şi aplicîndu-le înainte de ardere încă un strat de argilă, omul le-a sporit impermeabilitatea şi, pictîndu-le sau incizîndu-le, le-a adăugat şi efectul estetic. Vasele erau lucrate cu mîna; pînă cînd, în jurul anului 3400 î.e.n., în Mesopotamia şi-a făcut apariţia roata olarului. Aceasta a fost prima formă de tehnică bazată pe principiul roţii. Roata olarului — care în Europa nord-vestică va apare abia în jurul anului 500 î.e.n.29 — i-a permis omului să lucreze mai repede şi deci să producă mai mult; să controleze mai bine grosimea pereţilor vasului şi să creeze forme noi, originale, mai simetrice şi mai estetice.
Ceramica va avea o importanţă excepţională şi pentru studiile arheologice. Obiecte de ceramică se găsesc peste tot şi în mare cantitate; fragmentele de ceramică rezistă la tot felul de intemperii, încît compoziţia argilei utilizate, felul în care a fost arsă, formele şi elementele decorative ale vasului, vor furniza arheologului indicaţii concludente asupra stabilirii vechimii şi a tipului de cultură şi civilizaţie a staţiunii în care respectiva ceramică a fost găsită.
LOCUINŢELE ŞI AŞEZĂRILE
Noul fel de viaţă, sedentară, a omului neolitic a determinat formarea de adevărate sate — de obicei în apropierea unui curs de apă — şi apariţia unei tehnici noi de construcţie a locuinţelor. Tipurile de sate şi de case diferă de la o zonă geografică la alta şi de la o fază la alta a neoliticului.
Astfel, în Orientul Apropiat casele aveau de obicei o formă circulară (cu diametrul de pînă la 7 m, de ex. în Palestina), cu pereţii de lut amestecat eu paie tocate, susţinuţi de o structură de lemn. în centrul casei era vatra de foc, precum şi piatra de măcinat cerealele, Cînd casa era construită din nou, lutul vechilor pereţi era bătut şi nivelat pe locul fostei aşezări, pentru a servi de temelie construcţiilor viitoare. Acest procedeu a dus cu timpul la formarea unor coline artificiale (numite în arabă leii, în persană Iepe, în turcă
29	în regiunea Dunării de Jos (istro-pontică), roata olarului — adusă aici de greci — era folosită din sec. V î.e.n.; în zona carpatică a fost introdusă de celţi în sec. III î.e.n. (D. Berc in).
40
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
huyiik) care încă de la începutul mileniului al III-lea î.e.n. puteau atinge o înălţime de 20—30 m. Acoperişul era din bîrne aşezate orizontal, peste care se punea un rînd de cărămizi uscate la soare, sau se aşternea un strat de argilă bătută. — Exista însă şi un tip de construcţii rectangulare, cu pereţi de cărămizi uscate, care permiteau — spre deosebire de locuinţele circulare — o extindere ulterioară prin adăugarea de noi încăperi30.
încă din al Vll-lea mileniu î.e.n. aşezările-sate din Asia Mică — de pildă, unele din regiunea Tigrului, sau din nordul Mării Moarte — erau fortificate cu şanţuri (adînci de 3 m şi largi—în unele puncte — de 8 m) şi chiar cu ziduri de cărămidă uscată înalte de 3 m şi a.vînd o grosime de 2 m. Unele (ca Ieriehon, azi Teii es-Sultan) aveau şi un turn de apărare tronconic, cu diametrul bazei de 12 m, înălţimea de 9 m şi o platformă la care ducea o scară interioară cu 20 de trepte. Aceasta — cu cel puţin 6000 de ani î.e.n.31. Mai tîrziu (în mileniul al Y-lea î.e.n.) asemenea construcţii monumentale — fortificaţii, temple— vor deveni mai frecvente, iar edificiile vor fi grupate în cartiere. Cu apariţia acestor sisteme de construcţie şi cu acest proces de progresivă urbanizare perioada neoliticului se va încheia — şi va începe epoca bronzului, adică epoca civilizaţiilor istorice.
Sistemul de construcţii din Orientul Apropiat (case de lut, tencuite şi cu pereţii decoraţi) s-a păstrat şi în Asia Meridională şi Orientală, din Iran pînă în valea luduşului şi chiar pînă înExtremul Orient. în China însă, pe malurile Fluviului Galben cultura neolitică cea mai importantă (Yang Shao) avea caractere diferite. Casele, fără pereţi propriu-zişi, parţial îngropate şi cu acoperişul sprijinindu-se pe un stîlp central sau pe mai mulţi, aveau un plan circular — în general cu diametrul de 5 m — dar şi rectangular; în care caz, lungimea caselor atingea chiar 20 m.
în Europa Orientală şi Sud-Orientală locuinţele neolitice din mileniul al Y-Iea î.e.n. constau din vaste construcţii rectangulare sau trapezoidale, cu pereţi alcătuiţi din şiruri continui de pari înfipţi în pămînt pînă la o adîncime de 2 m. Casele puteau atinge o lungime de 40 m şi lăţimea de 10 m — ca în Polonia; sau — ca în România, în aşezările de la Truşeşti, Traian sau Hăbă-şeşti — o lungime de20—30 m şi o lăţime de 5—7 m. Acestea erau, separe, locuinţe colective, de grup (fapt contestat însă de unii arheologi). Spre sfîrşi-tul neoliticului aşezările de pe coline (ca, în ţara noastră, cele de la Sălcuţa, Gucuteni sau Hăbăşeşti) erau întărite cu doua şanţuri de apărare; la Cucuteni se adaugă şi un val de pietre lat de 2—3 m şi înalt de 5 — 9 m32.
în Europa Centrală locuinţele aveau la începutul neoliticului forma de colibe ovale sau circulare, bordeie parţial îngropate în pămînt, cu şarpantă
30	Dimensiunile acestor case rectangulare ajungeau pînă la 9 m lungime pe 7 m lăţime. Pereţii erau de obicei tencuiţi, iar tencuiala albă era adeseori decorată cu linii roşii. Uşa de la intrare era de lemn, cu ţîţîna pivotînd în gaura unei lespezi de piatră. Morţii din familie erau îngropaţi sub bătătura casei.
31	Ierichonul este considerat de arheologi cel mai vechi oraş cunoscut pînă în prezent. Către 7500 î.e.n. era un sat proto-neolitic, pentru ca peste 700 de ani să capete caracterele unui adevărat oraş, apărat de cinci ziduri de incintă concentrice, construite în epoci succesive (cf. S. Gole).
32	în neoliticul tîrziu satele de pe teritoriul României, Bulgariei sau Iugoslaviei nu erau constituite din locuinţe de grup, ci din case familiale (la Truşeşti s-au găsit urmele a circa 100 de asemenea case), cu pereţii din prăjini de 2 m înfipte in pămînt una lingă alta. Casele erau tencuite în interior şi exterior cu lut, aveau una sau două încăperi, uneori şi cu ferestre, rotunde (Truşeşti). Alteori pereţii erau spoiţi în alb, şi chiar cu pardoseală de sc în duri sau de bîrne acoperite cu un strat de argilă.
VIAŢA SOCIALA. OCUPAŢII
41
şi pereţi de gard împletit, — deci nu mult deosebite de cele de la sf îrşitul paleoliticului. Începînd din mileniul al V-lea î.e.n. se întîlnesc atît case mici cît şi construcţii de 35 — 45 m lungime, cu pereţii din pari înfipţi şi înalţi chiar de 6 m, cu cuptoare alături de locuinţă şi cu gropi pentru depozitat alimente.
în nordul Europei33 locuinţele aveau şi pardoseală, din scoarţă de copac şi nisip. — Însfîrşit, în Europa Centrală şi Meridională se construiau — începînd din mileniul al III-lea î.e.n. — şi locuinţe lacustre (palafite), în zonele mlăştinoase. S-au descoperit aprox. 30 de asemenea aşezări în Italia (de ex. la La-gozza, prov. Milano), 30 în Franţa (Chassey, etc.) şi peste 300 în Elveţia (Horgen, Cartaillod, ş .a.). Palaf ita din Robenhausen (Austria) se întinde pe mai bine de 4 ha şi este legată de uscat cu o punte lungă de aprox. 2 km. La pala-fita dinLedro (prov.Trentino, Italia) omul neolitic afolositpent.ru construcţia acestei aşezări peste 10 000 de stîlpi de susţinere.
VIAŢA SOCIALĂ. OCUPAŢII
Arheologia preistorică furnizează şi oarecari indicaţii privind organizarea socială din această epocă.
Locuinţele de dimensiuni mari arată că unele populaţii neolitice trăiau în comunităţi de mai multe familii organizate în clanuri — formă dominantă de organizare socială, perpetuată (în anumite regiuni) cel puţin din ultima perioadă a paleoliticului. Cimitirele erau de asemenea cimitire de clan. Cînd se descoperă un mormînt individual mai bogat mobilat, sau cînd sînt dovezi că funeraliile respectivului decedat s-au îndeplinit cu o anumită ceremonie, putem bănui în acest caz existenţa şi a unui şef de clan (dar ale cărui prerogative nu le putem cunoaşte).
Locuinţa de grup implică probabil şi proprietatea comună a bunurilor, a terenurilor cultivate sau a celor rezervate vînătoarei, a produselor obţinute din Vînat, precum şi a celor provenite din cultura cerealelor. Bănuim că nu constituiau însă proprietate comună uneltele, armele sau podoabele, care i se puneau decedatului în mormînt, considerate fiind ca intim legate de persoana lui. Chiar dacă terenurile rezervate culturii cerealelor ar fi fost date în folosinţa unei familii, produsul se distribuia, probabil, după anumite criterii tuturor membrilor clanului. (Recunoaşterea unui „drept de proprietate4* va apare mai tîrziu, în epoca metalelor).
Desenele din epoca neolitică (cele din sud-estul Spaniei şi cele din nordul Africii) reprezentînd figuri de războinici şi scene de luptă vorbesc de conflicte între comunităţi şi de apariţia tipului de războinic. Iar cînd s-a dovedit că poate contribui considerabil la sporirea cantităţii de bunuri ale clanului, activitatea războinică a devenit de-a dreptul o întreprindere economică „productivă44. în sfîrşit, cînd creşterea vitelor a căpătat o importanţă economică mai mare, acţiunile de pradă, de jaf au devenit mai dese.
33	în Danemarca (ef. S. Cole) locuinţele colective rectangulare, cu pereţi din împletitură de trestie acoperită cu argilă, atingeau dimensiuni de pînă la 80 m lungime, cu 26 de încăperi (probabil că fiecare încăpere pentru eîte o familie).
42
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
Luptă între arcaşi. Pictură rupestră în roşu închis. (Morella la Vella,
Spania)
Odată cu concentrarea mai masivă a locuinţelor pe o arie determinată şi cu gruparea acestora pe cartiere, cu aprovizionarea de la mari distanţe cu anumite materiale necesare, cu apariţia categoriei specializate de cărămidari, în locul aşezării de tip „sat44 apare o prefigurare a „oraşului44 — care însă din punct de vedere economic depindea fundamental de terenul agricol şi de cel rezervat creşterii animalelor din imediata sa apropiere34.
Documentaţia arheologică lasă să se înţeleagă că în epoca neolitică ar fi prevalat monogamia. Mormintele bărbaţilor conţin arme şi unelte; ale femeilor, pietre de măcinat cerealele — ocupaţie rezervată femeilor, — precum şi podoabe (deşi podoabe purtau şi bărbaţii). Dovezi arheologice care să ateste existenţa unui regim dominant matriarhal nu s-au găsit. în cazurile (destul de frecvente) cînd au fost înmormântaţi concomitent bărbatul şi femeia, se poate presupune că soţia ar fi fost obligată să-şi urmeze soţul şi în moarte35; fapt care ar dovedi eventual că femeia ar fi fost tratată ca o „proprietate personală44 a defunctului.
34	Oraşul neolitic Qatal Hiiyuk din Anatolia, datînd din mileniul al Vll-lea î.e.n., se aproviziona cu obsidiană de la o depărtare de 120 km, îşi aducea pietrele de rîşniţă de la 30 km, avea casele construite din cărămizi cu o formă perfect regulată, —ceea ce dovedeşte existenţa unor cărămidării furnizoare, a unor meşteri cărămidari, deci a unei organizări a muncii.
35	Obicei care s-a păstrat şi în epoca fierului la celţi sau la vikingi; iar în India,
cazuri asemănătoare sînt cunoscute pînă în secolul trecut.
VIAŢA SOCIALA. OCUPAŢII
43
Deşi exista deja o categorie semispecializată de meşteşugari, nu se poate totuşi vorbi încă de o adevărată diviziune a muncii, întrucît aceste categorii continuau să se ocupe şi deci să se întreţină din vînătoare şi pescuit, din agricultură şi din creşterea vitelor. „Specialistul" exclusiv, omul specializat întreţinut şi hrănit din excedentul de hrană al grupului în schimbul produsului muncii sale specializate, omul deci care trăieşte exclusiv din produsul abilităţii sau al „specialităţii" sale, va apare în era metalelor şi a practicării mai întinse a olăritului cu ajutorul roţii olarului.
O categorie oarecum specializată — tipică pentru epoca bronzului, este adevărat, dar care îşi face apariţia încă în neolitic — este cea a săpătorilor care extrăgeau silexul necesar confecţionării uneltelor. în acest scop se săpau puţuri pînă la o adîncime de 16 m. Din fundul puţului pornea, orizontal, o foarte scundă galerie de exploatare. în Iutlanda s-au găsit 25 de asemenea puţuri datînd din mileniul al III-lea î.e.n.; iar în Anglia (la Grime’s Graves), pe o suprafaţă de 13 ha s-au găsit urmele a nu mai puţin de 366 de puţuri de exploatare a silexului, datînd din mileniile al III-lea şi al Il-lea î.e.n., — perioadă local neolitică36.
Nu putem şti cu precizie, dar putem bănui că într-o asemenea societate în care apar deja manifestări războinice şi chiar aşezări fortificate (în faza premergătoare epocii metalelor), se va fi produs şi o diferenţiere socială pe baza unei funcţii militare — cu caracter ocazional sau permanent37.
Şi sub raport sanitar, epoca neolitică prezintă deosebiri notabile faţă de paleolitic.
Folosirea vaselor de lut ars a permis o coacere mai completă a alimentelor. Odată cu aceasta, însă, prin distrugerea elementelor naturale, prin distrugerea vitaminelor au apărut diferite avitaminoze — ca rahitismul, pelagra, scorbutul, etc. De asemenea, au apărut acum şi cariile dentare. Pe de altă parte, aglomerările din aşezările de tip nou — satele — au favorizat contaminările. Examenul osteologic al scheletelor din epoca neolitică arată că tuberculoza a început să fie destul de răspîndită. Sifilisul în schimb (care de asemenea lasă determinări pe sistemul osos) nu este atestat de scheletele nici unei staţiuni neolitice din Europa, Asia sau Africa38.
Apare în această epocă (şi în mezolitic) şi o nouă patologie: cea a unor boli ale sistemului nervos. Pentru tratarea lor intervin „neurochirurgii" —- vracii — care efectuau trepanaţii pe viu. Zecile de cranii trepanate descoperite pînă acum39 arată că intervenţiile au fost făcute în zone craniene în aşa fel alese încît riscurile de hemoragie sau de infecţie să fie cît mai reduse. Rezultatul
36	Cînd o astfel de mină era abandonată, galeria şi puţul erau umplute—spre a nu provoca prăbuşiri de teren—cu material provenit din săparea unei mine noi. Această practică a fost reluată şi aplicată în tehnica mineritului abia în secolul trecut !
37	Din combinarea (se pare) a funcţiei de şel'-războinie cu cea de vrăjitor-şaman, va apărea în mileniul al IV-lea î.e.n. — în Mesopotamia şi în Egipt —tipul şi funcţia de monarh.
38	Cele mai vechi leziuni sifilitice au fost găsite pe scheletele precolumbiene din Peru. Nici unul din scheletele celor peste 10 000 de mumii egiptene examinate, nu prezintă leziuni de asemenea natură.
39	în necropola din Cueva de la Pastora (Spania), 14% din numărul total al craniilor poartă urme de trepanaţii. Acest rit s-a perpetuat uneori şi în epoca bronzului (în Palestina, Spania, Peru precolumbian) — şi chiar pînă nu de mult la berberi, în Canare sau în Kenya
(cf. M. Sendrail).
44
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
unor astfel de intervenţii, evident că nu-1 putem cunoaşte; în orice caz, multe dintre orificiile (circulare sau rectangulare) practicate cu ajutorul unei lame de diorită sau obsidiană, prezintă o cicatrizare perfectă a conturului osos: ceea ce înseamnă cel puţin că bolnavul a supravieţuit operaţiei. Probabil că era vorba mai degrabă de un rit magic — ceea ce însă nu exclude ipso fado şi un eventual efect terapeutic pozitiv. Era un rit derivat din concepţia potrivit căreia orice boală — şi cu atît mai mult o boală a sistemului nervos — se datorează acţiunii unor forţe oculte malefice, care trebuiau exorcizate pe calea magiei.
RITUALURI MAGICO-RELIGIOASE . CULTUL MORŢILOR
Ritualurile magico-religioase practicate de omul epocii neolitice nesînt aproape total necunoscute. Mecanismul şi forma, obiectul şi scopul lor pot fi cel mult deduse — cu oarecare aproximaţie — prin analogie cu unele practici ale primitivilor de azi.
Dar existenţa acestor ritualuri — atestată încă din perioada paleolitică prin cultul morţilor şi prin funcţiile magice evidente pe care le aveau statuetele feminine şi reprezentarea animalelor în pictura rupestră — este confirmată acum, în epoca neolitică, prin documentarea arheologică a locurilor de cult. în mileniile al VH-lea şi al Vl-lea î.e.n. actele rituale, care făceau parte din viaţa de toate zilele a omului, se desfăşurau — după cum este atestat în staţiuni neolitice din Turcia, Irak, Liban sau Palestina — în cadrul locuinţei private a fiecăruia. Dar începînd din mileniile al Y-lea şi al IV-lea î.e.n., înMes.o-potamia, în Cipru sau în Egipt au apărut şi anumite construcţii exclusiv cu caracter sacral, adevărate temple, grupate două sau mai multe la un loc. Faptul că la baza uneia din aceste construcţii s-au găsit îngropaţi copii ne permite să presupunem existenţa unui rit de sacrificiu „de fundaţie4'40. Aceste construcţii, dedicate în mod special cultului, aveau în centrul lor un podium înălţat din argilă, iar lîngă perete, un altar, — desigur pentru sacrificii sau ofrande.
Animalele de sacrificiu mai importante erau boii. De asemenea, se sacrificau oi şi capre, vînat (cerbi, căprioare, antilope), peşti şi păsări. Nu lipseau uneori ofrandele, de cereale sau fructe. Sacrificiile umane sau de animale se efectuau cu un anumit ritual, în cadrul căruia aveau loc (într-o perioadă mai tîrzie) şi procesiuni. Sacrificiile umane au continuat — de pildă în Egipt, dar şi în multe alte locuri — pînă tîrziu în epocile istorice. Acte de cult însoţite de sacrificii umane sînt atestate, pentru epoca neolitică, şi în Europa; într-o localitate din Germania (Tiefenellern) s-au găsit resturile a 38 de persoane sacrificate, în majoritate femei şi fete. Mai comune erau sacrificiile aduse cu ocazia construirii unei case. Asemenea practici sînt documentate şi în staţiunile de la Traian, Truşeşti sau Hăbăşeşti, unde la temelia locuinţelor neolitice fuseseră sacrificate animale şi depuse vase de lut. Uneori, în loc să fie sacrificat la fundaţia casei un animal, se punea pe acoperişul casei imaginea acestuia.
40	Acest tip de sacrificii umane este documentat arheologic încă din primele timpuri ale neoliticului. în Cipru, în mileniul al Vl-lea î.e.n., copiii sacrificaţi erau apoi îngropaţi sub vatră, sau sub pragul uşii.
RITUALURI MAGICO-RELIGIOASE. CULTUL MORŢILOR
45
înunele regiuni cultul morţilor comporta de asemenea şi alte rituri ciudate, în Orientul Apropiat copiii erau înmormîntaţi normal, dar adulţilor li se îngropau craniile separat de corp; uneori mai multe cranii îa un loc, alteori unul cîte unul, sub bătătura casei. Trupurile, înfăşurate într-o ţesătură sau într-o piele (în loc de sicriu), erau. colorate — mai ales capul — cu roşu (culoare rezervată în special femeilor şi fetelor), cu verde sau cu albastru. Cadavrele erau însoţite de ofrande: legume şi cereale, ouă şi peşte, precum şi obiecte de podoabă (în cazul femeilor) — oglinzi din rocă sticloasă de obsidiană, palete pentru fard, sau scoici eonţinînd respectivii coloranţi de fard.
Spre sfîrşitul neoliticului apar şi cimitirele: cu gropi tencuite cu argilă şi cu cadavrele înfăşurate intr-un strat de argilă şi apoi supuse arderii; de unde rezulta o prefigurare a „sarcofagului de mai tirziu . Apare acum obiceiul incinerării şi păstrarea cenuşei defunctului în urne41 * *. în aria europeană cultul morţilor prezintă în general aceleaşi forme, dar cu unele variante. Se practica şi în zona europeană sacrificiul uman de copii pentru fundaţia casei (de pildă, în staţiunea neolitică de la Traian); dar înmormîntarea unui defunct nu se făcea sub bătătura din interiorul casei, ci în afara aşezării, uneori şi în grote. Erau respectate anumite norme privind poziţia sau orientarea cadavrului — cu variaţii de la o zonă la alta şi de la o cultură la alta. Ofrande funerare de alimente, sacrificii rituale de animale, colorarea cu roşu a cadavrului, precum şi separarea craniului de restul scheletului erau practici frecvente. Practici mai rare erau trepanaţia rituală a craniului, incinerarea cadavrului, sau chiar punerea unor unelte alături de corpul defunctului.
Multe morminte neolitice mai cuprindeau — la fel ca cele din paleoliticul superior — şi figurine umane sau de animale. Ultimele aveau probabil o semnificaţie magică, de amulete, întrucît omul credea că şi în animal se întrupa o parte din acea forţă supranaturală care operează atît în fiinţe cît şi în fenomenele naturii. Mentalitatea religioasă a omului preistoric ne-o putem imagina concepînd — iniţial — divinitatea în acest mod confuz: ca o putere ce acţionează prin intermediul animalului. Cultul unui anumit animal urmărea deci obţinerea bunăvoinţei acelei forţe confuze, a acelei impersonale şi vagi „divinităţi44; şi pentru a-şi asigura această bunăvoinţă omul invoca protecţia animalului respectiv, a cărei reprezentare plastică devenise amuletă, emblemă protectoare a unei persoane sau a unui întreg grup.
Nu este posibil să ne facem decît o imagine foarte incertă şi aproximativă despre ideile religioase, despre mecanismul lor psihologic intim, despre psihologia omului neolitic (şi în general a omului preistoric). Cunoaştem doar unele practici rituale — variind, desigur, de la o zonă la alta: sacrificii nesîngeroase, ofrande alimentare, cultul morţilor, rituri de înmormîntare, practici magice. Dincolo de acestea, putem bănui că ar fi existat şi alte manifestări cultice adiacente: ceremonialuri, vrăji, dansuri sau doar simple gesturi rituale,imitarea unor deprinderi sau a mişcărilor unor animale, ş.a.m.d. Cu această ocazie, probabil că omul epocii neolitice folosea în scop de cult şi anumite instru-
41	Cimitirele de urne cu cenuşa defuncţilor, mormintele cuprinzînd şi vase şi statuete
de ceramică — aşa-numitele „cimpuri de urne" — apar în Europa Occidentală pe la începu-
tul mileniului al Il-lca î.e.n, (|n România—pe teritoriul Banatului şi Olteniei: la Cîrna, cu 115 morminte descoperite, la Gîrla Mare, Ostrovul Mare, etc.). Din sec. XIII î.e.n. „cîm-purile de urne“ devin comune în Europa Centrală, răspîndindu-se apoi pină în sudul Italiei
şi Sicilia (intre sec. XI—IX î.e.n.) şi Franţa meridională (sec, VIII î.e.n.). Perioada ,^impurilor de urne” se încheie — în general — odată cu începutul primei epoci a fierului.
46
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
mente primitive ca surse de zgomote — feiurite fluiere şi tobe; executa, „cîn-ta“ cu vocea sunete murmurate sau urlate, imita glasurile animalelor, sau rostea în cor şi cadenţat anumite formule magice („rugăciunea46 de mai tîrziu). La această dată, în era neolitică, probabil că omul credea că obiectele şi forţele naturii erau dotate cu capacităţi şi posibilităţi de regulă superioare celor ale sale (animism): că o fiinţă sau un obiect avea însuşirea şi puterea magică de a-1 proteja (fetişism); că exista o legătură intimă, un raport magic Intre el şi un anumit animal din care descinde el şi familia sau clanul său (totemism); că morţilor li se cuvenea cinstea unui cult funerar pentru că defuncţii continuau în mod firesc să participe la ciclul vieţii naturii şi al comunităţii.
Riturile legate de ideea fertilităţii şi de magia fecundităţii au căpătat o importanţă mult mai mare — cum era şi firesc — în această perioadă a preistoriei care este definită tocmai prin practica agriculturii, a domesticirii şi creşterii animalelor. Statuetele feminine asemănătoare întrucîtva celor din epoca paleoliticului superior, dar cu trăsături distincte şi iiustrînd — prin unele detalii anatomice bine marcate sau exagerate, cît şi prin destinaţia lor rituală — cultul fecundităţii, devin în epoca neolitică mult mai numeroase. în sfîrşit, o altă formă — o formă nouă — de cult al morţilor se exprimă spre sfîrşitul neoliticului prin monumentele funerare numite „megalitice66.
CIVILIZAŢIA MEGALITICĂ
{ Civilizaţia megalitică începe să se configureze, cu trăsături proprii distincte, imediat înaintea epocii metalelor, continuîndu-se şi în fazele de început ale acesteia. Este un tip de civilizaţie care s-a menţinut pînă către 1500 î.e.n. în zona occidentală a Mediteranei — în Sardinia, Sicilia, insulele Baleare, Spania şi Portugalia — extinzîndu-se de-a lungul coastelor, ureînd cursul marilor fluvii, ajungînd îndeosebi în Bretagne, sudul Angliei şi Irlanda, dar şi în nordul Germaniei şi în regiunile scandinave.
Civilizaţia megalitică este caracterizată printr-un anumit mod de construcţie care constă în folosirea unor blocuri de piatră de mari dimensiuni, doar cioplite, fără o formă precisă şi fără suprafeţe şlefuitei Cele mai vechi construcţii megalitice din zona mediteraniană datează din jurul anului 3500 î.e.n. (vd. H. Biedermann); iar cele din Bretagne — din 3000 î.e.n.42.
f Edificarea unui monument megalitic nu răspundea unei nevoi materiale, -unei necesităţi practice, ci unor motive de ordin religios. Astfel, tipul cel mai simplu şi mai vechi de construcţie megalitică, — edificată, — dolmenul43, era legat de un cult al strămoşilor. Constituit dintr-o lespede gigantică44 aşezată
42 Colin Renfrew, care dă o descriere a celui mai vechi mor mint megalitic de tipul dolmen, cel din Esse, Anglia (lungime 20 m, lăţime 5 m, înălţime 2 m) îl datează din jurul anului 4000 î.e.n.
43	în bretonă: dol-men— „masă de piatră". Denumirea provine din credinţa că lespedea servea drept masă druizilor pe care aceştia aduceau ofrandele, Pînă in secolul trecut monumentele megalitice erau considerate—cu totul greşit — ca fiind moşteniri de la străvechile populaţii celtice sau germanice.
44	Lespedea dolmenului din Mettray are 85 tone; a celui din Cueva de Menga (Andaluzia) — 160 tone; iar a celui din Gast (Normandie) — circa 300 tone.
CIVILIZAŢIA MEGALITICĂ
47
orizontal pe două sau mai multe blocuri verticale şi acoperind o cameră sepul-crală, dolmenul era mormăitul unui şef de trib sau al unor viteji a căror cinstire condiţiona soarta, bunul mers al vieţii tribului — credinţă care s-a păstrat apoi în legendele regiunii respectivgf Numărul dolmenilor cunoscuţi — numai cei din Franţa — se apropie de cifra de 4 500. Blocurile de piatră ale dolmenilor erau adeseori decorate cu picturi sau ciî ornamente gravate — triunghiuri, zigzag, cercuri concentrice, arcuri de cerc, linii ondulate, spirale, stele (deex., dolmenii dinLos Millares, Cueva de los Letreros, Gangas de Onis, etc.)V
Dolmenii — care se presupune că la origine erau acoperiţi cu pămînt — sînt de diferite tipuri: cu o singură încăpere sau cu mai multe, cu sau fără un coridor de acces — în formă de galerie acoperită — cu intrarea în camera sepulcrală blocată sau nu cu o lespede, cu un coridor principal din care alte coridoare secundare conduc în încăperi anexe, ş.a. — Alteori, lespedea de acoperiş este înlocuită de o falsă cupolă, informă de stup, cu înălţime de pînă la 4 m (Cueva de Romeral, Spania), cupolă construită prin suprapunerea unor pietre plate aşezate progresiv în retragere.
^Monumentul megalitic informa sa cea mai simplă estemenhirul*5 — un bloc de piatră de asemenea doar cioplită, plantat vertical. Destinaţia precisă a menii irului este controversată — dar funcţia sa legată de cultul morţilor pare indubitabilă. Plasat de obicei în apropierea unor morminte, menhirul era considerat probabil ca un fel de tron al sufletelor defuncţilor, un loc pe care veneau să se aşeze spiritele strămoşilor45 46. Menhirii erau ridicaţi uneori izolat; alteori se găsesc dispuşi în aliniamente, la distanţă egală unul de altul, în şiruri lungi, chiar de cîţiva kilometri.Celebru este aliniamentul de la Carnac, în Bretagne (Franţa), unde un număr de aproximativ 3 000 de menhiri sînt reuniţi în trei grupuri, fiecare grup fiind compus din 10 pînă la 13 şiruri de menhiri — care se terminau cu un grup de pietre plantate în semicerc47.
Cînd menhirii sînt aşezaţi în formă de cerc, complexul poartă numele de cromleh (în bretonă krom-lek). Uneori un cromleh are în centru plantat un menii ir. Cromlehii se întîlnese în număr mare îndeosebi în Bretagne şi sudul Angliei — la fel ca aliniamentele de menhiri48 49. Destinaţia unui cromleh continuă să fie controversată: înconjura un mormînt colectiv? împrejmuia un loc de cult? Sau un loc de adunare ocazională ceremonială?
în Anglia, acest tip de monument megalitic ritual poartă numele d ehenge
—	şi este totdeauna situat într-o arie circulară delimitată de un şanţ, arie al cărei diametru variază între 45 şi 520 n#9.
Tipuri speciale, locale, de monumente megalitice se mai găsesc îndeosebi în insulele Maliorca şi Minorca. Astfel este tipul numit talayot (mileniul I
45	In bretonă: peulvan sau men-hir— „piatră lungă“. Majoritatea meniurilor au o înălţime între 3-6 m; dar numeroşi menhiri ajung pînă la 11-12 m. Gel din Locmariaquer (Bretagne) avea 23,50 m şi cîntărea 310 t; cel din Men en Hroeck — 23 m şi 348 t.
46	Amintim că. şi azi, în Madagascar, menhirul este privit ca un loc de adunare a sufletelor rătăcitoare ale morţilor care nu au putut fi inmormîntaţi.
47	în Bretagne—şi numai în trei departamente ale acestei provincii — se găsesc 56 de aliniamente de menhiri şi 58 de cromlehi.
48	între complexele megalitice monumentale de tip henge le amintim pe cele din Ave-bury (care ocupă o arie de 11 ha) şi Windmill Hi]] — ambele în Anglia; iar din Irlanda
—	cele din Boyne, Knowth şi în special Newgrange.
49	Monumentele de tip henge conţin şi morminte şi sînt constituite din cercuri de blocuri de piatră (Avebury, Stonehenge) sau stîîpi de lemn (Durrington Walls, Woodhenge), Ceramica găsită în morminte datează aceste monumente din jurul anului 2000 î.e.n.
48
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
î.e.n.), — un turn rotund cu o singură încăpere, construit din blocuri mari de pietre naturale, cu acoperiş de falsă boltă sau cu o lespede susţinută de un pilon central; avea funcţia de apărare a unui sat. Tipul taula, constînd dintr~o lespede fasonată aşezată orizontal pe o coloană prismatică monolită, înaltă de 8—10 m, avea probabil funcţia de monument funerar. Tipul naveta — mormînt cu o cameră funerară unică şi un coridor de acces, totul încorporat într-o construcţie (mileniul al îî-lea î.e.n.) de forma unei nave răsturnate, compusă din 8—10 rînduri de lespezi parţial fasonate (naveta din Es Tudons).
Structurile megalitice în formă de turn de apărare (cele mai vechi datînd din mileniul al II-lea î.e.n.) şi de obicei flancate de ziduri ciclopice cu scop defensiv, sînt caracteristice pentru Corsica şi în special Sardinia. Nuragii din Sardinia — unii cu mai multe încăperi dispuse în 2 —3 etaje, cu scări interioare — datează din mii. ÎI î.e.n.; dar construcţii de acest tip au continuat pînă în sec. III î.e.n. Pereţii construiţi din straturi de pietre brute au o grosime între 2—5 m, iar înălţimea unor nuragi poate atinge chiar 20 m. Localitatea Barumini este renumită prin complexul său de turnuri nuragice. Din cei peste 8 000 de nuragi construiţi în Sardinia s-au mai păstrat aproximativ 6 500, majoritatea azi în ruină.
STONEHENGE
Cel mai impresionant cromleh din cîte s-au păstrat, cel mai frumos monument megalitic de tip henge, unic în lume din punct de vedere arhitectonic, este Stonehenge, din sudul Angliei.
Impresionează în primul rînd modul în care marele cromleh îi apare privirii vizitatorului: izolat în mijlocul unei întinse cîmpii (la 12 km nord de Şa-lisbury); şoseaua care duce la monument coboară în debleu şi dispare în locul de parcaj subteran al autocarelor. întregul complex a fost conceput în centrul unui gigantic val circular de pămînt cu diametrul de peste 11 km, cu o singură intrare prin care pornea spre monument o stradă, lungă de 2 700 m şi lată de 91 m. în jurul ansamblului central era un întreg complex de necropole, cu tumuli. O scenografie intr-adevăr perfectă.
în forma sa originară (la care s-a ajuns, la intervale de secole, prin perioade succesive de construcţie) ansamblul se compunea din 110 menhiri de dimensiuni diferite, dispuşi în patru cercuri concentrice (actualmente rămase — incomplete — doar trei). Aşa cum se păstrează azi, monumentul constă dintr-un şanţ circular, a cărui margine interioară este înălţată, formînd un val care avea funcţia de a demarca incinta sacră50. Imediat în interiorul valului şi formînd un cerc perfect, 56 de gropi („gropile lui Aubrey“) conţineau oseminte umane şi cenuşa celor incineraţi — dar probabil că la origine erau gropile în care erau plantaţi menhirii cercului exterior legaţi în partea superioară prin dale aşezate orizontal în formă de arhitravă, încît cercul era continuu, închis.,
50	Diametrul şanţului circular, lat de 6,50 m, este de 96,65 m; iar înălţimea valului — azi de numai 64 cm în punctul cel mai ridicat — era iniţial de cel puţin 1,80—2 m. In interiorul cercului format de cele 56 de gropi fuseseră săpate alte două r în duri de gropi în cercuri concentrice („gropile Y şi Z“) pentru alte două serii de menhiri — care, fie că nu au mai fost plantaţi, fie că ulterior au fost deplasaţi.
STONEHENGE
49
Urmează cercurile concentrice de blocuri monolitice (dintre care, azi multe dispărute)51. Cercul exterior (vizibil azi) cu un diametru de aproximativ 28 m, este constituit din blocuri de gresie terţiară; iniţial în număr de 40, au mai rămas 17 în picioare, plus alte 8 căzute sau fragmente. Aceste blocuri, cioplite prismatic, au înălţimi diferite — media fiind de 4,10 m. Erau unite prin les-pezi-arhitrave incastrate la capătul superior al monoliţilor (unde 5 arhitrave se mai află şi azi în poziţia lor originară), încît cercul format era continuu. — Al doilea cerc existent (incomplet) şi azi, cu diametrul de 22,50 m. era la origine compus din 40 de blocuri (sau din 60 — după Atkinson), dintr-o rocă eruptivă de natură bazaitică (dolerit). Sînt aşa-numitele „pietre albastre" — deşi nu toate au culoarea albăstruie — de dimensiuni variabile, maxima fiind de 2,40 m. în interiorul acestui cerc, cinci grupuri de„triliţi“ (doi menhiri şi arhitrava) sînt dispuşi în formă de potcoavă — în centrul căreia, alte „pietre albastre" alcătuiesc o altă potcoavă.
Blocurile ansamblului Stonehenge — care cântăresc între 25 şi 50 de tone — au fost aduse de la distanţe mari: de cel puţin 40 km cele de gresie, iar „pietrele albastre" dintr-o carieră aflată la o distanţă de 217 km în linie aeriană52. Întregul complex a fost construit în epoci diferite, începînd din 1900 î.e.n. pînă către 1400 î.e.n. (cf. Atkinson)53.
• Se crede că acest imens monument avea o funcţie religioasă legată de cultul solhr (şi — probabil *— totodată de cultul morţilor). într-adevăr, ansamblul este în aşa fel orientat încît la data solstiţiului de vară răsăritul soarelui apare în direcţia axei drumului de acces în grandiosul sanctuar. Arheologii englezi îi atribuie o funcţie de cercetare astronomică54. Dar este de asemenea posibil ca în acest cadru atît de solemn să fi avut loc şi procesiuni la mormintele strămoşilor. Acest caracter funerar este atestat nu numai de necropolele din jur, sau de numeroasele morminte de incinerare ale căror urme au fost găsite în interiorul primului cerc, ci şi de faptul că uneleblocuri ale complexului sînt perforate. Or, destinaţia acestor aşa-numi te „găuri ale Sufletelor" este interpretată de unii arheologi ca servind —* potrivit concepţiei constructorilor monumentului ieşirii şi reintrării în mormînt a sufletului morţilor55. Dincolo de asemenea ipoteze însă rămîne faptul că grandioasa şi solemna arhitectură
51	Monumentul, care a servit mai tîrziu şi druizilor ca loc de cult, a fost grav degradat, mai întîi în epoca romană (cuceritorii consider în du-1 un simbol al rezistenţei localnicilor celţi), apoi în Evul Mediu creştin, cînd multe blocuri ale acestui „templu păgîn“ au dispărut.
52	La 22 km de Stonehenge, la Avebury, se mai pot vedea rămăşiţele unui complex megalitic de tip henge mai mare, care era constituit din 650 de monoliţi. Fiecare bloc avea înălţimea de 4 m -—blocurile formînd două cercuri cu diametrul de 91 m. O stradă largă de 15 rn şi lungă de 2 400 m conducea de la acest sanctuar la o construcţie rituală de pe o colină din apropiere.
53	Bazîndu-sepe cercetări noi, E. Hadingham (1975) stabileşte data de 2750 î.e.n. pentru primul cerc şi 1900 î.e.n. pentru al treilea.
54	„S-ar putea ajunge la concluzia că monumentul era destinat determinării unor importante cicluri astronomice" (E. Hadingliam). „Triliţii au o funcţie astronomică“ (G. S. Hawkins). „Scopul acestui complex monumental a fost cu siguranţă acela de a prevedea eclipsele" (F. Hoyle).
53 Probabil că şi menhirul avea şi o semnificaţie magică-religicasă, nu era numai piatră funerară. „Cind sufletul părăseşte mortul îşi caută un alt lăcaş, un alt trup. Acest alt trup este menhirul ! El servea la primirea sufletului unui om care era înmormintat în apropiere, sau chiar foarte departe. De aceea există şi menhire în aşa fel cioplite încît înfăţişează în formă brută un trup omenesc4* (Ivar Lissner).
î — Istoria culturii şi civilizaţiei
50
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
a complexului Stonehenge (care unor cercetători le-a putut evoca şi imaginea unui dans ritual în cerc) creează un cadru de mare efect al unui sanctuar în care se desfăşurau practicile cultice ale omului epocii neolitice J
Prin forma dolmenului — şi intr-un mod mai amplu, mai complex, prin ansamblul de tipul Stonehenge — sînt clar materializate, şi pentru prima dată în istoria civilizaţiei, principiile fundamentale ale arhitecturii: delimitarea unui spaţiu interior; opoziţia între părţile purtătoare (blocurile verticale) şi părţile purtate (lespedea sau arhitrava); principiul or dinei, cel al ritmului şi cel al simetriei. In această formă arhitectonică primară, impunătoare tocmai prin simplitatea ei, vedem prefigurîndu-se principiul alternării coloanelor şi raporturile lor cu antablamentul. Putem recunoaşte, cu alte cuvinte, însuşi prototipul îndepărtat al sălilor hipostile ale templelor egiptene.
Monumentele megalitice, unele contemporane sau chiar anterioare datei construirii primelor temple din Mesopotamia şi Egipt, marchează începutul arhitecturii monumentale/Omul nu mai este acum preocupat exclusiv de a-şi construi un adăpost, nu se mai gîndeşte doar la caracterul strict şi imediat utilitar al construcţiei, ci concepe un monument arhitectonic destinat grupului său social, conferind monumentului o funcţie excepţională, solemnă, religioasă (deci o funcţie publică), destinîndu-1 ^nitului morţilor, poate cultului soarelui sau cultului forţelor supranaturale] Sub raport tehnic şi estetic, pentru evoluţia viitoare a arhitecturii (cf. Huyghe) constructorii unor ansambluri mari de tipul Stonehenge demonstrează că au ajuns în posesia unor anumite noţiuni — de centru, de cerc, de axă, de ritm, etc. — care de-acum înainte vor rămîne definitiv la baza acestei arte care este arhitectura.
Construcţia monumentelor megalitice arată că la această dată56 exista o organizare socială ierarhizată. Interesante şi elocvente sînt în acest sens anumite date tehnice care vin în sprijinul unei asemenea presupuneri.
Numărul mormintelor megalitice din vestul şi nordul Europei se ridică la 40—50 000. Există, numai în insulele britanice, aproximativ 200 de crom-lehi de tipul henge. Există, numai în sudul Franţei, peste 500 de dolmeni. Lespedea de acoperiş a dolmenului din La Ferte-Bernardc întăreşte 90 de tone; altele asemănătoare — 85, 75, 60, 40 de tone. Cea din Mahe-Rehai are 11,50 m lungime pe 4,40 m lăţime. Unele blocuri cam de aceeaşi greutate au trebuit să fie aduse, pe uscat, de la o distanţă de 30 km şi chiar mai mult. — Cel mai impresionant ca dimensiuni este dolmenul din Menga (lîngă Antequera, în Andaluzia), lung de 25,40 m, lat de 6,50 m şi înalt de 3,30 m. Dolmenul este construit din numai 31 de blocuri. Camera funerară (un mormînt colectiv? al mai multor şefi de trib? sau al unei singure căpetenii?), precedată de un coridor de acces acoperit cu o singură lespede, este închisă de o altă lespede monolitică (de formă trapezoidală neregulată) lungă de 10 şi 12 m, lată de 6 şi 7 m, groasă de 2 m. Această lespede monolitică are un volum de 135 m3 şi o greutate de 320 de tone. Dolmenul era în întregime acoperit de o movilă de pămînt, un tumul cu diametrul de 50 m.
Asemenea date ne pot da o idee despre enormele dificultăţi tehnice pe care constructorii epocii neolitice le-au rezolvat, totuşi. Astfel: la transportul menhirului din Locmariaquer (înălţime 20,40 m, greutate 348 tone), pentru ca unul din capetele blocului să poată fi ridicat şi aşezat pe rulouri de trunchiuri
56	Se presupune că un dolmen din Bretagne ar data chiar din mileniul al iV-lea i.e.n.
TEMPLELE DIN MALTA
si
de copac a fost nevoie de 300 de oameni care acţionau 40 de pîrghii. Pentru ca blocul să fie tras pe aceste rulouri a fost nevoie de 1 750 de oameni, sau de 250 de boi; dar la o simplă pantă de teren de numai două grade, numărul acestora se ridica la 2100 de oameni, sau 300 de boi. în fine, pentru a înălţa menhirul în poziţie verticală a fost necesar efortul a peste o mie de oameni î Toate aceste operaţii extrem de grele presupun existenţa unei colectivităţi de cel puţin 10 000 de persoane; implică o anumită organizare administrativă, o anumită specializare (cioplitori de piatră), o diviziune ocazională a muncii; apoi — importante rezerve alimentare pentru oamenii folosiţi în construcţie şi în transport, pentru „tehnicieni44, pentru supraveghetori. Şi totul— pentru a înălţa un monument: rudimentar, dar marcînd un moment dintre cele mai interesante din istoria culturii şi civilizaţiei preistorice.
TEMPLELE DIN MALTA *
Un loc deosebit de important printre construcţiile megalitice de la sfîrşi-tul epocii neolitice şi începutul erei metalelor îl ocupă templele din Malta.
Pe insulele arhipelagului maltez (cu o suprafaţă de 314 km2) se află cea mai densă aglomeraţie cunoscută de construcţii monumentale: şase perechi (sau grupuri) de temple, în număr de aproximativ 30 în total, dintre care au rămas într-o mai bună stare de conservare mai puţin de 12. — Malta era deja populată către anul 5000 î.e.n. în jumătatea a doua a mileniului ai IV-lea î.e.n. o populaţie imigrată din Sicîlia a început să construiască aici in jurul anului 3000 î.e.n. („poate chiar înainte cu mai multe secole44 — C. Renfrew) cele mai vechi monumente de piatră din lume care ne-au rămas.
Colonizatorii au adus cu ei un cult al strămoşilor, cărora le-au dedicat aceste sanctuare de piatră. (Cele mai bine păstrate sînţ grupate în centrele Ggantija, Tarxien, Mnajdra, Hagar Qin, Mgarr şi Ta Hagrat). Construcţiile constau din două sau trei sisteme de curţi separate intre ele, avînd planul — în general — în forma unei frunze de trifoi. Distanţa maximă intre punctele extreme ale curţii este de 25 ni (Ggantija). Curţile — lăcaşuri de cult, azi deschise, dar care erau acoperite cu bir ne de lemn sau cu piei de animale — sînt împrejmuite cu lespezi continui de piatră, înalte de 2—4 m. în fundul ultimei curţi, apare frontal faţada templului respectiv.
Faţada templului din Ggantija (azi înaltă de 8 m, dar care la origine avea 16 m) „este probabil cel mai vechi exterior conceput arhitectural din lume44; iar prin perfecta regularitate cu care sînt fasonate şi dispuse lespezile de piatră, un alt templu, cel din Hagar Qin, oferă primul caz din lume de folosire în construcţie a pietrei fasonate (Renfrew). Uneori blocurile sînt decorate pe toată suprafaţa cu puncte obţinute prin simplă ciocănire (Mnajdra); alteori, prin acelaşi sistem este realizată o ornamentaţie de spirale duble perfecte, în relief, precum şi frize reprezentînd animale (Tarxien). Structurile templelor sînt complicate, comp ort înd faţade monumentale, curţi, coridoare, încăperi laterale, cu uşi tăiate în mijlocul unei lespezi şlefuite, cu altare pentru sacrificii, cu nişe în care erau depuse ofrandele, cu tabernacole pentru statuete, etc.
52
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
în mormintele şi în templele din Malta s-au păstrat şi vase de lut ars decorate prin incizie, precum şi numeroase statui şi statuete din piatră de calcar sau teracotă, Cele mai importante reprezintă figuri umane, în marea majoritate feminine. De o factură artistică remarcabilă este „Venus din Malta44, în teracotă, şi „Femeia şezînd44, statuie din calcar (ambele din Hagar Qin). într-un templu din Tarxien s-a găsit jumătatea superioară a unei mari statui feminine, care întreagă trebuie să fi avut o înălţime de 2,70 m — cea mai veche statuie monumentală din lume, cunoscută pînă azi. Sau, aşa-numita „Doamnă dormind44, în teracotă. — Majoritatea statuilor şi statuetelor reprezintă probabil figuri de zeiţe sau, mai probabil (cf. j. D. Evans), de preoţi şi de sacerdotese. Statuetele feminine sînt redate cu forme anatomice exagerate, de steatopigie şi adipozitale, — fapt care poate fi pus în legătură cu un cult al fecundităţii.
Arhitectura şi sculptura neoliticului tîrziu din Malta sînt opera unei populaţii despre care nu ştim altceva nimic precis; o populaţie creatoare a unei civilizaţii rămase fără continuatori; o civilizaţie care s-a stins nu ştim din ce cauze — „şi nici nu vom şti poate niciodată ce s-a întîmplat44 (J. D. Evans).
SCULPTURA ÎN EPOCA NEOLITICĂ
Sculptura neolitică din Asia Mică — în piatră, fildeş, os sau argilă — înfăţişează figuri umane, îndeosebi feminine; figuri de animale — mai rar. Figurine de femei cu capetele nemodeiate, înlocuite cu prelungiri troneonice; figurine de femei zvelte sau, dimpotrivă, cu forme planturoase; figurine înfă-ţişînd o femeie gravidă, sau o femeie născînd, sau o femeie cu copilul în braţe; figurine pictate sau nu, redate naturalist sau doar schematic: repertoriul de tipuri, de stiluri şi de convenţii este foarte vast.
La un nivel artistic inferior rănim în această perioadă figurinele repre-zentînd oameni şi animale, opere care s-au găsit în staţiunile din Siberia, Afganistan, Pakistan şi China septentrională.
Caracteristice sfîrşitului perioadei neolitice — şi aparţinînd civilizaţiei megalitice — sînt statuile-menhir. Acestea — desigur idoli antropomorfi, — păstrîndu-şi aspectul de blocuri de piatră, de menhiri, sînt statui sculptate nu în volum, ci pe o singură faţă, redînd în basorelief puţin accentuat contururile corpului şi membrelor, precum şi trăsăturile figurii unui bărbat sau unei femei; uneori sînt redate şi detalii de îmbrăcăminte sau de arme. Această redare simplificată, convenţională, era — se pare — intenţionat stilizată; fapt care le conferea un aspect „supranatural44 (cf. H. Biedermann),
Numeroase sînt îndeosebi statuile-menhir feminine: numărul lor, numai într-o singură regiune din sudul Franţei (în Languedoc), trece de 50. Celebră între toate este stătuia-menhir din Saint-Sernin, înaltă de 1,20 m. S-au găsit multe statui-menhir şi în Corsica, şi în Liguria sau în alte regiuni ale Italiei; dar aria de răspîndire a statuilor-menhir se întinde pînă în Japonia.
Dintre statuile-menhir găsite pe teritoriul României cea mai bine păstrată este menhirul reprezentînd o femeie, de la Baia (conservat în Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constanţa), datînd din epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului. După care, statui-menhir vor mai apărea pe teritoriul
SCULPTURA IN EPOCA NEOLITICĂ
53
ţării noastre în epoca fierului. înfăţişînd figuri de războinici (cf. Radu Fio-rescu).
în zona europeană sculptura se apropie — ca tehnică, tipologie şi stil — de cea din Orientul Apropiat, de care se pare că a şi fost influenţată, după
cum atestă exemplele frecvente din Peninsula Balcanică. Astfel sînt vasele de ceramică avînd forma unor stilizate figuri umane. O adevărată capodoperă în acest sens este vasul antropomorf găsit la Vidra şi cunoscut ca „Zeiţa de la Vidra“. Deosebit de caracteristice sînt statuetele feminine descoperite la
54
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
Gernica (un cap şi un bust), la Baia şi la Cernavodă, originale prin stilizarea — în forme conice sau tronconice — a capului, picioarelor şi braţelor. Printre cele mai frumoase statuete de argilă din neolitic se numără şi cele acoperite de o ornamentaţie geometrică (statuetele de la Truşeşti şi Vădastra). —- Capodopere în absolut ale sculpturii neolitice, unice în genul lor în lume, sînt statuetele de la Cernavodă — „ginditoruT* şi femeia — a căror extraordinară forţa de expresie rezultă dintr-o sinteză a viziunii realiste şi o rafinată stilizare.
în perioada de trecere de la neolitic la epoca metalelor sculptura în relief este ilustrată în Mesopotamia prin vase de piatră şi sigilii în formă de cilindru; iar în Egiptul epocii predinastice, prin excepţionalele palete servind la măcinarea şi amestecarea culorilor şi fardurilor (binecunoscută este îndeosebi „paleta faraonului Narmer**), — care însă sînt de o factură artistică incomparabil superioară celei obişnuite din neolitic, aparţinînd în mod evident unui tip de cultură mult mai evoluată, unei faze de civilizaţie deja istorică.
în schimb în Europa sînt tipice reprezentările în relief — de figuri umane şi animale — de pe vasele de ceramică. Originalitatea lor constă şi în redarea frontală a figurilor, iar nu din profil ca în Asia Mică. Ceea ce însă nu înseamnă că reliefurile neolitice europene n-ar fi fost influenţate de arta Orientului Apropiat57.
PICTURA
în domeniul culturii, „revoluţia neolitică*4 este evidentă ca atare şi în pictură. Figurile umane sau de animale mai sînt încă pictate pe stînci, în adăposturi sau la intrarea grotelor (ca în sud-estul Spaniei sau în staţiuni din Africa). într-o fază ulterioară figurile încep să fie pictate şi pe pereţii caselor. (Exemplul cel mai cunoscut este cel de 1a Catal Hliyiik58). în schimb pe vasele de ceramică se întîlneşte mai des, în epoca neolitică, o pictură ornamentală geometrică — de ex. în cazul faimoasei ceramici de Cucuteni.
Cronologic, pictura „revoluţionară** a epocii neolitice (şi mezolitice) se situează în general în mileniile al V-lea şi al IV-lea î.e.n. Geografic, aceasta este repartizată în şase mari arii culturale: în Anatolia septentrională (£atal Hiiyuk); în zona sud-estică a Spaniei (în circa 70 de staţiuni preistorice din Levante) ; în sudul Africii (începînd din mileniul al Vl-lea; dar picturile cele mai interesante datează din mileniile al IV-lea şi al III-lea î.e.n.) în regiunea Saharei (din mileniul al V-lea î.e.n.; dar începuturile acestei picturi ar urca
57	O dovadă printre multe altele o furnizează şi cele trei „tăbliţe de la Tărtăria" — cca 3000 î.e.n.—care la data descoperirii lor (1961) au produs o adevărată senzaţie în lumea ştiinţifică, întrucît semnele care însoţesc figurile au fost interpretate ca put în d fi considerate primele documente cunoscute pînă acum de scriere găsite pe teritoriul european; şi care eventual ar putea fi puse în legătură cu faza primelor începuturi ale scrierii meso-potamiene, cu care prezintă evidente asemănări. — Dar, pictate pe ceramică, asemenea semne (hieroglife primitive?) s-au mai găsit; semne izolate, însă, dat în d din mileniul al V-lea î.e.n. şi aparţinînd culturii Proto-Sesklo-Tessalia. (La noi, au fost descoperite la Gura Baciului-Cluj şi Cîrcea-Dolj).
58	în numeroase temple şi case de cărămidă din acest oraş—unul dintre primele în lume —- s-au găsit obiecte fin lucrate de ohsidiană, statuete de piatră şi mai multe fragmente de pictură murală.
PICTURA
55
4
— după Breuil — pînă chiar în mileniul al X-lea î.e.n. I); apoi, mai puţin în partea nordică a Norvegiei; în fine, în nordul Siberiei59.
Spre deosebire de pictura paleoliticului superior, cea a perioadei neoliticului a fost executată în plină lumină, pe pereţii de Ia intrarea grotelor, sau chiar în simple firide, mai mult pe stînci abia protejate de intemperii. Majoritatea acestor picturi sînt monocrome (roşu, brun sau negru; foarte rar galben sau alb). Se folosesc acum aceiaşi coloranţi naturali, minerali, din perioada anterioară (cărbune, manganez, ocru, hematită, limonită), dar aplicaţi numai în stare fluidă. Tehnica şi stilul sînt diferite de cele ale picturii perioadei magdaleniene. Figurile sînt executate fără contururi grafice, nu folosesc plastic relieful natural al rocii şi sînt de dimensiuni mici (15 — 20 cm), — fapt care îi permite artistului neolitic (sau — în Levantul spaniol — mezolitic) să execute ample compoziţii figurative. Aproape niciodată omul sau animalul nu apare singur, izolat, ci în grup, sau chiar angrenat în scene anecdotice.
De fapt, chiar aceasta este una din principalele note de originalitate ale acestei arte. Bărbaţii sînt reprezentaţi în general goi, iar femeile îmbrăcate cu veşminte aderente şi purtînd podoabe. Numeroase sînt scenele de vînătoare, scenele de luptă cu arcaşi, scenele de dans şi de acte magice, — sau scenele de viaţă cotidiană; o mamă cu copilul de mînă, femei la cules fructe, un bărbat căţărîndu-se în pom, o femeie adunînd mierea dintr-un stup, cu albinele roindu-i în jur, ş.a.m.d.). Remarcabilă este grija pentru o exactă redare anatomică, precum şi a celor mai mici dar expresive detalii — ca, de pildă, urmele de sînge pe care le lasă pe pămînt o capră sălbatică rănită (Cueva Remi-gio, Spania). Sau, în aceeaşi grotă, surprinzător este efectul de perspectivă pe care îl obţine pictorul prin dispunerea figurilor — de dimensiuni diferite, în funcţie de distanţa care le separă în spaţiu — pe o linie oblică pornind de sus în jos şi îndreptîndu-se într-o direcţie unică. Sau compoziţia elegantă şi armonioasă, de un simţ al proporţiilor şi un perfect echilibru estetic, înfăţişînd un grup de războinici în marş.
Cu o forţă de redare realistă excepţională este reprezentată mişcarea. La fel şi vigoarea fizică a bărbatului, arcaşul în acţiune, omul în nenumărate atitudini posibile, — dar mai ales mişcarea. în cadrul acestui realism figurativ — în acelaşi timp vizual şi conceptual — impresia copleşitoare de spontaneitate, de dinamism, este obţinută şi cu procedee (am zice) expresioniste, cum sînt: lungimea mult exagerată a picioarelor omului care aleargă, subţirimea nenaturală a torsului bărbatului, reprezentarea săgeţii în zbor; procedee care, împinse apoi la extrem, vor degenera în schematism. Expresivitatea acţiunii de un dinamism extrem culminează în scenele de luptă (Morella la Vieja, Spania), cu figuri desenate schematic, mult stilizate, siluete de-a dreptul filiforme, desfăşurînd o mare varietate de mişcări, — totul concentrînd impresia asupra efectului de ansamblu al grupului de figuri.
Fără îndoială că şi aceste figuri aveau o anumită funcţie magică, erau legate de un act de cult60. Dar în acelaşi timp, grija cu care uneori sînt executate arată că artistul urmărea şi efectul plăcerii estetice. Esenţialmente,
59	Denumită „artă arcticăpicturile din mileniile VI şi V Î.e.n. (dar unele, mult mai recente) păstrează încă un stil paleolitic. Cele din Carelia sînt datate din mileniul al Il-iea î.e.n.
80 Precum sînt şipicturile — asemănătoare sub raport tematic şi compoziţional — avînd o finalitate identică, ale primitivilor de azi din Australia şi din Melanezia,
56
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
Figurină neolitică (văzută din spate, faţă şi profil) din aria culturii Cucuteni
funcţia acestei arte era desigur cea magică, scopul ei mai rămînea încă legat de vînătoare, de o practică magică menită să-şi exercite efectul asupra animalului vînat. Numai că acum, în noile condiţii de viaţă materială a epocii neolitice (şi în mezolitic) omul nu mai este atît de dependent de condiţia vînatu-lui. Ca atare, interesul pictorului se transferă de la animal asupra omului. Conştiinţa noii sale situaţii, conştiinţa superiorităţii sale nete asupra lumii animale, a relativei sale independenţe de sursa de existenţă naturală oferită de vînat, a fost o cucerire spirituală atît de importantă încît n-a putut să nu determine o profundă mutaţie şi în conştiinţa — deci şi în inspiraţia — sa artistică. Şi (cum observă Acanfora) această mutaţie a fost atît de importantă, încît a ajuns să creeze o exaltare aproape euforică a caracterelor umane; o exaltare care ajunge să altereze, în funcţie ideologică, şi caracterele realiste ale figurii omeneşti.
Atenţia pictorului epocii neolitice (şi mezolitice) este deci concentrată asupra compoziţiei narative şi asupra omului. Protagonistul acestei picturi noi este omul. în reprezentarea lui artistul ţine să îi accentueze forţa, curajul, agilitatea, mînuirea perfectă a arcului, — fără a omite totuşi pericolul mortal care îl pîndeşte. — în felul acesta, consemnînd întîmplări din trecut, evenimente din viaţa grupului, arta devine şi narativă.
CARACTERELE ARTEI NEOLITICE
Pictura neolitică a grotelor şi adăposturilor din sud-vestul Spaniei prezintă asemănări surprinzătoare cu cea din nordul Africii sau cu cea din zona sahariană, care datează cam din aceeaşi perioadă. în era neolitică Sahara, care avea atunci o climă cu totul diferită de cea de azi, era cel puţin tot atît de populată ca oricare altă regiune de pe glob. Să fi existat într-adevăr contacte între populaţiile celor două arii geografice, care prezintă atîtea analogii sub raportul stilului artistic? Nu se ştie precis dacă o migraţie de populaţii neolitice a avut loc din regiunea Spaniei înspre nordul Africii, sau dacă drumul acestei migraţii nu a fost invers. în orice caz, la acea dată comunicarea între cele două continente era posibilă, plutele puteau străbate uşor cei 15 km ai strîmtorii Gibraltar.
CARACTERELE ARTEI NEOLITICE
57
în pictura neolitică sud-af ricana, avînd propria ei evoluţie tematică şi stilistică, executată fiind între mileniile al VH-lea şi al III-lea î.e.n. — surprinde puritatea şi frumuseţea animalului redat cu o autentică gingăşie. Dar ceea ce această zonă artistică aduce nou în istoria culturii omeneşti este faptul că sînt figurate aici şi mituri, sînt traduse plastic concepte mai înalte ş 1 maî abstracte. Astfel sînt animalele simbolizînd corpuri cereşti (o prefigurare, o formă primară a zodiacului?); sau reprezentarea „elefantului-nor“; sau transcrierea plastică a unui mit al ploii prin linii ondulatorii descendente, ori prin „picături de ploaie“ punctate pe imaginea corpului pachidermelor.
în Australia, In sfîrşit, picturile — începînd din mileniul al III-lea î.e.n. şi continuînd în acelaşi stil pînă în prezent — sînt legate de aceleaşi mituri cosmogonice care mai sînt încă vii şi azi la populaţiile băştinaşe cele mai înapoiate.
Arta epocii neolitice se deosebeşte fundamental de arta paleoliticului superior. Este o artă de o amplă difuziune geografică; ceea ce se explică prin faptul că acum omul se deplasează la distanţe mari, a început să navigheze de-a lungul fluviilor şi a coastelor, să facă schimburi de bunuri sau de diferite obiecte. (S-au găsit podoabe confecţionate din scoici marine la o distanţă de 200 km de mare). Asemănările frapante dintre picturile neolitice din Ana-tolia septentrională, cu cele din nordul Africii şi cu cele din sud-estul Spaniei ne permit să presupunem că grupurile umane din aceste zone atît de îndepărtate unele de altele au venit în contact direct între ele, schimbînd şi idei şi experienţe.
Arta neolitică este o artă care îşi mai păstrează încă anumite scopuri magice (scopuri care, în cîmpul artei religioase, n-au dispărut pînă azi nici în marile religii). Dar acum picturile sînt aduse la intrarea grotelor, sînt scoase la lumină spre a fi privite şi în afara momentelor şi actelor de cult, pentru a da astfel o mai sporită satisfacţie estetică privitorului. Este o artă de observaţie a mişcării, — în special a mişcării omului; o artă a vivacităţii, a gestului, a activităţilor grupului, a scenelor de amploare, a vieţii cotidiene. O artă de realism vizual, dar şi de realism logic. O artă care ştie să renunţe la asemănarea exterioară exactă în beneficiul ideii abstracte, intens şi sugestiv comunicată prin procedeul stilizării, — procedeu care, la populaţiile agricole, va duce ia o predominanţă a geometrismului decorativ în ceramică şi în alte produse. O artă care ştie să sacrifice exactitatea contururilor anatomice reale, pentru a putea obţine în schimb efecte bazate pe sugestivitatea senzaţiei frapante.
Şi, mai ales, este o artă care acordă — cum am spus — o netă preponderenţă figurii omului, redat într-o mare varietate de atitudini şi de acţiuni, individuale sau colective; acţiuni a căror reprezentare urmăreşte să-i pună în evidenţă calităţile fizice şi — uneori — chiar însuşirile morale.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA MESOPOTAMIANĂ
Introducere. ® Sumerienii. ® Statul akkadian. © Asirienii. ® Economia agricolă. • Meşteşugurile şi comerţul. • Viaţa socială. ® Sclavii. • Organizarea politică şi administrativă. «Templele. ® Dreptul şi justiţia. «Viaţa cotidiană. Locuinţele. îmbrăcămintea. « Cuceriri tehnice. • Gîndirea ştiinţifică. Medicina. © Matematieile. Astronomia. Lexicograf ia. « Religia.
•	Cultul. © Gindirea pre4ilosofieă. ® Arhitectura. • Sculptura. Noutatea artei mesopotamiene. « Muzica. « Scrierea. Învăţămîntul. • Literatura.
•	Epopeea lui Ghilgameş. ® Influenţa civilizaţiei şi culturii mesopotamiene.
INTRODUCERE
Regiunile în care a fost practicată mai întîi agricultura au devenit şi leagănele primelor civilizaţii superioare: văile fluviilor Tigru şi Eufrat, Nil, Indus şi Fluviului Galben. în jurul lor s-au format şi alte civilizaţii, dar de proporţii mai mici, mai puţin originale şi pentru o durată mai scurtă. Acestea sînt civilizaţii-satelite, născute la periferia celor mari, în contact strîns cu ele şi sub influenţa lor.
Cea dintîi mare civilizaţie a antichităţii s-a constituit înzonele văilor fertile ale Mesopotamiei1, ţară care se întindea pe o lungime de aproape 1 000 de km şi o lăţime maximă de aproximativ 400 km. „Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a Occidentului" (G. Fur-lani). în mod direct, influenţa aceasta a fost net predominantă în primul rînd asupra a trei asemenea civilizaţii periferice: elamită, urartiană şi hitită. Dintre acestea, doar ultima s-a configurat cu o relativă originalitate şi complexitate; toate trei însă, se pare că n-au făcut decît să primească elemente mesopotamiene, fără a da în schimb nimic civilizaţiei „ţării dintre fluvii".
De fapt, termenul de „civilizaţie mesopotamiană" este un termen generic, în realitate, Mesopotamia a însumat contribuţiile civilizatorice şi culturale a trei popoare distincte a căror istorie s-a desfăşurat pe teritoriul său. Cel mai vechi, sumerienii, a ocupat sudul ţării de-a lungul coastei Golfului Per sic. Apoi, akkadienii de origine semită, stabiliţi în zona centrală (pînă la latitudinea actualului Bagdad), fondatorii Babilonului2. în fine, asirienii, triburi războinice pornite din regiunile muntoase din nord. Încît la rigoare s-ar putea vorbi, separat, de o civilizaţie sumeriană, o civilizaţie akkadiană şi o civilizaţie asiriană, ca de tot atîtea aporturi cu profiluri proprii ale unor popoare deosebite ca rasă, caracter, limbă, tradiţii şi nivel de cultură. Printr-un îndelungat proces de contacte şi de fuziune a lor s-a constituit ceea ce numim „civilizaţie mesopotamiană" — ca o sumă de date, ca o sinteză care de-a lungul a trei milenii de coexistenţă a cunoscut şi fenomene de integrare, şi perioade de predominare politică şi culturală a unui popor sau a altuia.
în consecinţă, se impune şi folosirea unei terminologii nuanţate — de „civilizaţie şi cultură sumeriană", sau „babiloniană (akkadiană)", sau „sumero-babiloniană"; şi respectiv: „asiriană", sau „asiro-babiloniană" — pentru a circumscrie mai adecvat configuraţia unui anumit produs cultural, sau a unui anumit moment de civilizaţie mesopotamiană.
1	Nume dat de greci.. însemn în d „Ţara dintre fluvii44 — Tigru şi Eufrat. Teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de azi. In epoca sumeriană limita Golfului Persic era eu 150 km mai ia nord faţă de ţărmul actual al golfului.
2	Bab-ili — „poarta zeului44 (Marduk); Bah-ilanis ~ „poarta zeilor14. Imperiul de mai tîrziu a luat numele acestui oraş.
62
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANĂ
SUMERIENII
Prima etapă a acestei civilizaţii a fost opera sumerienilor.
Creatori ai celei mai vechi civilizaţii regionale cunoscute şi ai celei dinţii etape „istorice“, sumerienii au apărut în sudul Mesopotamiei pe la începutul mileniului al IV-lea î.e.n., cel mai tîrziu, venind nu se ştie de unde3. In orice caz, nu erau autohtoni. Erau o populaţie indo-europeană, vorbind o limbă agiutinantă, asemănătoare limbii turce vechi. La acea dată — sau poate chiar înainte4 — practicau agricultura şi creşteau vite (domesticiseră oaia, capra şi porcul); cunoşteau ţesutul şi olăritul, făceau vase de lut colorate şi ornamentate cu figuri umane, de animale şi de păsări. în curînd vor ajunge să cunoască şi tehnica topirii şi prelucrării metalelor. Foloseau încă unelte de piatră, dar făceau şi unelte sau alte obiecte de mici dimensiuni din aramă. Puneau în mormînt alături de corpul defunctului diferite obiecte votive, ceea ce dovedeşte existenţa unui cult al strămoşilor, precum şi a unor idei vagi despre o presupusă viaţă după moarte.
în perioada proto-sumeriană următoare, Uruk5, au apărut primele forme de arhitectură monumentală — temple şi construcţii anexe, în primul rînd turnul gigantic în trepte numit „zigurat“. Tehnica ceramicei s-a perfecţionat ca urmare a invenţiei roţii olarului. Din această perioadă este documentată şi cea mai veche formă de scriere cunoscută, pictografică (s-au găsit peste 1 500 de pictograme), din care se va dezvolta mai tîrziu, prin stilizare şi schematizare, scrierea cuneiformă.
în cea de-a treia perioadă Djemet-Masr se organizează oraşele-cetăţi, independente şi cu o structură economică complexă. Progresează olăritul şi metalurgia, şi încep primele schimburi comerciale cu alte ţări. Apariţia acum a carului cu două roţi înseamnă o adevărată revoluţie în domeniul mijloacelor de transport. Şi edificiile civile au acum proporţii monumentale (un palat avea aprox. 100 m lungime, 50 m lăţime şi numeroase încăperi). Apare cultul unei zeiţe-mame, probabil zeiţa fertilităţii.
3	Din Asia Centrală, din regiunea stepelor siberiene, din podişul Iranului, sau dintr-o regiune estică mai apropiată, aceea a munţilor Elanmlui, — sînt ipotezele emise privind locul lor de origine.
4	Perioadele civilizaţiei proto-sumeriene, acoperind întregul mileniu a] IV~lca î.e.n,, sînt denumite după localităţile unde s-au efectuat săpăturile arheologice — El Obeid, Uruk şi Djemet-Nasr. „Deocamdată nu se poate şti contribuţiei căror popoare se datoresc diferenţele ce disting perioadele Uruk şi Djemet-Nasr de fazele celelalte de mai tîrziu“. în orice caz, „cei mai vechi imigranţi în Mesopotamia erau un popor cohorit din ţinuturile muntoase iraniene şi posedau o cultura care s-a extins înspre vest pînă la hotarele văii Indusului“ (H. Frankfort).
5	Numele biblicului Erek, azi Warka. Cercetările stratigrafice au găsit la Uruk nu mai puţin de 18 nivele suprapuse, perioade dat în d toate numai din epoca proto- istorică (cf. A, Parrot), Aşezare cunoscută — la fel ca Ur — din mileniul al V-lea î.e.n., Uruk a devenit către anul 2300 î.e.n. cel mai puternic oraş din ţara Babiloniei, cu un dubiu zid de centură de 9 km şi cu 800 turnuri de apărare ; „poate primul şi mult timp singurul mare oraş a] lumii în adevăratul sens al cuvîntului“ (Wolf Schneider). Oraşul a dăinuit pînă în sec. V e.n., deci aprox. 5 000 de ani !
SUMERIENII
63
Ziguratul din Ur (reconstituire)
Dar tot în acest mileniu al IV-lea î.e.n. au mai apărut — chiar înainte de „potop“6 — şi primele oraşe-state, cu teritoriile agricole respective, state independente, administrate de un rege. Dintre aceste mici centre politice şi culturale din Sumer cele mai importante erau: Ur şi Uruk (azi Mougheir, respectiv Warka), oraşe-state care la anumite date controlau toată ţara; Eridu şi Nippur (azi Abu Shahrein şi Niffer), importante ca oraşe religioase; Umma şi Lagaş (azi Djoha şi Tello). Cel dintîi oraş-stat care s-a impus a fost Lagaş, al cărui rege Eannatum s-a eliberat de sub dominaţia stătu lui-oraş akkadian
Centre de civilizaţie mesopotamiană
6	Cataclismul diluvian care a avut loc in jurul anului 3600 î.e.n. a devastat zona văi” lor joase ale Mesopotamiei, îăsînd un strat de mîl gros de 3 m pe o suprafaţă de 600 km pe 150 km, — Numeroase sînt legendele (inventariate, de pildă de J. Frazer, — vezi bibliografia capitolului Civilizaţia şi cultura ebraică) relative la „potop“, prezente în folclorul popoarelor din toată lumea, — sumerian şi babilonian, gbraic, grec, indian, la populaţii din Asia meridională, arhipelagul asiatic, Australia, Noua Guinee, Melanezia, Polinezia, şi chiar la unele populaţii din cele două Americi, —ca amintiri (cînd nu e vorba de o migraţie a legendelor) ale unor inundaţii catastrofale, cauzate fie de ploi, fie de apele oceanelor.
64
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANĂ
Kiş (azi El Ahymer) pe care apoi l-a şi anexat. După ce a supus pe regii elamiţi şi ai altor oraşe-state sumeriene (Ur, Uruk, Eridu, Larsa — azi Sen-kren) Eannatum a ajuns stăpîmil întregului Surner.
Un moment important în istoria Sumerului l-a marcat domnia regelui Urukagina (2378-2371 î.e.n.), care a început o serie de reforme tinzînd la instaurarea unui regim de ordine şi de justiţie. Dar în eurmd Lagaş este cucerit de regele oraşului-stat Umma. Lugal-zaggisi (2373-2349 î.e.n.) care supune şi celelalte state din sud, fondînd regatul unit al Sumerului.
încep acum conflictele şi războaiele cu statul semit Akkad, care vor duce la declinul politic al Sumerului.
STATUL AKKÂBIAN
Triburile semite (înrudite cu cele arabe) au pătruns în regiunea centrală a Mesopotamiei încă de la începutul mileniului al II Mea î.e.n,, întemeind aici în curînd importante centre politice şi economice, — Akkad, Kiş, Babilon, Opis, ş.a. Akkadienii se deosebeau de sumerieni nu numai ca rasă, ci şi ea limbă (akkadiana face parte din familia limbilor semite, flexionare). Războaiele cu sumerienii s-au succedat cu victorii alternative; pînă cînd regele Sargon I (2334-2279 î.e.n.)7 supune Sumerul, unifică întregul teritoriu dintre Tigru şi Eufrat şi întemeiază puternicul stat akkadian-babilonian8.
Unificarea celor două mari state — Sumerul şi Akkadul ■— a dus Ia amplificarea sistemului canalelor de irigaţie, sistem fundamental pentru economia ţării; la intensificarea relaţiilor comerciale cu alte ţări şi Ia înfiinţarea unei armate permanente de 5 400' de soldaţi. Sargon I a ocupat şi devastat oraşele-state sumeriene, a întreprins campanii militare în Siria şi Liban (regiuni bogate în păduri de cedri şi în mine de argint), a controlat toate drumurile comerciale spre Arab ia şi India, precum şi cele din întreg Golful Persic: a ocupat mai multe oraşe din Elam, a supus în sfîrşit aproape întreaga Mesopo-tamie, dîndu-şi titlul de „rege al celor patru părţi ale lumii“9.
Statul akkadian atinge apogeul puterii şi prosperităţii sale economice sub regele Nafam-Sin (2254-2218 î.e.n.; după C. Daniel, 2272-2235 î.e.n.). După ce a înăbuşit cîteva răscoale şi după expediţii militare în ţinuturile Arabici (de unde a adus mari cantităţi de lemn preţios, aur, porfiră, diorit negru pentru statui şi vase), în ultimii ani de domnie a reuşit să învingă o uriaşă coaliţie (.susţinută de numeroase oraşe-state mesopotamiene) a hitiţilor şi parşilor, intituîîndu-se apoi „divinul Naram-Sin“ şi pretinzînd onorurile cuvenite unui zeu.
7	După G, Danci, 2350-2150 î.e.n, Cronologia se modifică — uneori cu variaţii de 30-40 de ani—în funcţie de noile descoperiri. O folosim pe cea- adoptată dc astrologul Leo Oppenheini (1964), în unele cazuri cu corecturi indicate.
8	Anexînd şi părţi din Siria, Iran şi Turcia de azi Sargon Ia creat primul mare; Imperiu din istorie; de fapt, o uniune de oraşe-state, care şi-au' păstrat propriul rege-sacerdot.
9	Această politică expansionistă a lui Sargon I, dusă în timpul unei domnii dc 55 de ani, a fost susţinută materialmente de birurile deosebit de grele impuse popoarelor cucerite ; fapt care a dus la izbucnirea mai multor răscoale.
STATUL AKKA.DIAN
6$
Dar puternicul stat akkadian s-a descompus sub loviturile gutilor, năvălitori din răsărit, care supun şi pustiesc Mesopotamia (2J50 î.e.n.)*
Vechile oraşe însă din sudul Sumerului s-au salvat plătind tribut invadatorilor. în special oraşul-stat Lagaş reînvie la o viaţă de prosperitate sub domnia regelui (sau guvernatorului — pcitesfl) Gudea. Bun organizator, Gudea a rămas cunoscut posterităţii prin statuile care îl înfăţişează (s-au găsit vreo 30), remarcabile ea factură artistică.
După ce au stăpînit Mesopotamia timp de 125 de ani gutii au fost alungaţi şi supremaţia politică i~a revenit oraşului-stat sumerian Ur10. Regii săi au dus o politică de cuceriri invadînd Elamul şi cucerind regiunea actualei Siria; iar în interior, o politică energică de centralizare a statului, de extindere a reţelei canalelor de irigaţie, precum şi de intensificare a comerţului, — în care scop se pare că se foloseau pentru prima dată ca obiect-etalon pentru schimburi bucăţi de metal mai ales de argint: precursorul îndepărtat al monedei11. — Dar în urma atacurilor triburilor de amoriţi din apus şi a celor ela-mite din est, regatul sumerian — care timp de două mii de ani s-a afirmat cu atîta vigoare sub raport economic, politic şi cultural, exercitînd prin limba, scrierea, dreptul şi literatura sa o puternică influenţă asupra ţărilor din jur — se prăbuşeşte.
în timpul acestor două milenii de afirmare atît de strălucită sumerienii au creat un tip nou de societate, ale cărei inovaţii au fost: producţia unui surplus de mărfuri, diviziunea în clase sociale, aşezările urbane, sistemul de scriere cuneiformă şi organizarea militară (cf. A. Toynbee).
De acum înainte civilizaţia şi cultura mesopotamiană vor continua să se dezvolte sub o adevărată hegemonie a unui oraş-stat akkadian din centrul Mesopotamiei, care în tot timpul următoarelor două milenii (aproape) va rămîne cel mai important centru economic, politic şi cultural din întregul Orient Apropiat: Babilonii!.
Reprezentantul cel mai ilustru al dinastiei amor ii e din Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.e.n.). Domnia lui este caracterizată nu atît printr-o politică de cuceriri12, cît pr intr-o înţeleaptă operă de organizare internă pe toate planurile, activitate care a culminat prin cea mai importantă operă juridico-administrativă a Orientului Antic, prin Codul de legi care îi poartă numele. — în timpul domniei urmaşilor lui Hammurabi triburile munte ne de.kasiţi au pătruns în Mesopotamia, ocupînd Babilonii! şi stăpînindu-1 mai bine de 500 de ani. Kasiţii şi-au însuşit limba, scrierea, religia şi cultura supuşilor. Singura lor contribuţie adusă civilizaţiei mesopotamiene a fost introducerea aici a calului, folosit îndeosebi în expediţii militare.
10	Această perioadă de renaştere sumeriană, începută sub domnia iui Urnammu, este cuprinsă între anii 2065-1955 î.e.n. (cf. C. Daniel).
11	După succesive şi variate forme de schimb (in natură, sau util iz în du-se drept etalon aşchii de silex sau vîrfuri de lance, podoabe, arme, capete de vite, etc.), în epoca proto-isto-rică an început să fie folosite ca unităţi de măsură a valorii—în Orientul Apropiat şi în Egipt — mici lingouri sau bucăţi de diferite metale, avînd o greutate determinată. In mile-niul al III-lea î.e.n, —-poate chiar înainte — aurul şiargintul (mai scump ca aurul) se foloseau numai în relaţiile comerciale internaţionale. Cînd a apărut ideea ca aceste bucăţi de metal să fie marcate cu un semn, făcut prin presare sau cu dalta —semn care îi garanta public greutatea, calitatea metalului, deci valoarea sa de schimb —a apărut prefigurarea monedei. Dar invenţia monedei propriu-zise este plasată în sec. VII î.e.n., în Lidîa.
12	Deşi a dus războaie victorioase contra Blamului, a anexat Sumerul şi a ocmpat regatul apusean Mari.
Istoria culturii şi civilizaţiei
66
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAM'IANĂ
Arborele vieţii, simboluri ale zeilor şi trei personaje. Imagini de pe un sigiliu
babilonian
Puternicul stat babilonian de altă dată va renaşte la o nouă şi înfloritoare viaţă abia începînd din 604 î.e.n., după ce între timp va suferi şi o lungă perioadă de dominaţie asiriană.
A SIRIENII
Triburile de crescători de vite ale asirienilor ocupau încă din mileniul al
III-lea î.e.n. o regiune nu prea întinsă din nordul Mesopotamiei, pe care o împărţeau cu felurite alte triburi locale. începutul istoriei asirienilor este legat de ascensiunea oraşului-stat de pe ţărmul sting al Tigrului, oraş închinat divinităţii lor supreme Assur, al cărui nume îl va şi purta.
încă de la sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n. asirienii practicau pomicultura în terase şi în special metalurgia (dispunînd de importante zăcăminte minerale), domeniu în care vor ajunge renumiţi în întreg Orientul Apropiat. Regii babilonieni au avut dintru început pretenţii hegemonice asupra Asiriei, care a şi rămas mult timp sub dependenţă akkadiană; pînă cînd, la începutul mileniului al II-lea î.e.n. asirienii şi-au cîştigat libertatea şi independenţa. Hammurabi a reuşit să-i supună şi să transforme As ir ia într-o regiune a regatului său; după care, Asiria a suferit şi alte lovituri, din partea kasiţilor, a hurri-ţilor, a hitiţilor şi a mitanienilor. Abia în secolul al XlV-lea î.e.n. Asiria s-a ridicat la poziţia de mare putere, îndeosebi sub Salmanasar I (1274-1245 î.e.n.) — care după supunerea întregii Mesopotamii şi mîndru de templele, de palatele şi de fortificaţiile pe care le construise, n-a ezitat să se intituleze „rege al lumii".
Urmaşii săi au continuat această politică expansionistă. Istoria Asiriei este o istorie de continui războaie, de jafuri şi de cruzimi13. Tiglatpilaser I
13	„Pentru a-şi edifica imperiul regii Asiriei au instaurat cei dinţii principiul războiului total“ (J. Boulos). — Prin teroare, „aceşti romani ai Asiei antice au terminat prin a-i reuni pe toţi orientalii sub acelaşi jug... Prin devastare şi moarte ei au făcut să domnească pacea, de la Nil la Ar arat “ (R. Grousset).
ASIRIENII
67
(1115-1077 î.e.n.)14, considerat adevăratul fondator al Imperiului asirian, a profitat de starea de decadenţă a Egiptului şi a altor state din jur pentru a-şi îndrepta cuceririle în toate direcţiile: înspre Asia Mică şi Armenia, Meso-potamia centrală şi meridională, iar spre apus, ocupînd toată coasta siriană şi feniciană a Mediteranei15. — Dintre urmaşii săi (toţi mari cuceritori: Assur-nazirpal II, Salmanasar III, Tiglatpilaser III), Sargon II este cel sub a cărui domnie (721-705 î.e.n.) Asiria atinge culmea puterii. De numele său sînt legate victoriile asupra coaliţiei militare a Siriei cu Egiptul, transformarea regatului Israel în provincie asiriană şi deportarea a 30 000 de evrei, — dar şi construcţia fastuoasei sale capitale Khorsabad, cu grandiosul său palat regal16.
După fiul său Sanherib (704-681 î.e.n.) — cel care a distrus Babilonul, dar totodată a construit multe diguri şi canale, precum şi noua capitală Ninive,
—	ultimul mare rege asirian a fost Assurbanipal (668-627 sau 631 î.e.n.). El a ocupat — după un asediu de doi ani — Babilonul, distrugînd splendidele temple, incendiind palatul regal, lăsîndu-1 pe rege să piară în flăcări şi masa-crînd populaţia. în acelaşi timp însă crudul Assurbanipal al II-lea (în greceşte Sardanapalos) — sub a cărui domnie cultura asiriană a atins punctul maxim al splendorii sale — a construit temple şi palate, a înfiinţat în palatul său din Ninive o bibliotecă uriaşă (care pe zeci de mii de tăbliţe cuprindea, scrise cu caractere cuneiforme, toate textele pe care scribii săi le găsiseră în templele mesopotamiene), în timp ce sculptorii săi au realizat cele mai impresionante basoreliefuri din istoria artei asiriene.
Dar şi nemaivăzuta forţă a Imperiului asirienilor — ale căror obiceiuri războinice, de o neîntrecută cruzime, au lăsat în istorie o amintire sinistră17
—	s-a prăbuşit sub loviturile unei alte puteri, apărută din răsăritul podişului iranian, aceea a mezilor, care se coalizaseră cu babilonienii. în 612 î.e.n. capitala Ninive a fost ocupată şi prefăcută într-un morman de ruine. Ultimele încercări de rezistenţă ale asirienilor — de astădată sprijiniţi de egipteni — au fost înfrînte, în bătălia istorică de la Karkemiş din anul 605 î.e.n. — de către viitorul rege babilonian Nabukadnezar (605-562 î.e. n.; după numele pe care i-1 da Biblia, Nabucodonosor).
14	După C, Daniel: Salmanasar I — 1265-1235 î.e.n.; Tiglatpilaser — 1116-1078
î.e.n.
15	Aceste cuceriri, toate încheiate cu luarea unor prăzi imense şi a zeci ele mii de prizonieri, permit să presupunem că armatele asiriene „erau mult mai mari decît cele romane şi chiar decît cele din Evul Mediu european" (G. Daniel). — După victorie, „ca şi romanii mult maitîrziu asirienii acordau mari întinderi de pămînt, în provinciile noi cucerite, soldaţi-lor bătrîni, veteranilor" (/d.).
16	O rezistenţă înverşunată şi continuă au opus asirienilor, pentru a-şi apăra independenţa, triburile chaldeenilor — menţionate mai întîi în sec. IX î.e.n. — din zona de mlaştini a cursului inferior al celor două fluvii. Triburile chaldeene, care vorbeau un dialect arameean, erau învecinate cu Blamul, de unde aduceau mereu argint, dar şi arme. O căpetenie a lor, Merodach Baladan II, a ajuns rege al Babilonului (721-710 î.e.n.). — Cu timpul, cuvîntul „chaldean" a căpătat sensul de astrolog şi de vrăjitor, —probabil pentru ea mulţi chăldeeni an devenit preoţi în Babilon.
17	Consemnata şi de profeţii evrei: „înarmat cu arc şi cu lance, neam crud şi fără milă, strigătul luie muget de mare (...) Am auzit de faima lui ! Mîiniîe ni s-au înmuiat, spaima ne"a cuprins, zvîrcoîiri ca ale unei femei în naştere" (Ieremia, VI, 23-24);— „înaintea lui arde focul, iar după cl flacăra mistuieşte. Ca grădina raiului este pămîntuî în faţa lui, *ar după ce a trecut: pustiu înfricoşat, căci nimic nu scapă de urgia lui (...) înaintea lui tremură pămîntuî, cerul se zbuciumă, soarele si luna se întunecă, iar stelele îsi pierd strălucirea44 (/0; g îl 3, 10).
6B
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
Dar Imperiul neobabilonian, devenit pentru scurt timp din nou o mare forţă ~~ nu numai politică şi economică, ci şi culturală — n-a durat mult. Nabukadnezar a repurtat numeroase victorii împotriva fenicienilor, asirieni-lor, egiptenilor, iudeilor; a jefuit şi a distrus Ierusalimul, ducînd în captivitate un număr imens de prizonieri evrei; şi-a întărit capitala cu un puternic sistem de apărare18. Urmele palatelor şi templelor clădite de el uimesc şi azi prin dimensiunile lor neobişnuite.
Urmaşii săi nu au fost capabili să îi continue opera. în cele din urmă, in anul 538 î.e.n. regele persan Cirus ocupă Babilonii! şi anexează Imperiul neobabilonian la imperiul său. După care, din Babilon n-a mai supravieţuit decît amintirea puterii, influenţei şi gloriei sale bimilenare.
ECONOMIA AGRICOLĂ
Pînă către sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. în structura societăţii sume-riene dominau relaţiile gentilice. în mileniul al lîl-lea î.e.n. însă diferenţierea economică şi socială s-a accentuat. Pămîntul, în principiu considerat în întregime proprietate a statului, era lucrat de ţăranii liberi — care îl puteau avea în posesiune, — organizaţi în comunităţi rurale, în obştii săteşti, conduse de un sfat de bătrîni. Obştiile săteşti (şi de asemenea templele, ca posesoare de terenuri întinse) trebuiau să plătească regelui, deci statului, biruri şi felurite impozite în natură, sub forma unui „tribut regaP19. De asemenea, erau obligaţi la prestaţii pentru construcţia şi întreţinerea canalelor, a digurilor şi a altor lucrări publice — fortificaţii, palate, temple, drumuri, ş.a.
Cu timpul s-au constituit şi mari proprietăţi?0 funciare — domenii ale regelui, ale templelor şi ale unei adevărate aristocraţii de înalţi funcţionari ai statului. Coloniştilor (sau, la asirieni, şi veteranilor) li se repartizau pămnituri, cu obligaţia de a rămîne în serviciul armatei. Atît slujbaşii regelui cît şi cei ai templelor asigurau o riguroasă evidenţă a cadastrului, în funcţie de care figurau şi prestaţiile obligatorii. Marele proprietar funciar era regele. El îşi valorifica produsele prin toate mijloacele, inclusiv prin cele proprii tipului de activitate bancară. Administraţia Palatului juca un rol primordial în activitatea economică a ţării.
Mai bogat însă decît Palatul regal era Marele Templu, care poseda terenuri, edificii, turme, exploatări comerciale şi meşteşugăreşti. Acest volum considerabil de bunuri era apoi sporit de dijme, de donaţii, de ofrande, de veniturile realizate din diferite operaţii financiare. în Mesopotamia templul era principala forţă economică.
u. Primul cerc de ziduri avea o grosime de 7 m; al doilea, de 8 m; al treilea, de 3 m, cu peste 300 de turnuri de apărare (vezi Herodot, Istorii, I, 178-187).
19 Dările ajungeau în unele cazuri chiar pînă la o jumătate din recoltă; în timp ce arendaşii unei livezi trebuiau să dea pînă la două treimi din fructele recoltate. Salvarea ţăranului era fertilitatea excepţională a solului din Mesopotamia.
20	Mai precis, posesiuni; căci de fapt o adevărată proprietate privată asupra pămîntu-lui nu exista, decît posesiunea şi folosinţa lui. Şi aici, ca în celelalte ţări ale Orientului Antic, adevăratul proprietar funciar şi singurul era statul, reprezentat de rege.
ECONOMIA AGRICOLA
69
Baza economiei sumero-babiloniene o forma agricultura, Controlul, întreţinerea şî dezvoltarea continuă a reţelei canalelor de irigaţie (în acelaşi timp căi de transport şi comunicaţie) rămînea grija principală a statului şi a monarhului său. Fluviile si canalele asigurau totodată şi un pescuit abundent.
Între cerealele cultivate primul loc îl ocupa orzul21; apoi griul şi, ca plantă oleaginoasă, susanul. De la începutul mileniului al II-lea î.e.n. datează un fel de „îndreptar al plugarului" care, în 108 rînduri de text, conţine sfaturile unui plugar către fiul său. Din acest text — care indică toate fazele muncii cîmpului, începînd cu diferitele feluri de arături pînă la treierat şi vînturat — aflăm printre altele că la acea dată sumei* o~babilonienii arau şi însămînţau concomitent, ataşînd plugului un dispozitiv care, dintr-un vas rezervor şi printr-o pîlnie, lăsa să cadă sămînţa în brazdă !
TJ11 loc important în economia agricolă îl deţineau grădinăritul şi pomicultura. Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vînturilor şi a arşiţei se plantau în jur sălcii, creîndu-se astfel — pentru prima oară în istorie — perdele de protecţie. Viţa de vie şi măslinul lipseau, în schimb abundau livezile de palmieri. Curmalul22 — a cărui polenizare artificială sumerienii o practicau — furniza (după mărturia lui Strabon) nu mai puţin de 360 de produse: vin, nectar, oţet, fibre textile, frunze, ş.a. Sîmburii pisaţi şi maceraţi dădeau o bună hrană pentru animale; iar trunchiul şi crengile, combustibil
21	Orzul era preferat griului, întrueît creştea bine în solul alcalin al Mesopotainieî (după cum griul creştea mai bine în valea Nilului); şi pentru că orzul servea şî la prepararea prin fermentaţie a unei foarte apreciate băuturi alcoolizate.
22	Singurul pom fructifer din acea regiune, curmalul — care tolerează apa sărată, fructele Iul au o mare valoare nutritivă şi pot fi conservate, deci înmagazinate—ocupa locul pe care în bazinul mediteranian îl ocupa, ca importanţă, măslinul.
70
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA IVgESOFOTAMIANA
pentru cuptorul olarului sau pentru forja fierarului. De aceea sumerienii îl numeau „copacul sfînt“ şi „copacul vieţii44 — şi ca atare figurează imaginea sa simbolică pe sigiliile sumero-akkadiene. Anticii vorbeau despre Mesopotamia ca despre o grădină veşnic înflorită; ceea ce poate explica de ce mitul „grădinii raiului44 a apărut tocmai în aceste ţinuturi.
Lemnul era o mare raritate pe întreg întinsul Mesopotamiei. Pentru construcţiile cele mai modeste se întrebuinţau trestia şi stuful, folosite la împle-titul coşurilor sau rogojinelor, precum şi la construcţia bărcilor, care puteau ajunge la mari dimensiuni.
Răspîndită era creşterea vitelor, mai ales a oilor. Bovinele erau ţinute pe lîngă casă şi erau furajate. Creşterea porcilor a fost întreruptă către 2000 î.e.n. Asinul provenea dintr-o rasă originară din Egipt. Dromaderul a fost folosit abia către sfîrşitul mileniului ai Il-lea î.e.n. Iar calul, introdus în Mesopotamia de către hurriţi în jurul anului 1800 î.e.n., era întrebuinţat numai la carele de luptă (niciodată încălecat) şi crescut în grajdurile regale.
MEŞTEŞUGURILE ŞI COMERŢUL
Meşteşugurile constituiau un aspect important al economiei mesopotami-ene. Puţin dezvoltate erau meşteşugurile legate de prelucrarea lemnului, a pietrei şi a metalelor — materii prime care lipseau în sudul şi centrul Mesopotamiei. Un meşteşug important era cel legat de exploatarea stufului şi a trestiei (care servea şi la construcţia de case, de mobilier, de unelte gospodăreşti, de bărci chiar mari, ş.a.m.d.). Remarcabil era nivelul de prelucrare a pieilor. Primul metal cunoscut aici — folosit mai întîi în stare nativă, apoi topit — a fost cuprul; intr-o perioadă maitîrzie, amestecat cu plumb, cu antimoniu şi în fine cu cositor, a apărut bronzul. în epoca lui Hamnmrabi a apărut aici şi fierul — care însă era foarte scump. Dar meşteşugul olarului era cel mai apreciat.
Mult preţuite în ţările din jur erau ţesăturile din Sumer şi Akkad, - de in, cînepă şi cele de lină, produse în mare cantitate. Meşteşugul prelucrării pielii era de asemenea foarte dezvoltat; se lucrau încălţăminte, harnaşamente, coifuri, tolbe, ş.a. Olarii şi ceramiştii în genere au ajuns la un înalt grad de măiestrie, fapt atestat de frumuseţea şi de varietatea de forme a vaselor, de basoreliefurile şi de statuetele care s-au păstrat.
Excedentul de produse — în special de grîne, ulei, carne, lină, ţesături, ş.a.m.d. era desfăcut, în interiorul ţării, de negustori ambulanţi sau de cei de la oraşe, cu amănuntul sau cu ridicata. Pentru articolele importante (cereale, ulei, lină) preţurile erau .stabilite după un tarif maximal. Legea obliga ca orice operaţie comercială mai importantă să facă neapărat obiectul unui act oficial de vînzare-cumpărare.
în exterior mărfurile erau exportate adesea chiar în regiuni foarte îndepărtate. în aceste cazuri, o expediţie comercială putea dura şi un an (căci, de pildă, distanţa de pe ţărmul Tigrului pină în valea luduşului era de aproape 2 000 de km). Pe itinerariile, stabilite din timpuri vechi, ale caravanelor de asini se creaseră locuri fixe de întîlnire între negustori. Drumuri construite nu existau, — decît începînd din mileniul I î.e.n., cele făcute de asirieni; dar de-a
VTAŢA SOCIALA
71
lungul marilor drumuri caravanele găseau fîntîni şi adevărate hanuri de popas. Mai mult practicate, mai uşoare şi mai sigure erau transporturile pe calea apei: a fluviilor, a reţelei de canale şi — ceva mai tîrziu — de-a lungul coastei Golfului Persic. La întoarcere negustorii aduceau în schimb alte mărfuri, precum si sclavi; dar negustori specializaţi în comerţul cu sclavi nu erau. — Nu este exclus23 ca negustorii mesopotamieni, în căutare de argint şi de aur, să fi ajuns chiar prin părţile noastre.
VIAŢA SOCIALĂ
Asupra felului de organizare familială, socială, administrativă, politică şi juridică a Mesopotamiei dispunem de unele date încă din epoca sumeriană; dar informaţiile cele mai ample ni le furnizează Codul lui Hammurabi. Redactat în secolul al XVIII-lea î.e.n. acesta este o codificare a mai multor legi străvechi sumeriene şi akkadiene; ca atare, reflectă şi realităţi din epoci mult mai vechi. Mai degrabă decît un adevărat cod de legi, opera este o culegere de 282 de precepte, de sentenţe, de norme de drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial, al familiei, ş.a.24. Probabil că aşa-numitul Cod al lui Hammurabi nici n-a fost aplicat ca atare. „Asemenea altor codificări, a fost mai mult un program decît o realitate" (M. Garda Pelayo).
Dar Codul lui Hammurabi are o excepţională valoare documentară nu numai sub raportul juridic, al legislaţiei, ci în primul rînd ca document asupra vieţii sociale sumero-babiloniene, în general. Vechimea, caracterul său arhaic este atestat de pildă de formularea — cea mai veche pe care o cunoaştem — a „legii talionului"25. Aflăm aici, apoi, că au continuat mult timp să se menţină drepturile şi prerogativele familiei patriarhale. Un articol dintr-un vechi cod sumerian permitea tatălui să-şi vîndă copiii ca sclavi; Codul lui Hammurabi confirmă că într-adevăr tatăl mai avea acest drept — deşi mai limitat26, în schimb tatăl nu putea să îşi dezmoştenească copiii decît în cazuri grave şi printr-o decizie a tribunalului (C. ÎL. 168). Se practica de regulă monogamia; dar dacă soţia nu a avut copii, soţul putea să-şi ia o a doua soţie27. Sclava care dăruia stăpînului său un copil devenea liberă (C. H., 146). O căsătorie încheiată fără un act scris nu era considerată valabilă (C. //., 128). Cînd soţia nu era în stare să conducă un menaj, soţul o putea repudia sau obliga să rămînă ca sclavă (C. II., 141). Bărbatul, deci, îşi putea aduce în casă o
23	Ipoteza aceasta a. fost formulată cu ocazia descoperirii tăbliţelor de la Tar tăria, cu semne întrucîtva asemănătoare unor hieroglife proto-sumerienc.
24	După unii asirologi Codul lui Hammurabi „nu are nici o legătură cu cutumele legale ale timpului”, ci mai degrabă reprezintă „expresia literară tradiţională a responsabilităţii sociale a regelui”; în consecinţă, „nu trebuie luat ca nişte directive normative în felul legilor post-biblice şi romane” (Leo Oppenheim).
25	„Dacă cineva a scos ochiul unui oni liber să se scoată şi al lui... Dacă cineva a scos dintele unui om egal cu el, să i se scoată şi dintele lui” (C. H., 196, 200).
26	Bărbatul Îşi putea vinde creditorului său „soţia, fiul ori fiica”, dar numai pe o durată de trei ani (C. H., 117).
27	dar aceasta nu va sta pe picior dc egalitate cu soţia” (C. H., 145).
72
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESO.POTAMIANA
„soţie secundară" .. care însă trebuia să arate supunere soţiei „principale";
în caz contrar, aceasta o putea vinde ea sclavă28.
Pe de altă parte însă regimul familial îi asigura femeii unele drepturi care — considerînd în general poziţia femeii în Orientul Antic — ne surprind.
Scenă de pe un sigiliu cilindric mesopotamian (în dreapta), din timpul dinastiei a III-a
din Ur (British Museuni, Londra)
Astfel, de pildă, în privinţa gestiunii bunurilor sale: bărbatul car e îşi repudia fără motiv soţia „de la care n-are nici un copil", trebuia să-i restituie integral zestrea, plus o parte din averea agonisită împreună (C. II., 138). De asemenea, celei de-a doua soţii cu care a avut copii: întreaga dotă şi jumătate din averea soţului, pentru a-şi putea creşte copiii (C. H., 137). Apoi: „Mama poate lăsa dreptul de moştenire copilului ei pe eare-1 iubeşte mai mult" (C. II., 150), Soţul îşi putea repudia soţia numai printr-o hotărîre a tribunalului, şi numai pentru motive serioase: sterilitate, boală gravă29, sau neglijarea îndatoririlor sale de soţie; ultimul din aceste motive putea lua forme pasibile chiar de pedeapsa capitală30. Dar femeia care nu putea avea copii îi putea oferi soţului — drept alternativă — o sclavă (care nu putea fi apoi vîndută şi care devenea liberă împreună cu copiii după moartea stăpînului). Dacă soţul „a fost prins şi luat (în robie), iar în casa lui n-a rămas nimic de mîncare", soţia putea trăi cu un alt bărbat şi să aibe cu acesta copii (C. II., 134-136). Altminteri, soţia adulterină era pasibilă de pedeapsa capitală: prinsă în flagrant delict, soţul o putea îneca, împreună cu amantul ei (C. II., 129). Acesta era singurul caz în care adulterul unui bărbat putea fi pedepsit!
28	C, H,, 147. — Cei bogaţi aveau de' obicei 3-4 concubine (care nu deţineau aceeaşi poziţie ca „soţiile secundare*6). Regele putea avea însă nu una, ci 3 sau 4 „soţii secundare", precum şi un număr nelimitat de concubine (numite, la asirieni, „femeile palatului").
29	Dar în acest caz soţul era obligat să o găzduiască în casa lui şi să-i asigure întreţinerea toată viaţa (C. H., 148).
30	Dacă femeia „nu se îngrijeşte (de casă şi) pleacă, îşi ruinează casa şi-şi neglijează soţul, atunci femeia aceea va fi aruncată în apă'6 (C. H., 143).
SCLAVII
73
în societatea a siriană — asupra căreia ne dă cit ev a informaţii un cod de legi din mileniul al Il-'lea î.e.n. — situaţia femeii era incomparabil mai ingrată-.
Aici, soţia putea fi repudiată oricând, fără nici o hotărire judecătorească şi fără să i se acorde nici o compensaţie. Nu îşi putea lua înapoi nici chiar propria ei zestre. Bărbatul îşi putea lua or ic în d una sau mai multe concubine, cărora să le acorde regim legal de soţii. Obiceiul leviratului căpăta la asirieni forme barbare: după moartea soţului, femeia era obligată să se căsătorească cu fratele lui, cu tatăl lui, sau chiar cu un fiu al soţului ei dintr-oaltă căsătorie! Bărbatul avea dreptul să-i aplice soţiei pedepse corporale grele (şi, fireşte, în caz de infidelitate să o ucidă). Tatăl îşi considera fiicele ca pe simple sclave, putîndu-le vinde oricînd. — In toată istoria Orientului Antic nu găsim forme atît de cumplite de sclavie familială ca la asirieni.
SCLAVII
Sclavii sumero-babilouienilor şi asîrienilor proveneau din raidurile prizonierilor de război, membrilor de familie vînduţi de capul familiei, debitorilor insolvabili şi copiilor adoptaţi31. încă din epoca veche sumeriană32 contractul de vînzare-cumpărare a unui sclav conţinea în mod obligator patru sau chiar şase clauze. Din epoca lui Hammurabi începînd a mai fost adăugată o clauză specială în cazul transferului de sclavi33 34. In perioada asiriană tîrzie sclavii erau legaţi de-pămîntul stăpînului (glebae adscripti) şi de obicei vînduţi odată cu vînzarea pămîntuhii respectiv. Sclavii erau vînduţi fie pe bani, fie în troc cu alte bunuri31.
O formă arhaică de sclavie — mascată însă — era adoptarea copiilor mici35. De asemenea — „dacă un meşteşugar a primit un copil să-l crească şi l-a învăţat meseria sa, nimeni nu poate să i-1 mai reclame" (C. Ii., 188). Dar o formă curentă de sclavie era cea rezultată din practica, foarte frecventă, a cămătăriei. Cum dobînda ajungea pînă la 33%, situaţiile de insolvabilitate erau dese. în aceste cazuri debitorul îşi lăsa în gaj, soţia sau copiii, obligaţi să muncească în casa creditorului asemenea sclavilor. Când împrumutul era garantat de un girant, acesta putea să-l reducă în stare de sclavie nu numai pe debitorul insolvabil, ci şi familia lui.
31	Lipseau deci aici celelalte surse de sclavie, obişnuite în antichitate, — copiii abando» naţi, răpirea de minori, autovînzarea ca sclav şi comerţul de sclavi străini.
32	Gel mai vechi text cunoscut provine clin Lagaş, din timpul regelui En temelia (mijlocul mileniului al III-lea î.e.n.).
33	Garanţia dată de vînzător că sclavul nu este sub cercetare, nu. suferă de epilepsie şi nu este revendicat de vreun pretins stăpîn; garanţia în contractele asiriene era contra leprei, epilepsiei şi unei posibile revendicări. în epoca neobabiloniană era specificată în contract şi vîrsta copiilor..
34	De ex., în epoca neobabiloniană trei sclave au fost schimbate eu o casă, în As ir ia, an ofiţer a schimbat trei sclavi cu un cal; un altul —un sclav cu o sclavă:un alin] — trei sclave pentru alte două, plus un bou şi un asin (cf. I. Mendelsohn).
35	Care nu puteau fi reclamaţi de părinţi dacă aceştia nu îi reclamaseră imediat după adopţiune (C. H., 185—186).
74
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
Situaţia cea mai dramatică era cea a sclavilor proveniţi din războaie36. Nerentabilă în agricultură, munca sclavilor a devenit indispensabilă pentru executarea lucrărilor publice de mari proporţii. Odată cu marea afluenţă de sclavi preţul lor a scăzut continuu ; în timpul lui Hammurabi preţul unui sclav echivala cu acela al unui bou, dar în curînd acest preţ a scăzut de două sau chiar de trei ori (cf. I. Mendelsohn). Sclavul era considerat ca un bun mobil care putea fi vîndut, dăruit, schimbat, dat în gaj sau lăsat moştenire — dar fără să fie considerat un simplu obiect, asimilat (ca la romani) cu o unealtă sau cu o vită. Cel care adăpostea un sclav fugar putea fi pedepsit chiar cu moartea, — pedeapsă prevăzută expres cînd sclavul aparţinea palatului, deci statului (C. 7/., 15 —19). în cazuri chiar mai puţin grave de indisciplină sclavul era pedepsit în mod barbar37.
Mai uşoară era situaţia sclavilor domestici (o familie înstărită avea pînă la şase sclavi). Aceştia se bucurau de anumite drepturi, foarte rar întîlnite în alte ţări din antichitate. Puteau achiziţiona şi poseda bunuri personale (care însă după moartea sclavului reveneau stăpinului lui). Sclavului îi era îngăduit să se căsătorească cu fiica unui om liber38, fără ca fiii din această căsătorie să devină sclavii stăpînului acelui sclav-tată (C. H., 175). Am văzut mai sus condiţiile de care se bucura sclava devenită concubina stăpînului său. Apoi, un sclav avea posibilitatea să depună în instanţă ca martor; să se ocupe de negustorie — cu asentimentul stăpînului său, bineînţeles; să exercite o meserie, plătind în schimb stăpînului său o sumă anuală, dar totodată să realizeze şi un capital personal.
în sfîrşit, la cele ele mai sus se adaugă şi cele patru mijloace legale prin care sclavul putea redeveni un om liber (C. II., 117, 171, 175). Un ultim caz rezultă din situaţia în care o sclavă originară din Babilonia şi cumpărată dintr-o altă ţară, reîntoarsă în ţara sa îşi recăpăta—fără nici o despăgubire — libertatea (C. H., 280).
ORGANIZAREA POLITICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
Cele mai vechi formaţii politice sumeriene, apărute încă în al 1 V-lea mileniu î.e.n., au fost oraşele-state — totodată centre administrative, culturale şi religioase, — fiecare cu respectivul său teritoriu rural din jur, lucrat de comunităţile obşteşti ale oamenilor liberi. Numeroase dar mici (populaţia unuia nu trecea de 50 000 de locuitori), oraşele-state conduse de regi sau de guvernatori (patesi) erau mereu în conflict între ele, pentru supremaţia politică sau acapararea de noi teritorii.
Regalitatea sumeriană mai păstra încă anumite caractere gen'tilice; totodată însă şi-a asumat treptat şi caracterele proprii Orientului Antic de
36	Dintr-o singură campanie în Babilonia regele asirian Sanherib luase un număr de. 208 000 prizonieri, deveniţi apoi sclavi,
37	„Dacă sclavul cuiva a dat o palma unui om liber, să i se taie o ureche** (C. H., 205).
38	Dar Codul lui Hammurabi nu menţionează în schimb şi posibilitatea căsătoriei unui om liber cu o sclavă — care nu putea să~i devină decît concubină (vezi din nou C. H., 146— 147 şi 170—171).
ORGANIZAREA POLITICA ŞI ADMINISTRATIVA
75
maitîrziu. Iniţial, regele era conducătorul absolut — politic, militar, religios, administrativ şi juridic; dar începmd din mileniul al III-lea î.e.n. el şi-a transferat aceste prerogative reprezentanţilor sau delegaţilor săi (preoţi, judecători, funcţionari, ofiţeri superiori), care şi-au consolidat progresiv poziţia socială şi economică. Marea masă a populaţiei era formată din oameni liberi — agricultori, meseriaşi, negustori şi scribi.
(Sub raportul structurii economice şi sociale nu se poate vorbi aici de un „stat sclavagist", ca la greci sau la romani. în legătură cu această problemă şi cu modul de producţie tributal, caracteristic unora dintre civilizaţiile orientale ale timpului, a se vedea capitolul privind civilizaţia chineză.)
Fiecare oraş-stat îşi avea divinitatea sa supremă, protectoare. Dar „zeul oraşului-ştat era în realitate regele său“ (L. Woolley). Regele se considera nu zeu el însuşi, ci locţiitorul acestei divinităţi supreme. Statul sumerian era un stat esenţialmente teocratic. Funcţiile religioase şi cele civile ale regelui nu se
Palatul construit de regele asirian Sargon al IMca Ia Khorsabad (reconstîtu ire ipotet ică)
distingeau clar unele de altele. Hotărmile regelui erau inspirate de divinitate — ceea ce însemna că monarhia era socotită de origine divină39. Zeitatea supremă îşi indica locţiitorul, pe viitorul rege, printr-un act pur magic: proniinţîndu-i numele.
39	Dar — „spre deosebire de Egipt, unde monarhul, zeu el însuşi, este asimilat cu zeul dinastie, în Mesopotamia regele real era zeul local; suveranul uman nu este decît vicarul său“ (J. Boulos).
76
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA Ivi E 3 O P O T AM IA N A
Îndatoririle principale ale regelui erau de ordin religios. El era prin definiţie marele preot; el era reprezentantul zeului pe pămînt şi delegatul oamenilor pe lingă zeu: intermediar între pămînt şi cer. A doua îndatorire a regelui era de a-si administra statul — pe care îl considera proprietatea sa personală —- îngri jiudu-se îndeosebi de construcţia si întreţinerea ea na larilor şi digurilor, în fine, el avea îndatorirea de a-si proteja supuşii; ca atare, regele era şi judecătorul suprem, precum şi supremul şef militar. Dispunea de resurse proprii considerabile, rezultate nu numai din impozite, ci şi din comerţ pe cont propriu, îşi avea propriii săi agenţi comerciali. Percepea taxe sau achiziţiona mărfuri de la caravanele care străbateau Mesopotamia, depozit îiidu-le apoi şi comereializîndu-le40.
Monarhia era absolută41 şi puternic centralizată. Administraţia statului era sub controlul unui înalt dregător cu funcţie de „prim-ministru". Regele Babiloniei avea doi locţiitori (la Sippar şi Larsa) care ţineau legătura directă cu ,,primu l-ministru", Imperiul babilonian era împărţit în provincii, fiecare cu un guvernator — autoritate în acelaşi timp civilă şi militară. In fruntea oraşelor, „primarii" erau asistaţi de un consiliu, un sfat de bătrîni. Aparatul funcţionăresc era clar ierarhizat şi eficient, Scribii-funeţionari erau gratificaţi şi cu proprietăţi agricole (variind — după rang — între 6 şi 69 ha),
TEMPLELE
O funcţie deosebit de importantă deţineau templele — care erau principala forţă economică.
Numărul templelor era considerabil: la începutul mileniului al IlI-lea î.e.n. numai oraşul Lagaş avea cincizeci de temple. Regii ţineau să edifice cit mai multe, dăriiindu-le sclavi şi alte bunuri (boi graşi, peşte, miere, ulei, vin, lapte, veşminte). Numeroase erau şi darurile în bani (pentru care scribii templului eliberau credincioşilor chitanţe !). Dar marile bogăţii ale templelor veneau din alte surse. Templele posedau edificii, turme, ateliere meşteşugăreşti, sau terenuri agricole date în arendă sau lucrate cu zilieri plătiţi. Posedau bunuri private şi preoţii şi slujitorii templelor, individual.
Templul era o unitate economică închisă, suficientă sieşi, producînd singur tot ceea ce îi era necesar. Comerţul, de asemenea, se desfăşura foarte activ în umbra templului. Adevărate centre de afaceri, templele efectuau şi operaţii bancare — operaţii de schimb, împrumuturi, vînzări şi cumpărări de imobile, primeau în depozit, percepeau comisioane, etc. — ţinînd riguroase registre de contabilitate. Templul avea şi funcţie de.„cameră de comerţ": avea un oficiu metric cu măsurile standard, stabilea valoarea metalelor folosite în loc de monedă, fixa (cu valoare de dobîndă oficială) procentul pentru împrumuturi, emitea, un mercurial — listă de preţuri maximale pentru toate articolele aflate pe
40	Palatul îşi avea de asemenea propriile lui ateliere meşteşugăreşti, acorda — la.preturi foarte ridicate— licenţe de import negustorilor, dădea împrumuturi cu dobîndă (mică), fixa salariile lucrătorilor zilieri, stabilea tarifele de arendă a terenurilor agricole, fiscaliza activitatea meşteşugarilor şi percepea impozitele respective, ş.a.m.d.
41	Dar regii Sumerului şi ai Akkadului nu aveau comportarea unor despoţi orientali, în schimb regii asirieni s-au dovedit de o ferocitate neîntrecută.
DREPTUL SI JUSTIŢIA
77
piaţa statului (cf. G. Resina). Toate documentele comerciale ale negustorilor si persoanelor particulare — contracte, tranzacţii, chitanţe, oferte, ş.a.— erau păstrate în incinta templului. Fireşte că pentru aceasta templul percepea o taxă. Dar important era faptul că, prin depozitarea acestor documente, zeii înşişi apăreau implicit ca garanţi divini ai tranzacţiilor comerciale încheiate !
Templele aveau depozitele, magazinele, tezaurul, oamenii lor de afaceri si cămătarii lor. Templele dădeau şi împrumuturi cu dobîndă — dar fără să abuzeze: dobînda trebuia să fie mică, iar în vremi de secetă şi de foamete templele dădeau împrumut alimente fără dobîndă. Templele îi ajutau şi pe unii sclavi să-şi răscumpere libertatea; iar regele Hammurabi le-a obligat chiar să-i răscumpere pe soldaţii babilonieni căzuţi prizonieri. Acceptîndsă facă asemenea acte de generozitate, autoritatea religioasă cîştiga în prestigiu şi popularitate, — Şi nu trebuie neglijată importanţa templelor ca centre de cultură. Formarea scribilor şi instruirea lor multilaterală, activităţile din diferitele domenii ale ştiinţei, atelierele majorităţii artiştilor, redactarea şi păstrarea scrierilor cu caracter istoric, religios, literar, juridic, ş.a,, -erau tot al îl ea activităţi patronate de temple.
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA
Dreptul era considerat de către sumero-babilonieni ca avînd un caracter divin. Sumerienii aveau chiar o zeiţă a dreptului — Nanşe; iar la babilonieni, dreptul era garantat de însuşi zeul soarelui şi ai justiţiei — Şamaş, Pe stela de diorit negru de la Lorivre — înaltă de 2,25 m cu latura bazei 1,90 in — pe care sînt gravate articolele Codului său, Hammurabi este reprezentat îriehF nîndu-şi opera zeului Şamaş, sau, mai de grabă prelu.îndu-1 din manile zeului4?.; Adevăratul legislator era, prin urmare, pentru mesopotamieni, divinitatea; regele nu făcea decît să transmită oamenilor normele juridice (G. Furlani). — Marele preot ai Sumerului era în acelaşi timp şi marele judecător — care îşi transfera apoi autoritatea judecătorească supremă unui alt judecător, laic, sau unui colegiu de judecători, aleşi dintre bărbaţii cei mai respectaţi ai statului.
încă din epoca sumeriană42 43 s-a stabilit o anumită procedură judiciară bazată pe declaraţiile martorilor şi ale notabilităţilor statului, pe cuvenitele expertize în materie, pe jurăm în tul părţilor în cauză, şi chiar pe probele documentare, pe dovezile materiale. Pentru a avea o valabilitate deplină, jurămîntul trebuia să fie făcut în templu. Judecata se încheia prin redactarea unui proces-verbal (dar care numai rareori cuprindea şi motivarea sentinţei). Un proces putea fi şi revizuit, instanţa ultimă de apel fiind regele.
în ce priveşte pedepsele date de tribunale, acestea erau — atît în legislaţia babiloniană, cît şi în cea asiriană — modelate după „legea talionului”. Dar
42	Gest care îl anticipează pe acela al lui Moisc pe muntele Sinai, primind „tablele legii" cliiar .din mîinilc lui Yahve, — gest care urma să confere o autoritate sacră normelor juridice formulate.
43	Din cea mai veche culegere cunoscută de legi din lume (date de regele Urnammu, 2112-2095 î.e.n.) s-a păstrat o singură tăbliţă cu caractere cuneiforme; dar din culegerea promulgată de regele Lipit-Iştar (1934-1924), aprox. 40 de articole. S-au mai găsit; fragmente de legi emise în diverse oraşe-state sumeriene.
78
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANĂ
pedeapsa varia după condiţia socială a inculpatului sau a părţii lezate. Pentru a putea fi pedepsit inculpatul trebuia să fi săvîrşit delictul sau infracţiunea în mod premeditat. Dreptul asirian prevedea şi pedeapsa cu moartea prin înecare, ardere sau tragere în ţeapă. Alte pedepse erau: mutilările corporale, bătaia cu vergile, munca forţată, — iar la asirieni şi violarea homosexuală ! Despăgubirile puteau fi stabilite pînă la de 30 de ori paguba cauzată. Pentru un delict răspundea — în unele cazuri — întreaga familie şi chiar oraşul sau clanul căruia îi aparţinea vinovatul. în Asiria, omuciderea putea fi răscumpărată printr-o despăgubire materială; dar dacă părţile nu ajungeau la o înţelegere, se pedepsea cu moartea. Pedeapsa capitală era prevăzută nn numai pentru tîl-hari, ci şi pentru cei care cumpărau obiectele furate unei familii de către un fiu sau un sclav al acelei familii. Foarte severe erau pedepsele prevăzute pentru adulter. Dacă soţia era prinsă în flagrant delict soţul avea dreptul să-şi ucidă nu numai soţia, ci să ucidă şi pe amantul ei.
Codul lui Hammurabi nu este — cum am spus — propriu-zis un „cod“, ci probabil o culegere de hotărîri judecătoreşti anterioare emise sau sancţionate de'regi, prezentate relativ sistematic, sub formă de articole44 de drept penal şi de procedură penală, de dreptul proprietăţii, de dreptul familiei, de dreptul muncii, de drept comercial, etc. Codul lui Hammurabi manifestă în mod clar tendinţa de a apăra interesele celor bogaţi45; de unde, într-o primă fază, pedeapsa frecventă cu moartea pentru furt (C. H., 6, 7, 9, 14, 22, 25, ş.a.). Pe de altă parte, nu îi poate fi negată o uşoară tendinţă umanitară — dacă ne gînclim că în acest timp dreptul asirian va prevedea pedepse ca: înecarea, spînzurarea, arderea de viu sau trasul în ţeapă. Astfel, de pildă, Codul babilonian admitea răscumpărarea sclavilor; pedeapsa cu privarea de libertate nu exista; preoţii şi demnitarii erau privilegiaţi de dreptul penal faţă de oamenii liberi sau de sclavi, — dar în caz că săvîrşeau delicte mai grave erau pedepsiţi foarte sever, în general, urmărea să limiteze arbitrarul judecătorilor, să împiedice întrucîtva abuzurile celor puternici şi să elimine anumite forme rigide ale arhaicului drept cutumiar. în unele cazuri, obliga templele să acorde credite fără dobîndă săracilor, bolnavilor sau războinicilor căzuţi prizonieri. — în istoria generală a civilizaţiei, acest prim monument juridic are o importantă semnificaţie: la această dată legea şi judecătorii urmăresc să asigure viaţa cetăţenilor şi să le garanteze anumite drepturi într-o măsura, oricum, mult mai mare decît în alte ţări din antichitate.
VIAŢA COTIDIANĂ. LOCUINŢELE. ÎMBRĂCĂMINTEA
Viaţa cotidiană a Mesopotamiei antice poate fi reconstituită din documen-taţi-a arheologică în mod suficient pentru a completa, cu unele detalii, tabloul acestei civilizaţii.
44	Care nu concordă totdeauna'între ele, întnicît reflectă faze diferite din evoluţia societăţii sumero-babîloniene. — Vezi traducerea integrală în Gindirea asiro-babiL în lexic, - \ d. bibliografia.
45	De asemenea, a stăpinilor de sclavi în general (C. II., 15—20). —Ţăranul care nu îşi putea plăti datoria „va f i sfîşiat prin tragere de vite chiar pe cîmp.“ (C, H,.s 256); celui care va fura grăunţe sau furaje „să i se tale mîinile" (C. H<, 253), ş.a.
VrAŢA cotidiana locuinţele. îmbrăcămintea
79
Ceea ce era mai perisabil aici erau desigur casele. Construite numai din cărămidă uscată la soare — din lut amestecat cu paie sau cu frunze de trestie si uneori cu bitum-— casele se prăbuşeau nu după mult timp. Chiar şi pala-tele regale erau construite din acest material fragil; cărămida arsă, foarte costisitoare din cauza lipsei de combustibil pentru cuptoare, se întrebuinţa doar pentru a proteja pereţii contra ploii. Cărămida arsă şi smălţuită colorat, ca ornament în luxoasele palate asiriene, va fi întrebuinţată mai tîrziu.
Casele nu aveau ferestre spre stradă. Un coridor, un fel de vestibul, ducea din stradă în curte, închisă de jur-împrejur de clădiri (locuinţa şi dependinţele anexe). De obicei casele aveau un etaj, iar palatele, două. Locuinţele celor bogaţi aveau curţile interioare pavimentate cu cărămidă; în curte — un puţ şi un cuptor de pîine. Asemenea case erau văruite pe dinafară, iar în interior erau zugrăvite. Uneori aveau pe jos şi covoare. Orice casă era clădită pe o platformă înaltă, care avea rostul de a o feri de revărsarea apelor. Acoperişul era plan, cu rogojini peste care se punea un strat de argilă ca mijloc de protecţie contra căldurii excesive. Casele celor mai avuţi aveau multe încăperi şi mai multe curţi. Mobilierul era redus la minimum şi — în lipsa lemnului, rar şi scump — în casele modeste era confecţionat din argilă sau trestie. Se şedea şi se dormea pe jos (paturile de lemn erau un lux), pe rogojini. Marele inconvenient era că aceste case de lut favorizau prezenţa insectelor (furnici, purici, gîndaci) şi chiar a şerpilor şi scorpionilor.
In bucătărie erau îngrămădite moara de măcinat manuală, găleţi, cupe, opaiţe, blide, cratiţe (de argilă, aramă sau bronz, — după posibilităţi). Baza alimentaţiei o constituia mămăliga sau pîinea (un fel de lipie), peştele, ouăle, legumele şi fructele40. Carnea — cu excepţia celei de pasăre — era un lux rezervat celor bogaţi. De asemenea vinul, care se importa. De obicei se bea o bere de orz, vin de curmale, sau pur şi simplu apă filtrată, păstrată în vase poroase de lut care o menţinea rece.
îmbrăcămintea sumerianului obişnuit era cit se poate de simplă şi de sumară — mai ales vara; iarna purta un cojoc miţos de oaie. Chiar şi bărbaţii sumerieni din clasele avute sînt reprezentaţi iconografic cu bustul complet gol, avînd doar în jurul coapselor un fel de fustă scurtă; femeile purtau rochii lungi pînă Ia glezne. Regele îmbrăca o tunică, o haină care îi ajungea pînă la genunchi, strînsă la mijloc cu o centură. — Cu timpul, dezvoltarea meşteşugului ţesutului linii a dus la o mai mare varietate în îmbrăcăminte. Încît, spre sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n. şi mai tîrziu bărbaţii purtau o tunică cu mîneci scurte şi pînă deasupra genunchilor, cu o curea (haină peste care cei bogaţi mai îmbrăcau şi o mantie de lină, aducînd întrucâtva cu o togă drapată)46 47. Rochiile femeilor prezentau modele mai variate: cu sau fără mîneci, strîmte sau largi, de obicei lungi şi fără să scoată în evidenţă formele corpului.
—	Bineînţeles că într-o epocă mai tîrzie veşmintele regelui şi ale înalţilor demnitari erau ornate cu felurite garnituri, galoane, broderii, în culori şi forme variate. — Ca încălţăminte, se purtau sandale de piele (uneori şi din scoarţă de copac), dar marea mulţime umbla desculţă. Sumerienii îşi râdeau capul şi barba; către sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n. purtau barbă şi păr lung,
46	Şi lăcustele erau. considerate-—cum sînt. şi azi, (le către locuitorii acelor regiuni din Orientul Apropiat — comestibile.
47	Popoarele. Orientului Antic (dar nici grecii, sau romanii) n-au cunoscut pantalonii,
-	care şi-au făcut apariţia abia pe la mijlocul mileniului 1 'î.e.n. în părţile Iranului, fiind iolosiţi de călăreţii mezi.
80
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
pieptănat. Poporul babilonian purta barba tăiată scurt; demnitarii (şi oamenii bătrîni), barbă lungă şi tăiată în pătrat4 * * 48. Variată era mai cu seamă pieptănătura femeilor, care (cele din categoria socială mai înaltă) mai purtau şi peruci voluminoase.
Arheologii au scos la iveală şi o cantitate enormă de podoabe folosite de sumero-babilonieni, — de pietre semipreţioase sau simple pietre colorate, sticlă, teracotă, fildeş, scoici, precum şi din aramă, bronz, argint şi aur. Obiectele găsite în mormintele regale din Ur arată că în jurul anului 2700 î.e.n. arta bijutierilor sumerieni ajunsese Ia un nivel cle-a dreptul uimitor în felul de a lucra piesele de aur incrustate cu lapislazuli, acele de păr şi pieptenii de aur, diademele, pectoralele, cerceii şi brăţările de aur sau de argint. — Un obiect de podoabă (dar şi de utilitate practică, intrucît servea pentru autentificarea unui act) pe care îl purtau bărbaţii era sigiliul cilindric, lucrat aintr-o piatră semipreţioasă sau chiar din aur; se purta legat la gît, sau la încheie» tura mlinii49.
CUCERIRI TEHNICE
Documentele scrise mesopotamiene nu vorbesc despre cuceririle sumero-babilonienilor în domeniul tehnicii, considermd că tehnica nu este un lucru demn de a fi consemnat.
Cu toate acestea, o invenţie atît de revoluţionară ca roata a apărut în Meso-potamia. Primele reprezentări, găsite în Sumer, ale unor vehicole cu roţi datează de la mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n.; vehicole care vor înlocui treptat sania trasă de boi. Spre sfîrşitul mileniului următor, carele cu două şi cu patru roţi se foloseau în Sumer în mod curent50.
Se pare că şi invenţia roţii olarului se datoreşte tot Şomerului. Această invenţie a dus nu numai la o considerabilă dezvoltare (cantitativă şi calitativă) a ceramicii, ei şi Ia apar iţia urmi meşteşug bine definit şi la apariţia unui tip de meşteşugar specializat — olarul. Nu se ştie cu certitudine dacă plugul a apăru t mai întîi în Mesopotamia sau în Egipt; dar ştim că sumerienii au inventat acel combinat de piu g-semă nat oare amintit mai sus. — în domeniul con» strucţiiior, marile edificii sumero-babiloniene' şi asiriene impresionau prin proporţiile lor colosale, deşi folosind un material atît de ingrat cum este căra» mi da uscată51.
4S Un obicei toarte răspîndit legat ele toaletă (dar avîrid totodată şi o acţiune anti-
j»a razi tară) era ungerea cu ulei a corpului şi părului.
49	Cele mai vechi sigilii, pătrate sau dreptunghiulare (şi dat în d poate chiar din prima jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n.) serveau pentru a, aplica marca personală pe argila crudă. Gînd această stampilă avea gravate şi un simbol sau o emblemă a unui zeu, aplicarea ei se presupunea că avea efectul de a proteja proprietatea respectivului obiect dc către
zeu (G. Gontenau). — în forma sa ulterioară, cilindrică, sigiliul avea gravat un motiv, o
mica scenă ; prin aplicarea lui — care avea ca pentru noi valoarea unei semnături — pe argila proaspătă, motivul reieşea în relief.
50	în forma sa primară roata se compunea din trei bucăţi de scîiidură groasă, strînse intr-un cerc de piele bătut în cuie. Această formă primitivă se mai întîlneşte şi azi în unele regiuni din Turcia şi din Pakistan.
51	Dar constructorii mesopotamieni au ştiut să remedieze neajunsurile cauzate de umiditate, uscîncl ulterior zidurile de argilă nearsă prin introducerea în interiorul lor a unor tuburi de drenaj şi de aerisire.
CUCERIRI TEHNICE
81
Asiro-babilonienii s-au dovedit a fi meşteri pricepuţi şi în construcţia podurilor. S-au găsit în vechea albie a Eufratului resturile a şapte picioare de pod, masive, din cărămidă, fiecare picior la o distanţă de 9 m unul de altul —* într-un punct unde albia fluviului era lată de o mie de metri: ceea ce înseam-
Vinătoare de cai sălbatici. Basorelief din palatul regal din Ninive (British Museum, Londra)
nă că podul avea peste o sută de asemenea picioare. Partea carosabilă a podului, lată de aprox. 10 m, era din trunchiuri de palmier. Se pare că podul era acoperit. — Desigur că pentru construcţia lui cursul fluviului fusese în prealabil deviat (cf. A. Mondini).
La un relativ înalt nivel tehnic s-a ajuns în Mesopotamia în domeniul construcţiei carelor de luptă, a corăbiilor (care navigaţi pe mare încă de la mijlocul mileniului al III-lea î.e.n.), sau a maşinilor de război, de asediu şi de atac. In mileniul al III-lea î.e.n. oraşul Uruk avea turnătorii şi cuptoare de topire pentru temperaturi înalte. Avansată era tehnologia tăbăcăriei şi cea a ţesutului52. în mileniul al II-lea î.e.n. fierarii babilonieni lucrau broaşte cu chei, din aramă sau din bronz. — La începutul mileniului I î.e.n. meşteşugarii asirieni preparau pasta de sticlă opacă, faianţa sticloasă şi teracota emailată; lucrau ornamente în mozaic (tehnică preluată apoi de perşi) şi cunoşteau fabricarea sticlei suflate. Cele dintîi drumuri bune din lume, pietruite, ale căror urme se mai văd şi azi, au apărut în Asiria; drumuri bine întreţinute şi controlate, cu indicatoare, cu consolidări în zonele de deşert, cu poduri de piatră şi, din loc în loc, cu fîntîni pentru călători,
52	în timp ce ţesătorii egipteni foloseau fibrele vegetale, cei din Mesopotamia foloseau firele de lînă. 2
2 — Istoria culturii şi civilizaţiei
82
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANÂ
GÎNDIREÂ' ŞTIINŢIFICA, MEDICINA
Formele primare, rădăcinile gîndirii ştiinţifice sumero-babilonieneconstau în observarea unor fenomene naturale în scopuri practice, chiar dacă şi căile urmate, şi rezultatele erau fanteziste. Astfel, „ghicitorii46 — categorie de sacerdoţi specializată şi foarte respectată — observau, cercetau repetiţia şi periodicitatea unor fenomene naturale, consemnîndu-şi apoi observaţiile pe baza cărora „ghiceau44 viitorul. Astrologul formula „preziceri44 întemeiate pe observarea poziţiei şi mişcării aştrilor, sau pe anumite corelaţii posibile între fenomenele cereşti şi anumite schimbări din natură. Preoţii „fiziognomişti*4 stabileau anumite relaţii concludente între aspectele somatice, fizionomia, comportamentul şi caracterul unui individ. Alţi sacerdoţi „ghiceau44 viitorul cer-cetind organele interne ale unui animal sacrificat în acest scop, ajungînd astfel să cunoască morfologia animală53. — Fireşte că toate acestea nu înseamnă ştiinţă în sensul modern al termenului; dar sînt forme şi atitudini intelectuale rudimentare care vor pregăti apariţia unei adevărate gîndiri ştiinţifice.
Vorbind de medicina babiloniană — domeniul incontestabil prioritar al ştiinţei mesopotamiene — trebuie să deosebim net (fapt posibil pentru prima dată în istoria civilizaţiei) între vrăjitor.şi medic. Vraciul şi medicul îşi aveau fiecare concepţia şi metoda sa, foarte bine distincte fiecare, — şi nici unul din ei nu voia să se substituie celuilalt, sau să fie confundat cu celălalt. Acestei specializări îi corespundeau deci două tipuri de terapeutică: una mai pozitivă, cealaltă limitată la reţete magice. — Codul lui Hammurabi demonstrează că în societatea timpului medicul se bucura de o înaltă consideraţie54. Faima medicilor babilonieni era răspîndită în tot Orientul Apropiat.
Medicii asirieni au recunoscut importanţa dietei şi a uncţiilor, a băilor locale şi a loţiunilor, a cataplasmelor, pansamentelor şi bandajelor.Tratamentele lor însă erau totdeauna însoţite şi de tradiţionalele amulete, rugăciuni şi exorcisme. Textele medicale babiloniene vorbesc despre examenul clinic al bolnavului, despre diagnostic, despre tratament şi despre prognostic. Un text medical de la sfîrşitul mileniului al IlI-lea î.e.n. — unul din numeroasele îndreptare terapeutice care s-au.păstrat — descrie caracteristicile, indicaţiile, modul de preparare şi administrare a 150 de medicamente. Printre acestea erau şi ingrediente rău-m irosit oare, respingătoare (urină, excremente, ş.a.) care probabil că — prin chiar caracterul lor dezgustător — aveau scopul de a alunga demonul, factorul malefic al respectivei boli.
53	Un tratat de acest fel conţinea nu mai puţin de 10 000 de observaţii!
54	Codul stabileşte precis suma datorată medicului (precum şi veterinarului) pentru operaţiile făcute şi în funcţie de categoria socială a pacientului. De ex., pentru o operaţie vitală sau de salvare a unui ochi — pentru pacientul dintr-o clasă superioară tariful era de 10 sicii, pentru unui din clasa medie — de 5 sicii, pentru un sclav, 2 sicii (C. H., 215— 225). — Un siclu de argint avea aprox. 8 gr.
Dar chiar şi în culegerile de texte care nu prescriau reţete magice se perpetua ambiguitatea între boala fizică şi viaţa morală: cauzalitatea patologică este rezumată în cuvîntul sh&rtu, care înseamnă în acelaşi timp „păcat44, „mînia zeilor44, „impuritate44 şi „pedeapsă44. Se credea că fiecare boală se datora acţiunii unui anumit demon. Iar prezicerile prevalau asupra pronosticului: „Dacă vindecătorul, în drum spre casa bolnavului vede un şoim zbu-rîndspre stingă sa, bolnavul se va vindeca44; „dacă un licurici zboară de la dreapta spre stingă bolnavului, el va muri44; „dacă o şopîrlă cade în patul bolnavului, acela se va vindeca chiar în acea zi“...
GÎNDIREA ŞTIINŢIFICA. MEDICINA
83
într-un amplu tratat din mileniul următor, redactat într-un stil de o remarcabilă claritate şi conciziune, apar principalele domenii de practică medicală precis delimitate: simptomatologia (cu descrieri de o precizie surprinzătoare), etiologia* diagnosticul şi prognosticul. Dintre numeroasele tratate de terapeutică babiloniene, unul descrie nu mai puţin de 31 de moduri de a trata icterul, fiecare tratament fiind perfect distinct. Un tratat de otologie descrie otitele — cu respectiva simptomatologie: dureri, supuraţi!, retenţii de puroi, — indicînd tratamente cu instilaţii, insuflaţii şi tampoane uleioase. Un tratat de oftalmologie vorbeşte de unguente şi băi oculare. Alte texte de medicină se referă la maladiile abdomenului, la afecţiunile hepatice, îa cele ale aparatului respirator sau ale organelor genitale.
La sfîrşitul mileniului al IlI-lea î.e.n. s-a constituit prima corporaţie de vindecători (în acelaşi timp şi prezicători — asu). Arhivele din Mari vorbesc despre grija suveranilor de a fi ţinuţi la curent în permanenţă asupra stării sanitare a soldaţilor şi lucrătorilor de pe şantiere. Cele mai vechi tăbliţe sume-riene conţinînd texte medicale au fost găsite la Nippur (unde exista şi o înfloritoare şcoală medicală, patronată de zeiţa medicinal Gula). Unul din aceste texte datează din anul 2100 î.e.n. Alte două, mai vechi, conţin prescripţii de poţiuni (pe bază de praf calcinat din carapace de broască ţestoasă) pentru afecţiunile gastrice. Din secolul al XYIII-lea î.e.n. datează un ansamblu de texte medicale, constituite înţr-un tratat unitar, în genul corpus-ului hipocratic; cele 40 de capitole, grupate în 5 secţiuni, tratează despre boli clasate după regiunile afectate ale corpului, despre evoluţia maladiilor, boli de femei, boli ale sugarilor, ete.
Exactitatea descrierilor permite o identificare a maladiilor frecvente în Mesopotamia. Astfel: boli cauzate de paraziţi (îndeosebi bilarzioza), litiaza vezicală şi,renală generatoare de hema burii, trahoma şi alte boli de ochi cauzate de avitaminoza A; apoi scorbutul şi o formă particulară de beriberi. între epidemii, mai frecventă era febra tifoidă. Erau ţinuţi în izolare leproşii şi cei afectaţi de boli venerice. Unele texte vorbesc despre diferite psihoze — cleptomanie, agorafobie şi alte fobii, anxietăţi, ş.a. Capitolul anxietăţilor cuprinde descrierea a 70 de tipuri, constituind „prima încercare de clasificare a comportărilor obsesionale<£ (M. Sendrail). Se considera că o boală se datora faptului că bolnavul săvîrşise un păcat, sau fusese victima unor farmece, — dar şe datora şi unor cauze naturale (frig, secetă, praf inhalat, miasmelor, efecte ale unor malformaţii congenitale). Stabilirea diagnosticului şi a prognosticului se. baza esenţialmente pe un prealabil interogatoriu care urmărea sondarea întregii vieţi interioare a bolnavului.
Farmacopeea mesopotamiană era pe bază de plante şi de minerale. Medicii dovedesc o cunoaştere corectă a proprietăţilor lor medicinale, — de astringente, de sudorifice, de revulsive, de laxative, de vomitive, ş.a.m.d. — în schimb nu s-au găsit texte medicale care să indice metodele chirurgicale, sau să descrie o operaţie. Ştim însă că chirurgii făceau intervenţii dificile, ca: incizia unui abces al ficatului, puncţia unei pleurezii purulente, operaţia cezariană, chiuretaje profunde, operaţia de cataractă, precum şi multe cazuri de trepanaţie.
Nu încape îndoială că medicii şi chirurgii obţineau rezultate pozitive; altminteri n-ar fi consemnat cu atîta stăruinţă metodele terapeutice şi domeniile intervenţiilor chirurgicale. — Dar pentru aceasta pledează nu numai
84
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
argumente de ordin logic, ci şi faptul că în practica lor medicală erau conduşi de respectarea unor principii rămase pînă azi fundamentale în medicină. Şi anume: considerau medicina ca o ştiinţă exactă bazată pe observarea simptomatologiei; dădeau o mare importanţă tabloului clinic şi evoluţiei bolii; şi uneori chiar căutau să stabilească un diagnostic diferenţial.
MATEMATICILE. ASTRONOMIA. LEXICOGRAFIA
Surprinzătoare pentru acele timpuri sînt şi progresele înregistrate de ştiinţa mesopotamiană în domeniul matematicii. Sute de mii de tăbliţe de lut cuprind diferite feluri de calcule şi operaţii aritmetice.
Babilonienii foloseau în numeraţie sistemul sexagesimal, preluat de la sumerieni, — dar împreună cu cel zecimal, folosit într-unmod special. Sistemul sexagesimal — rămas pînă azi în uz în multe ţări ale lumii — era foarte comod, pentru că este singurul divizibil cu 2, cu 3, sau cu 4. Pe baza acestui sistem babilonienii au împărţit — ei fiind cei dintîi în lume — cercul în 360 de grade, gradul în 60 de minute, minutul în 60 de secunde, iar anul în 360 de zile.
Aveau felurite tabele de calcul: tabele de ridicare la pătrat şi la cub, tabele de rădăcini pătrate şi cubice, şi chiar tabele de calcule mai complicate, — serii, relaţii exponenţiale sau logaritmice. Cunoşteau relaţia lui Pitagora55 — cu o mie de ani înaintea acestuia — şi ajunseseră chiar să formuleze o teorie a numerelor. Sumerienii sînt consideraţi şi inventatorii algebrei56. Chiar dacă uneori ajung să rezolve problemele prin tatonări, sau printr-o simplă întîmplare, fapt este că au reuşit să rezolve probleme complicate; de pildă, ecuaţii de gradul I şi II (în unele cazuri, chiar de gradul III), cu una sau cu mai multe necunoscute.
Mai puţin însemnate sînt progresele pe care le-au realizat în domeniul geometriei. Totuşi, cunoşteau formula suprafeţei pătratului, a dreptunghiului, a triunghiului dreptunghi, precum şi ceea ce Pitagora va formula prin cunoscuta sa teoremă (pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor celor două catete). Babilonienii din epoca 2200-2000 Le.n. ştiau să măsoare volumul unui paralelipiped rectangular, a unui cilindru, a unui trunchi de con şi a unei piramide pătrate.
Dar ştiinţa în care asiro-babilonienii şi-au adus contribuţia lor principală este astronomia. Şi aceasta — pentru că nu au considerat-o doar ca o ştiinţă de observaţie, ci şi ca o disciplină teoretică, însoţind înregistrările lor regulate din tabele cu calcule matematice. Pe de altă parte, ei dispuneau de instrumente de observaţii astronomice, despre care se spune că nu erau întru nimic inferioare celor ale grecilor de mai tîrziu. Ei au fost primii care au ştiut să
55	Se crede că celebra teoremă a cunoscut-o Pitagora de la babilonieni pe cînd se afla în Egipt.
56	„Pentru noi este cît se poate de limpede că vechii sumerieni au avut pentru algebră un geniu natural tot atît de mare cum au avut grecii pentru geometrie4* (G, Sarton).
MATEMATICILE, ASTRONOMIA. LEXICOGRAFI A
85
facă deosebirea dintre stea şi planetă; primii care au determinat solstiţiile şi echinocţiile; primii care au împărţit ecliptica în douăsprezece semne zodiacale; primii care au întocmit — încă în al XX-lea secol î.e.n. — o hartă a boitei cereşti, notînd cu o exactitate uimitoare pentru acele timpuri orbitele, conjuncţiile şi eclipsele principalelor planete.
încă din timpuri străvechi sumerienii efectuaseră o grupare a stelelor in constelaţii. Clasarea acestor constelaţii în raport cu răsăritul soarelui le-a servit la întocmirea calendarului. Calendarul sumero-babilonian, la început lunar, a devenit (chiar în mileniul al III-lea î.e.n.) lunisoiar, avînd un an de 12 luni lunare, ceea ce dădea un total de 354 de zile; dar această neconcor-danţă de 11 zile şi un sfert faţă de anul solar, era reglată din trei în trei ani prin prelungirea anului cu încă o lună. — O altă inovaţie a babilonienilor a fost împărţirea zilei în 12 ore-duble, la rîndul lor împărţite în 60 de minute-duble fiecare, iar minutele, în 60 de secunde-duble. Acest principiu de subdivizare l-au adoptat mai întîi evreii, apoi grecii, care l-au transmis (prin intermediul romanilor) erei moderne, pînă în zilele noastre. — Interesant, apoi, este de menţionat faptul că în secolul al VlII-lea î.e.n. babilonienii au reuşit (dar nu se ştie pe ce cale) să prevadă aproape exact eclipsele de lună.
O cît de sumară privire asupra ştiinţei mesopotamienilor nu se poate încheia fără a aminti acea formă primară a ştiinţei filologice care este contribuţia lor în domeniul lexicografici.
Repertoriile lexicografice descoperite cuprind domeniile cele mai variate: tehnică, unelte, construcţii, ţări, regiuni, fluvii şi rîuri, munţi şi podişuri, meşteşuguri, divinităţi, îmbrăcăminte, hrană şi băuturi, ş.a. Ceea ce conferă un caracter ştiinţific acestor repertorii este gruparea lor pe categorii, clase, familii, specii. — Importante pentru studiul limbilor Orientului Apropiat din acele timpuri sînt listele bilingve de cuvinte, precum şi acele adevărate microlexicoane în 3 şi chiar 4 limbi. Bineînţeles că o rigoare ştiinţifică în înţelesul modern al termenului, lipseşte. Este însă incontestabilă importanţa şi valoarea acestor repertorii, care ne transmit (de pildă) indicaţii de toponimie, rudimentare hărţi locale, sau planuri (chiar dacă incorecte) de oraşe, de cartiere, sau de canale. După cum, de asemenea incontestabilă este importanţa listelor dinastice pentru cunoaşterea cronologiei istoriei mesopotamiene.
Ştiinţa mesopotamiană a reuşit foarte greu şi rareori să depăşească stadiul empirismului. Observaţii, constatări, descrieri, tatonări, calcule, —dar fără ca autorii lor să se ridice la nivelul abstractizării, fără să enunţe principii, şi chiar fără să. indice metode.
în domeniul matematicii, de exemplu, se pun problemele, se indică operaţiile de efectuat, se găsesc soluţii chiar exacte, — dar nu se formulează un raţionament, nu se procedează la o demonstraţie. Aceasta, din cauză că ştiinţa lor a rămas condiţionată în primul rînd de stadiul de civilizaţie respectiv; dar şi de mentalitatea religioasă care predomina, limitată şi limitatoare* Căci mesopotamienii considerau ştiinţa ca un dar al zeilor, ca o revelaţie divină — pe care omul n-are nici voie, nici nevoie de a o aprofunda, limitîndu-se doar să o constate. Determinată şi limitată de imperativa ideologie religioasă, o asemenea atitudine mentală ducea inevitabil la un progres lent (dacă nu la un relativ imobilism) — în viaţa socială, în organizarea politică, în practica juridică, în artă, în ştiinţă, şi chiar în domeniul vieţii religioase.
86
CIVILIZAŢIA ŞI 'CULTURA' MES'OPOTAMXANĂ .
RELIGIA
Religia ocupa aşadar un loc preeminent în cultura şi civilizaţia sumero-bafciloniană57. Fiecare oraş-stat îşi avea zeul său principal, considerat fondatorul, stă pinul şi protectorul său, care îl delega pe rege ca locţiitor şi mare preot al său. Oraşul-stat Errdu îl avea ca divinitate supremă pe Enki, Larsa pe Şamaş, Uruk pe Anu, Nippur pe Enlil, ş.a.m.d. Cu timpul, numărul zeilor a atins o cifră impresionantă; sumerienii susţineau că au 3 600 de zei58: \
Religia sumerienilor era în primul’rînd naturistă', Zeul vegetaţiei, a1 furtunii şi al ploii binefăcătoare era venerat aproape în fiecare, oraş-stat, De asemenea, marea zeiţă a fecundităţii şi fertilităţii, patroana familiilor, a turmelor şi a cimpurilor. în mitologia sumeriană elementul primordial este apa. Din amestecul apei dulci (Apsu) cu apa sărată (Tiamat). s-au născut zeii şi oamenii. Marele, zeu Rel-Marduk a învins-o pe Tiamat — care voise sa îi distrugă pe ceilalţi zei — şi, despieîndu-i trupul în două, a făcut din cele două părţi bolta cerului şi lumea pămîntului. Dar fiii zeilor, oamenii, nu le-au mai dat cinstire zeilor, au neglijat să le aducă jertfe; drept care au fost pedepsiţi trimiţîndu-Ii-se distrugătorul potop.
In fruntea panteonului sumerian figura din cele mai vechi timpuri triada Anu-Enlil-Enki. Divinitatea supremă (deşi fără un relief şi importanţă particulară în practica ritual-religioasă) era Anu, zeul cerului şi părintele zeilor. Consoarta sa era Ki-pămîntul. Fiul lui Anu era Enlil (la babilonieni, Ellil), zeul principal al oraşului-stat Nippur, zeul aerului, care a despărţit pe Anu (= cerul) de Ki (= pămîntul). Enlil era „domnul şi stă pinul furtunilor", cel care provoacă marile cataclisme (printre care a fost şi potopul). Soţia sa era Ninlil — „doamna furtunilor". Ai treilea zeu era Enki (la babilonieni, Ea), căruia sumerienii îi rezervau cea mai adîneă veneraţie. Enki era „domnul subpămîntean", stăpînul apei din adîneuri, deci cel care dădea viaţă pămîntului. Soţia lui era Ninki. Enki era prietenul oamenilor, zeul înţelepciunii, al meşteşugurilor, al artelor şi al vrăjilor; era zeul care a salvat neamul omenesc de la pieire în timpul potopului, dlndu-i de ştire lui Ninsudra (în mitologia ebraică, Noe).
La această triadă „cosmică" sumeriană, babilonienii'au adăugat o triadă „astrală", formată din Sin (zeul Lunii), din fiul său Şamaş (zeul Soarelui,: al justiţiei şi al oracolelor) şi din fiica sa Iştar — singura -divinitate. feminină importantă, identificată în timpurile străvecbi cu planeta Yenuşv - Iştar era zeiţa vieţii, a'fecundităţii-, a. vegetaţiei şi a dragostei- senzuale, — La- asirieni, Iştar a devenit zeiţa războiului,	.	. ..	...
Seria acestor zeităţi principale era urmată de o serie.de divinităţi.ini mai puţin importante, apărute mai tîrziu şi venerate doar î n. a nu in I te or a se ’ Dintre acestea, scrierile literar-re.ligioase sumerp-babîloniene au dat uiFrelief deose-
57	Religia asîrienilor, Jn schimb, era (cf. Ed, Dhorme) un decalc după religia babilo-
nienilor,— cu deosebirea (principală) că la asirieni zeul lor naţional Ass’ur lua locul divinităţii supreme babiloniene, Marduk.	. -	- -	-
58	Lista zeilor pe care o cunoaştem conţine 2 500. de nume, în marea lor .majoritate însă
epitete ale unui număr foarte restrîns de divinităţi. Numai vreo 30 din acestea au căpătat o importanţă mai deosebită.	•.
■ CULTUL
87
bit lui Nergal, zeul Infernului; soţiei sale Ereskigal, -şi ea stăpînă a „ţării de unde nu este întoarcere", şi înconjurată de numeroasele duhuri, ale adîncu-rilor (numite Anunaki); în fine, deosebit de popularului şi de iubitului Tam-inuz, zeul naturii în continuă regenerare, principiu ai forţei vitale, devenit la fenicieni şi la greci Adonis59.
în religia mesopotamiană nu găsim urme de animism, de totemîsm sari de fetişism — aceste forme primitive, primare ale religiei — şi nici acea formă de zoolatrie care, atît de persistentă în lumea Egiptului antic, diviniza animalul sau hibridul om-animal (cum este, de ex., Sfinxul). Dacă într-o epocă mai tîrzie, adică la asirieni, întîlnim des (ca motiv artistic) taurul cu cap de om şi cu aripi, acesta nu este altceva decît reprezentarea unui presupus spirit protector, care însă nu este înzestrat cu puteri proprii unui zeu60; Spre deosebire de zeităţile hibride ale Egiptului, panteonul Mesopotamiei însumează numai zei antropomorfi, zei umanizaţi; descrierea lor în mituri şi reprezentarea lor în artele figurative păstrează aparenţa.,şi caracterul lor pur uman. Sub acest raport, religia mesopotamienilor apare incontestabil mai evoluată decît cea egipteană.
CULTUL
Practicile cultului religios se desfăşurau exclusiv în temple. Cum gîndi-rea religioasă a mesopotamienilor îi. concepea pe zei ca fiind asemenea oamenilor (organizaţi în familii, făeînd călătorii, avînd aventuri, fiind înzestraţi cu patimi sau cu sentimente frumoase, asemeni oamenilor), fireşte că-zeul îşi avea şi o „casă" a lui, pentru el şi familia sa, care era templul61...Si cum zeii aveau şi ei nevoia umană firească de a. se hrăni, preocuparea principală a preoţilor templului era de a le prezenta — zilnic şi la ore fixe — mîncarea copioasă şi variată prescrisă de ritual, pe o masă sfinţită împodobită cu flori şi învăluită în fum de.tămîie62.
Fiecare templu avea un număr impunător de preoţi (de pildă, către mijlocul mileniului al III-lea î.e.n., unul din temple avea 73§ de preoţi). Preoţii erau organizaţi pe categorii şi funcţii, într-o ierarhie riguros stabilită. Existau peste 40 de funcţii sacerdotale diverse63. Unele sărbători aveau în
' 09 O altă serie este cea a zeilor naturii: al trăsnetului (Adad), al uraganului (Nin-nrta), ai focului (Gibil, Girm, Nnskn), al fluviilor (Nanşe), ş.a.	-
•	60 0 singură divinitate sumero-babiloiiiană este reprezentată alături de un animal ;
zeiţa Iştar purtînd de zgardă un leu— al cărui sens însă era pur simbolic.
61 De notat că numele tuturor templelor su-mer iene începea eu „E“ -—-care în limba sumeriană înseamnă „casăEsagil — „casa cu acoperişul pînă-n cer“, Etemenaki —■ „cas-a a cărei temelie este cerul şi-păm intui", ele. „Există în Babilon (se precizează într-o inscripţie) în total 53 de temple. închinate marilor zei, 55 ele temple:mai miei ale lui Marduk, 300 ale divinităţilor Pămintului, 600 ale divinităţilor Gerului, 18.0 de altare ale zeiţei Iştar, 180 ale zeilor Nergal şi Adad şi alte 12 altare ale altor zei".
Asemănarea cnrituaiul creştin-desfăşurîndii-se-în jurul altarului este evidentă. — „Zeii Şi zeiţele erau serviţi cu mîncări de două ori pe zi, cu tot ceremonialul de rigoare. Se credea că zeii consumau alimentele prin simplul fapt de a Ie privi, şi în felul acesta îşi menţineau vitalitatea şi puterea de a-i proteja pe credincioşi" (Edvt.L. Farmer).
. 63 ,pr intre: care şi'cele ale preotesei or.: şi ale prostituatelor templului (hierodule)^ c.are locuiau într-un fel de mănăstire din apropierea templului — sau înafara mănăstirii; se puteau casatori, dar nu puteau avea copii.	: -
88
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOFOTAMIANA
program şi anumite „ritualuri sacre", de fapt orgii, care însă nu scandalizau întrucît erau interpretate ca acte de cult64. — Templul nu era niciodată deschis mulţimii de credincioşi; aceştia participau numai la ceremoniile oficiate la sanctuarele, la altarele din curtea templului. Actele rituale ale cultului constau în ofrande şi sacrificii de animale65, în cîntare de psalmi şi litanii, în recitări de imnuri şi rugăciuni. Dar spre deosebire de egipteni, ale căror imnuri celebrau gloria zeilor, şi mărturiseau dragostea şi recunoştinţa credincioşilor, mesopotamienii se dovedeau a fi mai practici şi mai interesaţi: căci fiecare imn se încheia prin a cere zeului o favoare ! In general vorbind, zeii mesopotamieni erau mai mult temuţi decît iubiţi.
Corpul sacerdotal era format din magi (care făceau vrăji, descîntece), prezicători, interpreţi de vise, sacrificatori, bocitori, cântăreţi, ş.a. Alţii aveau funcţii pur administrative; se îngrijeau de arhive, de şcolile de scribi, de terenurile agricole, de lucrători, de depozite şi magazii, de canale şi diguri, etc. — Un loc important în practicile cultice aveau exorcismele şi variatele forme de divinaţie. Prin procedee magice, prin exorcisme, erau alungaţi demonii, care îi pîndeau pe oameni la fiecare pas, aducîndu-le boli şi alte nenorociri, sau împingîndu-i să săvîrşească păcate. împotriva lor, mijlocul magic de apărare era stropirea (bolnavului sau a casei) cu apă dintr-un izvor sacru, sau ungerea lui cu un ulei purificator66. — Deosebit de intensă era practica divinaţiei, care pornea de la premisa că actele omului (sau împrejurările, fie favorabile, fie potrivnice) erau determinate sau dirijate de voinţa zeilor. Intenţia zeilor putea fi aflată, „ghicită", pe diferite căi: din vise, din zborul păsărilor, din mişcarea apei, din pîlpîirea flăcării, din cercetarea anumitor organe interne ale animalelor sacrificate (în primul rînd a ficatului), din cercetarea poziţiei astrelor şi conjuncţiei planetelor, etc. — Din întreaga ierarhie sacerdotală, cei mai stimaţi de popor erau ghicitorii, şi în special astrologii.
Credinţa într-o „viaţă de dincolo" este şi la mesopotamieni atestată de cultul morţilor. Un cult care uneori putea lua forme barbare — ca în cazul mormintelor regale din Ur, unde în fiecare mormînt au fost sacrificaţi în cadrul ceremoniei fenebre între 3 şi 74 de persoane — curteni, servitori, soldaţi, muzicanţi şi femei din palatul regal, împodobite cu bijuterii preţioase67. Bineînţeles că acestea au fost cazuri-limită; curent insă a rămas obiceiul ca alături de defunct să fie îngropate obiectele sale personale. Se credea că după
64	Tîrziu — în sec. V î.e.n. — Herodot notează: „Dar cel mai ruşinos din obiceiurile cîte le au babilonienii este acesta: fiecare femeie din ţinut are datoria, o dată în viaţa ei, să stea în templul Afroditei jrccte: Iştar/ şi să se dea unui bărbat străin" (Istorii, I, 199), —> De fapt, era vorba doar de liierodulele, oficial consacrate acestei activităţi. Dacă totuşi informaţia dată de Herodot corespundea realităţii (ceea ce este improbabil), acest obicei nu putea fi decît o reminiscenţă dintr-un străvechi cult al fecundităţii; deci, tot un act religios.
65	De obicei berbeci, dar şi oi, miei, iezi, ţapi sălbatici, păsări şi peşti; iar ca ofrande
—	fructe, ouă de struţ şi d6 raţă, etc.
66	Echivalente ale apei sfinţite, sfeştaniei, maslului, miruitului, din ritualul religiei creştine.
67 Printre cele 1850 de morminte din Ur descoperite (cf. L. Woolley), 16 sînt „mormintele regale", cu 1-4 camere fiecare, datind din intervalul 3500-3200 î.e.n. (dar după cronologia scurtă, între 2700 şi 2500 î.e.n.). între mormintele care conţin mai multe victime sacrificate pentru a-iţine companie stăpînului regal în viaţa sa viitoare, sînt cele care poartă numărul: 800 (cinci soldaţi şi 10 femei de la curte), nr. 1 332 (43 de persoane), nr. 1 050 şi nr. 1 157 (fiecare cîte 50 de persoane), nr. 1 237 (74 de persoane, dintre care 68 de femei).
—	Cf. A. Parrot, Arch. mes.,—■ vd. bibliografia.
GÎNDIKEA P RE-FILO S O FI C A
B9
moarte spiritul defunctului — un fel de umbră desprinsă de trup — tulbura viaţa celor rămaşi în viaţă, rătăcind fără să afle odihnă, dacă n-a fost înmor-mîntat cu tot ritualul cuvenit. Dacă însă i s-au făcut toate onorurile funebre cuvenite, spiritul va coborî în întunecatul regat al morţilor despre care vorbeşte finalul Epopeii lui Ghilgameş: un barcagiu îl va trece peste un rîu (precum Charon peste Styx), ducîndii-1 în „tărîmul din adincuri44, în „ţara de unde nu este întoarcere4*'.
Imaginea pe care şi-o făceau sumero-babilonienii despre „viaţa de dincolo44 era teribil de dezolantă. Cu toate acestea, religia îi oferea omului şansa unei consolări; căci începînd din mileniul al II-lea î.e.n., probabil că sub influenţa spiritului semit al babilonianului, devine tot mai puternică convingerea că suferinţa este o consecinţă a unei greşeli săvîrşite, conştient sau inconştient, împotriva normelor religioase sau a moralei omeneşti. De aici, marea cantitate de psalmi penitenţiali şi tonul lor vibrant de căinţă, un ton de o emoţionantă, patetică sinceritate. Babilonianul era convins că o suferinţă este o pedeapsă pentru o vină. Pînă la elaborarea concepţiei biblice despre păcat, numai babilonienii au considerat omisiunea unei îndatoriri (faţă de oameni sau faţă de zei), precum şi lipsa de mizericordie, drept un păcat. (Dar fără să vorbească niciodată de iubirea de aproapele). La babilonieni întîlnim pentru prima dată în istorie ideea, tipic semită, că durerea fizică, sau suferinţa morală, sînt consecinţe ale păcatului; şi că sînt cauzate de puteri malefice trimise omului de zei, puteri împotriva cărora însă pot acţiona exorcis-mele. „Lumea de dincolo44 este o lume fără bucurii, fără sancţiuni şi fără recompense. Dar nici religia babilonienilor nu prescria omului „ce bine să facă44, ci doar „ce rău să nu facă44. Morala babiloniană era o morală negativă. Unica îndatorire pozitivă, clar formulată, era datoria de a răscumpăra un prizonier.
GINDIREA PRE-FILOSOFICĂ
în Mesopotamia nu s-a ajuns la o creaţie filosofică propriu-zisă, decît la o gîndire sapienţială, cel mult la o proto-filosofie.
Astfel, cu privire la originea lumii, un mit cosmogonic (deci nu o enunţare teoretică explicită) de la începutul mileniului al II-lea î.e.n.68 afirmă că la început a fost materia; o materie, şi anume apa, marea; o materie necreată de o divinitate, căci încă nu existau zei; o materie care a existat dintotdea-una, înaintea zeilor. Această idee materialistă însă nu este dusă — ca la Ta~ Ies din Milet — pînă la a atribui acestui principiu unic şi element originar caracterul de fundament unic al lumii în totalitatea si diversitatea ei (cf. I. Banu).
Tot ca o prefigurare a unei gîndiri filosofice apare şi tema unităţii lumii. Chiar dacă nu exprimau această idee prin concepte — ci doar prin reprezentări, prin imagini mitice, — mesopotamienii au văzut cosmosul ca un ansamblu de relaţii şi de corespondenţe, au intuit interdependenţa părţilor componente ale Universului şi au crezut într-o anumită cauzalitate care deter-
68	Cunoscut sub titlul — dat de cuvintele cu care începe mitul — Enuma eliş („Cînd sus, in înălţimi4*); ef. Ath. Negoiţă, vd. bibliografia.
90
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
mină apariţia şi existenţa în continuare a unor fenomene şi lucruri. Observaţiile astronomice pe care le-au efectuat .i~.au ajutat să stabilească mişcările astrale ciclice şi i-au dus la calculul eclipselor; le-au demonstrat (chiar dacă motivarea faptelor rămînea sub imperiul fcrvoarei religioase) unitatea cosmosului; unitate în cadrul căreia fenomenele alternează şi se succed, schimbările se petrec în mod permanent, ritmic si cu necesitate.
Cam la atîta se reduce şi efortul, şi rezultatul, şi posibilităţile spiritului ■ proto-filosofic mesopotamiaip subordonat ideologiei religioase.
Ideologie, însă, care nu l-a sufocat total. Există în cultura mesopotamiană şi urme clare ale unui tip de gindire eterodoxă care merge aproape .piuă la negarea atributelor pozitive ale zeilor69, aproape piuă la un scepticism religios, ]a o desconsiderare, la o neîncredere, ajungînd chiar pînă la un fel de aversiune faţă' de divinitate: „Inima zeului este tot atît de departe de ţine ca cerul, puterea lui e chinuitoare... Omul cinstit care caută sfatul zeilor este izgonit... Zeii au dăruit oamenilor numai răutate şi nedreptate..'. Ca nişte jefuitori se poartă ei cu omul slab,./' (ap. I. Banu).
Ca un corolar al unei asemenea atitudini de gindire, în mituri şi poeme epice este afirmat curajul omului ele a înfrunta divinitatea şi nedreptatea din jurul său încuviinţată de zei; capacitatea sa de a crea bunuri ale civilizaţiei şi de a cunoaşte lumea cu simplul ajutor al raţiunii sale; în fine, ataşamentul său pasionat de viaţa pămîntească. — Sint tot atîtea poziţii de gindire şi de atitudine umanistă pe care cu o mare forţă artistică le ilustrează Epopeea lui Ghilgameş.
ARHITECTURA
Ceea ce la impresionat extraordinar pe călătorii antici în Mesopotamia erau dimensiunile gigantice ale construcţiilor. Pe noi însă ne impresionează mai mult faptul că aceste edificii enorme au putut fi înălţate cu un material de construcţie atît de ingrat cum este cărămida nearsă.
Cele mai vechi oraşe sumeriene şi babiloniene erau fortificate cu ziduri de incintă de proporţii nemaivăzute pînă atunci. Am amintit că dublul zid din Uruk, construit în jurul anului 2300 î.e.n., era lung de peste 9 km, avea o grosime de 5 m, înălţime de 6 m şi 800 de turnuri de apărare. (în primele timpuri ale Imperiului asirian aceste ziduri atingeau înălţimea de 12 m, iar turnurile de apărare, de 30 iu). în secolul al VUI-lea î.e.n. zidurile Khor-sabaduîui — eu 7 porţi de apărare şi numeroase bastioane — ajungeau pînă la 20 m. Zidul exterior al Babilonului avea grosimea de 7,80 m, iar cel interior 7,12 m, cu numeroase şi foarte înalte turnuri de apărare. — Grecii antici vor recunoaşte că datorau mult tehnicii fortificaţiilor din Mesopotamia.
în domeniul lucrărilor de utilitate publică, asirienii au fost neîntrecuţi, în secolul al VlII-îea î.e.n. regele Sanherib aducea la Ninive apa de la o dis-
69	Ga în poemul sapienţial Dreptul care suferă:
„Am strigat către zeul meu, dar el nu şi-a arătat faţa !
„Am-chemat zeiţa mea, dar capul ei nu s-a întors către mine !“
(ap. Ath. Negoiţă)
. VOR HI TE C T U'R A
9!
tanţă de. 30 km. printr-un apeduct care traversa o vale „pe un pod de pietre aţpe'U luug de 280 înv larg de 22 in, şi înalt de 9 m. — Dar ceea ce e mai uimitor este că, multtrmp înainte, în mileniul al 1 Tl-Iea tem., în construcţia mor mint el or regale din Ur apare — pentru prima dală în lume — bolta şi cupola (c£. L- Woolley).
Ar Ivi tec tur a era dominată — ca întreaga artă mesopotamîană — de ideea religioasă şi ele cea monarhică. Arta era. aproape in întregimea ei, în serviciul-templului şi al regelui. De aceea, arhitectura, a întrecut aici în grandoare tot ceea .ce se realizase pînă la acea dată. — Marele palat al lui Nabukad-nezar din Babilon avea dimensiuni uriaşe: 330 m lungime pe 200 m lăţime, în apropierea palatului erau construite faimoasele ..grădini suspendate44 — în realitate, amenajate pe terase susţinute- de coloane şi arcade masive. .	,
După aprecierile arheologilor şi informaţiile anticilor (Diodor, Strabon Qu-intus -Cii-rtius -Rufus.) grădinile din Babilon se prezentau astfel: pe o colină înaltă de 15 m, 625 de stîlpi din cărămizi arse legate cu asfalt, înalţi de 1-1 — 12 m, susţineau prima terasă, pătrată, cu latura de 243 m. Fiecare stîlp (umplut cu pămîntul necesar creşterii arborilor), cu secţiunea pătrată, avea latura de 7 m şi erau aşezaţi la o distanţă de 3 m unul de altul. Platforma sau terasa susţinută de aceşti stîlpi era alcătuită din lespezi de piatră, lungi de 5 m, peste care era un strat de trestii îmbibate cu asfalt, acoperit cu plăci de plumb (pentru a împiedica infiltrarea apei în fundaţii), iar deasupra, un strat gros de pămînt. (Toate celelalte terase suprapuse, din ce în ce mai mici şi legate între ele prin scări de piatră, erau construite la fel). Deasupra primei terase, alţi 441 de stîlpi, tot de .11 — 12 m înălţime, susţineau terasa a doua; a treia terasă se sprijinea pe 289 de stîlpi; a patra şi ultima, pe 169 de stîlpi, avea tot forma pătrată, cu latura de 123 m. Aşadar, ultima terasă se afla la o înălţime de 77 m. Unul clin giganticii stîlpi de susţinere, gol în interior pe toată înălţimea sa, as cu ude a instalaţiile hidraulice care pompau încontinuu din Eufrat apa necesară arborilor plantaţi pe cele patru terase (cf. G. şi Tr. Chiţuleseu).
' Desene . ornamentale dintr- un pala 1 regal as ir ian
Palatul regal din Mari, ocupi ud o suprafaţă de 2,50 ha, avea nu mai puţin de 260 de încăperi. Palatul lui Sargon din Khorsabad se înălţa pe o terasă de 10 ha — construită din cărămidă (pentru a fi protejat contra inundaţiilor) —, °u o înălţime de 15 m, deci cu un volum de construcţie de aproape un milion Şi jumătate de metri cubi. Din curtea principală — un pătrat cu latura de 100 m — se intra în încăperile gărzii, în depozite, grajduri, ateliere, bucătării, ş.a., şi în palatul regal. Sala tronului era lungă de 50 m şi lată de 12 m. Cele peste. 200 de camere ale palatului primeau lumina şi aerul de la celelalte 20 de mici curţi interioare, prin uşile înalte şi largi (căci pentru a reduce la minimum
n
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MEBOPOTAMiANA
presiunea masei pereţilor şi acoperişului, ferestre nu existau). Pentru a evita impresia de monotonie creată de lipsa ferestrelor, pereţilor li s-au adăugat în exterior contraforturi, prismatice sau cilindrice, care puteau da impresia de pilaştri sau de coloane încastrate în zid.
La palatele sumeriene şi babiloniene monotonia suprafeţelor era uneori evitată prin aplicarea unor adevărate tapiţerii de mozaicuri din bucăţi de ceramică smălţuită70. Palatele asiriene erau decorate cu picturi murale, repre-zentînd scene de război, aducerea tributului, sau execuţia celor învinşi. Acoperişurile. aproape plane, erau din cărămidă nearsă amestecată cu bitum. Încăperile erau lungi şi — din cauza grinzilor de lemn, prea scurte, care susţineau acoperişul — înguste.
Acelaşi plan şi aceleaşi proporţii grandioase le întîlnim şi la temple; asemănările sînt frapante.
încă din mileniul al III-lea templele sumeriene (ale căror dimensiuni erau uneori de 50 m pe 80 m) aveau o varietate de forme. Tipul clasic, din prima epocă sumeriană, era cel de formă rectangulară, cu patru porţi. Cu materialul de construcţie existent, coloanele interioare, de susţinere, nu puteau fi nici dispuse la prea mari distanţe unele de altele, nu puteau fi nici prea înalte, nici zvelte, — fapt care făcea să nu poată fi creat un spaţiu arhitectonic armonios. De unde, impresia de greoi, de strimt, de întunecat, fără nimic din ritmul, mişcarea, armonia unui interior de templu egiptean. Dar templul egiptean folosea ca material de construcţie exclusiv piatra, care permitea cu totul alte soluţii arhitectonice, mai practice şi estetice.
O parte integrantă — deşi independentă, — o anexă a templului era ziguratul. Un zigurat era o uriaşă suprapunere de prisme dreptunghiulare din ce în ce mai mici, construite tot din cărămidă nearsă, al căror număr putea ajunge pînă la şapte, şi care erau legate între ele prin rampe de acces. Baza unui zigurat avea forma pătrată. înălţimea ziguratului din Khorsabad era de 40 m; a celui din Assur, de 90 m; a celui din Ur — clădit la începutul mileniului al III-lea î.e.n. — avea latura bazei de 64 m, iar înălţimea (dar numai pînă la a doua terasă, atît cit s-a păstrat pînă azi) de 43 m.
Ziguratul principal al templului din Babilon, ridicat de Nabucodonosor II in cinstea zeului Marduk-Bel era cel pe care evreii din captivitate l-au botezat „turnul Babei44. După mărturia lui Herodot, latura bazei pătrate avea 180 m, iar înălţimea (calculată azi de arheologi) era de 91 m. Ziguratul avea şapte etaje, fiecare simbolizînd unul din aştri. în vîrful ziguratului — deci pe ultima terasă — se afla o încăpere, a cărei destinaţie este controversată. Probabil că servea drept mormînt regal (Strabon); sau drept observator astrologie (Diodor din Sicilia); sau — după afirmaţia lui Herodot — drept capelă, mobilată cu un pat şi o masă de aur ca altar, capelă în care regele oficia în calitatea sa de mare preot, la o anumită sărbătoare a anului; în prescripţiile cultului figura, în această ocazie, şi un anumit act „ritual44 ciudat71. — Pentru mesopotamieni, deci, ziguratul era un fel de punte intre pămînt şi cer, din vîrful căruia oficia „păstorul popoarelor44 — în acelaşi timp împuternicitul zeilor pe lingă oameni şi al oamenilor pe lingă zei.
70	0 formă originală de mozaic era cel făcut din cuie de argilă arsă înfipte în zid sau în tencuială —conuri cu capetele smălţuite, roşii, albe şi negre: o invenţie sumeriană.
71	Prezenţa patului în capelă era necesară, întrucit regele petrecea aici noaptea singur cu marea preoteasă a templului — care aştepta să coboare zeul Bel (Herodot, Istorii, I, 182).
SCULPTURA, NOUTATEA ARTEI MESOPOTAMIENE
93
SCULPTURA. NOUTATEA ARTEI MESOPOTAMIENE
Lipsa pietrei a făcut ca sculptura să fie mai puţin reprezentată în Mesopo-tamia decît în Egipt. Aceeaşi situaţie a fost cauza că sculptorul mesopotamian nu s-a servit de blocuri imense de piatră, decît tîrziu, în epoca de strălucire a civilizaţiei asiriene72.
Foarte puţine au fost, în Mesopotamia, statuile dedicate zeilor. Toate acestea erau plasate în temple. Nu exista aici obiceiul de a se pune statuia regelui (sau măcar o stătuietă a unui defunct, oricine ar fi fost el) alături de mormînt sau în interiorul mormîntului, ca în Egipt (unde statuia avea funcţia magică de a constitui suportul material indispensabil defunctului pentru a continua să supravieţuiască).
Printre statuile unor personaje neoficiale (numeroase statui şi statuiete de bărbaţi, în schimb extrem de puţine de femei), celebre sînt cele în diorit negru, de la sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n. ale lui Gudea (s-au descoperit peste 30), guvernator în Lagaş; şi — de la începutul aceluiaşi mileniu — statuia supraintendentului Ebil-il. Prima, este de o mare forţă şi simplitate în tratarea suprafeţelor şi — prin poziţia personajului, cu inimile împreunate pe piept într-un gest de rugăciune — de o austeritate dusă pînă la rigiditate. A doua, dimpotrivă, este naturalist realizată; artistul creează aici senzaţia de viaţă intensă prinzîmbetul personajului şi privirea lui de-a dreptul obsedantă, — impresie obţinută prin artificiul sprîncenelor aplicate din bitum şi al ochilor lucraţi din sidef, pietre colorate şi email.
Aceste două exemple73, pe care le desparte un spaţiu de timp de şapte secole, indică evoluţia sculpturii sumeriene de la realism spre stilizare, spre abstractism. în perioada veche, sumeriană, se urmărea reprezentarea cît mai vie a figurii umane (Ebil-il) — căci pentru sculptorul sumerian partea esenţială a statuii era capul. Dimpotrivă, sculptorul babilonian nu mai era preocupat să redea armonia naturală a corpului omenesc (Gudea); capul devine disproporţionat de mare în raport cu corpul; braţele — îndoite, lipsite de mişcare, lipite de corp; dar suprafeţele sînt tratate larg şi energic, îmbrăcămintea (dar nu corpul) este redată cu minuţiozitate şi adeseori ornată cu inscripţii cuneiforme, — în timp ce expresia figurii a devenit calmă, impasibilă, solemnă.
Domeniul preferat al sculptorului mesopotamian a fost basorelieful. (Capodoperele cunoscute sînt stela victoriei lui Naram-Sin şi stela cu textul Codul lui Hammurabi). în arta figurativă —• documente de pictură lipsesc aproape, cu desăvîrşire — basorelieful a fost genul cel mai mult cultivat. Cu deosebire de către asirieni.
Într-adevăr, cu începutul mileniului întîi î.e.n. Asiria devine un mare centru de artă. Zidurile palatelor erau acoperite literalmente cu suprafeţe
72	Gindo statuie — de ex., monstrul înaripat din Kkorsabad, atinge o înălţime de 4 m, cîntărind 40 de tone.
73	Printre capodoperele sculpturii mesopotamiene mai trebuie amintite măcar odalisca în alabastru de la Louvre, zeiţa apei din Mari, masca de marmoră din Uruk — cunoscută ca «doamna din Warka“, -— grupurile de statuete aflate în muzeele din Bagdad şi Chicago, vulturul de aramă cu cap de leu, sau taurul înaripat cu cap de om din Khorsabad. Ultimele două, prin tehnica cu care sînt lucrate, fac trecerea spre basorelief.
94
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
mari de basoreliefuri, de o înaltă calitate artistică pe care nu o vom mai regăsi decît în Grecia şi în Roma imperială. Cum toată forţa, bogăţia şi prestigiul Imperiului asirian deriva din spiritul său războinic brutal, temele basoreliefurilor vor fi alese în consecinţă: scene de bătălie, masacre, şiruri de care de război, soldaţi, călăreţi şi pedestrime, convoaie de prizonieri, populaţii duse în captivitate, popoarele supuse aducînd tributul învingătorilor... Artistul asirian nu căuta să redea adevărul istoric al scenei, ci să compună un subiect care să fie un elogiu adus puterii regale, vitejiei şi iscusinţei regelui în ale războiului sau vînătorii. Chiar şi foarte puţinele scene din viaţa poporului erau astfel alese încît să amintească, iarăşi şi iarăşi, că toată ţara munceşte pentru atotputernicul ei stăpîn regal.
Marea cantitate de basoreliefuri, dimensiunile lor, execuţia lor desăvir-şită ca tehnică, arată că sculptorii din serviciul stăpînitorilor asirieni lucrau în colective de creaţie . Compoziţia lor preferată era friza, desfăşurarea subiectului, a naraţiei, pe suprafeţe impunătoare. Temele se repetă, uniform, figurile se repetă, uniforme. Totuşi, impresia de monotonie este întrucâtva recuperată de perfecţiunea execuţiei, care vizează realizarea impresiei de forţă şi de solemnitate: ţinută marţială, trupuri vînjoase, muşchi încordaţi, părul bogat şi perfect, coafat, veşminte somptuoase, harnaşamente la fel de somptuoase... Forţă, solemnitate, somptuozitate — şi o îngrozitoare rigiditate. Un adevărat, un suprem elogiu al despotismului şi al forţei fizice brutale.
Bineînţeles că, într-o asemenea concepţie artistică, femeile şi copiii n-aveau ce căuta. Gingăşia, graţia, afecţiunea, umanitatea, au dispărut. Dealtmin-teri, nici n-au existat vreodată în arta acestor războinici cruzi. Interesul pentru om, pentru sufletul omenesc, pentru viaţa sa interioară, este total absent.— în schimb, sculptorul asirian este un artist animalier extraordinar. (Leul, în special, este desenat intr-adevăr după natură). Frumuseţea animalului îl interesează mai sincer şi mai mult decît omul. Reprezentarea anatomiei şi a mişcării, a odihnei şi a furiei, a suferinţei şi a agoniei animalului — fereastră pe care artistul şi-o deschide spre a privi cu sinceritate natura, pulsaţia autentică a vieţii, umanitatea transferată în fiinţa animalului, — rămîne iară îndoială titlul de glorie al sculptorului asirian.
Dar nu singurul titlu de glorie. Căci o altă artă figurativă, cea a glipticii, i-a creat artistului mesopotamian posibilităţi expresive (deşi la dimensiuni miniaturale) de o nebăfiuită bogăţie, varietate şi fineţe. Sigiliile (de formă plată, semisferică sau cilindrică), din care au fost descoperite cîteva mii, serveau proprietarilor lor in scopurile arătate mai sus. întrebuinţate fără întrerupere timp de trei mii de ani, aveau la început o lungime chiar de 8 cm, pentru ca spre sfîrşit să fie reduse pînă la li —15 mm. Aveau adeseori gravate şi numele proprietarului lor; şi cum numele sumeio-babilonienilor conţineau întotdeauna în compoziţia lor şi numele unei divinităţi, sigiliul avea în mod obişnuit gravată şi figura zeu lui-protector, sau a unui animal real ori fantastic, sau o scenă, — mitologică, de cult, de luptă, de ospăţ, de procesiune, sau din viaţa zilnică. Varietăţii infinite de subiecte îi corespunde o mare varietate de stiluri, de o admirabilă factură artistică, de multă fineţe şi de un gust rafinat.
Este vizibilă în arta Mesopotamiei tendinţa de a răspunde unei nevoi practice — într-un fel sau altui; de a da expresie unui spirit pozitiv şi activ, care urmăreşte să reprezinte eu precădere ceea ce este vizibil şi — eu 6 mină sigură condusă de o tehnică bine însuşită — într-un mod cît mai adecvat realist; fără a se pierde în cîmpul sugestivului, al meditaţiei, al graţiosului sau
sculptura, noutatea artei mesopotamiene
95
Reo-cle asirian Assurnazirpal si un geniu înaripat (British Mu seu m, Londra)
al contemplaţiei. Este în genere o artă severă, fără urmă de sentimentalism şi fără lumini ele bucurie.-— Iar cînd ajunge în faza sa asiriană, arta mesopota-miană capătă forţă şi duritate: simplă, încordată, exploziv de vitalistă. Dar figura umană rămîne fără viaţă interioară: imobilă, impasibilă, închisă, — monotonă. încă o dată, arta se dovedeşte a fi un reflex — parţial, dar substan-ţialmente fidel — al civilizaţiei şi culturii în complexul lor.
în arta mesopotamiană din prima sa fază, sumeriană, s-au putut constata (cf. R. .Huyghe).schimbările şi progresele înregistrate în arta primelor civilizaţii istorice în raport cu stadiul său anterior, din epoca neolitică.
; Ca în arta neolitică, şi în operele cele mai vechi ale Mesopotamiei mai persistă încă obiceiul de a reprezenta o mulţime de figuri diferite, fără nici o ordine, într-o aglomerare ce urmăreşte să ocupe întregul spaţiu disponibil pentru reprezentarea lor. Dar, chiar în prima epocă sumeriană apare ideea de a delimita spaţiul ce urmează a fi decorat. Apare ideea de delimitare a „cîmpu-lui“ artistic; de încadrare a ansamblului de figuri reprezentate; şi de organizare a acestui spaţiu, prin dispunerea figurilor pe direcţii orizontale, în etaje, sau pe direcţii verticale, în suprapunere, — în funcţie de anumite axe de simetrie.
Odată cu aceste noi achiziţii ale artei (cadrul delimitat, compoziţia, simetria) ansamblul capătă ordine, iar artistul este constrîns la o anumită disciplină în organizarea ansamblului. Apare, apoi, acum un alt principiu nou: ritmul. Dacă un anumit ritm apăruse încă înspre sfîrşitul paleoliticului (prin repetiţia sau prin alternarea figurilor), acum însă apare ritmul, sau mai bine zis ritmurile progresive (mai ales în arta egipteană). De pildă: terasele suprapuse ale unui zigurat, care— înscrise într-o bază pătrată — descresc progresiv pe măsură ce se înalţă, dar mereu păstrîndu-şi forma pătrată a
96
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANĂ
bazei. Acelaşi lucru îl vom întîlni in concepţia şi execuţia piramidei „în trepte" de la Saqqara, în Egipt. Sau, în încadrarea unei părţi, a unui detaliu care se va înscrie în aceeaşi formă (de pătrat, dreptunghi sau triunghi) în care este concepută şi organizată compoziţia completă. Sau — într-o formă mai rafinată — găsim exemplificat acest principiu al „ritmului progresiv'*' în cutele, în pliurile stilizate ale stofei unui veşmînt.
Se pare că simetria temelor şi a subiectelor (personaje, figuri, obiecte, scene), principiu pe care arta preistorică nu-1 cunoştea, ar fi fost sugerată de tehnica imprimării în argilă cu ajutorul sigiliului cilindric, care printr-o rotire continuă repeta, în mod egal şi simetric, urmele figurilor incizate în suprafaţa cilindrului.
Ceea ce este însă absolut evident este faptul că acum artistul se inspiră şi din natură. Absentă total în arta preistorică, natura vegetală şi natura minerală furnizează acum artistului nu numai elemente de decor, ci îl inspiră chiar şi în unele structuri arhitectonice: în coloanele egiptene, de pildă, care în trunchiul şi capitelurile lor se inspiră din forma florii de lotus, a frunzei de palmier, sau a unui mănunchi de tulpine de papirus. Are incontestabil dreptate R. Huyghe să presupună că viaţa eminamente agrară a acestor popoare a smxt o influenţă asupra artei lor. Viaţa agrară, care a sugerat artistului aceste noi principii prin observarea ordinei, succesiunii, ritmurilor fenomenelor naturale — ca zilele, anotimpurile, periodicitatea inundaţiilor care fertilizau pămînturile. Şi mai ales viaţa plantelor, care — adăugind la cele de mai sus şi fenomenul repetiţiei, şi pe cel al creşterii progresive — i-a putut da eventual sugestia realizării plastice, în arta sa, a acelor „ritmuri de progresie".
MUZICA
Muzica se bucura în Mesopotamia de cea mai înaltă preţuire. Sumerienii îi socoteau pe zei nu numai mari pasionaţi de muzică, ci şi ca supremii muzicanţi. Unele instrumente muzicale erau considerate obiecte sacre şi erau aduse ea ofrande. „In ierarhia de stat muzicanţii veneau imediat după zei şi suverani"; iar „pentru numărătoarea anilor erau folosite ca reper nume de muzicanţi" (R. I. Gruber).
Reprezentaţiile dramatice cu caracter religios erau însoţite de cînt vocal şi acompaniament instrumental. în ceremoniile funebre se întrebuinţa în special flautul, instrument a cărui semnificaţie era legată de actul specific vital al respiraţiei.
La începutul mileniului al II-lea î.e.n. sumero-babilonienii cunoşteau deja multe instrumente muzicale, variate şi — pentru acea dată — perfecţionate. Astfel, numeroase tipuri de instrumente ele percuţie (mai ales tobe şi sistre), de suflat (flaut longitudinal şi un instrument cu ancie, asemănător oboiului) şi cu coarde (harpe, lăute, de tipul celor egiptene). O mare răspîn-dire avea lira cu patru coarde; iar în mediul păstorilor, flautul traversier şi lăuta. — Ansamblurile instrumentale ale curţilor regale — ansambluri care ajungeau pînă la 150 de executanţi — dădeau şi concerte publice, conţbinînd aceste trei categorii de instrumente.
SCRIEREA. ÎNVĂŢĂMÎNTUL
97
SCRIEREA. ÎNVĂŢĂMÎNTUL
Scrierea sumeriană — poate cea mai veche din lume care a putut fi desci-frată —- apărută în prima jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n., s-a născut prin stilizarea, unor semne pictografice, semne care desemnau simplificînd obiecte sau fiinţe74. Prin schematizarea extremă a figurilor desemnate de pictograme şi a grupării lor, s-a ajuns (din necesitatea de a scrie mai rapid) la semne .arbitrare, gravate pe tăbliţe de argilă proaspătă cu ajutorul unui stilet de trestie cu capătul tăiat oblic, care lăsa pe tăbliţă o urmă asemănătoare celei a cuiului de potcovar. Această scriere „cuneiformă" (lat. cuneus=cui), definitivată ca atare în jurul anului 3500 î.e.n., a fost folosită timp de trei milenii, preluată fiind de la sumerieni de către akkadieni şi asirieni; după oare s-a răspîndit din Egipt pînă în Asia Mică şi la aproape toate popoarele din Orientul Apropiat. în această scriere au fost redactate documentele privind aproape toate aspectele vieţii mesopotamiene, pe tăbliţe de argilă, din care s-au descoperit pînă azi mai bine de 300 000. Pornind de la ideograme, sumerienii au ajuns, chiar în jurul anului 3000 î.e.n., la semne
Evoluţia scrierii cuneiforme babiloniene
Pictograma originală	Prima evoluţie	Începutul babilonian	Asirian	Sens original sau derivat
	V	Ap"		Pasare
x>	A )C			Peşte
¥	A>	A> Y	ta	Bou
£ 1 1	-			Grîu, orz
tu	rA	ţ-A'		A se ridica, a merge
silabice (după cum o dovedesc tăbliţele găsite la Djemet Nasr). Scrierea alfabetică — a cărei invenţie este atribuită fenicienilor — se citea de la dreapta la stîngâ; sau -- pentru a uşura exerciţiul lecturii — într-un fel ciudat, nu-
74	Iniţial deci pictograma avea valoare de substantiv. Apoi a fost compus verbul, prin alăturarea a două pictograme: „picior“ + „drum“=„a merge“; „stea“ (ceea ce însemna şi „cer“)-f-„apă“=„a ploua", ş.a.m.d. — Ulterior, cîndpictograma a căpătat o valoare fonetică, figura nu a mai reprezentat respectivul obiect, ci a ajuns să exprime un sunet sau o silabă. în faza următoare, figura sugera nu un sunet (sau o silabă), ci o idee; din acest moment pictograma a devenit o ideogramă.
? — Istoria culturii şi civilizaţiei
98
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANÂ
mit boustrophedon (în gr.), care consta în a scrie un rînd de la dreapta la stînga, rîndul următor de la stînga la dreapta, al treilea de la dreapta la stînga, ş.a.m.d. Unele vechi inscripţii greceşti sînt scrise în boustrophcclort —- fapt ce pare a confirmaşi el ipoteza derivaţiei alfabetului grec din alfabetul fenician.
Scribii mesopotamieni au inventat şi „plicul" — de asemenea de argilă. Tăbliţa scrisă şi semnată era înfăşurată într-o foaie subţire de lut, pe care scribul repeta textul de pe tăbliţă, precum şi semnăturile martorilor şi ale părţilor contractante. în caz de contestaţie, se spărgea involucrul şi se confrunta documentul exterior cu cel interior — care era decisiv. Părţile contractante şi martorii semnau, dar nu cu mina (căci numai scribii ştiau scrie), ci aplicînd pe lutul moale sigiliul cilindric personal — pe care fiecare şi-l purta legat cu un şnur de gît; dedesubtul amprentei lăsate de sigiliu scribul scria numele proprietarului sigiliului (cf. A. Mondini).
Dificila scriere cuneiformă75 se învăţa în şcoli. Existenţa acestora este documentată începînd din al III-lea mileniu î.e.n. La început anexe ale templelor sau curţilor regale, şcolile au devenit mai tîrziu instituţii laice, avînd ca obiect principal de învăţămînt scrierea. Apoi, „planul de învăţămînt" s-a îmbogăţit cu studiul matematicii, al geodeziei, al metrologiei, al geografiei, ş.a.; şi — începînd din mileniul al îl-lea î.e.n. — al limbii sumeriene, care va dispare ca limbă vorbită, dar va continua mult timp să rămînă limba ritualelor liturgice şi a textelor religioase (care prezintă şi un cert interes literar), studiată de multe popoare din Orientul Apropiat.
După aprox. anul 2 000 î.e.n. locul limbii sumeriene în practica curentă a fost luat de limba semitică a akkadieniior, babiloniana, — mult superioară prin precizie şi posibilităţile ei de a exprima nuanţele gîndirii şi ale sentimentelor. în ultimul mileniu î.e.n., în Orientul Apropiat va ajunge să predomine limba aramaică; aceasta va înlocui sistemul silabic din scrierea cuneiformă cu sistemul alfabetic împrumutat de la fenicieni, folosind mai tîrziu şi mijloace materiale de scriere mai practice decît cele folosite pentru tăbliţele de argilă, — şi anume, cerneala, papirusul şi pergamentul.
Scribii — indispensabilii funcţionari ai administraţiei statului şi templelor76 * 78 — proveneau exclusiv din familii bogate. împărţiţi pe categorii — după funcţii şi după specialităţi — scribii puteau ajunge uşor la cele mai înalte demnităţi în stat. Nu existau scribi-femei la sumerieni, — decît la babilonieni, după 1800 î.e.n.
Şcolile sumero-babiloniene (dintre care unele vor ajunge mai tîrziu să aibă o structură întrucîtva de academii) erau adevărate citadele ale culturii. Începînd din secolul al XVIII-lea î.e.n. acestor şcoli le-au fost anexate biblio-
75	„în timpul perioadei babiloniene, numărul simbolurilor sau semnelor se stabileşte cam la şase-şapte sute44 (Ath. Negoiţă). — Argila tăbliţelor era materialul cel mai la înde-mînă, necostisitor, rezistent la incendii, umiditate, intemperii, sau la distrugere prin prăbuşirea zidurilor. Numărul semnelor — ideograme, dar cele mai multe avînd o valoare fonetică, reprezentînd o silabă, o vocală, o consoană plus o vocală, etc. —ajungea la aproximativ 600. — „Invenţia /scrierii cuneiforme/ a fost favorizată de constituirea unor mici state centralizate. Sporirea şi mai ales concentrarea bogăţiilor cerea să fie ţinut la zi inventarul
lor, să se ştie intrarea şi ieşirea mărfurilor*4 (Ren6 Labat). De la domeniul economiei, scrierea aceasta s-a extins la actele de notariat (contracte de vînzare-cumpărare), texte juridice, inscripţii cu caracter istoric, dedicaţii; iar de Ia sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n., la
domeniul religios şi cel literar.
78 Deja în mileniul al III-lea î.e.n. scribii ajunseseră la cîteva mii.
LITERATURA
99
teci foarte bine dotate şi organizate77 în care se păstrau opere însumînd cunoştinţele cîştigate pînă la data respectivă, în toate domeniile. — Dar acti-vitatea şcolilor sumeriene şi babiloniene nu se limita doar la învăţămînt sau la copierea şi studierea operelor din trecut; ci tot aici se compuneau şi opere religioase sau literare noi. Şcolile au devenit astfel şi adevărate centre de creaţie literară.
LITERATURA
Majoritatea textelor mesopotamiene descoperite sînt texte cu caracter administrativ, comercial, juridic, politic, istoric şi religios. Unele — în special cele cu caracter religios — au şi o valoare literară cu totul remarcabilă, aţin-gînd culmi de adevărată poezie.
Acesta este cazul poemelor mitologice (redactate, sau cel puţin transcrise, începînd din timpul domniei lui Hammurabi) şi al imnurilor. în această arie culturală şi în această epocă istorică, nu se poate vorbi de o literatură pură, cu o finalitate pur estetică. Ideologia religioasă o domină, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar rămîn evidente tendinţele anonimilor autori de a încerca să dea răspunsuri la întrebările care îi frămîntă, despre lume, viaţă, oameni, — într-o formă literară care, la distanţă de milenii, provoacă cititorului intense emoţii estetice.
în bogata literatură mesopotamiană se disting trei sectoare mai importante: al rugăciunilor şi imnurilor penitenţiale78, al scrierilor sapienţiale-morale79, în fine, cel al miturilor şi poemelor epice.
Marele poem cosmogonic sumero-babilonian (ale cărui prime redactări urcă pînă în al III-lea mileniu î.e.n.) este Enuma eliş. Acest mit al creaţiei — care pe alocuri aminteşte Cartea Facerii din Biblie — se anunţă dintru început ca un triumf al ordinei asupra haosului originar:
„Cînd sus în înălţimi cerul nu fusese încă numit,
Iar jos, pămîntul nu căpătase încă nume,
Din oceanul începuturilor, Apsu, tatăl apelor,
Şi din învolburata Tiamat, muma lor a tuturor,
Apele se amestecară toate la un loc.
Stufărişul încă nu crescuse, desişurile de trestie încă nu se vedeau.
Cînd încă nici unul din zei nu era zămislit,
Cînd încă nici un nume nu fusese dat, cînd nici un destin nu fusese încă
hotărît,
Atunci zeii cei dintîi s-au născut din ape...“
O adevărată capodoperă literară este poemul Coborîrea zeiţei Iştar în infern, poetizare a mitului morţii şi reînvierii lui Tammuz, zeul vegetaţiei.
n Bibliotecile-arhive din oraşele Ninive si Mari, din sec. VII î.e.n., aveau fiecare un fond de peste 20 000 de tăbliţe.
'8 Acestea din urmă amintind (ca cel căruia traducătorul român i-a dat titlul Despre mizeria omenească) Eclesiastul şi Cartea lui Iov.
^ între care remarcabile sînt prin patosul lor Dreptul care suferă şi dialogul dintre sclav şi stăpînul său, intitulat Despre lume şi înţelepciune; ambele traduse de Atli. Negoiţă, *—vezi bibliograf ia.
100
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANĂ
Zeiţa iubirii voluptuoase se îndrăgosteşte ele frumosul păstor. După ce acesta este ucis de colţii unui mistreţ zeiţa coboară în întunecatul regat subpămîntean pentru a-1 readuce la viaţă. — Iştar coboară
„în ţara de unde nu este întoarcere, în ţara pe care tu o ştii în lăcaşul din care cel ce a intrat, niciodată nu med iese, în întunecatul lăcaş ai cărui locuitori nu ştiu ce e lumina,
Acolo unde ei se hrănesc cu ţarină, numai noroi măinîncă.. F
Dar zeiţa Infernului Ereşkigal, geloasă de frumuseţea zeiţei Iştar, o întemniţează. întreaga lume este lovită de nenorocirea secetei şi a sterilităţii — şi poemul deplînge „în cîntecele de jale ale flautelor" soarta iui Tarnmuz şi a întregii omeniri:
„Deasupra trupului preaiubitului Fiu se înalţă plînsete.
Plînsete pentru lanurile fără spice,
Plînsete pentru mamele şi pentru copilaşii pe moarte,
Plînsete pentru albiile secate ale fluviilor,
Plînsete pentru heleşteele în care peştele a pierit,
Plînsete pentru bălţile cu trestiile încremenite,
Plînsete pentru pădurile unde tamarinul nu mai înfloreşte Plînsete pentru cîmpiile unde ierburile nu mai cresc,
Plînsete pentru livezile unde nu mai curge vinul şi mierea...“zo
Dar zeilor li se face milă de oameni, poruncesc stăpînei Infernului să o elibereze pe Iştar, care se reîntoarce pe pămînt aducîndu-1 şi pe iubitul ei Tammuz: iubirea a fost mai puternică decît moartea, natura renaşte la o nouă viaţă.— Acest poem despre Tammuz şi Iştar era cîntat la sărbătorile primăverii ca text de spectacol dramatic sacru, de mister: prima operă din istoria teatrului religios, alături de Misteriul luiOsiris, şi mult înaintea misteriilor lui Dionysos.
Ideea puternicei dragoste de viaţă va genera şi alte poeme babiloniene, ale căror protagonişti de astă dată nu mai aparţin lumii zeilor şi a eroilor, a semizeilor. Acestui ciclu îi aparţin Poemul lui Adapa şi Poemul lui Etana. în nici o altă literatură a Orientului Antic nu este atît de prezentă ca aici tema eroului însetat de nemurire. Şi nicăieri această idee nu capătă o formă artistică comparabilă cu cea a Epopeii lui Ghilgameş, primul epos al omenirii, genul epopeii nefiind practicat încă de nici un alt popor.
EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ
Ghilgameş, rege în Uruk în prima jumătate a mileniului al III-lea î.e.n., a devenit erou de legendă, foarte popular în multe ţări din jur (poemul ne este cunoscut din versiuni în mai multe limbi). Versiunea primă care ne-a parvenit (datînd din secolul al XXI-lea î.e.n.) nu este desigur cea mai veche, — care trebuie să fi avut cam 3.600 de versuri80 81. — Subiectul este următorul: regele
80	Traducerea acestor trei fragmente aparţine autorului, la fel ca şi traducerea celor din Epopeea lui Ghilgameş. A se vedea şi traducerile exacte ale asirologului Atli. Negoiţă (vd. bibliografia).
81	Din cele trei traduceri integrale în româneşte, cea mai autorizată este fără îndoială cea mai recentă (1975), a asirologului Atîi. Negoiţă (vezi bibliograf ia).
EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ
f 01
Ghilpameş îşi asupreşte supuşii, care seplîng zeului Anu; acesta îl creează pe Enkiclu şi îl trimite să-l înfrunte, dar este învins. După care, adversarii devin prieteni şi împreună pornesc împotriva uriaşului Humbaba, pe care îl răpim. Frumuseţea şi vitejia lui Ghilgameş o fac pe Iştar să se îndrăgostească de el; dar regele din Uruk o refuză pe zeiţă şi o insultă, folosind comparaţii de o surprinzător de modernă plasticitate:
,,Ca o ruină eşti, ce nu dă adăpost omului pe vreme rea,
Ca o uşă dosnică eşti, ce nu poate împiedica să intre vîntul şi furtuna,
Ca un palat eşti, despuiat şi jefuit de tîlhari,
Ca o cursă eşti, ascunsă mişeleşte vederii,
Ca smoala aprinsă eşti, care arde cumplit pe cel ce o atinge,
Ca un burduf spart eşti, ce udă pe cel care-l duce,
Ca o bucată de var eşti, ce macină zidurile,
Ca o amuletă eşti, ce nu e în stare să-l apere pe om.
Ca o sandală eşti, ce roade piciorul drumeţului".
înfuriată, zeiţa trimite în Uruk un taur ceresc să o răzbune omorîndu-1 pe Ghilgameş; dar Enkidu ucide taurul; după care, jignind-o şi el pe zeiţă, Enkidu va trebui să moară. în faţa trupului neînsufleţit al prietenului său, neliniştitul Ghilgameş este „cuprins de o groază cumplită". Porneşte în căutarea vieţii veşnice. Ajuns la capătul pămîntului, la ţărmul rîului pe care trebuie să-l treacă pentru a ajunge la Utnapiştim, singurul om care a supravieţuit potopului şi care astfel a dobîndit nemurirea, Ghilgameş i se plînge luntraşului:
„Şase zile şi şase nopţi l-am plîns pe prietenul meu,
Iar a şaptea zi l-am îngropat.
Groază cumplită m-a cuprins văzîndu-i sfîrşitul care l-a ajuns,
O teamă de moarte m-a cuprins, de aceea am alergat pe cîmpie,
Căci moartea lui Enkidu, prietenul meu, mă apasă greu.
Cum mai pot să tac, cum pot să nu strig?
Prietenul meu drag, s-a făcut pămînt!
Trebui-va oare să mă culc şi eu ca el,
Să mă culc şi eu ca el şi să nu mă mai scol în vecii vecilor?"
După alte asemenea lamentaţii, după răspunsurile înţelepte pe care i le dă Utnapiştim, şi după ce acesta îi face o descriere a potopului (cu cincisprezece secole anterioară descrierii din Biblie) Ghilgameş este sfătuit să pornească în căutarea „ierbii tinereţii şi a nemuririi". O găseşte, porneşte spre Uruk, — dar pe drum un şarpe i-o fură. Nu îi rămîne eroului decît să coboare în „ţara din care nu este întoarcere", pentru a afla tainele ultime ale vieţii şi ale morţii. Nu poate ajunge în lumea de dincolo, — dar în schimb poate vorbi cu prietenul său Enkidu — cu spiritul prietenului său — care îi răspunde la întrebări, făcînd astfel o descriere a lumii morţilor:
Pe cel mort de sabie l-ai văzut? — L-am văzut:
Pe un pat se odihneşte şi apă proaspătă bea.
—	Pe cel căzut în luptă l-ai văzut? — L-am văzut:
Părinţii îi ţin capul în poala lor şi soţia lui îl tine sirins în braţe.
—	Pe cel al cărui trup zace părăsit pe cîmpie, l-ai văzut? — L-am văzui: Sufletul său nu are odihnă în lumea de dincolo,
102
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
— Pe cel pentru al cărui suflet nu se roagă nimeni, l-ai văzut? — L-am văzut: Mănîncă ce mafgăseşte prin oale, şi resturile de mincare aruncate în drum.,?"
Cu această descriere atît de deprimantă a „lumii de dincolo", poemul se întrerupe brusc. — Un poem abundînd în episoade, descrieri, reflecţii morale, care îi împrumută multiple şi profunde rezonanţe, lirice, dramatice şi filosofice, Un poem al cărui protagonist va fi influenţat crearea personajului biblic Samson şi va fi inspirat anumite episoade din legenda despre Hercule, precum şi momente din Odiseea. Un poem al cărui fond umanist proclamă valoarea omului înfruntînd divinitatea despotică, ataşamentul de viaţă şi cultul prieteniei.
4000 i e n	3500 i e n	3000 i en	2500 i e n	2000 i e n
APARIŢIA ORAŞELOR SUMERlENE Şl EGIPTENE	______RApInDIREA CIVILIZAŢIEI URBANE ÎN ASIA MICĂ Şl SIRIA
CUPRUL	SCRIEREA PlCTOGRAFlCÂ BRONZUL	TROiA MEGiDDO	UGaRIT
FORMAREA DE	CLASE statul	CODURi DE legi
EXCEDENTE ECONOMICE	sociale sclavia	capitale	comerţ regulat si extins
agricultura extensivă RĂZBOAIE In ORAŞE SUMERlENE
SCHIMBURI COMERCIALE	URUK UR	KIŞ	LAGA3
IRIGAŢIA NAVIGAŢIA MESERII METALURGIA
arhitectura
ELAM SUZA EGIPTUL DE SUS Şl DE JOS BUTO
HEUOPOLîS
HlERACONPOUS
MEMFIS
AKKAD
SARGON
APOGEUL
BABILONIA
APARIŢIA POPOARELOR SEMITE REGATUL VECHI AL EGIPTULUI menşş imhqtsp APARITIA'ORASELOR
In creta şi
VALEA INDUSULUI
ORAŞULUI hammuRaBi hurriţi
UR AMORIŢI	canaaneeni
REGATUL MEDIU AL EGIPTULUI MIŞCĂRI	TEBA HIKSOŞl
SOCIALE	AMENEMHAT iii
APARIŢIA INDO-EUROPENILOR CNOSSOS	HITTIŢl	MITA.NTM
HARAPPA	BOGHAZ-k6»
«ASPlNDIREA AGRICULTURI! Şl SATELOR In EUROPA Şl CHINA
Zone de civilizaţie proto-istorică din Europa şi Orientul Apropiat
INFLUENŢA CIVILIZAŢIEI ŞI CULTURII MESOPOTAMIENII
103
INFLUENŢA CIVILIZAŢIEI ŞI CULTURII ME S O P O T AM IE NE
Civilizaţia şi cultura mesopotamiană constituie un fenomen deosebit de ma-siv în proporţii, de divers în manifestări, de fertil în creaţii noi, şi atît de viu timp de aproape patru milenii. Un fenomen a cărui vitalitate a rezultat din fuziunea a trei organisme — Sumer, Babilon, Asiria, — fiecare din acestea avînd o conformaţie diferită: Sumer — inovator şi uman: Babilonul — prac-
(000 î e
600 i e
EXPANSIUNEA IMPERIALA A CIVILIZAŢIILOR URBANE
FIERUL
SCRIEREA ALFABETICA
CALUL$1 CARUL OELUPTA ARMATE PERMANENTE
MARE CERERE OE METALE ^TAPi'niREA kassitâ in mesopotamia
CANAANEENf
APARlTM
IMPERIUL ASIRIAN
ASSURNAZIRPAL II
ASSURBANIPAL
IMPERIUL NEOBABILONIAM
NEBUKADN EZAR II!
^uememhat hi
IMPERIUL MARITIM MINOIC
FENICIENI EVREI	ARAMEENI
REGATUL NOU AL EGIPTULUI	DOMINAŢIA SACERDOTALA
TUTMOSIŞ III EKHNATON RAMSES II	l‘N EGIPT
AKHETATON	PSAMETIC
IRANIENI ARIENI AHEI	FRlGlENl MEZl	SCIŢI
IMPERIUL HITTIT	.POPOARELE MÂRH' PERŞI
SUBILUUUMA	OORIEN!
2
Zone de civilizaţie proto-istorîcă din Asia
104
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
tic şi expansionist; Asiria —■ cuceritor brutal, dar şi excelent organizator. Trei corpuri care, succesiv, s-au confruntat şi s-au înfruntat, manifestînd însă fiecare o certă disponibilitate receptivă. Babilonul a asimilat civilizaţia şi cultura sumeriană. Asiria a asimilat civilizaţia şi cultura babiloniană. Şi fiecare a sporit — prin aporturi originale — fondul de cultură şi civilizaţie preluat de la antecesori.
Privită în ansamblu, civilizaţia şi cultura mesopotamiană — sumă, sinteză, rezultat, apare ca o operă a unor spirite realiste, eu simţ de organizare, severe (pînă la cruzime, în cazul asirienilor), ataşate de viaţa terestră, fără a-şi face iluzii despre viaţa de dincolo. Puţin înclinaţi spre meditaţie şi lipsiţi de o sensibilitate pentru ceea ce este spontan, rafinat şi delicat, n-au ştiut seduce prin graţie, dar (sumero-babilonienii) au manifestat un interes pentru om.
Această primă mare civilizaţie regională, iniţiatoare in atîtea domenii, a lăsat omenirii o moştenire considerabilă.
Scrierea cuneiformă a fost folosită şi de popoarele din jur, timp de aproape trei milenii. Legăturile comerciale stabilite de sumerieni chiar cu ţări îndepărtate au continuat — preluate de alte popoare din Orientul Apropiat — şi după apusul istoriei lor; iar contactele internaţionale stabilite cu această ocazie au contribuit enorm la circulaţia ideilor, cu toate beneficiile care au decurs din aceasta. — Asirienii au construit — primii în lume — un sistem de drumuri, preluat apoi de persani, sistem care, prin grecii epocii elenistice, s-a transmis romanilor. în arhitectură, ziguratul a dat probabil ideea minaretului musulmanilor şi a turnului bisericilor creştine. Iar „în reprezentarea leului şi a taurului înaripat asirienii au inspirat larg sculptura Pers iei ahemenide. întreaga artă persană a moştenit temele heraldice asiriene" (J. Boulos).
Sumero-babilonienilor li se datorează începuturile cartografiei, ale chimiei, ale algebrei. Religia lor a transmis evreilor şi creştinismului numeroase mituri şi elemente de cult. Codul lui Hammurabi a însemnat pentru popoarele din Orientul Apropiat ceea ce a însemnat dreptul roman pentru popoarele Europei moderne; influenţele lui au fost remarcate în Corpus juris al împăratului bizantin Iustinian — „şi implicit asupra concepţiei noastre în materie de drept" (W. Schneider). în urma captivităţii evreilor în Babilonia, civilizaţia şi cultura aceasta a lăsat urme apreciabile în viaţa, arhitectura, gîndirea şi literatura (însuşi numele Bibliei este de origine babiloniană) evreilor, — în scrierile morale-sapienţiale, cosmogonice, poetice, etc. Metodele de divinaţie ale babilonienilor (astrologie, oniromaneie, prin haruspicii, ş.a.m.d.) au trecut pînă la urmă şi la etrusci, la greci, şi de la aceştia din urmă, prin romani, Europei medievale; iar prin vechii slavi, şi la noi în atîtea cărţi populare de acest gen (Trepetrticul, Gromovnicul, Cartea viselor, ş.a.).
Altor culturi le-au fost transmise de către mesopotamieni multe cunoştinţe matematice: sistemul fracţiilor sexagesimale, diviziunea sexagesimală a orelor, gradelor şi minutelor; diviziunea unei zile în ore egale; ideea unui sistem complet de numere cu o infinitate de multipli şi submultipli; sistemul metric; concepţia de poziţie în scrierea numerelor; tabelele astronomice (cf. G. Sarton). Negustorii şi călătorii greci, în special, au adus din Babilonia o sumă imensă de cunoştinţe din toate domeniile — medicină, matematică, astronomie, gra-
INFLUENŢA CIVILIZAŢIEI ŢI CULTURII MESOPOTAMIENE
matic-ă, lexicografic, — multe din care greci: le-au transmis romanilor, în scrierile atribuite lui Hipocrat pot fi găsite numeroase reţete ale medicinei babiloniene; precum numeroase metode de tratament din aceeaşi sursă se re«â-sesc şi în Kabala. Prin intermediul acestora, şi al romanilor,' multe reţete, substanţe şi tehnici farmaceutice au intrat în farmacopeea europeană medievală. — în fine, nu trebuie uitat că o sumă de termeni din limba greacă pe care îi folosim şi azi — denumiri de metale,, de constelaţii, de măsuri şi greutăţi, de medicamente, şi chiar de instrumente muzicale — au la origine denumirile corespunzătoare folosite de babilonieni.	0
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Introducere. Sumerul şi Egiptul. • Trei mii de ani de istorie. • Economia. Agricultura. Horticultura. • Flora şi fauna. Creşterea animalelor. • Ţăranii. • Sclavii. • Meşteşugurile. • Comerţul. • Organizarea administrativă şi judecătorească. • Scribii. Militarii. Nobilii. • Clerul. • Faraonul.
• Locuinţa. Alimentaţia. îmbrăcămintea. • Familia. Situaţia femeii. • Ştiinţele şi tehnica. Matematica. Astronomia. e Medicina. • Religia. • Cultul. Sărbătorile. • Gindirea pre-filosofică. • Arta egipteană. Arhitectura. • Piramidele. • Templele. • Sculptura. • Pictura. • Muzica. • Literatura în epoca Regatului Vechi. • Literatura în perioada Regatului Mediu şi în cea a Regatului Nou. • Influenţa Egiptului antic asupra civilizaţiilor mediteraniene.
INTRODUCERE. SUMERUL ŞI EGIPTUL
Civilizaţia Egiptului antic lasă impresia unei lumi închise. înconjurat din toate părţile de frontiere naturale — deşert, mare şi, în îndepărtatul sud, munţi, — Egiptul părea destinat să fie izolat de restul omenirii. Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe autarhice. în raport cu durata istoriei sale trimilenare, relaţiile comerciale externe n-au fost deosebit de intense, iar campaniile nrlitare pe care le-a întreprins în alte ţări au fost relativ puţine. Ca urmare, — contacte culturale mai rare, puţine idei, forme sau influenţe pe care Egiptul să le fi receptat de la alte popare. Elementele de cultură străine pe care le-a primit de-a lungul secolelor — din Nubia, din Libia, din Orientul Apropiat, — Egiptul şi le-a integrat, nu s-a lăsat dominat de ele. La această izolare a contribuit şi psihologia egipteanului antic, aşa cum aceasta poate fi dedusă din documentele istorice, literare şi iconografice: foarte ataşat de tradiţiile sale locale, orgolios de civilizaţia pe care şi-a creat-o, cultivînd un sentiment de superioritate morală faţă de alte popoare,Tezistînd la orice forme de asimilare, şi chiar dispreţuind pe străini.
La aceste aspecte se mai adaugă şi o altă impresie pe care o lasă civilizaţia şi cultura egipteană, — aceea de omogenitate, de uniformitate şi de un anumit fel de imuabilitate, în care schimbările petrecute au avut totuşi loc în cadrul unor aceloraşi forme. Acest imobilism pare cu atît mai evident cu cît se manifestă intr-un cadru cultural de o durată şi o longevitate unică în istoria antichităţii. Dar o analiză în perspectiva evoluţiei istorice a Egiptului antic arată că asemenea impresii, fără a fi false, corespund doar parţial realităţii.
Surprinde'apoi la egiptenii antici rapiditatea cu care şi-au structurat formele de civilizaţie şi de cultură, ajunse parcă dintr-odată la un grad de plenitudine excepţională. Asemenea sumerienilor, şi egiptenii au realizat prin economia lor un excedent de produse; fapt care a permis şi aici un proces de diferenţiere marcată a claselor sociale, crearea unor aşezări urbane, a unei arhitecturi monumentale, a unui sistem descriere, a unei complexe şi puternice organizări religioase, realizări culturale, literare, artistice. Dar tot acest drum, egiptenii nu l-au parcurs singuri; au avut exemplul unei societăţi mai vechi de acelaşi tip — a societăţii sumeriene.
Influenţa sumeriană în perioada acestor începuturi este recunoscută azi ele egiptologi. Construcţiile în cărămidă, forma corpului navelor, folosirea sigiliilor cilindrice, temele artistice, „formarea unei scrieri în care ideogramele erau integrate — dar nu substituite — cu foneme“ (A. Toynbee), — sînt tot atîtea mărturii ale influenţei sumeriene. Nu e mai puţin adevărat însă că această influenţă a fost de scurtă durată şi că a avut doar un rol de stimulent, de catalizator. Influenţele suferite nu au devenit imitaţii. Temele artistice sume-riene — cum observa acelaşi istoric al civilizaţiei — au dispărut în curînd. în construcţii, piatra — material abundent în Egipt —■ a înlocuit cărămida; edificiile monumentale egiptene sînt originale ca concepţie şi execuţie; scrierea a evoluat pe un drum propriu. în căile comerciale pe care le-au deschis şi au continuat să le parcurgă, ei şi urmaşii lor, sumerienii s-au arătat mult mai
110
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
îndrăzneţi, în special ca navigatori. Dar dacă pe plan economic sumerienii s-au dovedit superiori, în schimb egiptenii i-au întrecut pe plan politic, reali-zînd — aproape chiar de la începutul istoriei lor — unificarea economică şi administrativă, politică şi culturală a ţării lor.
TREI MII DE ANI DE ISTORIE
Civilizaţia egipteană s-a dezvoltat pe un teritoriu mic: suprafaţa cultiv a-bilă a Egiptului faraonic nu o depăşea pe aceea a Belgiei de azi. Locuitorii, mai degrabă scunzi de statură (media 1,63 m bărbaţii, 1,51 m femeile), erau înrudiţi somatic şi lingvistic cu populaţiile Africii de nord şi central-orientale. în epoca neoliticului triburile nord-africane de vînători nomazi au migrat populînd Delta şi, progresiv, valea Nilului, regiuni care le ofereau posibilităţi optime şi pentru o viaţă agricolă. Ca rasă, tipul egiptean era un amestec de hamiţi şi semiţi. Au devenit sedentari, agricultori (probabil în mileniul al V-lea î.e.n.), au domesticit boul, asinul şi porcul, şi au continuat să-şi confecţioneze pînă tîrziu în epoca istorică, unelte din piatră.
începuturile civilizaţiei egiptene, documentate arheologic, se grupează în trei faze: badariană, amratiană şi nagadiană (sau gerzeană)1. Prima, care, se situează la începutul mileniului al IV-lea î.e.n. s-a extins din Egiptul central în majoritatea zonei meridionale. în această perioadă se fac primele schimburi comerciale, se lucrează arama şi o frumoasă ceramică neagră, cu tranziţii cromatice spre brun şi roşu. în faza amratiană (databilă între 3800— 3600 î.e.n.) schimburile comerciale s-au extins pînă înEtiopia şi Siria, uneltele şi armele de silex erau fin lucrate, iar ceramica roşie cu o mare varietate de forme era decorată cu incizii geometrice şi scene. în fine, cultura nagadiană sau cea gerzeană s-au dezvoltat din cea amratiană începînd de prin 3600 î.e.n. Ceramica tipică ornamentată cu desene lucrate în roşu imita forma vaselor de piatră. Apar acum — pentru prima dată în lume — vasele de faianţă2. Influenţele Asiei Mici sînt atestate de folosirea cărămizii de lut şi a sigiliilor cilindrice mesopotamiene, de reprezentarea unor animale fantastice şi de apariţia unei scrieri pictografice. Cultura gerzeană a continuat pînă la începutul epocii istorice (sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n.).
în această lungă perioadă numită „pre-dinastică“ s-au produs diferenţierile sociale în clase, teritoriul Egiptului a fost împărţit în 42 de unităţi teritoriale, economice, administrative şi politice (numite nome), iar comunităţile gentilice s-au organizat în două mari state separate — un fel de uniuni de ginţi — în nordul ţării (Egiptul de Jos) şi în sud (Egiptul de Sus).
1	După numele localităţilor în care au fost efectuate descoperirile arheologice: El Badari (în Egiptul Central), El Amrah şi Nagada (în nordul Egiptului); sau El Gerzeh din oaza Fayum, unde aşezările celor dintîi cultivatori de cereale din Egipt datează din jurul anului 4400 î.e.n.
2	Denumire dată în Evul Mediu ceramicei lucrate cu această tehnică în oraşul italian Faenza. Obiectele de faianţă erau obţinute dintr-un amestec de argilă şi nisip, şi arse la o temperatură înaltă,—ceea ce face ca suprafaţa obiectului să se topească şi să dea o pastă albăstruie sau verzuie. Acest prqcedeu a fost inventat în Egipt, care în mileniul al II-lea î.e.n. ajunsese să exporte faianţă în cantităţi mari (vase, sigilii, statuete, obiecte de podoabă).
TREI MII DE ANI DE ISTORIE
111
Odată cu unirea celor două state începe epoca istorică a Egiptului, care se va împărţi în trei mari perioade: a Regatului Vechi, Mediu şi Nou3. în ce priveşte datarea lor, cronologia istoriei egiptene nu poate indica date certe; căci reperele cronologice cunoscute sînt date de numărul anilor de domnie a
„Paleta lui Narmcr“ (avers şi revers). Şist din timpul dinastiei I-a (Muzeul
din Cairo)
regilor din cele 31 de dinastii cîte s-au succedat. Se cunoaşte numai durata unei domnii, nu însă şi data cînd această domnie a început. De aceea, în privinţa unei datări calendaristice nu există un consens unanim4.
Unificatorul celor două state (act politic care a avut loc în jurul anului 3100 î.e.n.) a fost regele din Egiptul de Jos, Menes5, — fondatorul primei dinastii „thinite“ (după numele capitalei saleThinis, lingă Abydos). în cursul unei lungi domnii — de 60 de ani, se pare, — Menes a pus să se sape primele mari
3	Egiptologii însă stabilesc mai multe perioade; căci Regatul Vechi este precedat de perioada thiniiă, Regatului Nou îi urmează perioada saltă (după numele capitalelor din respectivele perioade — Thinis şi Sais); iar între principalele trei epoci se intercalează primaşi a doua perioadă intermediară; în fine, epoca tardivă (dinastiile XXI—XXVI), prima şi a doua epocă de dominaţie persană (dinastia XXVII—XXX), şi epoca dinastiei lagide( a XXXI-a).
4	Astfel, pentru începutul Regatului Vechi se dă data de 3400 î.e.n. (Erman, Sarton), de 3300 (J. Boulos), de 3200 (G. Daniel), de 3100 (Delorme), de 2850 (Nolli), ş.a.m.d. în cele ce urmează am optat pentru cronologia scurtă, propusă de J. Delorme (Chronologie des cwilisations, Paris, 19693). Tendinţa generală, azi, este de a se prefera cronologia scurtă.
^ 5 Identificat de unii egiptologi cu Narmer, de numele căruia este legată cunoscuta „paletă a lui Narmer", —pe care într-adevăr regele este reprezentat pe o faţă purtînd coroana albă a Egiptului de Jos şi supun în du-şi inamicii, iar pe cealaltă faţă a paletei, Narmer cu coroana roşie a Egiptului de Sus, reconstruin du-şi ţara. — Nu este exclus însă ca Menes să fi fost „o igură sintetică, reprezentând mai mulţi regi" (Ralph Turner).
112
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
canale ele irigaţie şi a fondat la graniţa dintre cele două state oraşul Memfis (dindu-i deci numele său). A condus cu succes o expediţie contra Libiei, a dat regatului său un corp de legi şi a construit mai multe temple. — în timpul celei de-a doua dinastii thinite (2890-2686 î.e.n.) Egiptul a invadat Peninsula Sinai, bogată în zăcăminte de cupru. în această perioadă construcţiile funerare subterane (de la Saqqara şi Abydos) destinate regilor au atins deja dimensiuni impresionante, ajung’înd la o lungime de 83 m, cu 58 de încăperi.
Cu dinastia a IlI-a (2686 — 2613 î.e.n.) — numită „memfită", după numele noii capitale, — începe perioada Regatului Vechi (care, dacă includem şi prima perioadă intermediară, se va încheia în 1991 î.e.n.). A fost în general o epocă de pace şi de prosperitate. Statul centralizat a devenit puternic, reţeaua de canale s-a amplificat, au sporit legaturile comerciale cu Siria, Nubia şi Libia; meşteşugurile s-au dezvoltat mult, în ştiinţă s-a ajuns la rezultate remarcabile, iar în artă şi literatură s-au creat primele capodopere. în timpul domniei regelui Djeser (2667-2648 î.e.n.) a apărut genialul arhitect Imhotep, a cărui celebritate a făcut — fapt nemaiîntîlnit pînă atunci în antichitate — să fie divinizat. Tot acum s-a construit şi piramida în trepte de la Saqqara.
Epoca dinastiei a IV-a (2613-2589 î.e.n.) — epoca de culme a prestigiului monarhiei „de esenţă divină“ — este legată îndeosebi de construcţia Sfinxului din Giseh şi a celor trei mari piramide ale faraonilor Kheops, Khefren şi Mikerinos (după numele lor elenizate; în egipteană, Khufu, Khafra şi Men-kaura). — Sub dinastia a V-a (2494-2345 î.e.n.) caracterul teoretic al regalităţii se accentuează, templele capătă multe privilegii şi libertăţi; fapt care face să crească foarte mult prestigiul şi influenţa preoţilor din oraşul ITeliopolis, devenit centrul religios al Egiptului. — în timpul dinastiei a Vl-a (2345-2181 î.e.n.) faraonii, pentru a contracara efectele declinului autorităţii lor, întreprind cîteva expediţii militare în Palestina şi Nubia, continuînd să stăpînească bogata Peninsulă Sinai. în acest timp însă, în interior ţara se dezmembrează în nome semi-independente.
Sub dinastiile VII—XI (2181-1991 î.e.n.) capitala se mută de la Memfis la Pleracleopolis. Dar autoritatea regalităţii absolute este acum într-o gravă decădere. în 2048 î.e.n. oraşul Teba începe lupta pentru supremaţie contra noii capitale. în 2020 î.e.n. Egiptul supune Nubia de Jos. Dar haosul intern creşte, — situaţie reflectată şi în scrierile literar-morale ale timpului, Profeţiile Ini Ipuwer şi învăţături pentru regele Merikare. Guvernatorii nomelor — nomarhii — tind tot mai mult să devină independenţi şi să-şi transforme funcţiile atribuite personal în funcţii ereditare, — fapt care duce la instaurarea unor numeroase şi slabe microdinastii locale. în această perioadă de confuzie, de tulburări interne şi de criză a autorităţii centralizate (numită „prima perioadă intermediară^) s-au redactat Textele Sarcofagelor şi prima formă a Cărţii Morţilor. Printre capodoperele literare din acest timp se numără Sfătuirea unui om deznădăjduit cu sufletul său, precum şi Povestea ţăranului bun de gură.
Cu dinastia a Xll-a (1991-1786 î.e.n.) începe perioada Regatului Mediu. Capitala se mută la Teba, unde Amon este acum slăvit ca zeu suprem al Egiptului. Unitatea statului se reface, administraţia faraonică îşi recâştigă autoritatea, se construiesc numeroase monumente. Este perioada de aur a literaturii Aventurile lui Sinuhet, Povestirea naufragiatului, ş.a.). Energicul faraon Ame-nemhat I se impune guvernatorilor locali, acordă anumite libertăţi agricultorilor şi meseriaşilor, şi construieşte un canal de navigaţie care lega Nilul cu Marea Roşie. Urmaşii săi s-au dedicat politicii de reorganizare a puterii cen-
TRfil MII DE ANI DE ISTORIE
113
trale, dar şi celei de cuceriri. Sesostris III cucereşte Nubia, pătrunde în Sudanul de azi, apoi în Canaan. Faraonii continuă opera de administraţie internă, de recuperare a unor întinse terenuri pentru agricultură şi de asanare a oazei dinFaymm.
Centre ale civilizaţiei şi culturii egiptene
Declinul Regatului Mediu începe cu dinastiile a XIIFa şi a XIV-a. Elemente numeroase din Asia Mică se infiltrează în Egipt, mişcările populare duc la dezagregarea puterii centrale a statului, în timp ce Nubia îşi recîştigă libertatea. în 1720 î.e.n. hiksoşii invadează Delta, introducînd în Egipt calul, carul de luptă, arme noi şi inaugurînd o nouă şi eficientă tactică de luptă. Hiksoşii îşi stabilesc capitala în Deltă, în oraşul Avaris; jefuiesc ţara, dar caută să-şi însuşească civilizaţia egipteană, preluîndu-i scrierea, tehnica administrativă şi chiar credinţele religioase. Egiptul va fi din nou împărţit în două regate: regatul memfit, din nord, din regiunea Deltei, sub autoritatea invadatorilor, şi regatul teban, din sud, controlat de egipteni (dar vasali ai hiksoşilor). Dinastiile a XV-a şi a XVI-a (1674-1567 î.e.n.), a regilor hiksoşi vor stăpîni mai bine de un secol (aşa-numita „a doua perioadă intermediară").
Faraonii din Teba, ai dinastiei a XVII-a, vor întreprinde opera de eliberare. a ţării şi, în anul 1567 î.e.n., hiksoşii vor fi alungaţi. 8
8	Istoria culturii şi civilizaţiei
114
CIVILIZAŢIA Şt CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Dinastia a XVIII-a inaugurează perioada Regatului Nou (16507-1085 î.e.n.), odată cu o hotărîtă politică de expansiune înspre regiunile Asiei Mici, Ceea ce caracterizează această perioadă este militarismul. Regii acestor dinastii par a-şi fi descoperit o adevărată vocaţie războinică, un orgoliu de cuceritori şi un gust de a acumula cît mai multe prăzi şi prizonieri. Tuthmosis III (1504-1450 î.e.n.) în lunga sa domnie poartă nu mai puţin de 17 războaie, în Siria, altele înFenicia, Nubia şi Palestina, întinzîndu-şi autoritatea necontestată pînă la ţărmurile Eufratului şi impunînd ţărilor supuse tributuri grele. Niciodată Egiptul nu ajunsese la o asemenea putere, opulenţă şi strălucire — despre care ne dă o imagine grandiosul templu al lui Âmon din Karnak. Bogate prăzi aduce dinţara mitannienilor şi un alt mare cuceritor, Amenofis II (1450-1425 î.e.n.). Dar cu Amenofis III (1417-1379 î.e.n.) Egiptul revine la o politică de pace, care îi va permite faraonului să ridice numeroase şi grandioase construcţii, de felul magnificului templu din Luxor.
între timp, puterea economică a templelor dedicate zeului Amon — rezultat al unor continui şi substanţiale privilegii şi donaţii, precum şi al unui eficient sistem administrativ — a făcut ca clerul teban să cîştige o mare influenţă exercitată în dauna puterii regale, cu care intră acum în conflict. Contra acestei situaţii va încerca să reacţioneze, îndată ajuns pe tron, tînărul faraon Amenofis IV (1379-1362 î.e.n.) — soţul frumoasei Nefertiti, „regele eretic44 care iniţiază o reformă religioasă îndreptată împotriva intereselor prea-privi-legiatului şi insubordonatului cler al lui Amon, şi pentru a restabili autoritatea absoluţi a faraonului. Dar politica sa, lipsită de un sprijin din partea marii majorităţi a populaţiei ţării, a eşuat în faţa puterii clerului, care se coalizase şi cu nobilii deţinători de mari domenii. Reconcilierea tronului cu clerul va fi opera lui Tutankamon (1361-1352 î.e.n.).
După ce Ramses I fondează (în 1320 î.e.n.) dinastia a XlX-a, faraonul Ramses II (1304-1234 î.e.n.) — marele constructor al splendidelor temple din Teba, Karnak, Abydos şi Abu Simbel în Nubia, — în ambiţia sa de a recuceri Siria s-a ciocnit de puterea militară a hitiţilor. I-a învins în bătălia de la Kadeş, dar a preferat să încheie pace (1284 î.e.n.) cînd s-a ivit un alt duşman, mai periculos: asirienii. Spre a asigura linişte ţării el a căutat, printr-o perseverentă şi abilă activitate diplomatică, să stabilească un eficace joc de alianţe. Dar echilibrul astfel creat a început să se clatine cînd, din nord, şi-au făcut apariţia la frontiera maritimă a ţării triburile nomade, de populaţii eterogene din bazinul Mediteranei, rămase în istorie sub numele de „Popoarele Mării44. Urmaşii lui Ramses II vor rezista un timp cu succes6. Dar în curînd grave tulburări interne, mişcări populare şi conspiraţii de palat, vor aduce ţara — în timpul neînsemnaţilor regi ai dinastiei a XXI-a (1085-945 î.e.n.)
—	într-o jalnică stare de decadenţă. — Cu aceasta, epoca Regatului Nou a luat sfîrşit.
Ocupînd ţara, comandanţii trupelor de mercenari străini din armata egipteană vor reuşi să pună mina pe putere şi să întemeieze o dinastie Libiana
—	a XXII-a (945-924 î.e.n.) — care va stăpîni Egiptul mai bine de două secole. în această perioadă, meşteşugurile (în primul rînd metalurgia) şi comerţul cunosc o relativă dezvoltare; dar în sud începe o gravă acţiune de dez-
6	Mai ales Ramses III, care a edificat şi frumoasele temple de la Medinet, Haba şi complexul de temple de la Karnak. Ramses III a întreprins campanii victorioase în Libia, iar în 1190 î.e.n. a învins „Popoarele Mării44, care încercaseră să invadeze Egiptul în 1200 ţ,e,n. — dată şi a fondării diinastei a XX-a.
economia. Agricultura. horticultura
11S
membrane â statului. Vechiul regat al Nubiei se eliberează de sub dominaţia —- între timp restabilită — egipteană; se consolidează, in timpul dinastiilor XXII-XXIV (759-716 î.e.n.). Unul din căpeteniile nubiene, etiopianul Şaba-ka, ocupă Teba şi întemeiază o dinastie Etiopiana (a XXV-a, 716-664 î.e.n.),
care va domni cam un secol peste întregul Egipt. în 666 î.e.n. Assurbanipal cucereşte Egiptul pînă la Teba. Asirieiiii îl sprijină pe Psametic I, un nobil libian din oraşul Sais, din zona Deltei, care întemeiase dinastia a XXV Da (664-525 î.e.n.), numită saltă. Sub această dinastie Egiptul îşi intensifică legăturile comerciale şi culturale cu numeroase ţări, mai ales cu grecii, pe care Da protejat îndeosebi. După ce în 663 î.e.n. asirienii au pustiit Teba, Psametic Ia eliberat Egiptul cu ajutorul mercenarilor greci.
în anul 525 î.e.n. perşii invadează şi cuceresc Egiptul. Regele Cambise întemeiază dinastia a XXVII-a, care va domni pînă în 404 î.e.n., cînd perşii vor fi alungaţi. Faraonii dinastiilor XXVII Da şi a XXX-a vor domni peste întregul Egipt; pînă în 342 î.e.n., cînd perşii ocupă din nou ţara, jefuind-o crunt şi instaiirînd satrapiile lor atît ele odioase. Incit, după zece ani, cînd Alexandru Macedon va intra în Egipt, el va fi primit ca un adevărat eliberator; iar oracolul zeului Amon îl va declara „fiul zeuliiia şi îl va recunoaşte ca succesor legitim la tronul faraonilor. Mmdru de această supremă distincţie pe care Egiptul i-o acorda, Alexandru Macedon a fondat în semn de gratitudine oraşul care îi va purta numele — Alexandria —• şi care în acelaşi timp va constitui, actul de naştere al unui Egipt nou: Egiptul elenistic.
ECONOMIA. AGRICULTURA, HORTICULTURA
t)e la prima sa cataractă (de la Assuan) pînă la vărsarea sa în Deltă, Nilul are o lungime de aproximativ 700 km. După inundaţia sa de la sfîrşitul verii (inundaţie care dura o lună şi jumătate sau două luni) şi pînă la retragere, apele fluviului îşi lăsau nămolul pe o zonă a cărei lăţime varia între 10 şi
116
Civilizaţia şi cultura egiptului antic
50 km7. Acest nămol vegetal şi mineral, îngrăşămînt natural perfect, asigura o deosebită fertilitate a solului (încît se pare că încă prin 1600 î.e.n. s-au obţinut două recolte pe an).
Baza economiei Egiptului era agricultura. Principalele cereale cultivate erau orzul (în mai multe varietăţi) şi două varietăţi de grîu. Fertilitatea excepţională a pămînturilor a făcut ca şi în timpul iui Ramses II productivitatea lor să fie — cu tot modul primitiv de exploatare — aproape egală randamentului său de azi. Pentru arat (un arat superficial, terenul fiind milos, umed) ţăranii foloseau un fel de săpăligă sau de casma de lemn, eventual cu lamă de piatră; sau (începînd din mileniul al III-lea î.e.n.) un plug de lemn, cu brăzdarul tot de lemn, sau de aramă8. (Săpăligă sau plugul erau trase de vaci, asini, catîri, sau chiar de oameni). După semănat, o turmă de oi sau de porci era pusă să străbată în lung şi în lat arătura, astfel încît să îngroape seminţele cu picioarele lor. Secerişul —- care se făcea de grupuri de secerători şi care era uneori însoţit şi de muzică — avea loc în luna aprilie sau mai. Spicele erau tăiate (cam la jumătatea paiului) cu seceri de lemn, în care erau înfipte bucăţele ascuţite de silex, colţi, dinţi, dînd tăişului secerii aspectul de ferăstrău. La aria de treierat, stratul de spice era îmblătit de copitele vitelor — vaci, boi, asini. Paiele şi pleava erau folosite, amestecate cu lut, pentru cărămizi. Grăunţele erau apoi vînturate şi trecute prin ciur. Scribii, fune-ţionarii fiscului, măsurau cantitatea de grîne obţinută şi percepeau cota cuvenită; după care orzul şi grîul erau însilozate.
Herodot spunea că Egiptul este uţfjdar al Nilului9. Pămînturile atît. de roditoare ale acestei ţări îl puteau impresiona uşor pe cel venit din stîncoasa şi arida Grecie, desigur. Dar totodată Nilul era şi un stăpîn exigent, tiranic şi capricios. Revărsarea insuficientă sau, dimpotrivă, creşterea excesivă a apelor sale provoca uneori ani grei de secetă, ori de mari inundaţii în anumite
Ţăran egiptean scoţind apa pentru irigaţie
regiuni întinse ale ţării. La aceste calamităţi naturale se mai adăugau şi altele: şoarecii de cîmp şi vrăbiile, norii pustiitori de lăcuste, avida ierbivoră antilopa africană, sau turmele de hipopotami care în timpul nopţii invadau ogoa-
7	Astfel că terenul cultivabil al Niluuil de Sus se întindea pe aprox. 13 000 km2, iar al Deltei, pe o suprafaţă de 18 000 km2.
8	Sau de bronz; în nici un caz nu de fier, metal „blestemat", interzis de religie. Fierul va fi folosit în Egipt abia in epoca romană.
9	„Egiptul... este pentru egipteni un pămînt dobîndit si un dar al fluviului" (Istorii, II, 5).
flora şi fauna, creşterea animalelor
11?
rele şi distrugeau recolta. Apoi, lipsa de întreţinere a digurilor şi a canalelor de irigaţie — situaţie frecventă în epocile de tulburări politice — provoca de asemenea foamete10. în regiunile din deşert foametea era o realitate aproape permanentă. în orice caz, „darul Nilului44 era obţinut de plugar plătindu-1 greu, — cu condiţiile în care efectua muncile agricole, precum şi cu grelele lucrări pe care era obligat să le facă. Erau lucrări mari de asanare a zonelor mlăştinoase, de construcţie şi întreţinere a canalelor şi digurilor11, de nivelare a movilelor de aluviuni vechi, de umplere a unor depresiuni sau a unor scobituri, de amenajare a ostroavelor fluviului, sau de săpare a unor mari bazine-rezervoare (cum era, de ex., imensul lac de acumulare de la Fayum). Toate aceste lucrări erau dirijate şi controlate de stat.
După cereale, al doilea loc ca importanţă în economia Egiptului îl ocupa inul (a cărui cultură s-a dezvoltat intens începînd din mileniul al III-lea î.e.n.). Grăunţele de in erau folosite în alimentaţie, precum şi în medicină. Originar din Asia Mică, inul era planta textilă aproape unică12 întrebuinţată de egipteni pentru confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte. (Pielea sau împletiturile vegetale erau folosite rar; iar lîna oii era interzisă de religie ca fiind „impură44). Procedeele de semănare şi de recoltare a inului erau relativ avansate.
începînd din mileniul al III-lea s-au dezvoltat în Egipt grădinăritul, pomicultura şi viticultura. în grădinile permanente se cultivau sistematic bobul şi lintea, fasolea şi mazărea, ceapa şi usturoiul, pepenii şi dovlecii, dar mai ales lăptuca. Dintre fructe — smochinele şi curmalele, rodiile, nuca de cocos şi fructele de sicomor. Viţa de vie, adusă din Asia Mică, era răspîn-dită în Egipt încă înainte de 3200 î.e.n. în timpul dinastiei a XVIII-a — deci începînd cam de prin 1600 î.e.n. — fusese introdus în Egipt şi măslinul, care a continuat însă să rămînă o raritate. (Undelemnul de măsline se importa mai ales din Siria şi din Palestina). — Pe lingă plantele Ttivate, ţăranul egiptean culegea de pe cîmp şi plante comestibile spontane; :erburi (de ex., ţelina), papirus, rizomi comestibili (precum şi plante ornamentale sau medicinale).
FLOHA ŞI FAUNA. CREŞTEREA ANIMALELOR
Vegetaţia Egiptului antic nu era prea bogată — cu excepţia regiunii Deltei şi a celor cinci mari oaze13. în Deltă, în marile mlaştini şi pe locurile canalelor părăsite, trestia, lotusul şi papirusul creşteau din abundenţă.
10	în timpul dinastiei a XX-a — „în anul hienelor cînd ne-a fost foame“ cum menţionează un text al timpului—mormintele au fost jefuite de obiectele de argint pentru ca, vînzîndu-le, să se cumpere grîu pentru populaţie (cf. J. Yoyotte).
11	în unele părţi ale Egiptului asemenea lucrări începuseră cu mult înainte de 3000 î.e.n. Dar în mod organizat şi generalizat, ele datează începînd cu dinastia a III-a, cînd au fost posibile datorită apariţiei statului unic centralizat.
12	Bumbacul era importat. în Nubia, unde creştea în stare semi-sălbatică, bumbacul a început să fie folosit mai mult către începutul erei noastre. Din sec. III—V e.n., în Egipt cultura bumbacului a devenit şi a rămas pînă azi cea mai importantă cultură.
13	Unde viticultura şi creşterea unui soi de măgari mici deţineau un rol important. In antichitate, oazele erau cultivate mai intensiv şi erau mult mai populate decîl azi; £aPt dovedit de prezenţa a numeroase temple şi necropole în aceste oa^e.
118
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Rîzomul făinos al lotusului (plantă azi extrem de rară în Egipt) - eu cele două varietăţi: lotusul alb, cu miros neplăcut, şi lotusul albastru, cu parfum suav — era folosit în alimentaţie14. Papirusul15 — din sec. XI e.n. dispărut complet în Egipt — plantă înrudită cu trestia şi care atingea înălţimea obişnuită de 3—4 m, avea o mulţime de întrebuinţări. Din papirus se construiau bărci, se împleteau funii şi coşuri, se confecţionau sandale, se Ieşeau rogojini, partea de jos a tulpinei era comestibilă, iar din măduva tăiată în fîşii se prepara faimoasa „hîrtie“ care îi poartă numele. — Păduri, în Egipt, existau numai de salcîmi, palmieri, tamarini şi sicomori, cu lemnul lor spongios, puţin rezistent. Lemnul pentru construcţii sau pentru mobile mai pretenţioase — pinul, cedrul — se aducea din Nuhia, Siria şi Liban.
în epoca arhaică, fauna Egiptului şi a zonelor geografice învecinate era foarte bogată. în Deltă şi în regiunile apropiate erau elefanţi, rinoceri, mistreţi, cerbi, capre negre, mufloni, tauri şi măgari sălbatici, antilope, gazele, în zonele de deşert şi în oaze — lei, pantere, gheparzi, rîşi, hiene, şacali, girafe, struţi; iar în apele Nilului — crocodili şi hipopotami. în epoca Regatului Nou, prin Deltă şi de-a lungul Nilului mai rătăceau încă turme de bouri
—	vmatul de prestigiu al faraonilor şi nobililor.
încă de pe la începutul mileniului al V-lea locuitorii văii Nilului aveau pe lingă gospodăria lor cîini, porci şi capre, oi, boi şi vaci. Nu este vorba totuşi, la această dată, decît de o „selecţie empirică a speciilor". Abia de la începutul, sau numai de la mijlocul mileniului al IlI-lea î.e.n. se poate vorbi de o adevărată domesticire a animalelor. Astfel, egiptenii au domesticit nu numai clinele, boul şi oaia, asinul, porcul sau pisica16, ci şi antilopa, gaz el a, ţapul sălbatic şi hiena (care era îngrăşată şi consumată). Dar în timpul Regatului Mijlociu au renunţat la aceste animale din deşert, care după un început de domesticire, cînd scăpau din ţarcuri reveneau repede la starea lor iniţială de sălbăticie. Cămila şi bivolul vor fi introduse în Egipt abia în epoca romană.
Creşterea vitelor era răspîndită mai mult în Deltă. în restul ţării, terenul de păşunat trebuia redus la minimum, pentru a se lăsa cit mai mult loc pentru agricultură. Expediţiile militare nu vor neglija niciodată să aducă, drept pradă de război, şi turme mari de oi, de cornute, de cai. Calul (adus de hik-soşi) va fi folosit numai pentru tracţiune, în timp dc pace sau în război (la carele de luptă), dar niciodată călărit. — Păsările de curte erau: porumbeii, cocorul, gîsca şi raţa. Găina şi cocoşul, domesticite de mult în Palestina, nn-şi vor face apariţia în Egipt decît foarte tîrziu.
Mai multe specii de boi fuseseră domesticite în Egipt. Egiptenii erau mari consumatori de lapte; dar vacile îi erau de ajutor ţăranului şi la arat. Boii erau folosiţi şi la tracţiunea marilor blocuri de piatră pentru obeliscuri sau la construcţia piramidelor şi templelor. Vacile de lapte — care erau venerate în tot Egiptul — nu erau niciodată animale de sacrificii.
14	Lotusul era socotit de egipteni cea mai desăvtrşită dintre flori. în timpurile Regatului Nou a fost botezat, poetic, „frumosul" — în egipteana veche nanufar; cuvînt care s-a transmis unora din limbile europene prin intermediul arabilor.
15	Cuvîntul grecesc pap gros derivă, se pare, din cuvîntul * egiptean papuro {— „regalul").
—	„Papirusul va deveni imaginea viguroasă a lumii în gestaţie; transformat în coloana galbată, suportă templul, cadru|al renaşterii zilnice a Universului. Semn de bucurie şi de tinereţe..." (J. Yoyotte). — Azi, papirusul] nu mai creşte decît în Sicilia şi în Uganda.
16	Folosită şi la vînatul păsărilor, La vînătoarea în deşert erau folosite şi hienele; sau (ca în Europa Evului Mediu), ghepardul.
ţăranii:
119
ŢĂRANII
în structura societăţii egiptene elementele de bază erau ţăranii, meşteşugarii, negustorii (mai puţin) şi sclavii. Categoriile suprapuse le constituiau scribii, preoţii, nobilii, militarii; iar în vîrful piramidei sociale — regele.
Ţăranul ducea viaţa pe care am văzut-o. Cel din Deltă însă era mai puţin supus corvezilor, obligaţiilor de tot felul şi abuzurilor administraţiei decît cel din valea Nilului; avea şi o gospodărie ceva mai înstărită, şi o alimentaţie mai îndestulătoare. în mica lui grădină cultiva zarzavaturi şi fructe — dar nu avea voie să taie nici un pom, chiar din livada sa, fără aprobarea vizirului.
Tot pămîntul Egiptului aparţinea de drept faraonului. Acesta dăruia suprafeţe mari templelor, membrilor familiei sale, sau — în beneficiu — funcţionarilor superiori ai statului (care le administrau şi încasau veniturile, ca salariu pentru funcţiile pe care le îndeplineau), precum şi ostaşilor mai meritorii. Aceste pămînturi erau lucrate fie de sclavi, fie — mai cu seamă — de ţărani liberi (ca salariaţi, sau în dijmă). Ţăranii puteau deţine şi ei mici suprafeţe de pămînt propriu.
în practică, proprietatea privată era recunoscută. Dar respectarea principiului conform căruia tot teritoriul Egiptului aparţinea faraonului, îi permitea oricînd acestuia să confişte un teren. Norma fundamentală era: „Nici o posesiune, oricine ar fi fost posesorul, nu se justifica dacă nu era însoţită de îndeplinirea de către posesor a unei funcţii în stat“ (M. G. Pelayo).
Exista deci şi un fel de proprietate privată. Căci, încă din timpul Regatului Vechi, nobilii — membrii casei regale, sau cei proveniţi din rîndurile înalţilor demnitari — deţineau domenii întinse, mari turme de vite, bunuri mobile şi imobile, de care dispuneau în mod liber (le puteau vinde, dărui sau lăsa moştenire copiilor lor). în epocile tulburi, de declin a puterii regale, anumite grupuri, atît din înalta ierarhie clericală cît şi din nobilime, au profitat şi şi-au însuşit terenuri din domeniile regelui. Totuşi, aceste cazuri şi forme de proprietate privată erau cu totul neînsemnate în economia generală a statului. Egiptul a ţinut întotdeauna să-şi păstreze această formă, de economie statală. Ceea ce corespundea pe deplin realităţii; căci statul, pe lîngă domeniile care îi aparţineau direct (cele ale Palatului), sau indirect (cele ale templelor), era el cel care administra, controla şi repartiza atît mijloacele de producţie, cît şi bunurile de consum (cf. J. Yoyotte).
Teritoriile ocupate de egipteni în alte ţări, precum şi beneficiile militare rezultate în epoca Regatului Nou, constituiau o formă de proprietate a faraonului. De asemenea, toţi sclavii aparţineau — la început — faraonului. Patrimoniul Palatului se compunea din pămînturi, ateliere meşteşugăreşti Şi prăvălii; din produsele provenite din comerţul exterior, din intrările fiscale percepute ca tribut, precum şi din corvezile de la care erau exceptaţi numai scribii, înalţii demnitari şi preoţii. — Proprietăţile templelor însumau cel
120
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
puţin 20% din suprafaţa cultivată a ţării, pe lingă numeroase şi consistente alte bnuuri17.
Condiţia ţăranului egiptean şi modul său de viaţă au rămas aproape neschimbate de-a lungul secolelor. Şi uneltele, şi mijloacele sale de producţie au rămas — cu mici şi neînsemnate modificări — aceleaşi. în timpul pe care i-1 lăsau liber muncile cîmpului şi corvezile, ţăranul împletea frînghii, îşi lucra rudimentara îmbrăcăminte şi încălţăminte, sau îşi confecţiona tot atît de rudimentarele unelte agricole. Pentru a-şi lucra micul ogor trebuia adesea să închirieze vitele necesare de la vreun păstor, sau de la administraţia domeniilor (Palatului, templelor sau nobililor). Periodic, scribii îi făceau recensă-mîntul animalelor pe care le avea şi pentru care trebuia să plătească un anumit impozit.
Mărturiile literare ale timpului prezintă în culori negre viaţa mizerabilă a ţăranului, mereu supus nu numai primejdiilor şi calamităţilor naturale, ci şi feluritelor abuzuri şi silnicii ale creditorilor, ale fiscului, ale celorlalţi slujbaşi ai stăpînirii, şi ale soldaţilor ei — situaţii pe care cu atîta amărăciune le relatează, de pildă, Povestea ţăranului bun de gură (tradusă de C. Daniel în volumul Gîndirea egipteană antică în texte).
SCLAVII
Sclavia în Egipt se prezintă în forme particulare. Statutul social şi juridic al sclavilor era diferit aici de cel din alte ţări ale antichităţii. Nu erau total lipsiţi de drepturi legale, ca la romani; iar în economia Egiptului munca sclavilor nu avea o importanţă esenţială.
Proveneau din rîndurile prizonierilor de război, sau erau cumpăraţi de la negustorii sirieni de sclavi; dar numeroşi erau şi ţăranii liberi care erau nevoiţi să se vîndă singuri ca sclavi debitorilor lor cînd nu-şi puteau plăti datoriile contractate. în cazul din urmă, în contractul încneiat între cel înrobit şi noul său stăpîn era prevăzut atît termenul de înrobire, cît şi posibilitatea ţăranului de a se răscumpăra. Felul acesta specific de înrobire, regimul diferenţiat de tratament al diferitelor categorii de sclavi, precum şi confuzia creată de faptul că în textele egiptene cuvîntul „sclav" era folosit şi în sensul de „supus" sau de „slujitor'', — au făcut ca însăşi existenţa sclaviei aici să fie pusă la îndoială de către unii egiptologi.
17 Iată (după M. G. Pelayo) în ce consta patrimoniul unor temple în epoca lui Ramses
al IlI-lea:	Templul din Teba	din Heliopolis	din Memfis
Oameni	81 322	12 963	3 079
Animale	421 362	45 544	10 047
Grădini	433	64	5
Cîmpuri	2 393 km2	441 km2	28 km2
Bărci mari	23	3	2
Cariere de piatră	46	5	—
Sate	65	103	1
MEŞTEŞUGURILE
in
Dar sclavia, fără îndoială, exista — în forme locale specifice18. Sclavii puteau fi vînduţi, închiriaţi pe un timp limitat (de pildă, sclavele tinere pentru cîteva zile), lăsaţi moştenire, — dar şi eliberaţi, după ce stăpînul lor semna în acest sens un act oficial. Documentele timpului arată că preţurile erau foarte ridicate, — ceea ce ar putea lăsa să se creadă că numărul sclavilor nu ar fi fostfoarte mare19. Totuşi, în secolul al Xll-lea î.e.n., numai templele din Teba aveau 86 000 de sclavi din prizonierii de război, dăruiţi templelor de faraoni. (Căci prizonierii de război aparţineau de drept faraonului). Dar sclavii din Egipt aveau şi o serie de drepturi. Cei străini puteau să-şi adauge un nume egiptean, sau să se căsătorească cu egiptence, respectiv cu egipteni liberi; aveau dreptul să deţină bunuri şi să dispună liber de ele (căci unii erau foarte buni meşteşugari); să posede exploatări agricole şi să le lase moştenire fiilor lor, şi chiar să-şi angajeze servitori; sclavii domestici erau admişi — ca la greci — să ia parte la actele de cult pentru cinstirea strămoşilor stăpinilor lor. în epoca elenistică existau chiar sclavi care deţineau funcţii publice (dar în acest caz, desigur că stăpînul reţinea o bună parte din retribuţia primită de sclavul-funcţionar).
Sclavii erau folosiţi la treburile domestice, sau în ateliere meşteşugăreşti (ale Palatului şi ale templelor); mai puţin în agricultură, unde era preferată munca salariată a zilerului ţăran; şi incomparabil mai mult în mine şi în carierele de piatră, precum şi — în mod preponderent — la executarea marilor construcţii. Munca celor din mine şi din cariere era infernală. „Osîndiţii care lucrează acolo au picioarele încătuşate şi trudesc fără încetare ziua şi noaptea. N-au dreptul la odihnă şi se iau măsuri straşnice ca să nu poată nici unul fugi, în nici un chip4' (Diodor, III, 12). Cu toate acestea, cazurile de fugă nu erau rare; şi de aceea, pentru a putea fi recunoscuţi de stăpînii lor sclavii erau însemnaţi cu fierul roşu.
MEŞTEŞUGURILE
Marea bogăţie naturală a Egiptului erau carierele de piatră. Piatră de construcţie sau piatră pentru lucratul vaselor, statuilor şi statuetelor, — granit (în regiunea Assuan, granit roz, cenuşiu şi negru), bazalt, calcar (care se găsea peste tot), gresie, cuarţ roşu (care semăna cu lemnul de cedru); apoi diorit, porfir, alabastru, onix, serpentină, ş.a. Faraonul trimitea expediţii alcătuite din mii de oameni ca să aducă piatra mai rară din regiuni îndepărtate.
Pregătirea blocurilor de piatră necesare construcţiei marilor piramide a atins un nivel tehnic excepţional, şi încă cu mijloace atît de rudimentare de lucru, în acele timpuri îndepărtate cînd uneltele de bronz sau de fier lipseau
18	La început existau şi sclavi egipteni de origine (debitorii insolvabili); dar în epoca Regatului Nou se pare că toţi sclavii erau numai străini; unii erau veniţi în cadrul tributului vărsat Egiptului de ţările supuse.
19	Deşi putea fi vorba, în acest caz, de meşteşugari (inclusiv de artişti) foarte pricepuţi, vînduţi la preţuri foarte mari.
122
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
cu desăvîrşire20. După desprinderea lor din masiv, blocurile erau trase pe sănii sau pe rulouri de lemn (uneori transportul se făcea şi cu ajutorul unor bărci mari, pe Nil) pînă la locul construcţiei, unde erau fasonate şi şlefuite. Ridicarea lor la înălţime se făcea pe rampe de pămînt bătut, amenajate în acest scop şi apoi înlăturate.
Munca în mine (exclusiv pe contul statului, singurul proprietar de mine) era si mai dură. Cuarturi aurifere se găseau în minele desertului situat între Nil şi Marea Roşie. Aur se aducea şi din minele din Nubia21, sau provenea din tributul impus sirienilor. Argintul — metal inexistent pe teritoriul Egiptului, totdeauna importat — era, în epoca Regatului Vechi, mult mai căutat şi mai scump decît aurul. Puţine au fost obiectele de argint depuse în mormintele de dinaintea epocii Regatului Nou; dar după 1950 î.e.n. folosirea argintului a devenit mult mai frecventă.
Din minele aflate în regiunea munţilor Sinai se aduceau şi pietre semipre-ţioase, — turcoaza, lapislazuli, ametistul, malahita, feldspatul verde, gr a natul, amazonita, ş.a. Judecind numai după cantitatea, dar şi după excepţionala calitate a execuţiei obiectelor lucrate din aceste metale şi pietre, numărul meşteşugarilor argintari, bijutieri, şlefuitori, trebuie să fi fost considerabil22.
Dintre metalele curente, plumbul era folosit foarte rar de egipteni (spre deosebire de asiro-babilonieni). Cositorul era importat; obiectele de bronz găsite — în compoziţia căruia intra cositorul — datează chiar de la începutul Regatului Nou. — Dar în Egipt metalurgia a fost mult mai înapoiată decît în
20	Desprinderea din masiv şi tăierea blocurilor se făcea prin încălzirea la o temperatură înaltă a stîncii, peste care se turna apoi apă rece; în crăpăturile rezultate se introduceau pene sau dălţi de piatră. O altă tehnică era următoarea: cu un sfredel de cuarţ se făceau mai multe găuri, în linie pe direcţia dorită; în ele se introduceau bucăţi rotunde de lemn de salcîm, peste care se turna apă; apa umflînd aceste pene de lemn, producea crăparea pietrei.
21	„Ţara aurului" (în egipteana veche cuvîntul nub însemna ,,aur“). — Cu foi de aur — considerat metal sfînt, care dădea nemurirea divină — se placau uşile templelor, mobilierul de cult, tronul regal (de ex. al faraonului Tutankamon), vîrfurile obeliscurilor, măştile şi imaginile zeilor sau ale faraonilor. Dar această „carne a zeilor", cum este numit aurul într-un text (iar argintul — „oasele zeilor") servea faraonilor din Regatul Nou să-şi şi decoreze demnitarii cu „coliere de aur", iar pe ofiţerii bravi, cu „muşte de aur".
22 „Statuile de lapislazuli veritabil şi turcoaze erau în număr de 13 568; cele din aur şi alte metale scumpe atingeau jumătate din această cifră" (P. Montet).
COMERŢUL
123
Mesopotainia (cu excepţia lucraţii lui bijuteriilor). Bronzul apare aici cu o mie de ani mai tîrziu (cam prin 2000 î.e.n.); iar fierul, în prima jumătate a mileniului I î.e.n. Dealtminteri, lipsea şi lemnul, combustibilul necesar cuptoarelor si forjelor. în turnătorii şi la forje (care aparţineau statului sau templelor), turnătorii şi făurarii lucrau folosind mijloace mult mai rudimentare dccît cele din Orientul Apropiat.
Printre celelalte meşteşuguri, cel al ceramicei artistice, al vaselor decorate, a rămas la un nivel foarte modest în Egipt; în schimb, meşteşugarii egipteni lucrau admirabile vase de piatră, de forme variate, elegante şi din diferite varietăţi de piatră. Egiptenii erau renumiţi în lumea antică prin ţesăturile lor de in, cu care statul realiza un mare volum de export: pînzeturi pentru rochii şi şorturi, giulgiuri şi bandaje pentru morţi, pînze de bărci, ţesături pentru aşternuturi, pentru pansamente, ş.a.m.d. încă din perioada Regatului Vechi realizaseră o mare varietate de tipuri de ţesături —- albe, colorate, cu desene, sau pictate cu scene figurate, în mai multe culori.
Cu toate acestea, meşteşugarii egipteni (cu excepţia celor care executau obiecte artistice. întru glorificarea regelui, a familiei şi a înalţilor săi demnitari, sau a zeilor, — şi care erau răsplătiţi generos) nu se bucurau, ca în societatea grecească de mai tîrziu, de consideraţie şi preţuire. Asemenea ţăranilor, erau adeseori victimele multor injustiţii, exploatări şi abuzuri din partea slujbaşilor statului sau ai templelor. Cît despre condiţiile inumane de viaţă ale muncitorilor şi meşteşugarilor egipteni, nimic nu ne dă o imagine mai fidelă şi mai limpede deeît scrierile atît de patetice ale vremii; în special cea intitulată (şi avînd peste 220 de rînduri) învăţăturile lui Duauf către fiul său Kheti (Regatul Mediu) şi scrierea cunoscută sub titlul — cam impropriu — Satira meşteşugurilor (Regatul Nou).
COMERŢUL
în Egiptul antic, comerţul era aproape în întregime un comerţ de stat. Comerţul exterior, cel puţin, era organizat şi controlat exclusiv de stat. Chiar din epoca Regatului Vechi Palatul regal organiza adevărate expediţii comerciale, sub conducerea unui fiu al regelui sau a unui demnitar superior. Grupuri mici de trimişi, înarmaţi, călătoreau — fie pe uscat, fie pe mare — pînă în regiuni îndepărtate: la Byblos, pe ţărmul fenician, în Nubia, în Punt (Somalia de azi), în Siria şi în alte părţi ale Orientului Apropiat. De acolo aduceau, în troc, mărfurile căutate.
Principalele articole de care Egiptul ducea lipsă — arama, bronzul, argintul, şi în special lemnul pentru construcţii — erau fie luate ca prada în timpul campaniilor militare, fie primite ca tribut de la popoarele supuse, fie negociate de împuterniciţii regelui sau ai templelor. Aceştia tratau afaceri şi cu negustorii străini care navigau de-a lungul coastei Mării Roşii. Palatul şi marile temple îşi aveau propriile lor flote comerciale23. Negustorii străini —- de obicei greci
23	Spre sfîrşitul perioadei Regatului Vechi corăbiile egiptene — cu pînze, cu punte e comanda, cu cabine şi cu numeroşi vislaşi — ajunseseră să atingă o lungime chiar de
124
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
sau fenicieni) — nu erau acceptaţi în Egipt decît foarte rar şi cu mare greutate. Chiar la o dată tîrzie (în secolele VII-VI î.e.n.) li se fixau anumite puncte obligatorii pentru tranzacţiile pe care le operau şi erau supuşi unui control foarte sever.
Egiptul putea exporta grîne, ţesături de in, peşte uscat, pielărie, aur, vase artistice de piatră, precum şi foi de papirus care erau apoi difuzate în Orientul Mijlociu şi în lumea grecească. Negustorii regelui şi ai templelor aduceau în schimb — pe lingă lemnul şi metalele amintite mai sus — untdelemn, vin, arme, aromate, purpură, ceramică de artă şi obiecte de fildeş.
Negustorii mtîinpinau imense greutăţi în drumurile lor. Pe uscat, pe drumurile impracticabile, transportul mărfurilor se făcea numai cu măgari şi catîri; pe Nil — lipsă de porturi, bancuri de nisip, stînci, vîrtejuri, insule, curenţi repezi, crocodili şi pitoni. Deosebit de grea era pentru negustori navigaţia şi pe Marea Roşie (abordată de pe la mijlocul mileniului al III-lea î.e.n.), pe ale cărei coaste nu existau puncte de aprovizionare, nici cu hrană, nici măcar cu apă.
Negustori propriu-zişi, care să practice liber şi să trăiască din veniturile lor comerciale, nu existau nici pe piaţa internă, decît foarte puţini, desfăcînd mărfuri de mică valoare şi fiind totdeauna controlaţi de administraţia statului. Şi aceştia însă erau mai degrabă nişte intermediari, şi uneori — probabil — chiar nişte slujbaşi ai Palatului sau ai templelor. în interiorul ţării bunurile circulau aproape numai pe baza schimbului în natură, practicat atît în oraşe cît şi la tîrgurile rurale. Totuşi, chiar înainte de mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. evaluarea mărfurilor schimbate în natură era făcută pe baza unei bucăţi-etalon de metal (aramă, argint, aur), cu greutate fixă; piese care, probabil înainte de secolul al VUI-lea î.e.n. „erau ştampilate de trezoreria unui mare templu'6 (J. Yoyotte). în orice caz, nu se poate spune că în Egipt — unde moneda a apărut de fapt cu două sau trei secole mai tîrziu — s-ar fi stabilit o adevărată economie monetară23 a.
Fapt este că, deşi Egiptul a practicat un comerţ exterior destul de activ, şi cu toate că relativ frecvent era şi micul comerţ, şi împrumutul cu dobîndă, totuşi nu s-a format aici o adevărată pătură negustorească. 23
23 a |ncă în perioada Regatului Veclii se întrebuinţau, drept monede, inele de aramă de 15 gr, precum şi unităţi de 3, 4, 6 şi 50 de asemenea inele. Mai tîrziu a apărut debenul — bară de cupru de 51 gr. în sec. VIII î.e.n. (sau poate chiar înainte) se foloseau în operaţiile comerciale lingouri de argint, ştampilate cu pecetea unui templu care le garanta astfel valoarea (M. G. Pelayo).
Negustor egiptean cin ţărindu-şi marfa
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI JUDECĂTOREASCĂ
m
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA ŞI JUDECĂTOREASCĂ
Încă din perioada pre-dinastică, de Ia începutul mileniului al IV-lea î.e.n. societatea egipteană era organizată în mici comunităţi agrare, conduse de un sfat de bătrîni, avînd funcţii administrative, fiscale şi judecă tor eşti; funcţii care mai tîrziu vor fi preluate de organe de stat specializate, recrutate din rîndurile scribilor. Aceste comunităţi rurale, care se vor perpetua încă mult timp, erau formate din oameni liberi, dar obligaţi la tot felul de corvezi, prestaţii şi biruri în natură.
Funcţionarul care ţinea evidenţa şi controla toate aceste obligaţii era scribul. El era reprezentantul, organul administrativ imediat al guvernatorilor provinciilor, al templelor şi al faraonului. Organizaţi într-un sistem ierarhie bine precizat şi cuprinzînd secţii distincte, scribii ţineau şi evidenţa cadastrului, a lucrărilor publice de efectuat, a nevoilor armatei, a distribuirii sclavilor, a tuturor obligaţiilor faţă de temple, de cult, de rege, ş.a. Ţara era împărţită în provincii (nome, al căror număr, iniţial de 38, a ajuns la 42), guvernate în numele regelui de nomarhi; şi care la rîndul lor erau împărţite în subunităţi administrative, ultima fiind satul Deasupra nornarhului era „locţiitorul rege-lui“, care concentra în mîinile sale şi atribuţiile militare din respectiva nomă, şi pe cele judecătoreşti.
Odată cu dinastia a IV-a (cu faraonul Kheops, se pare), funcţia de „locţiitor al regelui" a fost suprimată, instituindu-se acum aceea, centrală, de „vizir" unic. (în Regatul Nou vor fi doi viziri). Regele i-a transferat vizirului — de obicei numit dintre membrii familiei regale —- atribuţiile efective de comandant militar suprem; de şef suprem (ajutat mai tîrziu de un consiliu consultativ de zece membri) al administraţiei — şi prin urmare de şef al tuturor scribilor din ţară; de judecător suprem, şi chiar de controlor administrativ suprem al domeniilor templelor. Numai cultul religios şi treburile Palatului nu ţineau de competenţa sa. Vizirul raporta regulat regelui şi primea ordinele lui.
Este evident că funcţia de vizir cu toate prerogativele sale a fost creată de monarh pentru a contracara tendinţele centrifuge, de autonomie şi independenţă ale nomarhilor şi ale nobililor mari proprietari funciari. Provinciilor, nomelor, nu li s-a mai lăsat nici un fel de autonomie. în acest sistem centralizat la extrem, vizirul controla tot — lucrările publice, fiscul, transporturile pe Nil, treburile armatei, întregul aparat birocratic, — fiind totodată şi şeful suprem al justiţiei.
Justiţia constituia o funcţie distinctă, dar nu era încredinţată unui corp aparte, separat de cel al administraţiei24.
24	în epoca Regatului Vechi erau şase centre de judecată, ai căror judecători erau înalţi funcţionari ai ţării. în timpul Regatului Nou s-a creat un tribunal suprem; apoi — tribu-nale speciale pentru judecarea delictelor politice, care acţionau după instrucţiunile faraonului. -- Legi egiptene codificate nu cunoaştem; dar se pare că nu erau nişte norme abstracte, ci aplicate la o anumită situaţie. „în Egiptul antic n-a apărut niciodată ideea de a reduce ordinea juridică la o codificare" (M. Garcfa Pelayo).
Civilizaţia şi cultura egiptului Antic
126
Puterea legislativă şi judecătorească era, practic, în mina vizirului, care o exercita prin intermediul tribunalului regal. Vizirul şi primea, personal, în audienţă pe orice reclamant.
Procedura judiciară urma calea unor norme riguroase, precise şi surprinzător de „moderne”. Procedura civilă, cel puţin, era foarte civilizată. De pildă, în caz de diferend cu fiscul reclamantul clin capitală putea face contestaţie în termen de trei zile, iar cel din restul ţării, în termen de două luni. Orice re-clamaţie era înaintată în scris şi era înregistrată de grefier, în timp ce arhivarii ţineau evidenţa actelor. Judecătorii luau o hotărîre pe baza actelor scrise, a dovezilor şi a depoziţiei martorilor. Mersul instrucţiunii era de asemenea consemnat în scris. Tribunalul decidea dacă era cazul ca o cauză să mai fie încă cercetată, sau dacă martorii trebuiau să presteze un jurămînt. Tribunalele erau în număr mare, iar judecătorii, foarte numeroşi. Exista şi un „procuror”, un reprezentant al ministerului public. Cauzele de mai mică importanţă se judecau şi la faţa locului, în afara sediului tribunalelor. Părţile, în persoană, erau ascultate îndelung de judecători, — care îşi consemnau în scris sentinţa.
Pedepsele par să fi fost foarte severe, mai ales în timpul Regatului Nou, cînd se crede că legile egiptene s-ar fi inspirat din Codul lui Hammurabi. în faza de instrucţie a cauzelor penale se putea aplica şi bătaia cu lovituri de baston. Aceeaşi pedeapsă era prevăzută şi pentru calomnie, furturi mici, abuzuri în administraţie, ş.a. Sperjurul era pedepsit cu tăierea nasului sau a urechilor, precum şi cu deportarea. Existau şi închisori, pentru detenţiuni preventive sau pentru cei ce aşteptau executarea pedepsei capitale. Aceasta se aplica mai rar, — în caz de rebeliune şi conspiraţie contra statului, de omucidere, de viol şi adulter feminin, sau de furt dintr-un mormînt regal. Corupţia judecătorilor se pedepsea de asemenea cu moartea — prin sinucidere impusă. Formele obişnuite de pedeapsă capitală erau decapitarea sau arderea. Pentru alte delicte, egiptenii au fost cei care au inventat lagărele de muncă forţată.
O operă de gîndire morală din secolul al XV-lea î.e.n. consemnează instrucţiunile pe care faraonul le dă vizirului său, — în termeni care vor să creeze o imagine ideală despre justiţia egipteană:
„Nu uita, aşadar, să judeci cu dreptate. Este o hulă împotriva zeului să te arăţi părtinitor. Aceasta este învăţătura. Priveşte la omul pe care îl cunoşti ca la omul care nu îţi este cunoscut; şi la cel ce se află pe lingă rege la fel ca acela ce se află departe de Palat. Nu trece cu vederea pe un om ce ţi se plînge ţie fără să iei aminte la cuvintele sale” (traci. G. Daniei).
Dar alte scrieri arată că asemenea instrucţiuni nu prea erau respectate, într-un alt text, nu cu mult anterior celui de mai sus, constatările sînt grave: „Tîihari, hoţi, furi, iată cine sînt marii dregători, care au fost totuşi numiţi (ca să osîndească răul; un loc de scăpare pentru cel silnic, iată cine sînt înalţii slujbaşi, care au fost totuşi numiţi ca să pedepsească înşelăciunea nelegiuită”
(mV
SCRIBII. MILITARII. NOBILII
Scribul era elementul de bază al vieţii administrative, birocratice şi culturale a statului. Chiar din epoca pre-dinastică, el fusese cel care concepuse şi îndrumase lucrările de irigaţie, de asanare, de construcţie şi de întreţinere
Scribii. Militarii. Mobîlîî
iii
â canalurilor şi digurilor; de control al îndeplinirii lucrărilor, prestaţiilor, corvezilor şi de achitare la timp a dărilor şi impozitelor. De asemenea, scribul a fost acela care a conceput şi a executat monumentalele construcţii ale Egiptului antic.
Căci scribul era singurul care poseda o instrucţie sistematică, multilaterală sau specializată. Această instrucţie o căpăta în familie (căci profesiunea ele scrib se transmitea clin tată în fiu) sau pe lingă scribii-maeştri mai bătrîni. începînd din timpul Regatului Mediu însă funcţionau şcoli speciale de scribi, în aceste şcoli — cu o durată de cel puţin 12 ani — viitorul scrib învăţa perfect scrierea şi desenul, şi studia aritmetica şi geometria; îşi însuşea apoi cunoştinţe de istorie şi geografie; şi neapărat cunoştinţe tehnice de construcţie a mormintelor şi piramidelor, a templelor şi palatelor. De asemenea, studia legile statului şi dispoziţiile în vigoare ale vizirilor. Dar scribii au fost şi oameni de litere, autorii numeroaselor opere cu caracter literar, religios-mitologic, sau de morală.
Dintre toate profesiunile, aceea de scrib era cea mai respectată. Scribii erau bine retribuiţi, iar regii le dăruiau adeseori şi moşii şi sclavi. Provenind exclusiv din familii înstărite (de nobili, de viziri, de membri ai înaltului cler, şi chiar din familia regală), scribii puteau ajunge — în funcţie de pregătirea, de capacitatea şi de relaţiile lor personale — la cele mai înalte demnităţi în stat (inclusiv aceea de vizir). Celebra statuie de la Louvre (la fel ca cea asemănătoare, din muzeul clin Cairo) nu reprezintă un scrib oarecare, ci un înalt demnitar din timpul dinastiei a Y-a.
Militarii au ajuns la o anumită poziţie socială mai apreciată abia la o dată tîrzie.
în perioada Regatului Vechi serviciul militar — pe un timp determinat — era obligatoriu, la fel ca orice altă prestaţie, dar într-un fel special: în timp de pace soldaţii efectuau diferite munci în cariere de piatră sau în construcţii. Alteori, făceau parte din „expediţiile comerciale" pe care statul le trimitea în ţări îndepărtate. Cu timpul, din garda personală a regelui a luat fiinţă o armată permanentă, formată însă din străini. După invazia hiksoşilor armata egipteană (al cărei şef suprem era faraonul) a fost reorganizată, adoptînd un armament mai adecvat şi o tactică de luptă mai eficientă. Exista şi un corp de poliţie în oraşe şi un corp de miliţie în oaze. Garnizoanele erau stabilite în oraşe, precum şi pe traseele drumurilor comerciale mai importante, unde se construiau şi fortăreţe.
Începînd din secolul al XlII-lea î.e.n. s-a constituit o armată profesionistă, cu militari de carieră (alături de care însă mai funcţiona — periodic — şi serviciul militar obligatoriu). Faraonul acorda militarilor proprietăţi funciare, precum şi o serie de privilegii: scutiri de impozite, beneficii în natură, ş.a. Din epoca Regatului Nou s-a extins tot mai mult sistemul trupelor de mercenari. Căci, cum egiptenii nu aveau o vocaţie militaristă, cariera armelor nu s-a bucurat în Egipt de o consideraţie deosebită.
Nobilii constituiau o categorie socială ale cărei origini îndepărtate se regăsesc în străvechea aristocraţie tribală, puternică pînă la formarea celor două state. Rolul lor important a continuat, ca administratori ai nomelor, sau ca persoane din familia şi din anturajul regelui. Faraonul le-a acordai moşii, tot felul de privilegii — temporar sau pe viaţă, — demnităţi şi titluri ereditare. în felul acesta ei şi-au consolidat, treptat, situaţia de mari proprie-
i 2 â	Civilizaţia şi cultura egiptului Antic
tari funciari, deţinînd cele mai importante funcţii în administraţie şi o mare influenţă la Palat.
Uneori nobilii — al căror număr la un moment dat ajunsese în jur de 500 — au manifestat atitudini de independenţă şi autonomie absolută, care au pus în dificultate autoritatea faraonului. De asemenea, prin abuzurile şi despotismul lor au creat ţăranilor condiţii de viaţă extrem de grele, ceea ce nu o dată a dus ia mişcări populare împotriva acestor mici tirani locali. Numai începîncl din perioada Regatului Mediu (şi nu definitiv) faraonii au reuşit să-şi restabilească autoritatea asupra nobililor.
în schimb acum, regii s-au arătat tot mai generoşi faţă de temple şi de înaltul cler, dăruindii-le întinse domenii şi un mare număr de sclavi. In felul acesta templele au devenit o mare forţă economică, nu rareori sustrăgîndu-se de sub autoritatea faraonului. S-a format astfel şi o aristocraţie sacerdotală, beneficiind de privilegii mai numeroase, mai substanţiale, şi prin aceasta devenind o forţă net superioară aristocraţiei laice — dar la fel de opresivă şi de abuzivă.
CLERUL
La începuturile istoriei egiptene preoţii deţineau o situaţie fără prea mare importanţă. Regele — fiu al zeului şi zeu el însuşi — era cel care îi numea în funcţie şi care le acorda doar anumite prerogative, limitate la exercitarea unor acte de cult.
Dar din timpul marilor faraoni Kheops, Khefrenşi Mikerinos, preoţii superiori fiind numiţi dintre fiii regelui (sau preotesele templelor, dintre fiicele lui), prestigiul clerului a crescut, extinzîndu-şi autoritatea spirituală progresiv chiar şi asupra organelor justiţiei. Această autoritate a sporit şi mai mult, pe măsură ce cultul zeului cîştiga mai mult în importanţă faţă de cultul faraonului. Iar cînd templele vor începe să fie dăruite cu proprietăţi tot mai mari25, cu privilegii mai multe şi cu mai mulţi sclavi; cînd marele preot al unui templu va cumula şi funcţia laică de guvernator al unei provincii; şi cînd, pe de altă parte, funcţia sacerdotală va deveni ereditară, — aristocraţia clericală va deveni tot mai independentă şi cu un rol tot mai important în viaţa statului. Din ultimii ani ai mileniului al II-lea î.e.n. începînd, pe tronul Egiptului vor ajunge şi cîţiva dintre marii preoţi ai templului lui Amon.
Treburile templului erau conduse de marele preot, secondat de „consiliul templului". Preoţii Egiptului — care erau de fapt îndrumători spirituali, deşi se considerau doar servitori ai zeului — îşi exercitau atribuţiile alternativ, de^ patru ori pe an pe cîte o perioadă de o lună. în restul anului, duceau o viaţă de laic. Funcţia de preot se moştenea în familie adeseori; dar se şi „cumpăra", sau era conferită de rege. Corpul sacerdotal era organizat într-o riguroasă ierarhie, în care intrau nu mai puţin de 40 de categorii de preoţi26. în afară
25	Unele temple posedau mari latifundii chiar şi în alte ţări, — în Nubia, sau în Siria.
26	Administratori ai bunurilor templului, sacerdoţi care oficiau actele cultului divin, alţii ai cultului faraonilor, alţii ai cultului animalelor; alţii care îndeplineau practici magice, care oficiau slujbele funebre, care practicau medicina, care pictau sau sculptau mormintele, care pregăteau sarcofagele, care redactau textele religioase sau ţineau analele şi arhivele templului (aceştia erau sacerdoţi-scribi); apoi astrologi, ghicitori, ş.a.m.d. Din categoriile inferioare făceau parte — ultimii — preoţii care pregăteau mumiile şi cei care îmbălsămau animalele sacre.
FABiAONUL
129
de sacerdoţi templul mai avea — pentru marile ceremonii religioase — un corp de cîntareţi vocali şi cîntăreţi instrumentişti.
Preotesele templelor, care încă din epoca Regatului Vechi erau recrutate din familiile regale şi aristocratice, vor avea — mai ales în timpul Regatului jvjou __ un rol foarte important. Marea preoteasă a zeului Amon din Teba (funcţie deţinută totdeauna de o membră a familiei regale) avea o mare influentă politică; ea era „soţia zeului“, şi ca atare ţinea locul faraonului.
Preoţii — care erau neapărat circumcişi27 — trebuiau să se supună cu stricteţe unor obligaţii şi să observe anumite interdicţii. Umblau totdeauna tunşi, raşi, epilaţi şi nu aveau voie să poarte decît îmbrăcăminte din pînză de in; făceau abluţiuni rituale de două ori pe zi şi de două ori pe noapte; erau obligaţi la abstinenţă sexuală pe timpul cînd erau de serviciu la templu; trebuiau să se abţină să consume anumite alimente (îndeosebi peşte) sau să călătorească pe mare; să evite cifra 7 sau, în călătorii, să călărească un măgar, etc. Unii aveau atribuţii de ordin pur cultural; conduceau şcolile şi atelierele de artă, controlau grupurile de scribi tineri, ţineau în ordine bibliotecile templelor, sau redactau ei înşişi lucrări de morală.
FARAONUL
Denumirea de „faraoiV dată regelui datează doar din mileniul I î.e.n.28. Dar şi înainte şi după această dată protocolul oficial îl menţiona pe rege cu cinci nume, care îi indicau atribuţiile supranaturale şi originea sa divină, coborîtor din mai mulţi zei.
într-adevăr, faraonul a fost considerat de la începutul istoriei Egiptului ca un zeu, atît în viaţă cît şi după moarte. Viaţa eternă îi este asigurată de drept. Recoltele ţării sînt abundente graţie puterii sale divine. El este cel mai bun, cel mai drept, atotştiutor şi întotdeauna desăvîrşit în judecata şi hotă-rîrile pe care le ia. Faraonul este o imagine a perfecţiunii întruchipate. Viaţa lui deci trebuie să fie asemenea celei a unui fiu de zeu şi zeu el însuşi; per-soana lui este obiectul unui cult special, lui i se cuvine adoraţia din partea
27	Ca un semn de purificare. Practica cireuinciziei era extinsă şi la oamenii din popor, fără a fi însă în nici o epocă generalizată. Adeseori, de pildă, nici faraonii nu erau circum-cişi. Acest rit (practicat şi azi, nu numai la evrei, ci şi la musulmani şi la unele triburi africane) este legat si de ideea mistică a asigurării fecundităţii. (Vezi scrierea biblică Facerea (Geneza), XVII, 6—11).
28	Guvîntul egiptean din care deriva însemna „casă mare, palat A sens asimilat cu acela de stăpîn al palatului. — „Faraonul este cel ce condiţionează nu numai menţinerea ordinei naturale, ci şi a celei sociale, care se menţine graţie acţiunilor sale. — Calităţile sau forţele prin intermediul cărora el poate să-şi îndeplinească funcţiile sînt Ka şi Maat. Ka este forţa vitală, funcţia creatoare şi conservatoare, forţa în sine cît şi rezultatele sale (bogăţie, succes, soarta în viitor, etc.)... Ka nu este o forţă vitală aceeaşi pentru toţi oamenii, nici nu are aceeaşi vigoare în toate epocile şi împrejurările vieţii omului... Ka-ul faraonului este forţa vitală ce mişcă lumea naturala în favoarea umanităţii... Maat are o semnificaţie atît etică cit şi metafizică. înseamnă ordine, adevăr, justiţie. Este relaţia armonioasă a tuturor elementelor cosmice şi ceea ce le menţine într-o coeziune. Faraonul este creat de Maat şi este totodată pe pămînt domnul şi răspînditorul de Maat. Cînd, după o perioadă de anarhie se revine la ordine, se spune că a fost restaurat Maat. Ceea ce este în acord cu Maat este bun, drept şi adevărat; ceea ce nu e în acord, este rău, nedrept şi greşit. Maat aparţine originar faraonului. Vizirul şi scribii sînt, într-un rang distinct, sacerdotii si custozii Maat-vilm“ (M. G. Pelayo). 9
9 Istoria culturii şi civilizaţiei
130
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
tuturor, puterea lui de monarh absolut derivă de drept din caracterul său divin. Zeul suprem i-a dat delegaţia să conducă ţara, l-a proclamat stăpîn pămînţese atotputernic. Viaţa sa de fiecare zi se desfăşoară după un ceremonial complex, asemănător celui rezervat în templu zeului — tămîieri, ablaţiuni, fardare, îmbrăcare cu veşminte noi, ş.a., rituri care au un sens magic.
Cu ocazia ceremoniilor sau în reprezentările statuare sau picturale faraonul poartă aceleaşi însemne pe care le poartă şi zeii: o coadă de taur atîrnată de veşmînt (semn al forţei fizice), o coroană dublă, combinînd o bonetă albă cu o mitră roşie (coroanele Egiptului de Jos şi de Sus), o barbă falsă, un sceptru cu capul zeului Seth şi un bici (semnele puterii divine), iar din coroană atîrnîn-du-i în mijlocul frunţii, un cap de cobră, un uraeus, simbolul soarelui. O centură cu cartuşul său, un pectoral masiv de aur, o salbă de aur sau de perle la gît, brăţări la mîini şi la glezne, completează ţinuta de ceremonie, — Faraonul era supus (?) unor interdicţii alimentare: nici peşte, nici carne de berbec sau de gîscă, iar legumele numai crude.
Spre deosebire însă de un alt monarh oriental absolut şi divinizat, faraonul nu era nici inactiv, nici crud în comportarea sa, nici invizibil altora, nici nu se izola de supuşii săi. Dimpotrivă, se ocupa personal de ţara şi poporul său, primea în audienţă şi dădea ordine, lucra în fiecare dimineaţă în „birouD său unde îl aşteptau scribii-secretari, citea scrisori sau rapoarte şi dicta dispoziţiile sau răspunsurile (dispoziţii care, în lipsa unui cod, deveneau legi). Conducea efectiv — direct sau delegîndu-şi substitutul — administraţia ţării, justiţia, cultul şi armata. îşi alegea înalţii demnitari, îşi organiza armata, stabilea o rigidă etichetă, acorda recompense, şi chiar se ocupa de ştiinţă, de litere, de medicină, de teologie.
Idealizarea oficială a faraonului nu i-a făcut totuşi pe egipteni să îi uite caracterul de fiinţă omenească. Ca atare, analele egiptene consemnează şi actele sale — private sau politice — uneori meschine, nedemne; în timp ce unele scrieri intitulate „învăţături44 arată că el putea (şi chiar trebuia) să se gîndească şi la răscoale populare.
Atribuţiile cele mai înalte ale faraonului se referă la sfera vieţii religioase. El este şeful suprem al cultului, în numele lui se aduc jertfe zeilor, în fiecare zi şi în toate templele; el prezidează toate ceremoniile şi ritualurile legate de viaţa agricolă a ţării, el porunceşte să se construiască şi să se restaureze templele, pe care le subvenţionează din tezaurul său personal; are prerogative de teolog suprem, are drepturi şi puteri (cel puţin teoretic) să decreteze şi să formuleze dogme religioase. — în al doilea rînd, faraonul avea datoria să-şi apere ţara contra duşmanilor. Funcţia sa. de comandant suprem al armatei s-a accentuat după alungarea hiksoşilor şi după succesele militare obţinute apoi de Egipt în Palestina, Siria şi Mesopotamia. — în general însă faraonii nu s-au arătat pasionaţi de viaţa militară (cu excepţia unor mari războinici, ca Tuthmosis III sau ca Ramses II). —• în fine, a treia serie de atribuţii ale faraonului era să asigure ţării o bună administraţie şi o justiţie dreaptă, (în Egipt, domeniile acestor două activităţi nu erau perfect separate şi rigid distincte).
Faraonul îşi primea în fiecare dimineaţă vizirul, inspectorii şi pe membrii consiliului „celor zece44, cu care lucra. Era prezent la toate marile sărbători religioase — la care uneori oficia chiar el în persoană, — precum şi la importantele ceremonii agrare. Apărea în procesiunile solemne înconjurat de curteni, cu un fast impunător. în principiu, cel mai umil cetăţean avea dreptul să-i
LOCUINŢA. ALIMENTAŢIA. ÎMBRĂCĂMINTEA
131
adreseze personal p 1 îngerile; în practică însă, autoritatea sa supremă în acest domeniu şi-o transfera vizirului său, care reprezenta „voinţa stăpînului, ochii şi urechile regelui". Încît termenii în care faraonul era idealizat în textele oficiale, ca „părinte şi ocrotitor bun şi drept", rămîncele mai adeseori în regis-tnil propagandei oficiale a regalităţii.
Ca viaţă privată, faraonul avea — singurul în Egipt, alături de cîţiva nobili, favoriţii săi — privilegiul poligamiei. Dintre soţii, alegea (provizoriu) una pe care o declara regină oficială. Pentru a se păstra puritatea sîngelui regal, adesea faraonul îşi lua ca soţie peuna din surorile sale (iar în epoca Regatului Nou, chiar pe una din fiicele sale). în plus avea, bineînţeles, şi un harem bine asortat,
LOCUINŢA. ALIMENTAŢIA. ÎMBRĂCĂMINTEA
Textele literare şi religioase egiptene, precum şi Herodot29 care cunoscuse Egiptul secolului al V-lea î.e.n. — şi în mod substanţial documentele picturale şi sculpturale — ne-au comunicat un bogat material informativ privind viaţa cotidiană a egiptenilor.
întîi, asupra locuinţelor. Clima caldă a ţării şi lipsa totală de ploi simplificau mult această problemă. Ţăranii, păstorii şi pescarii locuiau în colibe făcute din trestie sau în case simple din chirpici. Celelalte case — toate, inclusiv palatul regal — erau construite din cărămidă uscată la soare, foarte rar folosindu-se şi cîteva bîrne de lemn. Casele celor mai avuţi aveau două nivele şi un subsol (drept magazie), cu o terasă la nivelul superior, — loc de retragere în răcoarea serii. Aerisirea se făcea prin ferestrele practicate în acoperiş. Casele celor mai bogaţi aveau şi un parc, cu flori şi arbori — eventual şi un bazin, — înconjurat cu un gard înalt de pămînt bătut. în curte erau cămările, bucătăria, staulele, hambarele şi locuinţele sclavilor sau servitorilor.
în casele sau colibele ţăranilor se aflau doar cîteva rogojini în loc de scaune şi paturi, şi cîteva vase de lut. Dar şi în casele bogaţilor, mobilierul — uneori lucrat chiar artistic, din lemn şi alte materiale de preţ, cu incrustaţii, etc. — se reducea la paturi, mese, scăunele joase şi cîteva lăzi pentru păstrarea veselei şi a îmbrăcămintei. — în gospodăria ţăranului se aflau vitele şi păsările de curte; lîngăcasă, grădina de zarzavaturi. Nu lipsea pisica, uneori dresată pentru a vina păsări, dar totdeauna de folos contra şoarecilor, a şobolanilor şi a şerpilor veninoşi.
Alimentul principal era pîinea şi celelalte preparate din făină. Preoţii prescriau pregătirea pîinii fără sare — socotită element „impur"; dar această prescripţie nu era respectată decît cel mult de către preoţi. în timpul Regatului Nou egiptenii pregăteau mai bine de 40 de sorturi de pîine şi alte preparate cu diferite ingrediente. Din cauza lipsei combustibilului, o bună parte din alimentaţia egipteanului sărac o constituiau mîncările crude, nefierte sau fripte. Carnea de vită şi de oaie era un lux rezervat celor bogaţi30. Preoţii considerau
29	„Voi povesti mai pe larg despre ţara Egiptului, pentru eă are cele mai multe minunaţii de admirat decît orice altă ţară, şi ne înfăţişează lucruri mai presus de puterea cuvîn-tului faţă de orice altă parte a lumii“ (Herodot, Istorii, II, 35).
30	Deşi, după afirmaţia lui Herodot, animalele cornute nu erau tăiate decît la sacrificii (Istorii, H, 41).
132
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
că peştele era un aliment „impiiru; dar ţăranii consumau mult peşte, proaspăt, uscat sau sărat. Porcul era socotit un animal necurat31; dar în afară de preoţi, ceilalţi aveau voie să mănînee carne de porc o dată pe lună. Preoţii nu consumau deloc sare, nici ceapă sau usturoi, şi nu mîncau niciodată peşte sau carne de porc32.
Interesante sînt şi alte amănunte privind alimentaţia. De pildă, faptul că nu orice peşte se mînca oricînd şi oriunde; anumite specii erau interzise în unele oraşe sau provincii ale ţării, şi în anumite zile ale anului. Animale sacre — deci interzise la tăiere — erau vaca şi berbecul. Mai mult consumată era carnea de raţă şi de gîscă33; în popor se consuma însă — în timpurile vechi — şi carnea de hienă pusă ia îngrăşat; iar în ultimele secole, prin părţile oraşului Elephantina se mînca şi carne de crocodil — dacă ar fi să dăm crezare lui Herodot (Istorii, II, 69). Drept alimente serveau şi rădăcina de lotus şi o parte din tulpina de bambus. Din florile de lotus uscate la soare şi pisate egiptenii făceau „un fel de pîine pe care o coceau la foc“34. La toate acestea se adăugau laptele şi produsele lactate; iar ca băuturi — pe lingă vinul de struguri, care era scump, — bere de orz şi vin de curmale. Pentru gătit se folosea uleiul de ricin care era mai ieftin; uleiul de susan era mai scump; iar cel de măsline, importat, era un articol de lux.
îmbrăcămintea egiptenilor era cît se poate de sumară: aproape tot timpul cu bustul gol, iar în jurul şoldurilor şi coapselor, o perizoma, un fel de fustă scurtă. în timpul Regatului Nou se purta şi un fel de cămaşă scurtă35.
Femei egiptene torcînd şi ţesînd
31	De asemenea şi la alte popoare orientale, la evrei sau la popoarele mahomedane, — pentru lăcomia şi necurăţenia lui; dar în aceste regiuni calde, carnea grasă de porc, uşor alterabilă, este contraindicată medical. — Singurii egipteni care n-aveau voie să intre intr-un sanctuar erau porcarii; nu le era îngăduit nici să-şi căsătorească băieţii sau fetele decît numai în familii de porcari (Herodot, Istorii, II, 47).
32	Preoţii „capătă în schimb pîini sfinte coapte anume pentru ei, precum şi o mulţime de carne de vită şi de gîscă, care se împarte zilnic din belşug fiecăruia; ba li se mai dă chiar şi vin de struguri44 (Herodot, Istorii, II, 37).
33	„Dintre păsări mănîneă crude, dar puse mai înainte la sare, prepeliţe, raţe şi păsări mici44 (Herodot, Istorii, II, 77).
34	Herodot, Istorii, II, 92,
35	„... cu ciucuri la poale44; peste care egiptenii „se înfăşoară eu un fel de manta albă de lînă aruncată pe umeri. în temple însă nu intră în veşminte de lină, nici nu sînt înmor-mîntaţi cu ele, căci nu e îngăduit44 (Herodot, Istorii, II, 81).
FAMILIA. SITUAŢIA FEMEII
133
Femeile purtau cămăşi de in lungi pînă la glezne, foarte aderente pe corp, prinse cu bretele pe umărul sting, şi de culoare albă. (Veşmintele colorate erau considerate, încă din timpurile cele mai vechi, veşminte sacre şi rezervate zeilor, adică statuilor lor, care erau înveşixiîntate). Din epoca Regatului Nou femeile mai purtau peste această cămaşă şi o rochie înnodată sub sîni. Dealtfel, a purta veşminte foarte aderente pe corp, sau cămăşi prea transparente, sau a lăsa un sîn descoperit, nu era socotit o indecenţă. Slujnicele, cu bustul gol, purtau doar o fustă; iar începînd din secolul al XVI-lea î.e.n. dansatoarele apăreau complet goale.
încălţămintea (dar marea majoritate a egiptenilor umblau desculţi aproape tot timpul) putea să fie confecţionată dintr-o împletitură vegetală sau din piele. Preoţii încălţau sandale de papirus; n-aveau voie să poarte nici un articol vestimentar de piele.
La începutul Regatului Mediu au apărut, bine definite, veşmintele specifice funcţiilor şi profesiunilor: vizirul purta o cămaşă lungă pînă la glezne, fixată la subsuori; preoţii — o perizoma şi, cînd oficiau, o eşarfă peste piept; militarii adăugau la perizoma, în faţă, o bucată triunghiulară de pînză; iar regele, la anumite ceremonii purta o perizoma lucrată din fîşii de piele şi două panglici decorate, încrucişate peste piept. — Aproape toţi egiptenii, indiferent de sex, purtau brăţări (femeile le purtau şi la glezne); iar cei bogaţi — coliere, pectorale, inele; la care femeile mai adăugau şi diademe şi cercei. Adeseori bărbaţii — preoţii întotdeauna — îşirădeau capul, purtînd în schimb (chiar începînd din epoca Regatului Vechi) peruci de toate formele; care, după secolul al XVI-lea î.e.n., erau şi artistic pieptănate36. Pieptănătura bărbaţilor era de obicei rotundă; femeile purtau de regulă părul — pieptănat sau împletit, după obiceiul african păstrat şi azi, în nenumărate cosiţe — tăiat pînă la înălţimea umerilor; adeseori pieptănătura aceasta era împodobită cu panglici colorate, cu bijuterii sau cu flori37.
FAMILIA. SITUAŢIA FEMEII
„Poate că nici un alt popor din Orientul Antic n-a avut despre familie o concepţie atît de sănătoasă şi de modernă ca egiptenii" (G. Nolli). — Ceea ce este intr-adevăr atestat în multe privinţe.
Astfel, condiţiile căsătoriei în Egipt38 constituie aproape o excepţie în întreaga lume a Orientului Antic. Numeroasele cîntece de dragoste pe care le cunoaştem — şi care cu siguranţă că nu erau compoziţii de studiat în şcoli, şi nu inventează situaţii abstracte, ci sînt la origine producţii elaborate în mediul popular, reflectînd situaţii ce corespundeau realităţilor — vorbesc clar despre o liberă alegere din partea tinerilor. Chiar dacă puteau să intervină şi interese
36	E vorba, bineînţeles, de bărbaţii din societatea înaltă. Perucile erau din păr natural, uneori împreună cu fibre vegetale. In afară de peruci propriu-zise se purtau şi meşe sau bucle false. Perucile erau înmor mintă te cu grijă alături de proprietarii lor. Nenumărate erau pome-zile, loţiunile, fixativele şi par fumurile întrebuinţate atît de femei cit şi de bărbaţi.
37	Ascuns sub coafură, un con de grăsime parfumată răspîndea un miros plăcut.
38	Se pare că băieţii se căsătoreau chiar de la vîrsta de 15 ani, iar fetele, de la 12 sau 13 ani.
134
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
economice sau combinaţii de familie, este cert totuşi că tinerilor Ii se lăsa multă libertate de iniţiativă.
Şi sistemul dotei avea în Egipt un alt sens, o altă funcţie şi o formă diferită de administrare decît în alte ţări ale antichităţii39. în Egipt dota trebuia să formeze un patrimoniu familial, o garanţie materială a viitorului cămin. De aceea, din suma convenită (cel puţin, în clasele avute) soţul aducea două treimi, iar soţia o treime (în bani sau în natură). Cit trăiau, soţii nu se atingeau de acest depozit, nici unul din ei nu putea să-l înstrăineze în nici un fel, nici măcar partea adusă de unul din ei. în caz de deces al unuia din soţi, celălalt avea uzufructul întregii dote a am îndur ora; dar putea să dispună după bunul său plac numai de partea adusă de el la contractarea căsătoriei. „Se căuta prin aceasta să se evite condiţia penibilă şi umilitoare a femeii văduve, care ar fi putut rămîne fără nici un mijloc de întreţinere'4 (G. Nolli).
Momentul principal al ceremoniei nupţiale40 * era drumul miresei la casa mirelui. Nu ştim dacă era, şi în ce condiţii, indisolubilă o căsătorie. Este probabil că divorţul se pronunţa numai la cererea soţului (sau şi a soţiei?), şi în urma unei hotărîri judecătoreşti, care trebuia să reglementeze şi problema dotei, a diviziunii bunurilor, a succesiunii, ete. Ştim însă că în epoca tardivă (în perioada secolelor XI—VI î.e.n.) exista în Egipt şi ciudatul obicei al „căsătoriei de proba": dacă după un an de convieţuire căsătoria era desfăcută — din vina unuia din soţi, sau pur şi simplu din nepotrivire de caracter — soţia se reîntorcea la părinţii ei, luîndu-şi întreaga dotă.
Grecii antici care vizitaseră Egiptul au fost foarte surprinşi de numărul neobişnuit de mare de copii, precum şi de faptul că aici nu exista — ca in Grecia — barbarul obicei de a abandona copiii nedoriţi de părinţi. Fireşte însă că şi în Egipt copiii de sex masculin erau preferaţi celor de sex feminin. Nou-născuţii erau înscrişi în registrul ţinut de scribul-funcţionar al stării civile — cu numele personal al copilului, la care se adăuga: „fiul lui N“ (numele tatălui, dar uneori şi al mamei, sub forma: „născut din stăpîna casei Y“).
Copilul era alăptat piuă la vîrsta de 3 ani — întrucît se credea (cum se mai crede şi azi în popor) că pe durata alăptării mama nu putea deveni gravidă. Pînă la o anumită vîrsta (poate pînă la 7—8 ani?), pînă cînd nu se simţeau jenaţi de nuditatea lor, copiii umblau goi. Apoi copiii îi ajutau pe părinţi, pregătindu-se pentru ocupaţia tatălui lor. Şcoli nu existau, decît şcolile de scribi, rezervate însă exclusiv copiilor de nobili, de preoţi sau de funcţionari ai statului.
Documentele literare şi iconografice egiptene prezintă viaţa de familie în cele mai frumoase culori.
în societatea egipteană femeia deţinea o poziţie de o demnitate puţin obişnuită în lumea antică. I se respecta dreptul de proprietate şi zestre; ea era numită „stăpîna casei44; iar cînd rămînea văduvă devenea de drept capul familiei. Egiptenii erau monogami; dar înalţii demnitari se considerau deosebit de onoraţi cînd regele le dăruia din haremul regal o femeie de rang superior soţiilor lor, pe care o luau ca a doua soţie. Conştiinţa egalităţii sexelor era profund înrădăcinată în tradiţia egipteană, iar prescripţiile religioase cereau
39	Unde zestrea vărsată de tînăr viitorului său socru reprezenta mai degrabă preţul de „cumpărare" a miresei.
40	Este de presupus că acest moment urma după o vizită a tinerilor şi familiilor lor la
templu, după un oarecare act de cult şi după binecuvlntarea preotului.
ŞTIINŢELE ŞI TEHNICA, MATEMATICA. ASTRONOMIA
135
ca femeia să fie tratată bine. în unele texte se specifică expres egalitatea absolută a femeii cu bărbatul in faţa legii (fapt plauzibil cel puţin în cercurile superioare ale societăţii). Un aspect interesant al dreptului penal egiptean este cel în care femeia apare solidară cu soţul ei cînd acesta comite o infracţiune.
Unele femei au îndeplinit nu numai funcţii de preoţesc ale templelor, ci şi înalte funcţii politice. Pe Ia mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. tronul Egiptului era ocupat de o femeie — regina Hatşepsut; iar în secolul al VIII-lea î.e.n. mai multe femei au deţinut foarte importanta şi influenta funcţie de „mare preot*4. — în general, tradiţia şi obiceiurile acordau mult mai mari libertăţi femeii în Egipt decît în Grecia (fapt care pe Solon l-a revoltat î). Căci egiptenii au stimat femeia; poeţii i-au dedicat delicate versuri de dragoste, iar artiştii au înfăţişat-o ca o fiinţă graţioasă şi plină de farmec.
ŞTIINŢELE ŞI TEHNICA. MATEMATICA. ASTRONOMIA
în raport cu ştiinţa greacă de mai tîrziu, ştiinţa egiptenilor avea mai mult un caracter empiric şi practic. Dar nu este mai puţin adevărat că înşişi grecii erau uimiţi de înaltul nivel al civilizaţiei şi culturii egiptene; că mulţi dintre marii oameni de ştiinţă ai Eladei au ţinut să studieze în centrele de cultură ale Egiptului; dintre numele cele mai ilustre ale filosof iei greceşti: Tales, Empedoele, Pitagora, Platou şi mulţi alţii. Ar ist otel şi Democrit se închinau în faţa ştiinţei egiptenilor; iar Herodot recunoştea că grecii au învăţat geometria de la egipteni.
Din documentele (prea puţine însă) care ne-au parvenit reiese clar caracterul preeminent Utilitar al gîndirii lor ştiinţifice. Egiptenii nu au conceput o ştiinţă pură, teoretică. Cazul concret îi interesa mai mult decît generalizările abstracte.
Astfel, în metrologie ei stabiliseră unităţi fixe de măsură (pentru volume, suprafeţe, greutăţi), cerute de nevoile practice din administraţie, agricultură, construcţii şi comerţ. Aceste unităţi de măsură aveau (ca de pildă la englezi, în zilele noastre) valori specifice: unitatea de măsură a suprafeţei (setata) avea 2 735 m2; cea a capacităţii (hakata) era de aproximativ 4,50 1; cea a greutăţii (deben), circa 91 gr, ş.a.m.d.
Aritmetica lor însă era rudimentară. încă din mileniul al III-lea î.e.n. egiptenii foloseau — spre deosebire de mesopotamieni — sistemul de nume-raţie zecimal. Dintre cele patru operaţii, înmulţirea şi împărţirea o făceau numai cu 2, operînd o serie de „dublări**41. Tabele de înmulţiri nu aveau,ca mesopotamienii. Nu cunoşteau alt tip de fracţii decît cele cu numărătorul 1. în schimb, operau corect ridicarea unui număr la pătrat, precum şi extragerea rădăcinii pătrate. Nu se poate afirma cu certitudine că ar fi cunoscut calculul algebric; se pare însă că nu (spre deosebire de babilonieni). Dar este posibil să fi avut o oarecare idee despre progresia aritmetică, precum şi despre o progresie geometrică42.
41	De ex., operaţia 4x5 o rezolvau astfel: (4 x2)-f (4 x 2)+4=20.
42	Deşi o problemă de progresie geometrică este enunţată într-o formă amuzantă: „Erau 7 case> fiecare cu 7 pisici. Fiecare pisică a mîncat 7 şoareci, fiecare şoarece a mîncat 7 spice, îecare spic avea 7 boabe. Căutaţi totalul". (7 ease-j-49 pisici + 343 şoareci 4-2 401 spice-f-16 807 boabe=19 607).
13 6
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
în domeniul ştiinţelor exacte, geometria şi astronomia au fost cele în care egiptenii au înregistrat rezultate mai apreciabile. Anticii greci — Hero-dot, Strabon, Diodor din Sicilia, — afirmau că geometria, născută (după cum arată însuşi numele) din necesităţile măsurătorii terenurilor agricole, era o creaţie
Cerul imaginat de egipteni sub chipul unei vaci, susţinut de zei; dedesubt — stelele şi bărcile soarelui. — Din mormîntul faraonului Sethi I
a egiptenilor* într-adevăr, ei ştiau să calculeze suprafaţa dreptunghiului, a triunghiului, a trapezului, chiar şi a cercului — în acest ultim caz operînd cu o valoare a iui n foarte apropiată de cea exactă (3,16 în loc de 3,14). De asemenea, egiptenii calculau^ corect volumul cilindrului, al piramidei şi al trunchiului de piramidă. Dar niciodată autorii textelor care expun problemele, indicînd soluţiile şi operaţiile, nu arată şi calea logică a rezolvării, raţionamentul şi demonstraţia.
Cosmologia şi astronomia egipteană au fost domeniile cel mai mult alterate — cum era şi de aşteptat — de gîndirea mitică. Pămîntul era imaginat că pluteşte pe un haos de apă; deasupra lui se arcuieşte cerul, o masă lichidă pe care navighează soarele în barca dimineţii şi în barca serii, avînd ca vîslaşi stelele. Cerul nu cade pe pămînt pentru că este susţinut de patru stîlpi; sau de munţii din răsărit şi cei din apus; sau de un taur cu patru coarne; sau de zeul aerului. Pură fantezie poetică, deci. Soarele, luna şi principalele stele erau divinizate. Constelaţiile, de asemenea, erau pentru egipteni nişte fiinţe cereşti.
Astronomia, în schimb, a căpătat totuşi la egipteni caracter de ştiinţă. Nu s~a născut, ca la mesopotamieni, din astrologie; fenomenele cereşti nu erau interpretate ca manifestări ale voinţei zeilor, nici ca putînd să dea indicaţii privind viitorul omului. Observînd cele 36 de constelaţii — „decanii46 — de-a lungul ecuatorialului ceresc egiptenii au stabilit, pe baza poziţiei şi apariţiei lor de cîte 10 zile, un ciclu de 360 de zile. Din anul 2776 î.e.n. a fost întocmit un calendar, la început lunar, în funcţie de fazele Lunii; acesta a fost corectat apoi luîndu-se ca punct de reper apariţia la orizont a stelei Sirius alături de Soare, — ceea ce a dus la seria de 365 de zile. Anul era împărţit în trei ano-
MEDICINA
137
timpuri agricole („revărsarea", „acoperirea", „anotimpul uscat"), şi în 12 luni de cite 30 de zile.
Acest calendar solar egiptean, modificat în epoca Ptolemeilor, a devenit calendarul iulian; apoi, cu mici retuşuri, calendarul gregorian de azi. Pentru măsurarea timpului egiptenii se serveau de calendare solare şi de clepsidre, în fine, egiptenii au determinat, cu o precizie uimitoare, Nordul (cu o deviaţie de cel mult un grad !), orientînd feţele marilor piramide în direcţia celor patru puncte cardinale,
MEDICINA
în mod deosebit, de un foarte bun renume se bucura în antichitate medicina egipteniior42a. Despre medicii lor vorbeşte îndelung şi cu admiraţie Hero-dot. Hipocrat a studiat medicina la Memfis, unde se afla şi marea bibliotecă a templului lui Imhotep. Iar Teofrast, Dioscoride şi Galenos citează mereu reţete medicale pe care ei le primiseră de la medici din Egipt.
S-au găsit mai multe reţetare egiptene; dintre acestea, mai importante sînt: cel conţinut în Papirusul Ebers (unde, pe 110 coloane sînt adunate tot felul de reţete grupate pe boli, apoi un mic tratat de fiziologie, indicaţii de higienă, precum şi multe formule magice); de asemenea, cel din Papirusul Smith care, pe lîngă 13 formule medicale-magice, mai conţine şi 48 de paragrafe în care sînt descrise diferite tipuri de răni şi fracturi, cu respectivele indicaţii de tratament.
Egiptenii atribuiau cauzele bolilor (dar nu şi ale fracturilor, sau ale rănilor) unor demoni, care trebuiau alungaţi cu ajutorul unor formule magice, dar concomitent şi prin respectarea sfaturilor indicate în reţetele medicale. Vrăjile, deci, trebuiau să fie însoţite de suportul material al unui medicament, Medicina şi magia erau două profesiuni cu totul distincte; probabil că medicii şi vrăjitorii se respectau reciproc; în orice caz, nu erau în conflict unii cu alţii.
Medicii erau formaţi în şcoli de medicină, care funcţionau pe lîngă temple; erau mîndri de şcolile în care învăţaseră şi pe care ţineau să le menţioneze ca pe un titlu de onoare. Erau împărţiţi pe specialităţi: internişti, oftalmologi, chirurgi, stomatologi, etc. Reţetele lor erau foarte complexe, acumulînd o mulţime de substanţe, — vegetale, minerale, sau preparate din părţi ale unor animale, sau din insecte (de ex., scarabei uscaţi şi pisaţi). Toate substanţele erau prescrise în doze foarte precise42 43 şi combinate după o tehnică farmaceutică bine stabilită. Ingredientele dezgustătoare (de ex., fecalele) aveau rostul magic
42	a Asupra medicinei egiptene dispunem de o informaţie bogată, cuprinsă in cel puţin zece papirusuri: Papirusul Ebers (mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. (este o compilaţie de 875 de reţete şi vrăji; cele două papirusuri Brugsch (cca 1250 î.e.n.) conţin 170 de prescripţii pentru diferite afecţiuni; Papirusul Hearst (din aceeaşi epocă) are 260 de formule contra muşcăturilor, durerilor de dinţi şi căderii părului; Papirusul Chester Beatty 6 tratează despre arsuri şi afecţiuni oculare; iar Papirusul Edwin Smith — cel mai vechi, de la începutul mileniului al III-lea î.e.n. — cuprinde, în trei secţiuni, 48 de observaţii chirurgicale, etc. (cf. M. Sendrail). _ Prin intermediul limbii greceşti s-au transmis limbilor moderne multe cuvinte, de origine egipteană, ca: farmacie (ph-ar-maki = „ceea ce dă siguranţă"), chimie (chim — „pă-uiînt negru"), amoniac (= „sarea lui Amon"), ş.a.
43	Măsurate Insă in volum; în greutăţi măsurate, le vor doza pentru prima dată grecii.
138
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
de a speria demonii care cauzau maladia. — Multe din aceste reţete străvechi mai sînt încă şi azi în uz în Egipt; altele au trecut în farmacopeea greacă, prin intermediul căreia apoi s-au transmis farmacopeei europene din Evul Mediu. Reţetele sînt redactate într-adevăr ştiinţific, după o schemă fixă care cuprinde cinci puncte: denumirea bolii, descrierea simptomelor, diagnosticul, prognosticul şi posologia. — Interesant de observat faptul că, în cazuri disperate, medicul îşi recunoştea incapacitatea de a vindeca (ceea ce vrăjitorul nu recunoştea niciodată).
Medicii egipteni cunoşteau bine anatomia externă a omului. Ca anatomie, internă, cunoşteau oasele şi organele interne — afară de rinichi — fără să poată face o distincţie clară între muşchi, nervi, vene şi artere: pentru toate acestea aveau în limba egipteană un singur euvînt. Dădeau explicaţii corecte funcţiilor muşchiului cardiac şi vaselor, care pornesc toate de Ia centrul motor — inima. Vindecau laringitele şi bronşitele44, pe care ie tratau şi prin inhalaţii, cum sînt tratate azi. Combateau cu succes constipaţia şi viermii intestinali; tratau retenţia şi incontinenţa urinară; iar pentru tratamentul afecţiunilor rectului45 exista un anume medic specialist, care purta onorabilul titlu de „paznic al anusului^ ! Ficatului îi dădeau mai puţină importanţă. Aveau — tot după mărturia lui Herodot — specialişti „medici de dinţi“; apoi, foarte pricepuţi ginecologi, care ne-au lăsat descrieri corecte ale afecţiunilor uterului, metr iţelor, ş.a. De asemenea, numeroşi oftalmologi (în Egipt, bolile de ochi fiind şi azi frecvente), a căror faimă ajunsese pînă în ţări îndepărtate. Erau renumiţi pentru tratamentul afecţiunilor pleoapei, a conjunctivitei granuloase, a leu cornului şi a cataractei. Numai Papirusul Ebers conţine aproape o sută de reţete pentru bolile de ochi.
în fine, foarte pricepuţi erau şi chirurgii egipteni. Un tratat de chirurgie osoasă, datînd din mileniul al IlI-lea î.e.n., expune 48 de cazuri de fracturi, luxaţii, contuzii, entorse. Chirurgii egipteni — care nu prescriau niciodată medicamente — au fost cei dintîi care au practicat punctele de sutură pentru închiderea marginilor unei răni, precum şi primii care au folosit atei ele în caz de fracturi.
RELIGIA
Herodot spunea că egiptenii sînt oamenii cei mai religioşi. Afirmaţia, justă în generalitatea ei, trebuie luată totuşi cu mici rezerve. Căci numărul imens de preoţi, de temple, de zeităţi, de sărbători, de ceremonii, de acte de cult, de teme si motive religioase în reprezentările artistice şi în operele literare, — nu constituie indiciul suficient al unei generale şi profunde religiozităţi, ci mai sînt şi tot atîtea forme de afirmare a autorităţii clasei sacerdotale sau a monarhiei „de drept divin". Pe lingă aceasta, la data cînd Herodot cunoscuse Egiptul religia degenerase în formele caricaturale ale zoolatriei; cînd erau divinizate sute de mii de pisici, de peşti, de şerpi, de crocodili, ale căror mumii se odihneau în morminte adeseori foarte luxoase.
44	Un papirus conţine reţetele a 21 de medicamente contra tusei; un altul» 18.
45	Ne-a parvenit un întreg tratat dedicat acestor afecţiuni.
BELJGIA
f 39
Privită în ansamblu şi in evoluţia ei trimilenară, religia egipteană oferă un spectacol relativ calm; un spectacol de oarecare umanitate şi de o linişte a resemnării. Există în această religie, fireşte, şi multe forţe ostile omului; dar egipteanul antic nu le vedea sub aspectul lor cel mai înspăimîntător. Sentimentul de teroare este mult mai puţin prezent în religia egipteană deeît în alte civilizaţii. Egistau, desigur, şi la egipteni o mulţime de spirite malefice, de demoni; dar niciodată aceştia nu puteau decide, şi impune triumful defini-tiv al răului. La nici. un alt popor ca la egipteni moartea nu a fost concepută cu atîta calm şi încredere: ea un moment firesc de trecere spre un alt fel de viaţă, spre viaţa eternă. Religia egipteană îi oferea omului iluzoriul balsam al liniştii, al împăcării şi al speranţei.
Formele de religiozitate primitivă (animism, totemism, fetişism, tahuism, magie) n-au dispărut niciodată complet în istoria Egiptului. Caracteristică, iacă din timpuri imemoriale, era strania formă religioasă a zoolatriei. Omul se simţea înconjurat de forţe divine, bune sau rele, care acţionau prin intermediul unor animale. Aceste forţe întrupate într-o fiinţă reală şi concretă, legată de o anumită ambianţă — şarpele pe cîmp, leul în deşert, crocodilul în fluviu, ş.a.m.d. — aveau pentru egiptean o importanţă mai mare (tocmai pentru ca erau prezenţe nemijlocite, imediate) deeît invizibilele „forţe divine'4. De aceea, cu mult înainte de 3000 î.e.n. trebuiau venerate, întrucît erau considerate totemuri, protectori ai triburilor. Acestor animale trebuia să li se cîştige bunăvoinţa şi protecţia: prin rugăciuni, prin sacrificii sau ofrande, şi prin divinizarea lor. Taurul, vaca, berbecul, clinele, pisica, leul, hipopotamul, şoimul, ibisul, etc., vor fi astfel divinizate. Şacalul, care în miez de noapte devorează cadavrele celor îngropaţi la marginea deşertului — deci, care Ie uşurează morţilor, le „ajută"4 trecerea în lumea de dincolo — va deveni zeul morţii şi va fi adorat ca atare. Crocodilul — care va deveni divinitatea cu numele Sobek — era patronul mai multor oraşe (centrul cultului său va fi Crocodilopolis — „Oraşul Crocodililor44); i se înălţaseră mai multe temple, slujite de preoţii săi; unele temple amenajaseră bazine în care erau întreţinuţi „crocodili sacri44. Cultul taurului sacru Apis a rămas permanent timp de trei mii de ani; la Memfis îşi avea grajdul său sacru, preoţii săi care îl slujeau, ceremoniile care îi erau rezervate. în alte temple, obiectul adoraţiei şi al unor procesiuni solemne era vaca, — ş.a.m.d.
De la reprezentările religioase zoomorfe46 s-a trecut apoi la imagini compozite, semi-umane, fantastice (paralel, însă, formele zoomorfe au continuat). Astfel: zeiţa Hatbor — femeie cu cap de vacă; zeul Anubis — bărbat cu cap de şacal; zeul apelor Sobek — om cu cap de crocodil ; zeul Horus — cu cap de erete, ş.a.m.d. O asemenea reprezentare — care privitorului de azi îi apare de neînţeles, de-a dreptul monstruoasă şi ridicolă — îşi avea explicaţia sa în cadrul procesului gîndirii religioase a egipteanului antic, şi anume: se spunea despre zeu că el iubeşte, dar şi urăşte; că ajută, dar şi pedepseşte; că dăruieşte, dar şi ia înapoi cu sila. Or, acest dublu aspect al zeului nu putea fi sugerat printr-o reprezentare pur zoomorfă, exclusiv a şacalului, a ereteiui, a crocodilului, etc. Şi atunci, s-a recurs la o reprezentare de compromis, la o reprezentare dublă: nu se putea renunţa la tradiţionala reprezentare animală, dar
46	Gare prin rolul lor de totemuri evocau timpurile primelor diviziuni politice si administrative ale nomelor.
140
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Zeul Kimum imaginat în chip de şoim
acum corpul omenesc este cel căruia i se va rezerva funcţia de a sugera aspectele pozitive, binefăcătoare, „umane", ale divinităţii (cf. Ad. Erman).
Imaginea despre zei ca fiinţe întrucîtva umane (prin aspect, prin comportament, prin viaţa familială, ş.a.) a apărut încă din epoca predinastică. Dar niciodată antropomorfismul nu a reuşit să se impună total în Egipt; zeul va mai păstra măcar un detaliu, măcar simbolul unui atribut care să amintească reprezentările zoomorfe. Şi cum fiecare oraş, sau chiar fiecare templu îşi alegea zeul său proclam îndu-1 divinitate supremă, numărul zeilor a crescut imens, iar prezentarea atributelor şi a funcţiilor lor a devenit haotică. Centrele religioase mai importante (Heliopolis, Memfis, Teba, Abydos) au procedat la o organizare şi ierarhizare a lor; şi cum divinităţile mai prestigioase şi socotite mai influente le-au asimilat pe celelalte, însuşindu-şi rolul şi atributele lor, multiplicitatea lor a devenit, în fond, doar aparentă. Ceea ce a rămas din tot acest proces, a fost un amestec de credinţe şi de culte, disparate, adeseori opuse şi contradictorii. Căci ceea ce mai caracterizează religia egipteană este şi lipsa unui corp de doctrine, un corp unic, de autoritate, care să-i stabilească acestei religii dogme, să-i dea unitate, ordine şi stabilitate.
Se poate, totuşi, reconstitui panteonul egiptean cu principalele sale divinităţi, care însă aveau o autoritate mai mult sau mai puţin locală. Foarte puţine dintre acestea au fost venerate în întreaga ţară.
Divinitatea cea mai importantă încă din epoca Regatului Vechi era zeul soarelui Ra, care străbate cerul — ziua în „barca dimineţii", noaptea în „barca serii". Ra era reprezentat cu cap de erete (Horus), purtînd discul solar şi capul şarpelui Uraeus (în egipteană Uraios), străveche divinitate zoomorfă solară. — Thot (reprezentat cu cap de pasăre Ibis), zeul Lunii şi locţiitorul lui Ra, inventatorul „cuvintelor divine", a hieroglifelor, — deci părintele înţelepciunii, al ştiinţelor şi al artelor. — Nut, doamna cerului şi mama stelelor. — Hat-hor, stăpîna păcii şi a tuturor zeilor. — Apoi marele Osiris, zeul pămînturilor rodnice şi stăpînul recoltelor, domnul şi judecătorul morţilor. — Ptah, „zeul cu chip frumos", adorat la Memfis şi al cărui cult era asociat cu acela al boului Apis. — Amon, venerat la Teba ca zeul suprem. — Sobek, domnul apelor, unfăţişat cu cap de crocodil. — Seth, zeul rău, războinic, duşmanul lumii, ucigaşul fratelui său Osiris.
Acestor divinităţi li s-au adăugat, în epoca Regatului Nou, altele, aduse din ţările Orientului Apropiat (ca Baal, Anat, Astarte, ş.a.) care însă nu s-au bucurat niciodată de simpatia egiptenilor. în aceeaşi epocă, o importanţă tot mai mare a căpătat la Teba cultul lui Amon, ai cărui preoţi căutau să submineze autoritatea regală. Amenofis IV, pentru a restabili prestigiul şi puterea monarhică (dar fără intenţia de a stabili un cult monoteist, cum se
CULTUL, SĂRBĂTORILE
141
afirmă uneori) a impus ca divinitate supremă pe zeul discului solar Aton47, dar fără a reuşi pînă la urmă să slăbească poziţia puternicului cler teban.
Faraonul era considerat fiul zeului, locţiitorul său în Egipt şi zeu el însuşi, purtînd chiar emblemele divine, — fără însă ca „divinitatea^ sa să aibă un rol important în religia egipteană. Nu era numit „mare zeu“, ci i se dădea doar titlul onorific de „zeu bun“; iar după moarte i se consacra un templu, un sacerdot iu şi onorurile cultului.
Nu ne-a parvenit de la egipteni nici un text care să ne prezinte în mod organic şi în amănunte un sistem cosmogonic. Dar dispunem de elemente care să ne permită reconstituirea (cam vagă, ce e drept) a unei cosmogonii; mai puţin elementele provenind din şcolile teologice de la Memfis şi Teba, eît cele mai detaliate care ne comunică concepţia cosmogonică a şcolii teologice helio-p oliţa ne.
După învăţătura teologilor din Memfis, la început a fost oceanul întunecat, haosul, numit Nun; în care sălăşluia doar Atum, primul zeu, cel care va crea lumea, ieşind din adîncuri în chip de soare şi devenind astfel Ra, zeul suprem48. Atum-Ra a creat patru zei şi patru zeiţe. între aceştia este şi zeiţa Nut (cerul), reprezentată cu trupul arcuit deasupra lui Keb (pămîntul). De asemenea, şi zeul fertilităţii Osiris, apoi soţia sa Isis, şi zeul răutăţii şi al deşertului Seth. în legătură cu aceşti zei s-au format o mulţime de mituri şi de legende; dintre toate, de cea mai mare popularitate s-a bucurat legenda lui Osiris şi Isis, devenită poate poemul de cea mai vibrantă umanitate din întreaga literatură egipteană.
în afară de aceste divinităţi — şi adeseori situîndu-i mult deasupra lor — poporul simplu adora şi alţi zei; în primul rînd, pe cei legaţi de viaţa agricolă. Astfel, erau divinizaţi ca zei Nilul şi Griul; apoi o serie de spirite, de protectori: al gravidităţii, al naşterii, al vindecării de o anumită boală, al casei, ş.a.m.d. Uneori (dar mai rar) au ajuns să fie divinizaţi oameni de seamă; astfel unii regi (Amenofis I, Snefru, Sesostris III, ş.a.) şi chiar cîţiva viziri; de pildă, Imhotep, vizir, arhitect şi medic al regelui Djeser din dinastia a III-a; sau Amenhotep, arhitectul faraonului Amenofis III.
CULTUL. SĂRBĂTORILE
Cultul divin se desfăşura zilnic şi în toate templele ţării la fel, după un ritual stabilit precis în toate amănuntele.
în fiecare dimineaţă marele preot intra singur în sanctuarul templului. Aprindea focul sacru, punînd pe foc tămîie, şi deschidea mica încăpere în care se afla statuia zeului. Se prosterna cu fruntea la pămînt rostind imnul de adoraţie. Apoi scotea din nişă statuia (de obicei de lemn, spre a putea fi uşor purtată la procesiuni), o stropea cu apă sfinţită, o tămîia, o îmbrăca cu cele patru veşminte rituale de in în culori diferite, apoi termina toaleta zeului parfu-mîndu-1 cu uleiuri aromatice şi fardîndu-1. în fine, îi prezenta ofrandele: mîn-
Faraonul însuşi şi-a schimbat numele în Ekhnaton — „cel iubit de Aton“.
48	într-o altă versiune, el a apărut în chip de copil dintr-o floare de lotus; într-o alta — dintr-un ou aflat pe o stîncă ieşită din ape.
142
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
care variată, băutură şi fiori. Ceremonia se repeta la prînz. Seara, zeului i se servea o nouă masă, i se făcea toaleta de noapte, statuia zeului era dezbrăcată de veşminte, zeul „adormea", sanctuarul era din nou purificat cu fum de ta-mîie, — după care uşa era închisă şi ştampilată.
Numai la marile sărbători — cînd aveau loc şi spectacole dramatice religioase, adevărate „misterii" — statuia era scoasă în curtea templului, unde aştepta mulţimea credincioşilor; sau era dusă în procesiune solemnă pe străzile oraşului şi chiar în alte localităţi.
Cultul morţilor — aspectul cel mai original al religiei egiptene, poate cel mai important, în orice caz cel mai spectaculos — era legat de concepţia egiptenilor despre natura omului şi nemurirea sufletului.
Potrivit acestei concepţii omul era compus din trei părţi: corpul material, sufletul imaterial şi invizibil, — şi al treilea element Ka, „dublul" sau principiul vital din om; un fel de fantomă vizibilă dar impalpabilă, avînd forma exactă a corpului. Ka îl însoţeşte pe om toată viaţa, iar după moartea omului îi supravieţuieşte ea un geniu protector, eontinuînd să se intereseze de trupul şi de sufletul lui.Dar pentru ca să poată face aceasta, Ka are nevoie de două lucruri: de o locuinţă materială, reală49, precum şi de un suport material. Acest suport este corpul, corpul destructibil, dar care poate fi conservat prin îmbălsămare. îmbălsămarea este absolut necesară, indispensabilă pentru ca defunctul să-şi poată continua viaţa şi după moarte50. Totuşi, dacă şi mumia s-ar distruge, atunci pentru a se asigura viaţa „dublului", a lui Ka, şi rolul său protector, se mai anexează în mormînt şi o statuie a defunctului (de piatră, de teracotă sau de lemn; în mărime naturală sau în miniatură), care va servi drept suport „dubiului", lui Ka, — şi care va fi deci o garanţie a supravieţuirii omului.
Prima grijă, prin urmare, trebuia să fie conservarea corpului defunctului, pentru ca sufletul să poată reintra în el; de aici, practica îmbălsămării.
Pregătirea mumiei începea cu extragerea creierului şi a viscerelor care, impregnate cu parfumuri, se păstrau în patru urne (canope — pentru ficat, intestine, plămîni şi inimă). în locul inimii se punea un scarabeu51, din argilă sau dintr-o piatră dură, avînd gravată o formulă magică ce pleda în favoarea defunctului cînd va ajunge în faţa tribunalului lui Osiris. Apoi corpul era umplut cu produse răşinoase şi aromatice (smirnă, scorţişoară, tămîie, ş.a.); i se reconstituia forma eu ajutorul unor ghemotoace de paie sau cu tampoane de stofă; după care era ţinut 70 de zile într-0 soluţie de carbonat de sodiu (natron), şi în fine înfăşurat — după spălare —• în foarte multe fîşii de pîxiză de in îmbibate într-un clei aromat. Mumia era în cele din urmă închisă într-un sicriu de lemn de forma trupului, — în interior pictat cu figuri şi scene simbolice în culori, precum şi cu un text religios-funerar în hieroglife; iar în exterior sicriul antropomorf era pictat cu portretul defunctului52.
49	De aceea mormintele mi aveau aspect de simple cavouri, ci de adevărate „locuinţe", amenajate — real sau figurat — cu toate cele necesare vieţii.
50	„Defunctul" — căci conceptul de „mort" nu cadrează cu o asemenea concepţie despre om, viaţă şi moarte.
51	Simbol al reînnoirii, al generaţiei spontanee, scarabeul servea ca amuletă, sau pentru a ştampila, figurîndpe sigiliile de argilă. „Scarabeul inimii" era uneori plasat pe mumie, sau incastrat într-un obiect.
52	Herodot descrie şi alte două feluri de îmbălsămare, mai simple, pentru cei mai săraci (Istorii, II, 86 — 90).
GÎNDIREA PRE-FILOS OFICĂ
143
6 în acest fel, îmbălsămătorii profesionişti (preoţi de rang inferior) au pregătit sute de mii sau poate milioane de mumii, începînd din epoca Regatului Vechi53. (în epoca predinastieă, simpla înmormîntare în nisipul deşerţii*” lui asigurase o mumificare naturală). Alături de sarcofag se puneau diferite obiecte de uz curent, mîncarc (adevărată sau modelată), precum şi o serie de figurine de argilă sau de lemn care reproduceau chipurile celor din casa de-tunetului — rude, concubine, servitori, sclavi, etc. — de compania cărora defunctul avea nevoie în viaţa sa viitoare. în acelaşi scop se puneau uneori figurine angajate într-o scenă de viaţă cotidiană şi plasate — asemenea unor jucării — în cadrul corespunzător (o casă, un atelier meşteşugăresc oarecare, o corabie, ş.a.m.d.); „jucării44 care astfel păstrează o preţioasă valoare documentară.
Cultul morţilor (un cult al strămoşilor nu exista la egipteni) includea şi ofrande regulate, ceremonii, acte de cult diverse; servicii care au fost asigurate secole de-a rîndul (în cazul faraonilor) de donaţii generoase făcute tem-plului, — deci şi de preoţi acreditaţi templului care ţinea de morm intui faraonului respectiv54.
GINDIREA PKE--FÎLOSOFICĂ
Elemente de gîndire pre-filosofică pot fi găsite în cultura egipteană într-o măsură mai consistentă decît în cea mesopotamiană.
încă din epoca Regatului Vechi, natura le apărea egiptenilor ca un corp unitar şi ordonat. Dar ordonat nu de un zeu, ci de Maat55, care este nu numai principiul raţiunii şi al justiţiei {Maat s-ar putea traduce prin „adevăr44 şi „dreptate44), ci şi al ordinei şi organizării lumii. — în aceeaşi epocă au apărut şi atitudini de scepticism religios. în Sfăînirea unui om deznădăjduit cu sufletul său — unul din textele cele mai interesante ale literaturii egiptene — gîn-direa laică, eliberată de rigorile teologice, pune la îndoială dogma nemuririi sufletului şi, denunţînd starea generală de decadenţă a vremii, proclamă ca singure valori onestitatea şi generozitatea — şi conclude cu recomandarea:
5j în perioada tardivă o altă categorie de îmbălsămători pregăteau mumiile sutelor de mii de animale îmbălsămate.
55	ex*' ^ preoţi pentru cultul funerar al lui Khefren, 15 pentru al lui Kheops.
Gîndirea egipteană se foloseşte şi ea de reprezentări mitice.
144
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
„Petrece-ţi ziua în veselie şi dă uitării grijile”. — în fine, tot în această perioadă a trăit şi Ptah-hotep, primul moralist din istorie cunoscut, autorul unor ample învăţături, conţinînd norme de conduită etică şi politică.
în perioada Regatului Mediu, odată cu apariţia scrierilor de matematică (Papirusul Rhind) se afirmă tot mai mult gîndirea abstractă, ideea cognosci-bilităţii lumii independent de normele şi prescripţiile preoţilor, deci o încredere în gîndirea individuală, liberă, raţională. S-a remarcat (cf. I. Banu) că tot acum egipteanul a început să întrevadă relaţiile matematice între lucruri ca o permanenţă universală; în timp ce ideile de repetabilitate, de necesitate şi de universalitatea relaţiei constituie tot atîtea premise care vor duce mai tîrziu la formularea principiului de „lege” şi de „legitate”.
Cu epoca Regatului Nou a apărut un filon idealist în speculaţiile asupra temei „începuturilor”: elementul primordial nu mai este acum apa, deci un element material (ca în cosmogonia heliopolitană), ci zeul Ptah, principiu abstract şi unic al tuturor formelor şi lucrurilor. Dar atitudinea filosofică a egiptenilor este mai variată şi mai independentă de teologie decît s-ar putea crede. Un exemplu în acest sens este acel Ciniec al harpistului care, rămînînd indiferent la normele de viaţă pioasă şi la dogmele teologiei cu privire la viaţa de dincolo, recomandă o comportare hedonistă: „Sporeşte încă şi mai mult plăcerile pe care le ai !“. Un cârpe diem — avani la lettre: din secolul al XXI-lea î.e.n.
în ultimele epoci ale istoriei Egiptului antic, spiritul religios a slăbit (deşi superstiţiile au sporit). Gîndirea laică a făcut progrese, ajungînd la concluzii de nuanţă materialistă chiar şi în cosmogonie. Diodor din Sicilia (şi alţi scriitori antici care au cunoscut Egiptul) ne informează despre credinţele egiptenilor care susţineau că „un sol atît de propice ca al Egiptului a trebuit să genereze primii oameni. Ploile mari, temperate datorită climei calde au făcut aerul foarte potrivit pentru naşterea iniţială a animalelor” (ap. C. Daniel). — Dealtminteri, dacă filosofi greci dintre cei mai mari au ţinut să cunoască ştiinţa şi gîndirea egipteană (care vor lăsa urme în opera lor), este pentru că la acea dată egiptenii — cum scria Herodot — erau „cei mai înţelepţi” şi „cei mai învăţaţi” oameni, „mult mai isteţi la minte decît elenii”56.
ARTA EGIPTEANĂ. ARHITECTURA
Arta egipteană impresionează în primulrîndprin surprinzătoarea sa modernitate. îl impresioneazămaipuţinpe contemplatorul cu preferinţe pentru estetica barocă, romantică sau realistă; în schimb îl va entuziasma pe devotatul artei clasice — sau al celei parnasiene.
Căci arta egipteană este o artă de mare demnitate şi distincţie. Este ermetică, închisă oricăror sugestii venite din partea artei altor ţări, păstrînd un aer de profundă solitudine. Nu ţine deloc să emoţioneze, este cea mai impersonală din întreaga arie culturală antică orientală (cf. E. Faure). Afişînd o vizibilă mîndrie — dar lipsită de aroganţă sau de duritate — este profund umană tocmai prin marea ei simplitate. Viaţa ei se comunică privitorului în mod direct şi net, din gestul natural şi din atitudinea exactă a personajului uman
56	Istorii, II, 4.
PIRAMIDELE
145
reprezentat. Un personaj a cărui rigiditate creată de poza sa solemnă, convenţională, nu deranjează.
Arta egipteană este dominată de ideologia religioasă şi de cea monarhică. Această situaţie îi impune artistului stilul solemn şi respectarea tradiţiei. Solemnitatea şi conservatorismul acestei arte aveau rolul de a reclama privitorului un sentiment de respect faţă de autoritatea constituită. Nu se putea deci vorbi de o autonomie a artei, de o artă dezinteresată, generată de intenţii pur estetice, care să propună opera creată unei contemplaţii directe estetice. Artistul trebuia să ilustreze o idee religioasă sau politică; să comunice privitorilor un sens care i-a fost dinainte stabilit, comandat, impus. Arta lui nu line atît să „reprezinte", cît să „simbolizeze". Arta devine astfel o hieroglifă, al cărei sens ascuns este stabilit dinainte.
Totul în arta egipteană este dictat ele ideea continuării existenţei şi după moarte. Ideea „lumii de dincolo" va fi aceea în funcţie de care şi în jurul căreia se va organiza aproape întreaga artă egipteană. — Fără însă ca imaginea acelei lumi „de dincolo" să aibă nimic întunecat, dezolant, macabru. Arta egipteană nu stă - cum greşit se susţine uneori — sub egida morţii. Egipteanul nu este obsedat de ideea deprimantă a morţii, ci arta sa este o senină înţelegere a morţii concepută ca o continuare firească a vieţii. Este, în ultima analiză, un triumf şi un elogiu al vieţii. în Egiptul antic moartea nu este definitivă. De aceea, monumentele funerare egiptene sugerează şi glorifică eternitatea.
Cea mai veche formă de arhitectură funerară este mastabo57, — o construcţie masivă de cărămidă sau de piatră ridicată deasupra unui mormînt, săpat adînc în pămînt (un puţ vertical în care este depus sarcofagul şi obiectele funerare indispensabile, puţ care apoi este zidit şi umplut cu pietre şi pămînt). în mastaba se află — exact deasupra mormîntului — o capelă în care se celebrau riturile funerare, mobilată eu o masă pentru ofrande; alături era o stelă (pictată sau gravată), în dosul căreia se afla „coridorul" (în arabă: serdab), zidit, conţinînd statuile defunctului. Acesta comunica — prin statuile care îl reprezentau — cu familia sa care, prin nişte ferestruici mici, îi aducea ofrandele şi fumul de tămîie. Capela era decorată cu scene (pictate sau sculptate în basorelief) reprezentînd diferite activităţi din viaţă, şi care — pe cale magică — menţineau defunctul „în viaţă". Mastabele — morminte ale unor particulari de rang înalt — erau grupate, regulat, în jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui personaj foarte bogat putea avea şi alte încăperi, comunicînd între ele prin coridoare.
PIRAMIDELE
Un tip mai evoluat de monument funerar, apărut în timpul dinastiei a III-a, este piramida în trepte58. Primul monument de acest fel a fost construit de vizirul şi arhitectul Imhotep pentru regele Djeser, fondatorul dinastiei a
57	în arabă „banchetă" — zidurile construcţiei fiind uşor înclinate. La Început, capela era în afara mastabei.
5S Pînă la această dată regii erau înmormîntaţi în mastabe. Piramida de la Saqqara are 6 trepte uriaşe, fiecare de 10 m înălţime. Ca aspect, aminteşte ziguratul babilonian, sau Piramidele în trepte ale aztecilor si mayaşilor — cu care însă, în afară de formă, nu are nimic altceva comun. 10
10 - Istoria culturii şi civilizaţiei
i46
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
IlI-a, la Saqqara. Piramida — o suprapunere în diferite etape peste o mastaba pătrată — are dimensiuni impresionante: laturile bazei dreptunghiulare de 109 m şi 121 m, iar înălţimea de 61 rn. (Nu s-a păstrat zidul de incintă — în interiorul căruia erau curţi, altare şi alte construcţii ceremoniale, — lung de 1600 m, înalt de 10 m şi cuprinzînd o suprafaţă de 15 ha). Camerele funerare ale regelui şi a 11 membri ai familiei sale erau săpate în stîncă. Sarcofagul regal era depus în fundul unui puţ, adînc59 60 61 de 28 m.
în timpul dinastiei următoare au fost construite marile piramide00 de la Giseh, — care se numeau: „Orizontul lui Kheops", „Mare este Khefren" şi „Divin este Mikerinos". Asemenea piramide, geometric perfecte, se cunosc azi în Egipt aproximativ 80.
Baza pătrată a celei dintîi — care ocupa o suprafaţă de mai bine de 5 ha — avea latura de 237,50 m şi înălţimea de 147 m (azi — 138 m), terminată cu o platformă de 6 m2 61. 2 300 000 de blocuri de calcar gălbui, dispuse în 220 de rînduri, erau acoperite cu lespezi de calcar fin alb (din care azi au mai rămas puţine, la baza piramidei). Singura intrare în piramidă se află pe latura nordică, la o înălţime de 16,50 m. în interior a fost construit un adevărat sistem de coridoare, galerii, canale de ventilaţie, ete., totalizînd cîteva sute de metri în lungime. (Galeria cea mai lungă este de 47 m cu o înălţime de 8,50 m). Un coridor în pantă duce la camera funerară, în care se află şi azi sarcofagul lui Kheops. Situată în centrul piramidei, camera funerară a faraonului — lungă de 10,50 m, lată de 5 m, şi înaltă de aproape 6 m — este în întregime din granit, plafonul constînd din 9 blocuri, care cîntăresc aproximativ 400 de tone. Din galeria de intrare se ramifică un coridor care coboară în pantă pînă la o adîncime de 31 m sub nivelul bazei piramidei, la un puţ destinat — iniţial — să adăpostească sarcofagul regal. Camera funerară a reginei, canalele de aerisire, cinci spaţii libere etajate, menite să reducă din presiunea masei uriaşe de piatră asupra boitei cavoului, completează această uimitoare operă de ştiinţă şi de tehnică.
Ansamblul arhitectural al piramidei lui Kheops mai cuprindea un templu funerar, de la care o şosea ducea la un al doilea templu funerar, situat la marginea deşertului. Apoi, trei piramide mai mici, morminte ale unor regine; cinci bărci mari de lemn plasate în gropile săpate în stîncă chiar lingă piramidă; în fine, faimosul Sfinx din Giseh. Pe o ridicătură de calcar lungă de 200 m faraonul Khefren a pus să se sculpteze un uriaş idol în formă de leu (lung de 57 m şi înalt de 20 m), care să-i protejeze mormîntul. Maiestuosul cap al idolului, cu senina sa frumuseţe divină, este imaginea regelui adorînd răsăritul soarelui62.
Gigantica operă de construcţie a Marei Piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, în care timp „au muncit fără întrerupere cîte o sută de mii de oameni"63.
59	Etapa următoare a acestui tip de mor mint regal este reprezentată de piramida în trepte de Ia Meidum (la 20 km de Saqqara), construită de fondatorul dinastiei a IV-a — cca. 2670 î.e.n. — Snefru, tatăl lui Kheops.
60	Pgramis este un cuvînt grecesc (numele unei turte din făină de grîu care avea o formă ţuguiată). Piramidele erau morminte ale regilor din dinastiile III—XVII, apoi ale suveranilor etiopieni din dinastia a XXV-a şi a urmaşilor lor.
61	Piramida lui Khefren are laturile bazei de 145 m şi 215 m, iar înălţimea, de 113 m; piramida lui Mikerinos, cea mai mică, este înaltă de 62 m.
62	Figura Sfinxului a fost mutilată de un emir arab în timpul Evului Mediu.
68 Herodot, Istorii, II, 114-115. Aceeaşi cifră o dă si Diodor din Siciîia (Biblioteca, I, 63); dar Plinius 300 000 (Hist. Nat., XXXVI, 17).
TEMPLELE
147
Blocurile de piatră — unele de 20 de tone — au fost aduse de la mari distanţe, pe tăvălugi, pe sănii trase pe nisip sau între două bărci; ridicate cu ajutorul pîrghiilor şi a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe şi planuri înclinate, înălţate pe terase succesive de pămînt şi cărămidă, terase înlăturate apoi după terminarea construcţiei64 65.
Cele trei piramide nu sînt numai opere de o tehnică uimitoare; şi nici doar operele cele mai monumentale din întreaga istorie a arhitecturii85. Concepute pentru a adăposti morminte regale, ele nu sînt rezultatul unor intenţii artistice. Dar efectul extraordinar estetic, obţinut prin integrarea lor în peisajul ambiant, proporţiile lor perfecte date de raportul dintre bază şi înălţime, impresia puternică şi diferenţiată pe care o lasă fiecare piramidă în parte, fiecare cu personalitatea ei distinctă, precum şi efectul pe care îl creează întregul ansamblu, _ le conferă şi un caracter deosebit artistic.
Tipul de piramidă perfectă a continuat (în dimensiuni mult mai reduse) pîna în epoca Regatului Nou. Dar începînd din timpul dinastiei a XVIIÎ-a — cînd jefuitorii de morminte începuseră să opereze intr-un mod din ce în ce mai îngrijorător — faraonii au adoptat tipul de mormînt complet subteran (hipogeu), cu mai multe încăperi, săpate în pereţii de stîncă, cu intrarea ornamentată cu basoreliefuri şi statui, — cum sînt mormintele mai noi din Valea Regilor (61 de morminte cunoscute) şi cele din Valea Reginelor, pe care anticii o numeau „Valea Frumuseţii".
S-a remarcat (cf. Et. Drioton) că niciodată pînă la egipteni şi în nici o altă parte a lumii la acea dată, piatra n-a fost atît de mult întrebuinţată. Utilizarea acestui material durabil era asociată cu ideea religioasă de „veşnicie44 pe care piatra o conferă operei. Piramida era „sălaşul etern44 al faraonului, (în schimb locuinţa sa temporară, palatul, era construit, cum s-a spus, din cărămidă uscată la soare; fapt pentru care nu s-a păstrat nici măcar planul unui palat regal).
De asemenea, nici templele nu puteau fi concepute altfel decît în piatră; căci templul era numit de egipteni „Casa veşniciei44.
TEMPLELE
Pînă în perioada Regatului Nou arhitectura templelor egiptene nu poate fi reconstituită decît cu aproximaţie.
în timpul Regatului Vechi, odată cu afirmarea cultului soarelui s-au construit „templele solare". Cum ceremonia cultului zeului Ra — zeul soarelui — se desfăşura sub cerul liber» aceste „temple44 constau dintr-un zid de incintă dreptunghiular; curtea era dominată de un obelisc înalt de 36 m, plasat pe un soclu de 20 m, şi avînd alături un mic sanctuar cu statuia zeului; iar în faţă, un altar din alabastru, alcătuit din patru mese, pentru ofrande (templul
64	Pentru detalii, v. D. Catană, Tehnica construcţiilor la vechii egipteni; în „Ştiintă si tehnică", 1956, nr. 11.
65	Cunoştinţele matematice ale constructorilor piramidei lui Kheops s-au revelat in precizia orientării astronomice, în raporturi numerice, în date de geometrie aplicată în construcţie, etc., care — interpretate în sens esoteric — au dus la constituirea fantezistei „ştiinţe piramidologice". Vezi Insă, C. Daniel, op. cit în bibliografie.
148
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
din Abu-Gurob). — Abia în perioada următoare, a Regatului Mediu, se va constitui o adevărată arhitectură a templului. Astfel, cele mai importante temple care dau măsura artei arhitecturale egiptene — în modalităţi diferite — sînt: templul reginei Hatşepsut din Deirel-Bahri, cele doua temple ale lui Ramses II săpate în stîncâ de la Abu-Simbel; apoi faimoasele temple din Abydos, Karnak şi Luxor.
Ca model, poate fi luat templul lui Amon din marele ansamblu de temple de la Karnak. Templul a fost început şi într-un fel terminat pe la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n., dar forma definitivă a căpătat-o între anii 1580-1200 î.e.n. în interiorul unui zid de incintă cu perimetrul de 3800 m, intrînd printr-o poartă flancată de o pereche de enorme turnuri prismatice 66 şi străbătînd curţi imense, se ajungea la curtea centrală hipostilă (adică acoperită şi susţinută de coloane), care ducea la sanctuarul cu statuia zeului, în faţa sanctuarului era altarul pentru ofrande.
în Egipt apare — pentru prima dată în Orientul Apropiat — o impunătoare arhitectură a coloanelor. Mult prea numeroase pentru a-şi justifica doar un rol pur şi simplu funcţional (templul clin Luxor, de pildă, avea 134 de coloane, dispuse pe 16 rînduri), coloanele erau acumulate, distribuite şi modelate astfel încît să creeze un efect estetic, să confere construcţiei o armonioasă rezolvare a raporturilor dintre elementele arhitectonice. Coloanele au capitelurile de forma florii de lotus sau de papirus; iar modulaţiile coloanei sugerează un mănunchi de tulpini ale acestor plante. Spre sfîrşitul Regatului Nou a apărut şi coloana cu trunchiul cilindric neted şi cu capitelul care stiliza forma frunzelor de palmier. Aceste forme au sugerat (v. Alpatov) ipoteza originii lor: fie o imitaţie a copacilor plantaţi pe două rînduri printre care treceau procesiunile solemne, fie pentru a sugera imaginea simbolică pietrificată a unei dumbrăvi sacre. — Coloanele celor mai mari temple erau ornamentate cu inscripţii în hieroglife. Pentru a completa imaginea naturii simbolizată de ansamblul templului, tavanele erau pictate cu stele şi felurite păsări; iar pardoseala era decorată — spre a imita suprafaţa unui rîu — cu plante acvatice şi cu peşti.
Un element arhitectural, original egiptean, era obeliscul.
In îndepărtata epocă pre-dinastică un bloc subţire şi înalt de piatră era plantat vertical; pe vîrful său apărea soarele, ia răsărit. Din Heliopolis — unde se pare că apăruse pentru întîia oară — această, piatră „miraculoasă*4 s-a răspîndit şi în restul ţării. în timpul Regatului Nou, obeliscurile — acum fasonate prismatic, mai precis: ca o piramidă foarte prelungită, şi avînd vîrful poleit sau placat cu aur — erau plasate, cîte două, în faţa turnurilor, a pilonilor de la intrarea templelor. Apoi, cînd cultul soarelui a devenit mai popular, obeliscurile — avînd sculptate imagini simbolice şi texte hieroglifice — au apărut, cîte unul, în faţa templelor.
Obeliscurile erau din granit de culoare roz şi erau aduse, toate, din carierele de la Assuan. Un obelisc cîntărea elteva sute de tone. Giganticul obelisc început şi lăsat neterminat, în cariera de lîngă Assuan, are o lungime de 51 m, şi cîntăreşte 1168 de tone. Transportul şi înălţarea unui obelisc punea
66	Numite piloni. Cele mai mari asemenea turnuri aveau mai multe etaje (cu încăperi cu destinaţie necunoscută, de locuinţe sau depozite). De regulă un templu avea un singur pilon; dar construcţiilor noi ale templului lui Amon din Karnak li s-au adăugat altele (în total 10 perechi de turnuri).
149
SCULPTURA
probleme deosebit de complicate, care erau de resortul unei anumite cate-gorii de tehnicieni specializaţi. (Se cunosc numele a 6 dintre aceştia).
Obeliscurile egiptene i-au impresionat extraordinar pe străinii veniţi in Egipt. Assurbanipal a pus să se transporte două obeliscuri Ia Ninive, iar împăraţii romani au dus mai multe obeliscuri la Roma şi la Bizanţ. Azi, în tot Egiptul n-au mai rămas decît patru sau cinci obeliscuri (eL S. Sauneron). în schimb, de-a lungul secolelor au fost transportate la Paris, la Londra, la Constanţinopol, la New York. Cele mai multe se află la. Roma — în număr de67 12.
SCULPTURA
Nici sculptura egipteană nu s-a născut dintr-o intenţie de ordin estetic, nu a fost destinată în primul rînd contemplaţiei estetice.
O statuie egipteană nu era expusă spre a fi admirată pentru frumuseţea ei, ci era ascu nsă (cu cîteva excepţii) în penumbra templului, sau în întunericul camerei funerare. Statuile zeilor şi ale regilor din temple erau obiecte de cult, de adoraţie; iar cele păstrate în morminte erau concepute ca suport al „dublu*» lui“ celui decedat. Şi sculptura egipteană era dominată de ideea eternizării omului. De aceea sculptorul era numit „cel care menţine în viaţă".
Ca atare, el trebuia să urmărească redarea cît mai exactă a figurii subiectului său. Partea cea mai importantă a statuii rămînea capul. Spre a fi cît mai „fotografice", statuile — din lemn sau din piatră de calcar — erau policrom a te. Impresia de viaţă era obţinută şi prin artificiul tehnic al realizării ochilor: globul ocular era incrustat în lemnul sau piatra statuii, cu conjunctiva lucrată din piatră albă, iar pupila din metal, sub o cornee de cuarţ transparent, într-o'montură fină de bronz.
Dar principiu] reproducerii exacte, cît mai realiste a modelului nu era un principiu absolut şi exclusiv. Sculptorul trebuia să reprezinte şi ceea ce se ascundea sub această aparenţă realistă, fotografică; cu alte cuvinte, esenţa vieţii — care, în concepţia sa, era imortalitatea; sau demnitatea funcţiei regale divine (ori semidivine), dacă era vorba de statuia unui faraon. Regele trebuia să dea impresia că este o divinitate; ca atare, nu putea schiţa un gest, orice mişcare îi era interzisă. Era reprezentat în picioare sau pe tron, într-o ati-
6v Gel mai mare este obeliscul plasat în faţa catedralei Romei, biserica S. Giovannî inLaterano; datează clin perioada 1420-1411 î.e.n. şi a fost comandat de Tuthmosis IV pentru templul din Karnak. A fost adus la Roma de împăratul Constantin II în 357 e.n. şi montat în Circus Maxi mus (unde a fost descoperit, rupt în trei bucăţi, în 1587). Cîntăreşte 455 de tone. — Obeliscul din faţa bisericii S. Petru, în greutate de 331 de tone, a fost adus de Calica de ia Heliopolis. Obeliscul din Luxor, comandat de Ramses II, se află azi la Paris, în Place de la Concorde (cîntăreşte 227 de tone). — Obeliscul din piaţa SdGiovanni in Laterano are 32 m, cel din piaţa S. Pietro — 26 m, cel din piaţa Navona — 25 m, etc, (cf. G. Sar-ton). în timpul domniei reginei Hatşepsut au fost transportate pe o singură corabie două obeliscuri, dintre care unul, azi în faţa templului lui Amon-Ra din Karnak, are 30 m şi cîntăreşte 350 tone. Corabia, care trebuie să fi avut o lărgime de 25 m şi o lungime de cel puţin 60 m, avea nevoie să fie remorcată de 27 de ambarcaţiuni, fiecare cu cîte 30 de vîsîaşi (cf. A. Mondini).
150
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
tudine relaxată, firească, — dar totdeauna intr-o poză hieratică, de fiinţă senină, calmă, conştientă de omnipotenţa sa. Profilul statuii unui bărbat are siguranţa şi precizia unei ecuaţii de piatră — spunea fi. Faure; în timp ce în cazul statuilor feminine, formele trupului strînse în rochia perfect aderentă au ceva din lirismul plantelor tinere care se înalţă ca să soarbă lumina zilei...
Fiind un „concentrat" ele viaţă, statuia trebuia să reproducă subiectul în plenitudinea forţelor vitale şi demnităţii lui. Expresia de linişte o păstrează nu numai figurile regale, ci ea se regăseşte în toate statuile egiptene. Chiar cînd sînt reprezentate in mişcare, personajele au un mers rar şi maiestuos, călcînd cu toată talpa; iar expresia feţei este invariabil senină, detaşată de viaţa cotidiană. Totul — cu o linişte solemnă asupra căreia pare a se proiecta conştiinţa eternităţii.
Bineînţeles că în interiorul acestor norme generale, modalităţile artistice concrete au fost — de-a lungul nu numai a unor perioade mari, ci variind chiar de la o dinastie la alta — infinite. Realismul ca notă dominantă alterna cu hieratismul, cu stilizarea, cu idealizarea convenţională, într-o serie continuă de reacţii şi contrareacţii. Nimic mai fals decit să se vorbească de o pretinsă „uniformitate" a artei egiptene. Stăruia, da, un puternic sentiment al tradiţiei, — liber sau impus; erau cu stricteţe respectate anumite canoane; norma supremă ramînea perfecţiunea execuţiei tehnice, a meşteşugului artistic ; dar dedesubtul acestor rigori pulsa şi individualitatea artistului, se afirma, se simţea personalitatea sculptorului anonim. — Există apoi, bineînţeles, şi o permanentă deosebire de stil între statuile personajelor solemne (zei, faraoni, regine, prinţi) şi statuile sau statuetele reprezentînd demnitari de rang superior, persoane particulare sau simpli slujitori.
Printre capodoperele sculpturii Regatului Vechi se numără: marele Sfinx din Glseh (capul faraonului Khefren), statuia iui Khefren (muzeul din Cairo), grupul Mikerinos şi regina Khamerer Nebti (muzeul din Boston), cel al prinţului Rahotep şi prinţesei Nof ret (Cairo), cel de un realism dus la grotesc aî piticului Seneb şi familiei sale (Cairo); precum şi celebrele statui — a „primarului" (în lemn, Cairo) şi a scribului de la Louvre (calcar policroma!) sau a celui de la muzeul din Cairo.
Din timpul Regatului Mediu: statuile faraonilor Mentuhotep I şi SesostrisI (gresie şi calcar, Cairo), sau a graţioasei purtătoare de ofrande (lemn stucat şi pictat, Louvre). Iar din epoca Regatului Nou busturile reginei Nefertiti (calcar pictat, cel din Berlin; cuarţ, cel din Cairo); ale faraonilor Tu thmosis I, Tuthmosis III, Amenhotep II,Tutankamon şi zeului Amon-Ra, şi — în primul rlnd — Ramses II (în granit negru sau roz; toate în muzeul egiptean din Torino); în fine, statuile „coloşilor" din Teba (27 m), reprezentîndu-1 pe Ame-nofis III, precum şi cele patru statui gigantice (20 m) reprezentîndu-1 pe Ramses II, în faţa templului său din Abu-Simbel.
Sculpturile de mici dimensiuni (de obicei obiecte funerare, reprezentînd grupuri şi scene, de soldaţi, vîslaşi, brutari, măcelari, etc.) amplifică considerabil registrul imaginilor vieţii egiptene.
Dar cea mai bogată imagine a vieţii egiptene în toată diversitatea ei apare în basoreliefuri şi în pictură.
De fapt, basorelieful egiptean nu este altceva decît o continuare a picturii. Tehnicile lor sînt apropiate. Desenatorul folosea materialul mai durabil al pietrei; şi pentru a da corporalitate obiectului desenat se folosea de iregula-
SCULPTURA
151
rităţile naturale ale suprafeţei pietrei, delimitîndu-le şi accentuîndu-le prin intervenţia liniei de incizie şi a culorii: este începu tul basoreliefului.
Lucrînd în basorelief, sculptorul nu căuta să redea o exagerată impresie de adîncime, ci să lase privitorului senzaţia de suprafaţă plană; şi de aceea nici nu reprezenta figurile (sau obiectele) decît într-un singur plan, în planul întîi. Dar, spre deosebire de arta preistorică, acum figurile (şi obiectele) nu vor mai fi prezentate dezordonat, alăturate sau suprapuse 1a întîmplare (decît la începutul Regatului Vechi); ci întregul ansamblu va fi încadrat într-un spaţiu în mod clar delimitat; iar obiectele şi figurile vor fi ordonate în acest spaţiu în funcţie de anumite axe de simetrie, fie în coloane verticale, fie în registre orizontale.
Figurarea corpului omenesc (de reţinut că, pentru egiptean, frumuseţea omului rezidă în frumuseţea corpului, iar nu a figurii) va urma anumite canoane, de la care artistul nu se va abate. Cum conceptul de „frumos uman” se referea la corp, atenţia artistului seva concentra asupra redării corpului. Legea fron-talităţii — lege absolut obligatorie în cazul statuilor — va fi aplicată în pictură şi în basorelief, dar într-un sens foarte caracteristic pentru arta egipteană. Capul este totdeauna văzut din profil, dar ochiul este văzut din faţă. Toracele este văzut din faţă (deşi capul este reprezentat din profil), în timp ce partea inferioară a corpului, precum şi picioarele, sînt figurate din profil; iar braţele figurează în atitudini contrastante unul cu celălalt68.
Este vorba aici de o convenţie artistică, de un mod arbitrar de a reprezenta lucrurile; un mod care urmează calea logicii (artistice), iar nu a aparenţei. Aşa după cum, o altă convenţie este cea care se referă la felul de reprezentare a zeilor şi a regilor la dimensiuni fizice mult superioare (chiar duble) faţă de ceilalţi muritori simpli din jurul lor ; aceasta, tocmai pentru a sugera astfel puterea lor supranaturală. — Din cind în cînd, canonul proporţiilor anatomice reale era abandonat; şi atunci apar imaginile unor trupuri de femei excesiv de subţiri, dar de un deosebit farmec.
Subiectele, personajele, obiectele incluse şi scenele vor deveni din ce în ce mai variate, începînd chiar din epoca Regatului Vechi69. Mai tîrziu, vor continua să se îmbogăţească cu scene de război, de vî natoare, de munci agricole sau meşteşugăreşti, de dans, de viaţă familială. (Acestea din urmă vor fi tot mai numeroase, mai ales în basoreliefurile care ornamentau mormintele unor persoane particulare; în mormintele regale nu se admiteau — cel puţin la început. — decît subiecte demne, solemne, „oficiale'*,)
Dar şi în arta basoreliefului — practicată de-a lungul a trei milenii — se va recunoaşte, evident, o fluctuaţie chiar de la o dinastie Ia alta, o varietate de modalităţi, de teme, de tehnică (relief plat, sau uşor proeminent, sau bombat, sau altorelief); precum şi o varietate în modurile de execuţie (în stil tradiţional, relativ limitată, liberă, stîngace, corect realistă, de virtuozitate, sau stilizată).
68	Dar cînd reprezenta într~o scenă oarecare anumite persoane de rînd, a căror „supra-vieţuire44 nu prezenta o importanţă — să zicem: publică, — artistul era liber să le observe şi să le execute şi în afara acestor canoane.
69	Exemplare sînt, datînd cbiar din epoca pre-dinastică, „paletele", tăbliţele de ardezie sau calcar, servind pentru pregătirea cosmeticelor sau la amestecul culorilor; ornamentate cu figuri umane şi animale în relief, într-o excepţională execuţie artistică, aceste palete vor deveni imediat — pierzîndu-şi funcţionalitatea lor practică — opere de artă celebrînd rega-îtatea şi exaltîndu-i victoriile. Cea mai cunoscută este „paleta lui Narmer" (şi altele: paleta «taurilor", a „leului", a „cîinilor", ş.a.).
152
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
PICTURA
Aşadar, tehnica, concepţia, subiectele basoreliefului egiptean nu pot fi separate într-un mod absolut net de cele ale picturii.
Ambelor li se atribuia o funcţionalitate magică. Pentru a-şi continua viata şi după moarte defunctul trebuia să fie însoţit de ceea ce il înconjurase şi in viaţa terestră. Pictura egipteană „a fost esenţialmente o pictură de mor-minte"; o pictură executată „numai pentru satisfacţia morţilor", întrucît „pentru egipteni, nici o diferenţă substanţială nu trebuie să deosebească viaţa de dincolo de mormînt de cea actuală (P. Francastel).
Imaginea — a unei persoane, a unui obiect, a peisajului, faunei şi florei, precum şi a scenelor de variate ocupaţii şi de viaţă cotidiană, — reproduce integral şi în esenţă realitatea modelului său, prelungind-o, dîndu-i o durată indefinită, eternizînd această realitate (cel puţin, atîta timp cit va dura şi imaginea creată de pictor sau de sculptor). Potrivit acestei mentalităţi magice, imaginea este tot atît de reală ca modelul ei; fiinţele, obiectele, activităţile figurate în sculptură şi pictură sînt tot atît de reale ca în viaţă.
Canoanele basoreliefului se regăsesc şi în pictură; îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu viziunea din profil; calmul şi seninătatea expresiilor; siguranţa, puritatea şi perfecţiunea liniei; distribuţia imaginilor în registre orizontale sau verticale; interesul pentru scenele de viaţă zilnică; la care se adaugă în plus faţă de basorelief o redare mai adecvată a mediului, precum şi — uneori — gustul pentru anecdotic, pentru o naraţie făcută cu un umor discret. în scenele de viaţă cotidiană se afirmă un excepţional spirit de observaţie, precum şi un foarte marcat interes pentru animale. Adeseori pictorul caută pe suprafaţa plană a peretelui de stîncă70 cele mai mici reliefuri naturale, pentru ca servindu-se de aceste denivelări aproape imperceptibile să dea un volum mai accentuat imaginii pe care o reprezintă: punct care este chiar momentul ideal de tranziţie spre condiţia basoreliefului.
S-ar putea spune că egiptenii aveau o excepţională vocaţie a culorii; a culorilor vii, vesele, delicate. Templele, mormintele, obiectele de cult, sarcofagele de lemn, mobilierul, (desigur că şi interioarele caselor celor bogaţi), statuetele şi statuile în lemn şi teracotă, textele de pe papirusuri cu adevărate miniaturi, erau acoperite cu desene colorate cu o paletă discretă. O paletă care folosea negrul de cărbune, albul de var, ocrurile galbene şi roşii, friţele albastre şi verzi, amestecate cu uleiuri; cu o tehnică rămasă necunoscută, dar care după patru sau cinci milenii îşi mai păstrează încă nealterată prospeţimea. Cu „pensule" din trestie zdrobită la un capăt, sau din fibre de palmier, pictorul egiptean picta în tempera, obţinînd chiar şi foarte interesante efecte * de transparenţă a culorii: peştii în apă, un corp de femeie într-o transparentă rochie de in...
Mijloacele cromatice ale pictorilor egipteni erau sărace, limitate fiind la şase culori fundamentale — negru, alb, roşu, galben, albastru şi verde. în schimb, ei „au cunoscut arta de a pune în valoare, unul prin celălalt, două tonuri vecine", şi „au folosit magistral amestecurile, incit tonurile de bază
70	Gînd roca de calcar era prea friabilă, pictorul aplica întîi un strat de tencuială, apoi unul de ipsos, pictînd în tempera.
MUZICA
1 53
sînt de cele mai multe ori asociate"; iar ..graţie lacurilor, ei s-au folosit de străluciri pentru a-şi înnobila paleta". — Esenţial e faptul că pictura egipteană se baza pe noţiunea de reprezentare, şi nu pe cea de contemplare"; că ea "creează obiecte a căror utilitate materială este incontestabilă". Ca atare, „ea iiu-şi pune probleme figurative în sens modern, întrucît ea nu se realizează în vederea unei contemplaţii, ci pentru ca lucrurile reprezentate să existe". Din acest motiv — şi dat fiind caracterul fragil al picturii în raport cu materialele celorlalte arte plastice — „niciodată pictura n-a ocupat în arta egipteană un loc de primă importanţă. Niciodată nu se poate compara cu sculptura şi eu arhitectura (P. Franeastel).
Pictorul egiptean nu cunoştea perspectiva. Evita şi suprapunerile. Lucra în suprafeţe de culoare uniformă: bustul bărbaţilor în brun-gălbui, ai femeilor în galben deschis. Fără nuanţe şi fără degradeuri. - Ceea ce însă nu La împiedicat să ajungă (în perioada Regatului Nou) la un stil liber; un stil în care apare chiar şi timbra; un stil în care domină graţia liniei pure, varietatea tentelor, fineţea excepţională în redarea transparentei apei şi a rochiilor ; în minuţiozitatea de miniaturist a bijuteriilor, a faldurilor sau a frunzişului — cu o strălucitoare luxurianţă a coloritului.
La fel ca arhitectura sau sculptura, şi pictura egipteană era subordonată unei ideologii religioase sau politice. Ca atare, trebuia să respecte tradiţia şi canoanele respective. Uneori, pictorul şba permis unele derogări de la tradiţionalele canoane. Dar o perpetuă evadare, artistul a căutat-o şi a găsit-o în perfecţiunea execuţiei. Şi aceasta este ceea ee constituie farmecul artei egiptene. Deşi integrat în categoria meşteşugarilor, artistul, se bucura totuşi de o oarecare consideraţie — mai ales că făcea parte din rîndurile scribilor» Adeseori pictorul era o persoană foarte cultă; unii pictori au cultivat cu succes şi poezia. Dar cu toată preocuparea propriu-zis estetică în practica artei sale, pictorul nu uita scopul utilitar-religios al artei sale. — în această ordine de idei, s-a remarcat (v. Aipatov) că limba egipteană nici nu avea un cuvînt anume pentru a indica conceptul de „frumos". Căci cuvîntul egiptean nofir sau nefer însemna — în acelaşi timp — şi binele, şi perfecţiunea, şi frumosul, şi utilul.
MUZICA
Muzica era socotită de egipteni o artă sacră. De origine divină, nelipsită în numeroase acte de cult şi în marile ceremonii religioase, muzica îi înveselea pe zei şi îndepărta supărările oamenilor; de aceea era numită, generic, „bucurie".
Lipsea şi în Egiptul antic o scriere muzicală. Bănuim însă că egiptenii cunoşteau scara cromatică. Ştim că ei puneau în legătură teoria muzicii cu observaţiile astrologice şi cu doctrinele cosmice. Ştim de asemenea că asociau cele şapte note cu zilele săptămînii şi eu cele şapte planete. Desigur că, asemenea altor popoare ale Orientului Antic sau grecilor, şi la egipteni muzica era în strînsă legătură cu poezia şi uneori cu dansul. în temple, o categorie specializată de sacerdoţi alcătuiau adevărate orchestre. în epoca Regatului Nou era în mod deosebit apreciată muzica militară, pentru care erau aduşi
154
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
ca prizionieri şi muzicanţi străini. Astfel, din cele două orchestre ale curţii regale, una era formată din muzicanţi sirieni.
Dar cu ocazia marilor sărbători se organizau şi festivităţi muzicale populare, în care se produceau adeseori muzicanţi orbi. Instrumentul egiptean cel mai obişnuit şi cel mai vechi era harpa — nelipsită în muzica de curte şi în cea de cult. Foarte răspîndită era harpa verticală, cu cutia de rezonanţă jos; dar mai existau şi alte tipuri. De asemenea, lira — adusă în Egipt din Orientul Mijlociu în timpul Regatului Nou — şi cithara, un fel de lăută cu g-îtul lung, de origine tot orientală. Numeroase erau instrumentele de suflat: flautul de trestie sau de lemn, clarinetul dublu, cimpoiul; sau — ca instrument de muzică militară, dar folosit şi la ceremoniile religioase — trompeta. Instrumentele de percuţie (cimbale metalice — strămoşul talgerelor; crotali - un fel de castagnete; tobe, tamburine), ritmau în special muzica de cult. Tipic egipteană, instrument muzical ritual prin excelenţă, era sistra : un cadru de lemn sau de teracotă, în care erau prinse de un capăt vergi elastice de metal şi uneori eu rondele, — şi care prin agitare produceau sunete asemenea unor zurgălăi sau clopoţei.
LITERATURA ÎN EPOCA REGATULUI VECHI
Prin amploarea, prin varietatea genurilor şi prin înaltul său nivel artistic., literatura egipteană completează ideal tabloul acestei culturi.
Capitolul literaturii începe eu textele funerare (scrise pe pereţii mormintelor, pe sarcofage, pe mobilierul funerar, sau pe papirusuri703, puse alături de decedat). Conţineau prescripţii rituale, formule magice70 71, sfaturi pentru viaţa de dincolo, ş.a. Cele mai vechi sint Textele Piramidelor, inscripţii funerare gravate pe pereţii interiori ai mormintelor unor regi din dinastiile a V-a şi a Vl-a, deci din jurul anului 2500 î.e.n, (dar a căror compunere originară este mult anterioară). Aceste texte — din care se cunosc peste 1200, unele chiar de 30-40 de rînduri — conţin formule rituale, incantaţii, exorcisme contra şerpilor, imnuri,"rugăciuni, menite să-l apere, să-l ajute, să-l favorizeze în diferite feluri pe defunct la judecata morţilor şi în viaţa sa de apoi. Unele texte conţin şi nuclee de mituri şi legende. Caracterul arhaic al formulei magice — ca cea pentru a se apăra de şerpi — dă expresiei literare o vibraţie
70	a Întrebuinţată ca material de scris (şi de ambalaj), liîrtia de papirus era cunoscută încă din timpul primei dinastii (sfîrşitul mileniului IV î.e.n.). Un număr de foi — de obicei 20 — lipite margine la margine formau un sul de (în medie) 10 m. în sec. VI î.e.n. hîrtia de papirus era larg folosită la Atena; iar la Roma, se pare că începînd din sec. III î.e.n. Din sec. XI fabricarea ei încetează, înlocuită fiind de pergament şi de hîrtia „de cîrpe“, inventată în China (în 105 e.n.). în Europa, hîrtia de papirus nu se mai folosea din sec. VIII (cf. A. Dîmboiu).
71	în epoci diferite şi avî'nd un conţinut diferit, textele funerare erau destinate ceremoniilor religioase, ritualurilor liturgice sau descrierilor cos mo grafi ce, — Cartea Morţilor, Cartea Deschiderii Gurii, Cartea îmbălsămării, Cartea Respiraţiei, Cartea Porţilor, Cartea Grotelor, etc.
LITERATURA ÎN EPOCA REGATULUI VECHI
tss
stranie, tenebroasă:
„încolăceşte-te, şarpe — strigă şarpele,
încolăceşte-te in jurul puiului de hipopotam care a ieşit din mlaştini. Pămîntule, înghite-1 pe cel care a ieşit din tine!
Prăbuşeşte-tc, rămîi culcat. şi amorţeşte!"
(traci, de h Larian Postoîache)
Menţinând într-o voită obscuritate fondul mitologic şi caracterul ritual al unor asemenea compoziţii, autorii lor preferă aluziile vagi, cultivând un stil poetic (frază eliptică, repetiţii, paralelismul membrelor72, aliteraţii) în care procedeele au un sens magic adine, mai mult decît un rost pur oratoric. Un stil în care ideea mitică (de pildă, a sufletului defunctului pornit spre cer spre a-şi lua locul intr-o constelaţie) se desfăşoară în viziuni fantastice de autentic lirism:
„îndreaplă-se spre cer asemenea şoimului, si veşmintele sale sint ca penele
gîştelor sălbatice.
îşi ia zborul spre înălţimi asemenea cocorului, sărută văzduhul ea şoimul,
se avîntă spre cer ca lăcusta.
Astfel zboară el departe de voi, oamenilor, el numai este pe pâimînt, el se
află acum în cer.
Acolo, zeiţa Nut îl statorniceşte ca stea nepieritoare, alături de eh".
(trad. de O.D.)
O altă operă literar-sapienţială, de conduită morală, a Regatului Vechi
—	o operă cu totul remarcabilă de 646 de rînduri — aparţine literaturii sapienţiale: Învăţăturile lui Ptah-hotep, vizir în timpul dinastiei a V-a (aproximativ 2450 î.e.n.). Este de fapt un ghid de viaţă practică, mai mult decît un adevărat tratat de morală, 'cuprinzând sfaturi de comportare în cele mai variate ocazii, garantate să asigure succesul. Ideea centrală este că ordinea stabilită
—	în Univers şi in stat — trebuie respectată: „Pleacă-ţi spinarea în faţa mai marelui tău“. „Numai rău îşi face cel care se împotriveşte mai-marelui său“. Dar omul nu trebuie să uite anumite comandamente morale fundamentale:
„Nu fii îngîmfat de ştiinţa ta,
ci sfătuicşie-te cu cel neştiutor la fel ca şi cu cel învăţat, căci hotarele ştiinţei
nu pot fi atinse
şi nu se află an învăţat care s-o stăplneciscă cu desăvîrşire.
O vorbă înţeleaptă este mai ascunsă ca piatra verde de smarald dar o poţi afla şi la sclava care macină învîrtind piatra de moară Dacă eşti o căpetenie care dă porunci unui număr mare de oameni caută să săvîrşeşti toate binefacerile, astfel ca poruncile tale să nu aducă rău nimănui.
Măreaţă e dreptatea, statornică e şi minunată, şi n-a fost stricată din vremea lui Osiris".
(trad, de C. Daniel)
învăţăturile continuă pe acest ton elevat, relevând ceea ce s-a considerat (ef. E. Bresciani) a fi fost o concepţie caracteristică celor mai vechi epoci ale Egiptului antic: încrederea în capacitatea omului de a-şi făuri singur succesul
. '2 Procedeu eonstind în reluarea într-un vers — cu o uşoară modificare — a unei idei, unui sentiment, unui mod de exprimare, din versul anterior.
116
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
in viată; instrucţiunea ca instrument, eficace pentru atingerea acestui scop; toţi oamenii au din naştere posibilităţile de realizare morală şi intelectuală, în mod particular, în scrierea lui Ptah-hotep este evidentă lipsa oricărei aluzii la „viaţa de dincolo"; singura — sau, în orice caz, cea mai înaltă îndatorire a omului — este să lase în urma sa amintirea unei conduite oneste şi generoase.
în „Prima perioadă -.intermediară<£ creaţia literară este mai bogată şi mai variată, cu o netă predominanţă a celei de inspiraţie laică. Opere cu caracter magico-religios sînt doar Textele Sarcofagelor; în care (spre deosebire de Textele Piramidelor), dorinţele şi preocupările exprimate sînt mult mai umane, ataşamentul defunctului de viaţa terestră este ferm şi insistent afirmată, iar simţul naturii îşi găseşte o surprinzătoare formă de exprimare. Cîniarea celor patru vuituri este un poem dintre cele mai tulburătoare. în această epocă de mari frământări sociale se afirmă aici chiar egalitatea originară a tuturor oamenilor. Vorbeşte zeul creator al lumii:
„Am săvirşit patru fapte bune: am creat cele patru vuituri pentru ca orice om să-şi poată umple plămînii cu ele: aceasta este prima mea faptă bună. Am făcui ca apele Nilului să se reverse, pentru ca săracul să aibă aceleaşi drepturi la binefacerile lui ca omul bogat: aceasta este a doua faptă a mea. L-am făcut pe fiecare om aidoma semenului său; niciodată n-am poruncit oamenilor să facă răul, dar inimile lor au nesocotit învăţătura mea: aceasta este a treia mea faptă.
Am făcut ca inimile lor să nu dea uitării Apusul ci să aducă ofrandă zeilor nomelor
Două opere literare în versuri — Profeţiile lui Ipuwer şi învăţături pentru Merikare — au în primul rînd o valoare documentară deosebită. Ele reflectă stările de lucruri şi de spirit din aceste vremi, în care mişcările populare au dus la grave dezordini interne, la o serioasă criză a statului şi la scăderea preş-
înţeleptul Imholep .citindu-şi cartea (Muzeul din Berlin)
(trad. O.D.)
LITERATURA ÎN EPOCA REGATULUI VECHI
1 57
tigiului monarhiei. în prima, prinţul Ipuwer trasează un cadru dezolant al ejTocii, exprimîndu-şi neîncrederea în oameni, o nostalgie a puterii de stat autoritare, un dispreţ pentru masele populare, în acelaşi timp învinuindu-1 pe rege de lipsă de energie. în a doua — un fel de testament politic, de 350 de rîndnri — regele îi dă fiului său Merikare sfaturi de conduită înţeleaptă, demnă, dreaptă, umană, recomandîndu-i să-şi ocrotească supuşii73.Forţa vehementă a stilului oratoric, în prima, şi tonul auster, ferm, dar înţelept şi cordial în a doua, sînt principalele calităţi literare ale acestor scrieri.
Povestea ţăranului iscusit la vorbă (sau: „bun de gură") este numai în prima sa parte o operă narativă. Şi această parte este doar un pretext epic pentru ample desfăşurări oratorice: ţăranul din oază, victimă a unei silnicii, relatează cum a fost deposedat de asinii şi de tot avutul său, cerînd să i se facă dreptate. In cadrul epic sînt inserate — sub forma a nouă plîngeri adresate judecătorului — texte morale, maxime, pledoarii — toate sprijinite pe conceptul de adevăr şi dreptate (Maaî). Ţăranul solicită să i se facă dreptatea la care are. dreptul şi omul cel mai umil. De relevat este abilitatea compoziţiei: în timp ce partea narativă este de o atrăgătoare simplitate şi vivacitate în ritm, restul trădează un gust nou pentru argumentarea oratorică, pentru stilul retoric, încărcat de alegorii, comparaţii şi antiteze:
„Marii dregători săvîrşe sc răul, dreptatea se apleacă în Ir-o parte, judecătorii fură... Cel ce trebuie să facă să răsuflăm, ne face să gîfîim. Cel ce trebuie să facă împărţire dreaptă este un hoţ... Cel ce trebuie să osîn-dească răul săvîrşeşte el însuşi nedreptăţi".
(trad. 0. Daniel)
în sfîrşit, aceleiaşi perioade îi aparţin cele două capodopere ale liricii egiptene: Sfătuirea unui om deznădăjduit cu sufletul său şi Cîntecul harpistului.
In prima, poetul anonim (care a trăit în jurul anului 2200 î.e.n.) dă o expresie patetică disperării care îl îndeamnă stăruitor la sinucidere, ca fiind singurul remediu. Durerosul destin al poetului are ca fond conştiinţa profundei decăderi morale în care se zbate epoca lui. Scepticismului profirii u şi pesimismului său amar, formulat în accente dramatice, îi răspunde sufletul său; care, intr-un dialog echilibrat, caută să-i abată gîndul de la moarte, îndem-nîndu-1 să îndure stoic dezamăgirile, şi să caute să se ataşeze de bunurile vieţii păminteşti. Căci viaţa de dincolo nu îţi poate aduce nici o mulţumire; făgăduinţele preoţilor în privinţa aceasta nu au nici un temei; cultul funerar cu toate ceremoniile lui este destinat doar bogaţilor — deşi moartea îi face pe toţi egali:
„Înmormîntarea este doar lacrimi şi întristare.
Este durerea celui scos din casă şi aruncat pe o movilă.
Din mormînt nu vei ieşi niciodată să mai vezi soarele.
Cei ce şi-au înălţat palate de granit (...) şi-au văzui altarele pustii. Aceeaşi soartă i-a ajuns ca şi pe cei sărmani, morţi pe un ţărm, fără urmaşi. Doai1 arşiţa soarelui şi peştii apelor mai stau cu ei de vorbă..P
(trad. O.D.)
/3 Operă tradusă de C. Daniel în Gindirea egipteană... (vezi bibliografia).
158
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Singura salvare este resemnarea şi senina aşteptare a morţii fireşti; concluzie exprimată intr-o formă lirică în care tensiunea dramatică este temperată de coloritul delicat al comparaţiilor poetice:
„Azi moartea însăşi mi se-nfăţişează Ca vindecarea pentru cel bolnav,
Ca preumblarea pentru cel firav.
Azi moartea însăşi mi se-nfătişează Ca-mbieiorul nor de smirnă,
Ca pînza ce te apără de viaturi.
Azi moartea însăşi mi se-nfătişează Ca boarea unui lotus înflorii,
Ca desfătarea-n insula beţiei.
Azi moartea însăşi mi se-nfâţişează Ca drumul netezit de multe tălpi,
Ca-ntoarcerea oşteanului din luptă.
Azi moartea însăşi mi se-nfăţişeazâ Ca-nseninarea cerului noros,
Ca iîlcul unui lucru neînţeles.
Azi moartea însăşi mi se-nfătişează
Ca dorul de acasă al acelui
Scăpai pe veci din lungi ani de robie56.
(trad. Ion Aesan)
Pentru prima dată în literatura mondială apare aici o artă a versificaţiei (repetiţii, joc de cuvinte, aliteraţii, ritm liber, „paralelismul membrelor^), prin care este realizat un efect de orchestraţie unic.
în cealaltă capodoperă lirică a epocii, Cîntecul harpistului, revine acelaşi scepticism. Două motive care dau o rezonanţă filosofică poemului apar aici pentru întîia oară în istoria universală a literaturii: motivul vanitas vani-tatum şi motivul cârpe diem, îmbinîndu-se în melancolica concluzie a poetului:
„Sporeşte-ti cît poţi plăcerile vieţii
şi, cît trăieşti, orînduieşte-ţi viaţa după poftele inimii.
Căci te va ajunge ziua plîngerii, dar plîngerile tale, zeul morţii nu le va auzi; iar bocetele celor rămaşi în viaţă nu pot dărui viaţă celui din mormînt.
Bucură-te de ziua de azi şi petrece!
Nu-ţi întuneca viaţa cu gînduri!
Căci nimeni nu-şi poate lua cu sine avutul din lumea aceasta, şi, din cîti au plecat dincolo, nimeni nu s-a mai întors J“
(trad. O.B.)
LITERATURA ÎN PERIOADA REGATULUI MEDIU ŞI ÎN CEA A REGATULUI NOU
Din perioada Regatului Mediu ne-a rămas — în aporape o sută de versiuni — învăţătura lui Khety, una din operele cele mai mult studiate în şcoli. Scrierea aceasta elogiază profesiunea de scrib care procură avantaje infinit
LITERATURA ÎN REGATUL MEDIU ŞI REGATUL NOU
159
superioare altor îndeletniciri, — înşirate de autor cu toate inconvenientele şi mizeriile lor.
Capodopera lirică a epocii este Imnul Nilului, divinizat şi exaltat aici pentru binefacerile pe care le aduce — acest „părinte al tuturor vieţuitoare-lor“, „prieten al pîinii şi al băuturii", „el care dă putere grînelor", „el, domnul şi ocrotitorul săracilor44.
Dar această perioadă este importantă în literatură în primul rinei pentru povestirile Aventurile lui Sinului (cunoscută în peste 25 de versiuni) şi Poves-tea naufragiatului.
Cea dinţii, este prima încercare cunoscută din istoria literaturii de a relata un fapt istoric sub forma unei opere cîe artă, de imaginaţie; totodată, este şi primul exemplu cunoscut de povestire care are unele caractere de nuvelă psihologică. Autorul — un demnitar de la curte care trebuie să părăsească ţara şi după multe peregrinări ajunge în Siria, de unde la bătrîneţe se va reîntoarce în Egipt — îşi povesteşte peripeţiile prin care a trecut, într-un stil rafinat, de adevărat om de litere, versat în construcţii sintactice îndrăzneţe şi în expresii căutate. — Povestea naufragiatului, şi aceasta narată la persoana întîi (şi care este prima povestire cunoscută cu corăbieri din literatura mondială) aduce un element nou: gustul pentru fantastic. Totodată, şi interesul pentru cadrul vieţii de familie, prezentat într-un stil simplu, sobru, precis, şi într-o naraţiune ritmată rapid; căci autorul se arată a fi preocupat de a-şi distra publicul, povestindu-i un episod exotic şi o întîmplare extraordinară.
în timpul Regatului Nou tradiţia poeziei magico-religioase se continuă cu Cartea Morţilor74. Interesul pe care îl prezintă aceste texte azi este, indubitabil, şi de ordin literar. De pildă, prin această notă de nelinişte şi de umilinţă în faţa judecăţii lui Osiris, căruia omul i se adresează cu o emoţionantă sinceritate a tonului:
„Tu, care faci ca aripa vremii să bată mai repede,
Tu, care cunoşti toate tainele vieţii,
Tu, care îmi păzeşti fiecare vorbă pe care o rostesc,
Tu, care te ruşinezi de mine, fiul tău, —
Plină de ruşinare şi de mîhnire este inima ta,
Căci grele fost-au greşelile pe care le-am săvirşit pe pămînt,
Trufaşă fost-a răutatea mea şi păcatele mele.
Fă pace cu mine, fă pace,
Şi înlătură stavila ridicată între noi!16
(trad. O.D.)
în ce priveşte proza narativă cultă a epocii Regatului Nou, aceasta renunţă acum la elementele rafinate, aulice, legîndu-se mai mult de inspiraţia populară, căutînd să redea cît mai precis cadrul de viaţă cotidiană, prezen-tînd persoana faraonului la dimensiuni pur umane, — fără a evita nici postura lui meschină, ridicolă, grotescă; totul, într-un stil simplu, direct, lipsit de figuri retorice.
# 74 Titlu dat convenţional unui ansamblu de aproximativ 200 de sentenţe, formule magice, precepte morale, prescripţii funerare, fragmente de mituri — totul scris pe suluri de papirus, multe din ele splendid decorate cu vignete şi miniaturi în colori; suluri care se depuneau alături de corpul defunctului, spre a-! sfătui şi ajuta în viaţa de dincolo.
160
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Antrenant este ritmul naraţiunii din povestirea Prinţul predestinat, cu delicatele sale episoade fantastice. Dar capodopera prozei egiptene din toate epocile — şi totodată una din marile opere narative ale antichităţii orientale — este Povestea celor doi fraţi.
Tabloul vieţii de fiecare zi şi a ocupaţiilor obişnuite ale ţăranilor, povestite în prima parte a operei (în partea a doua intervin şi elemente mitologice sau miraculoase) se desfăşoară larg, colorat, într-un stil de o cuceritoare simplitate, dezvăluind un instinct sigur de povestitor, care narează pentru simpla plăcere de a povesti. Prin organizarea materiei epice şi prin folosirea pro-cedeelor narative variate în funcţie de ideea dominantă a operei — viclenia şi infidelitatea femeii; precum şi prin elementele realiste ale naraţiunii, o naraţiune care urmăreşte să definească personalitatea şi destinul eroului principal, — prima parte a Ponestei celor doi fraţi poate fi considerată cea dintîi nuvelă cunoscută (chiar dacă rudimentară ca structură) din literatura universală.
Marile opere lirice ale Regatului Nou sînt Imnul lai Amon-Ra şi Imnul lui Ekhnaton7*. Primul este deosebit de sugestiv prin simplitatea limbajului în exprimarea unei gîndiri pre-filosofice şi religioase, prin căldura sentimentului de sinceră gratitudine pentru binefacerile soarelui — principiu al vieţii, — precum şi prin interesul şi afecţiunea poetului pentru natură:
face să înverzească păşunile pe care pasc turmele şi cirezile ce dau hrană
oamenilor,
El dă viaţă peştilor din fluviu şi tuturor păsărilor văzduhului,
El dă suflare făpturii din ou şi hrană dă gîştelor din coteţe,
El dă viată păsărilor din stufăriş, iîrîtoarelor şi tuturor insectelor zburătoare, El dă hrană şoarecilor de ci mp şi păsărilor care zboară din ram în ram..A
(trad. O. O.)
Imnul lui Ekhnaton — atribuit faraonului „eretic" Amenofis IV — impresionează prin caracterul său optimist şi pre-panteist, — divinitatea su-premă lipsită ele atributele ei tradiţionale fiind percepută în natură, în momentele vieţii de toate zilele, în bucuria de a trăi:
„Turmele pasc mulţumite pe păşunile tor,
Pomii şi ierburile înverzesc,
Păsările îşi iau zborul din cuiburile lor Şi bătaia aripilor lor te preamăreşte!
Dobitoacele toate saltă de bucurie Şi totul prinde viaţă cînd tu te arăţi (...)
Tu eşti măsura vieţii, şi lumea numai prin tine trăieşte''.
(trad. 0.1),)
Lirica erotică egipteană — apărută mai întîi în epoca Regatului Nou, născută şi cultivată fiind într-un mediu social foarte rafinat — ne este cunoscută din opt culegeri mici.
Compuse pentru a fi cîntaie sau recitate cu acompaniament instrumentai, poeziile de dragoste egiptene (în care îndrăgostiţii îşi spun unul altuia „frate" şi „soră") nu cîntă o pasiune adîncă şi sinceră. Sînt mai degrabă nişte graţioase 75
75	Care aminteşte îndeaproape psalmul 104 din Biblie, şi in care influenţa Imnului lui Ekhnaton este indubitabilă,
INFLUENŢA EGIPTULUI ANTIC
161
discursuri directe, sau dialoguri purtate de îndrăgostit cu inima sa; compoziţii în care senzualitatea se exprimă cu o perfectă decenţă, în care natura este cordial asociată cu jocul îndrăgostiţilor, şi în care stilul căutat este de o mare eleganţă şi de o rară fineţe:
„Gîsca sălbatică se vaită Căzută în capcana mea; încătuşată de iubirea ta Mă zbat ca pasărea robită Şi nu mă-ntorc s-o scot din laţ,
Strîngîndu-mi plasele din cîmp>
Dar ceri voi spune oare mamei La care zilnic mă-ntorceam Ducindu-i păsările prinsei — „N-am aşezat nici o capcană. —
Sînt prinsă-n mrejele iubirii tale /“
(trad. Ion Aesan)
Astfel, poezia egipteană — răsărită în umbra Textelor Piramidelor — se ridică în cele din urmă în spaţiile luminoase şi pure ale unui tonifiant sentiment naturist, exprimînd dragostea de viaţă, utilizînd episodul graţios şi chiar aluzia decent-echivocă.
INFLUENŢA EGIPTULUI ANTIC ASUPRA CIVILIZAŢIILOR MEDITERANEENE
Cînd, în anul 30 î.e.n. Egiptul a devenit o simplă provincie a Imperiului roman ciclul civilizaţiei şi culturii sale s-a încheiat. Mai tîrziu, după ocupaţia arabă (642), structura sa culturală se va modifica radical.
Egiptul antic va rămîne însă în istorie nu numai prin ceea ce arheologii vor scoate la lumină după multe secole, ci şi prin difuziunea, aportul şi influenţa sa culturală asupra popoarelor din jur şi chiar mai îndepărtate. în agricultură şi în tehnica construcţiilor, experienţa egiptenilor antici a fost folosită pînă tîrziu. Teologia, ştiinţa şi gîndirea lor pre-filosofică au exercitat o influenţă considerabilă asupra lumii greceşti. Legile lui Solon (care s-au inspirat substanţial din cele egiptene), sau gîndirea politică a lui Platon şi Aristotel datorează mult modelului concret al statului egiptean. O bună parte din cuceririle medicinei egiptene — la a cărei şcoală s-au format mari medici greci — au rămas în uz pînă azi. Modul de organizare a administraţiei, a justiţiei, a învăţământului a fost urmat şi în alte ţări ale Orientului Apropiat. Meritele deosebite ale egiptenilor în domeniul geometriei şi al astronomiei au fost recunoscute categoric de antici. Arta egipteană — pe care Platon o recomanda ca model — a dat multe sugestii celei greceşti. Mobilierul a căpătat pentru prima dată forme elegante în Egipt. Egiptenii au scris cele dinţii adevărate mici compendii de gîndire morală. Scrierea lor hieroglifică este prima, sau în orice caz cea mai frumoasă scriere pictografică. Fără invenţia papirusului — material de scris pe care nici un alt popor antic nu l-a mai fabricat — cultura europeană ar fi pierdut o moştenire (de opere literare,
u Istoria culturii şi civilizaţiei
162
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
etice, ştiinţifice) considerabilă lăsată de antici. Numeroase divinităţi, mituri şi legende egiptene au fost preluate de fenicieni, evrei, sirieni, greci şi romani. Iar scrierile lor literare din diverse genuri vor lăsa urme în literaturile antice, şi în primul rînd în cea ebraică.
Astfel, modelul Sfinxului egiptean va apărea în sigiliile şi în picturile murale creta ne; iar motivul decorativ al iederei şi al papirusului, în frescele palatelor din Creta. Relaţiile culturale ale Egiptului cu Fenicia au fost mai intense. în oraşele feniciene (în Biblos, de pildă) egiptenii construiseră temple. Influenţele egiptene asupra miturilor şi credinţelor religioase ale fenicienilor sînt bine cunoscute; dar influenţa egipteană este uneori vizibilă şi în figurinele sau în măştile de teracotă, — în timp ce sigiliile feniciene au adoptat şi motive egiptene. Paralelisme semnificative pot fi identificate şi la etrusci76. Asemenea egiptenilor, şi etruscii — care credeau şi ei intr-o viaţă de dincolo asemănătoare celei de pe pămînt — se pare că aveau texte funerare în genul Cărţii Morţilor. Şi la etrusci, ca la egipteni, poziţia femeii era aproape egală cu cea a bărbatului. Se pare că uneori etruscii practicau şi ei îmbălsămarea cadavrului, folosind mijloace asemănătoare celor ale egiptenilor; şi nu este exclus ca figurarea sculpturală a defunctului pe capacul sarcofagului să derive — ca o sugestie — din figurarea defunctului de pe sarcofagele de lemn ale mumiilor egiptene.
Evreii, care au trăit cîteva secole în Egipt (ţară al cărei nume este menţionat de 680 de ori în Biblie), au în cultura lor multe elemente de provenienţă egipteană. însuşi numele lui Moise — care a primit o educaţie la şcoala scribilor — este de origine egipteană77, iar după moartea lui Solomon, unii regi iudei poartă nume egiptene. — Numeroşi scarabei şi sigilii egiptene au fost găsite în Palestina. în sudul Palestinei există tradiţii care vorbesc de şederea lui Sinuhet printre beduini. Iar „viţelul de aur“ făcut din cerceii evreilor era o divinitate egipteană care îi ajutase să părăsească Egiptul78, — divinitate care ar putea să fie chiar zeiţa reprezentată cu cap de vacă, Hathor79. Influenţa literaturii egiptene, poetice şi sapienţiale, asupra celei ebraice este evidentă nu numai în Psalmul 104, cum s-a văzut, ci şi în alţi psalmi sapienţiali. Evidente sînt şi urmele Cîntecului harpistuliii în Eclesiastul, a Papirusului Insinger în Cartea lui Iov, a învăţăturilor lui Âmen-em-ope în Cartea proverbelor; în timp ce în Cîntarea Cîntărilor pot fi uşor detectate puncte de contact cu poezia egipteană de dragoste80.
„Toate numele de zei au venit în Ellada din Egipt... Cît despre serbări populare, alaiuri şi procesiuni religioase, egiptenii sînt cei dinţii oameni care le-au creat datina — şi de la ei le-au învăţat şi elenii”81 — recunoaşte „părintele istoriei”.
Credinţele egiptenilor cu privire la suflet şi la viaţa de dincolo au fost difuzate în lumea grecească prin intermediul misteriilor eleusine, — care
76	Care, după toate probabilităţile, s-au stabilit în Peninsula Italică venind din părţile Orientului Apropiat, locul lor de origine.
77	Găsindu-se, de exemplu, în compoziţia numelor unor faraoni — Ahmosis, Tuthmosis, etc. (Moise = Mosis) (cf. Freud).
78	Ieşirea, XXXII, 4; întiia Carte a Regilor, XII, 28.
79	Cf. Rev. W.O.E. Oesterley, —. în S.R.K. Glanville, Veredită dell’Egitto — vezi bibliografia.
80	Pentru aceste influenţe (şi cele privind Grecia şi Roma), cf. C. Daniel, — vezi bibliografia.
81	Herodot, Istorii, II, 50, 58.
INFLUENŢA EGIPTULUI ANTIC
163
erau, foarte probabil, de origine egipteană. Maximele celor „şapte înţelepţi'* ai Greciei amintesc textele sapienţiale egiptene. Filosofia greacă este şi ea îndatorată într-o anumită măsură înţelepciunii egiptenilor. Tales din Milet _ care a avut contacte cu preoţii egipteni —- a calculat înălţimea Marei Piramide înăsnrmdu-i umbra. Urme ale gîndirii egiptene se pot găsi la Anaximan-dru, la Anaximene, la Empedocle din Agrigento; dar Pitagora a fost cel mai mult influenţat de doctrinele cosmologice şi etice ale egiptenilor. La Platon, asemenea influenţe pot fi găsite atît în miturile povestite de el, cît şi în doctrina lui cu privire la statul ideal. Aristotel — un admirator al civilizaţiei egiptenilor, de la care a împrumutat date din domeniul matematicii, geometriei, astronomiei şi zoologiei, — afirma că organizarea statului şi legile scrise, precum şi matematica, au fost create de egipteni. în medicină, tradiţia hipo-cratică a respectat teoriile fiziologice, prescripţiile medicale şi principiile etiologiei medicilor egipteni.
Nici arta grecească n-a rămas cu totul în afara influenţei Egiptului antic. Coloana dorică aminteşte coloanele templelor egiptene — temple al căror plafon pictat cu stele pe un fond albastru a fost imitat şi de greci. Capitelul coloanei corintice se consideră că este inspirat de modelul egiptean, Influenţe egiptene pot fi uşor găsite în domeniul sculpturii. Clasica lege a frontalităţii din epoca Regatului Vechi domină şi statuile greceşti de efebi (kouroi) din epoca arhaică; statui care, asemenea celor egiptene din aceeaşi perioadă, sînt reprezentate în mers cu piciorul sting înainte. Obiceiul sculptorilor egipteni de a întrebuinţa materiale variate în una şi aceeaşi operă se regăseşte şi în tehnica statuilor hriselefantine, ilustrată în primul rînd de Fidias. Statuile erau colorate atît în Egipt cît şi în Grecia — unde una din temele frecvente ale sculpturii este sfinxul egiptean (mai ales sfinxul-femelă).
Pentru romani, însemnătatea Egiptului era de ordin pur material: Roma primea din Egipt grîu şi papirus. Pentru romani, egiptenii se situau pe o treaptă atît de inferioară incit egiptenilor le era interzis chiar şi să se înroleze în armata romană. Erau excluşi nu numai din ordinele ecvestre sau senatoriale, ci şi de la cetăţenia romană. Interesant este că, totuşi, concepţia monarhică egipteană despre divinitatea faraonului a dat primul impuls teoriei divinităţii suveranului, teorie adoptată mai întîi de monarhiile elenistice, apoi de Imperiul roman. împăratul Constantin şi succesorii săi considerau sacre legile lor, palatul lor, tezaurul lor; iar cei ce se opuneau voinţei lor comiteau un sacrilegiu. „Şi astfel, sub forma modificată a dreptului divin al regilor, teoria aceasta a trecut în Evul Mediu, şi de asemenea în timpurile moderne'*82.
Domeniul în care Egiptul a marcat o prezenţă deloc neglijabilă în viaţa romanilor a fost domeniul religios. Cultul zeiţei Isis şi al zeului Serapis — identificat de romani cu Aesculap, zeul medicinei — s-a răspîndit tot mai mult la Roma şi în unele părţi ale Imperiului. Deşi cultul isiac a fost persecutat un timp de împăraţi, totuşi zeiţei Isis i s-a ridicat un templu la Roma, un altul la Pompei, ataşîndu-li-se respectivul corp sacerdotal dedicat cultului acestei zeiţe — căreia se pare că în secolul al V-lea e.n. îi erau consacrate la Roma nu mai puţin de şapte temple !
în ce priveşte creştinismul — „nici o ţară n-a participat mai profund ca Egiptul la dezvoltarea şi propagarea religiei creştine (J. M. Creed). Egip-
82	A. H. M. Jones, — în Glanville, op. cit. — Ibidem, J. M. Creed, C. H. Roberts, De Lacy O’Leary, A. J. Arberry şi H. L Bell.
164
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
tenii trecuţi la creştinism — copţii88 — au fost cei dintîi care în cadrul acestei religii şi începînd din sec. III au practicat o viaţă ascetică, — organizată în secolul următor în comunităţi de călugări, riguros disciplinate. Influenţa ascetismului copt s-a făcut simţită în lumea creştină după ce a fost instituit monahismul. Chiar şi după ocupaţia arabă, Egiptul a continuat să fie considerat o ţară creştină®4. Acestor egipteni creştini li se datorează — în planul creaţiei artistice — şi genul icoanei83 84 *. Cit timp a rămas sub guvernarea Bizanţului (deci pînă în anul 642) Egiptul era o ţară prevalent creştină; cu toate acestea, vechea religie egipteană a continuat — pînă spre sfîrşitul secolului al Y-lea — să exercite o atracţie reală asupra unor grupuri de învăţaţi şi filosofi egipteni „păgîni44.
Ocupanţilor arabi, Egiptul le-a transmis îndelungata sa experienţă în domeniul artizanatului, —- precum şi în cel mistic86. Numeroşi oameni de ştiinţă arabi, filologi, istorici, medici, ş.a.m.d., au fost egipteni de origine, sau instruiţi la vechile şi prestigioasele şcoli ale Egiptului — în primul rînd, la cea din Alexandria. Capodopera narativei arabe, O mie şi una de nopţi, însumează în cea mai mare parte un material epic luat din lumea, din tradiţiile şi din viaţa cotidiană egipteană. Folosirea şi difuzarea în alte ţări a papirusului egiptean a continuat mult timp după apariţia pergamentului87. Manuscrisele ornamentate la Alexandria au influenţat manuscrisul miniat al Evului Mediu european. Meşterii-artişti egipteni au continuat mult timp să lucreze la construcţia şi decorarea moscheilor din Damasc şi Ierusalim. Şi cum islamismul interzicea în sanctuarele sale reprezentarea figurii umane, locul ei a fost ocupat de ornamentaţia geometrică. Arabescul a cunoscut o dezvoltare excepţională în Egipt. Incit, „este cu neputinţă să admitem că marile tradiţii ale artizanatului egiptean nu şi-ar fi adus contribuţia lor la formarea artei islamice45 (H. I. Bell).
Pe teritoriul ţării noastre, numele zeilor egipteni Isis şi Serapis se întîl-nesc în inscripţii pe monede sau în sculpturi datînd din sec. I î.e.n. din Histria, Tomis şi Callatis. Aceşti zei erau veneraţi îndeosebi la Tomis. „în sec. I î.e.n. divinităţile egiptene se bucurau la Tomis de o popularitate ce avea să crească în veacurile următoare, mulţumită numărului tot mai mare de neguţători şi marinari din Alexandria44 care veneau pe aceste meleaguri (D. M. Pippidi).
83	Din grecescul Aigyptios, devenit în arabă chibt. — Copţii, indigenii, au folosit un timp dialectele populare din Egiptul antic, transcriindu-le cu alfabetul grec (căci scrierea egipteană nu folosea decît consonante). în felul acesta, în sec. III e.n. au apărut primele scrieri copte, — traduceri din Vechiul Testament, etc. Azi, copţii reprezintă aproximativ 10% din populaţia Egiptului.
84	Iar ca „ţară sflntă“, ca loc de pelerinaj, trecea înaintea Palestinei. Biserica creştină celtică din Irlanda, de pildă, a păstrat un contact direct cu mănăstirile egiptene, cu toată distanţa mare care le separa: călugării franciscani din Dublin vin în pelerinaj în Egipt şi în anul 1320 (cf. De Lacy O’Leary).
83 Se consideră (cf. G. Daniel) că icoanele îşi trag originea din pictura egipteană, din cunoscutele portrete din Fayum, datînd din epoca dominaţiei romane a Egiptului; portrete ale defunctului, care se puneau la capătul sarcofagului. (Aureola icoanei, însă, se pare că derivă din arta persană).
86	Unul din primii şi cei mai mari mistici arabi, Diiu?l-Nun al-Misri, era egiptean de origine. Cel mai mare poet mistic al literaturii arabe (1181-1250), Ibn al-Farid, s-a născut şi a murit la Cairo (cf. A. J. Arberry).
87	Ni s-au transmis papirusuri din secolul al IV-lea î.e.n. pînă în secolul al VlII-lea e.n. Papirusul a fost folosit pentru ultima dată în 1057, în cancelaria papei Vittorio II (cf. C. H. Roberts).
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA EBRAICĂ
Spaţiul geografie* « Ambianta culturală semită» m Evreii în Palestina*
•	Saul. Bavid. Solomon* Următoarele secole* ©Organizarea socială şi politică, profeţii. # Familia. Educaţia copiilor» ® Alimentaţia* • îmbrăcămintea* Locuinţa. Oraşele. • Păstorită! şi agr leul tura. Meşteşugurile şi comerţul.
•	Organizarea militară, m Dreptul. Justiţia. @ Religia. Practici eultiee. Templele. • Cunoştinţe ştiinţifice. Medicina. * Talmudul. Manuscrisele din Qumran. • Muzica. © Literatura. © Originalitatea şi influenţa culţii* rii ebraice.
SPAŢIUL GEOGRAFIC
Civilizaţia ebraică s-a constituit şi a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrins: suprafaţa Israelului era la început de aproximativ 15 000 km1 2 L Ţara avea — coborînd de la înălţimea de 3 000 m a Munţilor Hermon pînă la Marea Moartă, ale cărei ţărmuri sînt cu 394 m sub nivelul Mediteranei — o mare varietate de relief şi de condiţii climatice.
Numeroaselor cutremure, vînturilor deşertului, perioadelor lungi de secetă, norilor pustiitori de lăcuste, ţînţarilor care răspîndeau malaria, li se mai adăugau invaziile continui ale triburilor nomade. La toate acestea se mai adăugau şi primejdiile permanente ale unei faune feroce, de lei, urşi, lupi, leo-parzi şi şerpi veninoşi. Cursurile de apă erau foarte puţine şi foarte sărace. Zăcămintele de minereuri erau de asemenea sărace.
Cu toate acestea, textele biblice numesc Palestina „ţara în care curge laptele şi mierea"2. Căci dacă vegetaţia săracă a stepelor din nordul ţării limita posibilităţile economice ale evreilor doar la păstorit, în schimb în valea Iordanului creşteau curmalul şi trestia de papirus; iar pe coline — viţa de vie şi smochinul, rodiul şi măslinul, arbori răşinoşi şi arbori folosiţi la construcţii — stejarul, cedrul, chiparosul şi (cel mai răspîndit) sicomorul. în cîmpiile văilor se cultivau orzul (care constituia elementul principal în alimentaţie) şi grîul, iar păstorii creşteau turme mari de oi şi capre. Vite mai rare erau vaca şi bivolul.
Din imensul rezervor de populaţii semite3 au coborît — probabil chiar prin secolul al XX-lea î.e.n., venind din părţile nord-occidentale aleMesopo-tamiei sau, după alţi autori, din regiunea Ur — un grup numeros de semiţi nomazi conduşi de legendarul şef de trib Abraham. Penetraţia lor lentă şi paşnică în regiunile Siriei de azi este atestată încă din prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. în Egipt - unde unele triburi nomade au migrat în căutare de păşuni pentru turme, majoritatea lor rămînînd în Palestina — prezenţa lor poate fi pusă în legătură cu apariţia în valea Nilului a acelor populaţii semite de nomazi imigraţi şi trăind aproape în condiţii de sclavie, pe care textele akka-dice şi egiptene ii numesc habiru4, iar cele ebraice ivri („de dincolo", veniţi din
1	Deci cît jumătate din teritoriul Belgiei, sau o treime din suprafaţa Elveţiei. Denu-mirea de Palestina a fost dată de romani după anul 70 e.n.
2	O definiţie care nu voia să fie o metaforă a unei bune-stări excepţionale, ci prin care se subînţelegea doar fertilitatea păşunilor şi mult răspîndita viţă de vie — deci „mierea “ strugurelui, vinul.
3	Din regiunea Arabiei ~ pe care majoritatea autorilor de azi o consideră leagănul seminţiilor semite — au pornit către 2400 î.e.n. valuri de nomazi. în jurul anului 2000 î.e.n. au apărut la graniţele Mesopotamiei, Siriei şi Palestinei, sub nume de triburi diferite: akhla-mu (arameenii de mai tîrziu), khabiru (viitorii evrei), khabaiu (in regiunea Libanului), etc. Din aceste populaţii rătăcitoare se va detaşa tribul condus de Abraham, care — către 1900 î.e.n. — va ajunge în Egipt (cf. J. Boulos).
4	Habiru sau kliabiru înseamnă „mercenar, confederat, asociat". în tr-a de văr, către 2000 î.e.n. khabiru erau înrolaţi ca mercenari în armatele regilor din Larsa şi Assur. Se pare ca un prim val de imigranţi evrei au pătruns si s-au stabilit în nordul Palestinei spre sfîrşitul sec. XVIII î.e.n.
168
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
Ganaaneeni a du cinci daruri faraonului
Răsărit; de unde cuvîntul evrei). în secolul al XlII-lea î.e.n., în timpul domniei lui Ramses al II-lea — marele faraon constructor, dar şi bine cunoscut opresor — evreii erau puşi la munci grele în construcţii. Această situaţie grea a determinat „fuga din Egipt445. Aceste triburi semite sub conducerea lui Moise (în egipteană Maşu, în ebraică: Moşe), au migrat din regiunea Deltei spre răsărit, stră-bătînd nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moartă prin sud şi, trecînd Iordanul dinspre partea estică, au ajuns în Canaan.
în timpul acestei migraţii lente care a durat aproximativ 40 de ani evreii s-au organizat într-o confederaţie de triburi, au trecut la o viaţă sedentară şi au început acţiunea de ocuparea Canaanului. în această perioadă şi în asemenea condiţii a început procesul de constituire a „poporului lui Israel4'6.
AMBIANŢA CULTURALA SEMITA
Teritoriul Palestinei, aflat sub suzeranitatea mai mult nominală a Egiptului, era ocupat —- la est şi sud de Marea Moartă — de oraşe-state, de micile regate Amon, Moab, Edem, ş.a.; iar la apus, de-a lungul coastei medîteraniene, de canaaneeni. înaintea acestora însă CanaanuF fusese ocupat — probabil încă din jurul anului 2800 î.e.n. — de amoreeni, o altă populaţie semită. Civilizaţia amoreană se formase sub influenţa celei babiloniene şi a celei egiptene. Oraşele erau foarte mici ca întindere, dar erau bine organizate şi puternic for- •
•	5 Care a avut loc sub Amenofis III, către 1415 î.e.n.; sau, după alţi autori, sub Menep~
tah, succesorul lui Ramses III, către 1240 î.e.n.
6	Numele schimbat dat lui Iacob, succesorul lui Isac, după ce luptase o noapte întreagă cu un înger: „Numele tău nu va mai fi Iacob, ci va fi Israel, pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai biruit" (Facerea XXXII, 29). Numele Israel se întîlneşte şi în contractele babiloniene din timpul lui Hammurabi, dar şi în lista oraşelor lui Tuthmosis III. Iacob-Israel a fost chemat în Egipt cu familia sa de fiul său Iosif, ajuns mare vizir. Amănuntele sînt pe larg povestite în Facerea, XLV, 4—10. — Studiile de istorie antică a ţărilor din Orientul Apropiat, precum şi rezultatele cercetărilor arheologice (vd. W. Keller), au confirmat validitatea Vechiului Testament ca principala sursă de informaţie privind civilizaţia şi cultura ebraică.
7	Regiune foarte fertilă, numită în Biblie „Ţara Făgăduinţei", fiindcă fusese „promisă" de Yahwe (Iehova) evreilor.
EVREII ÎN PALESTINA
169
tificate8. Locuitorii foloseau unelte şi arme de bronz, precum şi obiecte de podoabă lucrate în aur, argint, fildeş şi pietre semipreţioase. în morminte se puneau şi unelte, podoabe sau alimente, necesare „vieţii de dincolo" a defunctului. Religia lor, politeistă, avea evidente influenţe babiloniene. Mai persistau şi forme primitive de venerare a naturii, precum şi ritualuri s înger oase, inclusiv sacrificii umane.
Anumite* elemente de civilizaţie şi de cultură amoreană au fost preluate şi păstrate de noii veniţi, de canaaneni, — care i-au împins pe amoreeni spre nord, ocupînd ei Canaanul. Aceasta s-a petrecut pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., cînd teritoriul Palestinei — pînă atunci sub suveranitate babiloniană ~ a trecut sub stăpînirea Egiptului9. Poziţia geografică a Palestinei îi asigura o importanţă particulară pentru comerţul de tranzit cu regiunilerăsări-tene. S-au construit aici fortificaţii10, palate regale şi temple egiptene. Ceramica pictată — de influenţă egeeană şi vasele avînd forme de animale denotă un nivel artistic superior.
Către sfîrşitul secolului al XlII-lea î.e.n. canaaneenii erau cunoscuţi că întrebuinţau fierul în construcţia carelor lor de luptă. Războinici, dezvoltând o viaţă urbană, puţin dotaţi însă pentru artă, manifestau în schimb o înclinaţie deosebită pentru comerţ. Drumurile comerciale care legau Egiptul cu Mesopo-tamia treceau prin Canaan, — fapt ce explică şi existenţa unui corp de scribi care au creat o scriere canaaneană, un alfabet canaanean11. Caracterul complex al culturii canaanene este demonstrat şi de religia lor: cu zeităţi egiptene, babiloniene şi locale; cu elemente de cult al naturii şi cu sanctuare în care aveau Ioc şi sacrificii umane; cu rituri sîngeroase, prostituţie sacră, festinuri orgiastice,. în decursul cărora formele stranii de exaltare mistică atingeau paroxismul. Divinitatea lor supremă Baal — la origine zeul naturii, al fertilităţii, devenit mai tirziu zeul cerului, al furtunii şi al ploii, protectorul prin definiţie al vieţii agricole — era înconjurat de numeroase zeităţi feminine. Cultul lui Baal, extatic şi orgiastic, va continua să fie practicat pînă înţr-o epocă tlrzie. în vremurile mai vechi, canaaneenii practicau şi forme mai primitive de cult (cultul strămoşilor, al eroilor, adorarea taurului, a şarpelui), precum şi oracolele; apoi ritul de iniţiere al circumciziei şi al purificării.
Aceasta este deci ambianţa culturală şi de civilizaţie materială în care vor pătrunde, încă din secolul al XlII-lea î.e.n., evreii.
EVREII In palestina
ţ Momentul politic era favorabil. Egiptul era ameninţat de hitiţi, de babilonieni şi de asirieni, în timp ce intrigile, discordiile şi rivalităţile interne slăbeau forţa de rezistenţă a canaaneenilor.
8	Zidurile de apărare, în cărămidă, din Megiddo aveau o grosime de 6 m pînă la 8 m şi o înălţime de 10 m. Oraşele aveau puţuri şi mari rezervoare de apă. Un asemenea puţ cobora pînă la o a dinei ine de 28 ni.
,*wEra perioada cînd, după alungarea invadatorilor hikso.şi, Egiptul inaugurase o intensă politică de cuceriri.
10 Zidurile cetăţii Geser, din blocuri masive de piatră, aveau si înălţimea si grosimea ue 4 m.
f * îU.^ri^nea scrierii alfabetice este încă obiect de discuţii: dacă a fost inventată de enicieni în sec. XV î.e.n., sau de egeeni, sau de hiksoşi, sau de canaaneeni — care s-ar fi inspirat din scrierea hieroglifică egipteană.
170
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
De fapt, „cucerirea*4 Canaanului n~a fost ele la început şi pînă la sfîrşit rezultatul unei acţiuni militare, agresive, distructive. La început triburile nomade ale israelienilor, ale evreilor deci, au întreţinut relaţii paşnice cu cana aneenii ; şi nu rareori se întîmpla ca un clan israclit mai slab să solicite — in schimbul unor anumite prestaţii—protecţia unui trib canaanean mai puternic. Au fost şi conflicte armate numeroase12; dar, fiind depăşiţi de superioritatea militară a canaaneenilor şi lipsiţi fiind de o experienţă a războiului, israelienii au trebuit să se mulţumească să rămînă în regiunile de deal, neputînd să ocupe zonele de cîmpie care erau protejate de oraşele fortificate şi de numeroasele care de luptă ale canaaneenilor.
Triburile israeliene au început să pătrundă in Canaan — după aproape patruzeci de ani grei de viaţă nomadă prin stepele Peninsulei Si nai — sub conducerea lui loşua, urmaşul lui Moise care între timp murise. Moise fusese o personalitate excepţională, de organizator, legislator, unificator al diferitelor triburi, precum şi un venerat conducător spiritual; loşua însă era un adevărat şef militar. Sub conducerea lui triburile israeliene au înaintat spre nord, ajun-gînd pînă sub zidurile Ierusalimului — „oraşul palmierilor*4. Cetatea Ierusalimului — cei mai avansat post de apărare spre răsărit al Canaanului — putea rezista, cu cele două rînduri de ziduri groase de 3,50 m şi 10 m înălţime. Dar graţie superiorităţii numerice a israelienilor, entuziasmului, fanatismului şi disperării lor, sistemul de apărare al cetăţii — slăbit şi de un recent cutremur
—	a cedat.
După această primă victorie au urmat altele — contra oraşelor-cetăţi Dabir, Lachiş, etc. Cu timpul, şi după lupte continui şi cu alte triburi învecinate — ale moabiţilor, amoniţilor, apoi ale altora din deşertul Siriei — forţa şi experienţa războinică a israelienilor sporesc. înaintează spre nord şi-ii înving
—	pentru prima dată în cîmp deschis —' pe canaaneeni (1125 î.e.n.). Este perioada în care, după moartea lui loşua, apare uii tip nou de războinic, tipul conducătorului militar specializat — „judecătorul44, cum este numit în Biblie,
Obiectivul principal al triburilor israeliene, în număr de 12, erau văile fertile ale Canaanului, fîşia de circa 30 km lăţime de-a lungul coastei Medite-ranei.
Apăruse însă pe la începutul secolului al XlI-lea î.e.n. un nou pericol: migraţia în masă a „Popoarelor Mării44, care atacă şi distrug vechile cetăţi maritime feniciene (Ugarit, Biblos, Sidon, Tir) şi invadează nordul Egiptului, învinşi de Ramses al IIHea (în 1188 sau 1194 î.e.n.) —- după ce un grup important atacase şi cucerise cetăţile din sudul Canaanului — invadatorii se retrag, instalindu-se (intre 1170-1150 î.e.n.) în bogata cîmpie din zona medite-ranîană a Palestinei. Acest grup de războinici, al filistenilor, cum erau numiţi13, era foarte puternic. Era unit şi era dotat cu arme noi, superioare, de fier — metal (foarte puţin folosit în Palestina) pe care ei îl posedau în mare cantitate şi al cărui monopol în Palestina vor continua să-l deţină; fapt care le va aduce şi mari profituri comerciale.
Cum ei urmăreau să ocupe întregul Canaan, filistenii intrară în curînd în conflict cu israelienii. După primele bătălii victorioase (în a doua bătălie au răpit evreilor şi „Arca Alianţei44) filistenii ocupară zona coli nară, Palestina
12	Textele biblice prezintă unele triburi ca fiind războinici foarte înverşunaţi. Vezi de ex., Facerea, XLIX. 6 — 9, 17—19, 27.
13	De la numele lor in ebraica veche Peliştim derivă denumirea Palestina.
SAUL. DA VID. SOLOMON, URMĂTOARELE SECOLE
171
centrală, şi îşi dezarmară adversarii. Confederaţia lor de cinci oraşe-cetăţi va controla şi marele drum comercial care lega Egiptul de Orientul Apropiat.
Aşadar. în jumătatea a doua a secolului al Xl-lea existenţa poporului is-raelian era ameninţată. în această situaţie disperată s-a dovedit insuficientă
prizonieri filisteni. De pe un basorelief din timpul faraonului Râmses a] Ill-Iea (1188 î.e.n.)
instituţia spontană a „judecătorilor", a unor şefi militari temporari, şi tot mai necesară a devenit instituţia monarhiei, după exemplul celorlalte popoare din jur14.
SAUL, DA VID. SOLOMON* URMĂTOARELE SECOLE
O căpetenie spirituală, un preot care se bucura de multă autoritate, Sa-muel, convins de această necesitate imperioasă, l-a proclamat rege (prin anul 1020 î.e.n.) pe Saul, — un ţăran viteaz care, ca şef militar ales temporar, îi învinsese pe amoniţi. Începîndun război de guerilă contra filistenilor, Saul s-a dovedit a fi un bun tactician; după mai multe atacuri prin surpriză filistenii au fost învinşi şi alungaţi din teritoriile israeliene. Victoriile lui Saul au dat curaj triburilor ebraice. Dar în cursul unei mari contraofensive a filistenilor, israelienii au fost învinşi, iar Saul s-a sinucis (1005 î.e.n,). Domnise 24 de ani.
Saul fusese un bun şef militar, dar mai puţin ea organizator şi ca om politic, Cînd a văzut că ginerele său David — un excelent luptător, fiul unui ţăran din tribul meridional al lui Iehuda — se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare, Saul, gelos, l-a persecutat. Ca să scape cu viaţa David a fugit în Iudeea sa natală. Aici, organizîndu-şi un grup de răzvrătiţi, a trecut în serviciul filistenilor. După moartea lui Saul s-a întors în Iudeea, a fost ales rege de tribul său, apoi şi de celelalte triburi (1004 î.e.n.). Victorios în două lupte contra filistenilor, îşi eliberă poporul. Cuceri regatul Edom, cîştigînd astfel un teritoriu foarte important din punct de vedere economic; ii învinse pe ara-meenii din nord, pe amoniţii şi pe moabiţii din sud, supunîndu-i; după care, îşi întinse mult şi spre răsărit frontierele, spre Eufrat.
14	Deşi ideea de monarhie contravenea tradiţiilor unor veclii triburi de nomazi, cum fuseseră israelienii.
m
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAIC A
David a organizat o bună administraţie civilă, a dat ţării o capitală stabilă — Ierusalimul — , a stabilit relaţii de cooperare cu Hiram, regele Tirului, de la care a obţinut meşteri constructori, precum şi lemnul necesar pentru marile edificii regale din capitală. Şi-a creat o armată al cărei nucleu era un puternic corp permanent de mercenari, a organizat o viaţa de curte şi un corp de scribi — care consemnau cu regularitate şi exactitate evenimentele petrecute — şi în acelaşi timp s-a ocupat şi de reorganizarea clerului.
în lunga sa domnie de 33 de ani15 David a creat, dintr-o slabă confederaţie de clanuri şi triburi, un regat centralizat puternic. înzestrat şi cu remarcabile daruri artistice16, David avea insă un caracter nu lipsit de flagrante contradicţii, fapt care a făcut ca ultimii ani ai domniei să-i fie tulburaţi de nemulţumiri interne, de gelozii şi de discordii familiale. Cu toate acestea, David17 rămîne marele rege clin istoria evreilor şi — în epoca sa — unul din marii suverani din întreg Orientul Apropiat.
Fiul său Solomon (circa 961-922 î.e.n.), care n-a fost un militar, un cuceritor1^ ci un mare organizator, diplomat şi constructor, a dus regatul Israelului la un înalt nivel de prosperitate economică. Atributul de onoare pe care i l-a conferit tradiţia este înţelepciunea; motiv pentru care a fost considerat19 ca autor al unor importante opere literare, în primul rînd sapienţiale: Proverbele, Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Cîniarea Cîntărilor ş.a.
Figură tipică de monarh oriental absolut, Solomon a stabilit mai întîi importante relaţii diplomatice (cu Egiptul, cu Tirul, cu regatul Saba, ş.a.). Şi-a asigurat ieşirea la mare anexînd.şi ultima fortăreaţă Geser din Canaan, unul din marile antrepozite pentru comerţul cu Orientul Apropiat. A construit la Marea Roşie portul Etziongaber, totodată mare şantier naval şi cel mai important centru pentru prelucrarea aramei din Orientul Antic. Â creat o importantă întreprindere de stat pentru comerţul maritim; a fortificat punctele ce comandau marile drumuri comerciale care traversau Palestina — din Egipt pînă în Ba-bilon şi de la Marea Mediterană spre ţinuturile Indiei; a garantat siguranţa caravanelor negustorilor, percepînd în schimb taxe speciale de tranzit. A încurajat dezvoltarea prelucrării metalelor (în special a fierului), aducînd meşteri din Femeia; iar din Tir, marinari şi meşteri constructori de corăbii. Minele dinEdom şi comerţul decai au devenit monopol regal. Dispunînd în felul acesta de imense resurse economice, Solomon a importat (iar o parte din cantităţile importate le exporta în alte ţări) lemn de cedru, de brad, de abanos şi santal, fildeş şi piei de panteră, pietre preţioase şi semipreţioase, aur şi argint, cai şi care de luptă (de unde şi faima uriaşelor „grajduri ale lui Solomon"),
Aceste bogăţii fabuloase i-au permis să construiască grandiosul templu din Ierusalim — oraş devenit acum centrul religios şi politic al ţării — şi să-şi
15	1 ani în ludeea şi 33 de ani în Ierusalim. — „David era în vîrslă de treizeci de ani cînd a fost ales rege şi a domnit patruzeci de ani. în Hebron a domnit peste Iehuda 7 ani şi şase luni, iar în Ierusalim a domnit peste tot Israelul şi Iehuda 33 de ani". (Cartea a doua a lai Samuel, V, 4—5).
16	Cînta Ia harpă, iar ca poet i se atribuie — exagerat, evident, — paternitatea tuturor celor 150 de psalmi cuprinşi în Biblie.
17	Care probabil că nici nu este un nume propriu, ci un atribut: davidum în ebraică înseamnă „comandant general".
18	Numele său înseamnă, în ebraică, „Pacificul".
19	în mod abuziv — după opinia multor autori de azi; in afara de unele eventuale părţi mai mult sau mai puţin întinse — şi, dealtminteri, imprecizabile.
SAUL. DAVID. SOLOMON. URMĂTOARELE SECOLE
173
organizeze o curte fastuoasă, asemenea celor ale marilor monarhi ai timpului, cu care putea rivaliza în strălucire; cu un corp de demnitari ai palatului, cu un personal foarte numeros, cu un harem regal impresionant, cu clădiri de un lux uimitor în care se desfăşurau somptuoasele festivităţi de primire a prinţilor străini... Un fast care strivea poporul evreu — prin taxele şi impozitele excesive, prin regimul de corvezi obligatorii timp de patru luni pe an, prin obli-gaţia fiecăruia din cele 12 triburi să asigure, fiecare cîte o lună pe an, toate cheltuielile casei regale.
în timpul domniei lui Solomon, Ierusalimul a devenit un oraş cosmopolit. Negustorii străini aveau şi dreptul să construiască temple dedicate divinităţilor lor naţionale; după cum şi regele însuşi construise — pentru soţiile sale de neam străin pe care le avea — temple în cinstea zeilor veneraţi în ţările lor. Şi acesta a fost un fapt care a sporit nemulţumirea poporului.
La nemulţumirea generală, succesorul lui Solomon — fiul său Roboam — răspunse cu duritate, refuzînd să revizuiască impozitele stabilite de părintele său. în urma unei răscoale regele a fost detronat, iar regatul s-a împărţit în două. în nord, regatul Israel cu capitala Samaria, a trăit o istorie agitată şi fără glorie. Dintre foarte numeroşii regi care au urmat — şi dintre care mai mult de jumătate au murit asasinaţi — doar imul sau doi au o oarecare însemnătate. Decadenţa economică, politică şi morală a grăbit sfîrşitul. în 721 î.e.n. regele asirian Sargon al II-lea distruge complet Samaria, transformă regatnl în provincie asiriană şi deportează peste 27 000 de evrei, aleşi îndeosebi din familiile căpeteniilor şi ale bogaţilor.
în sud, regatul Iudeei — ca suprafaţă de cinci ori mai mic; iar cu populaţia sa de o jumătate de milion de locuitori, probabil de trei ori mai redus decît regatul Samariei — a fost tulburat mai mult doar de disensiuni interne. Spre sfîrşitul secolului al VlII-lea î.e.n. Iudeea cere şi primeşte ajutorul asirienilor, în schimbul unui tribut. După care însă începe un secol de politică antiasiriană, ţara este invadată şi pustiită (597 î.e.n.), iar regele însuşi şi citeva mii de nobili, preoţi şi negustori bogaţi sînt duşi în captivitate în Babiîon, împreună cu toate comorile Templului şi ale palatului regal.
Peste cîţiva ani, în 586 î.e.n., Iudeea se aliază cu Egiptul contra babilonienilor. Nabucodonosor invadează Iudeea, distruge Ierusalimul, incendiază marele Templu, demolează fortificaţiile, masacrează familia regală şi duce în captivitate o mare parte din populaţie. Dar în 539 î.e.n. regele persan Cirus cucereşte Babilonul, iar în anul următor îi eliberează pe evreii captivi. Mulţi însă au preferat să rămînă în Babilonia — unde existau acum instituţii iudaice de învăţămînt şi unde evreii desfăşurau şi activităţi economice importante.
Apoi, Israelul a intrat în orbita politică a elenismului, iar, mai tîrziu a Imperiului roman. Ptolemeu invadează Israelul (320 î.e.n.), distruge cetăţile şi deportează o mare parte din populaţie în Egipt (312 î.e.n.). O altă invazie, urmată de persecuţii religioase, de jaf şi de distrugeri, a fost cea a regelui elenist din Siria, Antiochus (171 î.e.n.).
Rezistenţa evreilor este organizată (începînd din 167 î.e.n.) de şeful familiei Macabeilor20, Matitiahu şi de cei trei fii ai săi: Iehuda, care învinge armatele lui Antiochus şi eliberează Ierusalimul (164 î.e.n.); marele preot
20	Evenimentele petrecute în această perioadă sînt narate în primele două Cărţi ale Macabeilor, incluse în Biblie; ultimele două sînt lipsite de o valoare documentară.
174
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ
Ionatan, care este recunoscut de Seleucizi ca şef al statului (după întoarcerea evreilor din exil autoritatea supremă în stat o deţinea marele preot); Simeon (în ebr. Şimon), mare preot şi el, care reînnoieşte alianţa cu Roma, alungă armatele siriene şi organizează ţara asigurîndu-i prosperitatea. Fiul său Hir-

Trimişii regelui israel ian Yehu a duc în d tributul regelui asirian Salina-
nasar al IIMea
can I continuă politica de apropiere de Roma, anexează Israelului noi teritorii, în politica internă sprijinindu-se pe partidul saduceilor21.
Sub Hircan II romanii intervin direct în treburile ţării — şi în 63 î.e.n., în urma acţiunilor brutale ale lui Pompeius, Iudeea îşi pierde independenţa: devine provincie romană, guvernată de un procurator roman, iar capitala va fi mutată la Cesarea. Irod I, sprijinit de Antonius şi de Octavianus, este numit de Senatul roman rege al Iudeei. Caracterul său crud, prosternarea sa în faţa culturii şi a modei elenistice şi servilitatea sa faţă de romani l-au făcut foarte impopular. Pe de altă parte, duritatea şi rapacitatea stăpînitorilor romani fac ca revoltele să se ţină lanţ; încît Iudeea îşi cîştigă reputaţia de cea mai inflamabilă şi mai greu de guvernat dintre provinciile romane. Este trimis legatul imperial Gallus, care suferă o înfrîngere răsunătoare (66 e.n.), pierzînd 6 000 de oameni. Împăratul Vespasian trimite pe fiul său, viitorul împărat Titus, care după lupte grele cucereşte Ierusalimul, deportează populaţia şi incendiază marele Templu (70 e.n,). Totuşi, Iudeea continuă să rămînă un focar de revolte — pînă cînd Hadrian o supune definitiv (135 e.n.).
21	In tot acest timp, viaţa politică a statului ebraic s-a desfăşurat pe fundalul neînţelegerilor şi conflictelor dintre partidele religioase şi politice, unele filoelenistice şi filoromane: asideii (în ebr. hasidim — „cucernicii")* păstrători ai tradiţiilor, opunînd o rezistenţă pasivă mişcării elenistice; urmaşii lor, asmodeii, care şi-au asumat — prin Simeon Macabeul — conducerea statului pînă la pierderea independenţei (63 î.e.n.); fariseii, al căror pietism intens şi foarte conservator i-a adus în conflict cu saduceii şi cu asmodeii; şi saduceii, reprezentanţi ai aristocraţiei sacerdotale „luminate", deschise influenţelor elenistice şi romane. Din rîndurile saduceilor — în special — s-a constituit grupul de oameni politici şi de diplomaţi care l-au sprijinit pe Hircan I.
ORGANIZAREA SOCIALA ŞI POLITICA. PROFEŢII
175
Ajunşi o minoritate în propria lor ţară, evreii se răspîndesc în diferitele regiuni ale Imperiului roman, în timp ce cultura lor va supravieţui aproape numai în aceste comunităţi dispersate (diaspora)22.
ORGANIZAREA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ. PROFEŢII
încă înainte de a pătrunde pe teritoriul Israelului nomazii evrei crescători de vite erau organizaţi — pe baza comunităţii de familie şi a unei economii în comun — în familii şi clanuri.
Fiecare clan îşi avea obiceiurile şi tradiţiile lui, membrii săi numindu-se între ei „fraţi", şi punind mare preţ pe „puritatea sîngelui", pe neamestecul prin căsătorie cu alte triburi. Clanul a fost adevărata celulă socială a evreilor din primele lor timpuri de nomadism. Datorită, se pare, lui Moise evreii s-au unit formînd o confederaţie de 12 triburi. în timpul conflictelor care au urmat pentru ocuparea Ganaanului confederaţia era sub conducerea unui singur şef militar temporar, dar fiecare trib eoiitinuînd să fie condus de propriul său sfat de bătrîni. Liga tribală nu era o instituţie cu caracter net politic sau militar. Procesul de agregare a triburilor s-a efectuat pe baza comunităţii de limbă, de interese comuue şi de religie. Mai mare importanţă au avut triburile purtînd numele fiilor lui Iosif — Efraim şi Menaşe —triburi din zona centrală a ţării şi care ocupau teritoriul cel mai întins. în sud, rolul principal i-a revenit tribului lui Iehuda23. Organizaţia lor de tip patriarhal, sfatul bătrînilor, capii familiilor mai mari, administrau justiţia şi decideau asupra problemelor — de ordin economic sau militar —- ale tribului. Triburile ebraice nu aveau războinici de profesie, cum aveau canaaneenii; dar în momentele critice au apărut capi locali, „judecătorii", cu funcţie ocazională şi limitată ca durată, de conducători militari. Aceşti şefi temporari nu erau autocraţi; autoritatea ie era conferită de prestigiul lor personal.
Epoca „judecătorilor" a durat aproximativ două secole, pînă la sfîrşitul secolului al Xl-lea, cînd a apărut instituţia regalităţii. Dar regalitatea la evrei n-a apărut ca o instituţie autocrată; căci individualismul şi egalitarismul — caractere tipice ale nomadului — erau categoric împotriva nu numai a extinderii proprietăţilor mari, fie şi regale, ci şi împotriva unei accentuări prea mari a diferenţierii sociale, sau a puterii regale autoritare. Fiind considerată de origine divină, regalitatea era — teoretic — absolută; în realitate însă monarhia n-a fost la evrei o monarhie absolută decît sub unii regi, ca de pildă Solomon.
22	Cea mai importantă colonie ebraică era — încă din timpul Ptolemeilor cea din Alexandria. Aici a fost făcută (încă din sec. III î.e.n.) traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, versiunea cunoscută sub titlul de Septuaginta, întrucît este opera a 72 de erudiţi ebraişti şi elenişti. în Egipt, evreii au pătruns în multe domenii de activitate; mulţi au adoptat limba greacă, şi-au părăsit tradiţiile proprii şi au fost asimilaţi sub toate raporturile — în afară de religie. în felul acesta s-a născut la Alexandria o literatură originală, al cărei apogeu a fost marcat de marea figură a lui Filon din Alexandria (cca 25 î.e.n. — cca 40 e.n.).
23	Numele triburilor nu provenea totdeauna de la un strămoş comun, ci uneori de la totemurile respectivei comunităţi; animale-totem care au devenit apoi şi nume (de botez) de persoane.
176
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
Primul rege, Saul, a căpătat învestitura, cum am spus, de la profetul Samuel, — deci de la autoritatea religioasă. A obţinut succese militare strălucite, a avut merite incontestabile în ce priveşte organizarea şi întărirea statului; dar cînd a intrat în conflict cu clerul — masacrînd chiar 85 de preoţi care îl susţineau pe David — Saul a fost părăsit. Ideea de regalitate contra-venea tradiţiilor şi mentalităţii triburilor nomade — cum s-a spus. Dar David va fi uns ca rege de sfatul bătrînilor tuturor triburilor şi va face înaintea lui Yahwe un pact — în acelaşi timp cu divinitatea şi cu poporul său. Monarhia ebraică era deci „de drept divin44, ca toate monarhiile antice orientale. Dar spre deosebire de Egipt sau de Mesopotamia, de pildă, regele Israelului nu va fi divinizat.
Sub domnia lui David încep să apară clare tendinţe absolutiste. Regele creează o capitală a ţării, un numeros corp de funcţionari (un comandant al armatei, un „ministru de externe44, un alt ministru pentru controlarea prelevării impozitelor, un „mareşal ai curţii44, etc.); de asemenea, un domeniu personal considerabil, o curte, un harem,.— pentru că regele dispunea liber de proprietatea supuşilor săi, acordînd privilegii, confiscând sau dăruind bunuri şi terenuri. — Odată cu succesorul său Solomon, proprietăţile şi beneficiile monarhului au crescut imens. Regele a devenit acum monarhul absolut, a cărui sete nemărginită de fast şi bogăţie a împins populaţia, cum s-a văzut, ia revolte, la mizerie materială şi la ruină morală. Următorii monarhi24 au continuat, într-o măsură şi în forme diferite, aceeaşi linie politică.
împotriva stării generale de decadenţă a statului vor reacţiona „profeţii44. Fenomenul acesta este propriu exclusiv civilizaţiei ebraice.
în ebraică termenul de profet înseamnă „cel ce vorbeşte44 (subînţelegîn-du-se: în numele iui Yahwe). Sensul de „clarvăzător44, care „previne asupra unui posibil viitor44 (sens pe care cuvîntul îl are în limba greacă; mai mult sau mai puţin echivalent — ca în cultul roman sau cel egiptean al zeilor Isis şi Serapis — cu „sacerdot44), este doar un aspect. în principal, profetul evreu examinează prezentul, pe care îl judecă sau îl condamnă acţionînd în stare de „inspiraţie divină44. Instituţia profetismului era autonomă, clar distinctă şi efectiv separată de cea a clerului. în principiu, nu contrazicea activitatea sacerdoţilor; existau corporaţii de profeţi chiar pe lîngă unele temple.
Profeţii (existau şi profetese, ca Debora) proveneau din toate categoriile sociale. Am os era un simplu păstor din Iudeea; în schimb Isaia era un aristocrat şi un om de stat, un personaj foarte influent la curtea regelui. La început (deci în secolul al IX-lea î.e.n., probabil chiar înainte), unii profeţi erau nişte extatici, exaltaţi, exhibiţionişti excentrici care — spre a atrage atenţia asupra calităţii lor de „purtători ai unui mesaj divin44 — îşi subliniau efectele retorice cu ajutorul ciutului, al muzicii instrumentelor şi al dansului. Dar în faza şi în forma serioasă cea mai veche — dar şi mai tîrziu — a profetismului, profeţii au urmărit ca prin predicile lor să influenţeze în mod determinant asupra situaţiei — morale sau sociale, politice sau religioase — a timpului lor. Din secolul al VlII-lea î.e.n. a început o altă fază a profetismului: o fază literară, în care profeţii ţineau acum să prevină, să admonesteze, să ameninţe, să „prezică44 în scop intimidator, consemnîndu-şi discursurile în scrieri redactate de obicei sub formă de sentenţe.
24	Regalitatea ebraică a durat, în regatul Israel, două secole şi jumătate; iar în Iudeea — care fusese supusă de babilonieni — încă un secol şi jumătate.
FAMILIA, EDUCAŢIA COPIILOR
177
Scopul mesajelor lor era îndreptarea stării rele de lucruri, — dar rămî-nîndu-se în cadrele sociale existente. Nu erau adevăraţi reformatori sociali, ci nişte contestatari şi protestatari împotriva unor situaţii noi create de regimul monarhic, de nedreptăţile timpului.
Intr-adevăr, începînd chiar din timpul lui David (dar mai ales în timpul domniei lui Solomon) se constituiseră proprietăţi funciare întinse, pe care se lucra în condiţii foarte grele. Aparatul justiţiei devenise tot mai dur şi mai corupt; egoismul şi arbitrarul, setea de acaparare şi avariţia bogaţilor sporeau continuu, — în timp ce religia oficială pretindea tot mai insistent să se respecte formele exterioare, ceremoniile fastuoase, neglijînd în schimb, din ce în ce mai mult, morala practică şi viaţa spirituală simplă, sinceră, autentică, profeţii erau reprezentanţii cauzei celor oprimaţi; pledau cauza săracului şi a nedreptăţitului împotriva opresorului său. Dar ei nu urmăreau o schimbare de fond a raporturilor sociale, — ci pretindeau doar respectarea moralei, a dreptului, a justiţiei sociale ; respectarea drepturilor şi demnităţii umane a săracului, a văduvei, a orfanului. Pledînd pentru dreptate, profeţii reeditau morala severă a nomadului, exprimau nostalgia relaţiilor de viaţă de odinioară. Căutau să reîntroneze etica de viaţă practică şi concepţiile tribale care considerau monarhia ca o nefastă instituţie de import, străină adevăratului spirit ebraic, cel al strămoşilor. Nu predicau o doctrină nouă, ci o reîntoarcere ia cea veche. Amos, de pildă (dar şi alţi profeţi), nu atribuia aproape nici o valoare practicilor cultului, afirm înd în schimb că divinitatea îi cere omului doar o conduită morală perfectă.
Pe de altă parte, formulînd în discursurile lor o viziune generală asupra istoriei — a istoriei universale şi, în particular, a istoriei evreilor — profeţii au interpretat faptele epocii, din Israel şi din întreaga lume a Orientului Apropiat, ca integrîndu-se într-un plan general şi sistematic al divinităţii supreme. (O concepţie nouă, cu totul necunoscută la alte popoare ale antichităţii). Yahwe însuşi a ales regatul lui Israel ca centru al istoriei lumii, — deci al desfăşurării gmdului, judecăţii şi hotărîrii sale divine. — Bineînţeles că nu acest „iudeocentrism“ teologic şi istoric — care însă a acţionat puternic asupra maselor şi a exercitat o influenţă de lungă durată în istoria poporului evreu — este ceea ce conferă o anumită grandoare instituţiei proîetismului; ci patetica sa pledoarie pentru justiţie şi moralitate, cu nota sa implicită de umanitate.
FAMILIA. EDUCAŢIA COPIILOR
Familia ebraică din perioada vieţii de nomadism avea toate caracterele proprii regimului matriarhal.
în acest regim, rolul principal în familie îl deţinea mama; ei îi aparţinea cortul, gradul de rudenie era stabilit pe linie maternă, soţul era cel care trebuia să îşi urmeze soţia iar nu invers. Ofensa cea mai mare care i se putea aduce cuiva era să îi fie jignită mama. Tot femeia era cea care alegea numele copiilor săi25. Urme ale matriarhatului persistă chiar şi în timpul lui David.
Nume care, ca o reminiscenţă totemică, erau de obicei nume de vietăţi: Debora («albină"), Iona („porumbel"), Arie („leu"), etc. 12
12 — Istoria culturii şi civilizaţiei
178
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ
De exemplu, fiul se putea căsători cu mama sa vitregă rămasă văduvă; sau cu propria sa soră de tată (nu însă cu sora sa de mamă) ; iar cînd ocupa tronul, avea dreptul să preia femeile tatălui său, ş.a.m.d. — Dar în general vorbind, odată cu trecerea la o viaţă sedentară locul matriarhatului a fost luat de regimul patriarhal.
în acest nou regim autoritatea tatălui asupra membrilor familiei sale era absolută. Putea să se despartă de soţie fără a fi ţinut să dea cuiva vreo explicaţie, şi fără nici un fel de obligaţie ulterioară faţă de soţia repudiată. Putea să aibă două sau chiar mai multe soţii, dacă situaţia sa economică îi permitea26. Putea să-şi vîndă fiicele ca sclave, sau chiar să-şi ucidă — cu încuviinţarea comunităţii din care făcea parte — fiii neascultători, răzvrătiţi, beţivi sau desfrînaţi. Nu putea să îşi vîndă copiii de sex masculin; în schimb, tatăl era cel care combina după bunul său plac căsătoriile copiilor săi (căsătorii care erau contractate fără nici un fel de act scris).
Judecind după vechile texte ebraice, situaţia femeii nu pare să fi fost mult mai grea decît în Egipt sau în Mesopotamia. Femeia putea fi trecută foarte simplu într-o poziţie subalternă cînd soţul îşi lua o a doua soţie, putea moşteni bunuri materiale, putea fi uşor repudiată de soţ, — dar ea nu-şi putea părăsi soţul. Soţul nu putea fi învinuit de adulter — în timp ce soţia adulterină era expusă goală în public, sau condamnată la moarte prin uciderea cu pietre, prin lapidare. Asemenea obiceiuri ar putea părea plauzibile într-o ţară în care severa concepţie a lui Yahwe nu lăsa nici un loc în panteon vreunei zeiţe — şi cu atît mai puţin unei zeiţe a dragostei sau a căsătoriei, — şi unde în corpul sacerdotal nu existau preotese.
în realitate, poziţia femeii în societatea ebraică era mai bună decît o prezintă textele legilor27. Astfel, dacă femeia rămînea văduvă fără copii nu era lăsată în voia soartei; fratele fostului ei soţ era obligat să o ia de soţie, spre a asigura descendenţa familiei28. Au fost cazuri şi la evrei — foarte rare, e adevărat, — cînd femeia s-a bucurat de cea mai înaltă consideraţie publică. Eroina Debora şi-a condus poporul în luptă, profeta Hulda era consultată de regele ludeei, Atalia a ocupat chiar tronul Iudeei; iar Iudita şi Estera şi-au salvat poporul în momente foarte grele29. Pe de altă parte, femeile tuturor evreilor puteau ieşi în public, participau la serbări, se bucurau de stimă în calitatea lor de mame. Încît, înţelegem de ce textele sapienţiale ebraice ţin să laude fidelitatea soţilor. în acelaşi timp, este cu neputinţă să ne îndoim de existenţa — pe scară largă — a unei dragoste conjugale sincere, atît de frumos elogiată în Cîntarea Cîntărilor.
26	Căci a-şi lua o soţie — care de obicei primea drept zestre o sclavă în serviciul ei — însemna să plătească părintelui sau tutorelui ei preţul convenit, în bani, în natură, sau în prestaţii de muncă. Nu trebuia însă să plătească nimic dacă viitoarea sa soţie provenea din rîndurile prizonierilor de război. în schimb, David avea 6 soţii şi 10 concubine; Roboam, 18 soţii şi 60 de concubine; iar Solomon — „şapte sute de domniţe şi trei sute de ţiitoare“ (întiia Carte a Regilor, XI, 3). Cifrele — cel puţin în cazul ultim — pot fi exagerate; dar şi Ramses II avea 162 de copii...
27	în orice caz, mai bună decît era, de pildă, în Asiria; sau chiar decît a femeii din unele ţări orientale sau africane.
28	Obligaţie numită levirat, prevăzută şi de legile asiriene. Fratele decedatului putea refuza să se supună acestei obligaţii, dar rămînea definitiv şi grav dezonorat în ochii comunităţii.
29	Iudita, după ce l-a sedus pe Holofern, generalul lui Nabucodonosor, pentru a răzbuna cruzimile lui în timpul asediului Bethulei, l-a ucis, tăindu-i capul. — Estera i-a smuls soţului ei Aliaşveroş, regele persan, permisiunea de a-i pedepsi pe duşmanii evreilor.
FAMILIA. EDUCAŢIA COPIILOU
179
Copiii, consideraţi o binecuvîntare pentru familia ebraică, erau înconjuraţi de multă atenţie şi grijă. Numele, în epoca patriarhatului, li-1 dădea tatăl30 31. A opta zi de la naştere copilul era circumcis, aplicîndu-i-se, se pare, şi un tatuaj care avea rolul magic de a-l proteja contra spiritelor rele. Străvechiul rit al circumciziei — anterior, se pare, epocii bronzului — a fost introdus şi s-a generalizat la evrei relativ tîrziu. Alăptarea dura, se pare, de obicei trei ani.
Educaţia copilului o făcea în primii ani mama; după care, tatăl îl învăţa tradiţiile naţionale, religioase, morale şi literare. (Se pare că orice cap de familie ştia scrie şi citi). El îi da, fireşte, şi instrucţia profesională. Acest învăţămînt rudimentar era exclusiv oral. în timp ce la egipteni, la mesopotamieni sau la hitiţi existau şi şcoli de scribi, la evrei instituţia învăţămîn-tului public a apărut abia către sfîrşitul secolului al II-lea î.e.n. în familie, copilul era învăţat în primul rînd să respecte pietatea filială; datoria de supunere faţă de părinţi era socotită prima obligaţie a omului, după cea faţă de religie. în cel mai vechi cod ebraic, Cartea Alianţei31, se prevede pedeapsa cu moartea pentru fiul care îşi loveşte, ori măcar îşi blestemă tatăl sau mama32.
Familia ebraică ţinea foarte mult şi la buna reputaţie a fetelor. Dar în privinţa dreptului de moştenire (în cadrul căruia fiul cel mai mare avea privilegiul de a moşteni dublu decît ceilalţi), acest drept a rămas mult timp rezervat copiilor de sex masculin.
în cadrul familiei ebraice intrau şi sclavii casei. Aceştia proveneau din rîndurile celor vînduţi de părinţi creditorilor pentru neplata datoriilor. Sclavii proveniţi din rîndurile prizonierilor de război erau proprietatea statului şi lucrau pe domeniile statului.
Situaţia sclavilor evrei nu era dintre cele mai grele din lumea Orientului Antic; în definitiv, stăpînul casei era „proprietarul" lor în aceeaşi măsură în care era şi „proprietarul" soţiei şi copiilor săi. în orice caz, din textele cu caracter juridic ale Vechiului Testament aflăm că abuzurile stăpînilor erau într-o oarecare măsură îngrădite. Astfel, dacă îi provoca unui sclav pierderea unui ochi sau a unui dinte stăpînul trebuia, drept compensaţie, să-l elibereze. Sclavul avea chiar dreptul de a moşteni bunuri, iar sclava putea să devină şi soţia stăpinului său, avînd toate drepturile unei soţii. Sclavul fugar, în loc să fie hăituit, era protejat. O zi pe săptămînă — în ziua sabatului — sclavul avea liber. Sclavii luau parte la toate actele de cult ale familiei. Iar sclavii evrei — deci nu şi cei de origine străină — după şase ani de sclavie 33 trebuiau eliberaţi. E foarte probabil însă că această prevedere, în practică nu era respectată. După cum este sigur că situaţia sclavilor proprietatea statului era incomparabil mai grea.
30	Nu exista nume de familie; iar numelui de botez i se adăuga doar numele tatălui, pentru a-l distinge pe copil de omonimii săi.
31 Cod inclus în cartea Ieşirea, XX, XXII —XXIII şi XXXIII. Redactat probabil în sec. IX î.e.n., acest corp de norme juridice şi de precepte morale şi de cult prezintă multe analogii (de ex. în privinţa dreptului de proprietate, a practicilor mercantile, s.a.) cu Codul lui Hammurabi.
32	Ieşirea, XXI, 15 şi 17; Leuiticiil, XX, 9.
f3a Sau chi&r mai puţin — în funcţie de data, unică pentru întreaga ţară, a „anului sabatic", care se repeta tot la şapte ani („Era o sacralizare postumă a străvechiului obicei de a lăsa ogoarele, din şapte în şapte ani, să se odihnească “ — A. Bertholet).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ
180
Instituţia sclaviei a avut o importanţă cu totul neînsemnată în viaţa economică a evreilor. în general, tratamentul sclavilor pare să fi fost aici mai uman ca în alte ţări. în Cartea lui Iov atît oamenii liberi cît şi sclavii sînt proclamaţi ca fiind egali în faţa lui Yahwe. Nu însă şi în faţa statului ebraic, fireşte, şi nici a particularilor stăpîni de sclavi. Dar, oricum, trebuie reţinut faptul că o asemenea atitudine umanitară ca cea exprimată de Cartea lui Iov este foarte rară în întreaga lume a antichităţii.
ALIMENTAŢIA
în epoca nomadismului baza alimentaţiei evreilor o formau pîinea de orz neclospită, brînza şi laptele acidulat — care potolea setea; mai puţin carnea de capră şi de oaie,
Cînd evreii au devenit sedentari alimentaţia lor a fost mai variată, mai consistentă şi mai bine preparată, Pîinile mici de orz (griul era mai rar, deci şi mai scump) erau făcute din aluat dospit şi cu sare, coapte în fiecare zi pe un cuptor primitiv — o simplă lespede de argilă pusă deasupra flăcării, — acoperite cu cenuşă fierbinte, Făina era măcinată cu pisălogul într-o piuă, (Moara de piatră, de forma cea mai simplă, datează la evrei abia din secolul al IV-lea î.e.n.). O altă muncă istovitoare pe care o făcea zilnic tot femeia era căratul apei de băut — marea problemă a palestinienilor; drept care, se bea în schimb mult zer, din lapte de oaie sau de capră. Adusă de la mari distanţe, rea la gust, apa era scoasă din puţ cu o vadră confecţionată din piele de capră şi cărată acasă în burdufuri. Evreii consumau multe fructe — principala lor masă de seară. Beau şi vin de rodii sau de curmale (iar filistenii — şi bere de orz); iar vinul de struguri îl beau curat, sau. ca asirîenii, adăugindu-i mirodenii.
în privinţa consumului de carne, legea evreilor prevedea clar anumite interdicţii. Puteau mînca „orice dobitoc dintre cele cu patru picioare, care are copita despicată... şi care şi rumegă4'. De unde rezultă că era permis consumul cărnii de oaie, capră, bou, cerb, căprioară, bivol, zimbru, capră neagră şi girafă; precum şi carnea acelor vietăţi „care sînt în ape, cîte au aripioare de înotat şi solzi44, precum şi „orice pasăre curată44. De asemenea, „lăcusta şi soiurile ei44. Interzisă de lege era carnea de porc34, de cămilă sau de iepure; precum şi carnea oricărui animal, chiar „curat44, dacă a fost omorît de o fiară. Oprită, în sfîrşit, era şi carnea păsărilor „spurcate44, — vultur, corb, gaie, bufniţă, cocostîrc, pupăză, lebădă, struţ, şi altele asemănătoare, enumerate de prescripţii35.
34	E. Renan considera că interzicerea consumului cărnii de porc era o măsură preventivă contra paraziţilor intestinali, a trichmei şi cisticercuini. Iar faptul că interdicţia se extindea şi asupra cărnii altor vietăţi arată (fapt dealtminteri discutabil) că aceasta era o rămăşiţă a credinţelor în metempsihoză, sau în originea totemică a clanurilor ebraice.
35	Levitic, XI, 3-22; Deuteronom, XIV, 3-21.
ÎMBRĂCĂMINTEA. LOCUINŢA, ORAŞELE
181
ÎMBRĂCĂMINTEA. LOCUINŢA» ORAŞELE
Piesa principală a îmbrăcămintei evreilor semăna puţin cu toga romanilor: un fel de mantie, dar necroită, din stofă groasă de lînă (cea a păstorilor era din păr de capră), cu care evreii se şi acopereau în timpul nopţii. Mantia femeilor era mai lungă şi ornamentată cu cîteva. elemente decorative, în culori, Sub mantie, singurul veşmînt era o cămaşă de lină sau de pînză, cu mîneci, aderentă pe corp, lungă pînă chiar mai jos de genunchi şi strînsă la mijloc cu un brîu de piele. în picioare, sandale. (A umbla desculţ era semn de mare sărăcie). Pe cap, un triunghi de pînză fixat cu un cerc.
Barba era semnul virilităţii şi al demnităţii. Rasul bărbii era un semn de doliu — eînd bărbaţii îşi şi tăiau părul, se zgîriau pînă la sînge şi îşi puneau pe cap şi pe obraz cenuşă şi praf. Asemenea manifestări rituale străvechi — şi care s-au menţinut de-a lungul secolelor — aveau rostul de a speria şi alunga spiritele morţilor, care ar fi putut tulbura viaţa celor vii. Morţii erau înmormintaţi îmbrăcaţi, dar fără sicriu, punîndu-li-se alături arme, opaiţe, vase de bucătărie sau obiecte de podoabă. Cei săraci erau înmormîn-taţi în gropi comune (cf. A. Bertholet).
în forma sa cea mai veche, locuinţa evreilor nomazi era cortul, despărţit în două încăperi: una, rezervată bărbatului, era „camera de primire4'; cealaltă, în care stăteau femeia şi copiii, servea şi ca bucătărie. Mobile — ca masă, scaune, paturi, — nu existau.
în perioada de viaţă sedentară condiţiile de locuit nu s-au schimbat prea mult; marea majoritate a evreilor locuiau — întreaga familie — într-o singură încăpere. (încăpere în care uneori mai erau ţinute peste noapte şi una-două oi sau capre). Casa — sau mai bine zis coliba — era din lut, cu acoperiş de lemn învelit cil pămînt, cu faţada orientată spre miazănoapte, din cauza soarelui prea puternic. Casa nu avea ferestre; doar cîteva găuri în perete, pentru a lăsa să iasă fumul. Pe vatra săpată în pămînt ardeau crengi, mărăcini şi bălegar uscat amestecat cu paie. Un fel de cămine existau doar în casele celor bogaţi.
Majoritatea evreilor dormeau pe jos, pe paie sau pe rogojini, acoperindu-se cu mantia; dar în casele celor bogaţi se găseau şi mobile — mese, scaune, paturi, cufere pentru păstrat vesela sau hainele. Casele acestea — uneori cu un etaj — aveau acoperişul terasat. Pe acest acoperiş-terasă se desfăşura o parte din activitatea zilnică; aici erau găzduiţi oaspeţii, şi tot aici se dormea în timpul prea călduroaselor nopţi de vară. (De aceea acoperişul-terasă era denumit „odaia de vară"). Unele case aveau şi cisterne proprii, în care era adunată apa de ploaie — care servea şi ca apă de băut.
Oraşele erau foarte mici. Ierusalimul se întindea pe o suprafaţă de abia 50 000 m2; altele (ca Megiddo, Dabir, etc.), chiar pe jumătate. Populaţia unui oraş era de aproximativ o mie de locuitori, înghesuiţi în 150—200 de case. Extrem de rare erau casele de piatră. Cele mai multe oraşe aveau aspect de aşezări părăsite, de sate fortificate. Cămilele împovărate de mărfuri rămîneau 111 afara zidurilor; dar uliţele oraşului erau înţesate de oi, de capre, de asini. Poarta oraşului — poarta cetăţii — era o construcţie sacră, la temelia căreia
182
CIVILIZAŢIA şi CULTURA EBRAICĂ
era îngropată (după străvechiul obicei canaaneean al sacrificiului uman de construcţie) o fiinţă omenească sacrificată (cf. Ad. Lods, E. W. Heaton, etc.). în faţa porţii oraşului se afla unicul loc deschis; pieţe nu existau, iar străzile erau foarte înguste şi sordide. Pe locul deschis din faţa porţii oraşului negustorii străini îşi vindeau mărfurile, populaţia era chemată aici la adunări; tot aici sfatul bătrinilor cetăţii — tribunalul laic — judeca diferitele cauze. Aici era şi locul de aplicare a pedepselor, inclusiv execuţia capitală prin lapidare.
PĂSTORITUL ŞI AGRICULTURA. MEŞTEŞUGURILE ŞI COMERŢUL
Viaţa păstorului care păzea turmele altora era — cum o prezintă totdeauna în culori dramatice textele — deosebit de grea. La mediul şi la clima foarte ingrate se mai adăuga şi continua ameninţare a leilor şi urşilor, împotriva cărora alte arme păstorul nu avea decît ţepuşa de lemn, ciomagul şi praştia. Apoi, pericolul hoardelor de prădători36.
într-o epocă tîrzie turmele ajunseseră foarte bogate; textele biblice citează cazul unui bogătaş care avea 1 000 de capre şi 7 000 de oi; iar Iov avea 14 000 de oi, 500 de asini, 500 de boi şi 3000 de cămile. Oaia şi capra erau preţuite şi pentru lapte, dar îndeosebi pentru lină (şi mai puţin pentru carne
—	aliment greu accesibil mulţimii). Foarte preţuit animal de povară şi de tracţiune era asinul. Catîrul va fi cu timpul înlăturat, căci legea oprea încrucişarea a două specii diferite de animale; iar calul, apărut în Palestina abia în timpul lui Solomon, era folosit aproape exclusiv la carele de luptă.
—	Dintre păsările de curte se creşteau numai raţe şi porumbei. Găina era încă necunoscută în Israel.
Mai liniştită era viaţa ţăranului. Agricultura dispunea de mijloace încă primitive. Plugul însă avea deja brăzdam! de fier. Parcelele de pămînt se transmiteau prin moştenire în familie. Semănatul şi seceratul se făceau după anumite norme — prevăzute încă din secolul al Vl-lea î.e.n. — care constituiau un fel de calendar agricol; iar îmblătitul se făcea —- cu boi, vaci, poate şi asini, şi chiar cai — pe aria comună a întregului sat. Paiele amestecate cu bălegar uscat serveau drept principalul combustibil. Ţăranul cultiva apoi viţa de vie, măslinul şi smochinul, — inclusiv specia de măslin numit sicomor.
Meşteşugurile n-au atins în Palestina — cu unele excepţii — un nivel ridicat. Olăritul era, fireşte, răspîndit; dar ceramica — modestă ca decoraţie şi ca varietate de forme — era destinată aproape numai uzului domestic. Meşterii olari evrei nu se puteau compara cu maeştrii lor canaaneeni.
în ţesătorie — meşteşug în care evreii foloseau amîndouă tipurile de războaie, orizontal şi vertical — predomina producţia stofelor de lînă. Se folosea şi părul de capră sau de cămilă pentru confecţionarea corturilor, a sacilor şi a mantalelor păstorilor. Vopsitorii foloseau mult roşul aprins (culoare obţinută prin pisarea, după uscare, a unei insecte locale); şi mai ales preţioasa
"f> Ceea ce nu înseamnă că unii păstori nu puteau ajunge mai înstăriţi; păstor ul-proict Amos, de exemplu, pe Ungă turmă mai poseda şi o livadă de sicomori.
ORGANIZAREA MILITARĂ
183
purpura, provenită dintr-o specie de scoică adusă de pe coastele Feniciei. Constructorii evrei au învăţat mult de la meşterii aduşi dinTir. Tot deacolo adusese rebele Solomon şi meşteri topitori, care au instalat în Palestina topitorii complicate, folosind forţa vuiturilor dinspre nord pentru amari tirajul cuptoarelor. în felul acesta au putut fi turnate impresionantele coloane, — două, de la intrarea marelui Templu, înalte de 9 m şi cu o circumferinţă de 6 m; precum şi imensul altar pentru sacrificii, lung de 10 m, la fel de lat, şi înalt de 5 m; sau colosalul bazin înalt de 2,50 m şi cu circumferinţa de 15 m, aşezat pe patru grupuri de cîte trei tauri de bronz. — Toate aceste lucrări uriaşe, însă, au fost opera unor meşteri din Tir.
Cît priveşte comerţul, faima evreilor ca pricepuţi oameni de afaceri a apărut relativ tîrziu, către sfîrşitul secolului al Vl-lea î.e.n., după întoarcerea din captivitate. Totuşi, încă Solomon fondase mari întreprinderi pentru comerţul maritim, atrăgînd în ţară şi mulţi negustori străini. Ca urmare, în secolul al V-lea î.e.n., în Ierusalim negustorii străini erau atît de numeroşi încît s-au organizat într-o breaslă proprie.
Chiar şi templele au ajuns să-şi asume funcţii bancare; dar numai pentru a primi sume în depozit, fără a da sau a percepe dobînzi. în Israel, împrumutul cu dobîndă era oprit prin lege.
ORGANIZAREA MILITARĂ
Textele biblice cu caracter istoric vorbesc mereu de războaie, de acţiuni militare întreprinse în diferite forme şi proporţii; ceea ce presupune şi o organizare militară corespunzătoare.
în realitate, pînă în epoca monarhică evreii nu aveau o armată regulată. Datoria de a participa la război era o datorie pur morală şi religioasă; căci considerîndu-se că un război dus de „poporul ales“ era decis de însuşi Yahwe şi era un război al lui Yahwe însuşi, obligaţiile militare deveneau implicit obligaţii religioase. Toţi bărbaţii apţi erau obligaţi să ia parte la război, îngrijindu-se singuri să-şi procure armamentul: spada şi praştia. Funcţia de comandant îi revenea celui mai curajos şi cu mai mult spirit de iniţiativă; dar odată cu instituirea regalităţii atribuţia de comandant a devenit o funcţie permanentă.
S-a creat în acest moment un nucleu de armată regulată. Efectivul maxim la care s-a ajuns era de 40 000 de oameni, — o cifră considerabilă dacă este raportată la o populaţie care totaliza mai puţin de două milioane de locuitori. Saul şi-a constituit o gardă personală. David avea mai multă încredere în mica sa armată permanentă de 600 de mercenari filisteni. Regele Solomon a fost cel care a instituit o adevărată armată regulată, introducînd, după modelul filistenilor, un corp de 1 400 de care de război şi —• ceea ce egiptenii de pildă nu aveau — un corp de cavalerie, cn 12 000 de călăreţi. Mai tîrziu, începînd din secolul al Vll-lea î.e.n. armata formată din cetăţeni, chemaţi regulat sub arme pentru o anumită perioadă de timp, a înlocuit luptătorii de profesie.
Armamentul şi echipamentul soldaţilor evrei nu erau deloc dintre cele mai modeste: coif şi cuirasă de piele, jambiere de bronz, sandale de piele, spade cu unul sau două tăişuri, suliţă, lance, scut de lemn, arc şi săgeţi cu
184
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
vîrful de fier. La acestea se mai adăuga şi praştia — o armă destul de eficientă, din moment ce pietrele folosite aveau un diametru cam de 7 cm. Pentru asalt evreii foloseau — ca romanii — berbeci. Fortificaţiile lor au devenit cu timpul într-adevăr redutabile. Zidurile atingeau o înălţime de piuă la 10 m şi o grosime de 5-6 m, — cu turnuri de apărare, cu galerii subterane şi chiar cu un sistem de cazemate de-a lungul zidurilor.
Războaiele aveau loc — din motive de aprovizionare a trupei — primăvara. Se practica tactica distrugerii complete a teritoriului cucerit, localităţile erau rase la pămînt, prizonierii traşi în ţeapă erau expuşi în faţa zidurilor oraşelor lor, alţii erau masacraţi oribil. Odată cu perioada monarhică, cruzimile s-au mai atenuat, cei învinşi nu mai erau exterminaţi, preferîndu-se să fie duşi în sclavie. Sub regele David, o treime din numărul prizonierilor erau graţiaţi. — Ceea ce nu înseamnă că ororile nu au continuat şi mai tîrziu37. Oricum, cruzimile evreilor în război nu le întreceau pe cele ale multor altor popoare din jur.
DREPTUL. JUSTIŢIA
Justiţia în perioada vieţii de nomadism era administrată de sfatul bătrî-nilor clanului; iar după trecerea la viaţa sedentară, de bătrînii satului. Alături de acest tribunal laic mai funcţiona şi un tribunal religios format din preoţi care pronunţau sentinţele în numele lui Yahwe. După instituirea monarhiei s-a creat şi un tribunal regal, ca un fel de instanţă supremă. în toate aceste trei jurisdicţii — comunală, sacerdotală şi regală — legea civilă nu se deosebea de cea religioasă.
Judecata se ţinea — după cum se obişnuia şi în alte ţări ale Orientului Antic — în faţa porţii oraşului. Nu se judeca niciodată fără prezenţa a cel puţin doi martori, — care erau obligaţi să asiste şi la executarea pedepsei, inclusiv în caz de execuţie capitală. Dacă martorii depuneau mărturie falsă erau pedepsiţi ei înşişi cu aceeaşi pedeapsă pe care urma să o primească şi acuzatul. Cînd nu puteau fi aduşi martori (de pildă, în unele cazuri de furt) se recurgea la jurămînt —■ care se presta în templu, în faţa preoţilor. Un alt mijloc uzitat în asemenea cazuri (şi pe care îl vom regăsi şi în Europa Evului Mediu) era „judecata lui Dumnezeu" — în esenţă, un fel de tragere la sorţi. Dacă cel condamnat nu putea fi găsit sau prins, era blestemat; iar cel care îl cunoştea şi, luînd cunoştinţă de faptul că fusese blestemat, mi-1 denunţa, suferea el pedeapsa pronunţată împotriva condamnatului.
După pronunţarea sentinţei urma imediat executarea pedepsei. Pedeapsa corporală obişnuită consta în lovituri de baston (nu mai mult de 40, suficiente însă de multe ori ca să provoace moartea). Altă pedeapsă era privaţiunea de libertate; de exemplu, hoţii care nu puteau restitui furtul erau vînduţi ca sclavi. Pedeapsa cu închisoarea — o pedeapsă introdusă după
37 Vd. Iosua, VI, 24; VIII, 8-26; Deuteronomul, XIV, 16-17; Judecătorii, XX, 48> XXI, 10. — „Sacrificiul victoriei" — Kerem, vd. Iosua, XI, 10-14; 20-21— ritul sacrificării unor prizonieri de război (obicei frecvent la egipteni, cartaginezi, arabi, galii, romani şi germani) — n-a inai fost practicat după întoarcerea din captivitate.
DREPTUL» JUSTIŢIA
185
niodelul altor popoare clin jur — a fost aplicată clupă întoarcerea evreilor din captivitatea babiloniană. Nu lipseau nici anumite instrumente de tortură.
Pedeapsa cu moartea era prevăzută de legi pentru omicid voluntar, pentru răpirea unei persoane în scopul de a o aduce în stare de sclavie, pentru idolatrie, vrăjitorie şi nerespectarea zilei sabatului, precum şi pentru cazul cînd o fiică de preot se prostitua. De asemenea, pentru o vină gravă de comportare a copiilor faţă de părinţi, pentru adulter, sodomie, homosexualitate, incest şi bestialitate38. Arderea de viu eraprevăzută — la fel ca în Codul lui Hammu-rabi — pentru cazurile de incest sau pentru fiica de preot care se prostitua; dar în vechime, aceeaşi pedeapsă era aplicată şi femeii adultere. Nu era cunoscută la evreii din antichitate pedeapsa crucificării — pe care o aplicau persanii, grecii şi romanii — , nici mutilarea corporală, prevăzută în schimb de babilonieni şi de asirieni.
Executarea pedepsei capitale — care avea loc în public şi consta de regulă în uciderea cu lovituri de pietre — era încredinţată fie familiei celui care suferise ofensa, fie colectivităţii. In cazul din urmă, prima piatră trebuiau să o arunce martorii acuzării; după care, urmau la rînd toţi membrii colectivităţii» pînă ce cadavrul era acoperit complet cu pietre. în cazul unei crime deosebit de grave pedeapsa capitală era agravată prin spînzurarea, tragerea In ţeapă, sau arderea cadavrului39.
în faza sa de nomadism poporul evreu avea, drept lege supremă, „răzbunarea sîngelui" — principiu care n-a putut fi suprimat nici mai tîrziu40. Moartea se cerea pedepsită cu moartea; familia celui ucis trebuia să-l ucidă pe ucigaş — sau pe un membru al familiei acestuia. Legea „răzbunării sîngelui" s-a păstrat şi în perioada următoare, de viaţă sedentară, fiind completată cu principiul juridic — comun multor popoare semite — al „talionului"41. Cu toate acestea, acelaşi vechi cod ebraic, Cartea Alianţei42, prevede şi unele alternative care atenuează foarte mult această barbară lege.
Cu trecerea la viaţa sedentară comunitatea teritorială a luat locul comunităţii de familie de sînge, care stătuse înainte la baza vieţii de clan. Ca urmare, şi delictul va fi considerat într-un mod obiectiv. Se va lua în considerare numai faptul în sine, căci conceptele juridice de „tentativă" sau de „complicitate" lipseau. Intervin însă acum la evrei alte noţiuni juridice — de premeditare sau non-premeditare, de circumstanţă atenuantă, de legitimă apărare, — fapt care reprezintă un progres evident faţă de Codul lui Hammu-rabi. Mai multe articole din Vechiul Testament (Ieşirea, XXII, 1-14) pri-
38	Leviiicul, XX, 9-16.
39	Se presupune că multe dintre prevederile de sancţionare cu pedeapsa capitală, precum şi alte pedepse atroce, de fapt nu erau aplicate — decît, cel mult, în situaţii cu totul rare. Dar — ca şi In cazul altor legislaţii din Orientul Antic — ele erau formulate în scop preventiv, intimidatoriu, pentru a-i înspăimînta pe posibilii delincvenţi.
40 Cf. Facerea, IV, 15; Ieşirea, XXI, 12; Cartea a doua a lui Samuel, III, 27, XIV, 7.
^ „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mină pentru mină, picior pentru picior,
arsură pentru arsură, vinătaie pentru vînătaie“ (Ieşirea, XXI, 23—25). Vezi şi Leviiicul, XXIV, 19_21; Deuteronomul, XIX, 21; XXV, 12. — Cuvîntul este de origine latină (talio, de la talis — „asemenea"); căci şi romanii au adoptat — pînă în sec. II î.e.n. — acest crud principiu juridic; principiu care însă nici de evrei nu era aplicat practic ad litteram. „Chiar Şi Pedeapsa cu moartea putea fi răscumpărată cu bani — v. Ieşirea, XXI, 29 şi urm. — cel puţin în cazul cînd nu era vorba de un ucigaş" (A. BerthoLet). — în acest sens, vezi şi Cartea a 0U%(ÎXIV, 6; Cartea, a doua a lui Samuel, XIV, 6 şi urm.
Ciudată colecţie de cutume arhaice — cum era, de ex., modul straniu de a pedepsi animalele (Ieşirea, XXI, 28-36).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ
186
vesc dreptul de proprietate; dar în nici unul din cazurile enumerate acolo nu este prevăzută pedeapsa cu moartea — pe care renumitul cod babilonian o prevedea în atîtea cazuri.
Dacă articolele privind situaţia femeii, a sclavului, sau „vătămarea trupului46 se apropie uneori de conceptul modern de umanitate şi de justiţie, în schimb extrem de sever se arată a fi dreptul ebraic cînd este în joc soliditatea familiei fundamentată pe autoritatea tatălui (precum şi a mamei); în care caz, cum s-a văzut mai sus, copiii puteau fi pedepsiţi cu moartea. — Dar titlul de onoare al legislaţiei ebraice îl constituie recomandările pe care le face relativ la protecţia străinului, a văduvei, a orfanilor şi a săracilor: „Pe străin să nu-1 obijduieşti şi să nu-1 asupreşti... Pe văduvă şi pe orfan să nu-i obijduiţi43 44... „De vei da bani cu împrumut săracului... să mi-i pui nici o dobîndă44 (Ieşirea, XXII, 20-21, 24).
Desigur că în dreptul ebraic se întîlnesc şi influenţe ale Codului babilonian; dar în ansamblu, originalitatea dreptului ebraic este evidentă. Spre a-şi impune în mod absolut poporului normele de drept pe care legislatorul Moise le-a formulat, el a pretins că acestea — gravate în piatra „Tablelor Legii44 conţinînd „cele zece porunci44, Table păstrate în „Arca Alianţei44 — i-au fost predate pe muntele Sinai de către Yahwe însuşi. Hammurabi este înfăţişat primind şi el normele juridice din celebrul său Cod din chiar mîinile zeului Şamaş. Dar — cum observa A. Bertholet — spre deosebire de zeul babilonian, Yahwe-Iehova era esenţialmente zeul dreptăţii, al moralităţii şi al justiţiei. Ca în atîtea alte forme ale vieţii ebraice, şi în domeniul juridic trebuia să fie invocată autoritatea religiei.
RELIGIA. PRACTICI CULTICE. TEMPLELE
în toate statele antice religia a fost factorul care, pentru a susţine auto5 ritatea şi interesele claselor dominante, a impregnat viaţa politică şi socială” culturală şi artistică. La nici un alt popor însă ca la evrei religia nu apare cu o funcţie atît de determinantă, invocată fiind mereu în viaţa, obiceiurile şi normele de comportament, în politica lor, în dreptul şi morala, în literatura şi arta lor. Cultura ebraică îi apare cercetătorului de azi, în acelaşi timp, configurată, transfigurată şi desfigurată de factorul religios.
înainte de reformele introduse de Moise, religia ebraică se prezenta în formele primitive ale religiei: magie, oracole, cultul strămoşilor, al demonilor şi elementelor naturii (arbori, izvoare, munţi, grote, stînci), în venerarea morţilor şi a anumitor animale43.
Cînd au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat spre Canaan, evreii conduşi de Moise au început să venereze o divinitate — pînă atunci venerată de un trib arab nomad, al keniţilor — cu numele Yahwe44. Probabil că această divinitate fusese şi înainte venerată de triburile ebraice; probabil că Moise a fost acela care a impus-o definitiv ca zeu unic al evreilor. Oricum, se pare
43	Urme de totemism? Probabil că era vorba ele acele animale care, mai tîrziu, vor fi interzise de a li consumate (deşi chestiunea este controversată).
44	în ebraică Yhwh se citeşte „Yahwe".
RELIGIA. PRACTICI CULTICE, TEMPLELE
187
că această monolatrie a luat forma unui adevărat monoteism numai în perioada monarhică, tîrziu, în secolul al VlII-lea, impunîndu-se pe deplin în secolul al Vlî-lea sau al Vl-Iea î.e.n. Se presupune că la început triburile ebraice ar fi trecut prin faza totem ismu Iu i45; apoi prin cea a cultului strămoşilor, ale căror spirite păzeau intrarea casei şi a căror imagine păstra o formă umană, împotriva acestor imagini antropomorfe, a acestor divinităţi domestice şi chiar a reprezentării în formă umană a lui Yahwe a reacţionat Moise pentru a impune adorarea unui singur zeu, fără ca prin aceasta să fie negată existenţa altor zei („monolatrie"), care va duce apoi la credinţa în existenţa unui singur zeu, la monoteism46.
în contact cu canaaueeiiii tendinţa monolatrică a evreilor s-a fortificat. Religia agricultorilor canaaneeni era politeistă, mitologia lor era bogată, ritualurile religioase erau complicate cu muzică şi dansuri sacre, cu statui ale divinităţilor, cu un cler numeros şi bine organizat. în schimb cultul lui Yahwe, auster şi simplu, consta în sacrificii, ofrande şi venerarea acelui altar portativ, din lemn de salcîm placat cu aur, „Arca Alianţei", care semnifica — probabil — tronul divinităţii invizibile. „Alianţa" încheiată între Yrahwe şi poporul evreu nu însemna însă atît un pact bilateral, cît o totală supunere a evreilor zeului lor unic, care — în schimbul promisiunii de a-i proteja — le pretindea un cult în exclusivitate. Ca să-l impună poporului, Moise i-a atribuit lui Yahwe-Iehova mari binefaceri: el i-a eliberat pe evrei din Egipt, el i-a dus în Canaan, el le-a dat legi, sfaturi, ajutor în împrejurări grele, — şi tot el i-a şi pedepsit pentru greşelile lor; căci Yahwe este bun şi drept, dar şi aspru. — în felul acesta, pentru individ şi poporul evreu religia devenea un factor de moralitate.
Contribuţia originală principală a evreilor în cultura Orientului Apropiat este în domeniul religiei. Religia iudaică este înainte de toate o formă de religie a vieţii interioare, individuale şi subiective; fiecare individ este făcut responsabil pentru acţiunile sale. Spre deosebire de popoarele din jur, evreii au adorat un singur zeu. Acesta nu era conceput caavînd forme umane, ci ca o prezenţă inefabilă, căruia nici nu trebuie să i se pronunţe numele. De fapt nici nu are propriu-zis un nume: Yahwe înseamnă în ebraică „cel ce este", „cel care face să existe", „cel care creează". (La origine, divinitate atotputernică a naturii, zeul furtunii, al trăsnetelor şi al vulcanilor). Caracterul său fundamental era moralitatea, spiritul de justiţie, severitatea cu care pedepseşte pe vinovat fără cruţare; căci convertit, în perioada de lupte pentru ocuparea Canaanului, în zeu al războiului — atributul său esenţial nu este
45	în timpul lui Moise se formaseră două grupuri de sacerdoţi: leviţii, care în timpurile mai vechi practicaseră cultul şarpelui, şi aaroniţii, adoratorii de odinioară ai unui animal totemic diferit, taurul.
46	„Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sînt în cer, pe pămînt sau în apele de sub pămînt. Să nu te închini lor, nici să slujeşti lor“ (Ieşirea, XX, 3-5). — „Elementul cel mai important al cultului lui Yahwe n-a fost monoteismul /.../, ci sensul de finalitate divină pe care l-a dat evreilor experienţa lor socială de grup. în felul acesta -evreii au făcut un pas pe care nu l-a făcut nici un alt popor: au găsit manifestarea voinţei divine nu în experienţa naturii fizice, ci în experienţa procesului social. Efectul unei asemenea interpretări a fost de a da istoriei o semnificaţie religioasă, nu numai ca tradiţie, ci în prezentul viu. Tot ceea ce se întîmpla avea Pentru poporul evreu o semnificaţie în funcţie de planurile lui Yahwe. Desigur că şi alte Popoare au crezul că erau guvernate de un zeu sau de reprezentantul unui zeu; dar nu au găsit în propria lor istorie nici un ghid moral44 (R. Turner).
tm
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAIGÂ
bunătatea, blîndeţea, generozitatea, iubirea. Dimpotrivă; stăpîn al cerului şi al pămîntului, Yahwe este omnipotent. Guvernează întreaga lume, conduce totul singur. în jurul său nu există decît îngerii — un fel de simpli mesageri ai săi47.
Originală este — în cadrul acestei gîndiri religioase — şi concepţia despre om, privit într-o perspectivă morală. Spre deosebire, de pildă, de concepţia sumero-babilonienilor, în concepţia iudaică omul se naşte nemuritor, dar devine muritor numai prin decăderea sa morală, prin greşelile sale, printr-un „păcat originar". —* în corelaţie strînsă cu aceste idei se proiectează şi viziunea optimistă asupra viitorului rezervat poporului evreu: răspunzător de greşelile, de păcatele lui, el va avea mult de suferit; dar ispăşindu-şi greşelile, el se va situa pe o cale care îl va duce spre o eră de salvare. (Mesianismul vechilor evrei nu avea în vedere o altă fiinţă salvatoare în afară de Yahwe). în schimb, gîndirea religioasă a evreilor se apropie de cea a popoarelor din jur (îndeosebi de frica de moarte a sumero-babilonienilor) cînd ei îşi ancorează idealul în viaţa terestră. Lumea de dincolo — împărăţia morţilor, Şeolul ~~ este pentru ei o lume a întunericului, o lume fără linişte şi fără speranţe.
Evreii n-au. cunoscut un cult al morţilor — pentru că nici n-au crezut în nemurirea sufletului, într-o viaţă după moarte. La funeralii, cei prezenţi făceau o rugăciune de laudă lui Yahwe — dar nu se rugau pentru odihna sufletului celui răposat, ci pentru a consola pe cei rămaşi în viaţă. Ideea reînvierii morţilor s-a introdus în credinţele religioase ale evreilor — fără însă ca această idee să fie acceptată de sacerdoţi — cu mult mai tîrziu, abia în Evul Mediu, cînd se întîlneste si la filosoful evreu Maimonide (Moşe ben Mai-mon, 1135-1204)48.
Una din formele cele mai caracteristice şi mai spectaculare ale vieţii religioase iudaice era celebrarea sacrificiilor. Obiceiul barbar al sacrificiilor umane, practicat în timpurile cele mai vechi, era admis în principiu; a dispărut (probabil către sfîrşitul mileniului al II-lea î.e.n.), dar nu total, — căci şi mai tîrziu era sacrificat uneori copilul prim-născut49. în schimb s-a păstrat şi în perioada regalităţii obiceiul jertfirii unora dintre prizonierii de război.
Sacrificiul de animale — descris pe larg în prima parte a Leviticului (în special în cap. II) — era considerat ca un „prînz" care realiza, magic, o anumită formă de legătură mistică între divinitate şi credincioşi. Odată cu dezvoltarea vieţii agricole, se aduceau ca ofrandă divinităţii.şi cele dintîi fructe
47	în 1b. greacă angheloi — „mesageri, trimişi, soli". în concepţia evreilor îngerii aveau adesea şi rolul de mediatori, sau de protectori. Uneori îngerii pot fi zei ai altor neamuri — de ex. protectorii Persiei, sau ai Greciei (Profetul Daniil, X, 20); pot fi demoni ai bolilor (Cartea a doua a Regilor, XIX, 35); sau spirite elementare (al focului, al vîntului, al norilor, al zăpezii). Din iudaism conceptul de îngeri a trecut în creştinism (fără a face parte din dogmele esenţiale şi obligatorii) si în islamism (cf. A. Bertholet).
48	în
sec. II î.e.n. rabinii (în ebr. rabbanim — „maeştri"), învăţaţii studioşi ai Legii — Tora, care cuprinde cele cinci cărţi ale lui Moise, — iniţiind un învăţămînt teologie mai modern, mai suplu, mai viu decît cel predat de sacerdoţi, au început să interpreteze Biblia în sensul adaptării la noi realităţi, iar prescripţiile şi dispoziţiile cu caracter juridic, eu mai multă blîndeţe. Totodată, spre a oferi credincioşilor un sentiment consolator, susţineau ideea nemuririi sufletului şi a reînvierii morţilor — doctrină pe care preoţii evrei o negau energic (cf. Cecil Roth).
49	Cazuri reprobate în legislaţia ulterioară (vd. de ex. Cartea a doua a Regilor, XXÎ, 1-6). Pentru sacrificii umane votive şi expiatorii, vd. Leni ticul, XXVII, 28; Numerii, XVIII, 15; Ieşirea, XXII, 28; Cartea Judecătorilor, XI, 30; le&echil, XLIV, 29; Cartea, iniţia a Regilor, XVI, 34; Cartea a doua a Regilor, III, 27. — Vd. şi nota 37.
RELIGIA. PRACTICI CULTICE. TEMPLELE
189
sau grîne din prima recoltă; iar mai tîrziu, tămîie şi mirodenii aduse din ţări străine. Sacrificiile şi ofrandele se aduceau la sărbători. întreaga familie pornea cu animalul de sacrificat şi cu ofrandele spre locul sanctuarului (fiecare sat sau oraş îşi avea sanctuarul său), unde aştepta preotul. Capul familiei sugruma animalul, preotul îl ajuta să-l jupoaie, apoi ardea pe altar grăsimea, rinichii si intestinele, iar restul era tăiat în bucăţi şi prăjit. Preotul vărsa apoi pe altar cîteva picături din vinul şi din untdelemnul adus de credincioşi; după care se aşezau cu toţii şi consumau jertfa adusă lui Yahwe, inclusiv vinul care îi îndemna la cîntări şi dansuri. — Mai puţin interesantă pentru participanţi va fi, la 0 dată mai tîrzie, practica „holocaustului44; cu alte cuvinte, arderea în întregime a animalului sacrificat.
Dar evreul mergea la sanctuar nu numai pentru a aduce sacrificii sau ofrande, ci şi cînd era bolnav; cu care ocazie preotul îi punea diagnosticul şi îi stabilea tratamentul. Se ducea pentru a îndeplini ritualul de purificare, L_ după ce se întorcea din război, sau după multe alte împrejurări care impuneau acest rit. Se ducea pentru a-şi plînge o nenorocire, pentru a face un legă-mînt, a mulţumi pentru o binefacere primită, sau pentru a-şi blestema duşmanii. Toate aceste superstiţioase practici populare, profeţii le vor condamna.
încă din timpul nomadismului sărbătorile cele mai importante erau, în primul rînd, sărbătoarea tunsului oilor, cînd se aduceau sacrificii şi totul se termina cu un ospăţ. Apoi sărbătoarea lunii noi; o sărbătoare comună tuturor popoarelor antice, dar care la evrei era dublată şi de o sărbătoare a Lunii pline. în sfîrşit, sărbătoarea Paştilor (care avea un caracter strict familial), cînd se sacrificau primii miei şi iezi ai turmei; cu sîngele lor se stropea casa, pentru a o apăra contra molimelor şi a altor nenorociri.
Cum în primele timpuri ale vieţii ebraice practicile cultice erau efectuate de capul familiei, tatăl era cel care îndeplinea şi funcţiile (în formele lor primare) de preot50. Poziţia preotului în societatea ebraică şi funcţiile sale au variat de-a lungul timpului. De la început, sarcina sa a fost să îngrijească de sanctuare, să oficieze ceremonia sacrificiului şi să interpreteze oracolele. Iniţial, funcţia de preot nu era ereditară, era independentă, necondiţionată de apartenenţa la un anumit clan sau familie. Dar mai tîrziu, cum unul din triburi — cel al lui Levi, căruia îi aparţinuse şi Moise — s-a dedicat cu preferinţă sacerdoţiului, membrii săi au ajuns să controleze tot mai mult sanctuarele din Israel, iar cuvîntul „levit44 a devenit sinonim cu preot51. Foarte curînd însă, chiar odată cu centralizarea cultului — opera regelui Iudeei, Ioşua (639-609 î.e.n.) — leviţii şi-au pierdut poziţia independentă, rămînînd slujitori ai marelui preot al Templului din Ierusalim.
După stabilirea triburilor ebraice în Israel şi după ce ele s-au confederat, marele preot şi-a asumat autoritatea centrală; clerul a rămas independent de autoritatea laică şi i s-a impus acesteia prin prestigiul funcţiei sale. Dar odată cu constituirea regatului clasa sacerdotală a intrat în orbita puterii politice, subordonîndu-i-se. Faptul acesta i-a scăzut autoritatea — în timp ce în schimb
w 50 I^e unde, obiceiul păstrat pînă în zilele noastre şi la creştini de a-1 numi pe preot »tată“ sau „părinte“.
51	Marele preot al leviţilor, Samuel, voia să instaureze — pentru a-1 domina pe regele 1^.7“ 0 teocraţie absolută, un guvern sacerdotal. Dar cînd David a ajuns rege în Iudeea, leviţii au devenit partizanii monarhiei. Drept recompensă, au obţinut sacerdoţiul cultului o îcial. Aaroniţii,. precum şi o parte din leviţi, au continuat să rărnînă sacerdoţi ai sanctuarelor locale (cf. R. Turner).
190
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ
creştea tot mai mult prestigiul profeţilor. Totuşi, în epoca elenistică şi în cea romană marele preot va fi învestit-— în anumite perioade — chiar cu funcţia supremă de şef al statului cînd acesta traversa o perioadă de criză.
Templele erau deservite de preoţi, de ajutoarele lor şi de sclavi. Pe lingă temple erau şi hierodudele52. După unii autori, prostituţia sacră — împrumutată de evrei de la canaaneeni, la care era practicată intens — va fi combătută începînd din secolul al IX-lea î.e.n. şi conţinuînd în cel următor, şi cu mai multă vehemenţă de Am os. Cu toate acestea, n-a dispărut decît prin jurul anului 600 î.e.n., şi nici atunci cu totul.
Sanctuarul cel mai important era Templul din Ierusalim, construit de regele Solomon. Nu era o construcţie de mari dimensiuni (30 m lungime) dar era impunător, cu cele două enorme coloane de bronz din faţa intrării, înalte de 12 m şi împodobite cu capiteluri bogate în motive florale. Sala principală — de 9 pe 18 m şi înaltă de 13 m — era decorată cu panouri de lemn de cedru, sfincşi şi pilaştri în chip de palmier stilizaţi şi cu zece candelabre de aur masiv, fiecare avînd şapte luminări. în fund, o uşă păzită de două făpturi mitologice (heruvimi, asemenea sfincşilor), înalte de 5 m, ducea spre Sfînta Sfintelor — o încăpere fără lumină, conţinînd un singur obiect: „Arca Alianţei" îmbrăcată în aur, in care erau păstrate „Tablele Legii".
CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE. MEDICINA
Autoritarismul excesiv exercitat de religie a limitat totdeauna dezvoltarea gîndirii ştiinţifice. în cazul culturii ebraice antice însă situaţia a fost mai gravă; căci sacerdoţi! decretau că încercarea de a pătrunde cauza unor fenomene, de a înţelege efectele şi relaţiile dintre ele, îi este interzisă omului, este rezervată exclusiv lui Yahwe.
în felul acesta, explicaţiile date fenomenelor naturale rămîneau în limitele unei gîndiri mitologice: rouă cade din cer, zorile se ridică pentru că au aripi; ploaia şi vintui — la fel ca ninsoarea şi grindina — rămîn închise în cămările cereşti pînă cînd Yahwe le deschide zăvoarele; luna din lăcaşul ei trimite boli vitelor, bolta cerului se sprijină pe crestele munţilor, pămintui pluteşte pe un imens ocean veşnic ameninţător... Cunoştinţele geografice se rezumau în principal la cele relatate în cartea Ieşirea, cap. II; şi se limitau doar la zona orientală a Mediteranei, la cea cuprinsă între Sidon şi Asiria, sau între Armenia şi Arabia meridională53. în domeniul istoriei dependenţa de religie era totală: datele se consemnau cu o relativă exactitate, dar relaţiile
52	în 1b. greacă — „sclavă sacră44. Prostituţia sacră — practicată îndeosebi în ambianţa civilizaţiilor semite din Orientul Apropiat — nu trebuie judecată cu criteriile moralei moderne, ci înţeleasă în lumina intenţiilor sale originare. „Era expresia unei devotări sacrificiale divinităţii, prin care — graţie puterii analogiei magice — se căuta să se obţină binecuvîn-tarea fecundităţii şi fertilităţii. Divinitatea putea fi reprezentata de un sacerdot, sau şi de un străin. Femeile care se prostituau astfel se numeau, în ebraică, kedeşen — „consacrate4*, „sfinte44 (A. Bertholet). — De fapt, Kedeşu — „desfrînată44 (vd. Facerea, XXXVIII, 15, 21-22 etc.).
53	„Ideea geografică cea mai importantă a evreilor era credinţa că Palestina era centrul pămîntului; se credea de asemenea că aerul din Palestina avea un efect stimulant pentru intelect. Se spunea că Arabia şi Etiopia comunică între ele, şi că Nilul, Tigrul si Eufratul izvorăsc din acelaşi punct44 (R. Turner).
CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE. MEDICINA
191
cauzale dintre fapte erau atribuite exclusiv voinţei divine. Cu aceste două idei enunţate de cronicarii evrei — ideea unităţii neamului omenesc şi ideea evoluţiei omenirii spre un ţel determinat — ei au prefigurat acea ramură a istoriografiei care are ca obiect istoria universală.
In corelaţie cu această concepţie teleologică despre istorie (experienţele trecutului s-au desfăşurat în vederea unui anumit scop — care va determina în continuare şi evoluţia evenimentelor viitoare), evreii antici au formulat şi o teorie politică, potrivit căreia guvernarea statului trebuie să rămînă supusă unei legi superioare: responsabilitatea morală a individului; responsabilitate care urmăreşte şi garantează lealitatea şi devotamentul individului faţă de colectivitate, faţă de întreg poporul evreu şi de destinul său. Practic, consecinţa logică a acestei teorii era că autoritatea politică, oricare ar fi ea, nu poate acţiona, nu are dreptul să acţioneze în mod arbitrar. — Este o teorie care constituie o replică (rarisimă, dacă nu chiar unică la acea dată) la adresa regalităţii absolute abuzive, a monarhiilor despotice ale Orientului Apropiat.
In cadrul culturii ebraice, în care rolul ştiinţei teoretice a fost aproape nul, n-au lipsit totuşi anumite cunoştinţe de ordin practic. Unele supravieţuiau din epoca tribală; majoritatea însă erau de origine babiloniană şi, în special, provenind din surse greceşti şi elenistice. Gunoştinţele relative la calendar, stabilit în funcţie de ritmul anotimpurilor, presupuneau cunoaşterea unor date fixe, legate de muncile agricole şi de practicile cultului. Zi de sărbătoare era a şaptea zi a săptămînii, sîmbăta, — singura zi la evrei care avea un nume: sabat**. Cronologia era stabilită în funcţie de anumite evenimente rămase în memoria poporului; sau, în mod regulat, de anul morţii unui rege. Foloseau sistemul de notare zecimal, rămas din epoca tribală (sugerat de numărul degetelor de la ambele mîini), dar şi sistemul babilonian sexagesimal. Dată fiind lipsa de interes a evreilor pentru matematică (nu cunoşteau mate-maticile abstracte, n-au creat şi nici nu posedau opere sistematice ele ştiinţe sau de filosofie), nici sistemul lor metrologic nu era avansat54 55.
Matematicile evreilor n-au depăşit un stadiu elementar —■ din cauza fie a dezinteresului lor pentru raţionamentul matematic abstract, fie a lipsei unui sistem zecimal (sistemul rabinic era alfabetic: un număr era notat cu o literă, iar numerele mari erau formate printr-o combinaţie de litere). Cunoştinţele lor derivau din tradiţiile ştiinţifice mesopotamiene şi greceşti — dar mai ales din aproximaţii practice. Erau în posesia unor anumite instrumente şi tehnici de măsurare (de pildă, a înălţimii unui obiect după umbra lui).
în textele biblice nu se face nici o menţiune privind cunoştinţele de astronomie. Vechii evrei n-au studiat stelele şi planetele (ca babilonienii, egiptenii sau grecii), de teama de a nu cădea în idolatrie: „Ca nu cumva să ridici ochii spre cer şi să vezi soarele, luna, stelele (...), să te laşi ispitit şi să te închini
54	Ebr. sabat — „odihnă44; din babilonianul sapattu (numele celei de-a 15-a zi a lunii). Odihna în a 7-a zi a săptămînii este prescrisă de Decalog (Ieşirea, XX, 9—10; Deuteronomul, V, 12—15) — prescripţie a cărei violare era pedepsită (?) cu moartea, intrucît odihna în ziua a 7-a fusese sanctificată de Yahwe (Facerea, II, 2 — 3). După abolirea (din perioada exilului) a cultului sacriîicial, „repaosul sabatic44 a rămas unicul rit care s-a păstrat, alături de ritul circumciziei (cf. A. Bertholet). Se pare că „repaosul duminical44 — derivat din cel sabatic, începînd din anul 321 î.e.n. — a fost legiferat pentru prima dată în istorie de evrei.
55	pentru greutăţi: siclul — 11,4 gr, mina — 571 gr, talantul — 34 kg; pentru lichide: hinul — 3,8 1, bato — 22,8 1, kor — 224 1; măsuri liniare: degetul — 2 cm, palma — 8 cm, cotul ~ 48 cm.
192
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
şi să slujeşti acestor făpturi" (.DeuterIV, 19). Aveau totuşi cunoştinţele astronomice de bază, necesare fixării datelor diverselor sărbători şi festivităţi.
în Biblie nu se găseşte o menţiune explicită nici despre astrologie. — deşi sînt amintiţi prezicătorii şi „tîlcuitorii de semne" (vd. Leviticul, XIX, 26; Deuter., XVIII, 10). Dar profeţii erau la curent cu practicile astrologice din Babilon (vd. îsaia, XLVII, 13; Ieremia, X, 2); iar Ioseplius Flavius confirmă că astrologia — în care vor crede şi înţelepţii Talmudului, în sec. V e.n.) — era răspîndită la evrei. — Răspîndită pare să fi fost — din moment ce Talmudul o condamnă — şi practica alchimiei; în manuscrisele greceşti antice con-ţinind liste de opere de alchimie, un număr de asemenea scrieri sînt atribuite lui Moise. — Dar suma cunoştinţelor ştiinţifice ale vechilor evrei o vom găsi-o — cum se va vedea mai jos — în Talmud.
Mai dezvoltate erau cunoştinţele şi practicile medicale, deşi mult alterate de inexactităţi elementare şi de superstiţii ciudate.
Astfel, evreii distingeau relativ clar organele corpului omenesc, nu însă şi funcţiile lor corespunzătoare. Credeau că oasele erau în număr de 101; că stomacul producea somnul, nasul hotăra deşteptarea, iar ficatul genera starea de furie. Lacrimile erau de două feluri, dăunătoare şi folositoare. Porcul era cel care răspîndea toate epidemiile, care în mod obişnuit erau „tratate" prin rugăciuni şi farmece, „Yahwe însuşi lua parte şi la actul concepţiei, alături de părinţii copilului: el era cel care îi dăruia viaţa, sufletul, expresia feţei, graiul, văzul şi auzul, capacitatea de a se mişca şi inteligenţa. Contribuţia tatălui era: oasele, tendoanele, unghiile şi creierul. Iar de la mamă, copilul căpăta pielea, carnea, sîngele, părul, irisul şi pupila ochiului" (R. Turner).
în concepţia evreilor antici, principiul vital — care se confunda cu suflul respirator (vezi Facerea, 2, 17; Cartea lui Iov, 23, 4) — era vehiculat de sînge şi distribuit de inimă în organe şi membre. Organelor (care aveau nume egiptene de origine, multe din ele) li se atribuiau şi funcţii psihice: inima „gîndeşte", memorizează şi adăposteşte conştiinţa morală a omului; ficatul este sediul pasiunilor violente, — în timp ce rinichii determină stările de bucurie56.
Credeau că maladiile erau sancţiuni date omului de divinitatea supremă pentru păcatele săvîrşite. Alteori — că boala este o încercare, suferinţa o răscumpărare a păcatelor, iertarea exprimîndu-se prin vindecarea bolnavului, Dar credeau de asemenea că bolile erau cauzate şi de nerespectarea unor legi de dietă — fapt socotit a fi un păcat, iar nu o simplă neglijare a cerinţelor de alimentare adecvată, corectă. Considerau însă că bolile se datorau şi unor agenţi supranaturali ostili. Aceştia trebuiau combătuţi prin farmece şi exor-cisme, practici pe care însă religia oficială le interzicea, recurgînd numai la rugăciuni (deşi exorcismele au rămas mult timp un element primordial în terapeutică). Pentru că, în principal şi în ultimă instanţă, cauzele bolilor se datorau voinţei lui Yahwe57, iar vindecarea depindea de puterea şi de hotărî-rea lui. De aceea, rolul medicului (care aplica o terapeutică pozitivă, nu magică) în viaţa evreilor era cu totul neînsemnat; iar recursul exclusiv la ştiinţa
56 Vezi Proverbele lui Solomon, 6,18 şi 7,3; Eclesiastul, 7,22; Proverbele, 7,23. — „Fierea mea se varsă pe pămînt din pricina fiicei poporului meu“ (Plingerile lui Ieremia, 2,11). — „Şi rărunchii mei tresaltă de bucurie clnd buzele tale grăiesc lucruri frumoase" (Proverbele, 23, 16).
57	Voinţă exercitată de Yahwe fie direct, fie prin intermediul servitorilor săi, îngerii (de exemplu, de „îngerul ciumei"). Tratamentul bolilor urma să fie încredinţat preoţilor-medici; dar vindecarea nu era opera lor, ci a lui Yahwe.
TALMUDUL. MANUSCRISELE DIN QUMRAN
193
omului, a medicului, echivala cu o jignire adusă lui Yahwe. — „Nici o civilizaţie n-a umilit într-o asemenea măsură ştiinţa omenească în faţa înţelepciunii divine pînă într-atîta încît să socotească medicina aproape un sacrilegiu44 (M. Sendrail).
Pentru a preveni însă unele boli se respectau cu stricteţe anumite reguli de igienă. Camerele erau aerisite şi desinfectate prin fumigaţie; era interzis să se spele rufe în apropierea unui puţ; plăgile sau rănile deschise nu trebuiau atinse cu mina; pentru igiena gurii se indica clătirea cu oţet amestecat cu sare; iar dintele căzut era de obicei înlocuit cu un dinte artificial (extracţia fiind considerată o operaţie condamnabilă...).
Medicii-sarcedoţi ştiau trata rănile, abcesele şi fracturile. Cunoşteau — distingîndu-le destul de clar —- bolile de piele (de ex. lepra), malaria, bolile de ochi, maladiile intestinale, poate şi guta. Plantele medicinale erau socotite a fi remediile cele mai eficace. în ce priveşte modul concret de tratament, nu ştim cum se făcea, nici cu ce rezultate. Probabil că se obţineau oarecari rezultate în tratamentul bolilor celor mai comune în acea zonă geografică, şi anume în bolile de piele şi de ochi. — Unele boli nervoase (desigur, mai uşoare) erau tratate cu ajutorul muzicii; aşa l-a vindecat de pildă David pe Saul, cîntîndu-i din harfă5g. Dealtfel, în antichitate era generală convingerea că muzica putea avea şi un excelent efect curativ.
TALMUDUL. MANUSCRISELE DIN QUMRAN
Tradiţiile şi normele de conduită etică şi socială, cunoştinţele, credinţele şi comentariile religioase au fost adunate (începînd din sec. II e.n.) în mai multe opere de compilaţie. Mişna — cea mai importantă — cuprinde, în şase secţiuni, tradiţii referitoare la agricultură, sărbători, femei, drept civil şi penal, sacrificii şi consacrări, puritate şi impuritate (în sens moral şi religios). Comentariile la textele Mişnei alcătuiesc Ghemara — „Completare44. Halaka cuprinde tradiţii privind cultul, riturile, dreptul civil şi dreptul penal. Hagada însumează o materie narativă derivată din tradiţii biblice, povestiri, legende, fabule, alegorii.
Opera care sintetizează într-un fel aceste scrieri şi care a devenit textul fundamental (după Vechiul Testament) al ebraismului este Talmudul („învăţătura44) — adevărată enciclopedie a cunoştinţelor evreilor timpului.
De fapt, sînt două Talmuduri — cel babilonian şi cel din Ierusalim (ediţia din Vilna la un loc — 20 de volume in-folio). Primul, cel mai important şi mai voluminos, scris şi terminat pe teritoriul babilonian spre sfîrşitul secolului al V-lea e.n., a devenit Talmudul propriu-zis, codul de viaţă al poporului evreu. La baza ambelor Talmuduri sînt textele Mişnei; materia principală a ambelor este Halaka — legea obligatorie pentru evrei, — alături de care, povestirile luate din Hagada (texte etice şi teologice, sub formă de istorii, amintiri, legende, anecdote, fabule, parabole, sentenţe, proverbe) constituie un bogat material folcloristic. — „Jurisprudenţă, teologie, dogmatică, morală, mistică, ştiinţele naturii, medicină, matematică, astronomie, astrologie, istorie,
58	Cartea intîia a lui Samuel, XVI, 23.
13
— Istoria culturii şi civilizaţiei
Civilizaţia şi cultura ebraică
folclor, superstiţii, magie... Totul se găseşte aici, dezbătut cu o dialectică implacabilă şi supus focului unei insaţiabile contradicţii" (A. Chouraqui).
Sub raportul ideologiei etico-religioase se remarcă aici, printre altele, rolul important atribuit ideii de pedeapsă cu chinurile iadului şi de răsplată din rai; doctrina căderii omului în păcat — dar nu şi a păcatului originar; mîntuirea oamenilor concepută mai degrabă în funcţie de naţiune decît de individ, etc. — „în Evul Mediu (476-1492) evreii din Franţa şi din Germania au studiat mai mult Talmudul decît Vechiul Testament. Unii rabini socoteau autoritatea lui superioară preceptelor Vechiului Testament“ (W. Durant).
Un moment semnificativ în viaţa şi cultura vechilor evrei l-a reprezentat mişcarea esenienilor, de numele cărora este legată şi descoperirea (relativ recentă: 1947) a „manuscriselor de la Marea Moartă".
în afara partidelor religioase care au avut un rol în viaţa politică (asmonei, farisei, macabei, saducei), printre numeroasele secte se numără şi comunitatea eseniană stabilită în zona Qumran, din nordul Mării Moarte. Existenţa ei se înscrie în perioada secolelor II î.e.n. — I e.n.; dar manuscrisele (pe piele, pergament, papirus, tablete de aramă) descoperite în grotele regiunii, texte scrise în opt limbi şi dialecte, se referă şi la următoarele şapte secole. Fragmentele găsite (numărul lor trecea — în 1961 — de 40 000) şi care făceau parte din circa 600 de „cărţi" (suluri) dau informaţii concludente asupra organizării, regulilor şi ideologiei comunităţii.
Aceasta, numărînd aproximativ 4000 de membri, ducea o viaţă bazată pe principii colectiviste. Producţia şi consumul aveau un caracter colectiv. Membrii obştei, laici şi preoţi, luau masa în comun, nu se căsătoreau, făceau legămînt să ducă o viaţă de sărăcie, trăiau izolaţi de lumea exterioară, se ocupau cu muncile agricole, cu studiul, cu copierea şi difuzarea cărţilor (cf. Constantin Daniel), condamnau sclavia, războiul şi luxul, dedicîndu-se exclusiv muncii şi filantropiei. Avutul noilor veniţi în comunitate intra — după perioada de doi ani de noviciat — în patrimoniul colectivităţii, administrat în comun. Erau organizaţi într-o riguroasă ierarhie (după vîrstă, rang, funcţii şi vechime în comunitate), cu norme precise privind atribuţiile şi activităţile. Asupra problemelor importante (şi a primirii noilor prozeliţi) decide adunarea generală a membrilor comunităţii, în care hotărîrile se luau cu majoritate de voturi, deşi „în ultima instanţă autoritatea supremă era exercitată de preoţi" (I. D. Amusin).
Esenienii erau rău văzuţi de rabini, care nu îi menţionează niciodată în Talmud, considerîndu-i eretici. (Talmudul nu-1 menţionează măcar o singură dată nici pe filosoful neoplatonician Filon din Alexandria, care era şi el ese-nian). într-adevăr, practicile şi ideile lor — răspîndite prin scrieri interzise de rabini credincioşilor — erau „eretice". Refuzau să frecventeze Templul, fnu aduceau jertfe, nu aduceau daruri Templului, aveau un calendar diferit de cel iudaic, se închinau răsăritului soarelui, nu ţineau sărbătorile iudeilor şi nu se căsătoreau. Erau pricepuţi vindecători, întocmeau horoscoape — mulţi se ocupau cu astrologia şi prezicerile — şi profesau credinţe vădit influenţate de învăţăturile magilor babilonieni: despre sfîrşitul lumii, venirea unui Mesia mîntuitor şi eliberator, despre nemurirea sufletului, viaţa de apoi, ş.a. Coincidenţe dintre aceste idei şi ritualuri fundamentale ale lor (botezul, mesele în comun, interdicţia jurămîntului, legămîntul de sărăcie, etc.) şi cele ale creştinismului primitiv este evidentă. Privită şi sub multe alte aspecte de viaţă
MUZICA
195
(comunitatea lor de producţie şi de consum, protestul vehement contra bogăţiei private, condamnarea sclaviei şi a războiului, faptul de a se dedica numai muncii, studiului, copierii şi difuzării manuscriselor), gruparea politico-religioasă a esenienilor a fost, în Palestina, „cea mai progresistă obşte din epoca sa“ (Const. Daniel).
MUZICA
Evreii antici n-au adus o contribuţie originală în artele plastice.
în domeniul arhitecturii, construcţiile cele mai remarcabile ale evreilor au fost opera unor meşteri străini. Pictura şi sculptura figurativă erau din capul locului anulate, imposibil de practicat din cauza comandamentului care interzicea orice „chip cioplit66 şi orice „înfăţişare66 picturală. Încît, la acest capitol se poate vorbi cel mult de gustul şi de abilitatea vechilor meşteri evrei care s-au servit de modele străine (îndeosebi de cele egiptene) în lucrările lor de gravură, de orfevrerie sau de decoraţie a interioarelor.
Arta care se bucura la evrei de cea mai mare preţuire şi popularitate era muzica, nelipsită în cele mai felurite ocazii.
în temple, practicile liturgice se desfăşurau însoţite de cînt vocal, muzică instrumentală şi dans ritual. Psalmii erau citiţi într-o formă de recitare cîntată59 cu ajutorul unor neumi marcaţi deasupra textului, — fie de o singură persoană, fie de o persoană căreia îi da răspunsurile comunitatea, fie coral. Numărul muzicanţilor de profesie era enorm: din cei 38 000 de leviţi, 4000 erau muzicanţi, împărţiţi în 24 de grupări, cu 12 conducători. Muzicanţii formau o castă închisă şi erau educaţi în şcoala de muzică a templului din Ierusalim. Existau mari ansambluri vocal-instrumentale, atît pe lîngă marele Templu, cît şi la curte. în sinagogi60, partea muzicală era încredinţată exclusiv vocii umane.
Instrumentele muzicale ale evreilor se clasificau în trei familii, fiecare fiind legată de o anumită clasă sau categorie socială. Instrumentele de suflat — cornul (de berbec, lucrat rudimentar, fără muştiuc) şi trîmbiţele — erau rezervate preoţilor; instrumentele de coarde (lira, harpa, psalteriul) erau folosite de ajutoarele sacerdoţilor, de leviţi; iar poporul folosea cimpoaie şi flaute cu ancie. Acestora li se mai adăugau gongurile şi clopotele (cărora li se atribuia o semnificaţie supranaturală), precum şi timpanele, întrebuinţate mai ales pentru a ritma dansurile rituale. Instrumente importante la o dată ulterioară erau lira feniciană (cetra) şi sistra, de origine egipteană.
La curtea regală din Ierusalim existau muzicanţi de profesie încă din jurul anului 700 î.e.n. Faima evreilor în domeniul muzicii trecuse graniţa Israelului. Cînd ţara a căzut sub jugul asirian, regele Senaherib a pretins, în cadrul tributului, şi „muzicanţi, bărbaţi şi femei66.
59	Acest mod de intonare, în care o notă centrală se repetă des, s-a numit mai tirziu »psalmodiere, psalmodie". Asemenea altor elemente ale muzicii ebraice, a trecut în vechea liturgie creştină, continuîndu-se în muzica liturgică bizantină şi în cîntul gregorian.
60	Locurile de adunare ale evreilor, în care slujba religioasă consta în rugăciuni, lecturi ale textelor sacre şi predica unor învăţături morale. Se pare că primele sinagogi datează din timpul exilului, marcînd „începuturile unui cult mai simplu, mai raţional si mai spiritual" (Cf. A. Bertholet).
196
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ
LITERATURA
Aportul cel mai preţios şi mai durabil al evreilor antici în cultura universală rămîne literatura lor61 62.
Cuprinsă aproape în întregime în prima parte a Bibliei, în Vechiul Testament62, literatura ebraică antică prezintă — după conţinutul şi caracterul scrierilor — cinci categorii de producţii: scrieri cu caracter istoric şi legendar, literatură sapienţială, poezie lirică, proză narativă de imaginaţie şi scrierile profeţilor.
în primul grup intră aşa-numiţele „cele cinci cărţi ale lui Moise‘\ sau Peniateucul63 *. Acestea sînt: Geneza (sau Facerea) — cuprinzînd mituri şi legende cosmogonice sau de altă natură, adoptate în mare parte din sursă babiloniană; Leviticul — legi relative 1a cult, precepte privind sacrificiile şi purificările; Exodul (sau Ieşirea) şi Numerii — care narează întîmplări din viaţa poporului evreu din epoca migraţiei din Egipt şi pînă la stabilirea în Palestina; în fine, Deuteronomul — legi şi dispoziţii organizatorice, datînd de după moartea lui Moise. Celelalte cărţi (Judecătorii, Cărţile lui Samuel, a Regilor, a Cronicilor) au un caracter eminamente istoric (dar şi etic) şi, asemenea celor dinainte, o valoare documentară incontestabilă.
Scrierile morale, sapienţiale (Proverbele, Cartea lui Iov, Eclesiastul), datînd de după întoarcerea din captivitate — deşi materia este mult anterioară datei redactării — constituie o dovadă irefutabilă a originalităţii gîndirii ebraice. Proverbele (atribuite de tradiţie lui Solomon, atribuţie neacceptată însă de critica modernă) nu sînt — cum s-ar putea crede după titlu — simple aforisme de origine populară, ci adevărate opere literare culte asemănătoare poeziilor gnomice greceşti. Genul acesta a fost cultivat mult, după cum s-a văzut, în Mesopotamia şi Egipt, iar influenţa acestor modele se resimte. — Cartea lui Iov este un poem filosofico-moral compus, se pare, în sec. IV î.e.n. (începutul şi sfîrşitul sînt în proză) folosind schema dezbaterii etice asupra cauzei suferinţei omului drept şi a existenţei răului în lume. Răul şi nenorocirile sînt rodul nedreptăţii, al egoismului, al răutăţii omeneşti; suferinţa este o pedeapsă pentru un păcat săvîrşit; dar Iov nu se ştie vinovat cu ceva — şi nici Yahwe nu îi poate aduce vreo învinuire, — şi aceasta este ceea ce pro-
61	Evreii au adoptat (probabil în sec. XI î.e.n., preluîndu-1 de la canaaneeni) alfabetul compus din 22 de consoane. Primele compuneri literare — cîntece celebrînd victorii militare, ca de ex. Ciritarea lui Moise, sau Cintarea Deborei — datînd din perioada nomadismului, s-au transmis pe cale orală. în epoca lui David au apărut scribii oficiali. Producţiile literare orale au fost transcrise, se pare, pentru prima oară în timpul domniei lui Solomon fpărţi din Cartea I a lui Samuel şi Cartea I a Regilor). Prin 850 î.e.n. un autor anonim a compilat tradiţiile relative la Facerea lumii, tradiţii relatate din nou (cu unele variaţiuni) de un alt autor în jurul anului 760 î.e.n. — în Palestina, scrierea n-a fost niciodată un monopol al clasei sacerdotale; fapt care a contribuit la formarea unui grup tot mai mare de intelectuali.
62	Scrierile pur teologice formînd Noul Testament nu prezintă un deosebit interes literar: finalitatea lor este exclusiv de ordin religios, n-au fost scrise în limba ebraică, nu păstrează un caracter ebraic substanţial şi autentic şi nici nu reflectă (ca Y. T.) viaţa, concepţiile, istoria, tradiţiile poporului evreu.
63	Cuvînt de origine greacă; în ebraică „cele cinci cărţi ale lui Moise" sînt numite
Fora— „Legea". Autorul lor nu este Moise; unele părţi, se repetă.
LITERATURA
197
voacă tensiunea tragică. Sinceritatea emoţionantă, profunzimea meditaţiei, tonul patetic al disperării, bogăţia şi frumuseţea imaginilor sînt calităţi care situează această scriere printre capodoperele literaturii antice64.
Eclesiastul (în ebraică Kohelet) este cartea cea mai recentă din cele incluse în Vechiul Testament, fiind compusă în secolul al	î.e.n. sub influenţa
filosofici sceptice şi epicureice a epocii elenistice. Continuînd atitudinea sceptică a lui Iov şi pornind tot de ia experienţa vieţii, autorul anonim ajunge la o formă de îndoială mai radicală, exprimată în termeni mai eterodoeşi şi într-un limbaj mai filosofic. După laitmotivul de cel mai profund scepticism — „deşertăciune a deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni" — o undă reconfortantă de filosofie populară înviorează expunerea, prin invitaţia făcută omului de a se bucura de plăcerile vieţii. Contradicţiile (datorite interpolărilor teologale ulterioare), îndoielile, negaţiile surprinzător de îndrăzneţe abundă. Dar, deasupra acestei relative incoerenţe, se exprimă într-un stil retoric de înaltă calitate literară spiritul original, pesimist şi fatalist, sceptic şi hedonist, lucid şi polemic, care fac din Eclesiast cea mai „voltairiană" dintre operele vechii literaturi ebraice.
Cele mai vechi producţii lirice ebraice, datînd din secolul al XH-lea î.e.n., sînt Cîntarea lui Moise, Cîntarea izvorului şi Cîntarea Deborei65. în genere poezia ebraică cunoaşte teme şi forme variate — poezie magică, religioasă, erotică, politică, elegie funebră, cîntec nupţial; adeseori aceste producţii includ scurte tablouri din natură, sau momente din viaţa cotidiană, — a ţăranului la arat, la secerat sau la culesul viilor, a zidarului, a paznicului de noapte, etc. Primul loc în poezia ebraică îl deţin Psalmii şi Cîntarea Cîntări lor.
Cartea celor 150 de psalmi66 s-a constituit din mai multe colecţii de poeme ale unor autori anonimi din epoci diferite, începînd probabil din secolul al Vl-lea şi pînă într-al II-lea î.e.n. Caracterul lor este variat: imnuri de laudă şi imnuri de mulţumire lui Yahwe, rugăciuni, lamentaţii, ciuturi de pelerinaj, de căinţă, ş.a. Influenţele psalmilor penitenţiali babilonieni sau ai celor de laudă egipteni sînt evidente. (Coincidenţele dintre celebrul imn al lui Amenofis IV şi psalmul 104 pot duce chiar la concluzia unei adevărate imitaţii literare). Specia lirică a psalmilor exista deci cu mult înainte (foarte probabil că şi la cannaneeni). Destinaţia lor era de a fi cîntaţi în cadrul ceremoniilor de cult; dar se pare că psalmii ebraici (cel puţin majoritatea lor) nu aveau această destinaţie. Expresie a unor stări de spirit individuale, psalmii au devenit adevărate culmi de lirism, de o rară intensitate sentimentală, cu o mare bogăţie de metafore deosebit de plastice, de vii, de sugestive, de suave, de pitoreşti67.
Cîntarea Cînlărilor (în înţelesul de: „Cea mai frumoasă dintre cîntări") aparţine „esenţialmente şi indubitabil domeniului poeziei profane" (A. Ber-
64	O adevărată bucată de antologie este de pildă întreg capitolul al XXVIII-lea, ~ care trebuie citit în frumoasa traducere a lui V, Radu şi Gala Galaction (vezi bibliogra-
65	Ieşirea, XV; Numerii, XXI, 17-19; respectiv Cartea Judecătorilor, V.
66	Din care un număr de 73 poartă numele lui David ca autor; căruia însă nu i se
Poate^ atribuţ cu certitudine paternitatea nici măcar a unuia. — La acest număr de 150 Se	a(^ăuga alţii, peste 30, incluşi în alte opere ale Vechiului Testament,
Cei mai realizaţi artistic sînt psalmii care poartă numerele: 8, 23, 51, 137, şi în special psalmul 104.
198
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
tholet). Opera aceasta, care a constituit mult timp una din problemele cele mai discutate ale Bibliei, i-a fost atribuită — fără nici un temei, însă — lui Solo-mon. în realitate poemul a fost compus (după cum confirmă şi datele lingvistice) mult mai tîrziu, probabil în secolul al IV-lea î.e.n. Dar materia este mult mai veche şi provenind din tradiţiile populare. Interpretarea teologică, cea simbolică sau cea alegorică au rămas azi cu foarte puţini susţinători. Mulţi au susţinut — şi printre aceştia, Goethe, care la îndemnul lui Herder tradusese Cîntarea, şi E. Renan — că ar fi o compoziţie dramatică68. Dar după concluzia acceptată în general azi, opera este un ansamblu de cîntece de dragoste, de cîntece nupţiale asemănătoare celor care şi azi se mai eîntă în Siria (şi se numesc wasfs). Cele şapte capitole ale Cîntării corespund celor şapte zile din săptămîna nunţii, numită şi azi în ţinutul Hauran „săptămîna regelui" — pentru că mirele şi mireasa sînt sărbătoriţi în acest timp cu numele de „rege" şi „regină". Compoziţia păstrează o formă asemănătoare ditirambului dionisiac, — care dealtminteri era originar din acest spaţiu cultural al Orientului Apropiat. Şi o influenţă egipteană se poate percepe în denumirile pe care şi le dau mirii, de „frate" şi „soră"69. Pe de altă parte, exaltarea sentimentului erotic şi scena de idilă cîmpenească în care sînt plasaţi îndrăgostiţii apropie Cîntarea Cîntărilor de idilele lui Theocrit.
Poemul este de o senzualitate luxuriantă, uneori lascivă — cel puţin pentru felul nostru modern, puritan, de a ne exprima; dar de un lirism debordant, sentimentul iubirii atingînd intensităţi de-a dreptul delirante (I, 9; III, 1-5; VII, 1-13, etc.). Tensiunea înaltă a sentimentului găseşte expresii metaforice de un puternic colorit local. în portretul metaforic pe care mireasa îl face mirelui avalanşa de imagini este tot atît de impetuoasă, imaginile — uneori discrete şi delicate, alteori frapante şi strălucitoare — aducînd un puternic parfum de exotism:
„Fruntea lui este scut de aur, iar pletele-i stufoase ca finicul, negre sînt
cum este corbul.
Ochii lui sînt ca acele porumbiţe albe ca scăldate în lapte, poposind Ungă
limpede izvor.
Obrajii lui sînt ca răzoare de trandafiri balsamici, stoguri miresmate, iar buzele lui roşii au respirarea dulce a mirului de smirnă.
Ca pîrghii de aur îi sînt braţele, cu pietre nestemate împodobite; pieptul lui e ca sculptat în fildeş, cu uşoare vine albastre de safir.
Stîlpi de alabastru îi sînt picioarele, odihnind pe temelii de aur, şi el la înfăţişare este întreg Libanul — la fel ca cedrii de măreţ !"
(V, 11-15)
în ce priveşte prozodia Cîntării Cîntărilor, ceea ce este caracteristic poeziei ebraice (şi celei medio-orientale antice în general) este în primul rînd f procedeul „paralelismului membrelor", constînd în reluarea într-un vers a conţinutului din versul precedent (fie repetînd ideea cu uşoare modificări, fie opunîndu-i o idee antagonică, fie sintetizîndu-le spre a se completa reciproc).
68	„Este o dramă liturgică ale cărei trei personaje sînt regele Solomon, păstorul şi Şulamita. Interesul dramei stă în faptul că Sulamita rămîne fidelă iubitului ei, cu toate avansurile regelui" (G. Pouget şi J. Guitton). Deşi autorii recunosc că la vechii evrei n-au existat niciodată reprezentaţii teatrale.
69	„Incestul regal" se întîlneşte — cum s-a văzut — în mod curent în familia faraonilor.
LITERATURA
199
Fără îndoială că şi evreii au avut, din timpurile cele mai vechi, povestiri populare — literatură orală de imaginaţie, fără o finalitate teologală. Dar asemenea povestiri au devenit un gen literar distinct numai după întoarcerea din exil. în Egipt, o asemenea literatură, intens cultivată de-a lungul tuturor perioadelor dinastice, exista cum s-a văzut încă din secolul al XlX-lea î.e.n.; si desigur că povestirile egiptene au stimulat — dacă nu chiar au influenţat — si creaţia respectivă ebraică. Dar, independent de eventuale (sau certe) influenţe, povestirile ebraice se remarcă prin varietatea de teme, de ton şi de atmosferă. Naraţiunea realistă din povestirea vieţii lui Iosif o găsim alături de aventura fantastică a lui Iona; fanatismul şi setea de răzbunare a Esterei şi a Iuditei, alături de tonalitatea elegiacă a cărţii lui Tobit; poezia discretă din paginile cărţii despre Ruth, alături de umorul uşor picant din istoria Suzanei. Caracterul poetic sau realist, spectaculos sau fantastic al subiectelor; complexitatea caracterelor, succesiunea ritmică a incidentelor, înclinaţia povestitorului anonim spre notaţia psihologică, — toate acestea conferă povestirilor ebraice o importanţă cu totul deosebită în cadrul literaturilor antichităţii.
Poate că sectorul cel mai original, mai bogat în sensuri sociale evidente şi vibrînd mai intens de revoltă este cel al literaturii profeţilor.
Cel dintîi dintre profeţi ale cărui diatribe au fost nu numai rostite ci şi scrise a fost Amos (sec. VIII î.e.n.). Dînd expresie revoltei lor contra egoismului şi abuzurilor de tot felul, a imoralităţii şi cămătăriei, a luxului şi actelor de violenţă ale celor bogaţi şi puternici, profeţii erau conştienţi de ecoul larg al predicilor lor, fapt care conferea mai mult patos retoricii folosite. Ca mijloace de stil ei preferau imaginea, comparaţia şi metafora, enumeraţia şi perifrază, — mijloace care dădeau o particulară vivacitate, forţă, plasticitate, expresivitate, acestui stil.
Totuşi, individualitatea fiecăruia reiese foarte distinct din aceste scrieri. Isaia este pasional, impetuos, debordant; Osea — sensibil, nervos, nuanţat; Amos —- aspru, obiectiv, rece; Ieremia — cordial, intim, liric, cel mai liric dintre toţi. în general, textele profeţilor au forma ritmată a poeziei; dar sînt permanent dinamizate de patosul indignării şi al sentimentului de revoltă, care le dă o certă grandoare; sau de viziunea profetică uzînd accente teribile de ameninţare — ca în acest fragment (Amos, VI, 8):
„Vai vouă, celor fără de grijă de Sion, vai vouă boierilor!
Voi credeţi că e departe ziua nenorocirii, şi totuşi aduceţi înspre voi stă-
pînirea silniciei.
Iată că ei stau tolăniţi pe divanuri de fildeş, şi se răsfaţă pe sofalele lor, şi mănîncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat.
Şi se va întîmpla că, dacă vor rămîne zece oameni într-o singură casă, cinci
vor muri.
Şi vor rămîne numai cîţiva din cei din neamul lui, ca să scoată oasele din
casă...
Şi în ziua aceea cîntecele din palate se vor preface în urlete...
Hoiturile vor fi fără număr; oriunde se vor arunca fi~va tăcere.
Ascultaţi aceasta, voi care călcaţi în picioare pe cei săraci şi asupriţi pe cei
obijduiţi î“
(Traduceri de V. Radu şi Gala Galaction)
200
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
ORIGINALITATEA ŞI INFLUENŢA CULTURII EBRAICE
întreaga, sau aproape întreaga civilizaţie şi cultură ebraică antică a fost influenţată de religie: principiile organizării sociale şi normele juridice, practica politică şi fundamentele moralei, sensul atribuit războaielor şi concepţia despre istorie, configuraţia literaturii şi slaba dezvoltare a artei plastice, în nici o altă ţară a Orientului Antic ca aici nu a existat această fuziune între morală, legislaţie şi religie. La vechii evrei, teologul, legislatorul şi moralistul se confundă într-o singură persoană.
Tocmai în acest fapt — legat şi cu trecerea de timpuriu a evreilor de la monolatrie la monoteism — rezidă şi originalitatea, şi durabilitatea, şi influenţa exercitată ulterior de cultura ebraică. în opoziţie cu poltica altor state din jur de la acea dată, profeţii evrei au configurat un ideal superior de monarhie conceput în cadrul şi în forma enunţării unor drepturi şi a unei responsabilităţi a poporului. Tot profeţii au fost cei care au dat o formă superioară unei etici individuale şi sociale. Sistemul teocratic enunţat şi ilustrat în Vechiul Testament a exercitat o influenţă asupra gîndirii politice a epocii creştine, de la Fericitul Augustin pînă în secolul al XVIII-lea. Şi în timp ce tradiţiile altor mari culturi — mesopotamiană, egipteană, chiar hitită — au rămas ineficiente (cu puţinele excepţii de fapt transmise prin intermediul elenismului), tradiţiile ebraice au fost singurele din Orientul Apropiat care au rezistat predominanţei culturale a Greciei şi Romei, influenţate fiind de cultura elenistică.
Cărţile Vechiului Testament vor fi difuzate de-a lungul secolelor prin traducerile de prestigiu în limba greacă (Septuaginta, în sec. IV î.e.n.) şi în limba latină (Vulgata, în sec. IV e.n.). în colonia ebraică din Alexandria a apărut Filon (cca 25 î.e.n. —eca 40 e.n.), unul din marile nume ale filosofiei epocii elenistice, gînditorul influenţat de Platon şi de stoici. Teologia creştină datorează mult — şi în modul cel mai evident — iudaismului. Iudaismul a exercitat o influenţă şi asupra Islamului. Mahomed frecventa des comunitatea ebraică din Medina; cartea profetului Isaia şi Psalmii ebraici i-au lăsat o impresie puternică. Monoteismul islamic este de inspiraţie iudaică; numeroase legende din Vechiul Testament au intrat şi în Coran — a cărui doctrină prezintă şi unele puncte comune cu religia ebraică.
în Evul Mediu, at'it învăţaţii arabi din Spania, cît şi cei evrei răspîndili în Europa Occidentală (în Spania mai ales, apoi în Italia, în Franţa etc.) şi-au concentrat preocupările asupra filosofiei, a ştiinţelor pozitive şi a traducerilor din limba greacă. Traducătorii evrei au servit ca intermediatori, ca element transmiţător al culturii arabe. Dar şi aportul original, personal, al gîndito-rilor şi oamenilor de ştiinţă evrei în cultura Evului Mediu este demnă de relevat — în filosofic (în primul rînd cu Maimonide), apoi în medicină, în astronomie, sau în alchimie.
Această prezenţă activă a spiritului şi vechilor tradiţii culturale ebraice a continuat apoi în diaspora, pînă la reînfiinţarea de dată recentă a statului naţional israelian.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA PERSANĂ
Cadrul geografie şi istorie. 0 Elamul. • începuturile civilizaţiei persane. Perioada ahemenidă. 0 Perioadele seleneidă, arsaeidă şi sassanidă • Organizarea militară şi administrativă. • Societatea persană. Regalitatea. • Agricultura. Meşteşugurile. 0 Comerţul. Transporturile. 0 Dreptul. Justiţia. 0 Familia. 0 Viaţa cotidiană. ©“Religia. Mazdeismuî. 0 Zara-thustra. 0 Mithraismuî. 0 Maniheismul. Mazdakismul. 0 Rudimentare cunoştinţe ştiinţifice. 0 Arta persană. Arhitectura. 0 Sculptura. 0 Artele decorative. Miniatura persană. 0 Literatura. 0 Răspîndirea şi influenţa civilizaţiei şi culturii persane.
CADRUL GEOGRAFIC ŞI ISTORIC
Cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de kilometri pătraţi. Pe acest teritoriu s-au încrucişat — încă acum patru mii de ani — numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India şi China, pe de altă parte cu ţările din bazinul răsăritean al Mediteranei. In acest spaţiu s-au născut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii şi civilizaţii diverse. Istoria Persiei a fost strîns legată — în antichitate şi în perioada de început a Evului Mediu — cu istoria Asiriei şi Babilo-nului, a Egiptului, Greciei şi Romei, a Bizanţului şi Islamului. Zonă prin excelenţă de contacte între Orient şi Occident, Persia a receptat şi a asimilat, a transmis sau a intermediat experienţa istorică a multor popoare din jur, creînd ea însăşi şi difuzînd forme culturale şi de civilizaţie originale.
Clima podişului iranian era marcată de contraste mari de temperatură, în linii mari, jumătatea de sud a podişului era favorabilă agriculturii şi pomi-culturii (peri, meri, caişi, gutui, dar şi smochini, migdali, curmali sau rodii), în timp ce partea nordică — o imensă stepă, cu prea puţine oaze — avea un teren bun doar pentru păşuni. Pe lîngă fauna actuală1, în antichitate mai trăiau aici şi tigri, urşi şi o specie de lei, mai mici însă şi mai puţin periculoşi decît speciile de azi. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile2 erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru; deşertul central — în zăcăminte de sulf; iar văile rîurilor — în pietre semipretioase: cornalină, turcoază şi lapislazuli.
Primele aşezări omeneşti sînt atestate arheologic pe podişul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici mişcări masive de populaţii nomade (bine cunoscute în istoria antică a Orientului Apropiat: elamiţi, gutti, kasiţi etc.) care, coborînd din regiunile muntoase, îşi îndreptau turmele spre bogatele cîmpii mesopota-miene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele de Aryanam, „ţara arienilor" — ceea ce înseamnă „a nobililor"; de unde, denumirea ţării de Erau sau Iran, denumire care (sub dominaţiile succesive: arabă, mongolă şi turcă) a fost schimbată în Persia3.
Limba iraniană veche, avestica, face parte din grupul mare de limbi indo-europene. Era împărţită în două mari dialecte: cel vorbit în regiunea Fars (care este vechea limbă persană folosită în inscripţiile epocii ahemenide), şi dialectul zend, vorbit în Media, limbă în care este redactată Avesta. Limba pahlavi — derivată din vechea persană a epocii ahemenide — a fost limba întrebuinţată de părţii din epoca dinastiei Arsacizilor, precum şi în epoca următoare, sassanidă, pînă la cucerirea musulmană.
1	Leoparzi, hiene, lupi, şacali, lincşi, mistreţi, gazele, cerbi şi capre negre; apoi — în stare de sălbăticie — măgari, oi şi pisici. în fine, numeroase specii de păsări de pradă.
2	Masivul Demavend, în vest, şi munţii Hindukush, înnord-est, ating înălţimi de peste 5600 m şi respectiv 7600 m.
8	„Ţara celor originari din regiunea Fars“. Vechea denumire Iran a fost reintrodusă oficial la 12 martie 1935.
204
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
ELAMUL
Primul dintre popoarele iraniene, elamiţii, şi-au făcut apariţia pe scena istoriei în jurul anului 3000 î.e.n. Creîndu-şi un regat cu capitala Suza, elamiţii au intrat în conflict cu regatul mesopotamian al Akkadului, fiind învinşi (în jurul anului 2600 î.e.n.) şi supuşi de regele Sargon I. Istoria şi civilizaţia Elaniului vor continua să se desfăşoare în strînsă dependenţă de Mesopotamiaşi în orbita ei culturală, atît în ce priveşte organizarea politică şi administrativă, cît şi în domeniul limbii, al dreptului şi al religiei. Regatul Elaniului va cădea (în secolul al XlV-lea î.e.n.) sub stăpînirea kasiţilor; dar se va elibera în secolul al XH-lea, — secolul de apogeu al Elamului şi epoca de aur a culturii sale, cînd Elamul va ocupa Babilonul si va domina toată valea Tigrului4.
Statuia ele bronz a reginei Napir-Asu clin Suza (sec. XIII î.e.n,). Unica statuie cunoscută din Orientul Apropiat reprezentînd o regină, şi cea mai mare statuie din această zonă turnată într-o singură bucată. (înălţimea — capul lipseşte — este de 129 cm).
Sub raport cultural, arta elamită s-a impus (între 1500-1000 î.e.n.) în primul rînd prin arhitectura sa de o monumentalitate impresionantă5. în
4	Pe la începutul mileniului al II-lea î.e.n. populaţiile semiţilor kasiţi vor învinge pe hitiţii care dominaseră trei secole Mesopotamia şi vor ocupa Babilonul timp de aproape şase secole (pînă în 1171 î.e.n.). Kasiţii au adoptat limba akkadiană, vorbită la acea dată în întreg Orientul Apropiat. Se închinau unor divinităţi de îndepărtată origine caucaziană. Se crede că ei au fost cel care au introdus folosirea calului şi a carelor de luptă, precum şi a unui sistem de scriere în care semnele erau dispuse în şiruri orizontale.
5	Ga acel complex (din Ghoga Zembil) de palate şi 11 temple, dominate de un zigurat cu latura bazei de 105 m. Diametrele zidului clipsoidal de incintă erau de 1 200 m şi respectiv 800 m, dublat în interior de un zid rectangular cu laturile de 300 şi 400 m. Zigura-tui —cu camere boltite în zid — avea 5 etaje, din care s-au păstrat 3. — în Mesopotamia se cunosc aprox. 20 de zigurate; dar nici unul nu şi-a păstrat pînă azi dimensiunile celui din Choga Zembil: 25 m înălţime,
ÎNCEPUTURILE CIVILIZAŢIEI PERSANE. PERIOADA AHEMENIDĂ
205
sculptură, mai admirată este statuia de bronz a reginei Napir-Asu — cea mai importantă statuie de bronz găsită în Orientul Apropiat0. Celebre sînt apoi bronzurile din Luristan“, cele cîteva mii de statuete şi figurine, a căror realizare artistică a atins apogeul la începutul mileniului I î.e.n. Adeseori aceste statuete reprezintă idoli cu două feţe sugrumînd doi monştri — „temă fundamental orientală, care se va regăsi în epoca ahemenidă: a eroului îmblînzind fiarele" (J.-L. Huot).
ÎNCEPUTURILE CIVILIZAŢIEI PERSANE. PERIOADA AHEMENIDĂ
Începuturile istoriei şi civilizaţiei persane propriu-zise se situează în jurul anului 1000 î.e.n. cînd, din regiunile Caucazului septentrional (şi, cu aproximaţie, ale Rusiei meridionale), triburile de păstori au început să migreze, unele spre sud-vest, altele spre sud, ajungînd pînă în valea luduşului. Primele au intrat în conflict cu puternicile regate Asiria şi Urartu (din Munţii Armeniei). încep inel din secolul al IX-lea î.e.n., analele asiriene menţionează triburile de mezi şi de perşi.
în secolul al VUI-lea î.e.n. triburile mezilor s-au unit, iar către anul 715 î.e.n. regele Deioces6 7 a creat statul med şi a fondat capitala Ecbatana (azi Hamadan), fortifieînd-o cu 7 ziduri concentrice. Dar în urma unui război cu asirienii8 Deioces a fost deportat în Siria. Fiul său Phraortes a consolidat statul med, supunînd triburile, mai numeroase, ale perşilor (pcirsua). în perioada următoare, de invazie a sciţilor, cele două uniuni tribale înrudite — ale mezilor şi perşilor — vor acţiona împreună, alungîndu-i pe sciţi. Regele med eliberator Cyaxares va crea o armată foarte eficientă după model asirian, în 615 î.e.n. va cuceri capitala Assur şi, aliindu-se cu babilonienii, va distruge Ninive, grăbind astfel sfîrşitul puternicului stat asirian. Succesorul său Astya-ges (585-550 î.e.n.), dispunînd acum de bogăţii imense, îşi organizează o curte somptuoasă în stilul celei asiriene. Statul mezilor atinsese culmea prosperităţii.
între timp, uniunea celor 10 triburi ale perşilor stabiliţi în văile sud-estice ale podişului s-a consolidat. Unele din aceste triburi stabiliseră încă din secolul al VllI-lea î.e.n. legăturicii elamiţii furnizîndu-le contingente de războinici în schimbul dreptului de a se stabili pe teritorii elamite. Triburile perşilor se vor uni apoi în jurul anului 700 î.e.n. sub conducerea lui Ahemene. Clanul Ahemenid (Hakamaniş) va da mai tîrziu — cu Cirus II — o dinastie care va pune bazele viitorului Imperiu persan.
Prima perioadă deci a istoriei persane este perioada ahemenidă.
După Cirus I (cca 640-600 î.e.n.) şi Cambise (600-559 î.e.n.), întemeietorul marelui stat persan Cirus II cel Mare (557-530 î.e.n.) îl va învinge
6	Statuia reginei Napir-Asu (cea 1234-1227 î.e.n.) cîntăreşte —capul statuii şi braţul stîng lipsesc — 1.750 kg.
7	Dăm numele regilor mezi şi perşi după transcripţia lui Herodot, iar nu în forma lor originală: Deioces (Daiaukku), Phraortes (Kşatrita), Cyaxares (Urakciatra), Astyages (Iştumegu), Cirus (Kuruş), Cambise (Kambujia), Darius (Daryav).
8	Cînd aceştia au luat 65 000 de prizonieri mezi, — o cifră care ne dă o idee despre numărul şi importanţa politică şi militară a acestui popor al mezilor. (Dar cifrele pe care le dau autorii antici cu privire la soldaţi şi prizonieri trebuie luate întotdeauna cu rezerve).
206
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
pe Astyages şi va iniţia seria de cuceriri pe care ceilalţi regi ahemenizi o vor continua într-un ritm extrem de rapid, realizînd — în numai 30 de ani — cel mai mare imperiu cunoscut pînă atunci — Imperiul ahemenid, care va dura mai bine de două secole (550-331 î.e.n.). Cirus II va unifica triburile mezilor cu cele ale perşilor, va fonda în 550 î.e.n. dinastia Ahemenidă, va supune oraşele greceşti de pe litoralul mediteranian, va cuceri regatele Armeniei, Feniciei, Capadociei, Hyrcaniei, Parţiei şi Bactrianei, ajungînd pînă la Indus; de asemenea, trei mari imperii: Media, Lidia şi Babilonia. Se va arăta însă totdeauna foarte tolerant, respectînd structurile constituţionale şi culturale ale popoarelor supuse, restituindu-le zeii, eliberîndu-i pe evrei din captivitatea babiloniană şi restaurînd oraşele feniciene distruse. Va pregăti şi o debarcare în Egipt, dar va cădea într-o bătălie contra sciţilor, după ce construise cel mai grandios şi mai solid edificiu politic pe care îl cunoscuse pînă atunci antichitatea.
După domnia fiului său Cambise9 II urmează epoca lui Darius I (522-486 î.e.n.), care restabileşte ordinea şi autoritatea regală. Cuceritorul Darius
9	Un rege realmente dement, care a reprimat cu o rară cruzime răscoalele ee izbucniseră în ţările supuse, care a jefuit şi a pustiit Egiptul şi care şi-a sacrificat 50 000 de soldaţi trimiţîndu-i să ocupe Carta gina, cu toţii pieriţi în deşertul Africii.
PERIOADELE SELEUCIDĂ, ARSACIDĂ ŞI SASSANIDĂ
207
ajunge din Egipt — unde ţine să se încoroneze ca faraon — pînă în bogata vale a Indusului. în 513 î.e.n. îi atacă — dar fără succes — pe sciţi în regiunea Dobrogei de azi, construind cu ajutorul meşterilor greci şi primul pod peste Dunăre; încorporează Tracia la imperiul său, în timp ce regele Macedoniei îl recunoştea ca suveran. — „Am purtat 19 războaie şi, cu bunăvoinţa lui Ahura Mazda, am zdrobit 9 regi şi i-am luat prizonieri" — îşi consemnează victoriile orgoliosul cuceritor. După care, îşi îndreaptă privirea spre zona Mării Egee, porneşte două expediţii contra Atenei, dar este învins la Marathon (490 î.e.n.)-
Darius I a dat statului persan o structură solidă. A fost despotul tipic, sprijinit de aristocraţie, de cler şi de marii negustori, — el însuşi devenind cel mai mare latifundiar şi proprietar de imense parcuri de vînătoare10. Excelent organizator, şi-a împărţit imperiul în districte („satrapii"). A introdus o monedă unitară şi a sprijinit comerţul; a construit drumuri excelente, a organizat o armată permanentă puternică şi a construit oraşul de reşedinţă Persepolis11, ansamblul arhitectonic cel mai important al Imperiului persan.
Urmaşul său Xerxes (născut în 486, asasinat în 465 î.e.n.) a fost un om violent, crud şi incapabil ca organizator. Cu o armată formată din contingentele a 46 de popoare supuse a pornit expediţii contra Egiptului, a Babilonului, a Greciei; i-a învins pe spartani la Termopile, a cucerit şi a pustiit Atena. Dar la Salamina puternica flotă persană a fost distrusă (480 î.e.n.), iar garnizoanele lăsate în Tracia au fost nimicite şi ele rînd pe rînd. Declinul a continuat. Incapacitatea politică a regilor care au urmat, intrigile de curte, corupţia şi abuzurile funcţionarilor, rebeliunile satrapilor, răscoalele populare provocate de birurile grele au făcut ca forţa şi autoritatea statului persan să slăbească într-atîta încît să nu mai fie în stare să reziste cuceritorului Alexandru Macedon.
Dinastia Ahemenizilor a realizat pentru prima dată unitatea Iranului. A creat un stat foarte bine organizat şi administrat. A avut o influenţă pozitivă asupra dezvoltării economice şi culturale a unora din ţările înapoiate pe care le-a supus. A manifestat un spirit de toleranţă religioasă, iar în domeniul artistic a promovat o intensă activitate de creaţie.
PERIOADELE SELEUCIDĂ, ARSACIDĂ ŞI SASSANIDĂ
Încît, ajuns (în 331 î.e.n.) pe teritoriul Imperiului persan, tînărul cuceritor macedonean a ţinut să fie considerat urmaşul lui Darius I. — S-a oprit 4 luni la Persepolis — după care a incendiat grandiosul palat, însuşindu-şi întregul tezaur. S-a dus să viziteze mormîntul lui Cirus cel Mare, a introdus la curtea sa ceremonialul şi fastul regilor Persiei, a adoptat portul şi moda persană, s-a căsătorit cu o fiică (se spune) a lui Darius III; după care, din îndemnul sau din ordinul său, 10 000 de soldaţi şi 80 de ofiţeri ai săi s-au căsătorit cu fete din Iran, iar 30 000 de tineri iranieni au fost instruiţi şi încorporaţi în armata sa. Visul lui Alexandru Macedon era să apropie aceste două
10	Pe care grecii le numeau paradeisos— de unde, cuvîntul „paradise".
11	în 535 î.e.n. Girus II construise — la 75 km nord de Persepolis şi la o altitudine de 1 83o m — grandiosul palat regal de la Pasargade.
20 8
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA PERSANĂ
lumi, aceste două civilizaţii, greacă şi persană. Şi într-adevăr, oraşele fondate de el aici au devenit centre ale culturii elenistice, — în timp ce întreaga lume grecească a preluat numeroase elemente culturale iraniene.
Dar după moartea lui Alexandru (323 î.e.n ) generalii săi au domnit în diversele fracţiuni ale imperiului ca nişte suverani independenţi, luptîndu-se între ei pentru putere. Seleucos I a stăpînit Babilonul, apoi India şi Iranul, fondînd dinastia Seleucizilor — ai cărei membri erau pe jumătate persani, între timp, în secolul al III-.lea î.e.n. în podişul iranian au devenit tot mai numeroase şi mai agresive noile triburi de nomazi — ale părţilor — care cuceresc, treptat, regiuni întinse ale fostului Imperiu persan. După ultimul rege seleucid (Antiochus IV, 175-164 î.e.n.), Mesopotamia este şi ea cucerită de părţi. Imperiul medio-oriental al lui Alexandru Macedon s-a redus la teritoriul Siriei, — în timp ce micile regate elenistice vor fi rînd pe rînd supuse de romani.
Această a doua perioadă a istoriei persane — perioada seleucidă, care a durat 160 de ani — a însemnat deci atît o epocă de elenizare a persanilor, eît şi de iranizare a grecilor. Regii seleucizi însă n-au domnit despotic. Au fost toleranţi cu cei pe care i-au supus, au menţinut satrapiile şi pe şefii lor locali, au deschis drumuri comerciale importante spre India şi China, au extins agricultura, perfecţionînd tehnica agricolă şi aplicînd noi procedee de irigaţie a terenurilor aride. în schimb, au concentrat în mîinile lor aproape toate resursele ţării, introducînd un sistem fiscal strivitor, care a sărăcit teribil imensa masă a poporului.
De aceea, invazia părţilor (171-138 î.e.n.) va apărea ca un fel de reacţie „naţională44, iraniană, locală. A treia perioadă a istoriei persane începe odată cu stăpînirea părţilor şi a dinastiei Arsacizilor.
Părţii — înrudiţi cu triburile scite din stepele Caspicii şi ale Aral.ului — invadau periodic podişul Iranului încă din timpul lui Cirus II. Prin anul 255 î.e.n. uniunea tribală condusă de Arsace (viitorul fondator al unei dinastii, a Arsacizilor) profită de slăbiciunea Seleucizilor — în acest timp atacaţi de romani în Asia Minoră — ocupînd noi teritorii în sudul Iranului. Mithridate I (171-138 î.e.n.) cucereşte teritorii întinse, afirmîndu-se şi ca un bun organizator şi legislator. în scurt timp părţii ajung să stăpînească Babilonia şi întregul Iran, din Caucaz pînă la Golful Persic, şi de la Eufrat la Indus12.
Seria conflictelor armate cu romanii a început în 53 î.e.n., cînd ambiţiosul triumvir Crassus a pornit o expediţie contra părţilor. Dar în deşertul sirian cei 40 000 de legionari au fost încercuiţi, 20 000 au căzut pe cîmpul de luptă, iar 10 000 au fost luaţi prizonieri; între ei şi Crassus, care s-a sinucis (sau, probabil, a fost decapitat). Octavianus Augustus a căutat — ca, mai tîrziu, împăratul Hadrian — o înţelegere cu părţii. Traian a ajuns (în 114 e.n.) pînă la Golful Persic, dar a trebuit să abandoneze ţinuturile cucerite. Expediţia lui Septimius Severus (197 e.n.) n-a avut un succes durabil. Caracalla a profanat mormintele regilor arsacizi, dar şi el a fost ucis, la Edessa. Ultimul rege part Artaban V i-a învins de două ori pe romani; împăratul Macrinus a fost obligat să cumpere pacea, plătind o sumă mare părţilor.
Urmează a patra perioadă a istoriei persane, perioada dinastiei Sassanide, care a domnit 427 de ani (224-651).
12	Dinastia Arsacizilor a totalizat 28 de regi, care au domnit timp de 474 de ani (250 î.e.n.—224 e.n.). După care, a urmat dinastia Sassanidă (224—651), domnind 427 de ani. (Folosim şi in acest capitol — şi în general — cronologia A. Godard).
ORGANIZAREA MILITARĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
209
Noua dinastie (al cărei strămoş eponim Sassan fusese mare preot al templului) începe cu Ardaşir, care îl învinge şi îl ucide pe Artaban V, ajungînd stăpîn al întregului regat babilonian şi al Mediei. Acţiunea sa politică şi militară avea aspectul unei răscoale naţionale persane contra părţilor.
Ardaşir, a cărui mare ambiţie era să restaureze ^imperiul mondial4' al Abeme-nizilor, a creat o armată foarte disciplinată (care în 235 a învins legiunile romane) şi o administraţie centralizată. A încurajat meşteşugurile, a organizat justiţia şi a pus bazele unei religii de stat autoritare prin adunarea vechilor tradiţii religioase — pînă atunci transmise doar pe cale orală — în cartea ce va deveni Avesta. Fiul său Şapur I (241-272) a fost un mare talent miliar; a învins trei mari armate romane, comandate de împăraţii Gordianus, Filip Arabul şi Valerianus (pe ultimul l-a luat prizonier, împreună cu 70 000 de legionari). A fost şi un rege luminat. A pus să se traducă multe opere greceşti şi indiene de filosof ie, astronomie şi medicină.
Cultura Persiei Sassanide a atins nivelul său cel mai înalt sub Khosrou I Anuşirvan (531-579). Domnia lui a fost însemnată de războaie victorioase contra Bizanţului, precum şi de instaurarea unei ordini interne şi de reforme administrative fructuoase. Khosrou I şi-a organizat o curte strălucită la care a adus artişti, erudiţi şi filosofi neoplatonieieni; în timp ce literaţii săi traduceau în pahlavi opere poetice din literatura indiană şi adunau legendele naţionale într-o operă care, peste veacuri, va deveni sursa şi modelul Cărţii Regilor a marelui poet Ferdousi.
La începutul secolului al VII-le a regii sassanizi au mai făcut cîteva cuceriri. Khosrou II, de pildă, a ocupat nordul Siriei, Asia Mică, Palestina, Egiptul, ş.a. Dar sărăcia maselor, răscoalele interne, intrigile de curte, nepriceperea politică a conducătorilor13 au slăbit enorm capacitatea de rezistenţă a Imperiului sassanid. Ca urmare, intre 604-611, triburile arabe invadînd din sud au învins fără prea mare greutate o armată persană. Peste cîţiva ani (în 651) arabii au pătruns mai hotărît şi mai masiv pe teritoriul Iranului, care va deveni o provincie a noului imperiu arabo-islamic. Califii arabi, regii turkmeni, hanii mongoli s-au succedat, în alternanţă cu cîteva dinastii locale efemere14, pînă în 1502. începînd din acest an, odată cu dinastia persană Safavidă (urmată de cea Kadjară, 1787-1925) Persia a intrat în contacte multiple şi tot mai intense cu Europa epocii moderne.
ORGANIZAREA MILITARĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
Principalii stîlpi ai prestigiului şi forţei Imperiului persan au fost armata şi administraţia. Tocmai acestea şi sînt domeniile — alături de cel al religiei —- în care persanii şi-au adus contribuţia lor originală în istoria civilizaţiei şi culturii.
13	în decurs de 14 ani s-au succedat pe tronul Persiei nu mai puţin de 12 regi.
14 După perioada califilor Omeyazi (642—750) şi Abbasizi (750—850), civilizaţia persană a cunoscut o epocă de renaştere sub dinastiile naţionale Samanidă (850—932) şi Bou-yidă (932—999). Ultima a fost înlocuită de dinastiile instaurate de diferiţi invadatori asiatici (dinastia Cxhaznevidă, pînă în 1040; apoi Selgiucidă şi—între 1220-1502 — cea mongolă).
Istoria culturii şi civilizaţiei
2td
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
Regii mezilor au folosit experienţa şi organizarea militară a asirienilor, creînd detaşamente speciale de lăncieri, de arcaşi şi de călăreţi. Cirus I n-avea o armată naţională, ci o armată de mercenari, recrutată din rîndurile popoarelor supuse; armată ale cărei detaşamente erau conduse de ofiţeri din ţările respectivilor soldaţi. Regii persani îşi aveau o gardă personală formată din 4 000 de pedestraşi şi călăreţi, toţi din rîndurile nobilimii. Singurul corp de armată permanent îl formau 10 000 de călăreţi de elită, care purtau numele de „nemuritori4*' (în sensul că numărul lor trebuia să rămină fix, acelaşi).
Forţa armatei persane consta în cavalerie. Călăreţii — recrutaţi din rîndurile nobilimii — erau înarmaţi cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure şi un fel de lasso. Urmau arcaşii, călăreţi care trăgeau din fuga calului, — o tactică a cărei mare eficienţă s-a dovedit în luptele contra detaşamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcaşilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor. Masa mare de pedestraşi — ţărani prost înarmaţi — nu conta prea mult. Detaşamentele de cavalerie grea — constituite din nobili de frunte — erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinară forţă de şoc: caii erau cuirasaţi cu piei groase de bou, iar călăreţii erau înarmaţi cu platoşă, lance lungă şi arc. De pe tronul său, înconjurat de steaguri şi protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoană conducea operaţiile militare.
Persanii practicau tactica replierii, retrăgîndu-se în faţa inamicului după ce ardeau totul în urma lor, sau după ce provocau inundaţii. înainte de începerea unei bătălii avea loc ceremonia purificării rituale şi a invocării cerului. Pentru a se cunoaşte exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o săgeată într-un coş; 1a sfîrşitul luptei fiecare îşi lua înapoi săgeata; numărul săgeţilor rămase indica numărul celor ucişi.
Dacă în materie de ştiinţă militară prersanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte organizarea administrativă a ţării.
Darius I şi-a împărţit imperiul în 23 de provincii (număr la care s-au adăugat apoi alte trei), avînd în frunte fiecare cîte un guvernator, numit satrap („îngrijitorul ţării**). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el răspundea direct în faţa regelui. Satrapul răspundea şi de perceperea dărilor, care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Răspundea de recrutarea oamenilor în timp de război (cînd era decretată mobilizarea totală), precum şi de administrarea în provincia sa a justiţiei. Alături de satrap — în sarcina căruia deci cădea exclusiv administraţia civilă — era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzînd direct numai de rege. Pe lîngă un înalt funcţionar însărcinat cu perceperea dărilor satrapul mai ayea alături şi un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a ţine legătura direct cu casa regală15. în sfîrşit, pe lîngă contactul permanent şi direct cu guvernatorul militar şi cu aceşti secretari, regele îşi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi şi pentru a le verifica obedienţa) şi un corp special de inspectori, numiţi „urechile regelui**. Aceştia vizitau o dată pe an — sau, inopinat, chiar de mai multe ori — satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune şi de forţa armatei, în perioada arsacizilor funcţia de satrap a devenit în general ereditară.
15	O poziţie specială deţineau cetăţile greceşti şi feniciene din Asia Mică; ele şi-au păstrat instituţiile, trupele lor şi chiar propria lor monetărie locală (cf. Garda Pelayo).
ORGANIZAREA MILITARĂ ŞI ADMINISTRATIVA
211
Procedura administrativă -- totdeauna scrisă — era redactată de obicei în aramaica imperială (Reichsaramaisch), limba internaţională pentru operaţiile comerciale. în fruntea conducerii centrale stătea regele, asistat de un consiliu. Acest consiliu, cu caracter permanent, era compus din 7 consilieri ai regelui. Sub dinastia sassanizilor a căpătat o mare importanţă funcţia de Mare Vizir, prim-ministru care — în numele şi sub controlul (măcar teoretic) al regelui — avea în mină toată puterea în stat. Marele Vizir ţinea locul regelui cînd acesta lipsea clin capitală, iar în timp de război îndeplinea şi funcţia de comandant suprem al armatei. El controla şi îndruma „ministerele" (ca să întrebuinţăm un termen modern), ale căror capi se ocupau de problemele armatei, ale finanţelor, ale justiţiei, ale impozitelor, ale cancelariei statului, ş.a.m.cl. Sub regii sassanizi — care au perfecţionat la maximum acest complex aparat birocratic centralizat — provinciile erau împărţite în districte, iar acestea în cantoane (care cuprindeau pînă la ultimul sat).
Populaţia persană propriu-zisă — de aproximativ o jumătate de milion cle locuitori abia — era scutită de dările mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative şi îndatoririle de ordin militar. Pentru a face faţă imenselor cheltuieli (ale armatei, curţii regale, aparatului birocratic, lucrărilor publice, şi altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietăţilor funciare nesfîrşite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de război, taxele şi impozitele interne, tributul plătit de ţările supuse, ş.a. Impozitele erau stabilite — în funcţie de zona geografică şi de recoltele obţinute — pe genuri de proprietăţi (pe casă, pe grădină, pe vite, etc.). Cei lipsiţi de proprietăţi funciare plăteau taxe personale fixe, anuale; dar şi taxe extraordinare: cu ocazia naşterii unui copil, pentru o căsătorie, ş.a.
Tributul impus ţărilor supuse16 era stabilit în monedă de argint (uneori aur), dar şi prin contribuţii suplimentare în natură. (Districtele tributare nu coincideau totdeauna cu satrapiile). Astfel, Media era impusă cu 450 de talanţi de argint (—15 120 kg), dar şi cu 100 000 de oi anual, precum şi cu nutreţ pentru un număr de 50 000 de cai. Cilicia — cu 500 de talanţi (=16 800 kg), dar şi cu 360 de cai albi. Babilonia — 1 000 de talanţi (=33 600 kg argint), dar şi 500 de copii care deveneau eunuci; Egiptul — 700 de talanţi (=23 520 kg), dar şi pescărie, precum şi grîu pentru hrana a 150 000 de soldaţi de ocupaţie; Capadocia — 360 de talanţi (=12 096 kg argint), dar şi 50 000 de oi, 1 500 de cai şi 2 000 de catîri; populaţiile din India — 360 de talanţi de aur (=8 352 kg, în aur brut).
Administraţia imperiului era deservită de cele mai bune drumuri şi de cel mai perfecţionat sistem de comunicaţii pe care le-a cunoscut antichitatea pînă la romani (care, dealtfel, s-au servit de modelul persanilor). Reţeaua stradală creată de Darius I era vastă şi bine întreţinută, drumurile erau în mare parte pietruite şi bine păzite. Unul din acestea — drumul care de la Sar des prin Efes ducea la Suza, lung de 2 683 km — avea tot la 24 km hanuri, deci în total 111 hanuri; totodată şi staţii de poştă, cu cai permanent la dispoziţia funcţionarilor regali şi guvernamentali. Aceştia puteau străbate distanţa
16	Dar şi altor ţări cu care Persia ahemenidă era în relaţii de vasalitate impusă fără a exercita o guvernare directă, ci doar o hegemonie. Aceste „daruri“ — obligatorii însă, şi platibile la date fixe—aveau un caracter variat. Astfel, arabii aduceau anual 33 000 kg de tămîie; etiopienii aduceau tot la trei ani 2 kg de aur brut, 200 de trunchiuri de lemn de abanos, 20 de colţi de elefant şi 5 copii negri; iar cei din regiunea Caucazului „dăruiau“ Perşilor, tot la 5 ani, cîte 100 de băieţi şi 100 de fete (cf. Garcia Pelayo).
212
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
Sardes—Suza în numai 7 zile (în timp ce caravanelor le trebuiau 3 luni !) — ceea ce însemna o viteză de 383 km pe zi. Alte drumuri, mai scurte — servind deplasărilor continui ale curţii — erau pietruite cu lespezi de piatră. în zonele de munte, pentru comunicări urgente administraţia statului avea la dispoziţie şi alergători pedestraşi.
SOCIETATEA PERSANĂ. REGALITATEA
Organizarea societăţii persane a ajuns — în perioada sassanidă — la o ierarhizare foarte precisă şi rigidă.
întreaga viaţă şi civilizaţie persană era structurată în funcţie de poziţia proeminentă a aristocraţiei. Societatea era împărţită în patru clase, închise; trecerea dintr-o clasă în alta de sus era —- cu extrem de rare excepţii — imposibilă. Aceste clase erau: a preoţilor, a militarilor, a funcţionarilor şi a poporului. în interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pildă, în clasa funcţionarilor erau incluşi şi scribii, şi medicii, şi astrologii, şi poeţii de curte; în rîndul poporului intrau nu numai ţăranii, ci şi negustorii şi meşteşugarii. în acest sistem nu erau consideraţi şi sclavii de război (sclavia rezultată din vînzarea copiilor sau a debitorului nu exista în Persia), care n-au avut aici un rol important în viaţa economică.
Clasa sacerdotală se bucura nu numai de prestigiul pe care i-1 conferea funcţia sa spirituală, ci şi de o mare influenţă în viaţa socială şi economică; o influenţă cu atît mai mare cu cît ea dispunea de considerabile proprietăţi imobiliare şi de venituri provenite din dijme, din taxe percepute pentru îndeplinirea unor acte de cult, din donaţii, precum şi dintr-un fel de „amenzi religioase4* pe care le aplicau, arbitrar, celor „care păcătuiseră44. Preoţii17 erau organizaţi într-o ierarhie precisă şi complexă, conducîndu-se după legile lor proprii, şi deci formînd un fel de stat în stat. Prin poziţia sa socială şi puterea sa economică, prin atitudinea, atribuţiile şi întreaga sa activitate, clerul — care în epoca ahemenidă a devenit cler al religiei de stat — servea puterea politică centralizată18.
Clasa conducătorilor militari şi clasa înalţilor funcţionari ai statului proveneau din rîndurile aristocraţiei. în sînul acesteia, locul de frunte îl ocupau „cele şapte familii44. Nobilii mari proprietari de pămînturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (într-un timp ajunseseră chiar să fie ei cei care îl alegeau pe rege). Existenţa lor era împărţită între războaie, vînătoare,
17	Numiţi „magi“-—cu un termen generic, după numele unuia din cele şase triburi t ale confederaţiei mezilor; trib care—asemenea tribului lui Levi, al leviţilor evrei — se
specializase în cunoaşterea şi practicile riturilor religioase. Fanatici şi intoleranţi, magii deţineau şi conducerea învăţămîntuiui laic. Maitîrziu, unii magi— de originea socială cea mai modestă—practicau şi vrăjitoria.
18	în epoca sassanidă, cîndreligia lui Ahura Mazda (mazdeisinul) a fost impusă ca religie de stat, clerul a ocupat locul cel mai înalt în ierarhia socială. Regele a devenit el însuşi şeful suprem religios. în funcţia de conducător suprem al statului, regele epocii sassa-nide era ales aproape întotdeauna de un colegiu compus din trei persoane, dintre care cuvîn-tul decisiv îl avea căpetenia magilor (ceilalţi doi erau Marele Vizir şi comandantul .suprem al armatei), după ce în prealabil căpetenia magilor se consulta, în secret, cu preoţii săi mai importanţi.
SOCIETATEA PERSANA. REGALITATEA
213
banchete şi plăcerile haremului. Cu timpul — în epoca sassanidă — obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de şah şi pentru diferite jocuri cu mingea; totodată însă cultivau şi poezia, muzica şi chiar ştiinţele. Marii nobili, latifundiari, trăiau în capitală, în anturajul de curte. Nobilimea mijlocie trăia pe proprietăţile ei. în ce priveşte mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de „căpeteniile satelor44. Toţi nobilii însă, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui19.
Ţăranii — „oamenii liberi44 — erau liberi numai în teorie; practic, ei erau iobagi, supuşi numeroaselor corvezi şi plăţii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiţi numai cei o jumătate de milion de locuitori din provincia Fars, consideraţi perşii „puri44. Ţăranii erau legaţi de pămînturile pe care trăiau, putînd fi vînduţi unor noi proprietari odată cu moşiile pe care trăiau şi lucrau. Printre celelalte servituti, ţăranii aveau şi obligaţia de a presta serviciul militar în timp de război, ca pedestraşi; ei trebuiau să-şi procure singuri echipamentul şi armamentul, fără să primească nici o soldă şi nici o altă recompensă. — Populaţia modestă a oraşelor (de exemplu, meşteşugarii şi negustorii) era mai avantajată: plătea doar taxele personale, asemenea ţăranului, în schimb era scutită de a presta serviciul militar.
într-o vreme — în epoca sassanidă — statul persan căutase să se intereseze de situaţia muncitorilor, reglementînd condiţiile de muncă şi cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, — şi diferenţiate în funcţie de vîrstă, de sex şi de calificare. Se pare că ar fi existat chiar centre de angajare a muncitorilor (cel puţin pentru lucrările publice).
în vîrful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. Supremul său prestigiu, sacrosanct, şi autoritatea sa absolută, nelimitată, regele şi le revendica de la zeul suprem Ahura Mazda, al cărui ales şi vicar se considera a fi.
în contextul istoriei antichităţii, ideea monarhiei de mandat şi de drept divin20 nu este o idee nouă. Nu e nouă nici ideea că îndatorirea regelui este să iubească adevărul şi dreptatea, să vegheze asupra aplicării legilor şi să-l protejeze pe cel slab şi asuprit. Aceste prescripţii — asupra cărora Codul lui Ham-murabi insista în mod deosebit — se găsesc formulate şi în doctrina regalităţii Egiptului antic. Dar nicăieri acestea nu sînt exprimate cu atîta claritate şi intr-un mod atît de stăruitor ca în declaraţiile regilor persani: „Eu am iubit dreptatea şi am urît minciuna; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei şi orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am răsplătit44 — afiniiă cu mîndrie într-o inscripţie Darius21. De asemenea, monarhul persan ţinea să fie considerat şi trebuia să apară în ochii supuşilor săi ca un adevărat model de luptător. „M-am dovedit a fi cel mai bun călăreţ şi cel mai bun arcaş; am fost cel mai iscusit dintre toţi vînătorii; orice lucru eram în stare să-l fac cel mai bine44 — spunea acelaşi Darius.
Spre a-şi spori şi mai mult în ochii supuşilor lumina supremei sale demnităţi, dîndu-i totodată şi o aură de mister, regele ţinea să rămînă cît mai
19	Ori cît ar părea de anacronic (şi deci de nepermis) să se vorbească de „feudalism" în antichitate, în realitate asemenea relaţii de tip feudal aici existau, — atît în raporturile nobi-Hlor cu regele, cît şi al ţăranilor cu nobilii pe moşiile cărora trăiau şi lucrau.
20	Anacronica formulă mai persistă încă şi azi, chiar în unele ţări europene.
21	Este o idee — în acord deplin cu morala predicată de religia persană—pe care camţi scriitori greci o elogiau (ca, de pildă, Xenofon în Ciropeclla, idealizînd figura lui Oirus cel Mare).
214
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
inaccesibil. Trăia închis în palatele sale, nevăzut nici chiar de înalţii demnitari ai curţii — decît în ocazii excepţionale22. Se înconjura în schimb de muzicanţi, care erau foarte stimaţi, luau parte la ceremonii şi îl însoţeau pe
rege la vînătoare. Vînătoarea era plăcerea aleasă a regilor persani; vînătoarea în parcuri închise (,,paradise“) în care erau ţinuţi tigri, o specie mai mică de lei, apoi mistreţi şi urşi, onagri si gazele, struţi şi păuni.
AGRICULTURA. MEŞTEŞUGURILE
Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic şi social al Imperiului persan au cunoscut o evoluţie firească de-a lungul celor patru perioade istorice, — ahemenidă (550-331 î.e.n.), elenistică seleucidă (331-250 î.e.n.), arsacidă (250 î.e.n.-224 e.n.) şi sassanidă (224-651).
Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrară lucrată de ţăranii legaţi de pămînt şi (mai puţin) de sclavii prizonieri de război. Mica proprietate agrară s-a păstrat mai ales în provincia Fars — regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, — dar şi aici in proporţie redusă. Se produceau cu precădere orz şi grîu, se cultivau măslinul şi viţa devie, se practica pe scară largă apicultura, se creşteau vaci, capre, oi şi animale de povară (cai, asini şi catîri). Sub ahemenizi s-au realizat pentru prima dată o irigaţie a terenurilor prin canalizare subterană şi, probabil (ca în Grecia timpului), o asanare a terenurilor mlăştinoase.
în timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante; multe au trecut în această epocă din Iran în Europa meridională (bumbacul, lămîiul, măslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat şi tehnica agrară; au început să se practice trei asolamente anuale de cultură, au apărut noi procedee de irigaţie şi noi metode de cultivare a viţei de vie. Marile proprietăţi (ale coroanei, ale templelor, ale nobili-
22	Regii aveau mai multe palate, mutîndu-se mereu dintr-unui într-altul -—la Pasar-gade şi Persepoîis, în Persia ; în Media, la Ecbatana ; de asemenea, în Eabiîon, Dar reşedinţa lor predilectă era în Elams la palatul din Suza.
COMERŢUL. TRANSPORTURILE
215
Iov) au fost fracţionate spre a fi distribuite oraşelor sau coloniilor militare. Ca urinare, mulţi ţărani legaţi de pămînt au devenit arendaşi, iar cei de pe pămînturile dăruite oraşelor au devenit ţărani liberi: aceasta a fost marea operă politică şi socială a epocii seleucide.
Dar sub dinastiile părţilor, în perioada Arsacizilor, au apărut din nou marile latifundii. Mica proprietate a dispărut încetul cu încetul, ţăranii şi-au pierdut libertatea, devenind tot mai oprimaţi de marii proprietari. Se notează acum progrese în zootehnie, nu însă şi în tehnica agricolă. Este perioada cînd din China s-au adus piersicul, caisul şi viermele de mătase; iar din India, trestia de zahăr.
Şi în epoca sassanidă baza economiei a continuat să rămînă agricultura. Nu s-a înregistrat însă acum decft o agravare a situaţiei ţăranului. Trecerea spre modul feudal de producţie devine tot mai evidentă: pe proprietatea nobilului domină sistemul economiei închise, ţăranul produce tot necesarul consumului pentru stăpînui său, de la grîu, carne şi untdelemn, pînă la vin şi fructe.
Meşteşugurile au început să ia o dezvoltare ia oraşe încă din epoca ahe-menizilor; pe marile moşii însă producţia artizanală încredinţată servilor a continuat. Latifundiile îşi aveau propriii lor meşteşugari (dulgheri, tîmplari, fierari, ţesători, morari, etc.). Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă, articole de îmbrăcăminte, dar şi bijuterii sau veselă, de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus în special din Asia Mică, Liban şi India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru şi Palestina, din Liban şi Asia Mică, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional. Carierele din munţii Elamului furnizau cantităţi suficiente de marmură pentru construcţia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate în pietre semipreţioase, în special turcoază şi cornalină.
în timpul dinastiei Seleucide, olarii, ţesătorii, incizorii şi cizelatorii şi-au intensificat şi şi-au perfecţionat producţia. Alte meşteşuguri s-au perfecţionat sub dinastia Arsacidă, — pielăria, producţia de arme şi a obiectelor de sticlă. în epoca sassanidă statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever şi asupra atelierelor particulare — care produceau articole necesare în primul rîncl curţii, armatei şi administraţiei, — stabilind preţurile produselor şi salariile lucrătorilor. — De remarcat faptul că în aceeaşi epocă sassanidă au început să se constituie anumite corporaţii de meşteşugari, — un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei medievale.
COMERŢUL. TRANSPORTURILE
Practica comerţului nu era ţinută de persani în mare cinste; de aceea comerţul a rămas aici, in mare parte, pe mina străinilor — babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.
Comerţul persan a fost puternic stimulat, încă din epoca ahemenizilor, datorită (cf. Ghirshman) realizării unităţii politice a întregului Orient Apro-
tn
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
piat sub persani, împărţirii imperiului în satrapii conduse de o administraţie centralizată, creării unei bune reţele de transport şi comunicaţii, sistemului perfect de stabilire şi percepere a taxelor şi impozitelor, precum şi afluxului de aur şi argint în cantităţi imense în trezoreria statului, Considerabil stimulat a fost comerţul persan şi de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui sistem unic de măsuri şi greutăţi, şi mai ales, prin introducerea monedei22 a. Moneda mică de argint apăruse încă din sec, VII î.e.n.; dar adevăratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur şi de argint) datează din secolul următor, cînd regele Cresus l-a introdus în ţara sa, în Lidia, şi după ce apoi — la sfîrşitul aceluiaşi secol al Vl-lea î.e.n, — Darius l-a adoptat şi în imperiul său.
Graţie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar Persia a putut stabili, încă de la începutul imperiului, relaţii comerciale externe de o extindere geografică (din Grecia pînă în India şi Ceylon) şi de un volum de schimburi necunoscute pînă la acea dată. Negustorii persani din timpul Abemenizilor au ajuns pînă în regiunea Dunării şi a Rinului. Navigatorii întreprindeau mari călătorii de explorare, de la gurile luduşului pînă In Egipt, ajungind mai tîrziu chiar pînă în zona Gibraltarului. In secolele VI— V î.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai înalt: Persia importa vase de bronz şi obiecte de podoabă din Egipt, ambră din regiunile nordice, spade şi scuturi din ţinuturile Mării Egee, ţesături din Corint, Milet şi Cartagina.
Interesant de notat este faptul că apariţia şi răspîndirea monedei a favorizat şi dezvoltarea comerţului bancar. Acest fel de activitate era cunoscut în Mesopotamia încă din mileniul al II-lea î.e.n.; dar în Persia, deosebirea era că în timpul dinastiei Ahemenide „băncile" nu aparţineau statului, ci în această epocă se înfiinţaseră aici adevărate „bănci" particulare.
Sub Seleucizi, Persia exporta articole de îmbrăcăminte şi obiecte de podoabă, fier şi cupru, plumb şi pietre semipreţioase, covoare şi dini de rasă, — importînd, printre altele, aur în mare cantitate din India, Bactriana, Armenia şi regiunea Caucazului. Regii seleucizi acaparaseră aproape toate bogăţiile ţării, organizînd un aparat fiscal centralizat extrem de riguros. în perioada următoare volumul exportului a crescut, în schimb la import au apărut articole noi: papirus, purpură. în cele din urmă, au apărut elemente noi care au dinamizat mai mult comerţul „mondial" iranian. S-au format colonii stabile de negustori, — mai ales sirieni şi evrei, „Casele comerciale" exportatoare s-au specializat; negustorii angajaţi în comerţul interior de asemenea. Dar 22
22 a Forma cea mai veche a comerţului era cea a schimbului în natură; apoi valoarea mărfurilor era stabilită în capete de vite. Unitatea de măsură a valorii o constituiau şi anumite obiecte —pe care îe-a înlocuit introducerea bronzului, iar mai tîrziu, a argintului şi aurului. în Creta, în mileniul al II-lea î.e.n., bucăţile de aur sau de argint cu funcţie de schimb aveau forma de bare, de cap de taur sau de piele de vită, jupuită. Cetăţile greceşti şi „bancherii46 particulari au avut ideea să imprime pe lingouri, cu o daltă sau o pecete, o marcă sau o ştampilă care garanta greutatea, puritatea şi valoarea metalului. Cînd imprimarea s-a făcut pe bucăţi de metal plate, aproximativ rotunde şi pe am în două feţele, a apărut (simultan în mai multe centre comerciale, dar în toate în sec. VII î.e.n.) moneda pro-priu-zisă. Cresus din Lidia a fost primul rege mediteranian care a bătut monede de aur. După el, Darius şi-a reprodus pe monedele bătute de el propriul său chip, ca suveran divinizat. — Dealtfel, ca o garanţie dată de însăşi divinitatea (sau dc reprezentantul ei pe pămîxit) valorii acelei monede, multe monede antice aveau imprimate imagini de regi divinizaţi sau simboluri aje divinităţii.
DREPTUL, JUSTIŢIA
217
fenomenul cel mai important a fost apariţia „poliţei44, inti o formă nouă23.
Cu toate acestea, în epoca sassanidă comerţul exterior persan a stagnat din cauza că statul, stăpîn pe importante monopoluri şi impunînd o fiscalitate excesivă, intervenea prea mult în afacerile negustorilor, ceea ce împiedica mult funcţionarea normală a liberului schimb.
Un progres cu totul remarcabil l-au înregistrat şi mijloacele de transport, de-a lungul perioadelor celor patru dinastii.
în timpul primei dinastii persane au fost pietruite porţiunile de drumuri deteriorabile de intemperii. în sec. IV î.e.n. s-a inventat un mijloc de protecţie a copitelor animalelor de povară, constînd dintr-un înveliş de aramă, sau confecţionat din păr de capră ori de cămilă. (Potcoava va fi inventată în sec, II sau I î.e.n.). în acest timp constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit, nave cu o capacitate de 200- 300 tone încărcătură (sau nave fluviale de 100—200 tone), corăbii cu pînze şi vîsle care puteau parcurge pînă la 80 de mile marine într-0 zi.
Sub a doua dinastie s-au organizat expediţii maritime de explorare. O mare flotă avînd baza în Golful Persic asigura legăturile cu Marea Roşie înspre vest; iar spre est, cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine întreţinute. Paza era asigurată de puncte militare fixe. Caravanele care străbateau deşertul aveau la dispoziţie hanuri şi rezerve de apă potabilă. Toate aceste condiţii asigurau deplasări şi transporturi cu o rapiditate care nu va fi depăşită — în nici un punct al globului — pînă la apariţia maşinii cu vapori.
DREPTUL* JUSTIŢIA
în regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica sursă a dreptului. Hotărîrile lui deveneau legi imuabile; legi care, pre-tinzîndu-se că îi erau „inspirate44 de zeul suprem Ahura Mazda, însemna că exprimau însăşi voinţa divinităţii. în consecinţă, a încălca hotărîrea regelui (deci legea) însemna o gravă crimă de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabilă adusă chiar divinităţii.
Ca urmare, n-a existat un cod de legislaţie persană compact şi organic, stabil şi unic. Cînd Darius s-a gîndit — cel dinţii — să dea statului său o armătură legislativă adevărată, el a pus să i se consemneze hotărîrile pe tăbliţe de aramă, pe stele de piatră sau pe papirus, — documente care erau trimise apoi spre cunoştinţă în diferitele puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse îşi păstrau propria lor legislaţie). Hotărîrile-legi ale lui Darius par să fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe care consilierii regelui persan îl cunoşteau demult.
Textele legilor hotărîte de rege erau redactate de preoţi — care multă vreme au îndeplinit şi funcţia de judecători. Mai tîrziu, locul lor a fost luat de judecători laici. La sate, „căpetenia satului44 era şi judecător local. Judecătorul suprem era regele — care însă îşi putea delega un reprezentant pentru a judeca
23	Poliţa era cunoscută în Mesopotamia încă din mileniul aî II-iea î.e.n., avînd însă 0 întrebuinţare limitată, consemn în d. doar recunoaşterea unei datorii şi stabilind data cînd suma menţionată Irebuia achitată. Dar încep in d din epoca sassanidă poliţa va deveni în Persia »»un document de posesiune oficial recunoscut" (R. Ghirshman).
218
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
în ultimă instanţă. Oricine putea face apel la rege. Acesta ţinea — în faţa poporului -- scaun de judecată de două ori pe an. (Aşa procedau cel puţin primii regi sassanizi). După rege, venea curtea supremă de justiţie, compusă din şapte membri; apoi, numeroasele tribunale răspîndite în toate oraşele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene piuă la care trebuiau să judece cauzele prezentate. împricinatul — care nu se putea descurca în mulţimea de legi ce se adunaseră de-a lungul timpului — putea fi sfătuit de „oratorii legii44, — un fel de avocaţi, care se ocupau şi de întregul mers al procesului. In hotărîrea pe care urma să o ia, tribunalul trebuia să ţină seama şi de persoana morală, de trecutul şi de meritele acuzatului. Judecătorii erau numiţi pe viaţă; dar în caz de corupţie dovedită, erau înlăturaţi şi pedepsiţi cu moartea.
Pedepsele erau în general de o cruzime pe care numai asirienii o egalaseră. Pedeapsa cea mai uşoară (şi care în unele cazuri putea fi înlocuită cu o amendă) consta în lovituri de bici: între 5 şi 200. Numărul maxim de lovituri era administrat celui care otrăvise cîinele unui păstor (în timp ce pentru un omicid involuntar erau prevăzute numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crimă săvîrşită de cineva să fie pedepsită întreaga lui familie24. Crimele şi delictele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu însemnarea cu fierul roşu, sau cu moartea. (Darius, pedepsind un trădător, ţinuse să i se consemneze în aceşti termeni hotărîrea: „Am pus să i se taie nasul şi urechile, am pus să i se taie limba şi să i se scoată ochii. Apoi am pus să fie omorît prin răstignire/4). — Crimele pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea erau: trădarea, furtul, sodomia, asasinatul, vina de a fi pătruns în viaţa intimă a regelui, sau de a avea legături cu una din concubinele lui, sau de a se aşeza chiar şi întîmplător pe tronul regal... Pedeapsa capitală era executată prin otrăvire, tragerea în ţeapă, răstignire, spînzurarca cu capul în jos, lapidare, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenuşă înfierbîntată, îngroparea de viu pînă la gît, şi alte asemenea orori.
FAMILIA
Asemenea cruzimi şi barbarii autorizate de dreptul persan contrastau izbitor cu frumoasele calităţi morale ale poporului. Persanii erau cunoscuţi ca oameni blajini, generoşi, ospitalieri, politicoşi, chiar ceremonioşi. Cînd se întîlneau, fie şi pe stradă, obişnuiau să se sărute. Socoteau că era necuviincios să mănînce pe stradă, sau să scuipe în public. Ţineau foarte mult la curăţenia corporală, iar în zilele de sărbătoare se îmbrăcau cu toţii în alb.
Regimul familial şi viaţa de fiecare zi a familiei erau în multe privinţe la un nivel moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se menţinuse, fireşte, şi în Persia poligamia — dar de consideraţie şi de drepturile de stăpînă a casei se bucura numai una din soţii, numită „privilegiata44. în familia regală şi în familiile nobililor căsătoriile între frate şi soră erau — ca în Egipt — frecvente. Căsătoria se contracta prin plata unei sume de bani părinţilor logodnicei; în caz că soţia rămînea sterilă această sumă se restituia soţu-
24	O străveche reminiscenţă a vieţii de clan, care consta în a responsabiliza întregul grup (familie, clan, trib) căruia îi aparţinea vinovatul.
FAMILIA
219
lui. Femeia datora ascultare absolută bărbatului ei. Pe de altă parte, ea putea să posede bunuri materiale şi să dispună liber de ele; putea să conducă treburile soţului în numele lui; putea să circule în public cu faţa neacoperită de văl. Chiar în caz de adulter femeia putea să fie iertată, dacă rămînînd însărcinată nu recurgea la avort (căci avortul era pedepsit cu moartea). — Dar de asemenea libertăţi se bucurau mai mult femeile sărace. Femeile din rîndurile aristocraţiei duceau o viaţă în izolare, puteau ieşi numai cu faţa acoperită, nu aveau voie să se întîlnească în public cu bărbaţi, iar după ce se căsătoreau nu puteau avea nici un fel de relaţii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explică de ce niciodată femeile nu erau reprezentate nici în arta plastică, nici menţionate în inscripţii.
Se păstra şi în Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: dacă soţul deceda fără să fi avut copii de sex masculin văduva se căsătorea cu ruda lui cea mai apropiată. Dacă însă soţul rămînea văduv fără să aibă băieţi (caie totdeauna erau preferaţi fetelor), ruda lui mai apropiată lua în căsătorie pe una din fetele sau din nepoatele lui; iar copilul de sex masculin născut din această căsătorie era considerat fiul şi deci moştenitorul văduvului după ce acesta deceda. Dacă soţul deceda fără să fi avut o fată, cu o parte din moştenirea lui se înzestra — se „cumpăra44 — o fată pentru a o mărita cu o rudă apropiată a defunctului. Dacă tatăl deceda şi copiii lui nu ajunseseră încă la vîrsta maturităţii, aceştia erau puşi sub tutela văduvei. — Respectarea întocmai a acestor uzanţe era sever controlată de preoţi. Aceştia procedau la împărţirea moştenirii (modalităţile partajului erau foarte complicate); iar dacă defunctul nu lăsase nici o avere, preoţii erau cei care se îngrijeau de funeralii şi de soarta orfanilor săi minori.
Naşterea unui copil de sex masculin era întîmpinată cu mare bucurie. Părinţilor li se aduceau daruri; chiar regele făcea în fiecare an daruri părinţilor cu mulţi copii. Dacă se dovedea că copilul nu dăduse ascultarea cuvenită tatălui, o parte din moştenirea ce îi revenea de drept de la tatăl lui îi rămînea mamei. De educaţia copilului se îngrijea mama; iar de la vîrsta de cinci pînă la şapte ani, tatăl. Apoi copiii (celor bogaţi) urmau şcoala, care era ţinută de preoţi fie în incinta templelor, fie la locuinţa lor. în aceste şcoli25 studiile durau pînă la vîrsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii învăţau scrierea cuneiformă, învăţau legendele şi tradiţiile referitoare la zeii şi la eroii iranieni, căpătau noţiuni de religie, de medicină şi de drept; în fine, erau iniţiaţi în treburile publice şi în practicile cancelariei regale.
Educaţia astfel dirijată urmărea în principal să le asigure tinerilor pregătirea necesară în vederea viitoarelor funcţii administrative sau militare care îi aşteptau. Iar pentru a-1 obişnui pe tînăr cu viaţa grea a soldatului, exerciţiile şi instrucţia la care erau supuşi fiind foarte dure: tinerii executau lucrări agricole istovitoare, făceau marşuri lungi pe arşiţă ca şi pe ger, călăreau pe cai nărăvaşi, erau alimentaţi foarte prost; sau erau puşi să treacă înot un fluviu, cu tot echipamentul şi armamentul personal. — Grecii admirau educaţia dată tinerilor persani, despre care Herodot (simplificînd însă lucrurile) spune: «Tinerii perşi sînt învăţaţi trei lucruri: să călărească, să tragă cu arcul şi să spună totdeauna adevărul44.
25	Sau, ]a o epocă mai tirzie, la şcoala care funcţiona pe lingă curtea regală. Fiii din nobilimea mică şi mijlocie învăţau la şcolile de pe lingă curiile satrapilor.
220
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
VIAŢA COTIDIANĂ
Alimentaţia perşilor era frugală* Pentru marea mulţime mînearea de fiecare zi era plinea nedospită (de obicei din făină de orz) şi mămăliga de mei; apoi lapte acru, ceapă şi alte zarzavaturi. Carne, vin sau bere — numai la sărbători, La curtea regală sau la curţile nobililor, pe lingă carne şi alte mîncări rafinate se consumau şi multe dulciuri şi fructe uscate. Griul venea din ţinuturile greceşti, vinul mai ales din Siria, iar pentru cei privilegiaţi apa era adusă (şi servită în amfore de argint) dinElarn, ţară reputată ca avînd apa cea mai bună,
Locuinţele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei din cărămidă nearsă, de argilă amestecată cu paie tocate; numai cei foarte bogaţi îşi puteau permite să aibă case din cărămidă arsă (combustibilul fiind foarte rar). Acoperişul era din bîrne de lemn peste care se întindeau rogojini acoperite cu lut. Casele bogaţilor erau construite în jurul unei curţi interioare, în care se afla instalată şi o cadă mare pentru apă menajeră. Nobilii imitaseră casele greceşti, adăugîndu-le un atriu deschis, susţinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pămîntul bătut se întindeau covoare (de regulă ţesute în casă). Unica piesă de mobilier — dar şi aceasta foarte rară — era patul.
De dimensiuni modeste erau şi cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 de metri. în schimb cornişele uşilor şi ale ferestrelor erau din marmură, pereţii erau tencuiţi şi zugrăviţi în verde; iar vesela era de o bogăţie şi de un rafinament artistic neîntrecut în antichitate de nici o altă ţară. Cînd Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prăzii luate însuma — printre alte comori ■— pahare de aur masiv în greutate totală de 2 216 kg, iar cupele mari, încrustate cu pietre preţioase, c întăreau 1 697 kg !
îmbrăcămintea şi portul variau, pe tot întinsul Imperiului persan multinaţional, în contraste marcate de la un popor la altul.
Persanii purtau în genere o tunică lungă pînă ia glezne, strînsă la mijloc cu o centură de piele — de care, la spate, atîrna nelipsitul pumnal. Tunica ofiţerilor din garda regală era dintr-o stofă cu dungi verticale purpurii. în picioare — încălţăminte de piele; iar pe cap, cei mai înstăriţi purtau un fel de beretă de fetru. Mezii îşi păstrau îmbrăcămintea lor tradiţională: un veş-mînt scurt pînă la genunchi, pantaloni (probabil din piele) strînşi pe coapse, o spadă scurtă la brîu, încălţăminte legată cu curele, şi bereta cu o panglică atîrnînd la spate. Celelalte popoare din imperiu purtau îmbrăcămintea cea mai diferită.
Aristocraţii şi bogătaşii perşi erau renumiţi pentru eleganţa ostentativă şi fastul excesiv pe care îl afişau în îmbrăcăminte şi bijuterii. Nobilii purtau părul lung şi îngrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanţuri de aur şi brăţări de argint. Deosebit de luxoasă era îmbrăcămintea celor zece mii de ostaşi din corpul „nemuritorilor": splendide veşminte de brocart, tunici cu mîneci largi şi garnisite cu pietre semipreţioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioară a lăncilor a nouă mii dintre „nemuritori" era din argint masiv, iar a lăncilor celorlalţi o mie (deci ale ofiţerilor) era din aur masiv.
Acelaşi gust pentru fast se notează şi în obiceiurile, tradiţiile şi ia serbările perşilor.
RELIGIA. MAZDEISMtJL
22i
Sărbătoarea religioasă dedicată zeului soarelui Miihra — sărbătoarea oficială cea mai importantă — era şi sărbătoarea Anului Nou. Cu această ocazie regele organiza şi prezida sacrificii şi ceremonii solemne; după care participa la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre şi de dezlănţuite beţii. La această sărbătoare perşii obişnuiau să-şi facă daruri unii altora, în familii se aranjau ospeţe, servitorii căpătau haine noi, soldaţii primeau o soldă în plus, supuşii aduceau şi ei daruri satrapilor şi nobililor; iar la sfîrşitul ospeţelor grandioase de la curte, regele dăruia săracilor cantităţile de mîncare şi de băutură rămase neconsumate...
Sărbătoarea cu caracter laic cea mai importantă era seara de ajun a Anului Nou, cînd familiile şi prietenii se adunau în jurul celei mai copioase mese pe care şi-o puteau permite. în alte ocazii, cînd sărbătoreau o veste bună sau un eveniment familial fericit, perşii obişnuiau să iasă şi să împrăştie pe străzi ramuri de mirt. în schimb, în ocazii triste (o înfrîngere militară, sau la moartea unui rege) îşi rădeau părul şi barba, îşi sfîşiau veşmintele, iar cailor le tăiau coama.
RELIGIA, MAZDEISMUL
înainte de a se separa de celelalte neamuri indo-europene şi de a se instala pe teritoriul Iranului, perşii (precum şi celelalte popoare indo-europene din regiune: elamiţii, mezii, sciţii, urartienii) adorau, în general, aceleaşi divinităţi pe care le aveau şi luzii. Un panteon pe care perşii l-au păstrat şi mai tîrziu, mult timp.
Pînă la apariţia lui Zarathustra (Zor o astru, cum îl numeau grecii), deci pînă in sec. VI î.e.n., perşii adorau Soarele (Mithra), luna (Mah), vîntul (Vayu), astreie şi cele patru elemente (păm întul-Zam, focul-Atar, ap a-Ap am şi aerul-Napat). Alături de cultul acestor divinităţi mai păstraseră şi cultul animalelor şi adorarea unor animale. Nu vor lipsi in religia Iui Alinia Mazda, în mazdeis-mul persan, nici anumite influenţe şi împrumuturi asiro-babiloniene — ca de pildă: mitul creaţiei şi mitul sfîrşitului lumii; sau reprezentarea lui Ahura Mazda ca împărat ceresc tronînd — la fel ca zeul Assur — pe un disc solar înaripat, etc. Cultul era celebrat în aer liber (perşii n-au avut temple pro-priu-zise), la altarul sacrificiul, în faţa căruia se afla un „altar al focului",
Divinitatea principală, în această fază primară a civilizaţiei persane, era Ahura, zeul cerului şl creatorul lumii, căruia i se va da şi epitetul de „înţelept" (Mazda). în jurul lui gravitau divinităţile care personificau forţele şi elementele naturii (yazatas). în primul rînd, era Mithra, zeul soarelui, al păşunilor şi al dreptăţii (al cărui cult, atestat încă din jurul anului 1400 î.e.n., a fost ulterior înlocuit cu cultul lui Ahura Mazda). Urmau: Analii ta, zeiţa pămîntu.lui, a fertilităţii şi fecundităţii; apoi zeul-taur Haoma, cel care şi-a dăruit omenirii sîngele (sub forma unei băuturi ameţitoare preparate din planta cu acelaşi nume) şi prin aceasta a dăruit oamenilor nemurirea. în jurul acestui motiv — al speranţei în nemurire — vor gravita străvechile credinţe ale perşilor. Lumii binelui şi prosperităţii i se opun forţele răului (fiecare din aceste forţe fiind personificată de un demon), în fruntea cărora stă Ahriman (Ahra Manyn). Această luptă continua între Bine şi Rău, acest dualism moral tipic spiritului persan, conferă încă din această fază culturala un accent moral evident, caracteristic religiei persane.
222
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
Ahura Mazda, De pe un basorelief din Persepolis
între formele de cult (mult asemănătoare riturilor vedice), predominant şi propriu iranienilor era cultul focului. Focului divinizat i se aduceau ofrande şi sacrificii sîngeroase (inclusiv, foarte probabil, sacrificii umane), oficiate de preoţii-magi. Casta sacerdotală a „magilor" (probabil de origine medă) se va bucura şi mai tîrziu de numeroase şi importante privilegii. Magii erau organizaţi într-o comunitate izolată, practicau căsătoria numai cu rude apropiate, şi — pentru a nu profana păm intui, focul şi apa — nu îşi îngrop au morţii, nu îi ardeau şi nu îi înecau, ci îi expuneau spre a fi devoraţi de păsările de pradă, lăsînd apoi să li se calcineze osemintele26. Sarcina magilor era celebrarea sacrificiilor, îngrijirea mormintelor regale, educaţia tinerilor, controlul împărţirii moştenirilor, — precum şi interpretarea viselor, descifrarea „seninelor" cereşti, sau pregătirea băuturii rituale, a haomei.
în mitologia, cosmogonia şi escatologia vechilor perşi totul era exprimat în termeni concreţi, în figurări mitice create de o vie imaginaţie epică, cu un profund sentiment al naturii şi al realităţilor terestre; precum şi cu sublinierea — semnificativă — a ideii că destinul omului nu se încheie odată cu moartea sa fizică.
Multe elemente ale acestei religii populare străvechi le-a păstrat — dar plasîndu-le într-o altă perspectivă — şi Zarathustra. Întrucît informaţiile de bază privind religia veche a perşilor le avem doar din Avesta (o compilaţie de vechi credinţe, dar în care sînt incluse — ca elemente noi — şi învăţături ale lui Zarathustra), nu ne putem face o idee foarte clară şi precisă despre formele originare ale religiei şi ale cultului vechilor perşi.
ZARATHUSTRA
Marele reformator Zarathustra (Zoroastru, — cca 630-cca 553) n-a transformat fundamental imaginile atît de plastice ale vechii religii persane; în schimb a interpretat într~un mod original vechile credinţe, convertindu-le în concepţii etice. Acesta este aportul său original, principal.
26	Obiceiul acesta se va păstra pînă azi la zoroastrienii parşi din India —continuatori, peste milenii, ai religiei mazdeiste, —care îşi expun morţii pe culmile colinelor sau munţilor, în aşa-numitele „turnuri ale tăcerii*4.
ZARATHUSTRA
223
Zarathustra (a cărui doctrină prezintă anumite aspecte comune cu budd-nisinuh apărut în India cam în aceeaşi epocă) a păstrat aşadar unele elemente din vechea religie mazdeistă: supremaţia lui Ahura Mazda asupra celorlalte divinităţi; principiul dualist al luptei dintre Lumină şi întuneric, dintre Bine şi Rău; obiceiul de a expune corpul defuncţilor în „turnurile tăcerii44, s.a. Reminiscenţe mazdeiste se întîlnesc şi în escatologia zoroastriană: sfîr-situl lumii va fi anunţat de apariţia unui Mesia salvator care va prezida „judecata din urmă44; apoi, un val de metal topit va acoperi tot pămîntul, purifi-cîndii-1; la sfirşit, ultima luptă dintre Ahura Mazda şi Ahriman se va termina cu triumful definitiv al Binelui asupra Răului.
Zarathustra îl considera pe Ahura Mazda nu numai cel mai mare dintre zei, ci chiar le refuza celorlalţi zei autonomia, văzîndu-i doar ca ipostaze, ca atribute, ca aspecte, ca tot atîtea emanaţii ale lui Ahura Mazda; deci, ca simple entităţi abstracte. Zeul Mithra, care pînă atunci ocupase un loc atît de important, un loc chiar primordial în imaginaţia populară, va fi acum aruncat în rîndul spiritelor inferioare.
Religia fondată de Zarathustra aprofundează sensurile morale: conflictul dintre Bine şi Rău capătă la el o amploare deosebită. Nu se epuizează în interminabile lupte dintre zei şi demoni, ci conflictul este proiectat pe un plan cosmic şi în perspectiva eternităţii. Totodată, acest conflict se reflectă şi pe planul moral intim al individului, care prin propriul său efort interior participă la victoria Binelui în această gigantică luptă universală dintre cele două principii etice antagoniste. Judecata din urmă, care va încheia ciclul existenţei universale, va pedepsi sau va răsplăti pe om după faptele sale. Omului i se cer trei lucruri: cugetări bune, cuvinte bune, fapte bune. Cele trei virtuţi principale ale omului sînt pietatea, cinstea şi spiritul de dreptate — atît în cuvinte cit şi în fapte26a. Totodată, practicarea acestor virtuţi constituie adevărata esenţă a cultului, nu formalismul ceremoniilor, nici ritualurile sîngeroase, — lucruri pe care Zarathustra le respinge categoric. Omul este înzestrat de la natură cu liberul arbitru. Şi întrucît poate alege în mod liber între Bine şi Rău, datoria iui este — cum se spune în Avesia — „să facă din duşman un prieten, din omul rău un om drept, din cel ignorant un om instruit44.
După moarte sufletul omului mai pluteşte încă timp de trei zile prin preajma trupului; apoi este purtat de vînt în faţa a trei judecători (la greci, de asemenea, erau cei trei judecători ai Infernului), dintre care cel dintîi este Mithra. După judecată, sufletul trebuia să treacă pe „Puntea Alegerii44: cei drepţi reuşeau să o treacă şi să ajungă în „Lăcaşul Cântărilor44; cei răi erau prăvăliţi în „Lăcaşul Suferinţei44, unde vor rămîne pe veci. în schimb păcătoşii care au săvîrşit şi fapte bune rămîneau într-un fel de purgator timp de 12 000 de ani. — într-adevăr, morala lui Zarathustra era net superioară teologiei lui. 26
26 a „în afară de anumite rituri, [Zarathustra] cerea puritate, cinste şi purtare dreaptă, caritate faţă de săraci şi ospitalitate pentru străini; lealitate, muncă şi veneraţia morţilor. Etica socială se baza pe simţul datoriei şi pe sentimentul de responsabilitate faţă de comunitate, manifestat prin ajutorarea celor nevoiaşi, prin datoria de a munci cimpui, de a îngriji arborii, de a construi drumuri, poduri, case şi a duce o viaţă de familie sănătoasă şi armonioasă44 (M. Garcia Pelavo).
114
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
MITHRAISMUL
Zoroastrisinul a devenit, sub Sassanizi, religie de stat. Paralel însă cu această religie, în rîndurile maselor a continuat să rămînă mereu viu cultul lui Mithra şi al Anahitei.
Zeu] Mithra sacrificînd taurul. Scenă de pe un basorelief roman (Muzeul
Lo uvre)
Popularitatea cultului lui Mithra l-a pus, trep ta L-treptat, în umbră pe Ahura Mazda. începînd din primul secol al erei noastre, cultul lui Mithra s-a răspîndit foarte repede în Imperiul roman27. La naşterea acestui răscumpărător al omenirii, a acestui „soare al dreptăţii44 (eveniment celebrat la 25 decembrie, dată la care apoi creştinii au plasat Crăciunul), copilul Mithra a fost înconjurat de adoraţia păstorilor: din nou un detaliu care va fi reluat în legenda creştină. Marea majoritate a adepţilor lui Mithra o formau soldaţii, sclavii, negustorii şi micii slujbaşi ai imperiului. Asimilat la Babilon cu Şamaş, iar în Grecia cu Hei io s, Mithra a devenit divinitatea solară, salvatorul omenirii. (Dar în acelaşi timp adoratorii săi îi înălţau altare şi îi aduceau sacrificii şi lui Ahriman !). Cultul mithraic includea rituri şi ceremonialuri de iniţiere (iniţierea însuma şapte trepte, şapte grade, corespunzînd celor şapte planete). Ceremonialurile se desfăşurau sub forma unor spectaculoase
27	Inclusiv ir. regiunile Rinului şi ale Dunării, în Dobrogea şi mai ales în Transilvania.
MANIHEISMUL. MAZDAKISMUL
225
misterii" — asemănătoare celor prin care erau adoraţi anumiţi zei egipteni, frimeni, sau celor dedicate lui Attis, Isis, Cybelei, etc. — Printre adepţii cultului lui Mithra s-au numărat şi cîţiva împăraţi romani, precum Nero, Comniodus, Caracalla, Diocleţian şi Iulian Apostatul.
Cultul lui Mithra — celebrat în grote sau în localuri subterane numite miiree — includea botezul, sacrificiul taurului (simbolizînd creaţia lumii) şi prînzul sacru de despărţire a adepţilor de maestru, prînz care consta din consumare de pîine şi vin: şi aici analogia cu „Cina cea de taină4' este frapantă, promiţîud adepţilor săi nemurirea, mithraismul le pretindea în schimb să lupte contra minciunii, a injustiţiei şi a tentaţiilor impure ale simţurilor. Austeritatea, disciplina, rigorismul etic, confereau o anumită grandoare reli-oiei mithraiee.
MANIHEISMUL. MAZDAKISMUL
A treia religie apărută în Iran — şi care de asemenea a cunoscut o mare răspîndire — a fost maniheismul.
întemeietorul ei, Mani (215—273), se considera — asemenea altor întemeietori de religii: Zarathustra, Buddha, Hristos, — „trimisul divinităţii supreme“. Dar spre deosebire de toţi aceştia Mani şi-a scris singur cărţile. A scris mai multe opere în siriacă, traduse apoi în pahlavi. A studiat şi a aprofundat zoroastrismul, buddhismul şi creştinismul, cu intenţia de a întemeia o religie universală, adaptabilă diferitelor medii, tradiţii şi condiţii sociale. — Doctrina lui Mani includea elemente zoroastriene, buddhiste şi creştine. De pildă: de la zoroastrism a luat Mani ideea luptei eterne dintre Bine şi Rău; de la buddhism a împrumutat doctrina metempsihozei; iar de la creştinism, dogma trinităţii, precum şi anumite părţi din evanghelii. La acestea s-a adăugat apoi şi influenţa curentului religios creştin din secolul al ILlea, gnosticismul, care făcea uz de concepte ale filosofiei platonice, de speculaţii mistice şi de tradiţii secrete care promiteau salvarea omului.
După Mani, omul este format clin suflet şi trup, adică din Bine şi Rău, din Lumină şi întuneric; ca atare el trebuie să tindă spre eliberarea sufletului său de corp. Morala maniheică era împinsă pînă la un foarte riguros ascetism. Cund toate sufletele se vor elibera de povara materiei corupte a corpului, va începe domnia luminii care va dura în eternitate. în continuare, maniheismul respingea sacrificiile sîngeroase, precum şi imaginile care pretind ca reprezintă divinitatea; impunea adepţilor săi să-şi păstreze curăţenia sufletească, să renunţe la bogăţii, să ţină post, să se roage, să se boteze şi să se împărtăşească. — Mani şi-a organizat cierul, ierarhizîndu-1 în categorii bine delimitate: în frunte cu 12 „maeştri44 (sau apostoli), secondaţi de 72 de „discipoli44 (sau episcopi), şi urmaţi de „aleşi44 (preoţi, diaconi, călugări) şi de simpli credincioşi — „ascultătorii44, care se adunau în fiecare duminică, recitau rugăciuni, cîntau imnuri şi ascultau lectura textelor sacre.
După moartea protectorului lui Mani, regele Şapur I, a început o violentă reacţiune a clerului mazdean împotriva maniheilor. Mani a fost. condarn - 15
15 — Istoria culturii şi civilizaţiei
226
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
nat, jupuit şi decapitat. Maniheismul însă s-a răspîndit în răsărit pînă în China; iar în apus, pînă în Spania, sudul Franţei şi nordul Africii. Maniheismul a exercitat o mare influenţă asupra multor secte islamice şi creştine28.
Către sfîrşitul secolului al V-lea e.n. a apărut o nouă mişcare religioasă în Persia; de astă dată, o mişcare avînd un foarte accentuat şi declarat caracter social: mazdakismul.
Doctrina lui Mazclak pornea de la acelaşi dualism al luptei dintre Bine şi Rău, dar era formulată în termenii unui program de reforme economice şi sociale. învăţătura lui preconiza stabilirea unei păci eterne şi universale, posibilă numai prin desfiinţarea inegalităţii sociale, care este cauza urii şi a războaielor. Iubirea fraternă universală, voită de divinitatea supremă, trebuie să ducă la o repartiţie uniformă a tuturor bunurilor materiale, şi chiar la comunizarea vieţii de familie.
Programul lui Mazdak, exprimînd ideologia sclavilor şi a ţăranilor legaţi de pămînt, s-a transformat (în anul 529) intr-o adevărată mişcare revoluţionară (cu ocuparea pămînturilor, cu jefuirea caselor bogaţilor şi cu răpiri de femei). Mişcarea a fost sîngeros reprimată: adepţii lui Mazdak au fost masacraţi, bunurile lor confiscate, iar cărţile lor religioase, arse.
RUDIMENTARE CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE
Contribuţia perşilor în domeniul ştiinţei a fost — pînă la o dată tîrzie, sec. V e.n. — neînsemnată. Cel puţin, nu ni s-au păstrat texte ştiinţifice, nimic care să ne dea vreo indicaţie asupra unor principii, concepţii sau măcar simple cunoştinţe ştiinţifice. Excepţie fac doar cîteva incidentale şi vagi aluzii din Avesîa la domeniul medicinei, dar fără nici un amănunt privind practica medicală.
Tot ceea ce ştim este că medicina era practicată — cel puţin la început — de preoţi într-o formă în care predomina vrăjitoria; ca, începînd din sec. IV î.e.n., medicii perşi — ale căror onorarii erau stabilite de lege (ca în Codul lui Hammurabi) ţinîndu-se seamă şi de condiţia socială şi economică a bolnavului — erau organizaţi în corporaţii; şi că medicii se împărţeau, ca la greci, în trei categorii: cei care „foloseau cuţitul", chirurgii, cei care tratau cu ajutorul plantelor, adică medicii propriu-zişi, şi cei care vindecau cu cu-vîntul, adică magicienii sau vrăjitorii. Aceştia din urmă erau mai preţuiţi decît toţi ceilalţi.
Se mai cunosc apoi unele preocupări, sporadice şi vagi, de organizare a calendarului — şi cam atît. în schimb, perşii s-au servit de cercetările şi de rezultatele prestigioasei ştiinţe a Babilonului; precum şi — încă din sec. VI î.e.n. — de contribuţia învăţaţilor, mai ales a medicilor, veniţi din Grecia.
28	Dintre sectele creştine sînt de menţionat bogomilii din Peninsula Balcanică (din secolul al Xl-lea), catarii şi valdezii din sudul Franţei şi, respectiv, nordul Italiei (din secolul al XII-lea). Adepţii ultimei secte maniheice, cea a aibigenzilor din Provenţa, au fost oribil masacraţi (în sec. al XlII-lea), în timpul unei „cruciade“ împotriva lor, iniţiată şi condusă de papalitate.
ARTA PERSANA, ARHITECTURA
227
Dar în domeniul tehnicii, perşii au avut realizări demne de menţionat. Astfel: pentru irigarea terenurilor ridicau apa din rîu pînă la nivelul ogoarelor cu ajutorul roţii prevăzute pe circumferinţă cu un sistem de găleţi: o-invenţie — în uz şi azi în unele ţinuturi orientale — care se consideră că aparţine perşilor. Apeductele lor aduceau apa prin conducte subterane — pentru a o feri de evaporare şi a o păstra curată — pînă în bazinul-rezervor (în persană: hauz — în româneşte „havuz"). Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confecţionare a obiectelor de ceramică, şi în special operaţia de glazurare de mare rafinament a maiolicei, dovedeşte o tehnologie foarte înaintată pentru acele timpuri.
Mai tîrziu, ştiinţa persană s-a afirmat în primul rînd prin prestigiul medicilor. în sec. V e.n. exista la Gonde Şahpuhr o şcoală de medicină care a avut o importanţă deosebită în dezvoltarea ştiinţei medicale arabe (v. M. Pless-ner). Epoca de maximă înflorire a acestei şcoli — care avea un caracter internaţional — se situează în timpul domniei lui Khosrou Anuşirvan (531-549). în acest centru ştiinţific — o adevărată academie, — pe lîngă învăţămîntul medical şi practica clinică, s-au tradus în siriacă şi persană lucrări de medicină greceşti şi indiene. Şi în epoca Abbassizilor, la curtea din Bagdad erau chemaţi medici din Gonde Şahpuhr — unde, dealtminteri, îşi făcuse studiile şi primul medic arab cunoscut, Al-Harit ibnKalada, contemporan al Profetului.
Oamenii de ştiinţă persani care în secolele VII—VIII trecuseră la Islam şi adoptaseră limba arabă au avut un rol considerabil în introducerea patrimoniului culturii elenistice în civilizaţia islamică: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice, de glotologie, etc., ei au pregătit limba arabă pentru noul său rol de transmiţătoare a ştiinţei greceşti. Atît prin această activitate cît şi prin cea de cercetări personale, oamenii de ştiinţă persani vor fi integraţi (cum este cazul lui Omar Khayyam, poet şi matematician care a ordonat ecuaţiile cunoscute la acea dată, de gradul II şi III, intr-un sistem propriu, devenit celebru) în marea mişcare ştiinţifică şi culturală arabă — sau, mai precis: islamică.
ARTA PERSANA. ARHITECTURA
O contribuţie de o relativă originalitate au adus perşii şi în artă.
Arta persană este în cea mai mare măsură o artă de import, o artă în care sînt amalgamate concepţii, stiluri, motive şi tehnici extra-persane , — o artă compozită. în ansamblul culturii persane arta deţinea un loc secundar. Situat între două lumi, a Orientului şi a Occidentului, menţinîndu-se in contact permanent cu arii diferite de cultură, vechi şi originale, Imperiul persan a împrumutat elemente diverse de la fiecare, fără să reuşească (în general vorbind) să le şi contopească, să le reelaboreze într-o sinteză de reală şi valoroasă originalitate. „Chiar şi atunci cînd [perşii] vor să-l reprezinte pentru prima oară pe Ahura Mazda, ei împrumută un simbol de la o religie străină: imaginea zeului Assur" (VI. Lukonin).
Sub acest raport contribuţia persană mai de relief este limitată la domeniul arhitecturii.
228
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
Dar în această arhitectură lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele monumentale — în afara mormintelor regale săpate în stîncă29. Templele lipsesc, pentru că vechii perşi considerau că zeului aparţinîndu-i toată lumea nu trebuie să fie închis în cadrul unor clădiri. Se mulţumeau doar cu altare de mici dimensiuni: altarul pe care era întreţinut permanent focul sacru, în apropierea căruia se afla altarul considerat adevărat, cel pe care se oficiau sacrificiile.
Impresionante în schimb erau palatele regale. Pentru construcţia lor se aduceau din alte ţări materialele şi meşterii, în special din Egipt, India şi Grecia. Primii regi ai Persiei îşi construiseră în Ecbatana drept palate nişte locuinţe din lemn de cedru şi de chiparos, cu exteriorul învelit în plăci de metal. Mai tîrziu, palatele regale au fost construite pe o esplanadă înălţată la 6 m şi chiar pînă la 15 m, lungă de circa 500 m şi largă de 300 m30.
Monumentul prin excelenţă al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era înălţat pe o terasă rectangulară (clădită din blocuri mari de piatră) avînd laturile de 530 m şi de 330 m. Arhitectura era babiloniană, cu curţi interioare şi cu lungi coridoare în exterior unde soldaţii gărzii făceau de pază. Partea principală a clădirii o constituia sala tronului, pătrată, cu latura de 43,50 m, al cărei plafon din lemn de cedru era susţinut de coloane zvelte şi canelate — înalte de 20 m şi cu un diametru de 1,60 m, — în număr de 3631. Rolul preponderent pe care îl deţinea coloana deosebea arhitectura persană de cea asiriană, din care s-a inspirat; căci în arhitectura asiriană coloana rămînea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal element funcţional.
Dar modelul adevărat şi evident al palatelor persane pare a fi fost dat desălile hipostile egiptene, în speţă de cele din Teba. Originale însă, caracteristic persane sînt capitelurile coloanelor, — reprezentînd partea anterioară a corpurilor a doi tauri (sau licorni cu labe de leu), în poziţia de spate la spate şi în genunchi, tauri care susţineau în spinare grinzile arhitravei. Caracteristice — şi provenind din zona culturală mesopotamiană — sînt şi scările monumentale, cu rampe convergente decorate cu basoreliefuri, cu coloşi animalieri fantastici sau reali păzind intrările. Scara de acces a palatului din Persepolis — largă de 7 m şi cu 106 trepte — ducea la o a doua terasă, terasa propileelor şi a „sălii celor o sută de coloane4' (înalte de 20 m fiecare). Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau templul egiptean din Karnak.
în epoca Arsacizilor32 apare în arhitectura persană o noutate care va dura în Iran pînă azi: bolta în leagăn, imensă ca dimensiuni, deschizîndu-se pe faţada clădirii. Mai tîrziu, arhitectura sassanidă se va caracteriza prin masivitate şi prin folosirea cupolei33.
în mai mică măsură aparţin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate - cum s-a spus — din hipogeele egiptene. Faţada grotelor artifi-
29	Singura excepţie csle impunătorul momi în t al lui Cirus cel Mare din Pa sar ga de, care s-a păstrat pînă azi.
30	Clădirea era însă din cărămidă crudă, avînd numai ancadramentul uşilor şi al ferestrelor din piatră.
31	Numărul coloanelor era totdeauna un multiplu al cifrei patru, care probabil că simboliza cele patru elemente —focul, pămîntul, apa şi vîntul.
32	Cînd în Persia înfloreşte acea artă elenistico-bactriană care va avea o influenţă de lungă durată asupra artei din India, China şi Asia Centrală.
33	Exemplul cel mai vechi este palatul lui Ardaşir Ţ din Firuzabad.
SCULPTURA’
229
claie este în aşa fel cioplită în stîncă încît să se înscrie într-o suprafaţă deforma unei cruci greceşti. Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul şi o cameră funerară. încăperile sînt lipsite de orice element ornamental. întreaga atenţie este acordată exteriorului: cele patru coloane de la intrare susţin o cornişă34 deasupra căreia basoreliefurile desfăşurate în două zone suprapuse îl reprezintă pe regele defunct înconjurat de supuşi şi binecuvîntat de Ahura Mazda, în faţa altarului pe care arde focul sacru.
SCULPTURA
Arta persană este o apoteoză a monarhiei. Statuia în ronde-bosse lipseşte aproape cu desăvîrşire (excepţie fac statuile în bronz — care însă sînt produse ale epocii elenistice). Basorelieful, în special, este conceput şi realizat în scopul de a exalta ideea de monarhie absolută şi persoana monarhului.
Interesant este ansamblul de sculpturi din Tagh-e Rostam şi Naghs-e (peste 30, datînd din perioada sassanidă), precum şi alte basoreliefuri sculptate în stînci izolate. Apare şi aici modelul asirian; cu deosebirea că linia veşmintelor, a drapajului, este mai delicată decît în basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de mişcări, este sensibil mai redusă decît în basorelieful asirian. Artistul persan urmărea să pună în evidenţă nobleţea concepţiei şi să creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptaţi de el sînt de un realism şi de o forţă mai reduse decît ale leilor din basoreliefurile asiriene din perioada sargonidă, — dar sînt mai decorativi. Taurii înaripaţi impun mai puţin prin sălbatica lor forţă animalică decît cei din reprezentările artistice asiriene, — în schimb au mai multă eleganţă şi armonie a formelor. Cu toate acestea, deşi este mai calmă, mai lipsită de forţă, de dinamism şi de varietate, arta epocii ahemenide ram ine mult debitoare celei asiriene35.
Întîlnim în basoreliefurile persane aceleaşi motive ca în basoreliefurile asiriene: lungi şiruri de soldaţi din suita regelui (celebră este „friza arcaşilor“ din palatul regal de la Suza, aflată azi laLouvre), de supuşi aducîncl tributul, de prizonieri de război, de lei, de animale fantastice, — de obicei tauri înaripaţi cu cap de om. Apoi, regele luptînd cu un taur sălbatic, regele ucigînd un monstru, regele protejat de divinitate, regele înconjurat de curteni, regele primind omagiul supuşilor săi... Totul lasă piuă la urmă o impresie de răceală şi de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sînt dispuse toate în aceeaşi direcţie şi în aceeaşi atitudine. Dar, privite cu atenţie, se observă că sculptorul a realizat, totuşi, o oarecare varietate — prin reprezentarea unor detalii caraeterizante: în port, în încălţăminte, în obiectele aduse în dar sau ca tribut, în coafura diferită (oameni cu părul lins, sau creţ, sau cu cărare, sau legat la spate, etc.). Aceste amănunte indicau şi locurile de origine ale personajelor respective — care deci nu apar ca fiind aceleaşi, chiar dacă atitudinile lor sînt identice (sau aproape aceleaşi),
°4 Imitaţie deci a unor modele egiptene -.eu deosebirea că aici coloanele şi cornişa vor
să reproducă faţada unui palat.
3j Dar in epoca sassanidă, ca un rezultat al contactelor susţinute cu artiştii greci şî indieni, animalele reprezentate in basoreliefurile persane —precum şi cele din scenele decorative de pe farfuriile de argint — se vor remarca printr-un foarte viu dinamism.
230
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
Regele însuşi este reprezentat doar în trei atitudini: sau de adoraţie în faţa unui altar al focului sacru; sau ucigînd lei, tauri ori monştri fantastici; sau stînd pe tron, într-o mînă ţinînd sceptrul, în cealaltă o floare, iar în spate un servitor ţinîndu-i deschisă umbrela. Un singur scop urmăreşte artistul persan: preamărirea regelui şi a regalităţii. E adevărat: cel puţin nu mai asistăm aici la scenele de o cruzime oribilă care în arta asiriană însoţeau reprezentarea personajelor regale. Perşii se limitează la o fastuoasă şi monocordă elogiere a monarhului. în general, ceea ce frapează în primul rînd în arta persană este „alegerea unui număr limitat de subiecte tratate" (VI. Lukonin).
Perşii au introdus în sculptură un motiv nou: al zeului-călăreţ omorînd o fiară, de pildă un crocodil. Motivul acesta36 urma să simbolizeze lupta dintre Bine şi Rău. Dar şi acest simbol fusese schiţat cu mult înainte în Babilon, semnificînd victoria ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeiţei Tiamat.
Arta figurativă persană nu manifestă un interes adevărat pentru aspectele vieţii reale. Scenele n-au nici un fond de natură, nici o indicaţie în aşa fel determinată încît să poată fi localizate. Artistul reprezintă excelent animalele (dar nu şi dinamismul unei scene de vînătoare). în schimb figurile umane (niciodată figuri feminine, decît la o dată tîrzie, foarte rar şi numai în artele secundare, de exemplu în miniaturi) sînt redate static, imobilizate într-o poză convenţională şi avînd o expresie impasibilă. Convenţiile domină: persoana regelui este figurată în dimensiuni disproporţionate în raport cu cei din jurul său, personajele nu sînt grupate, ci intr-un mod regulat aliniate. Compoziţia ansamblului respectă o simetrie rigidă, predomină absolut caracterul simbolic şi stilul hieratic, iar în reprezentarea unui eveniment artistul se fixează asupra unui singur moment; nu procedează ca artistul roman care „narează", care redă simultan o sumă de momente, o continuitate, o relaţie între episoade.
ARTELE DECORATIVE, MINIATURA PERSANA
De influenţă asiro-babiloniană este şi somptuoasa decoraţie ~ în exterior sau în interiorul clădirii — a pereţilor: cu cărămidă sau cu plăci de teracotă smălţuite, cu motivele redate plan sau în uşor basorelief, cu folosirea unor culori vii (îndeosebi verde) care produc efecte spectaculare, de adevărate tablouri, totul creînd o impresie de lux şi de somptuozitate. In unele cazuri se întrebuinţau şi plăci de metal ornate cu desene prin martelare, chiar plăci de argint sau de aur. Totul trebuia să satisfacă gustul monarhului, ™ totul traducea „capriciul unui diletant atotputernic care are gustul colosalului" (J, Darmesteter).
în decoraţia interioarelor intrau şi frescele, şi ornamentarea pereţilor şi a pavimentelor cu mozaicuri, precum şi tapiseriile de mătase sau covoarele37,
36	Care în iconografia creştină va deveni Sf. Gheorghe călare omorînd balaurul (fără să se poată însă stabili cu certitudine o filiaţie),
37	Faimos era covorul cunoscut sub numele dc „Primăvara lui Khosrou", brodat cu fire de aur şi de argint şi împodobit cu pietre preţioase. — Adevăratele covoare persane de mare artă se lucrau extrem de greu şi de încet. Nici azi, cel mai priceput meşter nu poate face—lucrînd 10 ore pe zi — mai mult de 2 metri pătraţi de covor, intr-adevăr artistic, într-un an !
ARTELE DECORATIVE. MINIATURA PERSANĂ
231
Sub Sassanizi, artele secundare — adeseori legate de arta populară — cunosc o dezvoltare înfloritoare: argintăria (vase, statuete şi monede, de influenţă greco-romană), ţesăturile a căror tehnică şi stil s-au impus pînă în Bizanţ, China şi Japonia, utilizînd de predilecţie motive florale stilizate, sau figuri de animale reale ori fabuloase, dispuse în registre suprapuse; ţesături care în decursul Evului Mediu au fost aduse în cantităţi mari în Europa de către ne-gustori şi cruciaţi.
în secolele care au urmat cuceririi arabe arta persană — devenită acum artă islamică — suferă schimbări substanţiale. Structurile arhitectonice, elementele decorative, materialele preferate, tehnicile noi, concepţia artistică, stilul, spiritul artei persane islamice, totul capătă acum o configuraţie stilistică nouă. O configuraţie originală, desigur; dar atît de diferită încît este ameninţată să devină un capitol — un foarte strălucit capitol — al artei general-islamice38.
Cu toate acestea, în interiorul acestei arte islamice extinse pe un teritoriu geografic imens, contribuţia persană nu şi-a pierdut individualitatea sa naţională. Timp de trei secole Iranul a rămas o provincie a califatului arab; dar în dezvoltarea artistică a acestui caliîat —- arabilor lipsindu-le o tradiţie de cultură majoră — rolul principal l-a avut elementul iranian. în viaţa culturală a califatului arab, persanii — care s-au convertit la islamism, şi a căror societate cultă adoptase limba arabă —• au deţinut rolul de prim-plan. Islamismul interzicea în artă imaginile umane sau animale39. în arhitectură, asemenea elemente decorative sculpturale — care în arhitectura persană fuseseră nelipsite — au fost înlocuite cu ornamente geometrice, eu motive vegetale, sau derivate din scrierea arabă, ornamente executate în stuc, în fier forjat, în maiolică, în tehnica mozaicului sau în cea a intarsierii. Persanii au fost siliţi să se supună acestei interdicţii de ordin religios, dar numai în domeniul arhitecturii. în rest, şi în special în artele aplicate, au continuat să reprezinte imaginea umană sau animală.
între aceste arte aplicate, Persia post-islamică a excelat -- ducînd acest gen de artă la culmi neîntrecute de nimeni în pictura miniaturală ilustrau! manuscrise, texte literare (dar şi ştiinţifice).
în acest sens, tradiţia fusese creată în urmă eu aproape un mileniu de reformatorul religios Mani, despre care legenda spune că fusese şi un pictor eminent. Primele miniaturi (care ne-au rămas, în număr de peste 100) datează din secolul al Xl-lea e.n.; după care, acest gen de artă a fost cultivat fără întrerupere pînă în zilele noastre, diversificat în diferite stiluri, în succesiunea mai multor şcoli, atingînd apogeul în secolele XVI şi XVII, şi ajungînd — în secolul al X.IX-Iea — la genul portretului independent. De-a lungul acestei evoluţii, în timpul succesivelor dominaţii arabe, mongole şi turceşti, miniaturiştii persani au cunoscut şi arta altor pictori din ţările Orientului. De la chinezi, îndeosebi, au învăţat „desenul delicat al formelor precise, armonia compoziţiei şi folosirea unor motive peisagistice poetic idealizate* (V. Kubickova). 85
85 Arta islamică se caracterizează prin subordonarea oricărei manifestări artistice unor principii ele ordin religios, prin lipsa distincţiei între sacru şi profan, şi prin interzicerea reprezentării figurii umane şi animalelor.
39	„Grăit-a Profetul: îngerii nu intră niciodată intr-o casă în care se află un clopot, an cîine şi o imagine !“ — stă scris într-o hadith,-.\ma. din acele culegeri de tradiţii referitoare la faptele şi la învăţăturile propovăduite de Malioincd.
232
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
Pietoni persani nu caută să reproducă lumea exterioară, ci să creeze o altă lume, subtilă şi fragilă, în perfectă corelaţie cu poezia, cu gazel-ul liric, căruia, ilustrîndu-1, caută să-i creeze o atmosferă. Căci „în nouă cazuri din zece, picturile şi desenele persane ilustrează texte literare; sînt, cu alte cuvinte, picturi care narează o povestire" (B. W. Robinson). Figurile sînt dispuse în planuri diferite, în aşa fel îneît fiecare poate fi privită separat. întunericul nu este niciodată reprezentat, ci sugerat prin lună, stele sau lămpi aprinse. Este o artă mult stilizată, în care fiinţele şi obiectele sînt figurate ca simboluri ideale. O artă a cărei singură finalitate este de a povesti distrînd. O artă cu un mesaj simplu şi invariabil: acela de a procura o plăcere estetică. O artă al cărei farmec constă în perfecţiunea execuţiei şi a calităţii materialelor întrebuinţate, precum şi în deeorativismul scrierii integrate în ansamblul compoziţiei picturale. Căci în ţările islamice caligrafia era considerată cea mai importantă dintre arte, iar caligraful era mai apreciat chiar decît pictorul minia-turist.
Deşi lipsită de adinei sensuri metafizice, deşi lipsită atît de o valoare estetică excepţională cît şi de o foarte marcată originalitate, totuşi arta persană a exercitat o oarecare influenţă în anumite epoci şi în diferite regiuni. Tehnica şi desenele ţesăturilor ieşite din atelierele Egiptului au fost opera unor meşteri care lucraseră în Persia. De asemenea, frescele multor temple buddhiste din Asia Centrală. De inspiraţie persană sînt şi numeroase opere ale bijutierilor, incizorilor şi cizelatorilor europeni din Evul Mediu. Imaginea regelui stînd pe tron — mod de reprezentare tipic persan, — glorificat ca locţiitor al divinităţii pe pămînt, a fost luată drept model de artiştii bizantini pentru a-1 glorifica pe Iisus Hristos, înconjurat de o numeroasă curte de apostoli, profeţi, evanghelişti, heruvimi şi serafimi. — Dar, în civlizaţie ca şi în artă, „adevăratul moştenitor al Iranului Sassanid este Islamul" (R. Ghirshman).
LITERATURA
în literatură — domeniu în care mai tîrziu Persia islamică îşi va aduce marea contribuţie la tezaurul culturii universale, — prima capodoperă este Avestai0. Este cartea sacră a străvechilor perşi, atribuită însă lui Zoroastru,
—	datînd deci din epoca ahemenidă, dar redactată sub sassanizi. Cuprindea iniţial 21 de cărţi, din care au rămas una singură completă, plus alte patru incomplete. Materia A vestei este variată: texte liturgice, cuvîntările lui Zara-thustra, texte teologice, de legislaţie, de morală, rugăciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profeţie asupra sfîrşitului lumii, precum şi 21 de psalmi. Pe lîngă importanţa sa documentară, fundamentală pentru religia, cultura şi civilizaţia persană antică, Avesta are şi o valoare literară tocmai prin aceşti psalmi, care amintesc poezia Vedelor.
Reacţia naţională persană care a caracterizat perioada sassanidă a determinat şi o reluare entuziastă a vechilor tradiţii epice populare. Din această 40
40	Cuvînt care înseamnă „ştiinţa„cunoaştereaderivat — asemenea euvintului Veda
—	dintr-o rădăcină indo-europeană, Vid. Către sfîrşitul sec. XVIII europenii au adăugat titlului prefixul Zend-, care înseamnă „comentarii**; deci, un adaos nemotivat.
LITERATURA
233
epoca datează numeroase povestiri, din care însă au rămas numai două. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) narează un episod din timpul unui război în care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade în luptă; moartea lui va fi răzbunată de fiul său. A doua (scrisă către anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardaşir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorică, în care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se împletesc cu graţioase elemente de fantezie. Ambele naraţiuni au fost utilizate mai tîrziu de Ferdousi în epopeea sa Cartea Regilor.
După invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba cuceritorilor a devenit şi a rămas limba oficială a administraţiei, cultului şi literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor şi a oamenilor de ştiinţă. La ţară, însă, poporul a continuat să compună în dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au păstrat asemenea texte datînd din secolele VII şi VIII.
Renaşterea literaturii naţionale persane a avut loc în secolele X XI, în timpul dinastiei persane a Samanizilor. Aceştia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru cultural, ştiinţific şi literar. S-a început acum să se traducă în limba persană cronici, mărturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datînd din sec. IV — texte care nu ni s-au păstrat — s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor (Şali-name), de aproximativ 120 000 de versuri41, este o reconstituire poetică a întregului trecut legendar şi istoric al perşilor:
„Scris-am ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci,
Şahii de odinioară zugrăvindu-miA pe veci (...)
Zugrăvii duşmanii noştri. Pe prieteni —zugrăvii.
Zugrăvii toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.
Slava lor e colb... Mormîntul HA tăcut, tăceri se cern.
Din morminte înviară doar prin versul meu etern...“
Scenele de război de o forţă şi o grandoare incomparabile alternează cu scene de vînătoare, de petreceri, de dragoste; scene de o vivacitate şi de un lirism neîntrecut. Iar pasajele în care Ferdousi îşi exprimă — cu o umbră de melancolie — gîndurile politice, morale, filosofice, împrumută acestei epopei şi un ton de caldă umanitate42.
Genul epic a fost cultivat şi de Nezami (cca 1141—1209). Din cele 5 mari poeme epice ale sale (dar în care predomină tematica erotică) primul loc îl ocupă Ce le şapte chipuri, povestea nefericită de dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evocă romanul cavaleresc european medieval (cel al lui Chretien de Troyes, de pildă) , — avînd însă o profunzime de gîndire, un simţ al socialului şi o fundamentare psihologică superioare. Nu lipseşte din opera lui Nezami nici nota mistică (de ex., în amplul poem Comoara tainelor).
De o mare popularitate, constantă pînă în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam (cca 1050-1123), poet, lrber-cugetător şi unul clin cei mai de prestigiu oameni de ştiinţă ai Orientului medieval. Strălucit matematician, astronom, fizician, medic şi filosof, autor a numeroase opere ştiinţifice
41	Menţionăm — pentru comparaţie — că Iliada si Odiseea au aproximativ 16 000 si respectiv. 12 000 de versuri.
42	Şah-name — operă compusă de Ferdousi cu o vădită intenţie ant i-arabă — vrea să dovedească existenţa unei străvechi civilizaţii persane, a unor glorioase tradiţii istorice naţionale. (Drept care, în această epopee arabii nu sînt menţionaţi).
234
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
scrise în limba arabă, -- contemporanii săi (precum şi urmaşii) considerau nedemne de numele său ilustru cele peste o mie de catrene (riibbayal) cîte i s-au atribuit43. O notă frecventă în poezia sa este cea bahică umbrită altă dată si de o uşoară tristeţe:
„Da, cinstim Coranul ! Stihul lui suprem,
Cum ci ţinui-1 oarei? Rar, şi-atunci chici vrem.
Dar tu, stih ce licări pe marginea cupei,
Te citim, zi-noapie, vinul cînd ni-l bem !“
Mai des apare, chiar în această poezie bahică, un sentiment de grea dezamăgire:
„Adu-mi vin ! El spală-n trandafirul spumii
Inima-mi rănitâ-n dragostele lumii.
Drojdia din cupă-mi e un leac mai bun
Decît Bolta-Albastră —bortă-n hîrca lumii V
Khavyam este un sceptic — în primul rînd, în materie ele religie, — de un scepticism agravat de spectacolul nedreptăţii, al vanităţii, al ambiţiilor deşarte. De aici, nota dominant pesimistă, care cu greu se rezolvă în accentele împăcării şi ale unei senine înţelepciuni:
„Am venit pe lume — mai bogată-i ca?
Voi pleca din lume — pierderea-o fi grea?
Vai, cine-mi va spune pentru ce din pulberi
M-am iscat, şi-n pulberi mă voi spulberaT'
Sau, cu o apăsătoare melancolie:
„Părăsi-vom lumea. Nici că-i pasă lumii !
Urma ni s-o şterge de pe globul lumii.
Nici că-j pasă lumii ! Ea a fost, va fi...
Noi, în sinul humii... Nici că-i pasă lumii !*‘
(traduceri de Georcje Dau)
Printre marii poeţi persani se numără şi Saadi (cca 1213 — 1292). Derviş rătăcitor, refuzînd situaţia — care se crede că i s-ar fi oferit — de poet de curte, Saadi pare a fi fost un exponent ideologic al păturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sînt Livada cu fructe (,,Bustan“) şi Grădina de flori („Golis-tan“). Mai celebră, ultima este o suită de poeme în proză ritmată, întreruptă pe alocuri de versuri, poeme în care sînt enunţate aforisme, precepte morale, sfaturi practice de conduită, precum şi consideraţii morale — ceea ce transformă această capodoperă şi intr-o oglindă a vieţii epocii — asupra oamenilor şi stărilor de lucruri din jurul său:
„Unul huzureşte, cellalt grijă poartă;
Unul e ferice, altu-i frint de soartă,
UnuA în cocioabă, altu-n mîndre case;
Unul e In zdrenţe, cellalt în mătase.
43	Marele număr de catrene apocrife se explică tocmai prin faptul că autorităţile religioase puseseră opera lui sub index. Pină de curind, se considera că autentice ar fi cele 252 cuprinse în cel mai vechi manuscris, datînd din 1207, aflat în biblioteca Universităţii din Cambridge —care însă s-a dovedit a fi o mistificare.
LITERATURA
13 S
Unu-ntinde blidul, altuA bogătan;
Unul duce lipsuri, cellalt e tiran.
Unul are-avere — pungi de galbeni, inii;
Cellalt n-are pine pentr-aiîti copii !“
Pe lîngă numeroasele elemente autobiografice, cu multă sinceritate comunicate, sînt schiţate aici cu o caldă simpatie figuri de oropsiţi. Adeseori Saadi solicită stăpînirea să-i apere pe negustori, pe meşteşugari, şi chiar pe sclavi:
„Sclavul tău prea mult nu-l împila,
Nu-i cerni cu băţul inima !
Pînă cînd în spatele-i s-arunci Snopi de vergi şi droaie de porunciT
Scrisă cu multă simplitate, claritate şi naturaleţe — ceea ee explică extraordinara sa difuziune în rîndurile maselor, — Grădina de flori (care a fost manual de bază în şcoli timp de 7 secole) îndrăzneşte chiar să-i stigmatizeze pe opresori şi chiar să-i ameninţe:
„Căci furnici unite-n furnicare Rup şi pielea leului cel tare“
(traduceri de George Dau)
Saadi a cîntat de asemenea şi natura, şi dragostea, folosind forma gazelului. Dar poetul care a dus această specie lirică la perfecţiune a fost Hafez (cea 1326-1390).
Deşi a fost un timp poet de curte, totuşi în poezia lui Hafez nu se întâlneşte obişnuitul ton preaplecat şi laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a aparţine la prima vedere unei viziuni mistice, în realitate opera sa abundă în momente de scepticism religios, de erezie şi chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruţă pe preoţi, pe predicatori, pe bigoţi, ir oui-zînd sau satirizînd vehement, formalismul gol, ipocrizia şi minciuna. în poezia sa se percep tonuri care îl amintesc pe Omar Khayyam, fără însă a ajunge pînă la nihilismul şi la scepticismul acestuia. Căci Hafez este un îndrăgostit de viaţă şi de plăcerile ei, — şi tocmai în acest sens i-a receptat poezia şi Goethe, care i-a păstrat poetului persan cea mai înaltă şi mai cordială preţuire pentru gazelurile lui, de natura acestuia:
„Cela ce pe chip îţi puse trandafirii şi măceşii, va să-mi dea şi mie, robul,tihna celor ce-s aleşii,
Cela care li-a dat bucle parfumate şi ochi ageri, va pe creştet să-mi reverse cupa lui de binefaceri.
Dacă mîinile i-s goale, inima de soâreA plină.
Cel ce-n aur scaldă şahii, blînd, pe cerşetori Calină.
Mîndră, lumea e-o mireasmă ce ne bate la ferestre9 Dar acel ce~i cere nuna, inima şi-o dă ca zestre,
Doar la umbra frumuseţii sorb a bucuriei rază.
O,	Hafiz ! în gheara soartei inima îţi sîngerează l‘s
(traduceri de George Dan)
236
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
Temele poeziei lui Hafez sini dragostea, prietenia, vinul şi bucuriile vieţii în general. Dar nimic ia el nu este vulgarizat, hedonismul său vizează înainte de toate plăcerile estetice si morale. Caracteristic acestei poezii este tonul său general optimist. Poezia lui Hafez este concepută pe linia sincerităţii şi a spontaneităţii, — dar nu şi pe cea a simplităţii, a discursului liric direct. Ideile şi sentimentele sînt exprimate dens, cu o conciziune de aforism, într-un stil nu preţios, dar elegant; şi intr-un limbaj somptuos, ornat cu tropi ca în aceste ultime versuri ale unui cunoscut gazel:
„Nimeni ca Hafez n-a ridicat vălul de pe obrazul gindirii,
De cînd ciocul peniţei piaptănă pe hirtie pletele vorbirii16.
RĂSPÎNDIREA SI INFLUENŢA CIVILIZAŢIEI ŞI CULTURII PERSANE
De-a lungul a două milenii, din timpul primilor regi Âhemenizi şi piuă în epoca de aur a literaturii sale clasice de limbă arabă, civilizaţia şi cultura persană au însemnat o prezenţă de prestigiu în conştiinţa umanităţii. O prezenţă activă, eficientă, nu numai în lumea antichităţii orientale şi greco-ro-mane, ci şi mai tîrziu, în Europa medievală şi modernă44. Urmele pe care le-a lăsat în istoria universală a culturii şi civilizaţiei; rolul său important ca factor intermediator — în multe domenii — între Orient şi Occident; în sfîrşit, influenţa sa durabilă în diverse cîmpuri de activitate culturală — influenţă extinsă din China pînă în Britania şi nordul Africii — au fost considerabile.
Marile invenţii datînd din mileniile V—IV î.e.n. şi următoarele — irigarea terenurilor, extragerea minereurilor şi metalurgia, roata olarului, construcţii cu cărămizi, vehicolul cu roate, războiul de ţesut — se datorează locuitorilor podişului iranian. Dar şi semnele şi emblemele care au cunoscut şi cunosc încă o mare răspîndire, sînt de aceeaşi antică origine iraniană: acvila cu aripile deschise, leul, crucea — semnul zeului Mithra; svastica şi crucea malteză — ambele întîlnite des pe obiecte de ceramică din Elam încă din mileniul al IV-lea î.e.n.
Grecii antici i-au privit pe persani (şi cea mai bună mărturie în acest sens este ITerodot) cu stimă şi admiraţie. Gîndirea greacă a înregistrat idei şi sugestii venite din lumea persană: „Unii susţin că dualismul latent al lui Platon provine din eternul conflict predicat de Zoroastru dintre divinitate şi diavol" (A. T. Olmstead). — Superioritatea Imperiului persan în modul său de a guverna, de a administra, de a organiza, de a duce războiul, a fost în general recunoscut de greci şi de romani. iUexandru Macedon şi întreaga lume elenistică au fost profund impresionaţi de gradul de civilizaţie şi de rafinament al vieţii perşilor. Romanii au putut admira construcţia drumurilor şi
44	„în timpul lui Marco Polo persana era limba care servea drept limbă a comerţului, limbă a civilizaţiei, de-a lungul întregii Asii Centrale, de la Buhara pînă la Beijing (...) In acelaşi timp /Iranul/ a participat la toate valorile proprii civilizaţiei musulmane, pe care atît de mult a îmbogăţit-o“. —Pe de altă parte, Persia, la rîndul ei, „a primit influenţele cele mai diverse, fără a renunţa niciodată la sine“ (Rene Grcusset).
INFLUENŢA CIVILIZAŢIEI ŞI CULTURII PERSANE
237
sistemul lor de comunicaţii; pe lingă acestea, romanii au mai luat de la persani coiful, zalele şi multe modele de arme noi, învăţînd totodată de la ei şi strategia şi tactica cavaleriei grele. însuşi cultul imperial roman a fost inspirat de modelul oriental iranizat, iar ideea de religie de stat a fost preluată de romani sub forma ei persană.
Goţii, care au trăit mult timp pe vechiul teritoriu scit din estul şi nordul Mării Negre, au fost mult influenţaţi de civilizaţia iraniană; în timp ce popoarele stepei — hunii, de pildă, — s-au inspirat din motivele zoomorfe ale artei sassanide (o dovadă este faimoasa „comoară a lui Attila“).
în agricultură, în horticultură, în viticultură şi zootehnie, acţiunea de a^ent transmiţător a Persiei antice este cunoscută. în epoca ahemenizilor perşii au dus orezul în Mesopotamia, susanul în Egipt, lucerna în Grecia45; iar în Europa occidentală, diferite plante, zarzavaturi, flori şi păsări de curte (găina, păunul, porumbelul alb). Sub Arsacizi, persanii au dus în China viţa de vie, lucerna, castravetele, ceapa, ş.a. — De fapt, tocmai în lumea asiatică a fost mai importantă acţiunea culturală a Persiei antice. Persia a influenţat direct formarea statului indian Gupta, constituirea unei mari comunităţi nianiheene în China; iar în artă, miniaturile care au ilustrat cărţile islamice si frescele din grotele sau din capelele călugărilor maniheişti din China, ori ale celor buddhişti, din India pînă în Extremul Orient.
Puternice impulsuri politice şi culturale a primit şi Bizanţul din lumea persană. Influenţa Persiei asupra artei bizantine, în stilul general sau în anumite motive, este evidentă. Cupola sassanidă se întilneşte şi în arhitectura Bizanţului; de unde a trecut mai tîrziu în arhitectura romanică a Occidentului european.
Primele influenţe iraniene asupra ţărilor creştine au început chiar clin secolele V şi1 VI, în acea epocă a unui foarte activ comerţ cu mătase, ale cărei drumuri de import din China treceau prin Persia. Motivele decorative ale ţesăturilor de mătase şi ale covoarelor confecţionate în Persia au trecut în arta decorativă a Bizanţului şi a Occidentului european, influenţmd marile mozaicur i (de ex. cele clin bisericile Sf. Sofia clin Constaritinopol sau S. Vitale, S. Apoi l i-nare in Classe, ş.a., din Piavenna), lăsînd de asemenea urme şi în orfevreria sau în arta sticlei şi a ceramicii europene (cf. A. Grabar).
Turcii şi mongolii au preluat din textele nianiheene cel mai vechi sistem al lor de scriere; în timp ce, în secolul al VUI-lea, în regatul turco-uigur maniheismul a devenit religie de stat. în general, sistemele religioase apărute în Persia antică au invadat arii imense din întreaga lume veche. Am remarcat marele succes şi imensa răspînclire în Imperiul roman a mithraismului, — singura religie nouă care a creat un obstacol serios difuzării creştinismului. Zoroastrienii, persecutaţi de magii persani, au emigrat în secolul al VIII- lea în India, unde mai există şi azi (mai ales la Bombay).
Maniheismul s-a răspîndit în Turkestan şi China. Prin Siria şi Egipt a pătruns şi în nordul Africii (unde l-a avut adept, mult timp, şi pe August in Aurel in). Mai tîrziu, în secolele X X I, maniheismul s-a răspîndit şi în Ar-
45	Originare de pe podişul iranian mai sini: vila de vie, inii], fislieu], mieii], curmalul (?), rodiul, migdalul, smochinul, şofranul, busuiocul (cel puţin o varietate), chimionul, morcovul, spanacul. Dintre flori: trandafirul, narcisa, iasomia. Procedeul de a obţine esenţe de hilerite flori (de curmal, salcie, lotus, mirt, lămîi, portocal, de trandafir, liliac, narcise, ^olete, iasomie) a fost inventat si intens practicat în Persia antică (vd. A. H. Nayer-Nouri).	V	'
238
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
menia, în Peninsula Balcanică, în sudul Franţei, în nordul Italiei, şi pînă în insulele britanice. încă din cele mai vechi timpuri, credinţele religioase iraniene au influenţat sensibil şi iudaismul. Concepţia, tipic mazdeistă, a luptei dintre Bine şi Rău (pe care dealtminteri a acceptat-o şi buddhismul), sau doctrina apocalipsului; apoi alte idei religioase persane (ca facerea lumii în şase zile, creaţia primilor oameni), vor reapare atît la vechii evrei, cît şi în mitologia creştină.
Arabii — care în secolul al VlI-lea, cînd au cucerit Iranul, erau posesorii unor tradiţii culturale încă foarte rudimentare — au preluat de la perşi orga-nizarea administrativă, precum şi foarte mult din tezaurul lor de cultură (în domeniul picturii, al poeziei, al ştiinţei; precum şi în artizanatul artistic, al ţesăturilor sau cel al orfevreriei. în ornamentică, dispoziţia de mare efect estetic a literelor şi cuvintelor, scrise cu o rafinată caligrafie şi integrată în compoziţia decorativă a arabescurilor, este în realitate de origine persană.
încă din Evul Mediu, poliţa — creaţie, după cît se pare, a instituţiilor bancare iraniene — va fi introdusă şi răspîndită în Occident de către negustorii creştini din Siria. Tot în timpul Evului Mediu s-au difuzat în Europa şi fabulele Panciatantrei indiene, prin intermediul culegerii alcătuite şi traduse în pahlavi din ordinul regelui Khosrou Anuşirvan46 47. Iar fantasticul animalier persan, asociat cu literatura didactică a perioadei samanide, va fi prezent în numeroasele culegeri de legende şi fabule cu animale (wbestiarii“), de mare popularitate în toate ţările Europei.
Europei medievale şi moderne, civilizaţia şi cultura persană i-a transmis (pe lîngă cele arătate mai sus) şi două din strălucitele sale creaţii din domeniul artei, care au fost şi vor rămîne totdeauna deosebit de preţuite de europeni: miniaturile şi poezia lirică. S-a remarcat (vd. Brentjes) că Mefisto al lui Goethe
—	poetul culegerii inspirate de poezia persană în mod deosebit, intitulată Divanul oriental-occidental, şi totodată un entuziast admirator al lui Hafez
—	are unele trăsături care îl apropie de Ahriman. Sau că în filosof ia lui Hegel s-ar regăsi ecouri ale filosofiei iraniene a naturii. Sau, că urme de aceeaşi natură se întîlnesc şi la Nietzsche (în Aşa grăit-a Zarathusira). Sau, de asemenea, că farmecul unor vagi amintiri persane — derivînd din moda secolului în care Montesquieu şi-a scris spiritualele sale Scrisori persane — au pătruns şi în opera mozartiana Flautul fermecat*7.
în cultura română (v. R. The o d ore seu), de cînd stilul zoomorf persan al motivelor ornamentale a influenţat — prin intermediul sciţilor — arta traco-dacică, şi pînă în secolul al XlV-lea, cînd în Ţările Româneşti începe să se importe ceramică persană, prezenţa artei iraniene se poate percepe în anumite detalii decorative de pe cupele de aur găsite la Pietroasa, sau în scenele mitologice şi în motivele vegetale mult stilizate de pe vasele de aur descoperite la Sânieolaul Mare.
46	Două secole mai tîrziu, această culegere de fabule (atribuite legendarului Pilpay sau Bidpay) transcrise în pahlavi au fost traduse în arabă (cu titlul Kallla şi Diurna); versiune după care au fost făcute traduceri în siriacă, ebraică, greacă, persană, turcă, ş.a. în 1270, italianul Giovanni di Capua a dat o traducere în limba latină - foarte răspîndită în Occident - ~ după versiunea în ebraică.
47	Alte ecouri literare persane: numele principesei Turandot (din libretele — inspirate de G. Gozzi —pentru operele lui F. Busoni, 1917, şi G. Puccini, 1926)este un cuvînt persani Turmidolit = „fata străinului", a „turan“-ului. — Numele personajului volta Ir ian Za dig, de asemenea! Sadek este un nume cornun şi azi în Iran — ş a.rn.d.
INFLUENŢA CIVILIZAŢIEI ŞI CULTURII PERSANE
239
Influenţe persane au apărut în Ţările Româneşti încă clin secolele XIV-XV. pe cale indirectă, prin filieră bizantină a intrat la noi caftanul, cea mai importantă piesă de port de origine persană, în costumul de curte românesc clin secolele XIV- XVII. Prin legături directe, ele comerţ cu Orientul, au pătruns la noi obiecte de lux importate clin zona culturală persană: ceramică şi faianţă, covoare, cingători de mătase, c asm iruri, ţesături (catifea şi mătase brodată, tafta, atlaz, şaluri ele bumbac înflorate).
Prin intermediul unor asemenea obiecte s-a manifestat influenţa persană şi asupra artelor decorative româneşti — în broderiile Movileştilor şi ale curţii iui Vasile Lupu, în decorul pictat al pridvoarelor brâncoveneşti, în sculptura decorativă a portalurilor şi ancadramentelor ele ferestre (Goleşti, Hurezi, Cozia, ş.a.), în ornamentaţia în stuc (Fundenii Doamnei, Mogoşoaia — bolta foişorului, Potlogi, Antim, etc.). în arhitectură, o serie de elemente — chioşcuri, cuhnii, băi, boltirea pe trompe, arcul în acoladă — sînt de aceeaşi provenienţă persană. Motive decorative turco-persane (flori — ca laleaua, zambila, trandafirul de Isfahan, acantul in variante orientale, motivul frecvent al palmetei, vasul cu flori, etc.) se întîlnesc in ornamentaţia parietală, în ţesături, broderii, orfevrerie, miniaturi. în afară de motivele în sine, însuşi spiritul decorativ de îndepărtată origine persană se recunoaşte în meandre, în curbe şi contracurbe, în traseele totdeauna ondulate ( Anca Yasiliu).
De remarcat, de asemenea, sînt reflexele acestor elemente şi la nivelul producţiilor artizanale rustice: în gustul pentru decorul floral şi peisajul orientalizant care împodobeşte exteriorul bisericilor, în interpretarea formelor şi motivelor ceramicii de Iznik (în ceramica de Horezu). în fine, şi manuscrisele romanelor orientale din literatura noastră populară (Halima, Sindipa, Archirie şi Anadan, Varlaain şi Ioasaf, ş.a.) sînt ornate cu miniaturi influenţate de ilustraţia persană; la fel ca tipăriturile lui Antim Ivireanu, cu fron-tispicii incluzînd motive de origine persană.
I
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA INDIANĂ
Subcontinentul indian. ® Civilizaţia Indus, • Arienii şi imperiile suc* cesive. * Organizarea socială. Castele, m Regalitatea. 0 Organizarea admi^ nistrativă. * Agricultura şi meşteşugurile. # Schimburile comerciale. © Locuinţa, îmbrăcămintea. Alimentaţia. ® Educaţia, • Căsătoria. Situaţia femeii. * Dreptul şi justiţia* « Sistemele religioase. © BuddhismuL © Doctrinele filosofice. $ Ştiinţa, © Arta indiană. Templele. • Sculptura şi pictura. # Estetica artei indiene, • Muzica, m Limba şi literatura vedică.
0 Marile epopei, m Teatrul. @ Difuziunea şi influenţa culturii Indiei.
Istoria culturii şi civilizaţiei
SUBCONTINENTUL INDIAN
O prezentare sintetică a istoriei, civilizaţiei şi culturii Indiei — care acoperă o perioadă de aproape cinci milenii, desfăşurîndu-se pe un subconti-nent de 4 860 000 km2, unde o populaţie eterogenă şi numeroasă (de peste 800 de milioane de locuitori — inclusiv Bangladesh şi Pakistanul) vorbeşte 500 de limbi — implică nu puţine dificultăţi. între culturile antichităţii, cultura indiană nu poate fi comparată — ca extensiune, varietate şi durată — decît cu cea chineză. India şi China sînt, dealtfel, singurele ţări mari care prezintă o neîntreruptă continuitate culturală fondată pe tradiţii care urcă pînă în mileniul al III-lea î.e.n., tradiţii permanente şi azi. Lunga istorie a Indiei, cu invaziile, războaiele şi nenumăratele ei conflicte interne şi externe; bogăţia şi varietatea aspectelor sale culturale, diferenţele enorme de nivel de civilizaţie şi cultură dintre populaţiile sale1, pot crea o impresie de adevărat haos. în realitate, un efort de sinteză poate duce la desprinderea principalelor linii directoare ale spiritului indian în cîmpul civilizaţiei şi al culturii; şi poate sugera, în această imensă varietate, o relativă unitate, un stil propriu.
Poziţia şi condiţiile geografice înseşi ale subcontinentului indian au determinat în mod evident varietatea şi denivelările. Autohtonii îşi numeau ţara Jambudvipa — „insula fructului jambu“ (un fruct local mic şi negru, asemănător ca aspect măslinei uscate). Denumirea actuală vine de la fluviul Sindhu, devenit în persană Hindhu, iar în greacă Indos. India (în limbile indiene: Bharatvarsa — „subcontinentul India44), înconjurată de trei părţi de Oceanul Indian, este limitată în nord de lanţul Himalayei (cei mai înalţi munţi din lume, atingînd 8 800 m), care o desparte de podişul Tibetului; dar prin ale cărui văi şi trecători invadatorii au putut pătrunde uşor în regiunile bogate ale luduşului (azi, în Pakistan) şi ale Gangelui, cel mai mare fluviu al subcontinentului.
Imensele cîmpii fertile ale acestor artere vitale pentru agricultură şi comerţ care sînt principalele fluvii din nordul Indiei — unde s-au născut şi marile sale imperii — alternează cu jungla (cu fauna sa caracteristică: elefanţi, tigri, bizoni, ripoceri, crocodili, etc.), cu stepe şi deserturi la fel de imense; în timp ce India meridională este ocupată în cea mai mare parte de podişul Dekkan, cu cîmpii dar şi cu munţi înalţi pînă la 2 500 m. în zonele deşertului şi ale junglei dominate de o climă toridă pătrund şi vînturile îngheţate dinspre Himalaya; în schimb, în bazinele largi ale fluviilor cu cele mai vaste cîmpii aluvionare ale lumii tropicale ploile musonului permit să se obţină, în mod normal, două recolte pe an.
1	în India, care încă acum două mii de ani a creat sisteme filosofice de o mare profunzime de gîndire, există triburi care pînă de cur în d se aflau în faza de civilizaţie paleolitică I
244
CIVILIZAŢIA. ŞI CULTURA INDIANĂ
CIVILIZAŢIA INDUS
într-una din aceste regiuni de cîmpie din partea nord-vestică a Indiei, în zona fluviului Indus, s-au descoperit în urmă cu şase decenii urmele unei civilizaţii istorice: civilizaţia Indus. A fost marea descoperire arheologică a secolului.
Pe un teritoriu depăşind în lungime — de la nord spre sud — 1 600 km, cu o suprafaţă de aproximativ un milion lan2, s-au găsit urme de aşezări omeneşti la o adîncime de pînă la 18 m faţă de nivelul actual al solului. Cercetările efectuate cu carbon radioactiv au arătat că datau din 2800 î.e.n. şi chiar din 3150 î.e.n. Triburile de păstori şi agricultori din această regiune creşteau vite şi cultivau cîmpurile, irigîndu-le. Probabil că ei au fost acei autohtoni dravidieni, oameni mici de statură, cu pielea de culoare închisă, ai căror urmaşi numără şi azi în. India peste o sută de milioane de suflete. Foloseau unelte de piatră, de aramă, mai tîrziu şi de bronz; făceau la roată vase de ceramică, bine arse, subţiri, fin decorate cu motive geometrice sau luate din natură, vase al căror stil arată o oarecare asemănare cu ceramica de pe platoul iranian.
Înainte deci de anul 2500 î.e.n. s-a constituit în valea Indusului una dintre civilizaţiile cele mai spectaculoase ale antichităţii. Cele peste 100 de aşezări proto-urbane descoperite pînă în prezent (fiecare ocupîncl o suprafaţă de cel puţin 6—10 ha) erau grupate în jurul a două mari centre urbane, aflate la o depărtare de 600 km unul de altul: Mohenjo-Daro în sud, în actuala provincie Sind, şi Harappa, în nord, în Penjab. Datele arheologice furnizate de toate localităţile explorate pînă azi prezintă — pe un teritoriu atît de întins — o surprinzătoare unitate de nivel şi de stil de civilizaţie.
Oraşele Mohenj o-Daro şi Harappa — fiecare cu o circumferinţă de peste 5 km — atinseseră în jurul anului 2500 î.e.n. dimensiuni urbanistice cu care nu se putea compara nici un alt oraş din lume, din acel timp, în afară de Ur
—	căruia însă îi erau superioare sub multe aspecte de civilizaţie. Mohenj o-Daro şi Harappa prezintă cel dinţii model de planificare urbanistică din istorie cunoscut pînă azi. Erau proiectate conform unor riguroase principii edilitare (dealtminteri, la fel ca celelalte oraşe mai mici), cu străzi principale drepte şi largi pînă la 10 m, din care porneau străzi laterale la fel de drepte, paralele şi perpendiculare pe străzile principale, largi de 2—3 m şi uneori în trepte. Străzile erau bine întreţinute, uneori pavate cu lespezi de piatră şi aproape totdeauna prevăzute cu canale subterane de scurgere. Murdăriile şi resturile menajere erau colectate în haznale, prin conducte de teracotă. Din loc în loc se aflau fîntîni publice — dar multe case aveau în interior puţuri proprii. Casele erau de-a dreptul impunătoare: zidite în cărămidă bine arsă, cu unul sau mai multe etaje, cu un sistem eficient de canalizare — şi chiar cu camere de baie i Planul urbanistic respecta anumite criterii, probabil şi de ordin astrologie: străzile, toate paralele şi perpendiculare, erau trasate numai pe direcţia nord-sud şi est-vest. Fortăreaţa era situată la extremitatea vestică a oraşului, iar zona rezidenţială, în partea de răsărit. Un sistem unitar de fortificaţii nu apare; dar citadela era apărată întotdeauna de parapete înalte de 12 — 15 m, din lut bătut şi învelit cu cărămizi arse, dispuse cu o regularitate perfectă,
—	parapete sau ziduri de incintă care aveau la anumite distanţe şi turnuri de apărare.
CIVILIZAŢIA INDUS
245
5 Valea luduşului, cu localizarea a 36 de centre de civilizaţie identificate, prospere către 2500 i.e.n,
Fortăreaţa — care avea în incinta ei, pe lingă alte edificii de interes public, şi un mare bazin ritual (de 12 m pe 7 in) şi portice cu coloane — era, după toate probabilităţile, reşedinţa regelui-sacerdot suprem. La Mohenjo-Daro, în apropierea bazinului ritual, un edificiu impunător era probabil un colegiu sacerdotal. Un altul, se pare că adăpostea întrunirile publice. Tot aici se aflau şi centrul comercial şi cel artizanal, atelierele şi depozitele de grîne (conţinînd, se crede, produsele colectivităţii întregi). Depozitul de grîne din Mohenjo-Daro ocupa o arie de 46 m pe 23 m; cele 12 din Harappa, mai mici, aveau alături 18 platforme circulare de cărămidă cu respectivele mori de piatră pentru măcinat. Fapt ciudat este că, pînă acum, n-au fost identificate nici un templu şi nici un palat regal — ceea ce lasă mai nelămurită orga-nizarea socială şi politică a civilizaţiei Indus.
în orice caz, „e clar că este vorba de un sistem social şi politic autoritar şi ierarhic: fără un sistem de acest tip ar fi inexplicabilă unitatea găsită în oraşele harappiane de la un capăt la altul al ariei vaste ocupate de această civil iz aţi e“ (E. Whitehouse). Nu se ştie dacă oraşele erau guvernate de sacerdoţi în numele zeilor (ca în Sumer), sau de regi (ca în Babilon), sau de monarhi-sacerdoţi (ca în Egipt) — pentru că nu s-au găsit nici temple sau palate, nici morminte regale sau obiecte funerare, şi nici nume de căpetenii sau relatări ale faptelor lor n-au rămas. —• în schimb numeroasele case mari Şi bine construite din Mohenjo-Daro dovedesc existenţa unei clase medii foarte prospere — în special de negustori, desigur, — în timp ce locuinţele foarte
246
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
modeste, sărăcăcioase chiar, par să fi fost cele ale luerătorilor-sclavi sau semi-sclavi. Muncitorii agricoli erau cu siguranţă foarte numeroşi. în rest, nu ştim deocamdată nimic referitor la eventuala aristocraţie şi funcţionărime, sau la regi şi sacerdoţi, sau la organizarea militară, a meşteşugarilor şi a negustorilor.
Comerţul, pe mare şi pe uscat, trebuie să fi fost foarte dezvoltat. Unele asemănări dintre oraşele mari din valea luduşului şi cele din Mesopotamia indică existenţa unor legături comerciale intense. Din valea luduşului se exporta mai ales fildeş, aur, bumbac, precum şi articole dintre cele mai variate (piepteni din materiale diferite, pietre semipreţioase, lucrate sau în stare naturală, — chiar şi maimuţe şi păuni). Se importau ţesături şi ulei vegetal din Sumer, argint îndeosebi din Iran, aramă din zona Arab iei, jad din Asia Centrală ş.a.m.d.
O dezvoltare remarcabilă au cunoscut-o meşteşugurile — şi tehnologia în general» în valea luduşului erau cunoscute bărcile cu pînze, roata (fie pentru care, fie pentru confecţionarea vaselor de lut), precum şi metalurgia, cum o dovedesc numeroasele obiecte de aramă, aur, argint şi plumb, — şi chiar de bronz (de o calitate inferioară însă bronzului din Mesopotamia). Se executau vase frumoase de metal martelat, precum şi rafinate obiecte de podoabă — de aur, argint, aramă, pastă de steatită, scoici, agată şi cornalină.
Fără a ţine seama îndeosebi de aceste contacte comerciale intense cu alte regiuni, nu s-ar putea explica evoluţia atît de rapidă a civilizaţiei Indus. Produsele sale însă (unelte, arme, obiecte de ceramică, bijuterii, sigilii, statuete de teracotă sau de bronz, etc.) prezintă o indubitabilă originalitate. Scrierea folosită de această civilizaţie (scriere încă nedescifrată), care nu se aseamănă cu nici o altă grafie antică, a apărut şi s-a dezvoltat independent (la fel, dealtminteri, ca scrierile sumeriană, egipteană, chineză, etc.). Este o scriere, nu alfabetică, ci probabil silabică (folosind şi ideograme) şi — dat fiind că semnele sînt însoţite adeseori de accente —- avînd un sistem fonetic dezvoltat. Pînă în anul 1977 au fost identificate 396 de simboluri.
Imagini de pe sigilii găsite la Mohenjo-Daro. Mileniul III î.e.n.
Inscripţiile — care încep de la dreapta la stînga, dar în rîndul al doilea de la stînga la dreapta, ş.a.m.d. — sînt în general scurte, de numai 6 semne (cea mai lungă are 17). Au fost găsite inscripţii pe fragmente de ceramică, pe tăbliţe de aramă şi pe sigilii.
Pe lîngă artele minore amintite mai sus, civilizaţia Indus se remarcă şi prin marele număr de figurine — oameni sau animale — şi de care cu roţi
CIVILIZAŢIA INDUS
247
pline, de teracotă; puţine sînt figurinele de piatră sau bronz, găsite pînă azi. Civilizaţia Indus a excelat însă în sigilii — de piatră şi în special de steati-tă2 — din care s-au descoperit cîteva mii de exemplare. Rostul lor precis nu este încă lămurit. Au de obicei forma pătrată; sigiliul cilindric de tip mesopo-tainian era necunoscut aici. Sigiliile poartă, gravate, inscripţii hieroglifice şi figuri de animale — rinoceri, tigri, elefanţi, antilope, crocodili, zebu, bovine şi — foarte des — un tip de bou cu un singur corn (reprezentat alături de un obiect în formă de lampă pe o măsuţă cu un picior). Animalele sînt desenate foarte realist. Sînt figurate însă şi animale fantastice — cu cap de om şi corp de elefant, sau cu coarne de taur, sau cu partea anterioară de capră, sau cu cea posterioară de tigru, — într-un ansamblu de scene care par a fi avut un caracter religios.
Dealtfel, reprezentările artistice sînt singurele documente de care dispunem privind viaţa religioasă din valea Indusului în mileniul al IXI-lea î.e.n. Figurinele de teracotă înfăţişînd o femeie aproape nudă sugerează existenţa unui cult al Zeiţei-Mame; iar cele de femei însărcinate sau cu un copil în braţe, un eventual cult al fecundităţii. Alte obiecte fac admisibilă practica unui cult al falusului (cult care a mai supravieţuit2 şi după invazia arienilor aici). Figurile umane gravate pe sigilii alături de un elefant, un tigru, un rinocer, un bivol, etc., par a-1 prefigura pe zeul indian de mai tîrziu Siva în chip de domn şi stăpîn al animalelor. Iar faptul că pe unele sigilii este figurată şi înfruntarea rituală a taurului (ca în Creta), ar putea duce la concluzia că acest animal era adorat aici. în legătură cu un posibil cult al morţilor, singurul indiciu deocamdată sînt cele 53 de morminte individuale descoperite la Ha-rappa, în care corpurile — toate aşezate în direcţia nord-sud — au fost înmor-mîntate la un loc cu numeroase vase, ornamente şi obiecte de toaletă; ceea ce denotă o credinţă într-o viaţă de după moarte.
Civilizaţia Indus a intrat într-o fază de declin către anul 1900 î.e.n., după o perioadă de prosperitate de cel puţin o mie de ani. Nu se ştie care au fost cauzele sfîrşitului acestei civilizaţii. După M. Wheeler, cauzele principale ar fi fost despăduririle masive (cărămida întrebuinţată în imensele construcţii cerea mult combustibil pentru a fi arsă), fapt la care s-a adăugat neglijarea îngrijirii digurilor şi a canalelor de irigaţie — încît cu timpul deşertul şi jungla au înghiţit terenurile cuitivabile. Nu sînt excluse nici alte cauze (dar dovezile în acest sens lipsesc), cauze sociale, interne. Iar după această perioadă de declin a urmat prăbuşirea definitivă, datorită invaziilor unor populaţii ariene din nord-vest (scheletele în dezordine găsite la Mohenjo-Daro sînt probabil urmarea unui masacru); populaţii care în scrierile lor de mai tîrziu îşi numeau divinitatea lor supremă Indra tocmai cu titlul de „distrugător de cetăţi44.
Urme ale influenţei culturii Indus persistă în cultura indiană ulterioară propriu-zisă, în cultul Zeiţei-Mame, în cel al fecundităţii şi cel al falusului; în existenţa unei divinităţi protectoare a animalelor — Siva — şi în venerarea vacii. „Dar cea mai importantă influenţă a acestei civilizaţii trebuie căutată în temperamentul pacific al poporului indian44 (FI. Kabir).
2	Varietate fibroasă şi compactă de talc, din care în antichitate se confecţionau vase, statuete şi obiecte decorative.
24B
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
ARIENII ŞI IMPERIILE SUCCESIVE
Se consideră că invazia ariană3 s-ar fi încheiat în jurul anului 1500 î.e.n. Arienii — mult superiori ca forţă de şoc, cu armele lor de bronz, cu arcurile compuse, cu caii şi cu carele lor uşoare de luptă — au cucerit ţinutul văii luduşului (Pendjabul de azi), nu însă fără a fi întîmpinat o rezistenţă înverşunată. Băştinaşii dravidieni au fost fie exterminaţi, fie alungaţi spre sud, fie reduşi în stare de sclavie. O parte au fost fără îndoială asimilaţi, proces în care predominanţa absolută a revenit arienilor. Orgolioşi de forţa lor militară şi de tenul lor alb, arienii (sau arii, ciivxnt care are sensul de „nobili", „stăpîni44) au evitat să se amestece — deşi amestecul s-a produs, totuşi, — cu autohtonii cu pielea de culoare foarte închisă4.
Sînt cunoscuţi sub numele de „arieni vedici44 creatorii străvechilor texte ale Vedelor, texte care dau cele mai ample informaţii asupra credinţelor şi obiceiurilor, asupra vieţii lor sociale şi de organizare politică. Seminomazi la început, după cucerire au devenit sedentari, — agricultori, crescători de vite, meşteşugari. Erau împărţiţi în clanuri şi triburi, fiecare trib fiind condus de un rege ereditar, care era în acelaşi timp şef militar şi judecător suprem. Căpetenia tribului (regele) avea pe lingă el un grup de demnitari — în fruntea cărora era marele preot —■ şi de luptători, de ale căror păreri regele trebuia să ţină seama. în următoarea fază (neo-vedică, circa 1000-600 î.e.n.) războinicii arieni şi-au întins dominaţia spre est, înspre regiunea Gangelui5. în această perioadă s-a răspîndit în toată India folosirea scrierii, s-au constituit cu delimitări precise castele cu sistemul lor rigid, s-a consolidat deasupra tuturor casta brahmanilor, s-au elaborat ultimele imnuri vedice şi comentariile lor teologice, brahmanele.
în secolul al IV-lea î.e.n. perioada vedică s-a încheiat odată cu apariţia buddhismului şi a jainismului — cele două mari religii care se opuneau brah-manismului5®, — precum şi cu extinderea dominaţiei persane asupra Pend-jabului (nu însă şî asupra zonei nord-estice a Gangelui). Sub dominaţia persană a ahemenizilor regiunea cucerită a devenit a douăzecea satrapie, trebuind să plătească cuceritorilor un tribut considerabil, dar continuîndu-şi viaţa independentă în interior şi împrumutînd din cultura cuceritorilor o nouă scriere, precum şi anumite elemente stilistice noi în domeniul artei.
Centrul politic al Indiei ariene s-a mutat acum în zona Gangelui. Aici, în regatul Magadha, noul oraş Pataliputra va rămîne timp de mai bine de şase secole capitala imperiilor indiene ce vor urma. După o perioadă de tristă
3	Descrisă în textele Big Vedei ca un uragan ce se abate asupra oraşelor întărite ale băştinaşilor.
4	Guvîntu] „castă“ traduce aproximativ cuvîntul paleoindian varna care înseamnă „culoare
5	în această acţiune de cucerire au izbucnit conflicte intre diferite grupări de războinici arieni. Un asemenea conflict — între Kauravaşi şi Pandavaşi, două ramuri ale aceleiaşi dinastii — a devenit subiectul central al marei epopei Mahabharata.
6a Perioada vedică insă nu s-a încheiat din cauza buddhismului sau a jainismului (de fapt, autoritatea Vedelor a rămas constantă în India). Buddhismul şi jainismul erau în dezacord cu brahmanismul, dar n~au căutat să-l desfiinţeze. Cele trei religii an coexistat. — Perioadei vedice i-a urmat perioada „epica*, a eposurilor; după care, pentru un interval de aproximativ şase secole informaţiile ne lipsesc.
Ammmx şi imperiile succesivi;
249
Imperiul Maurya în epoca lui Âsoka
amintire a unei dinastii crude, rapace şi corupte (Nanda, 413-322 î.e.n,) şi-după scurta eră de ocupaţie a Pendjabuiui de către Alexandru Macedon — eră care, stabilind contacte strînse cu cultura greacă, a fost binefăcătoare pentru cultura indiană — a urmat strălucita epocă a primului mare Imperiu indian, Maurya (322-185 î.e.n.), cu capitala la Pataliputra,
Reprezentantul ilustru al acestei dinastii Maurya şi una dintre cele mai mari figuri ale istoriei Indiei a fost Âsoka, a cărui lungă domnie (273-232 î.e.n.) a rămas în amintirea poporului învăluită într-o aură de legendară măreţie. în timpul lui Âsoka, Imperiul indian a atins momentul său de maximă extensiune, cuprinzînd aproape întreaga peninsulă. începuturile domniei lui Âsoka au fost marcate (spune tradiţia) de orori greu de imaginat; după care, o criză de conştiinţă l-a făcut să se convertească la buddhism şi să inaugureze o politică fundată pe o strictă observare a unor norme etice, — fapt care a făcut ca Âsoka să devină personificarea idealului de suveran. Âsoka a interzis sacrificiile de animale, s-a îngrijit de asistenţa medicală pentru oameni şi de asistenţa respectivă pentru vite; a introdus cultura plantelor medicinale aduse din alte ţări, a ordonat să se planteze arbori şi să se construiască fîntîni de-a lungul drumurilor, a fondat aziluri şi a construit 84 000 de temple mici (stupă) închinate lui Buddha. în timpul său călugării m isionari au răspîndit buddhis-mul şi în alte ţări. (Totodată regele s~a arătat tolerant şi faţă de celelalte religii din India). Epoca sa, în fine, a fost şi o epocă de mare înflorire artistică.
După moartea lui Âsoka, Imperiul Maurya începe să se destrame. La aceasta a contribuit, nu în mică măsura, şi reacţia brahmanilor, a căror pozi
2BQ
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
ţie de forţă conducătoare în stat era acum minată de buddhism, religie protejată de rege. în timpul a două dinastii uzurpatoare (Sunga, domnind 112 ani, şi Kauva, 45 de ani) India septentrională a fost invadată şi unele regiuni au fost ocupate, pentru perioade scurte, succesiv, de regii greci din Badriana, de sciţi, de părţi, de huni, de alte populaţii nomade din stepele Asiei Centrale, Yueh-chi. Din rîndurile acestor ultimi invadatori, un grup (al kuşanilor) a reuşit — sub domnia celui mai important împărat al lor, Kaniska, — să-şi extindă dominaţia şi asupra Kaşmirului, iar în Asia Centrală, pînă în Tur-kestanul Oriental. Perioada kuşanilor (care a durat aproximativ două secole) a însemnat şi o nouă perioadă de înflorire (după strălucita perioadă Maurya) a artei buddhiste6. Noul stil creat acum („arta Gandhara“) este caracterizat de o v izii)ilă influenţă elenistică.
Imperiul Kuşan s~a prăbuşit sub atacurile perşilor sassanizi. O serie de mici state din nordul Indiei şi-au cîştigat independenţa sub conducerea unor satrapi locali, alte regate s-au constituit în centrul peninsulei (cel mai puternic, sub regele Andhra). în sec. IV e.n. o nouă dinastie, indiană, a fondat al treilea mare Imperiu — după Maurya şi cel Kuşan, — Imperiul Gupta (320-647). Noua dinastie a atins apogeul politic şi cultural sub Ciandragupta II, care îi alungă pe kuşani pînă în Afganistan. Urmaşii săi vor trebui să lupte timp de aproape un secol şi jumătate contra hoardelor invadatoare ale hunilor. Epoca Gupta a fost adeseori denumită — pentru rolul pe care l-a avut în dezvoltarea culturii — „secolul lui Peric!et£ al istoriei Indiei. Acestei perioade îi aparţine Kalidasa, cel mai mare poet al Indiei din toate timpurile, în sec. I e.n. a trăit şi marele dramaturg Shudraka, şi tot acum a fost scrisă şi capodopera literaturii erotice Kamasutra (important document de moravuri), în epoca Gupta s-au bucurat de cea mai largă difuziune fundamentalele opere politice şi legislative Arthasastra şi Codul lui Mânu7, precum şi capodopera fabulisticii indiene — elaborată la o dată incertă Panciatantra. în acelaşi timp o mare dezvoltare a cunoscut şi literatura ştiinţifică, astronomia, matematica, medicina, chimia, iar artele au atins a doua mare perioadă de înflorire (după prima, din timpul lui Asoka).
Ultimul mare rege indian a fost Harsa (606-647); mare protector al literelor şi artelor, a fost el însuşi poet, şi totodată protector al buddhismului (dar şi al brahmanilor).
Urmează o perioadă confuză de invazii (în anul 712 arabii ocupă Pendja-bul), de conflicte interne şi de supremaţii politice alternative. Două dinastii din India septentrională (Chauhan şi Pratihara) inaugurează supremaţia aşa-numiţilor Rajputi — nobili războinici provenind fie din rîndurile invadatorilor, fie din ale băştinaşilor prearieni. Cu aceşti Rajputi — adevăraţi seniori feudali — se introduc în civilizaţia indiană elementele feudalismului (de tip asiatic). Aceste elemente vor deveni decisive pentru istoria Indiei după marea invaziea mahomedanilor, care, în 1192, laDelhiau învins statele indiene aliate.
în secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, după invaziile mongole în regiunile nordice (Gengis Khan în 1221, Tamerlan în 1398), în India au apărut mai multe regate musulmane, dintre care mai important a fost sultanatul Bah-mani în ţinutul Dekkan, care a durat pînă în 1527. A urmat, pentru o lungă
6	între altele, regele Kaniska a construit — se spune — şi un imens monument funerar (slupa) cu u n tu rn a căr u i în aî ţ ime depăşea 100 m.
7	Arthasastra datează din perioada Maurya ; iar Codul lui Mânu este mult anterior epocii Gupta.
ORGANIZAREA SOCIALA. CASTELE
251
Imperiul Gupta, cu centrele de civilizaţie şi cultură cele mai importante
perioadă de timp, dinastia Moghul (1526-1857), a cărei domnie a început după debarcarea lui Vasco da Gama pe Coasta Malabar (1498) şi a continuat după înfiinţarea — în jurul anului 1600 — a companiilor comerciale engleze şi olandeze pentru India, şi după stabilirea aici a primelor escale comerciale franceze (1668). Dinastia Moghul a dispărut cînd India a devenit dominion britanic (1757).
ORGANIZAREA SOCIALĂ. CASTELE
Instituţia socială caracteristică a Indiei ariene, instituţie veche de trei mii de ani, este casta8.
Casta este o grupare închisă, formată din persoane care au aceeaşi origine, aceleaşi ocupaţii, exercitînd un anumit tip de profesiuni şi avînd drepturi şi îndatoriri bine precizate, tradiţii şi o ideologie bine determinată — moşteniri pe care le respectă cu cea mai mare stricteţe. înalta consideraţie de care se bucura principiul diviziunii în caste era bazată şi era motivată de o anu-
8	Guvînt creat de portughezi (din lat. castus, „pur, curat, neamestecat") şi aplicat la societatea Indiei încă din sec. XV; dar cu sensul de „grup exclusiv" apare abia la începutul sec. XVII (cf. L. Dumont). Regimul castelor se întîlncşte şi la alic popoare, asiatice sau africane; dar nicăieri nu este instituit cu atîta rigoare ca în India, unde a devenit iun danieli tul întregului organism social, politic şi religios.
2S2
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
mită concepţie religioasă, propagată şi apărată de brahmanism. Potrivit acestei concepţii omul este de la naştere destinat — în funcţie de actele meritorii sau nedemne săvîrşite în decursul existenţelor sale anterioare — să aparţină uneia sau alteia din caste, fără a putea trece dintr-una într-alta9. Obligaţia fiecăruia este să-şi îndeplinească îndatoririle pe care i le impune casta sa; şi să-şi aştepte după moarte existenţa următoare cînd, eventual, va renaşte într-oaltă castă, superioară. Cel care nu aparţinea uneia din cele patru caste, însemna că nu avea nici o existenţă socială propriu-zisă. Fiecărei caste îi reveneau atribuţii şi funcţii bine definite, — care dealtminteri se păstrează pînă azi. Prescripţiile erau — şi simt încă — foarte severe şi precise. Membrul unei anumite caste trebuia să respecte în modul cel mai strict obiceiurile şi tradiţiile castei lui. Se putea căsători numai cu o persoană din aceeaşi castă, nu putea mînca la un loc cu un membru al unei alte caste, nu avea voie să consume o mîneare pregătită de cineva care aparţinea unei caste inferioare, ctc. Nerespectarea acestor prescripţii atrăgea după sine diferite feluri de pedepse, dintre care cea mai grea era excluderea din castă; ceea ce însemna ca cel pedepsit să fie privat de orice drept şi de orice protecţie contra oricărui fel de risc, însemna să fie repudiat de toţi ai săi: o adevărată „moarte civilă44.
Organizarea societăţii indiene în caste a fost codificată de brahmani în jurul anului 1000 î.e.n.10.
în fruntea acestei ierarhii se afla casta Fralimanilor, a preoţilor. Brahmanul („cel ce posedă puterea sacră44) era deţinătorul de drept şi de fapt al tradiţiei. Se dedica vieţii religioase şi intelectuale, îndeplinea sacrificiile rituale, transmitea şi comenta învăţăturile Vedei. Cuvîntul brahman însemna totodată şi preot, şi principiul absolut, principiul divin, pe care el îl slujea prin funcţiile ce îi reveneau11. Esenţa castei brahmanilor se identifica cu sacrul; brahmanul era — şi este considerat şi azi — nu numai un „maestxu44 (un guru), ci chiar un zeu printre oameni. înconjurat de cel mai mare respect, el beneficia de o serie de prerogative şi de privilegii. Putea primi donaţii, imobile, domenii întinse, sate întregi; donaţii în schimbul cărora brahmanul, după ce îl învăţase pe donator să considere donaţia sa ca o obligaţie morală care în schimb va face să fie iertat de orice păcat săvîrşit de el, îl asigura că va fi răsplătit în decursul vieţilor sale viitoare12.
9	La început trecerea dintr-o castă în alta era permisă. De asemenea, era admisă căsătoria între membrii a două caste diferite. In cur în d însă s-au instituit bariere rigide între caste.
10	La origine, sistemul castelor a fost instituit de invadatorii arieni ca o demarcare şi o barieră între cuceritori şi indigenii supuşi. Numai buddliismul nu a ţinut seamă de acest sistem. Nici Islamul n-a combătut sistemul de castă. Musulmanii erau interesaţi să îi convertească pe autohtoni la islamism, dar nu au căutat să introducă nici o reformă în structura societăţii hinduse.
11	La început, in timpurile străvechi ale elaborării Vedelor, cuvîntul „brahman “traducea formula magică pronunţată de preot în timp ce efectua sacrificiul. Puterea formulei magice şi a sacrificiului însuşi, transferată asupra întregului Univers, a făcut ca şi cei a căror prerogativă era efectuarea acestui act de cult, adică preoţii, brahmanii, să se considere ei înşişi şi să fie consideraţi bhudeva— „oameni-zei" (cf. A. Bertholet). Dar brahman (principiul absolut) şi brahmana (castă) sînt două cuvinte cu sens diferit, deci care nu trebuie confundate.
12	Azi, brahmanii se bucură de un singur privilegiu de ordin religios ■— şi anume câ sacerdoţii sînt, recrutaţi exclusiv din această castă. Ceilalţi brahmani se dedică diferitelor profesiuni şi ocupaţii. Constituţia Indiei nu prevede nici un privilegiu pe baza apartenenţei la una din caste. Mai degrabă membrii castelor inferioare, nedreptăţiţi timp de secole, beneficiază de anumite avantaje.
ORGANIZAREA SOCIALA. CASTELE
253
India sub dominaţie islamică. Direcţiile de expansiune musulmană înspre Indonezia. (Zonele punctate corespund extinderii Imperiului Moghul în sec. XVII. Punctele indică centrele comerciale fundate de negustorii europeni)
Brahmanilor-sacerdoţi li se pretindea cunoaşterea desăvîrşită a Cărţilor sacre, precum şi o conduită morală ireproşabilă. Erau întreţinuţi de stat întrucît se considera că funcţia lor sacerdotală servea interesele colectivităţii. Nu plăteau nici un fel de taxe sau impozite. Nu li se putea aplica pedepse corporale, nu puteau fi — pentru nici un motiv — torturaţi sau condamnaţi la moarte. Cea mai grea pedeapsă ce li se putea aplica brahmanilor era să li se taie părul, pe care-1 purtau adunat în coc pe creştet sau pe o tîmplă13; pedeapsă care implica excluderea din castă, cu toate gravele consecinţe posibile. Nu erau deloc simpatizaţi de membrii altor caste; mulţi erau oameni orgolioşi şi ipocriţi, sau profitori care abuzau de situaţia lor; unii se ocupau cu vrăjitorii, cu ghicitul, etc.14. Dar majoritatea lor erau demni de cel mai mare respect pentru viaţa simplă şi pioasă pe care o duceau, dedicîndu-se acţiunilor de binefacere; sau predînd în şcoli elementare, în cele mănăstireşti, ori în şcoli superioare, de rang universitar. In anumite epoci ale istoriei, sau cînd trăiau intr-un mediu social compact buddhist — deci cînd erau lipsiţi de privilegii şi nu primeau donaţii — brahmanii erau constrînşi să îşi cîştige exis-
13	Momentul de iniţiere brahmanică, marcat de actul tunsului ritual, intervenea îa împlinirea vîrstei de 16 ani (vd. Codul lui Mânu, I, 65).
14	Practica arhaică a vrăjitoriei era respinsă de cărţile sacre. De asemenea, ghicitul; îu schimb brahmanii se ocupau cu calculele astrologice şi astronomice, discipline care în India an cunoscut o largă dezvoltare.
2S4
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
tenta practicînd tot felul ele profesiuni laice, chiar dintre cele ce nu erau totdeauna considerate onorabile (de pildă, ca proprietari de case de joc, ca actori15, perceptori, informatori, etc.).
A doua castă era cea a războinicilor (kşairiya), a nobililor care deţineau funcţii de conducere (funcţii laice, nu spirituale) în stat. Sarcina lor era să studieze Veda. să apere poporul, să lupte şi să comande. Din această castă făceau parte şi regii. Anturajul regal se compunea de asemenea din kşatriya, dar mulţi din această castă se ocupau şi cu alte profesiuni rentabile, mai ales cu comerţul. Mulţi kşatriya au excelat şi în domeniul literaturii şi al filosofici. Conştientă de valoarea şi de rolul său casta războinicilor nobili se bucura de multe privilegii şi nu era totdeauna în termeni buni cu casta rivală, a brahmanilor.
După cele două caste conducătoare urma casta „oamenilor liberi" (vaisya), căreia îi aparţineau micii sau marii proprietari, negustorii şi membrii altor profesiuni şi ocupaţii lucrative. Era casta care suporta cele mai grele sarcini fiscale, trebuind să întreţină prin contribuţiile lor pe membrii celor două caste conducătoare. Vaisya au avut însă şi posibilităţile de a face avere, de a ajunge la funcţii relativ înalte şi de a se bucura de multă consideraţie.
Ultima castă era cea a servilor (sudra), căreia la început i-au aparţinut autohtonii dravidieni cuceriţi de invadatorii arieni; apoi şi arienii decăzuţi sub raport economic (deşi nu starea economică decidea apartenenţa la o anumită castă). Cei din casta sudra puteau poseda bunuri funciare şi alte bunuri imobiliare. Acestei caste îi aparţineau şi meseriaşii şi agricultorii. Aveau întrucîtva o situaţie de iobagi, depinzînd de stăpînii lor. Le erau rezervate şi ocupaţiile manuale cele mai umile şi nu aveau acces la temple. Li se impunea să mănînce numai ceea ce rămînea de la masa stăpinilor, să se îmbrace cu veşminte vechi şi să folosească doar obiecte uzate. Legile însă recomandau să fie trataţi cu biîndeţe. într-adevăr, cei din casta sudra au fost protejaţi de legi şi obiceiuri împotriva unei exploatări abuzive. De pildă, stăpînul lor era obligat să le acorde un contract în care specifica condiţiile de muncă şi de remunerare; iar dacă nu respecta aceste condiţii, stăpînul putea fi dat în judecată. Erau obligaţi la corvezi în beneficiul statului (două zile pe lună), nu puteau participa la viaţa religioasă a comunităţii şi le erau interzise Vedele. „Dacă un sudra va îndrăzni să recite un imn din Pag Veda —- se spune într-un vechi text de legi — să i se taie limba; iar dacă va asculta aceste imnuri, să i se toarne în urechi plumb topit".
în afara castelor se aflau „cei pe care nu trebuie să-i atingi" (= paria; cuvînt străin, nu apare în vocabularul sanscrit). Acestora le reveneau ocupaţiile cele mai dispreţuite, — de vînători, pescari, măcelari, călăi, măturători, gropari, vînzători de băuturi alcoolice, ş.a. Categoria celor mai dispreţuiţi, paria trăiau în cartiere sau în sate separate, mîncau din vase sparte, se îmbră-cau cu veşmintele luate de la morţii de curînd îngropaţi, puteau fi chiar şi omorîţi de către brahmani, nu trebuiau să se arate celor din alte caste pentru ca vederea lor să nu-i „spurce" pe aceştia; iar cînd cineva îi privea, cel apar-ţinînd uneia din caste trebuia să îndeplinească un act ritual de purificare.
în afara castelor se aflau şi străinii în trecere prin India, — negustori, călători, soli, oameni de litere sau învăţaţi veniţi pentru studii, etc. Aceştia se bucurau totuşi de oarecare consideraţie; dar cei din primele două caste —
15	Dar actoria a fost întotdeauna socotită o profesiune onorabilă. Actorii şi artiştii aveau de obicei şi o bună pregătire filosofică,
REGALITATEA
255
brahmanii şi kşatriya — nu puteau să stea la masă cu ei. De asemenea, în afara şi deasupra ierarhiei castelor se situau şi pustnicii, care se izolaseră volun-ţar de societate, şi care erau foarte respectaţi. Dealtminteri, pustnici puteau deveni numai membrii celor trei caste superioare. In fine, ultima categorie o formau sclavii.
Aceştia aveau în general o situaţie mai bună decît sclavii din alte ţări ale antichităţii. Prizonierii de război rămîneau în stare de sclavie doar timp de un an. Condamnaţii de drept comun, datornicii insolvabili sau cei ce serviseră drept gaj în cadrul unui contract încheiat erau eliberaţi din sclavie la expirarea termenului stabilit. Numeroşi sclavi se aflau pe domeniile regale; mai puţini în mine şi ateliere. Majoritatea sclavilor din India erau sclavi de ai casei. Aceştia erau cumpăraţi sau primiţi în dar, şi puteau fi transmişi altor stăpîni cînd erau lăsaţi ca moştenire. Negustorii, mai ales arabi, furnizau curţilor regale numeroase sclave, — cîntăreţe, dansatoare, doici, etc. Dispoziţii legale care să le uşureze viaţa existau prea puţine; de pildă, o sclavă gravidă nu putea fi vîndută; dacă o sclavă fusese sedusă de stăpînul ei şi avusese un copil, stăpînul era obligat să o elibereze împreună cu noul născut; apoi sclavii puteau asista la o sărbătoare religioasă anuală celebrată exclusiv pentru ei.
REGALITATEA
Sistemul castelor privilegia considerabil casta sacerdotală a brahmanilor, asigurîndu-le preeminenţa absolută în viaţa intelectuală şi spirituală a Indiei. Dar, cu toată autoritatea morală şi socială cu care era învestită casta brahmanilor (ca miniştri, ca înalţi demnitari ai statului), ordinea politică a statului era garantată de puterea temporară a regelui, care aparţinea castei kşatriya. Peste tot în marile epopei indiene nobilul războinic apare pe primul plan, el este deţinătorul forţei şi organizatorul justiţiei.
Regele însuşi este un kşatriya. La început, regele era ales de nobilii clanului; apoi monarhia a devenit ereditară, Regele era considerat o fiinţă predestinată, guvernarea sa era „de drept divin“. Dar regele nu-şi aroga nici un drept divin. Regalitatea indiană nu era nici teocratică şi niciodată n-a fost nici absolută. în India instituţia monarhică a apărut ca o instituţie pur umană. Ea era moderată de două considerente de care regele trebuia neapărat să ţină seama: de respectarea tradiţiei care atribuia o autoritate morală necontestată brahmanilor şi de dreptul poporului de a fi guvernat cu dreptate. în principiu, regalitatea avea adeziunea poporului, întrucît regele trebuia să-l apere de duşmanii din afară, să-l protejeze contra opresiunii, să asigure buna stare economică a ţării, să dea dovadă de generozitate şi de toleranţă religioasă, să asigure văduvei şi orfanului existenţa, să garanteze respectarea tradiţiei şi obiceiurilor. „Toţi oamenii sînt copiii mei. La fel ca pentru copiii mei, doresc ca ei să aibă tot binele şi toată fericirea pe această lume şi în lumea cealaltă. Aceasta este ceea ce doresc eu pentru toţi oamenii44 — sună o inscripţie a regelui Asoka. — în practică însă, acest ideal de regalitate a fost foarte rar realizat în istoria Indiei.
Regele guverna cu ajutorul miniştrilor, a adunării reprezentanţilor poporului şi a funcţionarilor. E adevărat că aceştia aveau doar un vot consul-
256-
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
tativ, dar au fost şi cazuri cînd ei l-au înlăturat pe suveranul care s-a dovedit incapabil. în situaţii deosebite regele era secondat de alte două adunări — o curte de justiţie şi consiliul de război. încă de la începuturile afirmării buddhis-mului (sec. V î.e.n.) regii Indiei s-au folosit de sprijinul acestei noi religii,
Femei de la curtea regală. Pictură din templul din Brihadisvara (sec, X e.n.)
care — spre deosebire de bralimanism —- conceda mai multă libertate de acţiune regalităţii, situînd-o în afara şi deasupra castelor, atribuindu-i dreptul şi obligaţia de a promova ordinea şi legalitatea, ca şi cum ar guverna în baza unui „contract social".
De la sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. datează tratatul politic al lui Kautilia, intitulat Arthasastra, considerat „cea mai importantă operă asupra artei de a guverna din India antică, şi chiar una din operele de prim-plan din întreaga literatură politică mondială" (R. Wilhelm). Autorul — care, asemenea lui Machiavelli, subliniază primatul scopului politic urmărit asupra mijloacelor folosite — are extrem de sceptice vederi asupra caracterului oamenilor, indicînd diverse mijloace de guvernare (recomandări traduse probabil în practică de monarhi), ca de pildă, spionajul intern intensiv, coruperea unor personalităţi din ţara inamică, ş.a.m.d. Tratatul enumeră —- cu pedanteria tipică lucrărilor teoretice indiene de orice tip — cele 7 temelii ale dominării, cele 6 metode de politică externă (pace, război, neutralitate, alianţă, atitudine ambiguă, intervenţie armată imediată), cei 6 „spini" care ameninţă să-l „înţepe" pe rege (bandiţii, falsificatorii, scamatorii, muzicanţii, dansatoarele, vindecătorii şarlatani), etc. Document interesant de gîndire politică a Indiei antice, Arthasastra aduce numeroase informaţii şi asupra vieţii sociale şi organizării administrative a Indiei.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ
Această organizare administrativă, extrem de precisă şi de minuţioasă, este cu atît mai surprinzătoare cu cît se aplica unor teritorii imense, şi la o dată cînd nici o altă civilizaţie nu putea oferi un model în această privinţă.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA
257
La bază stătea organizarea satului. Căpetenia satului răspundea de plata dărilor — produse agricole în natură — şi, secondat de un sfat de bătrîni, făcea dreptate potrivit unor norme de drept cutumiar. Cinci sau zece sate erau grupate sub autoritatea administrativă a unui şef care purta titlul de „păstor44. Patru asemenea grupări formau un district, iar mai multe districte, o provincie. Respectivii şefi ai acestor unităţi, exercitînd şi funcţii judecătoreşti, vegheau de asemenea ca animalele apărate de lege să nu fie ucise, controlau vînzarea de băuturi alcoolice, ş.a.m.d. Satele, cu sistemul lor de economie închisă (în care intrau şi meşteşugarii locali), erau autosuficiente, ceea ce permitea o oarecare autonomie a satului. Distanţele enorme, mijloacele de comunicaţie foarte lente, ploile şi inundaţiile care duceau la izolarea unor întregi regiuni, făceau ca puterea centrală să nu-şi poată exercita direct autoritatea (decît periodic, prin inspectori) asupra provinciilor. —- Exista şi o categorie de sate privilegiate — satele puse sub protecţia regelui — care erau scutite de dări şi în care nici funcţionarii administraţiei centrale nu puteau intra.
Impozitele erau foarte minuţios stabilite pentru fiecare familie şi pentru fiecare individ în parte, în funcţie de ceea ce posedau, de profesiune sau ocupaţie, de venituri şi de cheltuieli. La acestea se adăugau taxe variate — de folosinţă în comun a rezervelor de apă şi a sistemului de irigaţie, a păşunilor şi pădurilor, taxe vamale, pe profesiuni, pe schimburi comerciale, pe case de joc, pe paşapoarte, etc. — taxe nu rareori stabilite şi percepute de slujbaşi şicanatori şi corupţi. Totul se vărsa în trezoreria centrală, pentru ca statul să poată face faţă cheltuielilor — pentru curte, pentru armată, funcţionari, lucrări publice, instituţii de caritate şi asistenţă, pentru pensiile familiilor celor căzuţi în război sau ale funcţionarilor decedaţi în timpul funcţiei, etc.
Veniturile statului mai proveneau şi din alte surse, substanţiale. Regele exploata şi manufacturi sau ateliere proprii (de ţesut şi tors, de lucrat aurul şi argintul, de fabricat arme, de bătut monede), în care lucrau deţinuţii condamnaţi de drept comun, sau orfani, estropiaţi, femei repudiate de soţi, — toţi însă ca salariaţi. Considerabile bogăţii aducea exploatarea minelor (de aur, argint, cupru, fier, miniu, mercur, mica, etc.), care constituia monopol de stat, Exploatarea pădurilor, carierele de piatră sau de sare gemă, erau — la fel ca extragerea sării marine — de asemenea monopol de stat. In sfîrşit, tot statul îşi însuşea şi bunurile defuncţilor iară moştenitori.
Aparatul central administrativ îl avea în frunte pe rege. Teoretic, puterea regelui era nelimitată; practic^însă, era limitată de un consiliu format din cel puţin trei membri (dar în unele epoci numărul acestora a ajuns pînă la 37). Membrii consiliului erau numiţi (funcţia lor devenind apoi ereditară) din sinul familiei regale, dintre conducătorii militari, căpetenile clerului sau dintre reprezentanţii — cei mai bogaţi — ai diferitelor corporaţii. Consiliul redacta legile şi dispoziţiile, se ocupa de finanţele publice, de problemele de politică externă, de numirea funcţionarilor superiori. în problemele mai importante, cel care decidea în ultimă instanţă era regele, ale cărui hotă-rîri aveau putere de lege. Dar uneori consiliul reuşea să-şi impună punctul său de vedere; sau ţinea locul regelui şi decidea în absenţa acestuia; sau şeful consiliului („primul ministru4') conducea efectiv el treburile statului cînd regele se dovedea a fi inapt.
I? ■— Istoria culturii şi civilizaţiei
258
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA INDIANĂ
Administraţia centrală era împărţită pe departamente („ministere"), fiecare avîndu-şi atribuţii precise şi ierarhia sa de funcţionari. Şefii departamentelor („miniştrii") conduceau toate compartimentele vieţii publice, — fisc, contribuţii indirecte, vămi, comunicaţii, agricultură, mine, comerţ, antrepozite, navigaţie, păduri, monetăria statului, asistenţa publică16. De exemplu, „ministrul" pentru asistenţa publică se ocupa de problemele de igienă, de spitale şi centre de binefacere, de distribuirea alimentelor în caz de foamete, de asistenţa săracilor şi a şomerilor — pentru ajutorarea cărora organiza şantiere de construcţii publice.
După aceleaşi principii erau administrate şi oraşele. în sec. IV î.e.n., marele oraş Pataliputra, capitala Imperiului Maurya, era administrat de un consiliu de 30 de persoane, activînd în 6 secţii, — care se ocupau de reglementarea activităţii meşteşugarilor, de controlul străinilor, protecţia şi ajutoarele care le erau acordate, de starea civilă a populaţiei, de supravegherea mărfurilor manufacturate, de perceperea unui impozit special pe volumul vînzărilor, de controlul comerţului cu amănuntul, de verificarea măsurilor şi greutăţilor, de stampilarea mărfurilor pentru a li se garanta astfel calitatea şi autenticitatea, de perceperea drepturilor statului asupra vînzărilor, etc. Totul era minuţios controlat şi taxat; iar pentru ca administraţiei să nu-i scape nimic (deşi evident că frauda sau corupţia nu puteau fi totdeauna evitate), folosea o armată numeroasă de funcţionari şi controlori. Eficienţa sistemului administrativ al Indiei antice era de-a dreptul uimitor. „Pataliputra pare să fi fost, în secolul al IV-lea î.e.n., un oraş perfect de bine organizat şi administrat, după cele mai bune principii ale ştiinţei sociale" (Havell),
Arthasastra, amintită mai sus, dă numeroase alte informaţii în această privinţă. Astfel, foarte interesantă este lista de salarii pentru toate categoriile de salariaţi17 — pentru că ne pune la dispoziţie un tablou concret al ierarhiei sociale, cu poziţia şi raportul de venituri a diferitelor categorii de salariaţi18. Iată acest tablou de salarii:
48 000 pana — şeful corpului sacerdotal, primul ministru, căpetenia armatei, prinţul moştenitor, regina-mamă, prima soţie regală; 24 000 pana — maestrul curţii, şeful perceptorilor, şeful trezoreriei; 12 000 pana — prinţii, mamele prinţilor, membrii consiliului de miniştri; 8 000 pana — căpeteniile corporaţiilor, judecătorii, inspectorii pentru cai, elefanţi şi carele de luptă; 4 000 pana — principalii inspectori (pentru armată, pentru păduri, etc.); 2 000 pana — medicii, luptătorii pe care şi pe elefanţi, dresorii de cai; 1 000 pana — astrologii, ghicitorii, barzii, conducătorii de care, cîntăreţii, profesorii reputaţi; între 1 000—500 pana — spionii; 500 pana — soldaţii infante* rişti instruiţi, scribii, contabilii (500 de pana era preţul unui sclav sau al unui elefant); 250 pana — actorii; 120 pana — salariul unui meşteşugar; 60 pana — servitori, ajutoare, oameni de corvoadă; 50 pana — preţul unei .sclave, sau echivalentul întreţinerii unui om pe timp de un an; 24 pana — preţul unui cal sau a doi boi; 1 1/4 pana — salariul unui văcar; 1 pana — preţul a 184 kg grîu sau a 28 1 ulei; 1/2 pana — cheltuiala lunară a unui lucrător.
16	Unu] din aceşti „miniştri controla activitatea caselor de joc, şi în general răspundea de controlul bunelor moravuri.
17	Deşi nu se poate preciza dacă suma indicată este pentru o lună sau un an; sau dacă aceste salarii corespundeau, efectiv, realităţii.
Sumele sînt date in pana, monedă a cărei valoare era: 48 pana = 1 dinar aur. ~
agricultura şi meşteşugurile
259
AGRICULTURA ŞI MEŞTEŞUGURILE
Sursele principale de venituri ale statului indian erau agricultura, comerţul şi monopolurile.
în epoca vedică pămînturile aparţineau familiilor, organizate în comunităţi săteşti. Pămîntul nu putea fi vîndut unuia care era străin de acel sat. produsul agricol de bază era orezul; apoi orzul, griul, meiul şi trestia de zahăr. Se cultiva cînepa şi (încă din mileniul al treilea î.e.n.) bumbacul — „lînă ce creşte pe pomi“, cum îl numeau romanii. Se foloseau îngrăşămintele naturale şi se practica rotaţia culturilor. Aratul se făcea cu doi boi, ţăranul stînd pe plug. încă din primele timpuri ale dominaţiei arienilor erau trei categorii de proprietari: cei care îşi lucrau singuri pămîntul, cei care îl lucrau cu lucrători plătiţi şi cei care îl dădeau în arendă. Începînd din sec. IV î.e.n. regii au căutat să-şi revendice proprietatea întregului sol. De atunci s-au constituit marile proprietăţi — de pildă, ale templelor, — cele mai întinse proprietăţi fiind cele ale regelui (în realitate, ale statului). Din această epocă începînd, săparea şi întreţinerea canalelor de irigaţie, a rezervoarelor de apă19 şi a digurilor a revenit în sarcina statului, care le efectua prin prestaţiile obligatorii ale ţăranilor.
în jurul gospodăriei ţăranul ţinea oi, porci, vaci, bivoli sau boi (caii erau o raritate, aducîndu-se din alte ţări). Din vremi imemoriale, preariene, vaca devenise un animal sacru, obiect de cult20. în India, a omorî o vacă era o crimă deosebit de gravă. Pentru a şi-o ispăşi (cf. Auboyer), cel care o omo-rîse era obligat să trăiască trei luni în mijlocul turmei, ras în cap şi îmbrăcat cu pielea vacii omorîte; timp de o lună n-avea voie să bea alt lichid decît zeamă de orez; în plus, trebuia să dea zece vaci şi un faur drept despăgubire; iar dacă n-avea de unde, i se confisca întreg avutul.
O mulţime de meşteşuguri îşi aveau în India antică o foarte veche tradiţie. Multe au trecut foarte repede de la forma primitivă de ocupaţie casnică la forma de ocupaţie specializată.
încă din jurul anului 1 000 î.e.n. meşteşugarii independenţi se organizaseră în bresle; astfel erau cei ce lucrau metalele, lemnul, piatra, pieile sau fildeşul; apoi împletitorii de coşuri şi rogojini, olarii, boiangiii, pescarii, vînă-torii, măcelarii, bărbierii, florarii şi alţii. Breslele hotărau singure asupra treburilor lor, judecau neînţelegerile dintre membri; doar preţurile produselor la vînzare le stabilea (la o dată ceva mai tîrzie) un anumit slujbaş regal. Tăbăcăritul şi vopsitor ia erau dintre meşteşugurile cele mai vechi; iar printre cele mai noi, brodatul şi ţesutul covoarelor. Prelucrarea bumbacului şi ţesutul pînzei de bumbac era forma cea mai caracteristică a artizanatului Indiei
19	Din jurul anului 1661 datează un asemenea bazin colector artificial, gigantic, înconjurat de un zid lung de 20 km.
20	Vaca a devenit obiect de cult (probabil că datorită importanţei pe care o deţinea în viaţa agricolă) la multe popoare antice. La egipteni, cerul era reprezentat ca vacă;la felea zeiţa Gerului,—cu cap de vacă. La greci, Hera avea ocini de vacă. Vechii slavi aduceau lupte, unt şibrinză ca ofrandă zeului-Vacă. „Vaca înseamnă toată această lume, atîta vreme cît Soarele va privi Pămîntul“ — spune un text din Aiharva Veda (vd, A. Bertholet).
260
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
antice. — Nu toţi meşteşugarii se bucurau de o egală consideraţie. Cei mai preţuiţi şi mai respectaţi erau tîmplarii şi dulgherii; urmau zidarii, pietrarii, fierarii şi olarii. In schimb, împletitorii de coşuri şi vînătorii aparţineau categoriei paria; la fel pielării, care erau cei mai dispreţuiţi pentru că foloseau în munca lor rămăşiţele animalelor moarte !
Metalurgia a ajuns în India la un nivel neatins de nici o altă ţară din antichitate. Fierarii erau renumiţi pentru abilitatea lor deosebită. Tehnica turnării şi călirii fierului era cunoscută în India cu mult înaintea Europei. Din secolul al IV-lea e.n. s-a păstrat, de pildă, un drug de fier lung de 13 m — ceea ce arată că indienii ştiau turna mase de fier cu mult mai mari decît cele turnate în Europa pînă către mijlocul sec. XIX. Calitatea metalului obţinut era cu totul remarcabilă. Se crede că ei ar fi reuşit să obţină şi oţelul (egiptenii, grecii şi perşii vorbesc despre „oţelul din India4'), dar nu ni s-a transmis nici o indicaţie asupra tehnicii folosite.
Mineritul era de asemenea foarte dezvoltat. Se pare că inzii antici au fost cel dinţii popor care au exploatat mine de aur. în sec. V î.e.n. cea mai mare parte din aurul folosit în întreg Imperiul persan provenea din India. Minele de argint, de cupru, de plumb, de zinc, de fier sau de cositor erau exploatate în India încă de acum 3 500 de ani.
Nivelul artizanal ajunsese la un grad foarte înalt. în sec. XII e.n. chinezii aduceau din India lentile pentru ochelari; iar în 1293 Marco Polo scria: „Se fac aici broderii care sînt cele mai delicate din cîte se pot vedea în toată lumea44. Dexteritatea meşteşugarilor se manifesta în toate domeniile: a împletitorilor de coşuri, umbrele şi evantaie; a ţesătorilor care în ţesături extrem de fine de bumbac sau de mătase foloseau şi fire de aur; a sculptorilor care lucrau din fildeş (de preferinţă, de elefant viu) statuete, picioare sculptate de pat şi de scaune, mînere pentru oglinzi, plăci aplicate, — sculpturi din care cunoaştem splendide exemplare datînd din sec. I e.n.; bijutierii care lucrau mult în aur, tras în foiţe extrem de subţiri, şi care cunoşteau tehnica auritului, a argintatului şi a aliajelor (dintr-un aliaj de mercur obţineau admirabile perle artificiale). Foarte căutaţi şi preţuiţi erau meşterii de ghirlande, pentru compoziţiile lor de flori fixate pe un suport de trestii sau tije de bumbac; compoziţii uneori combinate cu pene de păun, cu scoici, cu frunze şi seminţe diferite, — toate aranjate cu multă fantezie şi bun gust. Şi meşteşugul florarilor figura, bineînţeles, pe lista celor „64 de arte44.
în afara acestei liste însă, mai erau catalogate şi alte profesiuni şi ocupaţii, — pescarii, vînătorii, păsărarii, tăietorii de liane, culegătorii de frunze pentru împletituri, culegătorii de miere de albine sălbatice, şi chiar adunăturii de crengi uscate din păduri.
Meşteşugarii de toate categoriile erau permanent şi sever controlaţi de funcţionarii respectivi ai statului. Plăteau tot felul de taxe21, precum şi impozite care, în funcţie de veniturile realizate, variau între 4% şi 50% din încasări.
Aproape totdeauna meseriile se transmiteau din tată-n fiu şi se practicau în familie, fără lucrători salariaţi din afară. Unii meşteşugari se asociau în cooperative, dar toţi erau organizaţi în bresle. Numărul breslelor, la început de 18, a ajuns pînă la 30 (incluzîndu-i şi pe negustori). Erau organizaţi în
21	Pentru atelierele lor, pentru sculele şi uneltele pe care le foloseau, — taxă care se percepea de trei ori pe an ; apoi, pentru balanţele, măsurile şi greutăţile folosite.
SCHIMBURILE COMERCIALE
2#f
corporaţii şi păstorii, şi marinarii, şi zarafii sau cămătarii, şi chiar brahmanii experţi în studiul Vedelor î Fireşte că nu toate corporaţiile se bucurau de aceeaşi consideraţie; erau socotite inferioare breslele căruţaşilor, olarilor, şi mai ales ale bărbierilor, măcelarilor sau a ghicitorilor. Fiecare breaslă îşi avea sigiliul, steagul şi şeful ei, care trebuia să dovedească în prealabil o capacitate profesională deosebită. Şeful unei bresle — funcţie atît de importantă încît titularul ei putea deveni chiar consilier al regelui — era secundat în activitatea sa de un secretar şi de un grup de ajutoare însărcinate să-i aducă la îndeplinire deciziile. El fixa condiţiile de muncă, stabilea normele şi salariile, judeca eventualele litigii care se iveau între membrii breslei, organiza şi conducea miliţia breslei, — miliţie care, în caz de război, era încorporată în armata generală a statului. Excluderea din breaslă sau admiterea unor noi membri era hotărîtă de adunarea generală a breslei. Uneori o corporaţie lua şi forma de bancă de ajutor reciproc.
Prin felul în care erau organizate şi prin disciplina lor riguroasă, corporaţiile îşi cîştigaseră un prestigiu unanim recunoscut: însuşi regele era obligat să le respecte uzanţele şi să le recunoască deciziile.
SCHIMBURILE COMERCIALE
Schimburile comerciale erau — încă din epoca vedică — atît de intense încît textele brahmanice îi condamna aspru pentru rapacitatea lor pe negustorii care realizaseră averi considerabile.
La acea dată nu existau pieţe. Drumurile care legau satele între ele erau aproape impracticabile, iar schimburile se efectuau la punctele de încrucişare a principalelor drumuri. Dar încă în sec. III î.e.n. la graniţele ţării funcţionau tîrguri relativ mari. în timpul dinastiei Maurya (sec. IV—III î.e.n.) s-a construit un drum imperial după model persan, lung de aproape 2 000 km; relaţiile comerciale au devenit mai active; din Pataliputra, capitala imperiului, porneau cinci drumuri mari, străbătînd jungla, ţinuturi mlăştinoase, terenuri stîncoase; drumuri bine întreţinute, practicabile şi în sezonul ploilor, drumuri largi de 10 m, avînd pe margini şanţuri de scurgere, arbori plantaţi pentru fixarea terenului, drumuri cu puţuri; pe traseul lor, cu hanuri şi posturi de pază, iar la o distanţă de un kilometru şi jumătate unul de altul, stîlpi şi inscripţii indicînd direcţiile şi distanţele. Caravanelor, însoţite de paznici înarmaţi, li se asociau — contra plată — şi călători izolaţi.
Organizarea unei caravane era o operaţie lungă, complicată şi plină de riscuri: fluviile trebuiau trecute pe bacuri, poduri nu existau, în junglă pîndeau tot felul de animale sălbatice, precum şi săgeţile otrăvite ale triburilor primitive; iar în păduri, aşteptau bandele organizate de tîlhari. Prin deşert, drumul se făcea numai noaptea. Soarta caravanei era în mîinile unui localnic plătit — „pilotul nisipurilor" — care se orienta după stele. Taxele de trecere pe care trebuia să le plătească o caravană erau mai mici pentru transportul de grîne, ulei, zahăr sau vase de argilă; dar pentru alte articole putea ajunge pînă la o cincime din valoarea lor.
Bogăţiile fabuloase care se adunaseră în trezoreria statului în timpul dinastiei Maurya proveneau în mare parte din comerţul maritim. Legăturile
262
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
comerciale pe mare cu Mesopotamia datau, cum s-a văzut, desigur din mileniul al III-lea î.e.n. — dacă nu chiar dinainte. în jurul anului 1 000 î.e.n. legăturile comerciale maritime cu Mesopotamia, Arabia şi Egipt erau intense. Regii dinastiei Maurya posedau o flotă proprie; dar flota comercială aparţinea în majoritate grupurilor de negustori sau de „armatori4*. în secolele următoare India va deveni una din primele puteri maritime comerciale ale lumii. Corăbiile indiene — care le concurau pe cele greceşti sau romane, pe cele persane, arabe sau chineze — au stabilit contacte comerciale foarte active şi cu coasta orientală a Africii şi mai ales (începînd din sec. IV î.e.n.) cu Birmania şi Extremul Orient, unde făceau joncţiunea cu unităţile comerciale chineze. Din sec. V î.e.n. în sistemul Indiei de raporturi comerciale intră şi ţinuturile Indochinei şi Indoneziei; iar din sec. I e.n* (în timpul dinastiei Gupta), — Sumatra, Java şi Madagascar.
în ultimele secole ale erei vechi negustorii greci umpleau tîrguriie de pe coastele indiene. Iar din primele secole ale erei noastre s-au stabilit servicii comerciale regulate între Roma şi coastele Indiei (călătoria pe mare durînd un an, dus-întors). Din India, negustorii aduceau 1a Roma, în cantităţi masive, mirodenii şi parfumuri indiene, mătăsuri şi brocarturi, muselină şi ţesături cu fire de aur, — dar şi leoparzi şi tigri pentru „vînătorile44 din circuri. Marile corăbii indiene puteau transporta uşor, la această dată, pînă la 20 000 de amfore pline. Începînd din sec. VII e.n. comerţul cu India a devenit monopolul musulmanilor (deşi invazia musulmană începe în sec. XII). Opt secole mai tîrziu, odată cu debarcarea lui Vasco da Gama pe coasta Malabar, comerţul cu India a intrat într-o fază nouă, de relaţii sporite cu Europa occidentală; relaţii care s-au intensificat în secolul următor, cînd porturile Veneţiei, Geno-vei sau Pisei tranzitau mărfurile indiene spre alte puncte ale Europei.
Dispoziţii precise şi detaliate reglementau condiţiile circulaţiei maritime şi fluviale. în sarcina unui departament central (a unui „minister44) cădea reprimarea acţiunilor de piraterie, perceperea taxelor portuare, precum şi organizarea unui serviciu de salvare în caz de furtuni. — Un amănunt, nu lipsit de interes: ortodoxia brahmană interzicea călătoria pe mare. Un brahman care „trecea apa44 era exclus din casta sa; de aceea navigaţia şi comerţul maritim au fost promovate în mod deosebit — cu beneficiile considerabile şi multilaterale rezultînd din acest fapt — de mediile buddbiste.
Dintre mărfurile exportate, cel mai căutat era fildeşul, brut sau sculptat. De asemenea, pietrele preţioase (şi perlele de Ceylon) care aveau o mare faimă şi pentru care se plăteau, în aur, sume imense: diamante, agata, ametiste, rubine, smaralde, berii, acvamarinu! în special de culoare verde, etc. India exporta apoi în mari cantităţi carapace de broască ţestoasă, piei de şopîrle gigante, vopsea roşie şi lac. în acelaşi timp făcea şi comerţ de tranzit — cu piei şi blănuri de tigru, leopard şi jder din Tibet, cu ţesături de lină din Kaşmir, cu mătase din China. Exporta apoi alte produse proprii: lemn preţios de abanos, de trandafir sau de santal, diferite răşini, parfumuri şi mirodenii, fructe şi zarzavaturi (nuca de cocos, banane, pepene galben, castraveţi şi ceapă). Nu lipseau nici alte articole locale, exotice: maimuţe domesticite, papagali, fazani, şerpi, elefanţi.
în schimb, volumul importului era mai redus. Primul loc între articolele de import îl ocupau caii, pentru grajdurile regale sau ale nobililor; apoi sclave din Grecia — în schimbul cărora arabii exportau în Grecia sclave indiene.
LOCUINŢA. ÎMBRĂCĂMINTEA. ALIMENTAŢIA
263
locuinţa. Îmbrăcămintea, alimentaţia
Tabloul vieţii cotidiene completează imaginea civilizaţiei indiene cu alte aspecte originale.
Locuinţele erau, la toate nivelurile sociale, aproape numai din lemn. Casele ţăranilor erau făcute din chirpici, cu şarpantă de bambus, cu o singură uşă şi o fereastră, cu acoperişul din trestie sau din frunze de palmier, —• case uşor expuse incendiilor şi dezastruoaselor inundaţii. In general aveau o încăpere pentru dormit, o mică bucătărie şi o altă încăpere pentru oaspeţi. Un pat şi cîteva mese joase, fără scaune, formau tot mobilierul. Vasele de lut sau de aramă serveau pentru păstrarea proviziilor; pentru mîncât, oamenii se serveau de frunze late şi mai groase pe care apoi le aruncau, căci era oprit să mănînce de două ori din aceeaşi „farfurie". Chiar cei care se foloseau de farfurii de lut, după ce mîncau le spărgeau.
La oraş, casele — în special ale celor bogaţi, evident, — erau mai solid construite. Aveau un etaj (rareori două), cu faţada tencuită şi văruită, şi o curte cu clădiri anexe. In unele cazuri, acoperişul — plan — de olane sau de şindrilă, servea drept terasă în nopţile de vară tropicală. Parterul era construit din cărămidă arsă, din piatră sau — excepţional — chiar din marmură; iar etajele — care se retrăgeau progresiv — din lemn, incrustat cu pietre colorate. Scări interioare duceau pînă la ultimul etaj, unde era dormitorul, — poetic numit: „refugiul porumbeilor". Primul nivel avea o verandă cu coloane, celelalte aveau coloane; tavanele erau adeseori pictate, ferestrele aveau jaluzele de lemn dantelat sau perdele decorate, iar de ferestre erau atîrnate colivii cu diferite specii de papagali. Nu puteau lipsi camerele rezervate oaspeţilor, nici „camera secretă", cu locul ascuns (indicat pe o mică placă ce se transmitea urmaşilor) în care se păstrau banii, bijuteriile şi obiectele mai preţioase.
In interiorul caselor celor mai bogaţi pereţii aveau uneori şi nişe cu vase de aramă sau cu statuete de bronz şi de fildeş. încăperile unui nivel erau despărţite nu de pereţi, ci de rogojini sau de tapete decorate, atîrnînd de vergele metalice. Camerele erau răcorite cu ajutorul unor vase poroase de lut în care apa era mereu schimbată; şi erau parfumate fie de mirosul florilor aranjate în ghirlande, fie arzîndu-se bastonaşe de lemn mirositor. Seara, iluminaţia se făcea cu opaiţe plasate în nişele pereţilor, sau — în casele celor foarte înstăriţi — cu torţe pe care le ţineau permanent servitorii casei. în casele mai luxoase, bineînţeles că şi mobilierul era mai rafinat: paturi cu perne (pentru cap şi pentru picioare) şi cu baldachine decorate, un divan, un (singur) scaun, mare şi bogat sculptat sau intarsiat. De asemenea, mesuţe de toaletă, etajere pentru cărţi (scrise pe frunze de palmier), coşuri pentru flori, un joc de şah, covoare şi cîteva perne colorate, aranjate pe jos.
în curte, pe lîngă alte dependinţe (grajduri, pivniţă, magazie de provizii, un pavilion pentru jocuri, un altul pentru oaspeţii în trecere, o colivie mare pentru păsări rare, etc.) se mai afla şi o sală de baie — prin care treceau, obligatoriu, oaspeţii la sosire, precum şi medicul casei. în casele celor foarte bogaţi, în loc de o singură sală de baie era o întreagă clădire, cu trei încăperi tapetate cu piele, cu o baie de aburi — invenţie indiană, cum o socoteau ei, —- cu duş cu apă caldă şi, afară, cu o piscină anexă.
264
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
Grija cu totul deosebită a indienilor pentru igienă şi curăţenia corporală a devenit proverbială. Baia zilnică şi „peria*4 de dinţi sînt considerate invenţii indiene. Indienii aparţinînd primelor trei caste se îmbăiau zilnic, îşi schimbau zilnic lenjeria şi se spălau pe mîini — brahmanii se spălau şi pe picioare — înaintea fiecărei mese. Mîncarea rămasă o aruncau, nu se serveau de două ori de aceeaşi farfurie, după fiecare masă se spălau pe dinţi — brahmanul chiar de 7 ori pe zi, — folosind însă o singură dată „peria44 de dinţi. (De fapt, „peria44 era o bucată de scoarţă moale de copac). — Mărturia călătorului chinez din sec. VII e.n. în India, Yuan Ciuang, este precisă şi elocventă în această privinţă.
La nivelul posibilităţilor celor mai bogaţi casele mai aveau şi o grădină cu zarzavaturi (în realitate, mai mult cu plante medicinale), dar şi grădini cu banani, palmieri şi boschete de flori puternic mirositoare; apoipergole cu plante decorative agăţătoare, şi un bazin cu flori de lotus şi cu un mic părîu pentru abîuţiunile rituale zilnice. Anumite feluri de animale şi de păsări erau ţinute pe lingă fiecare casă, — pisici, păuni, papagali şi nelipsitele manguste — păzitorul ideal contra teribililor şerpi tropicali.
Mai variată încă — şi nu numai în funcţie de situaţia economică a fiecăruia sau de casta căreia îi aparţinea, ci şi de regiune, deci de climă — era îmbrăcămintea.
în clima tropicală şi subtropicală a Indiei centrale şi meridionale îmbrăcămintea nu putea avea funcţia de a proteja contra frigului. în sud, atît bărbaţii cît şi femeile umblau desculţi şi cu bustul gol (cel puţin pînă în sec. XVII e.n.). Cînd purtau sandale, acestea nu puteau fi decît din pînză sau din împletituri, iar nu (pentru a se respecta prescripţiile religioase) din pielea unui animal ucis. La nevoie bustul era acoperit, înfăşurat lejer cu o bucată lungă de pînză, cu capătul liber aruncat pe umărul stîng. — Pe cap, după invazia musulmană (sec. XIII e.n.), bărbaţii au adoptat portul turbanului, aranjat potrivit felului specific impus de casta respectivă. Turbanul era confecţionat dintr-o fîşie de pînză a cărei lungime putea ajunge pînă la 20 m.
Numai în cazuri excepţionale, şi în regiunile nordice ale Indiei, a apărut costumul diferenţiat, propriu unor anumite profesiuni. Soldaţii, de pildă, purtau o haină, un fel de jachetă cu mîneci scurte; vînătorii şi pescarii, o îmbrăcăminte potrivită de protecţie; în timp ce brahmanii (în timpurile cele mai vechi) şi pustnicii din păduri se mulţumeau să se „înveşmînteze46 cu frunze late sau cu scoarţe subţiri de copaci şi cu o blană aruncată pe umeri, Buddhiştii din secolele IV-III î.e.n. purtau un şorţ făcut din bucăţi vechi de pînză cusute laolaltă de ei, iar dacă primeau în dar o bucată nouă de pînză sau de stofă trebuiau să şi-o picteze în culori cît mai neplăcute. Mai tîrziu a apărut şi veş~ mîntul propriu călugărilor, confecţionat din trei bucăţi de stofă de culoare brună-gălbuie.
în India, funcţia principală a îmbrăcămintei a fost totdeauna aceea de a indica poziţia economică şi socială a celui ce o purta, de a ascunde eventualele defecte sau imperfecţiuni fizice, de a evidenţia frumuseţea corpului — în special feminin, fireşte, — şi de a constitui prin sine însăşi o podoabă. Femeile îndeosebi îmbrăcau — şi îmbracă pînă azi — acel veşmînt (în ocazii festive — din mătase fină, transparentă), necroit şi necusut; acel sari care, trecut peste umeri şi înfăşurînd bustul şi şoldurile, scoate în evidenţă formele, cade pînă la glezne (lăsînd însă complet neacoperită o zonă în partea inferioară a bustului), şi dînd în felul acesta femeii care-1 poartă posibilitatea de a-şi compune singură — după felul în care şi-l înfăşoară în jurul corpului — „modele44 dife-
LOCUINŢA. ÎMBRĂCĂMINTEA. ALIMENTAŢIA
265
rite, ele o excepţională eleganţă. — Părul, de obicei uns pentru a fi protejat de căldura soarelui, era — şi este şi azi — pieptănat cu cărare la mijloc. Fardurile erau foarte mult folosite de femei. Un inel prins in nara stingă (azi, în u-cele regiuni, un buton de metal) arăta că femeia respectivă era căsătorită. Iar un mic semn rotund de culoare roşie, neagră sau albastră, făcut în mijlocul frunţii indica apartenenţa femeii la o anumită castă sau religie.
Pe cît de simplă era îmbrăcămintea pe atît de bogate erau bijuteriile pe care le purtau atît femeile cît şi bărbaţii. Lănţişoare de aur sau coliere de perle în mai multe şiraguri, un singur şirag de perle purtat strîns în jurul gitului, o broşa prinsă la şold, brăţări pe braţ, pe antebraţ, la încheietura mîinii sau la glezne, completau „spectacolul^ distinsei prezenţe a femeii indiene.
Clima şi generozitatea solului Indiei permiteau o alimentaţie destul de variată,
Baza o constituia orezul, pregătit în nenumărate feluri, cu o mare diversitate de legume şi de sosuri. Din făina de orez se pregăteau şi un fel de clătite mai groase, dejunul obişnuit — şi azi —al ţăranului. Mîncarea lui obişnuită era pregătită din grîu sau orz, fiert şi prăjit. O gamă bogată de mîncări era furnizată de zarzavaturi, în special de fasole şi linte. Uleiul consumat pentru gătit era extras din seminţe de in, de susan şi de muştar. Trestia de zahăr se consuma adesea în stare naturală; dar mai ales servea la prepararea unui suc foarte apreciat, precum şi a zahărului — unul din produsele indiene cele mai căutate în alte ţări. Numărul plantelor comestibile folosite de indieni era imens. Foarte mult se foloseau mirodeniile — piperul, muştarul, chimionul, co~ riandrul, maghiranul, cuişoara, — pentru pregătirea supelor şi a sosurilor picante. în schimb indienii nu suportau mirosul de ceapă şi de usturoi, care nu puteau fi consumate decît în afara oraşelor22.
Lumea modestă nu-şi putea permite luxul cărnii de vită decît foarte rar. Se mulţumea cu peşte, cu păsări de curte (la marile sărbători — carne de păun), sau cu ceea ce îi furnizau păsărarii (potîrnichi, prepeliţe, vrăbii, cocoş sălbatic, etc.). Mai rar — şi numai cei înstăriţi — consumau carne de berbec, de ied sau de viţel. Era interzisă de prescripţiile religioase carnea animalelor care dau lapte — în afară de gazelă. De asemenea şi a altor cîteva animale, înşirate într-o relatare a unui călător chinez din sec .VII e. n.: elefant, măgar, cal, porc, cîine, vulpe, lup, leu sau maimuţă. în familiile brahmane ortodoxe era oprit să se mănînce peşte sau carne, decît în anumite ocazii. Carnea — afară de cea de pasăre — era pregătită numai fiartă; dar i se dădea gust adăugîndu-i-se sosuri de ierburi acide, de agrişe, de sucuri de fructe (lămîi, portocale, rodii, etc.) — Brah-manismul (mai tîrziu şi buddhismul) interzicea uciderea animalelor, şi deci şi consumul de carne; interdicţie căreia i-a urmat în curînd atenuanta: decît cu condiţia ca animalul să fi fost ucis de altcineva. Ca urmare, consumul de carne a devenit liber — dar măcelarii au continuat să rămînă dispreţuiţi pentru profesiunea lor.
22	Prinzui se desfăşura — cel puţin în urmă cu cincisprezece sau douăzeci de secole — după un anumit ritual. Mai întîi, în semn de respect, copiii spălau picioarele părinţilor. Apoi, femeia îl servea pe soţ, adueîndu-iun vas cu apă de spălat pe miini, pe urmă felurile de mîn-care, fiecare pe o frunză de bananier.Bărbatul miilea —■ servindu-se numai de degetele mîinii drepte —• şi la urmă se spăla pe dinţi. După care, începea să mănînce şi soţia, servită de copii. Aceştia mîneau după ce mama termina masa.
266
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
La mesele regelui sau ale nobililor se serveau, ca desert, brînzeturi uşoare, felii subţiri de nucă de cocos, perişoare de orez cu zahăr prăjite în unt, banane fierte în lapte dulce, prăjituri variate pregătite cu unt şi melasă; iar la urmă — orez cu sare şi un pahar de zer! Ca băuturi la masă, mai obişnuite erau apa şi laptele bătut, dar şi diferite sucuri fermentate de fructe (interzise însă brahmanilor). Ţăranii beau băuturi alcoolice (dar numai în cîreiumi — aceste băuturi fiind supuse unor taxe mari), pregătite pe bază de orez, suc de palmier, de nucă de cocos sau de melasă condimentată cu piper. Cei ce aparţineau castei vaişya preferau băuturile cele mai tari, extrase din flori foarte parfumate; iar cei din casta kşairiya, un vin preparat din trestie de zahăr. Vinul de struguri era atît de rar şi de scump încît se găsea numai la masa regelui.
EDUCAŢIA
Pentru un indian, prima îndatorire morală — după îndatoririle religioase — era să aibă copii. Era şi aceasta tot o datorie de ordin religios, într-un fel; căci a avea copii însemna a asigura continuitatea cultului familial al strămoşilor. De aceea avortul era considerat o crimă la fel de gravă ca asasinarea unui brahman.
Naşterea unui copil — precedată şi urmată de ritualuri numeroase şi complicate — era socotită un eveniment impur, de întinare, depîngărire; drept care, după zece zile de la naşterea copilului, părinţii şi copilul trebuiau să îndeplinească anumite rituri de purificare. Copiii de sex masculin erau totdeauna întîmpinaţi cu bucurie; dar fetele — în special pentru familiile sărace — erau socotite o adevărată nenorocire. în primii ani copiii umblau complet goi. La vîr-sta de 5 ani copilul (dar nu cel aparţinînd ultimei caste, fireşte) era învăţat să citească şi să socotească. Scrisul n-avea — pînă în secolul trecut — o mare importanţă în educaţia copiilor; cunoştinţele se însuşeau numai pe calea memorizării. Învăţămîntul primar (fiecare sat îşi avea un învăţător al său) era predat de brahmani pe lîngă temple. în secolul al XVI-lea, numai în provincia Bengal existau 180.000 de şcoli. Deţinut exclusiv de preoţi, învăţămîntul era impregnat de un conţinut religios. De la 8 ani copilul brahmanului (la 10 ani cel al unui kşairiya şi la 12 al unui vaişya) urma solemna iniţiere ce consacra intrarea copilului în societate.
Cu aceasta el începea, sub îndrumarea maestrului său (guru) o perioadă de studiu foarte intens, care dura pînă la vîrsta de 16-18 ani, supus unei discipline riguroase, într-o mănăstire23 , unde tinerilor li se dădea o educaţie morală severă şi unde se predau materii diverse (gramatică, literatură, logică, filozofie, medicină, chimie, astronomie, matematică, ş.a.). Nivelul era incontestabil superior (de ex. în domeniul matematicii) faţă de învăţămîntul din alte ţări la acea data — sec. V î.e.n.-sec. VII e.n.
în afară de aceste instituţii de învăţămînt mănăstireşti mai existau în India — încă înaintea erei noastre — adevărate universităţi (la Benares încă din
23	Baddhiştii aveau şcoli in cadrul mănăstirilor lor. Hinduşii nu aveau mănăstiri; copiii lor învăţau în şcoli particulare, conduse de un guru şi subvenţionate de stat.
CÂ6ATORIA. situaţia femeii
267
sec. IV î.e.n.5 la Taxila — renumită în toată Asia, — la Kanei, la A janta; sau universitatea buddhistă din Nalanda, mîndria Indiei antice şi medievale). U-niversităţile aveau profesori renumiţi (temporar predau aici şi învăţaţi străini) şi numeroase colegii: unul singur putea avea pînă la 500 de studenţi. La u-niversitatea din Nalanda — fondată în sec. V î.e.n. — durata studiilor era de 12 ani, iar numărul tinerilor care studiau aici ajunsese (în secolele VII — VIII e.n.) aproape de zece mii. — Acelaşi călător chinez din sec. VII e.n. ne mai informează că o universitate indiană avea cam 100 de săli de curs, cîteva biblioteci mari, iar pentru dormitoarele studenţilor, 6 clădiri de cîte 4 nivele. — Ce dezastru a însemnat pentru viaţa culturală a Indiei anul 1197 cînd invadatorii musulmani au ras la pămînt Nalanda, masacrînd toţi călugării-profesoriî
CĂSĂTORIA. SITUAŢIA FEMEII
La fel de obligatoriu ca faptul de a avea copii era şi căsătoria. Un bărbat necăsătorit era dispreţuit de toţi, situîndu-se singur în afara societăţii.
Legile brahmanice codificau, riguros şi precis, opt tipuri de căsătorie. Părinţii combinau căsătoria copiilor lor încă de mici, căsătorindu-i efectiv cînd fata (care trebuia neapărat să aparţină aceleiaşi caste din care făcea parte şi băiatul) împlinea abia 12 ani24 , chiar dacă nu era încă nubilă25. E interesant de notat că acest obicei a fost cu mult mai rar practicat în epocile vechi decît încep înd din primele timpuri ale Evului Mediu. — în felul acesta, viaţa femeii — căreia i se atribuia în principal funcţia de reproducţie26 — era dedicată exclusiv căminului. Pe de altă parte, este adevărat că practica acestui obicei reducea considerabil proporţiile fenomenului prostituţiei — care în general era limitată la forma religioasă a practicării ei în incinta templului (deşi practicarea „prostituţiei sacre'4 nu era rezervată exclusiv brahmanilor-saeerdoţi)27.
Adulterul era un fapt rar. Poligamia era permisă (dar legile brahmanice recomandau monogam ia). Căsătoria era indisolubilă, divorţul nu era admis— decît în vremuri foarte de demult (Codul lui Mânu aprobă divorţul în anumite
24	Dar Codul lui Mânu prevede: „Dacă se prezintă un pretendent distins, frumos., din aceeaşi casta, tatăl va putea să-i dea fiica în căsătorie, după rinduială, chiar dacă ea n-a împlinit încă vîrsta de 8 ani" (IX, 88). — După care, urmează şi alte prescripţii tot atît de ciudate: îa trei ani după ce devine nubilă fata îşi poate alege singură bărbatul ; în care caz nu poate primi nici un obiect de podoabă din partea familiei ei; iar bărbatul nu va mai datora tatălui ei „preţul nupţial"; un bărbat de 30 de ani poate lua o fată de 12 pe care o iubeşte ; iar la 24 de ani, o fată de 8 ani, — etc. (IX, 90—94).
25	Obicei pe care Mahatma Gandhi îl condamna ca pe „cea mai grosolană superstiţie" — care n-a fost prohibită decît de constituţie (in anul 1949). Dar căsătoria fetelor sub 14 ani a fost interzisă încă din deceniile 3—4 ale secolului nostru.
26	„Femeile au fost create pentru a a duce pe lume copii, iar bărbaţii pentru a perpetua neamul**. — „Să aducă pe lume copii, să-i îngrijească, să supravegheze treburile casei în toate amănuntele, acestea sînt îndatoririle femeii" (Codul lui Mânu, IX, 96, 27).
27	Dansatoarele templelor erau socotite „iubitele zeului". Curtezanele propriu-zise locuiau în cartiere rezervate lor, se bucurau chiar de un oarecare prestigiu în viaţa socială (pentru cultura lor artistică şi literară) şi erau în general bogate. Multe piese de teatru în sanscrită au curtezane drept eroine principale.
268
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
cazuri (vd. nota 28) şi numai pentru cei care aparţineau ultimelor două caste, în timpurile vedice femeia se bucura de o consideraţie incontestabilă; începînd însă cam din secolul al II-lea î.e.n., sub influenţa concepţiilor brahmanice, iar mai tîrziu şi a islamismului, poziţia femeii a decăzut considerabil.
Dar situaţia femeii indiene era superioară celei a femeii din alte ţări ale Orientului Antic. (Dovadă—printre altele — cultul zeiţei Shakti, „puterea“ cosmică, energia feminină atribuită tuturor zeilor, în special la Şiva — în care caz Shakti apare ca soţia sa; „Zeiţa care cu puterea ei a lărgit acest univers.,, şi pe care toţi zeii şi înţelepţii o cinstesc noi ne închinăm ei“ — spune un text sacru (Devi-Mahaimya, sec. VI î.e.n.).E adevărat că i se interzicea cunoaşterea Vedelor (rezervată dealtminteri numai specialiştilor) şi că nu avea acces la instrucţiune (decît femeile din marile familii, sau prostituatele templelor). în schimb femeia nu putea fi repudiată de soţ decît în cazuri bine determinate28 şi atunci însă păstrîndu-şi zestrea ca proprietate personală. Ea conducea toate treburile casei, lua parte alături de soţ la anumite sărbători şi festivităţi — de pildă la nunţi — şi era foarte respectată ca mama copiilor ei29.
Dar odată cu stăpînirea musulmană — care a înseninat o perioadă de decădere a spiritualităţii indiene, fapt care a afectat toate laturile vieţii sociale — situaţia femeii a decăzut şi mai mult. îndeosebi începînd cam din sec. XIII femeia era obligată să iasă numai dacă un văl îi acoperea faţa; i se impunea o viaţă de izolare atît de severă îneît nici în casă nu se putea arăta decît în faţa soţului şi copiilor ei. Izolarea obligatorie a femeii căpătase — încă din timpurile mai vechi — o formă foarte grea, în cazul cînd rămînea văduvă. Astfel, în familie văduva rămînea subordonată autorităţii fiului său mai mare. în caz că nu avea copii trebuia (ca o reminiscenţă a obiceiului ancestral al leviratului) să se recăsătorească cu o rudă apropiată a soţului decedat. Nul se mai permitea să poarte bijuterii, nu mai putea folosi farduri sau parfumuri, părul şi-l purta într-un anumit fel pieptănat, dormea pe jos, mîncă o dată pe zi — o masă vegetaria-nă (văduvele din castele superioare sînt, şi azi, vegetariene). Căsătoria fiind considerată indisolubilă chiar şi după moartea bărbatului, văduva nu se
28	Dacă e beţivă, cu purtări rele, nesupusă, .bolnavă, rea sau risipitoare (ibidem, IX, 80). „O femeie sterilă poate fi repudiată în aî optulea an de căsătorie, o femeie ai cărei copii au murit toţi într-al zecelea, o femeie care n-a născut decît fete într-al doisprezecelea" (IX, 81). —- „Dar o femeie bolnavă care are o fire bună şi este virtuoasă în purtările ei nu poate fi repudiată decît cu consimţăm intui ei şi niciodată nu trebuie să fie tratată fără respect**'(IX, 82). — „Zi şi noapte femeile trebuie ţinute sub dependenta soţilor lor... Femeia nu trebuie să fie niciodată independentă" (ÎX, 2, 3); dar „nimeni nu poate păzi femeile cu forţa... numai acele sînt bine păzite care se păzesc ele singure" (IX, 10, 12). — Cît timp poligamia a fost permisă, nu s-a ridicat problema repudierii femeii: bărbatul era obligat să-şi întreţină toate soţiile.
29	Chiar Codul lui Manii — care datează din perioada cuprinsă intre anii 200 i.e.n.-200 e.n. şi care de obicei nu prea era indulgent faţă de femeie -—ţinea totuşi să consemneze tradiţiile străvechi, vedice: „Bărbatul complet este alcătuit din soţia lui, din el însuşi şi din copiii săi... Bărbatul şi femeia sa una sînt... Fidelitatea reciprocă durează pină la moarte —iată ceea ce trebuie considerat ca fiind legea supremă pentru bărbat şi femeie... Legea privind bărbatul si femeia este legea care are ca temelie afecţiunea" (IX, 45, 101, 103).
CĂSĂTORIA. SITUAŢIA FEMEII
269
Figură feminină. De pe o sculptură din stupă din Amaravatl (150-200 e.n.)
mai putea recăsători — pentru ca astfel să îşi poată reîntîlni soţul într-o viitoare existenţă — decît, eventual, cînd nu avusese copii; sau cînd noul şef al familiei ei o putea obliga să nu se recăsătorească30. Dar practic, recăsătoria văduvelor era legalizată încă în secolul trecut.
în vechime însă situaţia femeii rămasă văduvă era mult mai tragică — cel puţin în epocile cînd femeia era supusă bărbatului. Era obiceiul — dealtminteri practicat foarte rar — al sinuciderii voluntare (saii — cuvînt care se traduce prin „soţie devotată"). în timp ce se desfăşura ceremonia arderii corpului soţului defunct, văduva se arunca pe rugul în'flăcări lăsîndu-se să ardă devie. Prima menţiune a acestei practici ciudate datează din anul 510 e.n., dar obiceiul (căruia indologii englezi, în special, i-au dat proporţii mult exagerate) era mult mai vechi. Atharva Veda (culegere care datează din a doua jumătate a mileniului al Il-lea î.e.n.) vorbeşte despre sati ca despre un obicei străvechi. în jurul anului 1000 î.e.n. nu mai era prescris de Rig Veda> iar Codul lui Mânu nu-1 pomeneşte. Cu toate acestea, în secolul al IV-lea î.e.n. se mai practica încă; la un trib din Pendjab era un obicei obligatoriu în acea epocă, iar brahmanii l-au acceptat şi ei. Practica lui era generală la mongoli; în Mahabharata sînt citate mai multe cazuri de sati; la un trib din India meridională (la teluguşi) sinuciderea voluntară prin ardere era înlocuită cu îngroparea de vie a văduvei; şi desigur că obiceiul sati a continuat şi după invazia musulmanilor (care îl priveau cu oroare)31. 80 81
80	Această normă a fost abrogată abia în urmă cu trei decenii de noua constituţie a Indiei.
81	Acest sinistru obicei a fost abolit lega] abia în secolul trecut (în 1829),
270
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA
Poate că în mai mare măsură decît în alte ţări ale Orientului Antic, în India noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă devenea şi o normă care reglementa, juridic, raporturile sociale. Cînd, în perioada de elaborare a brahmanelor (secolele VIII—VI î.e.n.) au început să fie fixate şi relaţiile de drept, ansamblul de obiceiuri şi de tradiţii au fost puse în strînsă legătură cu prescripţiile, cu dogmele şi cu ritualurile religioase. „Legea44 exprima un ideal religios, aplicat şi la relaţiile sociale. „Legea44 (Dharma — „buna conduită44) în India, apare ca un ciudat amestec de reguli de castă, de dispoziţii regale şi de obiceiuri rurale. Nu exista un „cod“ (penal, civil, etc.), în înţelesul european al cuvîntului, un cod care să aibă putere de lege. Legile erau redactate în formă de proză aforistică (suiras), în care se intercalau sentenţe morale, în versuri.
Dintre aceste culegeri de norme religioase, morale, civile, juridice— fiecare culegere fiind redactată de o şcoală sau de o sectă brahmanică, avînd autoritate asupra adepţilor respectivi şi fiecare culegere fiind un adevărat manual juridic de şcoală, versificat—cea mai cunoscută este Codu l sau Legi le lui Mânu32, al cărei nucleu originar a fost probabil o sutra din sec. V—IV î.e.n. Acest „Cod44, compilaţie ordonată de norme şi tradiţii, a devenit cu timpul regulament de conduită individuală şi de comportare socială, general acceptat (sau mai degrabă impus), cu scopul evident dea consfinţi sistemul imuabil al castelor şi hegemonia brahmanilor.
Justiţia era aplicată — după caz — de capul familiei, de căpetenia satului, de şeful castei respective, de tribunalul corporaţiei, de guvernatorul provinciei, de „ministrul de justiţie44 al regatului, sau chiar — în cazuri cu totul grave — personal de rege. Regele rămînea răspunzător, în principiu, dacă a fost dată o hotărîre nedreaptă sau dacă o crimă a rămas nepedepsită. Regele delega magistraţii care trebuiau să cunoască bine aproximativ 8.000 de articole şi dispoziţii judiciare (de drept desigur cutumiar), secondaţi de un „grefier44, un scrib şi un „portărel44 (dacă°putem adopta terminologia noastră respectivă).
Cauzele penale erau judecate în general de brahmani, iar cele civile, de magistraţi laici numiţi dintre membrii următoarelor două caste. Organele judiciare stabil constituite erau tribunalele rurale (compuse din trei judecători pentru un grup de zece sate) şi înaltele curţi judecătoreşti, la oraşe. Breslele îşi aveau legislaţiile lor speciale. Ca procedură, reclamantul îşi prezenta plînge-rea în scris, căutîndu-şi trei martori, care reprezentau „apărarea44, respectiv „acuzarea44 formulată de reclamant. în caz de mărturie falsă, martorilor li se aplicau pedepse corporale grele. Acuzatul putea fi supus şi la tortură (nu puteau fi însă torturaţi brahmanii, femeile gravide, bătrînii, copiii, bolnavii sau
Sa Mănava Dharma Sastra—titlul original în sanscrită — a fost redactat în forma actuală în epoca cuprinsă între sec. II î.e.n. şi sec. II e.n. Scris în versuri (în total 2 685 de strofe), cele 12 cărţi în cîte este împărţită cuprind norme de drept public şi privat, civil şi penal, obiceiuri, prescripţii religioase, îndatoriri diverse, regimul castelor, etc. Ultima carte este dedicată „transmigraţieisufletelor“ şi dobîndirii „beatitudiniieterne". Această operă de importanţă primordială pentru cunoaşterea Indiei antice este totodată şi o operă de mare valoare literară, scrisă într-un stil elevat, colorat de metafore.
SISTEMELE RELIGIOASE
271
debilii mintali), iar în cazuri foarte grave, la absurde şi teribile ordalii. Celui care cîştiga cauza i se înmîna decizia în scris. Cînd cîştig'a numai în a doua instanţă, judecătorul din prima instanţă care dăduse o decizie contrarie era pedepsit cu amendă. Magistraţii erau sever controlaţi, uneori erau chiar spionaţi de agenţi provocatori.
Crimele şi delictele erau atent cercetate şi sever pedepsite .Căci „dacă e distrusă, justiţia distruge; dacă e apărată, ea apără... justiţia este singurul prieten care îţi rămîne şi după moarte44 (VIII, 15, 17). în realitate, e vorba de o justiţie de clasă: dacă un sudra răneşte un membru al celorlalte trei caste să i se taie mîna; dacă numai îndrăzneşte să se aşeze alături de el, să fie însemnat cu fierul roşu şi surghiunit (ib., 279, 282); iar dacă insultă pe cineva dintr-o castă superioară, să i se taie limba, să i se înfigă în gură un fier înroşit, sau să i se toarne în urechi ulei clocotit (iă., 270-2). în schimb, dacă un brahman „a comis toate crimele cu putinţă44, singura pedeapsă recomandată era „să fie izgonit din regat, lăsîndu-i-se toate bunurile şi să nu i se facă nici un rău44 (i&., 380-1).
In epoca vedică (1500-500 î.e.n.) nu se aplicau pedepse corporale, decît amenzi. Apoi s-a aplicat pedeapsa cu moartea pentru asasinat, dar şi pentru alte cazuri: complot contra regelui, pătrunderea în încăperile din palat rezervate femeilor, furt de elefanţi sau de cai aparţinînd regelui, furturi din depozite de grîne, din arsenale şi temple (ib., 280). Pentru alte feluri de furt se prevedea tăierea degetelor, a mîinii, a unui picior sau tragerea în ţeapă (ib., 276—8). Adulterul bărbatului era pedepsit cu închisoarea, dar şi cu tragerea în ţeapă dacă femeia aparţinuse grupului de „soţii44 ale regelui. Femeii adulterine îi era rezervată o pedeapsă ciudată: era tunsă, unsă cu unt, legată cu mîinile la spate şi pusă să străbată oraşul călare de-a-ndoaselea pe un măgar negru — simbolul desfrîului. Mai cumplit, Codul lui Mânu prevedea să fie devorată de cîini într-un loc public, iar bărbatul să fie ars de viu (VIII, 371—2). — Ceea ce a înscris o altă pagină neagră în istoria acestei civilizaţii — atît de strălucită în alte privinţe — au fost asemenea orori judiciare, şi altele încă, mai atroce33.
E adevărat însă că în timpul dinastiei Gupta (secolele IV—VII) pedepsele corporale şi torturile au fost încetul cu încetul suprimate; după care, vechiul sistem şi vechile practici judiciare au revenit, dar desigur că în forme mai blînde. Buddhismul, cu ideile umanitare pe care le propovăduia, a avut fără îndoială o influenţă pozitivă în acest sens.
SISTEMELE RELIGIOASE
Cele mai vechi forme ale religiei populaţiilor autohtone din India constau în credinţe animiste şi totemiste, precum şi în numeroase şi variate practici magice. Populaţiile dravidiene venerau stînci, rîuri, munţi, arbori, stele
—	pe care le socoteau că sînt lăcaşuri ale spiritelor, fie duşmane, fie protec- 38
38 Dar torturile din Europa Evului Mediu? Dar cele din urmă cu numai patru decenii
—	cu milioane de victime inocente — din lagărele de exterminare? Sau chiar ororile din zilele noastre, comise —fără a invoca nici măcar un pretext judiciar — de regimurile unor ţări „civilizate"? — în realitate, Codul lui Mânu prescrie şi idealuri înalte; exegeţii europeni însă s-au oprit de preferinţă asupra celor negative şi „senzaţionale".
272
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
Zeul Varaha înălţînd-o din oceanul primordial pe zelţa-Pămint
toare — precum şi animale totemice (îndeosebi şarpele, maimuţa şi taurul), Aceste forme religioase primitive, reflectate sau direct menţionate şi în Atharva Veda („Ştiinţa vrăjilor“) mai pot fi întîlnite într-o oarecare măsură şi azi la cîte un trib pierdut prin junglele sau prin munţii Indiei.
Populaţiile ariene au adus la venirea lor în India elemente noi — în special cultul focului domestic şi cultul strămoşilor. Cultul naturii însă a continuat să rămînă un element fundamental. Astfel, printre divinităţile primilor arieni veniţi în India — divinităţi prezente dealtfel şi în Avesîa persană — cele mai vechi sînt personificări (mai evoluate, desigur) ale forţelor naturii: cerul (Dyaus-pitar)u, focul (Agni)35, noaptea (Varuna)m, furtuna (Indra)ziy soarele (sub denumiri diferite: Surya, Mithra, VişiniJ3S, apoi vîntul (Vayu), ploaia (Parjanya), aurora (Uşas), ş.a., — dar acestea ocupînd un loc mai puţin important. Divinităţile vedice principale erau 33; dar numărul lor total trecea — potrivit tradiţiei — de 3.333.
Alături de aceste divinităţi un loc de primă importanţă — de Indra şi de Agni — îl ocupa în religia vedică Soma, divinizarea băuturii rituale eu
34 Devenit Zeus pater la greci şi lupiter la romani. în epoca vedică a dispărut din cult, rămînînd în imnuri doar ca o amintire. Locul său a fost luat de timpuriu de Varuna.
25 De unde, cuvîntul latin ignis (,,foe“). în Veda, Agni reprezintă caracterul sacru al focului domestic (al cărui cult datează din timpuri preistorice). Agni face legătura dintre Cer şi Pămîrit; prin mijlocirea lui sacrificiile şi ofrandele ajung la zei.
36	Stăpînul nopţii şi al apelor, divinitate învestită cu un evident caracter etic, Varuna este păstrătorul adevărului şi al principiului dreptăţii în lume.
37	„Indra este şi demiurg, şi fecundator, personificare a exuberanţei vieţii, a energiei cosmice şibiologice“ (M. El ia de). în Big Veda îi sînt dedicate aproximativ 250 de imnuri. -
88 „Vişnu pare a-simboliza în acelaşi timp întinderea nemărginită a spaţiului, energia binefăcătoare şi omnipotentă care binecuvîntează ■ viaţa, si axa cosmică ce sprijină lumea “
(M, E.).	'
SISTEMELE RELIGIOASE
273
acelaşi nume39. Rudra, zeul furtunii şi al focului, divinitate a răului şi a cruzimii» „simboliza tot ceea ce este haotic, primejdios, imprevizibil44 (M. Eliade)40. Mithra — căruia în Rig Veda i se dedică un singur imn — personifică un concept moral: este (asemenea lui Mithra din Avesta) zeul drept, paşnic şi binevoitor41.
Preeminenţa în panteonul vedic a unuia sau a altui zeu a variat de-a lungul timpului. La început se pare că, un timp, primul loc îl ocupa Agni, zeul focului atotputernic, binefăcător sau distrugător, paznicul căminului si al turmelor, domnul pămîntului şi al cerului căruia îi dăruia lumina şi căldura sa. Cel mai popular zeu însă era Indra, stăpînul fulgerelor şi al furtunilor aducătoare de ploi binefăcătoare (sau distrugătoare, cînd se înfuria), uci-gînd monstrul care le ţinea înlănţuite. Indra era totodată şi zeul protector al războinicilor.
Religia vedică nu era exclusiv naturistă. Am văzut că anumite concepte sau principii au fost de asemenea divinizate, au devenit zei. Indra însuşi devenise personificarea idealului războinicilor arieni invadatori. Varuna era şi zeul justiţiei, păzitorul Ritei (rta = adevărul, dreptatea, personificarea legii eterne a moralei şi ordinei, a ritmului moral cosmic). Aryaman era zeul care instituise căsătoria şi care o proteja. Diferite profesiuni şi ocupaţii erau tutelate, patronate de cîte un zeu (Tvaştar, de pildă, era zeul fierarilor şi al meşteşugarilor în general). Şi speculaţiile teologice ale brahmanilor au impus cîteva divinităţi — ca în cazul zeului Soma. Tot un produs mai degrabă al speculaţiilor teologice decît o divinitate tradiţională era şi Prajapati, părintele zeilor şi al demonilor, în acelaşi timp şi creatorul lumii.
Imnurile Vedei ne-au transmis şi variate tradiţii cosmogonice — dintre care „în imnul cel mai faimos din Rig Veda (X, 129), cosmogonia este prezentată ea o metafizică44; acest imn rămîne şi „punctul cel mai înalt pe care l-a atins speculaţia filosofică vedică44 (M. Eliade). — Cît priveşte creaţia primului om — fiul cuplului primordial Cerul şi Pămîntul — acesta este, potrivit tradiţiilor vedice, Mânu (Manava — „fiul lui Mânu44, „omul44). Mânu este şi cel dinţii rege al neamurilor ariene; el a statornicit şi obiceiurile şi toate rînduielile oamenilor, prin urmare şi practicile sacrificiilor şi ofrandelor42.
Un loc principal în religia vedică îl deţinea magia. Actele de cult erau puternic impregnate de sensuri şi de practici magice. Credinţa comună era că sacrificiile aduse zeilor nu numai că îi influenţează, dar îi şi domină.
Forma primară a cultului — şi care într-un fel s-a menţinut de-a lungul mileniilor — era forma cultului domestic. Capul familiei era şi cel care aducea sacrificiile, şi cel care veghea la îndeplinirea tuturor celorlalte îndatoriri religioase. Aceste îndatoriri erau foarte numeroase: jertfe şi ofrande aduse zeilor, recitarea rugăciunilor şi a formulelor sacre, ceremonii de iniţiere şi
39 Băutura — care provoca o stare de surescitare şi apoi de extaz — consumată de preoţi în timpul efectuării sacrificiilor. *
40	Mult mai tîrziu, Siva—care nu este o divinitate vedică —a fost parţial asim cu Rudra, în ipostaza sincretică de Şiva-Rudra.
41	Probabil că la origine Mithra n-a fost zeu solar, ci personificarea contractelor, a înţelegerilor stabilite între oameni,—prototipul străvechiului suveran arian în ipostaza sa de păstrător şi apărător al dreptăţii (A. Bertholet).
42	După o legendă tîrzie, Manii este şi un fel de Noe al inzilor, salvat din catastrofalul potop de un peşte, pe vîrful muntelui Himalaya (A. Bertholet).
*8 — Istoria culturii şi civilizaţiei
214
Civilizaţia $i cultura indiană
de purificare, ritualuri impuse de venerarea idolilor casei, rituri legate de aproape fiecare moment al vieţii cotidiene, din zori şi pînă-n noapte, etc.
Riturile publice, care au devenit din ce în ce mai complicate, aveau loc în aer liber. Constau în rugăciuni, formule magice, libaţiuni, ofrande şi sacrificii sîngeroase aduse pe altare improvizate43. Ofrandele mai obişnuite erau fructe, lapte, cereale şi turte dulci; dar cea mai importantă ofrandă era băutura pregătită din sucul ameţitor al plantei soma. Se sacrificau animale mici şi mari — capre, berbeci, vaci şi tauri. Dar sacrificiul suprem — care se făcea mai rar, pentru că numai regii după victorii însemnate îl puteau aduce — era sacrificiul calului44. Ceremoniile cultice legate de acest eveniment, şi care se prelungeau pe durata unui întreg an, aveau drept scop purificarea tuturor participanţilor, asigurarea fecundităţii femeilor, a fertilităţii ogoarelor şi a prosperităţii generale a întregii ţări. Nu lipseau nici sacrificiile umane — dar se pare că acestea erau extrem de rare. Riturile publice erau îndeplinite numai de preot, de brahman. Oficierea actelor sacrificiale era totdeauna onorată, după un „tarif* care stabilea de la caz la caz remuneraţia cuvenită preotului.
Odată cu recunoaşterea prerogativei brahmanului ca oficiant unic al cultului public, ca singurul deţinător al secretului formulelor magice şi al dreptului de a le rosti, ca singurul posesor al „supremei şi unicei ştiinţe* a Vedelor, ca singurul în drept să le studieze şi singurul în măsură să le interpreteze, — casta sacerdotală, a brahmanilor, s-a consolidat considerabil, prin aceasta situîndu-se în vîrful piramidei sociale, religioase şi laice. Ca urmare, brahmanii au cultivat şi au dezvoltat speculaţiile teologice; brahmanele, comentarii ale Vedelor şi explicaţii ale sensului sacrificiilor, erau considerate texte ,;revelate“. Religia s-a infiltrat astfel în toate domeniile culturii, dominîndu-le, controlîndu-le, adeseori sufocîndu-le în procesul lor de dezvoltare. în felul acesta religia Indiei s-a constituit într-o etapă nouă; continuînd religia vedică, dar într-un alt spirit şi în forme noi, mult mai complicate, mai evoluate, dar şi mai rigide: etapa brahmanismului.
în concepţia brahmanică fiecare individ participă la Brahma .(=== „Calea Zeilor*) — concept abstract, principiul absolut atotcreator, forţa care domină totul, fondul primordial al oricărei realităţi. Ca atare, fiecare om posedă Absolutul, care îi este consubstanţial. Omul este identic cu Absolutul. Toate sufletele sînt de aceeaşi esenţă, sufletul fiecăruia se confundă cu sufletul lumii, cu viaţa Universului, unitatea cosmicului cu psihicul individual, — idee exprimată prin propoziţia tat tvan asi (== [absolutul] „acesta eşti tu“). Noua religie menţinea exaltarea lui Brahma (concepţie filosofică din Upanişade, ultima parte a Vedelor), principiul ultim al Universului, al omului şi lucrurilor, divinitatea supremă, nepersonificată (cum erau zeii vedici). Odată cu brahmanismul, semnificaţia vie a zeilor — concepuţi de religia vedică după chipul şi asemănarea oamenilor — dispare. Mitologia, credinţele legate de elemente concrete, practicile cultice, sensurile ritualurilor, totul suferă în 43 44
43	Căci în epoca vedică nu existau nici temple, nici imagini ale zeităţilor. Riturile religioase aveau loc fie în locuinţa celui care le efectua, fie pe o pajişte din preajma casei, unde se aprindeau mai întîi trei focuri sacre.
44	„Sacrificiul calului44 era cunoscut şi de alte popoare indo-europene (persani, armeni, greci, latini, germani, dalmaţi). Nicăieri însă acest act de cult n-a avut semnificaţia şi importanţa ce i s-a dat în India (unde se pare că, cel puţin într-o anumită epocă, era însoţit şi de sacrificarea unui brahman).
SISTEMELE RELIGIOASE
275
ftrahmanism un proces de radicală abstractizare. Totul se concentrează acum în valoarea sacrificiilor şi în puterea magică a formulelor rostite de brahman. Centrul practicilor religioase devine sacrificiul. „Sufletul oricărei fiinţe şi al oricărui zeu este sacrificiul^ — decretează un text brahmanic. Idealul de viata, ideal plasat în ultima perioadă a vieţii omului (dar un ideal urmat nurnai de pustnici, foarte rar şi de către sacerdoţi), era renunţarea la bunuri si retragerea din lume într-o viaţă de sihastru şi de cerşetor, în liniştea meditaţiei şi a beatitudinii misticismului.
Speculaţiile teologice brahmane erau completate de concepte şi doctrine (despre aiman, karman, samsara, — referitoare la reîncarnare, metempsihoză şi panteism) dezvoltate în scrierile numite Upanişade. Acestea însă, cu toată finalitatea lor implicită religioasă, aparţin mai mult domeniului filosofiei (despre care se va vorbi mai jos).
Din tradiţia vedică a brahmanilor arieni, în sec. I î.e.n. s-a născut — în contactul brahmanismului cu cultele religioase locale, autohtone, dravi-diene, şi asimilînd elemente ale acestora — o formă nouă de religie: hinduismul. Recunoscînd (deci, spre deosebire de buddhism şi de jainism) autoritatea Vedelor, hinduismul are la bază credinţa că în tot ce există se manifestă realitatea unică şi infinită a divinului. Dar elementul nou şi cel mai important al noii religii este ideea că, pe lîngă calea cunoaşterii şi calea acţiunii, omului îi este deschisă şi o altă cale de salvare, de eliberare de iluzia lumii. Aceasta este calea iubirii, cale accesibilă oricui, nu numai unor persoane superioare din ierarhia socială. Orice om poate avea o relaţie directă cu divinitatea, prin devoţiunea sa personală. Opera care marchează apariţia acestui hinduism popular, religie ce oferă omului un tip nou de relaţie cu divinitatea, este Bhagavad-Gita.
Pentru hinduism, locurile şi actele de devoţiune — temple, altare, centre de pelerinaj, băi rituale, atitudine contemplativă, asceză, ofrande de flori şi fructe, sărbători, dansuri sacre, acte de purificare, penitenţe, — capătă o importanţă pe care credinţele şi practicile religioase ale inzilor nu o cunoscuseră pînă atunci. Unii zei vedici — Varuna, Indra, Surya, ş.a. — au fost acceptaţi de hinduism, deşi semnificaţia lor a suferit anumite modificări. Printre divinităţi, elementul pozitiv şi creativ în hinduism îl reprezintă Vişnu. în reprezentările sale plastice, calităţile, puterile şi manifestările diferite ale lui Vişnu sînt exprimate prin asocierea anumitor obiecte simbolice. Vişnu ţine în mînă o scoică (simbolizînd originea existenţei), un disc sau o roată (= ciclul existenţei), o floare de lotus (= Universul), un sceptru (= puterea cunoaşterii), un evantai, un steag, o umbrelă (= simbolurile regalităţii). Cînd Vişnu a fost considerat ca zeitatea supremă într-un sistem monoteist, alţi zei au fost identificaţi cu el ca tot atîtea avatare, sau reîncarnări ale lui Vişnu (cf. Edw. L. Farmer, etc.). Cel care a rămas însă în hinduism să reprezinte dezintegrarea a fost zeul Siva, încarnarea a tot ceea ce este negativ şi distructiv.
Religie cu un marcat caracter popular, apărut în urma pătrunderii în brahmanism a mai multor culte străine, hinduismul considera practica religioasă o problemă personală a individului. Ca atare, hinduismul n-a construit un sistem teologic precis şi rigid, n-a dezvoltat o ierarhie clericală organizată, n-a avut o structură organizatorică de autoritate, n-a fost legat de stat —
276
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
ceea ce a şi făcut ca de-a lungul secolelor să nu sufere nici de pe urma diviziunii politice a Indiei.
Hinduismul a înflorit în nordul Indiei în secolele IV—V e.n. (iar în sud, ceva mai tîrziu), atingînd o dezvoltare deplină în sec. IX, după epoca de declin a buddhismului în India.
Dar cu mult înaintea hinduismului, chiar din sec. VI î.e.n., alte două religii s-au opus, cu mult succes, brahmanismului.
Reacţia acestor religii era îndreptată împotriva importanţei excesive pe care brahmanismul o acorda cultului; împotriva preponderenţei dată de brah-manism ritualurilor, precum şi absenţei din doctrina brahmanică a unor criterii şi norme de etică. Aceste religii — al căror succes a fost pregătit şi înlesnit de yoghini şi de cei care ar putea fi numiţi „sofişti44 — sînt jainismul şi mai ales buddhismul. învăţăturile şi practicile yoghinilor şi ale „sofiştilor" subminau autoritatea brahmanilor şi respingeau dogmatismul preceptelor lor. Yoghinii mistici predicau asceza şi anumite tehnici de eliberare a spiritului prin dominarea fizicului; iar „sofiştii" indieni — contemporani celor din Grecia şi din China — formulau, servindu-se de exerciţii dialectice polemice, combative, anumite concluzii sceptice.
Atît jainismul (fondat de Mahavira, contemporanul lui Buddha) cît şi buddhismul au apărut ca religii fără zei. Ambele religii refuzau zeii vedici,* negau valabilitatea cultului şi a riturilor, respingeau categoric optimismul doctrinei brahmanilor — pe care nu îi recunoşteau ca o castă demnă de a se bucura de privilegii. Insistau asupra profundei mizerii a existenţei umane şi puneau în centrul învăţăturii lor necesitatea unei comportări morale a omului; o comportare graţie căreia va deveni posibilă salvarea omului de perspectiva tragică a viitoarelor reîncarnări succesive.
Ambele erau religii ale salvării. Jainismul, adoptat de unii suverani ca religie oficială, a rămas pînă azi o religie importantă — dar limitată exclusiv la spaţiul indian şi numărînd aproximativ un milion şi jumătate de adepţi, în mare parte negustori şi bancheri. Buddhismul, care se menţine azi în nord-estul Indiei (în Nepal) şi în insula Ceylon, a devenit în schimb în afara Indiei o religie foarte importantă pe plan mondial45.
BUDDHISMUL
Buddha — nume care înseamnă „iluminatul", atribut pe care discipolii l-au dat fondatorului acestei religii, Siddharta Gautama, care a trăit între cca 540-480 î.e.n., sau cca 566-486 î.e.n. — a început să îşi expună doctrina în celebrul său „discurs din Benares".
Această doctrină cuprindea „cele patru adevăruri" asupra suferinţei: adevăruri privind natura ei (naşterea, boala, bătrîneţea, supărările omului), cauzele suferinţei (şi anume, dorinţa de a te renaşte într-o altă viaţă, pasiunile, dorinţa de plăceri şi de bogăţie), necesitatea de a o suprima (prin renunţare
45	Buddhismul numără azi aproximativ 150 000 000 de credincioşi, în China, în Japonia şi în toate ţările din Asia Meridională.
BUDDHISMUL
277
la aceste cauze, prin detaşarea de ambiţii deşarte) şi căile de urmat — opt la număr — spre a ajunge la înlăturarea suferinţei. „Cele opt căi“ constau în*, dreptate, credinţă, hotărîre, cugetare, cuvînt, efortul faptei, al comportării şi al meditaţiei. Nefericirea noastră mare este de a ne fi născut. Răul
fundamental al vieţii rezidă în dcrinţe şi în egoism. Omului i se impune respectarea a cinci noime morale: a nu ucide nici o vieţuitoare, a nu lua ce nu ţi se dă, a nu minţi, a nu bea băuturi fermentate şi a nu contraveni regulilor castităţii. Stăpînire de sine, învingerea urii prin iubire, blîndeţe şi compasiune: buddhismul era deci mai degrabă o morală decît o religie. Nu avea nici cler, nici dogme. Nu avea preocupări teologice sau metafizice. O religie fără ritualuri, fără un cult organizat şi fără speculaţii asupra divinităţii sau asupra imortalităţii. Respingea orice formă de venerare a vreunei divinităţi sau forţe supranaturale; respingea şi ascetismul, şi rugăciunile, şi vrăjile. Nu promitea adepţilor săi răsplata cerului, nici nu îi ameninţa cu pedepsele iadului, îi învăţa pe adepţi că în viaţă binele sau nenorocirile sînt fructul propriei comportări a omului; şi că mîntuirea poate veni numai pe calea renunţării la dorinţe vane şi pe calea unei conduite morale cît mai corecte.
Buddhismul nu cunoştea conceptul de suflet sau conceptul de „eu“. Potrivit doctrinei buddhiste fiinţa omului este constituită din cinci elemente: corp, sentimente, percepţii, instincte şi conştiinţă. Dar aceste elemente sînt independente unul faţă de celălalt; nu sînt organizate, coordonate, sau guvernate de un eu organic, unitar şi consecvent. Speculaţiile teologice sînt simple vanităţi cu totul inutile. Singura cale a înţelepciunii, a liniştii sufleteşti Şi a sfinţeniei este calea abandonării de sine şi a faptei bune. Este calea care asigură mîntuirea, scăparea de reîncarnările viitoare. Este calea prin care se aţinge starea de dizolvare a limitelor individualităţii, starea de repaos definitiv, de cunoaştere supremă, de iluminare, de stingere în nefiinţă, de topire
Buddha făcînd gestul ritual bhumi-sparsa-mudra („care atinge pămîntul“)
278
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
în absolut'— starea de „Nirvana“. Dedicîndu-se facerii de bine, fiecare om poate — exclusiv prin merite şi eforturi proprii — atinge această stare de „iluminare44, poate deveni un sfînt, un arhat („vrednic44).
Buddhismul desconsideră în modul cel mai categoric deosebirile de castă. „Mergeţi în toate ţările — îşi îndeamnă Buddha discipolii — şi spuneţi tuturor că săracii şi asupriţii, bogaţii şi cei puternici, cu toţii una sînt, şi că toate castele se revarsă în această religie, precum fluviile în mare44. Pentru comunitatea buddhistă, singura formă de cult (de fapt, aici termenul de „cult44 este impropriu) sînt două întruniri pe an ale comunităţii dintr-o regiune. In decursul acestor întruniri adepţii asistă la lectura unor texte buddhiste, se spovedesc în public şi merg în pelerinaj la locurile sfinte.
Pentru tendinţa sa fundamentală de a face bine altora, de a se abţine de a face rău, precum şi de resemnare şi de acceptare a mizeriei, buddhismul — care considera că bunăstarea materială nu-1 eliberează pe om de durerea existenţei — a fost sprijinit şi adoptat de mulţi suverani ca un excelent stîlp moral de susţinere a statului. Căci „un popor care trăieşte în atmosfera de blîndeţe a buddhismului este mai uşor de guvernat, întrucît crede că sărăcia şi mizeria nu sînt datorate guvernării unui suveran, ci ele aparţin însăşi esenţei vieţii, care este durere44 (R. Wilhelm).
Dar încă din primele secole ale erei noastre, şi religia buddhistă a cunoscut — sub influenţa divinităţilor, practicilor de cult şi miturilor religieibrah-manice — o evoluţie interesantă. După această dată buddhismul a început să-l venereze pe „iluminatul44 său fondator (deşi numai ca pe un profet). A acceptat numeroase semidivinităţi, încarnări anterioare ale lui Buddha (bodhisattva — viitori Buddha), a imaginat un loc pentru recompense şi un loc pentru pedepse rezervat celor care în viaţă n-au urmat căile virtuţii. Mai mult: a introdus o mulţime de elemente de cult, — care se regăsesc şi în creştinismul medieval din primele sale timpuri: luminări, tămîie, apă sfinţită, mărturisire, post, venerarea moaştelor, slujbe pentru morţi, canonizarea sfinţilor, celibatul preoţilor, ş.a.m.d.
Religie a celor săraci şi oropsiţi (deşi multe dinastii regale din India erau şi ele buddhiste) cărora le oferea paliativul „mîntuirii44 ideale, buddhismul s-a propagat printr-o infinitate de nuclee monastice şi a devenit o religie mondială, extinzîndu-se în toată Asia Centrală şi Orientală — din Tibet şi Turkestan pînă în Malaezia, din Birmania şi Sirm pînă în Japonia. Dar s-a răspîndit şi
DOCTRINELE FILOSOFICE
279
în Europa şi în America, mai ales prin forma intermediară a teosofiei (pe care însă indienii nu o consideră o filosofie); iar în Germania — şi prin filosof ie, literatură sau artă: vezi Schopenhauer, scriitorii romantici, Richard Wagner, ş.a. (Deşi romanticii europeni n-au cunoscut buddhismul propriu-zis).
Nici această religie însă n-a rămas la forma sa iniţială de mare simplitate. în perioada cuprinsă între secolele I—VI e.n. buddhismul s-a remarcat printr-o foarte intensă activitate speculativă, filosofică. Faptul acesta a provocat reacţia noului brahmanism, care a folosit — cu o deosebit de subtilă abilitate — aceleaşi arme ale filosof iei pe care le folosea şi religia adversă. Buddhismul n-a rezisat în competiţie şi, începînd din secolul al VlII-lea, a dispărut încet-incet din India —-unde şi musulmanii i-au distrus mănăstirile şi i-au masacrat călugării. Buddhismul a cedat terenul în special brahmanismului46, care în felul acesta şi-a putut consolida poziţiile, elaborînd şi o mulţime de sisteme filosofice.
DOCTRINELE FILOSOFICE
India este ţara filosof iei. în nici o altă parte a lumii antice nu s-a dedicat atîta timp meditaţiei, şi nicăieri (în afară de Grecia) n-au apărut atîtea sisteme filosofice. Dar finalitatea aproape a tuturor acestor sisteme este mai întîi teologică. India n-a recunoscut niciodată o distincţie clară şi categorică între sacru şi profan; adesea viaţa însăşi era văzută ca un rit religios. Principiile, conceptele, terminologia folosită, în India sînt comune atît filosofiei cît şi religiei. Punctul iniţial de pornire şi scopul ultim pe care şi-l propun sînt nu cunoaşterea lumii şi elaborarea unei logici — ca la grecii antici, — ci armonia universală, integrarea omului în ritmul cosmic, salvarea lui, găsirea căilor spre mîntuire, spre pace, spre perfecţiune, spre Absolut. în filosofia indiană, logica, epistemologia şi metafizica devin — chiar de la început — ontologie şi teologie47.
în India, chiar şi cea mai înaltă speculaţie filosofică rămîne adeseori în contact cu religia „populară44, cu miturile, cu simbolurile. Prin folosirea tuturor acestora, filosofia şi religia rămîn aproape întotdeauna în contact. în India se consideră că filosofia şi religia sînt complementare. Sensul cunoaşterii filosofice însăşi, obiectul ei, modul de a-1 aborda, sînt esenţial diferite de ale gîndirii filosofice europene. Nici religia, nici filosofia, nici o altă activitate a spiritului nu pot rămîne fără un direct contact cu totalitatea. Gîndirea
46	Brahmanismul n-a dispărut niciodată din India ; ulterior, şi buddhismul i s-a integrat. Buddhismul, jainismul şi hinduismul au coexistat în timp. Sistemele filosofice ortodoxe sînt,— mai mult sau mai puţin — contemporane cu cele heterodoxe (buddhist, jainist, materialist).
47	„Spre deosebire de filosofia greacă, filosofie care încă de la presocratici are ca motiv principal cunoaşterea şi interpretarea naturii, speculaţia indiană caută mai ales să clarifice esenţa eului şi raportul său cu principiul realităţii, şi să pregătească —prin cunoaştere — salvarea sau eliberarea individului, trecerea lui de la pianul samsarei,realitatea îndoielnică ce ne înconjoară, adică devenirea fenomenologică considerată originea durerii, la planul nirvanei, adică identitatea cu absolutul.—Aceasta explică de ce în India a fost totdeauna minimă despărţirea între religie şi filosofie, şi de ce toate principalele sisteme au avut, alături de interpretarea filosofică, şi o interpretare strict religioasă" (L. Geymonat).
280
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
filosofică indiană nu admite nici sisteme dualiste — care nu sînt decît „simple reflexe ale conflictelor materiale din societate", — nici „fanteziile cognitive inutile", considerate aici ca fiind tot atîtea manifestări ale „dezordinei". în India, cunoaşterea filosofică înseamnă „cunoaşterea fiinţei în întregul ei", cunoaşterea omului total şi a drumului spre perfecţiune (J. Massui)48.
Brahmanismul este cel care stabileşte şi defineşte mai întîi liniile acestei gîndiri filosofice. între anii 800-600 î.e.n. după ce au elaborat o literatură de explicaţii şi de speculaţii mistice pe marginea simbolismului sacrificiilor rituale (textele Brahmana şi Aranyaka), brahmanii şi-au formulat doctrina esoterică în Upanişade (= Convorbiri cu Maestrul), texte redactate în formă dialogică (amintind prin aceasta dialogurile lui Platon).
Potrivit doctrinei brahmanice fiecare om participă la forţa primordială Brahma, fapt prin care se identifică cu absolutul. Principiul vieţii şi al conştiinţei (atman = suflare, respiraţie; de unde, cu acelaşi înţeles, cuvîntul german Atem) este superior personalităţii umane individuale, o depăşeşte; este sufletul individului intim legat de sufletul Universului (Brahman), cu care în cele din urmă se identifică. Acest principiu este etern, continuă să existe şi după moartea individului, garantînd continuitatea eului în procesul metempsihozei.
Sufletul este separabil de corp, poate trece de la strămoşi la urmaşi: această idee este străveche. A apărut în gîndirea omului cel puţin din epoca neolitică. Nu aparţine în exclusivitate gîndirii indiene nici ideea migraţiei sufletului uman în animale, sau chiar în plante. Dar la alte popoare — ca de pildă la egipteni — reîncarnarea este un fapt accidental, sau este rezervată doar anumitor cazuri; în timp ce la indieni (iar mai tîrziu şi la alte popoare ariene — la grecii pitagoreici, la celţi, la germani) este o lege generală. Samsara — trecerea printr-un cerc de existenţe succesive, prin metempsihoză, prin transmigraţia sufletelor, prin reîncarnarea lor în alte fiinţe umane, în animale sau în plante — este o lege inexorabilă, pe care numai brahmanismul o leagă, o condiţionează în moduri diferite de comportarea morală a individului, şi îi dă astfel un caracter de sancţiune morală, fie de pedeapsă, fie de recompensă. Ceea ce determină reîncarnarea este „acţiunea" umană (karman), este acţiunea morală a faptelor şi a efectelor acţiunii omului în viaţă. Viaţa prezentă a omului este determinată, este rezultatul faptelor săvîrşite de el în existenţele sale anterioare. Din ceea ce i se întîmplă deci în această viaţă se poate deduce conduita sa în timpul existenţelor sale anterioare. Ca atare, natura viitoarelor sale existenţe va fi determinată de conduita sa în această viaţă. Karman — concept în acelaşi timp metafizic şi etic — este deci „marele reglementator al destinului uman" (Bertholet). Doctrina aceasta, formulată în epoca Upanişa-delor, s-a menţinut pînă azi. Buddhismul însuşi nu numai că a acceptat doc-
,	48 Acelaşi autor (vd. bibliografia) notează alte aspecte esenţiale care definesc gin-
direa filosofică indiană: 1. această gîndire este în total dezacord cu ginditorul occidental pentru care „o doctrină poate fi «interesantă» şi demnă de a fi studiată chiar dacă este falsă, iar o regulă de viaţă poate fi socotită «sublimă» fără ca el să se simtă obligat să o ur-meze“; 2. pentru gînditorul occidental, a-ţi desăvirşi cunoaşterea înseamnă a acumula noi „cunoştinţe*4, — în timp ce pentru indian progresul cunoaşterii constă în cîştigarea şi perfecţionarea de noi mijloace legate de schimbarea f iinţe i înseşi; 3. în timp ce pentru occidental metoda experimentală trebuie să se aplice la orice în afară de „cunoaşterea de sine44, pentru indian tocmai eul, „şineleconstituie obiectul fundamental al oricărei cunoaşteri — „care este totdeauna experimentală, cu alte cuvinte, care implică totdeauna o transformare a obiectului cunoscut44.
DOCTRINELE FILOSOFICE
281
trina despre karman, dar a extins-o chiar şi asupra zeilor. în mod inconştient (sau, poate, intenţionat) dezvoltată şi consecvent susţinută, ea a servit perfect brahmanilor pentru a-şi fortifica prestigiul şi autoritatea morală si socială, precum şi pentru consolidarea definitivă a limitelor de netrecut ale castelor: apartenenţa la una sau la altă castă este dreaptă pentru că este decisă în mod irefutabil de karman !
La începuturile ei filosofia buddhistă a fost, cum am văzut, o filosofie practică, o morală. în prima sa fază filosofia buddhistă era antimetafizică şi cu tendinţe raţionaliste. Nu admitea existenţa sufletului, fiinţa individului era limitată la corporalitate, percepţie, senzaţie, şi la un principiu conştient care era nucleul responsabilităţii sale morale. Buddhismul îşi concentra atunci atenţia asupra problemei eliberării de sub perspectiva reîncarnării, fapt posibil printr-o cunoaştere a cauzelor răului şi printi-o precisă disciplină morală (urmînd „cele opt căi”), spre a ajunge la înlăturarea răului. Această primă fază a gîndirii buddhiste era numită „Micul Vehicol" (Hinayana), — doctrină urmată azi de buddhismul meridional, din Vietnam, Laos, Sri Lanka, Siam şi Kam-
puchia.
Dar pe la începutul erei noastre filosofia buddhistă a intrat definitiv într-o nouă fază49, cunoscută în istoria filosof iei sub numele de „Marele Vehicol" (Mahayana). în această nouă formă —- care va deveni dominantă în aria buddhismului septentrional, în Nepal, Mongolia, China, Coreea, Japonia şi în întreaga Indie Septentrională — filosofia buddhistă îi propune omului ca ideal (ideal accesibil şi omului de rînd, neînzestrat cu deosebite calităţi spirituale sau intelectuale) nu numai propria sa salvare, ci şi a semenilor săi. Acest ideal este personificat de un bodhisattva, de fiinţa iluminată care în ultimul moment renunţă la eliberarea sa de viitoare reîncarnări numai pentru a-i putea ajuta pe ceilalţi oameni. — în raport cu „Micul Vehicol", pe lîngă speranţa într-o beatitudine cerească, sau negativismul metafizic al doctrinei „golului", aspectul nou şi fundamental al „Marelui Vehicol" este creaţia (în sec. II e.n.) unei metafizici coerente bazate pe argumente logice. Lucrurile nu îşi au o natură a lor proprie, fiinţa lor individuală este doar o aparenţă, toate lucrurile se condiţionează reciproc, De unde, concluzia că există două adevăruri: cel superior, adevărul realităţii, şi cel convenţional, adevărul aparenţelor. Idealul suprem, eliberarea, poate fi atins numai cunoscînd că toate lucrurile se reduc la un singur principiu: golul, nimicul, nefiinţa50.
în cadrul brahmanismului ortodox, ca filosofie, reprezentat în principal de autoritatea Upanişadelor, şi pentru a-şi consolida poziţiile dogmatice ca răspuns la autoritatea crescîndă a buddhismului, s-au afirmat în special 6 sisteme filosofice.
Cel mai puţin cunoscut este sistemul Purva-mimansa — mai mult religie decît filosofie, negînd „pretenţiile" raţiunii şi prescriind respectarea întocmai a tradiţiilor şi ritualurilor. — De asemenea, ca şcoală de logică, sistemul
49 „Definitiv" — căci încă în sec. III î.e.n. doctrina buddhistă cunoştea nu mai puţin de 18 variante.
50	„Golul în care lucrurile se identifică dincolo de vălul-aparenţelor nu este o entitate reală, cireprezintă doar eliminarea tuturor iluziilor provocate de opinii; este inexplicabilul dincolo de orice desigilare logică sau conceptuală, a fiinţei şi a nefiinţei, a afirmaţiei şi a negaţiei. Consecinţa gnoseologică a unui asemenea monism metafizic este teoria celor două adevăruri (L. Geymonat).
282
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
Nyaya care, ocupîndu-se în special de principiile argumentării şi a controverselor, a contribuit la îmbogăţirea terminologiei filosofice. — Sistemul Vaise-şika — amintind întrucîtva atomismul lui Democrit —- împarte realitatea în 6 categorii: substanţă, calitate, activitate, generalitate, particularitate şi inerenţă. între cele 9 substanţe care compun Universul (aer, apă, pămînt, foc, eter, timp, spaţiu, suflet şi intelect), primele 4 sînt alcătuite din atomi, eterni, indestructibili şi indivizibili, care prin continua lor mişcare creează „formele44 lucrurilor. — Sistemul Yoga (ale cărui origini, legate de străvechi practici magice, urcă pînă în epoca preariană) este fondat pe ideea purificării spiritului prin disciplina ascetismului, abstinenţei şi a unui continuu efort psihofizic care cuprinde 8 etape: eliminarea dorinţei, pietate, anumite atitudini ale corpului, controlul respiraţiei, abstractizarea, concentrarea, meditaţia şi contemplaţia în stare de extaz. Aceste tehnici yoghine urmăresc să elibereze psihicul de amintirea trecutului şi de samsara (reîncarnare).
Sistemul filosofic Samkhya este bazat pe un net dualism între materie (prakrti) şi spirit (puruşa). Materia— care emană şi apoi reabsoarbe 24 de principii fizice şi psihice (elementele fundamentale: aer, apă, foc, pămînt, eter; organele simţului, cele ale acţiunii, etc.) — este eternă, indestructibilă şi creatoare — fără să fie pusă în mişcare de un impuls exterior, ci de o continuă agitaţie interioară determinată de karman, de sufletul universal şi totodată individual51.
Toate lucrurile sînt produse de veşnica mişcare, de continua alternare a trei categorii de însuşiri, de trei moduri de a fi ale materiei: prima — uşor, luminos, plăcut; a doua — mobil, dinamic, dureros; a treia — inert, obtuz, ceea ce pune piedică. Omul este înzestrat cu 5 simţuri perceptive (văz, auz, miros, gust, pipăit) şi cu alte 5 simţuri active — care rezidă în limbă, picioare, mîini, organe de excreţie şi cele genitale.Percepţiile senzoriale sînt înregistrate, însumate şi combinate de intelect care însă nu reacţionează de la sine, decît cînd primeşte un stimul senzorial. — Spiritul (puruşa) nu comunică cu adevărat cu materia, dar este influenţat de apropierea sa de materie, pe care în schimb o animează, îi dă viaţă, impulsionînd-o în activităţile ei. Spiritul este un spectator neutru, imutabil, este lumină pură spirituală.
Dintre toate sistemele filosofice indiene cel mai răspîndit este sistemul Vedanta, care rezumă într-un mod sistematic şi urmăreşte să dea o fundamentare speculativă Upanişadelor.
Pentru filosofia Vedanta, absolutul metafizic (brahman) şi principiul vital, sufletul universal (atman) se identifică. Potrivit acesteia, întreaga lume care cade sub percepţia simţurilor — şi care numai pentru ignoranţi este o lume reală, multiplă şi schimbătoare, — în realitate nu este decît o aparenţă (maya), creată de incapacitatea noastră de a gîndi lumea altfel decît în cadrele timpului sau spaţiului, şi numai în funcţie de cauzalitate sau de schimbare. Adevărul este că nu există decît o singură realitate, o singură Fiinţă, pe care o vedem numai prin schimbările de suprafaţă ale formei. Brahman este cauza şi efectul, esenţa însăşi a întregii lumi. La înţelegerea lumii nu ajută deloc raţiunea şi logica, ci numai intuiţia imediată. Această capacitate de a pătrunde spontan, printr-un fel de viziune mistică adevărul ultim (adică unitatea dintre sufletul individual şi sufletul Universului) duce la eliberarea de samsara — ceea ce ar constitui însuşi idealul suprem al omului.
51	Samkhya nu este —cum se afirmă uneori— o filosofie materialistă.
ŞTIINŢA
283
Paralel şi în opoziţie cu aceste sisteme filosofice ortodox-brahmanice, o dezvoltare şi o importanţă deosebită în filosof ia indiană au avut-o — după buddhism — jainismul şi curentele materialiste.
Jainismul (care încă din secolul al III-lea î.e.n. se divizase în două curente) împarte realitatea în substanţa cugetătoare şi substanţa neînsufleţită, prima cuprinde sufletele înzestrate — în ordinea crescîndă a importanţei lor — cu un simţ (al tactului: regnul vegetal şi cele 4 elemente fundamentale); cu două simţuri (al tactului, plus al gustului: viermii); cu trei simţuri (al tactului şi al gustului, plus mirosul: furnicile); cu patru simţuri (simţurile anterioare, plus văzul: albinele); cu cinci simţuri (cele anterioare, plus auzul: mamiferele). Al şaselea simţ — intelectul — îl posedă numai omul şi făpturile divine. — Substanţa neînsufleţită este reprezentată de 5 substanţe subordonate: materia, principiul mişcării, al imobilităţii, spaţiul şi timpul.
Interesantă este contribuţia jainismului la domeniul epistemologiei. Cunoaşterea în fond a structurii complexe a realităţii este condiţionată de considerarea ei din diferite puncte de vedere, fundamentale fiind patru: de substanţă, de loc, de timp şi de formă. Un obiect poate fi socotit „permanent44 dacă este observat din punctul de vedere al substanţei; dar este „schimbător44 dacă este privit sub unghiul vizual al formei. De unde, o originală teorie dialectică a contrariilor: în acelaşi timp, privit din puncte de vedere diverse un obiect „este şi nu este44; în timp ce dacă este privit dintr-un singur punct de vedere el „este sau nu este44.
în fine, din cele mai vechi timpuri şi continuînd de-a lungul istoriei Indiei, tradiţiile vedice, spiritualismul şi idealismul indian au întîmpinat o opoziţie serioasă din partea unor filosofi „negatori44 (Nastika) — filosofi care nu recunosc autoritatea Vedelor. Operele lor (dacă într-adevăr au fost scrise) au fost distruse, incit sistemul lor se poate reconstitui numai din referinţe indirecte.
în domeniul gnoseologic, aceştia susţineau că toate faptele sînt spontane şi accidentale. Nu au o cauză supranaturală (un zeu sau un principiu creator şi conducător). Relaţii între cauză şi efect nu pot fi stabilite, raţiunea umană este ineficientă; numai percepţia senzorială poate duce la o adevărată cunoaştere. — în domeniul eticii, extremiştii Nastika — şcoală eterodoxă care a încorporat elemente buddhiste şi jainiste — admit numai orbul impuls vital, neagă existenţa binelui şi răului, nu consideră viaţa ca suferinţă, afirmă că idealul omului este bucuria terestră, că scopul vieţii este plăcerea simţurilor.
Dar din asemenea idei îndrăzneţe, pentru India, ei au tras concluzii progresiste şi pe plan socio-politic: în faţa dreptului inalienabil al plăcerilor vieţii toţi oamenii sînt egali. Nimeni n-are drept să facă rău altuia numai pentru plăcerea sa de a face rău, nici chiar regele — care trebuie să se convingă că poporul i-a încredinţat puterea pentru a veghea asupra justiţiei sociale. — Nu e de mirare deci că scrierile „negatorilor44 au putut fi distruse; precum nici faptul că un asemenea curent de gîndire a avut numeroşi adepţi de-a lungul veacurilor.
ŞTIINŢA
într-o ambianţă intelectuală atît de puternic dominată de viaţa religioasă şi de curente filosofice spiritualiste sau idealiste activitatea ştiinţifică nu putea decît să rămînă în mare măsură într-o poziţie de condiţionare şi de
284
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
subordonare. Dar cînd a reuşii să se emancipeze — ca în cazul medicinei, — să se manifeste ea activitate laică şi independentă, ştiinţa indiană a ajuns la realizări remarcabile.
Activitatea ştiinţifică indiană — ale cărei începuturi s-ar situa pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. — a beneficiat în dezvoltarea ei ulterioară de contactele cu Mesopotamia şi cu Grecia elenistică; dar înaintea acestor contacte, a beneficiat de cunoaşterea respectivelor tradiţii chineze, dominante în Extremul Orient.
în astronomie se consemnează încă din epoca vedică (deci din a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.) o preocupare pentru studiul mişcărilor Soarelui şi Lunii, pentru împărţirea anului în 360 de zile, precum şi pentru alcătuirea de liste a 27 sau 28 de constelaţii. Interpretarea unor fenomene astronomice drept prevestiri apare doar în ultimele secole înaintea erei noastre, cînd astronomia indiană trădează o vizibilă influenţă grecească elenistică. —-Epoca clasică a astronomiei indiene coincide cu secolul al IV-lea şi următoarele ale erei noastre. Se ştie că la această dată s-au elaborat aici cinci tratate de astronomie, dintre care ne-a rămas cel considerat de contemporani a fi şi cel mai important — Suryasiddhanta (Soluţia dată de soare), din sec. IV e.n. Tratatul — redactat în 500 de distihuri, spre a fi mai uşor memorizat — studiază, în cele 14 capitole, măsurarea timpului; dă cel mai vechi tabel de sinusuri cunoscut, tratează despre meridiane, puncte cardinale, echinocţii şi solstiţii; despre eclipsele de Lună şi de Soare, despre mişcările planetelor şi poziţiile constelaţiilor în raport cu eliptica, despre răsăritul şi apusul heliacal al aştrilor, despre mişcările Lunii şi Soarelui, — pentru a încheia cu noţiuni de astrologie, cu descrierea sistemului lumii şi a unor rudimentare instrumente astronomice.
în secolele V şi VI e.n., dintre astronomii ale căror lucrări s-au păstrat, cel mai important este Aryabhata, care a încercat să explice solstiţiile, echi-nocţiile şi eclipsele. Totodată, el a intuit sfericitatea şi mişcarea de rotaţie a Pămîntului. Opera lui, dezvoltind în special teoria epiciclelor, are în mare măsură un caracter pur matematic.
Net inferiori grecilor timpului în domeniul geometriei, indienii le-au fost însă superiori în cel al matematicii. Astfel, — în timp ce sistemul de numeraţie al grecilor antici se oprea la cifra de 10 000, cel al indienilor folosea denumiri speciale pentru valori care ajungeau pînă la 10 la puterea 23. Din primele secole ale erei noastre datează semne speciale pentru numere pînă la 70 000. Nu este exclus ca numeraţia zecimală, folosind 9 cifre şi zero — sistem inventat în India mult înaintea lui Aryabhata şi devenit universal — să fi apărut încă din timpul lui Asoka (sec. III î.e.n.). Am văzut apoi că în lucrarea Suryasiddhanta se dă primul tabel de sinusuri din lume.
Cel ipai mare matematician indian, Aryabhata, extrage rădăcinile pătrate şif cubice folosind metoda noastră de azi. în domeniul algebrei, el ajunge să rezolve prin fracţii continue două ecuaţii simultane, nedeterminate, de gradul întîi (cf. J. Filliozat). Iar în geometrie el ajunge să dea lui 7r o valoare foarte aproape de a noastră —3,1416. Numeraţia notată cu 9 cifre şi zero este folosită tot de el. Forma grafică însăşi a lui zero — atestată documentar doar din sec. IX e.n. — este menţionată în India încă din sec. VI e.n.; dar utilizarea lui zero este, probabil, mult anterioară apariţiei simbolului său grafic. — Tot în India se pare că ar fi apărut mai întîi semnul pentru indicarea rădăcinei, precum şi alte simboluri algebrice (în sec. XII e.n.). De asemenea, conceptul
ŞTIINŢA
285
de cantităţi negative şi ecuaţiile nedeterminate de gradul doi (cunoscute în Europa abia cu un mileniu mai tîrziu !).
Mai puţin au fost cultivate, în India, domeniile chimiei şi fizicii. Totuşi, sub aspect practic, tehnologic, romanii îi considerau în fruntea tuturor celorlalţi pe meşteşugarii indieni în tăbăcărie, vopsitorie, în domeniul fabricaţiei sticlei, a cimentului sau a săpunului. Şi metalurgia era dezvoltată, încă din timpul lui Asoka. în secolul al Vl-lea e.n. indienii erau mult mai pricepuţi decît europenii în materie de distilare, de calcinare, de sublimare, de aliaje, de pregătirea sărurilor metalice, a anestezicelor şi soporificelor. Din secolul al II-lea î.e.n. datează o voluminoasă scriere indiană despre mercur. — în domeniul fizicii, — dacă teoriile atomiste aparţin domeniului filosof iei, în schimb în sec. XIII e.n. apar în India idei care anticipează teoria corpuscu-lară a luminii enunţată de Newton. Sau, în acustică, teoria potrivit căreia înălţimea unei note (deci numărul vibraţiilor) este în raport invers proporţiona eu lungimea corzii emiţătoare.
Originală şi derivînd din zonele pure ale matricii stilistice indiene este gîn-direa medicală. Iar în practica medicală indienii au ajuns la rezultate apreciabile chiar din antichitate.
încă în epoca vedică găsim menţionate multe nume de maladii şi de plante medicinale. O bogată nomenclatură anatomică indica nu numai părţile vizibile, ci şi cele invizibile ale corpului omenesc. Terapeutica era bazată mult pe practici magice, iar originea maladiilor era explicată ca o pedeapsă a zeilor sau ca un rezultat al acţiunii malefice a demonilor ori a vrăjitorilor. Derogările de la o viaţă morală puteau avea consecinţe şi într-una din vieţile viitoare ale omului; minciuna, de pildă, antrena într-o altă viaţă boli ale gurii, boli de gît sau dureri cronice de dinţi... Totodată însă se admitea că manifestările patologice se puteau datora şi influenţei climatice, accidentelor, viermilor paraziţi, afecţiunilor congenitale sau factorului ereditar.
în ultimele 7 secole î.e.n. a fost elaborată o doctrină medicală care oferea explicaţii rudimentare, dar raţionale ale maladiilor. (Paralel cu această doctrină însă, in mediul popular a continuat să se atribuie majorităţii maladiilor cauze supranaturale sau magice) . Progrese cu totul remarcabile în gîndi-rea şi în practica medicală s-au înregistrat îndeosebi începînd din secolul al
V-lea î.e.n., datorită activităţii unei adevărate şcoli medicale, întemeiată şi condusă de Atreya, considerat cel mai mare medic al Indiei antice. După care, momentul de mare prestigiu al medicinii indiene antice este marcat în secolul al II-lea e.n., prin cele două tratate medicale, in limba sanscrită, ale lui Qaraka şi, respectiv, Susruta.
Aceste tratate (cf. Guy Mazars) împart maladiile în: exogene (cele datorite unor accidente, lovituri, căderi, muşcături, arsuri, etc.) şi endogene — cele cauzate de perturbări în echilibrul elementelor care constituie materia corpului şi care îl animă. Sînt aceleaşi elemente constitutive ale însuşi Universului (pămîntul, apa, focul, vîntul şi vidul), din ale căror combinaţii derivă substanţele diferenţiate ale organismului — în număr de şapte: chilul, sîngele, carnea, grăsimea, vasele, măduva şi sperma. Trei din cele cinci elemente sînt prezente direct şi activ în corp: vîntul (sub forma de „suflu vital44 — prana), focul (sub forma de principiu produs al focului: bila) şi apa — sub forma de materie comună serozităţilor şi secreţiilor corporale. în caz de alterare a unuia din elemente survine boala. Adeseori, la producerea bolii contribuie alterarea a două sau trei elemente — de unde, un mare număr de combinaţii patogene
286
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANÂ
(Qaraka enumera 62). Perturbările în funcţiile acestor cinci elemente sînt raportate însă (fapt cu totul semnificativ pentru gîndirea medicală indiană) în principal la comportamentul şi la alimentaţia bolnavului, precum şi la relaţiile lui cu mediul ambiant; de unde, importanţa deosebită dată igienei şi dietei, ca mijloace atît preventive cît şi curative. De pildă: asupra elementului „foc” (=bila) acţionează în mod decisiv frica, mînia, alimentele grase, căldura excesivă şi băuturile fermentate.
în etiologia maladiilor mentale intervin două proprietăţi ale psihicului: pasiunea (rajcis) şi obscuritatea (tamas) — respectiv, agitaţia şi inerţia; pe de o parte temperamentul logoreic şi coleric, pe de altă parte temperamentul caracterizat de înclinarea spre frică şi spre tristeţe. Accentuarea (sau combinarea — în grade diferite) acestor tendinţe stă la originea anumitor tulburări psihice.
în epoca medievală, cînd medicina indiană este profund marcată de şcolile yoghinilor (siddha), interpretarea fenomenelor patologice se bazează (fără însă a se diferenţia radical de gîndirea medicală anterioară) pe un alt sistem de reprezentare a anatomiei şi fiziologiei. Medicina yoghină acordă cea mai mare importanţă unor „centre” — în număr de 6, localizate în anumite zone ale corpului — considerate puncte de răspîntie principale ale „suflurilor” organice, sufluri vitale care comunică între ele printr-un sistem de canale. Circulaţia defectuoasă a suflului, a energiei vitale prin aceste canale este considerată a fi cauza dezechilibrelor organice, a bolilor. De aici, importanţa dată de medicina yoghină variatelor tehnici de „control al suflului”; tehnici respiratorii — atît ca metodă preventivă, cît şi ca mijloc terapeutic — care au ca scop să purifice creierul şi să suprime orice maladie.
în mod practic — şi mai mult sau mai puţin independent de toate aceste premise teoretice — medicina indiană a înregistrat rezultate notabile.
în cadrul etiologiei, în tratatul său Qaraka vorbeşte despre febre, tumori interne, tulburări renale, maladii de piele, caşexie, tulburări psihice; boli la care, în aceeaşi epocă, Susruta adaugă hemoroizii, fistulele anale, erizipelul, ulcerele şi altele. Aceşti medici dau explicaţii raţionale chiar epilepsiei, teta-nosului sau diverselor tipuri de convulsii — boli care în Europa Evului Mediu (şi chiar mai tîrziu) vor fi considerate ca bolile celor posedaţi de demoni.
în materie de diagnostic medicina indiană admite rareori faptul sau factorul supranatural. Metoda curentă de diagnostic avea în vedere simptomatologia şi împrejurările în care apăruseră bolile, practicîndu-^se o examinare cît mai completă a bolnavului. Regulile de igienă sînt foarte atent indicate, iar mijloacele terapeutice foarte variate — mai ales pe bază de plante medicinale. Începînd din secolele III şi IV e.n. se dezvoltă în India şi terapia chimică, informe variate: prafuri, infuzii, unguente, spălături interne şi — ca mijloace originale indiene — compoziţii pe bază de uleiuri şi medicamente administrate pe cale nazală.
Rezultate pozitive înregistra terapeutica chirurgicală — în litiaza biliară, în embriotomia pe un fetus mort, în reducerea cataractei, în suturarea perforaţiilor abdominale. Se încerca — uneori cu bune rezultate — chiar închiderea unei plăgi a intestinului, făcînd ca buzele alăturate ale plăgii să fie muşcate de furnici mari, cărora apoi li se tăia capul, mandibulele furnicilor decapitate rămînînd să servească, pînă la absorbţia lor totală, drept agrafe...
ARTA INDIANĂ. TEMPLELE
237
ARTA INDIANĂ. TEMPLELE
După filosofie, arta indiană, de asemenea, cere spectatorului european neprevenit o cît mai mare disponibilitate intelectuală spre a-i putea înţelege stilul şi a-i recepta formulele artistice, fundamental diferite de cele ale artei europene.
0.privire grăbită asupra istoriei artei indiene poate duce la constatarea unei anumite lipse de continuitate în evoluţia ei; dar aceasta nu pentru că în procesul creaţiei artistice a Indiei ar fi existat realmente hiatusuri, ci pentru că multe opere de artă s-au pierdut definitiv din cauza neajunsurilor climei şi pentru că violenţii ocupanţi musulmani au distrus într-un număr considerabil monumentele de arhitectură, precum şi operele de sculptură sau de pictură ale unor întregi perioade. Cu toate acestea, producţia artistică indiană a fost de proporţii atît de mari încît s-au păstrat suficiente opere care să creeze o idee clară asupra naturii acestei arte şi să uimească posteritatea prin valoarea sa excepţională.
Perioada proto-indiană, a civilizaţiei Indus, se înscrie mai degrabă, cum am văzut, în cîmpul arheologiei. Sub raport strict artistic arta Indus se leagă de cea mesopotamiană, nu prezintă nici o asemănare stilistică cu arta Indiei de mai tîrziu. Încît geneza artei indiene, neputînd fi căutată în perioada culturii Indus, nu poate fi reconstituită pe bază de documente, decît aproape numai bazîndu-ne pe deducţii. Apoi, ca fenomen general, permanent şi caracteristic pentru arta Indiei este de semnalat intensa producţie de artizanat artistic (obiecte de aramă martelată, sculpturile în lemn şi fildeş, ţesăturile de mare fineţe, emailurile pe fond de aur, bijuteriile, etc.). Se remarcă însă şi nivelul subartistic la care rămîne arta ceramicii, ca formă şi ca decoraţie a vaselor; aceasta, din cauza prescripţiei religioase inderogabile care interzicea folosirea de două ori a aceluiaşi recipient.
Cum cultul vedic — care se of icia în aer liber — nu prevedea o arhitectură fixă (şi nici o reprezentare plastică a divinităţilor), arhitectura în piatră se pare că a apărut abia în sec. III Le.n. Dar palatele imperiale din acel timp — considerate a putea fi comparate la acea dată numai cu cele din Persepolis, care le serviseră de model — erau de un fast deosebit şi de mari proporţii, puţind ajunge pînă la 7 etaje ! Influenţa persană s-a menţinut un timp; dar în curînd concepţiile religioase buddhiste au imprimat arhitecturii caractere de o evidentă originalitate atît în viziunea de ansamblu a construcţiei, cît şi în detalii. Sculptura capitelurilor sau a frizelor reproduce foarte frecvent cel mai vechi, mai caracteristic şi mai des întrebuinţat (ca şi în China sau în Japonia) motiv: al florii de lotus, deschise, figurînd şi ca piedestal sau ca tron al unei divinităţi. In privinţa construcţiilor în piatră sau în cărămidă indienii auîntîmpinat oarecare dificultăţi.
Cum nu ştiau să pună o boltă, pietrele — sau cărămizile — erau aşezate în rînduri succesive, progresiv în retragere, încît nu puteau acoperi decît suprafeţe mici; ceea ce făcea ca şi acoperişul să devină în mod necesar foarte înalt.
Nu s-au conservat nici palate din epoca buddhistă, nici temple (la acea dată buddhiştii nu construiau temple). în schimb s-au păstrat pînă azi, într-un număr impresionant — de ordinul miilor — două categorii arhitectonice, cele
2 88
civilizaţia $i cultura indiana
mai caracteristice pentru arhitectura indiană, şi anume: stupă şi templul săpat în stîncă^
în forma ei primitivă (datînd din prima jumătate a mileniului I î.e.n.) stupă era un tumul, o movilă funerară. Odată cu buddhismul, stupă a devenit o construcţie în cărămidă, servind de obicei drept capelă în care se păstrau relicvele sfinţilor. Alteori stupă este un monument comemorativ. Pe partea inferioară a edificiului — de formă prismatică sau piramidală, cu patru sau mai multe laturi — se ridică o structură semisferică, o calotă reproducînd un lotus îmbobocit. în vîrf, o mică platformă (pe care odinioară se afla probabil şi un altar) este dominată de un fel de umbrelă de piatră. Edificiul era înconjurat, la o oarecare distanţă, d6 o palisadă formată din stîlpi de piatră, legaţi la extremitatea superioară de traverse, şi cu patru porţi monumentale deschise spre cele patru puncte cardinale. Stîlpii, porţile, uneori şi pereţii exteriori ai edificiului sînt în întregime acoperiţi cu sculpturi în basorelief. Dintre foarte numeroasele stupe existente şi azi (atît în India, cît şi în întreaga arie de răspîndirea buddhismului), cea mai veche este cea din Bharhut, în India Centrală (sec. II î.e.n.); iar cea mai grandioasă (datînd din sec. I e.n.) este cea din Sanci — înaltă de 13 m şi cu un diametru de 32 m. în episoadele narate de sculpturile stupelor de la Bharhut şi Sanci, animalele în special sînt reprezentate mai bine decît în sculptura oricărei alte ţări din lume (Fergusson).
A doua categorie arhitectonică, specifică Indiei, o formează templele săpate în stîncă — atît de frumos numite în India: „carne din carnea pămîn-tului“.
Aceste temple-grote52 au fost realizate începînd din sec. III î.e.n. şi conti-nuînd pînă în sec. X e.n. Numărul lor este de aproximativ 1 200. Cele mai vechi au planul în formă de cruce. Caracteristic este arcul de deasupra portalului, în formă de potcoavă sau de floare de lotus. Interiorul este separat de capelele laterale (sau de chilii — în cazul mănăstirilor) prin două rînduri de coloane — care, asemenea pilaştrilor, n-au un rol funcţional. Capodopera acestui stil este templul-grotă din Karla (aprox. 78 e.n.), impresionant nu numai prin dimensiuni53, ci şi prin perfecta execuţie a sculpturilor care acoperă pereţii. Acest tip de arhitectură în stîncă se întîlneşte şi în Egiptul antic, în Persia din epoca Ahemenizilor, în Asiria sau în Grecia — fără a atinge nici pe departe grandoarea şi monumentalitatea, fantezia şi realizarea artistică excepţională a templelor indiene.
Lucrări de uriaşe excavaţii şi de o bogăţie sculpturală unică în lume sînt complexele de temple de la Ajanta şi Ellora.
La Ajanta, dintre cele 29 de temple şi mănăstiri, săpate în stîncă în perioada secolelor II—VII (dar cele dintîi datînd chiar din sec. III î.e.n.) — „unele con-ţinînd cele mai splendide galerii de picturi din lume“ (K. Bharatha Iyer), — celebru este templul-grotă XIX pentru armonia neîntrecută a faţadei, ornamentată cu numeroase statui în basorelief, altorelief şi ronde-bosse. în interior, .sculpturile acoperă chiar şi suprafaţa plafoanelor. La Ellora, pe o distanţă de 2 km au fost tăiate în stîncă (între secolele V—IX) nu mai puţin de 34 de temple şi mănăstiri, unele chiar cu mai multe etaje, şi cu coloane sculptate pe toată suprafaţa lor.
52	Modelul acestor temple tăiate în stîncă derivă din grotele naturale, amenajate şi decorate, ale sihastrilor, — iar nicidecum din hipogeeîe egiptene sau persane (cum se afirmă uneori), cu care întrucîtva, într-adevăr, se aseamănă.
53	Interiorul (de 41 m pe 15 m) numără 30 de coloane, iar bolta centrală se ridică pînă la 20 m.
ARTA INDIANĂ. TEMPLELE
289
Arhitectura în stîncă — de fapt, nu „arhitectură44, ci sculptură de proporţii gigantice — a atins maximul splendorii cu templele din Mahabalipuram, Elephanta, Ajanta şi Ellora (secolele VII—VIII). De-a dreptul fantastic este templul Kailasa din Ellora, care imită un templu „construit44, pînă în cele mai 'mici detalii, şi pentru realizarea căruia meşterii indieni au depus un efort titanic. Săpîndu-se în stîncile unor coline un şanţ lung şi adine de 30 m a fost izolat un masiv stîncos (lung de 61 m, lat şi înalt de 30 m), în care, pornind din vîrf spre temelie, meşterii şi lucrătorii au tăiat, au sculptat pur şi simplu în masivul bloc de stîncă izolat, cu o muncă şi o precizie incredibilă, un templu întreg (înalt de 30 m), ca şi cum templul ar fi fost „construit44 pornindu-se de la temelie, — cu toate elementele necesare: coloane, pilaştri, portaluri, cornişe, vestibule, portice, capele, toate împodobite cu sute de sculpturi. întregul templu stă pe o plintă înaltă de 8 m, de jur-împrejur cu statui de lei şi elefanţi care, asemenea unor cariatide, fac impresia că susţin în spinare întregul templu (cf. B. Iyer).
Primele temple în aer liber, construite (deci nu săpate în stîncă) din material rezistent, nu din lemn, datează din sec. V e.n. De obicei, planul corpului edificiului este pătrat, dominat de un înalt acoperiş-turn piramidal, în etaje. în secolul al X-lea, înălţimea templului din Tanjore atingea 30 m, cu cele 13 etaje ale acoperişului-turn piramidal. Cupola templului din Lingaraja (sec. XI) ajunge pînă la o înălţime de 38 rn54. Impresia pe care o lasă nu mai este de „arhitectură44, ci de o imensă operă de sculptură. Dacă în anumite cazuri şi în anumite momente ale istoriei ei arhitectura indiană s-a inspirat din bogăţia de forme ale naturii ambiante, atunci aceste forme ale turnurilor cu multe etaje, cu exuberanţa de elemente ce li s-au adăugat mereu dînd impresia luxuriantei vegetaţii a junglei, sugerează — cum s-a spus — cactuşii ca model ideal posibil, model care i-ar fi putut inspira pe constructorii acestor temple.
în secolele XVI şi XVII s-au construit mari complexe, oraşe întregi constînd numai din temple (Satrunjaya, lîngă Palitana; sau Girnar, în Juna-gadh). Din sec. XIII datează templul jainist Vimala Saha (de pe muntele Abu) — sau Adinatha Tirthankara — care nu are pereche prin armonia ansamblului, eleganţa liniilor, bogăţia ornamentaţiei şi fineţea execuţiei; se spune că sculptura interiorului a fost lucrată de meşteri nu cu dalta, ci prin răzuirea şi şlefuirea marmurei, pentru a putea realiza dantelăria de vis care acoperă în întregime pereţii, coloanele şi plafonul.
Toate templele amintite mai sus, şi multe altele încă, sînt în majoritate situate în sudul Indiei, regiune mai puţin atinsă de furia distrugătoare a musulmanilor invadatori. Pe de altă parte însă, după anul 1200, în perioada mahomedană arhitectura Indiei se îmbogăţeşte cu materiale, metode, elemente şi forme noi, în construcţia grandioaselor palate şi moschei sau monumente funerare (arcul ascuţit şi în treflă, turnuri în formă de bulb, pereţi acoperiţi cu plăci de faianţă decorată în culori vii, mozaicuri, intarsii, — dar totodată şi cu absenţa totală a reprezentării figurii umane). Printre cele mai impunătoare construcţii civile se numără palatul Man Mundir din Gwalior, în regiunea Raj-
54	Cu timpul, dimensiunile au crescut (depăşind chiar 70 m), printr-o îndrăzneaţă multiplicare a etajelor acoperişului, pe care s-au acumulat o profuziune de coloane şi de sculpturi — ca în uimitoarele temple din Cindabaram (sec. XIII), Parşavanat, Madura, sau Tirueendur (sec. XVII).
19 — Istoria culturii şi civilizaţiei
290
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
putana (sec. XV). Capodopera arhitecturii de acest stil musulman este celebrul mausoleu Taj-Mahal (sec. XVII).
Suprafaţa exterioară a templelor buddhiste este în întregime — cum s-a spus — acoperită de sculpturi, care la origine erau policrome. Exemplele cele mai impresionante le oferă cele două temple situate în afara teritoriului Indiei, dar în zona de răspîndire a artei buddhiste, şi deci reprezentînd culmea atinsă de spiritul artistic indian. Primul este templul din Borobudur (în insula Java), din sec. VIII. Ansamblul — „cel mai frumos monument al Asiei" — nu este în fond altceva „decît reprezentarea simbolică a Universului" (M. Eliade). Pe un imens edificiu-piedestal, cu latura de 120 m, se înalţă turnul format din 7 etaje în retragere, ornate cu 436 de statui ale lui Budclha. Scene din viaţa lui sînt sculptate în basorelief pe zidurile etajelor pe o lungime care totalizează nu mai puţin de 5 km. Al doilea este templul din Angkor (în Kampuehia), înalt de 60 m, literalmente inundat de opere de sculptură, încît, din punct de vedere artistic, ansamblul nu este întru nimic inferior celor mai frumoase catedrale europene din Evul Mediu.
SCULPTURA ŞI PICTURA
în arta Indiei sculptura ocupă un loc atît de important — ca volum şi ca nivel artistic — încît nu numai că înlocuieşte aproape în întregime pictura, dar însăşi arhitectura unui edificiu pare un imens şi tulburător conglomerat artistic lucrat de mîna unui sculptor. — Nu e mai puţin adevărat că, din toate ramurile artei indiene, sculptura prezintă europeanului neavizat mai multe dificultăţi în calea înţelegerii şi a satisfacţiei estetice.
încă în sec. III î.e.n. sculptura indiană — ilustrînd vechi legende populare sau diferite aspecte ale vieţii religioase şi de fiecare zi — şi-a definit estetica sa particulară, stilul său propriu. în secolele următoare această concepţie estetică devine mai clară: calmul, puritatea şi demnitatea viziunii, atitudinile personajelor de o nobilă simplitate, linia ondulatoare dominînd profilul corpului uman, echilibrul perfect în gesturi şi mişcări, musculatura atenuată prin suprafeţe corporale armonioase, o sobrietate perfectă în ansamblul compoziţiei, — dar şi o notă de senzualitate care îi întrerupe monotonia, introducînd sensibile accente de vitalism. — Acest stil propriu, ajuns la maturitate în secolele II—III e.n. („şcoala din Mathura") şi la expresia sa clasică în secolele IV—V (în perioada Gupta), exprimă în fond forma mentală a filosof iei buddhiste55.
Odată cu reacţia brahmanismului (din secolele VII—VIII) echilibrul se rupe, calmul dominant înainte acum dispare, apare mişcarea violentă a fliniilor, stilizarea şi idealizarea exagerează şi denaturează expresia, fantezia artistului din ce în ce mai slabă face loc tot mai mult convenţiei — şi înce-pînd din secolele X—XI curba evoluţiei sculpturii indiene coboară, anunţînd declinul ce va marca următoarele secole.
55	Nu e mai puţin adevărat că sculptorul buddhist a beneficiat şi de contactul cu arta greacă — contact concretizat în arta greco-buddhistă a şcolii din Gandhara — deşi, pe de altă parte, influenţa elenistică asimilată l-a împins spre idealizarea şi efeminarea personajelor.
SCULPTURA ŞI PICTURA
291
în tot timpul istoriei sale sculptura indiană a rămas esenţialmente un accesoriu al arhitecturii. Din acest motiv, sculpturii în ronde-bosse indianul p.a preferat totdeauna basorelieful. Deşi sculptura în ronde-bosse nu este total absentă: exemplul cel mai elocvent în această privinţă l-ar putea da gigantica statuie în aramă a lui Buddha din Pataliputra (creată în sec. VII e n.)> ^esPre care se sPune ca avea 25 m înălţime. Dar de la începuturile sale sculptura indiană excelează în basorelieful narativ. In acest caracteristic gust de a povesti un episod, de a ilustra o legendă, basorelieful indian demonstrează o excepţională capacitate a artistului de reprezentare realistă a animalelor, gustul său pentru o stilizare echilibrată, preferinţa sa pentru detaliul pitoresc, instinctul său decorativist, simţul său compoziţional înscriind ansamblurile în arii circulare sau ovale. La început prezenţa lui Buddha este doar sugerată prin anumite simboluri. în secolul al Il-lea e.n. se notează în evoluţia basoreliefului un moment important: apariţia însăşi a figurii „iluminatului44. Şi nu numai în clasica „poziţie indiană44, pe vine, ci şi a lui Buddha pe tron, sau în picioare.
Secolele VI şi VII vor aduce, odată cu restaurarea autorităţii religioase absolute a brahmanismului, triumful reliefului monumental. Acesta va înlocui stilul narativ buddhist cu exaltarea firii supranaturale a zeilor (ca în templele din Elephanta sau din Ellora), impunînd un accent de ostentativă grandoare, un pronunţat dinamism al liniilor, precum şi o eleganţă puţin cam rece.
în epoca medievală (secolul XI şi următoarele), deosebit de mult exploatat este motivul — de altminteri, apărut cu un mileniu înainte — al cuplului de îndrăgostiţi în atitudini lascive. Privite însă sub raport strict artistic, „aceste teme erotice constituie pretextul pentru a realiza admirabile grupări şi pentru a exalta formele umane. Prin frumuseţea atitudinilor lor, prin ritmul arzător al îmbrăţişărilor lor, personajele însufleţesc pereţii templelor cu o viaţă intensă. Oricît ar fi de îndrăzneţe, totuşi reprezentările amoroase nu sînt niciodată vulgare, nici cu adevărat obscene, ci spontane, sincere, fără falsă pudoare. Din întreg acest ansamblu se degajă un sens plastic atît de remarcabil, încît aceste opere egalează cele mai pure capodopere din toate timpurile şi traduc dragostea carnală sub cel mai frumos aspect care i-a fost dat vreodată să fie reprezentat în sculptura universală44 (J. Auboyer).
Sculptura indiană este ilustrată şi de o mare cantitate de statui în ronde-bosse, de dimensiuni care variază între cea a unei statuete şi pînă la statuia de dimensiuni colosale.
Primul material folosit de sculptor a fost lemnul. Esenţele de lemn erau alese de sculptor, cu un ritual riguros observat, în funcţie de divinitatea pe care urma să o sculpteze şi de casta căreia îi aparţinea donatorul statuii. După lemn au urmat — în ordine cronologică — argila, piatra şi metalul. Statuia era executată conform unor canoane extrem de detaliate şi de precise (măsurători, raporturi, convenţii iconografice); şi numai după îndeplinirea unor ceremonii şi inderogabile prescripţii rituale statuia realizată de sculptor devenea obiect de veneraţie. Tratate speciale stabileau minuţios canoanele relative la reprezentarea divinităţilor: Brahma-creatorul trebuia să fie reprezentat cu patru feţe îndreptate spre cele patru puncte cardinale şi simbolizînd cele patru Vede; Vişnu-păstrătorul lumii — ca un tînăr cu patru braţe, ţinînd în fiecare braţ anumite obiecte simbolice; Şiva-distrugătorul şi preschimbătorui lumii era reprezentat dansînd dansul simbolic al creaţiei cosmice, în mijlocul „flă-
292
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
cărilor cunoaşterii", dispuse în jurul lui în formă de cere, ş.a.m.d. Gesturi, atitudini, proporţii, culori, elemente simbolice, — lotul era precis codificat.
La început, buddhismul — care condamna idolatria — a interzis din acest motiv reprezentarea figurii umane, antropomorfizarea vreunei divinităţi (dealtminteri, buddhismul nici nu credea în vreo divinitate). Chiar prezenţa Maestrului, a Iluminatului, a lui Buddha, era sugerată printr-un simbol: un tron liber, un cal fără călăreţ, urma picioarelor Iluminatului, etc.r>u. Mai tîrziu însă buddhismul s-a convins că o religie, pentru a deveni populară, are neapărat nevoie de mituri, de rituri, de simboluri, de reprezentări figurative. Din acel moment buddhismul a acceptat în iconografia sa nu numai figura umană a Maestrului, ci şi a bărbatului în general, şi chiar a femeii (cu excepţia, fireşte, a formelor umane imperfecte: bătrîni, infirmi, bolnavi). — între arta buddhistă şi cea brahmană se pot observa uşor anumite deosebiri. Sculptura brahmană n-are seninătatea şi graţia, nici verva, gustul narativ sau aderenţa la real a artei buddhiste; dimpotrivă, este mai degrabă aplecată spre fantastic, spre abstract, spre esoteric, manifestînd şi o tendinţă spre grandoare, sau spre mişcarea frenetică, şi chiar un gust al teribilului.
Dacă sculptura este atît de bine reprezentată, în schimb vechea pictură a Indiei a suferit maltratarea timpului, foarte puţine opere picturale rezistînd pînă azi.
Din epoca preistorică datează primele urme de pictură. Pe pereţii unor grote s-au păstrat figuri de oameni şi animale, precum şi scene de vînătoare care, prin vivacitatea mişcării şi dramatismul momentelor, amintesc picturile rupestre din Cogul (Spania). Din perioada istorică, cele dintîi documente cunoscute sînt picturile murale din grotele Jogimara (sec. I e.n.). într-o scriere de teorie a picturii, datînd din sec. III e.n., sînt fixate canoanele portretisticii — ceea ce înseamnă că se executau portrete chiar cu cîteva secole înainte de această dată.
în primele secole ale erei noastre pictura — artă căreia textele vremii îi atribuiau o origine divină — deţinea un loc important atît în educaţia artistică a tinerilor din castele superioare, cît şi în ornamentarea templelor. Se ştie apoi că exista şi o pictură executată pe plăci de lemn, pe rulouri de pînză sau de mătase; precum şi, pe pereţi, o pictură în tempera. Subiectele erau fie grupuri de oameni sau animale, fie aspecte din natură, fie chiar portrete individuale. Pictorul indian considera ca o condiţie fundamentală cunoaşterea aprofundată a dansului, — fapt care explică şi calităţile ritmice ale desenului, delicateţea liniei, eleganţa mişcării şi elocvenţa gesturilor din picturile templelor din A janta.
Pereţii celor 29 de temple-grote din Ajanta56 57 erau acoperiţi aproape în întregime cu fresce (de fapt, un fel de pictură în tempera). S-au păstrat numai frescele din şase temple. Deşi mult deteriorate, totuşi aceste fresce din sec. V—VI e.n. încîntă prin armonia compoziţiei — concepută după o schemă circulară sau ovală, — prin simplitatea şi siguranţa liniei, prin caracterul nobil
56	Gel mai important simbol buddhist este roata (mai frecvent cu opt spiţe, evocînd cele opt petale ale lotusului care simbolizează regenerarea). Semnificaţia cosmică a roţii — simbol al lumii — se regăseşte în textele vedice. Roata pusă în mişcare de Buddha este „Roata Legii" (Dharmaciakra) ■—legea destinului omenesc.
57	Din încăperea centrală a templului care poartă numărul XVI, şi a cărei dimensiune era de aproximativ 20 pe 20 de metri, se deschideau 16 chilii ale călugărilor, şi acestea cu picturi parietale.
ESTETICA ARTEI INDIENE
293
al subiectelor (toate de inspiraţie buddhistă), prin puritatea figurilor, prin perfecţiunea desenului mîinilor şi prin căldura coloritului. Despre perspectivă nU se poate vorbi, fireşte; dar pictorul încerca să obţină impresia de adîncime plasînd în înălţime diferitele planuri ale unei scene, etajîndu-le. Subiectele erau luate din legendele (Jataka) în legătură cu naşterea, copilăria şi tinereţea lui Buddha — ceea ce îi da posibilitate pictorului să reprezinte lumea în toate variatele ei aspecte.
După invazia hunilor şi după ocupaţia musulmană, evenimente a căror urmare a fost distrugerea templelor, pictorii indieni s-au orientat spre genul miniaturii.
Acest gen a fost cultivat începînd din sec. XIII, culminînd cu şcolile de pictură miniaturală din Rajputana. De-a lungul a patru veacuri (sec. XVI — XIX), miniatura indiană — lirică, graţioasă, pasională, cu o fineţe şi o precizie desăvîrşită a liniei — şi-a luat temele din folclor, din mitologie, din religie, din muzică, ilustrînd cu predilecţie episoade din Mahabharata şi Ra-mayana. O altă sursă frecventă de inspiraţie este iubirea, în acelaşi timp spirituală şi carnală. „Ceea ce arta chineză a ştiut să obţină cu imaginile peisajului este obţinut aici cu imaginile iubirii pămînteşti“ (Ananda Coomaras-wamy).
Legată de protecţia regală a înflorit la curtea mongolă (între 1526-1856) o pictură de miniaturi exclusiv laică, după canoanele estetice ale miniaturis-ticii persane. Apogeul noului stil a fost atins de şcoala din Delhi (sec. XVI). Această artă, pe care n-o mai interesează subiectele mitologice sau religioase, este o artă aristocratică, de palat; manuscrisele sînt ilustrate acum cu aspecte, figuri şi evenimente de la curte, devenind adevărate studii de ambianţă, atente şi precise. O preferinţă marcată este manifestată pentru portrete, cu un vădit interes pentru relevarea caracterului personajelor. Subiectele alese, culorile pure şi desenul delicat, — totul exprimă un sentiment de bucurie în faţa frumuseţii lumii.
ESTETICA ARTEI INDIENE
Nu este surprinzător faptul că, la primul său contact cu spectacolul artei indiene, privitorul european rămîne eventual dezorientat, fără a o înţelege, fără a găsi calea de comunicare cu această artă. Dar această dificultate este înlăturată după ce a aflat care sînt criteriile estetice ale artistului şi ale omului indian.
Pentru indian arta a fost dăruită oamenilor de divinitate spre a înveş-mînta Adevărul, pentru ca în felul acesta oamenii să fie mai uşor atraşi de Adevăr şi să-l iubească. „Arta deci nu este un scop în sine, ci un mijloc pus în serviciul sacrei cunoaşteri... Şi este prea puţin spus că arta «reprezintă» Universul; ea îl reface, realmente, îl reconstruieşte printr-o analogie... Deci, la baza esteticii stau două principii, strîns legate între ele. Unul — re-crearea Universului — este manifest mai ales în artele poetice. Celălalt — stabilirea unui contact emoţional între individ şi legile Universului — apare mai mult în muzică, dans şi poezie“ (R. Daumal). — Artistul indian nu creează „opere de artă“ (în sensul pe care îl dăm noi termenului), ci „modele spirituale, ima-
294
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
gini care trebuie interiorizate prin meditaţie; şi a căror acţiune asupra omului nu îl conduce la emoţia estetică, ci la un sentiment de împăcare şi desăvîr-şire, punct de pornire către o ascensiune spirituală4* (M. Eliade).
După cum filosof ia indiană nu are ca motiv principal cunoaşterea şi interpretarea naturii (ca cea greacă încă de la începuturile ei), tot astfel nici arta indiană nu caută să realizeze numaidecît „asemănarea" cu lumea fizică. Conceptul de „realism" are, în India, o accepţie diferită de cea pe care i-o dăm noi. Pentru artistul indian — ca şi pentru cel chinez — obiectul material pe care-1 reproduce, obiectul vizibil, serveşte doar pentru a-i comunica privitorului adevărul invizibil, adevărul spiritului. Arta indiană este o artă simbolică şi o artă de sugestie. Este, fundamental, o artă sacră. — Dar în ordinea sacrului, ea nu este o artă idolatră. O imagine a unei zeităţi nu este un idol sau un fetiş. Nu reprezintă ceva care urmează să fie confundat cu însăşi divinitatea; ci imaginea rămîne doar un instrument, un suport material, vizibil, un ajutor oferit omului spre a se putea apropia de zeul pe care îl reprezintă imaginea. Este o cale spre a ajunge mai uşor la divinitate. Arta este un auxiliar al religiei şi o „slujitoare a teologiei". Ca atare, ea trebuie să urmeze o serie întreagă de prescripţii inderogabile, să respecte canoanele stabilite de tradiţia religioasă, să se supună indicaţiilor teologice ale castei sacerdotale.
Ceea ce nu înseamnă însă că arta indiană n-ar avea şi deschideri spre profan. Căci subiectul scenei realizate de artist este religios, e adevărat; are o funcţie, o finalitate teologică; trebuie să ilustreze, să înveţe, să convingă despre un „adevăr" predicat de religie. Dar detaliile scenei sînt atît de adevărate şi de precise încît totodată reconstituiesc şi un moment din natură, din viaţa publică sau privată a vremii; subiectele par în acest caz a fi luate direct din viaţa cotidiană, zeităţile reprezentate au în esenţă un aspect uman. „Nicăieri pe lume n-au fost cioplite în piatră, în secolele VI şi VII, figuri nude atît de sublime în graţia şi spiritualizarea lor ca în India şi în Cambo-gia" (Adpatov).
Totuşi, artistul nu ţine să copieze natura, să copieze forme anatomice, umane sau animale, corect — deşi în opera sa aceste forme sînt exact redate . Din natură, el doar selectează potrivit unei scheme ideale, lucrează după un prototip mental. Artistul fiind esenţialmente şi un filosof — deci un om pur şi armonios —, el creează „alături de natură, imitîndu-i numai elanul organic, setea de viaţă şi de creştere"; exprimîndu-i „conţinutul organic, circulaţia sevei vitale, un ritm al formelor şi volumelor, ritm care trădează o energie ce circulă pe dinăuntru", — şi care comunică şi operei sale „o dinamică uluitoare" şi „o mişcare armonioasă" (M. Eliade).
Artistul indian nu ţine să creeze opere „originale"; individualismul artistului european, „originalitatea", „inovaţia", sînt ambiţii practic necunoscute aici. Expresia personalităţii artistului nu are pentru indian o valoare artis-y tică. Artistul indian caută să respecte o anumită tradiţie, în care se simte profund integrat. — şi pe care, din punct de vedere tehnic, manualele canonice ale profesiunii lui îl şi obligau să o respecte. Căci el trebuie să reprezinte — dînd o formă plastică imaginaţiei populare — o idee, un concept; un concept care în esenţă se referă la forţa, frumuseţea şi perfecţiunea divinităţii respective. Ca atare, el va practica o artă figurativă nu perfect adevărată din punct de vedere anatomic. Va suprima anumite detalii — oase, vine, articulaţii, încheieturi, glezne — pentru a le sugera prin linii pure şi prin curbe frumoase, fapt ce duce la o mare simplitate a formelor şi a contururilor.
ESTETICA ARTEI INDIENE
295
Nu face o artă „realista", ci o artă simbolică şi o artă de sugestie. în funcţie de acest criteriu, Brahma va fi înfăţişat de artist ca avînd patru chipuri, iar Vişnu patru braţe; în plan simbolic, anomalia anatomică va servi perfect pentru a sugera o idee, un concept, un atribut al zeului. Gesturile personajelor divine (precis şi riguros codificate de tradiţie) pot să ni se pară nefireşti; dar tocmai pentru că sînt gesturi ale zeilor, deci ale unor fiinţe „nefireşti^, în afara firii, ele trebuie să fie diferite, să fie opuse „firescului", deci realului. Această concepţie privind reprezentarea divinităţii, pînă la urmă ha împins pe artistul indian, în mod inconştient, să adopte o asemenea anatomie abstractă şi în reprezentarea personajelor umane. — Şi de asemenea: formele opulente ale trupurilor feminine, cu sini generoşi şi şolduri planturoase, vor fi receptate de privitorul indian (şi tot astfel se cer a fi interpretate si de privitorul european) ca un simbol al forţei generatoare a naturii şi ca un simbol al maternităţii, reale sau potenţiale. De asemenea, frecventele simboluri falice; sau tot atît de frecventele scene erotice, de o senzualitate aprinsă, cu arome grele de lascivitate, — toate acestea sînt asociate în subconştient de indian cu anumite sensuri magice şi încărcate cu semnificaţii mistice.
Artistul indian nu cunoştea perspectiva. Apoi, proporţiile plastice ale figurilor reprezentate — umane sau animale — nu corespund proporţiilor naturale ale modelelor sale. Adeseori dimensiunea corpului uman este mult mai mare decît cea a corpului unui elefant. — Eroarea provine, în parte, din ignorarea perspectivei; dar mai ales această viziune picturală este cerută fie de un sens simbolic implicat în opera artistului, fie de necesităţile de ordin decorativ ale întregului ansamblu.
Din acest punct de vedere, sub raport compoziţional, s-ar putea uşor ca spectatorul european să fie derutat de profuziunea elementelor care sufocă întregul spaţiu artistic. El ar prefera să i se procure o impresie de armonie şi de simetrii, de calm şi de echilibru, de măsură şi de logică în distribuirea figurilor şi a spaţiului. Dar privitorului indian, invazia sutelor şi sutelor de statui, de coloane, de basoreliefuri, de trunchiuri de copaci, de nenumărate ornamente vegetale şi animale care acoperă întreg corpul unui templu îi sugerează însăşi forţa copleşitoare a formelor infinite, vibrînd de vitalitate, orgiastice, ale naturii şi vieţii. Artistul nu este preocupat să-şi organizeze compoziţia grupînd figurile în aşa fel încît ele să se detaşeze, spaţiat, libere şi relativ independente, dispunîndu-le pe un fond amplu degajat; ci el elimină în mod intenţionat orice spaţiu gol: are — cum s-a spus — o „oroare de vid". Umple fiecare suprafaţă de spaţiu liber mereu cu alte figuri, reducîndu-le la dimensiuni, adaugă la infinit elemente decorative, aglomerează tot mai mult, aglomerează întruna, — pentru ca din această aglomerare să rezulte, ca o expresie emblematică a forţelor primitive ale naturii, impresia de viaţă tumultuoasă şi debordantă, supraabundentă şi senzuală, dinamică şi vibrantă de elan vital.
Artistul indian încarcă mereu şi pentru că are multe de spus. Are vocaţia de povestitor, este un narator incontinent. Acest gust narativ este, dealtmin-teri, o constantă a artei indiene de-a lungul întregii sale istorii. în procesul naraţiunii elementul sacru impregnează reprezentarea vieţii cotidiene: o delimitare între aceste două planuri este, aici, şi imposibilă şi fără sens. Elementul miraculos îi apare indianului cît se poate de natural, penetrează întregul Univers, intră în modul cel mai firesc în lumea naturii şi a oamenilor. Esenţa ultimă însăşi a întregului Univers este unică, — întrucît fiinţa omenească este supusă unei continui reîncarnări, traversînd toate regnurile, animal,
296
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
vegetal şi mineral. Prin trecute sau viitoare transmigrări rezultă această identitate de esenţă — om-vieţuitoare-plantă-rocă. — „India este un haos“ — exclamă Masson-Oursel. — „în nici o altă vatră a omenirii viaţa spirituală n-a fost atît de intensă ca în această civilizaţie care n-a crezut aproape niciodată într-un suflet imaterial44. — De aici, şi complexitatea artei sale. „Arta indiană are ceva din caracterul vag al şcolii egiptene, din saturaţia religioasă a goticului, din surprinzătoarea libertate a artei greceşti arhaice şi din sinceritatea şi convingătoarea expresivitate a artei primitive44 (O. G. Gangoly).
MUZICA
Tradiţia indiană atribuie originea muzicii — ca şi a întregului Univers — lui Brahma. Situată fiind pe acelaşi plan cu activităţile cele mai înalte ale gîndirii, ale spiritului, muzica avea un rol fundamental în viaţa spirituală, un rol asociat indisolubil religiei şi filosofiei. în timpurile cele mai vechi se credea că muzica are o acţiune miraculoasă nu numai asupra oamenilor, ci şi a animalelor, şi chiar asupra fenomenelor naturii.
Muzica indiană a fost, de la început, intim legată de cuvînt, de gest şi de mişcare. Fără dans şi fără mimică, muzica era considerată de indieni ca fiind incompletă (cf. Srinivasa Aiyangar).
Primele compoziţii muzicale au fost imnurile, cîntecele magice şi de sacrificiu, cărora le este dedicată exclusiv şi una din cele patru cărţi sacre (Sama Veda). Această muzică străveche era în general monodică. Uneori, ca un rudimentar început de polifonie, melodia era acompaniată de un sunet prelungit. Cîntecele rituale erau însoţite, în epoca vedică, de dans — nu însă şi de instrumente. Primul tratat de teorie muzicală — datînd din sec. II e.n. — inclus în tratatul dedicat teatrului şi atribuit legendarului Bharata, analizează amănunţit elementele artei vocale, ale dansului şi mimicii, „precum şi diferite tipuri de cîntece religioase, forme de muzică vocală şi instrumentală, etc.66 (R. I. Gruber).
Acompaniamentul instrumental care în epoca vedică (dacă într-adevăr exista) deţinea un rol cel mult secundar, a apărut şi s-a perfecţionat începînd din epoca următoare (deci aproximativ din sec. Y î.e.n.). Se deosebeau net trei categorii de muzică: religioasă, populară şi de curte. Pe lîngă acestea, muzica — vocală şi instrumentală — era nelipsită în spectacolele teatrale. Se cerea ca actorul să fie în acelaşi timp şi un cîntăreţ, şi un instrumentist iscusit. Spectacolul teatral începe cu o introducere muzicală — o scurtă uvertură — susţinută de o mică orchestră, care intervenea şi de-a lungul acţiunii scenice acompaniind replicile sau tiradele personajelor, precum şi cîntecele introduse în textul piesei.
Instrumentele erau de o rară varietate. între tipurile fundamentale — şi care au continuat să fie păstrate pînă azi — „regina44 instrumentelor de coarde era vina: un baston de bambus (deci gol pe dinăuntru) cu 7 coarde metalice întinse pe scăunaşe înalte, al căror sunet dulce obţinut prin ciupire căpăta rezonanţa de la doi dovleci goi fixaţi la extremitatea inferioară a instrumentului. O varietate ulterioară a vinei, şi avînd un timbru apropiat de vocea umană, era saranghi, străvechi instrument cu arcuş şi cutia de rezonanţă din piele, cu trei sau patru coarde sonore, plus între 11 şi 41 de coarde de rezonanţă.
LIMBA ŞI LITERATURA VEDICA
297
La marele număr de instrumente eu coarde se mai adaugă şi numeroasele tipuri de instrumente de suflat, şi îndeosebi de percuţie, din materiale şi deci cu sonorităţi foarte variate; în special la această ultimă categorie tehnica executanţilor atingea un înalt grad de virtuozitate.
LIMBA ŞI LITERATURA VEDICĂ
Din limba autohtonilor dravidieni — probabil răspîndită în toată India, pînă la venirea arienilor — au derivat patru limbi vorbite şi azi, în sud, de aproximativ o cincime din populaţia Indiei. Cea mai veche dintre acestea şi avînd o literatură mai bogată este tamila.
Triburile ariene vorbeau aşa-numita „vedică44, foarte asemănătoare limbii Avestei iraniene. Derivată din vedică, limbii sanscrite (cuvînt care înseamnă „desăvîrşită44, „împodobită44) i-a fost creată o gramatică de către celebrul Pan ini, în sec. V—-IV î.e.n.; o gramatică ultra-elaborată, cuprinzînd nu mai puţin de 3996 de reguli. Sanscrita, în care s-au scris şi opere laice, era limba de cultură şi limba de cult (la fel ca vedica) şi era cunoscută numai de brahmani şi de nobili. Este şi limba marilor epopei Mahabharata şi Ramayana. Pe fondul lingvistic arian s-au dezvoltat — alături de limba vedică şi de sanscrită — limbile populare, sau prakrite, dintre care cea mai răspîndită dar care nu se vorbeşte azi este limba pali (în care s-au scris primele opere canonice buddhiste). în fine, în Evul Mediu s-au format, pe baza graiurilor populare, numeroase alte limbi (,sindhi, gujarati, bengali — limba scrierilor lui Rabindranat Tagore —, marathi etc.). Dintre acestea, cea mai răspîndită este hindustana (sau urdu), avînd numeroase elemente persane şi arabe, o limbă care are — începînd încă din secolul al XVI-lea — o foarte bogată literatură58.
Problema originii scrierii indiene este încă nelămurită. Probabil că cel mai vechi sistem de scriere avea la bază alfabetul aramaic, introdus în India în jurul anului 800 î.e.n.; dar primele inscripţii datate care au rămas sînt din sec. III î.e.n. Mult timp s-a scris în India pe coajă de mesteacăn, pe foi de palmier, pe tăbliţe de lemn, pe plăci de metal, sau chiar — opere întregi, după sec. XII — pe stînci. Scrierea textelor sacre era interzisă, ca fiind un act de profanare; textul Vedelor a fost tipărit abia în secolul trecut. Cantităţi imense de scrieri cu caracter religios, brahmane sau buddhiste, s-au transmis — timp de peste două milenii şi jumătate — numai pe cale orală59, numai prin recitare şi memorizare!
Schematizînd şi urmînd o ordine cronologică în enumerare, se notează că literatura indiană de interes, semnificaţie şi valoare universală însumează: opere de uz religios (Vedele, Brahmanele, Sutrele), o literatură cu caracter eminamente epic (marile epopei Mahabharata şi Ramayana, apoi colecţiile de Purane şi Jataka), producţii didactic-moralizatoare (în primul rînd Pancia-tantra), poezii lirice şi opere dramatice.
58	Sanscrita clasică a evoluat din sanscrita vedică. Limbile moderne indiene au evoluat începînd din sec. X e.n. Hindi (sau hindustana) este a doua limbă oficială a Indiei după limba engleză. Urdu este a doua limbă oficială a Pakistanului.
59	Dar texte brahmanice, buddhiste, ja in iste şi de literatură laică s-au păstrat şi în manuscrise.
298
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
întocmai ca şi Biblia, Vecia (Cartea Cunoaşterii) nu este o carte, ci o întreagă literatură, adunată şi ordonată de brahmani, se pare, între anii 1200-500 î.e.n.; dar perioada de elaborare a ei se întinde pe o durată de două milenii (între 2500-500 î.e.n.). Din această vastă literatură vedică ne-au rămas patru
cărţi — dar numai Rig Veda (Cunoaşterea imnurilor de laudă) prezintă un real interes literar. Celelalte — Sama Veda, Yajur Veda şi Atharva Veda — conţin melodii cîntate la oficierea diferitelor acte de cult (prima), formule pentru actele de sacrificii (a doua) şi formule magice diferite (a treia).
Rig Veda — compusă în ansamblu, se crede, în perioada cuprinsă între anii 2000-1500 î.e.n. — cuprinde 1 028 de imnuri, în majoritate adresate divinităţilor personificînd elemente şi forţe ale naturii. Dar altele sînt imnuri pentru ceremonii matrimoniale (X, 85), pentru funeralii (X, 14, 15, 18), rugăciuni adresate ierburilor medicinale (X, 97), etc. Altele, adoptînd forma dialogului, au un caracter narativ (X, 10, 95, 108), în care un mit devine o microdramă. Importante pentru studiul istoriei religiilor sînt imnurile care schiţează un cadru al creaţiei lumii şi a omului (X, 82, 90, 121)60. Din grupul
60	Semnificativ pentru justificarea sistemului diviziunii în caste este imnul X, 90, care narează cum zeii, ca un efect al sacrificiului a cărui victimă a fost bărbatul primordial Puruşa, au creat pe brahman din gura victimei, pe kşatriya din braţele, pe vaişya din femurele, iar pe şudra din picioarele lui Puruşa. „In felul acesta împărţirea castelor şi respectiva lor poziţie socială era fixată intr-un mit, găsind prin aceasta o justificare şi o confirmare de autoritate deplină" (Vittore Pisaui).
Gestul simbolic ritual cu floarea de lotus kataka-mukha mudra (termen specific pentru dans)
LIMBA ŞI LITERATURA VEDICĂ
299
acestor aproximativ 12 imnuri cu caracter filosofic-cosmogonic, celebru a rămas acela cunoscut ca Imnul creaţiei (X, 129), cu tulburătoarea sa imagine a începuturilor — care l-a inspirat şi pe Eminescu în Scrisoarea I — şi cu fiorul neliniştii întrebărilor în care se întrezăreşte şi o uşoară umbră de scepticism:
„Atunci nici Nefiinţă n-a fost, şi nici Fiinţă,
Căci nu era nici spaţiu, nici cer, şi nici stihie.
Avea stăpîn şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adinei prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie.
N-a fost nici Nemurire, căci Moartea nu-ncepuse.
Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.
Nici vînt n-a fost să bată acele începuturi;
însă Ceva în lume — Unicul — se ivi.
Dar care minte oare fu-n stare să priceapă,
Creaţiunea însăşi de undc-a început?
Poate aicea zeii îşi zămisliră neamul,
Dar cine va să spună din cine s-au născut?
Doar El, acela care porni Creaţiunea,
El, cel care-o priveşte din ceruri, numai El,
El, cel care-a făcut-o, sau poate n-a făcut-o,
El singur ştie, poate. Sau, poate că nici EU.
(trad. i. Larian Postolaelie)
Atharva Veda mai conţine şi imnuri în genul celor din cartea a X-a a Rig Vedei. Stilul cărţii şi imaginea societăţii care transpare aici arată că este posterioară primei Vede; dar în cele 731 de imnuri sau formule magice mai amplu dezvoltate găsim aceleaşi figuri retorice, epitete, comparaţii, metafore, acelaşi sentiment al naturii, şi adeseori vibraţiile mai profunde ale unei gîndiri filosofico-religioase. Iată cîteva strofe dintr-un cînt funebru pentru un prieten căzut în luptă:
„Pămîntule, primeşle-l cu blîndeţe,
Cu nici un spin cu vîrf înţepător;
—	Să-i fie somnul lui întru odihnă, în tine fă-i culcuş încăpător.
Nu în acest lăcaş cu strimte maluri S-ar cuveni să stai, ci-n largi grădini;
—	Tot binele ce l-ai făcut în viaţă,
Sâ-l ai schimbat în miere şi-n lumini.
Un ceas mai ai. Şi apoi niciodată Nu vei mai şti de-i soare ori de-i vînt.
—	Cum maica-n haină pruncu-şi înveleşte,
Acopere-l, tot astfel, tu, pămînt
Din ceasu-acesta greu, al despărţirii,
De-aici-nainte, tu să-i fii vestmînt;
—	Cum soaţa, blînd, bărbatu-şi înveleşte,
Cu haina ta, acopere-l, pămînU,
(trad. I. Larian Postolache)
300
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
Un oarecare interes literar prezintă şi Brahmanele, comentarii ale Vedelor, dar în care sînt incluse şi numeroase tradiţii şi legende populare, de o încîn-tătoare sensibilitate, fantezie şi ingenuitate. Upanişadele cuprind speculaţii asupra Absolutului, speculaţii elaborate înafara mediului sacerdotal; consti-
Scenă din Rum Jataka („Povestea cerbului Ruru“) — cerbul Ruru fiind o încarnare anterioară a lui Buddha
tuie ultima parte a Vedelor, inserînd şi mici poeme narative. — Şatrele sînt culegeri de aforisme şi sentenţe morale — prin care se strecoară şi cîte un exemplu mai puţin arid:
„Omul modest este un om sărac cu duhul, credinciosul este un ipocrit, eroul — un barbar, ascetul — un prost, prudentul — un om nehotărît. — Spuner-mi, atunci, care este virtutea dintre virtuţi pe care răutatea omenească să n-<ajungă să o bîrfească?“
în forma Sutrelor sînt compuse şi diferitele tratate celebre — de la tratatul ?politic al lui Kautilia sau gramatica lui Panini, pînă la cunoscuta scriere erotică ce dă interesante, amuzante şi, bineînţeles, picante indicaţii asupra vieţii morale libertine din primele secole ale erei noastre — Kamasutra.
Zeci de volume cuprind colecţiile de Purana, legende şi povestiri semi-istorice, difuzate încă din timpuri străvechi de povestitori populari sau de barzii de la curţile regale. — Povestirile populare în proză, Jataka, ilustrează vieţile lui Buddha de-a lungul reîncarnărilor „Iluminatului44. (Dintr-o asemenea jataka, trecută prin numeroase versiuni intermediare, derivă şi cunoscuta noastră carte populară Varlaam şi loasaf). Povestiri instructive, de mare
MAjHILE EPOPEI
301
popularitate şi azi, ele aduc pe scenă oameni de toate condiţiile sociale, agre-mentînd simţul delicat al naturii, sensibilitatea şi fineţea viziunii, cu ironia graţioasă — ca în această legendă (care nu face parte din Jataka) a creaţiei femeii:
„La început cînd Tvaştri, creatorul divin, voi să creeze femeia, îşi dădu seama că folosise toată plămada pentru crearea bărbatului şi că nu-i mai rămăsese nimic. După ce se gîndi puţin, făcu precum urmează: luă rotunjimea Lunii şi întortochetura plantelor agăţătoare, îndărătnicia cîrceilor volburii şi tremurui firelor de iarbă, mlădierea trestiei şi farmecul florii de lotus, privirea blîndă a căprioarei şi înverşunarea cu care se apără albina, bucuria zglobie a razelor de soare, plînsul norilor şi nestatornicia vîntului, sfiiciunea iepurelui şi înfumurarea păunului, moliciunea pufului de papagal şi duritatea diamantului, dulceaţa mierei şi cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, vorbirea gaiţei şi gînguritul dulce al porumbelului, perfidia cocorului şi fidelitatea raţei sălbatice — şi, amestecînd toate acestea la un loc, făcu femeia şi o dărui bărbatului"61.
(trad. O.D.)
MARILE EPOPEI
Poemele populare eroice, cu caracter semiistoric şi legendar (temele principale ale eposurilor fiind luate din istoria Indiei), recitate la diferite ocazii solemne de cîntăreţii populari şi mereu amplificate, s-au organizat cu timpul în compoziţii de dimensiuni neobişnuite: marile epopei Mahabharata şi Rama-yana au aproximativ 120 000 de versuri prima, şi 48 000 a doua (reamintim, pentru comparaţie, că Iliada are circa 16 000).
Considerată cea mai mare operă de imaginaţie a Asiei, Mahabharata a fost elaborată şi ordonată în forma sa actuală probabil în sec. V î.e.n. în afara materiei propriu-zis epice, epopeea conţine şi felurite alte texte (istorice, mitologice, juridice, morale, filosofice, religioase, ş.a.) care ocupă trei sferturi din volumul operei. Cu tot caracterul său în general laic, opera constituie şi principala sursă de informaţie pentru cunoaşterea ideilor religioase brahmanice. Aici este inserată şi Bhagavad-Gita — „cel mai mare poem filosofic al tuturor timpurilor" (W. Durant), — „cel mai frumos şi poate singurul poem filosofic existent într-o limbă cunoscută... Opera poate cea mai profundă şi în acelaşi timp cea mai elevată pe care lumea a putut-o produce" (W. von Humboldt).
Subiectul Mahabharatei, ramificat în numeroase şi variate episoade, îl formează povestirea luptelor dintre două grupuri tribale ariene (eveniment care a avut loc realmente în jumătatea a doua a mileniului al doilea î.e.n.), — povestire culminînd într-un final de o rară elevaţie morală, în care se condamnă violenţa şi se face apel la împăcarea neamurilor învrăjbite, pentru ca
61 După E. B. Harell, Ideals of indian art, 1920.
302
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
împreună să lupte împotriva răului. Scenele de bătălie în special sînt de o grandoare incomparabilă, cu detalii şi procedee stilistice care amintesc stilul epopeii lui Ferdousi:
„Pămîntul acoperit de scuturi aurite şi scăldat în sînge lucea ca acele căminuri în care focul s-a stins. Pămîntul lucea de toate aceste arcuri risipite, de aceste săgeli aurite, de aceste care de luptă sfărîmate, de aceşti cai ce zăceau peste tot, cu limba spînzurîndu-le şi scăldaţi în sîngele lor... Un adevărat fluviu curgea pe aici, uriaş, greu de trecut, un fluviu care avea sînge drept unde, grămezi de hoituri drept valuri, care de luptă drept bărci, capete de oameni drept flori de lotus, carne omenească drept nămol, şi arme de toate felurile drept ghirlandă de plante acvatice../'
(trad. O. D.)
în afara acestor scene însă, Mahabharata abundă şi în episoade de o emoţionantă compasiune umană şi de cel mai delicat lirism, — precum şi înt/r-o bogăţie de descrieri de natură realizate cu un excepţional simţ coloristic.
Acelaşi caracter popular şi laic îl are şi Ramayana, a cărei elaborare — în partea sa mai veche — datează probabil din secolul IV sau III î.e.n., şi este atribuită poetului Valmiki (deşi materia este arhaică, derivînd dintr-un străvechi mit agrar). Acţiunea epopeii este mai simplă şi mai unitară decît a Mahabharatei, redactarea este mult mai îngrijită, iar elementele de feerie şi de miraculos au mai multă fineţe şi rafinament. Este — în nucleul său centrai — povestirea prinţului Rama, persecutat de mama sa vitregă şi silit să se refugieze în codri, împreună cu soţia sa Sita, răpită înţr-o zi de un rege din Ceylon şi salvată de Rama. Tradusă în toate limbile principale ale Indiei, Ramayana a rămas pînă azi opera favorită, iar Rama eroul preferat al Indiei.
India a fost şi marele, inepuizabilul rezervor de povestiri cu caracter didactic, de fabule. Din infinitatea de naraţiuni cu scop edificator-moralizator a fost alcătuită (între secolele II—IV e.n.) celebra culegere de povestiri şi fabule Panciatantra. în cele 70 de povestiri grupate în cinci secţiuni (de unde titlul culegerii, care înseamnă Cele cinci cărţi) un bătrîn brahman îşi propune, din însărcinarea regelui, să-i înveţe pe fiii acestuia, într-o formă agreabilă, ştiinţa politicii şi a comportării morale în viaţă. în ansamblu, opera recom-punea o imagine a vieţii reale, în care sînt condamnate avariaţia şi luxul, corupţia şi egoismul, abuzurile celor puternici şi răutatea omenească în diferitele ei forme, — în acelaşi timp manifestînd simpatie şi compasiune pentru omul sărac şi nedreptăţit. Maximele şi preceptele de conduită practică — redactate în versuri — sînt formulate cu mijloace stilistice care le conferă o autentică valoare literară, confirmată şi de extraordinara răspîndire în toată lumea a operei:
„Dacă nestemata, obişnuită să fie prinsă în aur spre a-1 împodobi, este pusă pe o bucată de tablă, ea nu strigă şi totuşi străluceşte; ocara însă este de partea celui care a pus-o pe o bucată de tablă“
(I, 75)
*
„Acela în a cărui casă nu se află o mamă sau o soţie care să-i vorbească cu iubire, mai bine să se ducă în pustietate; căci casa lui este asemenea unui pustiu“
(IV, 83) (trad. Th. Simenschi)
TEATRUL
303
în perioada următoare a literaturii indiene — perioada sanscritei cla-sjce __ operele literare vor avea autori cunoscuţi, care compun cu intenţia clară de a crea o operă de artă, cu o finalitate estetică, şi conform îndu-se în general unui gust mai rafinat. Acum, cînd societatea indiană a căpătat o structură feudală, specific locală, poemul liric va avea un caracter net liric; operele dramatice vor fi compuse respectîndu-se anumite prescripţii deosebit de detaliat şi de precis formulate; iar epopeile vor avea un caracter — în subiect, compoziţie şi stil — savant şi curtean.
Personalitatea care domină prin prestigiul geniului său toate aceste genuri este Kalidasa (sec. V e.n.), a cărui operă „reflectă idealul pios, cavaleresc, curtean al societăţii brahmanice, văzut printr-un temperament poetic. în zugrăvirea pasiunilor opera sa atestă mai degrabă delicateţe decît forţă" (L. Renou). Pe lîngă epopei şi trei drame (între care primul loc îl ocupă Sakun-tala), cel mai mare poet al Indiei din toate timpurile este şi autorul unui amplu poem de tinereţe, Norul vestitor, o fantezie lirică de o mare prospeţime a sentimentului şi virtuozitate a formei. „în primul rînd Kalidasa a fost un poet şi un pasionat observator al naturii; nici un alt poet nu ba putut egala în descrierea primăverii'4 (M. C. Dutt).
Trebuie menţionat şi poetul Jayadeva (sec. XII), autorul celebrului poem pastoral şi erotic, Gita Govinda, de un intens senzualism învestit cu sensuri mistice, —- motiv în plus care a făcut ca poemul să fie considerat „Cîntcirea Cîntărilor Indiei".
Odată cu năvălirea mongolilor şi datorită dezvoltării în acest timp a literaturilor în limbile indiene moderne, după Jayadeva literatura în limba sanscrită îşi încheie ciclul. După anul 1200, producţiile literare vor fi redactate în principalele 12 limbi ale Indiei. Dintre aceste noi literaturi, literatura bengaleză îndeosebi va intra în sfera atenţiei universale graţie marelui scriitor Rabindranat Tagore (1861-1941), căruia în 1913 i se va decerna premiul Nobel.
TEATRUL
Pentru indieni poezia este şi ea un mijloc în serviciul cunoaşterii filosofice. Forma ei cea mai completă este poezia dramatică62 pentru că teatrul — gen în care se permite să se regăsească toate tipurile omeneşti, toate castele, toate meşteşugurile şi ocupaţiile — se constituie ca o „analogie a mişcării lumii", ca o „reprezentare condensată a legilor Universului". Toate artele sînt în India intim legate intre ele; în sculptură se regăseşte aceeaşi ştiinţă a atitudinilor corporale ca şi în dans; un poem sau o pictură nu pot fi înţelese cu adevărat decît prin înţelegerea dansului — care, la rîndul său, nu poate fi înţeles fără muzică. Toate îşi răspund una alteia. Teatrul însă le cuprinde pe toate (cf. R. Daumal).
Cu o clară originalitate s-a afirmat şi teatrul indian — atît ca dramaturgie, cît şi ca spectacologie. Tratatul legendarului Bharata (opera datează din sec. II e.n.) codifică minuţios toate condiţiile dramaturgice şi spectacologice,
62	Piesele în sanscrită clasică sînt în proză, în care se intercalează părţi ample în versuri.
304
Civilizaţia şi cultura indiană
operînd distincţii şi stabilind norme cu o rigoare şi cu o precizie nemaiîntîl-nite vreodată în istoria teatrului, — de la arhitectura sălii la culoarea cortinei, de la mimica personajelor la muzica de scenă, de la natura subiectelor la numărul situaţiilor posibile, de la comportarea tipurilor la enumerarea calităţilor cerute stilului literar al textului respectiv, ş.a.m.d.
La punctul de origine a teatrului indian stă recitarea cîntecului popular, narativ şi cu caracter eroic, însoţit de mimică, gestică, dans, cînt şi acompaniament instrumental. Această structură se va păstra, în liniile sale generale şi esenţiale, de-a lungul secolelor în teatrul indian. Cele mai vechi fragmente ale unor piese de teatru indiene, care s-au păstrat, datează din sec. II e.n.
Dramaturgul clasic al Indiei este Kalidasa. Subiectul Sakuntalei, luat din Mahabharata, este un pretext dramatic (unde apar şi personaje din casta inferioară) în care povestea de iubire elogiază — ca fiind valoarea umană supremă — cinstea şi nobleţea sufletească. în Sakuntala, Kalidasa a realizat o capodoperă de un delicat realism psihologic şi de poezie a naturii; de puritate a sentimentului — ca în acest fragment din tirada în care pustnicul îşi ia adio de la fiica sa adoptivă:
„Nu plînge, dragă ! PUnsul e dat de Dumnezeu,
Dar nu e totdeauna la loc ! Şi nu e bine !
Vzn vremuri, draga tatii, cînd simţi aşa că-ţi vine Să plîngi, să plîngi cu hohot, şi-ai plînge, şi nu poţi.
Nu plîngi numai tu, dragă, plîng eu, şi plîngem toţi:
Plîngînd te naşii şi-n urmă plîngînd au să te-ngroape.
Cînd simţi că-ţi izvorăşte un picur sub pleoape,
Dă-ţi suflet şi si leş te-1 să-ntoarcă la izvor,
Că-n urma lui vin zece şi-o sută-n urma lor; îneacă-ti dar durerea, cînd simţi că-n ochi îti iese. în calea ta prin lume tu vei vedea adese Că ai să sui pe dealuri şi să cobori în văi,
Şi-i greu să afli drumul cel drept; iar paşii tăi Nu lasă pe tot locul o urmă, tot aceea...
Virtutea, draga tatii, virtutea este cheia Alegerii de bine...“
(trad. G. Coşimc)
Al doilea mare dramaturg clasic este Shudraka (sec. I e.n.), autorul Căruciorului de argilă — care ar putea fi calificată (după terminologia europeană consacrată) o „comedie burgheză, de caracter”, cu 33 de personaje, bine caracterizate, fiecare cu trăsături proprii, investigate de scriitor cu fineţe, cu un umor verbal şi de situaţii, creînd perfect iluzia teatrală a vieţii cotidiene. Deosebit de apreciat în India este, în comedie, Bhavabhuti (cca sec. VIII); capodopera sa Malati şi Madhava lasă mai degrabă o impresie de interiorizare, de retragere a personajelor în sentimentele şi preocupările lor. Bhavabhuti preferă clarobscurul,- intensitatea patetică, emoţiile violente şi spectacolul sublim al naturii.
După secolul al XV-lea teatrul indian nu se va mai inspira atît din datele legendelor, cît va aborda o tematică dictată de realitate, dezbătînd insistent probleme sociale ale timpului.
DIFUZIUNEA ŞI INFLUENŢA CULTURII INDIEI
SOS
DIFUZIUNEA ŞI INFLUENŢA CULTURII INDIEI
Cultura şi civilizaţia indiană au dat multor ţări ale lumii modele, sugestii, au exercitat iniluenţe în domeniile cele mai diverse.
în direcţia occidentală influenţa Indiei a fost mult împiedicată de negustorii, de navigatorii şi cuceritorii arabi care monopolizaseră — începînd din epoca lor de expansiune — căile spre Occident. în schimb spre răsărit drumul era liber. Chiar în ultimele secole ale vechii ere negustorii indieni au pătruns înKampuchia, în Anam şi Java, iar mai tîrziu au ajuns pînă in insulele Borneo si Sumatra. In toate aceste regiuni — ia care s-au adăugat şi altele: China, Japonia, etc. — s-au difuzat şi forme de cultură indiană în mod masiv, pînă la a deveni uneori dominante în respectivele ţări: obiceiurile cotidiene, religia buddhistă, sistemele filosofice, ştiinţele, arhitectura, sculptura şi pictura Indiei. Astfel, splendidele temple din Angkor şi Borobudur, deşi nu se găsesc pe teritoriul Indiei, constituie tot ceea ce spiritul indian a adus mai caracteristic şi mai de valoare la tezaurul artei mondiale.
în ţările europene, ceea ce s-a difuzat mai întîi din cultura indiană au fost fabulele. Panciatantra — a cărei influenţă asupra celebrei culegeri O mie şi una de nopţi, de exemplu, este evidentă, — după ce începînd din sec. VI a trecut prin filiera traducerilor intermediare orientale (în pahlavi, siriacă şi arabă), a intrat din sec. XI în circuitul cultural european prin diverse versiuni, în greacă, latină, ebraică, apoi germană, italiană, franceză, ş.a. — numărul limbilor în care a fost tradusă Panciatantra trecînd de 50. încit, după ce fabu-listica Europei medievale s-a inspirat copios din îndepărtate şi difuze surse indiene, La Fontaine avea dreptate cînd recunoştea cît de mult datorează şi el „înţeleptului indian“ Bidpay, legendarului autor al PanciatantreP*.
Cît priveşte cultura română, remarcabilă este versiunea integrală a Pan-ciatantrei realizată de sanscritologul Th. Simenschi. — Din Jataka provine şi acea legendă a vieţii lui Buddha, care — după ce a trecut prin mai multe versiuni făcute în Orientul Mijlociu — a avut o mare răspîndire în Occident datorită unei traduceri greceşti. Prin intermediul unei versiuni în slavonă această operă a devenit popularul nostru roman hagiografic Varlaam şi Ioasaf, care a avut o remarcabilă influenţă şi în folclorul nostru, şi chiar în pictura noastră religioasă. Cele 32 de scene pictate la mănăstirea Neamţ sînt în bună parte inspirate din această carte populară; iar în frescele de la Voroneţ figurile de sfinţi aşezaţi pe lotuşi amintesc respectiva poziţie a lui Buddha şi a altor figuri din sculpturile şi miniaturile indiene (cf. Keith Hitchins). Tot în literatura noastră populară, Sindipa — povestirea înţeleptului indian Siddha-pati despre falsitatea femeilor — a devenit (după formula lui N. Cartojan) un „Decameron românesc" (cf. A. Bhose).
Nenumărate sînt versiunile în limbile europene (în limba engleză, versiuni chiar integrale) ale Mahabharatei, ale Ramayanei şi ale Vedelor. Dar prima capodoperă a literaturii sanscrite cunoscută în Europa — datorită traducerii
63	Autor al Panciatantrei (in grafia corectă Pancatantra) este considerat Vişnusarman. Din traducerea arabă (cu titlul Kalita şi Dimnci) derivă versiunile occidentale (între care Directorium humanae vitae de Giovanni da Gapua, sec. XIII; Discorsi degli animali de Agnolo Firenzuola, sec. XV; Moral filosofia de Fiu Doni, etc.). 20
20 — Istoria culturii şi civilizaţiei
306
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANA
engleze a lui W. Jones, apărută în 1789, — a fost Sctkuntala. în versiunea germană, capodopera lui Kalidasa l-a impresionat atît de puternic pe Herder încît, după ce a mai cunoscut şi alte tradiţii ale culturii indiene, a considerat că leagănul omenirii este India. Iar lui Goethe — căruia prologul Sakuntalei i-a sugerat ideea prologului din Faust^ -i-a prilejuit cuvinte de cea mai entuziastă admiraţie. La noi, versiunea lui G. Coşbuc rămîne printre marile creaţii ale poetului nostru. (O altă versiune este datorată lui E. Camilar).
Poemul lui Jayadeva a devenit cunoscut cititorilor europeni graţie versiunii date de acelaşi W. Jones (care în 1785 tradusese şi Bhagavad-Gita — şi care în 1794 va traduce Legile lui Mânu). Versiunea germană a acestei poveşti de dragoste mistică îl va impresiona profund şi pe Schelling.
Şi capodopera lirică a lui Kalidasa, Norul vestitor, va încînta în gradul cel mai înalt, printre alţii, pe Goethe şi pe Schiller64 65. Dar Sakuntala La inspirat şi pe mulţi muzicieni europeni. Din vastul repertoriu muzical pe această temă — balete, opere, uverturi, poeme simfonice, scene pentru cor, voce şi orchestră, — menţionăm libretul scris de Th. Gautier, SingspîeLul lui Franz Schubert şi opera Sakuntala a compozitorului F. Weingartner.
Dar în primul rînd cultura indiană a intrat mai profund în conştiinţa culturală a Europei, în ultimele două secole, prin filosofia sa. Gîndirea buddhis-tă n-a rămas străină multora din marii poeţi. William Blake şi-a dorit o „totală anihilare a fiinţei”, asemenea înţeleptului indian. Shelley şi alţi romantici englezi s-au arătat foarte sensibili faţă de doctrinele filosofice indiene. „înţeleptul antic” al lui Tennyson vorbeşte limbajul lui Shankara. Heine simte şi el uneori, inspirat de aceeaşi filosofie, gustul morţii izbăvitoare şi al neantului. Legendele şi învăţăturile buddhiste l-au influenţat şi pe el şi pe Richard Wag-ner. încă mai fascinat de orizontul Indiei şi de filosofia sa a fost prestigiosul poet parnasian Leconte de Lisle. Iar Eminescu visa adeseori liniştea şi odihna stingerii în Nirvana66.
Filosofia idealistă romantică germană, în mod special, a fost influenţată de filosofia indiană. Urmele ei sînt clare chiar la exponenţii ei mai de seamă. Sehopenhauer a încorporat în filosofia sa idei buddhiste şi doctrina Vedantei. Reminiscenţe din gîndirea lui Shankara67 au fost identificate şi în idealismul lui Fichte (şi probabil că — cel puţin în mod vag — s-ar putea identifica chiar şi în doctrina lui Kant). Schelling* considera Upanişadele ca fiind rezervorul celei mai pure înţelepciuni; iar dezabuzatul Nietzsche, spre sfîrşitul vieţii, mîngîia tot mai mult ideea „eternei reîntoarceri”. — Acest mit (o variantă a mitului metempsihozei) a fost studiat, cu desăvîrşita sa competenţă de indianist, de Mircea El iade68.
64	Nu este exclus ca şi epilogul din Faust să îi fi fost inspirat iui Goethe de ultimul act al Sakuntalei.
65	O urmă a lecturii acestui poem pare a se regăsi la Schiller în solia pe care captiva Maria Stuart o încredinţează norilor spre a o duce patriei sale.
66	Eminescu (studiat sub acest aspect cu deosebită competenţă de Amita Bhose, căreia îi aparţin datele de aici) — sub influenţa desigur a lui Herder — situa, în schiţa epopeii pe care o proiectase, originea dacilor în Himaiaya, presimţind afinităţi între mitologiile getică şi indică. Dealtminteri, şi în unele producţii populare (colinde, basme, bocete, descîntece, snoave) se percep caractere indice, transmise nouă prin filiera turcească. — Alte date, la Keith Hitchins şi Ar ion Roşu (vd. bibliografia).
67	Cunoscut filosof si comentator al Vedantei, Upanisadelor, Bhagavad-Gitei, s.a. — Sec. VIII— IX.
6Ş In seria indologilor români de prestigiu se înscriu — alături de Mircea Eliade — Th. Simenschi şi regretatul Sergiu Al-George.
DIFUZIUNEA ŞI INFLUENŢA CULTURII INDIEI
307
Acelaşi prestigios istoric al religiilor este şi autorul unor lucrări fundamentale despre sistemul filosofic Yoga; sistem care, cu respectivele-i tehnici, s-a răspîndit în toate continentele. Să mai adăugăm că, în secolul nostru, Europa şi America au mai făcut — şi prin Bergson sau Keyseriing, şi prin teosofi sau prin „Christian scientist“ — multe alte împrumuturi din vechea filosofi© indiană.
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
Spaţiul geografic. • Perioadele civilizaţiei chineze. State şi dinastii.
• Ţăranii şi nobilii. • Funcţionarii. • Comerţul şi meşteşugurile. • Locuinţa. îmbrăcămintea. Alimentaţia. • Familia. Poziţia socială a femeii. • Instituţiile politice. • Regimul juridic. • Viaţa religioasă. • Filosofia. Şcoli şi sisteme. • Cunoştinţe şi realizări tehnice. • Ştiinţele exacte şi ştiinţele naturii. • Medicina. • Artele. Arhitectura. • Sculptura. • Artele secundare. • Pictura. • Estetica picturii chineze. • Muzica. • Scrierea. Limba. Literatura. • Li Bo şi Du Fu. o Aportul Chinei în domeniul civilizaţiei şi al culturii.
SPAŢIUL GEOGRAFIC
Cea mai veche arie de civilizaţie istorică şi de cultură evoluată este cuprinsă între Nil şi Indus. A doua arie este situată în Extremul Orient, în bazinul fluviului Huang-Ho (Fluviul Galben), ocupînd — în epoca sa de maximă extensiune — o suprafaţă de peste 9 milioane km2. în aceste arii, cele mai mari civilizaţii antice care au supravieţuit pînă azi sînt cea indiană şi cea chineză, în toate celelalte vechiul organism social a dispărut, urmele vieţii de altădată nu se mai păstrează în mod viu, tradiţii şi forme de cultură noi le-au înlocuit pe cele vechi.
în China însă (şi în India) aceste soluţii de continuitate există, pot fi urmărite de-a lungul a aproape patru milenii. Tradiţiile, obiceiurile, formele vechi de cultură se păstrează, — în modalităţi de expresie evoluate, evident, dar asemănătoare celor antice. Pentru chinezi tradiţia, în parte, este un rezervor spiritual activ; nu s-a anchilozat, ci a rămas un element propulsor. Civilizaţia creată în mileniul al II-lea î.e.n. în valea Fluviului Galben prezintă încă de atunci trăsături distincte fundamental chineze; iar în scrierea chineză de azi se recunoaşte stilizarea pictogramelor de pe „oasele de ghicit4' de acum aproape 3 500 de ani.
Spaţiul geografic imens în care s-a format această cultură atit de organică şi de unitară ca stil i-a influenţat şi, într-o anumită măsură, chiar i-a condiţionat istoria. Şi dificultăţile de acces în spaţiul Chinei i-au permis ţării să dezvolte o civilizaţie în cadrul căreia influenţele străine şi popoarele năvălitoare au fost repede asimilate. în vest, lanţuri de munţi dintre cei mai înalţi din lume au legat-o şi totodată au separat-o de vasta zonă a Tibetului, în nord, un alt lanţ de munţi n-au putut-o apăra contra invaziilor hunilor, contra cărora a trebuit să construiască Marele Zid. Marea Galbenă în est şi Marea Chinei (în sud, în parte) completează această izolare naturală a Chinei.
Un cadru geografic atît de vast oferă o mare varietate de condiţii naturale, — de la munţi abrupţi, deşert sau stepă, la imense cîmpii fertile, junglă sau zone mlăştinoase. în această varietate geografică se pot distinge două mari zone naturale, foarte deosebite una de alta: zona nordică, a bazinului Fluviului Galben, şi zona centrală şi meridională, în care importanţa economică deosebită o are fluviul Yangtze, lung de circa 5 000 km, în timp ce în sud fluviul important este Zhuziang, „Fluviul Perleior“. în regiunea nordică, cu o climă uscată şi rece, se întinde o nesfîrşită cîmpie aluvionară de loess format de nisipurile aduse de vînturi din deşertul Mongoliei; un teren galben foarte fertil dacă este irigat, bun pentru cultura meiului şi a griului. Regiunea sudică, cu o climă subtropicală umedă şi caldă, are un relief accidentat şi acoperit cu păduri, cîmpii puţine şi puţin întinse, zone mlăştinoase, — principalele culturi în această regiune fiind orezul, ceaiul şi dudul pentru creşterea viermelui de mătase. în nord, Fluviul Galben — aproape deloc navigabil — provoacă des inundaţii dezastruoase; animalele domestice obişnuite aici sînt calul şi boul. în China centrală — unde animalul frecvent a fost în toate timpurile
312
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
bivolul — fluviul Yangtze este una din cele mai mari artere de comunicaţie din lume.
Orografia Chinei face dificilă comunicaţia între diverse regiuni, fapt care a contribuit la menţinerea fracţionării în mai multe state chineze. Centrul politic a fost de obicei situat în nord; originea statului chinez se situează în micul regat format în al IlI-lea mileniu î.e.n., în regiunea cursului mijlociu al Fluviului Galben. De aici, după multe secole de cuceriri, migraţii, asimilări, procesul de extindere a Imperiului chinez a atins — în sec. III e.n. — punctul extrem meridional al ţării. Populaţia aborigenă din această zonă de sud se consideră şi azi descendentă din Mia o, marea populaţie băştinaşă a jumătăţii sudice a Chinei.
Au fost într-adevăr aceste triburi Miao primii ocupanţi ai Chinei? Fuseseră intr-adevăr ele populaţia autohtonă, sau poate că pătrunseseră dinspre sud şi est, dinspre mare? Ocupaseră întreaga ţară, sau numai zonele centro-meri-dionale ale fluviilor Yangtze şi Zhuziang? Chinezii au ocupat ţara pornind din părţile nord-vestice ale Chinei, împingând încetul cu încetul populaţia Miao spre sud şi sud-vest? Răspunsurile nu sînt posibile decît sub formă de tot atâtea ipoteze.
Important, în ce ne priveşte, rămâne fenomenul de civilizaţie şi cultură, atestat şi explicabil arheologic şi istoric: faptul încorporării, asimilării, absorbirii lente a culturii altor populaţii, băştinaşe sau intrate pe teritoriul Chinei. Un fenomen impresionant prin unitatea şi omogenitatea sa pe un spaţiu atît
PERIOADELE CIVILIZAŢIEI CHINEZE. STATE ŞI DINASTII
313
de întins şi prin găsirea acelui excepţional instrument de unificare, de difuziune şi de păstrare neîntreruptă a patrimoniului trecutului, care este scrierea chineză1.
PERIOADELE CIVILIZAŢIEI CHINEZE, STATE ŞI DINASTII
Tradiţia situează la începuturile istoriei chineze un număr de împăraţi legendari. în realitate, numele acestor personaje fictive consemnează, succesiv, anumite invenţii, anumite momente şi faze de civilizaţie. Astfel, primul împărat, Fu-;Xi, ar fi inventat plasa de pescuit şi laţurile v urătorilor; el a început cel dintîi să coacă alimentele, să împartă ţara în clanuri şi să domesticească animalele. Celui de-al doilea, Shen-nong, i se atribuie invenţia plugului, cultura cerealelor, stabilirea tîrgurilor şi descoperirea proprietăţilor curative ale plantelor. Urmează Hoang-Ji, care ar fi inventat căruţa şi barca, arcul şi săgeţile, mortarul şi construirea caselor, scrierea şi cele 12 tonuri muzicale; el ar
1	O scriere originală prin faptul că sugerează „imaginea" obiectului, prin faptul că transmite „ideea", —fără a le mai descompune în sunete exprimate prin semnele unui alfabet, fără a le „fixa" în sistemul de pronunţie al unei anumite limbi şi fără a le lega de «sunetu 1“ unui anumit cuvînt.
314
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
fi instituit riturile funerare şi sistemul preţurilor, a împărţit ţara în provincii şi a iniţiat creşterea viermilor de mătase. — Un caracter mai puţin mitic, mai puţin vag au ultimii trei, Yao, Shun şi Yu; primului i s-ar datora invenţia îmbrăcămintei, muzica liturgică, determinarea astronomică a lunilor şi anotimpurilor, lupta contra triburilor Miao, instituirea celor 5 pedepse şi a sistemului funcţionăresc; iar ultimilor doi — organizarea statului, reglarea cursului fluviilor şi turnarea primelor trepieduri de bronz (cf. R. Wilhelm).
Prima epocă din istoria Chinei asupra căreia rezultatele săpăturilor arheologice dau informaţii certe este legată de numele dinastiei Xia (sau Plia; 2205-1766 î.e.n.)2; după cronologia nouă (eca 2000-1520 î.e.n.). Este cea dintîi dinastie despre a cărei existenţă istorică vechii chinezi — inclusiv Confueius — n-aveau nici un dubiu. Perioada Xia, care corespunde unui tip de civilizaţie neolitică, este caracterizată de o ceramică neagră nepictată (lucrată la roată şi avind uneori o grosime sub lmm); şi în special de o frumoasă ceramică policromă (negru, roşu, alb), în a cărei decoraţie motivul spiralei se aseamănă surprinzător cu decoraţia ceramicii de Cucuteni. Dar cel mai tipic produs al ceramicii chineze din prima fază a neoliticului este vasul cu trei picioare (tripodul, numit li) din zona nord-estică, formă necunoscută în nici o altă parte a lumii. Din această epocă se cunoaşte o aşezare apărată de un val de pămînt bătut, lung de 1,5 km, înalt de 3 m — dar a cărui bază de 9 m arată că putea fi mult mai înalt. Se pare că la această dată boul şi calul erau domesticiţi. — De dinastia Xia este legată şi tradiţia fundării unui stat în valea Fluviului Galben şi instituirea unei suveranităţi ereditare.
Mai bine cunoscută este perioada dinastiei Shang (1766-1122 î.e.n.; sau după cronologia nouă, 1523-1028 î.e.n.) graţie descoperirii şi descifrării —■. la începutul secolului nostru — a primelor documente scrise: inscripţiile pe oase şi pe carapace de broască ţestoasă. Pe aceste obiecte ghicitorii de pro» fesie formulau o întrebare, puneau un timp obiectele la foc, apoi interpretau înţelesurile crăpăturilor produse sub acţiunea căldurii. Dar alături de întrebări (şi, eventual, de răspunsuri), aceste „oase-oraeole“ rnai conţin şi alte inscripţii care constituie un important (şi, dealtfel, unicul) material documentar asupra epocii. Forma de exprimare este foarte laconică între 10 şi 65 de cuvinte; s-au descoperit pînă în prezent peste 100 000 de asemenea piese de inestimabilă valoare documentară.
Regatul Shang, format în nord-vestul Chinei, era o monarhie încă primitivă, bazată pe un sistem social care — în sec. IX î.e.n. — va căpăta forme mai bine definite. Regele împarte ţara în feude pe care le distribuie familiei sale, prietenilor şi unor căpetenii tribale în schimbul obligaţiei acestora de a-i furniza trupe în caz de război. Un profund sentiment religios bazat pe cultul strămoşilor domina această epocă. Regele era şeful cultului de stat. Se construiesc acum oraşe fortificate, pentru a preveni surpriza atacurilor unor tri-, buri vecine, dar aceste oraşe n-au o importanţă economică. Societatea chineză era o societate prin excelenţă agricolă: creşterea animalelor va avea — în tot cursul istoriei Chinei — o importanţă cu totul secundară. Creşterea viermilor de mătase era demult cunoscută. Mătasea devine, încă de la începutul acestei epoci, un produs tipic al economiei chineze.
2	Cronologia istoriei Chinei variază -— adeseori eu mari diferenţe — de la autor la autor. Am adoptat aici cronologia dată de Tsui Chi (vd. bibliografia);pînă la 221 î.e.n. dăm şi „cronologia nouă“.
PERIOADELE CIVILIZAŢIEI CHINEZE. STATE ŞI DINASTII
31 S
Epoca Shang continuă tehnica ceramicii epocii anterioare; dar marea noutate pe care o aduce epoca este fabricarea şi turnarea bronzului. Civilizaţia Shang este o civilizaţie a bronzului. Vasele rituale de bronz Shang, cu trei sau patru picioare concave, decorate şi purtînd inscripţii, surprind atît prin nivelul
tehnicii turnării, cît şi prin gustul artistic al formelor şi ornamentelor. De la sfîrşitul epocii Shang datează Marea Regulă, operă care în cele 9 articole cuprinde norme, instrucţiuni, indicaţii de guvernare, agrare, religioase, juridice, administrative şi de comportare morală. — Birurile grele, legile excesiv de dure şi metoda autocratică de guvernare au terminat prin a provoca o nemulţumire generală. Ultimul rege Shang a fost alungat de o răscoală populară, în anul 1050 î.e.n. — dată de la care începe cronologia sigură a istoriei chineze. Statul Shang, primul stat chinez cu o fizionomie politică şi culturală definită, şi care a exercitat o influenţă civilizatorică şi în afara frontierelor sale, s-a prăbuşit din cauza mişcărilor sociale interne, dar şi în urma presiunii triburilor Zhou.
Aceste triburi, stabilite în nord-vestul Chinei, absorbiseră elemente nomade mongole cu care veniseră în contact . După ce au cucerit regatul Shang — contihuînd apoi şă supună şi numeroase triburi din zonele de munte şi să ocupe teritorii considerabile — au dat regatului lor o organizare statală care le va asigura dominaţia timp de mai bine de 8 secole (1122-256 î.e.n.; cronologia npuăţ 1027-247 î .e.îi .) .
Inferiori ca nivel de civilizaţie predecesorilor lor Shang, au avut însă-marea ambiţie de a fi consideraţi urmaşii lor, păstrătorii şi continuatorii cui turii Shang, căutînd intr-adevăr cu mare zel să le preia şi să le asimileze cuF tura. Spre a-şi consolida dominaţia, regii Zhou au instituit numeroase garni"
316
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
zoane militare, devenite apoi adevărate oraşe fortificate, ale căror comandanţi erau învestiţi cu puteri depline. Cursurile fluviilor au fost îndiguite, iar vastele terenuri mlăştinoase, asanate. Se dezvoltă acum viaţa urbană, meşteşugurile, piaţa. Structura socială capătă o stratificare rigidă. Instituţiile politice devin mai complexe, cu atribuţii precise şi cu o eficienţă necunoscută pînă acum. Succesiunea la tron este reglementată după principiul descendenţei în linie directă, iar înaltele funcţii de stat deţinute de nobili devin ereditare. Căpeteniile triburilor care se supuseseră de bună voie au fost lăsate în posesia teritoriilor lor, dacă acceptau să se considere vasalii învingătorilor şi să se comporte în consecinţă. Chiar şi urmaşul ultimului rege Shang a fost lăsat să domnească peste supuşii săi, dar ca un dependent îndatorat al regelui Zhou.
Vechea religie, primitivă şi plină de superstiţii, este ridicată acum progresiv la nivelul unor concepţii etice si al unei speculaţii filosofice pe baza unui cod de morală practică enunţînd principii umanitare. Pe baza acestor principii s-au dezvoltat numeroase şcoli filosofice care au cultivat mai tîrziu subtile speculaţii metafizice. Arta bronzurilor şi a jadului înscrie în epoca Zhou o perioadă de mare strălucire. Se redactează acum, în întregime, prima operă literară, fundamentală, Cartea Cîntecelor (Shi jing). învingătorii Zhou au învăţat scrierea de la învinşii şi supuşii lor Shang. în acest timp au trăit Kong-zi (Confucius), Lao-zi, Meng-zi (Mencius), Mo-zi, cei mai mari filosofi chinezi. Epoca dinastiei Zhou este „epoca clasică44 a culturii şi civilizaţiei chineze.
Dar încă de pe la mijlocul secolului al VIIElea î.e.n. sistemul social-politic chinez intră în criză. Autoritatea regelui era subminată de căpeteniile unor adevărate formaţiuni statale mai întinse, 15 la număr (în afara multor altora mai mîci)r, care îşi arogau drepturi de independenţă, uzurpînd prerogativele regale. Vînătorile frecvente şi de mari proporţii organizate de nobili devastau terenurile ţăranilor, care erau obligaţi apoi la corvezi suplimentare. Fastul nemăsurat al curţilor, intrigile şi crimele, moravurile barbare ale nobililor, au accelerat decadenţa clasei conducătoare, care nu va putea nici. să opună o rezistenţă eficientă invaziilor tătare, pornite din stepele mongole. Rivalităţile şi luptele pentru putere, represaliile contra numeroaselor răscoale sînt de o cruzime nemaiauzită (analele istorice ale epocii vorbesc de sute de mii de capete tăiate), şi totul degenerează într-un haos care va dura 260 de ani, — perioadă cunoscută sub numele de epoca „Regatelor Combatante44 (479-221 î.e.n.).
Totuşi epoca de decadenţă politică şi economică a perioadei „Regatelor Combatante44 a fost şi o epocă de intensă fermentaţie intelectuală, — activitate stimulată şi de spectacolul prăbuşirii vechilor instituţii şi a vechilor principii morale. Consecinţele în cîmpul practic n-au întîrziat să se manifeste. Astfel, teoriile „Şcolii legiste44 (despre care se va vorbi mai jos) au inspirat f o serie de reforme3, care au inaugurat o nouă perioadă în istoria Chinei: perioada imperiului şi a unificării întregii ţări. Pentru prima dată China devine un stat unitar.
Meritul acestor importante reforme şi al unificării Chinei îi revine puternicului stat militarist Qin (255-206 î.e.n.), stat care ocupa o suprafaţă impor-
3	Loturi de pămînt date în proprietatea ţăranilor, promovarea agriculturii prin intensificarea lucrărilor de irigaţie, plasarea funcţionarilor aleşi în locul nobililor care deţinuseră ereditar posturile de conducere.
PERIOADELE CIVILIZAŢIEI CHINEZE. STATE ŞI DINASTII
317
tantă de teritoriu pe malul apusean al Fluviului Galben. Regii Qin au luptat împotriva regatului Zhou cu o rară ferocitate (în 259 î.e.n. au fost masacraţi 400 000 de prizonieri) — şi în cîţiva ani au cucerit rînd pe rînd toate marile regate feudale Zhou.
în 221 î.e.n. suveranul Qin ia titlul de împărat, domnind ca un autocrat absolut. Instituţiile vechiului stat Qin au fost extinse acum asupra noului imperiu. Sistemul feudelor date în uzufruct de stat nobililor a fost abolit, s-a instituit serviciul militar obligatoriu, toţi funcţionarii erau militarizaţi, statul a fost împărţit în guvernatorate şi districte, s-a stabilit o legislaţie unitară, măsurile şi greutăţile au fost standardizate, comerţul mătasei s-a intensificat, iar tradiţionalul sistem de scriere a fost modificat. Marele Zid a fost reconstruit, cu imense sacrificii umane, pe o mare distanţă. Gîndirea liberă a fost suprimată, şcolileprivate de asemenea, instrucţiunea a devenit monopol de stat. Marele Zid de apărare contra invaziilor hunilor din nord-vest4 avea
4	Zid din care unele părţi datau dinainte, altele vor li construite mult mai tîrziu, In secolele XVI şi XVII e.n.
318
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
acum o lungime de peste 2 500 km, eu numeroase fortăreţe şi turnuri de pază, — cea mai impresionantă operă de construcţie a lumii, întrecînd chiar piramidele Egiptului. S-au construit „drumurile regale44, rezervate exclusiv curţii, largi de 75 m, cu pini plantaţi pe margini; apoi numeroase palate, parcuri şi reşedinţe de vară, — peste 270 de reşedinţe pe o rază de 100 km în jurul capitalei.
Toate aceste aspecte ale guvernării Qin au făcut-o odioasă atît poporului cît şi intelectualilor. Cu atît mai mult cu cît la lipsa de scrupule, la risipa şi la cruzimea de care dădeau dovadă împăraţii Qin s-a adăugat şi decretul imperial prevăzînd distrugerea cărţilor care erau în dezacord cu ideologia şi cu politica regimului5.
Reacţia contra tiraniei n-a întîrziat. în anul 210 î.e.n. a izbucnit un război civil care a pus capăt dinastiei Qin. După victorie, conducătorul răscoalei Lîu Bang — ţăran de origine — a devenit primul împărat al noii dinastii Han, care va domni mai bine de patru secole (208 î.e.n-220 e.n,).
Pentru prima dată în istorie, împăraţii Han au reunit toate teritoriile care compun China de azi. împărţirea în provincii datează din această epocă: 241 de state feudatare şi 103 districte, împreună totalizînd 1 314 prefecturi. Dar statele „feudatare44, în realitate erau sever controlate de către puterea de stat. împăratul acorda fiefuri, dar în acelaşi timp păstra neschimbată împărţirea administrativă a ţării şi întregul aparat birocratic.
Corvezile, excesive în epoca Qin, au fost mult uşurate: agricultura a fost sprijinită; totodată împăraţii Han acordă o atenţie deosebită dezvoltării oraşelor şi comerţului, prin extinderea sistemului monetar. Din Persia şi India se introduc în China cînepa, nucul şi viţa devie. Se instituie numeroase monopoluri de stat — pe vînzarea sării, a fierului, a lemnului, a vinului; pe distribuţia apei şi pe turnatul aramei. Cărţile atribuite lui Confucius devin manuale, iar confucianismul ajunge religie de stat. Iau naştere diferite comunităţi religioase, buddhismul este recunoscut oficial. Foarte răspîndite sint acum şi societăţile secrete — formal, cu caracter religios — care vor sprijini răscoalele populare de la sfîrşitul epocii Han (a „Turbanelor Galbene44, din 184 e.n., a „Hoţilor de orez44, etc.). în anul 167 î.e.n. este abolită pedeapsa cu mutilarea, iar în 130 î.e.n. se procedează la o reformă a legilor penale. — în 105 e.n. este inventată hîrtia. înainte de această dată, scrierile lui Confucius fuseseră săpate pe stele de piatră (175 î.e.n.), după care se va inventa — în 115 î.e.n. — scrierea cu ajutorul cernelei şi penelului.
Viaţa plină de fast de la curte era însă dominată de „prezicătorii44 şi vrăjitorii foarte influenţi, de eunuci fără scrupule, de intrigi criminale care (de pildă, sub împăratul Wu-di) vor duce la exterminarea a zeci de mii de persoane, în capitală se formează o puternică grupare a oamenilor de litere, a învăţaţilor, care îşi propuneau să supravegheze moralitatea conducătorilor; dar intriganţii eunuci izbutesc să facă să fie omorîţi o sută de intelectuali, iar peste trei ani, alţi 800 să fie închişi, torturaţi sau executaţi (169 e.n.). Nici reacţia n-a întîrziat şi cu o furie sporită un general puse să fie ucişi 2 000 de eunuci.
5	Decretul datează din anul 212 î.e.n. Textele cărţilor distruse au fost reconstituite din memorie. în ultimul timp, cercetătorii chinezi au descoperit în morminte vechi texte datind din secolele IV—III î.e.n. —care atestă autenticitatea celor refăcute din memorie.
PERIOADELE CIVILIZAŢIEI CHINEZE. STATE ŞI DINASTII
319
în anul 220 e.n. dinastia Han dispare în haosul luptelor dintre pretendenţii la tron, al intrigilor de palat, al dezordinilor interne, care duc la jafuri si distrugeri de oraşe, de morminte, de numeroase opere de artă şi literare. Pentru o perioadă de 60 de ani imperiul se dezmembrează în trei state, reunificate şi din nou separate, pînă în 589 e.n. Această lungă perioadă de dezintegrare politică a fost o eră de foarte intensă activitate în domeniul gîridirii religioase şi filosofice, eră de consolidare a buddhismului în China.
Reunificarea imperiului a început sub dinastia Sui (581-618), în timpul căreia China a cucerit Manciuria meridională. S-au făcut reforme în resorturile finanţelor şi justiţiei, s-au instituit examene pentru recrutarea funcţionarilor, s-au executat mari lucrări de construcţii, s-a săpat un canal de 1 500 km, cel mai lung din lume, terminat în sec. XIV. Năvăliri ale turcilor şi răscoale ţărăneşti răstoarnă dinastia Sui, căreia îi ia locul dinastia Tang (618-907).
Epoca Tang a fost perioada de apogeu a civilizaţiei chineze. Imperiul s-a extins mult în nord şi în vest, Mongolia a devenit stat vasal încorporat imperiului, iar Turkestanul — protectorat chinez. China intervine şi în India septentrională; în sud ocupă delta Fluviului Roşu din Indochina, iar în Asia Centrală, zona bazinului Tarim, — dar suferă şi înfrîngeri din partea arabilor aliaţi cu turcii şi a tibetanilor.
China desfăşoară acum o politică panasiatică; Persia, India, Japonia şi chiar Imperiul roman trimit ambasade la curtea ei. Guvernul centrai a fost organizat în şase ministere, sistemul examenelor pentru funcţionarii statului a fost perfecţionat, ţăranii au fost împroprietăriţi, dar se înmulţesc şi latifundiile. Comerţul ia acum o mare dezvoltare. China exportă mari cantităţi de orez, porumb, mătase, aromate, ceea ce sporeşte imens—în sec. alVIII-lea — bogăţia ţării. „Sub dinastia Tang, China a fost fără îndoială cea mai mare ţară din lume şi cea mai civilizată44 (A. Walley).
Comandanţii militari ai zonelor de frontieră dispuneau de puteri excepţionale. Rebeliunea unuia dintre ei, An Lu-shan, s-a soldat — după opt ani de lupte—cu 36 milioane de victime omeneşti, după mărturiile timpului5*
Toleranţa religioasă prin care s-a remarcat această dinastie — al cărei reprezentant ilustru a fost Tai Zong (627-650) -- a permis răspîndirea şi dezvoltarea doctrinelor buddhiste, precum şi (pînă în 840) a zoroastrismului, u maniheismului şi a misionarilor creştini nestorieni.
Viaţa culturală a căpătat un puternic impuls, impuls pe care în acest timp China l-a transmis şi Japoniei, ţinînd-o sub influenţa sa. A fost epoca de aur a poeziei, epocă în care au trăit cei mai mari poeţi ai Chinei — Li Tai-bo, Du Fu şi Wang Wei — şi în care au apărut marile şcoli de pictură. Capitala Chang’an era de o frumuseţe care îi uimea pe contemporani, chinezi şi străini, în secolul al VUI-lea biblioteca imperială număra 54 000 de volume (cînd Carol cel Mare nu ştia nici să citească !). Sculptura se eliberează acum de schemele religioase; iar pictura, în special cea de influenţă buddhistă, culminează cu celebrele fresce din Dunhuang. în arta porţelanului se defineşte stilul caracteristic Tang ale „celor trei culori44 (decoraţia în galben şi verde pe fond alb). Textele clasicilor gravate pe stele de piatră sînt transferate, cu ajutorul cer-
5a Cifra, chiar dacă ar fi exagerată, dă oricum o concludentă idee despre proporţiile uriaşe ale acestor nenorocite evenimente.
320
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
nelei, pe hîrtie. Gravura în lemn (xilografia) devine o artă foarte populară, iar pe la mijlocul secolului al XI-dea se inventează de către Pi Sheng carac-terele tipografice mobile.
Şi dinastia Tang a fost înlăturată (907) tot în urma unei mari răscoale ţărăneşti, din sud. Piăseoala s-a întins în nord, capitala ţării a fost jefuită şi devastată, in timp ce guvernatorii militari se luptau între ei pentru tron. După o perioadă de peste 50 de ani de anarhie militară şi de suverani efemeri (perioadă numită „a celor Cinci Dinastii"), unul din aceşti şefi militari izbuti să fondeze
0	dinastie — dinastia Song, care a durat mai bine de trei secole, între 960-
1	279 — şi să realizeze unificarea Chinei.
Epoca Song a fost în genere o epocă de pace, cel puţin de pace internă între statele rivale. Armata a fost demobilizată, ţăranii împroprietăriţi (fapt care a refăcut în parte economia ţării), iar administraţia militară, care distrusese Imperiul Tang, a fost desfiinţată. Epoca de pace a favorizat progresul vieţii intelectuale, al artelor şi literelor — domenii la care aveau marea ambiţie să participe activ şi împăraţii şi aristocraţia; fapt care a imprimat producţiilor culturale un stil de eleganţă şi rafinament. — In secolul al Xl-lea se încearcă (de către ministrul Wang An-shi) o mare reformă economică şi fiscală, contra exploatării latifundiarilor se preconizează măsuri pentru a uşura condiţia ţăranilor, suprimîndu-se corvezile şi înlocuindu-se cu un impozit personal, reprimîndu-se cămătăria, etatizîndu-se comerţul, scutindu-se pentru o perioadă de 5 ani de biruri pămînturile nou desţelenite, dîndu-se sămînţa cu împrumut, cu un procent minim, acordîndu-se pensii bătrînilor, bolnavilor şi celor care nu găseau de lucru. S-a întocmit un nou cadastru al imperiului, monopolul statului asupra sării şi băuturilor a fost menţinut, nu însă şi cel ? asupra ceaiului. — Dar întreagă această legislaţie, care a rămas în vigoare abia zece ani, s-a lovit de rezistenţa funcţionarilor (numiţi acum nu prin examene, ci prin recomandare) şi de interesele latifundiarilor.
în domeniul cultural, în epoca Song s-au făcut progrese remarcabile. Scrierile s-au răspîndit enorm, în mase tot mai largi, graţie invenţiei tiparului — sau mai bine-zis, a xilografiei — în secolele VIII şi IX. în secolul al X-lea s-au tipărit clasicii confucianismului, iar în secolul al Xl-lea tiparul devine de uz general. — Poezia nu s-a ridicat la nivelul artistic al epocii pre-
PERIOADELE CIVILIZAŢIEI CHINEZE. STATE ŞI DINASTII
321
cedente; dar acum apare genul poeziei scrise pentru a fi cîntată „ci“, precum şi un gen literar nou, — asemănător romanului. în artă (mai ales în pictură, cu peisajul^ monocrom) perioada Song a fost epoca de aur, aşa cum perioada Tang fusese epoca d© aur a poeziei. Din secolul al IX-lea a început marea epocă de artă a porţelanului. —- Cu aceste progrese, rafinata cultură Song a iradiat asupra întregii Asii Orientale.
Imperiul Song a început să se destrame încă din 1127, sul) presiunile unei ligi tribale a tunguşilor care invadează şi ocupă China de Nord6. Un secol mai tîrziu Gengis Khan năvăleşte şi dărîmă pînă la pămînt capitala Beijing (1215), ocupînd toată China de Nord, după care în 1279 cucereşte şi sudul ţării.
Stăpînirea mongolă a durat pînă în 1388. Hanul Kuhilai s~a proclamat împărat al Chinei, fundînd dinastia Yuan. Oraşul Beijing a fost reconstruit. Kubilai s-a dovedit a fi foarte tolerant în materie de religie, protej înd pe buddliişti, pe călugări i tibetani şi chiar pe cei creştini. împreună cu negustorii italieni, în 1294 misionarii catolici (franciscani) pătrund în China. Se dezvoltă, după lungi secole de paralizie, comerţul asiatic. Negustorii veneţieni ajung în China în 1271; printre ei, Marco Polo care a rămas aici 24 de ani, fiind foarte bine primit de împărat7. Viaţa culturală însă stagnează. Singurul gen literar care se dezvoltă acum este teatrul8.
După un secol, situaţia economică precară, luptele interne şi incapacitatea împăraţilor au dus la dezintegrarea statului mongol. Criza economică din sud provoacă o mare răscoală (1351) care a eliberat sudul de mongoli; în acelaşi timp răscoala era îndreptată şi împotriva latifundiarilor chinezi şi a negustorilor străini. Din mijlocul răsculaţilor apăru un şef, ţăran de origine, Zhu Yuan-zhang, care ocupă Beijingul, se proclamă împărat, iniţiindu-şi dinastia sub numele de Ming* Dinastia Ming este a treia dinastie chineză de origine ţărănească.
Deşi numită „naţională", această dinastie menţine — mai ales în armată — şefi mongoli. Dar toate instituţiile mongole fură abolite. Guvernul central era condus de consiliul privat ai împăratului, format din cei mai înalţi funcţionari de carieră. Imperiul fu împărţit în 13 mari regiuni — şi această împărţire a rămas pînă în secolul al XX-lea9. Campaniile militare victorioase în Mongolia au neutralizat momentan orice pericol de atac dinspre stepe. S-au construit mari flote fluviale şi maritime, care au ajuns pînă în Golful Persic, Somalia şi coasta orientală a Africii. Capitala a fost transferată definitiv la Beijing, unde s-au construit palatele imperiale, existente şi azi. A fost o epocă de mari realizări în materie de construcţii. Marele Zid a căpătat acum forma definitivă. Concesiunile comerciale străine au fost desfiinţate, comerţul exterior a devenit monopol de stat, iar comerţul interior particular a fost limitat, — măsuri care au dus inevitabil la o sărăcire a ţării10.
8 în sudul ţării poezia atinge un nivel înalt (cu Lu Yu) şi în special filosof ia, cu Zhu Xi, considerat cel mai mare filosof a] Evului Mediu chinez, autor şi al unei istorii a Chinei în 14 volume.
7	Datorită lui Marco Polo Occidentul medieval va căpăta primele informaţii asupra Chinei, prin celebra sa carte intitulată II Millione.
® Apărut probabil încă în secolul al Vl-lea, datorită unor influenţe centro-asiatice.
8	Gînd prin divizarea unor regiuni prea întinse numărul lor a ajuns la 18.
10	în acest timp (în sec. al XVI-lea) mările Chinei încep să fie dominate de negustori şi navigatori străini, — portughezi (care în 1557 fondează colonia Macao), apoi olandezi şi in fine englezi. SI
SI — Istoria culturii şi civilizaţiei
322
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
în domeniul ideologic, reacţia a fost radicală. Tot ceea ce era străin se căuta să fie eliminat, urmărindii-se o reîntoarcere la modelele clasice din epoca Han. Creaţia literară şi artistică a devenit aridă (o excepţie a constituit-o producţia statuetelor de fildeş). Cele mai înalte culmi le atinge totuşi arta ceramică, porţelanul. în schimb, această epocă a fost epoca marilor culegeri de texte; la începutul secolului al XV-lea se compilează cea mai mare enciclopedie din lume, în 22 875 de fascicule, care n-a putut fi tipărită din cauza dimensiunilor sale uriaşe, — din care au rămas mai multe fragmente. Progresează teatrul şi romanul, genuri dispreţuite de literaţi pentru caracterul lor popular. Admişi în mod oficial la Beijing (1601), misionarii iezuiţi italieni introduc la curte matematica şi astronomia europeană.
După 1555 Imperiul Ming se clatină. Piraţii japonezi atacă oraşele de coastă, în timp ce triburile mongole atacă frontierele nordice ajungînd pînă la Beijing. China duce lupte cu japonezii pentru ocuparea Coreei — după care, Coreea rămîne într-o situaţie de semi-vasală a Chinei. Economia chineză este ruinată de războaie, foamete şi dezastruoase inundaţii. în 1633 manciurienii — o populaţie tungusă de pe teritoriul Chinei de nord-est (Manciuria) — se organizează într-o formaţie statală, fondînd „dinastia manciuriană44 Qing. în 1644 ţăranii răsculaţi ocupă Beijingul şi ultimul împărat Ming se sinucide. Nobilii preferă să cheme în ajutor pe manciurieni, a căror dinastie a pus stă-pînire, pentru aproape 300 de ani, pe întreaga Chină (1644-1911).
Sub noua dinastie Qing administraţia a fost repede reorganizată şi pusă sub control manciurian11. Feudele au fost abolite. Insula Formosa a intrat efectiv în componenţa imperiului12. Iezuiţii au construit o turnătorie de tunuri la Beijing, iar armata a fost dotată cu armament modern — ceea ce a pus la adăpost China împotriva atacurilor arcaşilor din stepe. împăratul a încredinţat iezuiţilor problemele cartografierii ţării, întocmirea hărţii geodezice, reforma calendarului şi marele atlas al Chinei (1717). Comerţul cunoaşte acum o eră de mare prosperitate, splendide porţelanuri şi obiecte din lac se exportă masiv în Europa.
în cîmpul artei, ceramica chineză atinge — cu faimoasa „familie verde44 — culmea efectului artistic decorativ. Dar pictura stagnează. Este epoca marilor enciclopedii; din 1725 datează cea mai mare enciclopedie chineză tipărită — în circa 10 000 de volume-fascicule (fiecare avînd în medie peste 100 de pagini). Se redactează mari dicţionare; cel mai vast repertoriu de ideograme — 47 035— îl înregistrează dicţionarul din 1716. Se alcătuiesc vocabulare de fraze, expresii, aluzii. Sensul critic şi metoda de cercetare istorică fac progrese considerabile. Se constituie acum imensa bibliotecă imperială. Poezia şi proza însă nu fac progrese. Teatrul devine din ce în ce mai rafinat, dar genul este în decadenţă. în schimb romanul ajunge un gen tot mai popular (Visul din pavilionul ţoşu).
11	Ga simbol exterior, vizibil al dominaţiei lor, cuceritorii—deşi reprezentau abia 2% din populaţia Chinei — au impus bărbaţilor pieptănătura tradiţională manciuriană tipică, cu acea coadă rămasă obligatorie pentru chinezi pînă la începutul secolului nostru. Li s-a permis însă chinezilor să-şi păstreze obiceiurile. Limba manciuriană a devenit, alături de chineză, limba oficială a curţii şi a administraţiei.
12	Către sfîrşitul secolului al XVlI-lea Imperiul rus, care anexase Siberia, caută să stabilească contacte comerciale cu China; importanta misiune de informaie şi de tatcnare este încredinţată spătarului Nicolae Milescu, a cărui Descriere a Chinei a avut o largă difuziune şi în Occident.
ŢĂRANII ŞI NOBILII
323
Luxul exorbitant al curţii, corupţia funcţionarilor, presiunea fiscală crescîndă, sărăcia generală a populaţiei au fost cauzele care au dus la răscoala ţărănească (greu reprimată după 4 ani) din 1795, organizată de societatea secretă a „Lotusului Alb“. Situaţia era alimentată şi de ura faţă de dinastia alogenă, care, deşi îşi părăsise limba, obiceiurile, deprinderile războinice, şi cu toate că asimilase cultura chineză, nu renunţase la privilegiile ei abuzive.
Creşte tot mai mult şi presiunea economică şi politică a europenilor asupra Chinei. La începutul secolului al XlX-lea Anglia introduce în China şi alimentează în mod deliberat viciul ruinător al opiului. în timpul aşa-numitului „război al opiului44, din 1840-1842, flota engleză debarcă şi insula Hong-Kong devine posesiune engleză, obligînd deschiderea a 5 porturi (între care Canton şi Shanghai etc.), reluarea comerţului cu Europa şi autorizarea rezidenţei străinilor, precum şi stabilirea agenţilor consulari englezi. După 1844, America, Franţa şi alte mari puteri obţin tratate similare. Dar istoria se repetă: armata e slăbită, birocraţii nu sînt în stare să facă faţă noii situaţii. Nemulţumirea generală culminează în răscoala ţărănească Tai-ping („Marea Pace44); conducătorul răscoalei îşi ia titlul de împărat (1850-1864), în timp ce în alte puncte izbucnesc alte răscoale de mari proporţii. Războiul cu Anglia şi Franţa, ocuparea Beijingului de aliaţi, tratatul din 1860, care îi obliga pe chinezi la multe concesii, au subminat enorm suveranitatea Chinei.
Cu ajutorul mercenarilor şi al puterilor europene, regimurile pe care le instauraseră răsculaţii au fost rînd pe rînd distruse (1864-1873), cu imense pierderi de vieţi omeneşti: 5 milioane numai în provincia Yunan. Urmarea penetraţiei colonialismului european a fost stagnarea agriculturii şi a meşteşugurilor, prosperînd doar negustorii. în bazinul Tarim (Asia Centrală) turcii fondează un regat independent. Timp de 40 de ani destinul Chinei a stat în mîinile unei împărătese manciu, Cixi, o femeie cu idei conservatoare, egoistă şi crudă. Conflicte cu Rusia, războaie cu Franţa (1884-1885) şi cu Japonia (1894-1895) au obligat China să renunţe la suveranitatea asupra unor mari teritorii.
O încercare de reforme radicale — pornită de tinerii din sud — în spirit modern şi după modele europene, cu tentativa unei lovituri de stat, a eşuat (1898), iar reformatorii au fost executaţi. Conservatorii au reluat frînele puterii. Apare mişcarea „boxerilor44 contra străinilor (inclusiv americani şi japonezi), mişcare înnăbuşită de o expediţie internaţională organizată. Pe teritoriul său chiar, China este umilită de înfrîngerea suferită în războiul cu Japonia (1904-1905). Clasa funcţionarilor confucieni dispare. Cultura epocii se rezumă la o imitaţie fără viaţă a trecutului. Tendinţele republicane ale tinerilor din sud sînt conduse de marele organizator Sun Yat-sen (1866-1925). în 1911, o adunare revoluţionară din Nankin îl alege preşedinte al tinerei republici pe Sun Yat-sen. Monarhul din Beijing abdică. Este proclamată republica. După primul război mondial şi în urma mai multor războaie revoluţionare, istoria Chinei vechi se încheie. Republica populară devine o realitate în anul 1949. Ce a urmat— este istorie contemporană.
ŢĂRANII ŞI NOBILII
De-a lungul întregii istorii a Chinei, la baza marilor sale realizări în domeniul culturii şi al civilizaţiei a stat, în ultimă instanţă, — munca grea, tenace şi în mizerie, a ţăranului.
324
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
Baza materială a tuturor acestor realizări a constituit-o aproape exclusiv agricultura. în nici un moment al istoriei lor chinezii n-au trecut printr-o fază pastorală. De cînd şi-au făcut apariţia au fost cunoscuţi ca sedentari, ca agricultori, trăind în sate, după ce domesticiseră porcul şi cîinele, boul, oaia şi bivolul. Condiţiile de viaţă ale ţăranului nu ne sînt suficient cunoscute. Cu rare şi neesenţiale schimbări intervenite de-a lungul timpului, au rămas aceleaşi. Doar ocupaţiile au adăugat cîteva variante regionale: în ţinuturile muntoase din sud — vînătoarea, exploatarea forestieră şi cultura ceaiului; în regiunile din apropierea mării — pescuitul, extragerea sării, exploatarea trestiei de bambus şi, în primul rînd, cultura orezului.
Situaţia socială a ţăranilor a fost de asemenea diversă: mici proprietari, arendaşi, fermieri sau lucrători agricoli. Ţăranii proprietari sau cei care luau pă-mîntul în arendă în schimbul a 50% din produse, după ce îşi plăteau birurile, taxele şi datoriile contractate cu dobînzi enorme (50% pentru cereale şi 240% anual pentru împrumut în bani) nu mai rămîneau aproape cu nimic. în anii de secetă sau de mari inundaţii foametea îi sileau să-şi vindă pămîntul şi copiii sau să se sinucidă — fenomen social care în unele momente a atins proporţii îngrijorătoare. Lucrătorii agricoli munceau din februarie pînă în octombrie şi din zori pînă-n noapte pentru 50 kg de cereale pe lună, în plus o cămaşă, un pantalon şi o pereche de încălţăminte. Dar dacă se îmbolnăveau nu primeau nimic.
în orezării lucrau cu o sapă cu doi dinţi sau cu plugul — tras de oameni sau de un bivol (pe care îl cumpărau sau îl închiriau mai multe familii în comun). Lucrul era ritmat de o tobă. Din zori pînă în noapte, în tăcere. Numai printr-o muncă istovitoare, supraomenească, a putut supravieţui o populaţie agricolă atît de numeroasă, mereu în creştere, storcind pămîntului două recolte pe an; şi aceasta, fără ca ţăranul să cunoască rotaţia culturilor, să dispună de suficiente îngrăşăminte şi, de cele mai multe ori, de vite de lucru. Copiii păzeau vitele, le hrăneau, aduceau de la mare depărtare apa, sau adunau uscături pentru foc. Femeile împleteau, torceau, ţeseau şi creşteau viermi de mătase. în serile de iarnă, mai multe familii se adunau să lucreze laolaltă, pentru a economisi uleiul din opaiţe. „Repaosul duminicalu nu exista; doar cîteva sărbători pe an mai introduceau interludii scurte în viaţa monotonă a satului. O viaţă în care statul nu intervenea decît pentru a aduna impozitele sau pentru a-i duce pe bărbaţi, cu sutele de mii, la corvezi — la construcţii de i ari edificii, de drumuri, de canale, de fortificaţii, — de unde, din cauza tratamentului inuman, foarte mulţi nu se mai întorceau. Satul îşi ducea existenţi la umbra autorităţii capului de familie sau a sfatului bătrînilor. Numai cînd marile calamităţi ale naturii îi aruncau în pustiul foametei şi al disperării, sau cînd răbdarea — proverbiala răbdare a chinezului — ajungea la capăt, valul răscoalelor ţărăneşti se întindea în toată ţara, răsturnînd dinastiile domnitoare; dar, pînă la urmă, erau înnăbuşite în sînge —* şi cei rămaşi în viaţă se reîntorceau la casele lor pentru a-şi relua mizera lor existenţă.
Nu se poate vorbi despre existenţa, în China antică, a unui sistem social sclavagist. Sclavi existau, desigur, din timpuri străvechi — dar sclavia nu constituia un mod de producţie, nu avea cît de cît o pondere în economia ţării. Sclavia era o formă de pedeapsă pentru criminali şi pentru datornici insolvabili; la care se adăugau şi prizonieri de război, intr-un număr redus. Sclavii nu puteau fi vînduţi; rămîneau să îşi execute pedeapsa lucrînd pe lingă o instituţie a statului, sau pe lîngă casa şi pe ogoarele creditorilor lor.
ŢĂRANII ŞI NOBILII
3 25
Din ceîe mai vechi timpuri şi pînă în sec. III î.e.n. regimul proprietăţii funciare era acela al obştei săteşti. Pămîntul aparţinea comunităţii rurale, care îl redistribuia pentru a fi lucrat — şi îl redistribuia în fiecare an — familiilor obştei. Mărimea lotului atribuit varia în funcţie de numărul membrilor familiei.
Unui grup de opt familii i se distribuiau nouă loturi de pămînt, cîte un lot de fiecare familie la care se adăuga cel de-al nouălea lot, un teren public, un teren comunal, care era lucrat şi cultivat în comun de cele opt familii (sistem numit în China „al fîntînilor"). Recolta, produsele obţinute de pe acest al nouălea lot erau acordate de stat dregătorilor săi drept compensaţie pentru funcţia îndeplinită — căci salarii pentru funcţionarii statului nu existau. Unui funcţionar i se acordau produsele obţinute de ţărani pe un asemenea teren comunal, sau pe două, sau pe mai multe, — după poziţia pe care o deţinea respectivul dregător. Aceste terenuri erau „feudele" (ca să le numim cu un termen impropriu, potrivit doar Europei medievale) date de stat funcţionarilor săi în uzufruct — deci fără drept de proprietate şi fără iobagi — şi numai pe durata cît deţineau respectiva funcţie.
Acest mod de producţie13 — propriu Indiei şi Chinei antice — este acela al obştei agrare, cadru în care n-a apărut încă proprietatea privată şi care şi-a menţinut formele comunitare pînă tîrziu. Ceea ce îl caracterizează este o adaptare a formelor comunei primitive la condiţiile unei societăţi divizate în clase. Dar se înscrie în sistemul unei societăţi pe clase numai prin faptul că obştea, acţionînd ca o entitate, plăteşte tribut autorităţilor de stat — sub forma cultivării lotului al nouălea şi a furnizării produselor de pe acest teren public respectivului dregător. — Este, nu propriu-zis un mod de producţie diferit de cel al obştei agrare, ci un sistem economic tributal. Lotul al nouălea din sistemul chinez „al fîntînilor" nu este în realitate o feudă —• căci ideea de feudă se opune ideii de stat centralizat sau cu tendinţe centralizatoare, cum a fost de fapt statul chinez din cele mai vechi timpuri.
Secolul al III-le a î.e.n. — primul secol de domnie a dinastiei Han — marchează trecerea de la regimul obştei săteşti la sistemul feudal. Apare acum proprietatea funciară privată, pămîntul poate fi vîndut sau lăsat moştenire. Obştea agrara se destramă şi în curînd dispare; dar cel de-al nouălea lot din sistemul „fîntînilor" rămîne pînă în sec. XII e.n. ca singura formă de retribuţie, de salarizare a funcţionarilor statului.
Conform normei fundamentale a regimului feudal, pămîntul pe care îl avea în folosinţă ţăranul îi era cedat de senior. în principiu, pămîntul aparţinea monarhului, care îl distribuia vasalilor în schimbul serviciilor lor, sau îl putea retrage şi da altui vasal. Dar în curînd marii vasali vor considera că panunţurile le aparţin prin drept de moştenire, vor manifesta o tendinţă de independenţă şi chiar vor întreţine trupe proprii. Ţăranii datorau seniorului o parte din recoltă, prestaţii de corvezi, participare la război, — totul în schimbul unei vagi „protecţii". Seniorii feudali primeau de la împărat învestitura: o brazdă de pămînt simbolică, pe care seniorul o ducea acasă, şi pe ea îşi construia altarul pe care aducea ofrande zeilor şi strămoşilor. Trăiau în
18 Pe care K. Marx l-a numit „mod de producţie asiatic*'; iar cercetătorii noştri -— „sistem tributal în truc ît ţăranii erau liberi, nelegaţi de pămînt, dar munca lor obligatorie pe terenul comunal avea caracterul şi forma de tribut.
326
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
oraşe fortificate cu două rînduri de ziduri — între care se afla situat, separat, cartierul negustorilor şi al meşteşugarilor14.
Nobilii se distingeau ca atare prin descendenţa lor din strămoşi iluştri. Ca urmare, ei aveau dreptul să posede pămînturi, să facă parte dintr-un clan,
Placă de jad ornamentală !n formă de cerb. Perioada Zhou
să deţină o funcţie In stat, să oficieze cultul strămoşilor şi să transmită fiilor lor aceleaşi privilegii. Fiecare clan îşi avea strămoşul său — un zeu sau un erou, un animal totemic sau o plantă (de regulă meiul). Autoritatea şefului de clan era absolută. Încadraţi Intr-o ierarhie rigidă, nobilii erau împărţiţi în cinci categorii; întinderea feudei lor era — cel puţin la început — în funcţie de poziţia lor în cadrul acestei ierarhii. Dacă era lipsit de proprietate, nobilul putea intra ca vasal în serviciul unui nobil de rang superior, îndeplinind chiar funcţii umile — de scutier, halebardier, bucătar, birjar, ş.a. Alţi nobili se ocupau cu comerţul sau deveneau administratori ai marilor proprietari: alţii îşi alegeau alte ocupaţii — de institutori la sate, de medici, de ghicitori, etc. Dar în orice situaţie ajungeau, ei rămîneau nobili, puteau ocupa oricînd cele mai înalte funcţii şi nu se amestecau niciodată cu simplii muritori, care nu aparţineau aristocraţiei. Un nobil putea fi în acelaşi timp senior feudal şi vasal al unui feudal mai puternic, de un rang superior şi mai bogat. Cu instaurarea imperiului (către sfîrşitul sec. III î.e.n.) aventurierii, şi noii îmbogăţiţi au privat în mare măsură nobilimea de puterea şi privilegiile ei. Clasa nobililor şi-a menţinut prestigiul şi puterea numai deţinînd calitatea de funcţionari ai imperiului. Noua nobilime o constituiau acum înalţii funcţionari înnobilaţi de împărat, care le acordă şi latifundii.
14 Ţăranul era legat de pămîntul pe care îl lucra. Putea fi transmis altui stăpin in caz că acest pămînt era vîndut, cedat sau lăsat moştenire. îşi putea vinde prisosul de produse la tîrg, dar nu putea poseda pămînt. Iarna locuia în sat, iar vara se muta cu familia pe ogorul pe care lucra.
FUNCŢIONARII
327
însuşi regele era totodată seniorul feudal suprem în statul său, dar şi „vasal" — în virtutea situaţiei şi titlului său de „Fiu al Cerului" — al Seniorului din înălţimi. Era învestit cu funcţii sacre, putînd oficia numai el marile sacrificii. El promulga legile, era şeful suprem al justiţiei şi, în principiu, al armatei. Regalitatea era ereditară; primul fiu al soţiei legitime devenea moştenitorul de drept al tronului.
Începînd din sec. II î.e.n. împăratul rămîne căpetenia nobilimii, căreia el îi fixează rangurile; el hotăreşte politica imperiului, celebrează actele rituale de stat, acordă şi retrage titlurile nobiliare. Este un autocrat cu o aureolă de natură divină, care prin calitatea lui de „Fiu al Cerului" şi prin virtuţile şale personale garantează bunăstarea şi moralitatea statului. Toate acestea — teoretic; practic, însă, incapacitatea şi lipsa de prestigiu personal ale unor împăraţi îi despuiau în ochii poporului şi ai curtenilor de această aureolă.,
FUNCŢIONARO
O importanţă efectivă şi fundamentală a avut-o în China — începînd din sec. III î.e.n. — clasa funcţionarilor numiţi prin concurs: un aport original al civilizaţiei chineze. Materiile de examen, eficienţa activităţii lor, prestigiul de care se bucurau, originea lor socială şi modul real în care au fost recrutaţi au variat mult de-a lungul timpului; dar instituţia astfel construită a rămas sprijinul principal al imperiului. Informaţiile cele mai bogate privind administraţia imperiului datează doar din sec. XII e.n.; dar în esenţă această administraţie continuă structurile secolelor anterioare.
în vîrfui piramidei administrative se afla un consiliu restrîns de 3 sau de 5 miniştri. Un alt corp de funcţionari redacta, sub conducerea directă a împăratului, decretele, verifica executarea hotărîrilor şi controla aparatul administrativ. Alţi funcţionari formau cancelaria, secretariatul imperial şi cele 6 ministere (personal, finanţe, rituri religioase, război, justiţie şi lucrări publice). Alţii erau ataşaţi pe lingă casa imperială sau se interesau direct de anumite sectoare (problemele agriculturii, construcţia şi întreţinerea cana-lurilor, educaţie şi învăţămînt, relaţii externe, etc.). Totul în aparatul administrativ central era de o mare complexitate şi de o noutate surprinzătoare.
Una din particularităţile epocii Ming* — şi totodată una din racilele oribile ale vieţii politice chineze timp îndelungat încă din epoca dinastiei Han — a fost poziţia influentă şi abuzivă a eunucilor, omnipotenţa lor în anumite perioade. în sarcina lor erau treburile privind membrii familiei împăratului; ca atare, li se încredinţa comanda gărzii palatului — fapt care le permitea să ajungă să ocupe cele mai înalte funcţii militare. Iar faptul că gestionau întreprinderile producătoare de articole de lux pentru curte, şi faptul că tot ei controlau şi modul în care erau plătite tributurile, le-a permis să realizeze bogăţii personale apreciabile. Devotaţi dar ambiţioşi şi perfizi, intriganţi abili şi fără scrupule, fiind în contact direct şi permanent cu împăratul, eunucii hotărau numirile funcţionarilor, îndeplineau funcţia de spioni şi provocatori, conducînd efectiv poliţia secretă. Din 1426, cînd eunucii au fost constituiţi în consiliul privat al împăratului, toate organele de guvernare oficiale au ajuns în realitate în mîna lor.
cultura ŞT CIVILIZAŢIA. CHINEZA
3 28
■ Imperiul era împărţit In provincii (16 In sec. al Xll-lea); fiecare provin-cie avea de regulă 10 prefecturi, la rîndul lor organizate în 3—5 subprefecturi. Toate aceste unităţi administrative dispuneau de respectivele lor corpuri de funcţionari inferiori, numiţi de şeful lor ierarhic. Căpeteniile satelor erau alese de locuitori. In raport cu populaţia, numărul funcţionarilor era foarte mic.
Examenele de concurs se făceau tot la 3 ani, la sediul prefecturilor, In capitalele provinciilor şi la palatul regal. Erau cinci feluri de examene tip doctorat — în litere, drept, rituri religioase, istorie şi studii clasice. Se acorda mai mare importanţă cunoştinţelor umanistice decît celor practice, tehnice. Cariera de funcţionar era ţinută în mare cinste, era foarte invidiată, căci deschidea respectivului funcţionar şi familiei sale calea spre cele mai mari onoruri. Cei care ajungeau în posesia „doctoratului" în litere — categorie care se bucura de cea mai înaltă consideraţie — alcătuiau un fel de castă; aceştia erau foarte solidari între ei şi, fiind cei mai culţi şi mai distinşi în maniere dintre mandarini, afişau totdeauna un arogant aer de superioritate.
Avansarea funcţionarilor se făcea după criterii obiective (în teorie), în baza dosarului — dosar foarte bogat în note de serviciu, caracterizări, rapoarte ale superiorilor, etc.15. Cînd împlineau vîrsta de 68 de ani se retrăgeau din funcţie; împăratul le acorda o gratificaţie (în bani sau în ţesături), dar nu o pensie regulată. Nu era necesar. Căci din cele mai vechi timpuri tradiţia stabilise că, la bătrîneţe, părinţii trebuiau să fie întreţinuţi de copiii lor.
Poziţia funcţionarilor militari era mult inferioară celei a funcţionarilor civili. Este adevărat că în unele perioade (de pildă, în secolele VIII—X e.n.) comandanţii militari ai provinciilor aveau, sau îşi arogau în mod abuziv puteri aproape discreţionare. Dar, în linie generală, militarii erau subordonaţi administraţiei civile. Militarii — care de obicei erau de origine socială foarte modestă — erau dispreţuiţi de funcţionarii civili; dar nu numai din considerentul originii lor, ci şi pentru incultura, aroganţa şi brutalitatea lor. Mai ales după ce — începînd din sec. VIII e.n. — armata a ajuns să fie compusă din mercenari, a sporit şi aversiunea poporului faţă de tipul d© militar-aventurier. Ţăranul — pentru care soldat era sinonim cu bandit — îi detesta pe soldaţii ţării lor la fel ca pe inamici. Aceste sentimente antimilitariste erau întreţinute de comportarea crudă a militarilor, inclusiv în războaiele civile, cînd represiunile împotriva populaţiei rurale şi de la oraşe erau de o cruzime înspăimântătoare.
Scrierile timpurilor vechi dau informaţii şi asupra istoriei militare chineze. în sec. XIII e.n. soldaţii erau instruiţi prin exerciţii de lupte libere, box, scrimă şi tragere cu arcul. Armata era formată din pedestraşi, călăreţi şi care de luptă. Exista şi un fel de artilerie, dotată cu 16 tipuri diferite de catapulte, care aruncau asupra oraşelor asediate bolovani, metal topit, lichide otrăvite şi chiar bombe explozive16. Scări şi maşinării montate pe roţi permiteau asediatorilor să escaladeze fortificaţiile, în timp ce arcaşii foloseau săgeţi incendiare. — Dintre toate armele, însă, cele mai eficiente erau vicleşugul, spionajul şi ameninţarea cu distrugerea completă a oraşului şi cu exterminarea totală a populaţiei. Ceea ce, de foarte multe ori se întîmpla, într-ade-văr.
15 Ceea ce nu însemna, fireşte, că n-ar fi existat şi cazuri abuzive, de nepotism, inter venţii, recomandaţii, şi chiar de venalitate.
18 Pulberea a fost inventată de chinezi în timpul dinastiei Tang, între 618-907.
'COMERŢUL. Şl MEŞTEŞUGURILE
329
COMERŢUL ŞI MEŞTEŞUGURILE
Tradiţionala morală chineză nu prea se exprima în favoarea negustorilor. Practica comercială, intensă şi sistematică, datează la chinezi abia din secolele X—XI e.n. A pornit şi s-a dezvoltat în China meridională, unde era favorizată de anumite împrejurări: fluviul Yangzi era perfect navigabil (spre deosebire de Fluviul Galben, din nord), eîmpiile erau străbătute de canale largi, ţărmul mării — lung de 3 000 km — invita la navigaţia de cabotaj şi în larg, după exemplul negustorilor arabi şi persani. Navigaţia era facilitată, începînd din sec. XII, de folosirea busolei (cunoscută încă dinainte de geomanţi), precum şi de hărţi maritime şi astronomice,
Comerţul era reglementat de stat. Începînd din sec. X e.n. tranzacţiile se făceau aproape numai pe baza monedei (la chinezi, moneda era folosită încă din sec, V î.e.n.). Dar chiar din sec. IX e.n, negustorii se serveau şi de un fel de bilete de bancă, bancnote de faîrtie, care însă aveau un curs limitat ia anumite regiuni şi la un anumit număr de ani. Statul instituise monopol pe unele articole (sare, ceai, băuturi alcoolice, ş.a.). Concurenţa negustorilor străini (evrei, sirieni, persani, arabi, etc.) era foarte puternică; ceea ce însă n-a împiedicat îmbogăţirea considerabilă şi a negustorilor chinezi, mai ales a celor care aprovizionau armata, sau a celor care erau şi proprietari de ambarcaţiuni. Navele chineze ajungeau, în sec. XII, pînă în Japonia şi Filipine, pe coastele meridionale ale Indiei, în Orientul Mijlociu, iar în direcţia Africii, pînă în Madagascar. O asemenea navă mare („joncă**) putea transporta pînă la 600 de persoane, plus cîteva zeci de tone de mărfuri 1 Se exportau materii prime (plumb, cositor, argint, aur) sau finite, mărfuri de preţ — brocarturi şi mătăsuri, faianţe şi porţelanuri; se importau mirodenii, lemn de santa 1, fildeş, coral, agată, perle şi altele.
Un avînt rapid a căpătat comerţul interior, în special cel alimentar. Negustorii erau organizaţi în bresle, asemenea meşteşugarilor şi celorlalte profesiuni. Dar deşi bogaţi, negustorii nu se bucurau de consideraţie din partea nobililor sau a funcţionarilor. Fiii lor nu aveau acces la concursurile pentru posturile de funcţionari de stat. Vanitatea lor rănită însă căuta alte compensaţii: imitau stilul de viaţă al „înaltei societăţi*4, cumpărau de la stat terenuri a căror proprietate comporta şi un titlu nobiliar, sau ţineau să se afişeze ca mari amatori de artă.
Treapta de jos a ierarhiei comercianţilor o ocupau mizerii negustori ambulanţi. Tabloul acestei categorii (cf. Gernet) era în acelaşi timp extrem de variat, de pitoresc şi, de multe ori, dramatic. Erau vînzătorii de ceai, de jucării, de mîncări gata pregătite, de horoscoape, de trestie de zahăr, de animale mici, de păsări, de fructe, de flori de zahăr, de fumigene contra ţînţarilor...
Variată şi specializată era seria nesfîrşită de meşteşuguri, ocupaţii şi profesiuni. Uimitor de bine organizate de către bresle au ajuns, în secolele XII şi XIII, „birourile de plasare**. Prin intermediul lor se puteau închiria orice fel de localuri, se puteau angaja secretari, contabili, bucătari, grădinari, bro-deuze, purtători de lectice, oameni de escortă pentru călătorii mai lungi, concubine, tineri „cîntăreţi", sau se puteau afla adresele „dansatoarelor**.
330
CULTURA şi: civilizaţia CHINEZA
Mai ales, se căuta personal de serviciu; căci marii bogătaşi — nobilii, funcţionarii superiori sau negustorii parveniţi — aveau marea ambiţie de a întreţine un personal cît se poate mai numeros. Pe lingă aceştia, marile familii îşi aveau propriii lor bijutieri, brodeuze, sculptori în fildeş ş.a.m.d. Casele marilor nobili întreţineau nu numai preceptori, muzicanţi sau decoratori proprii, ci şi povestitori de istorii vechi, cîntăreţi de poeme, pictori, copişti, compozitori de poezii ocazionale, dresori de animale...
In schimb, în ateliere, în restaurante, în prăvălii, în ceainării, personalul era în număr absolut minim. Hamalii, căruţaşii, gunoierii, sacagiii, măturătorii de stradă — toţi erau grupaţi în bresle; pînă şi răufăcătorii, bandiţii, escrocii, pungaşii — sau cerşetorii. Numărul cerşetorilor ajunsese atît de mare în această epocă, încît, de teama revoltelor şi a dezordinilor, autorităţile statului le distribuiau ajutoare în alimente şi bani, mai ales în perioadele de foamete, inundaţii, mari incendii sau ierni grele.
Un caracter esenţialmente diferit a avut opera de asistenţă publică desfăşurată, încă din sec. V, de buddhism, care a introdus în China instituţiile de binefacere, aziluri, orfelinate, dispensare, spitale, pentru bolnavi şi pentru infirmi, — instituţii întreţinute din veniturile moşiilor proprii, iar din sec. IX, de autorităţile regionale de stat.
LOCUINŢA. ÎMBRĂCĂMINTEA. ALIMENTAŢIA
Asupra condiţiilor materiale de viaţă ale chinezilor din timpurile cele mai vechi, arheologia şi alte documente ale timpului ne furnizează cîteva elemente indicative. Astfel — asupra locuinţei.
în nordul Chinei, în prima jumătate a mileniului al IUlea î.e.n. casele săpate în loess aveau forma unor ştiubee, cu diametrul de circa 3 m, înălţimea de 1,80—2,50 in, acoperite eu trunchiuri de copaci peste care se aşeza paie sau iarbă. O deschidere în acoperiş servea drept uşă. Consistenţa loessului permitea şi săparea de grote orizontale, — forme de locuinţe existente în unele părţi şi azi, dar adaptate şi îngrijite. în epoca Shang (1500-1150) se construiau şi case mari (s-a descoperit una cu dimensiuni de 9 pe 27 m), pe o terasă de pămînt bătut, cu pereţii groşi de 70 cm, ridicaţi pînă la o înălţime de 3 m prin baterea pămîntului cu maiul. Acoperişul era susţinut de trei rîn-duri de coloane de lemn; peste bîrnele — care puteau avea o lungime şi de 10 m — se întindeau rogojini de trestie acoperite eu lut.
Pînă în zilele noastre s-a menţinut această preferinţă a chinezilor pentru coloanele numeroase şi pentru grinzile ieşind mult înafara marginilor acoperişului, bogat decorate (obicei începînd din sec. VI î.e.n.) mai ales în exteriorul edificiului cu diferite motive — flori, păsări, peşti — în culori vii. Admirabilele sculpturi în lemn, uneori şi incrustaţii le eu colţi de mistreţ, găsite în mormintele epocii erau desigur aplicate şi în locuinţele private. — Materialul de construcţie era lemnul; piatra era folosită numai în construcţia de poduri şi diguri, pentru pavajul străzilor, pentru balustrade, statui şi altele. Chinezii n-au înţeles nici mai tîrziu să întrebuinţeze piatra, nici chiar pentru edificiile publice. încă din perioada Shang, casele — care aveau curţi
locuinţa» îmbrăcămintea, alimentaţia
331
înconjurate de valuri de pămînt groase de 1 m şi înalte de 2,50 m — erau construite după un plan bine gîndit17.
Şi în perioadele următoare materialul de bază pentru construcţii a rămas lemnul şi bambusul. Principiile de construcţie erau identice pentru casele celor bogaţi; toate de formă rectangulară, fără pereţi de susţinere, fără fundaţie, doar cu stîlpi de lemn la distanţe de 3 m, sprijiniţi pe tălpi de piatră îngropate o jumătate de metru în pămînt. Acoperişul, cu două pante, se sprijinea pe o combinaţie de căpriori şi de console, ceea ce crea impresia că stă suspendat în aer. Părţile aparente ale şarpantei erau migălos sculptate şi pictate în culori vii. Casele mari aveau acoperişul din olane smălţuite în galben, verde şi culoarea jadului.
începînd din epoca Tang (secolele VII—X e.n.) extremitatea acoperişului este uşor ridicată, spre a-1 armoniza cu peisajul natural ambiant; dar acest stil era rezervat, prin decret imperial, numai caselor marilor nobili sau clădirilor oficiale. Numai aceste clădiri puteau adăuga la acoperiş şi diferite ornamente în teracotă, — animale, păsări, dragoni. Pereţii — care deci n-aveau o funcţie de susţinere a acoperişului — erau înalţi doar de o jumătate de metru. Storuri, perdele, panouri, mobile de bambus serveau drept pereţi interiori. Carourile ferestrelor din pereţii exteriori erau acoperite cu hîrtie translucidă sau cu picturi multicolore, de mare efect decorativ. Uşile caselor dădeau direct în stradă (spre stradă pereţii n-aveau ferestre). Dar casele celor bogaţi aveau curţi interioare şi exterioare, grădini şi parcuri, cu mici coline, cascade şi lacuri artificiale cu feluriţi peşti exotici, cu flori rare, arbori pitici, pini contorsionaţi, grote şi munţi în miniatură.
încălzitul era — mai ales în China de Nord — o problemă pe care ţăranul o rezolva stînd şi în casă îmbrăcat gros şi dormind pe un pat făcut din cărămidă comunicînd cu vatra. La oraş, căldarea cu jeratec abia dezmorţea aerul. Interiorul era foarte simplu. Măsuţe foarte joase. Hainele se ţineau în lăzi. Se dormea şi se sta pe rogojini sau pe piei; în casele bogate se şedea pe perne sau chiar pe fotolii. Scaunul propriu-zis pliant în X — pe care chinezii îl numeau „scaun barbar" — apare în China, provenind din India, abia în sec. X e.n. Dar scaunul a devenit o mobilă curentă în China abia acum 2—3 secole, Paturile din casele bogate erau, în sec. XIII, închise de trei părţi cu margini înalte, somptuos decorate cu picturi, lac şi incrustaţii; dar „pernele" erau de lemn sau de faianţă, de asemenea bogat decorate. Decoraţia interioară — culorile dominante fiind roşu şi negru — includea rulouri cu picturi de peisaje ocupînd uneori un perete întreg, vase de ceramică sau porţelan, statuete de animale; şi mai ales flori de nenumărate specii şi varietăţi — inclusiv flori de prun, de păr, de cireş, de piersic, — aranjate cu o artă savantă pe care mai tîrziu japonezii o vor duce la culmi de rafinament.
Nici îmbrăcămintea chinezilor n-a variat prea mult de-a lungul timpului, cu toate deosebirile inerente, regionale, sociale sau profesionale. Căci îmbrăcămintea servea şi pentru a marca aceste distincţii — pe care un mare număr de decrete le prevedea cu stricteţe şi precizie, iar numeroasele tratate consacrate acestui capitol le descria în toate amănuntele. Ţesutul din fibrele diferitelor plante — în primul rînd, o specie de cînepă — se practica probabil
17 Din acest timp datează şi urmele unui palat regal care, împreună cu toate construcţiile anexe, se întindea pe o suprafaţă de 6 ha.
332
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
chiar înainte de mileniul al II-lea l.e.n. In acel mileniu firul de mătase era dej a întrebuinţat.
Omul de rînd purta un pantalon şi o tunică de culoare albă. (Cămaşa sau indispensabilii erau pentru el articole necunoscute). Pantalonul a fost adoptat în sec. IV e.n. de la călăreţii invadatori din Asia Centrală. Peste tunică — purtată zi şi noapte, — lungă fie pînă la genunchi, fie pînă la glezne, In timpul iernii bărbaţii mai îmbrăcau altele pe deasupra — pînă la 13 tunici. Cei bogaţi purtau iarna şi o blană. Femeile de la ţară purtau pantaloni, ca bărbaţii; la oraş, peste pantaloni îmbrăcau o cămaşă lungă. Ţăranii, oamenii din popor în general, nu purtau cordon sau centură, fapt care făcea mai comodă îmbrăcămintea.
Oamenii de rînd, inclusiv meşteşugarii şi negustorii erau obligaţi de lege — încă din sec. X — să poarte numai veşminte de culoare albă sau neagră. Aceeaşi dispoziţie imperială stabilea cu precizie culorile — purpurie, roşu aprins, verde sau peruzea — obligatorii pentru fiecare treaptă a ierarhiei sociale. Cu ocazia diferitelor ceremonii persoanele din înalta societate purtau o haină lungă pînă la pămînt, ornamentată eu figuri simbolice — dragon, fenix, păsări diferite, flori. Caracteristica îmbrăcămintei chineze era că nu căuta să pună (nici la femei) în evidenţă formele corpului; ci veşmintui în sine astfel ornamentat trebuia să creeze o impresie de eleganţă şi de magnificenţă. —- Tunicile bărbaţilor sau rochiile femeilor n-aveau buzunare; în schimb aveau mîneci foarte largi, servind şi pentru a purta înfăşurate discret eventuale obiecte de dimensiuni mai mici.
Nimeni, nici chinezii săraci, nu umblau desculţi. încălţămintea era dintr-o ţesătură groasă de cînepă, din piele tăbăcită, sau — după rang — de mătase. Bărbaţii de rang mare purtau coturni foarte înalţi — ca să ie dea mai multă prestanţă. — începînd din sec. X e.n. la curtea imperială a apărut obiceiul de a lega strîns picioarele fetelor, de la vîrsta de 7 ani, cu benzi care să le împiedice creşterea normală a labei piciorului, obligîndu-ie astfel la un mers nesigur, afectat, „distins". Mutilarea era în primul an extrem de dureroasă; şi, mai mult deeît din motive de estetică, era efectuată pentru a obliga fetele să nu poată ieşi din casă uşor. Obiceiul acesta s-a extins curînd la toate clasele sociale (dar manciurienii şi tătarii l-au refuzat), menţinîndu-se pînă la începutul secolului nostru.
Nimeni (cu excepţia călugărilor buddhişti), nici chiar cei săraci nu umblau cu capul descoperit. Iarna se purta o căciulă de blană (sau de catifea groasă) ; vara, o pălărie ţesută din fibre de bambus, — pălărie la care înaltele personaje adăugau un pompon colorat şi un ciucure de mătase. Dar mai erau şi alte feluri de pălării: rotunde, de pai, contra ploii, sau de piele. Oamenii din popor purtau mult turbane, a căror culoare şi formă urma să indice ocupaţia sau meseria fiecăruia. Aristocraţii purtau felurite tipuri de bonetă; intre acestea, boneta de ceremonii era dominată de o placă orizontală, de care atîrnau 12 pandantive. Majoritatea acestor bonete de mătase erau de culoare neagră.
Pentru orăşeni — în special pentru nobili, funcţionarii de stat şi marii negustori — o piesă de îmbrăcăminte pe care se punea mare preţ era centura cu pafta de bronz, argint, jad, fildeş sau aur, artistic lucrată. O dispoziţie imperială din sec. X stabilea tipul de centură îngăduit, potrivit rangului social al celui ce o purta. De centură atîrna o pungă, în care se ţineau bani sau alte obiecte mici.
FAMILIA. POZIŢIA SOCIALA A FEMEII
333
Umbrelele, de mătase verde-bleu, erau rezervate la început numai membrilor familiei imperiale; dar din sec. X e.n. portul lor a fost permis şi anumitor funcţionari; pentru ca, cu două secole mai tîrziu, să fie întîlnite şi la negustorii bogaţi. — în fine, la oraşe atît femeile cît şi bărbaţii purtau evantai, — fie cel rigid* de mătase albă întinsă şi fixată pe un cadru rotund sau oval (model tipic chinezesc), fie cel de tip pliant, adus în China din Coreea în sec. Xî, şi decorat în culori vii sau frumos caligrafiat.
în epoca Shang — şi, fireşte, în cele următoare — elementul de bază în alimentaţia chinezilor din nord era meiul (consumat de obicei sub formă de mămăligă), iar în sud, orezul. Grîul — introdus în China probabil din apus — precum şi orzul au rămas totdeauna pe un plan secundar. Din mei (şi la fel din orez şi din orz) se pregătea— se pregăteşte şi azi— prin fermentaţie o băutură alcoolică, asemănătoare întrucîtva berei, condimentată cu mirodenii, băutură foarte apreciată şi azi. Viţa de vie a fost introdusă din Asia Centrală în sec. II sau I î.e.n.; dar şi peste un mileniu vinul a rămas încă un lux pe care şi-l putea permite numai curtea imperială.
Chinezii nu aveau nici o restricţie de ordin religios în materie de alimentaţie cu carne (ca indienii, evreii sau arabii). Numai chinezii buddhişti se abţineau de la carne, ouă, ceapă sau usturoi. Carnea de bovine era accesibilă numai celor bogaţi. Mai mult ca orice se consuma carnea de porc şi de cîine (special îngrăşat cu mei şi alte cereale). Ficatul, rinichii şi alte viscere constituiau, alături de peştele sărat, o parte importantă în alimentaţia maselor populare. Legumele şi fructele ofereau un repertoriu culinar bogat şi variat18. Chinezii nu consumau deloc nici laptele, nici produsele lactate19.
Din aceeaşi perioadă există şi informaţii despre o bucătărie extrem de rafinată şi de variată. (O scriere a timpului înregistrează peste 200 de feluri de mîncare — 42 pe bază de fructe, 20 pe bază de legume, 29 — de peşte uscat, 17 tipuri de răcoritoare, 19 reţete de pateuri, 57 de prăjituri). Băuturile alcoolice erau foarte numeroase; la data amintită mai sus chinezii cunoşteau cel puţin 54 de feluri de băuturi. Dar ceea ce se consuma — la toate nivelurile societăţii — In cantităţi apreciabile era ceaiul — în zeci de varietăţi şi de parfumuri. Ceea ce se explică prin faptul că, băut în cantitate mare, ceaiul provoacă o euforie asemănătoare beţiei cu alcoolice; dar şi pentru că apa sterilizată prin fierbere proteja organismul contra numeroaselor epidemii.
FAMILIA. POZIŢIA SOCIALĂ A FEMEII
De-a lungul mileniilor rezistenţa morală a poporului chinez a fost mult susţinută de forţa şi coeziunea familiei.
Solidaritatea familială era fundamentată, mai întîi, pe cultul strămoşilor. Chinezii credeau că strămoşii erau înzestraţi cu puteri nelimitate; puteau acorda urmaşilor protecţie şi prosperitate în toate,^aşa cum puteau să Ie tri-
în sec. XII e.n, chinezii cunoşteau 18 varietăţi de fasole, 9 de orez, 8 de pere, 11 de caise etc.
10 La fel ca japonezii, coreenii, locuitorii Indochinei şi ai MalaezieL
334
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
mită cele mai grele pedepse şi nenorociri. Cultul strămoşilor urmărea să le obţină bunăvoinţa; el trebuia asigurat în viitor de copiii lor. Datoria de a avea copii se justifica prin nevoia de a se asigura cultul strămoşilor. — în al doilea rînd, soliditatea familiei rezida şi pe doctrina pietăţii filiale, formulată încă de înţelepţii suverani legendari. „Civilizaţia a început odată cu pietatea filială4' şi „nu există un păcat mai mare decît lipsa de pietate filială44 — spunea Confucius; „căci pietatea filială se deschide cu dragostea faţă de părinţi, înfloreşte în slujba statului şi ajunge la armonia deplină în care te situezi tu însuţi în raport cu adevărul şi dreptatea". Fără ca însă pietatea filială să însemne supunere oarbă; dimpotrivă, „un tată trebuie să aibă un fiu cu care să discute".
Rostul familiei era procreaţia. Femeia care nu putea avea copii — ceea ce era ruşinea cea mai mare — îl îndemna pe soţ să-şi ia o concubină, i-o căuta chiar ea. Copiii de sex feminin, însă, erau consideraţi o grea povară; de aceea, cînd se năşteau într-o familie prea multe fete, în timpurile străvechi erau părăsite pe cîmp, lăsate să moară de foame şi de frig sau pradă animalelor. Infantieidul, răspîndit în vechime, îşi avea principala explicaţie în marea mizerie a ţăranului.
Educaţia copiilor urmărea să le înnăbuşe tendinţele individualiste, să dezvolte în ei respectul faţă de părinţi, de cei mai în vîrstă şi de superiori. Copiii erau mai degrabă răsfăţaţi decît pedepsiţi; pedepsele corporale se aplicau cît mai rar posibil. La vîrsta de 7 ani copiii erau daţi la şcoală — dar nu copiii de ţărani. în secolul al X-lea e.n. învăţămîntul public şi privat era foarte răspîndit la oraşe. Începînd din sec. XI prefecturile şi subprefecturile deschideau numeroase şcoli în toate provinciile imperiului; iar în secolele imediat următoare, şcoli superioare de stat.
Căsătoria, care era hotărîtă de părinţii tinerilor — chiar fără ca aceştia să se fi văzut vreodată — avea drept scop „îndeplinirea datoriilor rituale faţă de strămoşi şi perpetuarea generaţiilor". în sec. V î.e.n. legea îi obliga pe părinţi să-şi căsătorească copiii cel mai tîrziu la împlinirea vîrstei'de 20 de ani (iar fetele — la 17 ani). Căsătoria nu putea fi contractată decît între doi tineri care nu aveau acelaşi nume de familie. — După ce părinţii tinerilor căzuseră de acord în principiu (căci nu era obiceiul să se dea multă atenţie zestrei), îşi trimiteau unii altora datele exacte de naştere ale copiilor şi numele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor; pe baza tuturor acestor date urma să se facă horoscopul, care va hotărî dacă unirea tinerilor este sau nu sub bune auspicii.
Odată căsătoria hotărîtă, se făcea un schimb de daruri practice, utile (act considerat drept actul logodnei), dar şi simbolice: o gîscă sălbatică şi o bucată de mătase. Ceremonia căsătoriei se desfăşura după un ritual bine stabilit: miresei i se trimitea un scaun purtat sau „căruţa miresei" (eventual însoţită de un grup de muzicanţi), mama fetei rostea o formulă augurală, mireasa pleca singură la casa mirelui, în timp ce în casa părinţilor ei luminile ardeau ? trei nopţi de-a rîndul. în casa mirelui tinerii se închinau în faţa tăbliţei cu numele strămoşilor — act care reprezenta elementul religios al căsătoriei. Li se ofereau două cupe de vin, din care fiecare vărsa în paharul celuilalt — gest simbolic al afecţiunii şi unirii celor doi. în încăperea mare a casei familia şi invitaţii le predau cadourile; nunta se încheia cu o petrecere pînă dimineaţa — fără alte formalităţi, fără preot, fără un funcţionar de stare civilă.
Tot atît de simplu era şi actuî divorţului. Căsătoria nu era socotită o legătură indisolubilă pentru că nu fusese sancţionată printr-un act religios. Despărţirea era oricînd posibilă, pe baza consimţimîntului mutual. Cînd acesta
FAMILIA. POZIŢIA SOCIALĂ A FEMEII
33S
lipsea, femeia putea fi repudiată de sot pentru unul din cele 7 motive stabilite de tradiţie: lipsă de respect faţă de socri, sterilitate, adulter, gelozie, furt, limbuţie şi boli care o împiedicau să participe la cultul strămoşilor (de ex. epilepsia). Dar nici unul din aceste motive nu era valabil dacă femeia nu mai avea părinţi, dacă purtase deja doliul pentru unul din socrii ei, sau dacă soţul ei se îmbogăţise după data căsătoriei lor.
Sub anumite aspecte, poziţia juridică şi socială a femeii chineze era umilitoare. Nu avea nici un fel de drept de proprietate. Cînd un bun de familie urma să se împartă, femeia era exclusă. Fiicele sau soţiile nu îl puteau moşteni pe tatăl, respectiv pe soţul lor — decît în cazuri excepţionale, cînd adică nici o rudă a bărbatului, tată sau soţ, nu mai era în viaţă. Chiar şi în familiile cele niai bogate, femeia aducea ca zestre bijuterii, haine scumpe, mătăsuri, mobile depreţ, dar numai rareori aducea sume de bani şi niciodată terenuri sau alte bunuri imobile. Această absenţă totală a dreptului de proprietate era un fapt aproape unic, atît în antichitate cît şi în Evul Mediu20.
In epoca Zhou (1150-249 î.e.n.) marile familii nobile aveau pe lingă casă multe femei pentru diferite treburi, femei de care stăpînul putea abuza în voie; cînd concubina avea ca urmare un copil, situaţia ei devenea sensibil mai bună. Din această situaţie specială, de „soţie de rangul al doilea44, derivă instituţia concubinajului la chinezi. Practica s-a extins şi în afara clasei nobililor. In principiu, poligamia era admisă numai în cazul cînd soţia nu putea avea copii; în practică, se abuza după capriciu şi după posibilităţile economice ale bărbatului21.
Pe de altă parte însă, chinezii au avut totdeauna un respect pentru soţia-mamă, atît în familie cît şi în societate. Dealtminteri, soţia nici nu putea fi geloasă pe concubină, căci — cum am văzut — gelozia putea fi invocată drept motiv de divorţ. Copilul soţului avut cu o concubină era adoptat de el şi crescut de soţia lui. (Copii nelegitimi, practic nu existau). Soţia singură era recunoscută adevărata soţie şi stăpînă, în timp ce concubinele aveau aproape o poziţie de sclave. Sub raport moral, soţia era situată la nivel aproape egal cu bărbatul (fireşte, în limitele regimului patriarhal existent). Cuvîntul chinez „soţie44 se scrie cu o ideogramă care înseamnă în acelaşi timp şi „egal4*. Femeia îşi păstra şi după căsătorie numele de familie. Nu putea cere divorţul, dar putea oricînd să-şi părăsească soţul şi să se întoarcă la părinţii ei. După moartea soţului, poziţia şi autoritatea soţiei deveneau considerabil consolidate, eom-portînd toate responsabilităţile familiale. — „Femeia este principala legătură în relaţiile de familie44, spunea Confucius; iar Mencius: „Intre soţ şi soţie trebuie să existe îndatoriri reciproce44.
Şi, într-adevăr, veneţianul din secolul al XlII-lea, Marco Polo releva buna înţelegere care domnea în familiile chineze. „Această cordială înţelegere — scria el — este atît de mare încît nu lasă loc nici unui fel de gelozie sau de suspiciuni faţă de femeile lor. Acestea sînt tratate eu cel mai mare respect; iar cel ce şi-ar îngădui să spună cuvinte necuviincioase faţă de o femeie căsătorită, ar fi privit ca o fiinţă infamă44. — Bineînţeles că situaţia femeii chineze
20 Femeia — cel puţin femeia din clasele înalte -— avea acest drept în Babilonia, Egipt, India, la Roma după sec. II î.e.n., precum şi în Europa medievală.
si în orice caz, familiile chiar cele mai înalte socoteau drept o mare cinste să-şi trimită o fată în haremul împăratului; iar unii împăraţi vor avea haremuri incredibil de mari, încît paza lor era asigurată de un număr de 2—3 mii de eunuci.
336
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
varia de la mediu îa mediu. în clasele bogate, însăşi viaţa ei de inactivitate totală o situa pe un plan subaltern, fapt care implica şi anumite restricţii de ordin social la care era supusă. Dar în clasele mijlocii şi inferioare, unde prin munca ei femeia avea şi un rol economic important, autoritatea ei în viaţa de familie era egală celei a bărbatului.
în fine, în înalta societate — a aristocraţiei, a funcţionarilor superiori, a negustorilor bogaţi — se întîlneau destul de des şi cazuri de femei foarte instruite. Se cunosc numele mai multor poetese de real talent. Multe femei au ocupat-” începînd încă din secolul al III-lea î.e.n. — importante funcţii administrative. Prezenţa lor este înregistrată şi în viaţa politică. Acesta este cazul femeilor care au condus destinele imperiului, în calitate de împărătesc sau de regente, dînd dovadă de multă abilitate şi energie22.
INSTITUŢIILE POLITICE
Instituţiile politice şi sociale evoluate ale Chinei s-au cristalizat încă de la începutul perioadei Zhou (deci spre sfîrşitul mileniului al II-lea î.e.n.), con-solidîndu-se odată cu constituirea sistemului feudal.
Regele, în calitatea sa de „Fiu al Cerului44, era singurul în drept să oficieze sacrificiile aduse Cerului. în doctrina relativă la regalitate (elaborată în sec. IX î.e.n.) mai intră şi străvechile credinţe agrare şi cele legate de cultul strămoşilor. Ordinea naturii este în acord cu conduita regelui: „Conduita demnă a suveranului obţine ploaia 1a timpul potrivit... greşelile lui cauzează o secetă îndelungată44. El este deci învestit cu puteri supranaturale. Dacă el nu urmează „legea54 — o singură lege reglează şi fenomenele naturii, şi viaţa publică, şî conduita morală a oamenilor — el îşi pierde eo ipso mandatul pe care i l-a dat Cerul şi deci poate fi înlocuit. Căci chinezii credeau că ordinea socială este reflexul ordinei cosmice. „Destinele statului sînt condiţionate de stele. După cum constelaţiile sînt propice sau nefaste, statul este fericit sau nenorocos44 — scria filosoful Wang Cheng (sec. I e.n.). Şi cum instituţiile sociale erau considerate un reflex al ordinei universale, ca şi aceasta ele sînt imuabile: „Din cer vine organizarea socială, cu toate îndatoririle ei". Iar acum o posedă numai oamenii superiori, lor le este rezervată şi conducerea. Aceasta este ideea centrală a doctrinei politice confuciene.
Schimbările profunde care au dus la constituirea regimului imperial au determinat şi noua formulă a doctrinei confuciene în materie. Omul superior (care acum putea să nu fie neapărat feudalul destinat de providenţă ca stăpîn) va asigura buna guvernare a statului — dar cu condiţia să se cultive, să se instruiască. Acest „om superior44 de tip nou este literatul, — consilierul împăratului şi al înalţilor demnitari. Astfel, doctrina confuciană a devenit un fel de politică-religie de stat; mai ales după ce, din sec. VII, sistemul examenelor a asigurat literaţilor (provenind în majoritate din rînduriîe orăşenilor) locul principal în conducerea statului.
33 Din nefericire, uneori şi de mare cruzime — cum a fost cazul împărătesei Lu, din sec. II î.e.n.
REGIMUL JURIDIC
337
Dar un nou grup de oameni de stat — „legiştii44 — formulează o doctrină opusă conservatorismului şi tradiţionalismului confucian. Înţelegînd funcţia determinantă a resortului economic şi nevoia instituirii unei noi ordini, adaptată noilor condiţii economice şi sociale, pretind ca legile să fie publicate şi aplicate în mod egal şi absolut tuturor, fără nici o deosebire; căci „dacă monarhul dă urmare patimilor sale personale şi violează legea, el va genera dezordinea44, în schimb respectînd legea noul regim va deveni un regim opus arbitrarului şi absolutismului. Totodată monarhul trebuie să guverneze manevrînd abil pedepsele şl recompensele; el, personal, iar nu miniştrii sau funcţionarii săi; căci altminteri monarhul ar fi privat de prerogativele sale, fapt care ar duce la haos şi la ruina statului. — în acest fel au pregătit „legiştii44, pe cale teoretică, doctrinară, instaurarea şi triumful bimilenar al Imperiului chinez.
REGIMUL JURIDIC
Din cele mai vechi timpuri de cînd dispunem de informaţii asupra regimului juridic chinez se menţionează un sistem de represiune penală extrem de sever. Textele din epoca Shang vorbesc despre pedeapsa capitală pentru beţivi; iar un rege, într-o ordonanţă regală, previne: „Dacă printre voi se află răufăcători... eu le voi tăia nasul şi pe toţi îi voi extermina, fără a-i cruţa nici pe fiii lor44.
în epoca feudală fiecare ţinut îşi avea legile sale. Pedepsele erau barbare — ca în toate ţările Asiei (şi ca în multe din cele ale Europei Evului Mediu). Cea mai obişnuită (după cea de primul grad, neînsemnată: tăierea părului) consta în lovituri de bici sau de baston. Dar, cum în primele timpuri numărul loviturilor ajungea pînă la 300 şi chiar 500 — după care, foarte rari erau cei care mai supravieţuiau, — în sec. II î.e.n. numărul loviturilor a fost redus la 100, uneori la 200. Urma pedeapsa cu exilul. Apoi — mutilarea. Mutilările cele mai obişnuite erau: însemnarea cu fierul roşu pe faţă, tăierea nasului, a urechilor, a limbii, castrarea şi amputarea labelor picioarelor23. Abia în epoca Han, în 167 î.e.n. mutilarea penală a fost (nu însă şi castrarea) înlocuită cu pedeapsa loviturilor de baston. Ultima era pedeapsa cu moartea — în formele cele mai diferite. Mai obişnuite erau: sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului între două care, sau aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă. în prealabil condamnaţii erau torturaţi, apoi decapitaţi, iar corpul aruncat şi abandonat în piaţă. Persoanelor de rang înalt condamnate la moarte li se acorda favoarea de a se sinucide.
Dreptul chinez prezintă cîteva particularităţi ciudate. Mai întîi — codul chinez viza aproape exclusiv reprimarea crimelor. în afara unui cod penal, un cod civil nu exista. Dispoziţiile de drept civil erau încorporate în cod numai în măsura în care priveau ordinea de stat, — în care caz căpătau un caracter penal. Cauzele civile se judecau după norme extrem de variate şi de arbitrare, ţinîndu-se cont de obiceiurile locale, deci pe baza unor tradiţionale principii de drept cutumiar, nescrise. în plus, condiţiile de judecată erau atît de costi-
28 Se spune că în sec. VI î.e.n. asemenea cazuri de mutilare a labei piciorului erau atît de numeroase încît a fost necesară confecţionarea pe scară largă a unei încălţăminte speciale pentru uzul acestor nenorociţi.
— Istoria culturii şi civilizaţiei
338
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
sitoare încît împricinaţii preferau să renunţe a se mai judeca. Existau tribunale care timp de ani de zile nu judecau nici un proces.
Al doilea: pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului, şi chiar asupra vecinilor săi. în codul din 1718 se prevedea în caz de rebeliune pedeapsa cu decapitarea nu numai a vinovatului, ci şi a tuturor rudelor lui pe linie masculină, de la bunic pînă la nepoţii de frate, dacă împliniseră vîrsta de 18 ani, — în timp ce rudele pe linie feminină deveneau sclave. — Această măsură era în conformitate cu ideea de solidaritate şi de responsabilitate comună pe care se baza structura familială chineză, idee care aproape anula noţiunea de personalitate şi care limita libertatea de acţiune a individului. Din această concepţie rezulta şi practica vendetei familiale —■ pe care textele confuciene o ridică la rangul de datorie: „Fiul nu poate trăi sub acelaşi cer cu ucigaşul tatălui său44. Ca urmare, cel ce era obligat să-şi răzbune un membru al familiei (omicid pentru care nu era pedepsit de lege) purta totdeauna o armă asupra sa, pentru a putea executa vendeta la momentul oportun.
Al treilea: noţiunea de lege suverană şi respectul pentru legea scrisă nu s-au putut impune în China. S-au redactat numeroase coduri, de ia cel din timpul dinastiei Wei (sec. V—IV î.e.n.) pînă la ultimul, datînd din sec. XVII sau XVIII, fără ca acestea să fi avut însă acea forţă imperativă pe care o are legislaţia europeană. Dreptul cutumiar stătea totdeauna deasupra legii scrise. Legat de acestea se stipula că „judecătorul va trebui să urmeze spiritul legii şi să ţină seama de circumstanţe44.
Al patrulea: în China, egalitatea în faţa legii n-a existat cu adevărat, cu toată lupta pe care au dus-o în acest sens „legiştii44. Confucienii — care exaltau categoria „oamenilor superiori44 — s-au impus şi de astă dată.
A rămas deci în vigoare regula (formulată în sec. III e.n.) ce indica op categorii de persoane care aveau drept la o jurisdicţie extraordinară: rudelt împăratului, descendenţii dinastiilor anterioare, vechii servitori ai familiee imperiale, persoanele care au adus servicii deosebite statului, filosofii (înţelepţii), i cei care au dovedit mari calităţi în armată sau în funcţiile publice, nobilii şi înalţii funcţionari ai statului. în afară de aceste excepţii, anumite categorii aveau dreptul de a-şi răscumpăra pedeapsa (funcţionarii, femeile, bătrînii peste 70 de ani, bolnavii şi minorii sub 15 ani).
Al cincilea: încă din timpurile străvechi, chinezii au făcut o distincţie între culpa voluntară şi cea involuntară. — Apoi, o serie de alte aspecte stranii: pedeapsa era cu atît mai agravată cu cît vinovatul era într-un grad de rudenie mai apropiat cu victima. Codul din sec.XVII—XVIII prevedea pedeapsa capitală prin sugrumare dacă vinovatul cauzase moartea, chiar şi accidental, involuntar, a tatălui, mamei, bunicului sau bunicii lui. Judecătorului care în mod intenţionat achitase un vinovat sau condamnase un nevinovat i se ?aplica pedeapsa cuvenită după lege vinovatului. Judecătorul care cu rea-credinţă pronunţase pe nedrept o sentinţă de pedeapsă capitală era şi el executat. Legea prevedea pedeapsa cu moartea şi pentru cei care adăposteau, sau numai nu denunţau un rebel. Cel care comisese un delict, dar se prezentase în faţa judecătorului înainte ca delictul să fi fost cunoscut, era în mod automat achitat. Se prevedea ca denunţurile anonime să fie pedepsite cu moartea, chiar cînd conţineau adevărul; iar judecătorul care lua în seamă asemenea denunţuri era condamnat la 100 de lovituri de baston — în timp ce persoana acuzată era scoasă din cauză chiar dacă era vinovată.
VIAŢA RELIGIOASA
339
Toate aceste prevederi juridice, denotînd reminiscenţe arhaice, primitive, se explică prin însăşi starea socială înapoiată în care societatea chineză s-a menţinut timp de milenii. Cu. toate acestea, codul chinez reprezintă un efort remarcabil de gîndire juridică.
VIAŢA RELIGIOASĂ
Au fost chinezii un popor religios? Se poate vorbi la chinezi despre o adevărată „religie"? Sau doar de un amestec de morală, filosofie şi credinţe religioase? Un cunoscut filosof chinez contemporan afirmă: „Chinezii nu s-au ocupat de religie, pentru că s-au dedicat filosof iei. Nu sînt religioşi, pentru că au înclinaţii filosofice; prin intermediul filosof iei îşi satisfac aspiraţia sp-re ceea ce stă dincolo de prezent şi actual" (Feng Youlan).
Afirmaţia este, evident, exagerată. E adevărat că mitologia chineză este mai săracă decît alte mitologii; că poporul chinez nu şi-a pus atîtea întrebări legate de divinitate ca alte popoare; că în China clasa sacerdotală n-a avut un rol conducător; că aici n-au existat, ca în Europa, războaie şi persecuţii religioase (în afara celor al căror mobil era pur politic); sau că, însuşi caracterul filosofiei chineze, in care prevalează norma etică, satisfăcea în mare parte valenţele religiei cînd aceasta are în vedere şi domeniul moralei. — Dar divinităţi, concepţii cosmogonice, o mitologie rudimentară, credinţe religioase şi practici cultice (uneori şi mistice) au existat în China cu mult înainte ca şcoala lui Confucius să le fi organizat într-un sistem politico-etico-religios. Asemenea elemente sînt atestate — arheologic, în texte sau prin tradiţiile orale— încă din epoca dinastiei Shang (secolele XVI—XI î.e.n.).
Astfel sînt practicile divinatorii, dovedite în primul rînd de cele peste 200 000 de „oase de ghicit" cîte sînt colecţionate pînă azi în diferite muzee24. Unele poartă inscripţii formulînd întrebări cu privire la felul sacrificiilor care trebuiau aduse, sau la numărul victimelor de sacrificat. — Exista prin urmare şi practica sacrificiilor de animale şi — pe mormintele unor înalte personaje umane. Astfel, în localitatea Anyang s-au descoperit, datînd din perioada Shang, peste o mie de schelete, în grupuri de cîte zece, decapitate, cu craniile îngropate separat, ale celor sacrificaţi pe mormîntul unui — probabil — rege (cf. Lanciotti). Divinităţii protectoare a Fluviului Galben i se aduceau ea ofrande discuri de jad, dar i se sacrificau şi fete tinere — cel puţin pînă în anul 417 î.e.n.
Urme vechi de şamanism s-au păstrat în folclorul chinez, şi chiar în literatura cultă (ca în poeziile marelui poet din sec. IV—III î.e.n., Qu-Yuan)25.
24	în majoritate, omoplaţi sau femure de bovine, caprine, ovine (mai tîrziu, carapace de broască ţestoasă), pe care erau scrijelate ide o grame-întrebări adresate strămoşilor, privind călătoriile ce urma să le facă cel ce întreba, zilele şi locurile propice pentru vînat şi pescuit, interpretarea unor vise, schimbarea vremii, pronosticuri asupra recoltelor, leacuri contra unor boli, cînd şi cum să fie întreprins un război, ş.a.m.d.
25	Mircea El iade studiază (în Le chamanisme et Ies techniques archaîques de Vextase) simbolismul şi tehnicile şamaniste din China, —şamanismul fiind fenomen tipic în primul rînd pentru aria culturală mongolică, de unde s-a extins şi în China ; aceasta, într-o epocă arhaică în care şamanii (vrăjitorii care, prin anumite tehnici psihofizice ca: dansuri exaltante, substanţe drogante, autohipnoză, ş.a., intrau în contact cu „spiritele", operînd şi diferite „miracole") au devenit obiect al cultului, erau veneraţi ca supraoameni.
340
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
Este atestat, pentru epoca Shang, şi cultul strămoşilor. Deasupra altarului, aflat în încăperea principală a casei, erau atîrnate tăbliţele cu numele strămoşilor, în număr de cel puţin şapte, tăbliţe care erau reînnoite din generaţie în generaţie. De asemenea este atestat şi cultul morţilor. Morţii erau înhumaţi în locuri anumite, a căror alegere era făcută de o categorie specială de magi-ghicitori — „geomanţi". Cimitire nu existau. Locul mormîntului nu se marca cu un semn vizibil; tumulul funerar va apare în China abia în epoca următoare, a dinastiei Zhou (1150-249 î.e.n.).
Mitologia chineză este puţin dezvoltată. Pe „oasele de ghicit" este menţionat şi numele divinităţii superioare — „Stăpînul Suprem", imaginat aproape cu trăsături antropomorfe (Tian — „Cerul"). El este cel care creează, păstrează sau distruge tot ceea ce există; el a statornicit relaţiile între oameni, legile şi datinile; el recompensează sau pedepseşte, după cuviinţă; el hotărăşte recoltele bogate, sau seceta şi foametea.
în epoca Shang el devine „Stăpînul Cerului", căruia numai monarhul, mandatarul său pe pămînt, „Fiul Cerului", îi poate aduce sacrificii. In epoca următoare capătă caractere mai personale: Tian domneşte, guvernează, cei oprimaţi i se plîng lui, el face dreptate tuturor.
Vechea mitologie mai include şi pe Zeiţa Pămîntului — Iiu-Tu; împreună cu „Stăpînul Cerului" ea este generatoarea tuturor fiinţelor şi lucrurilor create. De asemenea, monstrul Kung-Kung, şarpe cu chip de om, care stăpînea pămîn-tul înainte de a fi fost creat omul. Mitologia chineză mai numără apoi multe alte divinităţi (probabil, multe se repetă cu nume diferite), spirite protectoare sau malefice, figuri mitice, eroi divinizaţi, personificări ale elementelor naturii (Feng Po — stăpînul vuitului, Yu Shi — al ploii, Lei Gong — al tunetului, etc.). Apoi, o serie de suverani legendari cărora lise atribuiau, cum am văzut, progresele capitale ale civilizaţiei. Dar în vechile texte, miturile şi legendele legate de toate aceste divinităţi sau semidivinităţi sînt foarte vagi, enunţate abia în cîteva cuvinte. Textele cosmogonice relatează la fel de laconic legende despre creaţia lumii şi a omului, superstiţii sau felurite momente devenite mai tîrziu acte de cult.
în privinţa naturii sufletului, vechii chinezi credeau că acesta are un dublu aspect: aceia al unui suflet vegetativ (po) care rămîne ataşat de corp şi după moarte; şi un suflet „aerian" (hun), care după moartea omului sălăşluieşte fie alături de Stăpînitorul Suprem, fie în împărăţia „Fîntînilor Galbene". Sufletul vegetativ trebuia să fie alimentat cu ofrande aduse defunctului; în caz contrar, se preschimba în strigoi, putînd aduce multe nenorociri celor în viaţă.
Cele trei mari religii ale Chinei au fost (şi au rămas pînă azi) confucianismul, daoismul şi buddhismul.
Kong-zi (cunoscut în Europa cu numele latinizat Confucius, 551-479 î.e.n.) nu s-a considerat el însuşi niciodată fondator de religie, n-a urmărit să creeze o instituţie religioasă şi n-a afirmat despre sine altceva decît că ar fi fost doar un transmiţător al tradiţiei. Ceea ce a operat Kong-zi în acest cîmp a fost — într-un fel — o raţionalizare a religiei, prin eliminarea numeroaselor superstiţii, a nenumăratelor culte locale şi a altor multor elemente iraţionale, mitologice, magice, mistice. A respectat străvechiul cult al strămoşilor, pe care însă nu i-a zeificat.
VIAŢA RELIGIOASA
341
Pentru Kong-zi, principiul suprem nu era divinitatea mitologic-antro-pomorfizată a Stăpînitorului Suprem, ci Cerul, dotat cu o voinţă proprie. Cerul dă oamenilor viaţă şi înţelepciune, îi recompensează sau îi pedepseşte pentru faptele lor, dă sau retrage puterea politică omului ales — pentru virtuţile lui — să guverneze statul. Esenţa religiei confuciene nu constă în relaţiile omului cu divinitatea, cît în perfecţionarea etică a relaţiilor dintre oameni. Omul nu trebuie să se ocupe de înalte speculaţii legate de dogme religioase, ci de viaţa concretă, practică. Trebuie să respecte riturile — pentru că acestea dau indicaţii precise de conduită morală. Legat de acestea Kong-zi nu neagă nici valoarea practicii ghicitului — dar nu îi admite formele degenerat-supersti-ţioase. Ceea ce l-a preocupat mai mult a fost funcţia religiei de a urmări să stabilească raporturi sociale moralmente corecte. — Cu timpul însă i s-au închinat temple, mulţi l-au considerat zeu, iar în sec. I e.n. un decret imperial dispunea să i se ridice capele în fiecare şcoală (desigur, din considerente politice — cum se va vedea mai jos). Timp de două milenii şi jumătate prestigiul său a crescut progresiv; un împărat din dinastia Ming l-a proclamat (în 1530) „Prea Sfîntul Vechi Maestru Kong-zi44; şi nici Republica din 1912 n-a abolit cultul oficial care îi era consacrat.
O configuraţie opusă confucianismului are daoismui, religie — şi totodată şcoală filosofică — fondată în sec. IV î.e.n. de Lao-zi, căruia i se atribuie una din operele fundamentale ale gîndirii chineze: Dao de jing sau Cartea Căii şi Virtuţii (Dao = „calea44 de urmat, „cărarea virtuţii44).
Contrar unei (frecvente) interpretări simpliste şi deformante, cuvîntul „virtute44 nu exprimă aici pur şi simplu un sens etic, ci este manifestarea concretă a lui Dao. „Calea de urmat44 — Dao — nu este o categorie etică, ci o categorie universală, cosmică, echivalentă fc#os-ului heraclitic. Este raţiunea universală, care la nivel social devine etica — dar rămînînd doar ca o formă particulară a lui Dao. Este fiinţa şi totodată realizarea ei finită; asemenea unui fluviu în mişcare — metaforic vorbind — este în acelaşi timp apa şi curgerea. Nu este un principiu desprins de lume, ci este lumea însăşi, cu propria-i legitate. Este — simultan — materie şi mişcare, Universul şi legile lui. In orice fenomen găsim o manifestare a lui Dao — deci şi în fenomenul de ordin moral26.
Spre deosebire de Kong-zi, pentru care riturile şi rugăciunile interesau comunitatea, individul existînd doar în funcţie de comunitate, Lao-zi predică renunţarea la viaţa socială, retragerea în sine, perfecţionarea individului printr-o serie de tehnici, ca: practici dietetice sau legate de alchimie, igiena respiraţiei sau norme privind viaţa sexuală, meditaţia sau extazul. Daoismui îl cheamă pe om să revină la starea naturală, îi cere să-şi reprime instinctele, pentru ca în felul acesta să se întoarcă ia starea sa originară perfectă, pe care ulterior instinctele au corupt-o. Pentru Kong-zi perfecţiunea morală era rezervată sfinţilor şi accesibilă, pînă la un anumit grad, doar unor aleşi; dar pentru Lao-zi oricine poate ajunge la nemurire, indiferent de categoria sau mediul căruia îi aparţine. Spre deosebire de raţionalismul confucian, daoismui este mistic, reactualizează străvechiul patrimoniu de mituri, credinţe populare şi practici magice. Ca atare, daoismui acordă o atenţie deosebită riturilor, cere-
28	în confucianism, termenul „virtute“ capătă într-adevăr sensul de „cale etică“; dar aceasta (şi fără să contrazică în fond daoismui), numai pentru că, prin esenţa lui, confucianismul este fundamental preocupat de problematica morală.
342
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
moniilor, sărbătorilor, şi — după exemplul buddhist — şi-a organizat într-o formă completă cultul.
Buddhismul indian — „unicul element străin din cultura chineză care a pătruns în toate clasele sociale şi care a fost acceptat ca parte esenţială a civilizaţiei naţionale" (G. P. Fitzgerald) — a pătruns în China în sec. I e.n. în jurul anului 500, sistemul buddhist Mahayana era răspîndit în întreaga Chină, protejat fiind şi de împăratul Liang Wu Ti, din al cărui ordin fuseseră traduse şi publicate toate scrierile buddhiste. în 538, numărul pagodelor din China de Nord ajunsese la 30 000, iar al bonzilor — preoţi şi călugări buddhişti — la două milioane. Diverse doctrine buddhiste au cunoscut aici o largă difuziune. Dintre acestea, pur chineză — şi influenţată în mod evident de confucianism — este şcoala Tien Tai (în japoneză Tendai).
Buddhismul chinez este mult deosebit de forma sa originară indiană. Astfel, locul preeminent al lui Buddha a fost luat aici de Amida — personaj divin, pandant ceresc al lui Buddha-omul, care în India apăruse sub numele Amithaba („Lumina Nesfîrşită“). Calea salvării nu mai este — ca în buddhismul Hinaya-na— cea a unei vieţi contemplative şi de abstinenţă, ci aceea a ajutorării oamenilor. Idealul buddhistului chinez nu este suprimarea dorinţei şi eliberarea sa proprie de suferinţe (Nirvana), ci o viaţă activă dedicată operelor de caritate; este idealul de a deveni un bodhisattva, un viitor Buddha-Iluminat, dar care renunţă sau îşi amină această stare de supremă beatitudine pentru a-i putea ajuta pe oameni să se elibereze. Un asemenea bodhisattva este divinitatea chineză a mizericordiei, Kuan Yin („Cea care ascultă plîngerile lumii“). Concentrîndu-se asupra practicii carităţii şi profesînd iubirea între oameni — idei de evidentă derivaţie eonfuciană— , buddhismul chinez a fost imediat bine primit de mase. Fără a urmări să devină şi o forţă politică — deşi se bucura de protecţia Curţii— a exercitat o profundă acţiune asupra obiceiurilor şi moravurilor, asupra gîn-dirii şi artei chineze.
Persecutat în anumite perioade (dealtminteri scurte) şi combătut de con» fucieni şi de daoişti, buddhismul chinez a fost acceptat oficial — relativ repede — într-o poziţie de paritate cu celelalte două religii. — Dealtfel, s-a remarcat că chinezii (cu excepţia celor convertiţi la islamism) cred simultan, sau măcar respectă concomitent doctrine religioase diferite, în aparenţă incompatibile între ele; şi că, în general, „în Extremul Orient religia nu şi-a însuşit absolutismul categoric al religiilor occidentale derivate din iudaism" (G. P. Fitzgerald).
Dar alături de aceste trei mari religii, şi împrumutîhd nediscriminat elemente de la fiecare, poporul şi-a continuat vechile forme religioase, îmbogăţi ndu-le mereu. Credinţele populare revelau o fantezie inepuizabilă27. Panteonul poporului era imaginat ca fiind organizat exact după modelul organizării sociale, politice şi administrative a statului chinez. Un panteon a cărui "catalogare este, practic, imposibilă: zeităţi personificînd fenomene atmosferice (şi care erau de o mai mică importanţă), dragoni atotputernici intervenind în viaţa oamenilor, foarte numeroase personaje cu o existenţă reală, istorică, ridicate la rang de zei, un infinit număr de divinităţi protectoare28. Zei spe-
27	De la cele zece iaduri rezervate fiecare unei determinate categorii de păcătoşi, pînă la mult temuta „vulpe “ care transformîndu-se într-o fată frumoasă ii ispiteşte pe bărbaţi, împingîndu-i la păcat...
28	Ale oraşelor, satelor, zidurilor de apărare, canalurilor, digurilor, străzilor, templelor, căminului, şi chiar ale uşilor casei sau ale patului !
FILOSOFIA, ŞCOLI ŞI SISTEME
343
ciali ai fiecărui meşteşug, profesiuni sau bresle, zei protectori împotriva fiecărei boli în parte (ai ciumei, vărsatului, astmului, pojarului, etc.) — şi, cel mai profund venerat în toate familiile, zeul bogăţiei ! Cele trei mari religii au avut, evident, un prestigiu şi un rol efectiv în viaţa socială, politică şi culturală a Chinei; dar religia cea mai răspîndită şi care a rămas cu adevărat vie a fost această fantastică religie populară.
FILOSOFIA. ŞCOLI ŞI SISTEME
Există intr-adevăr o „fiîosofie chineză"? (Cei puţin în înţelesul pe care-1 dăm noi europenii acestui termen, distingîndu-1 de conceptul de „înţelepciune"). Dar, faptul că o cultură de dimensiunile şi de importanţa celei chineze, cultură care s-a format şi s-a dezvoltat independent de cultura europeană (pînă în secolul al XlX-lea, cu totul independent), cultură care şi-a formulat singură modalităţ ile speculative, care şi-a ales singură domeniile şi problemele, — mai poate faptul acesta să îndreptăţească o asemenea întrebare?
Două aspecte fundamentale caracterizează filosofia chineză, distingînd~o net de cea europeană. Întîi: în timp ce „filosofia occidentală insistă asupra metafizicii, a epistemologiei, logicii şi eticii, gîndirea chineză îşi pune accentul numai asupra ultimei", asupra eticiL. Al doilea aspect, mai esenţial: „Dacă în China a lipsit conceptul'de fiîosofie ca disciplină în sine, aceasta se dato-reşte poate numai faptului că filosofia era atît de importantă şi atît de strîns legată de politică, de economi€TcTeZfgigic^si de aproape toate celelalte aspecte putea fi concepută ca o activitate separabilă de acesteaţ* ''^'lîum ”rem^	n o 1 ogu 1	~
în stadiul cel mai vechi al gîndirii filosofice chineze (stadiu anterior, în orice caz, secolului al Vl-lea î.e.n.) au apărut elementele unei filosofii a Universului si a vdntii.	~
! Dintr-o străveche concepţie cosmogonică (remarcă M. Eliade), din noţiunea arhaică de unitate-totalitate originară derivă semnificaţiile şi rolul atribuit celor două principii, antagoniste dar şi complementare, Yang şi Yin. Primul, este principiul de natură masculină; Yang are analogii cu lumina, cu cerul, cu soarele, cu caldul, cu uscatul; al doilea, de natură feminină, Yin — cu întunericul, cu pămîntul, cu luna, cu recele, cu umedul. Orice lucru şi orice fiinţă — cu excepţia Cerului, Yang pur, şi a Pământului, Yin pur, — este compus, în proporţii diferite, din Yang şi Yin. Neîntreruptele transformări din Univers şi din întreaga viaţă au loc prin alternanţa dintre Yang şi Yin; ritmurile cosmice sînt determinate de interacţiunea lor. — Ordinea Universului este dată de echilibrul dintre aceste două principii antagoniste şi — cum am spus — în acelaşi timp complementare. Sau, mai exact: de „mutaţiile" lor posibile (mutaţii al căror număr este stabilit de filosofia chineză la 11 520) — dat fiind că aceste două principii Yang şi Yin se schimbă periodic unul în celălalt. Aceste mutaţii fac posibilă şi determină, de pildă, alternarea anotimpurilor, alternarea zilei şi nopţii, metamorfoza animalelor, etc. 29
29	Care îşi motiva observaţia cu exemplul sistemului de examene, la care candidaţii pentru ocuparea celor mai importante posturi în stat erau supuşi în principal probelor de cunoştinţe în domeniul filosof iei.
344
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
Prin această concepţie despre Yang şi Yin — provenind din fondul arhaic al culturii chineze, dar care s-a constituit ca doctrină filosofică distinctă în sec. IV î.e.n. — filosofia chineză a elaborat şi elementele „unei clasificări logice a lucrurilor44. Sau, mai bine zis: gîndirea chineză arhaică crede că sesi-
Desen simbolic reprezentînd acţiunea reciprocă dintre Yang şi Yin
zează esenţa lucrurilor într-un sistem de „idei platonice traduse în formule geometrice44 (R. Grousset).
Momentul apariţiei iui Kong-zi (sau Kong Fu-zi, Confuciuş) a^ însemnat nu numai începutul unei tradiţii filosofice care a dWinaJ^nultiira chineză jnai mult de d^miUraoLci şi al unei considerabile influenţe spirituale ~în toate domeniile culturii chineze, — inclusiv în cel al medicinei sLxMar în cel ajştiintelor exard.e. Kong-zi n-a lăsat nici o operă scrisă; dar ideile sate, interpretaHleTreconsiderările, comentariile, completările pe care le-a adus celor şase opere ce constituiau patrimoniul cultural al vechii culturi chineze (Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, Cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de discipolii săi într-un corpus cuprinzînd 20 de cărţi.
Pentru Kong-zi (zi sau tzu înseamnă „maestru44), tema fundamentată care i se impune înţelgptului. filosofului, trebuie să fie societatea, existent ^socială a individului^ condiţiile relaţiilor ideale dintre om şi societate. ăcopulTilosofleTeste formarea omului util societăţii. Ca atare, Kong-zi urmărea ca discipolii săi (cărora le preda lecţii de istorie şi literatură, diplomaţie şi ritualuri de curte) să fie pregătiţi pentru a deveni buni funcţionari ai statului, — căci problema nodală a Maestrului era sistemul de guvernare care se cerea mereu reînnoit. Nobilii, spunea Kong-zi, nu trebuie să facă războaie inutile, să ducă o viaţă de lux excesiv, să maltrateze şi să oprime poporul. Funcţiile de conducere în stat trebuie să fie încredinţate numai celor mai pricepuţi, indiferent de originea lor socială şi de condiţia umilă. Discipolilor săi, mulţi de origine modestă, le cerea să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporului îi cerea să se supună conducătorilor, iar acestora, să se îngrijească de bunăstarea lui. Omul trebuie să acţioneze în conformitate cu „numele44 său30 Prin urmare în viaţa socială omul urmează să acţioneze potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică „numele44 său, deci şi calitatea şi funcţia socială a individului. Etica datoriei constituie aspectul de bază al moralei individuale practice. Această morală trebuie să aibă în vedere două virtuţi fundamentale: „negarea eului egoist, şi acceptarea a ceea ce este drept şi po-
30	Conceptul de „nume“este apropiat aici de conceptul platonician de „idee“; în secolele IV—III î.e.n. „şcoala numelor** postula o realitate absolută şi obiectivă constituita nu de obiecte concrete, ci de „nume".
FILOSOFIA. ŞCOLI ŞI SISTEME
345
trivit”. Cu alte cuvinte, respectarea tradiţiei şi a omului, simpatia umană, iubirea aproapelui tău, corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele
—	care nu este altceva decît reflectarea în om a legilor care reglează întregul Univers.
Kong-zi — care n-a elaborat un metodic şi coerent „sistem” filosofic — evita metafizica, îi repugna tot ceea ce îi apărea ca fiind, noţiuni sau teorii nebuloase. El atribuia diferitele nenorociri din viaţa individului, a societăţii şi statului tocmai obscurităţii gîndirii şi impreciziunii limbajului; cu alte cuvinte, „lipsei de sinceritate”. Un rege, un părinte, un fiu, care nu se comportă
—	pentru că eludează respectivele lor prerogative şi îndatoriri — ca un rege, un părinte sau un fiu, comit adevărate abuzuri adăpostindu-se în dosul cuvintelor de „rege”, părinte”,, sau „fiu”. Spune Kong-zi: „Ceea ce e necesar este să se îndrepte înţelesul cuvintelor”. — Concept fundamental în filosofia sa este şi conceptul de „om superior”. Ceea ce îl face pe om superior este „cultivarea propriului său eu, cu o grijă zeloasă şi constantă”. Cele trei virtuţi ale omului ideal sînt: inteligenţa, curajul şi buna intenţie, — ceea ce înseamnă caracter, corectitudine, generozitate. „Să nu faci altuia ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie”. Baza caracterului este sinceritatea („să-ţi pui de acord cuvintele cu faptele”), probitatea („să cauţi în tine însuţi cauza nereuşitei tale”), moderaţia în vorbe şi atitudini, simpatia cordială pentru toţi oamenii. Spune Kong-zi
—	acest prim umanist din istoria filosofici chineze: „Omul supeiior trebuie să. aibă mereu în vedere opt puncte esenţiale. El trebuie să se servească de ochi în dorinţa de a vedea limpede. El trebuie să vorbească cu blîndeţe. El trebuie să păstreze o atitudine respectuoasă. El trebuie sa vegheze ca vorbirea lui să fie totdeauna sinceră. în toate treburile el trebuie să se arate atent. Cînd se îndoieşte de ceva, se gîndeşte să-i întrebe pe ceilalţi. Dacă încearcă un resentiment, el trebuie să se gîndească la ce greutăţi îl poate duce acest resentiment. Cînd întrevede posibilitatea unui cîştig, el trebuie să se gîndească Inechitate”.
Principalul continuator al filosofiei confuciene a fostJMeng-zi (cunoscut europenilor cu numele latinizat de Mencius, cca 371-cca 289 î.e.n.).
în centrul gîndirii sale stă teoria despre caracterul omului esenţialmente bun. Toţi oamenii se nasc egali şi buni, toţi au raţionalitate şi simţul virtuţii înnăscut — cu deosebirea că unii îşi cultivă acest simţ, alţii nu, afirmă Meng-zi, întrucît se lasă duşi de pasiunile simţurilor. Omul devine rău numai cînd nu caută să-şi înfrîneze acele porniri lipsite de o valoare morală care se întîlnese şi la alte vieţuitoare, deci care nu fac parte din „firea omenească”. Cum pe Meng-zi îl preocupa mai mult ca orice natura umană, el a atins — mult timp înaintea altor gînditori — şi probleme aparţinînd cîmpului psihologiei. Astfel, el a arătat (anticipîndu-1 pe Freud?) că în loc de a căuta să reprimi anumite impulsuri şi dorinţe — fapt şi inutil şi dăunător, — mai potrivit este să le deviezi pe alte căi, să le canalizezi spre activităţi folositoare societăţii.
O interpretare realistă a confucianismului — o interpretare concretă, practicistâ, uneori chiar sceptică, lipsită de iluziile idealiste âle lui Meng-zi — a dat-o Xun-zi (cca 289-238 î.e.n.), care va inspira „şcoala legistă” de mai tîrziu; în timp ce un alt mare filosof Mo-zi (479-381 î.e.n.) a fost cel mai lucid critic al confucianismului. Mo-zi denunţă marea mizerie a populaţiei, luxul şi risipa celor bogaţi, haosul intern şi flagelul războaielor, predicînd
346
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
instaurarea unui sever regim de disciplină, control, muncă şi austeritate, — dar şi un utopic ideal de „iubire universală64 între toţi oamenii din toate clasele sociale.
După confucianism, cealaltă mare şcoală filosofică chineză a fost daois-mul. Fondatorului său Lao-zi — figură semi-legendară care ar fi trăit în a doua jumătate a secolului al IV-Iea î.e.n. — i se atribuie culegerea de aforisme (în realitate, operă colectivă) cunoscută sub titlul Dao de jing — „textul cel mai profund şi mai enigmatic din toată literatura chineză66 (M. Eliade).
Filosofia daoistă porneşte — şi prin aceasta se aseamănă cu filosofia europeană — de la problema naturii Universului si a relaţiilor dintre om şi Univers. Fa însă neagă posibilitatea cunoaşterii lumii (necreată şi indestructibilă), întrucît noi nu putem să cunoaştem lucrurile decît prin intermediul noţiunilor, care sînt abstracţiuni, ficţiuni. Deci, încercînd să cunoaştem lumea, noi ne îndepărtăm tot mai mult de concret, de realitate, de legea supremă a naturii, de principiul ordinei universale Dao). Activitatea intelectuală, prin urmare, este inutilă, trebuie evitată; de asemenea, orice activitate, orice încercare de a interveni în ordinea realităţii — care este în mod firesc şi perfect condusă de Dao. „Omul desăvîrşit nu face nimic66; el se limitează doar „să contemple Universul66. Spune Lao-zi: „Omul bun nu discută, iar cei ce discută nu sînt buni oameni. înţeleptul nu este cult, iar cei culţi nu sînt înţelepţi66 .
Dao — realitatea ultimă, principiul ordinei, imanent tuturor domeniilor realului, al ordinei necesare în Univers, în societate, în comportarea individului şi în gîndirea umană, principiul care dirijează lumea materială, necreată şi indestructibilă — este unitatea totală care cuprinde şi leagă fiinţa de nefiinţă31. „Dao poate cuprinde în sine toate lucrurile, dar nu poate face deosebirea între ele66. De Dao te poţi apropia spre a-1 înţelege, dar nu cu raţiunea, ci pe calea intuiţiei, a contopirii în Dao32. Filosofia daoistă nu duce la un pesimism total: retragerea din lume şi chiar moartea — care este tot o reintegrare în unitatea-totalitatea originară — este un bine; căci, spune Lao-zi: „Cînd mori nu eşti exclus din Univers66.
în orice caz, caracterul contemplativ al acestei doctrine, invitaţia sa la pasivitate nu putea decît conveni suveranilor (care de fapt au şi sprijinit dao-ismul). Dealtminteri, Lao-zi spune direct: „Motivul pentru care e greu să guvernezi poporul stă în faptul că el ştie prea multe66. Şi, mai explicit: „în activitatea sa de guvernare înţeleptul menţine constant poporul în lipsă de dorinţe şi în neştiinţă. Cînd sînt dintre aceia care posedă ştiinţă, el caută să-i facă să nu îndrăznească a acţiona. Cînd în felul acesta el determină non-acţiunea, buna ordine devine universală66.
în secolul al IlI-lea î.e.n. s-a afirmat şcoala filosofilor „legişti66 care, pre-fconizînd un regim totalitar şi despotic, au contribuit ideologic la instaurarea imperiului.
31	Cele două forţe cosmice fundamentale cuprinse in Dao sînt Yang şi Yin. Celui dintîi îi corespund anotimpul primăverii şi al verii, culoarea roşie şi numerele impare; lui Yin îi corespund toamna şi iarna, culoarea neagră şi numerele pare (cf. A. Bertholet).
32	A pune de acord economia corpului uman cu ritmul vieţii universale, a evita orice dispersare a energiei vitale, este idealul de ataraxie specific dao ist. Filosofii dao işti au exprimat o „nostalgie a situaţiei primordialeo „exaltare a condiţiei umane primitive, care exista înainte de triumful civilizaţiei44; o „dorinţă de a reintegra prin extaz o situaţie primordială reprezentată de unitatea-totalitatea originară" (M. Eliade).
CUNOŞTINŢE ŞI REALIZÂRI TEHNICE
347
împotriva tendinţelor umanitare şi democratice ale şcolii confuciene aceştia învinuiau de toate relele existente pe „inutilii studioşi44, afirmînd că firea omenească este de la natură rea, că valorile morale propagate de confucianism sînt o primejdie pentru constituirea statului autoritar, şi că prin urmare poporul nu trebuie educat şi instruit, ci constrins prin legi aspre, prin represiuni şi printr-o viaţă atît de dură încît să-l facă să accepte chiar şi războaiele ca pe o uşurare. „Legiştii44 au fost aceia care au făcut să fie distruse din biblioteci toate operele de istorie, de literatură şi de filosofie anterioare. Scria Han Fei-zi (m. în 233 î.e.n.), figura reprezentativă a acestei şcoli: „în statul unui suveran inteligent nu există cărţi; drept mijloace de învăţământ servesc legile44.
Existenţa unei asemenea doctrine de un cinic realism politic care dădea o justificare ideologică oprimării, precum şi existenţa altor numeroase curente de gîndire (căci în cultura chineză perioada aceasta este cunoscută sub denumirea de epoca „celor o sută de scoli44 filosofice) — şi în primul rînd situaţia socială şi politică extrem de dură a timpului, cauză fundamentală în ultimă instanţă — explică marea difuziune şi popularitate de care s-a bucurat filosofia buddhistă (introdusă în China în sec. I— II e.n.). Căci filosofia buddhistă oferea iluzoriile soluţii ale „salvării*4 în seria existenţelor viitoare, care se vor încheia cu pacea şi liniştea „Nirvanei44, şi dădea celor oprimaţi consolarea perspectivei pedepselor Infernului pentru asupritori şi a recompensei Paradisului pentru cei ce suferă. în plus, buddhismul nici nu pretindea adepţilor săi relativa pregătire culturală pe care o implica daoismul sau confucianismul. Dar chiar şi categoriilor de oameni cultivaţi, buddhismul le oferea — începînd din sec. VII eln. — o doctrină (asemănătoare idealismului filosofic european) care afirma că „lumea, în aparenţa ei externă şi substanţială, nu e altceva decît o construcţie a conştiinţei noastre44, o simplă „reprezentare mentală44.
După secolul al V-lea e.n., cînd au fost traduse în limba chineză peste o sută de opere de doctrină buddhistă, textele de metafizică au fost adaptate la mentalitatea chineză. Un produs caracteristic chinez elaborat al gîndirii buddhiste din sec. VI, este doctrina Zen33. Potrivit acestei doctrine, natura lucrurilor trebuie să fie descoperită de fiecare om în sine însuşi; căci fiecare om posedă — dar fără să-şi dea seama — natura lui Buddha sau a spiritului universal. Cunoaşterea este rezultatul unei bruşte „iluminări44 — stare indefinibilă, exprimabilă doar prin tăcere — iar nu rezultatul unui gradual studiu al cărţilor. „Iluminarea44 şi „Nirvana44 sînt în noi înşine; trebuie doar să le căutăm prin intermediul meditaţiei. în domeniul eticii doctrina Zen susţine că actul moral îşi are valoarea în sine însuşi: „O faptă bună nu aduce răsplată44. — împărţită în cinci secte, şcoala Zen are şi azi adepţi numeroşi, mai ales în Japonia.
CUNOŞTINŢE ŞI REALIZĂRI TEHNICE
în ultimele secole ale erei vechi şi primele secole ale erei noi China se situa pe primul loc în lume şi în privinţa nivelului cunoştinţelor tehnice.
33	Din cuvintul sanscrit dyana—meditaţie; tradus în chineză chan, ideograma fiind citită în japoneză Zen.
348
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
Dar lunga serie de invenţii şi descoperiri chineze începuse mult înainte. Din jurul anului 1300 î.e.n. datează primele mărturii despre fabricarea mătasei (la început, din firele produse de specii locale de insecte de pădure). Primul pod arcuit din lume a fost construit la Ciao-hsien în anul 610 î.e.n. Fonta au cunoscut-o chinezii chiar din sec. IV î.e.n. Dintre numeroasele pagode de fontă se mai păstrează intacte două — dintre care pagoda din Yii Ciuan-su, construită în 1061 e.n., are 13 etaje. Harnaşamentul cu tracţiune pectorală era foarte răspîndit în China încă înainte de sec. III î.e.n. — în timp ce prima reprezentare a. acestuia pe teritoriul european apare pe un monument irlandez din sec. VIII e.n .^Chinezii au fost cei mai mari turnători în bronz ai antichităţii, fapt dovedit de celebrele lor opere de artă de bronz. Marele leu dinTsang-kai, a cărui înălţime depăşeşte 5 m, este una din cele mai mari opere de turnătorie din lume, executată fiind în 954 e.n. Cele dintîi poduri de fier le-au construit chinezii către sfîrşitul secolului al Vl-lea e.n. Tot ei au construit şi cele dintîi poduri suspendate cu ajutorul lanţurilor de fier (peste văi adînci de 70— 100 m) între anii 589-618 — deci cu mai bine de o mie de ani înaintea europenilor34.
Roaba a fost cunoscută de chinezi chiar din sec. III e.n. — în timp ce în Europa roaba nu apare în nici o imagine sau document scris înainte de sec. XIII. Prima referinţă clară la fenomenul magnetismului (de care ghicitorii se serveau în felul lor încă în sec. I î.e.n.) se întîlneşte într-o lucrare chineză din jurul anului 240 e.n.35 36 Iar o descriere a busolei, a cărei întrebuinţare în navigaţie este explicată într-un text din 1125, se găseşte într-o carte a lui Shen-Gua, din jumătatea a doua a secolului al XI-lea38. — Chinezii cunoşteau zincul în secolul al XI-lea, dată Ia care erau şi în posesia tehnicii de a-1 izola în stare pură, sau de a-1 amesteca cu alte metale în proporţii specifice37. In tehnica şi arta porţelanului au rămas pînă azi neîntrecuţi. Prima menţiune a caolinuluî (gaoling — „deal înalt") se găseşte într-un poem chinez din sec. III e.n. Hîrtia, obţinută prin macerarea cîrpelor şi fibrelor vegetale, a fost inventată de Cai-Lun în 105 e.n. — dar se pare că primele încercări ale chinezilor de a o fabrica din deşeuri de mătase datează din sec. III î.e.n.
34	în Europa, primul proiect a fost elaborat în jurul anului 1595 de către episcopul-inginer Faustus Verantius; dar nici un asemenea pod n-a fost construit înainte de cel din 1741, executat după planurile lui Fischer von Erlach. „Este foarte probabil că Verantius i-a auzit vorbind de podurile chinezeşti pe călătorii portughezi şi e sigur că Fischer von Erlach, care a făcut planurile lor şi le-a recomandat în 1725, s-a inspirat din izvcare chineze" (J. Needham).
35	Cele dintîi realizări în domeniul magnetismuIui aparţin exclusiv chinezilor. Prima schiţă a unei busole datează din 1044 — dar instrumente, servind pentru divinaţie, construite pe baza acului magnetic sînt descrise într-un text chinez din 83 e.n. (La chinezi acul magnetic indica sudul). Chinezii sînt deci în avans cu cel puţin două secole faţă de Europa, unde prima menţiune a polarităţii magnetice datează din jurul anului 1180. De asemenea, cercetările asupra rolului cosmic al magnetismului îşi au originea în China (cf. J. Needham).
36	Cum însă Shen-Gua vorbeşte şi despre deviaţia acului magnetic, înseamnă că busola era cunoscută mult înainte.
37	în acelaşi domeniu, al chimiei, în care chinezii deţin poziţia de prioritate în chimia explozivilor, să’ amintim şi elementul de aparatură chimică al vaselor lor de bronz (din
sec. I î.e.n.—sec. I e.n.) ale căror minere perforate serveau pentru condensarea vaporilor, utilizate probabil pentru obţinerea sublimaţilor de clorură de mercur: „un precursor al aparatului utilizat de chimia modernă" (J. Needham),
CUNOŞTINŢE ŞI REALIZĂRI TEHNICE
349
Dezvoltarea tehnicii orologeriei mecanice a avut loc în China, nu în Europa. Forma iniţială a orologiului mecanic european datează cu puţin înainte de anul 1300; dar acest tip de orologiu, cu dispozitiv de transmitere cu lanţ, cu tije şi lamele, chinezii îi aveau de şase secole ! Iar într-o carte chineză din 1092 este descris (cf. J. Needham) marele turn cu ceas din Kai-feng, cu păpuşi mecanice care ieşeau din pagodele lor auunţînd orele prin sunete de gong şi de clopote, — în timp ce globul ceresc şi sfera armilară, plasate deasupra orologiului, se învîrteau automat. Mecanismul nu era acţionat prin atîrnarea unei greutăţi, ci de o roată hidraulică38. Primul orologiu chinez hidromecanic a fost construit în 725 e.n. (dacă nu chiar cu două secole mai înainte) pentru curtea imperială Tang. Acest orologiu a funcţionat, continuu, timp de mai bine de o mie de ani I
Gazele naturale şi apa sărată din pungile subterane au început să fie exploatate de chinezii din sec. II î.e.n. Nu cu mult mai tirziu, chinezii au efectuat lucrări de foraj atingînd — graţie calităţii oţelului folosit pentru utilajele respective — adîncimi de pînă la 700 m. — Performanţe excepţionale au fost atinse şi în domeniul navigaţiei. Dacă flota maritimă chineză era — între anii 1100-1450 — cea mai mare din lume, faptul se datora unor precedente străvechi în materie de navigaţie. Astfel, pluta de bambus cu pînze era folosită de chinezi încă în urmă cu trei milenii, pentru pescuit şi pentru comerţ. Cîrma de pupă (apărută mai întîi în Europa prin anul 1180) era cunoscută de chinezi în sec. I î.e.n.; primele pînze cu colţuri (auriques) — din sec. II e.n.; iar pînza în formă de trapez (â boureet), foarte eficace sub raport aerodinamic, este de asemenea o invenţie chineză. Chinezilor le aparţine şi invenţia roţilor cu zbaturi pentru propulsarea ambarcaţiunilor; descrierea acestor roţi datează chiar din secolele V şi VI e.n. — iar construirea şi utilizarea lor a devenit curentă în bătăliile navale din sec. VIII. Către 1130 chinezii construiau corăbii care în timpul expediţiilor militare puteau transporta o mie de oameni, şi chiar mai mulţi; şi aceasta, chiar la începutul secolului al XV-lea, cînd marina Chinei străbătea mările, din Kamciatka pînă în Madagascar.
Invenţia tiparului este desigur rezultatul unui proces îndelungat. Acest proces a început în China sub forma tiparului-bloc. Prima etapă a fost cea a imprimării pe hîrtie cu ajutorul cernelii a textelor gravate pe o stelă de piatră. A doua, cea a întrebuinţării peceţilor de argilă arsă (şi din nou a cernelii) ale căror ideograme gravate se imprimau pe hîrtie. De această tehnică s-au servit in sec. VI e.n. preoţii buddhişti şi daoişti pentru a imprima, cu sutele, texte scurte, incantaţii şi inscripţii magice. în etapa a treia apare xilografia: textele de reprodus pe hîrtie erau gravate, rînd de rind, pe plăci de lemn. Din 868 datează cel mai vechi text imprimat cu această tehnică, pe un sul lung de 5,5 m. Un secol mai tîrziu procedeul era folosit pe scară mai largă: între anii 935-953 se „tipăresc44 opere a 9 clasici chinezi, în 130 de „volume44. — în etapa următoare apar caracterele mobile (inventate între 1041-1049 de un modest meşteşugar, Pi Sheng); mai întîi în argilă arsă, apoi din lemn şi — de la începutul secolului al XV-lea — din metal. „Pînă în 1800, în China s-au tipărit mai multe cărţi decît în tot restul lumii la un loc44 (Derk Bodde). 38
38	Pentru acţionarea acestei roţi, la alte orologii din Evul Mediu chinezii foloseau în loc de apă mercurul, —r- care prezenta avantajul că nu îngheţa în timpul iernii,
350
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHlNEZÂ
Prioritatea mondială (la acea dată) a Chinei în domeniul tehnologic nu se epuizează aici 39. Războiul de ţesut, de pildă, acţionat cu ajutorul apei este o maşină frecventă înChina încă din sec. XVI. Pulberea, cunoscută în perioada dinastiei Tang (610-906), era întrebuinţată pentru jocuri de artificii (numite „arbori de foe“ şi „flori de argintt£); iar pentru confecţionarea de arme, de bombe şi de grenade rudimentare, — pentru întîia oară în timpul războaielor din sec. XII, împotriva tătarilor din nord 40. Moneda de hîrtie apare — pentru prima dată în istorie — în China, în sec. X e.n. Umbrela pliantă cu nervuri metalice (cunoscută de chinezi în sec. III î.e.n.), jocul de domino (menţionat încă din anul 501 e.n.), zmeul, a cărui lansare constituia unul din exerciţiile militare41, sau popularul spectacol de umbre chinezeşti, încheie — chiar dacă şi intr-un registru minor, uneori, — seria de invenţii datorate abilităţii şi inepuizabilei fantezii a geniului chinez.
ŞTIINŢELE EXACTE ŞI ŞTIINŢELE NATURII
In cadrul ştiinţelor exacte astronomia i-a preocupat în mod deosebit pe chinezi. Dar observaţiile şi calculele lor astronomice nu aveau atît un caracter pur speculativ", teoretic, de a formula teorii şi de a descoperi legi, cît un scop esenţialmente practic: de a-i ajuta la întocmirea calendarului. Şi într-adevăr, numai în perioada cuprinsă între anii 104 î.e.n. — data primului calendar oficial — şi anul 1645, s-au întocmit alte 143 de calendare în China, dintre care vreo 50 au devenit, succesiv, calendare oficiale!
Primele observaţii astronomice, consemnate pe „oasele de ghicit** (datînd din secolele XIV şi XIII î.e.n.) se referă la eclipse de Lună şi de Soare. Prezenţa pe cer a anumitor constelaţii era pusă în legătură cu succesiunea anotimpurilor. Vechii chinezi cunoşteau 5 planete (Iupiter, Marte, Saturn, Venus, Mercur) despre care credeau că în conjuncţie cu cele 5 elemente (pămînt, lemn.
39	Iată cîteva exemple: invenţia scării de şa —cu consecinţe incalculabile în istorie, permiţînd folosirea forţei animale, a calului, în luptele de şoc —atribuită pînă acum sciţilor şi mai ales avarilor, este considerată în ultima vreme o invenţie chineză. Cele mai vechi dovezi privind manivela (invenţie deosebit de importantă care a permis descoperirea, în sec. XV în Europa, a arborelui cotit) datează din epoca Han — în timp ce în Europa manivela apare mai întîi în sec. IX (intr-o imagine din Psaltirea din Utrecht). Moara cu manivelă verticală, apărută în Europa în sec. IV e.n., era folosită în China în epoca Han (220 î.e.n. -202 e.n.). în aceeaşi epocă era utilizată de chinezi şi suflanta cu piston cu dublă acţiune. Sistemul de asociere a manivelei cu biela şi pistonul pentru transformarea mişcării rotative în mişcare rectilinie (sistem imaginat pentru prima oară în Europa de Leoriardo da Vinci) apare în China în forma sa completă în 1313. Cureaua de transmisie a fost cunoscută mai întîi de chinezi, care o foloseau la maşinile textile. Armura protectoare, de fier şi oţel, a fost folosită în Ghina mai mult pentru protecţia vaselor decît pentru protejarea omului. (Punctul culminant în acest sens a fost atins de flota de vase cuirasate construite între 1585-1595). Primele poduri cu arcuri segmentare din lume au fost construite de chinezi. Gel mai vechi exemplu din istoria tehnicii — şi avînd25 de arcuri paralele ce compun bolta — este podul, în funcţiune şi azi, din An-ji (provincia Ho-bei), construit în anul 610 e.n.
40	Amestecul de cărbune de lemn, nitrat de potasiu şi sulf —care apare ca detonator într-un aruncător de flăcări din 919 e.n. — începe să fie utilizat de chinezi în jurul anului 1000 pentru confecţionarea de bombe şi grenade. Primele formule ale compoziţiei prafului de puşcă apar in China în anul 1044; în Europa —nu înainte de 1285. La începutul secolului al IX-lea e.n. chinezii aveau şi un fel de săgeată incendiară — o fuzee construită dintr-un tub de bambus.
41	în anul 549 e.n. un oraş chinez asediat trimitea un mesaj servindu-se de un zmeu.
ŞTIINŢELE EXACTE Şl ŞTIINŢELE NATURII
351
metal, foc, apă) determinau anumite fenomene în viaţa oamenilor, ca de exemplu războaiele. — în cele mai vechi texte apare anul împărţit în 365 de zile şi un sfert. în acelaşi număr de grade era împărţit şi cercul. Pînă în sec. IV î.e.n. instrumentele folosite erau destul de rudimentare: gnomonul şi clepsidra. în sec. III î.e.n. un catalog chinez înregistra 1 464 de stele grupate în 284 de constelaţii.
în 104 î.e.n. a fost desenată, apoi turnată în bronz, o cupolă cerească niişcîndu-se pe planul Ecuatorului, asemănătoare „sferei armilare" din Europa medievală figurînd mişcarea aparentă a stelelor. în această perioadă veche sfera cerească era imaginată rotindu-se în jurul unei axe ideale (a cărei extremitate era situată în partea nordică a cerului), perpendicular pe care era imaginat un cerc ideal — Ecuatorul. în secolul al II-lea e.n. chinezii cunoşteau cadranele solare gradate şi inventaseră un fel de seismograf. Data primului observator astronomic era plasată de tradiţie într-o perioadă mitică (2500 î.e.n.); dar cert este că toate dinastiile chineze au creat asemenea instituţii. Observatorul construit în 621 e.n. era anexat bibliotecii imperiale. Marele observator din Beijing (1438) a fost încredinţat începînd din 1629 astronomilor europeni, misionari iezuiţi.
Să mai amintim că „unul din instrumentele chineze cele mai rafinate a fost sfera arm ilară a lui Su Song, construită în 1088 — şi care este primul instrument de observaţie din istoria astronomiei dotat cu un mecanism de orologerie"; că „montajul ecuatorial al telescopului modern a fost inventat în China cu trei secole şi jumătate înaintea existenţei efective a primului telescop"; şi că, spre deosebire de europeni, „chinezii n-au folosit diviziunea de 360°, ci pe cea de 365° şi un sfert de grad, care corespunde numărului de zile ale anului" (J. Needhain).
Puţin se ştie despre matematica la chinezi pînă în epoca Han. Şi anume: că încă din sec. XIV î.e.n. numerele erau scrise într-o formă care se va păstra pînă azi; că foloseau sistemul zecimal şi denumiri monosilabice pentru primele zece numere; şi că foloseau la început pentru calculat noduri pe sfori — asemenea întrucîtva incaşilor precolumbieni. Acest sistem a fost apoi înlocuit cu beţişoare de lemn sau de bambus (roşii pentru numerele pozitive, negre pentru cele negative), sistem rămas în uz pînă la introducerea tablei de socotit, în jurul anului 1300 e.n.
Aritmetica chineză era destul de dezvoltată, dar avea — la fel ca geometria lor — un caracter eminamente practic. Se ştie cu certitudine că, cel puţin din sec. II e.n., chinezii cunoşteau teorema lui Pitagora, iar începînd din secolul următor, extragerea rădăcinii pătrate. Tot din sec. III e.n. datează Cartea de calcul a maestrului Sun, tratînd despre cantităţile algebrice şi ecuaţiile nedeterminate. Mult anterioară însă (din sec. II î.e.n.) este Arta calculului, conţinînd 246 de probleme, împărţite în 9 capitole (măsurători de suprafeţe plane, regula de trei, extrageri de rădăcini pătrate şi cubice, ecuaţii liniare cu una sau mai multe necunoscute, etc.). în sec. III e.n. Liu Hui găseşte pentru valoarea de 3,14; două secole mai tîrziu, un alt matematician determină cubatura sferei printr-un fel de integrare. în sec. VII apar pentru prima dată în China ecuaţiile de gradul trei, — pentru ca în secolul al XlII-lea chinezii să rezolve ecuaţii cu 4 necunoscute şi de mai multe grade.
După venirea misionarilor iezuiţi se traduc în chineză numeroase opere ştiinţifice, printre care Elementele lui Euclid (1611), iar în sec. XIX, alte
352
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
opere fundamentale ale matematicienilor europeni, cum ar fi: opere de geometrie analitică (Wylie, tradus în 18 volume), de algebră (De Morgan, în 13 voi.), de astronomie (Herschel, în 19 voi.), de mecanică (W. Whewell, în 20 voi.), etc.
Ştiinţele naturii au fost cultivate cu pasiune de chinezi, dar nu în spiritul unei cunoaşteri metodice, experimentale; fără ca întotdeauna observaţiile să fie sintetizate într-o teorie care să le explice, şi fără să încerce o generalizare teoretică a rezultatelor.
în schimb, chinezii au ajuns din timpurile cele mai vechi — ca nici un alt popor — la concluzii practice, la aplicaţii tehnice care au îmbogăţit patrimoniul civilizaţiei umane: invenţia hîrtiei, a cernelei, a tiparului, a porţelanului, a busolei, a prafului de puşcă, a diferitelor procedee metalurgice şi aliaje metalice, ş.a.m.d. în acest sens practic, utilitar, apare şi interesul lor pentru plante, cele medicinale în primul rînd. într-o epocă mitică (în sec. XXVIII î.e.n.) este plasată de tradiţie elaborarea celor dintîi tratate de farmacologie (în orice caz, elaborate mult anterior secolului al III-lea î.e.n.), tratate care după primele secole ale erei noastre devin tot mai numeroase. Unul din acestea (din sec. V î.e.n.) descrie nu mai puţin de 730 de medicamente, în majoritate pe bază de plante; un altul, din secolul al XlI-lea, ocupă nu mai puţin de 13 volume. Dar prima operă (din sec. III e.n.) care tratează despre plante exclusiv din punct de vedere botanic, descrie 80 de specii, clasificate în 4 categorii. Un scop practic, utilitar, are şi Ierbarul pentru vremi de foamete (1406), descriind 414 specii de plante comestibile; opera — prima dintr-o lungă serie de acest gen — conţine numeroase şi splendide ilustraţii. — Celebra Carte a ceaiului a lui Lu Yti (m. în 804) inaugurează o altă serie: a lucrărilor monografice dedicate unei anumite plante; sau unui anumit fruct (prima în lume de acest fel datează din sec. XI e.n.); sau ciupercilor (din sec. XIII e.n.). Foarte numeroase, în fine, sînt operele chineze consacrate floriculturii, pomiculturii şi agriculturii.
Nici regnul animal sau cel mineral n-au rămas în afara interesului ştiinţei chineze. S-au scris în China o mulţime de tratate despre porumbei, despre şoimi, despre peşti42, sau despre broaşte (un tratat scris în anul 1059). Deosebit de numeroase sînt operele dedicate insectelor, mai ales greierilor, pe care chinezii îi ţineau în casă în mici colivii. Primul tratat despre greieri, scris în sec. XII, este datorat unui ministru al imperiului. Nu lipsesc nici tratatele de zoologie generală. — De mineralogie, chinezii s-au ocupat puţin; doar în măsura în care mineralele interesau farmacologia. în schimb lucrările lor generale de istoria ştiinţei sînt uneori de proporţii impresionante: un asemenea repertoriu (din 1586) ocupă 106 volume; iar un altul, publicat în 1726, chiar cîteva sute de volume !
MEDICINA
Medicina chineză a început, ca la toate popoarele, sub o formă nediferenţiată de medicamentaţie empirică, magie şi vrăjitorie; dar şi după ce a depăşit acest stadiu primitiv, medicina chineză a rămas şi s-a dezvoltat sub influ-
42	Unul din aceste tratate, compus în sec. XVI e.n., cataloghează şi descrie 122 de specii de peşti.
MEDICINA
353
enţa vechilor concepţii astrologice chineze. Potrivit acestor concepţii, există o strînsă legătură între Univers şi om; Soarele, Luna, rotaţia astrelor, succesiunea anotimpurilor, cele 5 planete, cele 5 elemente, cele 5 puncte cardinale (cele patru, plus centrul), — totul acţionează, determină, influenţează organismul şi sănătatea omului.
Corpul omenesc (cunoştinţele chinezilor în materie de anatomie şi de fiziologie erau foarte vagi) se credea că este construit din cele 5 viscere „pline“ (Yang): inima, care produce sîngele, dar nu-1 propulsează; plămînul — unul singur, care acoperă inima şi care, cu ajutorul „suflului vital46, trimite sîngele în tot corpul; ficatul — care controlează şi distribuie sîngele în diferitele organe ale corpului, în acelaşi timp fiind şi centrul inteligenţei, al emoţiilor şi al curajului; splina — care are o funcţie importantă în nutriţie şi în modificările pe care ie suferă organismul; în fine, rinichiul sting, care are funcţia de a evacua substanţele toxice din organism (în timp ce rinichiul drept îndeplineşte funcţia de reproducere). Mai tîrziu — mereu obsedaţi de cifra 5 —■ au adăugat cele 5 viscere membranoase, „goale66 (Yin): stomacul, vezica, vezicula biliară, intestinul subţire şi cel gros. Pancreasul, ovarele, măduva spinării, sistemul nervos central şi altele nu sînt amintite. Creierului nu i se dădea importanţă (funcţiile lui fiind transferate ficatului); abia începînd din secolul al XVI-lea creierul era considerat ca fiind sediul fie al memoriei, fie al inteligenţei.
Chinezii credeau că bolile şi tulburările funcţionale apar cînd armonia dintre Univers şi individ este ruptă. Agenţii patogeni pot fi externi (anotimpurile, vîntul, căldura, frigul, umezeala — deci iarăşi în număr de 5) sau interni (emoţiile: bucuria, durerea, ura, plăcerea, frica). Începînd din sec. VII, acestor agenţi patogeni li se adaugă şi alţii — anumite mîncări, băuturi, acţiunea insectelor veninoase ş.a. -- în diagnostic, elementul fundamental era măsurarea pulsului; un tratat din sec. III e.n. (Canonul pulsului, în 10 volume) stabilea 74 de feluri de pulsuri ! — Terapia medicamentoasă era foarte variată. Li Shizhen şi-a publicat în 1578 farmacopeea sa în 53 de volume. Arsenicul contra febrelor intermitente, mercurul contra sifilisului, secara cornută pentru provocarea avortului, acţiunea antianemică a fierului, cea antifebrilă a substanţelor amare, ş.a.m.d. erau aplicate în China mult înaintea europenilor. Hidro terapia era aplicată curent din sec. III e.n.
Dar ceea ce a rămas caracteristic terapeuticii chineze este terapia prin acupunctură şi prin ignipunctură. Medicii chinezi au stabilit un număr de peste 120 de puncte (pe meridiane corespunzînd respectivelor organe asupra cărora se acţiona), puncte în care aplicau în dermă — timp de 5-6 minute — ace de aramă sau de aur (în caz de insuficienţă a unui organ); sau ace de oţel, argint, platină — timp de 30-60 de secunde — în caz de hiperfuncţie a respectivului organ. — Terapia prin ignipunctură, avînd o acţiune mai blîndă, se efectua prin aplicare de pulbere de plante medicinale din familia Artemisia, care, aprinse pe anumite porţiuni ale corpului, produceau o uşoară cauterizare cutanată. Acupunctura — care se aplica numai în cazuri de disfuncţiuni, iar nu şi de leziuni organice — a fost adusă de misionari în Europa în sec. XVI.
Trebuie amintită şi influenţa pe care a avut-o asupra medicinei chineze daoismul43, ale cărui practici, în esenţă religioase, au determinat crearea în
43	Daoismul este şi „o biologie mistică, şi care —prin intermediul alchimiei — a introdus medicamente minerale în materia medicală, şi care a utilizat medicamente analgezice în chirurgie— Buddhismul, de asemenea, a acordat o mare importanţă culturii fizice, tehnicilor respiratorii şi dieteticii (cf. P. Huard şi J. Bossy). 23
23 — Istoria culturii şi civilizaţiei
354
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
China a unor practici terapeutice preluate mai tîrziu de medicina din toată lumea: heiioterapia, masajul, kineziterapia, dietetica, sau exerciţiile de respiraţie.
Trebuie menţionat, în sfîrşit, şi faptul că extrem de bogata literatură medicală chineză — în care nu lipsesc tratatele de patologie generală, de ginecologie, de chirurgie, de pediatrie şi altele — include şi primul tratat din lume de medicină legală (în 3 volume), conceput într-un fel surprinzător de modern, deşi a fost scris în anul 1247.
ARTELE. ARHITECTURA
Ca în alte eîteva domenii de cultură, şi in domeniul artei China poate lăsa impresia unui relativ imobilism. în realitate, această impresie (eorespun-zînd doar parţial realităţii faptelor) se explică şi prin lenta evoluţie socială.
!n privinţa începuturilor arhitecturii, imaginea pe care ne-o putem face este săracă, din cauza lipsei monumentelor din primele epoci ale istoriei chineze. Cel mai vechi monument din piatră — „Marea Pagodă a Gîştelor" — datează abia din secolul al Vll-lea e.n.; iar cel mai vechi edificiu în lemn care s-a păstrat este o poartă din secolul al IX-lea e.n. Spre deosebire de mesopotamieni, de egipteni, de vechii greci şi de alte popoare antice, timp de mai bine de două milenii chinezii au folosit un material de construcţie perisabil — lemnul. Abia acum un sfert de secol descoperirile arheologice au furnizat elemente de cunoaştere (foarte puţine, dealtfel) a arhitecturii din primele timpuri: aşa-numita „Casa Clanului48 (circa 2500 î.e.n.). Cu dimensiunile ei de 20 m pe 12,5 m, casa avea pereţii din pămînt bătut (pereţi al căror rol era numai de protecţie, nu şi de susţinere a acoperişului), stîlpi de lemn susţinînd acoperişul sprijinit pe grinzi mult ieşite înafară; intrarea era orientată spre sud. Aceste ultime două elemente se vor menţine şi în arhitectura chineză de mai tîrziu.
Începînd din perioada Tang (618-907) arhitectura pagodei capătă o formă definitivă. Urmind modelul templului indian, putînd atinge o înălţime pînă la 50 rn, cu acele etaje care îi dau un aspect de compoziţie liberă, neîncheiată, încîntînd prin simţul măsurii şi claritatea formelor, pagoda chineză evită — prin colţurile ridicate şi curbura elegantă şi graţioasă a marginilor inferioare ale acoperişului — impresia de apăsare, accentuîndu-i tendinţa ascendentă; în acelaşi timp menţinîndu-se în linii calme şi urmărind o integrare perfectă în peisajul ambiant. Căci, în general, arhitectura chineză nu caută să sugereze nici ideea de forţă, nici cea de sublim, ci seninătatea.
Din epoca Tang s-au păstrat — construite fiind din cărămidă arsă — pagoda amintită mai sus, precum şi altele din secolul al Vll-lea şi următoarele. Avînd forma de turnuri cu baza pătrată, înalte şi cu mai multe etaje (cea din Xiang Shi-su, din sec. VII, are şi în starea actuală 10 etaje), aceste monumente păstrează — la fel ca şi palatele — principiile generale ale arhitecturii chineze în lemn.
Ceea ce va rămîne caracteristic pentru arhitectura chineză este — cum s-a arătat vorbindu-se despre locuinţe — tocmai acest fel în care este conceput acoperişul: mult ieşit înafară (spre a proteja casa contra soarelui şi ploii), cu marginea curbată, susţinută de un ingenios sistem de mensole suprapuse, plasate pe capetele pilaştrilor, ca un fel de cornişă, şi care dădea construcţiei o anu-
SCULPTURA
355
Pavilion chinezesc în stil meridional
mită elasticitate, necesară mai ales în zonele frecvent bintuite de cutremure. Totodată acest sistem crea, prin ordonarea complicată a mensolelor şi decorarea lor, un puternic efect decorativ44. în felul acesta, scheletul edificiului, în loc de a fi mascat, în loc de a căuta să se ascundă sub o suprastructură, dimpotrivă, este parcă intenţionat arătat în însăşi structura sa, şarpanta de grinzi este lăsată vizibilă atît în exteriorul cît şi în interiorul edificiului.
Totul însă — cu condiţia să fie respectate anumite legi proprii esteticii arhitecturii chineze. Prima din acestea cere ca monotonia liniilor lungi drepte („linii moarte44, cum le numeau chinezii) să fie întreruptă de linii curbe ondulate, sau de linii ritmice neregulate şi frînte. Acest principiu este evident în curburile acoperişului — elementul cel mai caracteristic al arhitecturii chineze — sau ale punţilor şi podurilor cu balustrade: linii şi contraste care se armonizează cu formele naturii, ale cărei ritmuri şi linii neregulate arhitectura caută să şi le integreze. Armonizarea cu natura este un principiu fundamental al arhitecturii chineze, pe baza căruia îşi justifică şi întrebuinţarea unor elemente de decoraţie externă în culori vii. „Arhitectura de cea mai înaltă calitate este aceea care se pierde în peisajul natural, se confundă cu el şi îi aparţine... este aceea care nu te face să simţi unde se termină natura şi unde începe arta44 (Lin Yutang).
SCULPTURA
Arhitectura (inclusiv cea a pagodelor de piatră, cu sculpturi exterioare, datînd din epoca „Celor Cinci Dinastii44, sec. X e. n.) nu constituie un capitol deosebit de important în istoria artei chineze. Elegantă şi graţioasă, de efect
44	Acest sistem de mensole îl regăsim, într-o formă mai sofisticat elaborată, în arhitectura japoneză.
356
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
prin elementele decorative aplicate şi integrîndu-se în mediul naturii, de obicei de dimensiuni modeste fiind şi edificiile civile (iar pagodele fiind într-un mod evident debitoare arhitecturii Indiei), — arhitectura chineză nu s-a îmbogăţit de-a lungul mileniilor cu concepţii şi soluţii tehnice noi care să se fi concretizat în monumente numeroase şi impunătoare.
Unui din caii reprezentaţi pe basorelieful din Sian Fu. Epoca Tang
Nici sculptura chineză — în piatră, în marmură, — nu se ridică la un excepţional nivel artistic. Geniul chinez, în schimb, manifestă o predilecţie particulară pentru sculptura de mici dimensiuni — ceramică, porţelan, jad, fildeş sau bronz. Dar indiferent de material sau de dimensiuni, sculptorul chinez redă îndeosebi fizionomiile expresive. Nu-1 interesează însă frumuseţea corpului omenesc, ca pe egipteni, pe greci sau pe indieni. Glorifică tipuri de înţelepţi sau de sfinţi (în speţă Buddha şi diverşi Bodhisattva), dar nu corpul uman. Reprezintă foarte rar femei — şi de obicei femei care exprimă sensuri morale negative. Mai mult decît personajul în sine, îl interesează să redea euritmia liniilor unor draperii, a veşmintelor. Şi, mai mult decît personajul uman, pare a-1 interesa animalele, reale sau fantastice. Dintre cele fantastice, primul loc îl ocupă balaurul, cel mai des reprezentat întrucît este simbolul împăratului, al puterii şi al înţelepciunii; iar ca motiv decorativ, pentru că liniile ondulate ale corpului reptiliform, rupînd monotonia liniilor drepte, exprima — pentru sensibilitatea chinezului — euritmia desăvîrşită.
Cele mai vechi opere de sculptură în marmură şi calcar (din epoca Shang) înfăţişează animale bizare şi uneori cu un aspect demonic (un monstru cu cap de tigru, un altul sugerînd o bufniţă, şi altele asemănătoare); dar şi animale reale, de regulă elefantul, bivolul, broasca. Dimensiunea acestor sculpturi vechi nu depăşeşte 45 cm. — Din sec. VI î.e.n., dată la care probabil s-a renunţat să se mai aducă sacrificii umane defunctului regal, victimele au fost înlocuite cu statuete funerare, însoţite de reproduceri în ceramică de diferite obiecte din viaţa cotidiană, precum şi de imagini de monştri (numiţi „paznicii mormintelor^). Tot acum (în secolele V—VI) sculptura chineză se îmbogăţeşte considerabil cu basoreliefurile (de stil indian, incomplet asimilat) din grotele-temple buddhiste aflate pe teritoriul Chinei.
ARTELE SECUNDARE
357
în epoca Han (206 î .e.n.-220 e.n.) sculptura chineză reînvie — după o stagnare de aproape o mie de ani — dar la dimensiuni mult mai mari, într-una din grotele-temple din Yiian-Kang, un Buddha colosal atinge înălţimea de 14 m. Celebru este apoi complexul de animale fantastice şi reale, basoreliefuri şi coloane, plasat de-a lungul drumului ducînd la mormintele imperiale („Drumul Spiritelor"). Capodopera epocii este Bodhisattva (2,5 m înălţime) din Muzeul de Arte din Boston. Obiectele funerare sînt remarcabile prin realismul lor. Aceleaşi caractere le prezintă şi sculptura funerară a epocii Tang (618-907). Adevărata sculptură chineză reprezentativă în piatră începe (precum şi cea în lemn) în sec. X e.n., revelînd o evidentă influenţă buddhistă, mai ales în tematică.
ARTELE SECUNDARE
în sculptură, geniul chinez s-a afirmat cu toată originalitatea şi forţa în arta bronzurilor, a jadurilor, a porţelanurilor şi a lacurilor.
La primul contact cu atît de neobişnuitele forme ale bronzurilor chinezeşti, privitorul european neavertizat poate rămîne perplex; după care, cunos-cînd destinaţia şi simbolismul fiecăruia, formele şi motivele lor, impresia de straniu se atenuează, îi apare tot mai evidentă eleganţa liniilor, armonia ornamentaţiei geometrice, vivacitatea figurilor atît de expresive în realismul lor, sau a reprezentării stilizate a unor spirite răufăcătoare, — totul creînd acest „stil vibrînd de viaţă" (după formula lui E. Miaus).
în a doua jumătate a mileniului al doilea î.e.n., vasele de bronz ale acestei epoci Shang’ — cele mai vechi cunoscute — surprind prin eleganţa formelor, prin rafinamentul decoraţiei şi prin marea varietate de tipuri, în număr de aproximativ 40. în marea lor majoritate destinate scopurilor rituale, aceste recipiente (înalte în medie de 25 cm, unele însă depăşind chiar 60 cm) serveau
358
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
pentru pregătitul, păstrarea sau servitul alimentelor, pentru vin sau pentru apă: marmite cu trei (mai rar cu patru) picioare, cu sau fără capac, cu sau fără minere (care reprezentau animale reale sau fantastice), pahare, cupe sau carafe, înalte sau avînd o formă plină, cu sau fără gurgui, — întotdeauna însă în întregime acoperite în exterior cu o decoraţie constituită din motive geometrice şi animale stranii, precum şi de inscripţii ale donatorului, sau de formule de urări. Aceeaşi „groază de spaţiul gol“ (horror vacui) pe care am întîl-nit-o în arta indiană îl determină şi pe artistul chinez să decoreze întreaga suprafaţă a obiectului. Greierele, păsări diferite şi în special balaurul apar ca motive decorative în numeroase variante. La acestea se adaugă motive geometrice, mai frecvent fiind cel al labirintului, foarte asemănător (printr-o simplă coincidenţă, sau printr-o relaţie deocamdată inexplicabilă) cu acelaşi motiv decorativ dominant în arta Americii precolumbiene.
în afară de recipiente, în seria bronzurilor Shang uimesc figurile de animale (datînd din perioada secolelor X—III î.e.n.) a căror suprafaţă este de asemenea acoperită cu o decoraţie de motive geometrice. — Stilul epocii Zhou este în general mai puţin delicat şi rafinat ca cel al străvechilor bronzuri Shang. Ceea e aduce nou acest stil în ornamentaţie este motivul împletiturii, cel al spiralei şi al arabescurilor, scene de vînătoare şi incrustaţiile cu aur, argint, pietre semipreţioase, — tot atîtea inovaţii aduse din afara Chinei, din Mongolia şi Asia Centrală, deci provenind din „arta stepelor". — în jurul anului 600 î.e.n. apar oglinzile de bronz, de formă întîi pătrată, mai tîrziu
rotundă şi de asemenea cu incrustaţii. Dar cu epoca Han se încheie capitolul bronzurilor — unul din marile capitole ale artei chineze.
Jadul este o denumire generică dată familiei de pietre dure, între care predomină jadeita (translucidă, de culoare alb-verzuie sau verde-cenuşiu) şi
Reversul unei oglinzi de bronz. Epoca Han
ARTELE SECUNDARE
359
nefrita (în nuanţe de verde, uneori şi roşie sau galbenă, strălucitoare) — ultima fiind adevăratul jad. Jadul era adus în China din Siberia, India, Birmania sau Turkestan, de la distanţe de mii de kilometri. A început să fie lucrat încă din mileniul al II-lea î.e.n.; mai întîi pentru confecţionarea unor obiecte de podoabă (nasturi, pandantive, coliere, broşe în formă de plăci), sau discuri — simbuluri ale puterii şi însemne ale unei înalte funcţii; apoi animale şi păsări (obiecte mici, de 13-14 cm). Din cauza durităţii sale de 6,5-7, jadul se lucra foarte greu.
I se atribuiau proprietăţi magice; se credea, de pildă, că obiectele de jad plasate lîngă corpul defunctului îi împiedicau putrefacţia. Era considerată cea mai nobilă dintre pietre, fiindcă poseda şi simboliza cele 4 virtuţi — caritatea, sinceritatea, înţelepciunea şi curajul; drept care, obiectele de jad au avut mult timp o funcţie rituală si un caracter ceremonial (securi, ciocane, pumnale, cuţite necesare sacrificiilor, discuri perforate simbolizînd cerul, statuete funerare) înainte de a fi avut — sau poate concomitent — un caracter decorativ, ca obiect de podoabă. Prevalau subiectele animaliere; cel mai frecvent era tigrul, dar din perioada Zhou repertoriul se va îmbogăţi cu alte tipuri de animale, păsări şi peşti. Permanent rămîne şi aici figura balaurului, simbolul fertilităţii pămîntului, stăpînul ploii binefăcătoare. — Arta jadului s-a menţinut de-a lungul veacurilor, ajungînd în secolul al XVIII-lea la o producţie spectaculoasă, atît sub raportul cantităţii cît şi al calităţii. Dar perioada în care arta lucrării jadului a atins apogeul a fost epoca Zhou.
Deşi chinezii au folosit mai întîi roata olarului în mileniul al II-lea, deci cu un mileniu mai tîrziu decît în Asia Occidentală (iar glazura pe bază de temperaturi joase tot cu un mileniu mai tîrziu, deci în mileniul al II1-1 ea), totuşi ceramica lor pictată pe fond roşu-cărămiziu (între anii 2000-1500 î.e.n.) şi vasele de ceramică neagră lustruite (1500-1000 î.e.n.) sînt de o perfecţiune tehnică şi de o uimitoare varietate, fantezie şi eleganţă a formelor şi a motivelor ornamentale. Multe din aceste forme de vase de ceramică au fost reproduse în bronz: aceasta este una din inovaţiile pe care le-a adus China în această materie.
în ce priveşte execuţia tehnică şi artistică a ceramicii vitrificate la temperaturi înalte, chinezii au întrecut toate popoarele lumii antice şi moderne. Originalitatea construcţiei cuptoarelor semiîngropate în panta unei coline (putînd în felul acesta să ajungă la o înălţime de 45 m), precum şi calitatea pastei pe bază de caolinăfină, rezistentă la 1300°C, i-au dus pe chinezi la descoperirea porţelanului alb şi translucid. Adăugind glazurii de silicat de plumb oxizi de fier, de cupru, decaobalt, etc., ceramica chineză a obţinut culori şi nuanţe de o fineţe neîntrecută care, atingînd culmea perfecţiunii în perioada Tang, fac gloria artei acestei epoci. Impresionant este şi volumul producţiei: la începutul domniei dinastiei Song (978 e.n.) primul împărat a primit în dar nu mai puţin de 50 000 de piese de porţelan, toate purtînd data acestui eveniment. Chiar şi acest amănunt, referitor la cantitatea imensă a producţiei ceramice, poate da o idee şi despre extraordinara varietate de forme (unele de influenţă iraniană, indiană, siriană, persană) şi de alte caracteristici, variind de la o epocă la alta. De un mare succes s-au bucurat în Europa porţelanurile policrome din epoca dinastiei manciuriene (1644-1911), împărţite — după culoarea predominantă a decoraţiei — în „familii“: neagră, roz (aceasta, creată special pentru curtea imperială), galbenă şi verde. în tehnică şi în
360
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
fantezie, în eleganţă şi rafinament, nici o altă epocă n-a atins nivelul epocii Tang.
Arta lacului este de asemenea prin excelenţă o artă chineză — preluată apoi de la chinezi de japonezi care, începînd din secolul al XlX-lea, au devenit marii măiestri în materie. Răşină a unui conifer specific Chinei, lacul se aplică (adăugîndu-i-se diferiţi coloranţi) pe lemn. metal sau porţelan, în 20-30 de straturi de grosimi şi culori variate; după ce se usucă în mediu umed şi cald se poate obţine — prin incizie făcută pină la adîncimea stratului de culoarea cerută de desenul ales — ornamentaţia dorită. Pe lîngă ornamentaţia prin incizie lacul mai poate fi şi pictat, sau incrustat. Extrem de rezistent la umezeală, lacul se păstrează intact chiar şi direct în apă, timp de secole.
Chiar din epoca Zhou (1150-249 î.e.n.) lacul a fost întrebuinţat pentru decorarea vaselor şi a obiectelor diferite, pentru ornamentarea (şi totodată pentru protejarea contra umidităţii) a harnaşamentelor sau a trăsurilor imperiale; iar din sec. II e.n., chiar şi a exteriorului edificiilor. împăraţii Zhou îşi pregăteau din timp sicriul, adăugîndu-i în fiecare an cîte un strat de lac. — Lacurile epocii Han sînt decorate în mai multe culori (galben, roşu, verde, albastru) şi o mare varietate de motive, în special cel al „volutei de nori", şerpuire de curbe din care apar capete de păsări şi de animale, de un caracteristic gust arhaizant. Instrumente muzicale, vaze, farfurii, cupe, mese mici, cutii pentru alifii şi farduri erau în genere obiectele de lux din lac, exportate încă din epoca Song (960-1279) pînă în India şi în depărtatele ţinuturi ale Arabiei. Apogeul tehnicii şi artei lacului a fost atins în perioada Ming (1368-1644); dar şi manufacturile de stat ale epocii următoare au creat adevărate mici capodopere ale acestui gen.
în sfîrşit, domeniul celei de-a cincea arte „minore/4 în care China şi-a adus contribuţia sa originală de o valoare artistică neatinsă de nimeni este cel al mătasei. Un călugăr din sec. III e.n. scria: „Chinezii fac veşminte de preţ şi cu multă migală lucrate, a căror culoare seamănă cu cea a florilor de cîmp şi a căror fineţe rivalizează cu ţesătura pînzelor de păianjen".
Chinezii păstrau cu cea mai mare grijă secretul fabricării mătasei; şi abia în anul 552 un călugăr creştin a adus pe ascuns în Imperiul bizantin ouăle viermilor de mătase. Legenda — confirmată de descoperirile ulterioare — situează începuturile folosirii firului de mătase la mijlocul mileniului al IlI-lea î.e.n. Oricum, încă de la sfîrşitul mileniului al Il-lea î.e.n. meşteşugul ţesutului mătasei cu o tehnică relativ înaintată arată rolul important pe care l-a jucat în economia Chinei. Proprietăţile firului de mătase45 au condiţionat invenţia în China a unor mecanisme corespunzătoare şi dezvoltarea tehnicii ţesutului de mare fineţe cu mult înaintea altor popoare ale antichităţii.
în ce priveşte ornamentaţia, principalele motive utilizate în epoca Han erau reprezentările celor patru făpturi supranaturale corespunzînd celor patru direcţii ale spaţiului terestru — dragonul, broasca ţestoasă, fenixul şi tigrul — care simbolizau cele patru categorii de vieţuitoare (cu solzi, cu carapace, cu pene şi cu păr), şi care erau asociate celor patru culori principale: negru, verde, roşu şi alb. Motive ornamentale simbolice, enigmatice (probabil că simboluri ale fidelităţii conjungaîe) sînt peştii şi raţele, figurînd totdeauna în perechi.
45	Firul de mătase este singurul fir de urzeală solid, elastic, uniform, rezistent şi foarte lung: dintr-o singură crisalidă se obţine un fir lung de aproape 1 500 m.
PICTURA
361
PICTURA
Cu lot interesul artistic pe care îl prezintă arhitectura chineză, sculptura şi aceste cinci arte impropriu zise „minore'', chinezii nu considerau demne de numele de „artă" decît caligrafia şi pictura (iar în domeniul literar, numai poezia). Asocierea acestora este o altă particularitate, proprie exclusiv culturii chineze, conexiunea dintre caligrafie şi pictură avînd cea mai veche tradiţie.
în epoca Shang deja se întrebuinţa penelul, atît pentru scriere (pe „oasele de ghicit") cît şi pentru motivele ornamentale pictate în culori pe obiectele de ceramică. Cele mai vechi peneluri şi tăbliţe de bambus cu inscripţii care s-au găsit, datează clin sec. IV î.e.n. Comune erau şi materialele folosite atît pentru scriere cît şi pentru pictură: cerneala, lacul şi mătasea, înlocuită apoi cu hîrtia (inventată în sec. II, în epoca Han, cu mai bine de un mileniu înainte de a fi cunoscută şi în Europa). Cit priveşte culorile40, acestea erau de origine minerală şi vegetală, într-o bogată gamă de tonuri şi nuanţe (de ex. 40 de nuanţe de negru).
Ideogramele chineze — ele însele stilizări ale unor imagini din realitate — executate cu penelul, au în sine un caracter atît de decorativ încit adeseori un tablou este însoţit de o lungă inscripţie care, artistic vorbind, îl completează organic, armonios, perfect. Dar spre deosebire de pictorul european — căruia însăşi natura materialelor folosite îi permit să lucreze încet, să schimbe, să retuşeze, să şteargă — pictorul chinez este obligat să-şi pregătească bine înainte imaginile vizuale mental (el nu lucrează niciodată după un model exterior), pentru a putea apoi să picteze uşor şi rapid, în tuşe sigure. Căci însăşi natura materialelor sale — cerneala, culorile, mătasea, hîrtia, — nu-i permit să facă ulterioare retuşuri.
Din sec. IV î.e.n. datează cea mai veche pictură chineză cunoscută. Din perioada Han au rămas urme de pictură parietală, care împodobea templele, palatele sau mormintele regale. Ca materiale de suport pentru pictură mătasea a fost folosită începînd încă din perioada cuprinsă între secolele V—III î.e.n. în epoca următoare se înregistrează primul nume al unui pictor (Gu Kai-ci, cca 344-406), autorul unui faimos sul — makimono — cu scene de curte, în care predomină figurile de femei, de mare frumuseţe şi nobleţe spirituală.
Perioada Tang (618-907) este epoca de aur a literaturii şi artei chineze, perioadă în care activează Wu Tao-zuo (cea 680-760), considerat cel mai mare pictor chinez din toate timpurile, autorul unei vaste opere (din care s-au păstrat doar copii), cu un caracter prevalent religios. — în schimb pot fi admirate în original operele lui Li Su-xin (cca 651-716) şi Wang Wei, care a fost şi un mare poet (cca 699-759), -- peisaje cu elemente de arhitectură. Primul este mai metodic si mai lucid; al doilea este un intuitiv şi un emotiv. Wang Wei, cu care începe viziunea lirică a peisajului, este părintele peisajului monocrom în cerneală, maestrul recunoscut al peisagiştilor ulteriori, inventatorul tehnicii picturale a eernelei, o tehnică sigură şi fără contururi liniare. — Alţi pictori ai epocii pictează figuri umane şi cai; mulţi pictori — scene de curte cu femei graţioase; alţii, în locul unei frumuseţi fizice ideale pictează figuri uscate de asceţi buddhişti. 46
46	Anticipăm: spre deosebire de pictura europeană, în pictura chineză elementul esenţial nu este culoarea ca atare, ci combinaţia culorii cu linia, sau chiar linia singură.
362
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
Epoca Song (960-1276) este ilustrată de artişti care pictează flori, păsări, figuri umane; dar mai ales de pictori care, folosind tehnica monocromă devenită acum tot mai frecventă, vor duce peisajul la cele mai înalte culmi ale genului. Astfel este Xing Hao (900-960), pictor de munţi maiestuoşi şi autor al unui celebru tratat de pictură; Li Sheng, care pictează cu vigoare arborii şi cu volubilă spontaneitate scenele; sau Xu Tao-ning, ale cărui peisaje de iarnă au o extraordinară profunzime spaţială. Cel mai mare peisagist chinez însă este considerat Guo Xi (cca 1020-1090); „picturile lui sînt dramatice, abun-dînd în episoade povestite cu vigoare... o exaltare celebraţi vă a forţelor grandioase ale naturii, mai ales a munţilor, figuraţi eroic şi ocupînd scena asemenea unor protagonişti uriaşi44 (A. Gimganino).
în epocile Ytian şi mai ales Ming (1368-1644) triumfă numeroase şcoli de pictură de peisaj. Se remarcă acum în special anecdoticul Qian Gu, precum şi excepţionala expresivitate a viziunilor — realiste sau fantastice — ale lui Xti Wei (1521-1593). — în ultima epocă Qing (1644-1911) pictura chineză se eliberează tot mai mult de vechile modele, devine mai individualistă, mai „romantică44 — cu „Cei Opt Maeştri din Nan-Jing44, cu „Cei Patru Wang44, cu grupul „Marilor Solitari44, cu „Cei Patru Maeştri din Anhui44, sau cu ciudatul Wu Li (1632-1718), un daoist convertit la creştinism şi devenit sacerdot iezuit.
ESTETICA PICTURII CHINEZE
Estetica picturii chineze, principiile, canoanele şi procedeele ei tehnice sînt fundamental deosebite de cele ale picturii europene. Apropiată picturii chineze îi este doar cea japoneză — care, dealtminteri, s-a născut din pictura chineză.
Potrivit concepţiilor confuciene, un pictor nu poate atinge în arta sa sublimul dacă el însuşi, ca persoană, nu este un caracter eminamente moral — observă G. Rowley; adăugind că, spre deosebire de arta europeană, cea chineză nu leagă această condiţie etică inderogabilă de o premisă de ordin religios. Şi citează în acest sens semnificativele versuri pe care le adresa artistului un cunoscut poet chinez:
„Purifică-ţi inima şi iţi vei spulbera frămîntările vulgare;
Citeşte mult, spre a pătrunde în taina regescului tărîm al principiilor;
Eenunţă la faima ta de odinioară şi te vei împlini, puterea fa de cuprindere
fiind acum mai mare;
întovărăşeşte-te cu oameni cultivaţi, pentru ca astfel să îţi rafinezi manierele
si stilul"
(Slien Tsung-cliien, sec. XVIII)
Pentru chinez, natura întreagă este pătrunsă de o esenţă divină; în ea se integrează şi din ea se desprinde şi natura umană — cerească şi ea, în ultima instanţă. Un principiu comun de ordine reglează atît mersul Universului, cît şi cel al societăţii umane. Natura şi societatea alcătuiesc o unitate intimă. Omul trebuie să-şi conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinei cosmice. Pictorul, de asemenea, urmăreşte în opera sa să-şi regleze viziunea, să-şi
ESTETICA PICTURII CHINEZE
363
acomodeze sensurile pe care caută să le comunice şi mijloacele de a se exprima pe sine, după însăşi ordinea naturii (cf. P. Francastel).
Pictura chineză nu ţine să imite, nu vrea să copieze realitatea, ci doar să o sugereze. Nu vrea să ofere privirii spectatorului tot, nu vrea să spună tot, ci îi lasă loc mult liberei sale imaginaţii. Nu descrie, nu narează, nu „documentează44, ci sugerează. O vrabie pe o barcă fără barcagiu îi este suficient pentru a comunica ideea de singurătate sau un sentiment de melancolie; sau o ramură înflorită de prun, pentru a-i sugera privitorului bucuria primăverii. O pictură chineză nu esre aproape niciodată ostentativ şi violent dramatică. Aceasta — pentru că exteriorizarea emoţiilor este, la artistul chinez, mult mai controlată, mai reţinută: atitudine impusă de o tradiţie care îi pretinde un anumit calm, o anumită decenţă, măsură, bună-cuviinţă în comportament şi în toate manifestările lui. Aceleaşi tradiţii şi ritualuri îi amintesc apoi că nu trebuie să caute să-şi exprime în operă propriul său eu, cu ostentaţia şi vehementa eu care o face pictorul european. Nu urmăreşte să se singularizeze, nici nu are ambiţia să se adreseze — chiar cînd trăieşte într-o ambianţă curteană — exclusiv unei elite intelectuale.
Marea sa pasiune sînt florile şi animalele, copacii şi păsările, munţii şi insectele. Pentru el genul superior este peisajul —■ cuvînt-ideogramă care se traduce exact „munţi-şi-ape“; cei doi poli ai naturii; primul simbolizînd calmul şi imobilitatea din natură; iar apa curgătoare — tensiunea, efortul, mişcarea. Dar în peisaj el nu vrea — cum spuneam — să copieze natura, ci să ilustreze consonanţa spiritului omului cu esenţa lumii externe, armonia şi comuniunea lui cu natura. Foarte iar figura umană este elementul esenţial învechea pictură chineză, foarte rar omul este centrul de interes al unui tablou. Artistul chinez nu s-a arătat preocupat de redarea nudului, de anatomia corpului omenesc. Pentru el omul nu este „stăpînul lumii44 — ci doar unul din elementele naturii; şi ca atare, este integrat, absorbit, dominat de acelaşi principiu universal care reglează întreaga lume. Scopul suprem al picturii chineze este să-i provoace privitorului şi să-i sporească puterea de a contempla spiritul Universului, sensul infinitului, misterul lumii, al lui dao, izvorul tuturor lucrurilor, să-i dea sentimentul unei plenare comuniuni cu natura. Şi cum figura umană — idealul picturii europene — este pentru el subordonată formelor si sufletului naturii, pictorul chinez reprezintă rar omul, în sine şi pentru sine; fără un real interes — şi adeseori chiar cu o evidentă stîngăcie47. Pictorul chinez arată că nu cunoaşte anatomia corpului omenesc; şi cum nu-1 interesează niciodată nudul, nu îşi va aduce în atelier modele vii ca să îi pozeze. Iar cînd pictează femei, el nu vede frumuseţea propriu-zisă a corpului feminin, ci doar eleganţa şi euritmia liniilor (inclusiv a veşmintelor) şi a atitudinilor48.
Este, apoi, surprinzătoare lipsa de interes a pictorului chinez pentru culoarea naturală (cu singura excepţie a florilor). Liniile au pentru el o valoare mult mai mare decît culoarea. Şi îndeosebi — liniile ritmice, ferme, precise. Pictorul chinez este înainte de toate un desenator neîntrecut; în privinţa
47	Portretele de împăraţi şi de strămoşi din epoca Yiian exprimă doar un mesaj moral şi un sens comemorativ, iar nu un interes specific al artistului pentru psihologia modelului, deci pentru genul portretului ca atare.
48	Chiar cînd pictorul plasează intr-un tablou un om sau un grup, sau cînd narează o acţiune, o activitate umană, el ţine neapărat ca atenţia privitorului să se îndrepte în primul rînd asupra peisajului. Căci în China, „nu omul, ei natura este măsura tuturor lucrurilor, iar această natură este concepută exclusiv ca simbol al universului44 (G. Rowley).
364
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
aceasta, doar pictorul japonez îi poate sta alături. Foarte rar marii pictori chinezi sini şi colorişti. Au fost chiar perioade în istoria picturii chineze cînd culoarea era de-a dreptul interzisă prestigiului unui pictor. Niciodată pictorul chinez nu redă nici umbrele. Nu ştie ce este clarobscurul. în schimb, dă cea mai mare atenţie nuanţei, in infinitele gradaţii pe care i le oferă, de pildă, cerneala, — „laviurile monocrome în care formele cunoscute se sting încet-încet în Nimicul necunoscutului" (G. Rowley). Preferă nuanţa exprimînd sugestii rafinat diferenţiate, nuanţa care subtilizează in dozaje infinitezimale emoţia estetică. Formula artei chineze, formulă învestită cu prestigiu de dogmă, este: perfecţiunea formei tradusă prin precizia desenului, plus maxima forţă sugestivă a temei, egal Marea Pictură.
Iar tema care, pentru chinez, este încărcată cu forţa sugestivă maximă este natura. Natura — pe care dealtfel pictorul o redă cu o indiferenţă totală faţă de legile perspectivei liniare, legi potrivit cărora impresia de profunzime ar urma să fie creată cu ajutorul fundamental al desenului. O asemenea perspectivă, el o consideră restrictivă şi falsă — pentru că el nu poate admite ca figurile din planul al doilea sau al treilea să fie mai mici decît cele din primul plan. vŞi cum nu admite nici că linia privirii contemplatorului trebuie să ră-mînă fixă, pornind dintr-un punct unic şi constant, pictorul reprezintă cele trei planuri succesive ale profunzimii („Principiul celor trei adîncimi") supra-punîndu-le în adîncimea lor, descompunînd şi desfăşurînd pe verticală peisajul, etajindu~l în trei orizonturi. Spaţiul redat de pictorul chinez este un „spaţiu alveolar" (cum îl definea Lucian Bl aga) în care privirea trece progresiv în adîn-cimi şi zone diferite, deplasîndu-se liber de la un nivel la altul — şi în felul acesta crenul într-uii mod infinit mai sugestiv impresia de spaţiu incomensurabil şi etern încărcat de mister.
Privind peisajul în ansamblul său, totul apare ca şi cum ar fi văzut de sus în jos. Pe de altă parte, dacă perspectiva lineară este în mod voit ignorată de pictorul chinez49, în schimb impresia de adîncime (creată şi printr-un savant degradeu de tonuri) şi senzaţia spaţiului50 sînt extraordinar de puternic sugerate prin perspectiva aeriană; perspectivă „în care spaţiul este sugerat prin îndulcirea formelor, prin atenuarea tonurilor sau a culorii obiectelor îndepărtate în raport cu cele care sînt apropiate" (Willetts), Este un spaţiu, nu creat spre a marca distanţa între obiecte, nu un spaţiu care să dea impresia de gol, ci un spaţiu ocupat, un spaţiu plin, de ceaţă, de umezeală, de vînt, de lumină; un spaţiu care crează o senzaţie de „prezenţă", de diafană materialitate.
Pictură esenţialmente metafizică, lirică şi sugestivă, pictura lor este definită de chinezi o poezie „care a căpătat formă"; aşa după cum poezia chi-
19 Adopt in d perspectiva liniară, pictura europeană a „restrîns spaţiul la privii ea mono-culară... perspectiva a pus perceperea spaţiului în cămaşă de forţă: el putea fi privit dintr-un singur punct de observaţie şi era cantitativ limitat44. în schimb, pietonii chinez „practică principiu] centrului mobil, conform căruia ochiul putea rătăci în timp ce spectatorul cutreiera şi el peisajul in imaginaţieceea ce duce ]a „o trăire temporală a spaţiului mult mai complet decit ar fi putut s-o facă perspectiva ştiinţifică44. Totodată, „pentru a intensifica senzaţia de imensitate necunoscută, [chinezii] recurg la nori, ceaţă, lumină, condiţii atmosferice, estompînd astfel şi mai mult golurile dintre cele trei adîncimi şi sugerînd nemărginirea lui dao şi suflul spiritului in tot cuprinsul peisajului44 (G. Rowley).
50 A spaţiului ca o realitate în sine, iar nu un adevărat vid; un spaţiu care îşi păstrează semnificaţia simbolică a acelui „non-existent in care sălăşluieşte existentul44, a unei non-existenţe care „exprimă mai mult decît prezenţele44 (G. R.).
MUZICA
365
neză este o pictură căreia îi lipseşte forma. Pentru chinezi, aceleaşi legi estetice guvernează atît poezia cît şi pictura. De aceea, încă din secolul al XH-lea e.n,. la concursul de intrare în Academia Imperială de Caligrafie şi Pictură, împăratul însuşi dădea candidaţilor ca temă un vers căruia aceştia trebuiau să-i găsească şi să-i reprezinle plastic echivalenţele picturale. Şi tot din acelaşi considerent, pentru chinezi pictura nu are rostul practic de a ornamenta un interior, de a ocupa un anumit loc pe un perete al casei. Este suficient ca o pictură să fie executată pe o foaie dintr-un album; sau pe o fîşie, îngustă şi foarte lungă, de mătase ori de hîrtie, înfăşurată pe unul din cele două basto-naşe fixate la capetele picturii; iar acest sul să fie scos din raft, din cînd în cînd, şi desfăşurat încet-încet, spre a fi contemplat în ceasurile de linişte şi în intimitate — ceasuri asemănătoare acelora în care omul simte nevoia de a asculta o muzică sau de a deschide o carte de poeme51.
MUZICA
„Sursele literare ale Chinei, ca şi ale altor civilizaţii orientale din antichitate, repetă sistematic afirmaţia că muzica reflectă armonia naturii şi bazele morale ale societăţii umane; că principiul muzical stă la baza legilor Universului şi le dirijează44 (R. 1. Gruber). Şi în China este evidentă legătura strînsă între muzică şi textul poetic; cu atît mai mult cu cît fonetica limbii chineze, unde înţelesul cuvîntului se schimbă în funcţie de intonaţie, obligă muzica vocală să urmeze într-un mod perfect adecvat intonaţiile vorbirii.
Muzica era totdeauna prezentă nu numai în ceremoniile religioase şi civile, cu ocazia celebrării evenimentelor istorice, sau în programul educativ al tinerilor din familii aristocrate, ci şi în procesul muncii ţăranilor, în cînte-cele de muncă. în Cartea Cântecelor s-a păstrat notarea unor melodii datînd din secolele VI-I î.e.n. Este atestat astfel faptul că din cele mai vechi timpuri chinezii posedau un adevărat sistem muzical (precum şi un sistem precis de notaţie muzicală) a cărui bază era o scară pentatonică. Transpunerile respective ale seriei pentatonice au dat naştere la cinci moduri diverse. în acest sistem vechi care folosea deci numai cinci sunete —- sistem instituit încă în sec. IV î.e.n. — s-au introdus ulterior alte două trepte suplimentare, ajungindu-se în cele din urmă la un sistem muzical de 12 sunete.
Muzica chineză se distinge printr-o foarte bogată melodicitate. Dar ori» ginalitatea ei constă mai ales în anumite procedee cu totul particulare. Astfel (cf. Gruber), în muzica chineză predomină registrele înalte, şi de multe ori sunetele stridente. Trecerile repezi din registrul acut în cel grav, şi invers, sînt de asemenea proprii muzicii chineze. Ceea ce o distinge sînt apoi şi sal-
51 Procedeul pictural tipic chinez al sulului (rulat progresiv de pe bastonaşul ţinut în mîna stingă pe cel din mîna dreaptă, în aşa fel încît privirea să urmărească de la dreapta spre stingă succesiunea momentelor reprezentate de artist) face ca pictura chineză să fie „atît o artă a timpului cît şi a spaţiului"; face să fie „percepută în timp, ca muzica sau ca literatura" (G. Rowley). — Ceea ce modifică înseşi principiile compoziţionale, în raport cu cele ale picturii europene. Căci în pictura chineză, „compoziţia în ansamblu are, ca şi în muzică, o introducere, o dezvoltare şi un final";şi asemenea unei compoziţii muzicale, ea introduce teme noi, linii melodice, contrapunctul, un accelerando sau un ritardando, un crescendo sau un diminuendo
366
CULTUKA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
turile de septimă, interval cu totul neobişnuit în muzica europeană. Foarte des chinezii folosesc un ritm liber, sincopat, precum şi alternările de măsuri pare cu măsuri impare. în sfîrşit, şi întrebuinţarea frecventă a falsetului contribuie la o mai mare varietate de timbru.
Dar, în principal, „caracterul timbrelor este determinat de marea varietate a materialelor folosite pentru confecţionarea instrumentelor (piatra, argila, arama cu aliajele ei, pielea, lemnul, tărtăcuţele, mătasea) — ceea ce dă o mare bogăţie de culori paletei sonore44 (id.). între instrumentele cele mai vechi şi mai răspîndite un loc principal îl ocupă Azn-ul, un instrument de percuţie constînd din diferite pietre sonore care dau un sunet dulce. De asemenea, instrumentul de suflat numit cheng — o cutie de rezonanţă (de lemn, metal, sau tărtăcuţă uscată) cu 12 pînă la 17 tuburi de bambus cu ancii de metal. Numeroase sînt tipurile de instrumente de coarde — cu arcuş, ciupite, sau de percuţie; sau instrumentele de percuţie — clopote, gonguri, tobe, beţe de lemn, lame de fier, sau de aliaje de cupru; sau instrumentele de suflat — flaute feluiite, trompete, goarne, etc. Din categoria instrumentelor de suflat fac parte — cunoscute fiind chiar din secolele XIV—XII î.e.n. — ocarina de teracotă şi un fel de nai cu 12—16 tuburi.
Instrumentele de percuţie şi cele de suflat metalice erau folosite îndeosebi în orchestrele militare. Cele cu coarde (dar şi multe din celelalte categorii) erau obişnuite în celelalte tipuri de formaţii orchestrale. Asemenea formaţii erau frecvente, aproape nelipsite, obligatorii, la curtea monarhilor sau la curţile marilor feudali. în sec. II î.e.n. se înfiinţase la curtea imperială chineză o instituţie muzicală specială, care număra peste 900 de interpreţi şi funcţionari.	.
SCRIEREA. LIMBA. LITERATURA
Scrierea chineză este o scriere exclusiv ideografică. Semnele folosite nu traduc sunete exprimate prin litere, ci figurează — într-un mod stilizat — sau sugerează imagini concrete ori concepte. Prin urmare, ideogramele chineze pot fi pronunţate într-o altă limbă indiferent în ce fel. Acest fapt a făcut ca scrierea chineză să fie adoptată şi de popoare care nu vorbesc chineza (japonezi, coreeni, vietnamezi).
Un dicţionar de la începutul secolului al XYIII-lea conţinea un număr de 40 000 de ideograme; dar dicţionarele moderne nu înregistrează mai mult de 8000, dintre care de uz curent au rămas azi aproximativ 3000. Nici un chinez nu poate spune că posedă scrierea chineză — decît că el cunoaşte un anumit număr de ideograme. — Ideogramele simple reprezintă, stilizat, obiectele concrete; cele care exprimă concepte abstracte recurg la o reprezentare simbolică (de ex., imaginea stilizată a unui om în picioare dar cu braţele atîrnîndu-i pînă la genunchi înseamnă „mic44, „meschin44). Alte concepte abstracte sînt exprimate prin ideograme compuse. Astfel, ideogramele care semnifică fiecare în parte Soarele şi Luna, puse împreună vor însemna „lumină44; cele care înseamnă „femeie44 şi „fiu44, scrise la un loc traduc conceptul de „bunătate44; două ideograme reprezentînd fiecare un copac, transcrise împreună înseamnă „pădure44; sau, ideograma pentru „femeie44 repetată de trei ori traduce verbul „a bîrfi44...
SCRIEREA. LIMBA. LITERATURA
367
în decursul secolelor s-a format o limbă scrisă artificială şi savantă, rezervată persoanelor culte. Începînd din anul 1919 a fost adoptată şi în scris limba vorbită — care înainte era folosită în literatură numai pentru povestiri şi pentru romane, considerate genuri vulgare.
Limba chineză are o gramatică extrem de simplă. Flexiunea nu există. In limba chineză morfemeie sînt monosilabice — dar nu şi cuvintele, care pot fi formate din două sau mai multe morfeme. Fiecărui morfem îi corespunde un sens şi, prin urmare, o ideogramă. Cum însă în limba literară nu există mai mult de aproximativ 400 de monosilabe (dar în dialecte numărul lor ajunge pînă la 5000), şi cum inventarul semantic al limbii chineze trece de 30 000 de semne semantice, cele 400 de semne sonore trebuie să acopere aceste 30 000 de semne semantice. -Aceasta se realizează atît prin pronunţarea aceleiaşi monosilabe pe tonuri şi prin inflexiuni diferite de voce (pînă la opt inflexiuni diverse), cît şi prin formarea de cuvinte împreunînd două sau mai multe monosilabe diferite, pe bază de sinonimie sau de antonimie. (De ex., ideograma kan înseamnă „a privi"; dar urmată de ideograma shu, „carte", înseamnă „a citi").
Scrierea chineză este singura scriere ideografică folosită şi azi — deci după patru milenii — de un miliard şi două sute de milioane de oameni. Este o scriere care, pe de altă parte, s-a dovedit aptă de a exprima cele mai subtile nuanţe ale gîndirii şi sentimentului, de a crea opere filosofice de o rară originalitate şi profunzime, precum şi una din cele mai rafinate literaturi ale lumii antice şi medievale.
Această literatură începe cu cele 5 opere fundamentale, presupuse a fi fost compilate de Kong-zi, antologînd scrieri — suma înţelepciunii celor vechi — transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie.
Cartea Documentelor adună fragmente (unele anterioare anului 1000 î.e.n.) în care faptele narate aparţin în mare parte legendei, dar care au exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării instituţionale a Chinei (de pildă, prima formulare a principiului „mandatului ceresc" deţinut de rege). — Cartea Primăverii şi a Toamnei, redactată într-adevăr de Kong-zi, este o cronică a evenimentelor petrecute în secolele VIII—V î.e.n.; aici se află formulat şi principiul corespondenţei continue care există între viaţa cerească şi cea pămîn-tească. — Cartea Schimbărilor este un manual de divinaţie în care „semnele" sînt interpretate în raport cu schimbările din cadrul perfect ordonat al naturii, conform unui simbolism dezvoltat mai tîrziu de daoism.—Cartea Ritualurilor cuprinde texte (compuse de discipolii lui Kong-zi) nu liturgice, nu de cult, cum indică titlul, ci norme de comportare a oamenilor la toate nivelurile sociale. — în fine, Cartea Cîntecelor (Shijing), opera fundamentală şi primul monument al literaturii chineze.
Cartea Cîntecelor (impropriu numită uneori a Odelor) este o antologie de 311 poezii — în recentele şi cele mai autorizate ediţii chineze — selectate de jKong-zi dintr-o cantitate de peste 3 000, cunoscute în epoca sa. Cele mai vechi52 fuseseră compuse probabil în sec. IX î.e.n. Temele acestora sînt foarte diverse: cîntece pentru sacrificii sau diferite ceremonii agrare, poeme descriptive, episoade de viaţă rurală, bucăţi satirice, nupţiale, idile, cîntece de dragoste, de dor, de muncă, de război, etc. China n-a creat mari poeme epice; 62
62 Cele din prima secţiune a antologiei; celelalte trei secţiuni conţin poezii cu caracter aristocratic şi în majoritate cu caracter religios, cîntate cu acompaniament de dans şi instrumente la ceremoniile în onoarea strămoşilor nobililor.
368
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
în lipsa acestora, ansamblul bucăţilor din Cartea Clntecelor reconstituie cadrul complex al vieţii ţăranilor — în special — supusă mereu calamităţilor naturale, dezastrelor războiului, sau abuzurilor, corupţiei şi rapacităţii stăpînilor şi slujbaşilor lor:
„Cum trăiesc în libertate gîştele sălbatice
Odihnindu-se în arborii stufoşi ai fluviului Yu!
Dar noi, ţăranii, niciodată odihnindn-ne, veşnic lucrînd pentru stăpin,
Nu ne putem nici măcar semăna meiul sau cultiva orezar.
Prin varietatea temelor şi intensitatea sentimentului, prin naturaleţea desăvîrşită a tonului şi plasticitatea imaginilor, prin spontaneitatea notaţiei detaliilor de viaţă zilnică şi prospeţimea permanentului sentiment al naturii, Cartea Clntecelor reconstituie imaginea cea mai fidelă a vieţii şi mentalităţii poporului chinez. Totodată, constituind tradiţia cea mai de preţ şi mai autentică, a exercitat o influenţă profundă şi continuă asupra poeziei chineze de mai tîrziu.
Primul mare poet chinez cunoscut Qu-Yuan (cca 343“-280 î.e.n.) a participat activ la viaţa politică; căzut în dizgraţie şi exilat, s-a sinucis. în amplul poem Tainele a poetizat tradiţii, mituri şi legende. Dragostea de ţară şi deznădejdea surghiunului şi-au găsit o patetică expresie în ode, elegii şi în cele 370 de versuri ale operei sale capitale Li Sao {Tristeţea înstrăinării), sentimente desfăşurîndu-se pe fundalul naraţiunii unei călătorii alegorice. Accentele de disperare sînt asociate cu amintirea patriotului exilat înaintea sa tot pe nedrept, Peng Iiien, care şi-a căutat şi el moartea în valuri:
„Ah, nu-i nimeni în (ara mea să mă înţeleagă!
Decesămămai ducă, atunci, dorulspre eaT
Ah, nu mai e nici un sfetnic s-o slujească cu credinţă,
De aceea, alege-voi şi eu dramul lui Peng Hien
LI BO ŞI DU FU
369
LI BO ŞI DU FU
Li Bo (701-762 e.n.) — sau Li Bai, sau Li Tai-pe — a devenit poetul chinez cel mai popular în Europa. Ceea ce în primul rînd îi defineşte geniul este mobilitatea, varietatea temelor şi stilului. Poezia sa, spiritual joc de imaginaţie — uneori de inspiraţie bachică —, stă alături de o poezie a tristeţilor nelămurite, într-o tonalitate de elegie intimistă; tema iubirii, în poeme în care fineţea notaţiei se dizolvă în puritatea sentimentului, alături de tema frecventă a contemplaţiei calme, visătoare şi voluptuoasă a naturii — ca în această Plimbare tristă:
„Lacul Nan-hu leagănă Luna de toamnă ce se oglindeşte în apele~i verzui.
Vîslitul lopeţilor mele a tulburat
cîntecul de dragoste pe care nuferii îl cîntau LuniP.
Dar cînd se opreşte asupra realităţilor vremii tonul devine aspru, rechizitorial şi pesimist; iar în faţa spectacolului războaielor realismul notaţiei lui Li Bo realizează viziuni de un dramatism halucinant:
„Pe întinsul pustiului, singurul seceriş sînt osemintele înnălbite.
în nebunia cîmpului de bătălie oamenii se luptă
şi mor părăsiţi; caii rămaşi fără călăreţi nechează turbat,
larma asurzitoare se înalţă pînă la cer;
corbii şi vulturii smulg măruntaiele hoiturilor,
le poartă în zbor greu pe arborii morţi,
lăsîndu~le apoi să spînzure pe crengi ..."
Pentru chinezi, cel mai mare poet ai lor din toate timpurile este Du Fu (712-770).
Intr-adevăr, Du Fu este superior contemporanilor săi prin vibranta profunzime a sentimentului pe care i-a dat-o suferinţa şi mizeria. Ceea ce pătrunde chiar şi în scurtele poeme cu intenţii iniţiale de pastel:
„Chiar şi florile par a vărsa lacrimi,
Îndurerate de vitregia acestor vremi;
iar păsările tac întristate, auzind suspinele
oamenilor cînd se despart de cei care le sînt dragi ..."
„Geniu mai puţin spontan decîtLi Bo,Du Fu îi este mult superior. Obişnuinţa vieţii de mizerie l-a învătat să observe şi să simtă suferinţa altora; şi multe din poemele sale sînt tablouri în care geme durerea oamenilor" (Kaltenmark). Celebre sînt în acest sens poemele ciclului Satul Ciang, în care şi ororile războiului şi rînduielile nedrepte îi ocazionează accente de revoltă şi de durere:
„Căci în vreme ce bucătăriile bogătaşilor se-mbată de aburii bucatelor alese, afară, pe cîmpul de luptă al vieţii, osemintele omului sărac se înnălbesc, risipite ..."
(traduceri O. D.)
24 — Istoria culturii şi civilizaţiei
370
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZA
începuturile prozei literare chineze se situează în perioada dinastiei Tang. Din această perioadă datează (paralei cu lucrări intr-un stil ce imită modelele clasice) primele opere in limba vorbită curent.
Cel dinţii roman chinez, Peştera Zînelor (autor Ciang Tzu, 657-730) a devenit foarte popular în Coreea şi Japonia. Dar marile romane chineze
Actori chinezi într-o scenă de dramă istorică
(gen literar dispreţuit de aristocraţie şi de critica tradiţionalistă, pentru că era scris în limba vorbită în viaţa de toate zilele) datează din epoca Ming: Pe ţărmul fluviului (sec. XIV; narează întîmplări prin care trec răzvrătiţii), Romanul celor trei regate (un roman istoric, din sec. XV) şi romanul de moravuri Floarea de prun din vasul de aur (sec. XVI). — în perioada manciuriană producţia de romane — toate avînd o intrigă complicată — este foarte abundentă şi larg difuzată, odată cu răspîndirea imprimeriei. Celebre sînt: Visul din pavilionul roşu (sec. XVIII, romanul unei familii) şi romanul satiric din sec. XIX, Soarta oglinzii şi a florilor. Capodopera nuvelisticii — gen înfloritor m această epocă — sînt nuvelele lui Pu Song-ling (sec. XVII).
Teatrul chinez îşi are originea în ceremoniile religioase care erau însoţite de coruri şi dansuri rituale. în secolele XIII-XIV i se fixează regulile: o piesă avea 4 acte, rolurile erau în număr fix de 9, personajele declamau în timp ce unul din ele cînta, — părţile cîntate îndeplinind oarecum funcţia pe care o avea la greci corul. — în epoca Ming teatrul nu mai avea un caracter de joc popular, ci de divertisment pentru uzul aristocraţiei, jocul era mai rafinat, subiectele distinse, toate personajele alternau recitarea cu părţi cîntate. Din numeroasele piese rămase din această perioadă, sînt de remarcat: Chitara (titlul
APORTUL CHINEI IN DOMENIUL CIVILIZAŢIEI ŞI AL CULTURII
371
referindu-se, fireşte, la un instrument cu coarde tipic chinez) şi Pavilionul bujorilor53, datînd de la sfîrşitul sec. XIII.
în timpul dinastiei manciuriene (1644-1912) teatrul chinez continuă tradiţiile din epoca anterioară, dar capătă un caracter net popular şi mai realist. Drama Evantaiul cu flori de piersic, de pildă, prezintă aspecte din viaţa de corupţie a epocii. — O caracteristică generală a teatrului chinez: actorul face uz de un bogat repertoriu de gesturi care au un sens simbolic, jocul lui este convenţional şi stilizat, alteori retoric, excesiv.
APORTUL CHINEI ÎN DOMENIUL CIVILIZAŢIEI ŞI AL CULTURII
Deşi înconjurată din toate părţile de bariere naturale —■ oceane, stepe, deşerturi, munţi şi jungle — China n-a fost totuşi izolată de restul lumii, cum adeseori se afirmă. Drumurile comerciale deschise încă din antichitate au legat-o cu India şi Persia, cu Egiptul, Grecia, Bizanţ, cu Roma şi cu Europa Evului Mediu. Pe aceste drumuri comerciale au pătruns în China influenţe — in domenii diferite de cultură şi civilizaţie — mai întîi din India, Iran şi lumea islamică; iar de la începutul secolului al XVI-lea, prin negustorii portughezi, spanioli şi olandezi — şi în special, spre sfîrşitul aceluiaşi secol, prin misionarii iezuiţi.
Începînd din secolul al II-lea î.e.n. şi pînâ in jurul anului 1800 — deci timp de două milenii — China a dat lumii occidentale incomparabil mai mult decît a primit.
Cercetările pe care le-a întreprins J. Needham l-au dus la concluzia că procedeele de foraj ale chinezilor au inspirat forarea primului puţ artezian din Europa (cel de lingă Lillers, 1126); că primele sonde din sud-vestul S.U.A. au fost forate folosindu-se metode într-un fel asemănătoare vechilor metode chinezeşti; că invenţia roţilor cu zbaturi — construite în mod curent în China în sec. VIII — ar fi putut influenţa primele încercări ale europenilor în această direcţie (Barcelona, 1543); că „China trebuie să fi exercitat cu siguranţă o influenţă asupra constructorilor primelor poduri cu arcuri segmentare din Europa, cum este Ponte Vecchio din Florenţa (1354); că „astronomia modernă utilizează, nu coordonatele eliptice greceşti, nici măsurătorile azimu-tale arabe, ci sistemul ecuatorial chinez“; iar în ce priveşte invenţia tiparului, savantul englez este categoric: „Eu sînt convins că Gutenberg cunoştea tiparul chinez cu caractere mobile, măcar din auzite".
Creşterea viermilor de mătase, războiul de ţesut acţionat de apă şi maşinăriile de filatură a mătasei au fost aduse în Europa din China. Obţinerea porţelanului a fost impulsionată de modelul porţelanurilor chineze54 pe care însă europenii n-au ajuns niciodată să le egaleze în calitate. Roaba (care în Bizanţ apare abia în sec. VIII), harnaşamentul cu tracţiune pectorală al cailor (adus în Europa de popoarele slave şi germanice); orologiul mecanic (construit în Europa prin anul 1300, deci cu mai bine de două secole după cel din Kai-
53	Pavilionul bujorilor a fost „prima piesă tradusă într-o limbă europeană" — căreia apoi i-au urmat în sec. XIX numeroase altele (cf. Kate Buss).
54	Primele experienţe în acest sens, ale lui J. F. Botger, datează din 1705.
372
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
feng); dispozitivul de etanşare a compartimentelor de pe nave, sînt toate de aceeaşi origine. Invenţia hîrtiei (105 e.n.) va fi difuzată în lumea arabă — unde prima manufactură datează din anul 715, — în Siria, în Egipt (unde va înlocui papirusul), în Maroc, apoi în Spania (unde prima manufactură este menţionată în 1150), în sudul Franţei, apoi în restul Europei55. Podurile arcuite, podurile suspendate cu lanţuri (în 1675 ruşii aduc ingineri chinezi să le construiască poduri), tehnologia perfecţionată a fierului şi a oţelului, busola şi cunoaşterea principiilor deviaţiei magnetice, pulberea, umbrela pliantă, scaunul purtat închis (palanchinul), tehnica decorării textilelor cu desene tipărite, metoda standard de interconversiune a mişcării rotative şi a mişcării rectilineare, sînt alte contribuţii pe care chinezii le-au adus progresului tehnologic al europenilor56.
Numeroase plante, arbori şi flori provin din China: piersicul şi portocalul (acesta din urmă, adus de arabi în Europa în sec. XI); caisul şi lămîiul (ultimul, tot de arabi adus, în sec. XIII); crizantema şi camelia, azaleea şi bujorul. Din China a fost adusă şi sămînţa de soia. Ceaiul menţionat ca băutură obişnuită în China încă din anul 264 e.n. — a fost adus în Europa în secolul al XVII-lea.
în domeniul ştiinţelor medicale57, de o deosebită importanţă este tehnica imunizării, de certă origine chineză. Vaccinarea antivariolică (prin inocularea virusului din pustula variolică în nara bolnavului) era de uz curent în China în mod sigur în sec. XVI—după tradiţie, chiar din sec. XI; de unde, prin Turcia, a ajuns să fie practicată de europeni la începutul secolului al XVIII-lea (pentru ca în 1796 Edward Jenner să pună la punct vaccinul antivariolic). Gimnastica medicală a fost de asemenea inspirată de exemplul chinezilor. Practica tot mai largă în toată lumea a tratamentului prin acu-punctură este o altă contribuţie importantă a medicinei chineze. — Influenţe ale ştiinţei chineze se pot identifica în fizica europenilor din sec. XVIII, — în dezvoltarea teoriei ondulatorii; sau în cunoştinţele de bază ale fenomenului magnetismului. De asemenea, în astronomia practică, precum şi în adoptarea coordonatelor ecvatoriale chineze de către părintele astronomiei moderne Tycho Brahe, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, şi care de atunci n-au mai fost abandonate. „în ceea ce au ele modern, ştiinţele experimentale ce se dezvoltă începînd din secolul al XVI-lea se acordă cu concepţiile chineze, absente în tradiţia occidentală (magnetism, noţiunea de cîmp de forţă, ideea de vîrtej corpuscular, ideea propagării prin unde, logica combinatorie, concepţia unei totalităţi organice şi a autoreglării organismelor)" (J. Gemet).
Începînd din sec. XVI, descrierile de călătorie ale misionarilor iezuiţi în China au dat europenilor sugestii de inovaţii şi de reforme sociale funda-
55	După Coreea şi Japonia (610), prin arabi manufactura hîrtiei este difuzată la Bagdad (795), Cairo (900), Fez (1100); apoi în Spania şi Sicilia (1150), Herault în Franţa (1198), Fabriano în Italia (1278), Bologna (1293), etc. Mai tîrziu, manufactura hîrtei este atestată în Suedia (pentru prima oară în 1532), la Orlat-Sibiu (1534), Braşov (1539), Moscova (1576), ş.a.m.d. (cf. Fr. Carter).
56	Unele din acestea vor fi fost probabil invenţii independente; sau, cel puţin, transmiterea lor europenilor de către chinezi nu poate fi încă ferm dovedită. Incontestabilă însă este prioritatea Chinei în toate invenţiile enumerate mai sus, precum cunoscute sînt şi căile de comunicaţie pe care ele puteau ajunge în Europa.
67 „Este sigur că studiul pulsului şi descoperirea empirică a maladiilor de carenţă în China au influenţat gîndirea ştiinţifică, începînd din secolul al XVII-lea pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea“ (J. Needham).
APORTUL CHINEI ÎN DOMENIUL CIVILIZAŢIEI ŞI AL CULTURII
373
mentale. în secolul al XVIII--lea continuă să apară în Franţa asemenea opere descriptive de mari proporţii: una în 16 volume, alta în 34. — Ştiinţa demografică modernă s-a născut urmînd exemplul Chinei: Vauban îl sfătuia pe Ludovic al XlV-lea să procedeze după exemplul chinezilor la recensămîntul populaţiei58. Economia politică a fost impulsionată de gîndirea fiziocraţilor (F. Quesnay, R. F. Turgot etc.) care, ţinînd seama de importanţa acordată de statul chinez agriculturii, au subliniat preeminenţa producţiei agricole faţă de activitatea industrială sau comercială. — în filosof ie, influenţa chineză în gîndirea lui Leibniz este indubitabilă. Filosoful german întreţinea legături strînse cu iezuiţii din China. Concepţia sa despre ierarhia şi ordinea prestabilită a monadelor evocă imediat concepţia neoconfuciană despre acel principiu imanent, inerent oricărei fiinţe, de ordine şi de armonie universală (Zi).
Nici în procesul de formare a gîndirii politice moderne europene influenţa Chinei n-a fost absentă. „Secolul luminilor44 s-a servit de exemplul Chinei în lupta sa contra bisericii, a privilegiilor şi abuzurilor feudale, găsind în realitatea chineză modelul unui stat civilizat şi prosper, fondat pe raţiune şi pe dreptul natural. „Ceea ce au cunoscut mai mult chinezii, ceea ce au cultivat mai mult, ceea ce au perfecţionat mai mult este morala şi legile44 — spunea Voltaire. In Franţa, instituirea sistemului de examene pentru angajarea şi avansarea funcţionarilor publici (recrutaţi, după revoluţia franceză, din toate clasele sociale) a fost o măsură inspirată de modelul Chinei. Totodată, secolul al XVIII-lea a fost şi epoca de mare prestigiu în Europa a artei chineze. Adoptarea sau imitarea arhitecturii şi grădinilor chineze, a mobilelor, picturilor şi porţelanurilor chineze au contribuit la rafinarea gustului artistic; iar cultul chinezilor pentru natură, cunoscut şi apreciat acum de europeni prin produsele lor artistice, a contribuit la exaltarea sentimentului naturii pe care îl va promova şcoala romantică.
58 Primele recensăminte ale populaţiei au loc în Canada franceză în 1665, iar |n Suedia, în 1749.
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA JAPONEZĂ
Ţara şi poporul. Perioadele istoriei Japoniei. • Organizarea socială.
•	Agricultura. Meşteşugurile. Comerţul. • Războinicii samurai. • Drep* tul şi instanţele judecătoreşti. • Alimentaţia. îmbrăcămintea. • Locuinţa.
•	Ciclul vieţii omului. • Tradiţii religioase. Sanctuarele. • Ştiinţele na* turii. Medicina. • Arta japoneză. • Arhitectura şi sculptura. • Pictura.
•	Limba. Literatura. • Matsuo Basho. • Muzica. Teatrul. • Europa şi cultura japoneză.
ŢARA ŞI POPORUL. PERIOADELE ISTORIEI JAPONIEI
Japonia1 prezintă cazul unei civilizaţii care s-a constituit prin masive împrumuturi, aproape în toate domeniile,—şi în primul rînd, din cultura mult mai veche a Chinei. O vie dorinţă de cunoaştere, o deosebită perspicacitate şi acuitate, un spirit pragmatic disciplinat şi organizat, un ataşament ferm de tot ceea ce este practic au fost caracteristicile intelectuale ale japonezului de-a lungul întregii sale istorii. Cu aceste date proprii, împrumuturile au fost asimilate şi personalizate, modificate şi adaptate unor condiţii obiective şi unor exigenţe subiective, tradiţiilor şi structurii mentale proprii. Rezultatul a fost: un organism cultural de o inconfundabilă originalitate.
Procesul s-a efectuat în condiţii grele. Mai întîi geografice. Suprafaţa totală a ţării (377 400 km2) — din care nici 15% nu este cultivabilă, pădurile ocupînd 70% — este distribuită în peste 500 de insule locuite, cele mai mari şi mai importante fiind patru (Hokkaido, Honshu, Shikoku şi Kyushu). Cu munţi vulcanici care depăşesc 2 500 m (Fujiyama are 3 776 m); cu peste 50 de vulcani activi; cu trei-patru cutremure în medie înregistrate zilnic şi cu nouă-zece taifunuri într-un an; cu variaţii mari de climă, tropicală vara şi glacială iarna; cu furtuni şi inundaţii, cu musoni şi cicloni care în regiunile de coastă înghit sate întregi, — Japonia nu este, hotărît, dintre ţările generos dăruite de natură.
Fauna este destul de săracă: urşi, vulpi, maimuţe, bursuci; iar animale domestice — întrucît abia 2,5% din suprafaţa ţării poate fi destinată păşunatu-lui — sînt foarte puţine. Porcul şi oaia vor rămîne, pînă foarte tîrziu, necunoscute aici; încît interdicţia buddhistă de a se consuma carne nu a întîmpinat dificultăţi prea mari în Japonia... în schimb flora este bogată. Bambusul îşi găseşte şi azi nenumărate întrebuinţări; iar peştele (peste 1 200 de specii) şi cele 700 de varietăţi de alge marine asigură o apreciabilă bază alimentară.
Unitar şi omogen azi, poporul japonez este rezultatul unei fuziuni de elemente etnice diverse. Populaţia indigenă ainu, care la început ocupa întregul arhipelag al Japoniei, aparţine grupului etnic nord-est asiatic înrudit cu eschimoşii2. Acesteia i s-au adăugat două valuri migratorii, intrate în aria japoneză în epoca neolitică, între secolele X—V î.e.n.; primul provenind din vest, din zonele Mongoliei, Coreei şi Chinei de Nord (tipul fizic japonez este apropiat de cel mongolic); al doilea val a venit din sud, din arhipelagul malaezian şi cel indonezian. Conform tradiţiei, primul împărat Jimmu, cuceritorul şi organizatorul ţării, ar fi trăit în secolele VII—VI î.e.n., fondînd Imperiul în
1	Dai Nippon (numele dat de japonezi ţării lor); Nikon, Japan, sînt forme corupte ale cuvîntului chinez Jih-pen („locul de origine a soarelui"). Denumirea Nikon & fost întrebuinţată oficial de japonezi din anul 670; pînă atunci numele Japoniei era Yamato. Japonezii îşi numeau ţara şi cu alte nume, foarte lungi, — în realitate metafore. —Potrivit legendelor locale Japonia datează de la creaţia lumii de către cuplul divin Izanagi şi Izanami, din care descinde zeiţa Soarelui, Amaterasu.
2	Populaţia ainu, azi pe cale de dispariţie (au mai rămas aprox. 10—12 000 de suflete), trăieşte în sudul insulei Sahalin, în arhipelagul Kurdelor şi în nord-vestul insulei Yezo (cu numele actual Hokkaido).
378
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZĂ
momentul urcării sale pe tron (660 Le.n.). Dar istoricii situează domnia unui adevărat fondator al statului japonez (un şef al unui clan mai puternic din Est, care şi-a impus apoi autoritatea asupra celorlalte clanuri) abia în sec. I e.n.
în orice caz, documente scrise lipsind, preistoria Japoniei se prelungeşte pînă în sec. VI e.n., adică pînă la introducerea buddhismului (552) şi a scrierii chineze (la sfîrşitul aceluiaşi secol), fapt care a făcut posibilă scrierea primei cronici, Kojiki, în anul 712. Pînă atunci, vorbesc doar tradiţiile: despre Jimmu Tenno, primul împărat dintr-o serie neîntreruptă pînă azi (cel actual fiind al 124-lea); despre al 11-lea împărat, Suinin (29 î.e.n.-70 e.n.), care a interzis obiceiul barbar al sacrificării servitorilor la moartea stăpînului lor, înlocuindu-i cu simulacre de argilă; despre Yamato Takeru (sec. XII), cel mai popular erou din această perioadă legendară, devenit personaj frecvent în literatură şi în artă; şi despre mulţi alţii. Datele certe ale istoriei japoneze încep din momentul consemnării în scris a faptelor din timpul domniei prinţului Shotoku (572-621), om de mare cultură care a iniţiat seria de contacte directe, din ce în ce mai frecvente, cu împăraţii Chinei şi — prin învăţaţii trimişi de el oficial — cu cultura chineză. Prin importantele sale reforme Shotoku a dat ţării o organizare socială riguroasă şi primul cod de legi.
Unificarea clanurilor şi stabilirea unui stat central în Yamato sub domnia lui Kotoku (645-654) a avut loc abia în anul 646. S-a instituit atunci un nou regim, de stat centralizat guvernat de împărat. Ţara a fost împărţită în provincii dependente de guvernul central. Proprietăţile agricole private au fost declarate proprietate a statului şi toţi locuitorii au devenit supuşi ai împăratului. Pămînturile au fost distribuite de stat ţăranilor şi tot la şase ani redistribuite, ţăranii au fost legaţi de pămînt, iar nobilii de la ţară au devenit nobili de curte. Ultimii, numiţi funcţionari ai guvernului central, au monopolizat toate funcţiile superioare administrative; transformîndu-se într-o nouă castă privilegiată, li s-au acordat în uzufruct pe viaţă pămînturi scutite de impozite, pe care apoi urmaşii lor nu le-au mai restituit statului. în felul acesta s-au constituit mari latifundii private nobiliare, alături de latifundiile templelor şi ale membrilor familiei imperiale. După 594, cînd buddhismul a devenit religie de stat, clerul buddhist — care se bucura de protecţia şi sprijinul împăraţilor — a devenit o tot atît de importantă castă privilegiată.
în a doua perioadă a istoriei Japoniei (710-784), cînd oraşul Nara a devenit prima capitală permanentă a ţării3, această politică de centralizare atinge apogeul. Statul recunoaşte acum dreptul de proprietate personală asupra pămînturilor cultivabile rezultate prin defrişarea pădurilor. Nobilii şi mănăstirile însă acaparează aceste terenuri, se extind domeniile private, fiefurile — şi, odată cu aceasta, dependenţa totală a ţăranilor şi meşteşugarilor de seniorii proprietari ai domeniilor respective. în acest timp se compun primele cfonici (Kojiki în 712 şi Nihonghi în 720). Ultimul împărat al perioadei Nara, Kwammu (781-806), în 794 mută capitala în oraşul nou fondat Kyoto (rămas pînă în 1868 capitala Japoniei), căruia îi dă numele Heian-kyo („Capitala păcii şi a liniştei“).
* în anul 710. Pînă la această dată fiecare împărat îşi alegea o altă capitală. Nara a dat numele său perioadei în care oraşul a rămas reşedinţa stabilă a şapte împăraţi (din 710 pînă în 784). —Am adoptat în acest capitol cronologia mai recentă a lui M. Muccioll (1965).
ŢARA ŞI POPORUL,. PERIOADELE ISTORIEI JAPONIEI
379
Epoca Heian (794-1186) a fost, practic, perioada supremaţiei absolute a celei mai ilustre familii a ţării, Fujiwara, care, înrudindu-se prin căsătorii cu membrii familiei imperiale, a acaparat bogăţii imense şi posturile cele mai importante în stat. Autoritatea împăratului a rămas pur formală. A fost o perioadă tulbure, de rivalităţi şi necontenite lupte între marile familii nobile, de anarhie şi de răscoale populare. Fiecare mare nobil îşi organiza o armată proprie — şi astfel a apărut clasa războinicilor de profesie (samurai). Rivalităţile şi conflictele se concentrează în jurul a două mari familii, ambele de descendenţă imperială, Taira şi Minamoto4. Către mijlocul sec. XII familia Taira (sau Heike) devine atotputernică, guvernînd 30 de provincii. Dar în 1185 clanul Taira este învins şi masacrat de Yoritomo (din familia Minamoto), care îşi creează apoi un guvern civil propriu (Bakufu) la Kamakura.
Perioada Heian (în care a luat fiinţă şi importanta sectă buddhistă Tendai) este considerată epoca clasică a vechii civilizaţii japoneze. Cultura era considerată acum un privilegiu al aristocraţiei, căreia îi era rezervat în exclusivitate accesul la toate şcolile existente în Japonia. Toate producţiile literare ale acestei culturi rafinate s-au născut în ambianţa curţii imperiale; ambianţă în care în 1004 a apărut şi capodopera prozei clasice japoneze, romanul Genji Monogatari.
Cu perioada Kamakura (1186-1330) începe era politică a militarilor bushi. Yoritomo este numit de împărat „generalissim" (shogun). Funcţia aceasta va deveni ereditară, întreaga putere reală în stat o va deţine shogun-ul, suveranul de fapt, — împăratul urmînd să rămînă, timp de aproape şapte secole (pînă în 1868), suveran de drept, domnind dar nu guvernînd. Shogun-ul îşi organizează la Kamakura — a doua capitală a ţării —un guvern propriu, o administraţie centrală cu trei ministere: al administraţiei civile, al justiţiei şi al treburilor militare (inclusiv de poliţie). Cu shogunatul începe — şi cu acest sistem politic dualist se va termina — epoca feudală a Japoniei. Este o epocă ce exaltă spiritul militar, cultul trecutului, lealitatea, forţa morală, curajul, onoarea de castă, spiritul de sacrificiu. La curtea din Kamakura — care rivaliza în bogăţie şi strălucire cu cea din Kyoto — muzica, poezia şi literele cad în dizgraţie; în schimb se dezvoltă o concepţie de viaţă energică, militaristă, la antipodul sentimentalismului rafinat predominant la curtea imperială.—Alte evenimente importante din această perioadă: un călugăr reîntors din China fondează (în 1191) secta buddhistă Zen; acelaşi călugăr a introdus în Japonia şi ceaiul; iar ceva mai tîrziu (în 1274 şi 1281) două invazii ale mongolilor sînt respinse de japonezi, cu imense pierderi pentru invadatori. Cu această ocazie veneţianul Marco Polo, ajuns înalt demnitar la curtea lui Kubilai Khan, vorbeşte cel dintîi europenilor despre Japonia.
în 1338 este numit shogun un membru al familiei Ashikaga, care va da numele unei lungi perioade, cuprinsă între anii 1393—1573.
Epoca Ashikaga-Muromachi este perioada de consolidare a feudalismului japonez. în cei aproximativ 240 de ani care au urmat ţara a avut parte doar de o foarte scurtă perioadă de pace. Shogunii Ashikaga-Muromachi îşi mută guvernul lor civil (Bakufu) la Kyoto, privează de proprietăţi nobilimea de la curtea imperială, iau în mîna lor însăşi administraţia curţii, curtea este adusă într-o stare de reală mizerie, în timp ce militarii invadează literalmente
4	Clanul Minamoto s-a ramificat apoi în numeroase familii (Ashikaga, Tokugawa, Nitta, Kitabatake, etc.) care au jucat un rol de prim-plan în turbulent a istorie a acestei epoci şi a celei următoare.
380
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
capitala. Perioada Ashikaga este însă şi o eră de avînt cultural. Poezia şi literele în general nu mai sînt un apanaj al aristocraţiei, cultura este difuzată pe o scară largă, artele de asemenea, mai ales în urma contactelor tot mai intense cu China epocii Ming. Dar artele sînt acum mult influenţate şi de concepţiile sectei Zen, ai cărei călugări au contribuit şi la elaborarea codului de onoare, nescris, al militarilor, numit Bushiclo („Calea războinicului44).
In 1473 un shogun construieşte „Palatul de Argint44, una din marile capodopere ale arhitecturii japoneze; iar din 1425 încep să se organizeze periodic expoziţii de flori Ikebana, promovîndu-se astfel această artă tradiţională atît de caracteristică spiritului japonez. Europenii încep — din 1542 — să pătrundă în Japonia; mai întîi negustorii portughezi, care aduc cu ei primele arme de foc, învăţîndu-ipe japonezi să le fabrice şi să le mînuiască. Apoi, şapte ani mai tîrziu, iezuitul Francois Xavier. Misionarii aparţinînd ordinului său vor aduce în Japonia nu numai creştinismul, ci şi cunoştinţele europenilor în materie de astronomie, de cartografie şi de medicină, contribuind considerabil la progresul cultural al ţării.
Unei perioade de anarhie, războaie civile şi distrugeri — cea mai întunecată din istoria Japoniei, căreia istoricii japonezi i-au dat numele de Sengoku („Ţara în luptă44) — îi urmează lunga epocă Tokugawa (1603-1868), după numele familiei sub autoritatea căreia shogunatul ajunge la apogeul puterii.
Shogunii Tokugawa îşi mută capitala la Yedo care, dintr-un mic sat de pescari, devine un oraş splendid, centrul politic al ţării (continuînd ca atare sub numele Tokyo — „Capitala Răsăritului44), şi totodată un înfloritor centru comercial şi cultural. Japonia este acum unificată şi pacificată, mecanismul administrativ al vechiului sistem Bakufu este perfecţionat, confucianismul devine religie de stat, clasa militarilor bushi ia înmînă întreaga putere politică, — în timp ce familia Tokugawa (care va deţine timp de două secole şi jumătate puterea) poseda un sfert din suprafaţa ţării. Restul teritoriului era con-cedat, în schimbul fildelităţii absolute datorate familiei shogun-ului, seniorilor daimyo (care domneau pe teritoriile lor cu o autoritate tiranică, absolută), precum şi oamenilor de arme în serviciul lor (samurai).
în 1640 au fost expulzaţi toţi europenii din Japonia. Comerţul a fost autorizat numai cu chinezii şi olandezii. în 1637 sghogun-ul a interzis navelor japoneze de a se îndepărta de arhipelag. A interzis tuturor japonezilor să părăsească ţara, precum şi japonezilor rezidenţi în străinătate de a se reîntoarce în patrie. Cu aceasta, Japonia s-a claustrat în insularitatea sa timp de două secole şi jumătate, — fapt care a silit-o să îşi cultive exclusiv propriile sale tradiţii de civilizaţie şi cultură, tăindu-i în schimb orice legături, orice contacte cu lumea din afară, cu progresele care se realizau în acest timp în alte ţări. Un scurt interval de mai puţin de două decenii, perioada numită Genroku— „a bătrînilor44 (1688-1704), a permis — datorită introducerii unor cărţi olandeze—-răspîndirea unor cunoştinţe europene de medicină, botanică şi astronomie, însemnînd totodată şi un moment de strălucită activitate artistică.—în 1846, cîteva nave de război americane apropiindu-se de capitală pretind Japoniei să-şi deschidă porturile şi să reia legăturile comerciale. După opt ani de presiuni şi refuzuri obstinate Japonia cedează.
Politica shogunală de izolare a ţării, exploatarea nelimitată şi abuzurile daimyo-ilor, parazitismul şi aroganţa samurailor, rezistenţa şi răscoalele interne, au grăbit răsturnarea regimului feudal. Cu instaurarea guvernării Meiji („Guvernarea luminată44) din perioada 1868-1912, puterea politică revine
ORGANIZAREA SOCIALĂ
âât
Element decorativ de lemn din apropiere de Miyavijima, Japonia
(sec. XVII)
efectiv, după aproape şapte secole, în mîinile împăratului, care îşi transferă capitala de la Kyoto la Yedo (Tokyo). Este preludiul formării unui stat modern şi al unei civilizaţii deosebit de prospere.
ORGANIZAREA SOCIALA
Primele urme de civilizaţie în Japonia datează de la sfîrşitul neoliticului (care aici se prelungeşte pînă prin sec. VI î.e.n.). Sînt movile funerare acoperind un dolmen şi conţinînd vase de ceramică asemeni celor chineze, statuete de lut ars — cu expresii grimasante, spre a speria şi alunga spiritele rele,— săgeţi, armuri, coifuri, harnaşamente cu elemente de fier sau de bronz (provenind din China sau din Mongolia), precum şi diferite obiecte de os, corn, pietre semipreţioase, — amulete socotite că ar fi înzestrate cu puteri magice.
Analele chineze din secolele I—III e.n.5 dau primele informaţii — nu lipsite uneori de detalii colorate, pitoreşti — asupra Japoniei. Existau aici la acea dată peste o sută de „regate“ (clanuri) independente. Oamenii cunoşteau meşteşugul ţesutului, îşi tatuau faţa şi corpul, aduceau din China săbii, oglinzi, bijuterii, mătăsuri. Şi relatările analelor continuă: „La adunări nu făceau deosebiri între sexe. Obişnuiesc să umble desculţi. îşi arată respectul aple-cîndu-se pînă la pămînt. Se zice că sînt mari băutori. Toţi bărbaţii de rang
5	Raporturi sporadice eh in o-japoneze s-au verificat încă din sec. III î.e.n.
CULTURA $1 CIVILIZAŢIA JAPONEZĂ
382
înalt au patru sau cinci soţii; ceilalţi, două sau trei. Femeile sînt credincioase şi nu sînt geloase. Furtul şi jaful sînt necunoscute. Femeile şi copiii celor care calcă legile sînt sustraşi cu forţa familiilor lor; iar cînd crima este gravă, familia vinovatului este suprimată. în timpul doliului membrii familiei postesc, plîng şi se tînguiese, în timp ce prietenii vin la ei să cînte şi să danseze. Ei plătesc un om pe care-1 numesc «paznicul doliului». Acestuia nu îi este îngăduit să se pieptene, să se spele, să mănînce carne sau să se apropie de femei. Cînd cei bogaţi sînt loviţi de boală sau de vreo nenorocire, ei socotesc că de vină e «paznicul doliului » care nu şi-a respectat îndatoririle, şi îl omoară“ (ap. G. B. Sansom).
Societatea japoneză era în primele timpuri constituită în clanuri, comunităţi de familii avînd un strămoş comun şi venerînd zeul tutelar al clanului. Paralel cu clanurile, alte comunităţi formau corporaţiile (de agricultori, ţesători, pescari, olari, ghicitori, ş.a.m.d.), care uneori erau independente de clan şi egalîndu-1 în importanţă. Clanul cel mai puternic era clanul imperial. Căpetenia acestui clan însă nu guverna direct, ci prin intermediul altor căpetenii de clanuri — care deţineau, ereditar, diferite funcţii înalte, administrative, sacerdotale sau militare. Urma mica nobilime, oameni liberi care aveau dreptul să aibă un nume de familie (ceea ce nu puteau avea membrii corporaţiilor sau sclavii). După agricultori şi membrii celorlalte comunităţi profesionale, pe ultimul loc se aflau sclavii, puţin numeroşi (aproximativ 1,5% din populaţie), în majoritatea lor provenind din prizonierii de război.
împăratul — „Stăpînul Suprem “ — se proclama descendent din zeiţa-Soare Amaterasu6 şi ca atare era şi şeful suprem al cultului. Pe aceste considerente de prestigiu îi recunoşteau şi celelalte clanuri supremaţia şi autoritatea. O autoritate dealtminteri limitată, dar — în principiu — niciodată contestată. Ceea ce urmăreau marile familii în anumite momente ale istoriei Japoniei era, nu să-l înlăture pe „Fiul Ceruiui“, ci să-l domine, să-i îngrădească şi să-i controleze puterea. Ca urmare, spre a-şi consolida poziţia „împăratul Ceresc“ căuta să-şi sporească tezaurul personal cît mai mult, cu venituri provenite din tribut, din comerţ şi din monopolul asupra produselor diferitelor corporaţii care erau ataşate Casei imperiale7.
Nobilimea se împărţea în categoria celor care pretindeau că descind din zei şi împăraţi (kughe), şi aristocraţia militară a seniorilor feudali (idaimyo), bogaţi şi puternici, dar dispreţuiţi de cei dintîi ca „parveniţi^. în diferite epoci — şi pînă în zilele noastre — aceştia din urmă deţineau cele mai importante funcţii în stat. Un daimyo era asistat în toate ocaziile de samurai, războinicii pe care el îi întreţinea în castelul său. Pregătirea lor militară şi funcţiile pe care le deţineau, codul onoarei şi al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru împărat îi apropie pe samurai de cavalerii europeni din Evul Mediu — dar cu deosebirea, în primul rînd, că din codul
ţ
6	Originea divină a împăiatului era pentru japonezi o dogmă necontroversată de nimeni (cf. B. H. Chamberlain); de unde, titlurile — de origine chineză — care i se dau: „Fiul Cerului", „împăratul Ceresc", „Stăpînul Suprem". Japonezii îl numesc tenno. Terme -nul-epitet mikado folosit de europeni (iar de japonezi, numai în poezii şi în ocazii solemne excepţionale) derivă din mikoto („august") — titlu de onoare pe care vechii japonezi îl dădeau zeilor şi primilor împăraţi.
7	Potrivit tradiţiei, originea familiei imperiale nipone datează din anul 600 î.e.n^.; în realitate, vechimea ei nu trece dincolo de anul 400 e.n. în orice caz, este cea mai veche familie domnitoare din lume.
AGRICULTURA. MEŞTEŞUGURILE. COMERŢUL
383
samurailor lipsea atît articolul idealului religios, cit şi cel al galanteriei. Inaptă pentru o activitate civilă, ameninţată ele mizerie, categoria samurailor cînd nu a mai trebuit să lupte a devenit total anacronică după prăbuşirea regimului feudal (1868).
în perioada Tokugawa (1603-1868) s-au stabilit cu precizie ierarhia şi organizarea societăţii feudale. Marii proprietari daimyo erau în număr de 226, împărţiţi în trei clase. Samuraii — o jumătate de milion, către sfîrşitul perioadei — depindeau o parte de shogun, alta de un daimyo. Nu puteau să-şi schimbe reşedinţa, nici să se căsătorească cu cine voiau. Urmau celei trei clase „inferioare44 — agricultorii, negustorii şi meşteşugarii (împreună cu cei de alte profesiuni). După ei, veneau oamenii dispreţuiţi şi cu care ceilalţi nu puteau contracta căsătorii; erau cei ce practicau ocupaţii „impure44: măcelarii, tăbăcarii, gunoierii, groparii, ş.a. Pe ultima treaptă erau „neoamenii44— cerşetorii — care însă, spre deosebire de categoria precedentă a celor „impuri44, nu erau condamnaţi să rămînă din tată-n fiu „neoameni44. Puteau lucra dacă erau angajaţi de cei aparţinînd uneia din cele trei clase „inferioare44.
AGRICULTURA. MEŞTEŞUGURILE. COMERŢUL
în economia vechii Japonii agricultura deţinea un loc cu atît mai important cu cît suprafaţa eultivabilă a ţării era extrem de redusă. Probabil că acesta era şi motivul pentru care, în ierarhia socială a îndelungatei perioade feudale, ţăranul ocupa imediat locul după aristocraţia rurală şi samurai, înaintea meşteşugarilor şi a negustorilor.
Cerealele cultivate erau în număr (stabilit) de cinci: orez, grîu, orz, mei şi fasole. Pînă în secolul al XV-lea orezul era pentru ţăran un aliment
Culegători de orez. Xilografie de Moronobu (1684)
consumat numai la marile ocazii; după care, a devenit aliment de bază8. Dar desele calamităţi naturale — în primul rînd seceta sau ploile prea abundente — creau mari dezechilibre economice şi numeroase victime ale foametei. în 1259, numai în oraşul Kyoto au fost peste 43 300 de morţi de foame.
8	în sec XVI erau cultivate în Japonia 12 varietăţi de grîu, tot atîtea de orz şi 96 de soiuri de orez.
384
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
Fierari japonezi. După o stampă de Holuisai
Meşteşugurile, care se transmiteau din tată-n fiu, erau practicate ca apanaj al unei familii, iar nu neapărat în cadrul unei corporaţii. între acestea, cum în Japonia materia primă cea mai mult folosită era lemnul, un loc important îl deţineau tăietorii de pădure, dulgherii, tîmplarii şi cei ce se dedicau producţiei casnice a hîrtiei. Tradiţia atribuie importarea hîrtiei pentru prima dată în Japonia unui călugăr coreean, în anul 610; dar se pare că hîrtia era produsă aici încă dinainte. în principal, se fabrica (fiecare regiune dezvoltîn-du-şi tehnica sa proprie) din scoarţa unor specii de duzi, fiartă, spălată, tratată cu potasiu extras din cenuşă şi cu clei vegetal. Tăierea scoarţei în lungul fibrelor şi îmbinarea lor într-un anumit fel dădea hîrtiei o deosebită frumuseţe şi rezistenţă. De unde, nenumăratele întrebuinţări pe care le găsea hîrtia în Japonia: din hîrtie se confecţionau paravane, pereţi despărţitori glisanţi, lanterne, batiste; tratată spre a deveni translucidă ţinea loc de geam, garderobe, umbrele, mantale impermeabile, perne, tapete, ambalaje ultrarezistente, sfori şi frînghii, etc.
Una din cele mai vechi corporaţii din Japonia era cea a artizanilor de lacuri, —- a căror tehnică extrem de complicată a ajuns să realizeze aici, graţie unei uimitoare abilităţi manuale, adevărate opere de artă, în concurenţă cu cele chinezeşti. — Meşteşugarii metalurgişti s-au ilustrat în mod deosebit începînd din secolul al XH-lea, în fabricarea săbiilor, precum şi în turnatul unor gigantice statui de bronz: cea din Kamakura, realizată în anul 1252, are o înălţime de aproape 15 metri ! — Dintre meşteşugurile cele mai caracteristice civilizaţiei japoneze şi duse la culmi neîntrecute de nici un alt popor trebuie amintite în special cel al ţesutului mătasei, cel al broderiilor de extremă fineţe, cel al confecţionării evantaielor9, şi — de cea mai mare importanţă
9	Evantaiul este menţionat în cele mai vechi anale ale Japoniei (din sec. VIII). Japonezii au inventat evantaiul pliant, pe care apoi l-au adoptat şi chinezii în epoca Ming (1308-1644).
RĂZBOINICII ŞAMURAI
385
domestică în viaţa de toate zilele — al lucrării diverselor specii de bambus. Din bambus — ai cărui muguri fragezi erau un aliment excelent, foarte răspîn-dit şi ieftin, — se făceau şarpante uşoare la case, conducte de apă, storuri, bastoane, scaune şi mese, scări, arcuri şi săgeţi, pălării, baraje, submarine pentru pescuit, garduri şi uşi, parchete, lăzi şi cutii, beţe servind drept furculiţe, frigări, colivii pentru păsări, năvoade, cercuri de butoaie, cuie, site, obloane şi jaluzele, polonice, flaute şi trompete, evantaie şi vaze de flori, piepteni, jucării, sandale, învelitoare impermeabile, cabluri pentru bacuri, poduri peste pîraie, ete>, etc.
Cele şapte secole de regim feudal10 au impus sistemul unei economii închise, împiedicînd considerabil dezvoltarea comerţului. Alte impedimente în acest sens mai erau şi legile, dispoziţiile şi numeroasele interdicţii vexatorii, monopolurile, privilegiile unor corporaţii, lipsa drumurilor şi a podurilor, bandele de tîlhari, barierele pe care fiecare daimyo le impunea pe domeniul său; şi — mai grav decît celelalte cauze — edictul din 1637, care, interzicînd timp de aproape trei secole ieşirea din ţară a japonezilor, limita enorm activitatea comerţului maritim.
Comerţul interior era activ — mai ales pînă în 1637. Asociaţiile de negustori se puneau sub protecţia — dealtfel bine remunerată — a marilor lor clienţi. Marile temple, mănăstirile şi nobilii feudali posedau porturi întregi. Din aceste porturi, navele mici (puţind însă transporta pînă la 100 de oameni), construite din lemn de camfor care nu putrezea, atingeau coastele Coreei şi ale Chinei; în timp ce navele mai mari — cu pînă la 300 de persoane la bord — cabotau de-a lungul coastelor japoneze.
Exportul japonez consta în principal din aur, argint şi perle, lemn de pin şi cedru, obiecte de artă şi artizanat. Foarte căutate erau armurile şi armele japoneze, mai ales săbiile artistic lucrate. La întoarcere navele aduceau cai şi oi (rarităţi în Japonia), piei de tigru şi de panteră, ceai, parfumuri şi leacuri, ţesături de mătase şi lemn de santal, porţelanuri şi jaduri, picturi şi cărţi, precum şi — în mari cantităţi — monede de aramă11. Astfel că, în momentul cînd primii europeni, negustorii portughezi, au debarcat în Japonia, au găsit aici parteneri versaţi.
RĂZBOINICII SAMURAI
Vorbind despre viaţa şi civilizaţia japoneză, despre o societate militaristă într-un asemenea grad, nu poate fi omis capitolul despre războinici şi războaie — atît de numeroase în istoria ţării, războaie fie interne, fie duse în exterior12.
La începutul perioadei feudale (sec. XII) războinicii provenind din rîn-durile ţăranilor erau puţini. Şefii lor, samuraii, erau stăpînii satelor respec-
10	Cele dintîi forme statale de tip feuda] au apărut aici în sec. IV e.n.; pentru ca în secolele VII—VIII relaţiile feudale să devină forma economico-socială dominantă în Japonia,
11	Căci primele monede bătute în Japonia datează abia clin 1587.
13	Războaie soldate cu victoriicontra Chinei (1895), a Rusie i (1904), a Coreei pe care au şi anexat-o (1910), sau contra Germaniei, a cărei bază navală din Tsing-Tao japonezii au distrus-o în 1914.
25 — Istoria culturii şi civilizaţiei
386
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
tive şi vasalii direcţi ai shogunului. Două secole mai tîrziu, samuraii erau exclusiv şefi militari, fie ai guvernului shogunal, fie ai curţii imperiale. Sub comanda lor se aflau luptătorii călări şi pedestraşii, desculţi, — aceştia devenind corp important de infanterie13 numai după introducerea archebuzei şi a armelor de foc de către portughezi, în 1543.
Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate necondiţionată şi asistenţă militară imediată; după care, fireşte, erau numaidecît larg recompensaţi. Codul războinicului (în practică, nu totdeauna respectat) mai exalta şi ideea de onoare, de respect faţă de cuvîntul dat, de sacrificiu pentru suzeran, şi de dispreţ total faţă de moarte. Mulţi samurai îşi sfîrşeau viaţa în mănăstiri, deşi codul lor ignora idealul religios sau cel al eurteriiei, Esenţa codului războinicilor rămînea sensul datoriei. Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai tîrziu spre a demonstra credinţa faţă de stăpîn, sau spre a protesta contra conduitei nedrepte a unui superior direct, în secolul al XlII-lea sau al XIV~lea a apărut obiceiul numit vulgar harakiri (ceea ce înseamnă: „a-ţi spinteca burta44), sau cu un cuvînt mai elegant, derivat din chineză seppuku. Act voluntar în situaţiile indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu cînd, ca o favoare ce li se făcea samurailor, aceştia erau condamnaţi la moarte14.
Samuraii cei mai bogaţi posedau reşedinţe vaste, putîndu-i adăposti şi pe vasalii lor, şi pe războinici. Fortăreţele erau construcţii provizorii; abia în secolul al XVI-lea s-au construit castele fortificate din piatră, asemănătoare ca stil celor europene. în război, samuraiul — călărind un cal încărcat cu har-naşamente grele şi cît mai somptuoase — purta o armură făcută din plăci de fier articulate, coifuri de fier bogat decorate, încălţăminte din piele de urs, un arc mare şi tolba cu săgeţi, iar la brîu un pumnal şi una sau două săbii. Nu puteau lipsi din echipamentul unui samurai un steag şi un evantai de care samuraiul se servea pentru ca gesturile lui să apară cît mai marţiale cînd da ordine trupei. Luptătorii simpli (bushi) erau echipaţi mai uşor, desculţi sau cu sandale uşoare de papură, purtau pantaloni scurţi şi jambiere groase de cînepă şi piele, o halebardă lungă şi o sabie (unii mai aveau şi arc şi săgeţi); în fine, un scut de lemn, mare şi foarte greu. De la pomposul comandant extrem de luxos echipat şi pînă la pedestraşul desculţ şi înarmat cu ce găsea, echipamentul şi armamentul unei armate japoneze erau cît se poate de variate.
Pînă la invazia (respinsă de japonezi) a mongolilor, din 1274, războiul era conceput de japonezi ca o ocazie pentru a-şi dovedi bravura personală. înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la luptă singulară un războinic — de rang cît mai înalt — din tabăra adversă. Apoi idealul războinicului a degenerat lamentabil. Au început să se folosească spioni, săgeţi otrăvite şi tortura prizonierilor. Războiul s-a transformat într-o oribilă vînătoare de capete: cel care aducea mai multe capete tăiate avea cele mai mari şanse de recompensă. Adeseori, în caz de înfrîngere aveau loc sinucideri colec-ive; şefii de clan obligau la acest act disperat sute de războinici, vasali şi
13	înainte de a porni la lupta războinicii se parfumau, se machiau (pentru ca duşmanul, în caz că îi va decapita, să nu-şi rîdă de ţinuta 3or „nedemnă'4) şi îşi înnegreau dinţii; un obicei care a fost abandonat abia în 1870.
14	în epoca modernă, pentru reuşita acestui spectaculos act de curaj -— totdeauna deosebit de apreciat de japonezi — sinucigaşul era asistat de un prieten care urma să-l decapi-' teze numaidecît.
DREPTUL ŞI INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
387
servitori. In unele cazuri, spre a fi de exemplu urmaşilor, sinuciderile erau spectaculare. Prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un poem de adio — care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreună cu capul sau cu cenuşa prizonierului. O ceremonie religioasă era oficiată în cinstea celor căzuţi în luptă. Familia samuraiului căzut îi înscria numele pe o tăbliţă, păstrată apoi pe altarul casei; iar în grădină, sub o piatră de mormînt, în locul corpului său rămas pierdut pe cîmpui de luptă îngropări o şuviţă de păr sau un obiect drag ce aparţinuse eroului.
DREPTUL ŞI INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
în Japonia epocii prefeudale normele de drept cutumiar erau diferite de la o regiune la alta. In general, şeful familiei era acela care îşi judeca şi sancţiona membrii familiei şi servitorii. Cînd lipseau dovezi sau martori, o preoteasă--ghicitoare căzînd în transă stabilea „adevărul".
începînd din secolul al XHI-lea, cel care judeca toate cauzele era samuraiul local, potrivit unor norme stabilite de guvernul shog’unal. (Printre cele dinţii norme sînt cele emanate în 1232). Pedepsele erau în funcţie nu numai de gravitatea delictului, ci şi de poziţia socială a vinovatului: cu cît această poziţie era mai înaltă cu atît pedeapsa era mai severă. într-adevăr, acest criteriu surprinde; dar este caracteristic pentru mentalitatea japoneză aristocratică15 . .
La Kamakura, pe lingă sediul guvernului civil shogunal funcţionau două instanţe judiciare (una de procedură civilă, alta de procedură penală) pentru cauzele în care erau implicaţi nobilii sau samuraii. Oamenii de rînd erau judecaţi de seniorul local. Condamnaţii pentru delicte mai uşoare erau scoşi pentru o perioadă de timp din rîndurile comunităţii şi nimeni nu-i ajuta şi nici chiar nu le vorbea. Pentru motive mai grave vinovaţii erau excluşi de la orice drepturi civile; dispreţuiţi de toţi, izolaţi în cartiere speciale alături de leproşi, siliţi la ocupaţiile cele mai „impure45, reduşi la starea de cerşetori, rămîneau în cea mai neagră mizerie. Nu lipseau, fireşte, nici pedepsele cele mai grele, torturile sau spînzurătoarea.
S-au alcătuit încă prin anul 689 coduri de legi după modelul celor chine-zeşti, dar care s-au pierdut: S-a pierdut şi cel din 701 — cod care cuprindea norme penale, civile, constituţionale, administrative, etc. — care a rămas la baza vechiului drept japonez şi care poate fi parţial reconstituit din comentariile posterioare (din 834, din 880, etc.). După crearea statului feudal legislaţia cunoaşte trei etape: a capitularelor (1192-1477), a legilor prin care marii nobili daimyo îşi administrează singuri feudele (1477-1615) şi, după restabilirea autorităţii shogunale, a celor două faimoase coduri, unul pentru uzul nobilimii militare» altul pentru al celei de la curte. După Restaurare (1868) au fost elaborate noi coduri (avînd ca modele pe cel francez şi cel german) cu ajutorul unor experţi străini.
15	De pildă, cînd un om simplu comitea un delict grav (furt, adulter, calomnie, etc.) era Însemnat cu f ierul roşu ; dar dacă acelaşi delict era comis de un samurai, acesta putea fi condamnat chiar la exil şi la confiscarea întregii averi.
388
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
ALIMENTAŢIA. ÎMBRĂCĂMINTEA
Baza alimentaţiei — care varia, evident, după regiuni, epoci, situaţia economică şi clasa socială a respectivului japonez — era orzul, meiul şi, în mare cantitate, bobul. Orezul a înlocuit pîinea — dar numai începînd din sec. XV. La acestea se adăuga o bogată gamă de zarzavaturi10.
Carnea, interzisă de prescripţiile buddhiste, se consuma totuşi, mai ales carnea de vînat (cerb, mistreţ, iepure, viezure, capră sălbatică), inclusiv păsări — de la prepeliţe, sitari, vrăbii sau fazani, pînă la şoimi, berze şi gîşte sălbatice. Zonele de coastă ofereau din abundenţă o imensă varietate de peşti, crustacee şi alge marine. Animalele domestice aveau un rol neînsemnat în alimentaţie; boul şi oaia, extrem de rare în Japonia, au apărut foarte tîrziu; iar porcul, abia în secolul trecut. Se consumau mult ouă; în schimb japonezii nu foloseau în alimentaţia lor grăsimea, uleiul, laptele, untul sau brînza.
Fructele nu erau considerate o hrană. Zmeura, coacăza sau murele — de pildă — erau necunoscute. Mărul, părul sau piersicul au început să fie plantaţi în Japonia abia la sfîrşitul secolului trecut. Dudui japonez nu dă fructe. Varietăţile existente de prun şi cais dădeau un fruct de o calitate cu totul inferioară; cireşul sălbatic era cultivat numai pentru flori. Foarte rare erau smochinul şi viţa de vie; se cultivau în schimb portocalul şi pepenele galben. Vechea Japonie nu cunoştea nici vinul, nici berea, nici cafeaua. Băutura cea mai răspîndită a fost dintotdeauna sake, obţinută prin distilarea orezului fermentat şi avînd o tărie de 10-14° (dar putînd ajunge, prin distilare repetată, pînă la 50°).
Zahărul, importat din China începînd din sec. VIII, era socotit la început un medicament. Ceaiul, adus din aceeaşi ţară în anul 1187, a devenit peste trei secole de uz curent la toate nivelurile sociale, băut fără zahăr, rece şi în ceşti minuscule. — în Japonia consumul ceremonial al ceaiului16 17 a cunoscut o primă fază, medico-religioasă. Preoţii buddhişti din secta Zen obişnuiau să bea ceaiul spre a-i ţine trezi în timpul meditaţiilor lor nocturne. în primii ani ai sec. XIII un preot buddhist scrie un tratat Despre efectul salutar al ceaiului — care „reglementează funcţia celor cinci viscere şi alungă spiritele rele44, în timpul ceremoniei religioase care consta în pregătitul şi băutul ceaiului — după anumite reguli — credincioşii aduceau un prinos de adoraţie străbunilor, în sunet de tobe şi fum de tămîie.
în a doua fază — începută prin 1330 — nobilii daimyo obişnuiau să se reunească, într-o ambianţă de lux rafinat, să servească o masă compusă numai din rarităţi şi, la sfîrşit, să se retragă într-o mică încăpere (în „sala de ceai44 — care datează deci din această epocă), unde aristocraticul divertisment consta în a gusta şi a ghici nuanţa băuturii, încercînd să distingă între 70-100 de varietăţi de ceai. în 1594 începe a treia fază: ceremonia ceaiului — practicată şi azi — este acum codificată riguros, elaborîndu-se totodată doctrina ado-
16	Peste 50 de specii de leguminoase, cu numeroase varietăţi: 24 de cartofi, 16 de napi, 14 de castraveţi, 12 de vinete, etc.
17	Bine cunoscută în Europa si America este celebra Carte a ceaiului, a lui Okakurti Kakuzo (1862=1913).
ALIMENTAŢIA, ÎMBRĂCĂMINTEA
389
rării simplităţii şi frumosului vechii arte naţionale. Ceremonia respecta o etichetă foarte complicată, în care tot ritualul era minuţios stabilit: spălatul mîinilor, curăţatul şi aranjamentul camerei, felul anumit de a suna clopoţelul, forma cutiei de ceai şi a vasului de ars parfumuri, aranjatul florilor din vasul care stătea alături de kakemono, intrarea în casă şi ieşirea apoi în grădină a invitaţilor...
Unul din elementele tradiţiei japoneze cel mai consecvent păstrat pînă azi (dar numai în casă, sau în anumite ocazii) este costumul.
Omul din popor purta un pantalon strîns deasupra pulpei, o bluză, o vestă largă strînsă la g’ît, — totul de culoare închisă roşie, indigo sau violet. Cînd nu umbla cu capul gol — ceea ce era regula — purta o pălărie neagră asemenea unei scufii de noapte; iar în picioare (dar de obicei umbla desculţ), sandale de pai sau, pe vreme de ploaie, un fel de saboţi de lemn fixaţi — drept talpă —- pe două plăci transversale. Se purtau şi umbrele de hîrtie sau de pînză, impermeabilizate cu ulei. Femeile îmbrăcau un simplu kimono cu mineci scurte, strîns la mijloc cu un cordon îngust, şi un şorţ. Vara, la munca eîmpului, ţărăncile lucrau cu bustul gol.
Nobilii şi funcţionarii imperiali erau obligaţi să ţină seama de o anumită etichetă; mai ales în epoca Heian (sec. VIII—XII), cînd luxul în îmbrăcăminte a atins culmea. în mediul aristocratic se purta o haină foarte largă, cu mîneci atît de largi încît, cînd cel ce o purta sta cu braţele încrucişate, pulpanele mînecilor îi ajungeau pînă la genunchi; pantaloni atît de largi încît păreau o fustă; iar pe cap, o bonetă neagră, de hîrtie lăcuită sau de tifon, legată sub bărbie cu o panglică de mătase. Forma şi culoarea veşmîntului variau după rangul persoanei. Nobilii de la curtea imperială purtau veşminte cu atît mai lungi, chiar tîrîndu-lepe pămînt, cu cît erau de rang mai înalt; rang pe care î-1 indicau în primul rînd prin forma pălăriei, de care atîrna la spate un fel de tub de lemn prin care era trecut smocul lung de păr din creştet. — Din sec. XVI începe să se poarte tot mai mult kimonoul, din mătase, bumbac sau pînză, şi niciodată dintr-o singură culoare. Oamenii maturi preferau tonalităţile de albastru, gri sau brun, în timp ce tinerii, culori mai vii. Kimonoul era simplu, dublat sau vătuit — după anotimp. Era un semn de mare eleganţă să îmbraci mai multe kimonouri unul peste altul. La ceremonii, peste kimono se purta o haină de mătase transparentă, lungă pînă sub genunchi; iar la marile ceremonii, un fel de pantalon foarte larg, în care intra kimonoul, strîns pe talie cu două cordoane, legate în faţă.
Foarte complicat era costumul femeii: kimonouri multiple, pînă la 20, îmbrăcate unul peste altul; pantaloni lungi tîrîndu-se pe jos, un cordon lat ajungînd pînă sub sîni şi legat la spate, în diferite feluri — potrivit vîrstei femeii şi poziţiei sale sociale, — totul în culori acordate cu florile dominante ale anotimpului respectiv,
în casă se intra fără încălţăminte, numai în şosete de bumbac sau de mătase. Noaptea, atît femeile cît şi bărbaţii dormeau îmbrăcaţi ca în timpul zilei, seoţîndu-şi doar pantalonii şi veşmintele mai groase. O atenţie excepţională acordau femeile coafurii. Pieptenii şi acele de păr erau singurele lor bijuterii sau podoabe. Se întrebuinţau batiste de hîrtie subţire, care după o primă întrebuinţare se aruncau. Femeile, la fel ca bărbaţii din înalta societate, se pudrau şi se machiau, căutîrid să-şi facă faţa cît mai palidă; îşi dădeau cu roşu pe buze şi pe unghii, îşi depilau sprîncenele şi, asemenea războinicilor, îşi înnegreau faţa după ce se căsătoreau, cu un preparat pe bază de acetat de
390
CULTURA- ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
fier. Bărbaţii purtau barbă şi mustaţă, cu excepţia militarilor, care îşi răcleau capul, lăsîndu-şi doar o coadă, adunată coc pe creştet, — modă generalizată apoi şi adoptată de toţi bărbaţii, pînă în 1868. Notorie este, în sfîrşit, extrema grijă, din cele mai vechi timpuri, a japonezilor pentru igienă: băi aproape zilnic, calde, reci, băi de aburi, fie acasă, fie la băile publice (azi în număr ele peste 12 000, numai în Tokyo).
Întrucîtva tot dintr-un motiv de igienă s-a menţinut şi vechiul obicei — şi ca semn de respect — de a nu prezenta unei persoane un obiect ţinîndu-1 direct în mină, ci pe un evantai, sau pe palmele acoperite cu mînecile hainei.,,
LOCUINŢA
Natura geografică, a ţării, configuraţia terenului, clima, condiţiile seismice, materialul de construcţie disponibil — dar şi însuşi caracterul, gustul , ideile, geniul naţional nipon — au condiţionat şi felul cu totul original al locuinţei japonezilor.
Pînă în secolul trecut, toate casele erau din lemn.Ţara era — şi este încă— supusă foarte frecventelor cutremure, clima era foarte variabilă, materialul la dispoziţie din belşug era lemnul. Casa deci trebuia să fie cît mai simplă, mai uşoară, mai elastică, mai rezistentă; cu acoperişul de şindrilă sau de paie, mult ieşit înafară, spre a o proteja atît contra ploilor, cît şi contra soarelui puternic. La sate, casa ţăranului era o simplă baracă de lemn sau o colibă făcută din crengi şi acoperită cu un strat de lut; cu pămînt pe jos, cu încăperi despărţite prin lese de bambus sau împletituri de trestie, cu o vatră imediat la intrare; iar în fund, o altă încăpere în care dormea familia: pe paie şi pe rogojini, fără acoperitoare.
La oraş, casele populare nu difereau prea mult de cele mijlocii de la sat: pereţii din împletituri de trestie sau din uluci de bambus, uneori acoperiţi cu un strat mai gros de lut. Casa avea mai multe încăperi, dintre care cea principală eu duşumea. Alte case aveau acoperişul de şindrilă în dublă pantă, în faţă cu un şanţ de scurgere a apelor de ploaie şi cu o mică grădină. Casele nobililor şi în general ale celor bogaţi aveau o grădină mare în faţă, eventual cu un lac alimentat de un firicel de apă derivat dintr-un rîu din apropiere. Acoperişul era imens (stabilitatea casei era asigurată de greutatea acoperişului), foarte mult ieşind înafară, acoperind şi o verandă ce înconjura de jur-împrejur casa. Acoperişul era susţinut de stîlpi groşi de lemn natural şi de console suprapuse, într-o îmbinare extrem de complicată şi de ingenioasă. Stîlpii erau aşezaţi pe lespezi de piatră. Fundaţie nu exista, casa sta direct pe sol, la suprafaţă; în pămînt intrau numai stîlpii de susţinere. Podeaua întregii case., plan-şeiil.de seîndură, se înălţa cam îa un metru deasupra solului. Pereţi exteriori propriu-zişi, purtători, pereţi ficşi, pereţi continui, nu existau; în locul lor, .un ştra.t mai gros de mortar, de ipsos şan de lut era aplicat pe şipcîle de bambus puse una lîngă alta.
Interiorul tipic al unei case japoneze era (şi este şi azi) de o extremă simplitate chiar la nivelul social cel mai înalt şi de un gust artistic foarte rafinat, în timpul nopţii, casa „se compunea" (sau „se completa") cu ajutorul unor* panouri pline, de lemn, în chip de. pereţi interiori, aiunecînd în şanţuri îngus-
LOCUINŢA
391
te, asemenea uşilor glisante de.la noi; dimineaţa, pereţii-panouri se scoteau şi se aşezau într-o mică încăpere de alături, într-un fel de dulapuri. Vara, toată casa rămînea deschisă, în permanenţă; şasiurile glisante, încadrînd „pereţii44 din hîrtie groasă translucidă, decorată sau pictată, înlocuiau panourile de lemn. In interior, aceste şasiuri glisante de hîrtie „compuneau44 — după voie — camerele18. Podeaua era acoperită cu rogojini groase făcute din pai de orez, aşezate una lingă alta, fără a se lăsa distanţe între ele, şi avînd dimensiuni fixe (91 pe 182 cm). Fiecare locuinţă nobilă avea în încăperea cea mai frumoasă şi în care erau primiţi oaspeţii, tokonoma: un fel de nişă, largă de 2—3 m, adîncă de 1 m şi înălţată la 15 cm de la nivelul duşumelei, în această tokonoma se atîrna pe peretele frontal o pictură — una singură şi mereu schimbată după anotimp sau după lumina zilei — sub care era aşezat un obiect de artă si (sau) un vas cu flori, aranjate într-o rafinată compoziţie de ikebana19. Tokonoma — în care erau expuse şi tăbliţele cu numele strămoşilor — era totodată şi un fel de altar domestic.
Contemplarea florilor şi arta compoziţiei florale nu sînt pentru japonez un simplu act estetic; ci ţin de concepţia sa despre viaţă, potrivit căreia floarea repetă miracolul naturii, reproduce armonia Universului, reflectînd însuşi drumul existenţei omului, nevoia lui de linişte şi de echilibru interior. — Arta ikebana se deosebeşte, prin urmare, de felul european de aranjament al florilor în vaze si de sensurile pe care le implică acest aranjament, Florile expuse trebuie să fie foarte puţine ca număr (de obicei, cel mult trei), pentru că florile în mare cantitate ascund şi chiar anulează personalitatea şi frumuseţea florii în sine. Vazele folosite trebuie să fie cît mai simple ca formă, de o singură culoare, fără nici un decor, — tocmai pentru ca atenţia privitorului să se concentreze asupra florilor, pentru a se valorifica din plin eleganţa şi armonia compoziţiei florale, Apoi, această compoziţie foloseşte şi ramuri verzi sau uscate, frunze diferite, rădăcini, arbuşti, licheni, etc,, adăugind eventual şi pietricele sau scoici — pentru ca impresia de „natură44 şi de „natural44 să fie cît mai complexă şi mai completă. Un alt principiu ele bază în arta ikebana este asimetria — căci japonezii consideră că o aranjare simetrică şi regulată a florilor este monotonă, banală şi lipsită de eleganţă. Fiecare din elementele compoziţiei (floarea, frunza, ramul, etc.) trebuie să aibă o altă lungime şi să fie dispuse în direcţii diferite. — Bineînţeles că toate aceste norme au anumite sensuri simbolice; şi numai necunoscînd, neînţelegînd aceste sensuri un european poate rămîne la impresia falsă că s-ar afla în faţa unui artificiu de rafinament estetizant.
Casa japoneză n-avea mobile fixe; nici paturi, nici mese, nici scaune, nici dulapuri. Mîncarea era servită pe măsuţe joase sau pe tăvi de lac; locul scaune-
18	Pînă în sec. XY locul acestor şasiuri era ţinut de paravane pliante, verticale, montate pe picioare de lemn.
19	La început, arta compoziţiei florale in vaze de interior purta numele de kado (— „ca» lea florilor", calea ce duce la pace şi seninătate); apoi această artă a căpătat numele de ikebana— „floare vie". Alte şcoli şi stiluri, dintre cele mai importante, sînt rikka, ciabana, şoka şi nageire. Originile ikebanei se situează în sec. VI, cînd florile erau — într-un anumit fel aranjate —aduse ca ofrandă lui Buddha. In sec. VII s-a fondat prima şcoală ikebana. în secolele următoare au apărut numeroase adevărate tratate de ikebana; iar în 1536 arta aranjării florilor a fost codificată prin reguli precise. în 1966 numărul şcolilor trecuse de 130, -—.fiecare şcoală cu stilul ei şi cu maeştrii săi, cunoscuţi şi preţuiţi de japonezi la fel ca cei mai renumiţi pictori sau sculptori.
392
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
lor era ţinut de perne rotunde de pai. Se dormea pe saltele subţiri sau pe cuverturi groase, vătuite, care se aduceau seara şi se scoteau dimineaţa; iar în loc de dulapuri, obiectele erau ascunse în dosul unor panouri glisante. Pentru a fi asigurate contra eventualelor — şi, de fapt, frecventelor — incendii, toate obiectele de preţ erau păstrate în afara casei, într-un depozit cu pereţii de lut, material neinflamabil.
Un element esenţial al casei japonezului nobil sau bogat era grădina. Mai degrabă decît o anexă a casei, în realitate casa era cea care apărea ca o anexă a grădinii, în care casa se integra armonios. Grădina avea funcţia de a încorpora casa în natură. încăperea cea mai frumoasă a casei trebuia să dea spre grădină, să aibă o deschidere permanentă spre peisaj — marea pasiune a japonezului. Grădina japoneză nu căuta să ordoneze, să modifice natura — ca grădina italiană sau cea franceză, — ci să o sugereze, să o reconstituie, să o reproducă, în modul cel mai firesc, să o re-creeze în miniatură. Artă naţională prin excelenţă, apărută în perioada Heian (secolele VIII—XII) — iar din sec. XV perfecţionată mereu de multe generaţii de artişti — grădina japoneză foloseşte toate elementele din natură: pomi mari şi arbuşti, plante şi flori, un lac, un părîu şi o cascadă, poduri, pavilioane şi lanterne de piatră, pietre, stînci şi nisip sau pietriş; chiar şi animale — broaşte ţestoase, peşti, şopîrle, greieri ...?°.	■
Iar cine nu-şi putea permite să aibă o grădină reală, îşi făcea o grădină în miniatură: pe otavă mare, aşezată în casă, sau pe verandă. — Totul într-o grădină japoneză este ordonat ca un tablou — şi fiecare element al grădinii ascunde un sens simbolic. — „O grădină japoneză este în acelaşi timp un loc de plimbare, un tablou de contemplat de pe veranda casei, suportul unei meditaţii, o rugăciune în sine însăşi. Nu este făcută spre a distrage privirea, ci spre a o obliga la o mai mică dispersare, spre a o îndrepta spre inima lucrurilor, spre inima omului” (L. Frâderic).
La fel ca arta — de asemenea saturată de simbolism — a aranjării florilor. O artă în care s-au afirmat numeroase şcoli şi stiluri, fiecare cu reguli precise — deasupra cărora însă şi comună tuturor rămîne regula fundamentală: de a evita monotonia simetriei şi de a dispune florile în modul cel mai simplu şi cel mai natural, Ca într-un peisaj.
CICLUL VIEŢII OMULUI
Cum se desfăşura ciclul vieţii japonezului de altădată — şi, In bună mă-sură, a celui de azi?
*Mai întîi, naşterea unui copil era ţinută, un timp, în secret. Satul nu trebuia să afle evenimentul şi nimeni nu putea vizita lehuza, devenită „impură” prin actul naşterii, în timp ce femeia năştea, în faţa casei un călugăr-războinic — sau chiar tatăl copilului — făcea să vibreze coarda unui arc, spre a ţine la distanţă spiritele rele. A treia zi, i se dădea copilului un nume; după care, întrea- 20
20	Nu lipseau nici arbor ii pitici (bonsai): într-o casă sau pe o terasă japoneză,, plantat într-un vas, un arţar de 200 de ani sau un piu de 120 de ani era în aşa fel tratat de grădinarul expert încît să nu depăşească niciodată înălţimea de un metru I
CICLUL VIEŢII OMULUI
393
ga familie îndeplinea ritualul „purificării". Timp de 30 de zile nu ieşeau din casă nici mama nici copilul — al cărui suflet, se credea, nu era încă bine fixat de corp. I se tăiau apoi copilului cîteva şuviţe de păr, se puneau într-o cutie şi se îngropau în sanctuarul satului, pentru a-1 încredinţa astfel pe noul născut spiritelor protectoare. Naşterea de gemeni era o ruşine pentru părinţi. La naştere, copilul era considerat ca avînd vîrsta de un an, iar la începutul anului următor i se mai adăuga un an; încît un copil născut în ultima zi a anului, în ziua următoare avea deja doi ani!
O distracţie preferată a copiilor băieţi era să prindă libelule, iar a fetiţelor, să adune licurici. Copiii ţăranilor — întrucît şcoli săteşti nu existau — rămî-neau acasă să-şi ajute părinţii. Ai războinicilor, purtau încă de mici o sabie de lemn şi deprindeau de timpuriu mînuirea arcului şi călăritul. în schimb fiii nobililor începeau şcoala la 7 ani, învăţînd scrierea japoneză şi chineză, şi — pe de rost — sutre buddhiste, poeme japoneze şi fragmente întinse din clasicii chinezi. Adesea înalta aristocraţie îşi trimitea copiii să fie educaţi şi instruiţi în mănăstiri. Ajunşi aici — unde rămîneau pînă la vîrsta majoratului — îşi rădeau sprîncenele, se machiau ca femeile şi serveau ca paji pe lîngă călugări (în Japonia medievală homosexualitatea era admisă şi frecventă). Programul de învăţămînt mai cuprindea şi studiul caligrafiei, al poeziei chineze, al muzicii şi al picturii, al etichetei şi felului de a recunoaşte diferitele varietăţi de ceai, de parfumuri sau de bulbi de iris... Copiii samurailor erau în general educaţi şi instruiţi — într-un mod sumar — în familie (adeseori însă şi în mănăstiri timp de 4 ani), în spiritul profesiunii şi eticii castei lor.
Vîrsta majoratului era fixată la 13 ani (pentru fiii samurailor, la 15). De acum încolo fetele nu se mai puteau juca împreună cu băieţii. Băieţilor, naşul le dădea — în cadrul unei ceremonii — un nume de bărbat, sau o poreclă; nume de familie aveau numai nobilii. Fiilor de samurai li se dăruia o sabie şi li se da dreptul de a se servi de ea. La vîrsta majoratului fetele din popor îşi înnegreau dinţii şi îşi legau părul în coc; fiicele aristocraţilor îşi rădeau sprîncenele, îşi căutau un soţ, sau — situaţia cea mai mult ambiţionată— făceau tot ce le sta în putinţă să ajungă să se numere printre concubinele imperiale.
Căsătoria era aranjată de părinţi, — dar la ţară aveau loc şi „căsătorii pe furate". Funcţiona de asemenea şi „căsătoria de probă", în familiile aristocratice poligamia era curentă (cel puţin în perioada secolelor IX—XIV); nobilul'coabita liber cu fiecare soţie sau concubină, pe rînd. Samuraii care nu îşi puteau permite luxul de a întreţine mai multe soţii, întreţineau — pe faţă şi fără ca. cineva să se scandalizeze de aceasta — măcar temporar o concubină ocazională. Ceremonia căsătoriei era simplă. Ritul esenţial consta în schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rînd de cîte trei ori. în orice caz, căsătoria nu se considera consumată decît. după naşterea primului copil, în caz că femeia era sterilă, soţul (chiar un ţăran) îşi putea lua, în mod liber, o concubină. Putea şi divorţa uşor (deşi divorţul era în genere detestat), putea şi să-şi repudieze pur şi simplu soţia (în care caz copiii rămîneau la tată). Soţia nobilului sau a samuraiului putea să se despartă de soţ nu prin divorţ, ci — cînd soţul nu era de acord — fugind şi adăpostindu-se într-o mănăstire; unde dacă rămînea trei ani era considerată în mod legal divorţată.
Situaţia femeii japoneze nu era deloc dintre cele mai ingrate. E adevărat că soţul avea dreptul să-şi bată soţia; dar dacă îi provoca o rană era pedepsit
394
CULTURA ŞI' CIVILIZAŢIA JAPONEZA
aspru. în lumea aristocratică viata femeii, strict subordonată soţului, era foarte cenuşie. Dar în familiile samurailor femeia era respectată; ea conducea treburile casei, se ocupa de educaţia copiilor în spiritul castei respective, şi nu
0	dată se vorbeşte despre soţiile unor samurai care, mînuind şi ele arcul şi halebarda, luptau alături de soţ. La ţară — unde în luarea hotărîrilor celor mai importante vocea soţiei era ascultată — situaţia femeii era încă şima i apropiată de poziţia soţului; mai ales cînd soţul ei era chiar el capul familiei.
Şi — capătul ciclului: moartea.
Începînd din secolul al XlV-lea s-a instituit obiceiul ca defunctului să
1	se dea un nume postum. în ajunul înmormîntării familia şi prietenii se adunau în casa decedatului, pentru priveghi, aducînd daruri şi flori. Se servea o cină frugală; după care, la lumina torţelor se duceau cu toţii la cimitir, unde defunctul era îngropat (sau ars) împreună cu obiectele la care ţinuse mai mult . Deasupra mormîntului se aşeza o grămadă de pietre şi se depuneau alimente pentru spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Văduvele care nu voiau să se remărite îşi tăiau părul. Doliul — în timpul căruia se purtau veşminte deosebite, albe, şi era interzis să se mănînce carne — dura între 3 şi 400 de zile, în funcţie de gradul de rudenie cu decedatul. în legătură cu.felul îmbrăcămintei şi cu hrana permisă în timpul doliului, prescripţii precise stabileau 21 de grade de rudenie.
Esenţial de reţinut este că niciodată moartea nu i~a îngrozit pe japonezi, Atît shintoismul — străvechea lor religie naţională — cît şi buddhismul îi învăţau că moartea nu era un rău în sine, că moartea nu făcea decît răul de a-i „pmgări“ pe cei rămaşi în viaţă, şi care prin urmare trebuiau să îndeplinească imediat ritualul purificării. înşine, moartea însemna o firească şi binefăcătoare reintegrare în natură a defunctului — care, trecînd într-o (vagă) lume a morţii, devenea spirit, urmînd să-i protejeze pe cei vii. Dar numai clacă aceştia continuau să-l venereze.
TRADIŢII RELIGIOASE. SANCTUARELE
Japonezii n-au fost niciodată un popor cu adevărat religios. Au manifestat însă întotdeauna un ataşament puternic faţă de străvechile lor tradiţii religioase; iar dintre zei — în primul rînd de zeiţa Amaterasu21. Tradiţii care se îmbinau indestructibil, că la nici un alt popor, cu tradiţiile naţionale. Ceea ce nu i-a împiedicat deloc pe japonezi să accepte, concomitent, două sau chiar mai multe doctrine religioase. în materie de religie, fără îndoială că japonezii au fost poporul cel mai tolerant. Dar acest fapt, pe de altă parte, nu i~a împiedicat de-a lungul întregii lor istorii să răniînă substanţial, şi permanent ataşaţi înmod deosebit de religia lor naţională — shintoismul.
Cele mai vechi tradiţii, religioase japoneze shhitoiste sînt expuse în două opere cu conţinut istoric şi legendar, din sec. VIII e.n. (Kojiki şi Nihonghi), Shinio — cuvî-nt de origine chineză — înseamnă „calea zeilor“. în realitate,
21	Divinitate solară supremă, zeiţa, luminii şi a fertilităţii. Suverană a Cerului, înconjurată de o curte, Amaterasu nu este însă o divinitate independentă. „în împrejurări importante, ea trebuie să ţină seama de consiliul zeilor, în care părerile divinităţilor Lunii şi stelelor, Pămîntului şi apelor, au o mare greutate14 (J. Dehlmann). Este venerată şi azi în sanctuarul naţional din Ise, ea străbuna poporului japonee.
TRADIŢII RELIGIOASE. SANCTUARELE
39S
în centrul shintoismului stă cultul acelor kami care nu sînt propriu-zis zei. ci spirite, forţe, fenomene miraculoase, eroi mitici, strămoşi, personaje celebre din trecut, ş.a.m.d, Tot ce inspiră fie iubire, fie uluire, fie groază, fie o imensă admiraţie, poate deveni un kami. Numărul acestor kami era infinit. Erau divizaţi în două categorii, prima cuprindea personificări ale unor forţe naturale (soarele, focul, lumina, vîntul, ş.a.), divinizări ale unor vietăţi (în primul rînd vulpea), plante sau arbori, sau ale unor obiecte materiale (mări, nisip, fluvii, munţi, izvoare, lacuri, orezul ş.a.). Cea mai omniprezentă dintre aceste divinităţi era zeul orezului, care îşi avea altare în fiecare sat, chiar în fiecare casă. — Din a doua categorie făcea parte, mai întii, Jimmu Tenno (— „împăratul44), descendent din zeiţa-Soare şi fondator al dinastiei imperiale — aceeaşi de două milenii. De unde, dogma — pînă azi nepusă în discuţie: împăratul, mi-kadoul este de orgine divină, este „Fiul Cerului44 î
Shintoismul este deci o religie naturistă, animistă; dar care îmbină cultul naturii cu acela al spiritelor, cultul împăratului eu adorarea zeilor, cu venerarea strămoşilor (trăsătura cea mai caracteristică a shintoismului), a eroilor şi a oamenilor mari din trecutul ţării. „Preistoria casei imperiale se leagă strîns de mitul genezei zeilor44 (J. Dahlmann); iar povestirile mitologice, cu amintirile istorice. Tocmai acest caracter care păstra într-un mod inextricabil şi cu egală pietate tradiţiile religioase şi tradiţiile istorice străvechi, i-a asigurat shintoismului permanenta vitalitate.
Cu toate că shintoismul nu este o religie, în înţelesul deplin al cuvînţului, Sau — este (probabil) cea mai schematică dintre religii: fără dogme şi fără a-şi idealiza zeii, fără o rixetafizică şi fără o morală bine articulată, fără a deo-sebi cu precizie între Bine şi Rău şi fără a face o distincţie limpede între viaţă şi moarte, sau între corp şi suflet (despre care n-aveau o idee clar definită), fără o viziune a „vieţii de după moarte44, şi cu o cosmogonie şi o teogo-nie foarte reduse. în plus, cu forme de cult dintre cele mai primitive (rugăciuni şi purificarea cu apă), eu preoţi care serveau fiecare o altă divinitate; iar ca sanctuare avînd simple colibe. Sacerdoţiul nu presupunea o pregătire specifică: putea oficia un act de cult oricine, după ce îndeplinea purificarea rituală, Deşi ţara era permanent devastată de cutremure, un zeu răufăcător al cutremurelor nu exista. „Shintoismul era o religie de iubire şi de'gratitudine;- mai mult decît de frică44 (Sansom).
.Incit,. cînd a apărut aici buddhismul (în sec. VI), cu o dogmatică amplă, o metafizică savantă, o morală dezvoltată, un cler învăţat, un cult fastuos, o literatură bogata, o artă religioasă impresionantă, — shintoismul n-avea cum să îi opună rezistenţă. Japonia a acceptat imediat buddhismul — cu aceeaşi disponibilitate cu care a acceptat şi confucianismul, şi daoismul, şi creştinismul, — promovîndu-1 chiar ca religie de stat. Shintoismul, ăcceptînd fuziunea cu buddhismul22, şi-a transformat propriii sai zei în încarnări ale lui Buddhâ, şi-a combinat ritualul cu cel buddhist, s-a arătat cit se poate de tolerant cu numeroasele secte buddhiste; dar n-a renunţat şi n-a încetat nici un moment să-şi venereze şi să-şi propage propriile sale tradiţii istorice şi legendele sale naţionale. în felul acesta, nu numai că a supravieţuit pînă azi buddhismului; ci chiar şi-a reluat prestigiul, influenţa şi locul de religie naţională, de stat, după restauraţia Meiji din 1868.
22	Această perioadă de fuzionare a durat nu mai puţin de 1100 de ani, dlnd naştere îa nu mai puţin de 13 secte, care azi numără aproape 80 000 de preoţi-bonzi.
396
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
Sanctuarele shintoiste erau la început simple locuri îngrădite — într-o pădure sau pe malul unui rîu — unde se practicau ceremoniile eultice. Din aceste sanctuare naturale s-au născut templele; întîi — simple colibe acoperite cu stuf, în care oficia chiar „Fiul Cerului4', apoi — construcţii dintr-un lemn alb, special, dar care foarte mult timp nu se deosebeau de stilul caselor de locuit. In interior — nici o ornamentaţie sau vreun idol; doar cîteva obiecte simbolice, obiecte de cult, dintre care cel mai semnificativ era o oglindă — simbol al strălucirii divine a zeiţei-Soare Amaterasu. Numărul sanctuarelor shintoiste, mari sau mici, ating azi cifra de 150 000.
Preoţii cultului shinto erau grupaţi în familii sacerdotale privilegiate, sacerdoţiul fiind ereditar. Practicau divinaţia, exorcisme, oracole, profeţii, si
—	funcţia lor cea mai importantă — celebrau riturile sacrificiului: alimente pregătite la un foc sacru (orez, peşte, păsări, legume şi fructe), băuturi şi sare, — sarea urmînd să ţină departe spiritele malefice. Forma cea mai grosolană a religiei shintoiste era cultul zeului-Vulpe şi cultul falusului, simbolul procrea-ţiei. Apoi, rugăciunile (care şi azi sînt recitate în aceeaşi arhaică limbă de acum două mii de ani) şi purificările expiatorii, privind mai mult curăţenia fizică (pîngărită, de pildă, de contactul cu un cadavru) decît puritatea morală. — în cadrul actelor de cult intrau şi celebrarea, cu o deosebită exuberanţă, a sărbătorilor — cu procesiuni, banchete, cîntece, muzică şi dansuri pantomimice,
—	fiecare templu avîndu-şi sărbătoarea sa anuală. în sfîrşit, propriu shintois-mului este şi un anumit cult al morţilor: în fiecare locuinţă se află o „casă a sufletelor4', —- o lădiţă de lemn în care se păstrează tăbliţa cu numele strămoşilor, şi în faţa căreia se depun în fiecare zi ofrande. Templu în miniatură, „casa sufletelor44 este un adevărat altar al strămoşilor.
Buddhismul a fost primit cu uşurinţă de japonezi, pentru că aducea o artă religioasă pînă atunci inexistentă aici, o doctrină religioasă organică şi coerentă, un cadru decorativ şi un ceremonial impunător; adică, tot ceea ce putea stimula imaginaţia populară şi putea potenţa sentimentul religios. Apoi, buddhismul mai venea şi cu tactul de a nu respinge toate elementele shintoismului; şi — mai presus de toate ~~ cu ceea ce lipsea simplistei teologii shinto: doctrina (simplificată, însă) a răscumpărării sufletului, Nirvana, cu o serie de comandamente morale (cele patru, fundamentale: a fi altruist, a fi drept, a ajuta pe alţii şi a fi îndatoritor în vorbă); urmate de alte zece (să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi, să nu înşeli, ş.a.m.d.). în fine, buddhismul aducea şi cultul idolilor, cult care încorpora şi divinităţile shintoiste. Fuziunea dintre divinităţile celor două religii a asigurat triumful buddhismului.
Dar buddhismul care pătrunsese şi triumfase în Japonia nu era buddhismul ortodox, ci acela reprezentat de 5 secte — de origine indiană sau chineză — cărora li s-au adăugat ulterior alte 52 de secte buddhiste născute în Japonia, yDintre cele 5 secte aduse de buddhism, cea care a avut o influenţă considerabilă în Japonia a fost secta de origine indiană, Zen. Cuvîntul, derivat din sanscrită (Dhyana) înseamnă „contemplaţie44. într-adevăr, această ramură a buddhismului propune, în locul oricăror texte sacre, atitudinea contemplativă care îl pune pe om nemijlocit în contact cu substanţa absolută a lumii, a naturii, a oricărei fiinţe sau cugetări; cu „inima lui Buddha44, identifieîndu-se cu ea, recunoscîndu-şi-o în însăşi fiinţa sa spirituală. A căpăta conştiinţa unităţii tale cu Buddha înseamnă a ajunge să înţelegi că, la origine, firea omului 4 este pură; şi ea poate reveni la această stare de puritate dacă se sustrage ispite-
ŞTIINŢELE NATURII. MEDICINA
397
lor haotice ale acestei lumi. Printr-o completă reculegere a spiritului, prin abandonarea în exerciţiul cugetării pure, omul cîştigă o desăvîrşită pace şi linişte sufletească.
Se va vedea mai jos în ce măsură doctrina Zeu, cu idealul său de simplitate şi de dragoste de natură (un ideal, prin urmare, care a spiritualizat într-un fel shintoismul), a avut urmări determinante pentru viitorul literaturii şi a picturii japoneze.
ŞTIINŢELE NATURII. MEDICINA
Aproape nimic nu poate fi înregistrat în domeniul filosofici ca o contribuţie japoneză originală. „Odinioară se prosternau în faţa altarului lui Confucius. Azi, ei se prosternă în faţa altarului lui Herbert Spencer sau al lui Nietzsche. Aşa-zişii lor filosofi au fost simpli propagatori de idei importate" (B. H. Chamberlain). — Dintotdeauna japonezul a fost un spirit pozitiv, pragmatic; n-a fost atras de speculaţia filosofică, n-a fost tentat deloc de metafizică. Pasiunea sa a fost natura; curiozitatea sa — ştiinţa; vocaţia sa — arta.
O şcoală de matematică cu un sistem de învăţămînt de tip universitar, folosind texte de studiu chinezeşti, a fost fondată spre sfîrşitul secolului al V ITT ea. Dar numai în secolele XVII şi XVIII matematicienii japonezi s-au ocupat de probleme de algebră şi trigonometrie, de teoria cuadraturii cercului şi a arcurilor de cerc, de calculul integral şi calculul infinitesimal. Din această epocă, odată cu contribuţiile celui mai mare matematician japonez Seki Kowa (1642-1708), începe şi influenţa matematicilor europene, mult timp însă împiedicată de izolarea niponă. — în studiul astronomiei japonezii au fost (pînă la primele lor contacte cu portughezii) discipolii chinezilor; dar sistemul lui Copernic l-au cunoscut înaintea acestora. — în domeniul geografiei, se spune că primele încercări de cartografie ar data din anul 646; dar cea mai veche hartă care s-a păstrat este din 1305. Mai interesante sînt descrierile regiunilor şi obiceiurilor (primele scrieri datînd din 713), adevărate monografii regionale. Din secolul al X-lea începe o extrem de bogată literatură a jurnalelor de călătorie, în general privind Japonia, dar şi alte ţări (India, China, Coreea, Peninsula Indochina, Fiiipine).
Mai insistent s-a manifestat interesul japonezilor pentru ştiinţele naturale şi pentru medicină. Şi în aceste domenii maeştrii lor au fost coreenii şi chinezii. Prima universitate, fondată la Nara în 701, avea o facultate de medicină căreia îi era anexată şi o grădină botanică. în jurul anului 900 un învăţat japonez publică o descriere a 1025 de produse ale farmacopeei chineze; iar în 1284, un Dicţionar alfabetic al medicamentelor va rămîne pentru patru secole textul clasic de materia medica. O enciclopedie a produselor naturale ale Japoniei a fost începută în 1679, — în o mie de volume; chiar dacă un „volum44 ar avea doar dimensiunile unei fascicole de 60—80 de pagini, proporţiile gigantice ale lucrării rămîn impresionante. Au urmat şi alte lucrări cu caracter enciclopedic, — cea a lui Ekken (din 1707, în 16 volume), sau cea a lui Ram? zan (din 1746, în 48 de volume).
398
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
Foarte numeroase tratate de florieultură au apărut în Japonia. O importanţă specială a avut cultura crizantemelor încă din sec. XVII, de cînd a început să se organizeze, în principalele oraşe din Japonia, expoziţii periodice de varietăţi de crizanteme exclusiv. — Lucrările introduse aici de olandezi au stimulat studiul ştiinţific al plantelor. Un Dicţionar ilustrat de ierburi şi arbori, publicat în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în 30 de volume, descrie 1200 de specii de ierburi şi 600 de specii de arbori.
Interesant de observat că japonezii, asemenea chinezilor, au manifestat un interes mult mai mare faţă de botanică decît faţă de zoologie. Dar nici un alt popor din lume n-a arătat un asemenea interes faţă de lumea insectelor ca japonezii. Pasiunea, tipic japoneză, pentru lumea naturii s-a manifestat şi în sectorul entomologie — care a lăsat urme de mare fineţe artistică şi în literatura şi în arta23 lor. Mai tîrziu, cu opere ca Descrierea a o mie de insecte (cu respectivele desene), Descrierea a o sută de păsări şi cu diferite monografii dedicate cîte unei specii de peşti, s-a fundamentat în Japonia studiul ştiinţL fie al lumii animale.
Organizat la şcoala Chinei şi a Coreei, studiul medieinei a început în Ja-ponia în primele decenii ale sec. V, cînd un medic corean a deschis o şcoală de medicină la Osaka. După întreruperea contactelor cu China medicina a fost practicată în mănăstiri de bonzii buddhişti. Influenţa medieinei chineze a continuat totuşi, sporadic. Din sec. XVI, contactele cu europenii au inaugurat o eră nouă şi în acest domeniu, cînd misionarii portughezi au făcut aici spitale şi leprozerii, cultivînd şi 3 000 de specii de plante medicinale, europene sau japoneze, pe care Ie distribuiau gratuit săracilor. în secolul următor se notează un mare interes pentru lucrările medicale ale olandezilor, care sînt traduse sau compilate de japonezi în limba lor. Vin şi medici europeni renumiţi: F. von Siebold deschide în 1822 la Nagasaki o şcoală medicală fondată, nu pe studiul operelor medicale, ci — un lucru nou — pe experienţa clinică. După care, şcoala europeană de medicină a continuat tot mai intens organizarea temeinică a şcolii şi instituţiilor medicale japoneze.
Farmacologia Chineză şi-a făcut apariţia în Japonia în sec, VI, cînd un medic chinez aduce aici 160 de volume privind acest domeniu, şi cînd (în 701) se creează un „Oficiu al medicamentelor^, cu personal specializat pentru prepararea medicamentelor pe bază de plante. La sfîrşitul secolului al VIILlea se scrie în Japonia primul tratat de materia medica, căruia în secolele imediat succesive îi urmează altele,— medicii japonezi aducînd contribuţia expe-rienţeilor personale şi a cunoaşterii ambianţei locale. Clasică a rămas Introducerea în farmacologie, în 48 de volume, a medicului Ono Ranzan (sfîrşitul secolului al XVIII-lea), care descrie varietăţile, proprietăţile, contrafacerile, modul de întrebuinţare, etc., a 1 882 de medicamente, — operă neîntrecută prin precizia sa, pînă la apariţia în Japonia a farmacologiei europenilor.
? Medici de profesie, mai bine pregătiţi, erau foarte puţini în Japonia: doar la curte şi în oraşele mari. în restul ţării circulau doftori ambulanţi, vindecători şi vînzători de ierburi, de rădăcini şi de doftorii magice. Dar medicii adevăraţi practicau — încă din sec. VII, asemenea colegilor lor chinezi ai căror discipoli erau — acupunctura şi cauterizarea prin arderea pe anu-
23	Cunoaşterea insectelor şi a atitor alte animale este deosebit de răspîndită şi în r înduri le poporului. Orice copil japonez ştie să deseneze o libelulă, un păianjen, o lăcustă, * o broască, cu o cunoaştere a detaliilor care te uimeşte44 (M. Muccîoli).
ARTA JAPONEZA
399
mite regiuni a unor ierburi uscate (.moxa), chiar şi în cazuri de maladii nervoase. In general însă — şi în special la ţară — bolnavii se tratau folosind străvechi reţete populare empirice: albuş de ou contra arsurilor, frunze de volbură contra înţepăturilor de insecte, ceai de frunze ele bambus contra durerilor de stomac, alimentaţie cu alge marine contra diabetului, ceai de rădăcini de bujor contra diareei, ş.a.m.d. Se aplica, în general, aceeaşi medicaţie pentru aceleaşi boli atît oamenilor cît şi animalelor!
ARTA JAPONEZĂ
Elie Faure exprimă o opinie aproape generală cînd afirmă că „nici un alt popor n-a fost, în ansamblul său, atît de artist44 ea poporul japonez; şi cînd consideră „ciudat că acest popor, totdeauna deschis la senzaţiile venite din» afară, rămîne totdeauna stăpîn pe sine. Arta sa, o artă de elan precis, de elan liric, închisă intr-o formă netă, rămîne o artă stăpînită44.
Arta japoneză nu are poate calmul şi gravitatea celei chineze. în schimb artistul japonez îşi exteriorizează cu mai multă îndrăzneală afectivitatea, este mai mobil, mai nervos, mai deschis la inovaţii; este dotat parcă cu un spirit de observaţie mai perspicace, mai apt pentru a reprezenta dinamismul mişcării, — fără a-i lipsi nici lirismul cel mai delicat, nici ironia fină, nici chiar umorul caricatural. In primul rînd, ceea ce îl caracterizează — cum s-a mai spus — este o imensă dragoste pentru natură. Este acesta un sentiment în perfectă concordanţă cu credinţele sale religioase ancestrale, cu cele de derivaţie shin-toistă, dar şi cu buddhismul Zen. Un sentiment care, devenit aspiraţie de trăire în intimă comuniune cu natura, îi procură — atît artistului cît şi privitorului — o stare de pace, de linişte, de armonie şi elevaţie sufletească. — Aceste caracteristici impregnează arta japoneză de-a lungul întregii sale evoluţii istorice.
După faza sa preistorică (sec. V î.e.n.—sec. VI e.n.), în care se înregistrează idoli de teracotă, vase de argilă, arme şi clopote de bronz, tumuli funerari, originale şi simbolice figuri de animale, sau modele minuscule de case, bărci şi alte obiecte de argilă, — urmează prima fază istorică a artei japoneze (dar dominată de modele chineze), perioada Asuka (552-645), a cărei capodoperă este pagoda complexului monastic din Horyuji.
Canoanele artei chineze încep să devină ceva mai clare în epoca Nara (710-784). Influenţa străină este încă evidentă în numeroase statui de „Paznici cereşti44, în măştile sacrale, în obiectele de lac, etc. Apare pictura pe mătase şi cea de gen makimono — sulul pictat, desfăşurat şi expus orizontal, — precum şi cîteva inovaţii în arhitectură, ca în „Sala Marelui Buddha“ din Nara. — Arta autentic japoneză îşi face apariţia în perioada Heian (794-1185). Palate — de ex., graţiosul Byodoin, azi templu — sau pagode ca Da-jgoji, cu 5 etaje, din Kyoto, sînt construcţii elegante, uşoare, armonios integrate în peisaj. Sculptura se îndepărtează de hieraticele modele chineze, figurile capătă acum expresii fie terifiante, fie senzuale, — pentru ca spre sfîrşitul epocii să apară primele portrete. în pictură, luxul curţilor feudale promovează opere cu subiecte şi personaje laice sau caricaturi de animale, opere
400
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
exprimîndu-se în special prin preţioasele makimonouri şi inspirîndu-se din literatura epocii.
în perioada Kamakura (1186-1330), apariţia sectei buddhiste Zen va aduce cu sine cultivarea genului portretului. Reapar modelele chineze (dar şi indiene) în arhitectură şi în sculptură (acum este realizată statuia Marelui Buddha din Kamakura). Realismul intens al şcolii Unkei, cu vigurosul său sens plastic al volumelor se afirmă şi în portret24 şi în dramaticele figuri infernale din pictura religioasă. Cultul shintoist al naturii favorizează pictura de peisaj. Foarte răspîndită devine pictura gen kakemono (pe sul de mătase sau de hîrtie de orez, desfăşurată şi expusă vertical) şi makimono, precum şi marea producţie din cîmpul artelor decorative — ceramică, lacuri, oglinzi, arme ornamentate.
în perioada Ashikaga-Muromaehi (1393-1573) secta Zen construieşte numeroase şi bogat decorate temple, iar shogunii tot atît de multe vile. Sub inspiraţia doctrinei Zen arta grădinilor cunoaşte acum o dezvoltare de un mare rafinament; de asemenea, pictura monocromă de peisaj, în cerneală (cu pictorul Sesshu). Apare marea şcoală artistică Kano, care operează o sinteză a stilului chinez al picturii în cerneală cu stilul cromatic japonez. Remarcabile sînt măştile pentru spectacolele dramatice No, precum şi artele minore, de asemenea mai ales obiectele legate de „ceremonia ceaiului". — Caracteristică arhitecturii din perioada Momoyama (1568-1603) o constituie construcţia de mari palate şi castele înconjurate de şanţuri şi ziduri de apărare. Casele nobililor sînt acum foarte rafinat aranjate. Sculptura se rezumă la măşti, în schimb pictura îşi creează un stil somptuos decorativ. Odată cu creştinismul introdus aici de iezuiţi apare în Japonia şi pictura sacră europeană (cu numeroase madone), dar şi laică. Importanţa excepţională atinsă în această perioadă de „ceremonia ceaiului" îi stimulează pe artiştii creatori ai obiectelor de ceramică, de obicei de culoare neagră: este epoca de aur a acestei ceramici.
în perioada Yedo (1603-1868), perioada strict feudală cînd ţara este izolată, lipsită de contactele cu alte ţări, ia o mare dezvoltare arhitectura. Pagoda Toji din Kyoto, cu 5 etaje, este cea mai înaltă pagodă păstrată pînă azi. Se construiesc acum numeroase „săli de ceai". Sculptura este în decadenţă; excepţie fac măştile de No şi netzuke-urile. Apar noi curente în pictură, spre a satisface gusturile claselor mijlocii (de negustori şi de literaţi). Se acordă o mare atenţie redării cît mai exacte a corpului uman şi a tuturor detaliilor anatomice. O şcoală artistică de o seducătoare spontaneitate şi un net realism (reprezentată de Moronobu şi de Utamaro), care îşi datoreşte faima tehnicii xilografiei în alb-negru sau în culori, este aspru tratată de critica japoneză şi pentru motivul că multe opere au subiecte prea licenţioase; această şcoală însă a avut un mare succes în Europa la sfîrşitul secolului al XlX-lea, influenţând pictori ca Degas, Manet sau Toulouse-Lautrec. Asistăm acum la o decisivă inovaţie în domeniul stampei, cu Hokusai care, în loc de a reprezenta actori, luptători sau dame frumoase, se dedică peisajului japonez. Cu pictori mari de talia unui Korin, lacurile şi ceramica ajung la perfecţiune.
Epoca crepusculară a stilului japonez în artă începe cu era Meiji-Taisho (1868-1925), odată cu cunoaşterea culturii europene şi americane care au
24	O adevărată capodoperă a picturii universale este portretul lui Minamoto Yaritomo, de Takanobu.
ARHITECTURA Şl SCULPTURA
401
avut o influenţă nefastă asupra autenticei arte japoneze. Reacţia naţională care a urmat n-a făcut decît să-i împartă pe artiştii japonezi în tradiţionalişti şi modernişti, în „nipponişti“ şi euro-americanişti.
ARHITECTURA ŞI SCULPTURA
Arhitectura japoneză prezintă cîteva aspecte cu totul originale. Mai întii, faptul că toate construcţiile (cu excepţia fortăreţelor tîrzii, construite după sec. XVI), chiar şi palatele imperiale, sînt din lemn. Piatră se găseşte în Japonia; dar lemnul, care se află din abundenţă şi de foarte bună calitate, este un material care asigură clădirii elasticitate — fapt de importanţă capitală în ţara cu atît de frecvente cutremure. Lemnul este un material nobil de construcţie care din cele mai vechi timpuri a permis constructorilor japonezi pricepuţi să ridice clădiri foarte înalte şi impunătoare. Multe pagode de lemn au 5 etaje; iar stîlpii de lemn ai templului Marelui Buddha din Nara, din secolul al VlII-lea, au o circumferinţă de 4 m şi o înălţime de 32-40 m.
A doua caracteristică a arhitecturii japoneze este predominanţa golurilor asupra plinurilor. Pereţii nu au o importanţă funcţională, nu susţin edificiul; iar lipsa lor (relativă) dă clădirii mai multă supleţe şi graţie. Marea importanţă — funcţională şi estetică — în arhitectura chineză o deţine acoperişul, ieşind mult înafară pentru a proteja construcţia de ploi şi de arşiţă; acoperiş concav şi cu colţurile ridicate (influenţă chineză), aşezat pe un complex de console în „encorbellement" îmbinate cu o măiestrie tehnică neîntrecută. De asemenea, se foloseau — de la o anumită dată — olane smălţuite multicolore, de mare efect cromatic. Construirea unei clădiri începea cu confecţionarea acoperişului, care apoi era ridicat şi aşezat pe rînduri concentrice de stîlpi purtători, avînd o distanţă constantă între ei de 2 metri.
Propriu arhitecturii japoneze este integrarea armonioasă a clădirii în peisajul ambiant. Elementul care pare a deţine rolul preponderent este chiar peisajul, în timp ce clădirea pare a fi doar o prelungire, o completare, o componentă a grădinii. Dragostea de natură îl face pe japonez să o aducă chiar în casă: panelurile uşilor, paravanele, chiar pereţii interiori de hîrtie, glisanţi, sînt adeseori decoraţi în întregime cu picturi de peisaje. Ornamentaţia exterioară, cu geometrismul complex şi de efect al îmbinării elementelor ce susţin acoperişul, cu panouri aplicate sculptate, cu olanele smălţuite in diferite culori, cu creasta acoperişului decorată cu figurine de teracotă sau de bronz, — totul dă clădirii un aspect pictural. „Orice concepţie arhitecturală este, în Japonia, un tablou în care culoarea are tot atîta importanţă cît şi liniile înseşi“ (E. Gonse).
într-un fel sau altul, se supun acestor principii toate marile monumente ale arhitecturii. Mai puţin sanctuarul shintoist din Ise, din secolul al Vlî-lea, care îşi păstrează structura originară25. în schimb construcţiile civile şi religioase buddhiste le respectă. Acesta este cazul complexului monastic din Ho-ryuji de lingă Nara (sec, VII-X) — cea mai veche construcţie de lemn din
25 Obiceiul era ca tot la 20 de ani un sanctuar shinto să fie dărîmat şi reconstruit în vechea sa formă.
28 — Istoria culturii şi civilizaţiei
402
CULTURA $1 CIVILIZAŢIA JAPONEZA
Detaliu de arhitectură japoneză. Structura plafonului de lemn al templului Obaku din Uji
lume care s-a păstrat; sala Marelui Buddha din Todaiji (Nara), măsurînd în interior înălţimea de 46 m — cel mai mare edificiu în lemn existent avînd o singură sursă de lumină26.
Sculptura japoneză începe odată cu introducerea buddhismului şi se inspiră aproape totdeauna din iconografia buddhistă. Divinităţile shintoiste erau personificări vagi, confuze, şi deci n-ar fi putut fi reprezentate în imagini plastice (Dealtfel, vechiul cult shinto nu admitea imagini).
Materialul cel mai mult folosit de sculptori era lemnul; piatra din Japonia era de calitate inferioară, iar marmură nu exista. Mai tîrziu s-a folosit şi lacul uscat şi argila. Dar cele mai importante opere de sculptură sînt în bronz.
Din sec. VIII datează cea mai mare statuie de bronz existentă în lume, turnată în anul 739 — „Marele Buddha“ (Daibutsuj din Nara: înălţimea statuii, inclusiv nimbul (dar fără piedestal) este de 16 m, cîntărind aproape 500 de tone. Printr-o compoziţie rămasă necunoscută a aliajului (în care a intrat zinc, mercur, cupru şi 200-300 kg de aur), meşterii japonezi au reuşit să dea bronzului noi reflexe metalice şi o venatură într-un fel asemănătoare celei a marmurei. — Impresionantă prin expresivitatea atitudinii meditative27 este şi colosala statuie de bronz a lui Buddha din Kamakura, realizată în anul 1252. — După o perioadă de cinci secole de decadenţă sculptura în bronz reînvie atingînd apogeul în sec. XVII, în special în reprezentarea figurilor dp animale.
Talentul sculptorului japonez excelează îndeosebi în operele în lemn lacat şi pictat, şi mai ales în măştile de lemn, folosite în spectacolele drama-
26	De asemenea: mormintele shogun~i]or din Nikko (sec. VII), templele Kwanon şi Hachi-man din Nara (sec. VIII) şi cel din kamakura (sec. XII.); palatul Byodoin (Uji) cu faimoasa „Sală a Fenixu!ui“ (sec. X—XI); sau încîntătoareîe pagode cu 5 etaje —ca cea din Nikko sau ca pagoda Kofukuji din Nara; sau —ca exemplu de arhitectură feudală tîrzie — „Castelul Bîtlanului“ clin Himeji (sec. XVI).
27	Dar şi prin proporţii: are 15 m, fără soclu, şi 30 m circumferinţă.
PICTURA
403
tice No. De asemenea, începînd din sec. XVI, în acele mici brelocuri artistice — din lac, coral, teracotă emailată, bronz, lemn de cireş, sau (cele mai apreciate în Europa) în fildeş — numite netzuke, reprezentînd figuri animale $i umane, cu o fantezie inepuizabilă, cu o gamă infinită a jocului de fizionomii şi de o perfectă execuţie artistică.
PICTURA
Geniul artistic japonez s-a afirmat cu o marcată originalitatej şi in domeniul artelor „minore", — în ceramică, arme, cizelatură, lacuri, emailuri, ţesături, broderii; dar înainte de oricare alt domeniu al artei, în pictură, în Japonia, mai mult ca în oricare altă ţară (cf. Gonse), istoria picturii se confundă cu însăşi istoria artei.
Primele opere cunoscute datează din sec. IX, vădind o influenţă buddhistă28 — opere în care seninătatea expresiei figurilor umane, pasiunea pentru natură şi interesul pentru lumea animalelor sînt traduse cu o excepţională siguranţă a desenului. Acestor teme — care vor rămîne permanente în evoluţia ulterioară a picturii japoneze — li se vor adăuga, în sec. XII, reprezentări de scene din viaţa reală, legende, caricaturi, cu o exactitate a observaţiei şi un umor volubil (ca la pictorul Toba Sojo). — Şcoala oficială Tosa (al cărei reprezentant ilustru a fost Mitsunobu) nu mai păstrează nici o urmă de influenţă chineză, ca precedentele; pictorii curţii din Kyoto (centrul artei japoneze, pînă în sec. XVI), portretişti de un gust artistic şi un stil convenţional, insistă asupra costumelor somptuoase, bogat colorate, cu răbdare şi pasiune de miniaturişti, totdeauna cu o desăvîrşită precizie a liniei şi fineţe a tuşei.
Stilul naţional se af irmă din plin în secolul al XV-lea, cu şcoala faimoasei familii Kano, — o adevărată dinastie de artişti, cu descendenţi pînă în secolul nostru. în pictura reprezentantului şcolii, Mesanobu, preferinţa merge spre figuri de divinităţi buddhiste şi mai ales spre peisaj, în care energia şi siguranţa tuşei sînt temperate de armonia caldă a coloritului29.
Pictura prin urmare s-a eliberat de influenţa dogmelor Zen, căpătînd convingerea că absolutul este situat în lumea terestră, comunicîndu-i privitorului cultul naturii şi al vieţii, sentimentul estetic pe care îl inspiră contemplaţia peisajului şi a fiinţelor vii. Pe acest drum, în secolul al XV-lea apare aşa-numita „şcoală vulgară". Reprezentînd figuri, costume, obiceiuri din lumea ţăranilor, a sărăcimii şi a curtezanelor, pictorii acestei şcoli pictează pentru prima dată cu un realism ferm aceste teme dispreţuite de publicul aristocrat, aducînd în arta lor cîmpul nelimitat al vieţii reale, cu multă îndrăzneală, vervă şi fantezie. Fără a suferi nici o influenţă străină, „şcoala vulgară" a fost cu siguranţă expresia populară cea mai autentică, originală şi completă a picturii japoneze. Dintre reprezentanţii săi, un grup se va dedica scenelor de teatru si actorilor; un altul — a cărui figură centrală este Utamaro —, reprezenta multiplele, diversele ocupaţii ale femeii. Ca subiect, aceste două
Ce! mai celebru reprezentant al şcolii buddhiste fiind in această perioadă Kose Ka-
naoka.
29	Contemporanul său (în afara şcolii Kano, însă), venerat de japonezi ca unul din cei mai mari pictori ai lor, a fost Sesshu, la fel de mare în portret sau în peisaj, ca şi în foarte poeticele şi sugestivele sale flori sau păsări.
404
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZĂ
genuri sînt tipic japoneze. Celebrul Utamaro este un poet al expresiilor feminine delicate, un voluptuos al compoziţiei ritmate, sinuoase, calme, şi al armoniilor coloristice subtile.
în afara oricărei şcoli şi neputînd fi apropiat de nici un alt pictor ca stil se situează Korin, al cărui desen ciudat surprinde şi derutează, dar care totuşi
este calificat de mulţi drept „cel mai japonez dintre japonezi44. — în schimb este legat de „şcoala vulgară44 — al cărei punct cel mai înalt îl reprezintă — numele primului artist japonez cunoscut de europeni (şi, de fapt, europenii au fost cei care l-au „descoperit44 japonezilor), care i-au acordat cu entuziasm calificativul superlativ absolut şi l-au situat în rîndul celor mai mari pictori ai lumii; numele celui care, într-o operă de proporţii uriaşe se dedică reprezentării naturii în variatele sale aspecte şi momente, figurilor şi scenelor din cele mai diferite medii, subiectelor legendare, istorice sau contemporane; autorul unui registru infinit de expresii, de gesturi şi atitudini umane şi animale în toate manifestările sale, cu o dexteritate de desenator uimitoare, — pictprul care a realizat o adevărată enciclopedie a lumii şi vieţii japoneze: Hokusai (1760-1849). Pictor de makimono, desenator şi ilustrator, IIoklisai a desenat şi pictat mai ales pentru gravură. A publicat astfel mai bine de 35 000 de opere, în majoritate adunate în peste 500 de volume. Sînt ilustraţii pentru mai bine de 100 de opere literare, — peisaje, cascade, poduri, furtuni pe mare; apoi 36 de vederi ale vulcanului Fuji; alte 15 volume cu subiecte variate, ş.a.
în astfel de momente semnificative ca cele enumerate mai sus şi-a revelat pictura japoneză predispoziţiile, preferinţele şi particularităţile stilistice.
LIMBA, LITERATURA
40$
Japonezul iubitor de artă ia un „makimono" — sulul cu picturi pe mătase sau pe hîrtie de orez, fixat la cele două capete de beţe de fildeş sau de lemn preţios — desfăşurîndu-1 de pe beţişorul cilindric din mina stingă şi înfăşu-rîndu-1 apoi pe cel ţinut în dreapta, încet, pentru a putea contempla astfel, pe rînd, în succesiunea lor logică şi în timp, episoadele figurate de pictor. Căci pictorul de makimono este prin excelenţă un narator.
Pictorul japonez nu cunoaşte perspectiva, nici a treia dimensiune, nici anatomia omului. „El nu vrea să dea iluzia lucrurilor, ci numai esenţa lor. Este mai puţin analitic şi mai viu în improvizaţia sa. Peisajul de fond apare ca un scenariu, mai degrabă decît ca o ambianţă reala a figurilor: lipsesc soarele, umbrele, aerul, reflexele, analitica penetraţie a artei occidentale" (O. Grosso). Orizontul pictorului este cel al unui univers instabil, dar nu imobil. Preocupat de a-i scruta tainele, îl pasionează o insectă sau o floare, dar nu-1 interesează adevărul anatomiei umane: aceasta i se pare „formă", nu „esenţă". Reprezintă perfect lumea animală, *— dar nu nudul uman, care aproape că nu există nici în sculptura nici în pictura japoneză. Pictorul se extaziază în faţa unui peisaj cu ceaţă sau cu zăpadă, dar este insensibil în faţa unui apus de soare. Realizează poezia rafinată a florilor de prun sau de cireş, dar niciodată a unui trandafir (care în Japonia este o floare importată). Caută naturaleţea perfectă în compoziţie şi precizia liniei — dar nu cînd desenează corpul omului: braţele şi gambele acestuia prezintă deformări flagrante, iar mîinile şi picioarele par atrofiate. Redă perfect demnitatea, eleganţa şi graţia femeii; dar expresia figurii feminine rămîne de obicei absentă, rece, impersonală. Urmăreşte într-adevăr să reprezinte cît mai adevărat o scenă; dar adoptă convenţia dea o înfăţişa suprimînd acoperişul unui interior, — aşa cum pictorul european adoptă convenţia de a suprima peretele din faţa scenei. Dar, deasupra tuturor acestor incongruenţe, personalitatea picturii japoneze s-a constituit dominîndu-le, sintetizîndu-le, făcîndu-le să fuzioneze într-o viziune de perfectă organicitate, originalitate şi expresivitate.
LIMBA. LITERATURA
Limba japoneză — care n-are nimic comun cu limba chineză, în afară de un vast fond lexical împrumutat de la aceasta, — aparţine probabil grupului lingvistic altaic, înrudită fiind întrucîtva cu mongola şi coreeana. Este o limbă aglutinantă30în care substantivul nu are gen sau număr, verbul nu are persoane, nici adjectivul grade de comparaţie. Eufonia acestei limbi — cu intonaţii aspre însă — derivă din faptul că, în silabă, consoana precede vocala; şi că silabele se compun dintr-o vocală deschisă şi, totdeauna, numai o singură consoană.
Scrierea japoneză a fost definitivată în secolul al VIII-lea, folosind ca bază ideogramele chineze (dar simplificate) cărora în Japonia li s-a dat o valoare fonetică; acestora li s-a adăugat, prin intercalare şi combinare, un kana} un
30	La rădăcina invariabilă se adaugă sufixe sau prefixe pentru a alcătui cuvinte sau ferme gramaticale.
m
CULTURA Şî CIVILIZAŢIA JAPONEZA
Teritoriile, localităţile şi datele fabricaţiei
silabar31. Caracterele chineze deci nu mai reprezentau acum in mod direct un obiect, o acţiune, o idee, ci un anumit sunet al vorbirii japoneze, — combinate fiind şi cu sunetele transcrise de semnele silabarului. Cum la început, pentru a scrie se întrebuinţa o minusculă pensulă32, caligrafia era situată şi considerată — ca la chinezi — o adevărată artă; era rînduită printre arte, era asimilată picturii, al cărei rafinat efect estetic dealtminteri îl şi sporeşte. Un scris frumos este deosebit de apreciat în Japonia; iar cîteva versuri scrise de pictor pe tabloul său îi completează cît se poate de armonios opera, integrînd-o cu un element artistic suplimentar, graţios33.
începutul literaturii japoneze este stabilit— convenţional — în anul 712, cînd a fost scrisă de către un nobil de la curte Kojiki (Cartea faptelor vechi), operă considerată şi numită de studioşii europeni „Biblia Japoniei''. Kojiki
t
31	Dc fapt două silabare, ambele datind din sec. IX, — hiragana, a]e cărei 47 de silabe, scrise dedesubtul ideogramei chineze, indică inflexiunile gramatical; şi kalakana, prin ale cărei 50 de silabe se transcriu neologismele şi numele proprii străine. Asemenea celei chineze, scrierea japoneză — dispusă în linii verticale —se citeşte de sus în jos şi de la dreapta la
stingă.
33	Mişcarea, exerciţiul scrierii era comandat de umăr, iar nu de cot sau de încheietura mîinii.
33 în schimb, semnăturii artistului japonez pe opera sa nu i se dă importanţa şi valoarea autentificării pe care o acordă, în Occident, semnătura artistului.
i
LIMBA, LITERATURA	407
nu conţine însă precepte morale sau religioase, ci doar texte privind mitologia shintoistă sau cu conţinut istoric şi legendar (plus 111 poeme, datînd probabil din secolele V— VII). Opt ani mai tîrziu a fost scrisă, în 30 de volume34, compilaţia — avînd un conţinut asemănător şi 132 de poezii — Nihonghi (ceea ce înseamnă: „Cronica Japoniei"); dar de astă dată nu în limba japoneză, ci în chineză, limbă care în acea epocă însemna ceea ce era pentru europenii Evului Mediu şi ai Renaşterii limba latină.
în anul 760 a fost compilată Manyoshu („Culegerea celor Zece Mii de Foi") conţinînd, în 20 de volume, 4 496 de poeme — dintre care 4 137 informa iarxka — aparţinînd unui mare număr de poeţi şi datînd din secolele VII şi VIII. Spre deosebire de Cartea Cîntecelor chineză, această antologie (care într-o splendidă ediţie completă şi comentată de la începutul secolului nostru are 124 de volume) cuprinde numai compoziţii culte. Toate sînt poeme lirice, şi numai rareori se introduc aici note pesimiste. Tema războiului este exclusă. Poeziile din Manyoshu se grupează în cinci categorii: poeme dedicate anotimpurilor, afectelor, elegiace, alegorice şi pe diverse alte teme. Pe lîngă poeme tanka cule-
34	Vorbind de „volume“ — ia japonezi, la fel ca la chinezi — trebuie, din nou amintit că acestea au în medie dimensiunea de numai 80*100 de pagini.
408
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
gerea conţine şi 262 „poeme lungi" (naga-uta)} deci depăşind numărul de 30 de silabe35.
Poezia japoneză (cf. Aston), atît de deosebită de cea europeană, este aproape exclusiv lirică. Chiar cînd pare a fi un simplu pastel, în realitate ea ţine să transmită în fond o emoţie intimă — cu o nemaiîntîlnită discreţie, economie de mijloace şi cu o mare forţă de sugestie. „Poezia japoneză poate fi calificată drept o delicată reticenţă. Ea spune abia a zecea parte din ce resimte şi încearcă să sugereze cît mai delicat posibil celelalte nouă zecimi" (K. Petit). Poeme filosofice, dramatice, politice, satirice, didactice, sau ample poeme epice, nu există în literatura japoneză. într-o ţară cu atît de îndelungate şi de puternice tradiţii militariste lipsesc totuşi poeme care să aibă ca temă războiul. Lipsesc de asemenea referinţe sau aluzii la orice fel de tradiţii străine. Forţa imaginaţiei poetului japonez este destul de redusă, fantezia lui nu zboară cu prea multă îndrăzneală sau cu o libertate necontrolată: bunul-simţ şi convenţiile înrădăcinate de secole i-o cenzurează. Poetul este fanatic pasionat de natură — dar interpretată de propriile-i stări sentimentale; nu o consideră detaşat şi decorativ, asemenea poetului parnasian, cum nici nu concede o viaţă autonomă obiectelor neînsufleţite. — Ca procedee stilistice, el nu cunoaşte alegoria; iar personificarea unor idei sau însuşiri abstracte nu i se pare a fi în ordinea firii — şi, ca atare, nici acest procedeu nu-1 interesează. Rareori întrebuinţează chiar şi termeni abstracţi. Principiul fundamental al poeticii japoneze este ca poetul să sugereze, să lase poeziei aura vagului, a ceea ce este fluid, estompat, abia bănuit, şi care astfel se poate multiplica în infinite unde progresive ale gîndirii şi în infinitele nuanţe ale unui sentiment. Poezia japoneză fiind o poezie de sugestie discretă şi, ca mijloace, de o mare simplitate, o poezie niciodată emfatică sau vulgar-realistă, operă a unui poet foarte ponderat şi avînd parcă o pudoare de a-şi exprima direct sentimentele, — această poezie poate părea, în comparaţie cu poezia europeană şi în opinia unui cititor neavizat, — „cam vagă, neclară, uniformă ca idee şi sunet, lipsită de cugetări înalte, fără concepte abstracte, avînd o slabă pecete personală şi fiind de o scurtă respiraţie" (Auriţi).
Ca formă, structura sa prozodică este foarte simplă. Poezia japoneză nu are rimă, nu are ritm — nici bazat pe accent, nici pe cantitate. Vers alb perfect. Ca versificaţie, poezia se distinge de proză numai prin alternarea liniară de versuri, de lungime fixă: 5 sau 7 silabe. Potrivit acestor norme s-a creat, în secolul al VH-lea, o formă metrică clasică şi rămasă pînă azi cea mai comună: tartka („scurt poem"), avînd numai 5 versuri, — în total 31 de silabe. Iată două exemple (cu rezerva că nici o traducere într-o altă limbă nu poate respecta numărul fix de 31 de silabe) — un moment din natură:
„Pe florile de prun
s-a aşternut un strat de zăpadă.
Am vrut s-o culeg ( ca să ţi-o arăt.
Dar zăpada s-a topit în mîinile mele."
35	în 922 a fost terminată „Culegerea de poeme vechi şi noi“ (Kokinshu) cuprinzînd 1 100 de poezii într-un stil elegant, raf inat, artificios, mult diferit de vigoarea şi spontaneitatea celor din Manyosliu. — în secolele XI şi XII au mai fost alcătuite alte şase antologii lirice „oficiale", din ordinul împăraţilor, — dintre care patru în eîte 20 de volume, iar celelalte în 10. — în epoca Heian, o mare dezvoltare şi răspîndire a cunoscut poezia populară, liberă şi independentă de mentalitatea şi gustul aristocratic, precum şi de schemele tradiţionale.
MATSUO BASHO
409
Şi un poem de dragoste:
„Valul unduios de glicine pe care le-am plantat lingă casa mea ca să-mi aducă aminte de tine, pe care te-am iubit, — acum iată că au înflorit.“
(trad. Al. T. Stamatiad)
Pînă la începutul secolului al IX-lea s-a mai practicat în Japonia şi forma „poemului lung“ (naga-uta); după care apoi genul a fost (cu excepţia poeziei populare) aproape complet abandonat.
După o perioadă de patru secole de declin a producţiei poetice (şi a literaturii în general, devenită monopol al gustului aristocratic), în secolul al XVI-lea a fost creat un alt tip de poem: haikai („poem vesel"), avînd numai 3 versuri şi totalizînd 17 silabe. Dar deosebirea esenţială între tanka şi haikai constă în faptul că într-un haikai subiectul este mai puţin căutat, stilul este mai puţin convenţional, mai simplu şi mai liber, admiţînd şi expresii familiare (ceea ce tanka refuza totdeauna) şi cuvintele de origine chineză.
MATSUO BASHO
între maeştrii genului haikai primul loc îl ocupă Matsuo Basho (1643— 1694), cel mai mare şi mai popular poet al Japoniei.
„El a făcut din epigrama amuzantă o poezie rafinată care, mai degrabă decît să exprime un sentiment, îl sugerează, folosindu-se de simple tuşe evocatoare, sub care însă se ascunde adeseori un simbolism profund. Suflet delicat, buddhist fervent, Basho şi-a impregnat opera cu dragostea sa de natură şi cu emoţia inimii sale" (R. Bersihand). Micile lui perle sînt clipe de senină contemplare a naturii:
„Fluturele îşi parfumează haina, cu mireasma orhideei.
*
Un fulger: ţipătul unui bîtlan • zburînd în beznă.
Creanga — uscată. Corbul — deasupra: seară, toamnă.
*
Linul serii pe lac. Ţipătul raţei sălbatice: vătuit, depărtat.
410
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
Liniştea liniştii.
Ţîrîitul greerului pătrunde şi-n piatră".
Poezia iui Matsuo Basho — adept al doctrinei predicate de secta buddhistă Zen — comunică o viziune lirică a indefinibilului, a misterului naturii, asociată pînă la identificare sentimentelor omului. Totodată, este o poezie a unei senine şi profunde generozităţi umane, în care — fără stilul confesiunii sentimentale directe şi patetice folosit de limbajul romanticului european — nu lipseşte totuşi nici tonalitatea gravă nici patosul unor accente dramatice, învăluit însă în exprimarea catifelată şi discretă a sugestiei:
„Se-arată a toamnă.
~N~am măcar o oală cu terci de orez.
Ah, ierburile verii!
Attt a mai rămas
din visurile bravilor războinici.
*
întreaga familie în vizită la cimitir, părul nins,
bastoane în mînă, sprijin.
« #
In soare — chimonouri la uscat.
Şi mînecuta copilului mori e acolo...
*
In cîntecul greerului
nici un semn
că va muri curînd."
(traduceri de Dan Coiislantineseu)
Urmaşii iluştri ai lui Basho au fost, în secolul următor, Yosa Buson (1715 -1783) şi Kobayashi Issa (1763-1828).
Primul, în acelaşi timp şi pictor, compune — cu notaţiile precise şi chiar accentuate ale elementelor de peisaj—adevărate mici tablouri:
„Noapte cu spuză de stele.
Florile de cireş cad pe oglinda cîmpului de orez.
Muntele se întunecă muiaţi în rugina frunzelor toamnei.
*
Nimbul Lunii
nu-i oare parfumul florilor de prun înălţat la ceruri?“
MATSUO BASHO
411
Lui Issa — ultimul şef de şcoală haikai — viaţa pe care a dus-o în sărăcie i-a sporit simpatia şi compătimirea pentru oropsiţi, dînd poeziei sale o adîn-că şi îndurerată căldură umană. Acelaşi fior de umanitate străbate şi gingaşele lui poeme adresate lumii micilor vietăţi:
„Ai văzut cum se uită pasărea închisă în colivie la fluturii liberi?
Vino să ne jucăm împreună, vrăbiuio fără tată, fără mamă!
dinele bătrîn
pare mişcat de cîntecul rimelor de sub pămînt“
(traduceri D, €.)
în ultimele decenii ale secolului trecut, alături de noul stil ai poeziei moderne (shintaishi) — născut sub influenţa poeziei occidentale — direcţia tradiţională a liricii japoneze trăieşte un reviriment notabil cu Masaoka Shiki (1867-1902). Shiki cere genului haikai (pe care, regenerîndu-1, el îl numeşte haiku) să revină la notaţia concretă şi sobră din perioada sa de glorie. Poetul Shiki a redat într-adevăr genului hailai liniile sale severe tradiţionale . S-a dovedit astfel încă o dată vitalitatea excepţională a poeziei japoneze clasice, care continuă să fie cultivată de mii de poeţi ai Japoniei de azi.
în domeniul prozei, capodopera literaturii japoneze — şi o capodoperă a literaturii universale — este GenjiMonogatari („Povestirea“ sau „Romanul lui GenjVj, compusă în anul 1004 şi atribuită scriitoarei Murasaki Shikibu (probabil un pseudonim). Narînd în principal aventurile amoroase ale fiului împăratului cu o concubină, iar în partea a doua, ale fiului vitreg al lui Genji, voluminoasa povestire36 este romanul vieţii aristocraţiei şi a curţii japoneze. Un roman de o formulă realistă (cu ample şi subtile notaţii lirice şi de analiză psihologică), în care lipsesc total elementele neverosimile, senzaţionale, supranaturale sau inspirînd oroare. Frecvente sînt momentele de uşoară melancolie; dar situaţiile dramatice — ca, de pildă, patetica descriere a morţii mamei eroului — sînt rare. Tabloul amplu al moravurilor aristocraţiei, fineţea observaţiei psihologice, numărul enorm de personaje, motivarea veridică a sentimentelor şi reacţiilor acestora; apoi farmecul descrierilor naturii, naturaleţea tonului şi a dialogurilor, stăpînirea perfectă a tuturor resurselor limbii, — sînt tot atîtea calităţi care fac ca nici o altă operă din literatura europeană a epocii să nu i se poată compara (cf. Aston).
în epoca modernă, romancierul considerat de japonezi cel mai mare este Kyokutei Bakin (1767-1848), autorul unei opere imense cuprinzînd naraţiuni în care abundă aventurile (adeseori neverosimile). Romanul său cel mai popular, în 10 volume, este Hakkenden („Povestirea celor opt cîini").
30	De peste 4 200 de pagini. A fost tradusă, parţial, în aproape toate limbile europene, inclusiv în limba română. Dintre versiunile integrale, cu totul remarcabilă este traducerea engleză a lui A. Walley (1925-1933).
412
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZA
După ieşirea Japoniei din multiseculara sa izolare au apărut, chiar de la începutul perioadei Meiji, numeroase traduceri din toate marile literaturi europene. Sub influenţa viziunii şi stilului acestora s-au constituit în Japonia, încă înainte de 1900, o mulţime de şcoli, de curente, de tendinţe, de genuri. Din imensa pleiadă de prozatori se detaşează Nagai Takashi (1908-1951), martor şi victimă a primului bombardament atomic, autorul (printre alte patetice naraţuni) impresionantului roman-document Clopotele de îa Nagasaki.
O altă scriitoare, Sei Shonagon, contemporană autoarei „Romanului lui Genji“, a inaugurat un gen literar, tipic japonez, al „însemnărilor răzleţe4' (zuihitsu). Opera sa Makura no soshi (însemnări de căpătîi — în traducerea românească) este o culegere de observaţii, fapte, notaţii, descrieri, instantanee, reflecţii pe marginea temelor cele mai diverse.
Dar această materie atît de disparată revelează un spirit ironic, volubil, caustic; o personalitate lipsită de prejudecăţi, dotată cu un ascuţit spirit de observaţie şi cu un delicat simţ al naturii, foarte inteligentă şi cultivată, fără nici o indulgenţă faţă de prostie şi de ridicol, spirituală şi uneori aproape cinică, —dar şi de o rară gingăşie în reacţiile saleînfaţa copiilor, a florilor şi a animalelor. în ansamblu, Makura no sdshi a rămas prin aceste calităţi un preţios document de epocă, totodată constituind şi o lectură agreabilă care i-a asigurat marea popularitate37.
MUZICA ŞI TEATRUL
Muzica la japonezi a avut aproape totdeauna rolul de a sublinia şi de a susţine cîntul vocal. Sărbătorile şi variatele reuniuni erau prilejurile obişnuite şi frecvente pentru a face muzică. Un samurai care se respecta trebuia neapărat să ştie cînta la un instrument (de obicei la flaut). Un fel de călu-gări-trubaduri străbăteau ţara cîntînd la diverse ocazii poeme eroice, acom-paniindu-se cu o specie de lăută.
Instrumentele de coarde, flautele de diferite tipuri, tobele de felurite dimensiuni şi forme erau instrumentele preferate. Gama muzicală se compunea din cinci note. în mare cinste era ţinută muzica la curţile împăraţilor, unde muzicanţii şi cîntăreţii erau de obicei călugări, nobili şi samurai. Curţile nobililor adăposteau adeseori trupe de muzicanţi ambulanţi.
Teatral japonez îşi are originea în străvechile dansuri pantomimice rituale, însoţite de cor şi de muzică instrumentală. Cînd, în secolul al XfV-lea, acestor trei elemente li s-a adăugat dialogul a apărut un gen dramatic (şi spectaco-
37	lată cîteva „însemnări":
„Lucruri nesuferite: Cineva venit în vizită şi care ie ţine de vorbă tocmai cînd tu eşti mairgrăbit... Un om fără har, dar care spune anapoda tot felul de lucruri ca să arate cît e de deştept... Gîinii care urlă, urlă întruna, monoton şi la unison...
„Lucruri întristătoare: Un cămin în care focul s-a stins... Camera în care a murit un copil... Naşteri succesive de fete în casa unui om de ştiinţă...
„Lucruri înduioşătoare: Să treci pe lingă un cîrd de copilaşi care se joacă... Un cuib în care pasărea-mamă îşi hrăneşte puii... Un bărbat frumos pe care îl aştepţi şi îl auzi bătîn-du-ţi la uşă...
„Lucruri încîntătoarei Să te plimbi seara cu barca pe un rîu... O vrăbiuţă care ţopăie de parcă ar vrea să imite chiţăitul unul şoarece... Plăcerea de a da un răspuns caustic unui îngîmfat care aşteaptă de la tine să-i faci complimente,..
MUZICA ŞI TEATRUL
m
logic) care îşi va cîştiga un prestigiu considerabil chiar şi în teatrul modern european şi american — genul No.
Este un gen de dramă poetică şi muzicală, cu mimă, dans şi pantomimi, deosebit de apreciată în mediul aristocratic; este o compoziţie scurtă (reprezentaţia durează de obicei trei sferturi de oră); şi este scrisă în proză alternînd cu versuri a căror recitare este ritmată de cele trei sau patru instrumente ale orchestrei. Textul este întrerupt pe parcurs de corul de 8 pînă la 10 corişti, care cîntă un recitativ. Un Nd are două personaje — plus, eventual, alte două sau trei, în apariţii secundare. Rolurile feminine sînt interpretate de bărbaţi purtînd o perucă. — Deci: un spectacol cu tirade şi dialoguri solemne, eroice sau dramatice, şi cu multă mişcare scenică; cu un cor care narează, explică sau comentează; cu actori care uneori poartă măşti exagerat de expresive38; sau care, violent machiaţi, mimează şi execută pantomime; cu o scenă fără decoruri, în schimb cu costume bogate şi foarte somptuoase.
După natura subiectelor şi a personajelor, cele aproximativ 500 de iVo-uri care s-au păstrat39 se împart în cinci categorii: cele ale căror personaje sînt divinităţi; cele care aduc pe scenă diferite spirite benefice sau malefice; piese cu subiecte istorice, eroice, războinice — cele mai agreate de aristocraţie şi militari; apoi piese prezentînd viaţa şi destinul femeii; în fine, piese cu subiecte luate din viaţa epocii.
Arta unui No constă în idealizarea acţiunii care tinde să creeze o realitate secundă incomparabil mai elevată decît cea adevărată. Mai mult decît textul literar însă40, interesa — şi interesează şi astăzi — spectacolul în sine. Stilul unui asemenea spectacol este prin excelenţă convenţional, mizînd mai mult pe sensurile simbolice — impregnate de spiritul buddhismului — şi pe efectele de sugestie la care concură frumuseţea textului, a melodiei, a mişcării pantomimice şi a ritmurilor muzicii instrumentelor. Un spectacol dura aproape o zi întreagă, căci se reprezentau 7 şi chiar mai multe iYo-uri (azi — de regulă 5), între IVo-uri li se ofereau spectatorilor farse (kyogen), interludii comice, fără cor şi fără muzică instrumentală; cei doi sau trei actori, fără măşti, interpretau intr-un dialect contemporan momente din viaţa de fiecare zi, satirizînd diverse slăbiciuni omeneşti.
Ca o reacţie contra caracterului aristocratic şi convenţional, pompos şi emfatic al No-ului, în secolul al XVII-lea s-a constituit în liniile sale definitive — derivat din kyogen — genul kabuki („dans şi cînt“). Este o formă preponderent realistă în alegerea subiectelor, tratarea temei şi psihologia personajelor; o formă dramatică preferată de publicul larg, la fel ca şi de publicul mai educat artistic41 . Subiectele sînt luate fie din istorie, fie din viaţa socială a timpului. Ca stil de reprezentare, kabuki foloseşte cortina şi decorul, totodată păstrînd şi unele elemente din No: ciutul şi dansul, costumul bogat şi acompaniamentul instrumental,
38	Se cunosc aproximativ 70 de tipuri de măşti, corespunzind tot atitor caractere determinate.
39	După secolul al XV-le a nu s-au mai compus alte AVuri; dar din cele păstrate, cam 250 se reprezintă şi azi. Cele mai apreciate sint Hagoromo („Veşmintul de pene4') şi Takasago (numele localităţii unde este plasată acţiunea).
40	Pentru un străin, Aro-u] are o valoare literară discutabilă; dar pentru spectatorul japonez îşi păstrează o fermă valoare literară, istorică şi filosofică.
41	Către anul 1600 s-a constituit în mod organizat şi teatrul de marionete —un gen extrem de popular şi azi în Japonia. Centrul s-a fixat la Osaka, unde în 1685 a luat fiinţă cel mai prestigios teatru de marionete —pentru care a scris textele şi marele Cliikamatşu,
4\4
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZĂ
într-un kabuki, importanţa primordială o deţine nu elementul spectaco-logic, ci textul în sine şi expresivitatea dialogului42. — Cel mai mare dramaturg japonez din toate timpurile, Chikamatsu Monzaemon (1653-1724) — considerat un Shakespeare al Japoniei — este autorul a peste o sută de opere dramatice. Atît dramele sale istorice cît şi cele sociale şi psihologice sînt centrate pe conflictul dintre sentimentele umane fireşti (pentru care pledează hotărît sensul final al dramelor lui) şi morala eonfuciană impusă.
EUROPA ŞI CULTURA JAPONEZA
Lumea europeană a descoperit civilizaţia şi cultura japoneză (semnalată mai întîi de Marco Polo) după ce, pe la mijlocul secolului al XVI-lea călugării iezuiţi şi-au început opera misionară în Japonia. în 1577 un iezuit nu ezita să afirme că „în comparaţie cu japonezii noi europenii sîntem foarte primitivi"; si că „în întreaga lume nu există un popor cuatîta generozitate dotat de natură". Iar un secol mai tîrziu, într-un Tratat despre Japonia, admiraţia unui alt european (John Stolker) se exprima în termeni asemănători: „Japonia singură a depăşit în frumuseţe şi magnificenţă întreaga splendoare a Vaticanului".
Curînd după această dată şi pînă prin 1850 imaginea pe care şi-au făcut-o europenii despre Japonia a fost cea a unei naţiuni civilizate, dar care, regretabil, a optat pentru izolare — în detrimentul ei. în secolele XVIII şi XIX informaţiile despre Japonia abundă, fapt care n-a rămas fără urmări asupra scriitorilor şi artiştilor occidentali. Swift îl trimite pe Gulliver, în a treia călătorie, în ţara Naugasak (= Japonia). De o frumuseţe misterioasă îi apare iui H. Melville „impenetrabila Japonie", — căreia şi Walt Whitman îi dedică un poem (A Broadwaij Pageant). Rudyard Kipling, uluit de cele văzute în Japonia, îşi comunică impresiile (care vor lăsa urme şi în opera lui) într-o serie de 11 interesante articole. Stimulat de victoria insularilor în conflictul ruso-japonez (1904), interesul europenilor pentru lumea Japoniei creşte. Apar acum poeme şi povestiri pe teme japoneze. George Meredith scrie o entuziastă introducere la cartea lui Yoshisaburo Okakura, Spiritul japonez. Romanul cel mai popular al (prea)popularului Pierre Laţi, roman superficial şi naiv, este cel care are un subiect japonez —- Madame Chrysantheme. După care, Lafcadio Hearn — care a trăit mult în Japonia — lărgeşte considerabil informaţia europenilor cu cele 12 cărţi ale sale despre această ţară. Dar încă în ultimele două decenii ale secolului anterior moda romanelor, a pieselor de teatru şi a articolelor despre Japonia căpătase mari proporţii. Operele muzicale: Mika-doul (de Gilbert şi Sullivan, 1885), Adzuma sau soţia japoneză (de Eclwin Arnold, 189r3) şi — mult deasupra tuturor ca valoare şi ca succes — Madame Butteijhj a lui G. Puccini (1897), cunosc o popularitate imensă şi constantă.
în Franţa, „japonismul" s-a detaşat destul de repede de exotismul chinez exaltat de Th. Gautier. După ce, în 1856, Felix Bracquemond descoperă un volum de desene de Hokusai — asupra căruia Edm. de Goncourt va scrie o
42	Un kabuki înseamnă cel puţin trei acte, clar în mod excepţional poate ajunge pînă la 16; incit un spectacol cu o singură piesă kabuki putea dura chiar trei seri la rînd!
EUftOPA $1 CtJLTttHA JÂPO'M&ZÂ
415
Transportul orezului intr-un depozit, Ilustraţie japoneză din ^	sec. XVIII
carte, valabilă şi azi, — arta japoneză îi entuziasmează pe scriitori (Heredîa, Huysmans, H. de Regnier), precum şi pe artişti, în special impresionişti, care văd în ea o formă de eliberare de sub rigorile şi convenţiile academismului. Desenele japoneze sînt reproduse şi pe articolele industriale şi de artizanat artistic. Pentru impresionişti, gravurile japoneze constituie punctul de plecare şi un pretext de a-şi justifica propriile lor teorii (între primii care au studiat stampele japoneze a fost Degas). Pentru Van Gogh, apoi, arta japoneză era „adevărata religie4'. Manet şi Degas, Mo net şi Gauguin, Whistler şi Toulouse-Lautrec — fiecare împrumută cîte ceva din viziunea, din temele sau din tehnica picturii japoneze. Aspectul decorativ şi prospeţimea culorilor picturii japoneze n-au rămas fără ecou, mai tîrziu, la mulţi pictori europeni de avangardă.
Literatura japoneză La încîntat pe poeţii europeni şi americani în primul rînd prin genul liric haiku. Tensiunea emoţiei, condensată în forma sa miniaturală, lirismul delicat al temelor şi rafinamentul stilului, excepţionala sa capacitate evocativă şi putere de sugestie i-au impresionat mai ales pe poeţii şcolii imagiste (EzraPound, R, Aldington, ş,a,). Tehnica speciei haiku încearcă 3"o imite şi un Paul Fort, şi un Paul Eluard. De asemenea, teatrul japonez începe să fie popularizat în Occident încă din 1876. Ezra Pound traduce (împreună cu Arthur Walley) cîteva No-uri — despre care poetul nu ezită să exprime
4U>
Cultura şi cîvilizâţia japoneză
opinii mai mult decît originale: „Conţinutul iVd-urilor este mai interesant decît teatrul grec, cu excepţia Trahinieneloru. In America, dramaturgul Paul Goodman compune cinci piese după model No, gen asupra căruia scrie şi un eseu. în celebra sa dramă Or asul nostru, cel mai de succes dramaturg american, Thornton Wilder, foloseşte ceva din tehnica No-ului — gen căruia îi este debitor, dealtminteri, şi în piesele sale într-un act. Cel mai reputat dramaturg irlandez, W.B. Yeats, recunoaşte: „Am inventat o formă de dramă aristocratică, distinsă, indirectă şi simbolică, cu ajutorul pieselor Nd“. Alţi dramaturgi de mare prestigiu au imitat de asemenea forma No-ului: Paul Claudel (fost diplomat laTokyo) în piesele sale pentru marionete; sau Bertolt Brecht (în Der Neinsager, de pildă), care caută să adapteze conţinutul ideologic şi formele stilizate ale No-ului la scena expresionistă.
Nici teatrul kabuki n-a rămas necunoscut Europei şi Americii, Marii regizori Meyerhold şi Serghei Eisenstein au recunoscut importanţa acestui gen pentru regia de film. Ultimul — care a şi studiat limba japoneză — a scris, în acest sens, interesantul eseu intitulat Principiul cinematograf ic al ideogramei — în fine, nu pare cu totul exclus ca şi inventatorii scenei turnante să fi luat într-un fel cunoştinţă de faptul că această interesantă inovaţie scenotehnică exista de mult în teatrul kabuki, care o descoperise încă de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea — decţ cu mai bine de o jumătate de secol înaintea europenilor.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA AZTECĂ
Civilizaţiile preeolumbiene din aria mexicană. • Aztecii. • Economia şi societatea • Sensul sacrificiilor umane. • Războiul. Administrarea justiţiei. • Negustorii. • Agricultura şi regimul alimentar. • Meşteşugurile. • îmbrăcămintea şi podoabele. • Obiceiuri şi ritualuri. • Locuinţele. Palatul suveranului. • Credinţele religioase. Casta sacerdotală. © Artele. Arhitectura. • Sculptura. • Literatura.
2? — isteria culturii şi civilizaţiei
CIVILIZAŢIILE PRECOLUMBIENE DIN ARIA MEXICANĂ
Pînă spre sfîrşitul paleoliticului mediu, America era un continent nepopulat, Nu s-a găsit pînă acum nici o fosilă de hominizi în America — unde, dealtminteri, n-au existat şi nu există nici azi maimuţe antropoide. Dar la o dată imposibil de precizat — în orice caz, cu mai bine de 20 000 de ani în urmă — pe eînd actuala strîmtoare Behring era încă un istm care lega Siberia cu Alaska, grupuri mici de vînători, de nomazi din continentul asiatic au început să migreze, o parte răspîndindu-se pe teritorii ale Americii de Nord, iar o parte coborînd — mult mai tîrziu — spre sud1. în jurul anului 5000 î.e.n. acest prim val uman a ajuns, probabil, pînă în regiunile Americii Centrale.
Cam la aceeaşi dată (deci spre sfîrşitul neoliticului), un al doilea val a pornit — de astă dată nu pe uscat — din sud-estul Asiei şi mai ales din Oceania, pe direcţia însemnată de numeroasele insule şi arhipelaguri, ajungînd în America de Sud. Spre deosebire de cei veniţi din Asia siberiana, noii imigranţi trăiau şi din pescuit şi din cules. în fine, se pare că între 5000-3000 î.e.n. a pătruns în regiunile septentrionale ale Americii de Nord un al treilea val de triburi asiatice, înrudite cu eschimoşii de azi, care cunoşteau olăritul, ţesutul şi foloseau arama.
La începutul erei noastre nu mai existau în America urme ele nomadism; încep acum să se configureze civilizaţii create de populaţii sedentare. Trei dintre acestea au atins nivelul de civilizaţii istorice: civilizaţiile aztecă, incaşă şi mayaşă. Sînt civilizaţiile cele mai bine cunoscute şi mai bine conturate, avînd o structură culturală mai complexă şi care, evoluînd, au avut şi un rol politic mai important. Sînt civilizaţiile ajunse la un stadiu cu totul remarcabil la data debarcării aici a spaniolilor — care le-au şi desfiinţat, deşi din punct de vedere cultural nu le-au distrus total. Prima, civilizaţia aztecă, s-a constituit în partea meridională a Americii de Nord; a doua, civilizaţia Irica, în America de Sud, de-a lungul coastei Oceanului Pacific; a treia, civilizaţia Maya, în America Centrală.
Civilizaţia aztecă ocupa aproximativ teritoriul Mexicului de azi, dar depăşindu-i graniţele spre sud. Pe podişul central — înalt de peste 2 000 m şi avînd o suprafaţă de aproximativ 5 000 km2 — domină cactuşii uriaşi cu o infinită varietate de specii, şi agavele gigantice din care se prepară şi băutura naţională mexicană (pulque). Printre numeroasele lacuri — cinci principale, odinioară intercomunicante — se întind terenuri cultivate cu zarzavaturi, livezi de pomi fructiferi şi cereale, în special porumb. Pe coastele vulcanilor — care trec de 5 500 m — pădurile de conifere urcă de la nivelul terenurilor cultivate pînă la 4 000 m. — Dar aztecii şi-au construit capitala în mijlocul
1	Cercetători mai recenţi înclină să creadă că primele imigraţii în nordul Americii ar fi avut loc mult mai devreme (după Cottie E. Burland — în urmă chiar cu 70 000 de ani),
în California s-au găsit urme omeneşti vechi de 50 000 ele ani. Primii imigranţi vînau aici bizoni uriaşi, mamuţi, mastodonţi (dispăruţi către 6000 î.e.n.) şi calul sălbatic american, animal care deja în mileniul IV nu mai exista.
CIVILIZAŢIA $1 CULTURA AZTECA
420
unui lac imens pe o insulă, într-o zonă mlăştinoasă, fertilă, bogată în peşte şi, strategic, perfect apărată.
De la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. cea mai veche populaţie sedentară de pe podişul central cultiva pămmtul, cunoştea ţesutul, lucra în argilă figuri de zeităţi şi vase cu trei picioare. Începînd din al II-lea mileniu î.e.n. s-au succedat în spaţiul mexican civilizaţii importante, care au precedat-o pe cea aztecă, unele transmiţîndu-i anumite elemente de cultură şi civilizaţie şi fiecare lăsînd în urma sa monumente importante.
Prima civilizaţie — centralizată şi unitară, avansată şi definită pe mai multe planuri — de pe teritoriul Mexicului a fost cea a olmecilor. Începuturile ei se situează către 1250 î.e.n. Cele două centre mai importante — La Venta şi Tres Zapotes, de pe coasta Golfului Mexic — au continuat să-şi demonstreze creativitatea culturală pînă prin anul 600 e.n.2. Fără să lase în mod direct posterităţii monumente de artă proprii, olmecii au influenţat în schimb toate zonele mai civilizate din Mexic şi Guatemala.
Olmecii aveau astronomi pricepuţi: se pare că lor li se datoreşte introducerea în aria mexicană a calendarului, consemnat cu ajutorul glifelor3. Religia lor cunoştea o zeitate cu cap (sau cu mască) de jaguar. Sculptau cu multă abilitate jadul albastru — precum şi acele atît de caracteristic olmece capete colosale de bazalt (înalte de 2-3 m), reprezentate totdeauna fără gît sau restul corpului, şi aşezate — fără un postament — direct pe sol.
Dar contribuţia culturală principală a olmecilor a fost crearea centrului ceremonial, complexul de edificii religioase căruia îi era integrată şi tipica piramidă mexicană (despre care se va vorbi mai jos). Piramida din La Venta avea 17 m. Aceste edificii erau construite pe o înaltă platformă sacră, înălţată pe un strat gros de umplutură (grosimea celui din La Venta atingea 7 m), format din materiale de construcţie aduse de la o distanţă de 120 km,
în ordine cronologică, a doua cultură avansată din regiunea mexicană s-a datorat unui popor numit (probabil) xicalanca, constructor al importantului oraş Teotihuacan4, care — dispunînd de o bună organizare militară — a ajuns în secolele III-IV e.n. să domine o foarte întinsă zonă a actualului Mexic, impunîndu-şi hegemonia şi dincolo de graniţele mexicane, in regiuni întinse din America Centrală. Oraşul, care era situat într-o zonă mlăştinoasă, dar bine asanat, avea canale de scurgere subterane, case cu grădini proprii (se pare), precum şi locuinţe mari destinate preoţilor. Probabil că autoritatea religioasă supremă în Teotihuacan o deţinea regele.— totodată şi Mare Preot — considerat a fi de origine divină.
încă din sec. III î.e.n. Teotihuacan („Locul unde oamenii devin zei'1) era în primul rînd un centru religios, un mare oraş-sanctuar. Edificiile lui acopereau o suprafaţă de aproape 8 km2. Oraşul era traversat de o stradă largă de 40 m şi lungă de peste 2 km, de-a lungul căreia se înălţau sanctuare, piramide,
r
2	Dată după care olmecii dispar din doc u meni al, ia arheologică. —Cultura de tip olmec s-a afirmat şi în prima fază (către 500 î.e.n.) a renumitei aşezări de la Monte Albân (de pildă, prin caracteristice le vase de ceramică avind forma corpului omenesc), unde apoi zapotecii vor crea un mare centru cultural.
3	Pictograme sau ideograme (de obicei incizate in piatra), reprezcntfnd cuvinte întregi într-o formă figurativă. In termenul hieroglifă („scriere sacră'4), desinenţa hiero in se anin a, în greceşte, „sacru“.
4	Situat îa 22 km nord-vest de Ciudad de Mexico, pe malul lacului Te-xcoco din apropiere (la 9 km).
CIVILIZAŢIILE PRECOLUMBIENE DIN ARIA MEXICANA
421
Teritoriile civilizaţiilor mexicane şi mayaşă
temple, portice. în centrul religios al oraşului monumentele cele mai grandioase — ale căror vestigii se păstrează, în parte, şi azi — erau: „Piramida Soarelui" (cu bază pătrată avînd latura de 220 m şi înălţimea actuală de 65 m), „Piramida'Lunei" — înaltă de 42 m — şi templul principal, închinat divinităţii supreme Quetzalcoatl („Şarpele cu pene"), avînd tot formă de piramidă5. înconjurat de 15 trunchiuri de piramidă şi totul închis într-o împrejmuire cu latura lungă de 400 m, templul are şi azi frizele sculptate (odinioară erau şi colorate) cu arabescuri bizare, cu şerpi cu clopoţei şi şerpi cu pene, cu capete de aligatori, cu măşti ale zeului ploii şi fertilităţii Quetzalcoatl, stăpînul cerului, al pământului şi al tuturor forţelor naturii. Simbolismul religios al ansamblului produce un efect straniu, foarte puternic.
în seria divinităţilor (venerate mai tîrziu şi de alte popoare din Mexic) reprezentate în frescele de pe pereţii locuinţelor sacerdoţilor — zeul porumbului, zeul vîntului, zeul suferinţei, ş.a. — primul Ioc îl ocupa Tlaloc, stăpînul zeilor (în mod ambiguu asimilat cu Quetzalcoatl) şi zeul binefăcător al ploii. — In practicile religioase intra şi „sacrificiul inimilor" (obicei moşte-
5	„Piramida Soarelui” a fost construită între 60-50 î.e.n. Potrivit tradiţiilor locale, în vfrf se afla şi o uriaşă statuie a soarelui.
422
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECA
nit probabil de la olmeci), ofranda adusă zeilor pentru a asigura, în schimbul unor vieţi omeneşti, fertilitatea pămînturilor. Poporul dinTeotihuacan folosea simboluri calendaristice, transcrise prin glife. în ceramică, stilul particular al Teotihuacanului s-a exprimat îndeosebi în vasele cilindrice cu trei picioare, acoperite cu picturi în acuarelă, pe un strat subţire de ipsos. Sculptura „are o tendinţă permanentă spre formele cubice446 . Iar în pictură, opera reprezentativă care s-a păstrat este celebra frescă a „Paradisului Pămînţese44 clin Tetitla (oraş aparţinînd statului Teotihuacan).
Potrivit tradiţiilor aztece, teotihuacan ii erau un popor bogat, relativ paşnic şi credincios, care şi-a abandonat „Oraşul Zeilor44, fugind din faţa unor invadatori (probabil toltecii), înainte de venirea aztecilor. După ce a atins apogeul în secolele III—IV e.n., civilizaţia Teotihuacan s-a stins spre sfîrsi-tul secolului al IX-lea.
Un moment important în istoria zonei mexicane l-a marcat cultura şi civilizaţia zapotecilor, care s-au menţinut aici mai bine de un mileniu, pînă în secolul al XVI-lea, cînd — după ce rezistaseră toltecilor şi celor din Teotihuacan — au fost învinşi de azteci6 7.
Zapotecii îşi aveau sistemul lor propriu de scriere (folosind tot glife) şi semne calendaristice. Cu ajutorul acestei scrieri şi-au consemnat evenimentele istorice în texte incizate pe stele de piatră. Centrul cultural (şi religios) al zapotecilor era Monte Albân, ale cărui temple — construite în perioade diferite, mai reprezentative fiind templele din secolele III-V — păstrau remarcabile fresce cu procesiuni de zei şi preoţi, precum şi caracteristicile urne funerare din ceramică, cilindrice, cu aplicaţii pictate de argilă care în ansamblu reprezentau o făptură umană8.
Probabil că primii migratori din nord au fost toltecii — cei dintîi care pe actualul teritoriu al Mexicului au folosit şi au prelucrat arama, bronzul şi aurul Condus de o formă de guvernare teocratică şi bine organizat din punct de vedere militar, statul toltec a ajuns în curînd să domine întregul Mexic. (Anul începutului acestei dominaţii este 790 e.n.).
Cultura toltecă, ale cărei prime manifestări mai deosebite se situează în jurul anului 600 e.n., se caracterizează înainte de toate printr-o strălucire artistică excepţională. Toltecii erau consideraţi de contemporani un popor de artişti prin excelenţă. Capitala lor Tollan (azi Tuia) abunda în opere arhitectonice bogat împodobite cu sculpturi în relief. Ceramica lor avea o mare varietate de forme şi de motive decorative. Cronicile vechi vorbesc despre tolteci ca
6	Cf. Gottie A. Burland. — „Un bloc pătrat de piatră este lucrat pe toate cele patru laturi ale sale, şi pe fiecare faţă se află o parţială reprezentare incizată a zeităţii, iar toate se compun ca partea unei figuri întregi44. Dar mai caracteristice încă sînt măştile de piatră al» zeilor, colorate şiavînd găuri în care se aplicau ochii şi dinţii figurii reprezentate.
7	Dar tradiţiile de cultură şicivilizaţie s-au menţinut pînă azi. Zapotecpur era şi ilustrul preşedinte a] Mexicului, Benito juarez (1806-1872), care a dat un mare impuls vieţii economice a ţării sale, ridieînd-o şiîa poziţia de imperiu.
8	Au urmat, după sec. VI, alte civilizaţii locale relativ clar configurate: a mixtecilor, a huaxteciîor (care s-âu remarcat prin sculpturile şi mai ales prin marile lor monumente de arhitectură), a totonacilor—creatorii unei civilizaţii mai evoluate—şi a pipililor, care în secolele IXşiX „au dat naştere unei înalte culturi şi unui stil artistic complex şi aproape realist44 (C. A. Buriand). — Să mai amintim aici şi oraşul Gholuîa, foarte important centru religios şi artistic, oraş renumit şi pentru învăţaţii săi.
CIVILIZAŢIILE PRECOLUMBIENE DIN ARIA MEXICANA
423
despre inventatorii aurăriei9 şi a unei arte decorative speciale, realizată prin aranjamentul plin de fantezie al penelor multicolore de păsări din pădurile tropicale10.
Zeitatea lor supremă Quetzalcoatl11, care la origine s-ar putea să fi fost un suveran-sacerdot de un prestigiu deosebit, a devenit apoi divinitatea cea mai importantă din America precolumbiană. Se pare că „Şarpele cu pene de quetzal“ a fost preluat din religia toltecilor şi de către mayaşi — care, dealtminteri, tot de la tolteci se crede că au luat şi principiile de bază ale calculelor de cronologie.
După căderea Tollanului (în 1168) regatul toltec s-a prăbuşit definitiv în faţa invaziei brutale — care însă începuse cu cel puţin un secol înainte — a unui popor nomad de vînători numit chichimeca (considerat de unii cercetători a fi o ramură probabilă a aztecilor).
Aceşti chichimeca — care au stăpînit Marele Podiş mexican aproape două secole, avînd şi reputaţia de cei mai iuţi alergători din lume, dar fiind cunoscuţi şi pentru obiceiul lor de a-şi ucide bătrînii şi bolnavii — au fost şi fondatorii oraşului Tenayuca. Oraşul a rămas celebru prin piramida-sanctuar (construită în jurul anului 1200), ornată de jur-împrejur cu figurile a 138 de şerpi de piatră, pictaţi în diferite culori; de unde, şi numele sanctuarului şi al oraşului Tenayuca — „Oraşul Şerpilor££.
Ciclul civilizaţiei chichimeca poate fi considerat încheiat în jurul anului 1325, cînd aztecii — popor înrudit cu chichimeca — ajung ei stăpîni ai Marelui Podiş.
. 9 Toltecii erau renumiţi pentru frumoasele ornamente vestimentare lucrate din plăci de aramă, precum şi pentru bijuteriile lor lucrate în aur, care repetau îndeosebi motivele şarpelui şi clopoţeilor.
19	„Toate operele care ieşeau din mina lor — scrie marele cronicar spaniol din sec. XVI, Bernardino de Sahagăn—- erau delicate şi pline de graţie, de cea mai bună factură artistică, demne de toată admiraţia. Casele pe care le făceau ei erau bine construite, foarte frumoase, bogat împodobite, adeseori intarsiatecu pietricele verzi, legate între ele cu stuc, încît păreau un mozaic".
11	Divinitate înlocuită spre sfîrşitul puterii toltece de Tezcatlipoca-Huitzilopochtli, zeul războiului.
424
CIVILIZAŢIA .ŞI CULTURA AZTECA
AZTECII
Toate aceste civilizaţii din spaţiul mexican sînt adeseori cuprinse în denumirea de „civilizaţie aztecă44. Ceea ce este greşit. în realitate, aztecii au fost ultimii veniţi şi ultimii stăpîni ai Podişului mexican. Ca ultimi veniţi, evident că au putut beneficia de vasta şi îndelungata experienţă culturală a predecesorilor lor de pe Podiş. Dar toate elementele de civilizaţie şi de cultură pe care le-au împrumutat, aztecii le-au asimilat, sintetizat şi reelaborat într-o formă mult mai bogată, mai complexă şi mai organic articulată decît la orice alt popor trăind în această zonă geografică.
Ceea ce uimeşte în primul rînd este rapiditatea cu care un popor atît de puţin numeros, stabilit pe două insule ale unei lagune, a ajuns în numai cîteva decenii să fundeze un imperiu atît de puternic, să construiască o capitală de proporţiile pe care nici un oraş din Europa acelui timp (în afară de Cordoba) nu le avea, şi să-i uluiască pe conchistadorii spanioli prin bogăţia lor şi prin fastul exorbitant al curţii regale.
Aztecii — nume derivat din Aztailan sau Aztlan, legendarul lor loc de origine — se numeau ei înşişi „mexica44 (după numele străvechiului lor zeu suprem, Mexi), şi cu acest nume erau cunoscuţi de contemporani12. Pornind dintr-o îndepărtată regiune din nord-vest (poate că de prin părţile Californiei), aztecii au continuat să migreze spre sud, în jurul anului 1100 e.n., „conduşi44 de zeul lor protector13 14 Huitzilopochtli spre un „pămînt al făgăduinţei4414. în această fază de organizare tribală aztecii erau guvernaţi de preoţi, jertfeau copii zeului ploii şi credeau în venirea unui Quetzalcoatl-Mesia salvator15. — Către anul 1345 (sau 1325) au ajuns pe Marele Podiş, fondlnd oraşul Tenochtit-lan — „Piatra Cactusului44, —• actualul Ciudad de Mexico.
în prima perioada a istoriei lor aztecii practicau atît vînătoarea cît şi agricultura. Puţini ca număr, ducînd o viaţă seminomadă, erau împărţiţi în şapte clanuri şi erau conduşi de patru căpetenii-sacerdoţi. Păsări sau animale domestice n-aveau; doar curcanul şi cîinele le ofereau un plus de subzistenţă alimentară, a cărei bază rămînea porumbul (apoi — în ordinea importanţei — fasolea şi pepenele galben), Unicul instrument agricol cunoscut era, în loc de plug, o prăjină cu vîrful ascuţit, călit în foc. Cînd se stabileau intr-im loc îşi construiau mai întîi templul şi terenul pentru caracteristicul lor joc ritual cu mingea. Practicau un sacrificiu ritual complex, vorbeau nahuall — limba
12	Numele „mexica" a .fost schimbat în „azteci" mai tirziu, de către cronicar ii spanioli din secolul al XVIII-lea,
13	Se presupune că, in realitate, Huitzilopochtli fusese o căpetenie tribală --care desigur rcă nu purta acest nume.
14	Paralelismul cu situaţia legendară a „poporului ales" al lui Yahwe — şi acesta condus de Moise spre un „pămînt al făgăduinţei" — este evidentă.
15	în tradiţia aztecilor, QuetzalcoatI era un bărbat înalt, cu pielea albă, ochii mari, barba stufoasă şiplete lungi, negre; era înţelept şi prevăzător, iubea pacea şi dreptatea, predica iubirea între oameni şi practica tuturor virtuţilor, totodată învăţîn du-i pe băştinaşi şi meşteşugul prelucrării metalelor. S-a stabilit că personajul rămas în legendă, astfel configurat, a fost de fapt un naufragiat islandez — misionar, pescar sau negustor — care în timpul expediţiei vikingului Leif Eiriksson, descoperitorul Americii— în ultimii ani ai secolului a] N-lea — a ajuns pe coastele Golfului Mexic (ef. L. Perez Verdia).
populaţiilor celor mai civilizate din Mexic — şi aveau un calendar religios16 cu ciclul de 52 de ani.
Pe Marele Podiş au întîmpinat rezistenţa băştinaşilor. Trebuind să lupte mereu, au renunţat la vechea formă de conducere şi şi-au ales un conducător unic. în scop defensiv şi pentru a-şi asigura cu mai puţine probleme hrana, s-au retras (prin anul 1325 sau, după alţi autori, în 1370) în zona lagunară, unde au realizat două lucruri de-a dreptul uimitoare: „grădinile plutitoare" şi oraşul-capitală Tenochtitlan, pe locul unde azi este situat centrul capitalei Ciudad de Mexico. Ingenioasele „grădini plutitoare" (se mai construiesc şi azi în Mexic aceste chinampas) erau făcute din mai multe plute imense de trestie, între ele cu straturi de pămînt — şi înconjurate de o împletitură de papură care le menţinea forma, — pînă cînd insula plutitoare ajungea la o grosime de 3-5 m. Pe aceste ostroave se semăna iarbă, se cultivau zarzavaturi şi se plantau pomi. Împinse cu ajutorul unor prăjini lungi, „grădinile plutitoare" — pe care se construiau şi colibe — puteau fi deplasate din loc în loc. — Oraşul-capitală Tenochtitlan a devenit, după numai 150 de ani de la întemeiere, imul din cele mai somptuoase şi mai mari oraşe ale vremii — cu piramidele-temple, cu pieţele, cu paiaţele sale, şi cu o populaţie apreciată la 750 000 de locuitori.
ECONOMIA ŞI SOCIETATEA
Prin cuceriri sau aliindu-se cu alte state şi creînd un fel de confederaţie în care caz aztecii îşi menţineau, categoric şi necontestat de nimeni, hegemonia, „Imperiul aztec" a ajuns în curînd să stăpînească 38 de provincii, fără a le anexa, obligîndu-le doar să plătească un tribut, instalîndu-şi acolo garnizoane militare — dar numai cînd se îndoiau de loialitatea celor supuşi. (Terme-
16	Adoptat apoi dc toate populaţiile din spaţiu] civilizaţiilor mexicane.
426
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECĂ
nul de „Imperiu" aztec este deci abuziv). Făuritorului acestei hegemonii aztece Moctezuma I (1440-1469)17, i-au urmat alţi trei suverani care au extins frontierele imperiului (mai ales Ahuitzotl, „Fiara Apei"', 1486-1502, faimos prin cruzimea sa). Moctezuma II (1502-1520), ultimul împărat aztec, a fost sugrumat de conchistadorii spanioli conduşi de Hernân Cortes, care au distrus Teochtitlanul, au aruncat în aer Marea Piramidă, au topit sute de tone de obiecte de artă din aur şi argint, trimiţînd în Spania aceste metale preţioase sub formă de lingouri, — şi astfel au pus capăt şi acestei impunătoare civilizaţii mexicane18.
Civilizaţia aztecă impresionează în primul rînd prin excepţionala capacitate organizatorică — sub raport economic, administrativ, politic, social şi militar19.
Pămîntul aparţinea comunităţilor agrare. Şeful clanului20, asistat de Sfatul Bătrînilor, distribuia în mod echitabil fiecărei familii o bucată depămînt de aproximativ 4 ha, de pe care se putea recolta pînă la 5000 kg de porumb21. Ţăranul mai cultiva în special fasole, dovleac şi pepene galben. O parte din pămînt constituia proprietatea privată a unor privilegiaţi, nobili, puţini la număr, care îl lucrau cu ţărani aflaţi într-o situaţie oarecum de iobagi. In sfîrşit, o mare parte de teren rămînea la dispoziţia monarhului, care atribuia pe viaţă anumite parcele războinicilor săi mai viteji. Regele îşi reţinea, fireşte, suprafeţe întinse ca proprietate personală, pămînturi lucrate prin rotaţie de membrii tuturor clanurilor. Pămînturile distribuite, recoltele şi dările, — totul era riguros înregistrat de funcţionarii administrativi ai statului. Impozitele erau stabilite de conducătorii clanurilor şi erau destinate întreţinerii castei sacerdotale şi căpeteniilor războinicilor. De asemenea, şi casei regale, care avea un personal numeros (soldaţi de gardă, concubine, meşteşugari, paznici, ş.a.). Alături de impozite, în natură22, erau obligatorii şi prestaţiile în scopul construcţiei edificiilor publice, — temple, palate, apeducte, străzi, diguri, etc.
Bogăţia imensă a imperiului şi a monarhului aztec era asigurată în principal de prada de război şi de tribut. Aztecii nu administrau ei înşişi ţinuturile cucerite, ci le lăsau să se administreze singure, mulţumindu-se să primească
17	Sau Montezuma I; în limba naliuatl: Moctezumatzin Ilhuicamîna — „Mină Tare care trage pînă la Ceruri”. Excelent organizator şi administrator, a adus pe insulă apă potabilă de la mare distanţă, printr-un apeduct care funcţionează şiazi.
18	S-a salvat prea puţin din tezaurul artistic al vechilor mexicani. Colecţia de bijuterii, din secolul al XlII-lea, de o fineţe indescriptibilă, găsită la Monte Albân (azi, la Muzeul de Arheologie din Giudad de Mexico)este cea mai frumoasă. Dintre obiectele de podoabe din pene au mai rămas trei, păstrate în muzeele din Viena (2) şi Stuttgart. Cărţile vechiului Mexic se găsesc azi in marile biblioteci din Oxford (Biblioteca Bodleiană — 4), Londra (British Museum — 2), Liverpool (1), Paris (2), Viena (2), Berlin (3) şi Bologna (1).—Vd. C. A. Burlan d.
j9 Cea mai amplă şi mai pitorească descriere a vieţii aztecilor se datorează franciscanului de mare erudiţie Bernardino Ribeira de Sahaghn, venit în Mexic în 1545, în opera sa in şase volume intitulată Despre Noua Spanie (titlul exact în original: . Historia general de las cosas de Nueva Espana).
20	Denumirea acestor comunităţi, calpulli, o traducem — impropriu —prin „clan”; de fapt, acestea erau comunităţi teritoriale, nu agregate sociale constituite pe baza legăturilor de sînge ale membrilor săi.
21	Dar pămînturile erau cultivate numai doi ani consecutiv; după care, erau lăsate să se odihnească timp de zece ani !
22	Moneda a rămas necunoscută tuturor civilizaţiilor precolumbiene, înlocuită fiind uneori cu... sîmburi de cacao !
ECONOMIA ŞI SOCIETATEA
42 7
tributul stabilit. Natura acestui tribut varia după regiune —- şi consta în veşminte de bumbac, piei de animale sălbatice, echipament complet pentru războinici, pene de păsări tropicale, pietre preţioase, aur, argint, cauciuc pentru mingile rituale, miere de albine sălbatice, un fel de hîrtie făcută din fibre de agave, ş.a. Tributul consta în primul rînd în alimente — dar includea şi un număr de fete de serviciu pentru palatul regal; şi, în special, bărbaţi destinaţi sacrificiilor rituale.
Un nou suveran aparţinea familiei predecesorului său — dar el era ales de un consiliu de patru înalţi demnitari; şi nu era ales dacă înainte nu luase parte la mai multe războaie, dacă nu dovedise curaj şi calităţi de strateg, şi dacă nu făcuse, el personal, mai mulţi prizonieri. încoronarea se făcea numai după întoarcerea sa victorioasă dintr-o campanie războinică. La ceremonia încoronării erau sacrificaţi un număr mare de prizonieri, în frunte cu cei capturaţi personal de noul monarh.
în hotărîrile pe care le lua, regele era sfătuit de un consiliu de 12 membri, de un consiliu de război şi de alte organisme consultative şi decizionale. Nu era, prin urmare, un monarh absolut.
După monarh urma nobilimea.
Membrii familiilor nobile — puţine la număr — posedau omenii întinse dar nu erau scutite de o serie de obligaţii, de anumite sarcini sociale, îndeosebi în caz de război. Atlt nobilii cît şi războinicii puteau contracta căsătorii şi cu persoane din clase sociale inferioare. Pe de altă parte, fiii lor îşi pierdeau toate privilegiile dacă nu se dovedeau demni de poziţia şi de îndatoririle ce le reveneau. — Urma clasa războinicilor celor mai valoroşi, recompensaţi de suveran cu proprietăţi întinse, care uneori puteau fi lăsate urmaşilor. — „Elita intelectuală44 o constituia importanta şi numeroasa castă a preoţilor. Aceştia se ocupau de educaţia fiilor de nobili şi de războinici. în unele cazuri erau ei înşişi aproape asimilaţi nobililor şi războinicilor, căci şi ei participau la război. — Judecătorul şi funcţionarii imperiului formau un alt grup important, deşi foarte restrins ca număr.
După mult-privilegiata pătură a negustorilor (despre care se va vorbi mai jos) urma poporul, marea majoritate a membrilor clanurilor. Erau oameni liberi, dar care erau permanent supuşi unor severe şi absurde interdicţii (de pildă, interdicţia de a purta veşminte de bumbac, sau de a bea cacao !) — sub sancţiunea pedepsei cu moartea. — Urmau oamenii neliberi, şerbii, legaţi de domeniile nobiliare pe care lucrau. Ultimii erau sclavii.
Majoritatea sclavilor proveneau din rîndurile prizonierilor de război. Deveneau însă sclavi şi cei condamnaţi la sclavie pentru anumite delicte — de exemplu, pentru furt; sau cei care nu-şi puteau plăti datoriile; sau cei care din cauza mizeriei se vindeau voluntar ca sclavi; sau copiii pe care părinţii îi vindeau ca sclavi în vremuri de mare foamete23. Dar sclavii se puteau răscumpăra dacă îşi plăteau datoriile; sau, cei condamnaţi pentru furt, dacă plăteau contravaloarea furtului. Copiii sclavilor nu deveneau în mod automat sclavi, prin simplul fapt că erau copii de sclavi.
O categorie specială era cea a sclavilor destinaţi a fi sacrificaţi.
23	Cînd preţul iniui;băiat era de... 500, iar a] unei fete, de 400 de ştiuleţi de porumbi
428
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECA
SENSUL SACRIFICIILOR UMANE
Sacrificii umane aduceau zeiloi toate popoarele vechi, încă din cele mai vechi timpuri; dar la azteci acest act de cult, care pentru noi rămîne un act oribil, a căpătat proporţii inimaginabile.
Toţi cronicarii spanioli ai epocii conchistadorilor dau ca minimum cifra de 20 000 de persoane sacrificate în medie anual 24. Pentru a invoca ajutorul zeilor contra conchistadorilor lui Cortes au fost sacrificaţi 15 000 de oameni — fără ca cei asediaţi să se gîndească nici un moment ce forţă de luptă ar fi putut reprezenta imensul număr de victime împotriva celor numai 600 de soldaţi spanioli asediatori ! O victorie militară, o sărbătoare, o încoronare, o înmor-mîntare, un ospăţ, — totul era un bun pretext, o ocazie, o obligaţie indero-gabilă de a aduce sacrificii umane.
Dar deosebirea dintre azteci şi celelalte popoare care practicau sacrificii umane nu era numai de ordinul cantitativ al celor sacrificaţi, ci şi de sensul pe care aztecii îl dădeau acestui act sîngeros de cult; şi tocmai acest sens determina şi proporţiile unui asemenea adevărat măcel în masă.
Un măcel pe care aztecii nu-1 făceau în nici un caz numai din sadism. Un popor războinic nu poate fi, evident, un popor blînd; aztecii însă nu făceau aceste orori pur şi simplu din cruzime, ci din convingerea unei necesităţi supreme, absolute, dintr-o profundă credinţă religioasă cu totul neinteligibilă pentru noi. Erau încredinţaţi, de pildă, că zeul ploii îi va extermina prin secetă şi înfometare dacă nu îi vor fi jertfiţi un anumit număr de copii, al căror plînset urma să îi stimuleze puterile... Erau convinşi că singura soluţie pentru a evita sfîrşitui lumii, pentru a asigura supravieţuirea poporului aztec, pentru a scăpa de foamete şi de molime, pentru a avea recolte abundente sau pentru a obţine victoria în războaie, era să sacrifice cît mai multe fiinţe umane. Forţa magică a sîngelui era socotită atotputernică. Soarele însuşi, pentru a~şi reîmprospăta puterile, pentru a putea să existe şi prin aceasta să asigure existenţa oamenilor, cerea să fie adăpat cu sînge, cerea să i se aducă drept ofrandă inimile smulse din piepturile prizonierilor de război.
Pe de altă parte, victima însăşi era convinsă că prin sacrificarea sa unui zeu urma să participe ia divinitatea respectivă, să devină o parte din divinitate. Ca atare, prizonierul care urma să fie sacrificat se considera un favorizat, un ales de respectivul zeu, socotea sacrificarea sa ca o cinste supremă; n-avea prin urmare teamă sau regrete, sacrificiul său devenea aproape un act voluntar. (Şi, într-adevăr, cazurile de persoane care se ofereau singure să fie sacrificate erau numeroase). — Timp de un ân înainte de data hotărîtă pentru sacrificiu prizonierii destinaţi acestui act de cult — cu mult respect numiţi „Oamenii Vulturului" sau „Fiii Soarelui" — erau trataţi excelent, erau sărbătoriţi, erau copleşiţi cu tot felul de onoruri, iar înaintea ceremoniei sacrificiale erau îmbrăcaţi cu veşmintele somptuoase cu care era reprezentat însuşi zeul25.
24	în anul 1486, cu ocazia inaugurării Marelui Templu din Teiiochtitlan, au fost sacr if icaţi 70 000 de oameni: o cifră monstruoasă, chiar adm iţind că această cifră cronicarul ar fi exagerat-o adăugindu-i unu sau chiar două zerouri.
25	De asemenea, cu prilejul unui ospăţ sau al unei înmormîntări, oricare aztec putea să cumpere un sclav şi să cheme, să plătească uii preot sacrificator specializat. (Vd. nota 27).
SENSUL SACRIFICIILOR UMANE
429
Sacrificiul „gladiatorilor". Prizonierul, legat de un bolovan, trebuia să lupte cu un războinic; la urmă, era sacrificat.
Forma actului sacrificial era concepută în funcţie de ocazia, sau de sărbătoarea 26, sau de natura divinităţii căreia sacrificiul îi era închinat. Astfel, victima dedicată zeului focului era arsă pe rug; cea sacrificată zeului ploii era înnecată; cea închinată zeului vînătoarei era străpunsă cu săgeţi, ş.a.m.d. După care, în forma cea mai comună de sacrificiu — moştenită, se pare, de la tolteci, cum am spus — victimei i se scotea inima cu ajutorul unui cuţit de silex şi se depunea pe altarul în formă de piramidă trunchiată, în vasul sacrificial — numit „Cupa Vulturului"; la sfîrşit, cadavrul era rostogolit pe treptele piramidei-sanctuar, iar capul era tăiat, înfipt într-un par şi expus în „tribuna ţestelor*'27. Exista şi o altă formă, mai spectaculoasă, de sacrificiu ritual: victima era legată de un bolovan mare şi atacată simultan de doi gladiatori cu care trebuia „să lupte" — victima fiind însă imobilizată şi înarmată doar cu o măciucă, în timp ce ghioaga „gladiatorului" era încrustată cu lame de obsidiană28.
26	în fiecare an se oficiau, la diferite dale, anu mi le sacrificii speciale -—pentru care numărul anual total al victimelor ajungea, cum s-a spus, pînă la 20 000 (cf. G. Mendieta). Astfel, la una din sărbători era sugrumată o femeie, a cărei inimă era adusă ca ofrandă Soarelui. Altădată, erau sacrificaţi un sclav cu soţia sa şi înmormîntaţi apoi într-un templu. Primăvara, cînd încolţea porumbul, erau luaţi dintr-o familie de vază un copil şi.o fetiţă, ale căror trupuri—după ce copiii fuseseră decapitaţi — erau păstrate ea relicve. La o altă sărbătoare era jertfit un sugar cumpărat de la mama sa; altă data erau sacrificaţi doi copii prin înnecare, ş.a.m.d.
27	De obicei, victimei i se scotea inima pe viu. Preoţii sacrifieatori — ehachalmecas.— erau în număr de şase, cinci imobilizînd victima, ai şaselea efecţuînd operaţia. Ritualul era oribil: adeseori ehachalmecas consumau ei înşişi inima victimei, iar cu sîngele ei stropeau buzele idolilor de piatra sau anumite părţi ale templului. Dacă victima fusese un prizonier de război, cel care îl capturase îi lua cadavrul, îl tăia în bucăţi pe care, fierte şi pregătite cu făină de porumb, le oferea prietenilor săi — fără însă ca el însuşi să ia parte ia sinistrul ospăţ: căci carnea prizonierului său o considera ca şi cum ar fi făcut parte din propriul său trup...
într-o regiune a Imperiului aztec, la sărbătoarea numită „Jupuirea Oamenilor", preoţii jupuiau pielea victimelor sacrificate de „gladiatori" şi se îmbrăcaţi cu ea timp de 20 de zile; iar 3a prînzul ritual care urma, fiecare comesean consuma o bucată din corpul ^Fiului Soarelui", sacrificat.
430
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECA
Dar cu toată dezgustătoarea barbarie a unor asemenea „acte de cult", care le-a inspirat conchistadorilor spanioli o nemărginită oroare, totuşi, din partea celor ce le practicau lipsea orice sentiment de ură, de răzbunare, sau de acel sadism gratuit pe care atîtea popoare „civilizate" le-au dovedit pînă în zilele noastre. în definitiv — comentează N. Davies — „şi aztecii au rămas la rîndul lor uluiţi de obiceiul spaniolilor de a arde oamenii de vii; şi nici măcar în scopuri sacrificiale, religioase, ci pur şi simplu pentru delicte comune, sau pentru o erezie religioasă. Sau, erau uluiţi de faptul că spaniolii îşi însemnau cu fierul roşu prizonierii de război reduşi în stare de sclavie; ceea ce era o practică necunoscută în Mexicul acelor vremi, unde sclavii se bucurau de drepturi foarte precis stabilite, erau socotiţi şi ei nişte fiinţe umane, nu erau trataţi ca nişte simple obiecte. Aztecii n-ar fi torturat niciodată pe căpeteniile învinse în război, cum făceau spaniolii, ca să-şi potolească setea de aur".
RĂZBOIUL. ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI
Aztecii şi-au extins încontinuu imperiul, nu numai din motive economice, sau politice, sau din „voinţă de putere", ci — într-0 foarte importantă măsură — şi pentru a-şi procura prizonierii necesari sacrificiilor.
Răscumpărarea unui prizonier, oricine ar fi fost acesta şi orice preţ s ar fi oferit pentru a fi răscumpărat, era un lucru necunoscut. Pentru războinicul aztec, a captura singur prizonieri devenise scopul însuşi al luptei; aceasta îi aducea un spor de prestigiu atît militar cît şi social — şi implicit beneficii şi privilegii. Un rang înalt în societate nu-1 putea obţine nici chiar fiul monarhului dacă în război nu făcuse nici un prizonier29. Onorurile urmau, gradual: după ce aztecul făcuse doi prizonieri regele îi dăruia o manta portocalie, o cataramă în formă de scorpion şi dreptul de a purta veşminte imprimate sau brodate cu desene. Dar numai după ce capturase patru prizonieri căpăta titlul de „războinic desăvîrşit", şi numai din acel moment urma să facă parte din importanta castă a militarilor.
Războiul era considerat de azteci o acţiune sacră şi totodată principiul de bază al politicii. Serviciul militar era personal, general şi obligatoriu. Singurul corp de militari de profesie era garda personală a regelui, formată din tineri din familiile cele mai de vază.
înainte de declararea ostilităţilor (şi după o minuţioasă acţiune de informare efectuată de reţeaua de spionaj) aztecii trimiteau solii la triburile pe care voiau să le supună. Solii propuneau tribului să accepte să intre în „Imperiul aztec", să accepte alături de divinităţile tribului pe zeul suprem aztec Huitzilopochtli şi să plătească anual, în două rate, un tribut. Dacă tribul accepta condiţiile, putea continua să-şi păstreze modul de organizare, obiceiurile, tradiţiile şi chiar să-şi menţină în funcţie vechile căpetenii. Dacă după
29 Cronicarul Durân ne informează că dacă unui aztec — fie el şi fiul regelui — îi era frică să lupte, i se retrăgeau toate privilegiile, i se interzicea să se parfumeze, să poarte veşminte de preţ, bijuterii şi podoabe din pene multicolore. N-avea voie să mănînce mîncăruri alese, nici să bea... băuturi de cacao; ceea ce însemna că de-acum încolo era considerat ca făcînd parte din cea mai umilă categorie a oamenilor de rînd.
NEGUSTORII
431
un termen de douăzeci de zile răspunsul era negativ, „consiliul de război" se întrunea şi preoţii consultau mersul stelelor pentru a afla ziua fastă a începerii operaţiunilor militare,
Elita armatei era constituită din trei corpuri — a „principilor", a „vulturului" şi a „jaguarului" — fiecare cu un alt tip de uniforme strălucitoare. Ca arme ofensive — băţul aruncător de săgeţi cu vîrful de obsidiană, praştia cu pietre de mărimea unui ou, suliţa, ghioaga şi spada confecţionată dintr-un lemn tare, cu tăişul dinţat făcut cu aşchii dintr-o rocă foarte dură. Aztecii căutau toate mijloacele pentru a-1 demoraliza pe adversar — insulte, urlete, zgomot infernal de tulnice, corni şi tobe. Oraşe fortificate nu existau, bătălia se dădea în cîmp deschis şi dura puţin. Aztecii nu urmăreau distrugerea oraşelor sau masacrarea populaţiei, şi nici nu foloseau săgeţi otrăvite. Ca principii tactice aveau: surpriza, ambuscada, importanţa dată atît moralului luptătorilor lor cît şi demoralizării adversarului.
Foarte sever, precis şi rapid era administrată şi justiţia la azteci. Legile erau aduse la cunoştinţă în scris. Crimele capitale, pedepsite cu moartea, erau în primul rînd cele care contraveneau ordinei religioase (ca în Europa acelui timp), — insulta adusă zeilor, furtul în incinta templelor şi vrăjitoria. Asasinatul era pedepsit cu moartea, chiar şi cînd cel ucis era un sclav. Pedeapsa capitală — uneori precedată de tortură — putea fi aplicată şi femeii adulterine (prin lapidare, ca la vechii evrei) şi celor care se îmbătau în public — cu excepţia bărbaţilor trecuţi de 70 de ani şi a femeilor-bunice, precum şi dacă „delictul" avusese loc în cadrul ceremoniilor religioase. Furtul comis în dauna negustorilor angajaţi în afacerile templelor era pedepsit cu moartea. Moctezuma I prevăzuse pedeapsa capitală şi pentru oamenii din popor dacă îmbrăcau veşminte din bumbac sau mantii lungi pînă la glezne. — Judecătorii erau aleşi de suveran, dintre „oamenii învăţaţi, pricepuţi şi înţelepţi", care „aveau o memorie bună, nu flecăreau, nu se îmbătau, nu dormeau prea mult, ci se sculau totdeauna dis-de-dimineaţă" — cum informează cronicarul B. de Sahag&n.
NEGUSTORII
De cea mai înaltă consideraţie se bucurau la azteci negustorii. Ca poziţie socială aceştia se aflau pe acelaşi plan cu nobilii şi cu războinicii mai renumiţi. Alcătuiau casta cea mai închisă; nu puteau contracta căsătorii decît în cadrul castei lor, fiii nu puteau practica decît profesiunea părinţilor, locuiau într-un cartier rezervat numai lor, aveau templele lor şi zeii lor tutelari; fiecare avea dreptul la stemă personală, nu puteau fi judecaţi decît de un tribunal al lor, aveau legături directe cu suveranul, iar în călătorii erau însoţiţi de preoţii lor. Negustorilor le erau încredinţate adevărate misiuni diplomatice, aveau delegaţia de a încheia tratate comerciale şi sarcina de a transmite mesaje din partea monarhului. Constituindu-se intr-o calificată şi eficientă reţea de spionaj, negustorii furnizau statului tot felul de informaţii asupra locurilor străine pe care le străbăteau. Informaţiile lor stăteau la baza pregătirii unei viitoare campanii militare pentru acapararea de noi teritorii.
432
CIVILIZAŢIA şi cultura AZTECA
O călătorie de afaceri (care putea dura si doi ani) era o adevărată expediţie. Mai întîi, pentru a alege ziua plecării cit şi ziua reintrării negustorul consulta horoscopul. Urmau ceremonii, sacrificii şi un banchet de despărţire. Un negustor trebuia să cunoască limba şi obiceiurile ţinuturilor prin care trecea. Uneori chiar se deghiza spre a nu fi recunoscut. Intrucît animalele de povară erau necunoscute, mărfurile erau purtate exclusiv de oameni, întotdeauna escortaţi de un grup de soldaţi de pază. Cum şi cei ce purtau mărfurile erau înarmaţi (în secret), caravana era o adevărată unitate militară. Uciderea unui negustor de către localnici era un bun pretext pentru suveranul aztec de a declara război — căci marii negustori traficau sub egida statului. In caz de moarte, negustorilor li se făceau toate onorurile funebre rezervate războinicilor de vază. La reîntoarcerea acasă (intrarea în oraş trebuia să se facă numai noaptea), negustorul organiza cuvenitele ceremonii religioase, banchete şi — fireşte — ritualele sacrificii umane.
AGRICULTURA ŞI REGIMUL ALIMENTAR
Raza economiei aztecilor o constituia agricultura, — pe care străvechii locuitori ai teritoriului mexican o cunoşteau începînd, probabil, încă de acum 7000 de ani. Era practicată însă cu mijloacele cele mai rudimentare. Aztecii nu cunoşteau nici o formă de plug, oricît de primitivă. (Dealtminteri, nu domesticiseră nici un animal de tracţiune — şi nu cunoşteau nici roata). Singura unealtă de „arat“ era băţul ascuţit, cu vîrful călit la foc. Nu cunoşteau nici fierul, nici bronzul, iar din aramă nu făceau obiecte de uz practic. Cu toate acestea, au făcut progrese şi în agricultură. Şi-au extins terenurile cultivabile defrişînd pădurile (prin incendiere), aplicau sistemul de culturi în terase, îngrăşau pămîntul cu excremente umane, iar în unele zone au săpat multe canale de irigaţie şi au construit diguri contra inundaţiilor. Fiecare fază a muncii agricole era pusă sub patronajul unei divinităţi anumite, şi întotdeauna începea numai după îndeplinirea anumitor ritualuri religioase.
Baza alimentaţiei aztecilor o constituiau fasolea şi porumbul — plantă sălbatică locală care dădea doar 2~3 boabe, al cărui ştiulete a fost apoi cultivat prin selecţia omului. La acestea se adăugau bostanul, pepenele, tigva, fructul de avogado — din care se pregătea un fel de terci, — ştirul şi, probabil, cartoful; apoi roşia şi ardeiul iute drept condiment. Din ţinuturi mai îndepărtate se aduceau, pentru privilegiaţi, banane şi ananas, vanilie şi cacao; nobilii erau pasionaţi consumatori de ciocolată, care claselor de jos le era sever interzisă t In schimb, deosebit de răspîndit şi folosit în diferite forme era acel aloes mexican gigant numit agavă. Din sucul acestei plante se prepara, prin fermentaţie, băutura aztecă tipică numită pulque; din rădăcină se pregătea o mîncare gustoasă; spinii de agavă serveau drept ace de cusut; fibrele mai groase erau folosite pentru confecţionarea acoperişurilor caselor; din fibrele mai subţiri se ţesea o stofă groasă; în sfîrşit, din ţesutul cel mai fin al a ga vei aztecii făceau un fel de hîrtie.
Acest regim alimentar atît de sărac era eventual completat fie cu carne de curcan sau de cîine (singurul animal domestic cunoscut de azteci), fie —
MEŞTEŞUGURILE
433
după regiune — cu vînat sau cu peşte. — Fireşte că şi pescuitul sau vînătoarea începea cu un anumit ritual. Pescarul se adresa peştilor: „Unchii mei5 voi care sînteţi zugrăviţi, voi care sînteţi împodobiţi cu pete colorate, voi care aveţi botul şi aripioarele înnotătoare în culori asemenea turcoazei şi penelor păsărilor, veniţi, apropiaţi-vă în grabă, căci vă caut“. Iar vînătorul, în invocaţia adresată animalelor le cerea iertare: „Eu, care vin acum să săvîrşesc o faptă duşmănoasă, sînt împins de nevoi să o fac, căci sînt sărac şi nenorocit; de aceea, vin numai pentru a-mi căuta hrana“.
MEŞTEŞUGURILE
Meşteşugurile se transmiteau din tată-n fiu, şi erau respectate; chiar şi nobilii îşi sfătuiau copiii să înveţe un meşteşug, căci numai originea nobilă nu le asigura prin ea însăşi stima în societate.
Meşteşugarii erau grupaţi în corporaţii, fiecare corporaţie fiind pusă sub protecţia unui zeu. Privind obiectele atît de artistic lucrate ale meşterilor azteci înţelegem de ce ei erau atît de respectaţi. Produsele lor erau foarte căutate de clasele privilegiate, în special obiectele decorative lucrate cu pene de variate culori şi bijuteriile. Din regiunile tropicale aceşti meşteşugari-artişti aduceau pene de pasărea quetzal — cele mai preţioase, de un verde metalic, — pene de bîtlan trandafiriu, pene galben-verzi de papagal tînăr, pene multicolore de colibri. Combinîndu-le cu fantezie şi gust, confecţionau piese de podoabe pentru costume, pentru podoaba capului, pentru uniformele războinicilor de vază, pentru decorarea scuturilor de paradă, pentru coroanele regelui; de asemenea, compoziţii de pene în mozaic, adevărate tablouri, lucrate eu o fineţe, o minuţiozitate şi un simţ al culorilor unice în lume pentru lucrări de acest gen, proprii numai civilizaţiilor precolumbiene.
Realizările meşterilor bijutieri, pe de altă parte, sînt cu atît mai surprinzătoare cu cît în aceste părţi ale Americii ştiinţa topirii metalelor începuse abia în jurul anului 1000 e.n. — în timp ce la incaşii sud-americani începuse cam cu un mileniu mai înainte. în aria civilizaţiei aztece, primele metale lucrate — pentru că punctul lor de topire este mai jos — au fost aurul şi argintul80. Argintul era mult mai rar, deci mult mai scump şi mai preţuit decît aurul — care se extrăgea nu din mine (ca la incaşii din Peru), ci din nisipul fluviilor. La început, şi arama servea pentru confecţionarea obiectelor de lux, a bijuteriilor.
Întrucîtva separat de bijutieri — deşi nu mai puţin iscusiţi decît aceştia — trebuie consideraţi meşteşugarii-artişti intarsiatori. Incrustaţia — de minuscule bucăţi de pietre colorate, de scoică, de jad (mai preţios decît aurul, pentru că era mai rar), de ametist, de turcoază, etc. — era fixată cu un clei vegetal pe un suport de lemn. Intarsiatorii realizau astfel splendide piese decorative pe care le aplicau pe diferite obiecte. Remarcabile erau îndeosebi măştile astfel intarsiate, măşti mortuare sau măşti purtate de dansatori în timpul anumitor ceremonii religioase.
80	Metale pe care indigenii le numeau „excremente ale zeilor", crez în du-îe într-adevăr fecale ale divinităţilor Lunii şi, respectiv, Soarelui,
M — Istoria culturii şl civilizaţiei
434
CIVILIZAŢIA $1 CULTURA AZTECĂ
Tot în cîmpul artelor aplicate, o vastă activitate au desfăşurat-o şi meşterii ceramişti. Organizaţi într-o corporaţie proprie, ceramiştii azteci au creat obiecte de uz comun sau de uz religios, frumoase atît prin ornamentaţie (desene geometrice, de obicei), cît şi prin varietatea formelor. Şi aceasta, fără să fi cunoscut roata olarului.
Iscusinţa şi simţul artistic se arătau şi în ţesături. Dar ţesutul era practicat exclusiv de femei; ele singure, fără ajutorul bărbaţilor, culegeau şi pregăteau fibrele, le torceau, le vopseau şi le ţeseau. La început se foloseau numai fibre de agavă (sau de o altă plantă spinoasă, numită maguey) — din care însă se puteau face ţesături foarte uşoare şi subţiri. Bumbacul era adus de negustori din ţinuturile meridionale, sau era trimis ca tribut; în care caz, întreaga cantitate era împărţită în mod egal cianurilor, unde apoi era distribuit fiecărei ţesătoare. Culorile (ca fixativ se folosea urina) erau în marea majoritate de origine vegetală. Fiecare culoare avea un sens simbolic; roşul — sîngele, negrul — războiul şi religia (pentru că preoţii se îmbrăcau numai în negru), albastrul — sacrificiile rituale, verdele — regalitatea (pentru că monarhul purta coroană făcută din splendide pene verzi de queizal). Cu un foarte simplu război orizontal femeile ţeseau aşa-numitele de azteci „ţesături în 400.de culori“, cu motive ornamentale policrome, într-o gamă nelimitată, fie realist redate, fie foarte stilizate. Adeseori se ţeseau în beteală şi minuscule pene multicolore. Un anumit desen ornamental indica rangul persoanei respective; nimeni nu putea purta veşminte ornamentate decît cu permisiunea suveranului, care indica şi ornamentul îngăduit.
ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI PODOABELE
Nu s-a păstrat nici o bucată din aceste ţesături, nici un costum de bărbat sau de femeie. Dar indicaţii destul de precise asupra îmbrăcămintei aztecilor sînt date de pictogramele registrelor administrativ-contabile şi de desenele de pe vasele de ceramică. Bărbaţii purtau, în loc de indispensabili sau de pantaloni, o fîşie lungă de stofă — cu marginea bogat ornamentată — care le înfăşurau şoldurile, era petrecută printre coapse şi legată în faţă. Partea superioară a corpului era acoperită cu un fel de manta — cum se poartă şi azi în Mexic — petrecută pe sub subţioara dreaptă şi înnodată pe umărul sting (căci aztecii nu cunoşteau nici agrafa, nici nasturele), încît le lăsa libere ambele braţe.
Femeile purtau un fel de fustă lungă pînă la glezne, necusută, încheiată în falduri bogate în faţă şi ţinută pe corp de un cordon. Drept cămaşă, fără mîneci — două bucăţi de pînză cusute împreună, lăsînd o deschizătură pentru a fi trecută peste cap. Atît bărbaţii cît şi femeile îmbrăcau poncho — o bucată de stofă de formă pătrată, în mijloc cu o deschizătură prin care intra capul, ale cărei colţuri cădeau în faţă şi în spate. în picioare — sandale dintr-o ţesătură de fibre de agave.
Nu numai ţesăturile într-un determinat fel ornamentate indicau rangul, casta, poziţia socială a respectivei persoane, ci şi pieptănătura, tatuajul sau
podoabele.
OBICEIURI ŞI RITUALURI
435
Nobilii îşi tăiau părul,-lăsîndu-şi doar un moţ scurt în spate, legat cu o panglică roşie şi albă, şi în care erau înfipte preţioase pene colorate. Războinicii purtau părul tăiat în perie în faţă şi lăsat lung, desfăcut, în spate. Militarii de rang superior îşi adunau părul pe creştet, într-im moţ înalt, încarc înfigeau două pene de vultur sau de bîtlan. Femeile din aristocraţie îşipurtau părul împletit şi adunat în două cocuri, pe frunte.
Tatuajul, vopsitul părului, pilirea dinţilor şi fardurile au fost adoptate de azteci mai tîrziu, de la popoarele supuse, — dar numai de către femeile nobililor. Războinicii îşi tatuau corpul şi faţa cu linii imprimate în piele cu praf de pirită. Nobilii îşi aplicau pe buza de jos mici butoni de obsidiană sau de agată; în timp ce înalţii demnitari îi aveau din ambră sau dintr-o piatră montată în aur, iar războinicii, din bucăţi de scoică. în urechi, aztecii purtau în chip de cercei cîte un beţişor de lemn. Numai regele avea dreptul să poarte, traversîndu-i septul nazal, un beţişor fin de turcoază.
Aristocraţii obişnuiau să poarte colane de jad şi smaralde (sau măcar o bentiţă dintr-o stofă groasă, artistic ţesută); colane de care atîrnau o mulţime de clopoţei de aur. în schimb, nimic din toate aceste ornamente — din aur, pene rare sau pietre semipreţioase — nu erau îngăduite poporului de rînd, nici chiar războinicilor de grad inferior. Pe cîmpul de luptă însă — unde uniforma şi podoabele aveau rostul de a-1 impresiona pe inamic, precum şi de a-i crea un sentiment de orgoliu şi de curaj luptătorului — tabloul impresiona prin policromie. „Cu siguranţă — scrie Krickeberg — că nici o altă armată din lume n-a oferit vreodată un spectacol atît de fantastic ca armata de luptători azteci; mai ales cînd aceştia, strălucind de aur, scînteind de pietre preţioase, unduind cu penele lor multicolore, se năpusteau asupra inamicului, scoţînd asurzitoarele lor urlete de luptă şi învîrtind deasupra capului spadele de obsidiană”.
OBICEIURI SI RITUALURI
Momentele mai importante din viaţa aztecilor erau însoţite de ritualuri şi obiceiuri ciudate.
Ceremonia botezului consta în rugăciuni, invocaţii, cuvîntări augurale, consultarea horoscopului, afundarea noului-născut într-un vas cu apă, după care i se da un nume; băiatului i se da de obicei un nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele sau de păsări. După care, trei copii mai mari alergau pe străzile oraşului strigînd numele noului-născut.
Educaţia copiilor se făcea mai întîi în familie. O instrucţie sumară căpătau apoi la „casa clanului”, unde învăţau străvechile ritualuri şi povestiri mitologice, dar mai ales deprindeau aici folosirea armelor. Fiii nobililor şi ai războinicilor de seamă erau daţi fie la un colegiu sacerdotal, fie la unul militar. Prin urmare aztecii au fost cei dintîi care au creat două instituţii specializate în pregătirea tinerilor pentru profesiunile cele mai respectate. Dar după ce ieşeau din aceste colegii tinerii puteau să-şi aleagă în mod liber orice altă ocupaţie. Vîrsta căsătoriei era stabilită la 16 ani pentru fete şi ia 20 de ani pentru băieţi.
436
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECA
Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan31. După peţirea fetei de către o bătrînă a clanului şi după consimţămîntul ambelor familii mireasa era adusă în circă de peţitoare ia casa mirelui. Ceremonia căsătoriei — ia care asistau şi căpeteniile clanurilor mirilor, căci o căsătorie însemna şi un act de înrudire implicită a celor două clanuri — consta în interminabile cu-vîntări şi în consumarea din abundenţă a unei băuturi alcoolice; apoi mirii se aşezau pe o rogojină şi li se înnodau împreună poalele veşmintelor — actul
Dansator i azteci, dan sin d un dans (probabil) ritual
simbolic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii.
Este greu de admis că în actul căsătoriei ar fi avut rolul determinant sentimentele de dragoste ale tinerilor, independent de voinţa părinţilor32. Poligamia era admisă, dar numai cei bogaţi şi~o puteau permite. Concubinele însă n-aveau aceleaşi drepturi ca soţia. Adulterul era admis numai bărbaţilor; femeia adulterină putea fi condamnată la moarte. în cazul cînd era sterilă femeia putea fi repudiată de soţ33. Totuşi, femeia aztecă nu era total lipsită de drepturi. Putea să-şi păstreze numele familiei ei, putea să se adreseze Consiliului de judecată, iar dacă era maltratată de soţ putea cere divorţul. (în general, la azteci divorţurile erau destul de frecvente). Dacă soţia rămînea văduvă cu copii, o lua în căsătorie fratele soţului — dar nu în mod obligatoriu, ca la vechii evrei; în orice caz, orfanii rămîneau în sarcina fratelui decedatului. Dacă soţiile mureau în timpul naşterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate războinicilor căzuţi pe cîmpul de luptă. 81 82 *
81	Un clan fiind o comunitate bazată pe legătura de sînge, o căsătorie in interiorul clanului ar fi însemnat un incest.
82	Fapt este că aztecii nu aveau o „zeiţă a dragostei". Pe de altă parte, aztecii — spre deosebire de incaşi, de pildă—n-au reprezentat niciodată (din motive de pudoare?) nici corpul feminin nud, nici actul sexual, nicifalusul simbolic.
88 într-o regiune, cel puţin, a Imperiului aztec ginerele era obligat să o ia în căsătorie pe soacra lui cînd aceasta rămăsese văduvă; iar dacă un bărbat se căsătorise cu o văduvă care avea o fată, el trebuia să-şi ia fiica vitregă ca a doua soţie.
LOCUINŢELE. PALATUL SUVERANULUI
437
Funeraliile unui om de rîncl erau simple. Cadavrul era ars pe rug împreună cu anumite obiecte care îi aparţinuseră decedatului; urna cu cenuşa era păstrată în casa familiei, care îi celebra memoria aducmdu~i ofrande timp de mai mulţi ani.
Funeraliile unei căpetenii importante, însă, erau în acelaşi timp grandioase şi barbare (cf. J. de Torquemada, 1723). Erau invitate căpetenii străine care aduceau decedatului mantii somptuoase, mănunchiuri de pene preţioase şi sclavi pentru a fi sacrificaţi. Corpul defunctului era acoperit cu 20 de mantii cu ornamente de aur şi pietre preţioase, i se tăia o şuviţă de păr pe care familia o păstra ca amintire, după care i se sacrifica un sclav — care urma să-l slujească pe lumea cealaltă. Apoi, acoperit cu veşmintele divinităţii principale a oraşului, era dus cu mare pompă la templu spre a fi incinerat. Acum erau sacrificaţi un număr mare de sclavi — 100 sau 200, după importanţa decedatului, — victime cărora după patru zile li se adăugau altele în număr de 10-15; după alte 20 de zile erau sacrificaţi alţi 4-5 sclavi, iar după 40 de zile numai unu sau doi; în fine, după 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificaţi încă 10 sau 12. După care, în fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative; de astă dată însă i se aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potîrniehi şi alte păsări; iar ca ofrande, alimente, băuturi şi flori (precum şi un tub de trestie umplut cu tutun...).
„Lumea de dincolo" era imaginată de azteci ca fiind compartimentată în trei sălaşuri diferite. Primul era rezervat celor căzuţi pe cîmpul de luptă, celor care fuseseră sacrificaţi şi mamelor decedate în timpul naşterii34. Aceştia însoţeau soarele în drumul său zilnic, timp de 4 ani; după care, se preschimbau în păsări colibri. — în cel de-al doilea sălaş — situat pe pămînt, dar plin de toate fericirile posibile — intrau cei înnecaţi, cei fulgeraţi sau cei morţi de boli grele. în sfîrşit, toţi cei morţi de moarte naturală ajungeau într-un tărîm dinspre miazănoapte — dar numai după ce, timp de 4 ani, înfruntau o serie de primejdii; ultima încercare era trecerea unui lac cu ajutorul cîinelui care fusese sacrificat şi incinerat sau înmormîntat odată eu stăpînul său.
LOCUINŢELE. PALATUL SUVERANULUI
Locuinţa marei majorităţi a aztecilor era foarte rudimentară. O colibă acoperită cu stuf, cu pereţi din tulpine de porumb sau din trestie, acoperiţi cu lut. O colibă fără coş, fără ferestre, cu o perdea groasă ţinînd loc de uşă. Vatra pentru gătit era afară, sub un acoperiş. în curte, coşarul pentru porumb — dar şi o cît de primitivă construcţie pentru baia de aburi. Baia — zilnică — avea un triplu rol: igienic, terapeutic şi religios, de purificare rituală înaintea unor ceremonii. Mobile — aproape deloc; cîteva scăunele şi rogojini drept pat. Pentru iluminat — aşchii lungi de pin bogate în răşini, drept torţe. Aztecii, din orice clasă socială, se sculau înainte de răsăritul soarelui, cînd din Marele Templu începea să bată toba mare de lemn, căreia îi răspundeau numaidecît trombele preoţilor din celelalte temple. Primul lucru era baia de 84
84 Numai cci aparţinînd acestor trei categorii de morţi erau înmormîntaţi; toţi ceilalţi azteci erau incineraţi.
438
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECA
aburi, apoi spălarea cu rădăcini de. săpunariţă drept săpun; şi asta, într-o vreme cînd europenii nu făceau baie nici măcar o dată pe lună!
Casele celor mai înstăriţi — ale războinicilor de vază, ale negustorilor, ale meşteşugarilor mai bogaţi, ale nobililor, ale principalilor sacerdoţi — erau din piatră brută, nefasonată, sau din cărămizi de lut uscat la soare, cu bîrne de lemn şi acoperişul plat. în unele cazuri pereţii erau tencuiţi şi chiar zugrăviţi. Aceste case aveau, fireşte, mai multe încăperi; o curte interioară cu o cadă în care se aduna apa de ploaie, şi o grădină eu flori şi cu plante medicinale. în interior, pe pămîntul bătut erau aşternute rogojini sau piei de căprioară — dar mobilierul era totdeauna redus la minimum.
în schimb palatele înalţilor demnitari — şi în primul rînd, bineînţeles, palatul regal — erau de proporţii vaste şi de un lux uluitor. „Palatul lui Moetezuma — îi seria Cortes lui Caro! Quintul — este de o frumuseţe atît de grandioasă şi de extraordinară încît cu greu găsesc cuvinte potrivite să-l descriu. Pot numai atît să spun că în Spania nu există nimic ceva asemănător". Apartamentele regale erau la etaj, în timp ce parterul imensului edificiu era ocupat de apartamentele înalţilor oaspeţi străini şi de cele rezervate concubinelor regale, de birourile administrative ale imperiului, de camerele corpului de gardă, de „arsenal", de grînar, de felurite depozite de alimente, de vasta sală în care cîntăreţii, muzicanţii şi dansatorii îi distrau pe monarh şi pe înalţii oaspeţi.
Mesele de la palatul suveranului erau intr-adevăr sardanapalice. Mocte-zuma era servit „de patru femei foarte frumoase, şi bea cacao în cupe din aurul cel mai fin. Uneori îi ţineau companie pitici şi cîntăreţi, iar alţii danţau ca să-l distreze" — scrie cronicarul Berna! Diaz, unul din căpeteniile conchistadorilor. „Bucătarii săi pregăteau peste treizeci de feluri la fiecare masă. Ei pregăteau mai bine de 300 de porţii din mîncărurile pe care le servea Mocte-zuma, şi alte peste 3 000 de porţii pentru garda palatului. în fiecare zi bucătarii pregăteau pui, curcani, fazani, potîrnichi, prepeliţe, raţe sălbatice, carne de cerb, de porc sălbatic, păsări de baltă, porumbei, iepuri şi multe feluri de păsări şi de alte lucruri care se găsesc în această ţară". Oricîtă exagerare ar fi în aceste relatări, fastul neobişnuit rămîne evident.
Dar mai mult i-a uimit pe spanioli grădina zoologică anexată palatului regal — „eu zece lacuri cu tot felul de păsări de apă... cu mediei pentru animale... eu cuşti de lemn rezistente în care sînt închişi lei (?), vulpi, lupi şi feline de toate speciile... hrănite cu păsări de curte şi îngrijite de 300 de paznici" — îl informează Cortes pe rege35. „Ceremonialul de la curtea mexicană este foarte fastuos şi de un formalism foarte rigid, poate mai mult decît la oricare curte a unui domnitor oriental" — continuă Cortes. „Dimineaţa în zori, şase sute de demnitari ai regatului se înfăţişează la palat şi aşteaptă în săli şi în vestibule, sau se plimbă prin parc. Servitorii acestor nobili ar putea umple numai ei, două sau trei curţi. Cînd suveranul Moetezuma iese din apartamentele sale — ceea ce se întîmplă rar — cei care îl întîlnesc se opresc pe loc şi privesc in pămînt, pînă ce suveranul trece". — Chiar admi-ţînd că relatările contemporanilor conţin o bună parte de exagerare, fastul curţii lui Moetezuma II nu era întrecut, la acea dată, decît de fastul de la curtea împăratului Chinei.
35	Scrisoarea lui Cortâs a fost trimisă lui Garol Quintul cu mai bine de o jumătate de secol înainte de crearea, la Padova, a primei grădini zoologice din Europa.
CREDINŢELE RELIGIOASE. CASTA SACERDOTALĂ
439
CREDINŢELE RELIGIOASE. CASTA SACERDOTALĂ
Cu multiplele sale aspecte contradictorii, civilizaţia aztecă prezintă —• pentru oricare din aceste aspecte — explicaţii şi motivări ce ţin mai ales de ordinul credinţelor religioase. însuşi războiul devenea intr-un fel — un act dictat de o necesitate religioasă inderogabilă: de a procura prizonieri necesari sacrificărilor. Aceasta explică de ce aztecii nu căutau să-şi extermine adversarii, ci să-i facă prizonieri.
în panteonul unei civilizaţii a cărei economie era bazată pe agricultură, fireşte că cele mai numeroase erau divinităţile agrare. Aproape toţi zeii aztecilor erau personificări ale elementelor şi forţelor naturii întruchipări în formă fie umane, fie animale. Cel mai popular — dar nu şi cei mai venerat de preoţi şi de nobili — era zeul ploii, Tlaloc, stăpînu! tunetului, fulgerului, zăpezii şi grindine!, căruia îi erau dedicate cinci din cele mai importante sărbători ale anului. Soţia lui era zeiţa apelor, iar sora lui Tlaloc, zeiţa porumbului36. Alături de o altă divinitate agrară — al cărei nume se traduce prin „inima pămîntului“ — mai era şi o zeiţă a fertilităţii, şi un zeu al băuturii naţionale pulque, — dar mai era şi „Pana de quetzal“, zeul florilor şi al plăcerilor, al cîntecelor şi dansului.
Divinitatea supremă însă, zeul „oficial“ considerat patronul poporului „ales“ aztec, era Huitzilopochtli, Soarele care în fiecare zi luptă victorios contra nopţii, Lunii şi stelelor, zeul războiului căruia îi erau dedicate cele mai măreţe temple. Era reprezentat —- în imaginile sculptate sau pictate — într-o formă ce trebuia să inspire privitorului groază; dar zeul se arăta de fapt oamenilor în fiinţa păsării colibri. — Urmau •— în ordinea importanţei stabilite oficial de sacerdoţi — zeul secetei şi totodată al abundenţei Tezcatiipoca, „Oglinda fumurie^ (pentru că simbolul său era o oglindă de obsidiană). Apoi „Şarpele eu pene de quetzaU, Quetzalcoatl — înfăţişat ca un şarpe, dar cu cap şi labe de aligator ■— divinitate venerată şi în toată America Centrală. La origine fusese zeul vîntului, apoi al agriculturii, al fertilităţii şi fecundităţii în general; între motivele ornamentale de pe veşminte avea şi semnul crucii. — în afara acestor zei, în panteonul aztec au mai intrat multe alte zeităţi care aparţinuseră populaţiilor dependente de azteci.
Numeroase şi uneori contradictorii sînt legendele cosmogonice aztece. Aztecii admiteau existenţa primordială a unui zeu creator. Acesta — Tonacate-cutii — după ce a creat 600 de zei a hotărît împreună cu ei să-l creeze pe om. L-a creat din pămînt stropit cu sîngele dăruit de ceilalţi zei. Apoi zeul a creat Soarele şi Luna. Au urmat patru ere (cifra 4 îi obseda pe azteci), fiecare de 4-5 000 de ani. Distrugerile lor succesive s-au datorat luptelor dintre zeii care simbolizează cele patru elemente — pămîntul, focul, aerul şi apa37. De fiecare dată s-a repetat creaţia Soarelui şi a unui nou cuplu uman38. Pentru
36	Porumbul mai era patronat şi de alte divinităţi; între acestea, Xipe, „ju puitorul simboliza actul culesului porumbului.
37	ţjn interesant concept fizic — cum observa A. von Humboldt — implicat în aceste legende cosmogonice.
83	Mitul potopului şi al unui Noe mexican îl regăsim în catastrofa cauzată de zeul-element al apei.
440
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECA
azteci Soarele de atunci era prin urmare al cincilea Soare — care se va stinge şi el, aducînd sfîrşitul lumii, dacă nu i se vor mai aduce cît mai multe jertfe omeneşti.
Casta sacerdotală, atotputernică, era nu numai foarte influentă şi favorizată de privilegii deosebite, ci şi foarte numeroasă39; pentru că şi numărul divinităţilor — fiecare cu templul său (teocalli) —- cărora îe slujeau aceşti sacerdoţi era imens.
Preoţii erau pregătiţi — în cadrul unei discipline extrem de riguroase, împinsă pînă la cruzime40 — într-un fel de seminar (calmenac), în Ir-un colegiu în care candidaţii la preoţie învăţau cîntecele sacre, oficierea actelor de cult, legendele cu caracter fantezist sau istoric, scrierea glifelor, noţiuni de aritmetică, de cronologie, de astrologie judiciară, precum şi mînuirea armelor: căci în război, preoţii erau cei care aveau misiunea să-i îndemne pe războinici la luptă, să-i însufleţească, făgăduindu-le lumina şi bucuriile raiului (Tonali-uh), în locul întunecimilor infernului (Midian). Ei trebuiau să organizeze şi ceremoniile şi procesiunile religioase, grandios, cu coruri, cu zgomotele ritmate ale tobelor şi cu dansuri sacre, executate de fecioarele templului.
Preoţii oficiau de trei ori pe zi şi o dată în cursul nopţii. Erau permanent prezenţi în viaţa clanului, şi tot ei se ocupau şi de instrucţia copiilor de nobili. Se puteau căsători; dar existau şi un fel de ordine monahale, cu reguli foarte severe de viaţă ascetică. Ca aspect, erau respingători: se îmbrăcau numai în veşminte negre învîrstate cu dungi albe, nu-şi tăiau părul, nu şi-l spălau şi nu şi-l pieptănau; iar în timpul ceremoniilor religioase îşi înnegreau cu funingine faţa, braţele şi mîinile. Erau constituiţi în castă — dar admiterea în rîndurile castei nu era condiţionată decît de capacitatea intelectuală, de erudiţia şi de conduita morală a candidatului41.
Erau organizaţi într-o ierarhie rigidă. în fruntea clerului aztec erau doi preoţi, de rang egal, — Marele Preot al lui Quetzalcoatl şi cel al lui Tlaloc; după ei urma, ea rang, preotul însărcinat cu conducerea şi supravegherea şcolilor. Alte categorii de sacerdoţi răspundeau de buna păstrare a bogăţiilor şi ornamentelor sacre ale templelor, de pregătirea corurilor religioase, de arhive, de mănăstiri, etc. în afară de preoţi, mai erau şi numeroşi ghicitori, vrăjitori şi vindecători.
ARTELE. ARHITECTURA
Ideologia religioasă a dominat în mare măsură şi arta aztecilor, atît în conţinut, cît şi ca destinaţie.
Un element original, frecvent şi caracteristic al acestor culturi aztecă, incaşă, mayaşă, etc. — este piramida. Nu are nimic comun eu piramida egip-
39	Istoricii sau cronicarii spanioli din sec. XVIII (J. de Torquemada, Fr. Ciavigero, ş.a.) ne informează că numai templul principal din Tenoclititlan avea în serviciul său 5 000 de sacerdoţi.
40	B. de Sahaghn relatează că au fost unele cazuri cînd tineri dintr-un calmenac au fost — pentru motive de indisciplină —- chiar spînzuraţi, străpunşi cu săgeţi sau arşi de vii.
41	în schimb, înaltele demnităţi sacerdotale erau rezervate celor proveniţi din rîndurile nobilimii; iar cei doi Mari Preoţi erau de sînge regal.
ARTELE, ARHITECTURA
441
teană, nici'ca formă, nici ca structură, nici ca funcţie sau ca scop. Nu este construită din blocuri de piatră perfect tăiate, ca cea egipteană, ci este o grămadă de pietriş şi bolovani acoperită cu un rînd de blocuri regulate sau neregulate, prinse cu mortar. Nu este ridicată pentru a glorifica un monarh, nu este un monument funerar, ci baza unui sanctuar situat pe platforma din vîrful edificiului. Este propriu-zis un trunchi de piramidă. O piramidă pre-columbiană „creştea"; din 52 în 52 de ani piramidei i se adăuga prin suprapunere o alta, nouă. Forma nu este riguros geometrică. Este deci un trunchi de piramidă construit din mai multe terase (de obicei cinci); la altarul descoperit de pe ultima terasă se ajunge pe una sau mai multe scări de piatră, cu paliere, în construcţia acestor „piramide în trepte" se ţinea seama (cf. Helfritz) de orientarea lor; axa principală devia cu 17° de la punctul exact In care apunea soarele aflat la zenit. Nici un model străin n-a inspirat piramida Americii precolumbiene. Forma ei. stilul ei se explică prin însăşi concepţia cosmogonică a acestor popoare, concepţie potrivit căreia cerul este reprezentat nu ca o boltă, ci ca un munte, pe care soarele îl urcă şi îl coboară pe nişte pante mărginite de paliere — imagine pe care o reproduce, simbolic, piramida (Krickeberg).
In arhitectură, aztecii au ajuns să construiască monumente impresionante într-un timp extrem de scurt42.
Hernân Cortăs scria că aceste monumente constituiau „una din priveliştile cele mai frumoase din lume"; alţi cronicari spanioli vorbeau în termeni tot atît de entuziaşti. Dar clin operele aztece de arhitectură civilă n-a rămas aproape nimic; în schimb asupra arhitecturii religioase ne putem face, pe baza a ceea ce s-a păstrat, o idee clară.
Templele aztece au aproape întotdeauna forma de piramide trunchiate, cu patru, cinci sau chiar mai multe terase laterale înguste, formate prin retragerea laturilor înclinate. Pe'aceste terase treceau preoţii în solemne procesiuni pînă ajungeau în vîrful piramidei. Aici, pe o platformă pătrată cu latura de 3-4 m se afla templul propriu-zis, cu altarul sacrificial şi statuia zeului. Principalele elemente ornamentale erau „Friza cerului înstelat" care împodobea altarul eu sculpturi reprezentînd cranii umane şi conuri de pin43, precum şi serii — începînd în unele cazuri chiar de la baza piramidei — de sculpturi monstruoase de şerpi cu capete şi labe de crocodil. (Pentru azteci şarpele era încarnarea fenomenelor atmosferice şi astronomice).
Ruinele piramidei din Cholula arată că această uriaşă construcţie avusese baza de 450 m, depăşind deci cu mult cele mai mari construcţii egiptene.
Impunătoare monumente erau şi mormintele aztece, în formă de coridoare (lungi pînă la 12 m) acoperite cu lespezi de piatră, uneori sculptate şi construite în formă de cruce44.
în pictura murală aztecă găsim episoade din viaţa zilnică, motive mitologice sau religioase, în care reprezentările se desfăşoară în fîşii paralele ori-
42	E adevărat că pentru aceasta ic-a servit considerabil--cum am văzut — cuitura altor popoare mexicane, în special a toliecilor.
43	Conurile de pin simbolizau stelele — deci sufletele războinicilor căzuţi, preschimbate în stele.
44	Marile cruci de piatră pe care, în sec. al X-lea, le-a găsit in aceste regiuni vikingul Leii Eiriksson -—primul descoperitor al Americii’—n-au însă nici o legătură cu creştinismul. „în America Centrală crucea era un simbol curent, .reprezentînd îa origine cele patru puncte cardinale şi paznicii lor“ (E. Thompson).
442
CIVILIZAŢIA' Şi CULTURA AZTECA
zontale, variate şi pline de mişcare45. O moştenire, desigur toltecă, este şi pictura policromă de pe vasele de ceramică, pictură care foloseşte diverse tehnici de efect — a fresco, în cloisonne sau în negativ.
Caracteristice pentru pictura miniaturală aztecă sînt codicele — fişii de hîrtie, de pînză sau de piele de cerb lungi piuă la 12 m, pictate pe ambele părţi, împăturite şi suprapuse ca o armonică, — în care figuraţiile au o semnificaţie logică, ţ.inînd locul scrisului. De o valoare documentară deosebită, conţinutul acestor codice — date rituale, calendaristice, genealogice, geografice, cronologice, topografice, fiscale, — este redat în hieroglife printr-o varietate de tipuri umane, de scene, de ocupaţii, de activităţi, de atitudini, cu o perfectă naturaleţe, dinamism şi un colorit viu.
SCULPTURA
Contribuţia artistică cea mai importantă a aztecilor a fost în domeniul sculpturii. în reprezentările care aveau un scop religios tema cea mai frecventă este imaginea soarelui — ca un disc rotund avînd, în chip de raze, pene în formă de suliţe. Figurile de divinităţi sînt executate într-un mod convenţional; viziunea este totdeauna frontală, picioarele sînt împreunate, braţele întinse de-a lungul corpului sau uşor ridicate.
Capodopera sculpturii aztece46 şi în acelaşi timp o sinteză a concepţiei lor asupra Universului este faimoasa „Piatră a calendarului**. Este un gigantic disc de piatră cu diametrul de 3,60 m şi eîntărind 24 tone, în centrul căruia este sculptată imaginea soarelui, înconjurat de imaginile celor patru „sori“ (erele cosmice), ale celor patru puncte cardinale, semnele zodiacale ale celor 20 de zile ale lunii; în fine, simboluri ale cerului, stelelor, razelor soarelui, — totul încadrat de doi enormi şerpi din turcoază.
Şi în sculptura „a tutlo tondo“ cu tematică profană aztecii au învăţat mai mult de la alte civilizaţii mexicane, — de la oîmeei47 şi mai ales de la tolteci48. în faţa capului de piatră, a acelei capodopere a sculpturii aztece cunoscută sub numele de „Războinieul-vultur“, Rodin mărturisise că el n-ar fi fost niciodată capabil să creeze ceva asemănător. De asemenea, numeroasele figuri de animale diferite sînt de un realism surprinzător şi totodată de o rară delicateţe, fără să aibă trăsături convenţionale, fantastice sau simbolice.
Sculptura aztecilor — şi numai cea în basorelief — este structural legată de arhitectură. N-a fost concepută ca un element decorativ cu valoare în sine ca atare. Artistul aztec nu-şi destina opera unei contemplaţii estetice pure. Ca aproape întreaga lor artă figurativă, sculptura era determinată funcţional de
A Interesantă este scena ceremonială, dintr-un templu din Teotilniacan datînd din secolele VIII—IX, cu cei unsprezece preoţi aducînd ofrande zeilor.
46	La fel de celebră este statuia zeiţei-Mame Coatlicue din Tenochtitîan, zeiţa Pămintu-lui (aflată azi în Muzeul iVntropoîogic din Ciudad de Mexico).
47	O capodoperă a artei olmece este colosalul cap de bazalt, înalt de 2,70 m, de o perfectă execuţie sculpturală şiexprimîndo intensă viaţă interioară.
48	De la toitecii care, în oraşul Tollan, au creat acele gigantice statui de războinici din templu l-piramidă dedicat lui Qiictzaîcoatl; statui care nu sînt cu nimic mai prejos de operele similare asiriene sau iraniene.
LITERATURA
443
religie. „Aspiraţia lor de a înălţa-monumentale simboluri ale viziunii lor religioase despre lume le părea mult mai importantă decît orice exigenţă pur estetică" (Krickeberg). întreaga lor artă era impregnată de semnificaţii religioase49. Nici chiar figura unui anumit rege glorificat intr-o operă figurativă nu este niciodată un adevărat portret. Imaginile şi scenele erau voit scoase din sfera concretului şi a circumstanţelor istorice, pentru a fi plasate în schimb în planul generalului şi cosmicului. Nu interesa „un anumit rege" sau o scenă a unei anumite lupte, ei reprezentarea „Învingătorului" şi a „Victoriei". Grafic, figurile şi ornamentaţia sînt schematice, convenţionale, stilizate, — nu prea departe, ea stil de unele sectoare ale artei noastre contemporane. Dar toată această artă, contorsionată şi monstruoasă, realistă sau stilizată, totdeauna însă de o vigoare expresivă unică, produce un efect imediat foarte puternic asupra privitorului, de ieri sau de azi, în 1520, vizitînd la Bruxelles expoziţia tezaurului artistic trimis de Cortes împăratului Caro! Quintul, Al-brecht Diirer şi-a notat în jurnalul său de călătorie: „Eu n-am văzut în toată viaţa mea nimic care să-mi fi delectat atîia inima ca aceste lucruri".
LITERATURA
Aztecii cunoşteau — la fel ca celelalte populaţii mexicane — scrierea, rămasă pînă în momentul cuceririi spaniole în faza de pictograme. Ideogramele aztece însă erau combinate în diverse serii, ajungînd să exprime adeseori semnificaţii complicate. Aztecii posedau numeroase „cărţi", în marea lor majoritate registre contabile, dar şi anale ale templelor, cronici, memorii, observaţii asupra fenomenelor cereşti, etc. Producţiile literare propriu-zise n-au fost fixate prin scris, s-au transmis pe cale orală şi erau memorizate în şcolile care pregăteau sacerdoţi. Reconstituite şi transcrise imediat după cucerirea spaniolă, aceste producţii s-au păstrat pînă azi, în limba populaţiei nahuatl, limba vorbită de azteci, care şi azi este cea mai răspîndită printre populaţiile indigene ale Mexicului.
Această bogată literatură aztecă (v. antologia lui Fr. Păcurarul) este ilustrată de grandioase legende cosmogonice şi mitologice — ca Legenda Sorilor sau marele poem al lui Quetzalcoatl — „una dintre operele fundamentale ale literaturii precolumbiene şi care poate figura cu cinste alături de cele mai valoroase texte arhaice ale marilor literaturi" (Fr. P.). De o factură artistică superioară este şi poezia lirică mexicană. Un poet anonim, cu o delicată sensibilitate pentru frumosul naturii, dovedeşte multă graţie şi fantezie în construirea imaginilor:
„De-ricep să cînt mi-e versul o mreajă purpurie în care vă-ncilciţi cu flori ce au mireasma porumbului prăjit şi-a florii de cacao, şi-ncepeli să jucaţi în jurul tamburinei cernute de petalei
49	Funcţia religioasă şi efectul psihologic pe care îl producea imaginea unui şarpe monstruos asupra aztecului era identică şi tot atît de intensă ca cea pe care o producea asupra unui creştin din Evul Mediu imaginea lui Hristos, reprezentat prin simbolul mielului; sau ideea Sfîntului Duh simbolizată de un porumbei.
444
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECĂ
în zori de zi se-nalţă din urna de smaragd acoperită noaptea cu pene de quetzal cu cingătoarea plină de splendide turcheze atoatenăscătorul, slăvi Iul nostru soare, şi flori nenumărate ne plouă peste frunţi".
Un alt poet elogiază capacitatea creatoare de frumuseţi a artistului sculptor:
„Cel care iscă o fiinţă din lutul neînsufleţit cu ochii scrutători, cu mina ce dă fiori si glas argilei,
lumina sa în lucruri pune,	:
învaţă lutul mut să mintă,	' .
si desluşeşte miezul viu
ce străluceşte în fiinţe,
sădeşle-n lucruri freamăt viu,
ca un toi tec cunoaşte firea
si mlinile-i desăvtrşesc
din tulul dens cîntări şi flori".
între numeroşii poeţi azteci cunoscuţi, fiecare avind o personalitate poetică relativ distinctă, primul loc îl ocupă Netzahualcoyotl (n. 1402). Meditaţiile sale asupra vieţii şi morţii au accente pesimiste amintind tonul Ecle-siastului („Căci totu-i sorocit să piară /, căci totu-n lume-i colb şi fum“), rar întrerupte de îndemnuri hedoniste („Să bem, prieteni, bucuria elipei!“). Netzahualcoyotl a fost o mare personalitate a timpului său - ora politic şi legislator, arhitect şi inginer, poet şi filosof. Meditaţiile sale grave îl situează între marii poeţi ai vremii:
„Eu, Netzahualcoyotl, mă întreb:
Avem citadevărat în lume şi-n timpul ăsta rădăcini?
Na-i hărăzii să fim vecii în glie şi doar o clipă scurtă în lumină?
Statuile de jad se sfarmă, coloanele de aur greu se rup,
penajul de quetzal, vai, se destramă.	:	: : :
Ni-e sorocită veşnicia beznei şi doar o scurtă clipă de lumină".
r	(traduceri Fv Păcurarul)
Nu puteau lipsi nici astfel de faţete — cu totul neaşteptate — din atît de contradictoria cultură a aztecilor; a unui popor care a adus în istorie nu numai credinţe absurde şi obiceiuri barbare, ci şi o artă interesantă — şi producţii poetice de felul celor de mai sus.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA INCAŞĂ
Spaţiul civilizaţiilor andine. • Incaşii. © Economia. Societatea. © Organizarea politică şi administrativă. © Legislaţia şi administrarea justi-ţiei. © Comunicaţiile. © Construcţiile. © Stilul de viată. Obiceiuri şi rituri. • Religia. Corpul sacerdotal. © Cunoştinţe ştiinţifice şi preocupări artistice. © Literatura.
Cî:
SPAŢIUL CIVILIZAŢIILOR ANDINE
Teritoriul vestic şi nord-vestic al continentului sud-american a fost scena pe care s-a constituit şi a evoluat una din cele mai strălucite civilizaţii preco-lumbiene: civilizaţia incaşilor.
Suprafaţa Imperiului Inca ocupa teritorii incluse azi în mai multe ţări — Columbia, Ecuador, Bolivia, Peru, Urug'uay, Argentina şi Chile. într-un cadru atît de vast, aspectele geografice şi condiţiile de climă erau şi au rămas dintre cele mai variate — din zona septentrională caracterizată de călduri tropicale şi de o vegetaţie luxuriantă, pînă în spaţiul dezolant al dunelor enorme de nisip din deserturi unde singura plantă întilnită este cactusul; din regiunea de coastă a Pacificului şi marele podiş bolivian — unde, la 4000 de metri, orice vegetaţie a dispărut1— şi pînă la înălţimile de peste 8 700 m, acoperite de zăpezi veşnice, ale Anzilor. Pe platoul peruvian La Pună temperatura scade de ia arşiţa de 40° în timpul zilei pînă sub zero în timpul nopţii. în deşertul care se întinde de-a lungul litoralului nu plouă deloc tot anul, în timp ce în zonele răsăritene, spre Argentina, ploile foarte abundente favorizează creşterea rapidă a lianelor uriaşe din pădurile tropicale de nepătruns.
în acest cadru natural trăiau sute de triburi încă din al ÎTI-lea mileniu î.e.n., care în jurul anului 2000 î.e.n. practicau deja cultura porumbului, ţesutul şi olăritul. în mileniul următor se înregistrează aici progrese civilizatorice notabile. Către anul 1800 î.e.n. apar aşezări proto-urbane, dacă nu chiar adevărate oraşe, cu edificii construite pe mari terase întărite cu piatră. Două secole mai tîrziu, triburile de pe teritoriul actualului Peru s-au constituit în mai multe mici state, fiecare format din cîteva asemenea oraşe. în special condiţiile favorabile ale zonei de coastă au permis formarea (din mileniul I î.e.n. şi conso-lidîndu-se în mileniul următor) a unor arii de civilizaţie şi de cultură distincte, mai mult sau mai puţin individualizate, denumite de obicei după numele oraşului mai important, iar uneori după numele tribului respectiv: Chavin, Tia-huanaco, Huari, Nazea, Chincha, Chimu, Mochica, ş.a.2.
Triburile mai evoluate lucrau, încă din sec. III î.e.n., o ceramică în forme într-adevăr elegante şi decorată în culori vii. Prelucrau aurul, argintul şi bronzul, cunoşteau tehnica broderiei şi ţesutul de chilimuri, şi îşi mumificau morţii înfăşurîndu-i apoi, la un loc cu obiectele personale, în ţesături de bumbac de dimensiuni neobişnuite (pînă ia 5 m pe 7 m) vopsite în mai multe culori. Motivele decorative predominante erau şarpele, condorul, jaguarul şi puma (probabil o întruchipare a zeului războiului). Se alimentau în principal cu porumb, castane şi fasole, cu peşte şi carne de lama. în unele zone se practica şi irigaţia. în scopul sporirii fertilităţii pămînturilor, sărbătorile erau însoţite de ceremonii şi rituri agrare. Divinizau ştiuletele de porumb, vulpea şi căprioara, animalele marine şi piscurile munţilor. Triburile peruane meridionale aveau şi preocupări de astronomie religioasă — cum par să o dovedească
1	Dar podişul bolivian este traversat de mari fluvii, în ale căror văi foarte fertile cresc nu numai porumbul, ci şi portocalul şi trestia de zahăr.
2	Citeşte: Ciavin, Cine ia, Cimii, Mocfca,
448
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
acele misterioase şi imense alinieri de pietre albe de pe înălţimea unor platouri, uneori formînd contururi de păsări uriaşe, care nu pot fi văzute de la sol, decît din avion sau helicopter (simboluri, probabil, ale unor planete),
. Prima dintre cele mai vechi şi mai complex configurate a fost civilizaţia Chavin (după numele oraşului Chavin de Huantar), ajunsă ia un grad de evidentă maturitate în jurul anului 1000 î.e.n. Războinicul popor Chavin, cobo-rînd din nordul Anzilor peruani — popor de o mare vitalitate şi a cărui influenţă asupra civilizaţiilor din Peru a continuat timp de cel puţin şapte secole — construia clădiri din blocuri masive de piatră bine fasonate; clădiri ornamentate cu sculpturi reprezentînd capete de oameni şi de animale. în orna-mentica ţesăturilor şi a ceramicii, motivul cel mai frecvent era cel al unui fioros jaguar, reprezentare desigur a unei divinităţi. Poporul Chavin sculpta în piatră figuri de animale; iar din aurul cules din nisipurile aurifere ale nurilor lucrau diferite ornamente — în special pentru veşminte, sub forma unor mici plăci gravate cu diferite figuri.
O civilizaţie care între anii 1000-1300 e.n. a dominat regiuni întinse din Peru şi Bolivia de azi este cea cunoscută după numele oraşului-eapitală Tia-huanaco, din apropierea imensului lac Titicaca. Această civilizaţie — ale cărei origini urcă pînă în mileniul al doilea î.e.n. şi care a atins apogeul în secolele
VI-VII e.n. — era deja în decadenţă la data venirii incaşilor aici. Monumentul cel mai impunător al arhitecturii lor megalitice este Puerta del Sol, pe al cărui bloc-arhitravă este sculptată imaginea Zeului Creator, Viracocha, figurat cu cap de jaguar — animalul sacru, emblemă a atotputerniciei, devenită foarte frecventă în iconografia incaşilor.
Puţine lucruri se ştiu şi despre o altă civilizaţie care s-a dezvoltat în Peninsula Paracas (între 400 î.e.n. şi 400 e.n.), cunoscută prin cîteva sute de mumii înfăşurate în ţesături cu motive policrome surprinzător de rafinate. Ceva mai* mult se ştie despre mochicaşi, care — aproximativ între anii 400-1000 e.n. —• stăpîneau un teritoriu întins din zona de coastă pînă îă Munţii Anzi.
Mochicaşii aveau o organizare socială evoluată, erau împărţiţi în caste, aveau oraşe, piramide, temple impunătoare, străzi bine construite, mesageri, luptători de profesie, ţesători organizaţi la. nivel-de producţie artizanală, meşteşugari pricepuţi în sculptura lemnului şi în topirea aurului. Cunoşteau „flautul lui Pan“ (naiul). în ţesutul cu desene figurative erau adevăraţi artişti, iar în ceramică au rămas neîntrecuţi de nici un alt popor din cele două Americi.
INCAŞII
449
Vînătoare de cerbi. Pictură de pe un vas mochicaş
Cu o uimitoare fantezie, vervă şi realism3 sînt reprezentate animalele şi bizarele scene cu figuri umane modelate în relief şi aplicate pe suprafaţa vaselor. Alteori, chiar vasele înseşi au forme stranii, de obicei forme umane, — ceramica mochicaşilor rămînînd o creaţie interesantă, unică în genul ei, cea mai originală din ariile civilizaţiilor precolumbiene.
. O altă civilizaţie care merită atenţie — nu numai pentru nivelul înalt pe care l-a atins, ci şi pentru elementele transmise incaşilor — este civilizaţia Cliimu.
Poporul Chinui, care între anii 1000-1466 stăpînea coasta pe o lungime de peste o mie de kilometri, a construit gigantice piramide în trepte, edificii publice şi drumuri, precum şi fortăreţe redutabile. Grădinile erau irigate cu apa adunată în rezervoare imense. Lucra ceramică în tipare, făcea splendide veşminte ţesute şi ornate cu pene multicolore de păsări tropicale, precum şi frumoase obiecte din aur — metal de care dispuneau din belşug. De la poporul Chinui, incaşii — şi mai tîrziu spaniolii — au jefuit enorme cantităţi de aur şi de argint.
ÎXCAŞ1Î
Ceea ce aveau în comun toate aceste civilizaţii (şi altele din America de Sud, mai puţin însemnate) era cultura porumbului, agricultura practicată cu mijloace primitive (dar folosind şi sistemul irigaţiei, unde era necesar), lama ca singur animal domestic, proprietatea comună a pămînturilor, tehnica construcţiei în piatră şi lipsa unui sistem de scriere sau a calendarului pictografic. Civilizaţia incaşilor, aşadar, n-a fost opera unui singur popor.
Incaşii au pătruns prin sud pe platoul peruvian, relativ tîrziu, prin jurul anului 1200 e.n. Faţă de elementele de civilizaţie ale localnicilor n-au adus nimic nou, în afară de spiritul lor războinic şi de o excepţională capacitate de organizare în toate domeniile. într-un timp scurt au cucerit — pe o rază de peste 3 000 km — aproximativ 500 de triburi, integrîndu-le într-un sistem de organizare extrem de precis şi de rigid. Suveranul purta numele de Inca — de unde numele de „popor al lui Inca“. De-a lungul istoriei sale (ale cărei începuturi însă sînt învăluite în obscurităţile legendei), „imperiul*6 a fost guvernat de doisprezece suverani (mai degrabă mari căpetenii de tri-
» Uneori însă degenerînd în forme de o trivialitate de-a dreptul scabroasă.
29 — Istoria culturii ţi civilizaţiei
ECONOMIA. SOCIETATEA
451
buri). Primul care a luat titlul de Inca a fost al şaselea suveran Rocca, considerat adevăratul fondator al imperiului; şi care, organizînd o armată adevărată de 20 000 de luptători, a supus — începînd din 1350 — mai multe triburi.
Dar numai al doilea Inca, Pachacutec, este un personaj istoric cert, victorios în mari campanii militare între 1438-1463. Urmaşul său Tupac Yupanqui (1471-1493) este cel care a dus imperiul la apogeu, reorganizînd statul, construind drumuri şi fortăreţe, şi cucerind aproape tot marele podiş pînă la Quito, precum şi o mare parte din teritoriul actualei ţări Chile. Tupac a fost fără îndoială cea mai proeminentă personalitate din istoria popoarelor Americii precolumbiene, ca strateg, ca om de stat şi ca organizator al imperiului. Prudent, înţelept şi metodic, şi-a organizat perfect regiunile supuse, justiţia şi administraţia imperiului — care în timpul său şi-a fixat definitiv frontierele: din sudul Columbiei pînă în zona centrală din Chile, deci pe o lungime de peste 3 000 km.
Al 11-lea Inca, Huayua Capac, a continuat consolidarea imperiului, cucerind cu o uriaşă armată de 300 000 de ostaşi regatul Quito şi întiăbuşind revolta triburilor din nord cu preţul masacrării a mii de răzvrătiţi. La moartea sa imperiul a fost împărţit între cei doi fii ai săi; după un război civil de cinci ani unul din fraţi l-a ucis pe celălalt, i-a masacrat întreaga familie şi s-a proclamat singurul Inca.
Aventurierul Fr. Pizzaro a ştiut să profite de aceste tulburări interne —* precum şi de înrădăcinata superstiţie a incaşilor care erau convinşi că marele lor zeu Viracocha le va trimite o armată întreagă de „zei albi“ să-i protejeze... Cu un grup de abia 130 de soldaţi şi 40 de călăreţi conchistadorul a reuşit printr-o viclenie să pună capăt istoriei marelui şi puternicului imperiu, sfidînd formidabila sa organizare militară: invitîndu-1 pe Inca Atahualpa (a cărui gardă personală număra 50 000 de soldaţi) să vină, dezarmat, la o întîlnire în piaţa din Cajamarca. Marele Inca a fost făcqt prizonier, pentru răscumpărarea lui conchistadorul a primit un tezaur fabulos (5 545 kg de aur şi 11 905 kg de argint) — după care l-a sugrumat. Cu această ruşinoasă pagină scrisă de conchistadori se încheie istoria civilizaţiei încă.
ECONOMIA. SOCIETATEA
O istorie în care posteritatea admiră în primul rînd organizarea — a regimului de proprietate, a societăţii, a administraţiei, şi eficienţa legislaţiei sociale şi a justiţiei.
întregul teritoriu al imperiului era împărţit în trei categorii de proprietăţi. Prima era destinată întreţinerii şi nevoilor templelor — deci şi a preoţilor. A doua aparţinea suveranului — deci şi familiei sale şi nobililor de sînge regal. A treia forma proprietatea colectivă a populaţiei. în fiecare an se făcea distribuirea sau redistribuirea pe familii a terenurilor afectate lor. Soţul împreună cu soţia primeau un tupu — corespunzînd unei suprafeţe de circa 5 000 m2. în plus, pentru fiecare copil de sex masculin se mai dădea cîte un tupu41. Pămîntul era lucrat în întregime şi exclusiv de populaţia liberă. Nu existau nici sclavi, nici (ca la azteci) iobagi. 4
4	Dar pentru o fată, numai o jumătate de tupu; iar cînd fata se mărita terenul revenea în proprietatea colectivă.
452
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞÂ
Aratul se executa cu singura formă de „plug* pe care au cunoscut-o populaţiile Americii precolumbiene: un par ascuţit, avînd fixat la 20 cm de la vîrf, transversal, o scurtă stinghie. în lipsa oricărui fel de animal de tracţiune, „plugul* era tras, cu o frînghie, de şase sau opt bărbaţi. în violent contrast cu asemenea mijloace primitive era însă sistemul de irigare a terenurilor — cu şanţuri, cu mari bazine-rezervoare, cu diguri, cu ecluze şi, în unele cazuri, chiar şi cu conducte subterane. Se foloseau îngrăşăminte naturale, de guano — excremente de păsări marine, aflate în cantităţi mari pe micile insule din apropierea coastei. (Pentru cei care ar fi ucis asemenea păsări era prevăzută pedeapsa cu moartea !). Cît priveşte alimentaţia cu apă, se mai păstrează şi azi părţi dintr-un apeduct care avea o lungime uriaşă — 7 800 km !
Singura formă de impozite sau de taxe erau prestaţiile de muncă, în diferite sectoare (agricole, construcţii, întreţinere, pază, etc.). Numai poporul de rînd suporta aceste obligaţii; toţi ceilalţi — familia regală, nobilii, clerul, slujbaşii statului sau militarii — erau scutiţi. Fiecare om din popor avea obligaţia să lucreze în primul rînd „Pămînturile Soarelui* (ale templelor), apoi cele ale bătrînilor, bolnavilor, văduvelor, orfanilor minori şi cele ale soldaţilor în serviciu efectiv. Urma — în ordine — pămîntul destinat familiei sale; dar şi pămîntul vecinului, dacă acesta era în nevoie. în sfîrşit — pămîntul aparţinînd lui Inca, suveranului; la aceste lucrări agricole de pe pămînturile lui Inca, lucrări care începeau cu mari ceremonii, lua parte întreaga populaţie, inclusiv copiii.
Turmele de lame — imense turme — erau proprietatea exclusivă a lui Iiica şi a templelor5. Instrucţiunile privind creşterea şi nutriţia lamelor erau extrem de precise şi de amănunţite. Incaşii domesticiseră patru varietăţi de ovine — lama, alpaca, guanaco şi vicuna (în timp ce aztecii domesticiseră doar curcanul şi o specie de cîine, pentru alimentaţie). Lama era singurul animal de povară al incaşilor. Folosită şi azi ca atunci, lama nu poate duce o greutate mai mare de 40 kg, merge încet, dar este un animal foare docil; nu pune nici o problemă de hrană sau de îngrijire, suportă bine setea (asemenea cămilei) săptămîni întregi şi avînd o lînă foarte groasă n-are nevoie de samar. Lîna ei, însă, era mult mai puţin preţuită de incaşi decît lîna celorlalte ovine. Acestea trăiau în libertate, erau tunse în perioadele respective, întreaga cantitate de lînă era depozitată în magaziile publice, de unde fiecărei familii i se distribuia o cotă în funcţie de numărul membrilor ei.
Fauna pădurilor şi a munţilor era proprietatea statului. Odată pe an se organizau mari vînători (care însă nu se repetau în aceeaşi regiune decît tot la patru ani), sub conducerea personală a lui Inca sau a unui înalt demnitar. Luau parte zeci de mii de hăitaşi şi vînători, înarmaţi doar cu ţepuşe. Carnea vînatului ucis — cerbi şi ovine — pusă la uscat şi la păstrare, era împărţită în mod echitabil populaţiei. Era unica hrană animală a poporului de rînd.
r
O parte — foarte redusă — a populaţiei deprindea diferite meşteşuguri sau ocupaţii, în funcţie de natura specifică a zonei respective. Aceste meşteşuguri sau ocupaţii treceau din tată în fiu — şi niciodată nu erau efectuate în scop lucrativ, cu acumulări de beneficii personale. Statul se îngrijea să furni-
5	Totuşi, Inca putea dărui un număr de lame anumitor persoane, pentru serviciile aduse statului;persoane însă care nu puteau să dispună liber de ele, să le vîndă sau să le ucidă, ci doar să le lase moştenire copiilor lor.
ORGANIZAREA POLITICA ŞI ADMINISTRATIVĂ
453
zeze toate materialele şi materiile necesare şi nu pretindea meşteşugarilor un volum de muncă superior celui ce corespundea timpului fixat pentru prestaţia obligatorie de servicii publice. Toţi cei care erau folosiţi în orice fel de munci în folosul statului — inclusiv în lucrările agricole — erau întreţinuţi de stat pe toată durata lucrului.
Un asemenea regim al proprietăţii agrare şi o asemenea legislaţie a muncii era justă şi echitabilă numai în măsura în care toţi (cu excepţia aristocraţiei şi clerului) erau obligaţi să muncească; nimeni nu trebuia să fie lăsat în lipsuri, nimeni nu se putea îmbogăţi în dauna altora, nimeni nu putea înşela sau specula pe altul. — „Poate că niciodată vreun stat, chiar din epoca modernă, n-a avut atîta grijă să asigure celui mai umil membru al colectivităţii, celui mai sărac, celui mai dezmoştenit, să fie protejat de societate şi să poată duce o existenţă demnă de un om“ (Karsten).
Nu e mai puţin adevărat însă că nimic nu era mai străin mentalităţii conducătorilor statului autocrat Inca decît ideea unei egalităţi generale. Rămî-nea profunda injustiţie a privilegiilor. Dealtminteri, regimul privilegiilor era normă socială curentă şi în Europa acelei epoci şi mai tîrziu; cu deosebirea că măcar în unele cazuri europeanul putea ieşi din condiţia sa. Incaşul însă nu-şi putea ameliora în nici un fel situaţia. Nu îşi putea spori proprietatea, nu putea aspira să se ridice pe scara socială, nu-şi putea îmbunătăţi viaţa prin munca lui onestă — deşi minimul pentru existenţă îi era asigurat; nu era stăpîn nici pe timpul lui, plătea impozitele şi taxele sub forma prestaţiilor de muncă în beneficiul statului; a statului care acumula — prin Inca şi familia sa — bogăţii fantastice, pe cît de imense pe atît de neproductive; pentru ca în schimb să-i dea omului de rînd doar absolut minimul necesar (Cf . Prescott).
La această situaţie îl destina, inevitabil, pe omul simplu şi felul în care era structurată societatea, şi organizarea administrativă a statului, şi normele juridice, şi mecanismul justiţiei.
Organizarea socială a incaşilor nu fusese inventată sau impusă de statul Inca. Toate triburile sud-americane precolumbiene trăiau în comunităţi săteşti închise şi independente una de alta6, în acele aşa-numite aylu (structură care mai supravieţuieşte şi azi în unele regiuni sud-americane), în care domina regimul de proprietate colectivă a pămîntului, în afara unor foarte mici proprietăţi atribuite familiilor. încă înainte de sosirea incaşilor pe Marele Podiş peruvian, mai multe aylu se uneau formînd minuscule „state“, conduse de şefi a căror funcţie devenise ereditară, şefi care exercitau întreaga putere civilă şi judecătorească. Aceste „state“ se luptau foarte adeseori între ele, sau se confe-derau. — Cuceritorii incaşi au păstrat aceste structuri, dar le-au încadrat în norme foarte precise, detaliate şi eficiente, creind astfel un formidabil organism politic şi administrativ.
ORGANIZAREA POLITICA ŞI ADMINISTRATIVĂ
Incaşii au avut un stil propriu de organizare a regiunilor cucerite; un stil fundamental diferit de al altor cuceritori, care se limitau doar la jaf şi distrugere, la a lua pradă şi prizonieri, şi la a impune un tribut .
6	Această comunitate coincidea cu tipul de comunitate familială sau tribală.
454
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
în primul rînd, incaşii evitau masacrele şi distrugerile oraşelor, a satelor şi în general a bunurilor materiale. Imediat după victorie făceau recensămîntul populaţiei şi al bunurilor; în funcţie de rezultatele recensămîntului stabileau cuantumul şi natura tributului. Dacă populaţia cucerită nu se răzvrătea era tratată loial, i se respectau obiceiurile, credinţele religioase şi limba — dar căpeteniile şi slujbaşii locali trebuiau să înveţe şi quechua, limba incaşilor. Pe lîngă zeii lor li se impunea şi zeul Soarelui; dar şi incaşii adoptau unii zei ai celor cuceriţi. Căpeteniile triburilor învinse erau duse pentru un timp ca ostateci la Cuzco; de unde, după ce erau „instruiţi", erau trimişi în vechile lor funcţii.
Printre primele măsuri care se luau era şi extinderea reţelei de drumuri în teritoriile noi, repararea stricăciunilor cauzate de război, trimiterea de constructori, directive pentru o mai bună cultivare a pămîntului şi trimiterea de turme de lama, în regiunile unde această ovină nu era cunoscută. Dacă regiunile cucerite dădeau dovadă de nesupunere, se efectua un masiv transfer de populaţie. în felul acesta, în scurt timp noua regiune era radical schimbată. — Ceea ce era de admirat la incaşi — nota un cronicar spaniol al vremii — „era cunoaşterea modului de a organiza cuceririle şi de a face ca noile regiuni să devină un imperiu graţie unei bune administrări".
Populaţia întregului imperiu7 (care în ultimii săi ani ajunsese la 12 milioane de locuitori) era organizată în grupe de bază de cîte 10 familii, care formau la rîndul lor unităţi de 100, de 1 000 şi (formă de organizare a o mie de unităţi de bază) de 10 000 de familii.
Fiecare unitate de 10 familii îşi avea un şef propriu, învestit cu atribuţii administrative şi judecătoreşti. El distribuia fiecărei familii bucata de pămînt cuvenită, el supraveghea munca celor zece capi de familie, el se îngrijea ca toţi să aibă hrana, veşmintele, seminţele şi uneltele de lucru necesare; el trebuia să judece cazurile de delicte mai uşoare şi să trimită în fiecare lună superiorului său ierarhic imediat (şefului unităţii de 100 de familii) o situaţie statistică referitoare la grupa sa.
Aceleaşi atribuţii le aveau — la nivelul respectiv — şi şefii unităţilor progresiv superioare: să-şi supravegheze subordonaţii în îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau. — Şefii unităţilor de 10 000 de familii erau în subordi-nea unor înalţi demnitari, toţi nobili. (Nobilii incaşi erau de două categorii: cei de sînge regal şi — majoritatea — capii triburilor supuse; aceştia, dacă se dovedeau loiali, căpătau titluri şi privilegii aproape egale celor ale membrilor familiei regale).
Imperiul incaşilor era împărţit în patru mari regiuni, fiecare avînd mai multe provincii. „Guvernatorii" regiunilor şi provinciilor -—toţi nobili de sînge regal — erau numiţi personal de Inca sau de apucuna, (cum se numea „Consiliul din Cuzco", compus din patru înalţi demnitari). Autoritatea lor era aproape nelimitată; ei inspectau şi trimiteau rapoarte la cel mai înalt nivel, puteau revoca şi numi funcţionarii (care însă trebuiau să fie ratificaţi de Inca), judecau abuzurile şi anumite delicte — şi sentinţa lor era inape-labilă. Dacă criminalul nu aparţinea nobilimii îl puteau condamna şi la moarte (dar un asemenea caz era supus în prealabil lui Inca şi „Consiliului din Cuzco").
7	Mereu trebuie reamintit că aşa-zisele „imperii" din America precolumbiană, în realitate n-an ajuns niciodată nici la noţiunea de stat, nici la cea de naţiune.
LEGISLAŢIA ŞI ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI
455
—■ In sfîrşit, instituţiile superioare de cel mai înalt grad erau: tribunalul suprem (cu 12 membri, nobili de sînge regal, ale căror sentinţe erau fără drept de apel, modificabile doar de Inca) şi „Consiliul din Cuzco“, ai cărui patru membri (numiţi de Inca dintre membrii familiei sale) reprezentau cele patru mari regiuni ale imperiului. Ei examinau în ultimă instanţă problemele importante, politice, administrative şi în special judecătoreşti, întocmind legi şi redactînd regulamente.
Familia regală deci constituia casta supremă — „Copiii Soarelui", întru-cît şi Inca se intitula „Fiul Soarelui". Membrii ei nu se puteau căsători înafara castei. Inca însuşi se putea căsători — asemenea faraonilor, şi din acelaşi sacru motiv de a menţine puritatea sîngelui regal — numai cu o soră a lui. Puterea lui Inca era nelimitată, iar suveranul era obiectul unui adevărat cult. Fiind considerat o persoană sacră, nimeni nu se putea apropia de el decît desculţ şi purtînd în spate o povară simbolică, semn al supunerii absolute. Purta numai veşminte de brocart, o mantie ornată cu plăci de aur, iar pe piept, un mare disc de aur reprezentînd imaginea soarelui. în urechi, cercei enormi de aur; iar turbanul albastru ca o mitră semicirculară şi împodobită cu un bogat penaj multicolor era insigna regală prin excelenţă.
LEGISLAŢIA ŞI ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI
Fiecare cetăţean al Imperiului Inca trebuia să servească statul, într-o formă sau alta, potrivit vîrstei şi capacităţilor sale: acesta era principiul fundamental al legislaţiei sociale incase.
Ca atare, întreaga populaţie — de la noul născut pînă la ultimul bătrîn — era împărţită, după vîrstă, în 9 categorii. Fiecărui membru de la vîrsta de 5 ani în sus îi erau precis stabilite îndatoririle, potrivit capacităţii sale. Bătrînii se bucurau de un respect deosebit. Infirmii — care nu se puteau căsători decît ei între ei — îşi aveau la fel ca ceilalţi bucata lor de pămînt, pe care dacă nu-1 puteau lucra singuri erau ajutaţi de ceilalţi membri ai comunităţii. O „lege a săracilor" promulgată de marele legislator Inca Tupac Yupanqui, prevedea obligaţia statului de a întreţine pe cheltuiala sa pe toţi infirmii inapţi de muncă.
Codul acestui Inca mai stabilea şi alte drepturi şi datorii, interesante de menţionat. Astfel, în timpul prînzului toată lumea era obligată să-şi ţină casa deschisă, pentru vizitele inopinate ale unor anumiţi inspectori. Aceste vizite domiciliare — care se făceau de două ori pe an — aveau rostul să controleze buna întreţinere a gospodăriei şi să verifice îndeplinirea tuturor îndatoririlor sociale. Unica formă de impozite sau de tribut era prestaţia de muncă — la care erau obligaţi bărbaţii între 25-50 de ani; scutiţi erau numai nobilii, preoţii şi infirmii. Prestaţiile către stat erau obligatorii pe o perioadă de două sau trei luni pe an. în acest timp statul asigura hrana şi îmbrăcămintea, atît pentru bărbaţi cît şi pentru membrii familiilor lor dacă aceştia îl ajutau în respectiva muncă. Inactivitatea era sancţionată cu umilitoare pedepse corporale. Luxul în mîneare şi în îmbrăcăminte era interzis (dar nu şi nobililor). într-un timp se introdusese chiar obligaţia unor veşminte uniforme, pe provincii.
456
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
Fetelor le era impusă castitatea, sub sancţiunea pedepsei cu moartea. Cînd ajungeau la vîrsta de 18 ani se puteau căsători; cele nemăritate erau —pînă la 30 de ani — întrebuinţate în servicii publice, fără a-şi putea alege singure serviciul. Astfel, erau plasate în familiile nobililor sau ale înalţilor demnitari, ca torcătoare, ţesătoare, servitoare sau concubine8. Femeile nemăritate şi văduvele între 30—50 de ani serveau în familiile nobililor ca bucătărese, guvernante, femei de serviciu, etc. Prostituţia nu exista; atît bărbaţii cît şi femeile a căror imoralitate era notorie erau pedepsiţi cu moartea.
Legislaţia incaşilor prezenta multe laturi de o dreptate socială indiscutabilă — cînd sancţiona abuzul de putere, cînd oprea îmbogăţirea prin speculă, cînd nu-1 lăsa pe om în lipsă şi cînd nu-i pretindea mai mult decît putea da. Dar tot atît de evident este, sub alte aspecte, şi caracterul inuman al acestei legislaţii sociale, — în cazurile cînd ea stabilea rigida discriminare între clase, cînd intervenea abuziv în viaţa familială şi cînd interzicea omului de rînd o cît de mică libertate personală.
Tot atît de precisă, inflexibilă şi aspră — deşi în multe privinţe dreaptă şi corectă — era şi organizarea şi administrarea justiţiei, precum şi normele de drept civil şi penal.
Legile erau puţine, dar pedepsele erau extrem de severe9. Foarte aspru erau pedepsite delictele — considerate crime — contra proprietăţii. „Nu trebuie să existe hoţi şi tîlhari în acest imperiu" — proclamă codul lui Inca Tupac Yupanqui. „La primul lor furt vinovaţii vor fi pedepsiţi cu 500 de lovituri de bici. La al doilea, vor fi daţi morţii prin supliciul pietrei, iar trupurile lor nu vor fi îngropate, ci lăsate pradă vulpilor şi vulturilor". Nu era pedepsit drumeţul care fura fructe dintr-o proprietate situată pe marginea drumului, dar era condamnat la moarte dacă acel teren era proprietatea lui Inca. Pedeapsa cu moartea era prevăzută şi pentru cel care distrugea intenţionat un pod. Un sperjur urma să fie biciuit în public; dar în caz de recidivă era ucis. Un bărbat care îşi ucidea soţia vinovată de adulter nu suferea nici o pedeapsă; dar dacă o ucidea din alt motiv era pedepsit cu moartea. Un nobil, însă, nu. (Egalitate socială în faţa legii nu exista). Pedeapsa capitală era prevăzută şi pentru mama care încerca să-şi ucidă fătul folosind un leac otrăvitor, precum şi pentru persoana care i-o procurase. De asemenea, pentru un bărbat care sedusese o femeie nemăritată aparţinînd nobilimii.
în timp ce la conchistadorii spanioli abuzurile de tot felul erau revoltător de frecvente şi de grave, la incaşi abuzul de putere era pedepsit foarte sever. Un şef care ucidea un subordonat fără autorizaţia lui Inca suferea „pedeapsa pietrei" (i se lăsa să-i cadă în spate un bolovan de la o înălţime de un metru, ceea ce foarte adeseori cauza moartea); în caz de recidivă, se trecea direct la pedeapsa capitală. Răzvrătirea contra lui Inca şi actul de înaltă trădare erau considerate crimele cele mai grave. în care caz, după execuţia capitală — precedată de torturi — cadavrele căpeteniilor răzvrătiţilor erau jupuite de piele; codul lui Inca Tupac prevedea ca din pielea lor să se confecţioneze tobe, din oase — flaute, iar din cranii cupe de băut... Pedepsele şi torturile erau
8	Codul stabilea exact şi numărul concubinelor la care aveau dreptul căpeteniile. Şeful grupului de 1000 de familii, la 20; şeful grupului de 10 000 de familii, la 30. Pentru Juca, numărul concubinelor era, fireşte, nelimitat; in orice caz, întotdeauna de ordinul sutelor.
9	Dar mai ales, ne par nouă extrem de severe ; pentru că cele pc care le cunoaştem din consemnări se referă exclusiv la delicte grave.
LEGISLAŢIA ŞI ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI
457
barbare — dar nu mai barbare deeît cele care se aplicau de popoarele civilizate şi creştine din Europa Evului Mediu.
Foarte severe pedepse erau prevăzute pentru lipsa de respect faţă de părinţi, pentru supuşii insubordonaţi şefilor lor direcţi, pentru cei leneşi sau pentru beţivi, pentru preoţii mincinoşi, — iar pentru sacerdoţii confesori care divulgau secretul spovedaniei, pedeapsa capitală. Apar la incaşi — poate pentru prima dată în istorie — dispoziţii legale privind protecţia naturii: „Nici un pom fructifer sau un arbore de preţ nu poate fi tăiat, sub pedeapsa cu moartea. Cerbii, guanacos sau vicunas nu pot fi nici capturaţi nici omorîţi; trebuie omorîţi numai urşii, vulpile şi puma, pentru că aduc daune“. — In acelaşi text mai apar şi dispoziţii ca acestea: „Plata unei datorii contractate de o persoană care apoi a decedat nu mai trebuie să fie reclamată, căci reclamaţia poate fi îndoielnică sau mincinoasă. Datornicul trebuie să stipuleze în testament că datoria va fi plătită din bunurile pe care le-a lăsat“.
în general, delincventul trebuia să fie judecat de şeful său imediat (dar sentinţele erau controlate de superiorii acestuia). „Consiliul din Cuzco“ funcţiona ca o curte de apel. Cazurile cele mai grave — de exemplu, înalta trădare — erau supuse „Consiliului celor patru“, sau lui Inca. Procedura urma o cale precis stabilită. Inculpatul era chemat în faţa instanţei, împreună cu toţi cei care puteau da informaţii despre el. In cazuri grave, de crime, dacă inculpatul era rău famat era supus torturii; dacă pînă la urmă tot nu-şi mărturisea crima, era eliberat; dar în caz de recidivă era executat. Era oprit a chema ca martori femeile sau oamenii săraci — mărturia acestora fiind socotită neobiectivă, influenţabilă într-un fel sau altul. în cadrul procedurii judiciare era folosit şi jurămîntul (inculpatul era pus să jure pe Inca, pe soare, sau pe anumite locuri considerate sacre), dar numai în prezenţa guvernatorului provinciei. Un alt interesant procedeu judiciar căruia i se acorda — şi pentru că avea o semnificaţie magico-religioasă — o mare importanţă era mărturisirea în public, făcută în faţa unui corp special de „preoţi confesori". — închisori existau în tot imperiul numai două — dar îngrozitoare. Prima, destinată inculpaţilor pentru rebeliune contra statului sau pentru înaltă trădare, era „amenajată" într-o mare peşteră plină cu urşi, lupi, jaguari, scorpioni şi reptile veninoase; dacă după două zile petrecute în acest infern inculpatul rămî-nea totuşi printr-o minune în viaţă, era considerat inocent; era nu numai eliberat, ci, ca obiect al unui „miracol", beneficia şi de anumite onoruri! — A doua închisoare, din apropierea capitalei Cuzco, era rezervată criminalilor periculoşi condamnaţi pe viaţă; aici aveau loc şi execuţiile capitale, prin spînzurarea de picioare. Alte forme de execuţie capitală erau: prin lapidare (ca la vechii evrei), prin aruncarea de pe vîrful unei stînci (ca la romani de pe Tarpeia), sau prin bastonare (ca la chinezi). Considerate în perspectiva epocii, şi deci comparîndu-le cu atrocele acte de represiune ale conchistadorilor, sau cu ceea ce se petrecea în civilizatele ţări ale Europei timpului, — administrarea justiţiei, normele juridice incaşe şi eficienţa lor practică, şi preventivă, cu greu pot fi judecate ca fiind acte de cea mai mare cruzime, mai ales dacă ţinem seama şi de finalitatea lor socială. Pedepsele erau foarte severe, e adevărat; dar se ştie din atestările cronicarilor contemporani spanioli că erau aplicate rar — pentru că, de fapt, şi crimele erau rare în Imperiul Inca. Şi — cum notează Karsten —* „cu siguranţă că mai rare deeît în majoritatea statelor moderne".
458
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
COMUNICAŢIILE
între toate popoarele Amerieii precolnmbiene, incaşii s-au ilustrat — mai întîi şi pe primul loc — în domeniul organizării mijloacelor de comunicaţie şi a construcţiilor.
în întreaga istorie universală au existat doar două mari sisteme de drumuri10. După drumurile romane, care totalizau o lungime de 90 000 km, pe al doilea loc se situează fără îndoială incaşii, cu reţeaua lor de drumuri — par-curgînd cele mai dificile obstacole orografice şi în cele mai grele condiţii de climă — de peste 16 000 km. Importanţa acestei grandioase realizări este cu atît mai mare cu cît incaşii n-au folosit mîna de lucru a zeci de mii de sclavi, asemenea romanilor. Pe de altă parte, terenul — în special în zona Anzilor — prezenta extraordinare dificultăţi naturale; pe lîngă faptul că incaşii nu se puteau folosi aproape deloc de singurul animal de povară de care dispuneau
—	lama.
Unul din „drumurile regale44 incaşe mergea de-a lungul coastei, pe o distanţă de 4 057 km. Un altul, peste Anzi, atingea cea mai mare înălţime la care a fost construit vreodată un drum, în întreaga istorie a omenirii: pînă la 5 230 m. Acest drum de munte, pentru construcţia căruia au trebuit să fie dislocate, cu mijloacele cele mai primitive, mase enorme de stîncă, avea o lungime de nu mai puţin de 5 232 km11. Pînă în sec. XIX acesta a fost cel mai lung drum cunoscut din lume. — Unul din aceste drumuri era pavat cu lespezi de piatră pe o lungime de 644 km; un altul, care traversa înălţimi pînă la 4 755 m, era pavat în acelaşi fel pe o distanţă de circa 200 km. Pe porţiunile de pantă foarte abruptă drumul era construit în trepte. Vehicule nu circulau, căci roata era necunoscută incaşilor. Lărgimea normală a drumurilor era de 7,30 m12. Alte caracteristici ale drumurilor incaşe: drumul de coastă era legat de drumul Anzilor printr-o serie de drumuri transversale; la distanţe fixe
—	din 7 în 7 km —-erau marcate cu pietre indicatoare; erau mărginite de balustrade de piatră pentru protecţie (de pildă, contra înnisipării); iar în zonele mlăştinoase drumul era ridicat „în rambleu44 cu 3 m deasupra mlaşti-nei.
Podurile incaşe erau de diferite feluri. Erau pontoane, de plute sau de bărci din lemn uşor de balsa, acoperite cu un strat de iarbă13. Erau poduri arcuite de piatră (dar nu peste rîuri mai late de 12 m). Erau apoi acele uimitoare lucrări de inginerie, unice în întreaga Americă precolumbiană, care erau podurile suspendate. Trecînd peste torenţi şi prăpăstii, la înălţimi ameţitoare, aceste poduri erau făcute din odgoane groase confecţionate din fibre de agave, ţinute împreună de frînghii suplimentare, pod solid ancorat în pămînt şi asigurat cu piloni de piatră. Două odgoane serveau drept parapete,
10	Al treilea — în ordinea importanţei şi a extensiunii reţelei — ,rămînînd cel al vechilor perşi.
11	Deci mai lung decît drumul roman care ducea din Scoţia pînă la Ierusalim.
12	Acesta era cazul drumului de-a lungul coastei Pacificului, pe tot parcursul său.
18 Un astfel de pod, ale cărui pontoane erau schimbate tot la doi ani, a durat peste
800 de ani, fiind folosit de indigeni pînă către sfîrşitul secolului trecut.
CONSTRUCŢIILE
459
iar alte trei, drept bază, susţinînd seîndurile puse una lingă alta, pentru trecerea oamenilor şi animalelor. Din cele peste 40 de asemenea poduri, mari, şi vreo sută mai mici care se cunosc, cel mai lung — de 45 m — a rezistat şi a fost folosit mai bine de 500 de ani, pînă în ultimii ani ai secolului trecut. Odgoanele de suspensiune erau înlocuite în fiecare an. Satului mai apropiat îi revenea sarcina de a păzi podul. în multe cazuri existau două asemenea poduri, paralele; unul era rezervat regelui şi înalţilor demnitari; celălalt, oamenilor de rînd, care trebuiau să plătească „taxa de pod“.
De-a lungul drumurilor erau instalate staţii de poştă, la distanţă de 20 km pe drumurile de munte, şi de 30 km pe drumul de coastă. Erau case mici din piatră sau din cărămidă uscată, cu o singură încăpere, în care drumeţii oficiali găseau adăpost şi mîncare. în locul corvezilor-impozite, obligatorii, comunităţile rurale se îngrijeau să aprovizioneze staţiile din raza lor.
Pe întregul teritoriu al Imperiului Inca — cu o suprafaţă de un milion şi jumătate de kilometri pătraţi — comunicaţiile cu punctele cele mai îndepărtate erau asigurate printr-un sistem foarte simplu14 — al curierilor-alergă-tori (chasqui). Din trei în trei kilometri (iar în regiunile de munte, din doi în doi) existau posturi permanente de curieri, funcţionînd zi şi noapte. Imediat ce sosea alergătorul de la postul vecin ştafeta era preluată şi predată în cîteva minute curierului-alergător de la postul următor. Mesajul era oral; era însoţit însă şi de respectivul pro-memoria de sfori cu noduri, şi trebuia să fie ţinut secret, sub sancţiunea pedepsei cu moartea, în felul acesta, o comunicare putea să fie transmisă cu o viteză de peste 400 km în 24 de ore.
CONSTRUCŢIILE
Faima civilizaţiei Inca este legată şi de masivele lor construcţii în piatră, — temple, palate, depozite, fortăreţe, răspîndite din regiunile de junglă pînă la Marele Podiş, şi din zona de deşert de pe coastă pînă la înălţimi de peste 4 000 m. Aceste structuri se întindeau pe imensa distanţă de 4 600 km — deci de peste cinci ori mai lungă decît a Regatului Mediu egiptean, şi aproape că le egalau — ca volum de construcţii —■ pe cele ale Imperiului roman (cf. Von Hagen).
Oraşul Cuzco, cu o populaţie de 200 000 de locuitori, centrul politic şi religios al imperiului, avea străzi pavate (unele chiar cu un trotuar îngust de o jumătate de metru) şi palate de piatră cu faţade pe o lungime de 100—200 m a căror înălţime însă nu depăşea 4,50 m. Construcţiile erau din blocuri rectangulare masive, unele cîntărind zeci de tone, dar atît de bine tăiate, ajustate şi şlefuite încît între ele nu intra o lamă de cuţit. Aspectul străzilor era deprimant. Piatra clădirilor era de o culoare foarte închisă, casele n-aveau ferestre spre stradă şi, de obicei, nici portaluri. Un templu putea atinge o înălţime de 12 m. Astfel era Templul Soarelui din Cuzco — plin de comori şi avînd în imediata apropiere alte temple mai mici sau capele, dedicate Stelelor, Fulgerului, Lunei, Tunetului, Curcubeului; de asemenea, Casa Fecioarelor Soarelui, în care trăiau 1 500 de femei: cele mai frumoase erau consacrate
14	Dar atît de eficient încît şi dominatorii spanioli le-au menţinut pînă în anul 1800.
460
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
cultului Soarelui, celelalte se ocupau cu confecţionarea veşmintelor şi ornamentelor rituale şi ceremoniale (cf. L. Castedo).
Edificiile civile erau foarte modeste. Nu aveau nici un etaj, incaşii nu cunoşteau arcul sau bolta, acoperişul era făcut din rogojini acoperite cu un strat de argilă amestecată cu pietriş, ferestrele dinspre curtea interioară erau foarte mici şi plasate imediat sub acoperiş, lăsînd să intre puţin aer şi mai puţină lumină. Zidurile exterioare erau lipsite de ornamente sculpturale sau picturale; cel mult dacă un element ornamental ar putea fi considerată tipica formă trapezoidală a cadrului uşilor, cu lespedea superioară de antablament mai scurtă decît cea de jos. Aceeaşi formă trapezoidală aveau şi nişele ferestrelor.
In schimb, ceea ce impresionează este regularitatea geometrică a planului urbanistic — care prea puţin putea invidia regularitatea străzilor unui castru roman, — precum şi masivitatea volumelor şi tehnica construcţiei.
Din reconstituirea planurilor mai multor oraşe incaşe apar în mod clar obiectivele care nu puteau lipsi: piaţa trapezoidală (tipic incaşă), complexul de clădiri rezidenţiale ale guvernatorului (sau ale lui Inca), altarul-templu cu scări din centrul pieţei, casa curierilor (chasqui), grînarul cu proviziile de porumb şi fasole, casa paznicilor, platformele pentru alimentele puse la uscat, locuinţele private şi zidurile de protecţie contra eventualelor inundaţii.
Oraşele incaşe nu erau înconjurate cu ziduri de apărare. în schimb aveau fortăreţe independente — ca acea fortăreaţă enormă de lîngă Cuzco, Sacso-huaman15, imensă şi complexă ca un mic oraş, — cu un uriaş rezervor pentru apa de băut, cu depozite de arme şi de alimente, cu locuinţe pentru soldaţi, precum şi cu un palat pentru Inca. Sistemul defensiv al fortăreţei era asigurat de două turnuri de apărare, de trei ziduri paralele (unul, continuu, cu o lungime de 500 m) şi înalte de 20 m; zidurile erau construite cu blocuri ciclopice, fiecare cîntărind între 12—20 de tone, iar o galerie subterană făcea legătura cu oraşul. Construcţia fortăreţei — pentru care Inca Tupac a folosit 20 000 de lucrători — a fost începută în primii ani ai sec. XV şi a durat 70 de ani. Căci giganticele blocuri trebuiau desprinse din munte, duse la o mare distanţă — în timp ce mijloacele tehnice de construcţie erau limitate la pîrghii, funii, planuri înclinate (din pămînt bătut sau din piatră); iar pentru cioplitul blocurilor, exclusiv unelte din rocă dură vulcanică. Blocurile — nelegate cu mortar sau ciment — erau totuşi tăiate cu o precizie incredibilă. Dar ceea ce este mai uimitor e că blocurile n-aveau — decît puţine — o formă prismatică, ci diferite forme geometrice neregulate, concepute anume pentru a se îmbuca ingenios unul cu altul. Ceea ce complica cu atît mai mult lucrul cu cît fiecare bloc trebuia, de zeci de ori, ridicat, încercat, coborît, încercat din nou pentru a fi cioplit, şlefuit, rectificat, şi apoi din nou ridicat şi încercat — pînă se ajungea la o formă milimetric perfectă. — Scria, în 1557, un cronicar Spaniol care văzuse această construcţie: „Nici apeductul de piatră din Segovia, nici construcţiile lui Hercule, nici opera romanilor nu aveau demnitatea acestei fortăreţe4'.
După acelaşi sistem şi în acelaşi stil erau construite şi alte oraşe. La altitudini ce depăşesc 2 400 m, suspendate parcă deasupra văilor şi prăpăs-tiilor, o serie de oraşe-fortăreţe — situate la aproximativ 15 km unul de altul
15	Conchistadorii se întrebau dacă mi cumva fortăreaţa aceasta fusese construită de diavoli?
STILUL DE VIAŢA. OBICEIURI Şl RITURI
461
şi legate între ele de drumuri pavate cu lespezi de piatră — erau destinate să apere imperiul de invazia altor triburi. Dintre toate, aspectul cel mai fantastic îl are Machu Picchu. Nu se ştie care era numele adevărat, cronicarii timpului nu-1 pomenesc; descoperit abia în 1911, a rămas timp de aproape o jumătate de mileniu necunoscut restului lumii — deşi situat la numai 130 km nord-vest de Cuzco. Ascuns printre piscurile andine, la o înălţime de peste 4 000 m, oraşul-fortăreaţă este edifcait în întregime din piatră, construit în terase, cu pieţe, temple şi locuinţe, palate regale şi căzărmi, fortificat şi cu construcţiile înscrise într-un plan urbanistic de o regularitate caracteristică oraşelor incaşe. Pe pantele foarte piezişe urcă drumuri tăiate în stîncă, printre care erau amenajate, în terase, suprafeţe de teren rezervate pentru cultivarea porumbului — dar care nu puteau hrăni mai mult de 500 de oameni. Apa de ploaie colectată în 16 bazine servea la irigarea teraselor cultivate. Abandonat brusc din motive necunoscute, Machu Picchu oferă (aşa cum în întreaga istorie numai oraşele Pompei şi Herculanum dezvăluie atît de fidel trecutul) imaginea perfectă a unui oraş-fortăreaţă incaş.
STILUL DE VIAŢĂ. OBICEIURI ŞI RITURI
Contrastează violent cu grandoarea unor asemenea realizări simplitatea condiţiilor şi stilului de viaţă a poporului Inca.
O încăpere fără ferestre şi fără coş, cu intrarea acoperită cu o pătură de lînă în chip de uşă, fără nici un fel de mobilă (doar şeful tribului putea să aibă un scăunel), cu cîteva piei sau pături din lînă de lama în loc de pat astfel arăta casa unui om simplu. Casa era făcută cu ajutorul vecinilor, din piatră brută acoperită cu lut sau din cărămizi uscate la soare, şi cu acoperişul dintr-un strat de pămînt cu iarbă.
Alimentaţia incaşilor consta din fierturi16 în principal de porumb, fasole, o specie de cartofi şi — în zona de coastă — alge marine. Carnea de lama, sărată şi uscată la soare, era fiartă la un loc cu făină de cartofi. O băutură obţinută prin fermentaţia boabelor de porumb completa masa obişnuită a ţăranului.
Drept veşminte, incaşii purtau o fîşie de stofă în jurul coapselor, un fel de poncho de lînă de lama, cu deschizături pentru cap şi pentru braţe; iar contra frigului, o scurtă manta de lînă groasă. La fel de simplă era şi îmbrăcămintea femeii: poncho lung pînă la glezne şi strîns la mijloc cu un brîu, aceeaşi manta de lînă iarna şi, în plus, un şal prins eu o cheotoare de metal. Inca însuşi şi toţi înalţii demnitari purtau — pe lîngă tot felul de podoabe scumpe— acelaşi tip de îmbrăcăminte, dar dintr-o ţesătură mult mai fină.
Momentele importante ale vieţii incaşilor se desfăşurau însoţite de felurite acte magice, sau — în familiile nobile — de ceremonii religioase, care însă nu erau fastuoase.
îndată după naşterea copilului craniul noului-născut era legat între două planşe de lemn, care — purtate tot timpul, pînă la vîrsta de patru sau cinci
16	Incaşii nu prăjeau alimentele şi nici nu întrebuinţau în alimentaţie grăsimi.
462
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
ani — îi presau fruntea şi ceafa, deformîndu-i în înălţime forma capului. Acest ciudat obicei — pe care îl practica şi poporul Maya — avea rostul magic de a alunga demonii care ameninţau sufletul, adică forţa vitală a omului, forţă al cărei sediu era tocmai capul. Copiilor —care erau alăptaţi pînă la 2-3 ani—li se dădea un nume provizoriu cînd împlineau doi ani; iar la 14 ani, în cadrul unei ceremonii familiale i se dădea numele definitiv, — al tatălui, al unui unchi sau al unui animal. Fetele căpătau nume de stele, de plante sau de pietre semipreţioase. în familiile nobile această ceremonie era foarte complicată. Tinerii trebuiau să treacă o probă de forţă şi de rezistenţă (o cursă de 12 km); apoi avea loc ritualul perforării lobului urechii — semn că urma să fie instruit în meşteşugul armelor, — ritualul băii purificatoare, jurămîntul de credinţă lui Inca, sacrificiul efectuat de către preoţi al unei lama. Ceremonia se încheia cu vizita la cel mai în vîrstă membru al familiei, care cu această ocazie îi dăruia un scut, o suliţă şi o praştie — armele aristocraţilor.
Instrucţia era rezervată exclusiv fiilor nobililor şi demnitarilor. „Ştiinţa nu este pentru popor, ci pentru cei ce descind din neam înalt44 — hotăra categoric codul lui Inca Tupac. Căci „pe oamenii de jos ştiinţa i-ar face orgolioşi şi îngîmfaţi“; iar dacă ar fi şi ei instruiţi — „aceasta n-ar face decît să scadă demnitatea înaltelor slujbe şi să dăuneze statului*4. — Fiii de nobili studiau timp de patru ani în colegii speciale sub conducerea „înţelepţilor44, învăţaţi de renume, cu toţii aparţinînd marii aristocraţii şi familiei regale. în primul an studiau limba quechua, vorbită de incaşi, limba oficială a statului; în al doilea an — noţiuni de religie, de teologie şi de ritual; în ultimii doi ani studiau tradiţiile istorice naţionale, matematică, astronomie, etc., — dar mai ales erau iniţiaţi în tainele quipu-uhii, ale sforilor înnodate care ţineau loc de scriere.
Vîrsta căsătoriei era fixată la 18 —20 de ani pentru fete şi la 22 —24 pentru băieţi. în principiu căsătoria era monogamică; dar erau obişnuite, cum s-a văzut, şi concubinele, în număr determinat de rangul social al bărbatului17. După ce tînărului sau văduvului „i se dădea o soţie44 (căci posibilitatea de a şi-o alege singur era foarte mică, dacă nu de-a dreptul nulă), actul căsătoriei consta dintr-o simplă unire a mîinilor, precedată de alte acte religioase — confesiunea şi sacrificarea unei lama. Urma un schimb de daruri între familii şi un banchet nupţial.
Bărbatul nu îşi putea repudia soţia legitimă; o concubină, da, fără să o poată însă dărui altcuiva. Dacă soţia deceda soţul se putea recăsători — dar nu cu vreuna din concubine. Adeseori concubinele erau primite ca moştenire — de la tatăl sau de ia fraţii decedaţi; dar moştenitorul nu putea avea raporturi intime cu concubinele cu care tatăl sau fraţii lui avuseseră copii. Orfanii erau încredinţaţi unor văduve fără copii, care îi creşteau cu cheltuiala statului.rCînd orfanul ajungea la vîrsta majoratului, văduva devenea concubina lui, pînă cînd guvernatorul provinciei „îi dădea44 o soţie legitimă. De obicei însă văduva rămînea pînă la sfîrşitul vieţii în casa celui pe care-1 crescuse, ceea ce echivala cu o echitabilă recompensă.
Ciclul vieţii se încheia cu obişnuitele rituri funebre. Cadavrul era dus la rîu, spălat şi îmbrăcat cu hainele cele mai bune ale răposatului. Se priveghea toată noaptea, în care timp bărbaţii jucau un joc cu un fel de zar, în
17	Dar numai prima soţie era considerată cu adevărat soţie legitimă.
RELIGIA. CORPUL SACERDOTAL
463
care se credea că se retrăsese sufletul mortului. Urmau litanii, un dans ritual lent în jurul corpului neînsufleţit, un prînz funerar şi, la urmă, înmormînta-rea — în poziţie ghemuită, în morminte care în zonele de munte aveau aspectul unor mici catacombe, cu hrană şi cu uneltele defunctului puse alături18. Incaşii erau convinşi că sufletul nu dispare, „viaţa de dincolo44 continuînd-o într-un fel pe cea de aici. Morţii deveneau făpturi supranaturale, care puteau face rău sau bine celor vii. Defunctul se reîncarna într-un descendent, dar numai dacă trupul îi era conservat cu grijă. De aceea incaşii, asemenea egiptenilor, practicau un fel de îmbălsămare.
Funeraliile unui Inca erau grandioase. Timp de o lună întregul imperiu ţinea post, se organizau procesiuni solemne, cu lamentaţii, imnuri şi rugăciuni. Tot o lună dura şi doliul pentru înalţii demnitari. în primele timpuri, monarhului îi erau sacrificate eîteva concubine şi cîţiva servitori; apoi sîngerosul obicei a fost înlocuit cu sacrificarea mai multor lame. După o lună, mumia lui Inca era dusă în camera sepulcrală — amenajată într-un perete de stîncă sau într-o grotă naturală — punîndu-i-se alături o mare cantitate de vase şi alte obiecte de aur şi de argint.
RELIGIA. CORPUL SACERDOTAL
Credinţele religioase pătrundeau în toate planurile vieţii incaşilor, care erau consideraţi printre popoarele cele mai religioase din lume. însuşi suveranul se considera „Fiul Soarelui44.
într-adevăr, cultul soarelui ocupa un loc deosebit, ca religie oficială de stat. Credinţele religioase populare însă erau de o fantezie mai bogată. Miturile cosmogonice vorbesc despre creatorul suprem care, ieşind din marele lac Titicaca, s-a dus la Tiahuanaco unde a creat Soarele, Luna şi stelele; după care a făcut, din piatră şi din lut, pe primii oameni, dîndu-le şi un conducător19. Acest zeu purta numele Viraeocha (în ţinuturile de munte) sau Pachaca-mac (în zona de coastă), şi era reprezentat ca om dar cu cap de jaguar, — animal care pentru incaşi era simbolul puterii. — Alte divinităţi dintre cele mai mult adorate erau zeiţa pămîntului şi a fertilităţii (Pachamama), cea care dă suflet munţilor şi nurilor, animalelor şi plantelor; zeul ploilor şi al furtunilor (Illapa); zeul Soarelui (Intis), venerat de popor ca şi de nobili. în regiunile de coastă divinitatea principală era Luna, considerată ca avînd o putere superioară Soarelui, întrucît putea fi văzută pe cer şi în timpul zilei, şi putea produce... eclipsa de soare ! Cum concepţiile lor religioase erau fondate pe o concepţie animistă despre natură, incaşii adorau şi fulgerul, şi tunetul, şi curcubeul, şi corpurile cereşti — lăcaşuri ale spiritelor.
Divinităţii oficiale principale îi era dedicat faimosul „Templu al Soarelui44 din Cuzco — cea mai frumoasă creaţie a arhitecturii incaşe. Descrierile cronicarilor contemporani îl prezintă ca pe un monument de o magnificenţă unică. Templul, cu un perimetru de 400 m şi o singură intrare, avea un sanctuar imens (numit „Casa de aur44, de la plăcile de aur cu care era tapetat), cu
18	în mormintele femeilor se punea şi lină pentru tors şi eventual un război de ţesut.
19	Apoi a răspîndit oamenii prin grote şi prin păduri, pe cîmpii şi pe malurile riuri-lor, pc întinderea întregii ţări, unde ei au devenit strămoşii triburilor. La urmă, a străbătut ţara pornind înspre miazănoapte, luînd chip de moşneag, cu barbă lungă şi cu un toiag fermecat cu care făcea tot felul de minuni; apoi, a dispărut în mare...
464
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
o mulţime de idoli, de vase şi de alte obiecte, toate din acelaşi metal preţios. Pe altar se aflau trei imagini, tot de aur. Alături de altar, în nişe speciale, erau mumiile suveranilor decedaţi şezînd pe scaune de aur. în partea de sud a templului se afla fabuloasa „Grădină de aur“, în care totul era confecţionat din aur — iarba, florile, arbuştii, porumbul, animalele, păsările, reptilele şi figurile a doi păstori în mărime naturală, -- totul avînd sensul de ofrandă adusă zeului Soare.
Corpul sacerdotal, foarte numeros, era împărţit în diferite categorii. Unii erau numiţi de Inca sau de guvernatorii provinciilor, alţii deţineau ereditar această funcţie. Funcţia de Mare Preot era deţinută de o rudă apropiată a lui Inca. Marele Preot nu se putea căsători, poseda domenii imense, dar veniturile le cheltuia aproape în întregime pentru a ajuta săracii, văduvele şi orfanii. — O categorie semi-clericală importantă o constituiau „Fecioarele Soarelui4'; trăiau în anumite mănăstiri, îngrijeau de temple, dar în ocazii deosebite unele erau şi sacrificate zeului Soare. Alte categorii (care însă nu erau propriu-zis preoţi) desfăşurau alte activităţi cu caracter religios — vrăjitorii, vindecătorii şi ghicitorii. Ghicitorii, celibatari şi vegetarieni, îşi desfăşurau activitatea numai în temple, observînd zborul păsărilor, măruntaiele animalelor sacrificate, flăcările focului ritual, etc.
O instituţie interesantă şi originală a incaşilor era instituţia confesiunii. Mărturisirea era făcută numai în faţa unor speciali sacerdoţi-confesori; păcatele deosebit de grave însă trebuiau mărturisite numai Marelui Preot. Fiecare sat avea un confesor; căci mărturisirea era considerată o datorie civică, din moment ce păcatele unui individ puteau avea — se credea — urmări grave pentru întreaga colectivitate din care făcea parte. Confesiunea era secretă, păcatele mărturisite erau numai cele în legătură cu viaţa religioasă, cu proprietatea sau cu viaţa altora; dar uneori omul îşi mărturisea şi dorinţele şi intenţiile. La urmă confesorul îi dădea sfaturi morale şi penitenţe, păcătosul făcea o baie purificatoare (de obicei actul confesiunii avea loc pe malul unui rîu), după care era „mîntuit“.
Ca ofrande, se aduceau la altare frunze de coca şi mai ales de tutun — plante întrebuinţate din cele mai vechi timpuri în scop magic-religios sau medical; apoi, mici plăci de aur sau de argint, figurine de oameni sau ani-
CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE ŞI PREOCUPĂRI ARTISTICE
46$
male clin aceleaşi metale, scoici marine (ofrande frecvente aduse divinităţilor mării şi izvoarelor) şi veşminte ele lină. Nu flori sau alimente, nu fructe sau băuturi, ca la alte popoare vechi.. — Drept ofrande sau sacrificii cu ocazia începerii unei construcţii se aduceau foi de coca şi fetuşi de lama. Sacrificiile sîngeroase aveau o mare importanţă, căci sîngele victimei — deci principiul forţei vitale — avea proprietatea magică de a dărui viaţă, fertilitate şi sănătate. Aceste sacrificii erau foarte strict reglementate; pentru fiecare zeu în parte şi pentru fiecare ocazie era stabilită culoarea, vîrsta, numărul şi genul de vietate sacrificată. Bineînţeles că cele mai importante erau socotite sacrificiile umane — în ocaziile cele mai solemne, sau cele mai grave: întronarea unui Inca, epidemii, foamete sau război. Erau sacrificaţi şi copii în scopul de a salva viaţa părinţilor bolnavi, cînd vindecătorul indica acest fel de sacrificiu ca fiind singurul remediu posibil,
CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE ŞI PREOCUPAM! ARTISTICE
în anumite, domenii de civilizaţie şi de cultură incaşii n-au adus contribuţii nici originale, nici importante. Astfel, comerţul era aproape inexistent. Incaşii nu cunoşteau moneda, nici măcar cît aztecii bobul de cacao. Nu aveau un sistem de scriere, nu cunoşteau pictograma. Aveau noţiuni de geografie cît se poate de vagi. încolo, împărţeau anul în 12 luni şi 365 de zile, dar în domeniul astronomiei cunoştinţele lor erau mai reduse decît ale aztecilor. Determinaseră epoca solstiţiilor şi a echinocţiilor, cunoşteau una sau două constelaţii şi observau mişcările planetei Venus. în schimb în medicină îi întreceau pe azteci şi chiar popoarele Maya. Cunoşteau metoda sterilizării în terapia rănilor, erau pricepuţi în fitoterapie, aplicau cure homeopatice întrebuinţînd sulful, chinina şi ipecâcuana. Ştiau să plombeze dinţii, în timp ce chirurgii lor vindecau fracturile, practicau amputaţia membrelor şi executau frecvent operaţii pe craniu (... pentru a deschide o ieşire spiritelor rele !).
Cu totul original, practicat exclusiv în Imperiul Inca, era procedeul quipu de calcul aritmetic pe bază zecimală. Quipu era o coardă de 60 cm de care aliniau ca nişte franjuri o mulţime de alte coarde mai subţiri, de diferite culori şi grosimi, cu noduri de diferite forme şi mărimi, care corespundeau numerelor: la capătul liber al sforii — uhităţile; apoi, succesiv, zecile, sutele, miile şi zecile de mii. în felul acesta cifra totală se „citea44 începînd de la extremitatea superioară, cu cifra care indica ordinea de valori mai înaltă. Culorile sforilor indicau natura subiectelor sau obiectelor înregistrate (felul obiectelor tributului, provincia la care se referea, categoria celor ce plăteau, etc.). Cu acest rudimentar, dar original şi eficient sistem de notare se întocmeau numeroasele tabele statistice, „evidenţa contabilă44 a administraţiei vastului Imperiu Inca. Notaţiile se puteau referi şi la domeniul religios sau militar, nu numai economic. în realitate, quipu era un fel de cod secret; numeroasele quipu erau ţinute în păstrare cu mare grijă de slujbaşi speciali şi puteau fi „citite44 numai de interpreţi specializaţi. Cum o scriere pictografică nu exista, quipu putea servi, prin funcţia sa mnemonică, drept un auxiliar pentru o narat ie metodică a faptelor, sprijinită de cifre şi de date.
Nu este originală şi importantă contribuţia incaşilor nici în artă. Ceramica lor policromă are un număr foarte redus de forme; predomină ornamen- 30
30 — Istoria culturii şi civilizaţiei
466
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞA
lele geometrice, dai fără fantezie. Un număr minim de forme şi un grad maxim de schematizare, însoţit şi de lipsa simţului decorativ, caracterizează şi aurăria şi argintăria incaică. Lucrarea metalelor s-a dezvoltat aici tîrziu, în sec. XV cînd incaşii încep să lucreze statuete zoomorfe de bronz. — Lipsa de fan-
Cormoran pescuind. Motiv ornamental de pe un vas din aria culturală incaşă
tezie domină şi în arhitectură — care urmăreşte a fi doar funcţională, impresionează prin simplitate, masivitate şi perfecţiunea tehnică a execuţiei. Această arhitectură nu cunoaşte nici coloana, nici arcul circular pus pe chei de boltă, nici armonia alternanţei dintre goluri şi plinuri, nici decoraţia exterioară, sculpturală sau picturală. Arhitectul inca urmăreşte doar masivitatea şi soliditatea, nu frumosul sau eleganţa.
Nici în sculptură n-au ajuns incaşii la nivelul populaţiilor sud-americane care i-au precedat (de pildă, a mochicaşilor). Nici în pictură n-au lăsat urme, cu excepţia cîtorva compoziţii de scene religioase şi de război, pictate pe vase de ceramică. în general, artele lor figurative dovedesc o lipsă de fantezie şi o evidentă sărăcie de mijloace de expresie. Rigiditatea atitudinilor, reprezentarea personajelor în poziţie imobilă, viziunea invariabil frontală, disproporţia dintre cap şi tors, corpul uman redus la volumele sale principale, elementele abstracte, simbolice, decorative — sînt tot atîtea convenţii stilistice (sau poate stîngăcii?) care conferă artei incaşe un aspect fantastic.
în domeniul muzicii, incaşii au cunoscut doar instrumente de percuţie şi de suflat (inclusiv „flautul lui Pan“, naiul); deşi, pe de altă parte, muzica incaşilor trebuie să fi avut — judecind după muzica urmaşilor lor de azi din regiunile Anzilor — un caracter solemn şi o gravitate cam monotonă, dar şi melodicitatea, simplitatea sugestivă şi melancolia cîntecelor păstoreşti.
LITJE HAT URA
Popor de cuceritori, de constructori şi de organizatori, incaşii s-au distins mai mult în tehnică decît în artă. Cu excepţia literaturii, transmisă pe cale orală, în lipsa unui sistem de scriere20. Dar în operele celor doi autori de ori-
•-0 Deşi o legendă străveche afirmă că incaşii ar fi avut un sistem de scriere, care însă ar fi fost uitat. în orice caz, nici o urmă de scriere nu s-a găsit.
LITERATURA
467
gine inca, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea (Inca Garcilaso de la Vega în cronica sa intitulată Comentarii regale şi Guaman Poma de Ayala în Noua cronică şi buna rînduire), apoi în scrierile cîtorva oameni de litere spanioli rezidenţi aici în aceeaşi epocă, au fost consemnate texte ale autenticei literaturi inca. Creatorii şi transmiţătorii acestor producţii literare erau „înţelep-ţii“ (amauta) şi poeţii de curte sau ambulanţi (harauec), care îşi culegeau subiectele din tradiţiile populare istorice şi legendare.
Incaşii au ajuns astfel la o literatură, se pare, bogată şi chiar variată în specii şi modalităţi literare — de la străvechi imnuri religioase, pînă la opere dramatice. In special poezia lirică (erotică, elegiacă, filosofică, moralizatoare) a marcat „în comparaţie cu cea din aria Maya şi cu cea nahuatl (aztecă) o adm-cire a rezonanţei personale, a individualizării discursului liric“ (Fr. Păcura-riu). Dar nume de poeţi incaşi sînt cunoscute mult mai puţine decît în poezia aztecă. Inca Pachacutec scrie o poezie erotică în tonuri pasionale, sau ca în versurile unui graţios dialog liric:
„Prinţii:
Cînd te arde focul meu Da I
Te prefaci în rouă Da !
Eşti iluzie, eşti boare Da !
sau vreo nălucire?
Prinţesele:
De sînt strop de rouă Nu !
Soarbe-mă cu buzele Nu !
Chiar de-s nălucire Nu !
Nu îmi pierde urma."
Acelaşi poet dezvăluie alte faţete ale poeziei incaşe în patetica sa Elegie la moartea lui Atahualpa, Inca asasinat de conchistadori:
„Capul său mîndru-1 pune-ntr-un linţoliu vrăjmaşul aprig
şi-un rîu de sînge curge şi se-ntinde în ţara-ntreagă.
Vai, dinţii tăi mai muşcă doar tăcerea şi jalea morţii,
sînt prefăcuţi în plumb ochii ca sorii, ochi mari de Inca.
Ţi-a îngheţat de-acum inima caldă Atahualpa.
Plîns ne-ncetat, venind din patru zări, inundă ţara".
(trad. Fr. Păcurariu)
468
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INCAŞĂ
Genul literar — pe care în culturile precolumbiene se crede că singuri incaşii l-au creat — a fost genul dramatic, care a atins un nivel superior cu drama Ollantaij. Opera ne-a ajuns sub forma reelaborată, în limba incaşilor quech.ua, de un indigen cu nume spaniol — Espinosa Medrano, 1623-1688, — formă în care autentic incaşe sînt subiectul, tema, localizarea, personajele şi legenda. Este povestea nobilului căruia Iaca refuză să-i acorde mina fiicei sale; după mai multe şi romantice peripeţii Ollantay organizează o rebeliune, pentru ca pînă la urmă noul Inca să încuviinţeze căsătoria îndrăgostiţilor. — Născută într-o ambianţă culturală nu prea bogată în valori artistice, piesa proiectează o delicată pată de lumină asupra aridei civilizaţii Inca.
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA MAYA
Ambianţa geografică. • Etapele civilizaţiei mayaşe. • Organizarea socială şi politică. • Agricultura şi alimentaţia. Comerţul. • Obiceiuri şi ritualuri. • Credinţe religioase. • Scrierea. Cunoştinţe ştiinţifice. Matematica şi astronomia. • Oraşele. • Arhitectura. • Sculptura. • Ceramica. Pictura murală. • Codice. Texte literare. • Popol Vuh.
r
AMBIANŢA GEOGRAFICA
„Grecii Americii precolumbiene": această definiţie care se dă aproape în mod curent creatorilor civilizaţiei şi culturii Maya pare a fi mai potrivită decît cea de „romani ai Lumii Noi“,prin care de obicei sînt indicaţi incaşii. Căci, într-adevăr, în lumea veche a popoarelor celor două Americi cultura mayaşă deţine o poziţie preeminentă indiscutabilă.
în bună parte, faima şi fascinaţia pe care continuă să o exercite civilizaţia şi cultura vechilor mayaşi derivă şi din cîteva necunoscute — în fond esenţiale. Ce formă de organizare şi de guvernare a avut acest popor de-a lungul strălucitei sale istorii culturale de şase secole? De ce, între toate celelalte mari popoare ale Americii, popoare războinice şi expansioniste, singur poporul Maya n-a avut un aparat militar organizat? Care au fost motivele declinului şi apusului acestei civilizaţii, încă înainte de cucerirea spaniolă? Cum de acest popor, rămas în stadiul de civilizaţie materială de tipul epocii de piatră, fără a cunoaşte plugul, roata, animalul de povară sau metalele, le-a putut întrece pe toate celelalte popoare ale Americii precolumbiene în domeniul artelor? Iar în multe domenii intelectuale importante (sistem de scriere şi de numeraţie, calendar, observaţii şi calcule astronomice), nu numai că au egalat sau chiar au întrecut multe popoare ale antichităţii, dar chiar şi contemporane lor?
Ca orice alt proces complex de formare a unei civilizaţii, desigur că şi „enigma Maya“ este explicabilă —* dar deocamdată numai în mică parte. Alte civilizaţii vechi s-au ilustrat prin cuceriri militare, prin fondarea de imperii, printr-un eminent spirit de organizare socială, politică, administrativă, prin construcţii de dimensiuni colosale. „Grecii Americii precolumbiene“ însă, dotaţi cu mijloace tehnice dintre cele mai primitive, s-au ilustrat prin artă şi ştiinţe la nivelul celor mai de prestigiu popoare din timpul lor.
Ambianţa şi condiţiile generale geografice nu erau deloc dintre cele mai favorabile. Aria în care s-a dezvoltat civilizaţia Maya coincide cu actualele teritorii ale Peninsulei Yucatan1, Guatemala, Honduras (partea occidentală), Honduras britanic şi pînă în wSalvador. Teritoriul ocupat de poporul Maya — de 320 000 km2 — prezintă trei zone distincte. Zona meridională, în mare parte de natură vulcanică, cu munţi care aproape că ating înălţimea de 4 000 ni şi cu podişuri care ajung pînă la 2 000 m ; dar şi cu văi unde pămîntul este deosebit de fertil, clima este optimă, şi cu zăcăminte bogate de jad şi obsi-diană.
Dar cu toate condiţiile naturale favorabile din această zonă leagănul civilizaţiei Maya este situat în zona centrală, a podişului mai puţin înalt al Guatemalei actuale şi a unor nesfîrşite păduri tropicale. Această zonă centrală are faună extrem de bogată şi variată — cerbi, jaguari, porci mistreţi „peeari“, maimuţe, viezuri, vampiri şi alte specii locale de mamifere, croco-
î Şl ale altor patru state mexicane: Gampeche, Tabasco, Chiapas şi Quintana Roo,
472
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAY A
dili, reptile veninoase şi neveninoase, — precum şi o mare varietate de specii de păsări, de la papagal, colibri şi rarisimul quetzal, pînă la prepeliţe, potîr-nichi şi curcani sălbatici. Aici era probabil şi locul de origine al porumbului; tot aici se cultivau — mai mult ca în celelalte zone — fasole, dovlecei şi roşii, o specie de cartofi dulci şi multe alte varietăţi de tuberculi comestibili, tutun, bumbac şi alte plante textile2.
In a treia zonă, în zona septentrională, cuprinzînd Peninsula Yucatan, condiţiile sînt radical diverse. Terenul este în general arid, stratul de humus este subţire, clima este toridă, regiunea nu are cursuri de apă la suprafaţă, în vechime, aprovizionarea cu apă se făcea din cenotes, cisterne naturale — unele avînd diametrul de 50 m — formate prin scufundarea rocilor de suprafaţă.
ETAPELE CIVILIZAŢIEI MAYAŞE
Istoria civilizaţiei Maya este mai veche decit cea a aztecilor sau cea a incaşilor; şi totuşi se cunosc mai puţine lucruri despre această civilizaţie decît despre celelalte. Deşi poporul Maya este singurul popof al Ămericii pre-columbiene care a avut un sistem dezvoltat de scriere, totuşi în textele rămase nu se menţionează nici un nume, nici un fapt social, nici un eveniment istoric. Singurele informaţii asupra vieţii acestui popor le dau cronicarii spanioli din sec. XVI (cele mai importante informaţii fiind cele ale lui Diego de Landa) — deci la patru secole după ce această civilizaţie, în formele ei vii şi autentice, apusese.
Se crede că locul de origine al poporului Maya (care nu se numea „Maya“, dar nici nu ştim cum se numea) ar fi fost podişul Guatemalei, unde dovezile furnizate de arheologia preistorică urcă cel puţin pînă la începutul mileniului al Il-lea î.e.n. Primele date consemnate de cronologia certă sînt din sec. IV e.n., cînd civilizaţia Maya atinsese deja un nivel remarcabil. Infiltraţiile (sau invaziile) triburilor mexicane în regiunea septentrională, începînd din sec. IX sau X e.n. au alterat fizionomia originala a acestei civilizaţii. — Evoluţia ei a cunoscut (după împărţirea dată de Morley) următoarele faze:
1.	Faza de formaţie, preistorică (1500 î.e.n.-317 e.n.), în care este atestată în America Centrală o civilizaţie agricolă relativ omogenă şi o producţie de ceramică arhaică. Spre sfîrşitul acestei perioade poporul Maya şi-a construit vaste platforme de temple în zidărie şi primele piramide-temple3. S-a constituit acum ierarhia sacerdotală, a apărut un sistem de scriere hieroglifică şi s-a inventat (către 353 î.e.n.) un calendar schematic. Toate aceste progrese s-au realizat în special în zona centrală (pe coasta Pacificului şi în văile Gua-temalşi).
2.	Epoca clasică a civilizaţiei Maya — care ocupa o arie de circa 250 000 km2, superioară deci ariei oricărei alte civilizaţii americane din acel timp— începe în anul 317 e.n., odată cu primul obiect descoperit care poartă o dată
2	Bumbacul, cunoscut in India încă din mileniul al III-lea, in Peru din jurul anului 2000 î.e.n. şi nu cu mult mai tîrziu.in zona Maya, a apărut in Valea Nilului abia pe la mijlocul mileniului I î.e.n. ; iar în Grecia, numai după expediţiile lui Alexandru Macedon.
3	O adevărată capodoperă de arhitectură este piramida-templu din Uaxactum, al cărei exterior este ţencuit cu stuc.
ETAPELE CIVILIZAŢIEI MAYAŞE
473
certă, în hieroglife mayaşe. în prima perioadă a acestei epoci clasice (317-593) arta Maya capătă caractere proprii, originale, arhitectura face progrese, blocuri de piatră (stele) marcînd anumite date calendaristice se înmulţesc în tot teritoriul Maya. în marile oraşe (Tikal, Uaxactum, Copan, etc.) se con-struiesc acum edificii impunătoare purtînd inscripţii hieroglifice, apare o sculptură foarte expresivă, realistă, iar ceramica policromă este decorată cu măşti şi figuri geometrice. în nord-estul Peninsulei Yucatan se stabilesc triburile Itza — probabil infiltrate din regiunile Mexicului, dar vorbind un dialect Maya; centrul lor va fi Chichen Itzâ, oraş faimos pentru monumentele sale de artă.
în perioada a doua (593-889) ştiinţa şi arta ating apogeul — în astronomie, în aritmetică, în sculptură, în pictura murală şi în obiectele de ceramică. în marile centre religioase se înmulţesc considerabil „stelele44 şi complexele monumentale, tehnicile se rafinează, inscripţiile sînt tot mai numeroase. Dar, din cauze necunoscute, către anul 700 oraşul Chichen Itzâ este abandonat; în schimb se afirmă acum tribul mayaş Xiu, unul din cele mai importante (alături de tribul Cocon). Spre sfîrşitul fazei clasice oraşele-centre religioase sînt rînd pe rînd părăsite. Această decadenţă culturala s-a datorat fie insufi-' cienţei producţiei agricole, fie unor probabile revolte violente contra castei sacerdotale, fie invaziilor unor triburi toltece. în orice caz, anumite influenţe mexicane devin tot măi evidente în acest timp în vestul Peninsulei Yucatan.
Epoca influenţei mexicane începe cu o primă perioadă de două secole (cca 925-1200), odată cu cucerirea toi tec ă a zonei meridionale şi a celei septentrionale. Apar fortificaţii — fapt aproape necunoscut indigenilor Maya; oraşul Chichen Itzâ, abandonat timp de aproape trei secole, este reocupat de invadatori care îl reconstruiesc şi îi dau o strălucire cum nu avusese înainte. Tribul Xiu fundează oraşul Uxmal (1007) şi oraşul-stat May ap an, sediul unei ligi tribale înfiinţate acum. Liga va dura aproape două secole; după care, triburile Itzâ vor fi alungate din Chichen Itzâ (1194) de căpeteniile cocon din May ap a n — centru fortificat care, ajutat de negustorii azteci experţi în probleme militare, îşi va asigura hegemonia pînă în 1441. — La această dată arta Maya este demult în decadenţă, fiind masiv substituită de produse de import mexicane (ceramică, obiecte din aur şi argint). Splendidul oraş Chichen Itzâ continuă să rămînă un mare centru religios de pelerinaj, dar fără nici o importanţă politică.
în acest timp (1200-1540) căpeteniile războinice au fost încet-in cel asimilate de indigenii Maya. în urma acestei fuziuni .aspectul‘cultural pur Maya este fundamental modificat. Nu se mai edifică centre religioase, numeroase divinităţi aztece intră în panteonul Maya, în viaţa publică religia nu mai ocupă locul preeminent, casta sacerdotală îşi pierde influenţa în stat, iar marile centre rituale se laicizează transformindu-se în centre politice şi militare. în urma unor revolte şi a atacurilor triburilor Xiu (ajutate de mercenarii azteci stabiliţi în Chichen Itzâ) oraşul May ap an este distrus (1461), locul unei autorităţi centralizate este luat de state minore (înfiinţate în 10 —12 provincii), de guverne locale mereu în luptă între ele. Slăbit de războaie interne şi ruinat de calamităţi naturale, de foamete şi epidemii, fostul „stat44 Maya dispare definitiv cînd spaniolii cuceresc Guatemala (1525) şi Yucatan (1541). Retrase pe o insulă a lacului din centrul Guatemalei, ultimele triburi Itzâ rezistă cu disperare pînă în 1697, cînd capitala lor Tayasal este cucerită şi distrusă de conchistadori.
474
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAYA
ORGANIZAREA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ
De fapt, termenul de „statul Maya“ este cu totul impropriu. A existat o unitate culturală şi lingvistică mayaşă, dar niciodată o unitate statală. Populaţiile triburilor cunoscute sub acest nume generic constituiau o masă omogenă ca nivel şi ca tip de civilizaţie, ca ocupaţii, ca limbă, ca religie. Dar n-avem (cel puţin pînă în perioada tîrzie mexicană, după 1200) nici o dovadă directă privind organizarea lor socială sau politică; tot ceea ce se poate presupune pînă la această dată este dedus din mărturiile iconografice (sculptură, pictură). Ceea ce se poate afirma este că n-au avut o organizare politică sau administrativă asemenea aztecilor sau incaşilor, nici un sistem de guvernare centralizat, nici o capitală, un centru politic care să domine întregul teritoriu.
Organizarea soeial-politică din perioada clasică a civilizaţiei Maya pare să fi fost întrucîtva asemănătoare celei a oraşelor-state greceşti, fiecare centru fiind condus de un preot. Abia mult mai tîrziu, în perioada mexicană şi sub influenţa modelului toltecilor, guvernarea acestor minuscule state a trecut în mîna familiilor unor şefi laici. Distanţele mari, puternicile contraste ale mediului geografic, condiţiile precare de viaţă, obligau la o relativă izolare, deci la o anumită autonomie. Dar această izolare era relativă, căci exista şi un excelent sistem de drumuri care legau între ele diferitele centre mai importante. Pe de altă parte, regimul teocratic de guvernare, al castei sacerdotale, limita sau chiar anula eventualele tendinţe de acaparare şi de supremaţie a vreunuia dintre centre. Agresiunile militare se rezumau la razii sporadice în teritoriile vecine, pentru procurarea de prizonieri. De fapt nici arheologia, nici iconografia mayasă nu aduc dovezi relative la existenţa unui aparat militar. Absenţa unei organizaţii militare, faptul că nu i se simţea lipsa, subliniază marea importanţă pe care o avea religia şi preponderenţa, ponderea decisivă a castei sacerdotale în viaţa publică.
In perioada tîrzie a istoriei Maya4 şeful politic al întregii regiuni Yucatan purta titlul ereditar de halach uinic („adevăratul om“). Autoritatea lui era practic nelimitată — administrativă, juridică, militară şi chiar sacerdotală. Guverna ajutat de un consiliu format din sacerdoţi superiori, din comandanţi militari şi din căpeteniile oraşelor şi tîrgurilor.
Aceste din urmă căpetenii — care îndeplineau sarcini de funcţionari superiori, de administratori locali — erau membrii clasei aristocraţiei ereditare şi erau integral întreţinuţi de populaţie. Controlau cultivarea cîmpuri-lor, urmăreau plata impozitelor (în natură — moneda fiind necunoscută), judecau crimele şi delictele în raza teritoriului respectiv; iar în timp de război fcomandau (dar erau subordonaţi şefilor militari superiori) propriul lor grup de războinici. Comandanţii militari supremi erau doi: unul ereditar, iar altul — cel mai important pentru că el întocmea planul de luptă şi conducea efectiv operaţiile — ales pe o durată de 3 ani.
A doua clasă — în ordinea ierarhică a epocii post-claşice — o forma clerul care, pe lîngă atribuţiile sale specifice, se ocupa şi de administrarea tem-
4	Pentru perioada anterioară dominaţiei mexicane, deci înainte de anul 12Q0, datele în acest sens lipsesc.
AGRICULTURA ŞI ALIMENTAŢIA. COMERŢUL
475
plelor şi ele studii. Marele Preot (ahaucan *= „Principele Şarpe44) era cel mai respectat dintre nobili, preoţii toţi îi aduceau tribut; era consilierul principal al suveranului şi examinatorul viitorilor sacerdoţi, nu numai în materie de ceremonii şi ritualuri, ci şi în domeniul ştiinţelor.
Poporul era singurul care suporta toate dările către stat şi către căpeteniile locale. Poporul era obligat la toate corvezile legate de construcţia drumurilor şi a edificiilor din centrele religioase; el era cel care întreţinea casta sacerdotală prin tot felul de ofrande aduse templelor; tot atîtea servituţi grele ce justifică presupunerea că ar fi putut izbucni răscoale care ar fi grăbit sfîrşitul civilizaţiei Maya.
Ultima clasă o alcătuiau sclavii5. Prima categorie de sclavi o constituiau prizonierii de război, reduşi la sclavie pe viaţă, rămaşi în proprietatea celor care i-au capturat. Dintre prizonierii de război, cei de rang înalt erau sacrificaţi imediat. — în a doua categorie intrau sclavii din naştere (dar exista posibilitatea ca fiii acestora să fie răscumpăraţi). Urmau cei condamnaţi pentru furt — sclavi pînă cînd puteau restitui păgubaşului cuantumul furtului. Din a patra categorie făceau parte copiii orfani, fie cumpăraţi, fie răpiţi; aceştia erau procuraţi în scopul de a fi sacrificaţi. Ultimii, erau sclavii cumpăraţi la tîrgurile de sclavi.
AGRICULTURA ŞI ALIMENTAŢIA. COMERŢUL
Nu ştim pe ce principii se baza proprietatea agricolă, nici cărui regim îi era supusă. Oricum, pămîntul era lucrat în comun: „Au obiceiul să se ajute reciproc44 — scrie Diego de Landa. „Se adună în grupuri de cîte 20 şi nu se opresc pînă nu termină lucrările de pe toate proprietăţile44.
Modul de producţie agricolă a rămas neschimbat timp de — probabil — două sau chiar trei milenii. în zona centrală în special, terenul cuîtivabil era obţinut prin defrişarea şi mai ales prin incendierea pădurilor. De obicei un teren nu era cultivat mai mult de doi ani consecutiv, după care era lăsat — ca la azteci — zece ani să se odihnească. în regiunile cele mai fertile o familie de 5 membri avea nevoie de cel puţin 300 m2 de teren agricol, — suprafaţă care în regiunile de podiş devenea de 400—800 m2, iar în zonele cele mai ingrate, de 2 000 pînă la 4 000 m2. Recolta de porumb obţinută de o familie era de circa 1 800 de baniţe, în primul an, şi de 1 450 în al doilea; dar se crede că în perioada cuprinsă între secolele IV— IX aceste cantităţi se dublaseră.
Morley — istoricul cel mai autorizat al civilizaţiei Maya — calcula că în aceste condiţii un ţăran lucra 190 de zile pe an, producînd dublul necesarului pentru întreţinerea familiei şi a vietăţilor domestice din gospodăria sa; restul îi rămînea pentru a-şi plăti dările şi pentru a face schimb cu alte produse. Dar dacă voia să obţină numai o cantitate strict necesară consumului membrilor familiei, zilele de muncă a cîmpului se reduceau pînă la 48. — „Iată surplusul de timp liber, de 9-10 luni pe an — timp care a fost întrebuinţat pentru construcţia marilor centre ceremoniale antice44 (cf. Morley).
5	Dar sclavia este documentată numai pentru aceeaşi perioadă tîrzie, a dominaţiei mexicane.
476
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAYA
Locul principal în alimentaţie — în proporţie de 75-85% — îl deţinea porumbul6. Existau, ca şi azi, varietăţi diferite de porumb; unele care cresc in 2 luni şi jumătate, altele în 4, altele în 5, şi atingind înălţimea ele 4 m. In acelaşi lan de porumb se cultivau fasolea (al doilea aliment ca importanţă) şi diferite specii de dovlecei. Roşiile, cartofii dulci, manioca, un fel de castra-
vete (chaijote), o salata ale cărei foi se consumau fierte (chaja) şi o rădăcină asemănătoare ca gust sfeclei (jicama) completau — acum un mileniu şi jumătate, Ia fel ca azi la descendenţii mayaşilor — lista zarzavaturilor. In zonele meridională şi centrală numeroase erau speciile de fructe, printre care un fel de pepene galben care creştea pe un copac; apoi plantele de condimente —-piperul, vanilia, maghiranul, coriandrul — şi plantele textile, bumbacul şi cînepa. Un rol important îl avea arborele de pîine, ale cărui frunze serveau drept furaje, fructul dulce era comestibil, iar seminţele, uscate şi măcinate, ţineau loc de făină. Pădurile furnizau lemnul şi lianele necesare construcţiei caselor, frunze şi fibre pentru pălării, încălţăminte sau rogojini. O specie de dovleci lungi erau folosiţi, după ce se uscau, ca recipienţi. In păduri creştea săpunariţa, care înlocuia săpunul. Din păduri se recolta şi guma elastică, şi răşina care servea drept tămîie la ceremoniile şi ritualurile religioase.
Cerealele erau păstrate în silozuri subterane. Nu se cunoştea nici un sistem de irigaţie.a pământurilor. Pentru perioadele de secetă, în numeroase oraşe-state fuseseră construite imense rezervoare cimentate in interior; dar acestea — la fel ca rezervoarele naturale (cenotes) din Yucatan — furnizau numai apă de băut.
Diego de Landa scrie despre poporul May a că „ocupaţia pentru care arăta cea mai mare înclinaţie era comerţuU. Pe uscat, o reţea deasă de drumuri —
6	Cultivat in America Centrală poate chiar din mileniul al IlI-lea î.e.n.
OBICEIURI ŞI RITUALURI
477
unele înălţate şi pietruite — bine întreţinute, clin loc în loc cu case pentru popas şi odihnă, permiteau efectuarea de schimburi comerciale la mari distanţe. Articolele cele mai diverse făceau obiectul acestor schimburi — de la bumbac, sare, peşte uscat sau piei de jaguar, pînă la obsidiană, cacao, vanilie sau pene de quetzal; de la materiale de construcţie, pietre semipreţioase sau sclavi, pînă la miere, scoici sau ouă de broască ţestoasă. Pe lingă schimbul în natură se foloseau drept monedă — ca la azteci — seminţele de cacao. Se practica şi creditul comercial, dar contractele comerciale încheiate erau nescrise, exclusiv orale. Negustorii se bucurau — asemenea negustorilor azteci— de anumite privilegii; dispuneau de mari magazii— adevărate antrepozite, — erau scutiţi de dări şi îşi aveau divinitatea lor protectoare.
Poporul May a a fost singurul popor marinar dintre toate popoarele care au creat marile civilizaţii din America precolurnbiană. Practicînd navigaţia de coastă mayaşii au depăşit coasta Panamei, pînă la o depărtare de peste 4 500 km, dar fără să fi ajuns vreodată, pe mare sau pe uscat, pînă în regiunile Americii de Sud. De-a lungul coastelor Peninsulei Yucatan, Hondurasului, Nicarag'uei şi Panamei, negustorii instalaseră — încă din secolul IX sau X — numeroase puncte comerciale. Cu canoele lor din lemn ele cedru — din-tr-un trunchi care putea avea o lungime şi de 27 m — uneori cu pînze, de obicei însă cu sclavi vîslaşi, se aventurau şi în larg; dar nu mai departe decît pînă la insulele care se zăreau ele pe ţărm.
OBICEIURI ŞI RITUALURI
Viaţa omului Maya eră dominată pe tot parcursul ei de superstiţii, credinţe, ritualuri şi ceremonii religioase.
Înainte de a naşte femeia se ducea în pelerinaj la sanctuarul zeiţei gravidităţii, Ixcliel. Data şi ora naşterii erau cu grijă notate, pentru că în funcţie de horoscopul precis al zilei şi orei respective se fixau tipurile de ceremonii eare-1 însoţeau pe om toată viaţa. Noul născut era imediat supus operaţiei de deformare a craniului — operaţie identică celei practicate de incaşi — iar în leagăn i se atîrnau la mică distanţă bile colorate de argilă pentru a-i provoca strabismul. Mai tîrziu era purtat cît mai mult în cîrcă de mamă, pentru singurul motiv ca în felul acesta să i se arcuiască picioarele. Acestea erau cele trei canoane ale frumuseţii la poporul Maya cărora li se mai adăugau apoi şi altele: perforarea lobului urechii, a buzei inferioare şi a septului nazal, — toate acestea pentru portul ornamentelor respective din ureche, buză şi nas. — După ce îi făcea horoscopul preotul îi da un nume — de obicei numele zilei în care s-a născut. Dar fiecare om mai avea alte trei nume: al familiei, numele tatălui combinatei! al mamei, şi o poreclă. — La vîrsta de 4 sau 5 ani copilului i se lega părul moţ, ridicat pe creştet, cu o panglică albă.
Mare importanţă avea ceremonia ocazionată de împlinirea vîrstei pubertăţii (la 12 ani la fete şi 14 la băieţi). După ce tînărului i se alegea un naş, preotul proceda la ritualul alungării spiritelor rele, tînărul se mărturisea sacerdotului, acesta îl binecuvînta, în timp ce toţi cei prezenţi trăgeau solemn cîte un fum de tutun, treeîndu-şi pipa unul altuia; apoi părinţii împărţeau daruri băieţilor şi celor prezenţi, se oferea zeului ca ofrandă vin şi ceremonia se încheia cu un banchet. — Ajunşi la vîrsta maturităţii, pînă cînd se căsătoreau
478
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAYA
băieţii trăiau cu toţii împreună intr-o casă anume pusă Ia dispoziţie de comunitate; obiceiul era ca în acest timp să umble totdeauna cu faţa pictată cu negru; tatuajul se efectua numai odată cu căsătoria. — Educaţia fetelor se limita la deprinderea treburilor gospodăriei; li se pretindea modestie, supunere şi să nu-i privească în faţă pe bărbaţi. De o cît de sumară educaţie intelectuală nu putea fi vorba. La vîrsta căsătoriei7 părinţii tînărului îi căutau soţie. Mai onorabil însă era să se apeleze la intermediatorul de profesie, care trata cuantumul zestrei; dar zestrea o dădea tatăl tînărului (iar nu al fetei), în timp ce mama sa pregătea trusoul pentru amîndoi mirii. — în timpul ceremoniei căsătoriei preotul rostea o cuvîntare în care divulga celor prezenţi şi condiţiile detaliate ale contractului matrimonial, tămîia casa şi îi binecuvînta pe miri8. Tînărul urma să trăiască şi să lucreze timp de cinci ani în familia soţiei; dacă se dovedea că este nevrednic de muncă socrii îl alungau. Divorţul era cît se poate de uşor de obţinut; aproape că se rezuma la o simplă repudiere a soţiei. Dar şi soţia avea aceeaşi libertate de a-şi părăsi soţul.
Poziţia femeii nu era dintre cele mai umile. Nu era admisă în incinta templelor, nici nu putea avea o proprietate — la fel deci ca în Grecia clasică; şi tot ca la greci, putea fi repudiată de soţ dacă nu avea copii. în schimb lua parte la treburile importante ale comunităţii; iar în caz de adulter, se pare că singura condamnare la care era supusă era — dacă dorea soţul — repudierea.
Poporul Maya avea o frică teribilă de moarte. Din momentul decesului şi timp de cîteva zile după înmormîntare lamentaţiile din casă se transformau în urlete patetice de disperare — căci credinţa era că cel ce moare este luat de diavoli. Corpul mortului era învelit într-un giulgiu şi i se umplea gura cu făină de porumb („ca să nu rămînă nemîncat pe lumea cealaltă" — explică Diego de Landa). Oamenii de rînd erau îngropaţi sub pardoseala casei sau în apropiere de casă, împreună cu cîţiva idoli de lemn sau de argilă. Casa unui decedat era, de obicei, părăsită definitiv.
Cei de neam nobil erau incineraţi, cenuşa se aduna în urne — care apoi se îngropaţi împreună cu o cantitate de ornamente şi de obiecte preţioase, iar deasupra se construia un templu. în regiunea nordică a Peninsulei Yucatan era obiceiul ca cenuşa celor incineraţi să fie păstrată în interiorul unor statui antropomorfe de lemn sau de argilă, duse apoi la fosta locuinţă a decedatului, plasate alături de idolii familiei şi venerate la fel ca aceştia9.
CREDINŢE RELIGIOASE
Pentru primele timpuri ale civilizaţiei Maya nu există informaţii cu privire la credinţele lor religioase. Se presupune că religia se rezuma la un simplu cult al forţelor naturii personificate, şi că ritualurile religioase le oficia capul
t
7	Care era stabilită la 18 ani pentru băieţi şi 14 ani pentru fete ; dar în anumite epoci chiar la 14, respectiv la 12 ani.
8	Dar văduvii şi văduvele se recăsătoreau fără să recurgă nici măcar lâ această simplă ceremonie.
9	Un obicei sinistru — desigur, de origine mexicană — se notează în familia domnitoare din oraşul-stat. Mayapan. Corpul defunctului era pus să fiarbă pînă la completa des-cărnare de oase, jumătatea posterioară a craniului era despicată, partea cărnoasă a feţei era substituită cu un modelaj din răşină; şi, astfel reconstituite, capetele decedaţilor erau venerate, aducîndu-1 i-se la sărbători ofrande—alimente şi băuturi.
credinţi: religioase
479
familiei. Odată cu constituirea unei caste sacerdotale, ierarhizate şi specializate în c'impui astronomiei, al calendarului, al aritmeticii şi al scrierii hieroglifice, religia a luat — începînd aproximativ din sec. IV e.n. — o formă mult mai complexă, mai elaborată, complicată cu o proto-filosofie şi o teologie relativ elevată, care au înlocuit formele primitive bazate în principal pe ofrande şi pe sacrificii, chiar umane. Sporadic, aceste sacrificii s-au mai păstrat; dar practici ca cele oficiate la „Puţul Sacrificiilor44 de lîngă Chichen Itzâ, în Yucatan, au fost introduse desigur de invadatorii mexicani.
Potrivit credinţelor populare, înaintea lumii actuale au mai existat numeroase alte lumi, succesiv distruse de diluvii. Creatorul lumii, zeul Hunab, i-a creat pe primii oameni, din porumb. Lumea era închipuită ca fiind constituită din 13 ceruri suprapuse, fiecare cer fiind dominat de un zeu. Cel mai.de jos strat cosmic este pămîntul. Sub pămînt există de asemenea 9 lumi stăpî-nite de 9 zei, în ultima stăpînind zeul morţii Mitual. Divinitatea supremă a poporului Maya era Itzamna, zeul cerului, al zilei şi al nopţii, inventatorul scrierii, apărătorul oamenilor contra bolilor şi a tuturor calamităţilor. Urmau o mulţime de alţi zei — al ploii, al porumbului, al morţii, al vîntului, al războiului, al stelei polare, etc. Ixchel era zeiţa gravidităţii, a inundaţiilor şi a ţesătoriei; iar Ixtab, divinitatea protectoare a*sinucigaşilor prin spînzurare... Seria divinităţilor continua cu cei 13 zei ai lumii de sus, cu cei 9 ai lumii de jos, cu cei 19 ai lunilor anului, cu cei 20 ai zilelor lunii, cu cei 14 ai primelor 14 cifre, etc.
Religia Maya avea un pronunţat caracter dualist. Viaţa lumii şi soarta omului sînt decise de rezultatul unei continue lupte între bine şi rău; drept care, panteonul însuşi era împărţit în zei binefăcători şi zei ai distrugerii. Poporul Maya credea în nemurirea sufletului şi în existenţa unei eterne — etern fiind şi sufletul — „lumi de dincolo44. Această lume avea un loc de pace şi de desfătări (loc rezervat sacerdoţilor, războinicilor căzuţi în luptă, femeilor decedate în timpul naşterii, oamenilor sacrificaţi şi sinucigaşilor prin spînzurare) şi un loc de suferinţe, pentru răufăcători, care rămîneau pe vecie să fie chinuiţi de diavoli10.
Un loc deosebit de important în viaţa religioasă îl deţineau ceremoniile — care se desfăşurau, toate, după aceeaşi schemă. Ceremonia era precedată de o perioadă de post şi abstinenţă, simbolizînd purificarea spirituală; urma alegerea de către preoţii-ghicitori a zilei favorabile pentru îndeplinirea respectivului rit; apoi ritualul de alungare a spiritelor rele din jurul celor ce luau parte la ceremonie; apoi tămîierea idolilor, rugăciuni şi, la sfîrşit, ofrande sau sacrificii de fiinţe vii. Cu sîngele victimelor preoţii îşi mînjeau regulat faţa, precum şi statuile idolilor11.
Oribil era — la fel ca la azteci — actul sacrificiului uman. Victima era dezbrăcată, vopsită în albastru, preotul sacrificator îi scotea pe viu inima, cu o rapiditate şi o perfectă dexteritate profesională; o dădea preotului oficiant care cu sîngele ei stropea statuia idolului; apoi corpul era aruncat din înălţimea altarului sacrificial, apoi era jupuit; după care preotul oficiant, cu pielea victimei pe umeri, executa un solemn dans ritual, urmat de toţi
10	Nu este exclus însă ca o asemenea credinţă despre „viaţa de dincolo*4 să fie rezultatul unei ulterioare alterări exercitate, la o epocă tîrzie, de creştinism.
11	O formă stranie era cea a sacrificiului simbolic cu propriul sînge, pe care omul şi-l extrăgea din lobul urechii, din buza de jos sau din braţe, oferindu-1 apoi zeului.
480
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAYA
cei prezenţi... Dacă victima sacrificată era un prizonier ele război voinic şi viteaz, bucăţi de carne din corpul său erau consumate crude ele toţi cei de faţă. (Preotului oficiant îi erau rezervate braţele şi picioarele)12.
O ceremonie sacrificială ciudată avea loc— în timp de secetă îndelungată, foamete sau epidemii .......-la „Puţul Sacrificiilor".. în acest puţ natural
(cenote) cu pereţi verticali, cu diametrul de 55 m, adînc piuă la suprafaţa apei de 20 m (iar apa era adîncă de 22 m), în prezenţa a sute de pelerini veniţi de la mari distanţe erau aruncate de \^ii victimele, împreună cu diferite obiecte de preţ. — Dar ceea ce pentru noi rămîne un act oribil, pentru aceste popoare precolumbiene nu era socotit ca atare. Cu toţii erau convinşi, de pildă, că cei aruncaţi în „Puţul Sacrificiilor" de fapt nu mureau ei atîţa doar că nu se mai vedeau...
SCRIEREA.: CUNOŞTINŢE : ŞTIINŢXFICK MATEMATICA ŞI ASTRONOMIA
Cu toate aceste obiceiuri religioase oribile, sub raport cultural poporul Majpa ocupă primul loc între popoarele Americii precolumbiene.
Este singurul popor care a creat un sistem de scriere13. Hieroglifele lor sînt ideograme, transcriind deci idei — şi se crede că şi anumite elemente
12	O altă lor mă de sacrificiu consta in legarea victimei, dezbrăcată şi pictată in albastru, executarea unui dans ritual, apoi străpungerea victimei cu o săgeată de către preot a părţii subabdominale ; după care fiecare dansator trăgea cîte o săgeată în dreptul inimii.
13	Deşi se pare că şi olmecii mexicani ar l i avut — dar la o dată mult mai tîrzie — oarecari rudimente de scriere, dacă nu chiar un sistem.
SCRIEREA. CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE. MATEMATICA Şl ASTRONOMIA
481
fonetice. Caracterele scrierii Maya (glife) reprezintă elemente lingvistice principale — substantive, adjective, verbe, prefixe şi sufixe; dar pînă în prezent, abia ceva mai mult de o treime din totalul glifelor (circa 270 cunoscute) au putut fi descifrate. Încete trei texte autentice care s-au păstrat nu
m • m ###	####
i	2	3	4
m m mmm
r	i

Semhe grafice mayaşe pentru scrierea frelor de la 0 Ia 19
există nici un nume de persoană sau de localitate; toate caracterele pînă in prezent descifrate se referă la date şi la calcule privind cronologia, astronomia şi religia. — Din acest punct de vedere, primitivele semne pictografice ale aztecilor dădeau cel puţin posibilitatea lecturii unor nume de locuri şi persoane14.
Sacerdoţii Maya au inventat (cf. Morley) încă în sec. IV sau III î.e.n» un sistem de numerare prin poziţia cifrelor, sistem care folosea şi cantitatea zero (ceea ce europenii vor cunoaşte, prin arabi, mult mai tîrziu). Cifrele erau reprezentate prin puncte şi linii; un punct avea valoarea numerică de 1, iar linia, de 5, —în timp ce desenul schematizat al unei scoici avea valoarea de zero. Combimnd punctele cu liniile se ajungea pînă la 19; mai departe, numerele erau indicate prin poziţia lor. Combinîndu-se diferite forme şi poziţii se puteau nota cifre enorme. Folosind numai două semne (punctul şi linia) şi o singură operaţie aritmetică în formarea cifrelor (adunarea), numărătoarea Maya era mai simplă decît cea a romanilor — care făceau uz de trei semne (I, V, X) şi care prin poziţia lui I operau atît adunarea cît şi scăderea valorii cifrei. — Al doilea sistem, mergînd de la 1 la 13, consta în desenarea unor tipuri diferite de capete umane, reprezentînd zeii respectivelor cifre.
La rezultate uimitoare au ajuns sacerdoţii Maya în măsurarea timpului. Poporul Maya avea de fapt trei calendare. Unul, pentru stabilirea unor date de interes religios. Altul, pur cronologic, pornind de la data mitică a creaţiei „ultimei luni", dată stabilită la anul 3111 î.e.n.15. Al treilea era un calendar
14	în timp ce hieroglifele egiptene şi scrierea cuneiformă mesopotamiană consemnau glorificări de fapte şi de oameni, furnizînd prin aceasta un material documentar perfect istoricilor.
15	Aşa cum evreii porneau de la Creaţia lumii — 3761 (eveniment pe care bizantinii îl stabileau la anul 3509); grecii, de la prima olimpiadă —- 776 î.e.n.; romanii, de la le gen» dara dată a întemeierii Romei— 753 î.e.n.; creştinii, de la anul 0, data naşterii lui îisus Hristos; iar islamicii, de la data plecării lui Malrome d la Mec ca —622 e.n.
31 — Istoria culturii şi civilizaţiei
482
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAY A
pur laic, bazat pe.observaţii ştiinţifice foarte precise. Potrivit acestui ultim calendar anul era împărţit în 18 luni de cîte 20 ele zile, adăugîndu-se la sfîrşitul anului încă 5 zile — zile de sărbători şi petrecere16. La întrunirea de la Copan din anul 765 e.n. sacerdoţii-astronomi au corectat acest calendar ajungînd în calculele lor la o precizie superioară calendarelor europenilor, iulian şi chiar celui gregorian. Căci faţă de calculele noastre de azi, ultimele şi cele mai exacte, eroarea lor era de abia 17 secunde într-un an !
Surprinzător de exacte erau şi calculele lor astronomice. Cunoşteau constelaţiile Pleiadelor, Gemenilor, Scorpionului şi Ursei Mici, şi observau cu atenţie planeta Venus şi Steaua Polară. Pe lingă determinarea precisă a solstiţiilor şi echinocţiilor sau a eclipselor, mayaşii stabiliseră perioada de lunaţie cu o exactitate căreia astronomia modernă nu i-a putut aduce o corecţie decît de 43 minute — într-o lună ! Revoluţia sinodică a planetei Yenus o calculaseră la 584 de zile — cînd de fapt astronomii de azi au stabilit că se efectuează în 583 de zile'şi 23 de ore ! De-a dreptul inexplicabil este cum au putut ajunge la rezultate atît de exacte, dacă ţinem seama de faptul că în turnurile observatoarelor lor astronomice, aveau doar nişte ferestruici într-un fel orientate pe direcţii anumite; şi că singurele „instrumente45 astronomice de care s-au servit — de pildă, pentru a prevedea eclipsele — erau două bastonaşe încrucişate ! — Nici un alt popor din lume, rămas la un nivel general de civilizaţie tehnică materială atît de primitivă, n-a atins un grad de progres intelectual şi artistic atît de înalt.
ORAŞELE
Şi în artă poporul Maya a întrecut, cu mult, toate celelalte popoare ale Americii precolumbiene. în arhitectură i-a întrecut şi pe incaşi — nu prin perfecţiunea tehnică de construcţie a unor edificii ciclopice, ci prin simţul artistic. Oraşele Maya erau numeroase17 şi răspîndite pe întreg teritoriul Maya, indiferent de natura locului: în mijlocul junglei, în apropierea oceanului, pe ţărmul unui fluviu, sau în zone ingrate de podiş. Nu erau oraşe în sensul obişnuit al cuvîntului, ci centre religioase, frecventate de numeroşi pelerini la anumite sărbători sau la marile ceremonii ocazionale. Dar fiind centre locuite — chiar şi numai pentru perioade scurte de timp — de ţăranii din jur, fiecare oraş avea şi oarecari amenajări în acest scop: de pildă locuinţe şi cisterne de apă subterane18.
Tikal — construit în 416 e.n. — era oraşul cu cea mai mare întindere. Numai templul principal şi zona rezidenţială ocupau 2,5 km2; iar în jurul templului edificiile continuau pe o rază de peste 3—4 km. Aici se aflau şi cele mai înalte opt piramide-temple din toată aria Maya19, 54 de altare şi 86 de „stele44 — impunătoare blocuri monolite dintre care 21 sculptate, con-semnînd fiecare cîte o dată importantă.
16	Zile care la azteci, dimpotrivă, erau considerate nefaste.
17	în ultimul secol au fost identificate şi explorate aproximativ 120 de oraşe mayaşe.
18	Aceste cisterne aveau fiecare o capacitate invariabilă de 340 bl.
19	A căror înălţime varia între 44 şi 70 m.
ORAŞELE
483
Al doilea oraş ca mărime era Copan. Pe o suprafaţă cu un diametru de 10 km, 16 grupuri de clădiri erau sistematizate într-o perfectă schemă geometrică. Copan fusese capitala ştiinţelor, cel mai mare centru cultural din perioada clasică a mayaşilor. Un templu din sec. VIII e.n. fusese înălţat pentru a comemora o importantă descoperire a astronomilor din acest oraş: determinarea duratei exacte a intervalului dintre două eclipse. Ansamblul arhitectonic era dominat de acropole cu piramide-temple, terase şi splendide scări monumentale. „Scara hieroglifelor44, construită în 756 e.n., era lată de 10 m şi cu 62 de trepte, era acoperită cu mii de glife, — în timp ce „Scara jaguarilor44 era decorată cu numeroase sculpturi de jaguari. Cele mai frumoase stele sculptate se aflau la Copan.
Cel mai vechi oraş Maya era Uaxactum (fundat în 328 e.n.), cu picturi murale şi vase de ceramică dintre cele mai frumoase de pe tot teritoriul Maya. — Cel mai frumos şi mai uniform construit oraş era Uxmal, în Yucatan (900 e.n.), cu cele 8 grandioase complexe de edificii ale sale. Faţada palatului guvernamental — „edificiul cel mai spectacular construit vreodată în America44 (Von Hagen) — clădit pe o terasă înaltă de 15 m, avea o lungime de peste 100 m. Palatul, înalt de 8 m, era în întregime acoperit cu mozaicuri şi plăci mari de piatră în număr de circa 20 000, sculptate cu multă fineţe şi minuţiozitate. La fel de impresionant era şi complexul de patru edificii — cu faţada sculptată, — reşedinţa sacerdoţilor. Dar oraşul (fundat în 692 e.n.) în care sculptura arhitecturală a atins apogeul era Palenque — impresionant atît prin proporţiile şi eleganţa templelor, cît şi prin complexul palatului rezidenţial20. Deşi nu dintre cele mai mari, oraşul Quirigua, de pildă (fundat în 623 e.n. şi locuit încontinuu timp de un mileniu şi jumătate) avea cea mai mare stelă21, splendid sculptată, precum şi 16 străzi ridicate la 2 m înălţime, cu parapete şi pavimentate cu un fel de ciment natural. Dealtfel asemenea străzi, înălţate, cimentate şi construite eu ajutorul unor eompre-soare-tăvălugi de piatră22 23, asigurau comunicaţia cu toate oraşele. Reţeaua de drumuri din întreaga zonă Maya, în mare parte cimentate, totaliza (e vorba numai de drumurile descoperite pînă azi) peste 3 000 km.
Fiecare oraş îşi avea fizionomia sa proprie. Dintre toate însă, cel mai celebru — atît pentru monumentele sale, cît şi pentru istoria sa atît de agitată — rămîne Chichân Itzâ, din nordul Peninsulei Yucatan. A fost fundat în anul 432 e.n., distrus de două ori, reocupat şi refăcut de invadatorii din Mexic în anii 964 şi 1185. Cel mai important centru religios după perioada clasică, ocupînd o suprafaţă de 5 km2, avînd şi băi cu aburi, mai multe temple, un observator astronomic înalt de 13 m şi 7 cîmpuri pentru jocul cu mingea, ChieMn Itzâ se remarca prin două particularităţi arhitectonice: uzul colonadelor, unele lungi de 120 m, cu portice ca locuri de adunare; şi faptul că templele erau susţinute de coloane avînd forma „Şarpelui cu pene4423. Oraşul era renumit şi pentru cele două cenotes — unul dintre acestea fiind faimosul „Puţ ai Sacrificiilor44.
20	Palatul avea o lungime de 120 rn şi înălţimea de 20 m; turnul, cu patru etaje, avea o scară interioară.
21	Acest bloc de piatră, înalt de aproape 11 m, cîntăreşte 65 de tone.
22	S-a găsit un astfel de tăvălug, un cilindru monolit de 5 tone şi lung de 4 m.
23	Divinitate căreia îi era dedicat, aici, unul din cele mai impunătoare monumente din America precolumbiană,—templul principal al oraşului, plasat în centrul unei pieţe vaste rectangulare cu laturile de 600 m şi 500 m.
484
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAY A
ARHITECTURA
Arhitectura acestor oraşe, cu variantele locale care le confereau personalitatea, avea o notă comună specifică, un stil propriu — la fel de caracterizat şi de distinct (după opinia lui Morley) ca arhitectura greacă, romană sau gotică.
Incinta templului principal „El Gastillo* din Chich6n Itzâ (reconstituire)
Casa cea mai simplă a ţăranului Maya, cu acoperişul cu două versante şi foarte înalt (aproape de două ori mai înalt decît pereţii casei), casă cu o lungime de 6-7 m, cu lăţimea de 3-4 m, şi cu extremităţile rotunjite, circulare, — a constituit modelul originar al edificiilor în piatră din toate oraşele-centre religioase. Materiale de construcţie se găseau din abundenţă — lemnul şi piatra calcaroasă (care, arsă, dădea varul). Se folosea şi cărămida arsă, iar pentru decoraţii, stucul. Cu var şi nisip se obţinea o cimentare solidă, — în amestec folosit şi ca tencuială. în care caz suprafaţa pereţilor era apoi netezită şi, cu o fiertură din coaja arborelui cho.com aplicată pe pereţi suprafaţa devenea lucioasă, căpătînd cu timpul o culoare roşcată şi o impermeabilitate la ploaie. Piatra calcaroasă — dealtminteri, foarte rezistentă, ~~ cînd era scoasăr din carieră era moale, pretîndu-se foarte uşor la fasonat şi la sculptat24.
încă în anul 325 e.n. a fost construită acea minune a vechii arhitecturi Maya care este piramida-templu din Uaxactum, — din zidărie acoperită cu stuc, cu scări pe cele patru părţi, decorate cu măşti mari din stuc. Începînd
24	Asemenea celei folosite în clădirile, de azi şi din trecut, cu atîta fineţe ornamentate cu o profuziune de sculpturi, din oraşul spaniol Salamanca.
SCULPTURA
485
din 278 e.n. şi pî'nă în sec. \ 1 s-au construit în toată aria Maya plafoane cu bolti false, cu arcuri pe mensole. Pentru a le proteja contra inundaţiilor, sau pentru a le cla un aspect mai impunător, edificiile erau construite pe o substruc-iură, o mare terasă [baltă de 1 —1,5 m; terasă însă care la temple putea ajunge
Piramida-templu „El Castill.o“. Secţiune transversală arăt în d suprapunerea succesivă a mai nulilor piramide
p.înă la 45; m înălţime. — O altă particularitate'' arhitectonică-:' uneori, de-a lungul crestei acoperişului Se construia un zid înalt; perforat reticular, care avea un scop exclusiv ornamental. Palatele aveau camerele dispuse pe două rînduri, fără ferestre -~- d.eeît în unele cazuri cu cîteva mici deschizături rectangulare imediat sub tavan. Pereţii erau tencuiţi, iar faţadele — ca la Palen-qiîe — ornate cu suprafeţe mari de sculptură decorativă. — Arhitectura May a nu impunea prin masivitate si ingeniozităţi tehnice, ci prin armonie, graţie şi eleganţă.
SCULPTURA
în domeniul sculpturii în basorelief (operele în ronde- bosse sînt rare) poporul Maya a creat opere uimitoare.
Sutele de obeliscuri paralelipipedice, monoliţi de piatră sculptată, aţin-gînd dimensiunea de 12 m şi greutatea de 50 de tone, sînt răspîndite pe tot teritoriul Maya. Desprinderea blocurilor, fasonarea în formă prismatică, transportul lor la mari distanţe numai cu mijlocul cilindrilor de lemn, înălţarea lor în poziţie verticală — după care urma opera sculptorului — reprezentau tot atîtea dificultăţi. Dificultăţi imense, dacă ne gîndim că poporul mayaş nu cunoştea nici roata, nici animalul de tracţiune, nici metalele dure, deci nici alte unelte de cioplit decît dalta de bazalt sau de diorită. în general stelele aveau 3—3,5 m înălţime, erau plasate în pieţe, pe terase sau la poalele piramidelor-temple. Funcţia lor era comemorativă; totodată erau probabil şi obiecte ale unui cult, iar sculpturile care le ornau erau pol ier ornate.
Majoritatea sculpturilor Maya sînt în piatră — stele, faţade de edificii, frize, coloane, etc. Dar ceea ce constituie aportul original al culturii Maya în acest domeniu este sculptura în stuc,
Sculptura Maya este totdeauna legată de arhitectură. Chiar şi sculpturile independente aveau o semnificaţie cultică legată de edificiile lingă care erau plasate. Se observă în evoluţia ei o trecere de la formele stranii arhaice la o
486
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAY A.
tendinţă spre sublim şi grandios (sec. V-VI), pentru ca în secolele VIII»IX
—	epoca de aur a sculpturii Maya — să se ajungă la un realism în forme elegante, la un stil propriu, de neconfundat, la o realizare artistică neatinsă la acest grad de nici o altă civilizaţie precolumbiană. în timp ce în arta altor popoare vechi omul aproape că dispare în faţa zeilor, aici fiinţa umană nu pare a fi subordonată divinităţii, ci se afirmă ca o prezenţă fermă şi bine individualizată, pe plan de egalitate — în reprezentare — cu zeii25.
Ornamentaţia exuberantă, abundînd în motive vegetale şi animale, păsări, reptile, etc., reflectă influenţa ambianţei tropicale. Motive comune — între cele vegetale — sînt lotusul şi în special porumbul. — Un motiv preferat în decoraţia faţadelor sînt măştile groteşti, extravagante, fantastice. Cel mai important motiv însă al plasticii Maya (cf. Spinden) este şarpele, a cărui reprezentare — modificată, stilizată, combinată cu o deplină libertate de fantezie — era încărcată de semnificaţii magico-religioase. Pe de altă parte, forma serpentină în sine, prin ritmul liniilor sale ondulante, prezenta mari posibilităţi sugestive plastice, se preta ca nici o alta la decorativismul de mare efect. Aparenţa de supraabundenţă şi de exuberanţă26 ajunge plnă la confuzie, dud compoziţia mai este încărcată şi cu hieroglifele sculptate — probabil simboluri ale căror înţelesuri ne scapă.
Semnificativ însă este faptul că toată această profuziune de forme, de motive şi de simboluri are un centru spre care converge figura umană. In sculptura Maya omul este mult mai des reprezentat decît divinităţile. In scenele fie de ceremonii, fie simbolice, scene realizate cu un remarcabil simţ al compoziţiei, tipul local se recunoaşte imediat —- cu craniul său alungit prin deformare, cu ochii mongoloizi, cu nasul cărnos şi acvilin. Figurile de preoţi au expresia de un omenesc firesc, cu o notă de energie, de siguranţă de sine, ca şi cum ar fi conştienţi că prin ştiinţa lor au ajuns să cunoască multe taine ale Universului, şi că prin aceasta au putut să domine natura şi astfel să-şi impună dominaţia şi asupra comunităţii. Frecvente sînt figurile de adoratori, căpetenii, războinici sau captivi27. In operele cele mai realizate plastic desenul de profil al figurilor este aproape perfect. Detaliile de îmbrăcăminte tind să fie cit mai precise, gesturile să fie cele obişnuite şi cît mai fireşti28. Scenele (din sec, VIII) comemorînd un personaj important ale sculpturilor de la Palenque
—	cele mai desăvîrşite din tot teritoriul Maya — marchează punctul cel mai înalt al unei arte laice, realiste şi aderente la momentul contemporan.
Sculptura şi în genere arta figurativă Maya aveau fie implicaţii religioase, ceremoniale sau magice, fie funcţia de a consemna un eveniment sau de a comemora un personaj uman, fie o funcţie pur ornamentală. Modalităţile artistice
—	mişcîndu-se între polul realismului şi cel al simbolului abstract — se adecvau acestor finalităţi particulare. „Arta Maya a transformat modelul din natură pînă la a-1 reduce la flotante forme ondulante sau de rigide contururi geome-
25	Dealtminteri, la maya şi .divinităţile apar foarte rar sub forma unor reprezentări antropomorfe.
28 Artistul mayaş avea aceeaşi horror vacui ca artistul din India antică. .
27	De notat că figurile laice sînt tratate mai liber, mai natura], deci mai veridic decît cele ale sacerdoţilor, ^—care de multe ori apar solemne, reci, rigide.
28	Dar în faza de decadenţă dinamismul în redarea unei mişcări ajunge la exagerări şi distorsiuni de forme şi de linii (cf. Proskouriakoff).
487
•""'CERAMICA. PICTURA MURALĂ
trice"; în această artă, „capacitatea de a inventa forme transcende şi întrece capacitatea de a le imita“; în felul acesta, „reprezentarea realistă coexistă cu cea abstracţi o ni stă" (Foncerrada de Molina).
CERAMICA. PICTURA MURALA
Un capitol remarcabil înscris în istoria culturii de acest popor de artişti este ceramica. Vasele, de o mare varietate de forme, erau decorate cu scene şi detalii din viaţa cotidiană, întrebuinţîndu-se şi tipare pentru imprimarea motivelor decorative. Chiupurile pentru provizii erau de înălţimea unui om, iar idolii de argilă erau realizaţi în mărime naturală. Statuetele redau adecvat formele şi mişcările umane, cu exactitate, eleganţă şi rafinament. — „Fantezia, desenul şi forma ceramicelor Maya întrec cu mult arta ceramiştilor romani şi sînt superioare chiar celor ale ceramicii tuturor culturilor, aproape, din Orientul Mijlociu" (Von Ha gen).
Mai net realistă decît sculptura este pictura — un alt domeniu în care poporul Maya atinge cel mai înalt punct in cultura Americii precolumbiene.
Pictura murală era executată cu tehnica a fresco, intr-o foarte variată gamă de culori, degradeuri şi nuanţe, folosind culori vegetale şi în special minerale. Cea mai veche frescă (datînd din sec. VI e.n.) a fost descoperită într-un edificiu din Uaxactum, constînd din două panouri şi reprezentînd 26 de personaje. Alte fresce se găsesc peste tot în aria Maya; dar cele mai semnificative şi de o considerabilă importanţă, artistică şi documentară, sînt cele dintr-un oraş mai puţin important, Bonampak (oraş descoperit în 1947).
Un edificiu cu trei camere, înalte de 4 m, a fost pictat în anul 790 e.n. pe întreaga suprafaţă a celor trei încăperi cu un complex narativ continuu, reprezentînd o scenă ceremonial a, o incursiune războinică într-un sat, luarea de prizonieri, pregătirea sacrificiului, desfăşurarea dramaticului ritual, concluzia oribilului act şi celebrarea triumfului. Personajele sînt numeroase şi variate, în mărime aproape naturală, bine desenate, cu un surprinzător adevăr în atitudini şi mişcări, în expresiile de tensiune şi de suferinţă, patetic redate. Considerat (cf. L. Castedo) „una din comorile clasice ale picturii murale universale", complexul picturale de un rar simţ al compoziţiei şi de un dinamism controlat de logica echilibrului maselor, de un colorit portocaliu intens şi un albastru turcoaz, şi de o bogată gamă de 13 culori eu relativele nuanţe, aplicate — cu o tehnică neobişnuită — pe var curat fără tempera, în felul acesta frescele din Bonampak au atins „un grad de realism pe care Europa Occidentală îl va atinge abia cu cîteva secole mai tîrziu" (Morley).
în perioada post-clasică frescele devin mai numeroase, şi au un caracter mai marcat profan şi narativ. Cele aflate în templele din Chichen Itzâ (cel „al Războinicilor", cel „al Jaguarilor" şi cel „al Călugăriţelor"), fresce de dimensiuni ample, de 3 pe 4 m, aduc scene de viaţă cotidiană, fermecătoare tocmai prin simplitatea şi firescul lor: un om şchiop mergînd sprijinindu-se în baston, o bătrînă supraveghind oala care fierbe pe foc, o femeie spălînd rufe pe malul rîului, un grup de bărbaţi stînd de-vorbă,..
488
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAYA
Dispoziţia picturilor murale în una din sălile templului din Boii ampak
CODICE. TEXTE LITERARE
Şi alte popoare din America precolumbiană cunoşteau „cartea"; dar numai poporul Maya a folosit-o de-a lungul unei perioade de aproape opt secole. Din pulpa scoarţei unui anumit arbore, amestecată cu clei natural, obţineau o „hîrtie44 groasă de 2 mm. 0 întrebuinţau — în timpurile cele mai vechi, cînd încă im teşeau bumbacul — şi la confecţionarea veşmintelor sacerdotale; iar mai tîrziu, pentru a întocmi hărţi rudimentare şi pentru transcrierea unor texte, desenate în hieroglife. împăturite în formă de armonică, în „pagini44 de 10 — 12 cm pe 20—24 cm, prima şi ultima fiind lipite pe tăbliţe de ldmn, se obţinea „cartea44.	-	'
S-au păstrat vreo 400 de asemenea codice, din zona centrală a Mexicului (din care, cam 50 sînt scrise înainte de cucerirea spaniolă), Din aria Maya au rămas doar trei. Toate celelalte — desigur, foarte multe — au fost cu grijă distruse de zeloşii misionari spanioli. Din aceste trei, cel mai voluminos are 56 de foi (112 pagini); celelalte, 39 — respectiv 11 foi. Toate trei conţin texte de astronomie, de divinaţie şi prescripţii rituale. — După venirea spaniolilor au fost transcrise — de indigeni, dar cu caractere latine — tradiţii stră-?
FOPOL VUH
' '489
vechi, mituri, profeţii, ritualuri, texte astrologice, evenimente de seamă, etc. Cea mai importantă compilaţie de acest gen (cunoscută în' 18 versiuni, redactate în regiuni diferite) este intitulată Chilam Balam. — cartea „tălmăcitorului de taine Balaro44 — euprinzînd mituri, profeţii, texte poetice, etc.
în afara acestor texte poetice incluse în Chilam Balam, foarte puţine altele mai sfnt cunoscute. Dintre acestea face parte si sugestivul Cinlec al arcaşului:	'
„As cu te-ti Mne apriga săgeată, să-ţi fie coarda arcului întinsă, să ungi cu grijă peana din vergeaua săgeţii tale agere, mlădii, cu galbenă răşină de catsim.
Şi unge bine, freacă-ţi ne-ncetat cu seu de cerb voinic şi îndrăzneţ întinşii muşchi şi bicepsu-ncordaL genunchii ageri, coapsele mlădii, şi coastele, şi pieptul tău boltit.
Fă trei ocoluri sprintene, uşor, jur-imprejurul stîlpului pictat de care-i cetluit acest fecior viteaz, curat ca lacrima şi vrednic
(trad. Fr. Făcu rar in)
Interesant este poemul dramatic Flăcăul din Rabinal ~~ reprezentat des de populaţia Maya pînă spre sfîrşitul secolului trecut, — poem avînd un subiect războinic, tratat în versuri în care tonul eroic este adeseori întrerupt de accente de caldă umani laie ,
FOPOL VUH
Dar opera cea mai celebră a literaturii mayaşilor (şi a literaturilor tuturor popoarelor Americii precolumbiene), o operă universal cunoscută şi apreciată, este Popol Vuh („Cartea Sfatului44, în înţelesul de „Cartea Comunităţii44). Scrisă în limba tribului quiche pe la mijlocul secolului al XVI-lea — după ce timp de secole textul fusese transmis pe cale orală — cartea cuprinde patru părţi. Prima, narează facerea lumii şi crearea omului; a doua — cea mai pitorească, de o exuberantă fantezie şi un stil deosebit de dinamic — relatează aventuri şi peripeţii ale unor semizei, dar localizate în cadrul de viaţă al tribului qui-chl. A treia, povesteşte tradiţii considerate istorice (de fapt, legendare) ale poporului quiche. Partea a patra — lipsită de seducătoarele frumuseţi literare ale celorlalte trei — este o destul de aridă istorie legendară a tribului, cu înşiruirea tuturor căpeteniilor pînă la data invaziei spaniolilor. — Acest compendiu de tradiţii care este Popol Vuh, structurat într-o compoziţie echilibrată, armonioasă, în care tonul grav, solemn al viziunii cosmogonice evoluează firesc spre cel al relatării vieţii reale, familiare, cotidiene, se adecvează
490
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA MAY A
povestirii celor mai neaşteptate capricii ale fanteziei, pentru a ajunge.să exprime şi situaţii groteşti, sau — chiar şi involuntar — cosmice:
„Atunci a avut loc zămislirea şi facerea. Din pămînt, din lut au făcut carnea omului. Dar au văzut că nu era bine, pentru că se desfăcea, era moale; omul nu avea mişcare, nu avea putere, se năruia, era fără vlagă, nu-şi putea mişca nici capul, faţa i se strîmba intr-o parte, avea un gît prea lung şi nu putea privi în urmă. La început izbuti să ingaime ceva cuvinte, dar ele nu aveau nici un înţeles. S-a muiat repede de apă şi nu se mai putea ţine pe picioare44.
(trad. Fr. P.)
Popol Vuli, această capodoperă de importanţă universală a genului, ră~ mine o elocventă imagine a posibilităţilor literare ale mayaşilor.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA CRETANĂ
Insula şi locuitorii. © Viata economică. © Organizarea societăţii. © Dreptul* © Credinţe şi practici religioase. • Jocuri şi spectacole. • Locuinţele. © Palatele. • Artele plastice. • Aportul eman in cultură şi civilizaţie.
?
INSULA ŞI LOCUITORII
Temeliile civilizaţiei şi culturii greceşti — deci şi europene — au fost puseun urmă cu cinci milenii în Creta. „Prima civilizaţie cu adevărat umană diii bazinul mediteraniana (P. Faure) a fost şi cea dinţii cu care locuitorii cei mai vechi ai Greciei au venit în contact şi prin intermediul căreia au primit şi anumite elemente ele cultură, originare din Orientul Apropiat. Descoperi-reamcestei civilizaţii1 abia în urmă cu opt decenii a adus modificări de perspectivă considerabile în arheologia clasică a bazinului mediteranian.
95% din suprafaţa insulei Creta — de 8287 km2 — este o regiune muntoasă, bogată în păduri de conifere şi în zăcăminte de aramă, în special* în păduri anticii cretani vînau mistreţi, iepuri, cerbi, ţapi de munte şi lei, precum şi peste o sută de specii de păsări. Pe suprafaţa redusă de cîmpie (abia 3QG: km2) se cultivau cereale şi leguminoase, în timp ce livezile ele măslini urcau şi pe coastele colinelor, unde viţa ele vie era cultivată în terase.
Creta a fost prima insulă din Marea Egee populată încă din epoca neolitică2 . în perioada cuprinsă între mileniile VII—-III, pe coasta lungă de peste 1000 km a insulei au debarcat şi alte populaţii, din zona Mediteranei sau de pe coastele Asiei Mici (Anatolia occidentală, Cilicia, Siria, Palestina) — dar nu şi din părţile continentului european. Nu se ştie cărui neam sau,cărei familii lingvistice aparţineau cretanii; în orice caz, nici familiei ariene (care îşi face apariţia iii Europa abia către anul 2000 Le.n.), nici celei semite. în prima jumătate a mileniului al IÎI-lea cretanii lucrau arama, pe care aii combinat-o apoi cu cositor adus de pe coasta Ioniei. în felul acesta începe — către anul 2700 î.e.n. — prima epocă a bronzului. Această dată va însemna şi începutul unor foarte intense relaţii cu Egiptul, precum şi începutul hegemoniei maritime creta ne — care a durat 12 secole — în zona orientală a Mediteranei.
Insula era împărţită în mici state-oraşe, fiecare cu credinţe religioase şi cu legi proprii, şi care se aflau mereu în conflict între ele. Opulenţa căpeteniilor locale s-a evidenţiat din plin în primele două-trei secole ale mileniului al doilea î.e.n. (cînd Creta stabilise relaţii comerciale cu Mesopotamia şi Egiptul, prin intermediul Siriei) odată cu construcţia palatelor şi a oraşelor. Au fost descoperite pînă în prezent vestigiile a 93 de oraşe — cele mai importante fiind Cnossos, Phaistos şi Malia (apoi: Zakros, Paleocastros, Gurnia şi
1	Sir Arthur Evans a început, pe cheltuială proprie, primele săpături la Cnossos în 1899. în următorii 35 de ani a scos la lumină urmele civilizaţiei cretane sub aproape toate aspectele ei.
Evans împarte civilizaţia cretană (wminoică“) în: minoicu] vechi (sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n.), minoicul mediu (cea 2000-1580 î.e.n.) şi minoicul recent (1580-1150 î.e.n.), apogeul acestei civilizaţii situîndu-1 între 1580-1450 î.e.n.
2	Pentru primul nivel de civilizaţie neolitică datarea cu metoda Carbon 14 a dat anul
6100 î.e.n.; pentru ultimul nivel — 3730 î.e.n. Cretanii neolitici cunoşteau torsul şi ţesutul, foloseau aproape sigur arcul şi săgeţile, lucrau figurine de argilă şi piatră destinate unor ceremonii magice şi îşi înmormintau morţii în grote (iar copiii, sub bătătura casei,	ob i-
ce i răspîndit în antichitate).
494
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CRETANĂ
Haghia Triada). Aceste oraşe erau legate între ele prin drumuri pavate. Nici oraşele, nici palatele suveranilor locali nu erau fortificate. —- în acelaşi timp a fost creat — prin simplificarea scrierii cretane originare, hieroglifice, — şi un sistem silabic de scriere (numit de specialişti „Liniar A“), folosit pînă
Principalele centre ale civilizaţiei şi culturii cretane
către anul 1450 î.e.n.; cînd, sub influenţa noilor veniţi de pe continent, a aheilor, a fost înlocuit cu un sistem nou („Liniar B“), derivat din primul, dar de astă dată conţinînd texte în limba greacă arhaică3.
începutul mileniului al Il-lea î.e.n. a fost o perioadă foarte agitată. în Asia Mică hittiţii cuceresc Babilonul. în sud-,estul Europei — inclusiv în Grecia continentală — migrează, venind dinspre răsărit, populaţiile indo-europene. în Peninsula Balcanică, populaţiile elenice — de pildă, ionienii — se detaşează de iliri (cu care erau înrudiţi), îndreptîndu-se spre sud; în timp ce aheii — o ramură a străvechilor greci — pătrund în Tesalia, urmînd să-şi continue mai tîrziu drumul spre Peloponez. în Creta, în jurul anului 1750 î.e.n. (vd. cronologia J. Delorme), primele mari palate sînt distruse. Cauzele — încă nelămurite — ale acestei catastrofe s-au datorat poate unui cutremur, urmat — se pare — de o invazie străină sau de un război intern. După care, palatele au fost reconstruite într-un stil mai grandios. Totodată s-au construit şi noile vile regale. în această perioadă a fost elaborat sistemul de scriere „Liniar A“. Suveranul din Cnossos îşi impune acum hegemonia asupra întregii insule, unifică întreaga ţară şi construieşte o reţea de drumuri. — Perioada cuprinsă între aproximativ 1750-1350 î.e.n. — cînd palatul din Cnossos a suferit distrugerea ultimă şi definitivă — va însemna apogeul puterii maritime, al civilizaţiei şi culturii cretane (denumită şi minoică şi, prin extensiune, egeeană). între anii aproximativ 1450-1400 î.e.n. se foloseşte în Creta noul sistem de scriere „Liniar B“.
încă din sec. XVII î.e.n. influenţa Cretei s-a întins — în urma unei acţiuni de colonizare treptată şi pacifică — şi înspre nord, în Peloponez. în
3	în sistemul „Liniar B“ — singurul descifrat pînă în prezent — s-au găsit texte pe mai bine de 3 000 de tăbliţe de lut ars,
INSULA ŞI LOCUITORII
495
Argolida cretanii au introdus cultura măslinului şi a viţei de vie, produsele lor meşteşugăreşti, cultul marilor divinităţi, ceremoniile lor religioase, precum şi moda în îmbrăcămintea feminină. Este epoca de înflorire a civilizaţiei şi culturii cretane, pe care tradiţia clasică a legat-o de numele legendarului
Tabletă cretană.cu scriere „Liniar
mmfu
rege Minos (de unde — adjectivul ,sminoic“). Acestui rege, istoricul grec Tuci-dide i-a atribuit meritul de a fi creat o flotă care a dominat Marea Egee, de a fi colonizat majoritatea Cieladelor asupra cărora şi-a impus autoritatea, şi de a fi lichidat în aceste insule pirateria.
în aceeaşi perioadă, primul val de populaţii edenice, războinicii ahei, coboară din Tesalia şi Argolida (unde construiseră oraşele fortificate Micene, Tirint, ş.a.), spre sud. După care, prin infiltrări paşnice la început, apoi prin incursiuni, migraţii, sau în calitate de mercenari, au ajuns şi în Creta, unde şi-au impus autoritatea. în jurul anului 1400 î.e.n. (sau poate mai tîrzi'u) palatul din Cnossos şi alte palate cretane sînt din nou distruse. De la această dată, decadenţa Cretei va continua progresiv. Oraşele cretane sînt prădate şi ruinate, capitala Cnossos şi oraşul Phaistos sînt parţial abandonate. Numele cretanilor nu mai apare în documentele egiptene. Populaţia cretană emigrează în masă — în Asia Mică, în Cipru şi Palestina, ajungînd chiar în sudul Italiei şi în Sicilia. Un timp, procesul de fuziune etnică continuă: legenda spune că soţia regelui din Argolida, Atreu, — mama lui Agamemnon şi Menelau — ar fi fost Herope, fiica regelui cretan. — Noii veniţi preiau curînd rolul conducător în Mediţerana orientală. Totodată aheii micenieni vor prelua de la ere-tani, odată cu hegemonia maritimă, şi numeroase elemente culturale, trans-ferîndu-le pe continent, în Argolida — unde va lua naştere noua civilizaţie şi cultură grecească4.
4	Creta a rămas unul din principalele centre culturale ale Greciei ptnă în sec. VII î.e.n. Ocupată de romani (67 î.e.n.) şi devenită apoi o provincie a Imperiului, insula a fost invadată de arabi (825), recucerită de bizantini (961) şi a ajuns posesiune a Veneţiei, timp de aproape cinci secole (începînd din 1204), după care a fost cucerită de turci (la sfîrşitul secolului al XVH-lea) care au ocupat-o pînă în 1898, cînd, în urma mai multor revolte, cretanii au devenit independenţi. în 1909 insula s-a unit cu Grecia.
496
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CRETANA
VIAŢA ECONOMICĂ
Strălucita civilizaţie cretană a fost incomparabil superioară tuturor celorlalte civilizaţii mediteraniene clin acel timp — în multe privinţe: a atenţiei acordate confortului vieţii zilnice, a modernităţii, a eleganţei rafinate, a poziţiei sociale a femeii, a artei extinsă la o scară socială largă. Şi — ceea ce este de subliniat fără ca toate acestea să constituie privilegii sau prerogative ale suveranului, curţii sau lumii aristocratice. — Trei factori au asigurat în principal această poziţie preeminentă a Cretei: bogatele şi variatele şale resurse economice interne, întinsul său comerţ maritim, priceperea meşteşugarilor şi talentul artiştilor săi.
în zona de cîmpie se cultivau cereale, legume, plante oleaginoase, industriale său aromatice. Intens cultivaţi erau perii şi gutuii; iar măslinul şi smochinul erau consideraţi în Creta arbori sacri. Mult preţuite articole de export erau vinul, mierea şi ceara de albine. între marile bogăţii ale insulei — care au asigurat în bună parte supremaţia Cretei asupra lumii egee — locul întîi îl deţineau întinsele livezi de măslini. Untdelemnul avea multiple întrebuinţări: aliment, unguent, ofrandă sacră; era folosit apoi şi în medicină şi în practicile magice, la iluminat sau ca bază pentru prepararea p'arfumurilor. Nu lipseau smochinul şi curmalul. Creta era considerată apoi de contemporani patria chiparosului — foarte căutat în Egipt, în Grecia şi în Ciclade, în special pentru confecţionarea catargelor. Două treimi din suprafaţa insulei era teren de păşunat pentru cirezile de vaci şi tauri, sau pentru Turmele de oi, capre şi porci. Pescuitul (în special al caracatiţei) şi vînatul constituiau ..importanţe. resurse alimentare. Cea mai apreciată era cariiea de pupăză. Se creşteau şi păsări de curte: lebăda, păunul, în primul rinei porumbeii şi un soi de gîşte mici, aduse probabil din Egipt (găina şi raţa au fost mai tîrziu şi mai puţin cunoscute) . în alte domenii, gama resurselor economice interne era completătă de zăcămintele de variate minereuri, în prima linie cuprul.
Navigatorii cretani au fost la acea dată cei dinţii şi cei mai activi negustori din întreaga zonă mediteraniană. în scurt timp, Creta — primul imperiu maritim din lume — a dominat întreaga Mare Egee, monopolizînd comerţul maritim şi impunînd tribut localnicilor. Ciprul — „insula cuprului4* — şi Rodos au fost avanposturile comerţului cretan atît cu Asia Mică, cit şi cu Egiptul. în sec. XIII l.e.n. un activ curent de schimburi s-a stabilit între Creta şi litoralul asiatic, de la Troia pînă în Ganaan. Spre vest, continentul eladic a fost — cu excepţia Arcadiei — aproape total cucerit de civilizaţia cretană. în aceste regiuni regele cretan domina prin agenţiij prin vieeregii(?) sau prin comptoarele sale. Feacia homerică pare a fi amintirea (idealizată) a unei colonii cretane.	( j	^	!
Din porturile Cretei — 22 la număr numai pe coasta nordică a insulei — porneau corăbii mari, cu pînze, cu prova şi pupa simetric curbate, lungi pînă la 25 m, cu o deplasare de aproximativ 80 de tone şi cu 30 de vîslaşi, plus 7 oameni echipaj de comandă. încă din mileniul al III-lea ele aduceau din Egipt fildeş şi vase de ceramică, statuete şi veşminte :somptuoase, perle şi pietre dure, dar mai ales materia primă pentru metalurgie şi orfevrerie. Creta
ORGANIZAREA SOCIETĂŢII
49?
exporta arme şi unelte de bronz, bijuterii, vase şi stofe colorate5, dar mai ales untdelemn şi vin. în oraşul cretan Zakros existau adevărate „firme de import-export“. In secolul al XlX-lea î.e.n. o colonie de negustori cretani se stabilise în Egiptul Central, transportîndu-şi mărfurile pe Nil. într-o insulă din faţa Deltei cretanii îşi instalaseră chiar un port propriu. Grecia continentală — regiune înapoiată la acea dată — nu prezenta prea mare interes pentru negustorii cretani. — Insula era excepţional avantajată de poziţia sa geografică, situată fiind aproape de Peloponez şi la egală distanţă de Cipru, Egipt şi coastele Asiei Mici. Din colonia pe care au stabilit-o şi în Cipru negustorii cretani au ajuns în lonia, Libia, Siria şi Palestina. în numeroase puncte au fondat mici oraşe, centre comerciale, apărate de fortificaţii. Spre răsărit, şi-au dus mărfurile în sudul Italiei şi Sicilia, în Sardinia şi chiar pe coastele Iberiei. Totodată făceau şi comerţ de tranzit. Foarte probabil că făceau şi comerţ cu sclavi. în orice caz, potrivit unor mărturii egiptene cretanii aveau o reputaţie onorabilă, de negustori corecţi.
Renumiţi între toate popoarele mediteraniene erau cretanii şi în domeniul metalurgiei şi, în general, în toate meşteşugurile. Exploatau minele în galerii verticale şi orizontale. în marile mine de cupru — care aparţineau de drept suveranului — lucrau prizonierii de război deveniţi sclavi şi condamnaţii de drept comun. Minereul era topit la 1200°, în cuptoare acţionate cu foaie. Timp de un mileniu întreg cretanii au căutat mereu să obţină aliaje cît mai rezistente (tratînd cuprul cu plumb, nichel, zinc, ş.a.); dar ca să obţină bronzul au trebuit să aducă cositor din Fenicia, Siria şi Anatolia.
Minerii, topitorii şi turnătorii erau constituiţi în corporaţii. Fiecare corporaţie îşi avea zeii săi particulari şi practica respectivele iniţieri secrete, — convinşi fiind că pentru a stăpîni focul trebuie să fii înzestrat cu puteri supranaturale. — în afara acestora, alţi meşteşugari specializaţi — olari, fierari, dulgheri, armurieri, pielari, tăbăcari, boiangii, cizelatori, sculptori, etc. — îşi aveau sediul fie în complexul palatului regal, fie în cartiere separate ale oraşelor.
ORGANIZAREA SOCIETĂŢII
La începutul mileniului al III-lea societatea cretană era organizată după sistemul clanului, a grupului de familii de origine — reală sau presupusă — comună. în această epocă, atît locuinţele cît şi mormintele erau comune. Cu timpul puterea politică a clanurilor locale s-a concentrat în două regate — cu sediul la Phaistos şi la Cnossos. Acest fapt s-a petrecut către anul 2000; dată la care se poate distinge în Creta şi o diviziune socială în patru clase, fiecare avîndu-şi divinităţile şi formele lor particulare de cult.
Prima, cuprindea familiile regilor şi ale preoţilor. Clerul — preponderent feminin — era numeros, bogat şi foarte influent. Preotesele şi — în poziţie secundă — preoţii îndeplineau respectivele acte de cult; acte între care un loc principal îl ocupau ritualurile secrete ale iniţierii — în acelaşi timp religioasă, profesională şi de conduită morală. Colegii speciale de sacerdoţi şi sacerdotese se dedicau acestei iniţieri a tinerilor, băieţi şi fete.
5	Sc parc că cretanii ar fi cunoscut purpura înaintea fenicienilor.
U ~~ Istoria culturii şi civilizaţiei
49a
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CREŢ ANĂ
Regele purta titlul de minos — care probabil că la început fusese un nume propriu — şi se considera, ca în multe monarhii orientale, fiu al divinităţii supreme. Prin urmare, ca rege era suveran de esenţă şi de drept divin. Guverna absolutist, asemenea faraonilor. Deţinea funcţiile religioase principale, pre-
zidînd marile sărbători şi, în primul rînd, stabilind calendarul. Pentru fixarea calendarului — act de importanţă fundamentală pentru lucrările agricole, navigaţie şi deci pentru comerţ — era ajutat de anumiţi preoţi care, din sanctuarele lor situate pe înălţimile munţilor, efectuau observaţii asupra fenomenelor naturale. Regele era totodată şi supremul legislator, judecător şi şef militar. Cu ajutorul demnitarilor, a inspectorilor şi a scribilor supraveghea şi dirija totul. După o perioadă de domnie de 9 ani se retrăgea cîteva zile într-o grotă sacră, ca să „mediteze44 şi să dea socoteală de activitatea sa zeităţii supreme — care „îi reînnoia“ sau nu mandatul. „El profita de acest fapt pentru a face ca poporul să accepte — ca pe nişte instrucţiuni divine — proiectele sale de reformă: asemenea lui Moise şi lui Mahomed“ (G. Fougeres). Acest fel de a proceda ai regelui arată că el era învestit în funcţia sa de către o autoritate sau o instituţie religioasă. — Numele Minos dat legendarului rege al Cretei, probabil că nu era nici măcar un nume propriu personal, ci un nume dinastic, sau titlul generic dat suveranului (asemenea „faraonului44 egiptean, sau „cezarului44 roman). însemnele regale erau sceptrul şi securea dublă, labry$Q. O altă emblemă regală, probabil, era şi floarea de crin6 7.
A doua clasă — puţin numeroasă, cretanii nefiind un popor belicos — era cea a războinicilor, care se bucurau de beneficiile ocazionate de războaie, incursiuni sau razii: li se acordau parcele din teritoriile ocupate, îşi însuşeau o parte din pradă, sau li se dădea un număr de sclavi dintre prizonierii sau dintre ceilalţi oameni capturaţi.
Urma clasa agricultorilor şi a crescătorilor de vite. Aceştia îşi aveau în propTietate personală gospodăria şi o bucată de pămînt. Dar comunităţile rurale (clanurile) erau acelea care posedau în comun vitele, animalele de povară şi sclavii. în sarcina agricultorilor şi a crescătorilor de vite rămînea întreţinerea familiei regale şi a slujbaşilor palatului, a aparatului militar, a clerului şi a colegiilor sacerdotale.
6	Gare, peste două milenii, prinsă în mijlocul unui mănunchi de nuiele va deveni (prin intermediul etruscilor) simbolul autorităţii romane.
7	Care, de asemenea, va reapare — dar peste treizeci de veacuri, în Toscana şi în Franţa!
Tipuri de cretani. De pe sigilii din Cnossos
DREPTUL
499
Meşteşugarii — ultima clasă — se bucurau de mai multă libertate decît cei din clasa precedentă. Şi cum tuturor celorlalte clase meşteşugarii le erau indispensabili, erau ţinuţi în mare cinste şi erau numiţi „lucrătorii comunităţii*4 (demiurgoi).
în afara acestor patru clase rămîneau marinarii, pescarii, servii şi sclavii. Primii, erau oameni liberi. Servii, foştii locuitori băştinaşi ai teritoriilor ocupate de cretani, deveniseră — odată cu aceste teritorii — proprietatea cuceritorilor. Regimul lor era întrucîtva asemănător celui al iobagilor din Europa Evului Mediu: nu puteau părăsi domeniul respectiv, trebuiau să plătească tribut şi erau obligaţi la corvezi. Ca proprietate, aveau drept la o casă şi la cîteva vite, se puteau căsători liber şi puteau divorţa; dar dacă fugeau de pe domeniul de care erau legaţi puteau fi vînduţi ca sclavi.
Categoria sclavilor — fără mîna de lucru a cărora n-ar fi putut fi realizate nici marile lucrări de construcţie a palatelor şi sanctuarelor, a porturilor şi drumurilor, nici nu s-ar fi putut asigura munca în mine, nici nu s-ar fi putut acoperi numărul mare de vîslaşi necesari navelor numeroase şi mari — era recrutată dintre prizonieri din războaie, datornici care nu-şi puteau plăti datoriile, sau copiii vînduţi ca sclavi de părinţii lor în mizerie; alţii proveneau din razii, din piraterie sau din comerţul cu sclavi. Creta era — ca multe ţări asiatice sau africane ale timpului — o ţară sclavagistă. Dar se pare că aici regimul sclavilor nu era dintre cele mai aspre8.
De remarcat — ca o situaţie de excepţie în raport cu toate celelalte ţări din antichitate — erau drepturile de care se bucurau femeile în societatea cretană.
Femeia conta ca un membru al tribului, la fel ca bărbatul. îşi primea, în mod egal cu fraţii ei, partea sa personală de moştenire. Controla şi dispunea de bunurile ei după căsătorie, soţul neputîndu-i-le nici vinde, nici ipoteca. Dacă murea fără să fi avut copii, soţul trebuia să restituie familiei sau clanului soţiei întreaga proprietate a decedatei, precum şi jumătate din ultima recoltă. în caz de divorţ (oricare din soţi, în mod egal, putea cere divorţul) ea îşi păstra zestrea şi jumătate din bunurile agonisite împreună. Ca văduvă, nu era obligată să se remărite. în schimb putea lua liber în căsătorie un serv, un „iobag44 — în care caz copiii pe care îi aveau împreună deveneau oameni liberi. Lua parte alături de bărbaţi la concursurile sportive, la exerciţiile de acrobaţie ale jocului cu tauri, sau la vînătoarea cu arcul. La festivităţile care aveau loc la palatul suveranului, o tribună specială era rezervată femeilor. La ceremoniile religioase femeia-sacerdot deţinea locul preponderent. Regimul matrimonial în Creta era monogamia. însuşi regele avea o singură soţie legitimă. — Fără îndoială că cea mai demnă poziţie socială în lumea antică o avea femeia cretană.
DREPTUL
Forme originale prezintă şi dreptul penal cretan.
Delictele erau judecate de bătrînii tribului sau de şefii clanului, de preo-tese sau de preoţi; în cazuri deosebite, de rege. Jurămîntul religios avea o
8	De pildă, sclavii se puteau căsători cu persoane din rîndul categoriilor de oameni liberi.
500
CIVILIZAŢIA $1 CULTURA CRETANÂ
mare valoare. Pentru lovituri sau răniri se aplica legea talionului^ în cazurile de răpiri de persoane sau de adulter funcţiona principiul responsabilităţii colective. Vinovatul devenea prizonierul familiei ultragiate, care putea să-i aplice orice pedeapsă dacă familia lui nu-1 răscumpăra în termen de 5 zile. Alte sancţiuni penale erau amenda, servitutea, munca silnică în mine sau ca vîslaş pe corăbii. Probabil că se aplicau ca dealtfel şi în ţările din Asia Mică — şi alte pedepse: bătaia cu biciul, mutilarea sau înnecarea.
Un loc important în procedura judiciară îl deţineau ordaliile) Trădarea era pedepsită cu moartea. Omieidul trebuia să fie răzbunat de familia sau de clanul victimei. în legislaţia cretană pedeapsa avea un caracter sacru, mai degrabă religios decît ca un principiu sau o normă juridică. Furtul şi crima erau considerate o ,,pîngărire“, un păcat, o contravenţie gravă la o normă morală implicată în religie. Ca urmare, existau şi practici de „purificare46 la care vinovatul era obligat să se supună: rugăciuni, abstinenţă, abluţiuni rituale, penitenţe, aducere de sacrificii. Dar erau, fireşte, şi forme de ispăşire mai grele, — de la iuti agerea pe un timp îndelungat în incinta unui sanctuar sau de la exilul voluntar, pînă la aservirea de bună voie la persoana celui lezat, sau la familia acestuia.
CREBÎMŢE ŞI PRACTICI RELIGIOASE
Cultura Greciei antice datorează mult Cretei îndeosebi în domeniul religiei9 şi al artei. Religia cretană însă ca atare rămîne deocamdată pentru cercetători un domeniu încă destul de obscur.
Credinţele religioase ale cretanilor — care admiteau ca fiecare regiune a insulei să-şi aibă divinităţile şi cultele sale — erau legate de străvechi forme de animism, de practici iniţiatice, sau de venerarea unor simboluri cosmologice. Astfel era cultul grotelor sacre, locuri ale practicilor de iniţiere presupuse a îi locuite de spirite. Sau cultul „arborelui vieţii44 — care putea fi un palmier, un măslin sau un chiparos — şi în jurul cărora aveau loc dansuri rituale simbolizînd drama anuală a vegetaţiei. Sau cultul şarpelui, asimilat cu divinitatea stăpînă a adîncurilor. în Creta, ca şi în alte părţi, cultul animalelor poate fi interpretat fie ca o reminiscenţă totem istă, fie ca o credinţă într-o reîncarnare a divinităţii în anumite animale, fie ca o prezenţă permanentă a unui spirit misterios de care omul se apropie cu respect şi cu teamă (cf. J. Huby). — Alte forme de cult erau rezervate coloanei şi scutului10, — ambele cu implicaţii de sensuri simbolice nelămurite.
9	Potrivit mitologiei clasice greceşti, Zeus însuşi s-a născut în Creta; Dionysos, Apollo şi Hercule au copilărit in Creta; zeiţa Demeter l-a iubit in Creta pe lasou, ş.a.m.d. —Pe lîngă acestea, cretanii „mai pret ind că cinstirea zeilor şi jertfele legate de iniţierea în misterii au trecut din insula Creta la celelalte neamuri" (Diodor, Biblioteca istorică, V, 77).
10	Acei scut original, tipic ere lan, în formă, de 8. — Coloanele şi st lip ii erau probabil legaţi de „simbolismul cosmologic al acelei axis mundi, atestat încă în preistorie" (M. Eliade).
CREDINŢE ŞI PRACTICI RELIGIOASE
501
Din epoca preistorică data în Creta şi cultul taurului11. Desigur survi-vanţă totemică, taurul era simbolul forţei, al fertilităţii şi al fecundităţii.
Un simbol religios, caracteristic culturii cretane (dar regăsindu-se uneori şi în Egipt) erau „coarnele de consacrare46 — reducţie schematizată a figurării taurului — reprezentate fie separat, fie asociate unui obiect de cult, pe care îl încadra şi în felul acesta îl „consacra66.
Un cult special era rezervat securii duble, labrys, unealtă sacră simboli-zînd jertfa taurului — întrucît servea la uciderea acestui animal destinat sacrificiului. Securea dublă era păstrată în sanctuarul palatului regal din Cnossos; imens ca dimensiuni şi avînd un plan extrem de complicat; de unde, numele de „labirint.66 dat de tradiţie acestui palat12. Securea dublă avea o semnificaţie religios-cultică şi la babilonieni, 1a. hittiţi sau la lidieni — ca emblemă a zeului furtunii — care s-ar fi putut să o fi transmis erei anilor13. Tot un sens simbolic religios îl aveau şi păsările sau animalele care, în reprezentările plastice, sînt asociate divinităţilor: şerpii, porumbelul, leii, capra, sfineşii, ş.a.
Pe lîngă divinităţile cu aspect uman, în context religios şi gravate în special pe sigilii apar — legate probabil de credinţe ale unor timpuri străvechi — figuri sacre cu capete de animale, la fel ca în Egiptul acelei epoci: figura unei divinităţi cu corp uman şi cap de taur; sau a unui demon cu un falus deasupra capului; sau a unui geniu binefăcător cu spinarea solzoasă asemenea zeiţei-crocodil Ta-Urt din Egipt; sau dragoni, figurări de origine mesopotamiană; sau monştri cu corp uman, aripi, şi cap de capră, etc.
La o dată, ulterioară desigur, apar în religia cretană divinităţi antropomorfe — încă de la mijlocul mileniului al IlI-lea î.e.n.14. Divinitatea supremă, Marea Zeiţă — care în legendele greceşti apare cu numele Dictinna, identificată fiind cu Hera — era divinizarea principiului maternităţii: „Magna Mater“ a întregii arii mediteraniene. De aici decurgeau toate atributele ei — variind după epoci şi după regiuni: zeiţă a vieţii şi a morţii, a fecundităţii şi a fertilităţii naturii — tot ceea ce există emană de la ea. Mamă a omenirii şi protectoare a tuturor vieţuitoarelor, zeiţă a războiului şi a vmătoarei, regină a cerului şi a pămîntului, ea domneşte asupra munţilor şi a mării, ea reglează succesiunea zilelor şi ciclul anotimpurilor. Ca zeiţă a dragostei şi a cerului, emblema ei este porumbelul; ca stăpînă a lumii subpămîntene, este reprezen-
11	Cult foarte răspîndit în antichitate — la elamiţi (încă din al IV-lea mileniu î.e.n.), la sumero-babilonieni, la.egipteni, ia evrei, ia iranieni, şi pînă în aria culturii Indus (cî. A. Bertholet); iar mai tîrziu, se pare că şi la iberi. — La cretani însă, imaginile oamenilor care înfruntă ne înarmaţi taurul cu un curaj şi o abilitate de adevăraţi acrobaţi au un sens diferit. „Semnificaţia religioasă a «acrobaţiei.» este indubitabilă: a sări peste taurul în goană constituie o probă iniţiatică prin excelenţă. Este foarte probabil că legenda tovarăşilor lui Te zeu, cei şapte tineri şi cele şapte fete oferite Minotaurului, reflectă amintirea unei asemenea probe iniţiatice" (M. El iade).
12	în realitate, legendarul „labirint" al Minotaurului nu era altceva de cit caverna, cu numeroase galerii, în care se oficiau riturile de iniţiere. — „Este maiprohabilca termenii] de „labirint" să derive de la asianieul labra/laura— „piatră", „grotă" (M. Eliade).
13	Prin schematizare, securea dublă a căpătat —cu funcţie de simbol religios, sau pur şi simplu ca motiv decorativ — forma de cruce latină, de cruce greacă, de svastică sau de crucea Sf. Andrei. Semnul cruciform, în figurări variate, era frecvent şi în ţările Asiei Mici sau în India ; dar numai în Creta era asociat unei divinităţi.
După interpretarea propusă de Evans, dublul tăiş al acestei securi ar fi emblema simbol izînd uniunea celor două principii complementare, masculin şi feminin.
14	Reprezentările plastice găsite sînt idoli sau es-aofo-uri: statuete feminine cu braţele tntr-o atitudine de adoraţie, sau supunînd anumite sălbăticiuni — şerpi, iei, etc.
502
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CRETANA
tată ţinînd în mîini doi şerpi (care alteori îi încolăcesc bustul şi braţele). Îmbrăcămintea cu care o reprezintă statuetele — o rochie lungă pînă la pă-mînt, în clopot, cu multe volane, fără mîneci, foarte strînsă pe talie şi lăsînd sînii descoperiţi — a devenit veşmîntul ceremonial al preoteselor, şi apoi
moda femeilor cretane. — Fiica Dictinnei era (potrivit aceloraşi tradiţii gre-ceşti) Britomartis, zeiţa tinereţii şi a iubirii, pe care grecii o vor identifica, pentru castitatea ei, cu Artemis. Zeiţă a iubirii a fost la origine şi Arianna — devenită în legendele greceşti iubita lui Tezeu, apoi soţia lui Dionysos. — De fapt, „e greu de spus dacă era vorba de mai multe zeiţe, dintre care o zeiţă a şerpilor casei, sau de imagini diverse ale unei unice zeiţe-mamă chtonică, ce ar putea fi asociată cu Magna Mater a Asiei Mici (A. Bertholet).
Alături de Marea Zeiţă (şi avînd aceleaşi atribute, dar rămînînd într-o poziţie net subalternă) apare mai tîrziu o divinitate masculină — fiul sau amantul Dictinnei, — zeul îmblînzitor al fiarelor şi stăpînul ploii. în ipostaza animală, el este taurul; în cea umană, este regele Minos; iar în ambele ipostaze, este Minotaurul, jumătate om, jumătate taur. Sacrificiul care i se aducea — un taur — era precedat de un periculos joc ritual cu tauri.
Cu timpul panteonul cretan s-a îmbogăţit indefinit, — fără să se poată preciza diferenţele de natură, de atribute sau de regiunile în care anume erau veneraţi toţi aceşti zei15. în orice caz, divinităţile feminine predominau net16, ca număr şi ca importanţă: ceea ce poate fi interpretat ca o formă de survi-vanţă a matriarhatului.
Zeii cretani erau adoraţi în general sub cerul liber: pe culmi de munţi, lîngă izvoare, în faţa unor arbori consideraţi sacri, şi adeseori în grote-sanc-tuare. Actelor de cult le era destinat şi altarul — aflat într-o curte, în casă sau într-o capelă, una din încăperile palatului. Altarul era fie zidit, fie portativ, şi pe el erau aduse ofrandele; uneori avea forma unei simple mese de lemn, cu patru colonete în jurul unui picior central. — Pe lîngă grotele-sanctuare, cretanii aveau şi adevărate construcţii destinate cultului, temple, edifici complexe, cu una sau mai multe încăperi (ca cele de la Gurnia, Chondros Malîia, etc.). Adeseori templele erau situate pe vîrful unui munte sau al unei
15	S-a păstrat în Creta şi tradiţia unei divinităţi masculine a vegetaţiei, a morţii şi reînvierii naturii. Iar numele grecesc al lui Zeus a înlocuit, se pare (cf. S. Hood), numele unui zeu cretan Velkhanos, —care prin intermediul etruscilor a trecut la romani: Volcanus sau Vulcanius.
16	Mai mult decît atît: „N-avem încă nici o dovadă despre existenţa unui zeu masculin adult** (Ch. Picard). „Figurinele masculine reprezintă adoratori**, iar nu zei (M. Eliade).
Zeul cretan şi zeiţa războiului
CREDINŢE ŞI PRACTICI RELIGIOASE
503
coline — în care caz templele erau şi locuri de pelerinaj; aici veneau cretanii spre a invoca binecuvîntarea zeilor, a le cere ajutorul sau a le mulţumi. La aceste temple se aduceau ofrande votive — vase cu mîncare şi băutură, statuete umane, sau figurine de animale care substituiau simbolic animalele de sacrificat.
Variate şi complexe erau riturile şi ceremoniile religioase. Jocurile acrobatice cu tauri erau legate, probabil, şi de anumite rituri ale fertilităţii; de asemenea, datul în leagăn — act ceremonial la care luau parte şi femeile, care şi la alte popoare mediteraniene antice era legat de un rit al fertilităţii. Pugilatul şi lupta făceau parte, poate, din seria de ceremonii de iniţiere. în fine, procesiunile religioase solemne şi dansurile rituale completau variatele ceremonii religioase cretane — în care, pentru a provoca o stare de excitaţie extatică, se pare că erau folosite ca drog şi seminţele de mac (cf. S. Hood).
Fiecare clasă socială şi fiecare profesiune îşi avea divinităţile ei şi forme de cult proprii. Funcţiile cultice erau prezidate de preotese şi, secundar, de preoţi. Actele rituale erau purificarea, adoraţia, stropirea cu apă, libaţia şi tămîierea. în semn de mulţumire se ofereau zeului tot felul de obiecte. Ceremonia era însoţită de muzică sacră, vocală sau instrumentală, de dansuri sau de procesiuni solemne. Ritul esenţial era sacrificiul sîngeros de animale — viţei, capre, cerbi, tauri; în ocazii cu totul excepţionale erau jertfiţi 3, 6 şi chiar 9 tauri. Adeseori însă aceste jertfe erau oferite în simulacre — statuete de argilă, de bronz sau de argint. Sacrificii umane în Creta nu s-au practicat niciodată.
Cretanii credeam desigur într-o lume „de dincolo" — care însă, spre deosebire de infernul grecilor, era concepută ca o lume plină de frumuseţi şi de bucurii. Religia cretanilor era o religie optimistă. Moartea îi preocupa mult mai puţin decît viaţa — spre deosebire de egipteni; aduceau defunctului onorurile funebre cuvenite spre a nu-1 lăsa să-i tulbure, ca spirit rău, pe cei vii. La început morţii erau înmormîntaţi (cretanii n-au practicat decît foarte rar şi tîrziu incinerarea) în interiorul casei, alături de casă sau în peşteri. Dar începînd din prima jumătate a mileniului al IlI-lea şi pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea î.e.n. morţii unui clan erau înmormîntaţi la un loc, în morminte colective. S-au descoperit cîteva sute de asemenea morminte, construite circular şi acoperite cu o falsă cupolă; morminte mari, cu diametrul interior ajungînd pînă la 10 m — construcţii prin care se manifestă o tendinţă spre monumental. Creta a cunoscut şi sarcofagul de argilă. Pentru a-şi putea continua viaţa „de dincolo" defuncţilor li se atîrna la gît sigiliul personal şi li se punea alături hrană, băuturi, veşminte de in, bijuterii, vase, un opaiţ, un vas pentru încălzit cu jăratec, — şi chiar statuete care le reprezentau pe soţiile lor. Şi cum erau convinşi că sufletul urma să facă un drum lung peste mări spre Soare-Apune, pînă în Insula Fericiţilor, i se mai punea defunctului în mormînt şi o barcă ... I se ţinea panegiricul, jelitoarele îl boceau, — după care urma prînzul funerar, însoţit de libaţiuni şi fum de tămîie.
Caracteristice pentru cultura cretană erau şi cultele şi practicile iniţiatice.
De fapt ritualul iniţierii nu avea numai un caracter religios, de purificare şi adoraţie, ci şi un sens instructiv-educativ. „Iniţierea" avea sensul de „renaştere", de începere a unei noi vieţi. Tinerii de ambele sexe erau grupaţi în colegii iniţiatice, după regiuni şi după ocupaţiile pe care urmau să le îmbrăţişeze. Pe lîngă regulile şi secretele respectivei ocupaţii sau meserii, cu acest
504
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CRETANÂ
prilej tinerii erau deprinşi şi cu o viaţă aspră de privaţiuni. în adîncul întunecos al peşterilor iniţiatice, în care li se crea o ambianţă de mister şi de groază, ei se obişnuiau să-şi stăpînească frica. Tot mai mult acreditată este ipoteza că legendarul „labirint" era de fapt o asemenea grotă iniţiatică cu numeroase galerii.
La unele din aceste grote rezervate ceremoniilor religioase17 se aduna la anumite sărbători şi populaţia din împrejurimi, venită în pelerinaj pentru a invoca ajutorul zeilor şi aducîndu-le ofrande de tot felul — de la ulcioare cu vin pînă la bijuterii sau statuete votive de bronz. Ceremonia se încheia cu un prînz, cu cîntece şi dansuri. Alte peşteri primeau în permanenţă vizita bolnavilor sau a femeilor gravide. La asemenea sanctuare (unele pe eîmp, pe creste de munţi, în păduri, etc.) oamenii se adunau la sărbătoarea semănatului, a secerişului, a culesului viilor sau măslinelor, a plecării sau reîntoarcerii turmelor (căci păstorii cretani practicau transhumanţa).
JOCURI ŞI SPECTACOLE
Documentele arheologice şi literare arată că cretanii erau iubitori de viaţă, de natură, de artă, de petreceri, de jocuri, de spectacole. Femeile reprezentate în fresce sînt graţioase şi cochete, delicate şi surîzătoare, vesele şi pline de temperament — fără a părea frivole, — îmbrăcate şi coafate surprinzător de modern ! Bărbaţii sînt reprezentaţi cu bustul gol, cu părul lung că-zîndu-le în inele pe spate — ca femeile, — cu un fel de scurtă fustă multicoloră, cu sigiliul personal la gît şi, la ocazii festive, împodobiţi cu coliere, cercei, inele şi brăţări la antebraţ, la încheietura mîinii şi la gleznă.
Un loc important îl deţineau în viaţa cretanilor exerciţiile fizice de forţă, curaj şi îndemînare, organizate în concursuri — la care luau parte şi fetele, întrecerile constau în alergări, probabil şi lupte, — şi un joc foarte popular: pugilatul18. — Mai popular şi practicat de-a lungul a 1500 de ani în Creta şi în insulele învecinate era spectaculosul joc cu taurul. Era un periculos exerciţiu gimnastic şi acrobatic, de o extremă abilitate, sînge rece şi agilitate: omul (bărbatul, dar şi femeile) apuca coarnele taurului înfuriat care, ridicînd capul, îl arunca în aer, omul cădea în mîini pe spinarea taurului o clipă, şi după un salt mortal gimnastul-acrobat cădea în spatele taurului, în picioare. E posibil ca ia origine acest joc primejdios să fi fost un spectacol ritual celebrat cu ocazia urcării pe tron a unui nou rege cînd luptătorii contra taurului erau sclavi condamnaţi ia moarte sigură. Mai probabil însă este că acest joc preceda ritualul sacrificiului taurului, la marile sărbători.
rîn viaţa culturală a cretanilor dansul şi muzica aveau un rol deosebit, asociate fiind în special ceremoniilor religioase. Instrumentele folosite erau scoica, cimbaluî, tuba, sistra egipteană ritmînd cîntul coriştilor sau evoluţia
17	în unele părţi ale Greciei caracterul sacru al grotelor s-a păstrat pînă in zilele noastre. „Numeroase caverne sînt dedicate sfinţilor şi peste o sută de capele sînt instalate în. grote" (cf. M. El ia de).
18	„Boxerii" erau împărţiţi pe categorii: cei din „categoria grea", cu mănuşi căptuşite, lungipînă-n coate, şi capul apărat de o cască; în timp ce cei din „categoria uşoară" n-aveau nici mânuşi şi nici cască | iar cînd luptau puteau să dea lovituri şi de picior.
LOCUINŢEI
505
dansatorilor; şi în primul rînd cele două instrumente, tipic cretane, preluate apoi de la ei de greci: flautul dublu şi lira19.
Dar creaţia artistică cea mai originală a culturii cretane a fost teatrul.
Lîngă palatul regal din Phaistos exista (poate chiar către anul 2000 î.e.n.) un teatru de curte, cu 10 trepte-bănci de piatră şi lungi de 25 m fiecare, — un teatru cu o capacitate de 500 de locuri. Pe suprafaţa din faţa scenei, pavată cu lespezi de piatră, se desfăşurau procesiunile ce precedau spectacolele muzicale şi coregrafice. în afară de acest teatru — cel mai vechi teatru cunoscut din lume — un alt teatru de curte se afla alături de palatul din Cnossos. Şi acesta avea băncile de piatră, dar într-un alt mod dispuse, şi tot cu o capacitate de 500 de locuri. Nici grandioasa civilizaţie egipteană n-a cunoscut asemenea construcţii; grecii înşişi vor avea teatre de piatră abia cu 12 sau 14 secole mai tîrziu.
LOCUINŢELE
Cretanii s-au remarcat şi ca buni constructori. Insula era numită de Homer „ţara cu o sută de oraşe“ (dintre care, cum am spus, au fost descoperite pînă acum 93). în realitate oraşele cretane erau nişte centre mai populate, fără un stil omogen şi construite fără nici un plan urbanistic. Dar erau centre bine întreţinute, curate, cu străzi înguste însă pavate, avînd în mijloc un trotuar îngust. Străzile aveau şanţuri de scurgere acoperite, uneori chiar o canalizare subterană prin ţevi de teracotă îmbucate. în oraşul Gurnia erau şi străzi asfaltate. Apa era adusă prin conducte şi depozitată în cisterne. — Pînă către mijlocul mileniului I î.e.n. oraşele cretane au fost poate unicele oraşe cunoscute din Europa.
Casele — de piatră, de cărămidă uscată la soare sau arsă — aveau pereţii exteriori şi interni întăriţi cu bîrne de lemn (aşezate fie transversal, fie în lungime, fie în înălţime) — fapt care totodată asigura edificiului şi o maximă elasticitate. Pereţii erau tencuiţi cu un fel de gips argilos sau cu stuc pictat. Acoperişul era plat. încăperile n-aveau ferestre spre stradă, lumina o primeau din curtea interioară — care era pavată cu lespezi de piatră. Lemnăria uşilor şi ferestrelor era vizibilă, iar capetele grinzilor de susţinere a tavanului şi acoperişului apăreau în afara zidului. Casele (sîntem deci în mileniul al II-lea î.e.n. î) aveau unul sau două etaje, iar palatele, chiar trei. Casele şi palatele aveau scări interioare, terase şi verande. Unele case — în special în primele timpuri — erau locuite de mai multe familii, puţind avea 22, 26 şi chiar pînă la 50 de încăperi. Aveau şi bucătării şi cămări de alimente. Nu lipseau nici baia, nici closetul.
Pentru susţinerea acoperişului, unele case mai înalte, mai ales palatele, foloseau şi stîlpi de piatră — dar mai cu seamă coloane de lemn de chiparos pictat în culori vii. Coloanele aveau formă tronconică alungită, cu partea mai groasă sus, susţinînd pe o pernă plafonul; partea inferioară, mai
19	Primul tub al flautului era pentru sunetele acute, celălalt pentru cele joase — în total 14 sunete. — Din lira cretană cu trei sau patru corzi a derivat lira clasică a grecilor cu 7 corzi. -	■
506
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CRETANA
subţire, se sprijinea pe un postament de piatră, pe o plintă policromă. — Constructorii cretani nu întrebuinţau mortarul. încăperea principală (şi adeseori unica) a casei — cunoscutul megaron cretan, preluat apoi de greci — era o sală dreptunghiulară pardosită, deschisă pe una din laturile ei mici spre pridvorul cu două coloane de lemn. După opinia aproape generală a cercetătorilor planul acestui megardn — creaţie cretană — ar sta la originea templului clasic grec.
Casele n-aveau o vatră stabilă, bucătăria fiind afară, iar clima caldă a insulei îăcînd de prisos încălzitul casei. Elementul cel mai original al arhitecturii cretane sînt curţile interioare mici, care serveau numai ca surse de iluminat a interiorului. Cretanii sînt cei dintîi care au folosit lumina ca pe un element arhitectonic. — Caracteristica generală însă cea mai frapantă — spre deosebire, de pildă, de greci — este prea puţina atenţie, dacă nu chiar o indiferenţă totală acordată proporţiilor şi simetriei. Intrarea nu era plasată central, ci într-un colţ al clădirii; faţadele n-aveau un plan rectilinear; iar nişele, logiile şi balcoanele erau dispuse cu o absolută libertate. Arhitectura cretană nu se remarcă nici printr-o concepţie grandioasă de ansamblu, nici printr-o armonioasă distribuţie a volumelor, nici printr-o decoraţie exterioară, ci doar prin preocuparea de a răspunde exclusiv unor necesităţi practice. Dar lipsa de ordine în care sînt alăturate clădirile sau în care sînt plasate încăperile este doar aparentă. Aglomeraţia de edificii (în loc de un singur corp) care constituie un palat cretan nu este deloc lipsită de un oarecare plan. Se urmărea însă obţinerea nu a unităţii armonioase a ansamblului, ci — la maximum posibil — a condiţiilor de funcţionalitate şi de confort: o iluminaţie suficientă, o ventilaţie bună, o instalaţie hidraulică impecabilă, o împărţire cît mai practică a încăperilor, şi o organizare perfectă a comunicării între ele, prin coridoare, vestibule şi scări interioare. în plus, suprapunerea elegantă a teraselor, deschiderea spre peisaje pitoreşti, succesiunea coloanelor colorate, sau somptuoasa decoraţie interioară, completau valenţele artistice ale acestei arhitecturi.
PALATELE
Aeeste caracteristici arhitectonice sînt ilustrate de palatele cretahe — în acelaşi timp rezidenţe princiare, antrepozite, sanctuare, centre administrative şi meşteşugăreşti. Cel mai impunător era faimosul palat din Cnossos, în jurul căruia se întindea un mare oraş, un edificiu care egala cele mai măreţe palate din Mesopotamia sau Egipt şi, sub unele aspecte (de confort, mai ales), chiar le întrecea.
halatul se ridica pe panta unei coline. Aripa în care era apartamentul regal avea patru etaje. Una din intrările principale — rezervată suveranului şi oaspeţilor — apărea la capătul unui drum în trepte, lat de 5 m şi lung de 80 m, umbrit de un portic. Drumul trecea pe un pod construit pe 9 arcuri impunătoare (cel mai mare avea deschiderea de 8 m). La jumătatea drumului era un pavilion de primire pentru oaspeţi, cu mai multe încăperi, cu rezervoare mari de apă, cu bazine şi băi, cu căzi de teracotă şi cu instalaţii de încălzire a apei. Alături de pavilion, un mic rezervor de apă, săpat în stîncă. Totul
PALATELE
507
era prevăzut cu un confort necunoscut în nici o altă ţară a epocii; un confort care va reapare numai mult mai tîrziu, în vilele romane.
Prin poarta principală (largă de 12 m) se intra într-un vestibul, pavimen-tat cu plăci de şist verde. Aici era plasat şi celebrul basorelief de stuc pictat, reprezentînd — în dimensiuni mai mari decît naturale — pe cei trei gimnaşti acrobaţi în jocul cu taurul. Un coridor (lung de 35 m şi larg de 3,50 m) ai cărui pereţi erau decoraţi cu marea frescă a cortegiului purtătorilor de ofrande — redaţi în mărime naturală — ducea la o scară ce urca la primul etaj, între doi pereţi de asemenea decoraţi cu fresce. Ua etaj se aflau sălile consiliului. De aici, o altă scară cobora în curtea dreptunghiulară (de aproximativ 60 m pe 30 m), înconjurată de mai multe clădiri cu diferite destinaţii, care se crede că aveau două sau trei etaje. Printre acestea erau şi 18 magazii, în care se păstrau, în chiupuri înalte de aproape 2 m, proviziile de grîu, vin, untdelemn ş.a. 0 anticameră spaţioasă dădea în sala de recepţie, cu un tron de piatră şi bănci tot de piatră de-a lungul pereţilor. Apoi, zona sacră, destinată fie băilor rituale, fie întreţinerii şerpilor sacri. Una din camerele rezervate cultului adăpostea securea dublă — labrys. Dintr-un colţ al curţii o scară urca la cel puţin două etaje şi cobora la două etaje aflate sub nivelul curţii. Printre alte săli fastuoase era şi „Sala Coloanelor", sau sala tronului (de 8 pe 6 m), precum şi apartamentele personale ale regelui. Totul era bogat ornamentat cu fresce sau cu stucuri pictate. Palatul era dotat şi cu instalaţii sanitare nemaiîntîlnite în lumea antică; ţevi de teracotă incastrate în perete, closet cu apă şi scaun de lemn, un sistem de scurgere a apei de ploaie prin conducte subterane zidite, largi de 38 şi înalte de 78 cm — un sistem de drenare care va reapare abia peste mai bine de un mileniu şi jumătate. — Intr-o altă aripă a palatului se aflau depozitul arhivelor, localul scribilor, atelierele meşteşugarilor şi magazii de provizii. Complexul de clădiri era luminat prin numeroasele curţi interioare — numite „puţuri de lumină" — şi legate între ele de tot atît de numeroase culoare şi scări de serviciu. în afara palatului — care se pare că a servit ca model pentru palatele din Phaistos, Malia şi Zakros — se întindeau spaţioasele esplanade pavate cu lespezi de piatră. în apropiere — teatrul cu bănci de piatră; un palat de dimensiuni mai mici; precum şi o vilă a suveranului210. în fine, o misterioasă şi uriaşă încăpere subterană, săpată în stîncă, acoperită cu o falsă boltă, avînd diametrul de 8,50 m şi înălţimea de 16 m. Datînd din prima fază de construcţie a palatului (cca 2000-1900 î.e.n.), încăperea era probabil destinată cultului şerpilor sacri.
Privind planul palatului din Cnossos în ansamblul său s-ar putea nota aceeaşi lipsă totală de omogenitate arhitectonică. Clădirile erau grupate în mod fantezist; nu cu totul întîmplător, dar neţinînd seamă decît de cerinţe practice. Faptul însă că gruparea clădirilor s-a făcut în jurul unei curţi centrale rectangulare conferă ansamblului o evidentă monumentalitate. Pe de altă parte, aparenta dezordine a planului, lipsa de omogenitate şi simetrie — care dau totuşi o agreabilă impresie de libertate, de fantezie, de teatral şi de pitoresc — sînt compensate de respectarea celorlalte condiţii de ordin practic: funcţionalitate, confort, modernitate. 20
20	Cu o sală mare cu două rînduri de coloane, considerată de Lâvâque „aproape prototipul bazilicelor greceşti şi romane
sos
CIVILIZAŢIA ŞT CULTURA, CRETANA
ARTELE PLASTICE
S-a subliniat că spre deosebire de sumerieni, de asiro-babilonieni, de egipteni sau de perşi, a căror artă monumentală urmărea să glorifice şi să eternizeze memoria suveranilor, arta cretană nu era o „artă regală* şi nici nu tindea spre monumentalitate (cf. G. Glotz).
Arta se extindea şi devenea accesibilă la toate nivelele sociale, se adresa în principiu tuturor, simţul artistic părea a fi înnăscut aici în Creta. Artistul cretan crea eu o uimitoare libertate, fără a îi constrîns de canoane sau de tradiţie; cu o rară spontaneitate şi prospeţime a observaţiei, cu un simţ viu al naturii, cu o deschidere firească spre aspectele vieţii cotidiene; cu o uimitoare capacitate de a reda mişcarea, cu o siguranţă deplină a desenului şi cu un rafinat simţ al culorii.
Influenţele Asiei Mici lipsesc aproape total în Creta. în schimb influenţele egiptene se resimt în ceramică, în folosirea sigiliilor, a unor motive religioase; sau în convenţia de a reprezenta oamenii şi animalele de obicei din profil; sau de a-i picta pe bărbaţi cu pielea roşcată şi pe femei cu pielea albă. Dar în timp ce „artiştii egipteni căutau expresia autentică a vieţii în forme stabile, imuabile, predilecţia artiştilor cretani mergea, dimpotrivă, către tot ce e nestatornic, trecător şi schimbător în viaţă. Aceasta explică de ce preferau reflexele de lumină formelor precis conturate, liniile curbe, sinuoase, celor drepte, exacte, — şi de ce se simţeau mult mai înclinaţi spre podoabe rafinate, spre eleganţă, declt spre redarea impresiei de fermitate* (Alpatov).
S-au relevat originalitatea şi particularităţile arhitecturii cretanilor. Aici, impresia de mişcare pe care o crea compoziţia arhitectonică rezulta din importanţa dată coloanelor, distanţate şi decorate cu linii frînte. Folosirea coloanelor se justifica mai mult prin rolul lor în organizarea spaţiului, decît prin funcţionalitatea lor, de a susţine tavanul sau acoperişul.
Sculptura monumentală lipseşte aproape total. Suveranii cretani nu sînt imortalizaţi prin statui; nici în sculptură nici în pictură n-a rămas o singură imagine certă a unui rege. Nici zeii nu erau glorificaţi prin reprezentări sculpturale sau picturale. Nici chiar statuetele, aduse ca ofrandă sau depuse alături de corpul defunctului, nu reprezentau — probabil că niciodată — imagini de zei, ei de preoţi, de sacerdotese, sau de bărbaţi rugîndu-se.
Vocaţia sculptorului cretan a fost opera de mici dimensiuni. Opera lucrată, nu în piatră, nici în marmură (piatra, în Creta, nu era rezistentă, iar marmura lipsea), ci în fildeş, în bronz, în steatită, în argilă, în faianţă. Dar la aceste dimensiuni reduse cretan ii au creat adevărate capodopere: statueta Zeiţei Şerpilor, din Cnossos, în majolică pictată; sau cea a aceleiaşi zeiţe, lucrată ?în fildeş (aflată azi în muzeul din Boston), înaltă de 34 cm. Statuetele în bronz reprezintă în general figuri de bărbaţi în atitudini de rugăciune. Culmea sculpturii cretane însă a fost atinsă în domeniul basoreliefului: capra sălbatică alăptîndu-şi iedul, — în majolică colorată; vasul de steatită din Haghia Triada, reprezentînd scene de luptă între pugiiişti; sau, mai ales, reliefurile de pe cele două ceşti de aur din Vaphios21, figurînd într-una din scene tauri domesticiţi, iar într-alta capturarea unor tauri sălbatici.
;1 După unii autori, opere de artă miceniană; în orice caz; opere de inspiraţie cretană.
ARTELE PLASTICE
S09
Originale contribuţii au adus cretanii şi în alte domenii artistice. In glip~ tică: imaginile gravate în pietrele dure ale sigiliilor (de agată, cornalină, ame-tist, ş.a.), de un excepţional interes atît artistic cit şi documentar. Peisajele gravate, animalele, figurile umane surprinse in cele mai diverse momente, scenele de vînătoare, de jocuri, de viaţă cotidiană — totul reconstituie un variat, complet, extrem de dinamic cadru de viaţă cretană, într-o execuţie tehnică perfectă22 *. In giuvaergerie şi în tehnica incrustaţiei cretanii erau experţi in lucratul aurului şi argintului (mai rar era aurul, şi deci mai preţuit). Obiecte de rafinată artă sînt cupele de aur şi argint, capetele de animale în argint ale cupelor rituale, statuetele, armele cu incrustaţii de pietre şi metale preţioase. Originalitatea giuvaergeriei cretane consta şi în combinarea iu aceeaşi piesă a fildeşului, metalelor diferite şi pietrelor semipreţioase.
In domeniul ceramicii — din toate timpurile şi din toate ţările — produsele cretane sînt dintre cele mai artistice. Roata olarului cu turaţie lentă era folosită aici încă de la sfîrşitul mileniului al III-lea; dar vase cu totul remarcabile, lucrate cu ruina, au apărut în Creta cu aproape o mie de ani înainte. La data cînd metalurgiştii creta ni turnau bronzul, topit la 1 200°, în cuptoarele ceramiştilor s-au obţinut frumoase smalţuri groase, cu efecte de coloraţie şi vitrificare. Forme îndrăzneţe — cupe cu picior înalt, vase cu gîtul lung, sau în formă de femeie, sau de pasăre — au fost inspirate ceramiştilor de opere asemănătoare ale turnătorilor în bronz. Adeseori vasele lor au pereţii de abia un milimetru grosime.
Ca ornament, apare foarte frecvent motivul jspiralei în nenumărate variante şi combinaţii. Motivele naturiste, uneori stilizate, sînt tratate intr-un sens nou: polipul care ornamentează întreaga suprafaţă exterioară a celebrei „cană din Gurnia“ urmează şi valorifică forma vasului; totodată sugerează un spaţiu imaginar şi, cu liniile ritmic ondulate ale tentaculelor, creează fantastica impresie că polipul a pus stăpînire pe recipient.
Dar cea mai valoroasă şi originală contribuţie artistică cretană a fost in cimpul picturii.
Artiştii cretani erau dotaţi cu un excepţional simţ al liniei şi ai culorii, (Culorile fundamentale folosite erau: roşul, galbenul, negrul şi albastrul). Spre deosebire de desenul sever al egiptenilor, condus în linii cit mai drepte, tinzînd spre imobilitate şi respeetînd canoanele stabilite, desenul artistului cretan, degajat parcă de orice norme stilistice impuse dinafară, preferă linia condusă liber, linia curbă, ondulată, sinuoasă, care accentuează mai bine senzaţia de mişcare, de viaţă. Aceeaşi vivacitate se regăseşte şi în coloritul strălucitor şi vesel al frescelor28. Plante, animale (in special taurul), păsări, peşti, figuri umane izolate, scene de curte, de vînătoare, serbări şi jocuri, — totul este redat cu fineţe şi graţie, eu un uimitor dinamism şi un pasionat interes pentru natură24 * *.
22 în schimb, scene de război niciodată. Popor de navigatori şi de artişti, de negustori şi (eventual) de piraţi, cretanii nu erau un popor războinic.
28 Tehnica frescei a apărut în Creta înainte de 1600 î.e.n .
24 Imaginile sînt dispuse totdeauna într-un pian unic, fără nici o încercare de a crea
perspectiva. Iar peisajul este tratat într-un mod straniu? ca şi cum ar fi văzut de sus, de la
p mare înălţime.
510
CIVILIZAŢIA şi cultura cretanâ
Figura umană este arătată de obicei din profil, dar cu umerii şi ochii văzuţi din faţă. Celebre sînt înainte de toate frescele din Cnossos25. Apoi, scenele ceremoniale sau cu animale din Haghia Triada, şi altele. în toate acestea atenţia artistului este concentrată asupra naturaleţei mişcării, graţiei şi supleţei personajelor umane. Din ceea ce s-a păstrat la Cnossos ne putem face o idee de măreţia care se degaja din ansamblul frescelor ce acopereau unul din coridoarele palatului, un ansamblu ce reprezenta o procesiune cu nu mai puţin de 536 de figuri, în mărime naturală !26
APORTUL CRETAN ÎN CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE
Către anul 1150 î.e.n. — adică la aproximativ două secole după apariţia aheilor micenieni în insulă, unde încetul cu încetul şi-au impus autoritatea — ciclul civilizaţiei cretane poate fi considerat încheiat. Aceasta după ce „la mijlocul mileniului al II-lea cultura cretană oferise exemplul celui dintîi clasicism pe care l-a cunoscut Europa" (Faure).
Dar civilizaţia şi cultura cretană s-^u perpetuat prin elementele pe care le-au transmis chiar de la început micenienilor (cca 1400 î.e.n.) şi în general Greciei continentale. Grecii antici au recunoscut totdeauna cît de mult datorează şi ceea ce anume datorează cretanilor. Astfel — cultura măslinului a fost adusă în Peloponez de cretani. Sistemul lor de măsuri şi greutăţi a fost preluat şi prin părţile Asiei Mici, stimulînd în felul acesta considerabil schimburile comerciale. „în toată această organizare a comerţului occidental cretanii au indicat drumul expansiunii maritime ulterioare aheenilor, fenicienilor şi grecilor" (E. Faure). Au ştiut să facă din marină o instituţie utilă şi paşnică, în locul unui instrument de jaf şi de piraterie.
Din Creta centrul est-mediteranean al metalurgiei s-a deplasat în insula Cipru. Cretanii au aclimatizat în Palestina măslinul şi viţa de vie27. Planul megaron-uhxi cretan a fost preluat de micenieni şi, mai tîrziu, de constructorii templelor. (Primul templu a fost construit de greci în secolul al VlII-lea î.e.n. la Dreros, în Creta). Palatul din Cnossos a servit de model palatului lui Alci-nous, descris de Homer în Odiseea. Moda femeilor cretane a fost repede imitată la curţile miceniene. Un mare număr de cuvinte cretane au trecut în limba greacă, — printre care denumirile de instrumente şi de genuri muzicale. Cuvîntul basileus a fost luat de greci de la cretani, — deşi pentru a indica funcţia regală exista un alt termen, indo-european. Pasiunea grecilor pentru muzică şi dans, pentru concursurile respective sau pentru întrecerile gimnastice le-a fost fără îndoială transmisă de cretani. Zeităţile cretane, Dictinna şi Brito-
Amintita scenă a jocului cu taurul. Apoi Purtătorul cupei, Prinţul cu cunună (prima, avînd înălţimea de 1,75 m, a doua — 2,10 hn), sau portretele cunoscute sub numele de Ban-satoarea şi graţioasa Pariziană.
26	Picturile cretane sînt realizate cu tehnica adevăratei fresce; dar uneori pictorul mai adaugă anumite detalii cu alte culori şi după ce stratul de tencuială s-a uscat. — O altă tehnică, o tehnică ciudată întrebuinţată de cretani în pictura murală era întrucîtva asemănătoare intarsiei: în anumite porţiuni ale zidului suprafaţa era scobită şi apoi umplută cu o tencuială mai fină, colorată. Pentru frescele din sec. XVII î.e.n. culoarea lor preferată era roşul pompeian.
27	Evreii îi numeau pe filisteni khretim — „cretani".
APORTUL CRETAN ÎN CULTURĂ Şl CIVILIZAŢIE
511
martis, s-au menţinut — înainte de perioada dominaţiei dorienilor — în Peloponez, în Cipru şi în Asia Mică. Numeroase mituri şi divinităţi greceşti nu pot fi separate de tradiţiile cretane. Doi din cei trei judecători ai Infernului din mitologia greacă poartă nume cretane — Minos şi Radamanthys. Cultele secrete, „misteriile“ greceşti proveneau nu numai din Tracia sau din Asia Mică, ci şi din ritualurile şi practicile iniţiatice ale cretanilor. Multe din grotele sacre cretane vor rămîne în legendele grecilor. Peste Cîmpiile Elizee ale grecilor domnea o zeiţă cretană — Persefona. în Grecia au supravieţuit multe nume ale divinităţilor şi eroinelor cretane: în afară de Dictinna (Britomartis),
—	Plitia, Velkhanos, Arianna, Europa.
S-a remarcat adesea că, fără contribuţia Cretei, nu s-ar putea explica nici bogăţia mitologiei grecilor, nici rapiditatea cu care s-a format şi a evoluat concepţia lor religioasă antropomorfică. în multe alte domenii mai pot fi depistate influenţele cretane. Astfel, materia epică a Iliadei — a cărei acţiune este plasată într-un cadru de civilizaţie a bronzului, dominantă în perioada cretană, — îşi are rădăcini şi în Creta, unde cîntăreţii, poeţii, rapsozii, nu puteau lipsi. „Şi nu este oare probabil ca povestirile navigatorilor cretani să fi sporit fondul de legende maritime din care s-a inspirat Odiseea*!“(Fougeres).
—	Muzica, arta cea mai mult preţuită în toate momentele vieţii cretanilor şi la toate nivelele sociale, a lăsat urme adînci în cultura grecilor, care au preluat de la cretani diferite instrumente muzicale, şi în primul rînd lira. Grecii, apoi recunoşteau că marile concursuri muzicale, precum şi o serie de specii poetico-muzicale, au fost inventate de cretani.
!
■
•a
&
m
t
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA GREACĂ
Grecia preistorică. © Epoca mieeniană. © Organizarea economică, administrativă, socială şi militară. ® Arta mieeniană. © Religia. © Invazia dorienilor. „Epoca obscură^. Apariţia „polis“-ului. © Poemele homerice. Hesiod. • Epoca arhaică. Colonizările. ® Regimul politic, social şi juridic. Tiraniile. • Polis: oraşul-stat. © Literatura. Teatrul. Naşterea tragediei.
•	Credinţele religioase. Zeii. Misteriile. ® Jocurile Olimpice. © Arta. Arhitectura. Templul. ® Sculptura. ® Gfndirea ştiinţifică şi filosofică. Şcoala ioniană. • Pitagora şi pitagorismul (In ştiinţă, religie şi fiîosofie).
Epoca clasică. Războaiele medice. © Constituţia ateniană. Organizarea politică, socială şi administrativă, © Justiţia. © Constituţia spartană. © Metecii şi sclavii. © Economia. Agricultura. Meşteşugurile. Comerţul. • Cadrul urbanistic. Atena. Locuinţele. © Alimentaţia. Ospeţeîe. © îmbrăcămintea. Igiena. Podoabele. @ Educaţia. Învăţămîntul. • Palestre. Gimnazii. Sporturi. © Căsătoria. Situaţia femeii. © Practici funerare. Conceptul de „pîngărire“. © Viaţa religioasă. Forme de cult. Religia de stat. • Sensurile artei clasice greceşti. © Templele. Partenonuî. • Sculptura. © Poli-clet. Myron. Fidias. © Praxiteie. Seopas. Lysip. • Pictura. Ceramica ©. Gîndirea ştiinţifică şi filosof ică. Heraelit. Parmenide. Zenon din Elea. © Empe-doele. Anaxagora. Demoerit. @ Matematica. Astronomia. Fizica. © Medicina. Şcolile medicale. Hipoerat. © Istoriografia. Herodot. Tueidide. © Filoso-fia. Sofiştii. • Socrate. © Platou. © Aristotel. ® Muzica. • Poezia. Simo-nide. Bachilide. Pindar. © Tragedia. Reprezentaţiile teatrale. © Eschil. Sofoele. Euripide. © Comedia. Aristofan.
Epoca elenistică. © Organizarea politică, socială şi economică. Viaţa culturală. Activitatea intelectuală. © Progresele tehnicii. ® Ştiinţele. Geografia. • Astronomia. Matematica. Fizica. © Ştiinţele naturii. Medicina.
•	Mişcarea filosofică. Cinicii. Stoicismul. © Epieur. Scepticismul. ©Arhitectura. • Sculptura. Pictura. Arta miniaturală. © Poezia. Theoerit. Callima-chos. • „Romanul gree“. Comedia. © Modernitatea culturii elenistice. 33
33 — istoria culturii şi civilizaţiei
GRECIA PREISTORICĂ
Teritoriul Greciei actuale a fost locuit încă de la sfîrşitul paleoliticului inferior. în urmă cu aproximativ 80 000 de ani au migrat aici primii nean-derthalieni, probabil din Asia Mică, regiune de care pe atunci Grecia era legată printr-o punte terestră, mai tîrziu scufundată, din care au rămas la suprafaţă insulele Marii Egee. Din aceeaşi zonă răsăriteană a venit — în mileniul al Y-lea î.e.n. — şi al doilea val migrator, cel al creatorilor civilizaţiei neolitice. Această populaţie agricolă şi pastorală nu cunoştea încă plugul, dar avea deja aşezări fortificate (ca la Dimini, în Tesalia); iar idolii săi o reprezentau — repetind-o în formele steatopige, tipice neoliticului — pe zeiţa Pămîntului-Mamă, simbolul fecundităţii şi fertilităţii.
în a doua jumătate a mileniului al III-lea un nou val migrator, din regiunea Anatoliei, introduce în Grecia civilizaţia bronzului. Apare aici, tot acum (probabil aduse din Creta) măslinul şi viţa de vie, ceramica lustruită şi prelucrarea metalelor; apar oraşe şi palate fortificate (Lerna, Egina) — ceea ce presupune existenţa unei bune organizări. Idolii feminini steatopigi din epoca anterioară se menţin, zeiţa-Mamă e reprezentată uneori cu un copil în braţe, iar ofrandele găsite în morminte atestă credinţa în supravieţuirea defunctului1.
în jurul anului 2000 însă această civilizaţie pre-elenică se prăbuşeşte sub loviturile unor noi invadatori; grecii de mai tîrziu.
Cadrul geografic în care va apare şi va evolua noua civilizaţie şi cultură, cea a grecilor, cuprinde nu numai Grecia continentală, ci şi coasta apuseană a AsieiMici, insuleleMăriiEgee, iarmai tîrziu coloniiledin sudul Italiei şi Sicilia2.
Grecia continentală este o regiune săracă; este foarte departe de a avea resursele economice pe care le ofereau văile Nilului, Tigrului şi Eufratului, Indusului sau Fluviului Galben. Munţii ocupă 80% din suprafaţa ţării3. Pe mica suprafaţă cultiv ab.ilă agricultura se practica în condiţii cu totul defavorabile, din cauza solului ingrat, a climei excesive, a secetei şi vînturilor devastatoare. Contrastele sînt mari de la o regiune la alta. Foarte puţine zăcăminte minerale: fier, cupru, plumb argentifer. în schimb, o argilă fină, excelentă şi din abundenţă. De-a lungul coastelor marea pătrunde adînc în nenumărate golfuri. Relieful accidentat şi lipsa căilor de comunicaţie au determinat fracţionarea politică, proprie istoriei Greciei antice, şi totodată i-au împins pe greci spre singurele căi de comunicaţie mai accesibile lor: pe mare. Numeroasele insule care înconjoară Elada au fost tot atîtea escale pentru navigatori
1	O formă interesantă de credinţă religioasă este reprezentată de cultul domestic al şarpelui ca paznic al casei, căruia i se aduceau ofrande de lapte şi miere, şi care personifica spiritele casei, ale morgilor din familie. Dealtminteri, în istoria religiilor şarpele este, dintre toate animalele, cel care a avut rolul cel mai important, în ipostaze variate.
2 începînd din jurul anului 700 î.e.n. grecii îşi ziceau „eleni“; denumirea de „greci44 le-au dat-o romanii. Iar denumirea de „Elada“ nu se referea la un teritoriu anumit, — căci grecii n-au fost niciodată uniţi nici teritorial nici politic — ci indica civilizaţia şi cultura întregii comunităţi greceşti din teritoriile menţionate mai sus.
* în nordul Tesaliei masivul Olimp atinge o înălţime de aproape 3 000 m.
S16
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
şi pentru cei plecaţi să întemeieze colonii în ţinuturi îndepărtate, siliţi de sărăcie şi împinşi de noii veniţi în valuri succesive.
Aceşti noi veniţi — care au apărut în Grecia poate chiar în jurul anului 2000 (ci. M. I. Finlcy) — aparţineau acelui conglomerat de populaţii cunoscute sub numele de indo-europeni. Aceştia au pornit (din zona stepelor Rusiei meridionale, sau poate mai din răsărit) sub lorma unei serii de migraţii, în direcţii apusene diferite şi cunoscînd ulterior fiecare o evoluţie culturală proprie. Primii migratori indo-europeni care au coborît în Grecia de azi (traver-sînd Balcanii — ?) şi care vorbeau o limbă proto-greacă au fost, se pare, io-nienii. Populaţiile pre-elenice băştinaşe — cărora grecii le-au dat numele de pelasgi — au fost supuse. Ionienii au introdus în Grecia calul şi roata olarului (demult cunoscută în Creta şi Asia Mică). Au intrat în contact cu creta-nii, fără însă ca marea să-i atragă deocamdată. Populaţie războinică, organizată într-o societate de tip militar, ionienii posedau pămîntul în comun, repartizat spre a fi lucrat în loturi egale capilor de familie. Cu ionienii apar adevărate cetăţi fortificate şi sanctuare. Ionienii au ocupat întreaga Grecie, inclusiv Peloponezul; după care, sub presiunea altor invadatori — aheii — s-au transferat şi pe insulele din bazinul ege'ean şi pe coasta occidentală a Asiei Minore, unde vor juca un rol economic şi cultural deosebit de important cle-a lungul întregii istorii a civilizaţiei greceşti.
După invazia aheilor (către 1600 î.e.n.) a urmat cea a triburilor colilor; iar către anul 1200 î.e.n., invazia dorienilor, care s-au stabilit în Tesalia şi mai ales în Peloponez, ălungîndu-i pe ionieni.
EPOCA MICENIANĂ
Aheii au fost iniţiatorii procesului civilizatoric pe pămîntul Greciei, proces care va culmina în perioada clasică a istoriei greceşti. Prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti a fost opera aheilor — nume pe care Homer îl dă tuturor grecilor — civilizaţia miceniană.
Termenul „civilizaţie miceniană“ este pur convenţional, în sensul că nu presupune existenţa unei unităţi nici teritoriale, nici politice. Dintre numeroasele mici state ahee, cel a cărui capitală a fost oraşul Micene era desigur cel mai puternic (urmat de alte oraşe, ca Argos, Tirint, Pylos, Atena, Teba). Aheii sînt atestaţi în Grecia încă de prin anul 1600 î.e.n. în curînd ei ocupă Grecia Centrală, nordul Peloponezului cu insulele din zona centrală şi sudică a Mării Egee. Înainte de 1400 î.e.n. cuceresc Creta şi o jefuiesc de comori, pe care le transportă la Micene. Cu aproape trei secole înainte se infiltraseră în Creta4. De acum datează şi scrierea denumită „Liniarul B“, dezvoltată în scrierea cretană, dar care transcrie texte în limba proto-greacă. După care, începînd dii^ sec. XV î.e.n. „viaţa administrativă şi economică de pe continent ia forme cretane“ (Matz).
Ultima mare întreprindere războinică a aheilor a fost războiul contra Tro-iei, — război a cărui importanţă însă a fost mult exagerată de poemele homerice. Pe locul unei aşezări datîncl din neolitic au fost construite succesiv înce-
4 Unii arheologi pun în legătură distrugerea palatelor cretane cu o catastrofă seismică (aprox. 1750 î.e.n.) sau o invazie a aheilor. între 1750-1570 î.e.n. se construiesc în Creta noi palate, distruse către anul 1400 î.e.n. (cf. cronologia J. Delorme).
5 ÎS
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
■
"sNîik: *
T E	L ! aV\
r-Kv\ - -
LOCPiC'^ x
ETOLIA ■■
!f.° ^<roChr-
'' Aucîra o
u‘ '°twa Maraîont^
~y/ otimfa'oso CO^OT®^-^^*,	'>
^ -:H Oi^a Orhomonos0
\ ............ ......
PEMIWJEZ
> c
IWESENiA >	w
' %Pylos ™!fT‘ 'K3™*™ ^
- rV i :( LA<5pNIAVf
f*
Centrele civilizaţiei şi culturii cretane şi greceşti
de file. Numai cei foarte bogaţi creşteau cai, Vînătoarea era rar practicată; în genere, pentru a extermina mistreţii sau pentru a prinde cai sălbatici, spre a-i domestici. Clinii, în număr mare, erau foarte preţuiţi. 0 mare importanţă era dată apiculturii. — Nu ştim exact care era regimul proprietăţii pămîntului. Regele poseda terenuri întinse. Demnitarii săi, de asemenea, — pămînturi primite de la rege pentru serviciile aduse. Alte terenuri erau proprietatea păturii sacerdotale, Restul păinînturilor — marea majoritate — aparţineau comunităţii poporului. Fiecare cap de familie poseda un lot, Acest
ORGANIZAREA ECONOMICA, ADMINISTRATIVA, SOCIALA ŞI MILITAR A
519
Centrele de civilizaţie şi cultura grecească din Orientul Apropiat
sistem de proprietate comunitară însă va suferi o modificare, sub forma concesiunii gratuite sau a vînzării.
Epoca miceniană cunoştea un mare număr de meşteşugari specializaţi — care erau numiţi demiurgoi (demiurgi — „cei care lucrează pentru popor“) . Un loc deosebit de important îl ocupau făurarii7, care erau totodată şi armu-
7	Care lucrau singurul metal cunoscut aici — bronzul; în timp ce hittiţii cunoşteau de secole şi fierul.
520
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
rieri şi giuvaergii. Urmau dulgherii (în acelaşi timp şi zidari şi tîmplari), pielării (care lucrau şi anumite părţi ale armurilor) şi — cei mai preţuiţi — olarii, care executau adevărate opere de artă. Pe lingă profesiunile libere (medici, mesageri, scribi, ş.a.) mai sînt menţionate şi alte numeroase meşteşuguri (brutari, ţesători, meşteri de construcţii navale), uneori foarte specializate — ca de pildă al celor ce făceau arcuri.
Meşteşugarii lucrau fie pentru rege, fie pe cont propriu. în unele cazuri erau organizaţi în corporaţii meşteşugăreşti. Existau şi ateliere speciale care confecţionau veşmintele pentru rege sau pentru înalţii demnitari, expor-tîndu-şi totodată produsele şi în Egipt.
Cele trei activităţi prin care alieii îşi procurau bunuri suplimentare erau comerţul, pirateria (considerată o activitate onorabilă) şi războiul — care era tot o formă de piraterie, întrucît nu urmărea anexarea de teritorii, ei prada,
Expansiunea comercială a micenienilor a fost de mari proporţii. Drumurile comerciale erau în general cele deschise de cretani şi de fenicieni. La acea dată flota miceniană reprezenta singura putere navală din Mediterană. încărcate pe corăbii mari, cu 30 de vîslaşi, produsele miceniene au ajuns pi na în Sicilia, Italia Meridională şi Centrală, în Sardinia, precum şi în anumite puncte din Spania şi din sudul Franţei. Mai intense erau relaţiile comerciale cu zona orientală, cu insulele (Delos, Rodos şi Lesbos), cu Miletul şi Troada, cu Egiptul, cu Siria, Fenicia şi Palestina. Navigatorii micenieni au trecut şi Bosforul, străbătînd Marea Neagră pînă la Odesa. Numeroase au fost reprezentanţele comerciale instalate pe coastele Mediteranei Orientale. Dar şi în zonă ...occidentală se cunosc adevărate aşezări miceniene (de ex. în sudul Italiei, la Taranto), care au precedat aici cu cîteva secole colonizările greceşti din sec. al VlII-lea î.e.n. Spre deosebire de cretani, care îşi schimbau mărfurile numai în porturi, micenienii le duceau şi în interiorul ţării respective. Făcînd şi comerţ de tranzit micenienii au exportat nu numai săbii de bronz, vîrfuri de săgeţi de bronz şi multă ceramică — produse proprii, — ci şi marmură, fildeş sau ouă de struţ ! Printre articolele importate în schimb, locul principal îl ocupau ţesăturile şi caii.
Grecia epocii miceniene era împărţită în numeroase state (numai în x\ttica erau vreo 30), independente, dar probabil unite — din punct de vedere militar — într-o confederaţie. Oricum, căpetenia regatului cu capitala probabil la Micene, se pare că avea într-adevăr — cel puţin în relaţiile externe — un rol conducător. Oraşele-capitale ale acestor state nu erau fortificate; fortificate erau numai palatele regilor. Structura politică şi socială era, separe, identică hi : toate .statele,;
x •.. ;Sţâfelev^	erau —- după.cîte ştim din tradiţii — monarhii aristo-
cratice ereditare. Regele, căruia în timpul vieţii şi după moarte i se dădeau onoruri divine, purta numele de uxmax. Ca şef religios al comunităţii, „o reprezenta în faţa zeilor, oferindu-le, în numele ei, sacrificiile rituale54 (T. B. L. Wetrster). Ca judecător suprem, judeca diferendele dintre demnitari şi înalţi funcţionări. Regele era şi şeful suprem al armatei în timp de război, — prerogativă în care era secondat de un laivagelas, comandantul armatei, al doilea personaj ca importanţă în stat. Alături de rege era — ca organism politic caracteristic de democraţie militară — adunarea oştenilor (ca, mai tîrziu, la spartani sau la popoarele germanice). Foarte probabil că această adunare avea doar o funcţie consultativă; în orice caz (cf. Nilsson), este forma cea mai veche premergătoare adunării populare care în epoca clasică va avea rolul ştiut.
ARTA MICENIANĂ
521
Regele îşi avea slujitorii săi, pe care îi numea „prieteni", cu care sta la masă, care îşi conduceau trupele lor şi îl înconjurau pe rege în luptă pentru a-1 apăra; lor le acorda regele proprietăţi. In afara terenurilor sale de rezervă, destinate recompenselor, regele poseda personal alte mari proprietăţi funciare, dăruite lui de comunitate; primea tribut (în produse agricole, vite şi obiecte meşteşugăreşti) şi prestaţii în muncă. Spre deosebire însă de monarhii orientali care dispuneau de supuşii lor după plac, el nu avea asupra lor alte drepturi decît cele pe care le avea pe domeniul lui un mare proprietar.
După rege, organul principal de conducere era Sfatul Bătrînilor, care îl asista pe rege la sacrificiile oficiate de el, la şedinţele de judecată (căci grecii n-au admis niciodată principiul judecătorului unic), iar în timp de război examina situaţia operaţiunilor militare cu funcţia de Consiliu de Război.
Printre demnitarii care deţineau diferite funcţii civile, sacerdotale, militare sau administrative, era şi basileus; termen care mai tîrziu va însemna „rege", dar care la ahei indica pe şeful unei comunităţi oarecare, relativ autonome8, sau pe reprezentanţii autorităţii civile în districtele provinciale. Regatul Pylos, de pildă, era împărţit în 16 asemenea unităţi administrative, controlate de un guvernator. Satele erau conduse de un sfat de bătrîni şi de primar, organe care ţineau evidenţa lucrărilor agricole, a prestaţiilor şi contribuţiilor obligatorii. Produsele solului erau controlate şi taxate. Evidenţa administrativă a statelor ahee era ţinută la zi în cele mai mici amănunte de un numeros aparat de scribi. La micenieni scrierea era rezervată exclusiv administraţiei: din cele peste o mie de tăbliţe găsite numai la Pylos, scrise în „Liniarul B“, nu există nici un alt fel de text decît de natură strict administrativă.
Pe scara cea mai de jos se găseau muncitorii zilieri (teţii), care n-aveau un domiciliu propriu, trăiau de azi pe mîine ducînd o viaţă mizerabilă, — şi sclavii. Sclavii aparţineau regelui, demnitarilor săi, sau unor simpli particulari bogaţi şi aveau propriu-zis un regim de argaţi. Se pare că numărul sclavilor era relativ redus. Mai numeroşi erau aşa-numiţii „sclavi ai zeilor" — ţăranii care lucrau pe domeniile păturii sacerdotale. Majoritatea sclavilor proveneau din acţiuni de piraterie. Din război proveneau numai sclavele şi copiii, întrucît bărbaţii prinşi în război erau toţi ucişi.
ARTA MICENIANĂ
Viaţa unui stat aheu în întreaga sa complexitate era controlată şi impulsionată din palatul regelui.
Spre deosebire de palatele cretane, cele miceniene erau mai mici, însă fortificate. Erau situate în poziţii protejate natural şi erau ordonat construite; nu în jurul unei curţi centrale, ca cele cretane, ci în jurul unei încăperi mari, dreptunghiulare, cu o vatră în centru, numită megaron. Nu lipseau curţile interioare. Palatul era reşedinţa regelui şi a casei regale. în afară de aceasta, mai cuprindea camere pentru oaspeţi, armurăria, arhivele (încăperea destinată cultului era megaron-ul), precum şi cămări de provizii şi atelierele meşteşugarilor. In afara zidurilor palatului se întindea oraşul şi, mai departe, zona agri-
8	Funcţia sa efectivă nu apare clar din documente.
522
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
colă. Zidul de apărare al palatului din Micene avea o circonferinţă de un kilometru. Cel al palatului din Tirint (precum şi al celui din Micene) avea o grosime de 6 m, cu galerii, cazemate şi drumuri de rondă. Toate aceste ziduri aveau turnuri de apărare tot la 12 m distanţă. Un bastion al palatului fortificat din Micene avea o înălţime de 14 m. Intrarea în acest palat-cetate era prin faimoasa „Poartă a Leilor4'9. Conducte subterane de teracotă aduceau apa de la un izvor din apropiere.
Oraşele erau legate între ele printr-un sistem de drumuri foarte avansat pentru acel timp: drumuri pietruite, cu poduri de piatră, cu parapete, iar pe margini cu canale de scurgerea apei. Sistemul hidraulic era foarte ingenios conceput. La Micene, Tirint sau Atena apa era adusă de la distanţă prin apeducte şi depozitată în bazine mari de piatră aflate în interiorul cetăţii. De aici apa era condusă, prin tuburi de teracotă în cartierele oraşului. Evacuarea apei se făcea prin canale subterane. Şi sub acest aspect (dacă nu şi în concepţia arhitectonică a palatelor) influenţa cretană este evidentă.
Puterea şi bogăţia regilor ahei sînt dovedite şi de grandioasele lor morminte. în cimitirul din apropierea „Porţii Leilor44 s-au descoperit aşa-numitele „morminte-cutie44, datînd din sec. XVI î.e.n. Dar tipul cel mai impunător de mormînt este mormîntul cu falsă cupolă (tholos). Dintre cele nouă asemenea morminte descoperite la Micene, cel mai monumental este aşa-numitul „tezaur al lui Atreu44. Un coridor larg de 6 m şi lung de 36 m duce — printr-o poartă de bronz de 5 m deschisă într-o faţadă înaltă de peste 11 m — într-o cameră circulară, marea sală în care se aduceau ofrandele şi in care se oficiau şi celelalte acte de cult funerar. (Mormîntul propriu-zis era separat, săpat în stîncă). Dimensiunile acestei încăperi — diametrul de 14,50 m, înălţimea de 13,20 m — acoperite cu o falsă cupolă fac să fie considerată „cea mai frumoasă sală cu boltă fără susţinere interioară pe care a edificat-o antichitatea înaintea Panteonului lui Hadrian44 (Leveque). Un alt monument similar, „Mormîntul Clitemnestrei44, din apropierea Porţii Leilor, era aproape totatît de impunător.
Construcţiile miceniene impresionează şi prin dimensiunile uriaşe ale blocurilor folosite şi fasonate, — adevărate construcţii ciclopice. într-adevăr, grecii epocilor următoare le socoteau opere ale unor giganţi10. Marile realizări ale arhitecturii miceniene au fost palatul-cetate şi mormîntul boltit.
Sculptura monumentală, la micenieni, e aproape total absentă. Micenie-nii se formaseră, artistic, la şcoala cretanilor, unde asemenea modele de sculptură lipseau. Singura excepţie este basorelieful de deasupra arhitravei „Porţii Leilor44; cele două leoaice avînd în mijloc o coloană par a imita modele hittite din Asia Mică (din sec. XII—XI î.e.n.). Impunător prin sobrietatea şi impresia de forţă pe care o creează, acest basorelief este cea mai veche sculptură monumentală greacă.
r în schimb, asemenea cretanilor, mieenienii au preferat sculptura miniaturală — în fildeş, teracotă, sau sculptura de geme. Sigiliile, în care influenţa cretană este evidentă, figurează scene de vînătoare, de război sau de viaţă coti-
9	Arhitrava „PorţiiLeilor", lespedea monolitică de deasupra porţii este lungă de 4,50 ni şi lată de 2,10 m, cîntărind 20 de tone.
10	Un singur exemplu este edif ieator: lespedea de arhitravă a porţii „Tezaurulu i lui Atreu “ are o lungime de 6 m; dar cea din spatele ei, dinspre interior deci, este lungă de 8 m, lată de 5 m, înaltă de 1,20 m şi cintăreşte peste 100 de tone !
RELIGIA
523
diană. Caracteristice sînt măştile de aur găsite în morminte, — un gen neîmtîlnit în Creta. Splendidele spade miceniene încrustate cu metale preţioase, după modele creta ne-, vor.fi mult timp produse în Grecia, fără să le mai regăsim şi în alte ţări. Ceramica produsă într-o cantitate imensă este însă lipsită de varietate, atît ca forme cît şi ca motive decorative. însă opere de artă de o valoare excepţională sînt obiectele de genul acelei cupe de aur cu doi porumbei — probabil tocmai cea amintită de Itomer in Iliado (XI, 616—618):
„Cupa cu linte de aur bătută era şi-avea patru Torli, fiecare de jur împrejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare6.
De asemenea, vasul de argint, originală formă de cupâ(rhyton), purtînd gravată o scenă de asediu, iar în jurul oraşului asediat, elemente de peisaj, soldaţi şi populaţia civilă. Este cea mai veche reprezentare cunoscută a unui. asediu (temă care va deveni frecventă mai tîrziu, la egipteni şi la asirieni), remarcabilă prin dinamismul dramatic al acţiunii. Dar culmea basoreliefului realizat de micenieni în metal preţios sînt cele două celebre ceşti de aur din Vaphio. Scena vinătorii taurului de pe prima şi cea cu taurii domesticiţi de pe a doua sînt compoziţii inspirate probabil de modele sau teme cretane, dar realizate cu o claritate şi un simţ al ord ine i care în arta cretană lipseau.
în tehnică, în teme şi motive meşterii micenieni au fost in genere debitori celor = creta ni — meşteri dintre care probabil că mulţi au lucrat şi în Pelo-ponez, după ce Creta a ajuns să fie dominată de ahei; încît cu greu se poate distinge cu certitudine paternitatea, cretană sau miceniană, a unui obiect artistic. Totuşi, artistul ahean nu este atît de spontan şi de inventiv ca cel cretan; are mai puţină vivacitate şi prospeţime, deşi execută perfect după formule date. în schimb în desen mişcarea narativă şi dramatică este mai viguroasă. Cu timpul, arta miceniană va evolua treptat spre abstractizare şi stilizare. în raport cu arta cretanilor, în operele miceniene — în care se manifestă predilecţia pentru acţiune, pentru teme familiare şi culori vii — se introduce un spirit nou: un spirit de ordine, de măsură, de claritate, un simţ al proporţiilor şi al echilibrului. Caractere pe care arta miceniană le va transmite artei greceşti de mai tîrziu.
RELIGIA
Linia de continuitate între lumea miceniană şi cea greacă a epocii clasice o constituie în principal religia.
Religia aheilor este o sinteză de elemente introduse indo-europene, şi elemente mediteraniene, locale. în categoria celor dintîi intră divinităţile uranice, celelalte au îndeosebi caractere chtonice11. Originar, zeii aheilor erau divinităţi solare, luminoase, spre deosebire de întunecatele divinităţi chtonice
11	Tradiţiile religioase miceniene au fuzionat cu cele cretane, absorbind divinităţile acesteia şi asinii}îndu-ie atributele cu cele ale zeilor micenieni. Cele 12 divinităţi ale grecilor din epoca clasică au fost mai întii adorate de micenieni — cei 7 zei (Zeus, Poseidon, Her-mes, Apolîo, Ares, Hefaistos, Dionysos) şi cele 5 zeiţe (Hera, Artemis, Afrodita, Athena şi De meter).
524
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
ale lumii mediteraniene. Zeii aveau un nume, o personalitate, în jurul lor s-au creat mituri. Marele zeu al indo-europenilor ahei era Zeus, zeul cerului, al luminii şi al fulgerului, stăpînul oamenilor şi al celorlalţi zei. Divinităţile aheilor se regăsesc în Creta, dar cu atribute diferite, pe care cu timpul le-au asimilat. Hermes, al cărui nume derivă dintr-un cuvînt cretan, era la aceştia domnul fiarelor mari şi călăuza sufletelor spre viaţa fericită de dincolo; la ahei este mesagerul zeilor şi protectorul turmelor. Poseidon, zeul apelor şi al mării, ocupa la Pylos (şi, după tradiţie, în tot Peloponezul) primul loc între divinităţi. Din tabletele miceniene aflate la Cnossos rezultă şi numele lui Ares. Divinităţile feminine miceniene au în mai mare măsură caractere cretane: toate aceste divinităţi sînt anterioare venirii aheilor. Hera era regina sălbăticiunilor, dar şi protectoarea căsniciei. Figura Athenei (al cărei nume se pare că este cretan) era adorată în Creta în sec. XV î.e.n. şi asociată cu şarpele şi cu arborele sacru; lamicenieni ea devine fecioara războinică şi protectoarea palatului regal. Demeter, adorată la Pylos în sec. XIII î.e.n., era zeiţa Pă-mîntului-Mamă; fiica sa Persefona (alt nume de origine probabil cretană) era zeiţa Infernului. La Pylos era cunoscut şi Dionysos12.
Caracteristic religiei miceniene, aşadar, era faptul că toţi zeii — cumu-lînd însuşiri şi atribuţii adeseori contradictorii — aveau în parte o natură proprie divinităţilor cretane. Spre deosebire însă de panteonul cretan cel mice-nian— în care predomină importanţa zeilor, iar nu a divinităţilor feminine, — apare organizat într-o ierarhie după modelul societăţii umane. Proprie religiei miceniene este şi lipsa unei elaborări sacerdotale a vreunei dogme sau a vreunui ceremonial, precum şi independenţa religiei faţă de o anumită clasă conducătoare, sacerdotală sau laică. Lipsea de asemenea ideea unei pedepse — pe lumea aceasta sau pe lumea cealaltă — pentru o faptă rea, pentru un păcat săvîrşit. De asemenea, micenienii aduceau ca ofrandă zeilor lor locali tot ce aveau mai bun, — dar nu plăteau, nu se simţeau obligaţi să plătească vreun obol de care să „beneficieze zeii“ sau, concret, preoţii.
Cultul zeilor era la ahei aproape identic cu cel al cretanilor. Nu existau temple13. Fiecare casă îşi avea un loc, un colţ rezervat actelor de cult. în palate exista un altar în curte. Idolii micenieni, din teracotă, reprezentau — ca în Creta — divinităţi aproape totdeauna feminine. Preoţii aduceau sacrificii sîngeroase şi ofrande — grîu, vin, miere, precum şi piei de oaie, pentru veşmintele liturgice ale sacerdoţilor. Este foarte posibil ca aheii să fi adus — în cazuri excepţionale — şi sacrificii umane, despre care dealtfel vorbeşte şi Homer; sacrificii care în multe tragedii greceşti constituie momentul dramatic principal — dar pe care grecii din epoca clasică le dezaprobau. Este de asemenea foarte probabil ca aheii să fi preluat de la cretani şi cultul misteriilor, pe care tocmai ei să-l fi transmis apoi Greciei clasice.
Un aspect deosebit de interesant al credinţelor religioase miceniene — şi care a căpătat aici un relief mai mare decît în Creta — se referă la cultul rezervat morţilor. între aceştia, o situaţie specială de favoare o deţineau strămoşii familiei regale, al căror cult era obligatoriu pentru întreaga colectivitate. în această ambianţă aristocratică a palatului s-a născut (încă la cretani) fenomenul de divinizare a acestor strămoşi regali, înzestraţi — se credea
12	Tăbliţele miceniene menţionează şi alte nume de zei, cu atribute imprecizatc (Enia-lios, Pipituna, Ilitia, Manasa, Diwia, Iphimedia, Dopota, etc.).
13	Se pare că templul a fost o creaţie a dorienilor — întrucîtva urrnînd modelul mega-ron-ului micenian.
INVAZIA DORIENILOR. „EPOCA OBSCURĂ”. APARIŢIA „POLIS“-ULUI
525
cu puteri supranaturale. (De la cuvîntul cretan lieros — denumire dată marilor nobili — derivă cuvîntul „erou“). In jurul acestor semi-zei — a eroilor — s-a dezvoltat o întreagă mitologie. Fenomenul acesta este pur micenian, şi în epocile următoare va cunoaşte o carieră strălucită. Dealtfel, trăsăturile de bază ale religiei Greciei clasice sînt deja definite în această perioadă miceniană.
In ambianţa aristocratică a palatelor s-a născut şi epopeea. în timpul serbărilor fastuoase aezii îşi cîntau compoziţiile, care aveau ca temă fie acţiuni războinice, fie aventurile pe mare ale navigatorilor. Probabil că existau asemenea compoziţii, de dimensiuni mai scurte, încă din secolul al XV-lea î.e.n.14. Din îndepărtata epocă miceniană provin desigur şi amintirile despre argonauţi sau despre războiul contra Tebei, amintiri care se vor întîlni în ciclurile epice de mai tîrziu. Din aceste compoziţii epice nu a rămas nimic scris — căci, cum am spus, scrierea era rezervată, la această dată, exclusiv administraţiei, — dar existenţa lor este confirmată în tăbliţele epocii. Transmise timp de secole pe cale orală, ele au alimentat în mare măsură materia epopeilor homerice.
într-adevăr, poemele homerice, deşi compuse — în forma lor actuală — în sec. VIII î.e.n. (poate chiar spre sfîrşitul sec. IX î.e.n.), relatează evenimente din epoca miceniană. Cunoştinţele noastre privind cele mai diferite şi în mod amănunţit aspecte de viaţă miceniană se bazează în principal pe indicaţiile furnizate de epopeile homerice. Descrierea armurii lui Hector, de pildă, sau a palatului lui Priam sînt confirmate de rezultatele arheologice; iar numele lui Ahile a fost găsit şi la Pylos şi la Cnossos. După descifrarea (în 1952) a scrierii liniare B, informaţiile căpătate au adus numeroase şi fundamentale rectificări, precizări şi completări datelor cuprinse în operele lui ITomer. Date care, totuşi, reconstituie în esenţă imaginea cea mai vie a civilizaţiei şi culturii miceniene.
INVAZIA DORIENILOR. „EPOCA OBSCURĂ*.
APARIŢIA „POLIS^ULUI
în secolul al XlII-lea î.e.n. lumea Orientului mediteranian a fost răscolită de atacurile şi invaziile „Popoarelor Mării“, atacuri în urma cărora Imperiul hittit s-a prăbuşit, iar faraonii egipteni cu mare greutate au reuşit să le respingă (1187 î.e.n.). Misterioasele „Popoare ale Mării“ erau de fapt un conglomerat de triburi de coastă asiatice şi din estul Mediteranei, de piraţi şi mercenari, precum şi de triburi de invadatori nordici.
Este perioada cînd, în acest context, şi civilizaţia miceniană va apune, în principal datorită invaziei dorienilor. Aceştia coboară în Grecia din regiunea sud-dunăreană, începînd din jurul anului 2000 î.e.n. Oraşele miceniene se fortifică sau îşi întăresc fortificaţiile existente. Pentru a bara drumul invadatorilor construiesc un zid gigantic peste istmul Corintului. Oraşele din Pelo-ponez nu rezistă; în cursul secolului al Xll-lea toate cetăţile (cu excepţia Micenei — pînă către 1100 î.e.n.) sînt cucerite şi distruse. Invaziile au continuat pînă în sec. XI î.e.n. Singură fortăreaţa din Atena, de pe Acropole
14	Nu lipseşte nici aici influenţa cretană, —care s-a putut detecta chiar şi în metrică.
526
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
a rezistat — ceea ce îi va conferi un caracter sacru în ochii atenienilor, care pe locul fortăreţei vor construi temple. Din Peloponez dorienii au ajuns şi pe coasta Asiei Mici, prin Creta (pe care de asemenea au supus-o) sau direct.
Consecinţa invaziei doriene a fost catastrofală. Populaţia aheilor şi eoli-enilor a fost supusă sau silită să migreze spre Asia Mică. Comunităţile greceşti au rămas izolate, palatele şi cetăţile au fost distruse, organizarea economică şi administrativă miceniană a dispărut, scrierea de asemenea. Totuşi, cîteva elemente de civilizaţie miceniană — megaron-ul în planul unei construcţii, producţia ceramică dezvoltînd stilul aşa-numit „geometric44* şi în special cultul şi alte elemente ale vieţii religioase — au supravieţuit.
Aportul dorienilor în domeniul civilizaţiei a fost aproape nul. Popor de războinici, s-au distins de ceilalţi greci prin curaj, duritate, disciplină, sobrietate şi orgoliu. Aceste însuşiri vor fi cultivate mai ales la Sparta — mult timp forţa militară principală a Greciei. Infanteria va rămîne în istoria Greciei o armă esenţialmente doriană.
Societatea doriană era bazată pe principii egalitare. Pămînturile erau împărţite în loturi egale între membrii cetăţii, ca mai tîrziu Ia Sparta. Cu populaţiile supuse dorienii se purtau foarte aspru, ceea ce a dus la instaurarea masivă a sclaviei. Din timpul ocupaţiei doriene datează şi obiceiul atleţilor de a se exercita şi de a concura* goi. De asemenea, pederastia, practicată eu un scop „educativ44 şi militar: în luptă, cei doi „prieteni44 erau tot timpul alături, apărîndu-se reciproc — ca mai tîrziu spartanii, sau soldaţii celebrului „batalion sacru44 teban15. în religie, dorienii au impus definitiv şi masiv preponderenţa zeilor asupra divinităţilor feminine. Ei au răspîndit în Grecia şi vechiul obicei al incinerării.
Perioada cuprinsă între secolele XII—AŢII î.e.n. este numită de istorici „Epoca obscură44. în raport cu perioada anterioară, apare într-adevăr ca o epocă de regres, de ruină şi dezordine, ca o epocă înapoiată din punct de vedere al civilizaţiei şi culturii.
Termenul „obscur44 este potrivit şi în sensul că, după dispariţia scrierii miceniene „Liniarul B44, nu mai aveam nici im izvor de informaţie directă asupra evenimentelor şi stărilor de lucruri de atunci16. Totuşi, faptul important este că „Epoca obscură44 n-a fost lipsită de o viaţă culturală, chiar dacă nu intensă. (Şi ca o dovadă rămîne ceramica fină cu desene geometrice; precum şi cele două poeme homerice, elaborate spre sfîrşitul acestei perioade). Tot atît de important de reţinut este şi faptul că „Epoca obscură44 n-a însemnat o stagnare totală a vieţii socio-politice şi economice; dimpotrivă, a fost o perioadă de fermentaţie, de elaborare lentă a unor forme noi. Procesul evoluţiei şi în aceste sectoare se va cristaliza în epoca următoare, în âşa-numita perioadă „arhaică44; perioadă care începe aproximativ către anul 750 î.e.n. şi continuă pînă în jurul anului 500 î.e.n. — data convenţională de la care se consideră căfîncepe perioada clasică a civilizaţiei greceşti.
Cu privire la organizarea socială şi politică a Greciei în această „Epocă obscură44, tot ceea ce se poate afirma (vd. Finley) este că nu exista un „stat44 constituit; că regele, care era în primul rînd; supremul şef militar, supremul sacerdot, legiuitor şi judecător17, deţinea suveranitatea exclusiv pe baza puterii
15	în timp ce la creta ni pederastia era o practică iniţiatică.
16	în afara poemelor homerice ; dar care, după cum am văzut, ilustrează in special epoca precedentă.
V Cazurile de crimă însă rămîneau de competenţa vendetei clanului.
INVAZIA DORIENILOR. „EPOCA OBSCUR“. APARIŢIA „POLIS“-ULUI
527
sale efective, sau a bogăţiei, a marilor sale proprietăţi cu care îl dota comuni" tatea; că în afara păturii aristocraţiei militare — marii proprietari care acaparaseră pămînturile cele mai bune şi pe care Hesiod îi denunţa ca abuzivi, avizi şi rapaci, — restul populaţiei avea un sistem de organizare insuficient
cunoscut de noi; că sclavii nu aveau un regim mai rău decît al ţăranilor care lucrau pe pămînturile regelui sau ale nobililor clanului; că anumiţi meşteşugari (făurarii şi dulgherii, în special) în rîndul cărora erau socotiţi şi ghicitorii, aezii, solii şi medicii, aveau o situaţie mai favorizată şi se bucurau de oarecare consideraţie; că întreg comerţul era în mîna fie a căpeteniilor triburilor, fie a negustorilor străini, în special fenicieni18.
încă de la începutul „Epocii obscure44 mişcarea de colonizare a coastei vestice a Asiei Mici se intensifică. Flota ateniană devine tot mai puternică. Încît, către anul 800 î.e.n. această coastă asiatică este grecească. Se reia şi se dezvoltă progresiv comerţul maritim de-a lungul Mării Egee, proces îii care rolul fenicienilor a fost — încă din sec. IX î.e.n. — hotărîtor. Contactele strînse cu Orientul Apropiat nu puteau să nu determine influenţe în diverse domenii. în religie, de pildă, se introduc divinităţi orientale: din Licia provin şi Apollo, şi Artemis, şi Afrodita. In jurul anului 1000 î.e.n. numărul zeilor ajunge să se reducă, şi „raţionalismul crescînd caută să pună ordine'într-un panteon confuz44 (Leveque). Către sfîrşitul acestei epoci, în sec. VIII î.e.n. apare o nouă scriere (fonetică, nu silabică, precum era scrierea miceniană, dispărută în urmă cu patru secole), — o scriere alfabetică avînd 24 de semne scrise, derivată din cea feniciană şi perfecţionată prin adăugarea unor semne şi pentru vocale. Acest alfabet grec va sta la baza aproape a tuturor alfabetelor europene de mai tîrziu.
Dar fenomenul cel mai important apărut în „Epoca obscură44 — şi de consecinţe decisive pe toate planurile vieţii greceşti de mai tîrziu. — este naşterea oraşului, a ceea ce va deveni mai tîrziu, oraşul-stat, — polis, — cu structura sa politico-socială specifică. Deocamdată, oraşele erau simple concentrări (relieful Greciei obliga la dezvoltarea izolată a acestor puncte, cu prea puţină cîmpie în jur), uneori sate, alteori uniuni de sate. Aceste comunităţi erau compuse din grupuri independente de dorieni sau de emigranţi greci în Asia Mică. La început oraşele erau aşezări cu caracter predominant militar: iniţial, cuvîntul polis însemna „fortăreaţă44 — care, dacă era situată pe o
Legăturile comerciale intense ale fenicienilor sînt atestate nu numai cu Creta, ci şi cu Grecia (cu Sparta, cu Atena) încă din sec. IX î.e.n.
528
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
înălţime, se numea akropolis („oraşul de sus44) — reşedinţa căpeteniei unui grup de războinici. — Ceea ce dădea o anumită coeziune acestor formaţii sociale erau interesele economice comune (oraşele vor deveni locul de tîrguri şi centre de grupări meşteşugăreşti), sentimentul unei origini tribale comune, precum şi practica aceluiaşi cult religios.
Punct local de apărare militară, reşedinţă a căpeteniei comunităţii (basi-leus), tîrg de schimburi de care ţinea şi zona agricolă învecinată, loc firesc de adunări (dar nu pentru a delibera, ci numai pentru a lua cunoştinţă dehotă-rîrile luate de stăpînul basileus) şi totodată centru religios — acesta era oraşul epocii homerice, forma embrionară a polis-ului, care îşi va căpăta configuraţia definitivă şi sensul adevărat la începutul perioadei următoare.
POEMELE HOMERICE. HESIOD
Importanţa şi semnificaţia pe care o au poemele homerice pentru istoria universală a culturii şi în speţă pentru cea greacă sînt considerabile.
Calităţile esenţiale ale artei greceşti sînt prefigurate aici. De-a lungul secolelor care au urmat ele au rămas baza învăţămîntului, a creaţiei artistice, a formaţiei culturale şi a educaţiei morale a grecilor. Recitatori şi totodată comentatori profesionişti ai acestor poeme colindau oraşele greceşti. Pentru greci liomer reprezenta suma ştiinţei şi a înţelepciunii, iar textele sale aveau o autoritate absolută în toate domeniile. Asupra tragediei şi a sculpturii, a poeziei şi a picturii au avut o influenţă imensă, furnizîndu-le nenumărate subiecte, teme şi motive. Eschil îşi numea operele „firimituri de la masa lui Homer44. De o importanţă socială enormă este şi faptul că Homer a dat grecilor din toate locurile unde se aflau conştiinţa unităţii lor de neam şi de cultură.
Creaţia şi difuzarea prin recitare a poemelor epice a continuat de-a lungul „Epocii obscure44. Erau recitate sau cîntate de aezi, care erau numiţi rapsozi: cuvîntul însemna „cusători44, pentru că ei „cuseau44 la un loc, adunîndu-le în compoziţii ample, diferite istorii, episoade răzleţe, iniţial independente, (între anii 800-550 î.e.n. aezii ionieni şi cei din insule au mai compus 6 ample poeme pe aceeaşi temă a războiului Troiei — care însă s-au pierdut).
în ţinuturile Ioniei, de pe coasta Asiei Mici, unul din aceşti rapsozi — cunoscut sub numele de Homer, şi de existenţa căruia grecii antici nu se în-doiau — servindu-se probabil de poemele de dimensiuni mai scurte din ciclul troian cîntate de aezi anteriori lui, a compus cele două mari poeme epice. Primul, narează o materie epică legată de războiul Troiei (cetate numită de greci Ilion — de unde titlul Iliada); al doilea — aventurile eroului din războiul troian Ulisse-Odiseu19. Prestigiul şi popularitatea poemelor au fost, pmă azi, neîntrerupte. între anii 550-300 î.e.n. (cf. Berard) negustorii şi oamenii de cultură atenieni au multiplicat copiile poemelor şi le-au răspîndit în întreg bazinul mediteranian. La concursurile Panatenee rapsozii trebuiau să recite cele două poeme în întregime. La Atena poemele homerice deveniseră
19	Probabil că Iliada a fost compusă la sfîrşitul sec. IX î.e.n., iar Odiseea, pe la mijlocul sec. VIII î.e.n. — Nu ne poate reţine, în acest cadru, aşa-numita „problemă homerică", deschisă în sec. XVIII, şiaducînd în discuţie dacă Homer a existat într-a de văr, dacă poemele sînt opera unui singur poet, etc.
POEMELE HOMERICE. HESIOD
529
Un aed. Desen după un vas grecesc din sec. V î.e.n.
manuale şcolare şi in întreaga Elada treceau drept enciclopedia tuturor ştiinţelor. In epoca elenistică trei critici alexandrini (din sec, 111 î.e.n.) au stabilit fiecare cîte o ediţie ştiinţifică, eomparînd numeroasele manuscrise care circulau şi epurînd ceea ce li se părea superfluu sau neautentic. Ei au fost primii care au împărţit fiecare poem în 24 de ciuturi. între sec. II î.e.n. şi sec. I e.n. învăţaţii din Pergam au reintrodus versurile neatestate — şi sub această formă au fost cunoscute poemele homerice de romani20.
Iliada — amplu, viu şi detaliat cadru de civilizaţie miceniană — na-rează un episod petrecut în cei de-al zecelea an al războiului aheilor contra Troici. Jignit de comandantul suprem Agamemnon, basileul Ahile (eroul principal al poemului) se retrage din luptă, fapt care cauzează pierderi grele aheilor; dar moartea în luptă a bunului său prieten Paţrocie îl determină să se reîntoarcă pe cîmpul de bătălie — şi vitejia eroului va aduce victoria aheilor. Poemul elogiază deci ceea ce pentru grecii epocii constituiau virtuţile supreme: curajul, forţa, onoarea şi gloria, simţul demnităţii umane, sentimentul prieteniei şi spiritul de sacrificiu.
Epopeea este construită pe un motiv central — al mlniei lui Ahile.
„Chită, zeiţă, mînia ce-ap rime pe Ahil Peleianul,
Patima crudă ce~aheilor mii de amaruri aduse"'.
în funcţie de acest fapt moral — care este deci ideea dominantă a operei — şi de evoluţia iui se desfăşoară şi se organizează întreaga acţiune a Iliadei.
20	în perioada romană (sec. Ii—V e.n.) studiile homerice au fost în declin. Reînvie intre secolele IX—XLI, la Constant inopol, unde recapătă primul loc în educaţia tinerilor, devenind un model literar pentru scriitori şiun cod monden pentru curteni. în sec. XIV, prin relaţiile comerciale intense cu Orientul au fost aduse în Italia manuscrise greceşti şi profesori greci. Studiile homerice au devenit pentru umanişti o modă. Poemele au fost tipărite pentru prima oară la Florenţa în 1488. Cele mai vechi manuscrise existente datează din sec. X; dar în 1860 s-au descoperit în Egipt manuscrise pe papirus ale poemelor homerice (scurte fragmente) de la sftrşitul-sec, IV î.e.n, (ef. V. Berard).
34 — Istoria culturii şi civilizaţiei
530
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
Epopeea nu este o simplă povestire a unor exterioare fapte războinice; atenţia este în întregime concentrată asupra figurilor umane. „Ceea ce formează esenţa poemului nu este un fapt exterior ca războiul, ci tragicul concept că o ceartă între doi oameni poate aduce multora moartea şi dezonoarea4' (Kitto). Homer accentuează idee a responsabilităţii umane, a justiţiei, a autocontrolului, a stăpînirii de sine. Eroismul este conceput de eroii homerici nu numai ca o datorie faţă de alţii, ci şi faţă de ei înşişi, spre a se realiza în sensul moral cel mai înalt. în acelaşi timp, într-un poem eminamente războinic luptătorii cei mai aprigi dau dovadă de o profundă umanitate, fapte care dau rezonanţe mai adînci poemului. Astfel, Abile — în prezenţa lui Priam care îi sărută mîna cerîndu-i trupul fiului său Hector ucis de eroul aheu — este neaşteptat de sensibil:
„Teme-te, Ahiîe, de zei şi de mine te-ndură, amintindn-ti Că ai şi tu tată bătrîn. Ba eu sînt mai vrednic de milă,
M-am biruit, şi făcut-am ce n-a făcut nimeni pe lume:
Mîna ce crud îmi ucise feciorul am dus-o la gură,
Zise, şi-un dor de părinte şi-o jale-i stîrni lui Ahile:
El pe moşneag apucîndu-l de mînă domol îl împinse Şi se porniră pe plîns amîndoi..."
(XXVI, v. 495—501; Irad. de G. Murau)
Perspectiva acestor idealuri morale în care Homer îşi plasează eroii creează o puternică impresie generală de grandoare. Aristotel aprecia la Homer şi capacitatea sa cu totul deosebită de a comunica imediat cititorului sau auditorului senzaţia puternică de viaţă, atît prin individualitatea puternic reliefată a personajelor, cît şi prin forţa descriptivă a scenelor de mase, — adeseori potenţată prin procedeul comparaţiei:
„To tmai fugeau ei pe cîmp întocmai cum fuge-o cireadă Care se-mprăştie toată cînd noaptea se furişă leul;
Dar cîte o vită rămasă-napoi îşi găseşte pierirea;
Fiara-i sfîşie grumazul cu zdravenii colţi şi pe urmă Sîngele-i soarbe şi-nfulecă tiate ale ei măruntaie;
Tocmai aşa-i urmărea pe troieni şi Atrid Agamemnon“.
(trad. C, Murau)
Odiseea continuă într-un fel acţiunea Iliadei: după căderea Troiei eroul aheu Ulisse-Odiseu, rege în Ithaca, datorită şireteniei căruia (introducerea imensului cal de lemn în oraş) cetatea a căzut, rătăceşte pe mări timp de zece ani. După nenumărate peripeţii — episoade care dau poemului o seducătoare varietate — izbuteşte să ajungă acasă unde, cu ajutorul fiului Telemac, ii ucide pe peţitorii soţiei sale Penelopa. — Ceea ce dă unitate materiei atît de diverse a Odiseei este ideea sa centrală: încrederea în justiţia finală, obţinută graţie unei îndelungate tenacităţi a eroului.
într-un anumit sens, Odiseea este şi o istorie poetică a experienţei maritime a grecilor de la sfîrşitul perioadei miceniene. Prin intermediul marinarilor fenicieni (cf. Berard) navigatorii ahei au cunoscut multe povestiri maritime egiptene şi semitice, precum şi ghiduri de navigaţie care au introdus în naraţiunea aventurilor lui Ulisse indicaţii de rute, termeni de navigaţie şi limbajul marinarilor. Asemenea Iliadei, şi această epopee este construită pe motivul unei situaţii morale: dorul de casă al pribeagului urgisite Dar structura, cadrul,
POEMELE HOMERICE. HESIOD
531
natura personajelor, a conflictelor, acţiunii, — totul o deosebeşte de Iliada. Idealul moral pe care îl propune Odiseea este inventivitatea, iscusinţa, viclenia. Inferioară Iliadei sub raportul dramatismului şi al grandorii epice (cu excepţia descrierii furtunii din cîntul V şi a masacrului peţitorilor Penelopei din cîntul XXII)21, Odiseea este superioară prin subtilitatea observaţiei psihologice, prin farmecul şi pitorescul decorului, prin lirismul viziunii fantastice şi al elementelor miraculoase.Ceea ce aduce mai ales nou epopeea este fineţea povestirii, exactitatea notaţiei detaliilor de viaţă cotidiană, poezia simplă a vieţii familiale. Astfel de detalii de un realism aproape vulgar apar de ex. în descrierea gospodăriei porcarului Eumeu:
„Ciz gard de spini, cu steiuri mari de piatră El staulu-şi făcu, bătu în juru-i Pari mulţi şi deşi, tăiaţi frumos din miezul Stejarului, şi-nchipui coteţe Douăsprezece-n staul lîng-olaltă,
Culcuşuri pentru porci, şi-n tot coteţul S-adăposteau cite cincizeci de scroafe Cu godăcei /.../ Pe Ungă turmă Vegheau mereu ca nişte fiare patru Zăvozi care-i crescuse Eumeu, porcarul Mai mare-ntre păstori. Acuma dînsul Se încălţa croind frumoasă piele De bou. Ceilalţi ai lui trei oameni Plecaseră care-ncotro cu turma".
(trad. G# Murnu)
Prima personalitate literară cu o fizionomie spirituală bine definită care apare clar din opera sa, a fost poetul Hesiod (sec. VIII î.e.n.).
Era un agricultor, un om obişnuit cu viaţa aspră a ţăranului, înzestrat cu o viziune realistă asupra vieţii şi oamenilor, pătruns de o profundă stimă faţă de muncă22, un om care vede limpede realităţile vremii lui şi care este convins de triumful final al cinstei şi dreptăţii. Dintre cele două opere ale sale care ni s-au păstrat, prima, Teogonia, adună tradiţiile referitoare la naşterea zeilor şi la originea lumii. Opera este fundamentală pentru cunoaşterea mitologiei greceşti, Hesiod încercînd aici pentru prima dată o sistematizare şi o ierarhizare a divinităţilor.
Un interes literar şi documentar deosebit asupra vieţii timpului îl prezintă poemul Munci şi zile. Ideea de justiţie şi ideea de muncă sînt axele tematice ale poemului. O importantă literară directă şi precumpănitoare au primele două părţi; a treia este un fel de calendar agricol, iar a patra cuprinde diferite sfaturi şi maxime. Pornind de la un fapt concret din viaţa sa (mituind un judecător, fratele său l-a deposedat de avere), Hesiod ajunge la concluzii pesimiste privind caracterul şi faptele infame ale contemporanilor săi. Ideea dominantă a operei este că bunul cîştigat pe nedrept nu aduce folos. Curios e faptul că protestul poetului nu este numai social, ci Hesiod exprimă şi rezerve
21	în schimb grandoarea momentelor sau tablourilor plasate in planul imaginarului (descrierea palatului lui Alcinous, de pildă) este seducătoare.
22	Dealtminteri, la această dată — dar şi înainte, de-a lungul întregii epoci miceniene —-munca fizică nu era încă dispreţuită, cum va fi în epoca clasică,
532
CULTURA ŞT. CIVILIZAŢIA GREACA
de natură religioasă: zeii sînt tiranici, arbitrari, nedrepţi şi îi împing pe oameni la războaie. — în locul tipurilor umane homerice — a luptătorului, a navigatorului — Hesiod creează un tip literar nou: ai ţăranului. în descrierea vieţii grele de muncă, de nedreptăţi îndurate şi de sărăcie a acestuia poetul introduce şi mituri şi fabule — cele dinţii fabule din literatura greacă.
Nici partea a doua — care cuprinde sfaturi privind practica agriculturii — nu are un caracter arid, pur didactic. Scurte tablouri idilice dau operei varietate şi prospeţime:
Cînd înfloreşte ciulinul şi cînd, aşezai pe un arbor,
Greierul linilor îşi cintă sonorul sau cîniec Neîncetat de sub aripi, în vremea de trudă a verii.
Vinul atunci e mai bun .... Atuncea să ai la- ndemînă Umbra cea deasă şi vinul vestii din cîmpia Mălina,
Turta cu miere şi lapte de-aplecătoare căpriţe,
Carne dejuncă hrănită cu muguri, ce n-a fătat încă,
Şi-apoi de ied ce-i născut mai întîi. După-aceia, cînd foamea Ţi-ai săturai-o9 întins la umbră bei vinul cel negru,
Faţa-ntorcîndu-ii spre boarea plăcută a ■zefirului molcom Şi spre izvorul ce curge de-apururi c-o limpede apă..T
(trad. Şt. Bezdechi)
In cele trei mari opere literare ale „Epocii obscure" — Iliada, Odiseea, Munci şi zile — este reflectată viaţa timpului sub cele trei aspecte ale sale fundamentale: războiul, navigaţia, agricultura. După poemele homerice.şi după Hesiod, în secolul următor (al VH-lea î.e.n.) au mai fost compuse şi alte poeme epice, desigur, de importanţă mai mică, din moment ce nici nu s-au păstrat prin transcrieri. Dealtfel, începînd de pe la mijlocul acestui secol al VXÎ-lea publicul manifestă un interes mai mare pentru poezia lirică.
Momentul acesta de abandonare a viziunii epice în producţiile literare este simptomatic: începe acum, în jurul anului 750 î.e.n., o perioadă nouă de civilizaţie, fondată pe alte coordonate, care vor lărgi mult şi orizonturile culturale, — perioada arhaică a istoriei greceşti.
EPOCA ARHAICĂ. COLONIZĂRILE
„Epoca obscură*'5 s-a încheiat cu cîştiguri importante, care — de-a lungul perioadei următoare, a „Epocii arhaice55 — vor fi cultivate în condiţii mai favorabile şi vor fructifica atingind apogeul în epoca clasică.
Astfel — s-au construit şi au început să se organizeze oraşele. Sub impulsul activităţii negustorilor fenicienia fostreactivat-comerţul.Ja_b^ijauL.MărIÎ' Egee. Religia greacă a luat formele clasice definitive. Tradiţiile orale, istorice sau mitologice, au început să fie consemnate prin noul sistem de scriere creat acum. A început să se afirme o artă stilizată, „geometrică45. S-a născut o mare literatură — cu Homer^ poezia epică, genul epopeii, iar cu Hesîdd7 poetizarea mitiiîiror, genul didactic.poezia descriptivă, inserţiunile lirice — într-un cuvînt: poezia cu caracter „contemporan55 şi „personal55, care va cunoaşte o înflorire în viitorul apropiat.
EPOCA . arhaica, colonizările
333
în perioada care urmează, viaţa economică începe să ia. avînt odată cu dezvoltarea marelui comerţ în Me clîter aha; şi,ca urmare, a grandioasei opere de colonizare. Comerţul maritim de mare anvergură a devenit posibil numai cînd în locul schimbului — în natură sau luînd ca unitate de schimb capetele de vite — a apărut moneda23. Economia monetară a însemnat o adevărată revoluţie. ăîîTmimai economică, ci şi socială. Pentru că, uşurînd şi accelerînd schimburile s-a ajuns la constituirea unor mari averi rezultate din practica comerţului; ceea ce a creat,prin efectele diferenţierii mari de avere, grave probleme sociale.
Criza socială s-a declanşat încă in sec. VII î.e.n. Micii proprietari erau siliţi să se împrumute cu dobinzi mari de la nobili —, „graşii44, „îmbuibaţii4', cum erau numiţi în popor. Iar cînd nu-şi puteau plăti datoria, fie că erau vînduţi ca sclavi, eventual împreună cu toată familia (măsură abolită de Solon la Atena abia în 594 î.e.n.), fie că trebuiau să îşi lucreze in dijmă propriul lor pămînt — devenit acum proprietatea creditorului; în care caz, datornicului nu îi rămînea decît doar a şasea parte din produse. Urmarea a fost că pămîntiirile, bogăţiile — deci si puterea — s-au concentrat în mîinile aristocraţilor. Bogăţia acestora sporea continuu şi prin practica comerţului, sau prin exploatarea unor ateliere meşteşugăreşti. Masa populaţiei, în acest fel deposedate, cerea -— şi va cere, zadarnic, timp de secole^ ^"stingerea., datoriilor-şi o redistribuire a pămînturiîor. Practic, acestei mase sărăcite nu îi mai rămînea decît sau să migreze la oraşe (unde însă, din cauza numărului creseînd de
sclavi, nu găsea deluerii); sau să .se_iB.r.ole2iejaia.nierceiiaii, îmEgipt sau intr-o
ţară din Asia Mică; sau să emigreze în grupuri mai mici sau mai mari în punctele cele mai îndepărtate piua unde puteau să ajungă, fie pe mare, fie (mai greu) pejlcat:....
în felul acesta începe, încă ceva înainte de 800	„uriaşa mişcare de
colonjzare — care a lărgit imens orizonturile lumii grecilor. Aria de colonizare s-a extins din sudul Italiei, Galliei, Iberiei, pînă în Egipt şi nordul Africii, precum şi de-ă lungul coastei occidentale a Asiei Mici pînă în zona caucaziană, ajungîncl pînă la gurile Donului sau in ţinuturile din nordul Mării -Negre. Deplasări de grupuri mai mici avuseseră loc încă din îndepărtata epocă miceni-ană (în sudul Italiei, de pilda, în regiunea Taranto, asemenea infiltrări sînt atestate încă din sec. XIV î.e.n.). Dar fenomenul colonizării, în înţelesul adevărat şi complex al euvîntului, începe din jurul anului 800 î.e.n. şi va dura pînă prin anul 550 sau chiar 500 î.e.n. Scopul acţiunii de colonizare era,
23	în Orientul Apropiat a apărut — la asîrieni, la hittiţi, ş.a. — încă din mileniul ai LUlea î.e.n. o prefigurare a monedei, sub forma de lingouri ştampilate, din metale diverse. Invenţia monedei propriu-zise'— da tind din jurul anului 680 î.e.n. — este atribuită de unii unui rege lidian; după alţi autori moneda ar fi apărut simultan în mai multe oraşe-state greceşti (Argos, Egina, Păros, Milet, Efes, ş.a.) — şi această ipoteză este mai plauzibilă — în acelaşi sec. VII î.e.n. La Atena, constituţia monetară a fost introdusă de Solon către anul 600 î.e.n. fn secolul următor, regele lidian Gresus a bătut monede de argint şi de aur pur. Flecare oraş bătea monedă — în argint pur — eu stema cetăţii, mai intîi gravată, apoi în relief. (Se cunosc aproape 1400 de oraşe greceşti care bateau monedă proprie). Fiecare oraş-stat îşi. stabilea independent piesa-etalon, cu multiplii şi submultiplii ei, precum şi echivalenţele cu alte sisteme monetare locale. Motivele de pe aversul şi reversul monedelor greceşti sînt de o infinită varietate (şi de o execuţie artistică remarcabilă — in fruntea tuturor stînd monedele bătute la Siraeuza)-—personaje, divinităţi, opere de artă, construcţii, etc.; incit, aproape întreaga istorie şi mitologie greacă este reprezentată în imaginile de pe monedele bătute în lumea grecească.
534
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
în principal, găsirea de noi resurse agricole; dar odată cu ţăranii pauperizaţi îşi căutau condiţii mai bune de viaţă si meşteşugarii.
în unele cazuri colonizarea lua forma unei acţiuni spontane, aventuriere, piratereşti: un grup format mai ales din tineri dezmoşteniţi (căci numai fiul mai mare moştenea întreaga avere) evada din locul său de baştină si se stabilea într-un punct îndepărtat, acaparînd pămînturile şi redueîndu-i pe indigeni în stare de sclavie. Dar sistemul clasic de colonizare (ef. Starr) era cel al unei acţiuni bine organizate. Mai întîi, locul era ales după informaţii prealabile luate de la negustorii navigatori24.Oraşul-statcare hotărîse să fondeze o colonie alegea familiile de emigranţi voluntari, după ce se asigura că viitorii colonişti (care erau ameninţaţi cu pedepse aspre dacă apoi nu vor mai ajunge la locul stabilit) erau oameni sănătoşi şi dispuneau de mijloace proprii pentru a se putea întreţine timp de un an, Apoi, cele cîteva sute de familii de colonişti — sub conducerea unui „fondator" (oikisies), un nobil învestit cu puteri depline şi care în caz de reuşită a acţiunii era venerat după moarte ca un erou — se îmbarcau pe corăbii mari cu pînze fiecare cu 50 de vîslaşi, luînd cu ei o brazdă de pămînt de acasă şi foc de pe altarul zeilor lor. Ajunşi la locul hotărît, îngropau brazda de pămînt şi ridicau vatra cu focul sacru, în jurul cărora construiau noul oraş, prevăzîndu-1 cu întărituri. Coloniştii puneau stăpînire pe pămîntul băştinaşilor (pe care îi obligau să le plătească şi tribut), împărţindu-1 între ei în loturi egale.
Noua colonie (termenul aşadar nu corespunde deloc sensului modern aî cuvîntului) era organizată ca un polis — deci rămînea independentă de oraşul-stat de origine al coloniştilor. O colonie era un stat nou, organizat după modelul orăşului-mamă, cu care colonia menţinea legăturile — şi căruia îi cerea un nou oikistes^nn fondator, in cazul cînd se hotăra să fondeze la rîndul ei o nouă colonie. La început, timp de un secol, acţiunea de colonizare avea un scop eşenţialmente agricol: coloniştii căutau pămînturi fertile. Mai tîrziu, deşi caracterul agricol al coloniei a continuat să se menţină (căci Grecia avea mare nevoie de grîne), s-au accentuat însă din ce în ce mai mult preocupările şi interesele comerciale. în aceste cazuri, noua colonie devenea un fel de centru negustoresc, de agenţie comercială; nu ţinea să posede mari terenuri agricole, întreţinea relaţii bune cu băştinaşii, menţinea raporturi strînse cu oraşul-mamă şi căuta să-şi asigure eît mai multe şi mai bune legături cu alte centre comerciale.
Avînd asigurate astfel bazele pentru traficul lor maritim negustorii greci exportau în toată lumea în special untdelemn, vin, ceramică, artistică şi felurite arme. Importau în schimb fier şi aramă mai ales din Rusia meridională (de unde se aduceau şi sclavi), din zona Balcanilor, din Spania şi Corsica; gr iu — din Crimeea, Dobrogea, de pe coasta nordică a Adriaticii, din Egipt, din Cirenaica (de unde aduceau şi renumiţii cai) şi în special din Sicilia; lemn — din Tracia şi Cirenaica; apoi argint din Iberia, cositor din sudul ilngliei, aur din Irlanda, iar din Egipt, produse exotice. Din multe colonii porneau drumuri comerciale spre interior, fie de-a lungul fluviilor (Dunăre, Rhone, Nipru, Don), fie pe uscat, — străbătînd de pildă Asia Mică, îliria, Panonia, centrul şi nordul Italiei, Gallia, sau actuala Germanie pînă în regiunea Iutlândei (Danemarca), de unde se aducea şi ambra.
24	Mai tîrziu vor fi consultate şi oracolele — care, bazîndu-se pe ştirile culese de preoţi vor da răspunsuri în conformitate cu interesele oraşuîui-stat respectiv.
EPOCA ARHAICA. COLONIZĂRILE
535
Aria de extindere a colonizării a fost extrem de vastă. In nord, oraşele ionice şi dorice, MUetuLşi Megara, au fondat zeci de colonii de-a Iungul^tiălteloF Mării Marmara şi mai ales ale Mării Negre, străbătută pe timpuri şi de corăbiile aheilor, atraşi de bogăţiile tracilor şi sciţilor. Pe litoralul vestic ai Mării
Colonii şi centre de civilizaţie greceşti şifeniciene
Negre, milesienn au fundat (în sec. VII şi VI î.e.n.), oraşele-colonii Histria, Tomis (Constanţa), Dionysopolis (Balcic); iar dorienii, Callâtis (Mangalia), şTa.7 -- în care au adus formele lor proprii de organizare socială şi culturală, şi cu care au întreţinut permanent relaţii intense, comerciale şi de altă natură. Numai Miletul a fundat peste 80 de colonii. în nordul Africii, în Cirenaica, dorienii au fundat colonii puternice în care s-a dezvoltat şi o strălucită civilizaţie. In Egipt, deosebit de importantă şi ajunsă în curînd la un înalt grad de rafinată civilizaţie a fost colonia ioniană din Naucratis — care, cunoscută de poetul Alceu şi de fabulistul Esop, a fost vizitată timp mai îndelungat de filosoful Tales, de legislatorul Solon, de Pitagora, de Herodot şi de Platou.
Dar cea mai mare parte a coloniştilor dorieni şi ionieni s-au îndreptat spre Occident. Coloniile fondate în sudul Italiei şi în Sicii ia au fost atît de prospere încît mai tîrziu au căpătat numele generic de „Magna Grecia“. Create aproximativ de-a lungul a două secole, cele mai importante — în sudul Italiei — au fost KAme (Cumae, — ai cărei colonişti au fundat în apropiere şi Parthe-nope, azi Neapole), Posidonia (azi Paestum), Sibaris (în Calabria) şi Taranto (în Puglia). In Sicilia — unde era puternică concurenţa fenicienilor, care ocupau vestul insulei şi care vor rămîne timp de secole marii rivali şi duşmani ai grecilor în Occident, precum erau perşii în Orient, — coloniştii din Rodos au fundat Gela (688 î.e.n.) — care la rîndul său a fondat Akragas, azi A’grî-gento; dorienii — Naxos (735 î.e.n.) şi Selinunte; iar coloniştii din Corint şi Megara — Siraeuza (734), Catania (723 î.e.n.) şi Messina (730 î.e.n.). Spre deosebire de coloniile din Italia meridională, rămase în izolare pe teritoriul lor, cele din Sicilia stăpîneau şi anumite regiuni din interiorul insulei. Situaţia
CULTURA ' ŞI CIVILIZAŢIA' GREACĂ
BM
înfloritoare a acestor colonii, în care prosperau nu numai agricultura şi creşterea vitelor, ci şi meşteşugurile — ajunse aici la nivelul cel mai înalt atins în Ionia sau în Attica — a adus Europei Occidentale (în mult mai mare măsură decît au adus fenicienii) primele elemente de avansată civilizaţie şi cultură. Dovezi în acest sens rămîn splendida sculptură monumentală şi impresionantele temple dorice din Paestum, Selinunte, Segesta, Himera, etc., neîntrecute nici de cele mai frumoase temple din Ionia sau din Grecia continentală; sau apariţia, în Sicilia, a unui poet de talia lui Stesichoros din Himera (640-550), cel mai mare liric grec dinaintea lui Pindar.
Pe de altă parte, în coloniile din Magna Grecia religia greacă a suferit uşoare schimbări: grecii au devenit — sub influenţa concepţiilor etrusce, desigur, — mai preocupaţi de „viaţa de dincolo"4; filosofia mistică a lui Pita" gora a prins mai uşor rădăcini aici, iar divinităţile greceşti (fiecare fiind, în diversele poleis, venerată cu preeminenţă: Hera în Italia, Demeter in Sicilia, Athena la Siri, Persefona la Locri, ş.a.m.d.) au fost adeseori contaminate sau asimilate în mare măsură cu divinităţile locale.
REGIMUL POLITIC, SOCIAL,ŞI JURIDIC TIRANIILE
în epoca „arhaică44 regimul politic a suferit schimbări radicale, încă din perioada anterioară monarhia nu mai era absolută: consiliul regelui compus din capii unor familii nobile îi îngrădea suveranitatea. Progresiv, aeeşti aristocraţi (aristoi = „cei mai buni44), mari proprietari de pămîni şi conducători ai unor înalte instituţii, vor deveni aproape tot atît de puternici ca regele; Plesiod îi numeşte „regi mîncători de daruri44. în sec, VIII î.e.n. monarhia este substituită de guvernarea marilor nobili, mai întîi în Ionia, apoi în majoritatea statei or-oraşe. Titlul de rege (basileus) se mai păstrează, dar numai pentru a indica o înaltă funcţie administrativă, sacerdotală sau militară, în adevărata sa accepţiune regalitatea se menţine doar pe la marginile lumii greceşti (în Macedonia, în Epir), sau în puţine oraşe, ca Sparta şi coloniile ei, Cirene şi Taranto.	.
în regimul aristocratic guvernarea era exercitată de acelaşi consiliu (numit gerusia) care fiinţase şi în perioada monarhică. Consiliul (compus după criterii care variau de la un oraş-stat la altul) administra justiţia, controla administraţia şi numea înalţii funcţionari ai statului, —• care la Atena se numeau „arhonţi44, la Sparta —- „efori44, etc. Pentru a se evita să cîştige cu timpul o putere personală ei erau numiţi numai pe o perioadă de un an. Adunarea poporului era restrînsă şi n-avea un rol important; chiar şi în statele-oraşe uifde aveau dreptul formal de a alege înalţii funcţionari sau de a aproba hotărîrile mai importante, în realitate adunarea nu putea să facă altceva decît ceea ce hotărîse în prealabil Consiliul Bătrînilor, gerusia.
Regimul aristocratic s-a menţinut datorită puterii economice a nobililor, a căror bogăţie considerabilă provenea din întinsele Iot proprietăţi funciare şi din creşterea cailor, său din afacerile comerciale cu coloniile. Declinul acestui regim începe odată cu intensificarea crizei sociale şi în urma protestelor crescînde ale ţăranilor proletarizaţi.
REGIMUL' POLITIC, SOCIAL ŞI JURIDIC.' TIRANIILE
$37
Un rol important în acest proces l-a avut şi transformarea tacticii militare, intervenită pe. la începutul secolului al VH-lea î.e.n., care acorda preeminenţă infanteriei grele asupra cavaleriei. în secolul anterior preponderenţa în luptă o mai avea cavaleria; dar calul şi echipamentul respectiv nu şi le puteau procura decît categoria celor bogaţi. Acum însă apare — provenind din clasa medie a micilor proprietari — hoplituL infanteristul dotat cu o armură grea, cu un scut mare şi cu lance, costisitoare, desigur, dar pe care mulţi şi le puteau totuşi procura. De asemenea în tactica militară navală: noile corăbii de război erau mult mai mari. cir rînduri suprapuse de vîslaşi. Trirema, care îşi face apariţia pe la mijlocul secolului al Yl-lea î.e.n., avea 150 de vîslaşi; ceea ce însemna că era nevoie acum de un număr tot mai mare şi de oameni de echipaj, şi de luptători îmbarcaţi. — Raportul de forţe între categoria medie şi cea superioară astfel modificat în detrimentul ultimei, pe plan militar, va avea repercusiuni şi pe plan social: masele din nndiirile cărora proveneau marinarii şi hop 1 iţii căpătau tot mai mult conştiinţa că şîrit indispensabile apărării patriei lor, şi că deci aveau tot dreptul să participe efectiv şi eficient la viaţa politică, pentru ca în felul acesta să-şi revendice şi o situaţie economică mai dreaptă.
Totodată masele revendicau şi legi scrise, care să fie aplicate tuturor în mod egal, Pînă la această dată legile existau şi se transmiteau doar pe cale orală, cunoscute fiind numai de şefii marilor familii nobile care ie aplicau arbitrar aşa cum remarca Hesiod vorbind despre „judecăţile întortocheate şi necinstite ale regilor corupţi'4. în faţa revendicărilor populaţiei revoltate, multe poleis — mai întîi oraşele-state din Magna Grecia — au luat măsuri: cu asentimentul mulţimii au fost alese pe un timp limitat sau pe viaţă — persoane însărcinate eu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost Solon şi Drakpn la Atena, şi Pittakos la Mit ilene. Aceşti legislatori erau învestiţi eu puteri absolute. Poziţia şi activitatea lor, problemele abordate şi soluţiile pe care le stabileau variau de la un oraş.la altul. De asemenea —natura pedepselor legiferate; Drakon, de pildă, a rămas renumit pentru severitatea legilor pe care le-a formulat. Primul principiu stabilit, fundamental, era înlăturarea arbitrarului şi administrarea justiţiei conform legilor scrise, în unele oraşe legislatorii au înfiinţat comisii de judecată şi chiar tribunale; sau au prevăzut posibilitatea de apel. în faţa adunării populare. în materie de drept civil, se interzicea alienarea unui lot de pămînt aparţinînd unui individ; sau se prevedea eliminarea intermediarului . dintre producător şi consumator; sau se reglementau tranzacţiile contractuale. în materie penală, se prevedea pentru prima dată intervenţia statului prin pedepse extrem de severe in cazurile de omicid (cazuri care pînă acum erau lăsate în competenţa vendetei familiei lezate).
Privită în general (cf. Leveque), activitatea legislatorilor a dus la. consolidarea autorităţii statului, la recunoaşterea şi soluţionarea unor revendicări fundamentale ale poporului, însemnînd deci o lovitură dată poziţiei, situaţiei aristocraţiei.
Dar opera legislatorilor, care adeseori făceau concesii aristocraţilor, n-a putut mulţumi poporul. Soluţia a fost găsită Jn mai multe oraşe: o. anumită persoană (un arhonte, un şef militar, un aristocrat dizident, — în orice caz, un om ambiţios şi energic) punea mîna pe putere, abuziv, prin forţă; după care, rămînea conducătorul statului, uneori, pe viaţă. —- Noul conducător
538
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
căpăta numele de „tiran"' — cuvînt care, ca şi instituţia tiraniei însăşi. îşi au originea în Asia Mică. Termenul nu avea iniţial un sens peiorativ25 — şi nici nu era cazul. Căci, deşi au existat şi tirani „tiranici", totuşi în istoria Greciei regimul tiranic a fost esenţialmente un element de progres, şi singurul regim care la acea dată putea înlătura regimul aristocratic cu toate abuzurile lui.
Regimul tiranilor — care 11-avea nici un fundament formal legal sau religios — s-a instaurat în oraşele cele mai prospere şi mai evoluate sub raport socio-politic. Dintre oraşele mari ale Greciei, numai 4 n-au cunoscut regimul tiraniei: Sparta, Teba, Argos şi Egina. Tirania a dat un real impuls vieţii economice şi culturale. Astfel, către sfîrşitul sec. VII i.e.n, Miletul atinge cel mai înalt grad de civilizaţie sub tirania lui Trasibulos; faimosul Policrat din Samos — poate singurul tiran cu ambiţii de a-şi lărgi teritoriul pe care-1 stăpînea, în afară de tiranii din Sicilia — şi-a ridicat statul la o situaţie înfloritoare prin fortificaţiile şi prin construcţiile civile pe care le-a făcut; la Sicione, în zona istmului Corint, tiranul Ortagoras a instaurat o adevărată dinastie care s-a remarcat prin frumoase realizări timp de un secol; la Corint, regimul tiranic al lui Periandros a însemnat o guvernare dură, dar cu rezultate favorabile dezvoltării artei şi ştiinţei; în aceeaşi epocă oraşele-state Epidaur şi Megara au cunoscut o epocă de mare strălucire sub conducerea tiranilor; la Atena, viaţa culturală şi civilizaţia au fost în progres In timpul celor 32 de ani de tiranie a lui Pisistrate, căruia i-au unnat fiii săi, vrednici şi ei; Falaris, sîngerosul (e adevărat) tiran din Agrigento a fost şi un mare comandant militar şi un bun administrator; Siracuza a avut în tiranul Gelon, învingătorul cartaginezilor, pe salvatorul întregii Grecia Magna; fratele său, Hyeron T la fel de popular ca Gelon, a invitat la curtea sa pe cei mai mari artişti şi poeţi ai lumii greceşti, între care pe Pindar şi pe Eschil; urmaşul său (după un interludiu de 60 de ani de regim democratic), Dionysios I, prin politica sa militară a instituit hegemonia Siraeuzei în Marea Adriatică.
Aşadar, aproape peste tot regimul tiranic — deşi a fost regimul cel mai sever criticat de retori şi de filosofi — a protejat poporul contra abuzurilor aristocraţiei, a urmărit bunăstarea şi progresul statului lor. Tiranii s-au dovedit capabili conducători politici sau militari, avînd şi ambiţia de a-şi crea o curte fastuoasă la care erau cultivate artele şi poezia. Tiranii s-au sprijinit în principal pe masa populaţiei sărace. Nu au schimbat legile şi vechile instituţii, dar şi-au plasat favoriţii, oamenii devotaţi lor în posturile-cheie şi au concentrat în mîinile lor întreaga putere. I-au persecutat pe aristocraţii mari proprietari (uneori chiar confiscindu-le pămînturile), care s-au văzut ruinaţi sau au trebuit să ia drumul exilului. Şi-au atras simpatia poporului, ameliorîn-du-i situaţia: un tiran a împărţit ţăranilor pămînturile confiscate de la nobili, un altul le-a acordat împrumuturi ca să-şi planteze măslini şi viţă de vie; unii le-au dat de lucru în construcţiile de interes public, alţii le-au creat posibili atea de a emigra în colonii.
Este clar că toafe aceste acţiuni erau pornite din vanitate şi egoism, din voinţa de putere şi din calcul: spre a se putea menţine26. Marile temple pe care le-au construit; cultul, popular, al lui Dionysos pe care l-au adus la Atena
25	Probabil că deriva din cuvîntu] etrusc turan, care înseamnă „domn" (Se admite în general că etrusc ii ar fi originari din Orientul Apropiat, din zonele Lidieî).
26	Conştienţi că un eventual eşec al regimului tiranic intr-un oraş oarecare ar putea provoca în celelalte oraşe o „reacţie în lanţ", tiranii se susţineau reciproc.
POLIS: ORAŞUL-STAT
539
şi Corint; fastuoasele serbări şi marile concursuri pe care le-au organizat periodic (Panateneele, Marile Dionisii, Jocurile Istmice, cele in cinstea lui Apollo, etc.), — au contribuit de asemenea la întreţinerea popularităţii tiranilor, Din calcul şi din orgoliu erau pornite şi numeroasele, splendidele lucrări edilitare, şi ambiţia de a se înrudi cu cele mai ilustre familii greceşti sau străine, şi vanitatea de a se înconjura de artişti şi de poeţi, pe care adeseori şi-i disputau unii altora. Indiferent însă de mobilul intim, rămînefaptul că scurta perioadă a regimului tiranic (de aproximativ un secol; dar în Sicilia, din cauza ameninţătorului pericol cartaginez, regimul a durat două secole) a însemnat în general o perioadă de progres economic şi social, politic şi cultural.
După prăbuşirea tiraniei, aristocraţia reia puterea în cele mai multe state-oraş. Foarte puţine au acordat poporului drepturi politice, drepturi de autoguvernare. între acestea a fost în primul rînd Atena, în toate celelalte oraşe guverna aristocraţia27. Pînă cînd un eveniment din afară — invazia perşilor şi războaiele care au urmat — au accelerat evoluţia social-politică a poZis-ului, ducînd la înlăturarea aristocraţiei şi la instaurarea guvernării democratice.
POLIS; ORAŞUL-STAT
Această formă de guvernare colectivă s-a concretizat în polis — creaţie originală a grecilor, tip de instituţie social-politică unică în lumea antichităţii. Polis-ul — care la început nu era efectiv o instituţie democratică — îşi va căpăta forma şi sensul său plenar, complet, după căderea regimului monarhic şi după ce clasa nobililor şi a familiilor îmbogăţite nu îşi vor mai putea menţine şi exercita puterea de clasă conducătoare.
Traducerea termenului polis prin „oraş-stat", prin „stat-cetate", redă doar parţial şi aproximativ sensul pe care îl avea pentru greci. în realitate, un polis era o unitate teritorială, cu oraşul, pămînturile şi satele din jur; dar în primul rînd era o „comunitate" — de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe religioase. în întreaga lume greacă erau peste 200 de asemenea mici state, — comunităţi autonome, suverane şi independente. în Creta — aproximativ 50. în insula Chios erau patru poleis: „prin urmare, erau aici patru armate, patru guverne, probabil patru calendare şi poate patru monede diferite; poate, deşi mai puţin probabil, şi patru sisteme deosebite de măsuri şi greutăţi" (Kitto). — Un asemenea stat, un polis, avea doar cîteva mii de cetăţeni. Numărul lor trecea de 20 000 numai în trei poleis — Atena, Siracuza şi Agrigento. Chiar şi Micene — care în bătălia de la Platea contra perşilor abia dacă putuse trimite o „armată" de 80 de oameni — era un stat independent.
Factori obiectivi economici şi geografici au determinat în bună parte —• fără îndoială — această divizare socio-politică în atîtea poleis.- Dar explicaţia faptului trebuie căutată cel puţin în egală măsură şi în mentalitatea grecilor. Plâton stabilea — în Republica — numărul ideal al cetăţenilor unui
27	într-o bună măsura, situaţia aceasta era sprijinită şi de puternicul stat aristocrat al Spartei.
sm
CULTURA'ŞI CIVILIZAŢIA GRE ACĂ
stat la ceva mai mult de 5 000. O asemenea cifră redusă îşi avea justificarea sa. Căci pentru greci, un polis nu era atît un organism statal bine structurat, cit o „comunitate" umană concretă. Nu o entitate abstractă, cit un sentiment al comunităţii, o dorinţă şi o posibilitate reală a sa de participare nemijlocită
la treburile comunităţii. O posibilitate pentru fiecare cetăţean de a vedea — în. acest mic stat de numai & 000 de cetăţeni — cu ochii lui totul, de a cunoaşte direct realităţile, faptele, oamenii. Polis însemna nu doar o unitate politică, ci o unitate mult mai intimă. Cînd Pericle va face în celebrul său discurs.;elogiul Atenei, a vieţii şi a democraţiei ateniene, el va elogia un „mod de viaţă",
în cadrul acestuia, fiecare polis îşi avea formele sale de cult, zeii nai minori proprii. Zeii olimpici erau aceeaşi în toată lumea grecească — dar fiecare polis îi închina un cult diferit fiecăruia. Zeiţa Athena era venerată şi la Sparta — dar la Atena era protectoarea oraşului; la Atena, Hera era zeiţa căminului casei — dar la Argos era divinitatea supremă. Mult mai mult decît o simplă formă de organizare politică, polis însemna un sistem de viaţă. Cînd Aristotel definea omul ca fiinţă socială (politikon zoon), el înţelegea să spună, mai exact: „o fiinţă care trăieşte-intr-un polis“. Iar cînd Eschil (în partea a treia a trilogiei Orestia, în Eumenidele) atribuia cetăţii, iar nu familiei, dreptul şi datoria de a pedepsi crima, el considera cetatea, .polis, ca mijlocul adevărat prin care legea urmează să fie respectată şi îndeplinită. — Polis-ui ii forma grecului simţul patriotic şi îi dădea sentimentul demnităţii; căci fiecare om liber era cetăţean al acestui polis, era consultat, se interesa de toate problemele statului, le putea cunoaşte; el împărţea dreptatea în tribunale, îi alegea pe slujbaşii statului şi îi controla în. întreaga lor activitate.
Aşadar, pentru greci polis însemna nu numai o importantă unitate economică (după cum sublinia Pericle în acelaşi discurs), ci „întreaga Viaţă socială a poporului: viaţă politică, culturală şi morală". O.viaţă trăită activ şi care acţiona profund asupra lui; căci „grecul se gîndea la polis ca la o instituţie activă şi formativă, capabilă să educe minţile şi să făurească caracterul cetăţenilor" (Kitto).
Monedă ateniană. Reversul cu bufniţă şi trei frunze de măslin (Cabinet des Medaîl-
lcs, Paris)
LITERATURA. TEATRUL. NAŞTEREA TRAGEDIEI
541
LITERATURA. TEATRUL. NAŞTEREA TRAGEDIEI
O adevărată explozie a poeziei caracterizează, ele asemenea, cultura Epocii arhaice.
Perioada aceasta de desfăşurare a unor mari iniţiative, de dimensiunea vastelor acţiuni de colonizare. în care s-au afirmat atîtea personalităţi puternice, de colonizatori, de tirani, de legislatori, a declanşat resorturile individualismului, concentrînd atenţia asupra tuturor aspectelor personalităţii umane. Spiritul de iniţiativa al epocii s-a reflectat şi în creaţia literară, cornii-nieîndu-i aceeaşi vitalitate. Apar forme noi, forme variate, se inventă noi metri care vor continua să fie folosiţi de poeţii greci şi latini de mai tirziu, Primatul aparţine, şi de astă dată, poeţilor din coloniile greceşti din Asia Alică, E adevărat că se mai compun încă, în secolele VII şi VI î.e.n., scurte poeme epice avînd ca subiecte episoade din războiul troian; se mai compun, tot în hexametru, şi imnuri dedicate zeilor aşamumitele „imnuri homerice^; dar pentru gusturile contemporanilor aceste producţii par învechite, impersonale, deci ne intere sânte. în timp ce poemele erau recitate de aezL poezia nouă era cîntată cu acompaniament de liră (de unde, denumirea de lirică). în timp ce epopeile exaltau virtuţile războinice evocînd o lume de mult apusă, poezia nouă, „lirică'V era esenţialmente contemporană şi personală, expresie directă a sentimentelor intime ale‘individului. Dar cînd era cîntată în cor cu ocazia unor sărbători, exprima şi sentimentele civice, morale, religioase, ale colectivităţii, îndeplinind astfel şi o funcţie socială. O funcţie asemănătoare o avea şi cind era cîntată în formă solistică (monodică) — funcţia de a exprima reacţia poetului în faţa unor stări politice sau a asprelor conflicte sociale.
Primul mare poet grec după momentul marcat de I Ies iod — şi despre care cei vechi, după mărturia lui Platou, spuneau că aproape îl egalează pe Homer — a fost Arhiloh (din Păros, sec. VII î.e.n.). Poezia sa foarte spontană şi personală, reflectă experienţa sa militară (a fost mult timp mercenar) şi participarea sa la lupta politică. Temperamentul său pasional şi protestul contra atotputernicilor zilei se exprimă în accente de satiră violentă, în timp ce în alte forme de lirism poetul dispune de o gamă variată de teme si de tonuri — de la graţia spiritualei ironii pînă la melancolica elegie dedicată prietenilor morţi într-un naufragiu:
„Tinguie grijile noastre. S-a stins zvonul serbării-n oraş.
Vaierul mării pe cei mai destoinici i-a prins în talazuri.
Pină-n adine i-a sorbit. Inima-i grea de suspin.
Numai că zeii, prietene, leac iscusesc pentru toate:
Cum risipim din puteri, aprig curajul ni-l cresc.
Răul pe rînd ne cuprinde: pe unii, pe alţii... O vreme
S-a răsucit către noi. Sîngerâ rana. Dă glas
Jalnic durerea. Dar mîine şi-o-ntoarce cărarea spre alţii.
Prindeţi şi voi dar curaj ! Numai femeile plîng'V
(traci, Simiiia Xoica)
$42
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
în poezia aristocratului Alceu (din Lesbos, n. aprox. 630 î.e.n,) apare, în viguroase cadenţe oratorice, vehemenţa militantului politic, un timp exilat; dar majoritatea poeziilor sale (elegii, imnuri, epigrame) cîntă plăcerile vieţii, vinului şi dragostei. — Teognis (din Megara, s. VI î.e.n.), un alt aristocrat, cultivă o elegie vehement antipopulară, precum şi o poezie didactică aridă şi pedantă, rareori găsind notele unui lirism autentic. — Elegiile lui Tirteu (din Sparta, sec. VII î.e.n.) pe care soldaţii le cîntau mărşăluind, exaltă curajul, virtuţile aristocratice şi spiritul de sacrificiu. — în Sicilia, Stesichoros (din Himera, sec. VII-VI î.e.n.) celebrează eroii în imnuri corale acompaniate de eithară.
Dar poezia acestei epoci introduce, pe lingă ecoul luptelor politice, şi o lirică a vieţii personale intime. în ambianţa rafinată a bogatelor oraşe din Ionia, elegiile lui Mimnermos (din Colofon, sec. VI î.e.n.) cîntă tinereţea, plăcerile, dragostea; dar cu deosebire îl nelinişteşte pe poet gîndul îmbătrî-nirii:
„0, cinci îşi stinge-Afrodita clin inima noastră lumina,
Vieţii-i rămîne vreun tîlc"? Eu mai degrabă-aş pieri,
Dragoslea-ascunsă, culcuşul şi dorul de miere cle-aş pierde î Anii in floare se cer fără zăbavă culeşi.
Cind bătrînetea se-apropie de tine şi-ncet te preface Deopotrivă de slut şi de netrebnic, atunci,
Cruntă se-aşează şi grija şi-ntr-una îţi macină gîndul,
Nici raza soarelui blînd nu-li mai e caldă. Pe rînd,
Tinerii prind să te-alunge, femeile nu-ţi mai ţin calea.
0, bătrîneţea, ce grea fost-a-ntocmită de zei !“
(trad. -S. Noica)
Poeziile lui Alcman (sec. VII î.e.n.), marele poet al Spartei, sînt fn general compoziţii în cinstea zeilor, destinate a fi cîntate de coruri de fete; o lirică corală fără pasiune sau profunzime, dar cu graţioase descrieri de natură. — Celebra poeta Sappho (din Lesbos, sec. VII-VI î.e.n.) —■ pe care anticii o numeau „a zecea muză44, unii chiar comparînd-o cu Hoiner - cîntă dragostea eu accente de pasiune intensă, chinuitoare, aproape o durere fizică. Poeta asociază sentimentelor sale întreaga natură — „fapt care conferă poeziei sale un accent modern44 (R. Flaceliere) — ca în următoarele trei fragmente:
„Iarăşi hora stelelor îşi ascunde Strălucirea frunţii cînd luna creşte,
Risipindu-şi, plină, lumina peste
Negura lumii.
Blînd zefirul mîngiie unda rece, r Printre crengi de măr coborîndu-şi zvonul,
Iar din vîrf ce-şi tremură frunza, molcom,
Picură somnul.
%
Virfnl de creangă pe creştetul pomului leagănă, dulcea Taină a mărului rumen. Şi culegăiorii-l uitară...
Chiar l-au uitată Cine-ar crede"? Ei n-au izbutit să-l ajungă !44
(trad. S. Noica)
LITERATURA. TEATRUL. NAŞTEREA TRAGEDIEI
543
Viaţa rafinată şi frivolă de la curtea tiranilor este oglindită în poezia ionianului Anacreon (sec. VI—V î.e.n.), aristocrat şi el, tipul poetului de curte care caută să placă şi să strălucească. Odele sale, care au creat o adevărată şcoală de imitatori, sînt cîntece de petrecere şi de dragoste — superficială, fără pasiune. — La curţile tiranilor din Siracuza — unde se vor întilni cu Eschil şi cu Pindar — au trăit poetul sicilian Ibicos (sec. VI î.e.n.), Simo-nide (din Keos, sec. VI—V) şi nepotul său Bachilide; primul — poet al iubirii, influenţat de Sappho şi cultivînd imaginea strălucită; al doilea — autor de solemne compoziţii corale glorificînd victoriile atleţilor, de elegii, epigrame şi de graţioase micropoeme de două-trei versuri; al treilea — autor de strălucitoare imnuri eroice, cîntări corale dansate în cinstea lui Apollo (peani), ditirambi şi ode (epinicii) închinate învingătorilor la concursuri.
în Epoca arhaică se situează şi momentul naşterii genului literar dramatic şi al spectacolului teatral.
După iVristotel (Poetica, IV, 1449 a), tragedia s-a născut din ditiramb — cîntec coral agitat şi zgomotos, în cinstea lui Apollo şi (din sec. VI î.e.n.) a lui Dionysos. Ditirambul era cîntat şi dansat de corişti în jurul unui altar, sub conducerea unui coreg (choragos -—conducătorul corului) care intona o arie improvizată. Pe altar i se aducea lui Dionysos ca sacrificiu un ţap (în limba greacă iragos; de unde, numele de tragedie — „cîntecul ţapului"). Probabil că această formă de sacrificiu deriva din rituri străvechi de purificare — concept care va rămîne legat ca atribut al acestui gen dramatic: Aristotel subliniază în Poetica sa (XIII, 1453 a) această calitate esenţială pe care o are tragedia de a-1 purifica pe om de dăunătoarele patimi (katharsis)'8.
Arion (din Lesbos, sec. VI î.e.n.) a dat ditirambului o formă literară28 29. Textul scris era învăţat şi cîntat de corişti. Apoi corul s-a împărţit în două semicoruri cîntînd alternativ, conduse de doi corifei care îşi dădeau răspunsurile alternativ unul altuia. în momentul cînd unul din corişti a răspuns singur corului sau corifeilor prin cuvinte atribuite zeului, a apărut primul actor: hypokrites (= „cel ce răspunde" corului). Faptul acesta, legat de numele poetului Thespis s-a petrecut cînd tiranul Atenei, Pisistrate, a organizat cele dintîi concursuri de tragedie (534 î.e.n.).
Şi originile comediei sînt legate de obiceiuri şi rituri străvechi. Cu ocazia strinsului recoltei (sau poate a culesului viilor) se organiza în cinstea zeului vegetaţiei Dionysos un kornos — cum era numită zgomotoasa procesiune de un comic grotesc, chiar trivial, a unui grup de tineri veseli care, purtînd un imens falus de lemn, străbăteau străzile oraşului, dansînd, mimînd şi făcînd tot felul de glume grosolane, satirizînd persoane cunoscute, firea şi obiceiurile lor. — Spre deosebire de tragedie, care s-a născut la Atena, originea comediei este legată de oraşele dorice, de Megara (unde apare un tip local de farsă literară, grosolană însă) şi de coloniile din sudul Siciliei.
Primul autor de comedii cunoscut a fost sicilianul Epiharm (sec. VI-V î.e.n.), care a trăit la curtea tiranilor din Siracuza - unde i-a cunoscut pe
28	La început tragedia păstra caracterul preeminent de imn funebrii pentru celebrarea unui erou defunct., provenind dintr-o familie aristocratică. în orice caz, originile tragediei nu sînt—-pentru toţi cercetătorii—lămurite definitiv.
29	S-a observat, pe de altă parte, că şi ditirambul lui Arion ar datora mult poemelor homerice — care ar constitui astfel una din sursele indirecte ce stau la originea genului tragediei,
544
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
poeţii Simoni.de, . Bachilide, Pindar şi Eschil. Comediile lui (din care s-au păstrat doar cîteva fragmente) tratau cu o vervă spumoasă teme fie mitologice, fie din viaţa cotidiană, cu o remarcabilă atenţie dată caracterelor şi moravurilor.
CREDINŢELE RELIGIOASE. ZEIL MISTERIILE
Credinţele religioase ale Epocii arhaice au continuat să pătrundă, mai mult şi mai adine, în viaţa grecilor. „Epoca obscură44 organizase după modelul societăţii umane panteonul de divinităţi homerice, în care admisese şi intrarea altor zei, străini, echilibrase raportul între numărul divinităţilor masculine şi celor feminine, şi pusese bazele cultului oraşului-stat, ale poZzs-ului. Încît, se poate spune că spre sfârşitul Epocii arhaice religia grecilor va ajunge să capete contururi definitive.
Este o religie — în linii generale — optimistă. O religie prin care omul caută să obţină protecţia zeilor în timpul vieţii, mai mult decît după moarte. O religie care, acceptînd în panteonul ei şi divinităţi străine, nu manifestă exclusivismul şi intoleranţa pe care o vor manifesta iudaismul, creştinismul sau islamismul. Religia greacă este superioară celorlalte religii şi prin extraordinara bogăţie de mituri pe care le-a creat în jurul zeilor săi, şi prin implicaţiile filosofice sau prin forma poetică a acestor mituri; cit şi prin faptul că mitologia greacă a fecundat atît creaţia literară cit şi domeniile artei, şi chiar o mare parte din gîndirea filosofică greacă.
în secolul al VI El ea î.e.n.'în lumea greacă se delimitează clar două niveluri de gîndire religioasă, două religii în mod substanţial diverse (şi, sub anumite aspecte, chiar incompatibile una cu alta) — religia oraşuluEstat oficială, şi religia populară.
Prima, îşi avea constituit panteonul încă din epoca alcătuirii poemelor homerice, în care zeii apăreau ca nişte nobili divinizaţi, — şi ca atare, era firesc ca să intereseze în special clasa conducătoare aristocratică. Principalii zei erau în număr de 12, organizaţi într-o familie: tatăl — Zeus, cu soţia sa Hera (care, după Hesiod, îi era soră), cu fratele său Poseidon şi cu surorile lui Hestia şi Demeter; urmau cei şapte fii ai săi — printre numeroşi alţi fii şi fiice — născuţi (cu excepţia ultimilor doi) adulterin în afara căminului conjugal: trei fete (Athena, Artemis şi Af rodi ta) şi patru fii — Apollo, Hermes, Ares'şi Hefaistos (cf. P. Grimal). Atributele fiecăruia erau variate, contradictorii unele, altele comune mai multora; confuzie explicabilă prin contaminările sau fuzionările cu divinităţi din alte zone geografice, uneori îndepărtate (Creta, Egipt, Asia Mică). — în linii principale, profilul şi atributele acestor zei principali erau următoarele:
Zeus — singura divinitate greacă probabil, comună şi altor popoare indo-europene, — fiul titanului Cronos pe care Ea detronat; s-a căsătoritei! sora sa EI era. La origine era zeul cerului care trimitea ploile şi furtunile; mai tirziu a devenit căpetenia zeilor prezidînd ordinea morală, protector al familiei, al străinilor şi al justiţiei. — Hera (care a preluat atributele zeiţei cretane a vegetaţiei şi tuturor vieţuitoarelor) era o divinitate locală din Argeş: fire răzbunătoare, înrăită de aventurile galante ale soţului ei, a ajuns pînă la
CREDINŢELE RELIGIOASE. ZEII. MISTERIILE
545
urmă protectoarea căsătoriei şi a fidelităţii conjugale. — Poseidon, al cărui nume este de origine — se pare — cretană, era protectorul navigaţiei, zeul mării (şi probabil al fluviilor şi rîurilor), dezlănţuia cu tridentul său furtunile şi cutremurele; animalul său sacru era calul, pe care el îl introdusese în Grecia. — Hestia, divinitate abstractă, era zeiţa focului vetrei (centrul cultului familial), apoi al focului în general, venerată în toate casele. — Demeter, care a născut-o cu Zeus, fratele ei, pe Persefona, mai tîrziu răpită de Hades, zeul Infernului, era zeiţa fecundităţii şi a agriculturii, divinitatea cea mai importantă a misteriilor eleusine, mater dolorosa a antichităţii. — Athena, zeiţa-fecioară protectoare a cetăţii care-i purta numele, zeiţa inteligenţei, a înţelepciunii (se născuse din capul lui Zeus!) şi a strategiei militare, era ea însăşi o luptătoare, reprezentată iconografic eu coif, lance şi scut. Era inven-tatoarea primei nave („Argo“, care i-a purtat pe argonauţi), era protectoarea livezilor de măslini, a ştiinţelor şi a meşteşugurilor (în special a celor casnice, torsul şi ţesutul). Athena era divinitatea care la origine fusese probabil identică cu zeiţa cretană a şerpilor casei, adorată şi de micenieni în mileniul al II-lea î.e.n. Pasărea ei preferată era bufniţa — devenită, datorită atributelor zeiţei, simbolul înţelepciunii. — Fecioara de o frumuseţe neîntrecută Artemis era zeiţa Lunii, a vînătoarei şi a sălbăticiunilor, precum şi a magiei şi a castităţii. — De origine orientală şi la început zeiţă a fertilităţii, apoi a frumuseţii şi a dragostei (Eros era fiul ei), Afrodita era soţia — nu prea fidelă — a urîtului şi şchiopului Hefaistos, pe care l-a înşelat cu Ares; cultul său era slujit de prostituatele sacre (hierodule), iar pasărea ei sacră era porumbiţa.
Apollo — divinitate anterioară epocii greceşti şi apărută tîrziu în panteonul grec — era originar din Asia Mică (în cultele ce i se dedicau în Grecia purta peste 200 de nume). Cumula o mulţime de atribute, după localităţile unde era venerat; zeu al înţelepciunii, îi inspira pe prezicători30, pe cîntăreţi şi pe muzicanţi; ca zeu al agriculturii proteja vitele şi vegetaţia. Etern tînăr şi frumos, dar arogant şi violent, cu numeroase aventuri sentimentale la activ, Apollo a fost văzut de artişti ca prototipul frumuseţii atletice. — Hermes, figură pitorească dar nu prea importantă în panteonul olimpic, era mesagerul zeilor şi dăruitor de bogăţii păstorilor; mai tîrziu a devenit protectorul drumurilor şi al călătorilor, al comerţului, al negustorilor şi — printr-o asociaţie maliţioasă — al hoţilor. El a inventat flautul, precum şi lira, pe care apoi a adoptat-o Apollo. — Foarte puţin popular era Ares, sîngerosul şi distrugătorul zeu al războiului, iirît de toţi: slujitorii lui erau Spaima şi Groaza. A avut o aventură nefericită cu Afrodita; n-avea locuri importante de cult şi nici sculptorii nu l-au reprezentat decît foarte rar. — în fine, Hefaistos, făurarul zeilor din Olimp, zeul focului şi al tuturor meşteşugarilor — mai ales al topitorilor de metale (la origine fusese, în Asia Mică, un demon al focului). Era o divinitate binefăcătoare şi se bucura de multă popularitate. Teseionul din Atena — cel mai bine păstrat dintre toate templele greceşti — îi era dedicat lui.
Mitologia îi prezenta aşadar pe zeii Olimpului — zeii oficiali ai statelor greceşti — concepuţi după modelul individului şi al familiei societăţii aristocratice din epoca de apogeu a civilizaţiei miceniene. De obicei, un polis venera în mod special pe unul din aceşti zei; cultul zeului ales era apoi obliga-
20 El însuşi era invocat la oracolul din Delfi,-templul său principal.
35 — Istoria culturii şi civilizaţiei
546
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA GREACA
tor pentru toţi cetăţenii respectivului polis. în cinstea zeilor se făceau sacrificii şi se organizau procesiuni, acte de cult care nu mai aveau ca înainte pur şi simplu scopul de a mulţumi sau de a implora bunăvoinţa şi ajutorul zeilor, ci deveniseră adevărate serbări fastuoase, ocazii de afirmare - orgolioasă a prosperităţii cetăţii şi prilejuri de a insufla poporului sentimente de mîndrie de a se şti cetăţeni ai unui stat bogat şi puternic.
Aceeaşi funcţie o aveau şi magnificele temple31. Nu erau locuri de reuniune a credincioşilor pentru a se ruga — ca sinagoga, mosclieia sau biserica creştinilor, — ci „casa zeului" căruia templul respectiv îi era dedicat, încăpere (cella) în care se găsea doar statuia zeului şi eventual cîteva din obiectele mai de preţ aduse ca ofrandă, şi în care nu pătrundeau decît preoţii şi slujitorii templului (altarul pentru sacrificii era în faţa templului). Importanţa anumitor temple depăşea graniţele unui stab-oraş, — cum era cazul templului lui Apollo din Delfi, celebru pentru oracolul său; sau templele din Istmul de Corint, Nemeea şi în special Olympia, în jurul cărora se organizau periodic faimoasele jocuri şi concursuri atletice şi artistice. — „într-un anume sens templul era un monument în cinstea comunităţii, o demonstraţie cît se poate de vizibilă a măreţiei, puterii şi conştiinţei de sine a acestei comunităţi. Nici măcar tiranii n-au construit palate sau morminte pentru glorificarea lor. Chiar şi tiranul se închina în faţa comunităţii" (Finley).
Pe lîngă această religie oficială a polis-ulm — care deci astfel organizată, devenea un adevărat factor de agregare socială, sporind orgoliul de cetăţean şi simţul patriotic — mai exista o religie populară, constituită din credinţe vechi îa care se adăugau influenţe noi venite din Orient sau din Tracia, cu un caracter general mistic. Aceste forme religioase organizate într-un fel ca religii independente, cu ceremonii şi ritualuri secrete, rezervate numai iniţiaţilor, erau misteriile32 33.
Mister iile — la ale căror ceremonii nu puteau participa decît cei iniţiaţi, iar în Grecia iniţiaţi nu puteau deveni decît cei care vorbeau limba greacă — erau originare din Creta, din Tracia sau din Asia Mică (Frigia). Spre deosebire de ceea ce oferea religia oficială a divinităţilor Olimpului, misteriile răspundeau unei nevoi intime a individului, de linişte şi pace, promiţîndu-i salvarea sufletului, scăpîndu-1 de frica de moarte şi „asigur îndu-i" o viaţă de dincolo senină şi fericită. Ceea ce atrăgea îndeosebi toate categoriile de oameni era ritul iniţierii, care însemna o „renaştere", începutul unei noi existenţe, — adică tot ceea ce în religia oficială lipsea. Misteriile atrăgeau mai ales masele, dar şi persoanele instruite, culte, pentru conduita morală pe care o predicau şi pe care o pretindeau adepţilor.
Misteriile erau recunoscute oficial şi chiar protejate. Erau conduse de preoţi aparţinînd unei anumite familii. Candidaţilor la iniţiere li se cerea în prealabil o minuţioasă purificare (prin stropire sau prin scufundare în bazinele rituale de pe lîngă sanctuare; sau, spre a se purifica de o crimă săvirşită, prin stropire cu sîngele unui animal sacrificat); li se cerea să postească şi să aducă sacrificii. După care, candidatul era admis să ia parte la o întrunire secretă, ţinută într-o ambianţă stranie, care trebuia să producă asupra candi-
31	Primul templu a fost construit în sec. VIII î.e.n. la Dreros, în insula Creta (cf. H.
Lamer).
33	Termenul deriva dintr-im verb care însemna „a ţine gura închisă“.
CREDINŢELE RELIGIOASE. ZEII. MISTERIILE
$41
datului un puternic efect; în cursul unei ceremonii spectaculoase i se arăta un anumit obiect sacru, i se dezvăluia semnificaţia simbolică, iar la urmă era pus să recite anumite formule rituale. — Dar, exact şi în amănunte, nu se ştie în ce consta şi cum se desfăşura actul iniţierii. In orice caz, după acest act — la care avea acces oricine, din orice categorie socială şi de ambele sexe —-iniţiatul căpăta convingerea că intră în contact direct cu divinitatea; fapt care îl transporta într-o stare psihică de puternică tensiune. La aceasta concura şi caracterul de dramă mistică pe care îl lua desfăşurarea cultului unui mister, repetînd simbolic drama respectivei divinităţi. — Forţa de convingere a maselor, popularitatea misteriilor sta în lipsa unor dogme, precum şi tocmai în suscitarea acestor puternice reacţii emoţionale. Ceea ce este însă mai semnificativ este faptul că iniţiatul căpăta idei, convingeri, norme de comportare morală care religiei oficiale a zeilor Olimpului îi erau cu totul indiferente.
Intre divinităţile misteriilor, „Demeter era cea mai populară dintre zeiţele venerate în toate regiunile şi coloniile greceşti. Ea era şi cea mai veche; morfologic, ea continua Marile Zeiţe ale neoliticului'* (M. Eliade). Zeiţă a agriculturii şi a fecundităţii, Demeter era venerată prin ceremonii deosebite, prin dansuri, cîntece, panlomime şi prin diverse alte forme de rituri agrare. Centrul principal al cultului ei era în apropiere de Atena, la Eleusis, unde „misteriile eleusine“ au continuat să fie celebrate timp de aproape două mii de ani. Ceremonia, care avea loc la o dată fixă şi care era o evocare alegorică a morţii şi reînvierii naturii, impresiona şi prin lamentaţiile îndureratei mame căreia Hades îi răpise fiica. Marele preot, hierofantul („cel care arată lucrurile şacre“) prezida ritualul şi reamintea celor prezenţi că li se cerea să nu fi făcut fapte rele pentru a avea cu adevărat sufletul împăcat. Urma grandioasa procesiune
—	unică în antichitatea greacă prin caracterul ei spectaculos — cu cortegiul de preoţi în frunte cu statuia Demetrei, adepţii erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, purtînd torţe şi ramuri de măslin, cîntînd cîntece religioase; la miezul nopţii ajungeau la templul din Eleusis, unde ceremonia continua cu dansuri şi cîntece rituale care ţineau pînă dimineaţa. A doua zi adepţii îşi reluau viaţa, senini şi cu speranţa într-o viaţă viitoare mai bună. — Pisistrate şi Pericle au construit splendide edificii la Eleusis; de asemenea împăraţii romani Hadrian şi Antonin cel Pios. Cicero însuşnseria (Despre legi, II, 14) că „ceea ce a dat lumii Atena mai frumos“ sînt misteriile eleusine.
Al doilea zeu care domina religia populară a misteriilor era Dionysos
—	divinitate originară din Tracia, cunoscut în Grecia încă din epoca mice-niană, şi care a ajuns în Epoca arhaică la o imensă popularitate. Zeu al vegetaţiei şi în primul rînd al viţei de vie şi al vinului, era adorat ca o încarnare a naturii şi a bucuriei de viaţă. Apărea înconjurat de o ceată veselă şi zgomotoasă de satiri, fauni, sileni, menade şi nimfe, dansînd la muzica flautului. Adoratorii lui Dionysos reconstituiau, cu ocazia sărbătorii lui, cortegiul astfel imaginat al zeului.
Riturile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munţi. Adepţii — încununaţi cu coroane de iederă, uneori aplicîndu-şi simbolic coarne de ţapi. iar în Tracia încingîndu-se cu şerpi vii şi strecurîndu-şi-i şi în păr, — se excitau cu dansuri sălbatice şi cu actul sacramental al consumării unei bune cantităţi de vin. în felul acesta ajungeau la o asemenea stare de delir încît, mai ales femeile, prindeau şi sfîşiau de vii animale, consumîndu-le imediat carnea crudă în sînge, cu sentimentul că se împărtăşesc cu însuşi trupul zeului. Această
548
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
isterie colectivă care elibera psihicul de toate inhibiţiile aruncîndu-1 în frenetica dezlănţuire a simţurilor, dădea adepţilor convingerea mistică de uniune cu divinitatea — ceea ce echivala pentru ei tot cu o „renaştere44, cu începutul unei noi vieţi. Dionysos oferea oamenilor ceea ce nici Zeus nu le dădea: consolarea, pacea şi speranţa. — Popularitatea imensă a misteriilor eîeusine şi dionisiace l-a obligat pe tiranul Atenei, Pisistrate, şa le admită alături de religia oficială a statului.
Un loc aparte îl ocupau misteriile orfice. Orfeu, la origine numele unui zeu trac, era după tradiţie un cîntăreţ de dinaintea lui ' Homer, care cu farmecul lirei lui îmblînzea fiarele; îl fermecase şi pe zeul Infernului, în..cît acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice, reluîndu-i-o apoi. Poet şi cîntăreţ, inventator al lirei şi născocitorul magiei, legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime şi iniţiatorul unei adevărate religii. Asociindu-şi figura lui Dionysos, orfismul rămînea însă total diferit şi infinit superior cultului dionysiac. Era o mişcare religioasă, cu asociaţii secrete, cu o întreagă literatură (celebrele „imnuri orfice4'), cu o teogonie, o cosmogonie şi o antro-pogeneză bine articulate, precum şi cu o doctrină a salvării, elaborată în detalii.
Potrivit doctrinei orfice omul poartă încă de la naştere, moştenit din timpurile Titanilor, păcatul strămoşesc pe care trebuie să şi-l ispăşească prin suferinţe. Sufletul omului este întemniţat în trup întocmai ca într-o închisoare. Pentru a-şi elibera şi salva sufletul, pentru a pune capăt ciclului etern de renaşteri succesive, migraţiei continui a sufletelor de-a lungul altor existenţe (idee identică metempsihozei buddbiste), pentru a se sustrage deci acestui destin şi a găsi calea m intuirii — care era supremul scop al; vieţii, — iniţiatului nu îi rămîne — pe lingă rugăciunile şi purificările rituale — de-cît să se realizeze într-o viaţă morală, de îndeplinire a ritualurilor purificatoare, o viaţă de renunţări şi de abstinenţă de la orice hrană animală. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era concepţia despre păcat (ideea păcatului originar va reapare şi în creştinism) şi răscumpărare, de ispăşire prin acte purificatoare şi prin ascetism. — Dar şi după moarte, în drumul său spre fericirea eternă sufletul este pîndit la tot pasul de ispite şi de primejdii; pentru a fi pregătiţi să le ocoleaspă sau să le învingă iniţiaţii trebuiau să cunoască anumite formule salvatoare. Aceste adevărate ghiduri de comportare morală au fost găsite, în Creta şi în sudul Italiei, scrise pe mici plăci de aur, pe care în mormînt defunctul le avea atîrnate la gît ca nişte amulete. O bogată literatură de acest gen, fixînd doctrina şi datînd încă din sec. VI i.e.ii., o constituie Imnurile orfice, poeme scurte asemănătoare într-un fel psalmilor ebraici. Intre acestea se află şi un poem avînd ca temă —- cunoscută şi în literatura babiloniană—o „coborîre în Infern44.
Imnurile orfice sînt închinate în mare parte diferitelor divinităţi, principale sau secundare (ca zeiţelor Themis, Nemesis, Fortuna, Leucoteea, etc.). Un alt grup se adresează Nereidelor, Titanilor, Satirilor, celor trei Graţii, Nimfelor, Parcelor, Furiilor, celor nouă Muze. Un al treilea grup de poeme sînt dedicate Iubirii, Victoriei, Sănătăţii, Soartei, Justiţiei, Dreptăţii; iar al patrulea grup sînt invocaţii adresate naturii, aurorei, zefirului, cerului, Sele-nei, Soarelui, eterului, norilor, mării, astrelor, nopţii, somnului, visului, vîntului de miazănoapte. —* însuşi acest rezumativ repertoriu tematic este în măsură să sugereze nota dom inantă de exaltare, plenitudine şi generozitate, de armonie, puritate şi nobleţe a inspiraţiei imnurilor orfice. Dorinţa de seni-
CREDINŢELE RELIGIOASE, ZEII, MISTERIILE
S4t
nătate se degajă chiar şi dintr-un imn ca cel adresat luiThanatos, geniul morţii:
„Ascultă-măi, cîrmaciul vieţii popoarelor de muritori:
Cu cit le dai mai multe zile, cu-atit eşti pururi mai aproape,
Căci iu adormi pe totdeauna şi trup şi suflet, deopotrivă,
Cînd frlngi puternici le lanţuri prin care le~a legat natura Şi peste orice vietate reverşi un somn adine şi veşnic !
Răpui întreaga omenire, dar te arăţi nedrept cu unii,
Curmîndu-le deodată viaţa cînd sînt in floarea tinereţii.
Judecătorul tuturora, rosteşti statornice sentinţe
Şi nu te-nduplecă niciunul prin rugăciuni sau prin libaţii,
Zeu crud, apropie-ie însă doar după ani îndelungaţi Şi te implor la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase Ca oamenii să aibă parte d.e-o bătrîneţe fericită !“
(traci. Ion Aesan)
Astfel, „orfismul este prima religie care are o carte" (Nilsson). S. Reinach găseşte chiar „o analogie evidentă" între tabletele-ghiduri ale mortului in călătoria sa dincolo de mormlnt şi Cartea Morţilor din Egipt.
Cultul orfic a avut o durată lungă: cel puţin pînă în sec. VI e.n. Prin idealul preconizat de puritate spirituală, influenţa orfismului este vizibilă Ia Pindar, sau în poemul religios Purificări al lui Empedocle, sau la. pitagoricieni, şi chiar la Platon. Dar influenţa lui s-a manifestat şi asupra ritualului creştin şi a iconografiei creştine: în multe picturi din catacombe Hristos este simbolizat ca Orfeu în ipostaza „Bunului Păstor". De remarcat că creştinismul a fost marele duşman al misteriilor din lumea greacă şi romană tocmai pentru că avea prea multe afinităţi cu aceste culte,
După războiul peloponeziac, din Asia Mică au pătruns în Grecia culte religioase populare noi. Cultele lui Adonis, al lui Attis, al Cybelei, al zeiţei Isis sau al zeului Mithra, s-au răspîndit apoi şi la Roma. Dintre acestea, cultul lui Mithra era cel mai larg răspîndit, mai ales printre soldaţi.
Spre deosebire de alte religii ale antichităţii (precum şi de cele moderne, evident), corpul sacerdotal din serviciul religiei oficiale nu avea nici o pregătire teologică sau ştiinţifică specială, nici nu i se pretindea să dovedească o anumită vocaţie religioasă. Funcţia sacerdotală era o funcţie civică oarecare, superioară desigur, dar asemenea celor exercitate de alţi magistraţi ai cetăţii — generali, vistiernici, ş.a., — funeţionînd ca sacerdoţi pe o durată limitată, prin rotaţie.
Atribuţiile şi activitatea lor erau stabilite de legile statului — chiar şi în cazul cînd administrarea unui cult (ca în cazul preoţilor templului din Eleusis) era prerogativa a două vechi familii aristocratice. Sacerdoţii greci erau laici; nu exista aici o castă sacerdotală ereditară. în timpul regilor, aceştia deţineau şi suprema funcţie sacerdotală; după înlăturarea lor, religia devine la greci o treabă a statului sau a comunităţii — care însă nu o monopolizează. Unele vagi reminiscenţe ale timpurilor vechi mai persistă mult timp; de pildă la Sparta, unde cei doi regi care domneau simultan erau şi principalii magistraţi ai vieţii religioase; sau la Atena, unde sacerdotului suprem, desemnat dintre cei nouă arhonţi aleşi pe timp de un an, i se spunea „regele".
sm
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
JOCURILE OLIMPICE
0 formă religioasă particulară, tipic grecească, iniţiată şi căpătînd o mare amploare chiar în Epoca arhaică, era cea a ceremoniilor complexe numite „jocuri". Acestea erau organizate tot la un anumit număr de ani, cu ocazia marilor sărbători religioase, şi constau în procesiuni, sacrificii, alte acte de cult, urmate de concursuri atletice, alergări de care, spectacole şi întreceri între muzicanţi şi recitatori.
Aceste „jocuri" îşi aveau probabil îndepărtatele origini în serbările teatrale din palatele cretane, sau în întrecerile de forţă şi de dexteritate ale războinicilor dorieni33. Fapt este că „jocurile" au deţinut un loc important chiar în viaţa culturală (nu numai sportivă) a grecilor, începînd de la sfîrşitul secolului al VlII-lea î.e.n. şi atingînd apogeul în sec. VI şi în prima jumătate a sec. V î.e.n. Cele mai vechi jocuri au fostcelede laOlympia începînddin sec. VIII î.e.n., dacă nu chiar cu un secol mai înainte. în orice caz, anul 776 î.e.n. — dată de la care grecii îşi încep cronologia, ca romanii de la anul 754 î.e.n., anul de „fundare a Romei'4 — n-a fost anul primelor Jocuri Olimpice, ci data de la care a început să se ţină evidenţa învingătorilor. — Tradiţia stabileşte anul 720 î.e.n. ca data de cînd atleţii au început să concureze complet dezbrăcaţi (deşi în realitate obiceiul acesta este mult mai vechi). Fiecare polis îşi organiza — şi fiecare cu un număr diferit de probe — jocurile sale, la intervale diferite (de 1 an, de 2, 3 sau 4 ani), dîndu-le amploarea în funcţie de importanţa şi de posibilităţile respectivului polis. Cele mai importante erau cele care erau organizate împreună de mai multe oraşe şi la care participau concurenţi din toate oraşele-state greceşti34. Acestea erau în număr de patru: „Jocurile Paneleniee", care se ţineau la templele din Delfi („Jocuri Pithice"), cele din Nemeea, cele din Istmul de Corint („Jocuri Istmice") şi — cele mai vechi şi mai strălucite — „Jocurile Olimpice", care se ţineau regulat din 4 în 4 ani.
Olympia nu era un oraş, ci un complex sacru (vd. C. Gaspar), cu temple şi altare, cu monumente şi un stadion lung de 200 m, cu un prytaneion — edificiu rezervat şi banchetelor în cinstea învingătorilor, — şi cu statuia lui Zens,; în faţa căreia atleţii, „antrenorii" lor şi arbitrii depuneau jurămîntul prescris. Atleţii jurau că au făcut timp de zece luni antrenamentul necesar, şi că vor concura în mod corect; iar judecătorii-arbitri, că vor fi drepţi şi că vor păstra secretul celor discutate între ei înainte de pronunţarea deciziei, -f-Festivitatea Jocurilor Olimpice dura o săptămînă — timp în care eventualele ostilităţi dintre oraşele-state erau suspendate. în aceste şapte zile pelerinii veniţi din toate colţurile lumii greceşti vizitau sanctuarele, aducînd zeilor ofrande şi sacrificii; îi ascultau pe rapsozii care declamau vechile cintece eroice, pe poeţii şi pe istoricii care îşi recitau operele, pe filosofii care ţineau prelegeri publice, pe sofiştii care se angajau în spectaculoase dispute oratorice, urmărite de auditor cu cel mai viu interes, —în timp ce în locul unde se ţinea bîlciul lumea era atrasă de acrobaţi, de dresori, de comedianţi şi de mărfurile negustorilor veniţi din locurile cele mai îndepărtate.
33	întreceri care, la rîndul lor, proveneau dintr-un act de cult funetar: din luptele sîngeroase celebrate, în timpuri străvechi, în cinstea defuncţilor nobili.
34	Dar nu puteau participa străinii, şi nici cei care suferiseră o pedeapsă infamantă.
ARTA. ARHITECTURA. TEMPLUL
551
Atleţii, însoţiţi de maeştrii lor antrenori (pedoiribi), veneau cu o lună înainte, se înscriau, li se făceau verificările cerute, se antrenau şi luau cunoştinţă de regulile stabilite. Dacă un atlet nu respecta aceste reguli era eliminat şi condamnat la o amendă considerabilă — pe care, dacă n-o putea plăti el sau rudele lui, trebuia să o plătească oraşul său; iar dacă nici oraşul nu achita amenda, cetăţenii săi erau excluşi de la următoarele concursuri. Cum pregătirile şi antrenamentul atleţilor necesitau sume mari de bani, majoritatea atleţilor aparţineau familiilor bogate. Alteori însă aceste cheltuieli erau suportate de oraşul atleţilor respectivi; mai ales în cazul concursurilor hipice foarte costisitoare, pentru susţinerea cheltuielilor cărora uneori se asociau mai multe oraşe.
Probele35 Jocurilor Olimpice erau în număr de 13. La aceste probe s-au adăugat — dar pentru un timp scurt de 50 de ani, între 492-444 î.e.n. — şi cursa de trap, şi curse de care cu catîri în loc de cai; în timp ce la începutul sec. IV î.e.n. figurau şi concursuri pentru heralzi şi întreceri între cîntăreţi la trompetă. învingătorul era anunţat rostindu-i-se propriul nume împreună cu numele tatălui şi cu al oraşului din care provenea; după care, era purtat în triumf toată noaptea de prieteni şi admiratori —■ şi totul se încheia cu ospeţe şi eîntece de victorie. A doua zi, învingătorul aducea — după un ritual amănunţit stabilit — jertfe la ăele şase altare. Premiul consta într-o coroană de frunze şi o ramură tăiată din măslinul sacru din Olympia. De fapt, recompensele mai erau — variind de la oraş la oraş — şi de natură practică. Astfel, învingătorii erau scutiţi pe viitor de prestaţii de muncă, erau hrăniţi pe spezele statului, familiile nobile comandau poeţilor cu renume să compună pentru învingătorii lor ode şi imnuri triumfale (epinicii); Pindar, printre alţii, a compus nu mai puţin de 13. Alteori, oraşele lor le ridicau statui de bronz, băteau monede şi medalii cu efigia lor, după moarte le construiau morminte impunătoare, iar în primele timpuri li se consacra chiar un cult, asemenea eroilor.
Erau onoruri prin care de fapt nu se cinstea „atletul^, ci cetăţeanul care, în cadrul acestor serbări de cel mai mare prestigiu cum erau Jocurile Olimpice, adusese glorie oraşului său. Intr-adevăr, pînă spre sfîrşitul epocii clasice jocurile au rămas o instituţie religioasă şi cetăţenească de o importanţă excepţională pentru greci, stimulîndu-le dorinţa de a se distinge individual, dar mai ales exaltîndu-le sentimentul mîndriei, unităţii şi solidarităţii de neam. — Importanţa şi sensul lor civic au scăzut considerabil începînd chiar din sec. IV î.e.n., odată cu apariţia atleţilor profesionişti. Dispreţuite la început de cuceritorii romani, jocurile şi-au recăpătat locul de mare cinste în epoca imperială romană; pînă cînd, în anul 393 e.n., împăratul Teodosie le-a abolit.
ARTA. ARHITECTURA. TEMPLUL
Marea artă greacă începe să se afirme ca atare în aceeaşi Epocă arhaică, în secolele VII şi VI î.e.n. Lunga perioadă de pace, gradul de prosperitate economică atins acum şi ambiţia oraşelor-state de a se lua la întrecere prin
35	Numărul probelor, programul şi regulamentul lor au suferit însă modificări |n cursul secolelor.
552
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
splendoarea monumentelor lor, dorinţa tiranilor de a-şi impune prestigiul în faţa poporului, vanitatea aristocraţilor şi a celorlalţi îmbogăţiţi de a-şi crea o ambianţă luxoasă, intensificarea legăturilor cu Orientul Apropiat de unde veneau noi stimulente, sugestii, influenţe, — au fost factorii care explică rapida dezvoltare a artei.
Artele plastice nu se bucurau în ochii grecilor de aceeaşi înaltă preţuire de care se bucurau poezia (lirică sau dramatică), muzica, filosofia, sau — în epoca clasică — chiar şi elocinţa. Dintre cele nouă Muze, nici una nu era protectoarea artelor plastice. Arta era văzută ca o meserie, o techne, iar artiştii cei mai mari erau consideraţi doar ca nişte meşteşugari excelenţi. Arhitectul, sculptorul sau pictorul nu erau socotiţi că ar crea — ca poetul — în starea de har a inspiraţiei divine. Artiştii înşişi se considerau meşteşugari îndemînateci, urmîndu-şi maeştrii; nu ţineau să fie originali, inovatori, chiar cînd de fapt erau. Această conştiinciozitate de „meşteşugar“ a artistului explică şi perfecţiunea execuţiei operei. Totodată artistul era obişnuit să lucreze adeseori în echipă; opera de decorare a monumentelor cu numeroase basoreliefuri cerea o mare mulţime de meşteri executanţi. în fine, asemenea multora dintre marii artişti ai Renaşterii, nici artiştii greci adeseori nu se limitau la un singur domeniu de creaţie; Fidias, de pildă, n-a fost numai marele sculptor al epocii clasice, ci şi arhitectul care a condus lucrările de pe Acropole, (Parte-nonul a fost conceput şi realizat de Ictinos), fiind totodată foarte cunoscut şi ca pictor şi ca giuvaergiu.
Grecii au început să edifice temple către sfîrşitul sec. VIII î.e.n. Arhitectura templului — Ta început de lemn, în curînd de piatră — dezvolta tipul de casă comună în lumea egee (tip preluat şi de micenieni), constînd dintr-o încăpere rectangulară, cu o singură uşă pe latura mică, flancată de pilaştri care susţineau acoperişul, iar în faţa uşii un portic cu doi stîlpi sau coloane. Concepute deci după modelul unei case, în forma lor cea mai simplă templele aveau 4 coloane în faţă şi 4 în spatele edificiului; în forma sa mai evoluată edificiul avea acoperişul -- pentru a proteja construcţia de intemperii — mult mai larg, ceea ce făcea să fie înconjurat pe toate laturile de coloane (templu peripter). O mare atenţie dădeau constructorii amplasării templului, perspectivei în care apărea, cadrului său natural. Templele erau plasate totdeauna într-o poziţie care să le armonizeze cu peisajul din jur şi în acelaşi timp să le confere un aspect impresionant, de calm, de grandoare, de solemnitate: în vîrful unei coline, în mijlocul unei cîmpii sau pe ţărmul mării. Coloana — care sugera forma uiiui trunchi de copac, formă din care s-a născut, dealtfel — era rareori monolită; de obicei era formată din cilindri de piatră suprapuşi şi prinşi unul de altul — procedeu original grecesc. Cei dintîi care au arătat o predilecţie deosebită pentru coloană au fost egiptenii; dar spre deosebire de greci, egiptenii făceau coloane prea masive şi le aşezau prea aproape unele de altele, fără a le dispune — în raport cu restul edificiului — cu eleganţa şi armonia templului grec.
Cum un templu grec era prin definiţie „lăcaşul zeului", partea cea mai importantă o constituia încăperea centrală (cella) care adăpostea — cum am spus — statuia zeului: în fundul încăperii, în întuneric, singura sursă de lumină fiind uşa unică a cellei, mereu deschisă. în jurul statuii şi pe pereţi — numeroasele ofrande aduse zeului, cele mai de preţ statuete, vase, ş.a. Templele mai mari aveau, pe lîngă sala centrală, principală (cella sau naos) şi alte două încăperi — un vestibul în faţă (pronaos) şi un altul în dos (opisiodom). în
ARTA. ARHITECTURA. TEMPLUL
$53
templele cele mari sala centrală era împărţită pe lungime în trei nave, de două rînduri de coloane (fiecare rînd, format din două serii de coloane suprapuse). Dimensiunile obişnuite ale unui templu erau de circa 30 m pe 60 m; dar existau şi temple care depăşeau lungimea de 100 m şi lăţimea de 50 m (de ex., cele din Efes şi Samos; sau, în Sicilia, cele din Selinunte şi Agrigento). In apropierea templului erau alte construcţii, asemănătoare dar mult mai mici, aşa-numitele tezaure care conţineau „eomoara££ templului, preţioasele ofrande aduse de cetăţeni, de oaspeţi străini, sau de tiranul respectiv.
Clădirea, corpul templului era deci — în forma sa evoluată —- înconjurată de coloane: faţada avea 4 sau 6 (cel mult 8 coloane), iar laturile, de două sau trei ori numărul coloanelor din faţă. Uneori puteau lipsi coloanele laterale, sau cele din dos, căci erau mai multe tipuri de temple. Mai mult: între sutele de temple pe care le-au construit grecii nu există două la fel. — Materialul de construcţie era exclusiv piatra (rareori marmura). Cînd coloana era de piatră, era acoperită cu stuc uşor decorat în aşa fel încît să imite marmura. Zona orizontală a construcţiei cuprinsă între capiteluri şi acoperiş (antablamentul — alcătuit din cele trei elemente suprapuse: arhitrava, friza şi, sub acoperiş, cornişa) era zugrăvită în culori vii. Zona centrală â antăbîaitientului, friza, eră divizată în metope (separate de: triglife), eu sculpturi în basorelief — Ia templele de stil doric; la templele ionice basorelieful frizei era continuu, de jur-împrejurul construcţiei, fără a mai fi împărţită în metope separate de triglife. Frontonul triunghiular al faţadei şi cel al părţii posterioare erau bogat ornate (în special cel al faţadei) cu statui şi basoreliefuri. Toate statuile şi basoreliefurile (inclusiv ale frizei) erau — se presupune — colorate. Acoperişul era din ţigle, de asemenea multicolore; la colţuri acoperişul avea anumite elemente decorative (din bronz, marmură şau teracotă), reprezentînd figuri umane, animale, fiinţe fantastice ş.a. In ansamblul sobru, sever, geometric al arhitecturii templului grec, elementele sculpturale ale frizei, frontonului şi — uneori la templele în stil ionian — ale coloanei-statuie (cariatida — probabil de inspiraţie egipteană), aduceau mişcare, culoare, varietate, viaţă.
După forma coloanei şi a antablamentului se disting două ordine arhitectonice fundamentale: doric şi ionic. Primul, mai suplu şi sever, apare în Peloponez în jurul anului 680 î.e.n., devenind cel mai răspîndit ordin arhitectonic în întreaga lume greacă. (Toate marile temple din Sicilia aparţin acestui ordin). Coloana dorică, masivă şi greoaie, este aşezată direct pe sol, pe o platformă dreptunghiulară de piatră (stilobat); are trunchiul uşor tronconie, cu 20 de caneluri, cu capitelul în linii drepte, format dintr-o pernă rotundă (echină) şi deasupra o placă pătrată (abacă). „Coloanele dorice sînt puţin îngroşate la mijloc, pe de o parte pentru a preveni inevitabila impresie optică de subţiere la mijloc, impresie determinată de forma strict cilindrică; pe de altă parte, pentru a accentua impresia de tensiune, de efort, cauzată de greutatea sarcinii pe care ele o suportă" (Aîpatov).
Ordinul ionic — care a predominat în lumea grecească din Orientul Apropiat — apare mai tîrziu decît cel doric, dar în aceiaşi secol; în aria culturală ioniană, insula Samos a fost unul din principalele centre de răspîndire ale acestui ordin. Coloana ionică nu are masivitatea şi gravitatea celei dorice, este zveltă şi uşoară, nu stă direct pe sol, ci se sprijină pe o bază circulară aşezată pe un soclu (plintă); trunchiul are tot forma tronconică, dar mai puţin vizibilă şi mai mult subţiată, şi totodată cu mai multe caneluri. Coloana
554
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA- GREACĂ
ionică — spunea Vitruvius — are armonia şi graţia trupului feminin. Coloanele unui templu ionic sînt mai distanţate între ele decît cele ale templului doric; capitelul — inspirat de modele iraniene — are două volute în chip de melc; iar friza, sau lipseşte (în primele două secole), sau este ornată cu figuri continui, înconjurînd edificiul, în basorelief.
Dintre alte ordine care au derivat din cel doric şi cel ionic, important a rămas ordinul corintic (apărut la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n., în Arca-dia). Este un ordin analog celui ionic, de care se deosebeşte numai prin forma capitelului — cu ornamente in formă de frunze de acant care înlocuiesc volutele ionice. Stilul ordinului corintic este fastuos, bogat şi elegant; motiv pentru care a fost preferat şi a predominat în epoca elenistică, în Orientul grecesc, iar la Roma, în epoca imperială.
SCULPTURA
Către anul 650 î.e.n. în sculptură — care pînă la această dată rămăsese în general la opere de mici dimensiuni şi la un accentuat schematism în execuţie — apar statuile de dimensiuni mari. In acelaşi timp se observă o tendinţă marcată spre reprezentarea realistă. O influenţă în formarea noii concepţii a sculptorului au avut-o şi statuile egiptene sau asiriene, din care multe exemplare fuseseră aduse şi în Grecia. Continuă reprezentările de animale, dar locul preponderent va fi acordat de acum înainte figurii umane.
Sculptura monumentală împodobeşte frontoanele templelor cu statui în ronde-bosse, în timp ce basoreliefurile frizelor redau scene mitologice sau legendare cu o deosebită predilecţie pentru un stil narativ, în temple statuile zeilor demonstrau că sculptorii studiaseră cu atenţie — în gimnazii şi palestre, unde atleţii se antrenau dezbrăcaţi — musculatura corpului, poziţiile, atitudinile, mişcările, redîndu-le perfect în operele lor. Nu dădeau atenţie expresiei figurii. Nu rămîneau la o pur şi simplă reproducere a corpului în repaos sau în^mJş^re^îşţJbmdamentau meşteşugul pe redarea proporţiilor în raporturi numerice studiate — cum făcea, de pildă, Polielet stabilindu-şi „canonul“ său, — deci şi pe calculul unei inteligenţe artistice lucide, care compune, ordonează, interpretează. „Arta greacă, chiar şi cea mai realistă în aparenţă, rămîne scăldată în intelectualitate^ (Ghamoux).
După cum se ştie din lectura Călătoriei în Grecia a lui Pausanias, primele statui monumentale greceşti erau de lemn; statuile în piatră apar abia spre sfîrşitul sec. VII î.e.n. Statui de cult, ele au continuat pînă în epoca clasică, în variante diferite: fie lucrate în tehnica acrolitului (părţile descoperite erau în piatră, iar torsul şi picioarele, uneori îmbrăcate cu ţesături, erau din lemn); fie în tehnica hriselefantină (lemnul statuii era îmbrăcat, în chip de veşmînt, cu plăci de fildeş sau de aur); fie de tipul palladion (statuie de lemn îmbrăcată cu veşminte sau cu o armură) — tip din care a derivat la romani statuia de piatră aşezată în vîrful unui tropaeum, asemenea edificiului de la Adamclissi.
încă de la începutul perioadei arhaice statuile prezintă bărbatul nud (kouros)\ cu braţele lipite de corp şi cu piciorul sting adus înainte; iar femeia (kore), într-un drapaj bogat şi de obicei ţinînd în mîna dreaptă o floare, o pasăre sau un obiect. Reprezentarea persoanei umane într-un bloc compact
SCULPTURA
555
atestă influenţa orientală (mesopotamiană sau egipteană), — aportul original grec constînd în expresia mai vie a figurii. Anumite convenţii domină statuia arhaică: părul bogat, buzele pline, ochii migdalaţi şi enigmaticul „surîs arhaic44, — convenţii la care sculptorii vor renunţa doar spre sfîrşitul secolului al Vl-lea î.e.n. Se observă şi aici alte particularităţi stilistice, după regiuni. Statuile dorice —- de obicei statuile de bărbaţi — sînt mai masive şi mai severe, dînd totodată o impresie de staticitate. Cele ionice — care preferă modelul feminin, precum şi subiecte animaliere — sînt mai delicate, mai graţioase, cu o constantă tendinţă spre eleganţă şi decorativ. Sparta a manifestat o vădită preferinţă pentru statuetele de bronz şi pentru măştile groteşti. în schimb cetăţile-state din Sicilia şi din Italia meridională, arată o accentuată predilecţie pentru pitoresc şi teatral — ceea ce va rămîne (cf. Leveque) o caracteristică a artei greceşti din această arie culturală.
La Atena sculptura s-a dezvoltat mai tîrziu. Dintru început s-a remarcat aici influenţa eleganţei şi graţiei ioniene; dar Atena va şti să introducă în curînd notele proprii spiritului attie: echilibrul, armonia şi simţul măsurii.
O particularitate ciudată a sculpturii epocii arhaice — precum şi a celei clasice — era policromia. Sculpturile greceşti în piatră, inclusiv cele în basorelief, erau pictate în culori pale sau vii, — fapt care le accentua caracterul de conformitate cu modelul real, le făcea mai uşor accesibile gustului maselor şi totodată le comunica un aer vesel. Materiale diferite erau introduse adeseori şi în statuile de bronz, — incrustaţii din alte metale, sau de pietre semipre-ţioase. Pe de altă parte, grecii — care puneau mare preţ pe finisajul statuii de bronz, retuşînd-o şi şlefuind-o după turnare — nu apreciau patina verzuie a bronzului, curăţindu-1 şi lustruindu-1 des.
Pictura era preţuită, se pare, în aceeaşi măsură ca şi sculptura; dar aproape nimic din epoca arhaică nu ni s-a păstrat. O idee ne putem totuşi face din transpunerile unor pictori în tehnica mozaicului, — şi . în special din ceramica pictată a epocii, de o mare valoare artistică.
Faţă de perioada „secolelor obscure44, ceramica în general a trecut brusc, încă de la jumătatea secolului al VlII-lea î.e.n., la un stil nou. Au apărut forme noi, graţioase, de obicei vase de mici dimensiuni; iar în locul decoraţiei geometrice, caracteristică sfîrşitului „epocii obscure44, a apărut o decoraţie utilizînd motive florale, animale şi chiar umane, în desene de o mare precizie şi fineţe a liniei. S-a remarcat că eliberarea de convenţiile stilului geometric s-ar datora influenţei Asiei Mici — ceea ce este în cea mai mare parte adevărat. începe acum a doua aşa-numită „perioadă orientalizantă44 (prima fiind cea din epoca miceniană). Semnificativ, în acelaşi timp, este faptul că în sec. VII î.e.n. olarii se inspiră în desenele lor din tradiţiile mitologice şi ale epocii eroice, Corintul produce acum celebra sa ceramică difuzată în toată lumea. în secolul următor al Vl-lea î.e.n. Atena îşi elaborează stilul său propriu de ceramică cu siluete negre pe fond roşu (urmată apoi de cea cu figuri roşii pe fond alb), intrecînd oraşul rival, Corintul. Adeseori pictorii de vase îşi semnau lucrările. între numele mai cunoscute, un maestru al stilului de figuri negre a fost Exechias; în celălalt stil, celebru a rămas numele lui Euphronios.
Marea artă greacă începe aşadar să se afirme în secolele VII şi VI î.e.n. în arhitectură, sculptură şi pictură, în lirică, muzică şi teatru, s-au creat toate premisele, toate formele şi notele esenţial caracterizante. Epoca clasică
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
536
va prelua şi dezvolta aceste achiziţii, imprimîndu-le sensul unei maturizări depline, dindu-le o strălucire superioară; chiar dacă, în schimb, va pierde din prospeţimea şi spontaneitatea ce caracterizase arta Epocii arhaice.
GÎNDIREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI FILOSOFICĂ. ŞeOA'LA IONIANĂ
S-a spus că lumina — atît de pură şi de intensă în Grecia — a influenţat puternic viziunea grecilor asupra lumii. îndeosebi viziunea sculptorului, care este legată de claritatea conturului şi de un simţ al volumului corpurilor situate în spaţiu. „Aceasta explică de ce grecii au avut mari sculptori şi arhitecţi, şi de ce şi în pictura lor.la baza oricărui desen este linia dreaptă şi decisă". — Dar şi „simţurile filosofilor erau ţinute treze de forţa luminii. Astfel încît, nici una din filosof iile .grecilor nu este mulţumită piuă cînd nu şi-a fixat o idee printr-o definiţie clară şi pîna cînd nu i-a desenat, ferm şi inteligibil, conturul" (C. Borvra).
începuturile filosofici greceşti se confundă cu cele ale ştiinţei, limite clare între ele nu se pot trasa.
Gîndirea ştiinţifică şi cea filosofică a secolului al’VI-lca î.e.n.'au în comun faptul, ele importanţă primordială şi de hotărî!oare consecinţe, că în interpretarea fenomenelor naturii gînditorii renunţă la vechile interpretări ale miturilor. Gînditorii greci ai acestui secol au. fost cei dintîi care au încercat să dea o explicaţie raţională a lumii şi fenomenelor vieţii. Problemele care în primul rînd le-au reţinut atenţia au fost: ce formă are Uni versul, ce structură şi care sînt legile care îl guvernează? în ce constă natura intimă a lucrurilor? care este originea materiei? care sînt elementele ei ultime? ce transformări suferă materia şi care sînt cauzele ce le determină?
Elemente de gîndire nesisteraatică asupra naturii se pot găsi şi în mituri, şi în poemele homerice, şi în sentenţele. — de fapt, sfaturi de viaţă practică — atribuite de tradiţie celor „şapte înţelepţi" (printre care tradiţia punea, în afară de Tales, şi cunoscuţi oameni de stat, ca Solon ş.a.)36. Aspecte de cunoaştere colectivă se găsesc nenumărate în poemele lui Homer, .........observaţii me-
teorologice, observaţii asupra sistemului de măsuri şi greutăţi, asupra energiei naturale, a rocilor, a rolului greutăţii în accelerarea căderii corpurilor; observaţii asupra unor fenomene ale termodinamicii, ale opticii, ale acusticii, etc. Toate acestea însă nu sînt decît simple observaţii, uneori naive, de cele mai multe ori juste. Totdeauna însă cînd Homer încearcă o sistematizare, sau chiar o cauză eficientă, pentru el principiul este o divinitate, forţa motrice este voinţa unui zeu. Gei dintîi care renunţă la o explicaţie mitico-reli-gipasă au fost „fisiologii" din Ionia („cei ce studiază natura" — phijsis). Cetăţeni ai unui oraş-stat, Miletul, în care experienţa intensă a navigaţiei, a co-
36 Tradiţia grecească cea mai răspîndită îi include în acest număr pe următorii oameni de stat şi înţelepţi, toţi din sec. VI î.e.n.: Bias din Priene, Chilcn din Sparta, Cleobulos din Lindos, Periandros din Corint, Pittakos din Mitilene, Solon din Atena şi Tales din Milet. — In realitate, numărul „înţelepţilor Greciei“era mai mare (Plutarh, de pildă, enumeră 16) — căci fiecare oraş-stat avea ambiţia să introducă şi un reprezentant al său în această listă de onoare, convenţional limitată la cifră simbolică de 7.
GÎNDIREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI FILOSOFICĂ. ŞCOĂLA IONIANÂ
557
merţului şi meşteşugurilor formase spirite practice, concrete, active, ei trebuiau să dea concetăţenilor lor răspunsuri sigure, precise, raţionale, întrebărilor pe care aceştia şi le puneau asupra naturii, fenomenelor şi principiilor lor,
Naşterea speculaţiei filosofice şi ştiinţifice fără o referire la consideraţii practice — fenomen fundamental propriu culturii greceşti — a fost fără îndoială facilitată şi de contactul cu gîndirea babiloniană şi egipteană. Dar a fost în mod esenţial determinată de mediul acelui polis în care nu s-a constituit o ideologie religioasă autoritară şi inderogabilă, ca în palatele regale orientale, şi nici o clasă sacerdotală dominantă nu exista, care să impună în mod absolut un sistem de gîndire dogmatică. „Fisiologii61 deci (physiologoi) s-au substituit —■ într-un fel — preoţilor şi suveranilor absoluţi. Lumea acestui polis îşi formase, datorită tuturor acestor împrejurări — mai ales în ambianţa mai evoluată din punct de vedere economic, social şi cultural, a oraşelor-state din Asia Mică — o mentalitate laică şi raţională. Totodată, gîndi-torii greci aveau şi o concepţie proprie privind implicaţiile sociale ale activităţii lor de cercetători..„Ei erau convinşi că activitatea lor de cercetare îi face pe oameni mai buni din punct de vedere moral şi intelectual; şi că această cercetare impunea anumite răspunderi sociale, şi în acelaşi timp contribuie la micşorarea diferenţei dintre un om şi altul66 (C. Bowra). Aici era mediul cel mai favorabil apariţiei gîndirii ştiinţifice şi filosofice greceşti.
Tales din Milet (624-cca 546 î.e.n.) — pe care Aristotel îl consideră cel mai important dintre filosofii ionieni şi fondatorul filosof iei — a avut ocazia să călătorească mult (se ocupa şi de comerţ), ajungînd şi în Egipt, ţară care era socotită de greci patria celei mai vechi înţelepciuni. Avea cunoştinţe vaste în toate domeniile. Din Mesopotamia şi din Egipt şi-a adunat cunoştinţe de matematică şi de astronomie. S-a ocupat de studiul forţei magnetice, pe care o punea în analogie cu calităţile ambrei. A subliniat importanţa constelaţiei Ursa Mica pentru navigaţia în timpul nopţii. A prevăzut eclipsa de soare din anul 585 î.e.n. A calculat înălţimea piramidelor egiptene măsurînd lungimea umbrelor lor. A rezolvat problema înscrierii triunghiului într-un cerc. Avea cunoştinţe despre raporturile dintre unghiuri şi triunghiurile din care acestea fac parte. Cunoştinţele matematice le-a folosit pentru a rezolva probleme de ordin practic. Astfel, Tales — „cel mai iscusit în tehnici66, cum îl definea Platon — a calculat distanţa dintre navele aflate în largul mării şi a făcut previziuni meteorologice care s-au confirmat. Alteori, cunoştinţele de matematică l-au dus la aplicaţii de-a dreptul de inginerie — atunci cînd, de pildă, a deviat cursul unui fluviu.
Tales s-a îndepărtat de explicaţiile mitice asupra naturii din momentul cînd a afirmat că lumea este „plină de zei66; ceea ce însemna mai întîi că el scotea divinitatea din ambianţa sacră a templului transferînd-o în întreaga natură, pe care apoi „fisiologuD o putea investiga cu instrumentele gîndirii pur laice şi raţionale. Cunoscînd legile naturii omul putea ajunge să stăpî-nească natura „plină de zei66; deci, implicit, să devină — prin propriile-i puteri ale gîndirii şi ale raţiunii — cel puţin egal divinităţii.
Urmărind să reducă multiplicitatea fenomenelor la o singură cauză, la cauza originară, Tales — la fel ca urmaşii săi - şi-a pus problema „primului principiu66 (arche)* După el, elementul primar, elementul generator care
553
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
întreţine viaţa întregii naturi şi care îi explică sau chiar îi determină schimbările, devenirea, este apa37. Mituri vechi orientale sau greceşti afirmau că toate lucrurile s-au născut din oceanul primordial (teorie expusă şi de Homer şi de Hesiod). Dar Tales ajunge la această concluzie în urma unor observaţii concrete, de natură practică; el care, în călătoriile sale prin Egipt şi Mesopo-t anii a-văzuse că viaţa oamenilor era dependentă de efectele ciclurilor aluvionare ale fluviilor din aceste ţări şi chiar că prosperitatea propriului său oraş se datora folosirii intense a drumurilor comerciale pe apă. Principiul naturii este deci apa — condiţia vieţii animale, umane şi vegetale; mai precis: umedul, izvorul vieţii, care fertilizează pămîntul, condiţia germinării; umedul, elementul originar şi vivificator al tuturor fenomenelor vitale. Mai mult: apa determină şi formarea altor elemente a căror origine este ea — căci prin condensarea apei se nasc corpuri solide, iar prin evaporarea ei apa devine aer, clin care ia naştere apoi şi focul.
Ipotezele formulate de Tales (ca şi cele ale celorlalţi filosofi greci din acelaşi secol) sînt naive, evident. Dar ceea ce este nou, semnificativ şi fundamental pentru începuturile şi evoluţia ulterioară a gîndirii filosofice (cf.'M. Vegetti) este faptul că filosofii ionieni, începînd cu Tales, încearcă să găsească un principiu (sau cît mai puţine, cel mult patru) pe baza căruia să poată explica fenomenele şi schimbările din natură. Cu Tales şi cu ceilalţi filosofi ionieni s-a constituit un nou stil de a gîndi: stilul care încearcă să depăşească, să treacă dincolo de aparenţa nemijlocită a faptelor observate, căutînd originea, condiţia şi raţiunea obiectelor şi fenomenelor. Nu este, desigur, o speculaţie pură, care să opereze exclusiv în abstract; este însă concluzia teoretică a unor observaţii şi a unei selecţii a fenomenelor semnificative; şi este în fine o operaţie de generalizare a observaţiei. Importanţa lui Tales şi a celorlalţi filosofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gîndirea poate reduce la un singur, sau doar la cîteva principii infinita varietate a naturii: „o luare în stăpînire a naturii prin mijlocul gîndirii, care deschide calea celeilalte, mai directe, — calea pe care tehnicile cetăţii o realizau rînd pe rînd“ (M. Vegetti).
Concepţia lui Anaximandru (cca 610-546 î.e.n.) este mai bine articulată şi la un nivel de abstracţie superior concepţiei lui Tales. Anaximandru a avut activităţi civice importante, fiind şi conducătorul acţiunii de întemeiere a unei colonii milesiene. înzestrat cu o bogată imaginaţie ştiinţifică, el a întocmit — pentru prima dată în istorie — o hartă geografică a lumii pentru uzul navigatorilor, şi tot el a desenat şi o hartă a cerului. Interesant de remarcat este că această hartă a lumii se pare că dădea indicaţii asupra popoarelor străine, asupra originii şi obiceiurilor lor. Anaximandru s-a ocupat de toate ştiinţele naturale existente la acea epocă. A inventat un orologiu sofar — şi a scris prima carte de filosof ie (din nefericire pierdută, cu excepţia unui singur fragment), intitulată Despre natură.
Anaximandru a emis (anticipîndu-1 pe Darwin !) şi o ipoteză privind originea vieţii. Cele dintîi vieţuitoare s-ar fi format, după el, într-un mediu acvatic, în nămol, sub acţiunea razelor soarelui; omul însuşi ar deriva, prin- 87
87 „Geîe patru mult discutate elemente, dintre care afirmăm că primul este apa şi într-un anume fel îl considerăm drept element unic, se amestecă laolaltă în vederea unirii, combinării şi constituirii lucrurilor din cosmos". Acest fragment din opera lui Tales Despre Principii este reprodus de Galenos(cf. Filosofia greacă pînă la Plafon, I, 1 — vd, bibliograf ia),
GÎNDIJIEA ŞTIINŢIFICA ŞI FILOSOFICA. ŞCOALA IO NI AN A
559
tr-o lungă evoluţie, din vieţuitoare acvatice, din peş ti, care ulterior s-au adaptat condiţiilor terestre. Ipoteza lui Anaximandru — în care se găseşte formulată pentru prima dată ideea de evoluţie reprezintă un moment foarte semnificativ în istoria gîndirii filosofice: în procesul apariţiei şi evoluţiei vieţii este eliminat acum orice act de intervenţie directă a divinităţii, care nu mai este concepută ca acţionînd decît exclusiv în cadrul forţelor naturale.
Asemenea lui Tales, Anaximandru stabileşte şi el un singur principiu care ar sta la originea lucrurilor; după mărturia lui Teofrast, el „susţine că elementul primar şi cauza materială a lucrurilor este ’apeiron’-ul“. Principiul lucrurilor nu este însă un element material: apeiron-ul este substanţa primară indeterminată şi infinită, din care în mod treptat s-au dezvoltat cele. patru elemente (aerul, apa, focul şi pămîntul) şi deci toate lucrurile materiale din lume. Apeiron-ul conţine în sine toate aceste elemente; este, într-un fel, haosul, amorful, clin care se structurează toate lumile şi lucrurile, prin opoziţia dintre stările lor de cald şi rece, şi prin separarea lor clin sînul apeiron-ului38.
Şi concepţia cosmologică a lui Anaximandru — de asemenea de o remarcabilă forţă imaginativă — reprezintă un înalt grad de laicizare şi de îndrăzneală. Universul, total independent de voinţa sau ele puterea divinităţii, este un imens mecanism natural. Pămîntul, a cărui suprafaţă este curbă (ceea ce înseamnă sfericitate) — susţine cel dintîi Anaximandru, contrar părerii lui Tales — este situat în centrul acestui Univers sferic, unde rămîne nemişcat, susţinindu-se prin însuşi faptul poziţiei sale centrale. în jurul său se învîr't trei mari inele de lumină (inele care la Ânaximene vor deveni sfere), închise într-un înveliş opac; lumina se zăreşte doar prin nişte orifleii — ceea ce pentru noi sînt Soarele, Luna şi ceilalţi aştri; orificii ale căror variaţii de formă produc fazele Lunii; iar cînd orificiile sînt total obturate se produc eclipsele.
Al treilea mare filosof ionian, influenţat în bună măsură de Anaximandru (clar faţă de care reprezintă un moment de regres sub raportul capacităţii de abstractizare) a fost Ânaximene (cca 586-cca 528 î.e.n.). A scris o operă intitulată tot Despre natură (din care de asemenea s-a păstrat doar un fragment) şi s-a ocupat de diferite ştiinţe, în special de meteorologie şi de astronomie.
în domeniul cosmologiei el revine la ideea lui Tales, susţinînd că pămîntul este plat, mai ridicat spre nord; atribuind însă Lunei o lumină proprie, este în regres faţă de Tales, pentru care lumina Lunei era o lumină reflectată. Dar Ânaximene este primul care afirmă că planetele şi stelele nu sînt de natură identică; stelele sînt imobile, fixate în cristalul sferei cereşti, în timp ce Luna, Soarele şi celelalte planete sînt în continuă mişcare, fiind mereu purtate de mişcarea aerului.
Ânaximene marchează un evident progres sub raportul metodei de a explica. Asemenea lui Tales, el ia ca principiu originar şi universal un element material, perceptibil de simţurile noastre: aerul39. Elementul originar
38	Anaximandru a afirmat că «începutul lucrurilor este apeiron-u]... De acolo de unde se produce naşterea lucrurilor, tot de acolo le vine şi pieirea, potrivit cu necesitatea, căci ele trebuie să dea socoteală unele altora, pentru nedreptatea făcută, potrivit cu rînduiala timpului <>, exprimîndu-se astfel în termeni poet ici“. — SimpL, Phys., 24, 13. — în Filosofia greacă pînă la Platon, I. 1 (vd. bibliografia).
39	Ânaximene „a arătat că aerul este originea tuturor lucrurilor; căci din el se produc toate şi din nou în el se absorb. Precum sufletul nostru, zice el, care este aer, ne stăpîneşte pe noi, tot ast fel şi întregul Univers este cuprins de suflare (aer şi suflare sînt întrebuinţate ca sino-nime)“, Aet., I, 3, 4 (Dt 278). In Filosofia greacă pînă la Platon> X, 1 (vd. bibliografia).
560
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA GREACĂ
din care, printr-un proces mecanic de rarefiere sau prin condensare, s-au dezvoltat toate fiinţele şi lucrurile este aerul; chiar şi lumea organică, —dat fiind că aerul este conceput de filosof şi ca respiraţie, care are o funcţie vitală fundamentală pentru toate organismele. Asemenea apeiron-ului lui Anaxi-mândru, aerul este în concepţia lui Anaximene substanţa primară a Universului, indeterminată şi infinită. Transformările în natură, din care derivă multiplicitatea lucrurilor sînt explicate şi descrise cu relativă precizie de Anaximene ea rezultate ale unor diferenţieri cantitative şi ale unui proces mecanic în care, pe lingă condensare sau rarefiere, intervine şi acţiunea caldului sau a recelui. Infinitatea fenomenelor Universului corespunde gradelor diferite de densitate ale substanţei elementare.
Dacă asupra gîndirîi primilor filosofi ionieni se mai proiectau încă — foarte vag, e adevărat, — umbra unor reminiscenţe de gîndire mitică, aceasta dispare total în gîndirea lui Xenofan (cca 570-480 î.e.n.). Filosofia sa — care nu porneşte de la observaţii asupra naturii, este deci lipsită de implicaţiile ştiinţifice ale predecesorilor săi — are un net şi categoric caracter polemic la adresa societăţii şi a religiei. Originar din Ionia (Colofon), s-a refugiat şi a trăit 70 de ani în Sicilia şi la Elea (în sudul Italiei), unde a format una din primele şi dintre cele mai importante şcoli filosofice greceşti. A scris şi multe elegii şi — se pare — două poeme epice (întemeierea Colofomilui şi Colonizarea Eleei).
Xenofan combate ideologia religioasă şi poziţia socială a aristocraţiei. Mai întîi, combate concepţia antropomorfică a religiei oficiale, aşa cum apare în poemele homerice. „Dacă boii, caii şi leii — se exprimă filosoful, pe un ton violent, — ar avea mîini şi ar putea să picteze şi să facă cu mîinile lor opere de artă ca oamenii, caii ar reprezenta chipuri de zei şi ar făuri statui asemănătoare cailor, boii — boilor, în felul corespunzător chipului pe care îl au ei“ . Pentru a respecta divinitatea omul nu ar trebui să o conceapă asemenea lui, în forme umane. Xenofan combate misticismul, miracolele, divinaţia şi ideea metempsihozei, căutînd să identifice adevărata esenţă a divinităţii nu pe calea revelaţiei, a viziunii mistice sau a obişnuitelor practici de cult, ci pe calea deducţiilor logice, — deducţii care se dovedesc de o rigurozitate încă neîntîlnită la nici un alt gînditor grec. Dacă divinitatea este însăşi natura, înseamnă că ea seva dezvălui, va vorbi oamenilor pe măsură ce aceştia o vor întreba cercetînd ştiinţific, raţional, natura40. Adevărata esenţă a divinităţii transcende sensibilul (tradus prin imaginea antropomorfică a zeului) şi poate fi concepută numai cu ajutorul raţiunii: este Unicul, care conţine Multiplul şi care este deasupra opoziţiilor, conciliind deci imuabilitatea cu schimbarea, esenţa cu aparenţele, eternitatea cu devenirea. în felul acesta Xenofan este un precursor şi al pitagorismului şi al eleatismului.
Xenofan atacă, direct şi vehement, şi poziţia socială a aristocraţiei — căreia i se dau onoruri absurde. Căci — continuă filosoful — aristocraţii nici nu asigură cetăţii legi drepte, nici nu contribuie la bunăstarea ei economică. Un înţelept valorează mai mult decît un aristocrat, un atlet sau un erou; căci înţeleptul poate da sfaturi bune şi ştie să facă apel la raţiune pentru a găsi soluţiile necesare societăţii noi — conchide Xenofan.
40	Xenofan însuşi a încercat, pe baza fosilelor marine pe care le găsise pe munţi, să reconstruiască o primă fază din istoria pămintului fără să recurgă la explicaţii de natură mitico-religioasă.
PÎTAGGRA Şl PITAGORÎSMUL
B6i
Un moment important în ştiinţa greacă l-a însemnat (la sfirşitul sec. VI şi începutul sec. V î.e.n.) medicul Alcmeon (din Crotona, în Magna Grecia), a cărui gîndire a avut o mare influenţă asupra lui Anaxagora şi a medicilor hipocratici. Alcmeon a fost cel dinţii care a făcut disecţii pe animale, fapt care l-a ajutat să ajungă la concluzia că organele simţurilor sînt in legătură cu creierul. Creierul este cel care organizează datele percepţiilor senzoriale şi care le dă funcţia de cunoaştere. Cunoaşterea prin urmare nu înseamnă pur şi simplu percepere a realităţii externe, ci ea se realizează în urma actului ulterior, un act de elaborare al creierului, un act de construcţie mintală.
Gînclirea orientală şi cea greacă pînă la Alcmeon susţineau — la fel ca, în secolele următoare, Empedocle şi chiar Aristotel — că nu creierul, ci inima are rolul principal în procesele vitale, inclusiv în procesul cunoaşterii, care ar fi un act pasiv, simplă receptare pasivă a realităţii. Alcmeon este primul care afirmă că senzaţia nu este identică cu cunoaşterea, că actul cunoaşterii este elaborat în creier, şi că deci cunoaşterea este un efort al creierului omenesc de a stăpîni natura.
PITAGORA ŞI PITAGORÎSMUL (ÎN ŞTIINŢĂ, RELIGIE ŞllFILOSOFIE)
Cu Pitagora (cca 580-500) în ştiinţa şi filosofia greacă se introduce un filon de gîndire religioasă, mistică.
Născut în insula Samos, Pitagora s-a transferat la Crotona, unde orfis-mul era foarte răspîndit, fondînd o confrerie religioasă şi filosofică, răspîndită apoi în toată lumea greacă, mai ales în Magna Grecia. Pentru adepţii săi, care i-au atribuit multe din ideile lor proprii, Pitagora a devenit repede o figură semidivină. De fapt, îndeplinea condiţiile pentru a deveni încă din timpul vieţii un personaj legendar: avea o mare putere de sugestie, cuvintele lui erau rostite ca sub inspiraţie divină, pretindea că descinde din Apollo în urma unor succesive reîncarnări, ş.a.m.d. Adepţii săi au pus mîna pe guvernarea Croto-nei şi altor cetăţi din jur, instituind o politică ultraconservatoare, antidemocratică, pînă cînd o răscoală populară i-a alungat, menţinîndu-se numai la Taranto.
Adepţilor li se revela învăţătura secretă a maestrului, rezervată exclusiv iniţiaţilor. Membrii confreriei — în care erau admise şi femeile — se deosebeau printr-un anumit fel de a se îmbrăca, prin faptul că erau vegetarieni şi în general prin rigiditatea concepţiilor lor morale. Platon lăuda în mod deosebit modul de viaţă al pitagoricienilor. Caracterul lor inflexibil, exclusivist, aristocratic şi conservator a făcut să fie priviţi cu ochi răi, încit confreria s-a stins pe la începutul sec. al IV-Iea e.n. Totodată casa lui Pitagora era şi un centru de studii matematice, cultivate pentru sensurile mistice şi morale atribuite de filosof numerelor. Influenţa lui în secolele următoare va fi sensibilă atît în domeniul filosofiei şi religiei cît şi în cel al matematicii.
Divinitatea — afirma Pitagora — se identifică cu „sufletul lumii"; est» omniprezentă şi poate fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este nemuritor, dar întemniţat în corp şi contaminat de acesta cu impuritatea sa — instincte, nevoi materiale, dorinţe frivole, etc. Sufletul va plăti păcatul impu-
36 — Istoria culturii şi civilizaţiei
$62
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA GREACA
rităţii prin obligaţia absolută ele a se reîncarna încontinuu, chiar în animale sau în plante. Pentru a scăpa de pedeapsa acestei transmigraţii omul trebuie să ducă o viaţă de puritate, — să nu consume carnea animalelor (care poate că adăpostesc suflete omeneşti condamnate la reincarnare), să ducă o viaţă ascetică, să nu poarte podoabe, etc. Dar mai presus de toate, omul trebuie să-şi cultive facultăţile sufleteşti, raţiunea, memoria, cunoaşterea. Cel mai bun mijloc pentru suflet de a se feri de impuritate, de a scăpa de eterna reîncarnare, de a se purifica, de a se pregăti pentru mintuire, de a ajunge la divinitate, este să practice filosof ia — „dragostea de înţelepciune*4 (termenul a fost creat de pitagoricieni) — ceea ce înseamnă nu numai o anumită conduită morală corectă, ci cultivarea spiritului şi pe calea ştiinţei.
în viaţă omul trebuie să respecte „limita44, adică ordinea şi măsura. „Limita44 este principiul care pătrunde întregul Univers şi îl organizează. Expresia supremă a acestui principiu de „limită44 este numărul. „Lucrurile sînt nu-mere44 spunea Pitagora; prin urmare, legile numerelor urmează să fie considerate drept legi ale lucrurilor. Numărul, care stă la baza matematicii, explică şi ordinea lumii. Numărul poate fi reprezentat spaţial — asemenea unor par-ticole materiale — prin puncte care, juxtapuse, formează figuri plane (pătrate, triunghiuri, dreptunghiuri). Elementele constitutive ale materiei se exprimă prin numere. Toate fenomenele naturii sînt regizate de numere. Totodată, aritmetica generează şi armonia socială. Astfel, geometria este simbolul justiţiei care stabileşte echitatea în societate. Exerciţiul ştiinţei, deci, are şi implicaţii morale şi sociale. — Dar Pitagora manevrează teoria sa a numerelor şi în mod mistic şi în sens magic. Fiecare număr de la 1 la 10 reprezintă o anumită proprietate particulară a Universului; 10 este „cifra sacră44 care reprezintă armonia Universului; primele patru numere sînt şi cele mai importante, pentru că suma lor dă „cifra sacră44; cifra 5 simbolizează căsătoria; cifrele 4 şi 9 — justiţia; cifra 7 — prilejul favorabil. Purificarea religioasă însăşi se îndeplineşte şi prin contemplarea numerelor.
Studiul armoniei muzicale le-a confirmat pitagoreicilor că numărul este şi codul şi norma întregii realităţi. Ei au descoperit că intre lungimea corzii unei lire şi, pe de o parte înălţimea sunetului emis de coardă, pe de altă parte acordurile fundamentale (de octavă, de quintă şi de quartă) există o relaţie constantă. Aceleaşi raporturi numerice care definesc aceste acorduri se regăsesc şi în distanţele dintre corpurile cereşti. Legile muzicii se regăsesc şi în legile Universului: cele 10 stele fixe (Soarele, Luna, cinci planete, etc.) se mişcă producind o armonie minunată, o muzică însă care, din cauza continuităţii ei, nu poate fi percepută de muritori. — Cercetările pitagoreicilor în domeniul acusticii i-au dus la descoperirea principalelor intervale muzicale şi la elaborarea unei teorii a naturii sunetelor (dezvoltată mai tîrziu de Aristotel), precum şi la o detaliată şi complicată teorie matematică a gamei — care cuprinde şi o teorie a diezilor şi bemolilor. „Construcţia gamei a fost aplicată şi în astronomie, intervalele dintre note fiind asimilate cu distanţele planetelor faţă de Pămînt44 (P.-H. Michel).
Pentru Pitagora, proprietăţile numărului —- expresie simbolică a ordi-nei Universului — traduc anumite legi ştiinţifice ale lumii reale. Astfel, pitagoreicii acordă un rol important antinomiei par — impar, — antinomie de mare importanţă şi în aritmetică. Potrivit tradiţiilor antice Pitagora a pus bazele aritmetice ale geometriei, procedînd prin abstractizare, pretinzînd demonstraţii riguroase şi formulînd definiţii precise. Pitagora este cel care a desco-
PITAGORA ŞI PITAGORISMUL
563
perit numerele iraţionale, cantităţile inexprimabile printr-un număr întreg sau fracţionar. Pitagoreicii au demonstrat non-comensurabilitatea diagonalei şi laturei triunghiului dreptunghi isoscel. Ei au încercat să rezolve ecuaţiile de gradul II cu aşa-numita metodă de aplicare a ariilor. Au studiat proporţiile aritmetice raportate la numere întregi (teoria proporţiilor). Au cunoscut patru din cele cinci poliedre regulate, precum şi determinarea sumei unghiurilor interne ale unui triunghi. Este probabil că pitagoreicilor trebuie să li se atribuie elaborarea noţiunilor abstracte de punct, de linie, de dreaptă, ş.a. Sigur însă este că, în studiul ariilor, celebra „teoremă a lui Pitagora"41, teoremă cunoscută demult de babilonieni, a fost pentru prima dată demonstrată de Pitagora şi de discipolii săi.
Contribuţii care trebuie subliniate au adus pitagoreicii şi în domeniul astronomiei. Ei au fost primii care au susţinut ideea sfericităţii Pămîntului (nu prin alte argumente decît din motive de „frumuseţe geometrică"). După modelul Pămîntului sferic au conceput ideea unei sfere imense care susţine stelele fixe, precum şi alte şapte sfere concentrice primei, fiecare avîndu-şi mişcarea sa proprie. Acestea erau — în ordinea distanţei lor de Pămînt — sfera Lunei, apoi cele ale planetelor Mercur, Venus, Soare, Marte, lupiter şi Saturn. „Pitagoreicii au făcut efortul de a matematiza astronomia, legînd-o simultan de aritmetică, de geometrie şi de muzică" (P.-Ii. Michel).
în acest sistem de gîndire este angrenată organic şi problema devenirii timpului, a succesiunii evenimentelor şi fenomenelor sociale, şi chiar opiniile oamenilor. Problema este tratată de pitagoreici în spiritul ideologiei lor aristocratice conservatoare: evenimentele se succed ciclic în timp, asemenea rotaţiei aştrilor în jurul centrului Universului; în această evoluţie ciclică, după o perioadă determinată totul se repetă, identic ca înainte, la infinit. Este repetiţia ciclică în,care se exprimă acel plan divin reprezentat de număr. Progresul social, schimbările sociale — în care spera şi pe care le aştepta poporul — nu sînt altceva, în concepţia conservatorilor pitagoreici, decît perioade fragmentare, care se vor repeta: vor apare şi — vor dispare!
Pentru viitorul ştiinţei este de o importanţă excepţională concepţia lui Pitagora despre matematică, văzută de el ca fiind forma fundamentală a ştiinţei. Această apreciere dată matematicii va fi reluată de Platon şi, după el, de anumite direcţii de gîndire filosofică şi ştiinţifică, din antichitate pînă azi.
Privită în ansamblu, concepţia lui Pitagora — moment de un nivel ştiinţific mult superior celui marcat de şcoala ioniană — apare genială şi în acelaşi timp diminuată de naive contradicţii. în doctrina sa elementul ştiinţific este alterat de idei, perspective şi interferenţe mistice. Influenţa sa în cultura greacă a fost imensă — în matematică, în medicină, în teoria muzicii, ş.a.m.d. Teoriile pitagorice au fost însuşite şi de Empedocle. Policlet a căutat să stabilească în sculptura sa un canon privind proporţiile corpului uman, canon formulat în raporturi numerice sub influenţa doctrinei lui Pitagora. Platon, în special, „va datora concepţiilor pitagoreice multe elemente ale sistemului său" (H. Lamer). Unii cercetători văd pînă şi „în teoriile cuantice moderne o supravieţuire a anticei moşteniri pitagoreice sub forma de concepţie discontinuă a energiei" (Geymonat).
41	în triunghiul dreptuughi pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor celor două catete.
564
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
EPOCA CLASICĂ. RĂZBOAIELE MEDICE
Epoca clasică a civilizaţiei şi culturii greceşti se situează cronologic între momentul eroic ai războaielor contra colosului persan şi momentul lipsit ele glorie al luptelor fratricide care au pus capăt vieţii libere a cetăţilor greceşti, deschizînd drumul dominaţiei macedonene. „Secolul de aur“- al Atenei începe cu perioada — de 50 de ani — a războaielor medice (499-449 î.e.n.) şi se încheie cu perioada — de 27 de ani — a războiului peloponeziac (431-404 î.e.n.). După care, următoarea perioadă a democraţiei ateniene — de lupte între diferite state greceşti, de mişcările şi răscoalele sclavilor, de descompunere internă, morală şi politică, — se termină cu înfrîngerea coaliţiei democrate a oraşelor greceşti (337 î.e.n.) de către regele Macedoniei, înfrîngere care pune capăt istoriei oraşelor-state elenice din peninsulă.
După victoria lui Darius asupra regatelor din Asia Mică teritoriile greceşti de pe coastă au fost încorporate în marele Imperiu persan. Oraşele-st ale greceşti din această regiune vor avea o independenţă şi o autonomie pur formală; în realitate ele vor plăti anual un tribut şi vor fi guvernate de tirani susţinuţi de perşi. Pe de altă parte, ocuparea Traciei şi supunerea Macedoniei de către perşi lovea şi în interesele grecilor clin peninsulă privind comerţul din Marea Egee.
în anul 499 Miletul se răscoală. Celelalte oraşe-state din Ionia şi Lesbos se declară şi ele independente. Garnizoanele persane sînt învinse de milesieni, care incendiază şi oraşul de reşedinţă clin Lidia al regelui persan. Dar milesieni i rămîn singuri: Sparta refuză să le dea ajutor, iar Atena le trimite doar 20 de corăbii. Cinci ani mai tîrziu, o flotă ele 600 corăbii a fenicienilor — aliaţii perşilor — înfrînge uşor mica flotă a răzvrătiţilor. Miletul este complet distrus, statele greceşti de pe coastă îşi pierd clin nou independenţa, după care perşii recuceresc cu uşurinţă şi insulele greceşti. în anul 492 î.e.n. generalul persan Mardonius porneşte cu mari forţe spre Grecia balcanică, cucereşte cîteva insule, dar în urma unei furtuni pierde jumătate din flotă şi 20 000 de oameni. Peste doi ani, în urma refuzului Atenei şi Spartei de a se supune, Darius organizează o nouă expediţie maritimă şi debarcă în Aţtica, pe cîm-pia ele la Maraton. Atena, rămasă fără ajutorul spartan promis, încredinţează comanda supremă a armatei strategului Miltiade. Infanteria persană (căci cavaleria — care era forţa principală a perşilor — nu ajunsese la timp) nu rezistă atacurilor armatei atenienilor, în rîndurile căreia luptau acum şi sclavii, fu pusă pe fugă şi puţini perşi reuşiră să se întoarcă în Asia Mică.
Bătălia ele la Maraton — prima victorie a grecilor contra „barbar ilor££ perşi — le-a dat învingătorilor un sentiment de încredere în forţa morală a patriotismului lor, dar şi conştiinţa că pericolul rămîne în continuare. Victoria de la Maraton fusese o victorie a Atenei şi a democraţiei ateniene. De aceea şeful partidului democrat radical din Atena, Temistocle, i-a convins pe a temeni să-şi construiască un nou port militar şi comercial, Pireul, precum şi o flotă puternică de 200 de corăbii mari cu cîte trei rînduri de vîslaşi (trireme), fapt care a făcut din Atena prima putere maritimă din Marea Egee.
La zece ani după bătălia de la Mara ton (la care participase şi Eschil) regele persan Xerxes, fiul lui Darius, întreprinde o campanie contra grecilor cu o
EPOCA CLASICA. RĂZBOAIELE MEDICE
565
imensă armată de 150 000 de oameni din 46 de popoare ale imperiului şi eu o flotă de peste 500 de corăbii. Flota greacă era in marea ei majoritate ateniană; iar ca armată terestră cele 31 de oraşe-state care se coalizaseră (între care şi Sparta) trimiseseră un contingent de abia 10 000 de oameni. în lupta din strîm-Soarea Termopile regele spartan Leonida rezistă eroic pînă la ultimul său om fără a reuşi să tină defileul, în timp ce în bătălia navală de la Artemision pierderile fură grele de ambele părţi. Flotei greceşti nu-i rămînea decît să se retragă în direcţia insulei Salamina, în timp ce la Atena (unde Temistocle evacuase din timp populaţia) perşii distrug şi incendiază oraşul, inclusiv templele de pe Acropole. La Salamina îngustimea strîmtorii nu permitea perşilor să-şi desfăşoare forţele; flota lui Xerxes a fost înfrîntă, multe corăbii capturate (perşii pierdură 200 de corăbii, grecii doar 40), — si regele persan se întoarse în Asia lăsînd în Tesalia o armată de 100 000 de oameni sub comanda lui Mardonius42. Restul flotei persane in retragere fu distrusă in faţa coastei ioniene, la Mycale.
Victoria contra perşilor — pe care Flerodot o prezenta ca pe o victorie a libertăţii contra tiraniei — a salvat Grecia de a deveni o satrapie persană, a salvat însăşi civilizaţia elină şi a dat un mare avînt progresului vieţii civice. Glorificarea victoriei de către artişti şi poeţi în atîtea capodopere ale literaturii şi artei a contribuit să facă din Atena centrul culturii greceşti. Victoria — în principal a Atenei — a avut şi înalta semnificaţie, subliniată mai tîrziu de Platon: „Din această gigantică invazie pe uscat şi pe mare, care ne-a inspirat o frică disperată, a rezultat o mare unire între noi“ (Legile, 698 c). O unire care însă n-a durat mult; după ce pericolul persan a trecut, sub efectele luptei de clasă şi pe de altă parte, a ambiţiilor, egoismului şi miopiei politice a conducătorilor poleis-elor, această unire, s-a destrămat.
în orice caz, bătălia de la Mycale i-a descurajat definitiv pe succesorii lui Xerxes. Ostilităţile dintre greci şi perşi vor mai dura încă mulţi ani; dar de acum înainte iniţiativa operaţiilor va aparţine grecilor. în anul următor se va încheia o alianţă între mai multe state greceşti şi se va constitui (în 478 î.e.n.) „Liga maritimă de la Delos“, numită astfel după numele insulei unde aveau loc întrunirile aliaţilor. în cadrul acestei federaţii statele aveau drepturi egale şi fiecare stat îşi asuma obligaţia ele a trimite un număr de soldaţi, de a contribui la întreţinerea lor şi la echiparea flotei comune. Cum flota ateniană, compusă din 300 de trireme, era mai numeroasă decît a tuturor celorlalte state confederate la un loc, fireşte că rolul conducător al Atenei în această Ligă s-a afirmat de la început. Dealtfel prestigiul Atenei —care luptase şi suferise cel mai mult, care fusese rasă la pămînt de două ori de perşi, care repurtase victoriile de la Maraton şi Salamina — era necontestat.
Liga de la Delos, aflată sub conducerea reală a lui Temistocle, asigura Atenei hegemonia, puterea executivă şi conducerea operaţiilor. Dar partidul conservator din Atena — condus de marii proprietari de pămînt şi sprijinit de statul rival al Spartei — reuşeşte să-l ostracizeze pe Temistocle (care se va refugia şi va trăi pînă la moarte în Persia, ca supus al regelui persan !). Sub conducerea energică a influentului aristocrat Cimon, Liga de la Delos se va extinde şi se va întări. Timp de 30 de ani Liga a fost în lupta aproape permanentă cu perşii, — pe care Cimon îi va alunga de pe litoralul tracic,
42	Eschil, care luase şi el.parte la bătălia ele la Salamina, va imortaliza victoria în tragedia sa Perşii.
566
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
le va desfiinţa bazele navale de pe coasta ioniană şi în 469 î.e.n. le va distruge flota. Cînd în anumite state din Ligă vor izbucni răscoale, Cimon le va reprima cu violenţă, aducînd statele insubordonate la ascultare. Autonomia statelor Ligii va rămîne o simplă aparenţă; în realitate ele erau la discreţia Atenei, supuse forţat Atenei — şi în curînd confederaţia de la Delos se va transforma intr-un adevărat imperialism atenian.
După o jumătate de secol de războaie, în 449 î.e.n. Atena încheie pace cu regele persan, care recunoaşte autonomia statelor greceşti din Asia Mică. Liga de la Delos, deci, constituită în vederea apărării contra perşilor, n-ar fi avut sens să fiinţeze. Dar noii stăpîni şi conducători ai politicii ateniene, şefii partidului democrat Efialte şi Pericle continuă şi consolidează această politică imperialistă43. Hegemonia Atenei (a cărei populaţie, în întreaga Atti-ca, ajungea la 400 000 de oameni) se extindea asupra a 200 de oraşe-state greceşti, aproximativ, care totalizau -—'se apreciază — între 10-15 milioane de locuitori.
La patru ani după pacea cu perşii Atena încheie un tratat de neagresiune, pe o durată de 30 de ani, şi cu Sparta. înţelegerea însă nu putea dura. Statul spartan atît de puternic avea toate motivele să se teamă de influenţa şi de posibilităţile economice considerabile ale Atenei. Interesele comerciale ale Spartei şi ale altor oraşe (în primul rînd, ale Corintului, Megarei şi Tebei) se ciocneau cu cele ale Atenei. Pe de altă parte, pe teren politic Sparta sprijinea elementele aristocratice şi oligarhice din statele supuse hegemoniei ateniene, precum şi pretenţiile acestor state la autodeterminare. Ceea ce însemna subminarea autorităţii şi puterii Atenei, atît în exterior cît şi în interior.
împotriva hegemoniei ateniene se constituie „Liga peloponez iacă“ — care ceru Atenei să recunoască autonomia efectivă a tuturor statelor care făceau parte din Liga de la Delos. Cererea fiind refuzată, oraşele-state din Peloponez începură ostilităţile, invadînd în mai multe rînduri Attica şi pustiind-o. „Războiul peloponeziac“, început în anul 431, va continua pînă în 404 î.e.n.; aproape în toate bătăliile armata ateniană a fost înfrîntă. După o pace de compromis şi de alianţă a Atenei cu Sparta („pacea lui Nicias“, 421 î.e.n.) ostilităţile au reînceput în urma propagandei războinice a unui foarte influent strateg, exponent al partidului democrat, Alcibiade — una din figurile cele mai paradoxale ale istoriei greceşti, prin extravaganţa, capriciile şi inconstanţa sa. După ce a organizat o expediţie (la care totuşi n-a luat parte, din cauza unui proces politic) în Sicilia — unde două puternice corpuri de armată ateniene au fost aproape complet distruse — Alcibiade a fugit la Sparta, complo-tînd cu spartanii şi determinîndu-i să pornească o campanie contra Atenei. Campania s-a terminat printr-un dezastru: Attica a fost pustiită şi jefuită, în timp ce 20 000 de sclavi atenieni au fugit la Sparta. Mulţi membri ai Ligii maritime s-au separat dei^tena, dezagregîndastfel complet hegemonia ateniană.
în Atena, o lovitură de stat (411 î.e.n.) instaură un regim oligarhic, al aristocraţiei şi marilor bogătaşi, care dădu o puternică lovitură — ce convenea Spartei aristocrate — democraţiei ateniene. Dar Alcibiade fu rechemat la Atena (unde în 410 î.e.n. regimul oligarhic fusese răsturnat şi guvernarea democratică restaurată); dîndu-i-se comanda flotei ateniene Alcibiade obţinu
43	Uneori această ambiţie a comportat şi grave pierderi- într-o expediţie în Egipt spre a-i ajuta pe cei răsculaţi contra perşilor grecii au pierdut 100 de corăbii.
EPOCA CLASICA. RĂZBOAIELE MEDICE
567
cile va răsunătoare victorii contra flotei peloponeziace. Evenimentele care urmară fură însă în defavoarea atenienilor: spartanii încheiară un tratat cu regele persan care le dădu ajutoare importante. După cîteva bătălii navale — cîş tigaie alternativ de cele două părţi — atenienii fură complet înfrinţi de Sparta aliată cu Persia şi, în 405 î.e.n., 3 000 de prizonieri atenieni fură executaţi. Armatele spartane ocupară Atena obligînd-o să accepte (în 404 î.e.n.) o pace fără condiţii, prin care se obliga să recunoască hegemonia Spartei asupra întregii lumi greceşti, să-şi dărîme pînă în temelii toate fortificaţiile şi să predea întreaga flotă, militară şi comercială. Dezastrului militar îi urmă dezastrul politic intern: la Atena fu instaurat un regim oligarhic, un „guvern al celor 30 de tirani" care a guvernat cu o extremă cruzime . — pînă eînd democraţii din emigraţie au reuşit să învingă trupele guvernului oligarhic şi, în 403 î.e.n., să restaureze constituţia democratică.
Sparta rămîne acum cel mai influent stat din Grecia continentală şi coasta Asiei Miei, răsturnînd regimurile democratice din toate oraşele-state supuse ei, guvernînd abuziv şi violent. După o lungă campanie militară persană, de cinci ani, contra Spartei, statul spartan intră într-o perioadă de rapid declin. Oraşele aliate se ridicară împotriva hegemoniei spartane. în coaliţia lor intră şi Atena, împreună cu alte state importante (Corint, Megara, Argos ş.a.). Cu ajutorul persan, flota spartană fu nimicită (394 î.e.n.). Dar cu acelaşi ajutor persan, în urma unui tratat încheiat în 387 î.e.n. Sparta îşi va menţine hegemonia asupra Mării Egee — de fapt, mai mult ca apărătoare a hegemoniei persane.
în curînd însă Atena sprijini formarea unei noi alianţe contra Spartei, sub hegemonia Tebei, creînd o nouă ligă maritimă în care intrară aproximativ 70 de state greceşti. După ce înlăturase guvernul oligarhic susţinut de Sparta, democraţia tebană avea acum ca şefi pe marii patrioţi Pelopida şi Epaminonda. în două bătălii rămase celebre — din Leuctra, 371 î.e.n. şi Mantinea, 362 î.e.n. — tebanii au înfrînt armata spartană. Acest fapt a avut ca urmare destrămarea Ligii peloponeziene, locul ei fiind luat acum — dar pentru un scurt timp — de hegemonia tebană. Atena încercă să profite de rivalitatea dintre Sparta şi Teba pentru a-şi restaura hegemonia — dar fu învinsă (358-355 î.e.n.) şi Liga maritimă ateniană fu dizolvată.
în Sicilia grecii au avut de luptat împotriva unui inamic foarte puternic — cartaginezii. în oraşele siciliene tirania — mult mai consolidată aici decît în celelalte regiuni greceşti — alterna cu regimurile democratice. în anul 480 î.e.n. victoria tiranului Siracuzei, Gelon, asupra cartaginezilor a adus oraşului o pradă enormă. în 474 î.e.n. siracuzanii au distrus flota puternică a ctruscilor. Ca urmare a victoriei tiranului (renumit pentru cruzimea sa) Dionysios I asupra Cartaginei (399 î.e.n.) şi a cuceririi unor oraşe-state din sudul Italiei, Siracuza deveni o mare forţă maritimă, asigurîndu-şi hegemonia în Magna Grecia.
în secolul al IV-lea î.e.n. tabloul general al vieţii politice din oraşele greceşti se prezintă in culori întunecate, — cu alianţe de scurtă durată, cu rivalităţi, revolte şi răscoale ale sclavilor, lovituri de stat, alternări de regimuri politice, egoisme, trădări, crime. Numeroasele războaie fratricide aduc peste tot devastări şi sărăcie. Sistemul armatelor formate din mercenari a slăbit ataşamentul cetăţeanului faţă de statul său. Oraşefe-state cele mai importante erau epuizate, lipsite de o consecventă si viguroasă viaţă politică. Fluctuaţia alianţelor dintre oraşele-state, alianţele unora cu duşmanul comun
568
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
persan, egoismul acestor state greceşti şi lipsa lor de perspectivă politică, au făcut ca solidaritatea lumii greceşti, sentimentul de unitate elenică manifestat atît de glorios în timpul războaielor medice să apară acum ca aparţinînd unui trecut foarte îndepărtat şi greu de înţeles. O situaţie de dezorganizare generală, pe multiple planuri, căreia îi va pune capăt ocuparea peninsulei de către regele Macedoniei.
CONSTITUŢIA ATENIANĂ. ORGANIZAREA POLITICĂ. SOCIALĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
Victoria grecilor în războaiele contra perşilor a dat, după cum am spus, un urare avint vieţii politice democratice, mai ales la Atena. Fireşte că nu în toate statele greceşti funcţiona o guvernare democratică; în acelaşi timp cu acest tip de guvernare, în alte oraşe conduceau tiranii, iar în altele oligarhii. Nici la Atena, cum s-a văzut, n-a existat permanent un regim politic democratic, opoziţia aristocratică a fost aproape continuă. Dar în secolul al V-lea î.e.n. statul democrat atenian s-a afirmat pe scena istoriei greceşti într-un mod atît de pregnant, încît foarte puţine alte centre politice — asupra cărora, dealtminteri, informaţiile noastre sînt sau extrem de sumare sau lipsesc cu desăvîrşire — pot reţine atenţia în acest sens. Din aceste motive Atena rămîne pentru noi o adevărată „Eladă a Eladei“ — după expresia lui Pericle. Modelul democraţiei greceşti rămîne modelul atenian44.
Originile sistemului democratic grecesc trebuie căutate în formele de guvernare colectivă ale poZzs-ului, forme care s-au consolidat în decursul secolului al VI~lea î.e.n. într-adevăr, prima din cîte se ştie constituţie adevărată a Atenei — cea dată de Solon în 594 î.e.n. — şi care a rămas în vigoare timp de 86 de ani, deci de-a lungul aproape a întregului secol, avea un caracter democratic cert. Dar totodată prevederile ei făceau multe concesii clasei oligarhilor. Conducătorul mişcării democratice ateniene Clistene, după ce a ajuns .la putere (508 î.e.n.) a modificat în sens democrat radical constituţia lui Solon. Aceste reforme au făcut din Clistene fondatorul democraţiei ateniene. El a restrîns atribuţiile Areopagului — acel consiliu format din arhonţi după expirarea funcţiilor lor, consiliu cu caracter aristocratic care avea înainte un rol hotărîtor în administraţia statului şi justiţiei. A împărţit teritoriul statului atenian în 100 de circumscripţii teritoriale (denie), pe care le-a grupat în 10 triburi. A instituit „Consiliul celor 500“, din care făceau parte, prin tragere la sorţi, cîte 50 de membri din fiecare trib. Adunarea Poporului a fost învestită cu drepturi suverane. Diverse funcţii — ca cea de arhonte — au devenit pur onorifice. în fine, spre a-şi apăra reformele — în primul rînd contra eventualităţii tiraniei — a instituit ostracismul, procedură exclusiv ateniană.
Instituţia arhontatului a apărut probabil în jurul anului 800 î.e.n., cînd aristocraţia a impus regelui doi arhonţi — unul ca şef al administraţiei,
44	Atitudinea grecilor faţă de străini a variat de la o epocă la alta. La început, cuvin-tuî „barbari44 (bcirbaroi) însemna doar „străini44. Dar după războaiele medice —care au arătat ce dezastre cumplite aduc invadatorii („străini44— barbciroi) — cuvintul „barbar44 a căpătat senul de azi. — „Grecii deplorau, în primul rîncî, lă popoarele străine, tendinţa acestora de a se comporta sub nivelul de oameni liberi şi responsabili44 (G. Bowra).
CONSTITUŢIA ATENIANA. ORGANIZAREA POLITICA
569
celălalt al armatei. în sec. VII î.e.n. numărul arhonţi lor s-a ridicat la nouă, aleşi pe un an şi cu atribuţii care s-au menţinut şi în secolele următoare. Cel mai important dintre arhonţi, judecătorul suprem, era „arhontele eponim4', cu alte cuvinte cel care dădea numele său anului în care fusese ales. Urmau — în ordine: „arhontele basileu", şeful cultului religios, supraveghetorul, organizatorul şi îndrumătorul serbărilor religioase şi al sacrificiilor publice; „arhontele polemarh", conducătorul treburilor militare; ceilalţi şase erau lesmoteiii (legislatorii), cei care dictau legi şi dispoziţii juridice în toate cauzele civile. — Clistene a făcut ca arhonţii să nu mai fie aleşi numai dintre aristocraţi, ci să fie propuşi de cleme; iar înccpînd din 457 î.e.n. a făcut ca funcţia de arhonte să fie accesibilă oricărui cetăţean.
Instituţia ostracismului a fost creată ele Clistene (în 507 î.e.n.) pentru a preîntîmpina revenirea tiraniei, — cînd un cetăţean devenit prea^ popular, prea influent, era bănuit că aspiră să devină conducătorul cetăţii. în fiecare an Adunarea Poporului era întrebată dacă avea asemenea bănuieli; în caz afirmativ cetăţenii scriau pe un ciob de vas numele în cauză; dacă 6 000 de cetăţeni scriau acelaşi nume, persoana respectivă era trimisă în exil pe timp de 10 ani. Nu i se formula vina, nu era vorba de o sentinţă: ostracizarea era doar o măsură preventivă, nu o pedeapsă. Cei ostracizaţi —- printre care au fost nume ilustre de bărbaţi cărora Atena le datora recunoştinţă, ca de pildă Temistocle sau Aristide — nu îşi pierdeau prin aceasta nici drepturile politice, nici patrimoniul, nici onorabilitatea. — Adevărul este că această procedură a fost practicată doar de 10 ori în decurs de 90 de ani — pînă în anul 417 î.e.n. cînd ostracismul a fost abrogat.
în timpul războaielor medice instituţiile democratice au cunoscut o perioadă de declin, în timp ce autoritatea Areopagului a sporit. După sfîrşitul războaielor însă situaţia se schimbă. Victoria contra perşilor se datorase în cea mai mare parte eroismului, enormelor sacrificii şi suferinţe ale maselor. Miile de soldaţi şi vislaşi de pe trireme, cetăţeni atenieni, erau conştienţi de aceste merite şi sacrificii făcute — şi voi pretinde să se ţină seama de ele. Desfăşurarea ulterioară a vieţii politice va fi fără îndoială determinată şi de această atitudine populară, fermă. Consecinţele — traduse prin consolidarea continuă a patrimoniului popular — se vor vedea în curînd. Astfel, în 461 î.e.n. Cimon aristocratul care domina viaţa politică a Atenei este ostracizat din iniţiativa căpeteniilor partidului democrat Efialte şi Pericle. Din acest moment începe perioada de maximă afirmare a democraţiei ateniene.
Prima lovitură dată aristocraţiei a fost desfiinţarea autorităţii supreme a Areopagului, căruia nu i s-au mai lăsat decît puţine prerogative: supravegherea cultului public şi competenţa de judecată în cazuri de incendieri premeditate şi de omicid. Prin transferarea tuturor drepturilor supreme în competenţa Adunării Poporului aceasta a devenit autoritatea suverană a statului. — Cel care a luptat timp de 30 de ani pentru democratizarea statului atenian a fost Pericle (cea 500-429 î.e.n.), adevăratul conducător — în ultimii 15 ani ai vieţii — al Atenei în calitate de strateg. Culmea atinsă în timpul său de regimul democratic, de economia, de cultura şi arta ateniană a justificat denumirea acestei epoci de „secolul lui Pericle".
Constituţia ateniană a secolului al V-lea î.e.n. organiza întreaga viaţă a Atenei — politică, socială, administrativă, juridică, militară, — pe baza suveranităţii Adunării Populare (ecclesia), organul suprem al statului din punct de vedere legislativ, executiv şi judecătoresc. Membrii ei — toţi cetă-
570
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
tenii bărbaţi care împliniseră vîrsta de 20 de ani — participau direct la guvernarea statului. (Nu erau consideraţi „cetăţeni44 femeile, străinii stabiliţi în Attica — metecii — şi sclavii; precum nici cei ai căror părinţi nu erau amîndoi atenieni de origine). Adunarea Poporului se întrunea pe colina Pnvx din apropierea Acropolei, de patru ori pe lună, pentru a hotărî în chestiunile mai importante: în cele privind războiul şi încheierea păcii, în aprovizionarea oraşului, în afacerile juridice sau administrative, controlînd şi activitatea slujbaşilor statului, pînă la cei mai înalţi. Pentru a se lua o hotărîre mai importantă era nevoie de un minimum de 6 000 de votanţi (din totalul de circa 40 000 de membri, de cetăţeni atenieni). Ordinea de zi era anunţată cu 4 zile înainte. Votarea se făcea prin ridicare de mînă; dar în anumite cazuri, prin scrutin secret. Orice cetăţean putea lua cuvîntul (dacă era autorizat de adunare) şi, în limitele constituţionale, putea face orice propunere. Opinia publică nu admitea ca un cetăţean să se dezintereseze de treburile statului; dealtminteri, cetăţeanul atenian înţelegea că interesele sale individuale nu pot fi separate de cele legate de prosperitatea colectivităţii, a statului. Mai tîrziu, cetăţenii care luau parte la adunările ecclesiei primeau o oarecare indemnizaţie. Măsura aceasta era dreaptă — în primul rînd pentru cetăţenii mai săraci: această îndatorire civică, această activitate politică îi sustrăgea suficient de la interesele lor private, căci o întrunire dura uneori o zi întreagă — iar întrunirile aveau loc săptămînal.
O emanaţie a Adunării Poporului şi strict subordonată acesteia, organ consultativ care funcţiona permanent, era „Consiliul celor 50044 (bule), compus din cetăţeni care împliniseră vîrsta de 30 de ani (buleuţi), cîte 50 de fiecare trib, traşi la sorţi. înainte de intrarea lor în funcţie, Consiliul al cărui mandat expira îi supunea unui examen riguros privind competenţa şi moralitatea lor. „Consiliul celor 50044, al cărui mandat era pe timp de un an, pregătea lucrările Adunării şi ordinea de zi a şedinţelor, îndeplinea şi controla toate funcţiile administrative, ocupîndu-se de rezolvarea problemelor curente. Membrii Consiliului primeau o indemnizaţie — inferioară însă salariului unui lucrător zilier. Cum cei 500 de membri ai Consiliului nu se puteau întruni zilnic, în sînul ei funcţiona permanent un fel de comitet executiv (pritania), compus din cei 50 de membri ai fiecărui trib, care funcţiona pe rînd fiecare cîte 36 de zile. în fiecare zi unul din pritani, ales de ceilalţi, prezida lucările zilei respective, păstra sigiliul statului şi cheile anexelor templelor în care era depozitat tezaurul statului, şi — dacă în acea zi se reunea şi Adunarea Poporului — prezi-da şi lucrările Adunării, devenind astfel, pentru o zi, adevăratul şef al stătu-, lui. Pe toată durata funcţiei lor (de 36 de zile) pritanii locuiau zi şi noapte într-o clădire specială (Prytaneion), — care era totodată şi „casa de onoare44 a oraşului, unde erau găzduiţi invitaţii statului, ambasadorii altor state şi învingătorii la Jocurile Olimpice.
Pritanii constituiau deci magistratura supremă a statului. Fireşte că în afara lor mai erau şi ceilalţi funcţionari administrativi ai statului, reuniţi aproape totdeauna în colegii de cîte 10 (unul de fiecare trib) — cu toţii fiind controlaţi, direct sau indirect, de Adunarea Poporului. Toţi funcţionarii superiori trebuiau să prezinte periodic Adunării rapoarte asupra activităţii lor; erau discutaţi de Adunare şi, dacă era cazul, puteau fi destituiţi sau condamnaţi.
în ierarhia funcţionarilor civili primul loc îl ocupau arhonţii; funcţio-^ narii militari supremi erau strategii. Cei 9 arhonţi (număr la care Clistene adăugase pe al zecelea, cu funcţie de secretar, pentru ca numărul să corespundă
JUSTIŢIA
571
cu cele 10 triburi) se ocupau fiecare dintre ei de un trib. Prerogativele lor de odinioară, numeroase şi de maximă importanţă, erau reduse acum la cîteva funcţii religioase şi la instrucţia unei anumite categorii de procese. Nici chiar arhontele strateg — odinioară comandant suprem al armatei — nu mai avea acum decît competenţa proceselor privindu-i pe străini, sau organizarea funeraliilor naţionale pentru cetăţenii atenieni căzuţi în luptă. Funcţiile militare de comandă reveneau acum exclusiv celor 10 strategi; date fiind atribuţiile lor care necesitau o precisă competenţă specifică, ei erau aleşi de Adunarea Poporului, iar nu prin tragere la sorţi ca arhonţii, — şi, tot spre deosebire de aceştia, puteau fi realeşi de mai multe ori. Atribuţia prin definiţie a strategilor era apărarea militară a statului; dar influenţa lor în toate domeniile treburilor statului era considerabilă. Aceasta explică şi faptul că Pericle a fost conducătorul real, unic, al Atenei timp atît de îndelungat, deşi calitatea lui era doar de prim-strateg. — Spre deosebire de toţi ceilalţi funcţionari ai statului, strategii erau singurii care nu prezentau dări de seamă anuale Adunării Poporului45.
In atribuţia arlionţilor şi a strategilor intra şi desemnarea cetăţenilor celor mai bogaţi cărora le revenea îndatorirea de a îndeplini o prestaţie în beneficiul poporului (leiturghia), suportînd pe cheltuiala lor primirea fastuoasă a unor înalţi oaspeţi străini, sau spezele festivităţilor cu ocazia unor sărbători; sau organizarea concursurilor teatrale46, sau echiparea unei nave de război47, sau patronarea timp de un an a unui „gimnaziu"48. Sarcina unei leiturghia nu putea fi refuzată; în perioada de mare prosperitatea Atenei era considerată o cinste şi era îndeplinită bucuros — căci satisfăcea din plin şi orgoliul celui care o îndeplinea; dar în unele cazuri obligaţia era atît de apăsătoare, de costisitoare, încît pentru a nu-1 ruina pe cel ce trebuia să o suporte (precum s-a şi întîmplat, nu o dată), sarcina era împărţită între mai mulţi bogătaşi. Oricum, instituţia leiiurghiei era fundată pe un principiu democratic: cel bogat trebuie să aibă nu numai beneficii, ci şi obligaţii — sub forma acestor servicii publice — faţă de colectivitate.
în concordanţă cu aceste principii generale ale constituţiei democratice ateniene erau şi structura şi organizarea justiţiei greceşti (Numai despre cea ateniană avem informaţii).
JUSTIŢIA
Administrarea justiţiei era încredinţată (cu excepţia cazurilor citate mai sus, rămase de competenţa Areopagului) Adunării Poporului. Instanţa judiciară supremă era tribunalul cu juraţi (heliaia) — emanaţie a ecclesiei.
45	în schimb puteau fi judecaţi — cum s-a în timp laţ. chiar cu Per ic lc — şi supuşi unor pedepse grele, ca: ostracizarea, confiscarea averii, deportarea, şi chiar pedeapsa cu moartea — în caz de trădare sau de dezastruoase în'frîngeri militare.
46	Recrut în ci în acest caz coriştii, furn izîndu-le costumele, asigur în du rle întreţinerea completă pe timp de aproape un an.cît dura pregătirea spectacolelor, şi aîegînd autorul dramatic ce urma a fi reprezentat în cadrul concursului.
47	Inclusiv cheltuielile de reparaţie şi de întreţinere a navei pe timp de un an ; perioadă în care cel ce suporta această leiturghia figura în calitate de comandant al navei, comanda efectivă însă deţin în d-o un ofiţer.
48	Gu obligaţia de a îngriji edificiile, terenurile, instalaţiile sportive, de a plăti salariile instructorilor şi antrenorilor, ş.a.m.d.
572
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
Heliaia se compunea din 0 000 de juraţi (heliaşU) traşi la sorţi din listele propuse de cele 10 triburi — deci cile 600 de fiecare trib. Juraţii erau distribuiţi în diferite tribunale, în competenţa cărora (fiecare tribunal îşi avea competenţa sa specifică) intrau cele mai variate cauze, cu excepţia celor rezervate Areopagului şi a crimelor contra siguranţei statului —■ crime judecate direct de Adunarea Poporului. Distribuirea heliaştilor în diversele tribunale era însoţită de infinite şi foarte complicate preeauţiuni, care să garanteze că acuzatul sau acuzatorul nu cunosc pe nici un membru al juriului.
Nu existau nici judecători nici avocaţi de profesie. De formă, unul dintre heliaşti îndeplinea rolul de preşedinte. Nu exista nici acuzator public, — ceea ce este azi procurorul. Un proces era pornit nu clin iniţiativa unuia dintre magistraţii statului, ci totdeauna din iniţiativa unui simplu cetăţean — fie pentru că fusese lezat el, fie pentru că el socotea că fusese lezat statul. Gum delaţiunea era încurajată oficial printr-o consistentă recompensare în bani a delatorului (recompensă care echivala cu o jumătate sau chiar cu două treimi din amenda aplicată celui condamnat), s-a ajuns să se constituie categoria delatorilor de profesie, a sicofantilor — una din petele negre ale democraţiei ateniene. — Cetăţenii implicaţi într-un proces, fie ca acuzatori, fie ca acuzaţi, îşi expuneau singuri cauza, verbal. Dacă cel implicat nu se simţea în stare să o facă, îşi comanda textul expunerii unui profesionist (logograf), text pe care apoi trebuia să-l înveţe pe de rost. Putea, de asemenea, să fie ajutat (sau chiar înlocuit) de un prieten mai elocvent, care pleda, se apăra sau acuza în locul său.
Minorii, femeile, străinii (metecii) şi sclavii erau reprezentaţi în proces de părinţii, de soţii, de tutorii sau de stăpînii lor. Heliaştii tăceau tot timpul, n-aveau voie să pună întrebări. Sentinţa era dată fără o prealabilă deliberare: fiecare heliast potrivit conştiinţei sale, şi prin vot secret. Dacă acuzatul era absolvit, acuzatorul era condamnat la o mare amendă, sau chiar la pierderea drepturilor civile49. Mărturia sclavilor nu era valabilă decît dacă era obţinută prin mijloace de tortură; drept care, partea în cauză îşi aducea sclavii proprii ca să fie supuşi la cazne. (La Atena, un om liber nu putea îi niciodată supus la tortură). în cauze de omucidere sclavul putea depune ca martor, dar numai cu asentimentul stăpînului său şi dacă partea adversă consimţea la aceasta; şi in acest caz, sclavul martor era supus în prealabil la tortură. Dacă pentru anumite cazuri pedeapsa nu era stabilită de lege, mai întîi i se cerea vinovatului să-şi propună singur pedeapsa — pe care apoi i-o fixa definitiv juriul. Sentinţele acestor jurii populare erau fără drept de apel.
în ultimii ani ai secolului al Y-lea î.e.n. a apărut în organizarea judiciară a Atenei un element original: arbitrii publici, — aleşi dintre cetăţeni în vîrstă de cel puţin 60 de ani. Intervenind în numeroase acţiuni private spre a degaja tribunalele cu juraţi de cauze prea numeroase, arbitrii publici aveau sârcina de a încerca să îi împace pe împricinaţi. Dacă în această primă fază — obligatorie într-un mare număr de procese civile — arbitrii publici reuşeau să împace părţile, ei dădeau o sentinţă care rămînea definitivă numai dacă părţile o acceptau; în caz contrar, sentinţa arbitrilor publici era apelabilă în tribunal.
49	Măsura aceasta urmărea să limiteze acţiunile abuzive ale sicol’anţilor, ale denunţătorilor de profesie.
JUSTIŢIA
573
Natura pedepselor aplicate varia în funcţie de condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse pecuniare (amenzi, confiscarea parţială sau totală a averii), exilul temporar sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea (pedeapsă care nu se aplica însă cetăţenilor) şi supliciile, aplicate exclusiv sclavilor, — jugul, însemnarea cu fierul roşu şi tragerea pe roată. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte, ucişi cu pietre sau aruncaţi într-o prăpastie. — In schimb, nu se ştie care era modul obişnuit de pedeapsă capitală.
justiţia ateniană avea carenţe evidente. Lipsa unui cod de legi şi a unui corp juridic specializat — ca să nu mai vorbim de caracterul de clasă al acestui sistem — lăsa loc mult arbitrarului şi exceselor unor heliaşti fără nici o pregătire în materie şi adeseori conducîndu-se după dispoziţiile lor de moment, subiective. Dar în raport cu trecutul, această justiţie înregistrase progrese indiscutabile, — suprimînd de pildă „legea talionului"; sau pedeapsa colectivă; subliniind în schimb responsabilitatea personală şi preocupîndu-se de a fi — în limitele arătate mai sus — imparţială.
Privită în ansamblul ei, sub multe aspecte constituţia democraţiei ateniene nu era perfect democratică (cel puţin în înţelesul modern al cuvîntului). Treburile publice erau cît mai mult posibil încredinţate diletanţilor. Aversiunea atenienilor pentru profesionism în acest domeniu este cît se poate de clară.
Totuşi, acest „guvern de amatori" avea pasiunea de a discuta, de a administra şi în general de a îndeplini toate funcţiile în care se angaja, — funcţii de obicei neretribuite, sau retribuite aproape numai simbolic. Dar faptul cel mai important şi absolut evident este că acest „amatorism" sau „diletantism" era eficient. Grecii din statele cu o constituţie democratică nu şi-au delegat cîteva persoane care să îi reprezinte — ca în sistemul parlamentar modern — tocmai pentru a putea participa ei înşişi, în mod direct, la viaţa şi treburile statului. Nu şi-au creat un guvern reprezentativ tocmai pentru a nu fi guvernaţi de alţii. în felul în care era structurat sistemul lor politic, cu marele număr de buleuţi, pritani, arhonţi, heliaşti, etc., oricare cetăţean avea posibilitatea să ajungă, măcar pentru un timp cît de limitat, la cele mai înalte funcţii în conducerea treburilor statului.
Dar eficienţa, perfect dovedită, a acestei forme de guvernare se explică (cf. Kiotto) în primul rînd prin faptul că statul grec, un polis, fiind mic, cetăţenii cunoşteau în mod direct toate problemele principale ale cetăţii lor; în al doilea rînd, problemele de rezolvat erau — prin însăşi natura organizării statului — infinit mai puţin complexe decît cele de azi. — Cît priveşte posibilitatea practică a cetăţenilor de a-şi dedica într-o atît de mare măsură timpul lor liber participării active, intense şi multilaterale, la viaţa statului, aceasta se mai explică şi prin faptul că aceşti cetăţeni erau proprietari de sclavi (cel puţin unu sau doi sclavi) care îi ajutau sau îi suplineau în muncile pe care stăpînii ocupaţi cu treburile publice nu le puteau face; precum şi prin felul de viaţă extrem de simplă — sub raportul nevoilor — pe care o duceau vechii greci.
Formula de viaţă politico-socială a grecilor epocii clasice ne apare azi într-o dublă perspectivă. Cînd democraţia ateniană asigura doar unei minorităţi de aproximativ 40 000 de cetăţeni dreptul de a participa direct la guver-
574
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
narea unui stat de peste o jumătate de milion ele locuitori, — o anumită imagine convenţională care idealizează instituţiile democraţiei ateniene se cere neapărat revizuită.
Dar nu e mai puţin adevărat, pe de altă parte, că viaţa şi constituţia democratică a Atenei au realizat pentru prima dată în istoria antichităţii idealul libertăţii civice a omului — chiar dacă numai pentru o minoritate de cetăţeni. Per iele lăuda libertatea din Atena, unde domneşte legea imparţială, iar demnităţile şi onorurile publice sînt rezervate celor ce le merită; unde lip-seşte orice formă de violenţă, unde domneşte toleranţa în raporturile sociale şi moderaţia în viaţa publică, — motive care explică de ce Atena este plină de atîtea bunuri spirituale, intelectuale şi materiale. „Noi — adaugă Perlele, cu cuvintele pe care ni le relatează Plutarh — sîntem generoşi nu din oportunism, ci din convingere; în sfîrşit, oraşul nostru stat este un model de educaţie pentru întreaga lume“50. — Cuvinte de autoelogiere retorică, desigur. Dar în felul acesta s-a proiectat şi s-a conturat.idealul — chiar dacă nu deplina realitate — democraţiei ateniene.
CONSTITUŢIA SPARTANĂ
Drumul parcurs, progresele realizate, nivelul vieţii politice atins de stătu democrat atenian sînt mai clar apreciabile cînd luăm în considerare instituţiile unui alt stat grec, din aceeaşi perioadă — instituţiile Spartei.
Sparta oferă exemplul tipic al unui stat extrem de conservator şi anacronic, legat ca nici un altul de schemele politice străvechi. Nici un alt stat grecesc nu avea un sistem de viaţă atît de inuman, — de viaţă personală şi familială complet sacrificate şi subordonate militarismului brutal care a făcut din Sparta cel mai puternic stat militar grec. Nici un alt oraş-stat grec n-a fost atît de gelos de izolarea sa voită, interzicînd cetăţenilor săi să călătorească în afara graniţelor statului şi supraveghindu-i sever pe străinii aflaţi pe teritoriul său, sau chiar interzicîndu-le intrarea. Nici un alt stat grec n-a avut un sistem social atît de rigid, cu cele trei clase sociale ale sale atît de net şi de categoric ierarhizate.
Din prima clasă făceau parte „egaliicc (al căror număr se ridica la maximum 9 000), singurii care aveau drepturi politice, care fuseseră de copii educaţi de stat, care îşi dedicau toată viaţa serviciului militar, care trăiau din veniturile lotului lor de pămînt lucrat de hiloţi şi perieci, şi cărora le era interzisă orice activitate agricolă, comercială sau meşteşugărească. — în a doua clasă intrau perierii, ţărani proprietari de pămînt sau crescători de vite, negustori sau meşteşugari, situaţi în regiunile de periferie ale statului spartan; oameni liberi dar lipsiţi de multe drepturi cetăţeneşti şi trebuind prin contribuţiile lor să-i susţină pe „egali“. — A treia clasă era cea chiloţilor (numeric, de zece ori mai mulţi decît „egalii“), străvechii băştinaşi subjugaţi de spartani, ţărani legaţi de pămînt, aparţinînd cu drept de proprietate statului, obligaţi să plătească dijme proprietarilor spartani ai pămînturilor — dijme echivalînd cu o
50	Model de educaţie care urmarea cultivarea'celor patru virtuţi morale (pe lingă cele civice) cardinale ale cetăţeanului: curajul, cumpătarea, spiritul de dreptate şi înţelepciunea.
CONSTITUŢIA SPARTANA
575
jumătate din recoltă — şi să servească în armată. Nu aveau nici un statut juridic, nu erau protejaţi de lege, trăiau într-0 mare mizerie şi înlr-o teroare permanentă, puţind fi adeseori de-a dreptul vînaţi de tinerii M egali"; o stare nenorocită care i-a împins pe hiloţi la numeroase revolte.
Sparta a fost singurul stat grec mai important în care monarhia s-a menţinut pînă în sec. IV î.e.n. Dar puterea monarhică era întrucitva limitată de faptul că in loc de unul singur, funcţionau doi regi. Constituţia spartană era o formă politică mixtă, reunind (in proporţii şi grade diferite) trei organe de guvernămînt — monarhic, aristocratic, democrat, — fără ca unul din aceste organe să aibă o preeminenţă categorică asupra celorlalte. Astfel, cei doi regi deţineau cele mai importante funcţii religioase, erau judecători supremi, iar ca şefi militari aveau puteri absolute; în fond însă rolul lor era mai mult onorific, de reprezentanţă, ceremonial. Căci începînd din sec. VI î.e.n. ei erau strict supravegheaţi (chiar şi în viaţa lor particulară) de cei cinci „efori", — în faţa cărora regii depuneau în fiecare lună jurămîntul că vor respecta legile statului. Adunarea Poporului (apella) — în principiu, primul organ de guvernămînt şi care se întrunea o dată pe lună — era constituită din toţi „egalii" trecuţi de 30 de ani. Âpellci alegea eforii, pe membrii Consiliului Bătrînilor (gerusia) şi decidea asupra tuturor problemelor statului.
Această Adunare a Poporului însă nu avea — cum s-ar părea judecind după numele ei — un caracter cu adevărat democratic, întrucît poporul nu exercita aici în mod real o putere suverană. Adunarea nu putea dezbate (de fapt, nu „dezbatea", ci doar asista la dezbateri) decît strict punctele de pe ordinea de zi care cuprindea probleme propuse de regi sau de Consiliu. Nu puteau lua cuvîntul decît eforii şi membrii Consiliului Bătrînilor; cetăţenii erau doar consultaţi, fără să poată interveni cu propuneri sau să exprime opinii personale; încît rolul Adunării se reducea doar la ratificarea de către ea (ratificare care trebuia să fie făcută în unanimitate; şi care se exprima nu prin vot, ci prin aclamaţii) a măsurilor propuse de regi şi de Consiliu.
Eforii, numiţi pe o perioadă de un an, aveau sarcina de a se ocupa de educaţia copiilor şi a tineretului, de a veghea ca legile să fie respectate, de a-i controla pe regi şi pe magistraţi, şi de a judeca ei înşişi cauzele civile; de a convoca apella şi de a-i conduce lucrările; de a incrimina dacă socoteau că e cazul pe oricine, inclusiv pe regi, pe care puteau chiar să-i destituie; de a-i însoţi — doi dintre efori — pe regi în campaniile militare, înlocuindu-i eventual la comanda supremă; de a supraveghea administrarea bunurilor statului, ordinea publică, viaţa publică şi privată a cetăţenilor şi întreaga activitate a regilor. Puterea eforilor — adevăraţii deţinători ai puterii executive — era atît de întinsă şi aproape absolută încît, la expirarea mandatului, nu trebuiau să dea un raportyasupra activităţii pe care o desfăşuraseră decît succesorilor lor. Colegiul eforilor este instituţia de guvernămînt cea mai interesantă din istoria Spartei.
Al treilea organ de conducere era Consiliul Bătrînilor, gerusia, compus din cei doi regi plus 28 de cetăţeni în vîrstă de cel puţin 60 de ani, aleşi pe viaţă, — tot prin aclamaţii. Rolul Consiliului era să decidă în materie de politică externă (deşi în realitate diplomaţia spartană era condusă de efori); să judece procesele importante în materie criminală, să pregătească lucrările apellei şi să aprobe (sau să respingă) hotărîrile ei. Totuşi, şi puterile gerusiei erau limitate, fie de faptul că nu putea să se reunească decît (şi cînd) era
S76
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
convocată de efori, fie pentru că nu îşi putea alege ea singură preşedintele (funcţie pe care o îndeplinea din oficiu unul din regi).
Constituţia spartană, pur oligarhică, fals democratică, cu cele trei organe de conducere care îşi limitau reciproc puterile, a fost elogiată în antichitate de personalităţi (evident, cu vederi aristocratice) precum Xenofon; sau de Platou, care includea anumite aspecte ale constituţiei spartane în formula utopicului său stat ideal.
METECII ŞI SCLAVII
Fundamental diferită de cea spartană, constituţia ateniană democratică dădea cetăţenilor — membrilor ecclesiei — un sentiment de demnitate umană, chiar de orgoliu şi de superioritate faţă de cetăţenii altor state, sentiment derivind din conştiinţa că sînt oameni liberi care se guvernează singuri. Şi într-adevăr, în cadrul democraţiei ateniene, pentru prima dată în istorie poporul îşi hotăra singur soarta. — Pe de altă parte însă, xAtena a dus — în mod paradoxal — şi o intensă politică de cucerire, dominînd şi exploatind multe alte state-oraşe greceşti; aşa după cum, în interior, acest regim democratic se dovedea a fi — intr-un anumit sens — totalitar, întrucît priva de drepturi politice mai mult de trei sferturi din populaţia Atticei.
Cele două categorii excluse de la drepturile cetăţeneşti erau metecii (dar numai parţial excluşi) şi sclavii.
Primii (metoikoi — „cei care locuiesc împreună cu cetăţenii") erau străinii — în majoritate greci — stabiliţi pe teritoriul statului atenian: foşti prizonieri de război, sclavi eliberaţi, de profesie negustori, meşteşugari, artişti, medici, etc. Numărul lor se ridica la jumătate din numărul cetăţenilor atenieni. Comerţul era aproape în întregime în mîna lor. Metecii erau cei mai mari şi mai numeroşi comercianţi, zarafi, bancheri, precum şi meşteşugari de prim-ordin. Nu aveau acces la magistraturi, nu luau parte la adunări şi nu puteau fi proprietari de pămînt. în viaţa publică nu puteau ocupa decît funcţii subalterne (de medici, antreprenori, perceptori de impozite, ş.a.m.d.). Erau obligaţi să plătească anual o taxă specială şi să servească în armată ca hopliţi (infanterie grea), sau ca vîslaşi pe corăbiile de război. Trebuiau să îndeplinească (cei mai bogaţi dintre ei, ca dealtfel toţi cetăţenii atenieni foarte bogaţi) importante şi costisitoare servicii publice (leiturghicii).
Pe de altă parte, statul le garanta libertatea cultului şi le apăra proprietatea. Erau protejaţi de legi, îşi puteau exercita în mod liber profesiunea, iar căsătoriile între meteci şi cetăţeni atenieni erau permise (dar copiii născuţi din aceste căsătorii mixte nu puteau deveni cetăţeni). Erau admişi în gimnazii şi la unele serbări oficiale; şi pentru a-i încuraja şi susţine în activităţile lor utile statului, regimurile democratice le acordau uneori scutiri de impozite, recompense şi chiar onoruri. Prosperitatea economică a Atenei — precum şi prestigiul său intelectual, cultural şi artistic — datora foarte mult metecilor. — Printre cei cărora li s-au acordat privilegii şi drepturi aproape egale celor ale cetăţenilor s-au numărat nume dintre cele mai ilustre de pictori, de arhitecţi, de medici, de astronomi, de filosofi sau de retori, — dintre care cei mai mulţi avuseseră statutul de „cetăţeni" în statele lor de origină. Este
METECII ŞI SCLAVII
m
suficient să fie amintiţi printre aceştia în primul rînd ilustrul Aristotel, apoi Hipodamos, constructorul Pireului, marii pictori Zeuxis şi Polygnot, filosoful Anaxagora, medicul Hipocrat, sofistul Protagoras, sau „părintele istoriei", Herodot, Toţi aceştia au fost meteci.
A doua, era categoria celor neliberii sclavii; Proveneau din rîndurile prizonierilor de război, ale supravieţuitorilor din oraşele cucerite, sau din practica pirateriei ale cărei victime căzuseră. Dar mai existau şi surse „interne" de sclavie. Astfel, un părinte îşi putea vinde fiii (chiar cetăţenii atenieni !), sau îşi putea abandona copilul nou-născut, care devenea sclavul celui ce îl lua acasă şi îi creştea. Debitorul care nu-şi putea plăti datoria era vîndut ca sclav (măsură interzisă însă la Atena). Un muritor de foame se putea vinde pe sine însuşi ca sclav. Metecii care contraveneau în mod grav legilor cetăţii erau de asemenea reduşi la starea de sclavie.
Negustorii de sclavi aprovizionau Atena cu sclavi aduşi din alte părţi (mai ales din Tracia). Existau numeroase tîrguri de sclavi, care se ţineau periodic, la date fixe. Cele mai importante erau cele din insule (Delos, Cipru, Chios, Samos); dar şi la Atena se ţinea un asemenea tîrg, în fiecare lună. Vînzarea se făcea la licitaţie. Preţul unui sclav, în epoca clasică, varia între 200 şi 600 de drahme (ceea ce echivala cu cîştigul unui lucrător pe 3/respectiv pe 10 "luni).
Sclavii erau de două categorii: sclavii aparţin.înd unor particulari şi cei care erau proprietatea statului. în agricultură — cu excepţia latifundiilor — lucrau puţini sclavi. Mai numeroşi erau sclavii la oraşe, în servicii domestice. Un atenian bogat avea aproximativ 50 de sclavi; unui de condiţie medie — cam 10; cetăţenii săraci — eventual nici unul. Majoritatea sclavilor erau întrebuinţaţi în ateliere meşteşugăreşti şi în manufacturi mari. Se citează cazul unei „fabrici" de arme în care lucrau 120 de sclavi: este numărul maxim cunoscut de sclavi folosiţi de un particular. In porturi, majoritatea docherilor erau sclavi. Dar mai existau şi mari proprietari de sclavi — unii ajungeau să aibă o mie, şi chiar mai mult, pe care li închiriau meşteşugarilor care luau în antrepriză mari lucrări publice. Cu mîna de lucru recrutată în felul acesta, de închiriere, erau exploatate şi minele de plumb argentifer din Laur ion, nu departe de Atena, în infernul cărora erau concentraţi .pînă la 20.000 de sclavi . — A doua categorie era cea a sclavilor proprietatea statului şi a sanctuarelor. Dintre aceştia se recrutau lucrătorii din monetăria statului, măturătorii de stradă, călăii şi corpul de poliţie, format din o mie de arcaşi sciţi.
Condiţiile de viaţă ale sclavilor variau de la un stat la altul şi de la o categorie de sclavi la alta. La Sparta, de pilda, sclavii, alături de hiloţi, erau atît de desconsideraţi ca oameni încîţ puteau fi chiar vînaţi dacă erau întîlniţi pe stradă după apusul soarelui, Dar în statul atenian situaţia sclavilor domestici era mai bună: după o ceremonie rituală sclavul cumpărat era încorporat familiei cumpărătorului, i se dădea un nume, participa la viaţa religioasă a stăpînilor, era înmormîntat alături de membrii familiei acestora, iar celor greci de origine li se permitea^şi să fie iniţiaţi în misteriile eleusine. Mai mult: legea ateniană îl apăra pe sclav împotriva exceselor de violenţă ale stăpînilor (de pildă, nu puteau fi pedepsiţi cu mai mult de 50 de lovituri de bici). Sclavii statului atenian duceau o viaţă destul de suportabilă; primeau un mic salariu şi puteau locui unde voiau (afară de cei din corpul de poliţie). Uneori stăpînii chiar îi cointeresau, într-o oarecare măsură, în afacerile lor.
37 — Istoria culturii şi civilizaţiei
578
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
în schimb viaţa cea mai nenorocită o aveau sclavii care lucrau, în condiţii oribile, în minele de plumb şi la morile de măcinat.
Numărul mare al sclavilor şi condiţiile lor de viaţă — mai ales al celor din Sparta — au dus la numeroase răscoale care nu o dată au pus în pericol existenţa statului sclavagist respectiv. Aceste răscoale se înscriu în cadrul generai al luptei de clasă din oraşele-state greceşti. „Orice oraş, oricît de mic ar fi, are întotdeauna în sine două oraşe vrăjmaşe: unul ai săracilor, celălalt al bogaţilor'' — recunoştea Platou (.Republica, IV, 422 e—423 a). Mişcările sclavilor luau multe forme aparent pasive: furtul din avutul stăpînului, distrugerea inventarului agricol sau domestic ai acestuia, fuga individuală sau în masă, ş.a. Dar o formă foarte primejdioasă pentru stat o reprezentau dezertările în masă în timp de război (ca în cazul hiloţilor spartani, dezertori în timpul războiului peloponeziac) şi trecerea ele partea adversarului. Cînd, în 413 î.e.n. armata ateniană a fost învinsă de spartani, 20 000 de sclavi au fugit la inamic — aşa cum s-a mai spus, — iar în anul următor, fuga sclavilor vîslaşi a cauzat înfrîngerea atenienilor de către siracuzani31.
Cele mai numeroase răscoale ale sclavilor au avut loc în oraşele-state cu un număr mai mare de sclavi (Argos, Megara, Tirint, oraşele siciliene, ş.a.) — între care locul întîi l-a deţinut Sparta, unde cea mai mare răscoală a durat nu mai puţin de 10 ani. Contra acestor mişcări care ameninţau însăşi structura economică şi politică a statului s-a ajuns pînă acolo îneît oraşele rivale se al iau pentru a face front comun52.
în principiu, în nici unul din statele greceşti sclavii nu aveau nici un drept. N-^aveau drept de proprietate, n-aveau acces la gimnazii sau la serbări, căsătoriile lor n-aveau caracter juridic, erau consideraţi simple „vite euvîntă-toare", nişte „vite umane" — după expresiile curente ale anticilor, — simple obiecte ce puteau fi oricînd vîndute sau cumpărate. Cînd un sclav fugea de la stăpîn nu putea găsi adăpost decît în temple (în anumite temple) — unde însă nu putea rezista mult timp contra foamei; şi unde preotul templului dispunea asupra lui, îl putea restitui vechiului stăpîn, sau îl putea vinde altuia; iar dacă preotul îl alunga din templu după un timp, aproape sigur că era „vînat" de urmăritorii plătiţi de stăpîn.
Nici chiar marii filosofi greci n-au recunoscut injustiţia şi inumanitatea sistemului sclavagist în sine. Singurul lucru în acest sens pe care îl recomanda Platon (în Legile) era ca sclavii să fie trataţi omeneşte, şi să nu fie recrutaţi dintre greci. Aristotel exprimă într-un mod mai clar şi mai violent concepţia cetăţeanului grec: „Războiul este într-un fel un mijloc legitim de a procura sclavi; căci războiul comportă firesc această vînătoare ce trebuie făcută contra animalelor sălbatice şi contra acelor oameni care, sortiţi fiind din naştere să-asculte, refuză să se supună" — scrie Aristotel în Politica (I, 1— 2). — „în specia umană există indivizi aflaţi în acelaşi grad de inferioritate unul în raport cu celălalt precum este trupul faţă de suflet sau animalul faţă de om;
f 51
51	Răscoalele sclavilor au dus uneori la ocuparea şi distrugerea unor oraşe (Argos în 494, Selinunte în 486 î.e.n., ş.a.). Alteori sclavii se alăturau sărăcimii răsculate, sau partidului democraţilor în lupta contra tiranilor (cum s-a întîmplat la Siracuza în sec. V î.e.n., sau în insula Coreyra în 427 î.e.n.); sau contra regimului monarhic — ca în Sparta, in 399 î.e.n. .
62 Astfel, în 464 î.e.n. Sparta a cerut ajutorul Atenei spre a înăbuşi răscoala hiloţilor; în tratatul de armistiţiu din 423 î.e.n. din timpul războiului peloponeziac părţile se obligau să nu primească sclavi fugari; iar în tratatul din 421 î.e.n. Sparta impunea Atenei obligaţia de a o ajuta oricînd hiloţii s-ar răscula.
ECONOMIA. AGRICULTURA. MEŞTEŞUGURILE. COMERŢUL
S79
aceştia sînt oamenii la care întrebuinţarea forţei corporale este cel mai bun lucru ce îl poţi obţine de la ei. Aceşti indivizi sînt de la natură destinaţi sclaviei, căci nu există nimic altceva mai bun pentru ei decît să se supună". — Asemenea opinii însă nu trebuie să ne surprindă; căci — cum observă R. Flaceiiere — „Aristotel îşi dă perfect de bine seama că singura justificare a sclaviei este necesitatea sa; pentru că întreaga viaţă economică, în oraşul grec, se baza pe munca sclavilor“52bis.
ECONOMIA. AGRICULTURA. MEŞTEŞUGURILE. COMERŢUL
Afirmaţia de mai sus se verifică mai puţin în agricultură — ocupaţia principală a grecilor — în care rolul muncii sclavilor era neînsemnat.
Situaţia agriculturii-şi regimul proprietăţii agricole varia în funcţie de condiţiile geografice ale respectivei zone şi de legile statului respectiv. Spartanii, de exemplu, lăsau în întregime cultivarea lotului lor pe seama hiloţilor, care le predau o anumită cantitate — stabilită o dată pentru totdeauna — de produse în natură; de-rest, dispuneau liber cei ce lucraseră pămîntul. Dealt-minteri, mari proprietăţi funciare existau în foarte puţine regiuni (înTeasalia, în Beoţia, în Macedonia). Predomina mica proprietate, lucrată de ţăran cu familia lui53.
Micul proprietar — care uneori mai lua în arendă o bucată de pămînt, sau lucra pămîntul celor de la oraş — trăia greu, dar nu în mizerie. Cultiva cereale, orz şi grîu; dar posibilitatea unui surplus de produse i-o dădeau numai smochinii, măslinii şi via sa. Cum în Grecia continentală terenurile cultivabile cu cereale erau foarte restrînse, populaţia oraşelor era aprovizionată cu grine importate din Sicilia, Tracia şi Egipt. Zonele cu păşuni bune asigurau creşterea vitelor — cai, vaci, capre şi oi, — în timp ce pe lingă gospodărie se
creşteau în primul rînd porci şi păsări. Intens practicată era apicultura, mierea fiind un articol foarte căutat atît pe piaţa internă cît şi la export.
în epoca clasică producţia artizanală casnică se rezumă în special la ţesături şi broderii. Iau în schimb acum o dezvoltare rapidă meşteşugurile specializate, care se grupează pe regiuni în funcţie de materiile prime corespunză-
s^bis Dar Aristotel, în Politica, afirmă că atunci cînd suveica se va mişca singură nu vor mai fi necesari sclavii. Iar prin testament, filosoful a dispus eliberarea sclavilor săi.
53 în lumea greacă munca ţăranului se bucura de o preţuire superioară celei a unui meşteşugar sau a oricărui muncitor manual salariat,
I
i; !
f !
580
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
Un război de ţesut; în faţă — UliseşiPene-îopa. După un vas grecesc din sec. IV î.e.n.
,
toare, de posibilităţile locale şi de tradiţiile regiunii: cele textile erau mai active la Milet, Megara şi Taranto; cele de prelucrarea metalelor erau mai dezvoltate la Corint; Atena era renumită prin ceramica sa, domeniu în care urmau apoi cîteva centre din sudul Italiei, Meşteşugarii erau grupaţi pe ramuri de produse. Locuiau — după specialitatea lor — în acelaşi cartier sau pe aceeaşi stradă, se ajutau cu un număr cît mai mic de lucrători şi îşi vindeau singuri marfa. Specializarea ajunsese pînă acolo încît unii meşteşugari lucrau, de pildă, încălţăminte numai pentru femei, alţii făceau numai încălţăminte bărbătească. Foarte numeroşi erau olarii — căci grecii foloseau ca material argila pentru confecţionarea unei mari varietăţi de obiecte pe care noi azi le avem din lemn, din metal, din sticlă, din mase plastice, ş.a. îndeosebi la Atena meşterii ceramişti şi pictorii de vase au ajuns la cel mai înalt grad de rafinament artistic, — la fel ca cioplitorii de piatră sau ca foarte numeroşii sculptori, mulţi din ei adevăraţi artişti, rămaşi anonimi.
Marile ateliere angajau grupuri mai mari de lucrători, oameni liberi şi sclavi, — dar se pare că numărul maxim al acestora nu trecea de aproximativ 120. O mare cantitate de manoperă absorbea producţia de materiale de construcţie şi în genere lucrările edilitare. Exploatarea minieră întrebuinţa cel mai mare număr de lucrători, în exclusivitate sclavi. Nu exista nici un fel de legislaţie a muncii, şi nici măsuri de protecţie a muncii. Salariul unui muncitor necalificat abia dacă îi putea asigura subzistenţa personală. în anumite ateliere munca era ritmată de sunetele unui instrument, iar sclavii care lucrau prea încet sau care greşeau erau biciuiţi. în mine53bîs, unde galeriile nu aveau înălţimea nici de un metru, iar aerisirea era foarte slabă, sclavii lucrau încontinuu zi şi noapte, pe echipe, — culcaţi sau în genunchi.
Schimburile de produse şi vînzarea produselor se efectuau adeseori direct, de la producător la cumpărător, fără intermediari. Existau, fireşte, şi foarte mulţi comercianţi — o categorie care nu se bucura nici de consideraţie, nici de o bună reputaţie. Schimburile comerciale pe piaţa internă erau slabe, căci fţăranii puteau cu greu obţine un plus de produse agricole disponibil pentru a-1 destina pieţii. Traficul comercial pe uscat era redus, date fiind drumurile (mai degrabă potecile) foarte greu practicabile. Căile comerciale cele mai 53
53 bis Grecii săpau puţuri miniere cu secţiune rectangulară de 1,90 m pe 1,30 va. Adîncimea lor maximă (atestată arheologic) atingea 118 m, iar înălţimea stîlpilor de susţinere, pînă la 9 m. Foloseau două sisteme de ventilaţie: naturală (prin puţuri şi galerii intercomunicânte) şi artificială, aprinzînd focuri pentru a crea curenţi de aer. Apa o drenau servindu-se de găleţi; iar eînd era prea abundentă, abandonau mina (cf. Alb. Mondini),
y
CADRUL'URBANISTIC. ATENA. LOCUINŢELE
581
în atelierul unui fierar. După vas grecesc din sec. V i.e.n.
obişnuite erau pe mare. Comerţul exterior dispunea de corăbii cu o deplasare pînă la 400 de tone, -- dimensiuni considerabile pentru acele timpuri. (Se apreciază că portul Pireu putea adăposti 370 de nave). Navigaţia (numai în timpul zilei, iar iarnar deloc) era asigurată de protecţia unor nave de război, contra piraţilor. Se importau, mai ales gr ine, lemn pentru construcţia corăbiilor şi materii prime necesare feluritelor ateliere meşteşugăreşti; în compen-vsaţie .se. exporta vin,: untdelemn şi-cer amică de artă în mari cantităţi» Atena exporta de asemenea moneda, ei,. care avea. curs în toată lumea cu care grecii veneau în contact. Cu excepţia importului de cereale, statul lăsa deplină libertate comercianţilor — care plăteau taxe vamale ce puteau ajunge pînă la 2% din valoarea mărfurilor comercializate.
Sistemul de măsuri şi greutăţi prezenta uşoare variaţii de ia o localitate la alta. Masurile de lungime erau etalonate aproximativ după membrele corpului uman54» Măsurile de suprafaţă erau stabilite .pornind de.la suprafaţa de pă~ mint pe care o putea ara o pereche de.boi intr-o..zi.;., iar măsurile de capacitate — fie pentru solide, fie pentru. lichide. — în funcţie de produsele de bază (cereale, vin şi untdelemn). Anumiţi funcţionari aveau sarcina să controleze periodic exactitatea măsurilor folosite,
. Dat fiind faptul că în lumea greacă circulau monede diverse, operaţiunile comerciale erau facilitate de agenţi de schimb. Spre sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. a apărut la Atena o categorie de adevăraţi bancheri. Este cunoscut cazul unui mare om de afaceri, Passio (un fost sclav, eliberat şi care a ajuns omul cel mai bogat din Atena), care primea bani în depozit efectuînd. operaţiuni financiare în contul clienţilor, dădea cu dobîndă împrumuturi cu gaj sau pe ipotecă, şi uneori chiar elibera — în schimbul sumelor primite în depozit — o scrisoare-ordin de plată la vedere, pe baza căreia clientul său încasa în alte oraşe suma indicată în scrisoare. Dar practica curentă era transferul de bani lichizi.
■. CADRUL URBANISTIC ATENA. LOCUINŢELE
Imaginea intimă, reală, a vieţii poporului grec se completează cu aspectele vieţii cotidiene — materiale, familiale şi spirituale. Informaţiile de care dispunem în această privinţă permit să o reconstituim aşa cum se prezenta îndeosebi la Atena.
54 Piciorul (a cărui valoare varia de la un stat la altul) — între 27-35 cm; degetul (circa 2 cm); palma (8 cm); braţul (aproape 50 cm); cotul (între 36-38 cm); pasul (80 cm) .
582
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
Nucleul primitiv al oraşului Atena — aşezare datînd din timpuri străvechi — se înfiripase pe o stîncă (înaltă de 75-90 m) dominînd colinele din jur, a cărei suprafaţă plană forma cu aproximaţie un patrulater cu laturile de 270 m pe 156 m. Aşezarea purta numele generic de cicropolis (= „oraşul de sus“). Pe această rocă — deja fortificată pe la începutul mileniului al II-lea î.e.n. — localnicii găseau refugiu în caz de pericol. In plină epocă miceniană zidul de apărare a fost reconstruit, din blocuri enorme, era înalt de 10 m, cu un bastion masiv, iar palatului regelui i se adăugară construcţii-anexe. în sec. VI î.e.n. tiranul Atenei, Pisistrate, vrînd să dea o nouă strălucire oraşului, construi ziduri de susţinere de jur-împrejurul platoului, iar în locul palatului regal, un templu închinat zeiţei Athena, protectoarea oraşului; totodată institui (în anul 560 î.e.n.) şi „Jocurile Panatenee“, devenite numaidecît celebre în toată lumea greacă. După 480 î.e.n. locuinţele private şi celelalte edificii civile fură demolate. Dar adevărata strălucire a Acropolei — care în felul acesta va deveni centrul religios al oraşului—o vor da cele patru edificii construite din iniţiativa lui Pericle după distrugerea oraşului de către perşi, şi anume: Partenonul — templul Fecioarei (Parthenos) Athena, adăpostind statuia înaltă de 15 m a zeiţei, lucrată de Fidias în tehnica hriselefantină; Propileele — intrarea monumentală, cu cinci porţi deschise spre intrarea sacră şi găzduind într-o aripă Pinacoteca, unde erau expuse operele marilor pictori; micul templu din dreapta intrării dedicate Athenei Nikă (== Victoriei); şi originalul Erechteion, cu nouă sanctuare (edificii despre care se va vorbi la capitolul dedicat arhitecturii epocii clasice).
Restul oraşului, aşezat pe mai multe mici coline, care s-a născut şi a crescut fără nici un plan edilitar, avea o înfăţişare destul de modestă. Viaţa oraşului s-a desfăşurat mai intens în cartierul olarilor, în care era situată (încă din sec. VIII î.e.n.) piaţa publică a Atenei — Agora, — centrul vieţii publice, Ioc de întruniri şi ceremonii, locul vieţii politice, al activităţii judiciare, al tribunalelor şi arhivelor publice, cu m onumente, portic© şi temple, dar şi cu barăcile, locuinţele, atelierele şi prăvăliile meşteşugarilor, în timpul lui Pisistrate şi al urmaşilor săi s-a construit primul zid de apărare al întregului oraş, amplificat în timpul războaielor medice pînă la o lungime de 6 km» Alte două ziduri de apărare, paralele, cu un spaţiu de 160 m între ele, legau Atena de portul său Pireu, pe o distanţă de peste 6 km. în afara oraşului, la mică distanţă, erau locurile de plimbare şi recreaţie, parcurile şi piscinele gim-naziilor şi palestrelor, ansambluri de terenuri şi clădiri destinate exerciţiilor fizice şi sporturilor. Spre sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. aceste zone eleve-niră şi locuri de întîlnire ale cercurilor de intelectuali, adevărate (într-un fel) şcoli superioare, unde filosofii, retorii şi savanţii îşi predau disciplinele lor. în aceste grădini publice-gimnazii şi-au întemeiat şcolile lor Platon (Academia), Aristotel (Lykeion), etc.
r Străzile Atenei erau înguste şi întortocheate, nepavate, în mijloc cu o rigolă neacoperită, în care era evacuată apa menajeră. (Canalizarea subterană a apărut abia în sec. IV î.e.n., dar a rămas mult timp o raritate). Lipsa de igienă publică explică răspîndirea rapidă a epidemiilor — cum a fost teribila epidemie de ciumă din 429 î.e.n. care a secerat o jumătate din populaţia oraşului. Locuinţele celor mai săraci erau săpate în calcarul colinelor sau erau rezemate de un perete de stîncă. Majoritatea caselor erau foarte mici; casele cu un etaj — unde erau cel mult două camere — erau o excepţie. Balcoane sau logii nu existau, fiind interzise de lege ca prezentînd pericolul de a se
ALIMENTAŢIA, OSPEŢELE
583
prăbuşi. Pereţii caselor erau de lemn, din cărămidă uscată la soare sau din pietriş amestecat cu lut. Acoperişurile erau plane, formînd o terasă, uşa dădea direct în stradă, iar ferestrele erau foarte puţine, foarte mici, mai mult late decît înalte. Pînă în sec. IV î.e.n. casele nu aveau bucătăria în interior; coşuri nu existau, evacuarea fumului se făcea scoţîndu-se ocazional o ţiglă din acoperiş. în alte părţi ale lumii greceşti erau şi case bogate, cuportice şi curţi interioare, cu încăperi pictate de artişti cunoscuţi, cu fresce şi decorate cu mozaic, cu tapiţerii şi vase preţioase. La Atena însă, în epoca clasică, asemenea case erau foarte rare: regimul democratic atenian ar fi văzut cu ochi răi locuinţele spaţioase şi bogat decorate, luxul prea vizibil şi ostentativ etalat ar fi trezit invidie şi suspiciuni. Casele cu mozaicuri, coloane şi paviment de marmură, case cu pereţii decoraţi cu stuc policrom, ornate cu vase artistice şi cu statui de marmură în curte, apar mai mult începînd din sec. IV î.e.n. Deocamdată, locuinţa epocii clasice tinde să fie esenţialmente funcţională. îndeosebi casele celor bogaţi răspundeau exigenţelor lor imediat practice, — în primul rînd aceleia de a adăposti numărul de sclavi necesari casei. Foarte puţine erau casele particulare care dispuneau de o baie; iar cînd aveau, aceasta nu se putea compara cu cea dintr-o casă cretană.
Şi mobilierul din casele păturilor mijlocii era destul de simplu. Mobila cea mai importantă era patul, care servea atît pentru dormit cît şi în timpul mesei: asemenea etruscilor şi romanilor, grecii mîncau întinşi pe paturi, aşezate de-a lungul pereţilor. Alături de pat, pentru servit erau măsuţe pentru fiecare persoană. (Resturile de mîncare se aruncau pe jos — ca la romani). Scaunele erau de mai multe feluri — printre care cele pliante şi cele cu spătar, care erau rezervate femeilor. Hainele şi alte obiecte erau ţinute in lăzi, cu încuietori mecanice şi cu chei. Căzi de baie din teracotă şi ligheane mari de metal, montate pe picioare de metal uneori artistic sculptate, serveau pentru igiena personală. Uşi erau numai cele dinspre stradă şi cele care separau camerele bărbaţilor de ale femeilor (inclusiv în clădirile rezervate sclavilor); restul încăperilor aveau, in loc de uşi, o perdea mai groasă. încălzirea se făcea cu ajutorul cuptoarelor metalice portative cu jeratic. Pentru iluminaţie serveau luminările de ceară, dar mai mult opaiţele de teracotă sau de bronz; iar torţele, care dădeau o lumină mai puternică dar şi mult f um şi un miros neplăcut, erau purtate pe stradă mai ales, de sclavii care îşi însoţeau stăpînii.
în epoca clasică deci, locuinţa devine pur funcţională şi strict familială, proporţiile sînt mai mici, luxul mai redus, — caracteristici care fac ca diferenţele între diferitele pături sociale să fie mai puţin accentuate în această privinţă. Evoluţia societăţii în sensul democratic al epocii a determinat indirect şi evoluţia locuinţei. Şi va continua să o determine şi mai tîrziu — dar în sens contrar — cînd epoca următoare va duce la caracteristicul fast elenistic.
ALIMENTAŢIA. OSPEŢELE
O evidentă tendinţă spre simplitate şi sobrietate se notează în epoca clasică şi în regimul alimentar.
în general grecii erau sobri la mîncare, majoritatea se limitau la două mese pe zi. Dimineaţa—cîteva bucăţi de lipie înmuiate în vin; eventual
$84
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
cîteva măsline şi smochine. Lipia - articolul principal în alimentaţie— era din făină de orz, secară, ovăz sau de grlu (care însă era mult mai scump), în afară de lipie — uneori condimentată cu diferite arome de plante — pentru cei săraci alimentul cel mai obişnuit era peştele sărat sau afumat. Ciorbele de asemenea erau mîncarea săracului. Legumele erau consumate crude sau fierte, pregătite în formă de salate, cu oţet, sare şi untdelemn. Măslinele se găseau din abundenţă. O importanţă deosebită aveau în bucătăria grecilor ceapa şi usturoiul. Laptele (mai ales de capră) şi brînzeturile se consumau mult; iar ca desert — fructe (nuci, smochine uscate, struguri) şi turtă dulce.-Fireşte că regimul alimentar varia după posibilităţile economice ale fiecăruia, precum şi după regiuni: în bogata regiune a Beoţiei se mînca mai mult şi mai bine, în timp ce Sparta, cu faimoasa ei „ciorbă neagră" ca fel de mîncare obişnuit, era renumită prin alimentaţia ei primitivă.
Peste tot carnea (scumpă, —mai puţin însă cea de porc) şi vinul erau articole rezervate celor bogaţi. In loc de vin se bea un amestec de miere eu apă (hidromel) în fermentaţie alcoolică. Majoritatea grecilor mîncau carne aproape numai la sărbători, cu ocazia sacrificiilor, cînd carnea animalelor sacrificate se împărţea celor de faţă. La mesele celor bogaţi se servea nu numai carne de animale domestice, ci şi vînat (mistreţ, cerb, etc.); carnea cea mai preţuită era cea de iepure. Carnea era pregătită cu felurite sosuri, care erau în acelaşi timp dulci şi picante. Vinul se bea amestecat în proporţie de două părţi apă şi o parte vin. Nici la mesele cu invitaţi, la mesele de ocazii, la sărbători familiale, nu se servea un menu prea variat şi copios: se dădea mai multă atenţie felului în care erau prezentate mîncările şi în care era organizată masa. La sărbătorile familiale luau parte copiii şi femeile, care insă nu mîncau întinşi pepaturile-sofale, ci şezînd pe taburete. ■ ■
Cînd se organizau ospeţe — la care soţiile erau riguros excluse — invitaţii bărbaţi contribuiau cu toţii, sau fiecare îşi aducea mîncarea de acasă. Un invitat îşi putea aduce un alt invitat personal, al său, La intrare un sclav scotea încălţămintea oaspeţilor şi le spăla picioarele. Oaspeţii se aşezau, întinşi cîte doi pe un pat-sofa, rezemîndu-se în cotul sting. Li se aducea mai iutii un lighean cu apă ca să-şi spele mîinile, apoi la fiecare pat-sofa cîte o măsuţă pe care erau aranjate mîncările. Se mînca cu degetele, din străchini de lemn, de ceramică sau din farfurii de metal; se foloseau un fel de linguri şi — mai rar — cuţite. Bineînţeles că nu existau feţe de masă sau şerveţele; comesenii îşi ştergeau buzele şi degetele cu miez de pîine, în timpul mesei nu se bea decît apa. La sfîrşit oaspeţii se spălau din nou pemîini, Măsuţele erau scoase, sclavii curăţau încăperea de resturile de mîncare aruncate pe jos, apoi aduceau alte măsuţe, vinul, apa şi un vas mare (crater) în care urma să fie făcut amestecul. — Din acest moment începea partea a doua a ospăţului, adevăratul symposiori (cuvînt care înseamnă „întrunire de băutori"). Cina propriu-zisă avusese doar rostul să pregătească pofta de băut.
Simpozionul începea cu libaţii şî cu un imn cîntat în cinstea lui Dionysos. Cei prezenţi alegeau — sau trăgeau la sorţi — pe „regele simpozionului". Acesta stabilea proporţia de apă cu care trebuia amestecat vinul — care uneori era dres cu plante aromatice: cimbrişor, mentă, scorţişoară ş.a. — şi cantitatea pe care urma s-o bea dintr-o dată comesenii. Dar scopul adevărat al simpozionului nu era băutura (grecii beau cumpătat; iar a bea vinul neâmesteeat cu apă socoteau că este un obicei barbar), ci acela de a crea prilejul unei întâlniri plăcute: era unica., formă de reuniune mondenă, la care uneori erau anga-
ÎMBRĂCĂMINTEA. IGIENA. PODOABELE
S85
jaţi şi cîntâreţi, cîntăreţe sau dansatoare, .actori şi acrobaţi. în epoca clasică, de la aceste ospeţe erau nelipsite curtezanele, dansatoare sau cîntăreţe. Dar în numeroasele scrieri asupra acestui subiect, autorii — Aristofan, Xenofan, Lucian, ş.a. — nu uită să menţioneze de asemenea că aceste simpozioane nu dovedeau întotdeauna prea multă cumpătare din partea grecilor...
Îmbrăcămintea, igiena, podoabele
Şi îmbrăcămintea — asupra căreia desenele de pe vase furnizează o documentaţie suficientă — a devenit în epoca clasică mai simplă decît în timpurile eroice. Diferenţa între cei bogaţi şi cei mai săraci era marcată în mod esenţial nu prin forme deosebite ale veşmintelor, ci doar prin broderiile sau prin calitatea ţesăturilor şi a culorilor. Nici chiar sclavii nu se îmbrăcau deosebit de cetăţeni. Ţesături din ţări îndepărtate, ca mătasea sau bumbacul, erau aproape inexistente; excepţie făceau ţesăturile de in — la început importate din Asia Mică; apoi inul a fost cultivat şi în Grecia continentală şi in eîteva insule din Marea Egee. Materialul folosit în mod curent era lîna; părul de capră — pentru veşmintele grosolane ale păstorilor şi ale populaţiei mai sărace.
Hainele — tunica, mantia, hlamida — nu erau confecţionate şi ajustate prin tăieturi şi cusături după forma corpului, ci constau dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă, care se purta drapată, lăsată să cadă liber pe corp, prinsă doar la mijloc cu o centură, pe umăr eu o agrafă sau cu un nod, şi doar cu eîteva puncte cusute. Tunica, scurtă pînă la genunchi, legată la mijloc cu un cordon, fixată pe umărul-sting cu o fibulă, lăsînd liberă partea dreaptă a bustului, era veşmîntul cel mai obişnuit, purtat chiar şi de sclavi sau de mateloţi. — O variantă era tunica prinsă cu cîte o agrafă pe amîndoî umerii şi cu multe pliuri la mijloc. Uneori putea avea — după model persan — şi mîneci lungi, cusute. Se mai purta, apoi, şi în epoca clasică vechea tunică ioniană, lungă pînă la glezne; o purtau preoţii şi, în general, era o haină de ceremonii, — Tunica se purta direct pe corp (lenjerie intimă im exista) şi nu se scotea nici noaptea. Peste tunică se purta drept manta (himation) o bucată ■ dreptunghiulară de stofă (pe care cei eleganţi o aveau cu dungi în culori), nefixată cu nimic, înfăşurată liber în jurul corpului, cu multă eleganţă şi lăsînd libertate mişcărilor. Cum tinerii spartani purtau această manta fără tunică, direct pe corp, mulţi atenieni — probabil cei mai săraci — îi imitau. Mantaua soldaţilor şi a călăreţilor, de culoare purpurie -— hlamida — era mai scurtă şi prinsă pe umăr cu o agrafă. — Veşmintele femeilor nu se deosebeau esenţial de cele ale bărbaţilor decît prin calitatea mai fină şi uneori prin transparenţa ţesăturilor (femeile purtau mult ţesături de in), prin culorile mai vii şi, desigur, printr-o ajustare mai cochetă.
Simplitatea caracteriza şi încălţămintea. Sclavii şi oamenii din popor umblau mult desculţi (în casă de obicei toţi stăteau desculţi). De obicei se purtau sandale (ale femeilor erau elegante şi în modele mai variate); dar în afara oraşului sau la drumuri mai lungi, un fel de ghete. Bărbaţii nu purtau nimic pe cap, decît cei de la ţară — un fel de bonetă înaltă, de fetru sau chiar de piele; în călătorii purtau pălării, cu boruri largi care apărau de soare sau de ploaie. Femeile îşi acopereau capul cu un colţ al mantalei — dar uneori purtau
BBS
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
şi ele pălării. înalte şi cu boruri largi. Umbrele pliante, evantaie, poşete, sutiene, apoi piepteni de fildeş sau de os şi oglinzi de bronz sau de argint, bijuteriile obişnuite şi panglicile care susţineau formele variate de coafură, perucile confecţionate din păr natural, depilatoare, parfuinuri şi coloranţi pentru vopsitul părului (preferinţa categorică era pentru părul blond), — toate aceste articole completau garderoba şi nevoia de cochetărie a unei femei elegante. — Bărbaţii nu foloseau bijuterii — în afara unui inel cu pecete. Unii bărbaţi însă purtau — sub influenţa modei ioniene — şi colane şi cercei. Purtau părul tuns scurt (dar tinerii eleganţi îl aveau foarte lung, ca spartanii), barba tăiată ascuţit sau oval (atenienii, mai scurtă decît spartanii), — pentru ca la sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. barba să dispară complet în toată lumea elenistică. în epoca clasică însă (dar şi înainte, de obicei) sclavii si atleţii îşi râdeau barba şi capul. Femeile elegante aveau feluri variate şi complicate de pieptănături, dar şi bărbaţii eleganţi se coafau.
EDUCAŢIA, ÎNVĂŢĂMlNTUL
Aceeaşi varietate — după regiuni şi în funcţie de condiţiile economice şi sociale — este evidentă şi în domeniul educaţiei, al obiceiurilor, al vieţii familiale. în linii generale însă acestea au aspecte constante în întreaga lume grecească a epocii clasice.
La naşterea unui băiat era obiceiul să se atîrne la uşa dinspre stradă o ramură de măslin, iar la naşterea unei fetiţe, o coroană cu panglici de lînă. După cîteva zile de la. naştere avea loc ceremonia de purificare55, cînd în mod simbolic noul născut era „prezentat" flăcării focului din cămin. Apoi tatăl îl lua în braţe — semn că îl recunoştea ca fiul său legitim56. După care, toţi membrii familiei — şi sclavii casei — îi aduceau noului născut un dar. Dacă tatăl nu-i recunoştea, sau dacă familia nu avea mijloace să-l crească, copilul era părăsit într-un loc public, lăsat cui voia să-l ia; şi de obicei se găsea cine să-l ia şi să-l crească; dacă nu de altceva, cel puţin ca să-l vîndă mai tîrziu ca sclav. Dacă nu se găsea nimeni să-l ia, îl lua statul, şi copilul era crescut pe spezele statului — fapt pentru care el urma apoi să despăgubească statul, altminteri putea să rămînă sclav57. Dar, cel puţin la Atena şi mai ales în perioada clasică, abandonarea unui nou-născut era un fapt rar — iar nu un fapt curent, ea în Sparta*
Informaţiile de care dispunem cu privire la educaţia copiilor sînt cele referitoare la situaţia din Sparta şi Atena.
Sistemele educative în cele două state erau fundamental opuse. în statul spartan copilul aparţinea familiei numai pînă la vîrsta de 7 ani; după care, uiispartan era total la dispoziţia statului — pînă la vîrsta de 60 de ani! Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar, urmărin-du-se să i se formeze copilului sau tînărului un desăvîrşit spirit de disciplină,
55	Căci atît naşterea cit şi moartea erau considerate de greci ca fiind momente „impure evenimente care „pîngăresc**.
56	De notat că şi avortul era permis de lege, dacă soţul consimţea la aceasta.
57	In statul spartan, era obligatorie abandonarea copiilor născuţi imaturi sau cu malformaţii congenitale.
EDUCAŢIA.. învAţâmîntul
S87
de supunere oarbă, precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde priva-ţiuni şi mizerii fizice: umblînd desculţi şi cu capul ras, antrenîndu-se complet goi, mîncînd mizerabil şi insuficient, dormind pe o saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte durerea. în rest — o instrucţie intelectuală absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, eventual cîteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei. Fetele primeau şi ele o instrucţie premii itară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.
Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor la Atena (şi probabil că aproape în toate celelalte state greceşti).
Tatăl dispunea de educaţia copiilor pînă la vîrsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La vîrsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena — dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti — legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi fost obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este că încă de la începutul secolului al V-lea î.e.n. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi.
Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoala particulară — singura formă existentă — ţinută de un învăţător. Acesta le preda — în casa lui, sau sub poeticele oraşului — noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică, timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult, pentru că după vîrsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică — pe foi de papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni, (Tabla înmulţirii exista încă din timpul lui Pitagora).
Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi în primul rînd Pionier, pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. Studiul muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau în tineri simţul autocontrolului, al moderaţiei, al măsurii şi — prin formaţia corală, de pildă — al participării la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cîntecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile Olimpice contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar educaţia fizică le fortifica corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei alte activităţi din viaţa civilă, mai ales manuale. „Dascălii — ţine să sublinieze Platou într-un dialog al său — după ce i-au învăţat literele şi sînt în stare să înţeleagă cuvintele scrise, îi pun să citească, în bănci, poemele poeţilor buni şi îi silesc să le înveţe pe de rost, căci în ele sînt multe sfaturi bune, multe desluşiri, îndemnuri şi elogii ale oamenilor de ispravă din trecut, astfel îneît copilul silitor să-i imite şi să se străduiască să devie asemenea lor. Dascălii de cithară (...) le dau să înveţe şi operele altor poeţi de vază care au alcătuit şi muzică, punîndu-i să execute şi făcînd ca armoniile şi ritmurile, să pătrundă în sufletele copiilor, insuflîndu-le mai multă blîndeţe şi astfel devenind mai mlădioşi şi mâi armonioşi să fie destoinici la vorbă şi la faptă. în afară de asta îi trimit şi la instructorul de gimnastică pentru ca avînd trupuri mai sănătoase să le poată pune în slujba unei gîndiri folositoare şi să nu le lase pradă laşităţii, din cauza stării rele a trupurilor, în caz de războaie şi în alte împrejurări.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
588
Dar acestea le fac mai ales cei ce dispun de mijloace; or, de mijloace dispun în cea mai mare măsură cei bogaţi" (Proiagoras, 325 c şi urm.).
„Cei ce dispun de mijloace4' îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învăţămînt superior5S avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta eloeinţei şi tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi de formulări abile. (Un sistem de învăţămînt pe care Aristofan îl ridiculizează cu voluptate în comedia Norii). Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică sau pentru activitatea din tribunale. în schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (436-338 î.e.n.) susţinea că, de exemplu, geometria, astronomia sau ştiinţele naturale n-au nici o valoare educativă, întrucît nu au nici un efect asupra vieţii practice, sociale, şi nici asupra destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filosofică de învăţămînt are prin excelenţă acest caracter practic, întrucît dă tmărului pregătirea şi îi•'formează- capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.
Toate aceste forme de învăţămînt erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai tîrziu, în perioada elenistică femeia va putea primi o oarecare cultură. în epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit să-şi-'facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.
PALESTRE* GIMNAZII.- SPORTURI
Cind tînărul atenian — la fel ca cel din majoritatea statelor greceşti  
împlinea vîrsta de 18 ani începea stagiul militar (efebia), care dura doi ani58 59. După ce adunarea clemei sale şi Senatul (bule) îi verificau vîrsta şi controlau dacă aparţinea unei familii de cetăţeni liberi, tînărul depunea jurămîntul în cadrul unei ceremonii religioase. Primul-an,-tînărul efeb îl petrecea în cantonament, practicînd intens exerciţii gimnastice şi sporturi, şi antr'enîndu-se în gimnazii la mînuirea armelor, La Atena efeb ii erau cantonaţi în portul Pireu şi instruiţi de şase ofiţeri. Tînărul era tuns scurt, purta o pălărie cu boruri largi şi îmbrăca o hlamidă, mantaua militară. ■— In anul al doilea, după ce în cadrul unei alte ceremonii publice i se încredinţau armele (o lance şi un scut),' era trimis într-una din garnizoanele-fortăreţe unde continua instrucţia militară. Pe lingă aceasta primea şi o oarecare instrucţiune sub îndrumarea unor retori şi filosofi, studiind legile şi funcţiunile statului. în timpul efebiei tinerii primeau şi soldă. La sfîrşitul serviciului militar statul îi dăruia scuţul şi lancea - şî din acel moment tînărul devenea un cetăţean,
Educaţia fizică a băieţilor şi efebilor se făcea în palestre şi gimnazii, sub conducerea unui instructor (pedotrib).
Palestrele erau terenuri de sport, publice sau particulare, avînd alături clădiri cu vestiare, săli de odilină, băi, magazine de untdelemn şi nisip. Tine-
58	Retorica s-a născut în Sicilia în prima jumătate, a .secolului al Y-lea î.e.n., cam în acelaşi timp cu apariţia primilor sofişti.
59	în epoca elenistă durata stagiului militar va fi redusă la un an.
PALESTRE. GIMNAZII. SPORTURI
589
rii — atleţii luau parte la antrenamente şi concursuri complet goi — mai întîi se spălau, apoi îşi ungeau tot corpul cu untdelemn şi cu nisip pe care, după antrenament îl răzuiau cu o spatulă, apoi din nou se spălau. în tot timpul exereiţiilor fizice uri cîntăreţ chita din oboi ritmînd mişcările exerciţiilor. — Gimnaziile erau complexe sportive de dimensiuni mai mari decît palestrele, avînd mai multe terenuri de sport şi edificii anexe mai mari, cu bazine, cu o piscină pentru înot, cu portice, f intîiii, statui ş.a. — totul situat în afara oraşului, intr-un mare parc, o grădină publică pe aleile căreia cetăţenii petre-ceau cîteva ore plimbîndu-se în zilele prea călduroase. Fiecare oraş, or ic îl de mic, ţinea să aibă un teatru şi un gimnaziu. La Atena erau trei gimnazii mai importante: Academia, unde Platou şi-a întemeiat ulterior şcoala sa filosofică ce a funcţionat timp de 40 de ani („devenind astfel prima universitate din lume" — R. Flaceliere); Liceul (Lykeion) — în crîngul sacru închinat lui Apollo, unde Aristotel ţinea prelegeri de ştiinţă şi filosofic; şi Cinosar-ges — probabil un gimnaziu rezervat metecilor şi, într-o vreme, locul de întrunire al cinicilor (şcoala filosofilor care îşi trăgeau numele tocmai de la acest gimnaziu),
Exerciţiile atletice şi sporturile practicate încă din şcoală erau variate. Principala combinaţie de exerciţii era pentatlonul, cuprinzîn.d — cum arată şi numele — cinci probe: alergări, sărituri, aruncarea discului, aruncarea suliţei şi lupta. Alergările (exerciţii la care în unele oraşe-state — de ex.. la Sparta — erau admise să participe şi femeile) aveau loc pe stadioane60. O altă probă era alergarea în care atletul concura echipat cu tot echipamentul greu de război. — De o imensă popularitate se bucurau cursele de cai şi mai ales alergările de care. Aceste curse aveau loc pe hipodrom61. Atelajul unui car era de un cal. doi sau patru cai ; ultima categorie, cursele de cvadrige (la cursele de care participau concomitent mai multe care, pînă la 40) erau cele mai spectaculoase dar şi cele mai periculoase pentru conducătorii carelor. Era întrecerea de mare prestigiu — atît pentru conducători, cît şi pentru marii bogătaşi proprietari de grajduri, cărora le reveneau de fapt laurii unei victorii (iar nu conducătorilor de care)62.
O altă combinaţie de probe era cea în care intrau lupta cu pumnii (precursorul boxului de azi) şi lupta liberă — asemănătoare luptei greco-romane, în care victorios era declarat cel care îşi punea adversarul la pămînt de trei ori. Pugilistul avea pumnul şi antebraţul înfăşurate în fîşii de piele care atenuau duritatea loviturilor; dar începînd din sec. IV î.e.n. pugîliştii luptau •
•60 Stadioanele erau terenuri speciale de formă -.dreptunghiulară,- lungi cie 190 m (lungime devenită unitate de măsură.-cu. numele de stadiu) şi largi de 30 m, de jur-împrejur cu bănci pentru spectatori, iar în cele două capete cu eîte o coloană' trunchiată pe care alergătorul trebuia să o ocolească. Probele de viteză erau fie de un stadiu, fie de un dublu stadiu, fie de patru stadii; alergarea de fond varia între 7 şi 24 de stadii (deci 1 300 m, respectiv 4 500 ni).
61	Un hipodrom era mult mai mare decît un stadion, avînd o pistă lungă de aproximativ 1 500 m. O cursă însemna parcurgerea unui număr de piste, între 8 şi 12 (deci un parcurs de 12—18 km).
62	Celelalte probe ale pentatlonului erau: saltul (saltul în-lungime, dar probabil şi triplu salt), aruncarea discului (discul de piatră avea 7 kg; greutatea celui de bronz varia între-1 şi 5 kg), aruncarea suliţei — asemănătoare celei moderne, lungă de 1,5 m — şi lupta. Lupta (în limba greacă: pali—de unde denumirea palestrei — ceea ce arată importanţa pe care grecii o dădeau acestui sport) nu ţinea cont de greutatea, de „categoria" atletului, ci__ ca în modernul judo — doar de abilitatea luptătorului, care trebuia să respecte anumite reguli precise.
î'
! I,
I
S90	CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
!	fie cu pumnul liber, fie că adoptau un fel de mănuşi de box, dar atît de dure
i	încît loviturile puteau provoca moartea adversarului, pe loc sati mai tirziu.
|	înfruntarea era continuă, fără reprize (întîlnirea dura de obicei 4 ore), şi
j	pe un podium mai larg decît ringul de azi, — condiţii care făceau ca lupta
|	să se desfăşoare într-un ritm mai lent. Nici aici nu se ţinea seama de greutatea,
|!	de „categoria” boxerilor. — în fine, lupta liberă, pancraliul cum era numită,
1	era sportul cel mai brutal, mai periculos şi de-a dreptul dezgustător. Lovituri
i|!	eu pumnii şi cu picioarele (chiar şi în stomac sau în cap), răsucirea membrelor,
|!	apucarea de gît, — orice era permis, afară de înfigerea degetelor în ochii adver-
|	sarului... Un spectacol respingător, în totală neconcordanţă cu imaginea prea
:	idealizată pe care sîntem înclinaţi să ne-o facem citind versurile poeţilor sau
privind statuile şi basoreliefurile sculptorilor care glorificau pe atleţii greci ^	ai epocii clasice.
Ii!
ii
,|	CĂSĂTORIA, SITUAŢIA FEMEII
ii
La vîrsta de 20 de ani, după ce îşi termina stagiul militar, efebia, tînărul [;!	se putea căsători (deşi nici o lege nu-1 împiedica să o facă şi la 18 ani). Fetele
se măritau de obicei la 14-15 ani. Celibatarii erau rău văzuţi şi dispreţuiţi, i	în toată lumea grecească; la Sparta erau chiar pedepsiţi de lege.
J	Căsătoria o hotărau părinţii tinerilor63. în concepţia grecilor antici
scopul adevărat sau mobilul unei căsătorii era nu dragostea, ci procreaţia, — şi în primul rînd, pentru a avea copii de sex masculin. Dar grecii nu ţineau i	să aibe mai mult de doi copii. Băieţii erau preferaţi fetelor nu numai clin mo-
j	tive practice economice — ajutîndu-şi tatăl la muncile gospodăriei — ci şi
i	religioase: fiii asigurau continuitatea îndeplinirii obligaţiilor legate de cultul
;	familial al strămoşilor. La Atena — şi probabil că nici în celelalte state gre-
i	ceşti — nici o lege nu interzicea relaţiile incestuoase dintre frate şi soră, dar
j	opinia publică le considera un act oribil care ar fi atras după sine o teribilă
j ,	pedeapsă a zeilor. în schimb căsătoria între fraţi vitregi era posibilă, şi cu atît
i!	mai mult între veri sau între unchi şi nepoată.
Actul căsătoriei consta într-un ritual foarte simplu: în prezenţa familiei şi a unor martori cei doi tineri îşi dădeau mîna, în timp ce mirele şi tatăl !j	(sau tutorele) fetei, îşi declarau solemn consimţămîntul, oral, fără nici un act
!	scris. De preferinţă, căsătoriile se încheiau iarna (era o superstiţie a grecilor)
şi în zilele cu lună plină. Asupra ceremonialului nunţii informaţiile sînt prea puţine: se aduceau sacrificii zeilor protectori ai căsătoriei, mireasa oferea drept i	ofrande jucăriile şi alte obiecte personale din copilăria sa, casele tinerilor se
t	împodobeau cu ghirlande de frunze de măslin şi de laur, mireasa făcea baia ri-
I j	tu^lă de purificare cu apa adusă dintr-o fîntînă sacră de un cortegiu de femei
!	purtînd torţe, cortegiu precedat de un cîntăreţ din oboi. în casa părinţilor
miresei avea loc ospăţul, mirele primea darurile, după care un cortegiu de ti-!	neri cîntînd cîntece nupţiale îi însoţeau în noua lor casă, unde mireasa era
||	primită cu nuci, smochine, curmale şi cu rituala turtă cu miere şi susan. Nunta
j	continua şi a doua zi, cînd se aduceau darurile şi zestrea miresei; după cîteva
j!	63 Deşi, în sec. V î.e.n., în Attiea părinţii nu mai aveau drepturile absolute asupra copii-
i| '	lor — cel puţin dreptul de a-i vinde — ca în alte părţi.
CĂSĂTORIA. SITUAŢIA FEMEII
591
zile mirele oferea un ospăţ tuturor membrilor fratriei — grupării de familii din respectivul trib — căreia îi aparţinea64 65.
Situaţia femeii în lumea greacă a epocii clasice — situaţie mult degradată faţă de epoca miceniană, cînd statului femeii era aproape egal cu cei al bărbatului — nu era deloc demnă de prestigiul unui regim democratic.
Chiar şi în statul spartan, unde femeile nu aveau nici un drept politic, ele cel puţin îşi tratau soţii de la egal la egal, luau parte la procesiuni şi serbări îmbrăcate foarte îndrăzneţ, iar la exerciţiile sportive fetele apăreau în public alături de băieţi. Dar la Atena (şi probabil că în marea majoritate a celorlalte oraşe-stat greceşti) situaţia femeii era cu totul diferită. Femeia trebuie — spune Xenofon — „să vadă cît mai puţin, să audă cît mai puţin şi să pună cît mai puţine întrebări. Să aibă grijă de casă şi să dea ascultare soţului ei£\ Iar Sofocle, prin gura personajului Aiax din tragedia omonimă: „Podoaba de preţ a femeii e să tacă“; şi, mai departe: „Viaţa unui bărbat valorează mai mult decît viaţa a o mie de temei". Cît despre Aristofan, în comediile sale nu scapă ocazia deadispreţui şi ridiculiza femeia. — în Grecia clasică femeia nu avea de fapt un statut juridic. Spre deosebire de băieţi, fetele nu primeau nici un fel de instrucţiune. La actul căsătoriei nu li se cerea adeziunea. Ca soţie, zestrea femeii era administrată de soţ, căci ea era supusă tutelei lui. Soţul îşi putea repudia oricînd soţia, chiar fără a trebui să invoce nici un motiv (era obligat de lege să o repudieze dacă se dovedise adulteră). Dar cum în caz că o repudia soţul avea obligaţia de a-i restitui dota, acesta evita divorţul, putînd găsi uşor alte expediente: nici legea nici obiceiurile nu-1 împiedicau să aibe alt fel de legături — cu o concubină, o curtezană, sau cu sclavele casei. Femeia avea dreptul să ceară divorţul (bineînţeles că adulterul soţului nu era un motiv valabil) adresîndu-se arhontelui printr-o petiţie — care însă nu era luată în considerare decît dacă dovedea că fusese maltratată; încît acest drept rămînea pur teoretic. Rămasă văduvă, femeia revenea sub autoritatea tatălui ei, care o putea remărita după bunul său plac; sau putea indica prin testament cu cine să fie remăritată; sau acest drept de a dispune de văduvă rămînea moştenitorilor tatălui; sau însuşi primul soţ putea indica, înainte de a muri, cu cine trebuie să se remărite !
Femeia ateniană aparţinînd categoriei celor bogaţi sau celei medii îşi ducea viaţa retrasă în camera sau apartamentul rezervat femeilor (gineceuj, ferită de privirile bărbaţilor, chiar ale sclavilor casei. Bărbaţii îşi aveau apartamentul lor (andronitis). Se pare că obiceiul ca soţii să nu ia masa împreună era general în Grecia clasică: soţul mînca împreună cu băieţii, soţia cu fetele, în gineceu. Cînd soţul îşi invita prietenii la masă soţia nu apărea în sala de ospăţ — şi bineînţeles că nici nu-şi însoţea soţul la ospeţele date de prieteni. La ospeţe nu erau prezente decît sclavele care serveau, cîntăreţele la flaut sau cithară, dansatoarele şi curtezanele63. în oraş, femeile nu ieşeau decît rar, şi totdeauna însoţite de sclave. Dar puteau să asiste la spectacolele teatrale (numai la tragedii; la spectacolele de comedie — numai femeile de condiţie in-
64	Gintecele de nuntă au fost — asemenea bocetelor (threnoi) — prelucrate şi in literatura cultă. „Principalele eînteee de nuntă, însoţite de strigături şi refrene voioase, erau epithalamul, intonat de tineri şi de tinere în ajunul sau în prima zi a unei căsătorii, şi himericul. Sappho a compus cîteva himenee, celebre în antichitate" (cf. M. Marinescu-Himu, Adelina Piatkowski).
65	Casele de toleranţă erau numeroase la Atena, cele dinţii le autorizase Solon, în 594 î,e,n,
sn
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
ferioară), la sărbători religioase66 şi la serbări familiale — botezuri, căsătorii, funeralii. La ceremoniile funebre nu puteau lua parte dintre femei decît rudele cele mai apropiate ale defunctului.
PRACTICI FUNERARE* CONCEPTUL DE „PÎNGĂRIRE*
Ritualul funebru se desfăşura potrivit unor norme unanim acceptate şi respectate. Astfel, în epoca clasică, o lege interzicea risipa prin organizarea de funeralii prea luxoase. Perioada de doliu obligatoriu varia după oraşe şi gradul de rudenie cu cel decedat — între 30 şi 150 ele zile. Un număr de cere-* monii dedicate memoriei defunctului aveau loc la anumite date fixe. Mormîir tul era marcat cu o stelă funerară, cu numele şi uneori figura defunctului.
Defunctul era îmbrăcat în veşminte albe, pe cap cu o cunună de flori, i se punea alături o turtă de miere iar în gură o monedă — pentru a-1 plăti pe Charon, luntraşul care îl va trece peste rîul morţilor Styx; iar turta, pentru a~l domoli pe cîinele-monstru Cerber care păzea palatul zeilor Infernului, Hades şi Persefona. Timp de două zile defunctul era jelit de rude şi prieteni, care în semn de doliu îşi tăiau părul, îşi puneau cenuşă pe cap, se loveau cu pumnii în piept şi îşi zgîriau obrajii. Înmormîntarea se făcea noaptea -—pentru ca moartea să nu pîngărească razele soarelui ! în fruntea convoiului funebru, o femeie ducea vasul cu vin pentru libaţii. Din convoi mai făceau parte şi bocitoare de profesie care cîntau cîntece de jale (threnoi) şi cîntăreţi din oboi. Se vărsa deasupra mormîntului vin şi untdelemn. în anumite cazuri deosebite — de pildă, pentru cei căzuţi în război — o personalitate a oraşului rostea un discurs (epitafios). La mormînt se plantau arbori, pentru ca sufletul celui mort să găsească la umbra lor un loc de pace. Locul mormîntului era sacru — şi pedeapsa cea mai grea pentru un grec era să fie lipsit de cinstea înmormîntării. Trădătorii de patrie şi jefuitorii de temple erau aruncaţi intr-o groapă comună, fără ritualul funerar. Unele oraşe-state refuzau cinstea înmormîntării şi sinucigaşilor67. De cultul morţilor — care includea ceremonii periodice, cu libaţii, ofrande, sacrificii şi rugăciuni — era legată şi interdicţia (prevăzută de o lege dată de-Solpn) de a ultragia un mort; în caz contrar, urmaşii defunctului aveau datoria religioasă de a-.l da în judecată pe cel care, prin defăimare, pîngărise memoria mortului.
După înmormîntare, la locuinţa defunctului avea loc — înainte de ospăţul funerar—- ceremonia purificării: casa era stropită cu apă adusă dintr-un izvor sacru, iar rudele mortului şi cei care asistaseră la înmormjntare îndeplineau şi ei ritualul purificării.
r Grecii antici priveau moartea cu multă seninătate şi fără'să îi preocupe prea mult. „înţeleptul consideră că moartea prietenului său nu este un lucru înspăimîntător" — spunea Platon; „nu se poate spune că el nu ar simţi nici o durere, dar se stăpîneşte". în schimb erau obsedaţi de ceea ce ei numeau miasma — pîngărirea. Nu numai moartea, sau contactul cu obiectele ori cu locuinţa mortul iii, sau o crimă, aveau ca efect pîngărirea, ci şi naşterea unui
^ La sărbătoarea rezervată femeilor, Tesmoforii, bărbaţii erau excluşi.
m La Atena, sinucigaşului i se tăia mina şi i se îngropa separat de corp.
VIATA religioasa, forme de CLTI/r. religia de stat
593
copil. Şi fiindcă pîngărirea era socotită contagioasă, şi aducînd după sine — prin simpla prezenţă a celui „impur" — un rău şi celorlalţi, prin faptul că atrăgea o pedeapsă a zeilor şi pentru cei din jur, şi chiar pentru întreaga cetate-stat, era necesar, ba chiar obligator, un întreg şi complex ritual de purificare.
Actul purificării consta în stropirea cu apă adusă din anumite izvoare „sacre". înainte de a se ruga, sau de a se aduce un sacrificiu ori o ofrandă zeilor, sau de a intra în casa în care recent cineva a decedat ori o femeie a născut, sau într-o incintă sacră, a unui templu — şi chiar înainte de a intra în agora — grecii îndeplineau ritualul purificării, stropindu-se sau înmuindu-şi degetele în bazinul cu apă sacră. Dacă însă pîngărirea deriva din săvîrşirea, voluntară sau involuntară, a unui omor (cu excepţia războiului), purificarea trebuia să fie făcută, în loc de apă, tot cu sînge, — cu sîngele unui animal sacrificat cu care cei de faţă se stropeau pe faţă şi pe corp.
Conceptul de „pîngărire" deci nu implica ideea de „păcat*', în sens moral. In general, la greci nici ideea de „pedeapsă*' şi de „răsplată" nu se întîlneşte nici în perspectiva „lumii de dincolo". Pentru prima dată apare o instanţă de judecată transcendentă la Platon, la care cei trei judecători din Hades, din lumea subpămînteană în care ajung sufletele morţilor (şi anume: Minos, Eakos şi Radamanthvs), judecă actele săvîrşite de defuncţi pe pămînt; dar această viziune este o creaţie a imaginaţiei filosofului, fără o corespondenţă în credinţele populare. Misteriile eleusine promit iniţiaţilor lor, în „lumea de dincolo", o stare de beatitudine (provizorie: pînă la o nouă reîncarnare a lor) — dar pentru faptul de a fi fost iniţiaţi, deci pentru un merit de ordin religios, şi nicidecum de ordin moral sau civic. însăşi despre „lumea de dincolo", poporul grec nu avea decît o viziune cit se poate de vagă şi de aproximativă — pentru simplul motiv că acea lume nu-1 preocupa.
VIAŢA RELIGIOASĂ. FORME DE CULT. RELIGIA DE STAT
în epoca clasica viaţa religioasă a grecilor, fără să fi suferit schimbări fundamentale, capătă o fizionomie mai complexă decît în epocile precedente. Nu lipsesc nici unele accente contradictorii.
Pe de o parte, tradiţia populară menţinea încă străvechile credinţe animiste şi practicile superstiţioase. Şi pentru grecul acestei epoci de asemenea — a cărui mentalitate continuă să fie impregnată de sentimentul sacrului — întreaga natură era populată de spirite, de divinităţi inferioare, malefice sau binefăcătoare, a căror bunăvoinţă trebuia cîştigată prin practicarea diferitelor rituri. Şi practicile superstiţioase se menţin, deşi nu cu aceeaşi autoritate. Oracolele, mai puţin consultate acum de către conducerea statelor68, sînt departe de a avea marele prestigiu de care se bucuraseră în perioada colonizărilor. Nici chiar oracolul din Delfi nu mai avea marea influenţă morală de dina-
68	Fiind în general suspectate acum că prin răspunsurile lor, fie echivoce, fie explicite, sînt totuşi lipsite de obiectivitate; mai precis: că sînt interpretate intr-un mod interesat, în sensul intereselor cuiva.
38 — Istoria culturii şi civilizaţiei
59 4
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
in te69. Practicile magice erau dezaprobate ca nefiind în conformitate cu religia şi cu interesele colectivităţii; iar diferitele forme de divinaţie — prin interpretarea viselor, a zborului păsărilor, prin cercetarea viscerelor animalelor sacrificate, sau prin evocarea spiritelor morţilor70 — nu mai găseau credibilitatea de altădată. în fine, nici prestigioasele „jocuri" care se celebrau la sărbători importante pe lingă marile sanctuare în cinstea divinităţilor respective, nu mai sînt concepute acum esenţialulente ca ceremonii cultice, nu mai au acum nici un sens religios; nici atleţii care participau la concursuri nu ţineau să aducă prin aceasta un prinos vreunui zeu, ci încep să fie tot mai preocupaţi de ideea de a deveni atleţi profesionişti.
Formele de cult rămîn aceleaşi;rugăciunea, purificarea, sacrificiul şi respectarea sărbătorilor. Rugăciunea, rostită în mod obişnuit şi individual, rămine tot o formulă magică; dar forma cea mai înaltă de rugăciune, mod de manifestare a spiritului colectiv, este acum imnul, recitat şi cîntat în grup. Conceptul de purificare îşi pierde din vechile sensuri magice. Continuă ofrandele şi mai ales sacrificiile de animale — fiecare zeu avîndu-şi „preferinţele" sale: A Hiena — vaca, Poseidon — taurul, Afrodita — capra, Aselepios — cocoşul, ş.a.m.d. Sărbătorile — foarte numeroase — au un caracter tot mai puţin religios, pentru a deveni acum simple ocazii de petrecere şi de odihnă, într-un calendar în care nu era prevăzută „ziua a şaptea" ca o zi de repaos. în luna octombrie, de exemplu, erau nu mai puţin de opt zile de sărbători.
La începutul istoriei greceşti, în epoca homerică, zeii erau atotputernici. Deasupra lor, mai puternic decît ei, domnea doar Destinul — Ai'sa, lege supremă a Universului căruia îi asigura stabilitatea şi ordinea. în epopeile homerice, prin calităţile lor zeii rămîneau modele care puteau stimula pe om, invitîndu-1 să-i imite, să-i urmeze, să-i asculte. Dar devenind tot mai mult asemenea oamenilor la chip şi la fapte, antropomorfizîndu-se, zeii au fost învestiţi cu calităţi şi defecte, fizice şi morale, cu toate virtuţile şi viciile omului. în acelaşi timp cu această umanizare a zeilor, s-a laicizat tot mai mult însăşi religia. „Statul şi zeii formează, din acel moment, o unitate indisolubilă. Templele ridicate la Atena de către Pisistrate şi apoi de Per iele, slăvesc nu mai puţin decît gloria zeilor pe aceea a comunităţii care le-a construit". Mîndria şi orgoliul ateuienilor, sentimentele lor patriotice şi cetăţeneşti se împletesc acum cu sentimentul religios — şi chiar îl depăşesc: pe primul plan trece imaginea, interesul statului. „Dar identifieîndu-se cu mîndria civică, religia zeilor umanizaţi se îndepărtează din nou de inima omului şi îl hrăneşte mai puţin decît îşi închipuie el" (A. Bonard).
Caracteristic pentru epoca clasică este în general un declin al misticismului. Chiar şi aspiraţia de salvare a individului pe care o traduc misteriile capătă acum un caracter mistic mai moderat. Vechile credinţe sînt tot mai mult subminate de progresele gîndirii raţionaliste şi ale gîndirii ştiinţifice. Atît rămăşiţele animiste sau practicile magice, cît şi divinităţile Olimpului
69	în schimb, zeul oracolului din Delfi, Apollo, aproape că îl întrecea acum în importanţă pe însuşi Zeus. Cultul lui Ap ollo cerea credincioşilor săi o măsură în toate, pretindea supunere zeilor, respectarea regulilor de conduită derivate din prescripţiile legate de cultul strămoşilor. Apollo era considerat apoi nu numai domnul şi conducătorul Muzelor, ci şi zeul actelor rituale de purificare şi al răscumpărării. (La Roma, unde ise dedicase un templu încă din sec. V î.e.n., Apollo a devenit divinitatea principală a lui Augustus, care i-a ridicat un templu pe Palatin. — Cf. A. Rerthoîet).
70	Forme care, dealtminteri, în lumea greacă n-au avut niciodată importanţa pe care au avut-o în lumea etruscilor şi a romanilor.
VIAŢA RELIGIOASĂ. FORME DE CULT. RELIGIA DE STAT
595
sînt tratate acum nu numai cu tot mai mult scepticism, ci şi supuse fie ironiei, fie criticii directe. în special filosofii şi sofiştii — dar şi autorii de comedii, ca Aristofan în Pacea, în Broaştele sau în Norii — îi atacă pe zei ca pe nişte fiinţe lipsite de importanţă şi de putere, corupte şi chiar ridicole71.
încă înaintea epocii clasice Xenofan formulase critici la adresa credinţelor mitologice şi a concepţiei antropomorfi ce despre zei — nu numai pentru că sînt închipuiţi în mod cu totul arbitrar ca avînd aspect exterior uman, ci şi pentru faptul că li se atribuiau aceleaşi patimi, greşeli şi păcate ca cele ale oamenilor. „Homer şi Hesiod au pus pe seama zeilor tot ce, între muritori, e lucru de ruşine şi de hulă: hoţii, adultere şi înşelăciuni reciproce4'72 — spune Xenofan. în veacurile următoare, această atitudine critică s-a accentuat — mai ales îa sofişti. Perlele sau Tucidide nu credeau în oracole, în practicile superstiţioase sau în ceremoniile religioase. Fidias a fost pus sub urmărire şi condamnat pentru că a îndrăznit să-şi pună imaginea proprie, şi pe cea a prietenului său Perieie pe scutul zeiţei Athena, opera sculptorului. Platou însuşi aduce critici vehemente mitologiei homerice. în secolele V şi IV î.e.n. multor filosofi atenieni — printre care Anaxagora şi Protagoras — li se intentează procese de impietate. Pentru acuzele aduse — printre altele, de a nu crede în zeii recunoscuţi de stat —Sperate a fost silit să se sinucidă. Chiar poeţii tragici cei mai mari_ — Eschil şi Euripide — au fost suspectaţi de impietate, care era socotită de legi ca o crimă.
In realitate, nu propriu-zis pentru impietate în sine erau urmăriţi sau condamnaţi toţi aceşti filosofi sau poeţi, spirite libere, ci pentru că religia devenise în epoca clasică o importantă problemă de stat. încă de mult, comunitatea întreagă a cetăţii şi organismele ei mai mici, pînă la familie, erau puse sub protecţia unui zeu. Nici o adunare cetăţenească nu începea fără oficierea unui act de cult. Pe calea oracolelor zeii „dădeau îndrumări" activităţii sociale sau politice a statului, colonizării, începerii unui război sau încheierii unei păci. Religia grecilor devenise de mult un aspect particular al vieţii lor politice, inseparabilă de viaţa civică.
Dar în epoca clasică această situaţie a dus la un fel de secularizare a religiei. Raporturile comunităţii cu divinitatea erau o datorie cetăţenească. Statul se considera că are o responsabilitate precisă faţă de zei şi de practicile religioase. Statul, prin legile sale, considera impietatea cum am spus — o crimă, sancţionînd-o cu pedepsele cele mai aspre. De o libertate religioasă nu se poate vorbi — nici de drept, nici de fapt — la Atena (şi foarte probabil că nici în celelalte state greceşti). Existau la Atena — şi în alte poleis greeeşti — şi culte de origine străină, e adevărat; dar totdeauna acestea erau cel puţin suspectate, dacă nu chiar urmărite; Platou însuşi le condamna foarte sever şi categoric. (Nici sub acest raport deci regimul atenian nu se dovedea prea democratic). Nu conştiinţa morală a individului, ci statul însuşi, ca entitate politică, avea obligaţii faţă de zei. Ca urmare, instituţiile religioase depindeau de instituţiile politice.
întreaga activitate a templelor, a preoţilor şi a tuturor slujitorilor lor era subordonată legilor şi controlului autorităţilor statului. Preoţii şi ceilalţi slujitori ai templelor erau slujbaşi ai statului, delegaţi ai comunităţii pe lîngă
71	Faţă de această atmosferă de scepticism religios, spre sfîrşitul epocii clasice şi începutul celei elenistice vom asista la dezvoltarea—prin reacţie — a unui curent de misticism, prin importarea de zeităţi şi de practici religioase din Tracia, Egipt şi Asia Mică.
72	Sext., Adu. math., IX, 193. — în Filosof ia greacă..., op. cit. (vezi bibliograf ia).
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
5 96
divinitatea pe care o serveau. In cadrul unei religii fără dogme şi fără texte sacre, cum era religia greacă, preoţilor nu li se cerea nici o pregătire teologică specială — ca în alte ţări ale lumii antice73; nu constituiau o pătură socială suprapusă şi privilegiată — ca în Egipt, Mesopotamia, India, etc. Nu li se pretindea să aibă o vocaţie religioasă. Orice cetăţean care se dovedise loial statului putea deveni preot, nu pe baza unei competenţe specifice, ei prin alegere, sau cu totul întîmplător — prin tragere la sorţi. Durata funcţiei era de obicei de un an; in unele cazuri, era şi pe un anumit număr de ani, iar alteori pe viaţă74. Unele forme de cult — cum erau cultul domestic şi cultul morţilor, anumite ceremonii colective sau serbări oficiale — nici nu pretindeau să fie oficiate de preoţi. Chiar sacrificiul sîngeros putea fi oficiat de un laic — dar era prezidat de un sacerdot, care pronunţa formulele rituale şi rostea rugăciunile.
în primul rînd, însuşi capul familiei era preotul care oficia toate actele de cult, ritualurile, ceremoniile, legate de cultul domestic. Şi din moment ce zeii erau consideraţi a fi protectorii colectivităţii statului, era o obligaţie a demnitarilor civili ai statului să exercite şi funcţia de cult. Sacerdoţii purtau veşminte deosebite — de culoare albă sau purpurie—doar în timpul ceremoniilor. Pentru administrarea bunurilor templelor (ofrande, terenuri, clădiri, sclavi) erau ajutaţi de un grup de cetăţeni; dar statul efectua un control foarte strict în materie financiară.
Această fizionomie reală şi această funcţie socială a religiei greceşti explică importanţa şi influenţa ei în diferitele domenii ale artei.
SENSURILE ARTEI CLASICE GRECEŞTI
Arta greacă a epocii clasice este în mare măsură legată de religie; de viaţa religioasă aşa cum o concepeau şi o practicau grecii epocii, âtribuindu-i o precisă funcţionalitate civică. Religia greacă a influenţat arta; dar — spre deosebire de cazul culturii mesopotamiene, egiptene, indiene, mai tîrziu bizantine, ş.a. — iară a o domina autoritar şi fără a o devia inculcîndu-i sensuri mistice.
Ceea ce distinge arta greacă de arta altor culturi antice — şi acesta este marele său titlu de glorie, care a fundamentat şi a influenţat în mod decisiv asupra dezvoltării de mai tîrziu a artei europene — este umanismul său. Umanism — adică plasarea omului (sau a divinităţii — dar umanizate) în centrul interesului. Căci — „Multe lucruri minunate sînt în lume, dar nimic nu e mai minunat decît omul4'75. Subiectul artei (vd. R. Huyghe) nu mai este acum animalul — cum era atît de frecvent în arta egiptenilor, a asirienilor sau a perşilor. Tema unică a artei a devenit omul. Imaginea lui este creată fde artist nu învestită cu un sens simbolic sau cu o funcţie magică, ci pentru frumuseţea sa proprie. — „Omul este măsura tuturor lucrurilor44: dictonul acesta este (cu un sens independent de cel pe care i-1 da Protagoras) însăşi
73	Excepţie făceau sacerdoţii unor culte misterice.
74	Cînd funcţia sacerdotală — cum era cazul în cultele mister ice aparţinea ereditar unor anumite familii.
75	Sofocle, Antigona, v. 332-333.
SENSURILE ARTEI CLASICE GRECEŞTI
§97
formula artei şi întregii culturi greceşti. Lumea este privită şi interpretată în raport cu omul: nimic nu-1 domină, nimic nu~l striveşte, — nici divinitatea, nici ideea morţii sau gîndul vieţii „de dincolo'*. Totul în el este echilibrat: corpul este în armonie cu spiritul, fără un conflict ireductibil între Bine şi Rău, între spiritualitate şi viaţa biologică, între trup şi suflet, — acel conflict care, în viziunea artistului creştin medieval va zdruncina unitatea şi armonia fiinţei umane. Arta greacă este atentă la realitatea imediată, directă, - nu se lasă sedusă de tentaţia sugestiei, a unui mai îndepărtat sens transcendent, simbolic, esoteric, mistic. Nu cedează mijloacelor care acţionează mai mult asupra sensibilităţii decît asupra raţiunii. Omul grec şi arta sa vor certitudini — şi certitudinile le dau forma, echilibrul, armonia, raporturile logice. Este o artă care — în expresia sa perfectă, cea a clasicismului—„reproduce natura, aşa cum se vede, dar totuşi corectînd-o, ameliorînd-o potrivit normelor gîndirii"; o artă care, „fondată pe adevărul exact al aparenţelor, le supune regulilor celor mai subtile ale gîndirii raţionale; dar mai ales această veracitate şi această logică se depăşesc şi se unesc în comunitatea unui scop: acela aî plăcerii priviriişi spiritului" (R. Hi^ghe).
Această concepţie a artistului grec, acest spns al artei epocii clasice sînt în perfect acord cu normele societăţii; sînt un rezultat — indirect, — o consecinţă a acestor norme sociale. Regimul democratic i-a dat cetăţeanului o demnitate şi l-a învestit cu un simţ al responsabilităţii — faţă de sine (deci judecind şi decizînd singur) şi faţă de societate (deci respectînd tradiţiile şi normele cetăţii). Ca atare, artistul grec se simte solidar cu publicul său, îl respectă, nu ţine să se singularizeze, nu caută ostentativ să fie original, să rupă cu tradiţia; dimpotrivă, ţine să exprime înainte de toate ideile şi sentimentele concetăţenilor săi, să creeze opere accesibile înţelegerii lor, să continue firul tradiţiei; al tradiţiei în care va aduce şi o notă personală, dar fără să violenteze neapărat formele anterioare şi fără să ţină neapărat să introducă teme noi. De fapt, în arta greacă numărul temelor este redus; dar varietatea de detalii, de atitudini şi expresii noi exclude impresia de monotonie. „Originalitatea, artistul o caută nu atît în invenţia unei teme inedite, cît în perfecţiunea tehnică, în adevărul anatomiei, în armonia ritmului, în simetrie, în ştiinţa modelului". Artiştii nu se sfiesc să reia teme tratate de predecesori, să-i imite — căci „noţiunea de plagiat, de proprietate intelectuală şi artistică, nu există în Grecia... Opera nu este personală, ea este socială; reflex al comunităţii, ea rămîne proprietatea acesteia" (W. Deonna).
Grecii nu situau artele plastice pe planul superior pe care situau operele artiştilor care creau sub puterea „inspiraţiei divine": muzicienii şi poeţii, între cele nouă. muze76 nici una nu figura ca protectoare a artelor plastice. Arhitectul, sculptorul, pictorul, se bucurau de toată consideraţia concetăţenilor lor, dar care îi stimau doar ca pe nişte meşteşugari: pricepuţi, talentaţi —
76	Muzele—fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei, personificarea Memoriei —erau cîntăreţeîe care ii înseninau şi îi înveseleau pe Zeus şi pe ceilalţi zei. Coral lor era condus de Apollo. Numărul lor a fost fixat definitiv la nouă, în sec. IV î.e.n. Primul loc îl ocupa Caliope, muza poeziei epice, dar care patrona şifiîoSofia şi retorica. Cîio era muza istoriei; Polihymnia — a poeziei lirice şi a pan torni mei. Euterpe era muza flautului şi a corurilor din tragedii; iar Terpsichora—a poeziei uşoare şi a dansului. Erato era muza poeziei erotice şi a liricii corale, precum şi a elegiei; Melpomene — muza tragediei; Thal ia — a comediei; iar Tirania — muza astronomiei (fiindcă această ştiinţă mai păstra încă amintirea originii sale poetice) şi protectoarea celor care se dăruiesc studiului ei. — în mitologia greacă muzele nu figurează cu un ciclu de legende proprii.
598
CULTURA Şî CIVILIZAŢIA GREACĂ
clar la fel ea meşterii olari sau giuvaergiii. Pentru noţiunile de wartă“ şi de „tehnică" grecii aveau — amănuntul este semnificativ — un singur cuvînt: techne. — Pentru ei, „arta este o necesitate; ea este asociată existenţei cetăţii şi a individului; ea îi însoţeşte în actele lor, de la cele mai mici pînă la cele mai mari. Frumuseţea nu există pentru ea însăşi, ea are totdeauna o preocupare de ordin practic4' (id.).
Consecinţe semnificative pentru spiritul artei greceşti are şi faptul că aici arta n-a fost expresia vanităţii sau antoglorificării unui suveran, ca în marile monarhii ale Egiptului şi Asiei Mici, Astfel, în arhitectură primul loc îl deţine templul; dar templul grec nu caută să impună prin dimensiuni colosale, ci prin armonia proporţiilor, perfecţiunea tehnică a construcţiei, frumuseţea unei ornamentaţii sobre şi plasarea lui într-o ambianţă naturală de efect. Dimensiunile lui sînt modeste; numai la periferia lumii greceşti — în Asia Mică templul din Efes, sau in Sicilia templele din Agrigento şi Seimurile — au fost construite temple gigantice. Nici statuile nu depăşesc mărimea naturală77. Măsura, simplitatea, sobrietatea sînt calităţile fundamentale ale artei clasice greceşti.	,	.
TEMPLELE. PARŢENONU-L.
Un ansamblu arhitectonic conceput ca un complex urbanistic monumental a apărut tîrziu în lumea greacă: abia odată cu întemeierea oraşului elenistic Alexandria, în anul 331 î.e.n. Pînă la această dată oraşele greceşti s-au dezvoltat haotic, fără nici un plan. Foarte rareori a apărut o preocupare de sistematizare a străzilor — cum a fost cazul (prin 440-430 î.e.n.) oraşului Olint; sau tot în sec. V î.e.n., construcţia după un plan bine conceput a Pireu-lui de către Hipodamos. Dar şi în aceste cazuri, fără a fi fost prevăzute opere de arhitectură monumentală...'Arhitectura civilă din epoca clasică are o însemnătate infinit mai redusă decît cea religioasă (de menţionat în acest sens sînt doar palestrele, gimnaziile şi porticele). Palate noi, edificii mai deosebite în jurul unei Agora, sau teatrele de piatră, apar abia în jumătatea a doua a secolului al IV-lea î.e.n., deci spre sfîrşitul epocii clasice.
Incit, templele ram în singurul capitol demn de atenţie al arhitecturii secolelor V şi IV î.e.n. în prima jumătate a secolului al Y-lea î.e.n. — templul lui Zeus din Qfympia şi templele Herei şi al lui Poseidon din Paestum, în sudul Italiei; apoi, în Sicilia, templul Olimpeion din Agrigento, cel al Athenei din Siracuza şi Olimpeionul din Selinunte. După 450 î.e.n. se construiesc templul doric din Segesta şi templul Concordiei din Agrigento; dar în primul rînd trebuie menţionat, fireşte, ansamblul de edificii de pe acropola Atenei, refăcut de Per iele. în secolul următor — templul Alcmeonizilor din Delfi fşi marele sanctuar al lui Aselepios din Epidaur — oraş în care se construieşte acum şi cel mai frumos teatru grec.
In acest secol al IV-lea î.e.n. în lumea greacă din Asia Mică apar edificii de dimensiuni colosale, eu o decoraţie sculpturală exuberantă, în stil ionic, între care cele mai impresionante sînt templul Artemidei din Efes şi templul-mormînt al regelui Mausolos din Haliearnas (mausoleul) ridicat pe un mare
77	Cu excepţia cîtorva „coloşi*1 — ca cel din Rodos, înalt de 34 m, în bronz; sau ca statuile hriseîcfantine ale lui Fidias, Polieiet, etc.
TEMFLELE. PARTENONUL.
599
soclu decorat cu frize de cei mai mari sculptori greci ai vremii; ciudatul ansamblu — templu ionic surmontat de o piramidă în trepte — avea o înălţime de 45 m şi era considerat de antici una din cele şapte minuni ale lumii.
Cel mai splendid complex arhitectural al antichităţii greceşti era ansamblul de patru edificii de pe Acropole (Propileele, Partenonul, templul Athenei
Nike şi Erechteionul); splendid prin perspectiva pe care de la mare distanţă i-o crea terasa masivei strnci abrupte pe care apăreau construcţiile; şi mai ales prin unitatea armonioasă a ansamblului cuprinzînd construcţii atît de variate ca dimensiuni, ca destinaţie şi stil (doric şi ionic). Pentru a realiza această operă uriaşă Per iele dispunea de fondurile considerabile pe care i le punea la dispoziţie confederaţia ateniană; dar şi de o pleiadă de talentaţi arhitecţi (Ictinos, Callicrates, Mnesicles, Corribos), de sculptori străluciţi, în frunte cu Fidias (în acelaşi timp şi arhitect însărcinat de Pericle eu direcţia generală a lucrărilor), precum şi de numeroase ateliere cu excelenţi meşteşugari sculptori,	■	■	*
Complexul de edificii de pe Acropole oferea un cadru ideal desfăşurării ceremoniilor dedicate zeiţei protectoare a oraşului Atena, serbărilor numite Panatenee, instituite de Pisistrate în 566 î.e.n. Văzute — la distanţă de douăzeci şi cinci de secole — în acest cadru somptuos, solemn, cu participarea tuturor cetăţenilor, aprecierea estetică a complexului arhitectonic însuşi se completează cu noi sensuri şi sugestii.
Sărbătorirea zeiţei Athena (atheneele) avea loc în fiecare an; dar din 4 în 4 ani sărbătoarea lua o amploare cu totul deosebită (panatheneele). Ceremoniile religioase şi jocurile care urmau cuprindeau întreceri sportive, gimnastice şi hipice, asemănătoare celor din Olympia, precum şi un concurs muzicai-poe-tic. Rapsozii, cîntăreţii ambulanţi de poeme epice — ultimii reprezentanţi ai aezilor epocii miceniene — recitau fragmente lungi din poemele homerice, în timp ce producţiile lirice erau acompaniate la eithară şi flaut (manifestări muzicale pentru care Pericle construise în mod special Odeonul). Cîştigători-
Ifidnfca %tsr§ Tessuru!
Reconstituire ideală a Acropolei din Atena
600
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
lor li se oferea drept premiu un număr de amfore frumos pictate (numite pana-thenaice), cu untdelemn din livada sacră de măslini a templului zeiţei Athena78.
Ceremonia inaugurală se desfăşura cu un fast impresionant.
După o noapte pe care atenienii o petreceau cu dansuri, cîntece, muzică de instrumente şi alergări cu torţe, în zorii zilei următoare pornea din Kera-meikos — cartierul olarilor care se întindea pe locul vechiului cimitir al oraşului — procesiunea solemnă. în fruntea cortegiului (descris pe larg de Aristo-fan în Broaştele) era adus, pe un car împodobit, darul zeiţei, peplos-ul, lucrat timp de 9 luni de fetele nobililor din oraş, o bogată broderie reprezentînd o scenă mitologică de luptă între zei şi Giganţi. Urma grupul fetelor care lucraseră veşmîntul şi un alt grup de fete care aduceau zeiţei daruri şi obiecte sacre; apoi personalităţile statului, sacrificatorii cu taurii şi berbecii care urmau să fie sacrificaţi; apoi delegaţii statelor aliate, atleţii învingători la concursurile trecute, delegaţii străinilor rezidenţi în oraş, ale căror soţii aduceau vasele pline cu miere şi alte ofrande; în fine, grupuri de ostaşi călări, urmaţi de mulţimea cetăţenilor atenieni, cu toţii încununaţi cu cununi de laur. Cortegiul făcea scurte opriri în faţa altarelor şi templelor din drum, pînă să ajungă la poalele colinei Acropolei. De aici, urcau pe un drum în serpentină, treceau prin faţa micului templu al Athenei Nike79 şi, prin porţile edificiului Propi-leelor, intrau în incinta sacră. în centrul incintei se înălţa statuia de bronz — opera iui Fidias — de proporţii colosale a Athenei Promachos („luptătoare în primele rînduriet), înaltă de 7 m pe un piedestal de 2 m, al cărei coif aurit precum şi vîrful de aur al lancei se vedeau de departe de pe mare. în spatele statuii şi puţin în stînga era Ereehteionul, micul sanctuar în care era adăpostită vechea statuie de lemn a zeiţei Athena, eăreia i se aducea în dar, în fiecare an, un nou peplos. în dreapta — grandiosul Partenon.
Propileele (propylaion = „avanpoartă"), în întregime din marmură de Pentelic, erau o intrare monumentală, cu aspect de fronton al unui templu, flancată de două corpuri de clădiri cu coloane dorice. Prin porticul central, cu coloane de asemenea în stil doric, cinci porţi deschideau intrarea — prin-tr-un vestibul cu coloane ionice, mai zvelte — în marea incintă sacră. (Poarta centrală, cea mai mare, era rezervată intrării călăreţilor şi animalelor de sacrificiu). într-una din cele două clădiri laterale era aşa-numita Pinacoteca, ce adăpostea picturile de seamă aduse ca daruri votive zeiţei. Mnesicles, arhitectul care concepuse Propileele, ştiuse să-şi adapteze construcţia, maiestuoasă prin chiar simplitatea liniilor ei, la diferenţele de nivel ale terenului. Totodată contemporanii puteau admira compoziţia care unifica armonios cele două stiluri ale coloanelor, precum şi contrastul armonios de culori dintre marmura albă a coloanelor şi soclul lor de calcar cenuşiu,
Din faţa Propileelor se deschidea o splendidă vedere panoramică a oraşului, precum şi, în imediata apropiere, asupra templului Athenei Victorioase (Nike). Ridicat pe locul unui vechi altar al zeiţei, micul templu ionic era plasat în vîrful unei stînci din colţul drept al terasei Acropolei. Sculptura frontonului şi a frizei ionice reprezenta figuri de zei şi scene de bătălie contra perşilor; iar pe parapetul de marmură al platformei templului, o serie de tinere Victorii aducînd taurii ce urmau să fie sacrificaţi Athenei. Aceste figuri
78 De pildă, atleţilor învingători la pentatlon, îi se acordau 60 de amfore drept premiul I, şi 12 drept premiul II; învingătorilor la lupte, 40 şi respectiv S amfore, etc.
79	Mai degrabă o „capelăcu faţada de 5,45 m, lungimea de 8,25 m, în stil ionic, cu basoreliefurile frizei între care şi bine cunoscuta Nik6 legîndu-şi sandala.
TEMPLELE. PARTENONUL
mi
feminine în basorelief, elegante şi graţioase, respirînd bucuria tinereţii, cu veşmintele fluturînd în vînt sau mulîndu-se pe formele perfecte ale corpului şi redate cu o tehnică atît de rafinată incit realizează uimitor parcă însăşi transparenţa veşmintelor, introduc — în raport cu stilul mai ponderat, mai „clasic*4 al sculpturilor Partenonului — un ritm încîntător prin libertatea şi uşurinţa formelor.
In incinta sacră, cele două mari sanctuare —- Partenoniil şi Erechteîo-nul — apăreau intr-o perspectivă grandioasă: nu frontal, ci oblic, spre a fi văzuta încă de la intrare şi o parte laterală a lor,
P,artenonul („Casa Fecioarei**) era Intr-adevăr „marele templu*4 al antichităţii greceşti — dar totodată reprezenta şi o (genială) derogare de Ia tipul clasic al genului80. Coloanele exterioare erau dorice — dar mai zvelte ca de obicei, — în timp ce în interior tavanul unei încăperi era susţinut de 4 coloane ionice. Incinta sacră a templului era separată în două încăperi; în cea din faţă (in greceşte naos sau domos; în lb. latină, cella) era plasată statuia imensă a Athenei, înaltă (inclusiv postamentul) de 15 m, lucrată de Fidias în plăci de fildeş şi de aur aplicate pe un suport de lemn, şi cu incrustaţii de pietre semipreţioase, încăperea din spate era rezervată tezaurului zeiţei şi celui al statului. în afară de metopele exterioare — în număr de 92 — separate de triglife, de pe friza dorică, încăperea centrală (naos sau cella) era decorată în exterior de jur-împrejur de o friză continuă, în stil ionic, desfăşurată pe o bandă lungă de 160 m şi înaltă de 1 m, incluzînd aproape 400 de figuri omeneşti şi 200 de animale. Sculpturile în basorelief reprezentau desfăşurarea întregii procesiuni a Panateneelor. Este pentru prima dată eînd într-un templu doric incinta sacră (cella) este în exterior decorată de o friză81. în exterior, metopele reprezintă episoade grupate în jurul a patru subiecte, fiecare corespunzînd unei laturi a edificiului: lupta zeilor contra Giganţilor, a atenîenilor contra Amazoanelor, a Lapiţilor contra Centaurilor, şi a cuceririi Troiei. Elementul comun al acestor patru subiecte ale frizei dorice era intenţia de a arăta ororile războiului — în opoziţie cu binefacerile păcii, pe care le sugerează friza ionică a procesiunii Panateneelor.
Partea cea mai importantă a decorului sculptat o constituie frontoanele — desigur opera lui Fidias (măcar In cea mai mare parte; sau cel puţin executate după desenele sale). Statuile în ronde-bosse erau angajate — eă tema şi execuţie — într-o perfectă unitate de stil şi aveau acelaşi sens ca al frizei ionice, — de glorificare a zeiţei. Pe frontonul faţadei — naşterea zeiţei Athena din capul lui Zeus, într-o scenă de ceremonie solemnă care îi mai grupează aici şi pe Dionysos, Hera, Apollo, Afrodita, Hefaistos, etc. Pe frontonul opus — cearta dintre Athena şi Poseidon pentru protecţia Atticii; de fapt un concurs, o întrecere care are loc în faţa eroilor Atticii chemaţi să-şi aleagă liber stăpî-nul — simbol al regimului democratic care îşi alege singur conducerea. Le^ gendele figurate erau deci subiecte sacre; dar sensul lor era un sens civic, naţional, patriotic şi politic, pe cît era de religios82.
80	Lung de 69,50 m şi larg de 31 m, are 8 coloane pe latura scurtă (in loc de 6 cîte aveau celelalte temple) şi 17 pe latura lungă.
81 Dealtminteri, cu atît mai greu vizibilă, cu cît trebuia privită de aproape.
82 Partenoniil a fost văduvit în sec. V e.n. de statuia lui Fidias, care a fost dusă la Con stan tin op ol; apoi în sec. VI templul a devenit biserică creştină, iar în sec. XV a fost transformat în moscheie, •—pentru ca în 1687 un bombardament al veneţienilor să-l distrugă, în 1816 cele mai multe sculpturi, fragmente de pe metope, frontoane şi din friza procesiunii au fost duse îa British Mu seu m.
• Ir	-
r--' - ->
602
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
Dacă Partenonul. glorifica mai mult sensul civic al religiei grecilor, în schimb cultul propriu-zis religios era legat de Erechteion — ultimul monument ridicat pe Acropole.
Edificiul este plasat pe locul cel mai venerat de greci de pe Acropole. Căci pe acest loc era stînea cu urmele fulgerului cu care Zeus îl lovise pe Erech-teus — pe care tradiţia îl socotea a fi fost unul din primii regi ai Atenei, inventatorul carului şi fondatorul serbărilor Panatenee; aici creştea măslinul pe care zeiţa îl sădise dăruindu-1 cetăţenilor a căror protectoare era; aici se afla şi izvorul cu apă sărată pe care îl iscase Poseidon, în timpul disputei lui cu Athena; şi tot aici se afla mormăitul primului rege al Atenei, bunul şi paşnicul Cecrops, care inventase scrierea şi îi învăţase pe atenieni să-şi clădească oraşele şi să-şi îngroape morţii. — Pe lingă sanctuarele celor amintiţi, se mai aflau aici şi cele închinate iui Hefaistos, Poseidon, fiicei lui Cecrops, Pandro-sos — inventatoarea torsului — şi fratelui ei Boutes, marele sacerdot al lui Poseidon şi al Athenei. — Deci, pe o suprafaţă de numai 15 m pe 30.m edificiul Erechteionului adăpostea numai puţin de 9 sanctuare.
Dar genialul arhitect — probabil Mnesicles — a ştiut să rezolve problema utilizării unui teren denivelat, a unui spaţiu foarte limitat şi a unificării arhitectonice a ansamblului ătîtor obiective distincte. Trei corpuri de clădiri adiacente au fost în mod ingenios unificate şi înconjurate de două frize eu basoreliefuri reprezentînd subiecte din legende legate de personajele respective. , Fiecare corp avea cîte un portic cu coloane ionice, de dimensiuni diferite şi plasate la niveluri diferite. Spre sud, deasupra mormîntului lui Cecrops se află faimosul „portic al cariatidelor",. unde în fiecare an se celebra în timpul nopţii un rit agrar secret: două tinere arefore — servitoarele zeiţei Athena — duceau pe cap coşuri cu obiecte sacre pînă In grădina sanctuarului unde, în mare taină, le schimbau cu alte daruri, pe care le aduceau apoi în Erechteion. Cele 6 coloane care susţin acoperişul logici, înalte de 2,60 m, redau figurile acestor fecioare arefore, coşul cu obiecte sacre constituind echina capitelului. —
Spre deosebire de stilul înalt, solemn, al arhitecturii şi sculpturii celorlalte monumente de pe Acropole, compoziţia Erechteionului a constituit — prin ingeniozitatea soluţiilor tehnice şi a viziunii artistice — un lucru cu totul nou în istoria arhitecturii greceşti. „Farmecul deosebit aFcariatidelor Erechteionului constă în echilibrul dintre semnificaţia lor plastica şi cea arhitectonică^ (Alpatov). Graţia corpurilor, eleganţa atitudinii, supleţea veşmintelor mulate pe bust, cutele căzînd în draperii drepte, mişcarea pe care o sugerează piciorul drept dus înainte, constituie — împreună cu frizele, din care însă au rămas prea puţine fragmente — cea mai bogată şi mai rafinată ornamentaţie arhitectonică din arta greacă, şi cea mai de efect decorativ, nu numai a Erechteionului, ci şi a întregului complex de edificii de pe Acropole.
SCULPTURA
în sec. al V-Iea î.e.n. importante ateliere de sculptură activează în Pelo-ponez (în primul rînd la O ly mp ia), în sudul Italiei şi în Sicilia (cu Pitagora din Rhegion, în special); dar cel mai important, mai activ şi care a căpătat mai
devreme o fizionomie proprie era centrul atenian.
SCULPTURA
603
La Atena înfloresc — succesiv, în perioade bine delimitate şi definite — „stilul sever*4 al preclasicismului (aproximativ în prima jumătate a sec. V î.e.n.); stilul primului clasicism, din a doua jumătate a aceluiaşi secol, cu Mvron, Policlet şi Fidias82a; şi stilul clasicismului secolului al IV-lea-'î.e.n.
Sculptor -îucrînd. in atelier, la o statuie de bronz. Desen după un vas grecesc din
sec. IV î.e.n.
( ilustrat de Scopas, Praxitele şi Lysip), cînd sculptorii sînt atraşi de marile lucrări programate de oraşele ioniene, introducînd totodată inovaţii îndrăzneţe sub raportul concepţiei şi al execuţiei.
In perioada războaielor medice şi pînă la apariţia lui Fidias sculptura greacă este caracterizată de aşa-numitul „stil sever44 — stil de simplitate, austeritate şi chiar de o oarecare rigiditate. Tipul fizic ideal al acestei perioade este diferit de cel imediat .anterior al epocii arhaice: personajul reprezentat are cutia toracică mai mare, fruntea mai înaltă, bărbia mai pronunţată, ochii nu mai sînt oblici, zimbetul misterios şi stereotip a dispărut. Legea frontalîtăţii, dominantă în epoca arhaică, este acum abandonată: fapt care îi permite sculptorului să-şi lărgească mult gama de atitudini şi de situaţii pe care ei vrea să le reprezinte. Dar în orice moment psihic ar fi fost surprins modelul, chiar de încordare dramatică, expresia figurii rămîne gravă, senină, impasibilă, aproape rece. în schimb, chiar cînd este surprins într-o atitudine de completă imobilitate, de repaus, personajul'reprezentat este animat de o încordare musculară reţinută, de o tensiune nervoasă controlată, de o luciditate, de o voinţă, de o încredere în sine care dă statuii o forţă interioară şi o evidentă bogăţie sufletească. Severitatea şi bărbăţia unui asemenea model artistic transcrie însăşi experienţa dramatică pe care poporul atenian a trăit-o în decursul îndelungatelor războaie de rezistenţă contra perşilor. Nimeni n-a ştiut ca artistul „stilului sever44 să surprindă un anumit moment, îmbinînd observaţia realistă cu elaborarea mentală, şi să recompună într-o perfectă sinteză artistică sobrietatea şi simplitatea cu vigoarea şi expresivitatea, seninătatea aproape impasibilă a figurii cu intensitatea trăirii momentului, gestul violent cu expresia calmă şi controlată — sinteză care dă compoziţiei forţă, demnitate şi măreţie.
Marea majoritate a statuilor create în epoca clasică au dispărut. Au rămas doar descrieri, ale contemporanilor (sau ale celor care, după ei, au mai putut să le admire) şi copiile lor romane executate începînd din sec. I î.e.n. şi pînă în sec. II—III e.n. Căci romanii ţineau să-şi împodobească cu asemenea copii templele, bazilicele, termele, porticele, bibliotecile, casele, vilele şi grădinile
82a Gind'artiştii nu mai sînt legali de un anumit atei ier, ei lucrează în diferite oraşe, — fapt care [ace ea diferenţele între şcoli să se estompeze .
604
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
lor, copii pe care le comandau atelierelor specializate greceşti, mai ales celor ateniene83.
Sculptura greacă era, cum s-a spus, policroma. încă din epoca anterioară, arhaică, stratul de culoare aplicat avea şi rostul de a proteja lemnul statuilor. Statuile şi basoreliefurile de piatră sau de marmură erau pictate: °Jbrpul întreg, ochii, părul, buzele, chiar şi amănuntele veşmintelor şi ale podoabelor. Uneori sculptorul recurgea la colaborarea unui pictor; alteori era el însuşi şi pictor: Fidias însuşi îşi începuse cariera de artist ca pictor. Prin acest fel de colaborare a picturii cu sculptura — care azi ni se pare o anomalie, de un gust artistic lamentabil — artistul urmărea să dea operei mai multă viaţă, un spor de realism brut, şi prin aceasta să o facă să devină mai accesibilă mulţimii. — Acelaşi efect îl urmărea şi prezentarea statuilor de bronz — care erau întotdeauna lustruite şi foarte des curăţite de patină. Aceste statui aveau „ochii acoperiţi cu o pastă de sticlă şi încrustaţi cu pietre colorate, buzele acoperite eu o lamă subţire de aramă roşie, iar dinţii erau adesea figuraţi printr-o placă de argint cizelat, strecurată între buzele întredeschise" (Fr. Chamoux). — Nu mai puţin de un gust cel puţin dubios ni se par azi şi statuile în hriselefantină, lucrate cu foi de aur (veşmintele) şi plăci de fildeş (părţile cărnoase, vizibile), aplicate pe o armătură de lemn: dar erau statuile — din care nu s-a păstrat nici una — cele mai mult preţuite de greci şi erau comandate celor mai renumiţi sculptori. între aceştia — şi lui Policlet.
POLICLET. -MYRON. FIDIAS
Policlet a exercitat o îndelungată influenţă în epocă, prin puţinele opere pe care Ie-a realizat în bronz. Statuile Iui cele mai celebre— cunoscute doar din numeroasele copii din epoca romană, în marmură, — sînt în primul rind Dori forul (sau „purtătorul de lance"; copia cea mai fidelă se află Ia Muzeul Naţional din Neapole). Apoi: Diadumenos (Muz. Naţional din Atena; indicăm pentru fiecare operă copia considerată cea mai bună), Discoforul (Louvre), Amazoana rănită {Metropolitan Museum, New York) şi Efebul (British Mu-seum, Londra) ♦ în oraşul său natal Argos artistul a lucrat şi o uriaşă statuie hriselefantină a Herei. Policlet însă a înfăţişat aproape numai atleţi. Creator al „canonului" artei clasice — pe care l-a expus într-un tratat cu acest titlu despre proporţiile corpului omenesc — Policlet l-a conceput probabil sub influenţa teoriei despre „numere" a lui Pitagora, îormulîndu-1 sub forma de raporturi matematice: faţă de înălţimea corpului proporţia tipică a capului este de 1/8, de 1/10 a palmei, de 1/6 a labei piciorului, etc.
Acest echilibru compoziţional calculat matematic este verificat de Policlet printr-o observaţie directă a realităţii anatomice umane, anatomie pe care artiştii greci o studiau pe stadioane şi în palestre. Statuile lui vizează un
83	E adevărat—cum observă G. Becatti — că aceste copii „au contribuit să ne dea o imagine cam rece şi academică despre arta plastică greacă, fiindcă lipseau din ele fie vibraţia şi vitalitatea originalului, calităţi care s-au pierdut prin operaţia mecanică, de meşteşugar a copistului şi prin gustul clasicist al perioadei romane, fie valoarea de colorit care înviora marmorele originale şi care, prin policromia vivace, susţinea intim şi sublinia efectul plastic al sculpturilor arhaice*.
POLICLET. MYRON. FIDIAS
60S
ideal de perfecţiune fizică, fapt care duce la o austeritate şi la o frumuseţe rece, nu lipsită poate şi de o oarecare monotonie. Rigiditatea şi principiul frontalităţii din statuile epocii arhaice au dispărut, Policlet urmăreşte perfect ritmurile corpului omenesc, statuile sale cer să fie privite din toate unghiurile. „Policlet a fost cel dinţii dintre sculptorii greci care a redat plastic mişcarea în stare potenţială a unui corp în repaus44 (Tumminelli). Perfecţiunea anatomică, echilibrul compoziţional al poziţiei braţelor, picioarelor, capului, euritmia perfect calculată a liniilor, comunică viaţă statuii lui Policlet; dar concepţia sa artistică esenţialmente raţională lipseşte opera de vibraţia unei adevărate vieţi spirituale.
în opoziţie cu Policlet, care preferă în operele iui echilibrul stabil, poziţia statică şi atitudinea austeră, contemporanul său Mvron aduce pentru prima dată în sculptura greacă reprezentarea echilibrului instabil, reprezentarea mişcării.
Myron a lucrat mult la Atena, în special opere în bronz (intre care, şi numeroase imagini de boi); nu s-au păstrat însă — în copii romane •— decît două: celebrul Discobol (în marmură; copia păstrată complet, la Muz. Naţional, Roma) şi grupul Athena şi Marsias, conservat în parte la Frankfurt (zeiţa Athena) şi la Muzeul Lateran din Roma (sileniul Marsias). Corpurile modelelor iui Myron sînt înfăţişate îneepînd sau terminînd o mişcare; dinamismul statuilor rezidă în reprezentarea cu intensitate a unui singur moment, a unei acţiuni instantanee şi violente. Aruncătorul discului — „un exemplu perfect pînă la virtuozitate de ponderaţie<£ (G. C. Argan) — este o figurare plastică în spirală a mişcării şi atitudinii atletului, realizată cu o capacitate a artistului (notă ce apare acum pentru prima dată în sculptura greacă) de a rezuma, din orice punct ai privi opera, totalitatea formei în spaţiu a statuii (id.). — în grupul statuar amintit, brutala figură rustică a silenului Marsias este reprezentată retrăgîndu-se în momentul în care graţioasa zeiţă îi aruncă o privire dispreţuitoare: astfel în arta lui Myron apare (ceea ce era absent în figura inexpresivă a Discobolului) o uşoară schiţare a unui sentiment, reprezentarea abia perceptibilă a unui conţinut spiritual.
Fidias (n. circa 485 î.e.n.), cel mai ilustru dintre sculptorii greci, cu puţin mai tînăr decît Myron şi Policlet, n-a fost un inovator ca aceştia şi nici n-a avut influenţa lor asupra sculptorilor care i-au urmat. Contemporanii l-au stimat eu deosebire pentru cele două statui hriselefantine — cea a "lui Zeus din Oylmpia (de 14 m înălţime împreună cu soclul) şi cea a Athenei Parthenos (pentru realizarea căreia se spune că artistul a folosit o cantitate de 1 150 kg de auri).
Fidias, pictor şi arhitect conducător al lucrărilor Partenonului, ca sculptor a lucrat nu numai în marmură şi hriselefantină, ci şi în bronz şi fildeş. Nici una dintre lucrările lui Fidias nu s-au păstrat decît în copii romane: Diadumenos (British Museum, Londra), Amazoana (Muzeul Vaticanului, Roma), o reducţie de circa 1 m în marmură a Athenei Parthenos (Muz. Naţional, Atena), capul Athenei Lemniane (Muz. Arheologic, Bologna), Kora (Villa Albani, Roma) şi un fragment din scutul Athenei Parthenos cu autoportretul artistului (British Museum). Ca lucrări originale, îi sînt atribuite cîteva fragmente din metopele, frizele şi frontoanele Partenonului — probabil sculptate în colaborare cu ajutoarele sale, dar unele socotite opera sa directă.
606
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
Fidias a interpretat plastic divinităţile într-o perspectivă umană ideală, realizînd imaginea ideală a echilibrului sufletesc, a purităţii morale şi a măreţiei caracterului. Manifestînd un gust pronunţat pentru fastuos, în atitudinile personajelor figurate preferă simplitatea şi o imobilitate gravă, solemnă. Marele sculptor a creat astfel impresia de nobleţe, de demnitate şi de grandoare, evitînd detaliile84 şi căutînd precizia în ritmul variat al volumelor. — în schimb, metopele frizei dorice şi scenele frizei ionice ale Partenonului (executate sub îndrumarea şi probabil după schiţele sale) revelează alte aspecte ale geniului lui Fidias. Aici apare un interes dominant pentru mişcare şi detalii, — pentru mişcarea de un intens dinamism în scenele de lupte de pe metope, sau de o mişcare mai lentă, maiestuoasă, corespunzătoare solemnităţii ternei şi personajelor, în sculpturile de pe friza ionică şi frontoane. In general, în contribuţia lui Fidias la decorarea Partenonului se remarcă un efect de ansamblu echilibrat prin alternarea armonioasă a figurilor (umane şi animale) în repaus cu cele în mişcare; şi totodată o interpretare mai liberă — deşi ponderată — decît cea a „stilului .sever'--.
Istoria artei greceşti Înregistrează în sec. V î.e.n. şi opere — sau numai nume — ale altor sculptori contemporani ori discipoli ai lui Fidias (ca Pita-gora din Rhegion, Cresilas, Callimaehos, Alcamene — un urmaş ilustru aî maestrului); operele lor, păstrate aproape numai în copii romane, dau o idee despre volumul producţiei şi nivelul artistic al sculpturii epocii clasice.
PRAXIŢELE. SCO PAS. LYSIP
Faţă de secolul al. V-lea î.e.n. sculptura secolului următor prezintă o mai mare diversitate de stiluri individuale, o accentuare a aspectelor intime ale sufletului omenesc, şi în general mai multă îndrăzneală în căutarea unor drumuri noi.
O explicaţie a acestei situaţii o dă faptul că numeroasele edificii monumentale pe care le construiesc acum prosperele oraşe ioniene au atras aici numeroşi artişti din afară, care în acest mediu au devenit receptivi la sugestiile artistice venite şi din cultura, din tradiţiile şi preferinţele publicului din Asia Mică. In schimb, în Grecia continentală din acest timp nu se mai construiau mari complexe arhitectonice care să fi solicitat numeroasele ateliere ale sculptorilor. în Grecia acestei perioade prosperitatea unor anumite categorii sociale sporea gustul pentru un lux rafinat; dar instituţiile culturale cu funcţii educa-tiv-civice — aşa cum se afirmase a fi în secolul anterior tragedia — se aflau acum într-o evidentă stare de decadenţă.—O cauză nu mai puţin importantă este — odată cu progresiva decădere a polis-ului şi a spiritului cetăţenesc de odinioară — şi influenţa unei anumite gindiri filosofice (a lui Socrate, a sofiştilor, a cinicilor şi a stoicilor), care îşi concentra mai mult preocupările şi interesul asupra individului în sine, a individului degajat de raporturile sale sociale, de integrarea sa socială; asupra cugetării libere şi cultivării propriei personalităţi, a sentimentului, a sensibilităţii.
P Chiar clacă statuia Athenei Parthenos era' încărcată cu numeroase accesorii simbolice.
PRAXIŢELE. SCOP AS. LYSIP
607
Consecinţele în sculptură vor fi imediat vizibile. Figurile exprimă acum sentimente pur umane, fără nici o nuanţă de solemnă religiozitate convenţională. Atitudinile şi expresiile par a nu mai fi guvernate de controlul calm al raţiunii, ci de impulsul — adeseori impetuos, chiar frenetic — al sentimentelor. Nudul feminin — inexistent în trecut — capătă ondulaţii şi curbe languroase care îi accentuează tot mai mult senzualitatea, dezvăluita uneori de veşmintele foarte aderente care scot în evidenţă formele corpului; veşminte lucrate cu atîta fineţe incit creează o senzaţie de transparenţă; veşminte care mai mult trădează, mai mult arată decît ascund. Artistul preferă atitudinile de tensiune nereţinută, mişcarea declanşîndu-se brusc; în timp ce grija de asemănare cit mai fidelă cu obiectul real merge pînă la notarea unor gesturi şi amănunte dintre, cele mai des întîlnite în mod obişnuit . Totul în acest stil pregăteşte drumul pe care va merge sculptura elenistică.
Marele sculptor al secolului a fost Praxitele (390-cea 330). Cu el triumfă în arta greacă nudul feminin, graţios şi senzual. Pentru prima dată în arta greacă un sculptor îndrăzneşte să înfăţişeze o zeiţă complet goală. Acest fapt a provocat un mare scandai; dar şi succesul îndrăznelii lui Praxitele a fost imens: nici una din operele lui n-a fost atît de des copiată ca Afrodita din Cnidos (Muzeul Vaticanului; capul statuii se află la Louvre). Platon însuşi Pa dedicat o graţioasă epigramă:
„Iat-o spre Cnidos venind, pe un val călărind, Afrodita,
Numai anume să-şi vadă statuia cu geniu sculptată;'
Zise zeiţa privind spre statuie cu dulce pudoare:
— Goală? Din ce ascunziş, Praxiteles, văzutu-m-ai goală?"
(trad. Ai. Andritoiu)
Praxitele a sculptat aproape numai zeiţe şi zei (Afrodita, Artemis, Hermes, Apollo —■ ultimul reprezentat de o celebră copie romană, aflată la Louvre), şi în repetate rînduri pe Eros; dar preferind divinităţi „care încarnau sentimente umane, mai mult decît puteri divine“ (Argan); şi întotdeauna numai zei frumoşi şi tineri, care în reprezentările lui, deloc grave sau convenţional solemne, capătă o notă dominantă de voluptate, de eleganţă, de graţie uşor lascivă. —Ceea ce se remarcă imediat nu numai la nudurile sale feminine (ca, de pildă, la Afrodita din Ârles, cu veşmintele alunecîndu-i senzual pe şolduri), ci şi în cazul divinităţilor masculine, ca în celebra statuie a lui Hermes cu Dionysos copil (copia unică la Muz. Arheologic din Olympia). Statuile lui Praxitele sînt concepute în poziţii de echilibru instabil, în atitudini lipsite de gesticulaţie — în timp ce ochii uşor migdalaţi au o expresie de nepăsare, de lene şi o privire visătoare. Nici una dintre puţinele opere presupuse originale nu li pot fi atribuite cu certitudine; dar numeroasele copii romane şi elenistice85 86 * confirmă marele succes pe care l-a cunoscut Praxitele.
Arhitectul şi sculptorul Scopas (cca 420-cea 350), originar din insula Păros, a lucrat mult în oraşele greceşti din Asia Mică, la ornamentaţia monumentală a templului Artemidei din Efes şi a Mausoleului din Halicarnas88. In Grecia continentală a lucrat la construcţia şi decoraţia mai multor temple, între care cel din Epidaur.
85	Numai după statuia sa Apollo Sauroctonul se cunosc peste 70 de copii.
86	Din cele 17 basoreliefuri ale Mausoleului din Hâlicarnas, păstrate la British Museum,
unele sînt atribuite lui Scopas.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
60S
Sculptura lui Scopas exprimă — pentru prima dată în arta greacă într-un fel atît de pregnant — neliniştea, pasiunea, durerea: asemenea contemporanului său Euripide în tragedie. Este o sculptură patetică, violentă chiar, de un dramatism intens, exprimînd ideea că „omul trebuie să găsească în el însuşi forţa de a înfrunta drama existenţei, şi această forţă face din el un erou, dar şi un răzvrătit contra injustiţiei cerului*' (Argan). Atenţia sculptorului este concentrată asupra mişcării exasperate, dar şi asupra figurii, în care, accentuînd adîncimea ochilor, privirea apare mai încordată. Semnificativă pentru arta lui Scopas este energia violentă, frenetică, dionisiacă ce apare din celebra sa Menadă dezlănţuită (Muz. din Dresda). „în arta greacă această statuie reprezintă prima reflectare a unui misticism isteric care pare să ateste influenţa puternică a cultelor iraţionale din Asia asupra lui Scopas44 — cu acel patos vehement „pe care el l-a introdus pentru prima dată în arta greacă64 (P. Devambez).
Lysip, pictor şi sculptor preferind ca material bronzul, a lucrat în Grecia continentală şi în Sicilia, şi a fost sculptorul cel mai apreciat de Alexandru Macedon, căruia i-a făcut numeroase portrete-busturi, în bronz. Dintre cele 1 500 de opere ale sale despre care vorbesc anticii, nici una nu i se poate atribui cu certitudine ca originală. Din copiile romane însă (Apoxyomenos — Muzeul Vaticanului, Atlet legîndu-şi sandala — Gliptoteca din Copenhaga, Agias — Muz. din Delfi, Bros încordîndu-şi arcul — Muz. Capitolin, Roma) noutatea artei lui Lysip se descifrează uşor.
Sculptorul a stabilit un nou canon, fixînd raportul del/8 între cap şi restul corpului uman — ceea ce face ca statuile sale să fie mult mai suple decît ale predecesorilor săi. în structura corpurilor reprezentate de el prevalează liniile lungi şi unduitoare, fapt care dă corpului o supleţe, o eleganţă şi o elansare ce evocă coloana ionică — în timp ce expresia figurii trădează intenţia artistului de a fixa şi nuanţe psihologice. Lysip ţine să reprezinte corpul omenesc, nu atît aşa cum este în realitatea sa anatomică exactă, cît aşa cum îi apare ochiului. Astfel, în căutările sale centrate pe problema mişcării Lysip a descoperit jocul de lumini şi umbre, rolul luminii reflectate pe suprafaţa bronzului; iar prin aducerea înainte a picioarelor sau a braţelor (ca în Apoxyomenos — adică atletul, „cel ce-şi răzuieşte corpul44, la ieşirea de pe stadion, înlăturînd cu strigilul nisipul amestecat cu untdelemn) a creat o a treia dimensiune, a profunzimii — cînd spre a-i aprecia pe deplin valoarea plastică, statuia nu mai poate fi privită numai frontal.
PICTURA, CERAMICA
Grecii antici preţuiau mai mult pictura decît sculptura şi, prin urmare, p£ pictori mai mult decît pe sculptori. O operă a unui pictor celebru era plătită mai scump decît o statuie de marmură.
Multă vreme grecii n-au considerat pictura ca o artă independentă, ci ca un auxiliar decorativ al arhitecturii şi al sculpturii. (Metopele templelor din sec. VII î.e.n., de pildă, erau pictate; statuile — şi în secolele următoare). Cu toate acestea, de multe ori realizările picturii greceşti au fost superioare celor ale sculpturii — lipsită de varietatea de atitudini şi gesturi, sau de libertatea în mişcări a picturii, şi de la care sculptura a învăţat să fie mai îndrăz-
PICTURA. CERAMICA
609
neaţă. Pictura a rămas mult timp o simplă artă decorativă şi pentru că se limita doar la desen. Cu timpul însă pictura greacă a învăţat — pe lingă folosirea unei bogate şi nuanţate game cromatice — organizarea compoziţiei, structura euritmică, legile perspectivei (studiate* în unele elemente, de Apolo-dor), iar cu Cimon din Cleonai a descoperit racursiul.
Printre primii pictori cunoscuţi cel mai renumit a fost Polygnot. El a fost cel dintîi care a dat o expresie individuală personajelor, care a ştiut sugera transparenţa veşmintelor şi care, prin dispunerea figurilor în planuri suprapuse, a ştiut crea impresia de spaţiu. După Polygnot şi contemporanul său Micon, în pictura greacă apar — cu Zeuxis şi Parasios — peisajul şi tehnica degradeurilor, contrastele între lumină şi umbră, impresionismul luministic, în timp ce coloritul se îmbogăţeşte şi se complică. Pictorii amestecă acum cele patru culori pe care le folosea Polygnot (alb, roşu, galben şi negru), obţi-nînd un fel de albastru şi, adăugind drojdie de vin, un indigo. Zeuxis şi Parasios „se pare că au fost primii greci care au conceput o pictură asemănătoare celei de astăzi** (P. Devambez).
Secolul al IV-lea î.e.n. a fost marea epocă a picturii greceşti — cu Proto-genes, Aetion şi în prim.ul rînd cu renumitul Apelles, pictorul de curte al lui Alexandru Macedon. După mărturia anticilor (căci nu s-a păstrat nici o operă originală a vreunuia din toţi aceşti pictori) Apelles era un desenator de mare clasă, maestru al racursiului, excela în nuduri şi portrete; şi cu toate că folosea numai cele patru culori fundamentale (alb, negru, galben şi roşu), obţinea
—	atenuîndu-le şi nuanţîndu-le — admirabile efecte de lumină şi culoare.
Pictorii greci lucrau — cînd nu decorau elemente ale templelor, statui sau vase de ceramică — în general pe panouri de lemn. Foloseaţi paleta, cunoşteau şevaletul şi — începînd din sec. IV î.e.n. — cadrul, chiar cadrul cu vo-leuri. Tehnica frescei, a frescei propriiuzise, probabil că nu o cunoşteau; în schimb practicau pictura în tempera. De menţionat şi faptul că în Grecia epocii clasice aveau loc şi adevărate concursuri de pictură.
Întrucît aproape nimic din această pictură murală sau pe lemn nu s-a păstrat, nu ne putem face o idee despre pictura greacă decît din descrierile contemporanilor; sau — prin deducţie — eventual din picturile şi mozaicurile mai tîfzii din Pompei, inspirate din modele ale epocii elenistice. O informaţie mai directă şi mai apropiată de adevăr ne dă pictura vaselor de ceramică.	-
Nicăieri ca în Grecia ceramica nu păstrează o asemenea importanţă pentru cunoaşterea picturii şi totodată — prin valoarea de document a temei, figurilor, cadrului — pentru însuşi studiul civilizaţiei şi al culturii greceşti.
Repertoriul de forme al vaselor a rămâi cel definitivat încă în epoca arhaică; dar aspectul, stilul şi tehnica decoraţiei se schimbă începînd din jurul anului 530 î.e.n. în locul tehnicii „figurilor negre*4, a siluetelor pictate în negru pe fondul roşcat-natural al vasului şi în care detaliile sînt redate prin incizii simple — figuri realizate înainte de sec. VII î.e.n. într-un stil solemn şi rigid
—	apare acum şi va deveni dominantă tehnica „figurilor roşii**87. în epoca clasică decoratorul schiţa siluetele „figurilor roşii** pe fondul galben-roşcat al vasului, indicînd doar contururile corpului, desenînd apoi cu o pensulă
?7 Tehnica „figurilor negre" va fi păstrată mai departe numai pentru decorarea vaselor mari, care erau oferite ca premiu învingătorilor la concursurile Panathenee.
§8 — Istoria culturii şi civilizaţiei
610
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
foarte subţire liniile veşmintelor şi chiar încercînd, cu ajutorul haşurilor curbe, să redea modelul corpului.
In prima etapă a ceramicii perioadei clasice (aproximativ între anii 530-470 î.e.n.) decoraţia urmează „stilul sever“, dominant şi în sculptura
timpului. Caracterele arhaice şi orientalizante dispar, în locul lor apărînd un stil pur grecesc. Dispar din decoraţia ceramicii animalele, păsările, peisajul (care vor reapare abia peste două veacuri, în marile centre elenistice), — pentru ca unicul subiect al decoratorului să rămînă acum omul, cu toate amănuntele de viaţă familială şi de fiecare zi. Explicaţia (cf. Metzger) stă în faptul că majoritatea vaselor nu mai sînt destinate ceremoniilor religioase, ci uzului laic, casei, ospeţelor; de unde, subiectele familiale, scene de viaţă cotidiană, imagini din palestre, din teatru, de la diferite sărbători, apoi numeroase scene erotice şi de banchete, cu figuri de curtezane, cîntăreţe şi dansatoare. Deşi mai rare, nu sînt excluse nici scenele mitologice, în reprezentarea şi compoziţia amplă a cărora se poate remarca uşor influenţa spectacolelor dramatice, din ce în ce mai frecvente şi mai populare acum.
Epoca clasică aduce alte noutăţi şi sub raportul măiestriei execuţiei, comune desigur şi picturii, din care decoraţia ceramicii se inspiră des. Astfel — re-nunţînd, eliberîndu-se acum de canonul „frontalităţii“, pictorul are posibilitatea de a reprezenta corpul omenesc din trei poziţii (din faţă, din profil sau din trei sferturi), precum şi să combine într-o scenă cu mai multe personaje aceste trei posibilităţi. Sub influenţa picturilor de dimensiuni mari pictorul vaselor de ceramică va învăţa — la fel ca sculptorul, şi acesta învăţînd tot de la pictori — să redea adecvat pliurile veşmintelor şi felul în care cad sau în care se aşază firesc pe corp. în fine, pictorii secolului al V-lea î.e.n. au descoperit — cum s-a văzut — şi racursiul, şi să obţină anumite efecte de pprspectivă.
Ceramica primei etape clasice, a „stilului sever“, înregistrează numele unor pictori talentaţi, cu o personalitate bine delineată88. Cel mai important dintre toţi este Euphronios, de la care s-au păstrat cinci vase semnate, plus
88	Aceştia sînt: Douris— de la care s-au păstrat 40 de cupe de ceramică, semnate şi care reprezintă scene de luptă, de viaţă familială şi din viaţa şcolarilor; Makron — scene din legende, dar şi scene de cult cu figuri transfigurate de extaz dionisiac; pictorul anonim care a decorat vasele executate de olarul Brygos cu scene în care gesticulaţia figurilor vizează efecte dramatice.
Olar luerînd un Jcânihaivs. După un vas grecesc din sec. V î.e.n.
GÎNDIREA ŞTIINŢIFICA ŞI FILOSOFICA
611
alte zece care nu i se pot atribui cu deplină certitudine. Euphronios este un maestru al compoziţiei, al gesturilor agitate, al contrastelor dintre tipuri, atitudini şi expresiile figurilor.
Ceramica attică „cu figuri roşii“ atinge culmea artistică a stilului clasic (aprox. între 470-400 î.e.n.) sub influenţa frescelor lui Polygnot şi a sculpturilor lui Fidias. Perioada aceasta mai este bogată şi în producţia unei delicate ceramici de lux, cu întregul decor executat pe fondul alb al vasului; printr-o pictură miniaturală pe vase mici de parfum uri şi farduri; prin scene cu muzicanţi şi satiri. — Odată cu sec. IV î.e.n. se dă o atenţie deosebită şi vaselor de dimensiuni mari. Ceramica attică este acum, din punct de vedere artistic, al decoraţiei, în regres; compoziţia este încărcată, încep să se folosească aurituri, de un gust dubios. Numeroase sînt şi reprezentările unor scene din operele tragicilor, în special ale lui Euripide.
GÎNDIREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI FILOSOFICĂ, HERACLIT. PAHMENIDE. ZENON DIN ELEA
Pînă la Socrate, gîndirea ştiinţifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniu faţă de cel al gîndirii filosofice. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primu rînd filosofii, care considerau ştiinţa (sau mai precis: gîndirea ştiinţifică, încă embrionară) ca un domeniu în serviciul filosof iei. Pentru ei filosof ia era „ştiinţa ştiinţelor44, care sintetiza toate cunoştinţele; ceea ce a făcut ca speculaţiile lor să îi împiedice să dea cuvenita atenţie cercetării atente a fenomenelor lumii sensibile.
începuturile filosofici odată cu şcoala ioniană au coincis cu începuturile ştiinţei; dar nu în sensul că filosof ia şi-ar fi condus speculaţiile pornind de la datele observaţiei ştiinţifice, ci că ideile ştiinţifice erau determinate a priori de o concepţie filosofică. Situaţia aceasta continuă şi în sec. V î.e.n., domeniile de investigaţie filosofică, de fizică, de cosmologie se întrepătrund; încît contribuţiile acestor gînditori nu pot fi studiate separat.
Heraclit din Efes, născut în a doua jumătate a sec. VI î.e.n. într-o familie aristocratică, este autorul unei opere (care avea titlul convenţional Despre natură),din care au rămas fragmente şi aforisme în proză.în gîndirea lui, tradiţia ionienilor continuă prin faptul că Heraclit afirmă existenţa unui element primordial, focul; dar acest element este în permanentă schimbare, ca întregul Univers, în care nimic nu rămîne imobil. Totul este în continuă transformare: „Lumea a existat dintotdeauna, ea este şi va fi un foc mereu viu... Toate lucrurile se schimbă în foc şi focul se schimbă în toate lucrurile, ca mărfurile în aur şi aurul în mărfuri4*. Focul este simbolul mişcării continui — căci în Univers totul se naşte şi moare, totul se descompune şi se recompune. Legea fundamentală a lumii este transformarea; acest principiu este originea şi rezultatul unui continuu conflict al contrariilor, exprimat prin metafora războiului: „Războiul este tatăl tuturor şi regele tuturor44. Fără acest „război44 Universul ar fi distrus şi „totul ar dispărea44. Dar totodată acest conflict generează şi armonia lumii; căci prin acest conflict forţele opuse se limitează şi se compensează reciproc, creînd astfel un echilibru instabil: „Oamenii nu ştiu că ceea ce e discordant este în acord cu sine — o armonie de tensiuni opuse, ca
612
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
cele ale arcului şi lirei44 (obiecte în care se opun două contrarii — coarda şi lemnul). — Importanţa deosebită a gîndirii lui Heraelit constă în faptul că „el este primul care a conceput cu atîta forţă opoziţia contrariilor şi legea devenirii care leagă aceste contrarii, simultane sau succesive... Heraelit este precursorul lui Hegel şi chiar al dialecticii marxiste44 (P. Bonssel).
Polemizînd cu gînditorii timpului său, Heraelit afirmă că ştiinţa nu înseamnă a şti multe lucruri, ci a cunoaşte principiul unic din care derivă faptele. Acest principiu, pe care omul îl găseşte în sine, este raţiunea: „Eu m-am studiat pe mine însumi44. — Apare aici, pentru prima dată în istoria gîndirii, contrastul (care va reveni des în decursul istoriei culturii) dintre ştiinţă şi filosof ie: prima, căutînd să studieze materialul pe care i-1 furnizează natura externă; a doua, adoptînd ca metodă de cercetare reflexia omului asupra lui însuşi (cf. N. Abbagnăno).
în oraşul Elea din Italia meridională s-a format, către 540 î.e.n., prima adevărată „şcoală44 filosofică a antichităţii, fundată de Xenofan. Reprezentanţii acestei „şcoli eleate44 sînt Parmenide şi discipolul său Zenon.
în opoziţie cu „filosofia devenirii44 a lui Heraelit, Parmenide — din a cărui operă, compusă în hexametri şi intitulată Despre natură, ne-au rămas 154 de versuri — dezvoltă o „filosofie a fiinţei44. El distinge între „adevăr44 şi „părere44, între gîndirea logică (încredinţată raţiunii) şi gîndirea empirică (cea care se serveşte de simţuri). în prima parte a operei Parmenide tratează despre adevăr. Raţiunea ne asigură că fiinţa, adică „ceea ce este44, există din-totdeauna, este neschimbătoare şi indivizibilă. Nu se naşte şi nu piere — căci dacă „s-ar naşte44 ar trebui să se nască din nimic (ceea ce este de neconceput, căci din „nimic44 nu se poate naşte „ceva44) ; iar dacă „ar pieri44 înseamnă că s-ar dizolva în „nimic44 — ceea ce de asemenea e de neconceput. Fiinţa deci, ceea ce „este44, este eternă şi imuabilă; dar ea este şi indivizibilă — căci îşi păstrează ineontinuu calităţile: deci este totdeauna egală cu sine însăşi, ori-cît de repetat s-ar divide. — într-o asemenea lume, în care nu există nici început, devenire sau pieire, nu există nici „trecut44 sau „viitor44, ci numai „prezent44, timp imobil şi finit, complet şi perfect — asemenea unei sfere. „Sfera44 este imaginea fiinţei (a ceea ce „este44) astfel concepută de Parmenide.
în partea a doua a operei şale Parmenide tratează despre „părere44, despre aparenţă, despre condiţiile gîndirii empirice, operînd asupra lumii sensibile prin intermediul simţurilor. Pentru a-1 orienta pe om şi în lumea simţurilor (nu numai a raţiunii — cum făcuse în prima parte) filosoful expune o fizică a aparenţelor: „cum îi par a fi lucrurile aparente celui ce le examinează44. Lumea aparenţelor este condusă, după Parmenide, de o divinitate situată în centrul ei, căreia îi aparţin timpul şi spaţiul. Realitatea fizică este un amestec de două elemente în conflict, un produs al acestor două elemente — focul şi pămîntul; mai precis: caldul şi recele, — Contribuţia lui Parmenide la cultura greacă este prin urmare mai mult de ordinuJ metafizicii decit al ştiinţei, Acest lucru este evident şi în alte două domenii pe care gîndirea sa le-a atins. Întîi — al astronomiei: după el,. Universul este constituit din numeroase inele concentrice — în centrul cărora-stă Pămîntul — compuse unele din foc, altele din pămînt, altele din amestecul acestor două elemente. Al doilea — al biologiei: Parmenide concepe că temperamentul, caracterul şi deci natura gîndirii unui om sînt determinate de preponderenţa fie a caldului, fie a recelui, — şi că moartea n-ar fi decît rezultatul dispariţiei elementului cald.
EMÎ^EDO'CLE. ANAXAGORA. 'DEMOCRIT
613
Zenori (n. cea 489 î.e.n.), discipolul preferat şi prietenul lui Parmenide, i-a dezvoltat şi argumentat ideile despre unitatea şi imobilitatea lumii.
Raţiunea iimană, afirmă Zenon, nu poate concepe că numărul, materia, timpul sau spaţiul ar fi indivizibile, dar nici divizibile la infinit. Gîndirea nu poate încerca să conceapă nici pluralitatea, devenirea sau mişcarea, fără să ajungă în inevitabile dificultăţi sau impasuri logice. Astfel, pentru a demonstra absurditatea mişcării — şi deci a aparenţei sensibile a lumii fenomenelor în genere — Zenon a enunţat faimoasele argumente, al săgeţii şi al lui Ahile „cel iute de picior44. O săgeată în zbor este numai „aparent44 în mişcare, dar în realitate e mereu imobilă; căci în fiecare fracţiune de moment săgeata ocupă un singur spaţiu egal cu mărimea ei. Iar Ahile nu va ajunge niciodată din urmă broasca ţestoasă, pentru că în momentul cînd „se pare44 că ar fi ajuns-o, broasca a şi parcurs un mic fragment de spaţiu. — Cu aceste argumente paradoxale Zenon nu nega mişcarea ca aparenţă sensibilă, ci doar că ceea ce simţurile noastre percep, raţiunea nu le poate admite, — şi că deci raţiunea nu poate concepe nici mişcarea.
Argumentele lui Zenon au avut importanţa lor în gîndirea matematică, în domeniul calculului infinitezimal; iar pe plan mai general au rămas importante întrucît au stabilit pentru prima dată principiul potrivit căruia, în cercetarea ştiinţifică, de asemenea, experienţa sensibilă trebuie să ţină seama şi de legile gîndirii logice, de normele raţiunii.
EMPEDOCLE. ANAXAGORA. BEM0CMT
în opoziţie cu eleaţii, medicul, poetul şi filosoful Empedocle din Agri-gento (cca 490-cca 430 î.e.n.) nu numai că recunoaşte realitatea mişcării şi a transformării, dar caută să le şi dea o explicaţie. în opera sa Despre natură el revine la premisele filosofilor naturalişti ionieni.
După Empedocle, Universul şi toate lucrurile existente s-au născut şi continuă mereu să se nască din agregarea (iar moartea fiinţelor şi dispariţia lucrurilor se explică prin dezagregarea) celor patru elemente fundamentale, invariabile şi eterne, ale lumii şi fenomenelor — apa, aerul, focul şi pămîntul. Aceste patru „rădăcini44 ale tuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor, sîrit dominate şi guvernate de două forţe opuse, pe care filosoful le numeşte, metaforic, ^iubire44 (adică, principiul atracţiei, al agregării, ai alcătuirii) şi ţjUîă44 (procesul respingerii, al dezagregării, al distrugerii). Predominanţa printei dintre aceste forţe deterniină ordinea şi armonia, în timp ce predominanţa celeilalte creează haosul şi discordia.
Gîndirea lui Empedocle se apropie deci de cea a lui Heraelit, ea reprezen-tînd totodată şi ultimul ecou al şcolii ioniene; dar în acelaşi timp se apropie şi de concepţia lui Pitagora — prin cea de a doua operă a sa, Purificările, iii care tratează despre migraţiile sufletului şi consecinţele de ordin moral ale reîncarnării.
Originar din oraşul ionian Clazomene, Anaxagora (cca 498-cca 427 î.e.n.) a fost cel care a introdus cercetarea filosofică la Atena, unde a trăit 30 de ani, fiind prietenul şi profesorul lui Pericle. Spirit raţionalist, Anaxagora a combătut superstiţiile, inclusiv divinaţia, âfirmînd că Soarele şi Luna (care
614
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
este locuită) sînt corpuri materiale. Duşmanii lui Pericle l-au acuzat de impietate şi l-au exilat.
în opera sa Despre natură Anaxagora afirmă că lumea este compusă din „seminţe", elemente materiale extrem de mici, divizibile la infinit şi invizibile, eterne, date dintotdeauna, indestructibile şi avînd calităţi diferite. Le-a numit „seminţe" pentru că din ele se nasc — printr-un proces de reunire sau, dimpotrivă, de separare — toate corpurile materiale: „Nimic nu se naşte, nici nu piere, ci lucrurile deja existente se combină şi apoi se separă din nou". Dar forţele care le unesc sau le separă, deci forţele care organizează lumea, nu sînt „procese" — ca „iubirea" sau „ura" din teoria lui Parmenide — ci o forţă, raţiunea ordonatoare: Spiritul (Nous). Fără intervenţia acestui Nous, materia ar rămîne inertă, nu s-ar putea nici mişca nici organiza. — Este pentru prima dată cînd apare, cu Anaxagora, principiul unei Inteligenţe universale, supreme, care ordonează lumea; dar filosoful nu face apel la acest principiu decît cînd, ajuns în impas, nu mai poate da fenomenelor o altă explicaţie.
Concepţia lui Anaxagora, care prin teoria „seminţelor" se apropie de atomişti — dar de care se îndepărtează cînd susţine că „seminţele" sînt divizibile la infinit, — este fundamentală pentru începuturile raţionalismului grec, reprezentat în principal de atomişti.
Fondatorul atomismului a fost, potrivit tradiţiei, Leucip din Milet, despre care însă nu se ştie nimic. Continuatorul său, cel care a sistematizat şi a dezvoltat larg teoria atomistă a fost Democrit din Abdera (n. cca 460 î.e.n.). Personalitate celebră în epoca sa, filosof şi autor a peste 50 de tratate din cele mai diverse domenii (s-au păstrat fragmente din operele sale de matematică, fizică, medicină, tehnică, agricultură, etică, poezie, pictură, fonetică, artă militară), Democrit a fost dotat cu un excepţional spirit de observaţie şi cu o deosebită capacitate de sinteză.
Tot ce există — afirmă Democrit şi ceilalţi gînditori atomişti — este compus din particule de materie în mişcare, indestructibile, invizibile (fiind prea mici) şi indivizibile din punct de vedere fizic (fiind prea dure), — deo-sebindu-se între ele prin poziţie, formă şi mărime, dar identice fiind sub raportul calităţii. Aceştia sînt atomii (atomos — indivizibil). Procesul de apariţie, dispariţie sau de schimbare a lucrurilor este determinat de mişcarea atomilor, — mişcarea fiind atributul lor esenţial. Atomii se mişcă în vid (în „golul" — pe care Parmenide nu-1 admitea) şi, agregîndu-se între ei în moduri diferite — şi prin singura lege a hazardului — dau naştere la corpuri diferite89. Aşadar, varietatea corpurilor rezultate în urma acestui proces mecanic de agregare se datorează formei atomilor, durităţii, numărului şi mişcării lor — care constituie calităţile efectiv obiective ale atomilor sau corpurilor. Celelalte calităţi — recele, caidul, gustul, mirosurile sau culorile Corpurilor — sînt calităţi subiective, indicate simţurilor noastre de către o anumită combinaţie a atomilor90. „însemnătatea distincţiei stabilită de Democrit constă în faptul că, în virtutea ei, fizica va fi îndrumată exclusiv spre cercetarea determinărilor cantitative ale naturii, adică a acelor caractere care
89	Teoria corpii seu Iară şi teoria mecanicistă, din fizica epocii moderne, îşi au un îndepărtat precursor în Democrit.
90	Deosebirea pe care o face Democrit între calităţile obiective şi cele subiective ale atomilor va fi reluată în ştiinţă de Galileo Galilei, iar în filosof ie, de John Locke, care vorbeşte de calităţi „primare“ şi „secundare
MATEMATICA. ASTRONOMIA. FIZICA
615
pot fi definite în mod exact prin măsura matematică. Sub acest aspect, contribuţia atomismului este extrem de importantă" (N. Abbagnano).
Şi în alte domenii pe care le-a investigat, gîndirea lui Democrit a adus contribuţii originale. în matematică, el a fost un precursor în domeniul cab cuiului infinitezimal. în astronomie, a conceput astrele ca avînd o structură asemănătoare Pămîntului — dar care au luat foc datorită marii viteze a mişcării lor. Cît priveşte sufletul, pentru Democrit acesta este de natură fizică, fiind compus din atomi extrem de subtili şi de mobili; sufletul este răspîndit în tot corpul, funcţiile lui avîndu-şi sediul în diferitele organe ale corpului. — Iar în domeniul moralei, filosoful pune mai presus de orice „viaţa teoretică", viaţa omului de ştiinţă. Asemenea acestuia, orice om trebuie să urmărească, nu plăcerea, ci o comportare demnă: „Trebuie să ai cel mai mare respect faţă de tine însuţi şi să impui sufletului tău această lege: să nu faci ceea ce nu trebuie să faci". — Pînă la Platon şi Aristotel, nici un sistem de gîndire din antichitate n-a fost atît de complet şi de coerent ca sistemul lui Democrit.
MATEMATICA. ASTRONOMIA. FIZICA
Spre sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. domeniul ştiinţei începe să se separe de cel al filosofici. Gînditorii tind să-şi delimiteze cîmpul problemelor şi metodele, disciplinele vor urmări tot mai mult calea unei proprii specializări, — pentru ca peste o jumătate de secol Aristotel să indice clar cum poate deveni gîndirea ştiinţifică domeniu de cercetare independent de filosof ie.
Situaţia este mai evidentă în domeniul ştiinţelor exacte, al matematicii, astronomiei, opticii; dar şi în altele, ea cel al istoriografiei şi în primul rînd al medicinei.
Dacă Pitagora a fost — cum sublinia un autorizat comentator grec din sec. IV e.n., Proclos, — cel dintîi care în domeniul geometriei „s-a înălţat la principiile superioare şi a căutat teoremele în mod abstract şi cu ajutorul raţiunii", el şi urmaşii săi au fundamentat şi matematica greacă, prin faptul că au considerat numărul ca principiul tuturor lucrurilor. în epoca clasică şcolile matematice au devenit mai numeroase; cea mai activă era la Atena, unde disciplina era predată şi dezvoltată în cadrul Academiei lui Platon.
Aceste şcoli, continuînd şi îmbogăţind contribuţiile pitagoreicilor, au dezbătut problema numerelor figurative, a antinomiei par —impar, a medietă-ţilor, a iraţionalelor, a rapoartelor, a aplicării ariilor şi a geometriei în spaţiu. Matematicienii au urmărit în cercetările lor anumite probleme speciale, de matematică superioară, dintre care cele mai importante au fost a cuadraturii cercului91, a dublării cubului şi a trisecţiunii unghiului, probleme la care se adăuga şi cea a secţiunilor conice. Caracteristica generală a matematicii greceşti — şi care îi conferă o superioritate asupri celei orientale — este depăşirea evidenţei sensibile sau experimentale şi exigenţa demonstraţiei raţionale.
Printre matematicienii mai importanţi ai secolelor V— IV î.e.n. se numără Democrit, Hipocrat din Chios, Architas, Antifon, Bryson şi, îndeosebi, Eu-
91	Problemă a cărei imposibilitate de soluţioirai a putut fi demonstrată abia la sfîrşitul secolului al XlX-lea.
6i6
CULTURA - ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
doxos din Gnidos, creatorul unei utile metode în calculul infinitezimal, matematician a cărui teorie a proporţiilor a rămas acceptată tale-quale pînă la sfîrşitul secolului trecut. (Contribuţiile lui Platon şi Aristotel vor fi menţionate la capitolele respective).
Remarcabile au fost în această epocă şi progresele astronomiei. La sfîrşitul sec. V î.e.n. Philolaos afirma că Pământul este rotund, că nu este situat în centrul Universului şi că se mişcă în jurul unui Foc central. După un alt învăţat, Heracleitos din Pont (cca 388-312), Pămîntul ocupă în Univers poziţia centrală, se învîrte în jurul axei sale, iar în jurul lui se rotesc Soarele (cu doi sateliţi ai săi) şi planetele. Teoria geocentrică susţinută de Heracleitos din Pont (şi reluată mai tîrziu de Platon şi de Aristotel) a fost însă formulată pentru prima dată de Eudoxos din Cnidos (cca 4Q8-355).
Pentru a explica mişcările aparente ale corpurilor cereşti (căci el considera că Pămîntul este imobil) Eudoxos susţine că aştrii sînt legaţi între ei, nu prin inele cereşti — cum afirmase Anaxagora — ci de sfere transparente, al căror centru unic este însuşi centrul Pămîntului. Stelele fixe sînt toate cuprinse în sfera cea mare care se învîrte în jurul axei Universului; Soarele, Luna şi cele 5 planete sînt învăluite fiecare de cîte trei sau cinci sfere concentrice. Sistemul de sfere al fiecăreia din aceste şapte corpuri cereşti se mişcă — fiecare sistem independent de celălalt — circular şi uniform; şi această mişcare a sferelor eşte ceea ce dă impresia de mişcare a însuşi astrului respectiv. — Această schiţă a Universului imaginata de Eudoxos a fost acceptată în astronomie timp de 2 000 de ani; a admis-o şi Copiernic, — şi abia Kepler a fost cel dintîi care a respins teoria sferelor concentrice92.
între ştiinţele exacte cultivate de grecii epocii clasice trebuie menţionată şi optica; dar primul Tratat de optică va apare abia în epoca alexandrină (fiindii-i atribuit lui Eiiclid). în ee priveşte natura fizică a luminii, pentru FI era-clit şi Empedocle lumina este o revărsare continuă a unei substanţe de natura focului, dar extrem de subtilă. în schimb Democrit şi Platon vor explica fenomenul luminii ca fiind un bombardament discdntinuu şi extrem de rapid de particule materiale — atomi plini pentru Democrit, tetraedri goi în interior pentru Platon. în locul acestor teorii corpusculare ale luminii Aristotel va propune alte explicaţii, procedînd şi la analiza unor fenomene optice din atmosferă şi dezvoltînd mai amplu şi mai adecvat decît predecesorii săi ştiinţa opticii.
MEDICINA. ŞCOLILE MEDICALE. HIPOCRAT
f Medicina grecilor antici, care a stimulat, a influenţat şi îndrumat medicina arabă şi europeană, a fost legată de religie şi de magie nu numai la începuturile sale, ci şi mai tîrziu. Exista şi o „medicină4 a vrăjitorilor şi o „medi-
92	Callippos, discipolul lui Eudoxos, a ridicat numărul de 27 de sfere stabilit de maestrul său la 33, -—ceea ce i-a permis să; determine cu mai mare exactitate solstiţiile, echincc-ţiile şi numărul zilelor fiecărui anotimp. — Spre sfîrşitul sec. IV î.e.n. Autolycos este sin-g urul dintre gînditcrii epocii clasice ale căiui dtuă tiatate de astronomie s-au păstrat pînă azi complet, — opere în care el formulează teorii Despre mişcarea sferei şi Despre răsăritul şi apusul stelelor fixe.
MEDICINA;-.ŞCOLILE MEDICALE. HIPOCRAT
617
cină“ a templelor practicată cu ajutorul incantaţiilor, oracolelor sau al diferitelor ritualuri religioase. Această medicină magico-religioasă, întreţinută şi de anumite influenţe din Asia Mică sau de misticismul orfismului şi pita-gorismului, a persistat şi în epoca clasică. Platon însuşi susţinea că vrăji le ajută la vindecarea bolnavului.
Adevărata medicină însă a avut încă din epoca homerică un caracter pozitiv, acordînd cuvenita atenţie simptomelor, descriind riguros cazurile, posedînd anumite cunoştinţe de anatomie (deşi rudimentare), preocupîndu-se de indicarea unui regim alimentar adecvat şi fiind practicată de medici care, folosind mijloace raţionale şi vindecînd fără să facă apel la magie, se bucurau de multă consideraţie. Homer ne confirmă că însuşi zeul medicinei Asclepios (la romani, Aesculap) a fost de fapt un medic din sec. XI sau X î.e.n. care, pentru meritele lui deosebite, a fost apoi divinizat.
în sec. V î.e.n. existau mai multe şcoli de medicină. Cele mai vechi şi mai renumite erau cea din Crotona, în sudul Italiei (ilustrată de primul mare medic grec, Alcmeon, născ. cca 540 î.e.n.), din Cirene, în nordul Africii, cea din insula Rodos, şi — deasupra tuturor — şcoala din Ciiidos (în sudul Ana-toliei) şi şcoala din-insula Cos, aproape de Asia Mică.
Ceea ce era comun acestor şcoli era buna lor organizare şi un remarcabil spirit de solidaritate şi de responsabilitate profesională, socială şi umană,— spirit pe care îl exprimă perfect textul „jurămîntului lui Hipocrât“. Prin acest text (din sec. V î.e.n.).pe care viitorul medicii rostea în mod obligatoriu (obicei respectat pînă azi) medicul se leagă prin jurămînt să-şi; cinstească maestrul; Să-i dea tot ajutorul de care ar avea nevoie şi să-i:instruiască gratuit copiii care ar vrea să studieze medicina; să-i îngrijească;pe bolnavi „eu toată ştiinţa şi putinţa*' lui; să nu folosească tratamentul şi medicamentele în vreun scop reprobabil ‘ sau criminal ; să se abţină de: la of ice fel de abuzur i pe care i le-ar înlesni profesiunea sa, şi să păstreze cm toată stricteţea secretu l profesional.	'	■;
Medicii erau organizaţi în corporaţii, care stabileau pentru membri anumite norme ce trebuiau riguros respectate. Medicii nu aveau un domiciliu stabil, ci străbateau ţinuturile poposind eîte doi sau trei ani intr-uii oraş. Călătoreau însoţiţi totdeauna de ajutoarele lor — care în felul acesta îşi desă"-vîrşeau pregătirea de viitori medici — şi de sclavi. în oraşul tinde se stabilea temporar medicul îşi amenaja un local ee servea în acelaşi timp drept cabinet pentru consultaţii, pentru operaţii (căci orice medic era şi chirurg) şi ca farmacie. O categorie specială (redusă ca număr) o formau medicii „independenţi^ neîncadraţi intr-o şcoală, care erau în acelaşi timp-şi filosofi şi oratori93.
Informaţiile asupra medicinei greceşti din sec. V î.e.n. le deţinem în cea mai mare parte din cele aproximativ 70 de opere medicale (compuse între anii 450-350 î.e.n.) alcătuind aşa-numita Colecţie hipocratică; lucrări atribuite odinioară în mod greşit lui Hipocrat, în realitate avînd o mare diversitate de tendinţe, uneori chiar contradictorii.
Cele două mari şcoli medicale ale epocii — cea din Cnidos şi cea din Cos — aveau profiluri diferite. în prima, predomina: tendinţa empirică; totul se baza pe observaţii foarte numeroase şi precise. Medicii acestei şcoli au remar-
;	93 Acest ei categorii îi aparţinea şi renumitul medie Diocles din Car ist os (sfîrşitul sec.
V I î.e.n.), autor a 17 lucrăr i tratînd problemele cele mai diverse (despre digestie, igienă, bolile femeilor, plantele medicinale, stările febrile, etc.).
618
'CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
cat, de pildă, deosebirea dintre gută şi artrită, au recunoscut chisturile hida-tice pulmonare, au indicat exact stadiile succesive în scrofuloză, au efectuat remarcabile intervenţii chirurgicale, au practicat cu succes trepanaţia, inciziile renale şi puncţiile pleurale pentru evacuarea lichidului purulent acumulat în pleură; au practicat cei dintîi auscultaţia pentru depistarea unei pleu-rezii — practică reluată numai după ce fusese apoi abandonată timp de două milenii. Şcoala din Cnidos s-a remarcat şi prin descrierea foarte atentă şi în detalii a maladiilor, precum şi printr-o infinitate de preparate medicamentoase folosite. — Dar impresionantul număr de observaţii, descrieri şi formule erau rezultatul nu a unei experienţe directe şi personale a medicului consultant, ci a unei înregistrări mecanice, enciclopedice a datelor acumulate de predecesori; în timp ce explicaţiile cauzelor maladiilor erau întîmplătoare şi arbitrare, iar procedeele utilizate erau pur empirice, rudimentare.
în schimb, dacă şcoala din Cos s-a ridicat la o adevărată gîndire medicală, aceasta s-a datorat tendinţei sale dominant raţionaliste. Cel mai mare medic al antichităţii, Hipoerat (născut în insula Cos către 460 î.e.n.), „părintele medicinei“, este — aproape cu certitudine — autorul acelor scrieri, cunoscute sub titlul de Corpus hipocratic, care definesc clar această şcoală (Vechea medicină, Aer, ape, locuri, Boala sacră — epilepsia, Prognosticul, Regimul în maladiile acute; şi scrierile cu caracter chirurgical: Rănile corpului, Articulaţiile, Fracturile; precum şi Aforismele şi Jurămîntul).
Caracteristic şcolii din Cos (şi — în cea mai mare măsură — concepţiei medicale a lui Hipoerat) este ordonarea, corelarea şi interpretarea unui mare şi complex volum de cunoştinţe asupra faptelor observate în mod direct; prevalenţa interpretării raţionale, bazate pe principii clare, în studierea materialului de date acumulat; îmbinarea speculaţiei cu experienţa, gîndirea medicului reflectînd asupra semnificaţiei faptelor observate concomitent în toate părţile organismului; aplicarea tratamentului nu în mod automat şi rigid, ci diferenţiat, de la caz la caz, şi ţinînd seama de evoluţia bolii, precum şi de un număr cît mai mare de simptome; folosirea unei medicaţii cît mai restrînse, şi în schimb stimularea activităţii naturale a organismului. Observaţia medicului nu se limita la datele biologice ale pacientului, ci era extinsă şi asupra unei mari varietăţi de date, inclusiv psihice. „Cunoaşterea noastră se întemeiază — spunea Hipoerat — şi pe caracteristicele fiecărei persoane... pe substanţele administrate... pe datele atmosferice, geografice... pe obiceiurile, felul de viaţă, ocupaţiile, vîrsta fiecărui pacient... pe vorbele lui, pe comportările, semnificaţia tăcerii lui, pe gîndurile, somnul, perioadele de insomnie, pe felul şi timpul cînd visează... pe gesturile dezordonate ale mîinilor... pe momentele de paroxism, scaunele, urina, sputa, vărsăturile lui... pe felul bolilor pe care le-a avut... Sîntem atenţi la transpiraţie, frisoane, tuse, strănut, sughiţ, rîgîieli, hemoragii şi hemoroizi. Trebuie să examinăm cu atenţie toate aceste date şi ceea ce relevă ele“ (Col. Hipocr. II, 668-670).
în felul acesta, atenţia medicului hipocratic se concentra mai puţin asupra originii cît asupra evoluţiei bolii; tratamentul era stabilit şi dirijat în spiritul unui raţionament riguros, rezultat al experienţei personale a medicului. Hipoerat şi şcoala sa observau şi studiau boala în ansamblul complex al organismului uman, inclusiv al vieţii sale psihice; organism pe care îl consideră ca fiind în corelaţie şi în mare măsură determinat de ambianţa sa fizică, socială, chiar şi politică (dacă pacientul trăia şi îşi desfăşura activitatea într-un
ISTORIOGRAFIA. HERODOT. TUCIDIDE
619
regim despotic sau intr-unui de libertate !) şi^evident, de condiţiile vieţii cotidiene a bolnavului. Din aceste motive principiile medicinei hipocratice au rămas, pînă în zilele noastre, la baza medicinei moderne.
ISTORIOGRAFIA. HERODOT. TUCIDIDE
Apariţia — cu Heeateu din Milet şi Herodot — a istoriografiei tocmai în Ionia se explică desigur prin spiritul pozitiv, fidel unei mentalităţi aproape laice, libere, precum şi cercetării empirice, — aplicaţii care s-au afirmat pentru prima dată în filosofie şi în ştiinţă tocmai în această arie de cultură greacă. Iar explicaţia faptului că se constituie ca ştiinţă în sec. V î.e.n. „este intim legată de dezvoltarea democraţiei: un popor care îşi face singur istoria se pasionează pentru povestirile şi analizele ce i se prezintă şi care privesc trecutul său“ (P. Cloche).
Primii paşi îi face logograful Heeateu din Milet (n. cca 540 î.e.n.), ale cărui Genealogii cercetează originea familiilor nobile într-un spirit nou, cu o încredere absolută în realitatea empirică: el confruntă miturile cu realitatea, mtrucît „poveştile grecilor sînt variate şi, după părerea mea, ridicole". Şi în domeniul geografiei Heeateu este precursorul lui Herodot; lucrarea sa intitulată Înconjurul pămîntului descrie — din călătorii personale şi din alte informaţii — ţări din Europa, Asia Mică şi nordul Africii, fiind astfel prima operă de geografie universală.
Herodot (cca 485-cca 425 î.e.n.), originar din Halicarnas, oraş din Asia Mică, a făcut călătorii lungi în Egipt şi Mesopotamia, Sciţia şi Macedonia, Siria şi sudul Italiei, adunînd impresii directe şi bogate informaţii în opera sa intitulată Istorii. Herodot şi-a conceput opera nu ca o simplă înşiruire cronologică de fapte, ci ca o reconstrucţie ordonată a trecutului, căutînd să releve legăturile dintre fapte şi cauzele lor. în primele 5 cărţi (din totalul de 9) ale Istoriilor Herodot descrie formarea Imperiului persan şi regiunile pe care le cucerise; cu totul remarcabilă este descrierea Egiptului cucerit de perşi. Războaielor medice le sînt dedicate ultimele cărţi, relatare rămasă principala noastră sursă de informaţie asupra subiectului.
Pentru Herodot, scopul istoricului este de a informa obiectiv şi imparţial, de a reda adevărul faptelor, de a delecta auditorul cu descrieri şi naraţiuni plăcute, dar şi de a-i inspira sentimente patriotice. Lipsit însă de spirit critic aplicat, Herodot se mulţumeşte să semnaleze şi să nareze, introducînd uneori în naraţiunea sa fapte fanteziste, alteori crezînd în vise şi în miracole. Nu arareori observaţiile sale asupra oamenilor şi locurilor sînt superficiale, ceea ce face să se introducă aici — în aceste cazuri — confuzii, inexactităţi sau judecăţi prea grăbite. — Interesîndu-1 tot, în toate domeniile, Herodot înregistrează un material imens de fapte şi amănunte care vor deveni extrem de utile pentru viitorii istorici. îl pasionează tot ce e spectaculos şi extraordinar, relatează mereu aventuri, fapte ciudate, anecdote, tot ceea ce poate să surprindă şi să facă plăcere auditorului — căci Istoriile erau citite în public. Dau o mare nobleţe operei sentimentele permanente exprimate aici, de dragoste de ţară şi de libertate; precum şi faptul că istoricul nu dispreţuieşte alte popoare, ci le admiră virtuţile morale şi realizările lor mai deosebite în dome-
620
cultura ' şr Civilizaţia greaca
niul culturii şi al civilizaţiei. Compoziţia lasă mult de dorit; dar cantitatea uriaşă de informaţii şi seducătorul talent literar al naratorului cu stilul său clar şi fluent i-au asigurat „părintelui istoriei44 o imensă popularitate.
Meritul de a fi dat istoriografiei o bază ştiinţifică, elaborînd-o într-un spirit critic, îi revine însă luiTucidide (cca 462-395). Dintr-o familie bogată94, a primit o educaţie foarte îngrijită, avînd ca maeştri pe cei mai renumiţi sofişti ai epocii. Om politic şi militar cu experienţă, a îndeplinit funcţia de strateg; dar în urma unui eşec a fost condamnat la exil pe 20 de ani, timp în care şi-a redactat marea operă, rămasă neterminată, Istoria războiului pelo-poneziac.
Om de studiu metodic, spirit critic riguros, căutînd să scoată în evidenţa cauzele evenimentelor, studiind — primul dintre istoricii antici —- condiţiile economice şi sociale, Tucidide acordă totuşi roiul decisiv în mersul evenimentelor inteligenţei umane, mai mult decît determinismului socio-eeonomic. în orice caz, nu admite ideea fatalităţii în istorie. Divinităţile, elementul supranatural, nu îşi găsesc loc în naraţiunea faptelor, pe care el Ie explică exclusiv prin motive strict umane. Faptele relatate, precis şi exact, sînt cunoscute de Tucidide fie direct, fie diritr-o informaţie serioasă şi preluată critic, inclusiv din operele altor istorici. Scopul său este să dea o judecată obiectivă asupra faptelor, procurînd prin aceasta publicului său b orientare în viitor,
Faptele sînt explicate cu aceeaşi pasiune pe care istoricul o arată şi pentru analiza psihologică. în acest sens, un loc important îl ocupă discursurile unor personaje de seamă, transcrise „cît mai apropiat cu putinţă de discursurile realmente rostite44, şi care dau într-adevăr un relief deosebit caracterelor şi contribuie să explice mobilul acţiunilor lor. în acest scop istoricul caută (cum declara el însuşi) să acomodeze limbajul personajului la natura împrejurărilor în care acesta vorbeşte» Datorită operei lui Tucidide, datorită exactităţii informaţiei, preciziei analizelor faptelor şi spiritului său critic, perioada descrisă de eh este cea mai bine cunoscută din toată istoria grecilor . Principiile care călăuzesc această operă au rămas în cea mai mare parte valabile şi pentru istoriografia modernă.
\ FILOSOF IA. SOFIŞTII
începînd cam de la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. şi continuînd pînă pe la jumătatea secolului următor gîndirea ştiinţifică şi filosofică greacă este marcată de momentul cultural al „sofiştilor44.
r Termenul de „sofist44 a putut căpăta un sens peiorativ — în mare măsură nemeritat — pentru faptul că ideile sofiştilor nu le cunoaştem decît mult prea puţin din texte originale (s-au păstrat mai multe fragmente), ci doar din relatările adversarilor lor--- de pildă Aristofan, Platoii, Aristotel, etc.; deci din surse care, în Ioc să prezinte concepţiile în mod fidel, obiectiv, adeseori le remaniau, le deformau, le pastişău, le simplificau şi chiar le caricaturizau. în realitate, contribuţia acestei mişcări-- în acelaşi timp filosofice
94	De la tatăl său, Tucidide a moştenit mine de aur în Trac ia.
FILOSOFIA. sofiştii
621
şi culturale — deşi o contribuţie nu în întregime pozitivă, trebuie situată într-o altă perspectivă.
Pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. în gîndirea greacă spiritul critic se aplica şi asupra domeniului politic, discutînd originea sau natura statului şi validitatea legilor. Odată cu progresul formelor de guvernare democratică sentimentul de demnitate al cetăţeanului nu mai accepta caracterul „aristo-cratic“ al ştiinţei, care se adresa unei infime minorităţi de persoane instruite. Procesul de progresivă specializare a ştiinţelor şi meşteşugurilor, precum şi tot mai prospera activitate comercială au contribuit de asemenea la consolidarea unei mentalităţi individualiste. în locul speculaţiilor metafizice, a problemelor şi soluţiilor abstracte privind Universul, natura, materia, tot ceea ce constituia în general obiectul ştiinţelor pozitive, se manifestă acum tot mai mult interesul pentru firea umană, peiltru condiţia omului, pentru situaţia individului în raport cu societatea. în locul cercetării lumii sensibile se preferă acum reflecţiile asupra conduitei umane, asupra normelor de morală practică, asupra constituţiei societăţii, asupra sensului fericirii individuale. Centrul de interes al speculaţiilor se deplasează acum de la natură asupra omului. Culturii cu predominant caracter ştiinţific, noile curente de gîndire îi contra-pun acum cultura „umanistă44 — cu accentul cu care însuşi sensul conceptului de „cultură44 vatrămîne acelaşi pină azi.
în acest complex de împrejurări şi răspunzînd unor asemenea nevoi morale şi exigenţe intelectuale, apar sofiştii („profesorii de înţelepciune44). Intelectuali multilateral cultivaţi, cu vaste cunoştinţe în multe domenii, ei cutreierau ţinuturile stabilindu-se temporar în diferite oraşe şi dînd lecţii tinerilor, contra plată. (Ideea însăşi de a da lecţii de filosofie contra plată —' ceea ce nici un filosof nu făcuse pînă acum — repugna mentalităţii unei societăţi pentru care munca salariată era rezervată unor prestaţii manuale, considerate deci prin definiţie inferioare). Materiile pe care le predau sofiştii erau — mai presus de filosofie, artă, literatură, astronomie sau gramatică — disciplinele pblitico-sociale: constituţia şi administraţia statului, arta militară,, etica şi, în mod deosebit, oratoria — arta succesului unui tînăr în viaţa societăţii. — Adevărul este că, popularizînd cunoştinţe ştiinţifice, filosofice, literare, etc., sofiştii au făcut o importantă operă de cultură într-un mediu mai larg, — chiar dacă sumele mari pe care le pretindeau discipolilor pentru lecţii făceau ca cercul; auditorilor lor să fie limitat la fiii celor bogaţi. Odată cu această operă de răspîndire a culturii sofiştii difuzau şi idei noi, îndrăzneţe. Nu e mai puţin adevărat că în anumite cazuri activitatea desfăşurată de sofişti a fost considerată nocivă — fie pentru progresul gîndirii ştiinţifice pe care ei o declarau inutilă, fie pentru ordinea socială pe care o considerau arbitrară şi abuzivă. Dar sub raport cultural şi filosofic aportul lor nu poate fi neglijat.
Pentru a putea participa cu succes la viaţa politică şi socială a cetăţii — susţineau sofiştii — nu sînt suficiente cunoştinţele filosofice, ştiinţifice sau tehnice; este indispensabil să posezi capacitatea de a convinge — retorica, deci, care îl învaţă pe cetăţean „virtutea44 politică. Sofiştii nu erau organizaţi într-o şcoală, ci activau independent fiecare. Ca poziţie de principiu, majoritatea manifestau o atitudine de scepticism general, fără să cruţe nici ordinea socială nici viaţa religioasă (motiv pentru care mulţi au fost urmăriţi şi acuzaţi de impietate). în lecţiile lor nu acordau atenţie, în mod preponderent.
622
cultura şi civilizaţia greaca
fondului problemelor95. Metoda folosită pentru a convinge era critica permanentă, discuţia, controversa, disputa; iar ca mijloace — paradoxul, antiteza, compoziţia strînsă şi frumoasă a discursului: un formalism verbal perfect, urmărind cu orice preţ succesul în faţa publicului. Temele lor predilecte erau: imposibilitatea cunoaşterii lucrurilor în esenţa lor, opoziţia ireductibilă dintre natură şi convenţie (legile cetăţii, de pildă, erau pentru ei simple convenţii), individul şi intelectul uman ca măsură a realului şi ca centru al interesului, importanţa formei argumentării şi a limbajului.
Sofiştii din prima perioadă a curentului (Protagoras, Gorgias, Prodicos şi alţi cîţiva dintre cei mai reprezentativi) erau filosofi empirişti, dispreţuind ştiinţele exacte — matematica în primul rînd —, combătînd raţionalismul şcolii eleate şi snsţinînd că orice cunoaştere se poate obţine numai pe calea simţurilor96. Mai tîrziu, cu sofiştii din Megara arta de a purta o discuţie va degenera într-un abil joc de cuvinte pentru a formula deducţii false („sofisme").
Prin doctrinele pe care le profesau, influenţa sofiştilor asupra vieţii sociale şi culturale greceşti a fost — în ceea ce a avut pozitiv — considerabilă. Scopul urmărit de sofişti (de cei oneşti, se înţelege) era să formeze cetăţeni pregătiţi pentru viaţa activă social-politică, cetăţeni care să posede întinse cunoştinţe de cultură şi să promoveze progresul general al statului, orientîndu-1 spre probleme concrete şi sprijinindu-1 cu luminile raţiunii. Acţiunea lor a fost importantă în difuzarea cunoştinţelor de cultură generală, precum şi în fundamentarea metodelor unora dintre ştiinte. Prin căutarea argumentelor subtile şi prin sensul dat valorii formale a raţionamentului sofiştii au contribuit la dezvoltarea logicii; iar prin studiul formelor şi prin grija elaborării frumoase a discursului, ei au pus bazele gramaticii şi a prozei artistice greceşti.
Spiritul sofisticii a exercitat o mare influenţă asupra mişcării filosofice antice imediat următoare — asupra cinicilor, a scepticilor, a cirenaicilor, a epicureilor. „Dar datorăm în mod esenţial spiritului sofisticii faptul că Renaşterea a descoperit libertatea omului ca individ. In felul acesta, libertatea gîndirii este, în parte, un fruct al moştenirii sofiştilor" (H. Lamer).
Mai renumiţi dintre sofişti au fost Protagoras, Gorgias, Prodicos şi Hip-
pias.
Cel mai ilustru, Protagoras din Abdera (485-411 î.e.n.) era prietenul lui Pericle şi al lui Euripide. însărcinat de oraşul sicilian Turii să redacteze legile cetăţii (cf. Enriques Santillana), a enunţat cu această ocazie conceptul modern de pedeapsă ca mijloc social preventiv de intimidare a celorlalţi, iar nu de răzbunare sau de expiaţie rituală. Protagoras se îndoieşte de posibilitatea cunoaşterii absolute şi obiective a realităţii; nu concepea lucrurile decît ca simple fenomene percepute de om. Omul fiind „măsura tuturor lucrurilor", rezultă că actul cunoaşterii este un act subiectiv, nu reprezintă un adevăr absolut, obiectiv, general valabil. Agnostică este poziţia lui Protagoras şi cînd atinge problema existenţei zeilor — afirmînd că „despre zei nu se poate şti nici că există, nici că nu există, nici care este natura lor" — ceea ce aproape echivala cu o negaţie a existenţei zeilor (motiv pentru care a fost condamnat pentru impietate). Nu există nici un „bine" absolut, sau o „justiţie" absolută
95	O gîndire filosofică personală se înt Uneşte doar la Protagoras şi la Gorgias.
96	Această poziţie filosofică va reveni, în epoca modernă, în empirismul lui Berkeley — esse est percipi — şi va fi dezvoltată de J. Stuart Mill în sensul idealismului empiric; aşa după cum polemica sofiştilor antimatematicieni se va repeta în polemica aceluiaşi Berkeley dusă cu Newton, pe tema analizei infinitezimale.
filosofia. sofiştii
623
ca normă definitivă de comportament etic individual sau social; stabilirea acestei norme însă revine întregii comunităţi.
Principiul fundamental al filosofiei lui Protagoras — „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sînt în ce fel sînt, a celor ce nu sînţ în ce fel nu sînt“ — i s-au dat interpretări diferite. Relativismului implicat în această frază i se asociază şi sublinierea valorii personalităţii umane. După interpretarea dată de Platon (în Teetet, 152 a) sensul ar fi: omul poate judeca toate problemele bazîndu-se doar pe propriul său intelect. Adevărul şi relativa opinie coincid. Discipolii filosofului au dat însă principiului un alt sens, transferîndu-1 în cîmpul etic şi justificînd orice acţiune a omului, care îşi poate stabili singur valorile morale, fapt care justifică egoismul şi amoralismul .
Orator faimos în lumea greacă, filosof şi retor, Gorgias (485-380 î.e.n.) a fost trimis de oraşul său — Leontinoi, din Sicilia — ca ambasador la Atena, unde a pledat în discursurile sale pentru înţelegere, unire şi pace între cetăţile greceşti.
Gorgias a împins 1a extrem scepticismul lui Protagoras, formulînd cunoscutele teze: 1. — nimic nu există (în sens obiectiv şi absolut, — decît ceea ce cade sub simţuri); 2. — dacă ceva există, acest lucru nu poate fi cunoscut (în realitatea sa intimă); 3. — dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată altcuiva; căci limbajul nu poate exprima şi comunica decît ceea ce este exterior nouă. — Considerînd astfel că limbajul este independent şi autonom, Gorgias a scris un manual de elocinţă; dar prin operele sale (au rămas fragmente din trei opere) — scrise în fraze scurte, armonioase, cu un număr egal de silabe, cu antiteze studiate, adeseori ritmate, cu aso-nanţe sau rime interioare, — Gorgias este socotit creatorul prozei artistice greceşti.
Sofistul Prodicos (n. cca 465) a dezbătut în lecţiile sale probleme legate de originea religiei. El afirma că religia s-a născut din sărbătorile şi riturile agrare; deci oamenii au divinizat lucruri care le erau practic necesare vieţii lor, şi au transformat în zei oameni care făcuseră descoperiri folositoare lor. — Alţi sofişti, ca Ilippias şi Antifon (singurii sofişti care n-au dispreţuit ştiinţele exacte şi care s-au ocupat activ de matematică) au criticat legile şi convenţiile sociale, considerîndu-le abateri de la ordinea naturală, — ordine care impune respectarea zeilor şi a bătrînilor, iubirea şi buna înţelegere între oameni. — în schimb Critias şi Trasimachos căutau să demonstreze că „justiţia este instrumentul celor puternici", o mască a voinţei lor de putere; zeii înşişi nu sînt decît invenţii ale conducătorilor spre a-şi susţine dominaţia, un instrument de opresiune manevrat de voinţa celor ce guvernează. Legile cetăţii sînt în contrast cu legea naturii; ele sînt şi trebuie să fie respectate numai de frica pedepsei; refuzînd legile, omul încetează de a mai fi un bun cetăţean; pe de altă parte însă, în felul acesta el se apropie mai mult de propria sa natură umană — ceea ce este de fapt datoria supremă a omului.
Astfel, teoretizînd idealul cosmopolitismului şi desconsiderînd valabilitatea legilor civice, sofiştii au subminat însăşi autoritatea politico-socială şi morală a polis-ului. Ei au deschis drumul şcolilor filosofice următoare — a scepticilor, a cinicilor, a cirenaicilor, a epicureilor, a stoicilor — pentru care (cel puţin pentru stoici) un adevărat înţelept trebuie să se considere cetăţean al lumii, iar nu al unui stat anumit; iar singura lege pe care trebuie să o recunoască este, nu legea cetăţii, ci legea naturii,
624
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
SOCRATE
învăţătura şi activitatea sa non-conformistă a trebuit să o plătească cu viaţa Socrate (469-399 î.e.n.); după ce a fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se sinucidă.
Socrate n-a scris.nimic, tot ce ştim despre învăţătura lui o ştim din relatările — adesea divergente■ — ale lui Platon şi Xenofon; încît cu greu poate fi disociată concepţia sa de cea a lui Platon. Nu făcea parte din rîndurile sofiştilor, dar avea multe puncte comune cu aceştia şi era prieten cu cei mai renumiţi dintre ei. Asemenea sofiştilor, Socrate prefera şi el ca în locul unor probleme de ştiinţă să dezbată probleme de ordin practic privind viaţa politică a statului şi problemele morale ale omului, supunînd examenului raţiunii obiceiurile şi instituţiile. Asemenea sofiştilor, susţinea că „virtutea este ştiinţă46,’ deci'poate fi învăţată de oameni; în schimb, era de părere că ştiinţele pozitive nu pot garanta armonia şi ordinea socială. Pe de altă parte, Socrate practica şi el metoda dialectică, dar nu exerciţiile de virtuozitate verbală pură, prin care sofiştii ajungeau Ia concluziile unui individualism egoist sau ale nihilismului etic. Dimpotrivă, pentru Socrate există valori umane certe — dar cărora el nu le găsea un fundament raţional, susţinînd că o „voce interioară44 îl împiedică de Ia acţiuni rele.
De aici derivă scepticismul său în ceea ce priveşte actul cunoaşterii; căci, în opoziţie cu pretenţiile enciclopediste ale sofiştilor, Socrate afirmă că singurul lucru pe care îl ştie cu certitudine este că nu ştie nimic. Cultura enciclopedică a sofiştilor o consideră inconsistentă. în locul acumulării de cunoştinţe şi a enunţării sentenţioase a unor norme, soluţii, adevăruri, etc., metoda sa de a-i învăţa pe oameni era dialogul. Pornind de la faptele cele mai obişnuite şi adresîndu-se, nu numai docţilor, el punea întrebări (îndeosebi referitoare la probleme morale) formulate cu mare abilitate dialectică, pentru a-i face să se contrazică singuri, şi astfel să le demonstreze că de fapt nu ştiau ceea ce credeau că ştiu; după care, prin aceeaşi metodă maieutică („practica moşitiiîui44),-să-i ajute să descopere ei singuri adevărurile.
însuşindu-şi şi totodată spre a ilustra maxima scrisă pe frontispiciul templului din Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi44, Socrate învăţa că scopul omului nu este acumularea unui mare număr de cunoştinţe, ci dragostea de înţelepciune — „filosofia44. Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevăr, constă în efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, valoare universală şi eternă: Binele97.
r Binele deci constă într-o continuă căutare a binelui; la fel Adevărul. Căutarea neîntreruptă a binelui şi a adevărului dă naştere comportamentelor juste şi virtuoase. „Nimeni nu face răul în mod voit44 — spune Socrate — ci din neştiinţă: din faptul că ignorează căutarea binelui şi adevărului. Există aşadar la Socrate o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet; căci
97	Concept pe care insă Socrate nu-i defineşte precis, nu arată în ce anume coiistă, limi-tîndu-se doar să-î distingă de ceea ce este doar un Bine iluzoriu -—ca de pildă, plăcerile trupului, sau ceea ce urmăreşte să satisfacă ambiţiile şi interesele celor puternici.
PLATON
62S
răspunsurile pe care omul ajunge să şi ie deacăutînd binele şi adevărul trebuie să vină din suflet, şi să se traducă în acţiuni etice şi politice pozitive. Aceasta îi va procura omului fericirea sufletească — ce constă într-o comportare moderată, corectă, dreaptă, şi în respectarea aproapelui, a legilor cetăţii şi a zeilor. — Ceea ce trebuie să caute şi să descopere omul sînt în primul rînd valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu societatea. în această privinţă, Socrate nil numai că a afirmat, dar — cînd prietenii săi voiau să-l salveze de la moarte, ceea ce el a refuzat ■— a şi demonstrat, prin exemplul tragicului’ său sfîrşit, că omul trebuie să se supună legilor, chiar cînd acestea sînt nedrepte sau aplicate nedrept.
Părintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost „cea mai mare figură a istoriei gînclirii greceşti; din el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filosofiei“ (L. Robin), Toate aceste şcoli şi curente vor suferi, în mod egal, şi influenţa sofiştilor Protagoras şi Gorgias, şi pe aceea a lui Socrate,
\PLATON
Platon (eca 427-347 î.e.n.), născut într-o familie nobilă şi bogată, a studiat pictura, a compus tragedii şi a scris poezii nu lipsite de imaginaţia şi sensibilitatea pe care le vom regăsi şi în proza dialogurilor sale, — ca în această epigramă:
„Lin lîngă pinul alpin, umbritor şi cu limbi foşnitoare,
Fă-ii călătorule drag, un popas, căci sub brizele mării Curge-un izvor cîntăret, cu plăcute volute de flaut..
Unge-li cu cîntecul lui ostenelile genelor tale i“
(trad. Al. Andriţoiu)
A trăit în preajma lui Socrate pînă la moartea acestuia; a călătorit în Egipt (oprindu-se mai mult la Heliopolis, sediul cu veche tradiţie al înţelep-ţilor-preoţi egipteni), la Taranto şi, de trei ori, la Siracuza. Aici, ca invitat al tiranului Dionysios I, Platon ar fi dorit să vadă aplicate în practică reformele politice pe care le preconizase în utopicul său stat ideal. în anul 387 Le.n. la Atena a fundat Academia — cel mai important centru de cultură al Greciei antice, şi care şi-a continuat activitatea pînă în 529 e.n. Aici şi-a desfăşurat marele filosof activitatea, predînd în mod gratuit lecţii timp de 30 de ani.
Opera lui Platon, păstrată probabil în întregime, cuprinde 34 de scrieri în formă de dialog şi 13 scrisori. Fiecare dialog este centrat pe o anumită idee sau problemă . în cele din prima sa perioadă (Apologia lui Socrate, Cri ton, Ion, Gorgias, Protagoras, Hippias I şi II, ş.a.) Platon polemizează cu sofiştii şi ia apărarea doctrinei lui Socrate, expusă într-un fel care face imposibilă o distincţie certă între ideile maestrului şi cele ale discipolului. în dialogurile din epoca maturităţii (Fedon, Symposion, Republica, Fedru) Platon îşi expune propria-i doctrină despre Idei; iar despre Fiinţă, în dialogurile din ultima perioadă (Parmenide, Teetet, Sofistul, Timeu, Legile),
40 — Istoria culturii şi civilizaţiei
626
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
Platon n-a creat un sistem filosofic riguros ordonat. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său a ajuns la o formă filosofică nouă de comunicare: dialogul. Spre a-şi expune propriile sale concepţii — pe care Platon le atribuie de obicei lui Socrate, personaj principal în toate dialogurile (cu excepţia Legilor) — filosoful se confruntă de obicei cu interlocutori care reprezintă ideea comună, punctul de vedere obişnuit, discutabil, asupra unei probleme. Pentru a explica într-un mod cît mai adecvat datele problemei şi pentru a-i sugera interlocutorului soluţiile, Platon se serveşte, într-un fel cu totul original, de mituri — care n-au nimic comun cu miturile tradiţionale religioase, în realitate fiind nişte alegorii poetice.
Situîndu-se pe linia unei anumite tradiţii filosofice (Pitagora, Heraclit, Parmenide), Platon porneşte de la opoziţia dintre realitate şi cunoaştere, dintre aparenţă şi esenţă, dintre opinia comună şi ştiinţă, dintre simţuri şi raţiune. Simţurile sînt lanţurile care îl. leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară, — în timp ce raţiunea îl conduce la cunoaşterea adevăratei realităţi. Experienţa simţurilor, subiectivă şi schimbătoare, nu poate duce la adevărul cert şi definitiv. In schimb raţiunea ne ajută să pătrundem în adevărata realitate a lucrurilor, într-o lume situată în afara timpului şi spaţiului, în lumea „ideilor" — care este fundamentul adevărului. Doctrina platonică despre „idei" stă la baza teoriei cunoaşterii şi a eticii lui Platon.
„Ideile"98 sînt modelele, prototipurile, formele primordiale, imuabile, eterne, ale tuturor fiinţelor şi lucrurilor existente în lume, şi chiar ale unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele; sînt realităţi obiective, realităţi ultime, substanţe, esenţe, perfecţiuni. — în ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă ideea de Bine. Binele înalţă sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează; de aceea e mai bine să înduri o nedreptate decît să faci un rău. Nu există om care să cunoască binele şi totuşi să facă rău; răul înseamnă ignoranţă, după cum virtutea înseamnă cunoaşterea binelui. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtuţii. Nedreptatea şi săvîrşirea răului este ca o boală pentru suflet, îl fac urît, nemulţumit, nefericit. A fi drept înseamnă a-ţi domina impulsurile şi a-ţi impune o măsură dorinţelor; iar ştiinţa — pentru că este o adevărată ştiinţă — practicării acestor comportamente este virtutea. — Această idee supremă, a Binelui, reglează şi explică şi mersul Universului, în care totul există şi acţionează în vederea unui scop acela al armoniei.
După modelul lumii ideilor a apărut lumea fenomenală, în care fiecare fiinţă sau obiect este doar o „umbră", o copie imperfectă a ideii respective perfecte. Ideile sînt eterne — asemenea sufletului nemuritor. Fiecare om a contemplat înainte de a se naşte (pe cînd sufletul său străbătea, conform învăţăturii lui Pitagora, diferite alte vieţi) perfecta lume a ideilor; idei pe care apoi, după naştere, datorită „închisorii" trupului imperfect, a simţurilor, omul le-a uitat. Dar omul şi le reaminteşte, în momentul cînd caută şi cînd găseşte în sine însuşi adevărul raţional: „a căuta şi a învăţa nu înseamnă altceva decît a-ţi reaminti" — spune Platon. Iar forţa care ne propulsează spre amintirea acestor idei nobile este iubirea (eros), — care în concepţia lui Platon se identifică cu pasiunea sufletului, cu stimulul, cu dorinţa, cu atracţia exercitată de amintirea acestor valori ideale, cum sînt binele, adevărul, frumosul, dreptatea, valori care generează în om acţiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea
98	în greceşte, ideai ~ forme, figuri; dar nu în sensul de cadre exterioare, ci realităţi ultime, esenţe,
PLATON
627
este deci un exerciţiu etic, purificator, al sufletului. Scopul filosof iei aşadar este de a-1 conduce pe om dincolo de realitatea sensibilă, în lumea ideilor; de la aparenţe la esenţe, de la copie la original, de la imitaţie la prototip.
Filosofia duce şi la justa înţelegere a structurii şi a nevoilor unui stat. Şi pentru că numai filosofii posedă adevărata înţelepciune şi capacitate de a-i îndruma pe oameni spre cunoaşterea lumii ideilor, numai ei ar trebui să conducă statul: „Neamul omenesc nu va fi eliberat de rău pînă cînd nu vor fi ajuns la putere adevăraţii filosofi, sau pînă cînd conducătorii statului nu vor fi devenit cu adevărat filosofi44. — Doctrina politică a lui Platon reflectă în mare măsură ideologia partidului aristocraţilor, căruia filosoful îi aparţinea". Societatea perfectă imaginată de Platon (în Republica) trebuie să fie bazată pe o severă deosebire de castă — în vîrful piramidei sociale situîndu-se clasa condueătonlor-filosofi, urmată de cea a militarilor şi, in fine, de cea a celor care muncesc. Primelor două caste li se va interzice orice fel de proprietate privată (chiar şi femeile le vor avea în comun !), membrii acestor caste urmînd să fie întreţinuţi de stat. Statul — un stat prevalent agricol — îşi va limita comerţul şi va abandona politica imperialistă99 100.
în funcţie de doctrina ideilor se articulează concepţiile lui Platon şi în alte domenii. Astfel, după Platon fizica nu are nici o valoare ştiinţifică, întru-cît obiectul său este studiul aparenţelor, al fenomenelor schimbătoare ale naturii, — deci a ceea ce nu poate duce la o cunoaştere adevărată. Nici arta nu poate duce la o eliberare din această lume instabilă şi subiectivă a aparenţelor. în schimb matematica şi astronomia îşi pot îndeplini nobila funcţie de a înălţa sufletul din lumea aparenţelor senzoriale spre lumea ideilor. Arta, după Platon, nu este altceva decît o sursa de desfătări uşoare, care rămîn în zona sentimentului, incitînd pasiunile în loc de a le purifica, complăcîndu-se în a imita sau a copia obiecte şi fiinţe din lumea sensibilă — copii ale ideilor eterne corespunzătoare, — în felul acesta arta devine o imitaţie a imitaţiei, o copie a copiei, o aparenţă a aparenţei101.
După cunoaşterea ştiinţifică cea mai înaltă — cunoaşterea filosofică — ce conduce la esenţele ultime, la idei, locul imediat următor îl ocupă pentru Platon cunoaşterea matematică. De aceasta ţin cele patru discipline: aritmetică, geometria, astronomia şi ştiinţa armoniei — muzica (sau, mai precis, acustica matematică). însăşi structura intimă a lumii este fondată pe raporturi matematice102. în Timeu, Platon „a adunat şi sistematizat cu un spirit riguros matematic principalele doctrine ale ştiinţei greceşti din sec. V î.e.n. Prin intermediul acestui dialog, care a fost timp de multe secole opera cea mai citită şi mai cunoscută a lui Platon, rezultatele acestei ştiinţe s-au transmis de-a lungul întregii antichităţi şi Evului Mediu44 (N. Abbagnano). — Pe de altă
99	în acest sens Platon va vorbi şi despre „nobila minciună“ a conducătorilor, care trebuie să convingă lumea că diferenţele de castă şi de bogăţie sînt în mod ineluctabil determinate de diferenţele care există de la natură între oameni.
100	în ultima sa operă, Legile, Platon revine la o concepţie mai moderată: constituţia ideală a statului trebuie să fie o îmbinare a formei monarhice cu una democratică; iar educaţia conducătorilor urmează să se bazeze pe buna cunoaştere a geometriei şi a astronomiei, iar nu pe doctrina ideilor.
101	în unele dialoguri însă — în Fedru, în Ion, — Platon plasează arta alături de celelalte trei „beţii divine": inspiraţia profetică, extazul religios şi iubirea pură.
102	Galileo Galilei va afirma că matematica este limba în care poţi citi marea carte a naturii.
623
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
parte, filosof ia lui Plafon a avut o influenţă remarcabilă asupra multor concepţii filosofice idealiste europene, din trecut şi pînă în zilele noastre (fenomenologie, personalism, etc.).
ARISTOTEL
Gîndirea filosofică şi ştiinţifică greacă (şi a întregii lumi antice) culminează în opera lui Aristotel (384-322 i.e.n.).
Născut în Stagira (un oraş din Macedonia), fiu al medicului personal al regelui macedonean, discipol al lui Plafon timp de 20 de ani, apoi maestru al viitorului cuceritor Alexandru Macedon, căruia i-a trezit interesul pentru ştiinţă, Aristotel a fondat şi condus 13 ani, în grădinile gimnaziului Lykeion, faimoasa sa şcoală, care ajunsese să aibă pînă la 2 000 de discipoli, — un adevărat institut de învăţămînt superior, dotat cu o mare bibliotecă bine organizată şi avînd un vast program de studii filosofice şi ştiinţifice» După moartea lui Alexandru Macedon, acuzat de impietate Aristotel a trebuit să fugă din Atena. A murit la 62 de ani, lăsînd o operă imensă — aproape 400 de lucrări (multe în colaborare), dintre care ni s-au păstrat 47; o operă care constituie o sinteză a tuturor cunoştinţelor acumulate pînă la acea dată, în toate domeniile ştiinţei şi filosofiei; o operă a cărei influenţă în cultura europeană a fost constantă timp de două milenii.
în operele sale de tinereţe (din care au rămas doar cîteva fragmente) discipolul lui Plafon merge pe urmele gîndirii maestrului său, dezvoltîncl-o şi aprofundînd-o; maestru de care apoi, eriticîndu-i teoria ideilor, s-a îndepărtat, pînă la a ajunge pe poziţii opuse platonismului. în primul rînd, conceptul de filosof ie — care pentru Plafon includea toate celelalte ştiinţe, considerate simple stadii pregătitoare ale cunoaşterii — pentru Aristotel era substanţial diferit . Fiecare ştiinţă se ocupă de un aspect particular al realităţii (sub aspectul cantităţii — matematica; sub aspectul mişcării — fizica); în timp ce filosofia are ea obiect ceea ce există în generalitatea sa, dar folosind şi ea metodele celorlalte ştiinţe: abstracţia, axiomele şi demonstraţia raţională103.
Pentru Aristotel, lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor concrete. între simţuri şi raţiune există o relaţie de continuitate. Senzaţia este prima treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate ajunge la nici o cunoaştere obiectivă. Dar în timp ce simţurile nu pot depăşi limitele percepţiei, raţiunea depăşind percepţia ajunge la concept, printr-un proces de abstractizare. A doua distincţie o operează Aristotel — pentru a face inteligibilă mişcarea — între cele două aspecte inerente unui obiect: potenţialitate şi act. Mişcarea, devenirea, nu este altceva decît trecerea de la potenţialitate la act. Cauzele devenirii sînt: cauza eficientă — care iniţiază mişcarea — şi cauza finală, cu alte cuvinte, ţelul spre care se îndreaptă, scopul însuşi al mişcării, al devenirii. Aristotel distinge şi între substanţele (sau realităţile) imobile — cele cunoscute numai de raţiune, şi anume realităţile divine — şi substanţele în mişcare,
103	Ideile filosofice ale lui Aristotel sînt expuse in lucrarea sa Metafizica, astfel denumita pentru că în ansamblul operelor sale, aranjate într-o anumită ordine în sec. I î.e.n., a fost plasată „după“—în greceşte: meta—lucrările tratînd chestiuni de fizică.
ARISTOTEL
$29
aparţinînd lumii fizice, percepute de simţuri. Primele fac obiectul teologiei; celelalte, al fizicii.
Obiectul fizicii este lucrul în mişcare. Fizica lui Aristotel fiind în fond o teorie a mişcării, filosoful stabileşte patru tipuri de mişcare: substanţială, calitativă, cantitativă şi locală. Mişcarea locală este o mişcare de deplasare în spaţiu, iar cea circulară este proprie numai lumilor supralunare, nesupuse generaţiunii şi corupţiunii proprii lumilor sublunare. Universul este unic, finit, perfect şi etern: n-a avut un început şi nu va avea un sfîrşit. Eterne sînt şi elementele lumii, şi specia umană, şi speciile animale.
După filosofie şi fizică, a treia şi ultima ştiinţă teoretică este matematica, ştiinţă care studiază cantitatea: cantitatea numerică (aritmetica) sau cantitatea în sensul extensiunii, plane sau în spaţiu (geometria). Infinit, pentru Aristotel nu există, — decît un infinit „potenţial". Totul este „divizibil în părţi divizibile la rîndul lor": această definiţie aristotelică stă la baza calculului infinitezimal,
Aristotel a modelat şi structura logicii (pe care el o numeşte „analitică") după structura matematicii: ca o ştiinţă perfect demonstrativă. Lucrările sale în domeniul logicii sînt cunoscute sub numele generic de Organon („instrument", de cercetare ştiinţifică). Dînd acestei discipline o sistematizare unitară şi într-un spirit foarte riguros, el stabileşte cele 10 „categorii" sau determinări fundamentale ale gîndirii (esenţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, timp, posibilitate, etc.); cele 4 tipuri fundamentale de propoziţii (combi-nînd distincţiile „afirmativ-negativ" şi „universal-particular"); cele 3 principii fundamentale ale logicii (principiul identităţii, al non-contradicţiei şi al'terţullui exclus); inducţia şi silogismul — cu cele 3 figuri şi cele 3 tipuri de silogism; în fine, principiile logice ale oricărei ştiinţe (definiţiile, axiomele, ipotezele şi postulatele), — totul în logica lui Aristotel este formulat cu o precizie şi o claritate matematică.
în mod deosebit l-a pasionat pe Aristotel biologia. Cercetare asupra animalelor, Părţile animalelor şi Generaţiunea animalelor sînt primele opere cu adevărat ştiinţifice de zoologie. Aristotel formulează aici conceptul de organ şi stabileşte principiul corelaţiilor dintre organe, al condiţionării lor reciproce, în clasificarea sistematică şi în observaţiile sale el face continuu comparaţii între diferite animale pe care le-a disecat, fundînd astfel şi anatomia comparată şi embriologia comparată. Aristotel doar aminteşte sistemul muscular şi cel nervos, iar organul central pentru el era inima; în schimb cunoştea fenomenul atavismului. El a formulat şi teoria —- acceptată timp de multe secole — despre „generaţia spontanee", apariţia vieţuitoarelor din materia umedă în descompunere; teorie care n-a putut fi infirmată, experimental, decît două mii de ani măi tîrziu.
în seria lucrărilor de biologie poate fi inclus şi Tratatul despre suflet, intrucît Aristotel considera sufletul ca fiind în parte o formă a organismului fizic (prin funcţia sa vegetativă şi prin funcţia senzitivă), în parte a intelectului (prin funcţia intelectivă a sufletului raţional). Aceste trei grade ale sufletului — vegetativ, senzitiv, intelectiv, — fiind trei forme ale unei unităţi indisolubile, evident că nu se poate susţine, după Aristotel, teza despre imor-tâlitatea sufletului. Pe de altă parte, anumite consideraţii ale lui Aristotel despre suflet se extind şi în domeniul propriu-zis al psihologiei. Pe lîngă cele 5 simţuri el concepe şi un organ de simţ comun, care distinge între percepţiile
630
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
unor simţuri diferite (de exemplu, distinge un sunet de o culoare). De asemenea, Aristotel vorbeşte de imaginaţie — care produce imagini independent de percepţiile simţurilor — şi de opinii, care simt tot nişte produse ale imaginaţiei, dar întărite de o credinţă fermă în realitatea lor. Imaginile furnizate de imaginaţie sînt apreciate de intelect ca fiind adevărate sau false, bune sau rele, — apreciere în funcţie de care sufletul intelectiv le aprobă sau le respinge. Aristotel deosebeşte simpla „capacitate" de a înţelege (intelect potenţial) de totalitatea noţiunilor ce pot fi cunoscute de intelectul actual.
Cu etica, părăsim — după Aristotel — domeniul ştiinţelor teoretice, al ştiinţelor adevărate, deci al ştiinţelor „necesarului", pentru a trece în domeniul „posibilului", deci al activităţii practice, al activităţii umane (domeniul căruia îi aparţine, apoi, şi politica). Activitatea umană poate fi „acţiune" — care îşi are scopul în sine însăşi (ca etica sau politica); sau poate fi „producţie" — activitate în vederea realizării unui bun, unui obiect, chiar şi artistic (ca, de exemplu, poezia). Orice activitate are un scop. Sînt scopuri urmărite în vederea altor scopuri; dar scopul care trebuie urmărit pentru el însuşi este binele, care procură fericirea; iar supremul bine — totodată şi datoria specifică, proprie omului — este exercitarea raţiunii; ceea ce înseamnă practicarea ştiinţei, a artei, a prudenţei, a înţelepciunii, a prieteniei; cu alte cuvinte — virtutea. Virtutea, după el, înseamnă alegerea şi urmarea căii de mijloc între două extreme dăunătoare, ambele rele. Virtutea superioară este justiţia, deci supunerea la legi. Iar forma supremă a virtuţii este a te dedica cercetării ştiinţifice, — activitate care îi asigură celui înţelept o viaţă senină.
Dar omul nu poate atinge forma superioară a virtuţii decît în cadrul societăţii. Omul nu poate fi cunoscut şi definit decît în cadrul şi în funcţie de interesele societăţii, — căci omul este prin definiţie o fiinţă socială (zoon politikdn). Ştiinţa vieţii sociale — politica — îi stabileşte Statului şi atribuţia de a se ocupa de educaţia morală a cetăţenilor săi. Această educaţie trebuie să fie asigurată în mod egal tuturor (cu excepţia sclavilor), şi să vizeze realizarea unei vieţi pacifice şi virtuoase. Cele trei forme de guvernare prezintă şi riscul eventualelor degenerări: monarhia în tiranie, aristocraţia în oligarhie, democraţia în demagogie. Oricare din aceste forme este bună — dacă evită aceste degenerări. O formulă unică, de stat ideal — aşa cum a imaginat-o Platon — nu poate fi propusă. Cea mai bună formă de guvernare este cea care se adaptează condiţiilor istorice respective şi firii oamenilor. — De reţinut este că Aristotel, ajutat de discipolii săi, a fost cel dintîi care a studiat şi a expus constituţiile a 158 de state greceşti (s-a păstrat numai scrierea sa asupra constituţiei ateniene). Această cercetare a stat la baza teoriilor expuse în lucrarea sa Politica.
Aristotel — autorul Poeticii, din care s-a păstrat doar prima carte, referitoare la teatru, — are şi în problema artei o poziţie fundamental opusă poziţiei platonice. în loc să condamne arta, cum făcuse Platon, pentru că s-ar limita doar să copieze fiinţele, faptele şi lucrurile, deci să „copieze copiile" ideilor eterne, Aristotel susţine că arta — care este o reprezentare (mimesis) transfigurată de artist a realităţii, avînd un scop şi un efect moralizator — îl ajută pe om să vadă legătura dintre lucruri şi să pătrundă sensul profund al faptelor. Prin aceasta, arta — cum este cazul tragediei — „săvîrşeşte purificarea" (katharsis) de patimi, „stîrnind în sufletul spectatorului mila şi frica". Artistul sesizează şi prezintă relaţiile intime ideale existente între lucruri.
MUZICA
631
„Rostul poetului nu este de a povesti lucruri întîmplate cu adevărat, ci de a povesti ceea ce s-ar putea întîmpla“ — precizează Aristotel. Istoricul şi poetul se deosebesc „prin aceea că unul povesteşte întîmplări care au avut loc, iar celălalt. întîmplări care ar putea să se petreacă. De aceea, poezia este mai filosofică şi mai aleasă decît istoria; căci poezia povesteşte mai mult ceea ce e general, pe cînd istoria, ceea ce e particular44 (Poetica, 9, 1451 b).
Influenţa lui Aristotel de-a lungul veacurilor a fost excepţională. Şcoala sa, Lyceul10 4, a continuat sub conducerea lui Teofrast104 105 (cca 371-cca 288 î.e.n.) şi a lui Eudern din Rodos, comentator al lui Aristotel şi autor a trei Istorii — a geometriei, a aritmeticii şi a astronomiei. Adunate în sec. I e.n., operele lui Aristotel au fost studiate de renumiţi comentatori din următoarele veacuri106. în epoca Renaşterii influenţa lui Aristotel a cedat locul lui Platon; dar în unele domenii (al ştiinţelor naturale, al poeticii, al teoriei cunoaşterii şi în special al logicii) autoritatea teoriilor aristotelice s-a menţinut chiar pînă în secolul trecut.
MUZICA
Pentru greci, muzica era o artă esenţialmente morală, şi — prin capacitatea ei de a crea anumite stări sufleteşti, anumite sentimente — un „instrument de educaţie prin excelenţă44 (Platon). Era firesc deci ca Statul să se folo-
într-o şcoală de muzică. (După un vas grecesc din sec. V î.e.n.).
sească de muzică — reglementînd şi organizînd acest cîmp de activitate artistică într-un anumit fel — şi ca de un mijloc de guvernare. De la Pitagora înce-pînd, toţi marii gînditori ai Greciei au considerat că muzica poate contribui
104 Şcoala lui Aristotel—precum şi doctrina însăşi a filosofului—a fost numită şi peripatetică (de la verbul peripatein — „a se plimba*4) — căci Aristotel îşi ţinea lecţiile în timp ce se plimba împreună cu discipolii săi.
105	Autor a două tratate de botanică, păstrate în întregime, precum şi a celebrelor Caractere, observaţii psihologice şi morale care au avut o strălucită carieră în cultura europeană. după traducerea dată de La Bruyere în 1688.
106	în sec. IX arabii le-au tradus în totalitate în limba arabă (după versiuni siriace). Traduse în limba latină (din îndemnul îndeosebi al lui Toma din Aquino), au fost larg difuzate îneepînd din sec. XII, constituind una din coordonatele scolasticii.
632
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
la formarea cetăţeanului ideal. In acest sens fac elogiul muzicii şi Platon şi x\ristotel107.
Muzica era strîns legată de riturile religioase, de munca de la ţară, de diferitele momente din viaţa individului, a familiei sau a cetăţii. Dezvoltarea muzicii este legată de asemenea şi de istoria poeziei greceşti.
Mai întîi — de poezia epică. Din cele mai vechi timpuri, din sec. XI î.e.n. cîntăreţii profesionişti, aezii (aoidoi) îşi recitau compoziţiile psalmodiindu-le, acompaniindu-se singuri cu un instrument cu coarde (de obicei lira). Apoi, începînd din sec. VII î.e.n., imnurile lirice (=acompaniate de liră), cu textul şi muzica compuse de acelaşi poet, erau recitate-cîntat fie de un singur ins (monodie), fie de un grup (coral). Chiar la începutul sec. VII î.e.n. au apărut şcoli muzicale în care se preda compunerea şi execuţia corală a imnurilor închinate unor zei, imnuri acompaniate fie de flaute duble (auloi), fie de cithară108. Dar la greci, muzica instrumentală a avut totdeauna un rol secnudar. Cîntul coral — forma muzicală adoptată la festivităţile solemne (ori familiale), sau în cele funebre — s-a dezvoltat odată cu cultul lui Dionysos. Cînd din tumultuosul cor al ditirambului dionisiac s-a detaşat corifeul care evoca gesturile zeului, drumul spre forma tragediei a fost deschis. — Grupurile corale cîntau numai la unison (sau dublau melodia la octavă — ceea ce, practic, era acelaşi lucru). Acompaniamentul instrumental — tot la unison — respecta riguros aceeaşi omofonic.
în regiunile mai apropiate de Orientul Mijlociu109 de ex., în insula Lesbos, încă din secolele VIII-VII î.e.n. — s-a dezvoltat forma muzicală monodică, muzica solistică, a lirismului care cultiva îndeosebi oda şi elegia erotică (Alceu, Sappho, Anaereon). Odată cu promovarea interpretării vocale solistice cu acompaniament instrumental, şi chiar cu promovarea execuţiei unor lucrări instrumentale independente (la cithară sau la flautul dublu — aulâs), au fost instituite şi concursurile muzicale. Aceste „Jocuri pithice" — cum erau numite — aveau loc în oraşul Delfi începînd chiar din 590 î.e.n.
Viaţa muzicală a grecilor şi muzica însăşi au căpătat un puternic impuls şi forme noi în epoca elenistică (cf. I. M. Gruber). S-au construit atunci săli speciale de concerte, s-au creat orchestre mari, mijloacele de expresie muzicală s-au îmbogăţit şi s-au rafinat (de pildă, au fost admise acum intervalele de quintă sau de quartă). S-a înmulţit mult numărul cîntăreţilor şi instrumentiştilor profesionişti, — fapt care a dus la o tendinţă marcată spre interpretări strălucite şi spre o virtuozitate pur exterioară, odată cu perfecţionarea instrumentelor muzicale şi crearea altora noi.
Scara muzicală a grecilor consta din 15 sunete, formînd mai multe game descendente care constituiau diferite moduri. Principalele moduri erau: cel
107	Primul — în Republica, III, şi în Legile, II, VII; a] doilea — în Poetica, I, şi în Politica, V, 5; VIII, 5, 7, etc. — „Grecii indicau prin cuvîntul general muzică [...] tot ceea ce ifitră în instrucţia omului ales, tot ceea ce înseamnă armonie intelectuală, viaţă morală, eleganţă artistică** (J. Combarieu)—- în timp ce termenul rezervat artni muzicale propriu-zise era „armonia** (harmonike),
108	Şcoala aulodică a fost condusă de Taîetas şi ilustrată în mod deosebit — în sec. VII î.e.n. — de prestigiosul muzician şi poet Alcman din Lidiă. Prima şcoală cithăredică a fost fundată de poetul şi cîntăreţul Terpandru. în lirismul coral s-au distins şi alţi poeţi, ca Ste-sichoros, Simonide, Bachilide şi Pindar.
103 „Muzica grecilor a fost profund pătrunsă de muzica orientală; ea nu este decît o prelungire sau o variantă a acesteia /.../ Muzicanţii de profesie şi inovatorii de origine asiatică au fost totdeauna numeroşi în Grecia europeană4' (J. Combarieu).
poezia.' simonide; .bachilide; findar
633
dorian — mod grav, energic, grandios, cel mai vechi şi cel mai popular ; modul lidian — oriental, delicat, lasciv; şi modul frigian—entuziast, exaltat, frenetic, modul ditirambului dionisiac. — în legătură cu aceste moduri teoreticienii greci au formulat doctrina ethos-ului, bazată pe convingerea că muzica provoacă, modifică sau condiţionează stările sufleteşti şi facultăţile volitive ale omului. Platon şi Aristotel confirmă această opinie, preferind austeritatea şi severitatea modului dorian, care li se. părea că ar coincide cu caracterul şi cu exigenţele civice ale unui grec.
Ne-au rămas prea puţine texte muzicale (cele mai vechi — din sec. V î .e .n.), multe doar fragmentare, şi unele încă nedescifrate. Pentru notaţia muzicală grecii foloseau literele alfabetului110); ale alfabetului attic pentru muzica vocală, sau ale alfabetului fenician pentru muzica instrumentală. Primul mare teoretician grec al muzicii a fost Pitagora, care, pe lăuta sa de tip monocord, a studiat raportul numeric între sunete bazîndu-se pe intervalul de quintă. Cel mai aplicat teoretician al muzicii greceşti este Aristoxenos din Taranto (sec. IV î.e.n.), a cărui activitate în domeniul muzicii era comparată de către Cicero cu cea a lui Arhimede în domeniul geometriei. Dar principala sursă de care dispunem pentru cunoaşterea muzicii grecilor antici este preţioasa compilaţie a lui Plutarh, micul tratat intitulat Despre muzică.
Numeroasele tipuri de instrumente muzicale ale grecilor se grupează în două familii principale. în grupul instrumentelor de coarde grecii aveau mai multe specii împrumutate din Egipt (ca harfa, cu un număr de pînă la 35 de coarde) sau din alte ţări ale Orientului Apropiat (ca psalteriul triunghiular, împrumutat de la populaţiile semite). Lira şi cithara însă — care erau şi cele mai răspîndite — erau socotite instrumente pur greceşti. Lira şi varietatea sa mai perfecţionată cithara aveau la început patru coarde, pentru ca în sec. V î.e.n. numărul lor să ajungă pînă la 15 sau 18. — Dintre instrumentele de suflat, cel mai obişnuit era un fel de flaut cu ancie şi cu unul sau două tuburi- în unele ocazii solemne şi in campaniile militare se folosea o specie de trombă de bronz — salpinxul. Deosebit de popular era şi flautul compus din mai multe tuburi de lungimi diferite ■— siringa sau flautul lui Pan (asemănător naiului nostru). Instrumentele de percuţie —■ cimbale, sistre, tobe, crotali, timpane — erau de provenienţă orientală şi erau folosite mult mai rar ca în Orient. Căci grecilor ale căror instrumente muzicale n-aveau nici sonoritatea puternică, nici varietatea de timbre ale instrumentelor din Orient — nu le plăcea muzica prea zgomotoasă.
POEZIA* SIMONIDE* BACHILIDE* PINDAR
în literatură, epoca clasică a dăruit culturii universale îndeosebi creaţiile marilor tragici, comedia attică şi — cu operele lui Herodot şi Tucidide, precum şi cu operele unora dintre sofişti — proza artistică.
Poezia continuă acum genurile tradiţionale — inclusiv cel al epicii eroice şi cel al poemului filosofic — ducînd la perfecţiune .'lirismul coral. Din lunga
110 Fiecare literă figura în diferite poziţii— dreaptă, răsturnată sau culcată, — pentru a indica o notă de interval diatonic, cromatic sau enarmonie (cf. Enc. mus. Gananii).
634
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
serie a poeţilor (serie care include şi numeroase poete), trei se detaşează net: Simonide, Bachilide şi Pindar.
Simonide (cca 556-466 î.e.n.) a fost cel mai celebru poet al lumii greceşti în perioada războaielor medice. Elegiile lui au glorificat pe cei căzuţi în bătăliile contra perşilor. Poet al fastuoaselor curţi ale tiranilor din Atena, Siracuza şi Agrigento, Simonide a celebrat în ode corale (epinicii) victoriile învingătorilor la jocuri. Conştient de valoarea socială a operei sale. dar şi de nestatornicia soartei, şi indulgent faţă de slăbiciunile omeneşti, Simonide îşi luminează uneori poezia cu un zîmbet sceptic. O notă modernă aduce patosul său sincer — „lacrimile lui Simonide", cum îi numea Catul versurile, — ca în cunoscuta tlnguire a Danaei lingă fiul ei Perseu dormind pe ţărmul mării:
„VIntui mereu se-nteţea pe cind marea gemea în furtuna, —
iar cu genunchii muiaţi de-nspăimîntare si griji
se lînguia lăcrimînd, în fragila ei barcă, Danae
şi-l agrăia pe Perseu, mînglindu-l: «0, bunule fiu,
cît sufăr acum cind tc văd cum dormi liniştit pe podeaua
aspră şi inima ta bate pe scîndura ei l
Dormi liniştit, pe cind eu te şi văd strălucind peste umbre
şi peste noaptea ce stă prinsă-n piron arămiu.
Vuietul vîntului viu şi vîltorile valului toate trec peste păru-ţi frumos. Nepăsător tu respiri şi fără grijă visezi alungit peste pături de pur pur...
Dormi deci, copilule drag, marea să-adoarmă şi ea,
Răul s-adoarmă şi el, şi pe veci să adoarmă năpasta 1“
(tracL Al. Andriţoiu)
Bachilide (cca 518-450 î.e.n.) a fost şi el, asemenea lui Simonide, rivalul lui Pindar. Ne-au rămas de la el 14 epinicii şi 5 ditirambi — naraţiuni poetice despre zei şi eroi, cîntate de un cor ciclic de 50 de persoane. Influenţa tragediei timpului este vizibilă în structura dialogată a ditirambilor; dar şi în notaţiile psihologice privind personajele acestor compoziţii şi în tonul patetic, caracteristic poetului. Poezia lui Bachilide, înclinată spre naraţiune, lipsită de profunzime, are în schimb strălucire şi fineţe — ca în aceste versuri ce cîntă binefacerile păcii:
„Averi trufaşe creşte pacea pe pămînt...
Şi flori, şi viers cu îngînarea dulce.
Altarele-ncrustate cu migală,
Urcă spre zei văpăi de aur, cind se-apripd Coapse de taur şi de miel cu lina moale.
Dorul de-arenâ se-nfiripâ la cei tineri; r Sunetul flautului îi poartă către dansuri /.../
S-a stins şi zvonul trîmbitei de-aramă.
Nimic nu mai alungă dintre gene Dulcele somn, în zori, cînd se-ncălzeşte Fiorul din inimi. Desfătatele serbări împovărează uliţele. Se ridică Imnul copiilor şi-mprăştie lumini6'.
(trad. Si m ina Aoica)
POEZIA; SIMONIDE. BACHILIDE. PINDAR
635
Pindar (518-438 î.e.n.), pe care Horaţiu şi Cicero îi considerau „prinţul poeţilor"111, s-a bucurat de un prestigiu imens în antichitate, prestigiu care a continuat îndeosebi pînă în sec. VI e.n. A fost poetul preferat al lui Plutarh (dar nu şi al lui Aristotel); opera lui era mai mult o sinteză poetică a perioadei arhaice decît o operă a unui „contemporan" al epocii clasice. Bachilide, poet de o sensibilitate lirică pur ioniană, s-a definit singur drept „armonioasa privighetoare din Chios"; în timp ce lui Pindar — poet de o austeritate tipic doriană — îi plăcea să se compare cu un vultur care priveşte totul din înălţimi; iar lui Horaţiu, geniul lui Pindar îi evoca imaginea unui imens fluviu nestăvilit.
Pindar a cultivat toate speciile de poezie corală: imnul închinat unui zeu, ditirambul, cîntecul de victorie (peanul), funebru (threnos), nupţial (himeneul), şi în special oda triumfală, dedicată atleţilor învingători (epini-ciile).
Aparţinînd unei familii aristocrate, Pindar rămîne un aristocrat şi în poezie. în concepţia sa virtutea (în dubla accepţie, fizică şi morală) este un dat ereditar şi aparţine numai celor din familii nobile. Dar puterea, bogăţia şi gloria sînt trecătoare, omul este „visul unei umbre"; singurele bunuri adevărate sînt plăcerile şi gloria:
„Ce? ce-a iscat o frumuseţe nouă*
Prin multa-i fericire,
Se-nalţă din nădejdi...
Pe aripi îndrăzneţe îşi ia zborul;
Şi proaspăt, gîndu-i prinde înălţimi.
Strădania lui se-ncheagă mai presus De gîndul bogăţiei Bucuria?
0 clipă doar sporeşte bucuria Şi-n clipă se şi frînge la pămînt.
Gînduri amare o desfac din rădăcini...
Făpturi de-o zi! Ce ne e fiinţa?
Şi ce nu e? Doar umbra unui vis E omul
Cînd scapără-n spre el vreo rază cerul Atuncea doar —Sub licărul luminii —
Se bucură el de răstimpuri dulci..."
(trad. S. Xoica)
Adevărata glorie i-o dăruieşte omului numai poetul; numai poezia, care „îl face pe om asemeni regilor", îi dăruieşte nemurirea. Prin Poet omul află drumul gloriei, al înţelepciunii şi al virtuţii.
Stilul lui Pindar este adecvat acestei concepţii: compunînd, poetul „oficiază", stilul său are grandoare, solemnitate, forţă, strălucire. Elementele obişnuite ale imaginilor poetice sînt nobile: marmura, aurul, fildeşul, coralul şi coroanele de flori. Tonul este grav, maiestuos, aristocrat, stăpînit. Viziunea lui este sumară şi sintetică, fără detalii şi nuanţe. Poetul vizează ideile generale şi imaginile frumoase. îi lipseşte însă emoţia sinceră, pasiunea autentică,
111 Dar pe care l-au admirat şi l-au imitat şi mari poeţi moderni, ca Goethe sau Hol-derlin, Car duce i sau D’Annunzio.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA' GREACĂ
636
vibraţia umană simplă, directă. Cadrul este festiv, versificaţia savantă, stilul înalt. Totul rămîne în atmosfera rarefiată a unei monotone perfecţiuni formale, — „încontemplaţia lirică a unor forme şi motive ideale"'. — Cel mai glorificat dintre poeţii greci ai secolului al V-lea î.e.n. este şi cel care ţine să rămînă mai izolat de viaţa şi de tendinţele culturale ale epocii sale. „Citindu-1 pe Pindar ai impresia unei Grecii care s-a oprit ca prin farmec într-un timp îndepărtat şi ireal, care ignorează tot ce se agită şi freamătă în jur" (R. Can-tarella).
Adevărata imagine morală — multiformă şi profundă — a epocii clasice o regăsim, mai mult ca oriunde, în domeniul teatrului.
TRAGEDIA, REPREZENTAŢIILE TEATRALE
Aristotel informează că tragedia s-a născut (cel puţin la Atena) din ditiramb, din cîntul liric cîntat în cinstea lui Dionysos de un cor ciclic dansind în jurul unui altar al zeului. Coriştii, purtînd măşti în chip de ţap (tragos, — de unde cuvîntul tragedie — „cîntecul ţapilor"), înfăţişau făpturi legendare de sileni şi satiri, prietenii lui Dionysos. în momentul cînd unul din corişti s-a detaşat din ansamblu, răspunzînd corului prin cuvinte atribuite zeului, au apărut elementul dramatic — dialogul — şi actorul, primul actor. Faptul acesta, legat de numele poetului semilegendar' Thespis, s-a petrecut probabil în anul 534 î.e.n., cînd Pisistrate, tiranul Atenei, a organizat aici cele dinţii spectacole teatrale. După care, legenda lui Dionysos a fost înlocuită cu subiecte mitologice sau legendare (şi chiar din contemporaneitate); au apărut măştile, reprezentînd tipuri umane, Escliil a introdus al doilea actor, iar Sofocle, al treilea (număr peste care nu s-a trecut în teatrul grec — un actor însă jucînd mai multe roluri din piesă),
în toate oraşele importante reprezentaţiile teatrale — organizate sub formă de concursuri dramatice — aveau loc o dată pe an, la Marile Dionysii, şi durau trei zile. „Arhontele eponim" — principalul înalt demnitar al oraşului — alegea dintre lucrările prezentate trei tragedii şi trei comedii. Se prezentau deci la concurs 6 autori, Pentru pregătirea fiecărei piese era numit un „choreg", ales dintre cetăţenii bogaţi, care recruta coriştii (15 pentru o tragedie, 25 pentru o comedie), angaja flautistul şi dirijorul spectacolului, plătea chiria localului unde aveau loc reprezentaţiile, suporta costul: măştilor, costumelor şi podoabelor; tot choregul suporta retribuţia cuvenită coriştilor şi le asigura masa pe timp de un an — căci numai actorii erau retribuiţi de oraşul-stat. — Programul fiecărei zile din concurs includea o tragedie şi o comedie; dar tragedia era de fapt o trilogie, plus o dramă cu satiri. Reprezentarea trilogiei şi a dramei cu satiri dura cam şase—opt ore; urma o pauză de prînz (spectatorii îşi aduceau de acasă mîncarea şi băutura), după care se reprezenta comedia programată pentru acea zi.
Corul evolua pe un spaţiu sendcircular, numit orchestra, iar actorii, pe o estradă înaltă cam de un metru. în fundul scenei — un perete de scînduri înfăţişa faţada unui palat, cu trei uşi, prin care îşi făceau apariţia actorii. Uneori, peste acest zid de fundal se întindea o pînză pe care era pictat un alt
ESCHIL. SOFOCLE. EURIPIDE
637
decor. Corul reprezenta „vocea poetului-4, sau glasul conştiinţei morale ori cetăţeneşti a publicului. Corul era, aşadar, un fel de „actor colectiv44 care, prin intervenţii vorbite şi prin dansuri mimice de mare expresivitate, sporea grandoarea şi dramatismul spectacolului. Momentele sîngeroase ale trage-
Scenă dintr-o comedie greacă, parodie a unei tragedii
diei erau povestite, niciodată înfăţişate pe scenă. Actorii erau numai bărbaţi, care interpretau şi rolurile feminine. Măştile (28 de tipuri de măşti, pentru tragedie) caracterizau cit mai accentuat posibil şi mai expresiv personajul; totodată, gura măştii amplifica vocea actorului, ca un megafon. Costumele erau stilizate, somptuoase şi convenţional colorate, potrivit situaţiei personajului. încălţămintea avea talpa şi tocurile foarte înalte, spre a da personajului o înfăţişare cît mai impunătoare. Proporţiile corpului erau exagerate mult, prin umeri, şolduri şi piepţi falşi. Totul — inclusiv mişcările lente, vorbirea declamată acompaniată de flaut, gravitatea solemnă a gesturilor — inspira spectatorului un sentiment de grandoare.
Cu toată grija pentru spectacolul în sine, tragicii greci puneau accentul pe textul dramatic, pe valoarea sa literară, pe conţinutul său educativ, moral şi cetăţenesc. De aceea conducătorii cetăţii făceau din teatru o problemă de stat; iar Aristotel situa teatrul la temelia educaţiei omului. De aceea autorii dramatici, choregii, actorii şi coriştii se bucurau de cea rnai înaltă stimă; şi de aceea poporul grec iubea atît de mult teatrul.
ESCHIL. SOFOCLE. EURIPIDE
„Părintele tragediei greceşti44, Eschil (525-455 î.e.n.) a scris — se spune — 90 de tragedii, obţinînd de 13 ori laurii victoriei. Faţă de antecesorii săi (Choirilos, Pratinas, Phrynichos), el a introdus al doilea actor şi a dezvoltat dialogul dramatic; dar marele său merit ţine de înălţimea morală a ideilor exprimate, de consistenţa dramatică a personajelor, de forţa conflictului tragic şi de intensitatea lirică a patosului situaţiilor şi sentimentelor.
Din opera iui Eschil au rămas patru tragedii — fiecare fiind o parte dintr-o trilogie (Rugătoarele, Cei 7 contra Tebei, Prometeu înlănţuit şt Perşii) şi o trilogie completă, singura transmisă de antichitate — Orestia,
638
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
Prometeu înlănţuit — a cărei temă este conflictul dintre titan şi divinitate — a avut o carieră strălucită în literaturile europene; este tragedia geniului binefăcător al omenirii, a cărui îndrăzneală de a-1 înfrunta peZeus reprezentat în postură de tiran capătă înalta semnificaţie de afirmare mîndră a personalităţii umane.
Orestia este — alături de poemele homerice — cea mai mare operă poetică a antichităţii greceşti. încrederea în individualitatea umană, responsabilitatea pe care şi-o asumă omul stăpîn pe voinţa sa, respingerea normelor etice nedrepte ale trecutului şi întronarea unei noi morale, individuale şi sociale, sînt principalele idei care stau la temelia Orestiei. în teatrul lui Eschil totul apare în dimensiuni monumentale: şi semnificaţia înaltă a temelor, şi situaţiile tragice, şi pasiunile puternice, şi atmosfera generală a tragediei în care se mai percep încă ecouri ale străvechilor credinţe, sau ale unor fapte dintr-un trecut îndepărtat.
Momentul de apogeu al tragediei greceşti este marcat de Sofocle (496-406 î.e.n.), autor a 123 de opere, dintre care ni s-au păstrat doar 7. Spre deosebire de Eschil, Sofocle nu îşi scria piesele legate în trilogii, ci prezenta la concursuri (la care a obţinut primul premiu de 18 ori) piese separate. Fiecare tragedie sofocleană îşi are individualitatea sa artistică net definită — dar toate au ca numitor comun bogăţia, varietatea, fineţea nuanţelor psihologice ale eroilor: Trahinienele, Aiax, Filoctet, Electr a, Oedip la Colonos şi — cele mai celebre şi mai desăvîrşite — Oedip rege şi Antigona.
în scena centrală a tragediei lui Oedip — care, fără să ştie că necunoscutul pe care îl omorîse într-o încăierare fusese tocmai tatăl său, iar văduva cu care se căsătorise şi cu care avusese doi copii era propria sa mamă — este anunţată şi descrisă, cu o halucinantă intensitate dramatică, autopedepsirea lui Oedip şi sinuciderea nefericitei sale mame (şi soţie) locasta:
„Cu ţipete a năvălit Oedip, şi Ungă El n-am putut, vedea amarul ei sfîrşit !
Ci-asupra lui, fugind nebun, ne-aţinteam ochii.
Umblam forfote, cerînd să-i dăm spadă,
Şi-şi' căuta femeia, nu femeia, muma Care-1 născuse pe el şi copiii săi.
Pe cînd turba astfel, un demon i-o arată.
Nici unul din noi nu era doar lîngă eL Ţipînd cumplit, ca şi cum cineva-1 ducea,
Sări la uşa cu canaturi şi din loc Smulgînd uşorii-adînci, se repezi-n odaie:
Acolo am văzut femeia spînzurată.
De laţul împletit încolăcită; el t Cum o văzu, îngrozitor urlă, sărmanul,
Desface funia de care-atîrnă, ea
Cade jos, biata: ce privelişte de groază !
Smulgînd de pe veşmintul ei paftalele De aur, ce-o împodobeau, el începu A se lovi cu ele-n fundul ochilor Strigind aşa: că nu.vor mai fi martorii Amarurilor lui şi-ai faptelor lui rele,
Ci-n beznă vor vedea pe cine nu se cade
COMEDIA. ARISTOFAN
639
Şi vor cunoaşte cei pe care el nu-i vrea î Astfel strigînd de multe ori, şi nu o dată,
Ridică pleoapele, lovindu-se. Pupilele Însîngerate ti scăldau obrajii; nu Cădeau stropi umezi de sînge, ci ca o neagră Ploaie, sau grindină de sînge se vărsa".
(trad. Dan Boita)
Antigona — pe care Hegel o numea „modelul perfect de tragedie44 --ilustrează încă o dată concepţia lui Sofocle asupra tragediei: un edificiu dramatic construit în jurul unui protagonist care domină acţiunea şi pe celelalte personaje prin grandoarea pasiunii sale. Antigona este cea mai frumoasă figură din întregul teatru sofoclean, în jurul căreia se constituie acea atmosferă — proprie operelor acestui mare tragic — dominată de o poezie a tristeţii şi a resemnării. — „Sofocle este poetul măreţiei omeneşti, care şi în nenorocire îşi păstrează nobleţea (...) în această plenitudine a pasiunii, în această nobleţe şi elevaţie a sentimentului (...) rezidă esenţa poeziei sofocleene44 (G. Perrotta).
Cel mai puţin sărbătorit în timpul vieţii dintre tragicii greci, Euripide (480-406 î.e.n.) a fost în schimb cel mai mult admirat dintre ei în secolele care au urmat. Din cele 92 de piese cîte se spune că ar fi scris ne-au rămas 17 tragedii şi o dramă cu .satiri (Ciclopul, singura operă de acest gen a antichităţii care s-a păstrat).
în tragediile lui (dintre care mai cunoscute sînt: Hecuba, Medeea, Alcesta, Andromaca, Ifigenia în Aulida) Euripide apare ca un observator extrem de fin al sufletului feminin, un sceptic în materie de religie, un om ostil despotismului şi oligarhiei, dar criticînd şi anumite aspecte ale regimului democratic atenian. Este un dezabuzat care nu crede în eroism, ci consideră pasiunea şi interesul personal ca fiind singurele motive ale conduitei umane. Preferă personajele feminine, — caractere complexe, inconstante, conduse de instinct, cu multe slăbiciuni şi defecte, dar unele şi de o mare nobleţe sufletească. „Cel mai tragic dintre tragicii greci44 — cum îl califică Aristotel, — Euripide vizează şi ştie să obţină tot felul de „efecte44 scenice care surprind şi impresionează .
îndrăzneţ în idei, în concepţia dramatică, în inovaţiile aduse tragediei, Euripide se îndepărtează de grandiosul eroism uman al lui Eschil şi de elevatul idealism moral al lui Sofocle, apropiindu-se mai mult de gîndirea scepticilor şi a sofiştilor vremii sale. Dar totodată Euripide este un maestru în arta de a impresiona prin sentimentalism, în a provoca groaza şi mila, în a descrie sentimentele de dragoste sau de gelozie; şi prin aceasta, este un artist mai apropiat de sensibilitatea modernă.
COMEDIA. ARISTOFAN
La originea comediei greceşti a stat, în primul rînd, farsa populară. Din timpuri străvechi grupuri de comedianţi colindau satele prezentînd scurte scenete din viaţa zilnică, rudimentare ca structură dramatică, numite mimi,
640
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
Comedianţii imitau, satirizau, caricaturizau moravuri şi diferite tipuri — beţivul, lacomul, naivul, parazitul, etc., — debitînd glume grosolane, dar totul într-un ritm vioi şi foarte natural. Din mim — care s-a dezvoltat în Sicilia — s-a inspirat în comediile sale modeste de caracter şi de satiră socială
Trei comedianţi de bîlci (desen după un vas grecesc antic)
Epicharm, primul comediograf cunoscut (dar de la care nu au rămas decît cîteva fragmente).
în acelaşi timp — deci în sec. V î.e.n. — comedia greacă în formare a primit un impuls de la serbările cîmpeneşti în cinstea lui Dionyşos, care se înclieiau cu procesiuni vesele (/vomoi), cu glume şi cîntece obscene, nelipsite de vervă satirică, pin cauza tonului său trivial (dar şi a vehemenţei satirice) comedia a fost mult timp interzisă în oraşe. Va fi admisă însă la Atena, unde va cunoaşte o lungă epocă de înflorire datorită libertăţii (relative) a cuvîntului şi luptelor.de opinii favorizate de regimul democratic. Comediograf ii atenieni din timpul lui Pericle (Cratinos, Crates, Pherecrates) discutau în piesele lor
Scenă de comedie greacă: naşterea Elenei din oul Ledei
problemele actuale, atunci, politice, sociale, culturale, atacînd prin ironii usturătoare anumite personalităţi marcante. în felul acesta comedia attică şi-a însuşit o formă polemică redutabilă.
EPOCA ELENISTICĂ
641
Dintre cei mai bine de 40 de autori de comedii din această epoca, singurul de la care s-au păstrat opere integrale, în număr de 11 (deci un sfert din cîte scrisese) este Aristofan (cca 445-386 î.e.n.).
Opera lui Aristofan este un poetic, spiritual şi totodată acid pamflet politic. în comedia Cavalerii autorul atacă demagogia ateniană; in Viespile —
Scenă de comedie greacă, reprezentind pe Her cule fur în d arcul lui Apollo
metodele de a corupe poporul; in Norii — pe sofiştii care induc în eroare pe tinerii lor elevi şi justiţia; în Pacea — pe instigatorii la război; iar în Păsările — cea mai poetică dintre operele sale — abuzurile şi corupţia unor instituţii ateniene. Compoziţia acestor comedii este în general deficitară, acţiunea este condusă capricios, psihologia personajelor este sumară, adeseori situaţiile sînt forţate, descrierile sînt bufone, iar personajele simbolice sau caricaturale. Actorii şi coriştii comediilor lui Aristofan purtau uneori măşti fantastice, groteşti, — de viespi, păsări sau broaşte; dar adresa satirică la personalităţile şi la situaţiile contemporane era clară, acută şi permanentă.
Ga formă, comediile lui Aristofan sînt aproape totdeauna nişte fantezii alegorice, umoristice şi satirice112, presărate cu imagini graţioase şi pitoreşti, într-un stil familiar, natural şi colorat cu expresii populare. în afară de Shakespeare, nici un alt dramaturg nu l-a egalat pe Aristofan în acest fel de a îmbina fantezia cu realul, alegoria cu satira şi umorul cu poezia.
Dar tocmai pentru că dezbătea cu atîta dezinvoltură şi de pe poziţii populare problemele timpului său, Aristofan reprezintă momentul cel mai semnificativ al comediei greceşti. Totodată, el o şi încheie; căci după ei, în epoca alexandrină, „comedia nouă“ ilustrată de Menandru (342-292 î.e.n.), îşi va restrînge atenţia asupra cazurilor vieţii familiale şi personale; şi în felul acesta, comedia va înceta de a mai fi o forţă politică şi o şcoală de educaţie cetăţenească.
EPOCA ELENISTICA
Cu epoca lui Alexandru Macedon începe o nouă etapă, a eincea în istoria civilizaţiei greceşti, numită „elenistică4* — de ia numele de „eienişti“ care se dădea orientalilor elenizaţi. Este o perioadă originală de cultură şi civilizaţie, cu o configuraţie stilistică sensibil diferită de cea anterioară, clasică.
212 Echivalentul lor modern este, aproximativ, genul revistei de satiră şi umor,
41 — Istoria culturii şi civilizaţiei
642
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
Cronologic, perioada elenistică se situează între anul 323 î.e.n., data morţii lui Alexandru Macedon, şi anul 30 î.e.n., data sinuciderii ultimei regine a Egiptului elenistic, Cleopatra. Caracterele perioadei sînt bine definite. Aria dominaţiei greceşti se întinde acum din Sicilia pînă în India, şi din ţinuturile Mării Negre pînă în Egipt. în locul micilor poleis apar state imense ca teritoriu şi populaţie. Din punct de vedere politic, predomină regimurile monarhice absolutiste. „Supusul" ia locul „cetăţeanului", şi palatul regal, Adunării Poporului. Tradiţionala distincţie dintre greci şi „barbari" nu mai are acum nici un sens. Centrul de greutate al lumii greceşti se transferă în zona Egiptului şi a Asiei Minore. Activitatea economică se intensifică în mod considerabil; de asemenea, legăturile între Apus şi Răsărit, în toate domeniile. Se realizează astfel o comunitate de viaţă socială şi culturală între aceste două lumi. Ştiinţele şi artele cunosc acum o perioadă de mare avînt. Noua civilizaţie, elenistică, va influenţa profund şi timp îndelungat nu numai ţările Orientului controlate de greci, ci şi Occidentul, pînă în Gallia şi Carta-gina. Roma, moştenitoarea acestei civilizaţii, o va asimila şi o va transmite ţărilor din imperiul ei. Dar predominanţa culturală a grecilor se va menţine tot timpul. Sub multe aspecte, ea va continua pînă în secolul al VH-lea al erei noastre, cînd expansiunea arabă îi va pune capăt.
Statul nordic macedonean, format dintr~un amestec de triburi greceşti şi iliro-trace, se afirmă ca un stat monarhic mai important spre sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. Marele organizator al acestui stat, Filip al Il-lea (359-336 î.e.n.), creatorul renumitei falange macedonene, cucereşte treptat coloniile greceşti de pe coasta Traciei, aşpirînd la hegemonie asupra întregii peninsule. Anarhia internă şi slăbiciunea politică a celorlalte state greceşti au favorizat ascensiunea Macedoniei. Filip îşi avea partizanii săi în principalele state greceşti (Atena, Teba, Sparta, ş.a.). La Atena, exponentul acestora era influentul orator şi retor Isocrate; în timp ce în fruntea partidului antimacedonean — partid care cerea o coalizare a celorlalte state împotriva dictaturii militare macedonene — se afla marele orator Demostene (384-322 î.e.n.), apărătorul instituţiilor democratice şi autorul celebrelor discursuri împotriva lui Filip (Filipicele). Intervenind în conflictele dintre state,Filip învinse coaliţia anti-macedoneană la Cheroneea (338 î.e.n.), luînd prizonieri două treimi din totalul trupelor greceşti. Se încheie pacea de la Corint (337 î.e.n.), prin care Filip devenea arbitrul peninsulei greceşti, gîndindu-se acum la o campanie împotriva perşilor. Dar în anul următor Filip a fost asasinat. Generalii săi îl proclamară rege pe fiul său, Alexandru, în vîrstă de 20 de ani.
Inteligent şi energic, Alexandru reprimă rapid răscoalele din Tracia şi Teba, distrugînd oraşul ca represalii. Proîitînd de criza internă gravă şi de slăbirea forţei militare persane— formată în majoritate din mercenari greci — Alexandru înaintă în Asia. Din victorie în victorie, ocupă coasta, înaintă în S^ria, apoi în Fenicia, cuceri şi distruse oraşul Tir după un asediu de şase luni (soldat cu 8 000 de morţi şi 30 000 de prizonieri, vînduţi ca sclavi). Egiptul — unde cuceritorul fonclă oraşul Alexandria — îl primi ca pe un eliberator şi Alexandru a fost proclamat de preoţii templului lui Amon ca „Fiul Soarelui" şi urmaş legitim al faraonilor. întreaga flotă persană căzu în mîiniie regelui macedonean. Din Egipt, prin Palestina, armata lui Alexandru străbătu coasta Siriei şi înaintă spre Mesopotamia şi Rabilon, unde Darius al III-lea fu învins pentru a patra oară. Cuceri Babilonul, Suzaşi Persepolis — de unde jefui imensul tezaur al Persiei, bogăţii încărcate pe două mii de
EPOCA ELENISTICA
643
catîri şi trei mii de cămile, — apoi regatele Ecbatana, Parţia şi Bactriana. Darius al III-lea fu ucis de complotişti şi Alexandru deveni regele Persiei, considerîndu-se succesorul legitim al regilor acestei ţări. Dar comportarea lui îi nemulţumi profund pe generalii săi: guverna ca un suveran absolut, în ţinuturile cucerite menţinu vechile satrapii, pe ai săi îi trata la fel ca pe nobilii persani, lua parte la cultele religioase din ţările supuse, fonda oraşe cărora le dădu numele său, se căsători cu o prinţesă persană, şi — ca să realizeze o adevărată fuziune între învingători şi învinşi îi obligă pe 10 000 de ofiţeri şi soldaţi ai săi să se căsătorească cu fete din regiunile cucerite. Nemulţumirile luară forma de comploturi pe care Alexandru le reprimă fără milă.
Dar cuceritorul continuă campania contra satrapiilor din răsărit, străbă-tînd stepe şi ţinuturi muntoase, pînă în Asia Centrală. In regiunile Turkesta-nului întîmpină o rezistenţă înverşunată din partea triburilor locale de sciţi, soldaţii garnizoanelor macedonene fură masacraţi; Alexandru îi pedepsi aspru pe răsculaţi ucigind eîteva mii, — o rezistenţă care îl ţinu în această regiune timp de doi ani. Pentru paza acestor ţinuturi şi pentru a controla triburile băştinaşe întemeia oraşe fortificate purtînd numele cuceritorului — „Alexandrii^ Aici macedonenii nu mai erau priviţi ca nişte eliberatori, cum se întîm-plase în Asia Mică, în Egipt sau în Fenicia. Ajuns la malurile luduşului, Alexandru continuă expediţia pe teritoriul Indiei, atacînd regatul puternicului Poros, pe care îl învinse, luînd şi 70 000 de prizonieri; dar şi pierderile sale întrecură ca număr pierderile pe care le avusese în toate marile bătălii din Asia Mică, la un loc. Intenţia lui era să continue campania pentru a cuceri toată India — a cărei întindere imensă era nebănuită pe atunci de greci. Dar armata, demoralizată şi extenuată113 se opuse.
Retragerea pînă la gurile luduşului dură 9 luni; de aici, o parte a armatei se înapoie pe mare, iar o parte, sub conducerea lui Alexandru, pe uscat. Str bă tind deşertul, atacată mereu de triburi locale şi de fiare sălbatice, decimată de lipsuri grele şi de boli, armata ajunse după mai multe popasuri la Babilon (324 î.e.n.). Aici Alexandru trebui să se ocupe de instaurarea ordinei şi de organizarea imensului său imperiu. Pregăti o expediţie maritimă în zona Golfului Persic, pentru care dădu ordin şantierelor navale din Fenicia şi Babilonia să construiască o flotă uriaşă. Unui general îi dădu sarcina să exploreze zona Mării Caspice; altuia, să efectueze o recunoaştere de-a lungul coastelor Arabici. Continuă să facă proiecte grandioase, visul lui era să-şi întindă imperiul pînă în Gallia, Italia, Sicilia, Iberia şi Cartagina, — cînd, în anul 323 î.e.n., muri (probabil de malarie) în vîrstă de 33 de ani.
Personalitatea şi opera de cucerire şi de organizare realizată de Alexandru Macedon au inaugurat o epocă nouă în istoria antichităţii.
Spiritul de aventură şi planurile sale utopice erau pe măsura genialităţii cuceritorului care în timpul celor 11 ani de neîntrerupte campanii militare a parcurs 26 000 de kilometri, în regiuni şi condiţii extrem de grele, fără să fi pierdut nici o singură bătălie. Marele său vis a fost să unească Orientul cu Occidentul, întemeind un stat mondial, unitar din punct de vedere politic şi cultural. Unele din cele peste 70 de oraşe (sau, uneori, simple colonii militare) s-au menţinut pînă azi ca centre economice importante. Au fost deschise noi
113	începuse anotimpul ploilor tropicale şi al marilor inundaţii; la care se adăugau şi toate primejdiile junglei şi bolile molipsitoare.
644
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
căi de comunicaţie, s-au construit drumuri, s-a perfecţionat navigaţia, iar punerea în circulaţie a fabuloaselor valori tezaurizate de regii persani au dat un puternic impuls comerţului, — la fel ca şi introducerea unei monede unice în tot imperiul. Limba şi cultura grecească s-au răspîndit pînă în îndepărtatele ţări ale Orientului, — în timp ce, pe de altă parte, cultura şi ştiinţa orientală au ajuns cunoscute şi au avut o influenţă favorabilă în diferite ramuri ale culturii greceşti. Oamenii de ştiinţă, filosofii, scriitorii, artiştii, care îl însoţeau pe cuceritor, au contribuit mult ia difuzarea, în ambele direcţii, a bunurilor culturale.
Tinereţea cuceritorului, numeroasele lui victorii, dimensiunea romantică a celui ce visa un imens stat cosmopolit au creat splendida legendă a lui Alexandru Macedon, care a ajuns să fie cunoscută din Grecia pînă în China, din Asia Centrală pînă în Abisinia şi din India pînă în Islanda; iar cele peste 80 de variante ale Alexandriei, faimosul roman al lui Pseudo-Callistenes, să fie traduse în aproape 30 de limbi.
ORGANIZAREA POLITICĂ, SOCIALA ŞI ECONOMICĂ
După moartea lui Alexandru Macedon începură conflictele dintre generalii săi — Ptolemaios, Seleucos, Antigonos, şi alţii, — singura forţă organizată ce mai rămăsese fiind armata. Luptele care au urmat între ambiţioşii succesori au dus în curînd la dezmembrarea imperiului.
Sistemul politic al statelor eleniste era complex. Pe lingă numeroase oraşe-stat independente, mici regate sau confederaţii de state, la începutul secolului al IlI-lea î.e.n. s-au format trei state mari şi puternice, stăpînite de urmaşii generalilor Ptolemaios, Seleucos şi Antigonos. Primul care s-a constituit — şi care a durat cel mai mult a fost regatul Ptolemeilor, care includea Egiptul, sudul Siriei, Palestina, Ciprul şi alte insule din Marea Egee. Al doilea, al dinastiei Seleucizilor, era cel mai important, cuprinzînd Iranul, Siria şi Meso-potamia. (Celelalte provincii orientale s-au separat, formînd regatul părţilor şi regatul Bactrianei greceşti). Al treilea, regatul macedonean al Antigonizilor, domina Grecia continentală (unde însă cele două confederaţii, etoliană şi aheică, aveau un rol activ). Rămăseseră independente cîteva oraşe-state, ca Rodos sau Bizanţ, şi alte regate mai mici (al Bosforului, al Pergamului, al Bitiniei, ş.a.). — Dar nici aceste trei mari state elenistice nu cuprindeau teritorii bine definite, — din cauza permanentelor conflicte dintre state. Situaţia era instabilă. Rivalităţile economice, războaiele continue, dorinţa oraşelor-state de a se elibera de sub dominaţia regimului monarhic, revoltele populaţiilor oprimate, pirateria — toate aceste cauze au slăbit capacitatea der apărare a celor trei state elenistice, uşurînd sarcina cuceritorilor părţi şi romani.
Oraşele-state greceşti (poleis) sînt în decădere, atît din cauza depopulării lor cit şi din lipsa resurselor economice, absorbite de statele mari. Cînd se răzvrătesc contra abuzurilor monarhilor, represaliile iau forma de jafuri, masacre, distrugeri şi vînzarea populaţiei ca sclavi. Singurul stat-cetate care rămîne o adevărată putere, prosperă prin comerţul său şi care îşi poate permite să aibă o flotă de război proprie, este Rodosul. Pentru a putea rezista, oraşele-state se unesc în confederaţii, — în care de astă dată nici una nu are o poziţie hege-
ORGANIZAREA POLITICĂ, SOCIALĂ ŞI ECONOMICA	64$
monîcă şi în care se menţin relaţii cu caracter democratic. Dintre numeroasele confederaţii ale epocii elenistice, mai importante sînt cea etoliană (reunind întreaga Grecie occidentală) şi cea aheică, grupînd toate oraşele din Peloponez.
Statele mari în schimb sînt guvernate de monarhi absoluţi. Dar în fiecare din ele, regimul monarhic are un caracter distinct. Regele este unicul legislator şi judecătorul suprem. El este şi comandantul suprem al armatei, fireşte; şi nu doar formal, ci efectiv114. în nici o monarhie elenistică nu s-a constituit o castă puternică, — civilă, militară sau sacerdotală. Aristocraţia locală a dispărut, ponderea şi rolul ei politic au fost luate acum de curtea monarhului. Curtea regală — în care curtenii aleşi sînt colaboratorii ascultaţi ai monarhului, dar în care funcţionează şi camarila cu intrigile ei de palat, dirî-jînd efectiv viaţa politică — este o invenţie a epocii elenistice. Curtea nu este un cerc închis; pot face carieră — într-un domeniu sau altul — oameni dotaţi, ele iniţiativă şi de talent, indiferent de provenienţa socială sau de originea lor etnică.
Un aspect ciudat al monarhiei elenistice este asocierea la domnie a soţiei monarhului — cînd aceasta este şi sora lui; şi aceasta, nu numai în regatul Ptolemeilor (unde exista precedentul din epoca faraonilor — căsătoria dintre frate şi soră), ci şi în regatul Seleucizilor. Un alt aspect caracteristic: monarhii elenistici considerîndu-se monarhi de drept divin, pretind — cu excepţia regilor Macedoniei — să fie divinizaţi (cum pretinsese însuşi Alexandru Macedon). Cultul dinastic, organizat de stat, era deservit de o categorie specială de sacerdoţi, -— monarhului fiindu-i dedicat un templu special, un altar, statuia plasată în templu alături de statuile zeilor, apoi rugăciuni, sacrificii, ofrande115. Ca formă exterioară, ţinuta de ceremonie, costumul oficial al monarhului era cel macedonean; singurul însemn al autorităţii regale, purtat de toţi regii elenişti, era diadema, pe care Alexandru o adoptase după modelul regilor persani.
Guvernul central era constituit din curteni, pe care îi alegea regele şi îi considera slujitorii săi personali; acestora monarhul le dădea sarcini administrative, diplomatice sau militare, le acorda titluri, diverse favoruri şi importante bunuri materiale. în privinţa aceasta regele avea posibilităţi imense, practic nelimitate: domenii personale vaste, un mare număr de sclavi, tributul luat; în plus, el mai dispunea şi de tezaurul statului, de taxele şi impozitele directe, de dreptul de recii iz iţie şi de corvoadă. Pentru a face faţă cheltuielilor extraordinare (de pildă, pentru pregătirea unei campanii militare) regele recurge şi la alte expediente, ca: jefuirea tezaurului templelor, confiscarea de averi ale particularilor, provocarea unei inflaţii monetare, ş.a.
Suveranii se ocupau în mod deosebit de dezvoltarea economică a statului. Statul controla comerţul şi activităţile meşteşugarilor — fapt care limita libertatea şi drepturile de care se bucuraseră grecii în epocile anterioare. Statele elenistice au păstrat în general vechea structură administrativă a respectivelor regiuni cucerite, menţinînd în posturile lor şi pe vechii funcţionari locali, elenizaţi. Cum însă limba oficială era greaca, iar principiile juridice, calendarul şi sistemul monetar în uz erau de asemenea cele greceşti, desigur eă funcţionarul grec — considerat a fi mai metodic, mai priceput şi mai devotat — era preferat celui băştinaş.
114	Drept care, din 14 regi Seleuciz'i, 10 au căzut pe cimpui de luptă.
115	De fapt, cultul dinastic era un derivat din cultul eroilor şi din cultul morţilor.
646
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
în statele elenistice regele avea dreptul să-şi mobilizeze după bunul plac supuşii; dar, din prudenţă, de teama eventualelor revolte, localnicii erau mobilizaţi numai pentru serviciile auxiliare. Armata era formată aproape numai din macedoneni şi din mercenari greci; era constituită din trupe de călăreţi şi din infanteria grea — falanga — care lupta în rînduri strînse şi avea în dotare lancea lungă de 5 metri. Progrese tehnice au înregistrat în această perioadă maşinile de război grele, catapultele montate pe care şi corăbiile de război cu un tonaj sporit şi cu un număr mare de vîslaşi.
Lumea elenistică a cunoscut o eră de mare prosperitate— dar nu în Grecia continentală, ci în regatele din Egipt şi din Asia Mică. Grecia exporta acum mai puţine produse, marina sa nu mai deţinea monopolul în Marea Egee, iar produsele meşteşugăreşti — şi de asemenea vinul sau untdelemnul nu mai puteau face concurenţă Orientului. Comerţul era în criză şi pentru motivul că principalele căi ale traficului maritim lăsau la o parte Grecia; Pireul devine acum un port secundar — ceea ce era un alt semn al declinului economic al Atenei. Rodosul continua să prospere. La fel, Delosul, în special datorită marelui său tîrg de sclavi (unde se vindeau zilnic pînă la 10 000 de sclavi). Atena rămăsese oraşul ştiinţei şi al artei. — In schimb, statele elenistice din Orient, care dispuneau de mari şi variate resurse naturale, produceau şi exportau în mari cantităţi articole de lux — stofe, mătăsuri, argintărie, parfumuri, obiecte de sticlă, — domeniu în care Fenicia şi Pergamul făceau concurenţă Egiptului .
Cu un stil de guvernare autoritaristă, regimul monarhic asigurase în interior ordinea. Drumurile, podurile, canalele, au fost reparate şi bine întreţinute. Pe mare, călătoriile de explorare şi itinerariile comerciale au realizat — în jurul anului 300 î.e.n. — circumnavigarea Britaniei, atingerea insulelor Capului Verde, traversarea Mării Caspice; în timp ce pe uscat, în sec. II î.e.n., încep schimburi comerciale chiar cu China. Emigranţii greci au fundat numeroase oraşe, devenite centre comerciale active116. între porturile noi, bine dotate, primul loc îl ocupa Alexandria, cu uriaşul său far înalt de 120 m, a cărui lumină era vizibilă de pe mare de la 50 km.
Dar, sub raport economic, faptul cel mai important al epocii elenistice a fost difuzarea monedei — pînă atunci foarte puţin folosită în schimburile comerciale (în Egipt — aproape deloc). Rezervele imense de metale preţioase ale regilor persani — sub formă nu numai de lingouri, sau de obiecte de argintărie, ci chiar de ţigle de aur şi de argint cu care erau acoperite unele temple — au fost redate circuitului economic de către regii elenişti care le-au transformat în monede. Economia monetara al cărei sistem a fost adoptat in Orient înce-pînd din perioada elenistică a dat un avînt extraordinar activităţii comerciale.
Şi în viaţa socială s-au produs schimbări profunde In aceste secole ale epocii eleniste.
Situaţia populaţiei din Grecia continentală care avea posibilităţi economice modeste s-a înrăutăţit, agricultorul şi meşteşugarul nu puteau rezista concurenţei producătorilor din Orient, tehnicile de producţie nu făceau progrese, salariile erau în continuă scădere, cererea de mină de lucru de asemenea, încît mizeria generală se accentua tot mai mult. Această situaţie oferea şi posibilitatea de recrutare a unor masive contingente de mercenari greci. Numărul sclavilor crescuse enorm, războaiele şi pirateria îi puneau din abundenţă la
116	Numai regele Seleucos Ia fundat 59 de oraşe, dintre care 16 cu numele de Antio-hia, iar 9, de Seleucia.
VIAŢA CULTURALĂ, ACTIVITATEA INTELECTUALĂ
647
dispoziţia negustorilor de sclavi. Familiile nu aveau în general mai mult de doi copii — fapt ce venea să agraveze fenomenul depopulării, caracteristic în acest timp pentru Grecia. — Dar un alt fenomen, nu mai puţin semnificativ, îl constituie acum răscoalele tot mai frecvente ale sclavilor — la Atena, la Delos, în Sicilia sau în Asia Mică — răscoale care prezentau această noutate: de a fi sprijinite de oamenii liberi.
în schimb, numărul celor înstăriţi creşte (dar nu în oraşele din Grecia propriu-zisă). Idealul acestora era să trăiască în oraşe — unde se construiesc acum tot mai multe şi mai impunătoare temple, teatre, gimnazii, portice; unde casele particularilor bogaţi sînt împodobite cu mozaicuri, cu fresce, cu statui şi statuete, cu mobilă de preţ şi obiecte de artă. Asemenea gusturi rafinate sînt caracteristice pentru lumea elenistică. O lume în care şi moravurile devin mai libere: femeile puteau frecventa şcolile şi gimnaziile, puteau ieşi la plimbare singure, se puteau întîlni cu bărbaţi care — cu un gest de curtenie ce datează din această epocă — le sărutau mîna ... Epoca elenistică — ce cunoaşte si numele mai multor poete — a fost o epocă nu numai a rafinamentului, ci şi a culturii. In unele cazuri, statul chiar îşi lua sarcina de a organiza şi ele a controla şcolile, al căror număr a crescut; după cum — la nivel de învăţămînt superior — a crescut şi numărul profesorilor de retorică şi de filosofie.
VIAŢA CULTURALĂ. ACTIVITATEA INTELECTUALĂ
Epoca elenistică a deschis perspective nebanuite în special vieţii culturale, activităţii intelectuale, ştiinţei, filosof iei, artei şi literaturii.
Chiar şi în cîmpul vieţii religioase se introduc acum lucruri noi. Cultele locale nu au nimic de suferit de pe urma dominaţiei greceşti. Cu rare excepţii (cind unii regi Seîeucizi au sechestrat obiectele preţioase din unele temple), monarhii elenistici, începînd chiar cu Alexandru Macedon, au restaurat templele vechi şi au construit altele noi, căutînd să dea un fast cît mai strălucitor actelor de cult. Religiile locale n-au înregistrat aproape deloc vreo influenţă a religiei greceşti; în schimb, aceasta a continuat să se apropie tot mai mult de formele mistice, de tipul misteriilor orientale. Dionysos — divinitate de origine tracă, dar asemănîndu-se cel mai mult cu divinităţile orientale — devine mai venerat decît însuşi Zeus; iar în Egipt, mai ales, este identificat cu anumite divinităţi locale. Dealtfel, fenomenul religios caracteristic epocii elenistice este sincretismul, fuziunea unei divinităţi cu o alta — „ca şi cum zeii ar fi forme identice ale unei singure divinităţi din care ei emană ... Un factor dominant al epocii a fost aspiraţia spre un Zeu unic“ (W. Tarn).
De o mare popularitate în mase se bucura acum — ocup înd un loc aparte şi predominant de-a lungul întregului secol al III-lea î.e.n. -—zeiţa Tvehd (la romani: Fortuna), personificare a unei abstracţiuni, în care conceptul de întîmplare, de hazard, fuziona cu cel de destin. (Omul simplu credea că, nu numai fiecare oraş, ci chiar fiecare individ este guvernat de o „Tyche“ a sa). Caracterul dramatic şi intens emotiv al misteriilor lui Attis şi al Cybelei în Asia Mică, sau al lui Osiris şi zeiţei Isis în Egipt, atrăgeau în mod special mulţimile. Consultîndu-se cu un preot grec şi cu unul egiptean, Ptolemeu I a
648
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA GREACA
instituit o divinitate mixtă, Serapis, un echivalent (după cum arată şi numele) al zeului egiptean al morţii, Osiris-Hapi, al cărui cult — care s-a extins pînă în Tracia, Grecia şi Asia Mică — „a pregătit expansiunea cultului şi misteriilor zeiţei Isis în tot Imperiul roman" (A. Aymard).
Organizată pe alte principii, operînd în condiţii cu totul diferite şi dispu-nînd de posibilităţi necunoscute înainte, viaţa intelectuală atît de intensă din epoca elenistică se deosebeşte radical de cea a epocii anterioare.
în primul rînd, educaţia tineretului — care înainte era lăsată, cu toate cheltuielile pe care le comporta, pe seama familiei — intră acum în atenţia conducerii multor oraşe. Oraşele construiesc şi întreţin numeroase gimnazii (căci grecii înţelegeau educaţia în primul rînd ca educaţie fizică), subvenţionau — parţial — şi controlau şcolile, inclusiv cele private. Fetele au şi ele acces la învăţătură, iar gimnaziile din oraşele ioniene erau frecventate şi de băieţi şi de fete. Unele gimnazii erau dotate cu biblioteci proprii, Nu s-a ajuns, desigur, la învăţămmtul gratuit, dar în orice caz cheltuielile suportate de părinţi au fost mult uşurate. în felul acesta, aproape toţi copiii — cel puţin în Grecia — ajungeau să poată scrie şi citi.
La baza educaţiei rămăseseră poemele homerice, din care cinturi întregi erau copiate şi învăţate pe de rost. Muzica şi retorica interesau mult mai puţin ca înainte; mai multă atenţie se acorda filosoîiei — materie predată la un nivel de învăţămînt superior. Şcolile de pe lîngă sanctuarele lui Asclepios pregăteau viitorii medici, în timp ce studiului matematicii şi astronomiei i se dedicau foarte puţini tineri. Oricum, chiar şi cu aceste limite, numărul celor care puteau beneficia de o educaţie intelectuală crescuse considerabil — în primul rînd pentru că sporise mult numărul celor mai înstăriţi.
Difuzarea culturii a fost foarte mult uşurată de folosirea în întreaga lume elenistică a unei limbi greceşti comune (înainte existau doar dialecte diferite, nu o limbă unitară), creată pe baza dialectului attic. Această „limbă comună4' (koine) — limbă folosită în administraţie şi în cancelarii, dar şi de către scriitori, filosofi, erudiţi, oameni de ştiinţă — a devenit cu timpul singura limbă literară a lumii greceşti. Dintre vechile limbi ale populaţiilor din regatele elenistice numai egipteana era vorbită de popor; în ţinuturile Asiei Mici, unde vechile limbi locale erau acum pe cale de dispariţie, popoarele foloseau drept limbă comună dialectele aramaice.
înflorirea culturii în epoca elenistică s-a datorat mai ales meeenatismului regilor, care ţineau să aibă la curţile lor cît mai mulţi filosofi, poeţi, oameni de ştiinţă şi artişti renumiţi. Cultura şi artele erau aici mult apreciate, şi înşişi monarhii se dedicau uneori activităţilor intelectuale. Astfel, fondatorul dinastiei Ptoîemeilor a scris o istorie a lui Alexandru Macedon, iar ultimul rege al Pergamului, un tratat de hortieultură. Adeseori exemplul curţilor era urmat de înalţii demnitari ai regatului şi de cei mai bogaţi de la oraşe. Iar femeile de la curte — cărora poeţii le dedicau acum versuri omagiale — participau şi ele îa viaţa intelectuală, fapt care în epocajdasică fusese de neconceput.
Vechile centre intelectuale ale lumii greceşti, Atena şi Rodos, sînt eclipsate acum de prestigiul capitalelor marilor monarhii care, dispunînd de posibilităţi materiale incomparabile cu cele ale Atenei sau Rodosului, şLau creat strălucite instituţii ştiinţifice de cercetare. Asemenea instituţii savante eran „muzeele" — locurile „dedicate Muzelor" care patronau diferitele activităţi intelectuale, — unde se întîlneau, lucrau, discutau, predau lecţii învăţaţii,
PROGRESELE TEHNICII
649
filosofii şi poeţii. „Muzeele" aveau şi biblioteci proprii. Cel mai celebru dintre toate era Muzeul din Alexandria, a cărui faimoasă bibliotecă (pentru care fuseseră achiziţionate şi cărţile ce aparţinuseră bibliotecii personale a lui Aristo-tel) va număra, în sec. I i.e.n., nu mai puţin de 700 000 de volume (volumina= rulouri de papirus sau de pergament). între conducătorii bibliotecii din Alexandria — care erau numiţi de rege — se numărau poetul Callimachos, care a întocmit şi un catalog al bibliotecii, poetul Apollonios din Rodos şi marele erudit Eratostene, întemeietorul cronologiei istorice şi al geografiei ştiinţifice.
Şi şcolile lui Platou şi Aristotel, Academia şi LyceuU avuseseră biblioteci proprii, dar erau departe de a avea proporţiile, importanţa şi organizarea bibliotecilor publice ale epocii elenistice—ale celor din Alexandria (distrusă, în parte, în anul 48 î.e.n.), din Pergam (cu aproximativ 200 000 de volume), din Rodos, Antiohia, Felia, Efcs sau Siracuza, în cadrul acestor biblioteci s-au alcătuit cataloage117, s-au constituit aşa-numitele Canoane alexandrine — liste de autorii consideraţi drept modele, cu titlurile operelor lor autentice, în ambianţa acestor instituţii culturale s-au elaborat metode de lucru cu adevărat ştiinţifice: confruntarea, stabilirea, colaţionarea şi adnotarea de texte, organizarea colectivelor de lucru, folosirea fişelor, întocmirea unor lucrări de referinţă, ş.a. Canoanele alexandrine reprezentau autoritatea absolută în materie, aşa incit autorii sau operele care nu erau menţionate aici au ieşit din circulaţie, pierzîndu-se pentru posteritate. Poemele homerice — transcrise în sec. III î.e.n. în mai multe ediţii critice — au fost divizate în 24 de cărţi (ciuturi), adăugindu-ii-se analize, comentarii şi studii asupra limbii lui Homer. Operele lui Hesiod, Pindar şi ale altor poeţi au fost de asemenea transmise în ediţii critice. în sec. III î.e.n. au apărut şi cele dinţii gramatici ale limbii greceşti. In felul acesta, în epoca elenistică s-au pus bazele filologiei, criticii textelor şi biblioteconomiei.
Monarhii acestei epoci subvenţionau . cu generozitate cercetarea ştiinţifică: La Muzeul din Alexandria — unde Ptolemeii mai întemeiaseră şi o grădină zoologică şi o grădină botanică — oamenii de ştiinţă primeau indemnizaţii de Ia stat, aveau la dispoziţia lor locuinţe aici, unde îşi duceau viaţa în comun118, dedicîndu-se numai studiului. în afara bibliotecii, medicii dispuneau de săli de disecţie, iar astronomii, de observatoare. Muzeul din Alexandria, unde In curînd învăţaţii vor ţine şi lecţii (mai ales matematicienii şi astronomii, geografii şi medicii), a devenit o adevărată universitate, care a rămas — piuă în secolul al IV-'lea al erei noastre — poate cel mai mare centru al activităţii ştiinţifice din antichitate. Printre marii savanţi grupaţi în jurul acestui centru cultural au fost celebrii astronomi Hiparchos şi Ptolemeu, medici ca Erăsistratos, geografi ca Eratostene, mecanicîeni ca Heron, matematicieni ca Euelid, ş.a.
PROGRESELE TEHNICII
în asemenea condiţii, mişcarea ştiinţifică a cunoscut o perioadă de excepţională intensitate şi diversitate, — nu numai la Alexandria, ci şi la Pergam, la Rodos, la Siracuza, etc. Rezultatele acestei activităţi ar fi putut fi mult mai
117'Ca cel redactat de Gallimaclios şi succesorii săi, care cuprindea întreaga literatură greacă, cu biografia fiecărui scriitor, cu lista operelor sale şi cu alte date asupra lui.
118	La un moment dat numărul oamenilor de ştiinţă subvenţionaţi de stat, şi care locuiau In incinta Muzeului era de aproape o sută.
650
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
mari dacă grecii ar fi dispus de o bază tehnologică adecvată, de instrumente de cercetare corespunzătoare — şi dacă n-ar fi continuat să considere şi acum aplicaţiile practice, tehnice, ca fiind nedemne de un om de ştiinţă. Chiar şi monarhii căutau să atragă la curtea lor poeţi, filosofi şi artişti, mai mult decît oameni de ştiinţă.
Progrese tehnice, totuşi, s-au realizat, — mai ales în domeniul militar: balestre, catapulte gigantice şi alte maşinării de asediu; sau acea uriaşă navă de război siracuzană eu o capacitate de peste 3 000 de tone, puţind transporta 600 de marinari şi 300 de soldaţi. Sau în tehnica amenajărilor portuare — ca uriaşul far din Alexandria, construit în anul 283 î.e.n. pe insula Pharos din faţa portului, de care insula era legată printr-un dig de 1 300 m119. în ce priveşte maşinile de război inventate în epoca alexandrină, este interesant de observat că acestea au fost folosite, fără să Ii se aducă modificări esenţiale, pînă la data invenţiei pulberei.
Printre progresele tehnicii înregistrate în această perioadă sînt de relevat: aplicarea pedalei la roata olarului, acţionată cu piciorul (sec. III î.e.n.); invenţia morii de apă — în sec. I î.e.n. — aşa-numita „moară grecească", cu roata dispusă orizontal şi arborele vertical120; folosirea prin mişcare gira-torie a pietrei de măcinat grîne: apariţia unor maşinării cu aer comprimat; trecerea — în Egipt — de la războiul de ţesut vertical la tipul orizontal; perfecţionarea şi răspîndirea cuptoarelor de ars; de asemenea, a tehnicii suflatului sticlei — probabil în sec. II î.e.n. — şi a producţiei unei vaste game de vopsele; sau invenţia, la Pergam, în sec. II î.e.n., a pergamentului.
Fondatorul şcolii alexandrine de mecanică, Ctesibios (cca 310-240 î.e.n.) este cei dintîi care a construit diferite măşinării hidraulice şi pneumatice; Iui i se atribuie invenţia unui ceasornic de apă şi a unei pompe compresoare. — însă marea personalitate a tehnicii alexandrine este Arhimede (cca 287-212 î.e.n.). în istoria tehnicii el trece drept inventatorul roţii dinţate şi al angrenajului. Şurubul a fost inventat, se pare, în secolul al IV-lea î.e.n. de Architas din Taranto; dar Arhimede a fost cel care „a ştiut să-i multiplice întrebuinţările, âplicîndu-I în special la maşinile hidraulice" (J. Deshayes). Astfel, Arhimede a inventat şurubul fără sfîrşit, pe care l-a închis intr-un cilindru de lemn, aplicîndu-i drept spirală o paletă continuă; dîndu-i o înclinaţie de 30° şi âeţio-nînd o manivelă fixată la capătul de sus al şurubului, cilindrul a devenit o maşină care servea la evacuarea apei din mine. Scripetele — menţionat pentru prima dată într-o operă din şcoala lui Aristotel, Mechanica — a fost aplicat de Arhimede la construcţia macaralei cu scripete triplu.
în mecanică Heron din Alexandria (sec. II-1 î.e.n.) este considerat descoperitorul proprietăţilor aburului şi cel care a imaginat prima maşinărie cu vapori. între lucrările sale de mecanică, mai cunoscută este cea intitulată Automatele, în care descrie o serie de mecanisme, jucării automate acţionate de scHpeţi, roţi dinţate, de mişcările ascensionale ale vaporilor sau apei calde, etc. Cazul lui Heron şi al mecanismelor sale folosite doar la asemenea automate fără o importanţă majoră ilustrează interesul redus pe care îl arătau savanţii timpului pentru ştiinţa aplicată, pentru utilizarea practică a ştiinţei Jor.
119	Farul, care după unii autori ar fi avut o înălţime de 120 m, după alţii cel puţin 85 ni, a fost distrus de un cutremur in sec. XIV,
120	Se pare că moara de apă nu fusese utilizată înainte de această dată nici în Egipt, nici în Mesopotamia.
ŞTIINŢELE., GEOGRAFIA
651
ŞTIINŢELE. GEOGRAFIA
Terenul pe care s-a dezvoltat atit de strălucit ştiinţa epocii elenistice a fost pregătit de Aristotel. Pe lingă spiritul enciclopedie pe care geniul său Pa impus ca un model rămas constant de-a lungul veacurilor, Aristotel a stabilit şi principiile şi metodele de cercetare ale ştiinţei. Practic, influenţa lui s-a manifestat în dezvoltarea fizicii şi a biologiei, — în timp ce atenţia deosebită, precumpănitoare, dată matematicii, geometriei şi astronomiei, se datoreşte în mare parte şi gîndirii platonice.
Principiile generale ale ştiinţei alexandrine se descifrează în independenţa sa faţă de religie şi în separarea categorică a ştiinţei de filosofie; în preocuparea sa de a explica mecanismele naturii, în sistematizarea studiilor matematice, în specializarea cercetării ştiinţifice pe ramuri diferenţiate, în rigoarea teoretică, în cercetarea minuţioasă adecvată, în observaţia obiectivă a realităţii şi în stabilirea legilor fenomenelor.
In această perioadă ştiinţele fizice şi naturale au făcut mai puţine progrese. în schimb celelalte domenii au înregistrat cuceriri importante: s-a creat geografia ştiinţifică, s-a creat trigonometria, s-a perfecţionat algebra, marii medici au fundamentat studiul anatomiei şi al fiziologiei, astronomii au descoperit rotaţia Pămîntului în jurul Soarelui. Arhimede a formulat legi fundamentale ale fizicii, iar Euclid a dat o formă, valabilă pînă azi, geometriei. — Nu e mai puţin adevărat că, sub influenţa misticismului propagat de religiile orientale, s-au infiltrat în domeniul ştiinţei şi anumite tendinţe iraţionaliste. Terenul cercetării şi al practicii medicale a fost uneori subminat de magie, în timp ce astronomia şi ştiinţele naturii au fost contaminate de „ştiinţele" oculte, de astrologie sau de alchimie. Asemenea tendinţe au continuat, acţionînd pînă în secolele tîrzii ale Evului Mediu (şi chiar pînă în epoca modernă); dar umbrele lor sînt departe de a întuneca sau de a slăbi fundamentele solide pe care epoca elenistică îe-a dat dezvoltării ulterioare a ştiinţei.
Campaniile militare în ţinuturi atît de îndepărtate. — pentru contemporani, chiar fabuloase — ale lui Alexandru Macedon, călătoriile navigatorilor de-a lungul coastelor occidentale ale Europei, precum şi expediţiile exploratorilor organizate de regii elenistici In regiunea Mării Roşii, a Indiei sau a Arabici, în zona Mării Caspice sau a izvoarelor Nilului, — eu respectivele relatări difuzate oral sau prin scris, — au lărgit enorm orizontul lumii cunoscute şi deci au stimulat interesul pentru geografie. Spre deosebire însă de geografia descriptivă121, se pun acum bazele geografiei ştiinţifice, fundamentată pe o concepţie matematică.
Pionierul navigaţiei ştiinţifice a fost Pytheas din Massilia (actuala Marseille), care aprox. în anul 325 î.e.n., ieşind prin strîmtoarea Gibraltar — „Coloanele lui Hercule", cum o numeau anticii, — a înconjurat Britania, ajungînd pînă la o insulă îndepărtată numită dej el Thule (probabil Islanda); după care a explorat Marea Baltică şi Europa Septentrională. Pytheas a fost primul care a descoperit că mareele sînt provocate de atracţia Lunii — „expli-
121	Pe care o vor cultiva şi mai tlrziu Pol ib iu şi Sirabou, dar care, intr-un fel, ţinea mai mult de domeniul literaturii.
652
cultura şi civilizaţia greaca
ca ţie acceptată de ştiinţă abia după 2000 de ani, eînd Newton a acordat locul cuvenit atracţiei lunare în sistemul său privind gravitaţia universală" (Alb. Mondini). în opera sa în jurul oceanului, care s-a pierdut, Pytheas a determinat cu o surprinzătoare precizie latitudinea oraşului său natal; totodată el a găsit latitudinea multor locuri pe care le-a descoperit. Eratostene şi Hi-parchos l-au preţuit în mod deosebit, folosindu-se. de observaţiile lui asupra latitudinilor, a mareelor, a cercului polar arctic pe care Pytheas l-a determinat cel dintîi, în raport cu steaua polară. Bazîndu-se pe opera lui, Eratostene a putut trasa harta lumii cunoscute la acea dată — de la Insulele Britanice şi Islanda pînă Ia Marea Caspică, Arabia. Ceylon si Etiopia (cf. Alb. Mondini).
Renumitul Eratostene (cca 273-eca 192 î.e.n.), apreciat istoric şi poet. filolog şi fizician, astronom şi matematician, a fost in primul rînd, cum ara spus, întemeietorul geografiei ştiinţifice.
Cum ideea sfericităţii Pămîntului era acceptată de ştiinţa greacă încă din sec. IV î.e.n., Eratostene a încercat mai întîi să ii determine circumferinţa — prin metoda măsurării unui meridian. Rezultatul la care a ajuns era, se pare, de 39 690 km, ceea ce indică o eroare de mai puţin de l%(hmgimea reală a ecuatorului fiind de 40 075,7 Iun). — După care, a căutat să determine şi partea locuită a Pămîntului — cu mai puţin succes •— pe care o considera o insulă în mijlocul unui ocean unic. în schimb, servindu-se de un sistem de coordonate matematice, Eratostene a alcătuit o hartă generală a lumii locuite si cunoscute la acea dată, indicînd — cu ajutorul datelor astronomice — pentru prima dată şi cu o surprinzătoare aproximaţie cercul polar, tropicul şi ecuatorul. Tot Eratostene a fost şi cel care a dedus că, pornind din Spania şi încon-jurînd Africa, se poate ajunge în India; deducţie a cărei corectitudine a confirmat-o, peste multe veacuri, Vasco da Gama.
Mai riguros încă în metoda ştiinţifică pe care o preconiza, Hiparch'os (cca 160-125 î.e.n.) a elaborat bazele matematice ale cartografiei. El a fost, probabil, cel dintîi care, „cu trei secole înainte de Ptolemeu, a avut ideea de a reprezenta meridianele prin drepte convergente care intersectează paralele curbe" (J. Beaujeu).
Poseidonios (135-51 î.e.n.) a calculat şi el circumferinţa Pămîntului şi a scris o operă de meteorologie şi de observaţii asupra fenomenelor vulcanice, Poseidonios a studiat îndeosebi fenomenul mareelor, explieîndu-1 (explicaţie pe care o dădea, printre alţii, şi Eratostene) prin deplasarea Lunii în raport cu Pămîntul. — Dar contribuţia cea mai importantă a lui Poseidonios constă în faptul că el a fost cel dintîi care, aflîndu-se la Cadix (în sudul Spaniei), a remarcat şi a descris cele trei periodicităţi ale mareelor (semidiurnă, bilunară şi bianuală), — explicîndu-le prin inegalităţile fazelor Lunii. Această teorie a lui Poseidonios a rămas acceptată, cu unele corecţii, pînă în secolul al XVI-leg. — Interesantă este, apoi (cf. W. Tarn), şi ideea sa potrivit căreia, tra-versînd Atlanticul, se ajunge — parcurgînd o distanţă egală cu diametrul mare al „lumii locuite" (deci aproximativ distanţa Gibraltar-fluviul Indus) — în India; idee şi convingere pe care a avut-o şi Cristofor Columb, pornind cu corăbiile sale din acelaşi port Cadix în care şi Poseidonios studiase fenomenul mareelor î
în fine, trebuie menţionat aici şi Ghidul geografic al marelui astronom Ptolemeu, — mai ales pentru procedeele strict ştiinţifice de cartografiere pe
care el le descrie.
ASTRONOMIA. MATEMATICA. FIZICA
653
ASTRONOMIA. MATEMATICA. FIZICA
Strîns legată de geografia matematică, astronomia elenistică a beneficiat în bună măsură de contactele stabilite în această epocă cu şcoala babiloniană, de veche şi strălucită tradiţie.
Marele astronom al secolului al IlI-lea î.e.n. a fost Aristarh din Samos, — „precursorul lui Copernic“. într-adevăr, autorul tratatului de geometrie astronomică intitulat Despre dimensiunile şi distantele Soarelui şi Lunii afirmase că Pămîntul efectuează o mişcare de rotaţie, de 24 de ore, în jurul axei sale; şi că, după mărturia lui Arhimede, „stelele fixe şi Soarele rămîn imobile, iar Pămîntul se roteşte în jurul Soarelui, descriind un cerc, Soarele afiîndu-se în centrul orbitei^. Sistemul copernican, baza însăşi a cosmografiei moderne, este prefigurat în această frază. — Dar ipoteza heliocentrică a lui Aristarh a fost respinsă (eu excepţia astronomului din sec. II î.e.n., Seleucos) de către toţi ceilalţi astronomi. Cei mai mari dintre aceştia — Arhimede, Apollonios din Perga, Hiparchos—au susţinut sistemul geocentric.
Hiparehos a fost cel mai ilustru astronom din sec. II î.e.n. Folosind un bogat material de observaţii ale învăţaţilor greci şi babilonieni (Hiparchos a fost cei care a introdus în ştiinţa greacă împărţirea cercului în 360 de grade, gradul în 60 de minute şi minutul în 60 de secunde); folosind pentru observaţiile sale instrumente inventate de el sau de alţii — un dioptru original, utilizat eu trei secole mai tîrziu şi de Ptolemeu, astrolabul plan, sfera armilară, planetariul, sfera stelelor fixe, — Hiparchos a putut efectua calcule conduse cu un foarte riguros spirit ştiinţific. A încercat să măsoare distanţa pînă la Soare şi a scris un tratat de trigonometrie sferică. A întocmit tabele pentru o perioadă de 600 de ani cu poziţiile, zi de zi, ale Soarelui. A refăcut, cu mai multă exactitate decît astronomii babilonieni, calculele lor relative la eclipse. Lunaţiei, intervalului după care se repetă fazele Lunii, i-a dat o valoare medie care faţă de valoarea exactă prezintă o eroare de mai puţin de o secundă! A întocmit un Catalog al stelelor, determinînd poziţia a 805 stele fixe, distribuite pe latitudine şi longitudine. A determinat anul sideral şi anul solar cu o diferenţă de numai 50 de secunde şi respectiv de 6 minute faţă de valorile exacte, stabilite de astronomia zilelor noastre. — Dar cea mai importantă descoperire a lui Hiparchos a fost „precesia echinocţiilor“, fenomenul de deplasare anuală a punctelor echinoxiale.
După Hiparchos, timp de trei secole astronomia elenistică n-a înregistrat decît numele iui Poseidonios, marele geograf care este şi descoperitorul fenomenului refracţiei atmosferice, şi care a calculat distanţa de la Pămînt la Soare, ajungînd cel mai aproape dintre antici de valorile reale. S-a mai înregistrat în acest timp şi apariţia unei vaste literaturi astronomice de popularizare, precum şi o largă difuziune a astrologiei babiloniene. Astrologia — care pretindea că explică influenţa celor şapte planete asupra Pămîntului şi asupra vieţii oamenilor, ţinîndu-se seamă de poziţia planetelor în zodiac în momentul în care se naşte omul — n-a deviat însă drumul şi n-a denaturat caracterul ştiinţific al adevăratei astronomii.
Seria marilor astronomi ai perioadei elenistice se încheie cu Ptolemeu (sec. II e.n.), a cărui operă a rămas pînă în secolul al XVII-lea opera de bază a astronomiei europene. Pe lingă alte lucrări (Ghidul geografic, amintit mai sus,
654
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
un tratat de optică, un altui de acustică şi un altul, de astrologie) Ptolemeu a elaborat o teorie a planetelor, un calendar al răsăritului şi apusului aştrilor, un catalog ai stelelor fixe (cu 300 de stele mai bogat decît cel al lui Hipar-chcs) şi — în opera sa fundamentală: Sintaxa matematică — o expunere completă a astronomiei elenistice din perspectiva sistemului geocentric. Aici el face o descriere a poziţiei Pămîntului şi a sferei cereşti, formulează teoria Soarelui, a Lunii şi a planetelor mici, enumera stelele, vorbeşte despre structura Universului şi despre mişcările corpurilor cereşti. Documentaţia imensă, observaţiile directe, demonstraţiile care au rigoarea raţionamentului matematic fac din această operă a lui Ptolemeu moştenirea cea mai importantă pe care ne-a lăsat-o astronomia antichităţii,
Matematica elenistică i-a avut pe cei trei mari reprezentanţi — Eueiid, Arhimede şi Apollonios — ale. căror opere s-au şi păstrat.
Dintre cele cinci opere rămase de Ia Eueiid (330-270 î.e.n.), celebra lucrare intitulată Elementele este un tratat complet de geometrie, în bună. parte o compilaţie, însă organizată cu o perfectă logică a expunerii. Problemele aritmeticii, ale geometriei plane şi în spaţiu, teoria generală a proporţiilor şi a numerelor întregi, clasificarea iraţionalelor, bazele algebrei geometrice, — totul este expus cu o claritate, precizie şi rigoare logică desăvîrşită. Eueiid por-neşte de la principii prime (definiţii, axiome, postulate) din care continuă deducţiile, fără a se referi la intuiţii sau la experienţe. Dintre cele cinci postulate enunţate de Eueiid, încercările de demonstraţie ale ultimului postulat (printr-un punct de pe un plan se poate duce o singură paralelă la o dreaptă dată) au dus în secolul al XlX-lea la descoperirea geometriilor non-eueli-diene (de către Lobacevski, Riemann şi Bdlyai). Importanţa operei lui Eueiid nu constă atît in noutatea teoremelor enunţate, cît în prezentarea perfect organizată logic a sumei de cunoştinţe matematice din timpul său. De aceea geometria sa a rămas, pentru toate ştiinţele, un exemplu de riguroasă logică.
Arhimede (287-212 î.e.n.), originar din Siracuza dar a studiat mult timp la Alexandria, este celebru atît ca inginer cît şi ca matematician şi fizician. Principalele sale opere (din cele care ne-au rămas) privesc aritmetica, mecanica şi în special geometria: Cuadraturâ parabolei, Despre echilibrul planelor, Despre spirale (primul tratat de calcul diferenţial), Despre sferă şi cilindru, Despre conoizi şi sferoizi. în lucrarea Despre corpurile plutitoare el a pus bazele hidrostaticii, ale cărei legi le-a formulat. Este fondatorul teoriei raţionale a centrelor de greutate. A enunţat faimosul principiu care îi poartă numele122. Este creatorul stereometriei corpurilor conice; de asemenea, al teoriei pîrghiilor. El a determinat raportul dintre circumferinţă şi diametrul cercului. Contribuţiile cele mai importante ale lui Arhimede privesc determinarea centrului de greutate, măsurarea ariilor şi volumelor, noţiunea de greutate specifică; sau — descoperirea la care el ţinea cel mai mult: determinarea raportului dintre volumul unei sfere şi volumul cilindrului circumscris. în opera intitulată Are-narium, avînd ca obiect logistica numerelor întregi, a demonstrat pentru prima dată infinitatea posibilă a numărului. Iar în cea intitulată Despre metodă, prin noul său procedeu expus aici de a determina măsurile geometrice, Arhimede a anticipat calculul integral.
122	Un corp scufundat în apă „este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dizlocuit" (MDE),
ŞTIINŢELE NATURII. MEDICINA
655
Apollonios din Perga (n. eca 262 î.e.n.) este autorul a numeroase scrieri privind geometria, dintre care principala operă — în 8 cărţi — Conicele, concentrează sistematic cunoştinţele predecesorilor despre secţiunile conice, urmate — în jumătatea a doua a operei — de contribuţia originală a „marelui geometru", cum era numit autorul de către contemporani. Bine cunoscute sînt şi azi, de pildă „hiperbola lui Apollonios"; sau cele două „teoreme ale lui Apollonios", Importante au fost contribuţiile matematicienilor elenişti şi în studiul geometriei sferice (Menelaos), sau al trigonometriei (Ptolemeu); în algebră (cu Diofantes), sau în domeniul geometriei aplicate, a suprafeţelor şi volumelor, în care s-a remarcat Heron din Alexandria. Legile reflexiei şi ale refracţiei au fost de asemenea studiate în tratate de optică între care locurile principale le ocupă cel al lui Eueiid şi, in special, Optica lui Ptolemeu. Acestor mari fizicieni le sînt atribuite fiecăruia cîte un tratat de acustică,
în. alte domenii ale fizicii mai este de. reţinut numele lui Straton din Lampsakos, autorul unui tratat Despre vid. Au apărut şi descrieri ale unor procedee de natură chimică — fără însemnătate însă. Asemenea cercetări s-au oprit aici. Căci credinţa generală în posibilitatea transmutării unor metale ordinare. în aur a dus (în sec. II în Egipt, sau probabil în sec. III e.n. în Siria) la apariţia alchimiei, a cărei himeră va dăinui aproape şaisprezece secole.
ŞTIINŢELE NATURII MEDICINA
în cîmpiil ştiinţelor biologice, acelaşi Poseidonios este în această perioadă creatorul (sau precursorul) antropologiei şi al etnologiei. în botanică, după Teofrast continuă să apară cataloage de plante, în care alături de descrierea plantei se menţionează şi toxicitatea ei sau, dimpotrivă, utilitatea ei terapeutică. Despre materia medica, tratatul de farmacologie al medicului Diosco-ride (sec. I e.n.), descriind proprietăţile a circa 600 de plante, s-a bucurat de o popularitate imensă pînă în secolul al XVI-lea, fiind superioară din punct de vedere ştiinţific descrierilor botanice ale lui Plinius cel Bătrîn123. Zoologia elenistică se reduce la cataloage de animale, în care observaţia ştiinţifică cedează locul fanteziei şi fabulosului; în felul acesta s-a născut-o foarte populară literatură descriptivă124, din care vor deriva „bestiariile" medievale, a căror influenţă se va prelungi şi în epoca Renaşterii.
Un spirit de libertate marcată şi de independenţă caracterizează evoluţia medicinei în epoca elenistică, şi care s-a afirmat printr-o activitate foarte intensă, o varietate de tendinţe şi un mare număr de medici renumiţi.
Tradiţiile hipocratice continuă în şcolile cu veche faimă din Cos şi Atena. Dar centrul studiilor medicale este acum Alexandria, unde se practica sistematic şi în mod liber — pentru prima dată în acest fel — disecţia publică a corpului omenesc. Cele două mari şcoli alexandrine din secolul al III-lea î.e.n.— avînd aceleaşi principii şi folosind aceleaşi metode — erau conduse de marii medici Herophilos şi, respectiv, Erasistratos, fondatorii medicinei alexandrine. Ceea ce urmăreau aceste şcoli era cunoaşterea temeinică a consti-
123 în tratatul Iui Dioscor ide sînt cuprinse şi cîte va descrieri de plante de pe teritoriu] ţării noastre, cu denumirile lor în limba dacă.
124	Ca Physiologus, de pildă, operă care s-a publicat prin anul 200 e.n. la Alexandria,
656
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
tuţiei şi funcţionării corpului omenesc pentru aplicarea tratamentului celui mai adecvat.
O puternică reacţie contra acestor concepţii, considerate „prea" teoretice, prea ştiinţifice, a început în curînd din partea „şcolii empirice", a practicienilor, pentru care medicina însemna exclusiv „arta de a vindeca", fără preocuparea unor cunoştinţe serioase de anatomie sau de fiziologie. — împotriva „şcolii empirice" — care a avut o existenţă de patru secole şi adepţi numeroşi pînă în sec. II e.n. — a apărut, sub influenţa atomismului, la modă, „şcoala metodică" (în sec. I î.e.n.). Nu lipsită şi de anumite tendinţe obscurantiste, această şcoală pretindea că mijlocul cel mai eficient de vindecare ar fi în primul rînd o igienă adecvată, apoi gimnastica şi hidroterapia. — Un secol mai tîrziu, combătînd doctrina „şcolii metodice" şi reabilitînd importanţa teoriei medicale, „şcoala pneumatică" va susţine ea suflul vital (pneuma), care activează toate părţile corpului, este factorul cel mai important care asigură echilibrul fiziologie» — în sfîrşit, concepţiile şi metodele care păreau a fi cele mai valabile din curentele medicale anterioare au fost selectate şi adoptate de „şcoala eclectică", apărută către sfîrşitul secolului I ai erei noastre .
Dintre marii mediei ai epocii se detaşează net numele lui Herophilos, Erasistratos şi Galenos.
Herophilos (sec. IV-III î.e.n.), considerat creatorul anatomiei ca ştiinţă, este autorul unor tratate (care s-au pierdut) de Anatomie, Despre ochi şi Despre puls. El a identificat şi a studiat sistemul nervos (pe care Aristotet nu-1 cunoştea), sistemul circulator, intestinul (denumirea de duoden se datoreşte lui), ochii şi aparatul uro-genital. Asemenea lui Alcmeon şi Hipoerat, el situa centrul sistemului nervos în creier. Herophilos a făcut — cel dinţii — o distincţie netă între artere şi vene; a observat — cu aproape două mii de ani înaintea lui Harvey — că arterele transportă sîngele oxigenat împins de inimă; „a recunoscut importanţa celui de al patrulea ventrieol cerebral"; a descoperit calamus scriptorius, regiunea posterioară a bulbului rahidian; de asemenea, „cele patru vase în care se reunesc venele cerebrale"; a dat o descriere precisă a meningelui; „a separat nervii senzitivi care merg de la extremităţile corpului la măduva spinării şi la creier"; a studiat ritmul şi alterările pulsului, măsurîndu-le frecvenţa cu ajutorul clepsidrei; a elaborat o teorie a respiraţiei, „reeunoscînd o sistolă şi o diastoiă pulmonare, analoge celor ale arterelor"; a semnalat — cel dinţii — canalele chilifere ale vaselor limfatice (al căror mod de funcţionare va fi descoperit abia în secolul al XVII-lea). în sfîrşit, „el a făcut să progreseze mult şi ginecologia, obstetrica şi embriologia, atît ca teoretician cît şi ca mamoş; căci Herophilos a fost, în acelaşi timp, un practician care s-a ocupat toată viaţa de patologie şi terapeutică" (J. Beaujeu).
Erasistratos (sec. IV-III î.e.n.) a scris tratate de anatomie şi de igienă, precum şi multe alte lucrări, în special despre febre, hemoptizie şi patologie abdominală, — toate pierdute. Considerat creatorul anatomiei patologice şi al anatomiei comparate a omului şi animalului, Erasistratos a continuat cercetările lui Herophilos asupra sistemului nervos, studiind circumvoluţiunile creierului la om şi la animale125. A fost primul care a deosebit clar nervii senzitivi de nervii motori. S-a ocupat în mod deosebit de inimă şi de sistemul vascular — în legătură cu care o mulţime de termeni i se datorează lui. în
125	El a fost primul care a remarcat că numărul circumvoluţiuniîor indică gradul de dezvoltare intelectuală.
MIŞCAREA FILOSOFICĂ, CINICII. STOICISMUL
657
domeniul fiziologiei circulaţiei (în care unele păreri ale sale fireşte că sînt eronate) Erasistratos aproape că nu va fi depăşit pînă la Harvey, descoperitorul circulaţiei sangvine — adică timp de optsprezece secole.
Dar contribuţiile sale sînt importante şi în privinţa fiziologiei respiraţiei: el a recunoscut rolul epiglotei, care obturează orificiul laringian în timpul deglutiţiei; a descris cu precizie structura şi funcţiile fibrelor musculare gastrice (precum şi canalele chilifere ale mezenterului), afirmînd că „mişcările peristaltice au rolul de a măcina alimentele şi de a le amesteca cu aerul adus de arterele stomacale*4 — şi „nu mai apela la alterarea sucului alimentar (chilul) decît pentru a explica apoplexia, paralizia şi icterul'* (J. Beaujeu). — Totodată Erasistratos a acordat o importanţă mai mare igienei (în special igienei alimentare) decît terapeuticii, recomandînd plimbări . de două ori pe zi, băi, masaje şi un regim alimentar diferenţiat126.
Nu pot fi omise nici rezultatele — cu totul remarcabile pentru vremea lor — obli nu te de alte discipline medicale.
Chirurgia, practicată la început de majoritatea medicilor mai importanţi, după Hipocrat s-a separat de medicina generală. Se cunosc numele multor chirurgi specializaţi care au scris tratate de chirurgie, care utilizau un instrumentar chirurgical variat şi destul de perfecţionat, şi care făceau operaţii complicate (trepanaţii, traheotomii, laparatomii, amputaţii; iar Erasistratos, chiar operaţii pe ficat), fără antiseptice şi fără să folosească aproape deloc anestezice. — Despre dentiştii acestei epoci se ştie că tratau cariile dentare sau pioreea alveolară; şi că executau coroane dentare confecţionate din fildeş, precum şi complicate proteze dentare cu punţi purtînd pînă la patru dinţi falşi. —- Se ştie că numeroşi oftalmologi specializaţi făceau operaţii de pteri-gion, de exoftalmie, de cataractă; sau că, în sec. I e.n., Demostene Filaletul a scris un tratat de oftalmologie care a rămas timp de aproape un mileniu şi jumătate — opera fundamentală a acestei discipline medicale.
MIŞCAREA FILOSOFICĂ, CINICII. STOICISMUL
încă din secolul al IV-lea î.e.n. s-a desenat în filosofia greaca un mod diferit de acela al Academiei lui Plafon şi al Lyceului lui Aristotel de înţelegere a rolului filosofiei şi a funcţiei filosofului, o schimbare a problemelor de interes.
Fizica şi metafizica nu mai reţin acum interesul filosofiei. în locul ştiinţei şi al vieţii sociale (căci regimul absolutist monarhic al epocii elenistice impunea filosofilor o atitudine de neutralitate, de renunţare şi retragere din viaţa politică), în locul chestiunilor privind raportul individului cu colectivitatea filosofii separă politica de etică, filosofia se interesează de problemele morale ale individului spre a-i da un ghid de comportare care să-i poată procura liniştea sufletească. Filosofiile epocii alexandrine sînt filosofii individualiste şi consolatoare, nesatisfăcute de soluţiile filosofice propuse pînă acum şi fără a se interesa în mod deosebit de angrenarea omului în viaţa socială. „Grija
126	La Roma activau, încă din sec. III î.e.n., renumiţi medici greci (între care şi Gale-nos) formaţila şcolile din Alexandria, — despre care se va vorbi în capitolul dediieat culturii şi civilizaţiei romane,
42 — Istoria culturii şi civilizaţiei
658
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
pentru comportament, pentru a face mai tolerabilă viaţa în condiţiile ei concrete pe care gînditorii vremii le ocolesc cu prudenţă, fără a se întreba măcar dacă ele ar putea fi schimbate, este trăsătura dominantă a gîndirii greceşti în epoca elenistică" (M. Gramatopol).
Modelul noilor curente filosofice rămîne Socrate.
-Refuzînd ideea de „şcoală filosofică” şi normele impuse de convieţuire socială, cinicii — al căror curent de gîndire a fost fondat de Antistene (cca 435-370 î.e.n.), elevul lui Socrate, — duceau o viaţă de vagabonzi şi de privaţiuni, făcîndu-şi un ideal de virtute din „a trăi conform naturii" — ceea ce se traducea prin independenţa faţă de convenţiile sociale, prin indiferenta faţă de valorile şi de principiile morale sau cetăţeneşti acceptate. Masele erau atrase de aceşti predicatori ambulanţi, de stilul lor de viaţă, de vehemenţa atacurilor lor contra bogaţilor şi a normelor sociale consacrate, predicatori care susţineau că filosofia se adresează tuturor, că orice om poate fi interlocutorul filosofului. Curentul cinicilor127 a supravieţuit pînă în sec. IV e.n.
Contemporani cu cinicii, adepţii şcolii cirenaice — fundată de un alt discipol al lui Socrate, Aristip clin Cirene (eca 435-360 î.e.n.) — negau posibilitatea unei adevărate cunoaşteri ă lucrurilor, în consecinţă susţinînd că supremul scop al vieţii omului şi unicul mijloc pentru a fi fericit sînt plăcerile, de orice natură ar fi ele.
Situate la un nivel filosofic mult superior poziţiei de gîndire extremiste (şi simpliste) a cinicilor, principalele direcţii ale filosofici alexandrine au fost cele ale stoicismului, epicureismului şi scepticismului. Toate aceste trei direcţii aveau în comun scopul pe care şi-l propuneau: de a asigura omului seninătatea sufletească; deci preeminenţa problemelor etice asupra tuturor celorlalte probleme pe care le-ar fi putut dezbate filosofia.
Fundat la Atena în primii ani ai secolului al IV-lea î.e.n. de către Zenon din Kition (cca 336-264 î.e.n.) — care îşi ţinea prelegerile sub „porticul cu picturi" (stoa), de unde şi numele şcolii, — stoicismul a avut o lungă existenţă128. La Roma, ultimii ei iluştri reprezentanţi au fost, în sec. I e.n., Se-neca, iar în secolul următor, Epictet şi Marcus Aurelius.
Doctrina stoicismului — marele curent filosofic al elenismului — a absorbit numeroase elemente ale filosof iei antice, rămînînd totuşi de o perfectă coerenţă. Pentru Zenon şi continuatorii săi (Cleantes şi Chrysippos) filosofia cuprinde trei discipline corelate dar şi independente — logica, fizica şi etica. Interesul faţă de logică şi fizică este subordonat interesului pentru etică, în al cărei serviciu stau primele două. Căci scopul omului nu este cunoaşterea teoretică, ci găsirea soluţiilor pe care i le pretind problemele sale de viaţă. Adevăratul scop al vieţii omului este fericirea — care poate fi atinsă numai urmînd calea naturii; căci natura şi viaţa sînt conforme ordinei desă-vîrşite, bazată pe principii raţionale, care domneşte în Univers. înţelegerea acestei ordine constituie însuşi punctul de plecare al înţelepciunii şi al virtuţii. Ordinea universală este guvernată de divinitatea imanentă lumii (identificabilă cu însăşi raţionalitatea sa), de spiritul vital, de un suflet cosmic, a cărui emanaţie este şi sufletul omului; acesta, după moartea omului, se reîn-
127	Dintre reprezentanţii acestui curent filosofic, s-a bucurat cie o faimă nu lipsită şi de un element pitoresc Diogene clin Sinope (cca 400-cca 325 î.e.n.), discipolul lui Antistene .
ras printre auditorii marilor dascăli stoici din Rodos s-au ■numărat şi Cicero şi Poiu-peius.
EPICUR. SCEPTICISMUL
659
toarce în divinitate. în viaţa Universului intervin periodic catastrofe cosmice, — după care reîncepe un alt ciclu de evenimente, identic celor anterioare.
Virtutea — ale cărei componente sînt dreptatea, raţiunea, curajul şi înţelepciunea — este singurul lucru adevărat, singurul bun al omului; tot restul trebuie privit cu indiferenţă: bogăţia, puterea, gloria, plăcerea, frumuseţea. Adevărata înţelepciune constă în a accepta inevitabilul — care, dealt-minteri, se înscrie în ordinea universală perfectă; de aceea, „a urma natura4' este totuna cu „a urma raţiunea44; căci raţionalitatea este imanentă lumii, Omul trebuie să-şi elimine din suflet orice fel de pasiuni, patimi, pofte, dorinţe, pentru a putea rămîne astfel impasibil şi tare în faţa vicisitudinilor vieţii, a opiniilor şi convenţiilor sociale; şi pentru a cîştiga deci o independenţă totală, un sentiment de tărie morală. Astfel, stoicismul devine o adevărată religie a bărbăţiei.
Simpatia, înţelegerea, sentimentul de solidaritate al omului trebuie să se extindă asupra tuturor celorlalţi, indiferent de starea lor socială, de apartenenţa etnică sau de religia lor. „Trebuie să-i socotim pe toţi oamenii compatrioţi şi concetăţeni ai noştri44 — spunea Zenon. O asemenea concepţie revoluţionară, care îi situa pe acelaşi plan pe cei tari şi pe cei slabi, care îi includea şi pe sclavi şi pe „barbari44 alături de toţi grecii liberi în aceeaşi mare comunitate umană, a asigurat stoicismului — pentru tendinţele lui individualiste şi umaniste, cosmopolite şi umanitariste — o largă şi îndelungată popularitate. Moştenirea lui va fi preluată în mare măsură şi de creştinism — care însă va neglija sîmburele de materialism şi de raţionalism pe care îl conţinea şi îl promova stoicismul.
EPICUR. SCEPTICISMUL
Şi scopul şcolii epicureice — care îşi avea punctul de pornire în individualismul sofiştilor — este acela de a-i procura omului seninătatea şi fericirea.
Pentru aceasta — afirma Epicur (341-270 î.e.n.), fondatorul şcolii — omul trebuie să cunoască realitatea şi să se convingă de cele patru adevăruri fundamentale: 1. — că divinitatea nu trebuie să îţi inspire teamă; 2. — că nu trebuie să îţi fie frică de moarte; 3. — că este uşor să-ţi procuri binele; 4. — că este uşor să suporţi durerea. Acestui scop le sînt supuse şi logica şi fizica epicureică. Cu ajutorul celei dintîi, omul va cunoaşte realitatea, — sursa unică a cunoaşterii fiind senzaţiile care, prin repetare, generează o anticipare a imaginii lucrurilor. Iar fizica îi va da o explicaţie a lumii (căci „fără cunoaşterea naturii nu este cu putinţă realizarea nici unei bucurii desăvîrşite44); o explicaţie pur mecanică, excluzînd orice intervenţie a „providenţei44 divine. (Divinitatea există, dar ea nu se ocupă nici de oameni, nici de lume — afirmă epicu-reismul). Fizica îl va învăţa apoi că sufletul omului este compus din subtili atomi materiali, care dispar odată cu momentul morţii; prin urmare, cum după moarte nu există durere, moartea nu are de ce să-i inspire omului teamă.
Pe de altă parte, cum omul nu poate schimba lumea în care trăieşte, nu-i rămîne decît să trăiască retras şi resemnat, să-şi caute liniştea sufletească, înţeleptul va atinge o seninătate asemănătoare celei a zeilor (ataraxia) cînd
660
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
se va elibera de aceste false temeri, şi cinci se va bucura în linişte de plăcerile vieţii — aceasta fiind condiţia fundamentală a fericirii. Trebuie evitate excesele, care duc la ambiţii vane şi la durere; omul trebuie să prefere bucuriile pe care le dă o viaţă simplă. Spre deosebire de hedonismul nediferenţiat, al cirenaicilor, Epiciir precizează că plăcerea pe care o urmăreşte el este „ceea ce nu produce durere trupului, nici tulburare sufletului". De aceea el recomandă moderaţia, simplitatea, virtutea prudenţei — care alege plăcerile în funcţie de consecinţele pe care acestea le pot avea, subordonîndu-le pe cele ale simţurilor, plăcerilor spiritului. Locul suprem între toate îl ocupă plăcerea, bucuria pe care ţi-o oferă prietenia.
Şcoala epicureică, deşi combătută energic de toate celelalte şcoli filosofice ale antichităţii, a avut o vastă influenţă. La Roma, prin poemul lui Lu-creţiu: Despre natura lucrurilor, influenţa epicureismului s-a extins asupra celor mai mari poeţi latini; în timpul Renaşterii — mai ales asupra lui Mon-taigne; iar în sec. XVII, asupra gînditorilor materialist!, ca de ex. Pierre Gassendi.
Nici cealaltă importantă direcţie filosofica a epocii elenistice, — scepticismul, — doctrină formulată mai întîi de Pyrrhon (cca 365-cca 275), care îl însoţise pe Alexandru Macedon pînă în India, unde luase contact cu înţelepţii inzi, fapt care a lăsat urme în gîndirea sa, şi continuată de Car-neade (219-129 î.e.n.) — nu consideră că certitudinea ar putea fi atinsă de cunoaşterea senzorială sau de cea raţională. Ceea ce numim „adevărat" este doar o obişnuinţă, o convenţie; nimic nu e — prin natura sa — adevărat sau fals, bun sau rău, frumos sau urît. Totul este incert, nimic nu se poate discerne. Ca atare, trebuie să ne abţinem de a vorbi cu certitudine despre ceva, sau de a formula o judecată, o sentenţă, un răspuns la o întrebare. In felul acesta vom ajunge la acea imperturbabilitate morală şi la acea indiferenţă, care sînt izvorul seninătăţii, deci al fericirii omului. Activitatea aşadar se epuizează în îndoială; încît omul va recunoaşte că filosofia nu îi poate servi nici la a-i dirija viaţa.
Direcţia filosofică iniţiată de Pyrrhon din Elis a avut o durată scurtă. Dar prin atitudinea sa de viguroasă cercetare critică faţă de toate şcolile filosofice care nu reuşiseră să găsească adevărul absolut, scepticismul a avut o influenţă chiar asupra Academiei platonice, în forme variate. Curentul a fost reprezentat pînă în sec. III e.n, sub forma radicală dată de Sextus Empi-ricus (cca 180-cca 220 e.n.), a cărui operă intitulată Contra dogmaticilor atacă stoicismul şi epicureismul. Iar peste secole, acest spirit critic s-a reafirmat în antidogmatismul unor filosofi ca Montaigne, Bayle, ş.a., precum şi în pozitivismul contemporan.
r
ARHITECTURA
Fundarea de numeroase oraşe noi, bogăţiile imense ale lumii elenistice, fastul curţilor regale şi ambiţiile monarhilor, spiritul de emulaţie între oraşe şi între familiile celor bogaţi, — toate aceste cauze au favorizat înflorirea artei, sporind clientela artiştilor, mult mai numeroşi acum. Artistul este căutat, preţuit, stimat de societate, cu o bună situaţie materială. Faptul că se
ARHITECTURA
661
deplasează mereu dintr-un centru în altul îi dă posibilitatea să cunoască tehnici noi. Apare acum şi comerţul cu opere de artă, şi atelierele care copiază
—	uneori în serie — operele celebre, căutate mai ales în lumea romană. Se constituie primele colecţii particulare de artă. Artiştii nu mai sînt constrînşi să respecte canoanele stabilite, caută drumuri noi, încearcă soluţii îndrăzneţe. Ca tematică şi stil, arta răspunde unor cerinţe noi, gustului pentru natură şi scene familiare, pentru sentimental şi pitoresc, pentru senzualitate şi rafinament, pentru expresia patetică sau pentru realismul vieţii cotidiene
—	care nu evită uneori nici vulgaritatea, nici caricatura.
Arhitectura oraşelor înregistrează mari progrese prin aplicarea unor principii raţionale de urbanistică. Oraşul elenistic are străzi largi, între 6-10 m, străzi drepte, paralele, perpendiculare pe cele două artere-axe principale care împart oraşul, întretăindu-se în unghi drept (viitoarele cardo şi decumanus ale oraşelor romane); cu spaţii libere rezervate pieţelor şi edificiilor mari, acum concentrate într-o anumită zonă; cu intervale precis stabilite şi obligatorii între case. Apeductele, canalizarea, porticele cu statui de bronz şi marmură completau formula unui oraş elenistic tipic (oraşul Pompei, de pildă, era conceput după modelul oraşelor elenistice). Magistraţi speciali vegheau la întreţinerea curăţeniei, aprovizionării şi siguranţei în timpul nopţii, precum şi la prevenirea eventualelor incendii.
Caracteristic — în arhitectură — epocii elenistice este gustul pentru colosal. Mormîntul regelui Mausolos (mausoleul), din Halicarnas cu marea friză sculptată de Scopas şi alţi artişti renumiţi, avea o înălţime de 50 m, era construit pe un postament foarte înalt, deasupra căruia impunătoarele coloane alternau fiecare cu cîte o statuie; în vîrful acoperişului în formă de piramidă tronau statuile regelui Mausolos şi a soţiei sale. Monumentalul altar din Pergam era de asemenea ridicat pe un grandios postament în trepte şi înconjurat de celebra friză care reprezintă lupta dintre Titani şi zei, capodopera sculpturii elenistice în basorelief (păstrată în Muzeul de Stat din Berlin). Templul lui Apollo din Milet, înconjurat de 66 de coloane, era de două ori mai mare decît Partenonul. Alte temple — ca cele din Akragas (Agrigento), Selinunte, Efes ş.a. — aveau o lungime între 110-120 m. Coloanele templului zeiţei Artemis din Efes aveau o înălţime de 19 m . Armonia, măsura, proporţiile echilibrate ale edificiilor epocii clasice sînt acum sacrificate în beneficiul grandorii, care urmărea să sporească prestigiul monarhului. Tendinţa de a impresiona prin grandoare şi fast se descifrează şi în formele — de efect căutat, lipsite de graţia şi eleganţa simplităţii — ale elementelor decorative, în care constructorii amestecă stilul doric cu cel ionic, arătînd o preferinţă specială pentru bogatul capitel corintic, încărcat cu motive vegetale. Varietatea de culori ale marmurei, policromia pereţilor ornaţi cu plăci de fildeş9 de aur, argint sau bronz, chiar cu pietre semipreţioase, atestă gustul tipic oriental pentru fastuos.
Aportul original al arhitecturii elenistice se arată în concepţia casei de locuit129, care în epoca precedentă, a clasicismului, nu intrase în atenţia arhitectului. Casa elenistică ocupa o suprafaţă mai mare, avea o singură intrare, era lipsită de ferestre spre stradă, toate încăperile dădeau într-o curte centrală înconjurată de un şir de coloane (peristil). Casele celor bogaţi aveau şi
129 Kste singura formă cunoscută de arheologi, căci nu s-au păstrat urmele n ici unui palat regal.
662
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
o grădină, cu pergole, izvoare artificiale, fîntîni arteziene.şi statui de nimfe. Interiorul era ornat eu picturi murale, cu mozaicuri într-o vastă gamă de culori, cu plăci de marmură sau măcar cu stuc pictat astfel incit să imite marmura. în întreaga decoraţie a interiorului îşi fac intrarea acum peisajele şi. elementele decorative cu motive mitologice sau din legende. Pereţii erau decoraţi (casele din Pompei ram în cel mai cunoscut exemplu) cu ghirlande de flori, cu fructe, cu păsări şi peşti, cu dansatoare şi cîntăreţe, cu sileni, naiade, nimfe şi amoraşi — ca în idilele lui Theocrit.
SCULPTURA. PICTURA. ARTA MINIATURALĂ
Sculptura continuă pe drumurile deschise de Praxitele, dar mai ales de Lysip şi de Scopas. Incertitudinile epocii se reflectă şi în operele sculptorilor: în locul măsurii şi echilibrului calm al perioadei precedente, artiştii caută acuni să redea emoţia, exagerarea sentimentală, pasionalitatea, expresia şi mişcările patetice, graţia rafinată, efeminată, senzualitatea agresivă (în limb tele decenţei, totuşi).
Sint notele caracteristice faimoaselor capodopere — în majoritate din sec. II î.e.n.; Venus din Milo (Louvre) — alături de multe alte Afrodite ale epocii — şi Apollo din Belvedere130 sînt cele mai cunoscute dintre numeroasele copii, sau interpretări libere, într-un spirit nou, ale modelelor clasice stabilite de Policlet sau de Praxitele. Influenţa acestor mari maeştri stăruie mai ales la Atena. în schimb, la Rodos (unde a rămas vie amintirea lui Lvşip) influenţele, sînt variate, Maiestuoasa, avîntata Viclorie din Scunolrace (Louvre) — opera lui Pitocritos din Rodos — este în stilul „victoriilor44 epocii clasice ateniene; alături de care pateticul grup al lui Laocoon131 este în pur stil al şcolii din Pergam, — ilustrată prin nu mai puţin faimosul grup cunoscut sub numele de Taurul Farnese132. Gustul asiatic pentru colosal se manifestă mai semnificativ în exemplul uriaşei statui a lui Helios, zeul Soarelui, înaltă de 34 m, turnată în bronz în anul 238 î.e.n. şi distrusă de un cutremur zece ani mai tîrziu; cunoscută sub numele de „colosul din Rodos44 şi enumerată de scriitorii antici printre „cele şapte minuni ale lumii44. Opera aceasta a lui Chares din Lindos, elevul lui Lysip, va primi la Roma, în timpul lui Nero, replica unei alte statui colosale de bronz aurit, înaltă de 36 m.
Şqoala din Pergam, unde s-a prelungit mult influenţa lui Scopas, a realizat serii întregi de îndurerate Niobe şi de figuri de galii luptînd, alţii răniţi sau sinucigîndu-se, — figuri tragice, de un patos exasperat, absolut perfecte sub raportul execuţiei. Tot aici a fost creată — pe o lungime de 130 m şi cu înălţimea de 2,30 m — marea friză a altarului lui Zeus din Pergam (197-15*9 î.e.n.), reprezentînd lupta zeilor contra Giganţilor, — o alegorie ce glorifica victoria regilor Pergamului contra gaililor. Varietatea de episoade, de tipuri, de expresii şi atitudini, redarea cu minuţiozitate a detaliilor, patosul dramatic al personajelor şi puternica impresie de dinamism care se degajă
lg0 Opera lui Leocliares, colaboratorul lui Scopas; Muz. Vaticanului.
131	Din sec. I î.e.n., opera sculptorilor Hagesandros, Polydoros şi Atheriodoros; Muz.
Vaticanului.	;	...
132	Sec. II î.e.n., opera sculptorilor Apollonios şi Tauriscos; Muz. Naţional din. Ncapole.
SCULPTURA. PICTURA. ARTA MINIATURALĂ
663
din întregul a nsamblu fac din marea friză a altarului din Pergam una din primele capodopere ale basoreliefului din toate timpurile.
0 capodoperă a sculpturii care, alături de celelalte menţionate anterior, demonstrează categoric că în această epocă a artei greceşti este greşit să se vorbească de „decadenţă44. In primul rînd — pentru chiar faptul că înseşi proporţiile producţiei de artă sînt imense, Un modest orăşel, ca Termos, avea nu mai puţin de 2 000 de statui; iar dintr-un alt oraş mic, Ambracia, generalul roman cuceritor a luat ca pradă 230 de statui de marmură şi 785 de bronzî Evident că idealul estetic al epocii era altul, era lipsit de sobrietatea, de simplitatea, de calmul caracteristic artei epocii clasice. Evident că, producţia artistică crescînd considerabil, au apărut inevitabil multe opere imperfecte ca execuţie. Dar arta şi-a lărgit acum enorm registrul tematic, al aspectelor de viaţă morală investigate de artist şi reprezentate într-o varietate şi o complexitate de modalităţi necunoscute artei greceşti pînă acum. Iar sub raportul gradului de execuţie tehnică, cel al epocii elenistice a fost rareori atins în decursul istoriei artei, dar niciodată întrecut.
O marc dezvoltare cunoaşte în epoca elenistică portretul, în marmură sau în bronz. După Lysip — şi sub impulsul său —, care a executat cele mai multe busturi ale lui Alexandru Macedon, în sec. III î.e.n. devin foarte numeroase portretele unor oameni de stat, filosofi, poeţi, etc.; portrete de obicei neidealizate, cele mai adeseori adevărate studii de caracter.
De asemenea, proprie artei elenistice este şi viziunea realistă în tratarea tipurilor şi momentelor din viaţa de fiecare zi. Chiar şi în scenele mitologice se introduc adeseori detalii din viaţa cotidiană. Cu cită naturaleţe — uneori cu duioşie, alteori cu ironie, alteori cu umor — sînt redate figurile de bătrîne, de ţărani, de pescari, de comedianţi, de sclavi, de copii! Mai ales copiii — într-o infinită diversitate de momente de viaţă, cu gingăşie şi cu adevăr desăvîrşit; chiar cînd apar în cadrul unor decorative convenţii mitologice (în casa Vetius din Pompei, de exemplu), în seriile de Eros-copil sau de Dionysos-copil.
începutul erei elenistice a fost şi marea epocă a picturii greceşti. Dintre cele două importante şcoli de pictură, cea din Alexandria se inspira din ciclul de legende ale lui Eros şi Afroditei, în timp ce şcoala din Pergam îşi lua subiectele din istorie şi mitologie. Nu s-a păstrat însă nimic, nici chiar din opera celui mai mare pictor al vremii, Apelles — pictorul oficial al lui Alexandru Macedon, căruia i-a făcut numeroase portrete, — nici din cea a contemporanilor săi Aetion, Protogenes, Teon, Filoxenos ş.a.
O idee ne putem face numai din descrierile anticilor sau din frescele şi mozaicurile vilelor romane şi ale marilor case din Pompei, care eu siguranţă că s-au inspirat din plin din picturile greceşti elenistice (dacă nu chiar le-au copiat, de multe ori). Pe această cale putem deduce că pictura elenistică avea valenţe lirice — prin predilecţia pentru plasarea personajelor într-un cadru de natură, pentru peisajul idilic, pitoresc, vaporos (sentimentul naturii şi ideea perspectivei sînt prefigurate aici pentru prima dată). Iar Valenţele dramatice le atestă cunoscutul mozaic133 reprezentînd atacul lui Alexandru contra lui Darius în bătălia de la Issos: o scenă în care mişcarea violentă a personajului aminteşte, de pildă, dinamismul scenelor din basorelieful alta-
133	Aflat azi în Muz. National din Neapole; este o copie după un tablou din sec. II î.e.n., probabil chiar al lui Apelles.
664
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
rului din Pergam. Dealtminteri pictura şi sculptura au evoluat paralel, influ-enţîndu-se reciproc, ambele caracterizîndu-se prin căutarea efectului imediat. Abundentă este producţia de ceramică de artă. Vasele sînt decorate cu scene din tragedii, din comedii sau din viaţa cotidiană. Sînt însă preferate tot mai mult de cei bogaţi vasele de metal, de bronz sau de argint, cu figuri şi scene în relief — tip de decoraţie imitată acum şi de vasele de ceramică.
Trei specii de artă miniaturală merită de asemenea să fie menţionate (pe lingă abundenţa obiectelor de sticlă, de fildeş, de incrustaţii, de bijuterii)— şi anume: monedele, cu admirabile portrete, de o mare varietate şi excelent lucrate, mai ales cele de aur, bătute de Ptolemei; cameea — care apare acum pentru prima oară, la Alexandria, odată cu gemă134; şi, îndeosebi, figurinele de lut ars. — Aceste statuete de ceramică, reprezentînd fiinţe umane sau animale, nu mai au funcţia religioasă, votivă sau funerară, de altădată, ci o funcţie exclusiv estetică, servind pentru a împodobi interiorul caselor celor ce nu aveau posibilitatea să-şi procure costisitoarele statuete de bronz. Aceste „păpuşi44 — cum le numeau grecii — erau produse şi multiplicate în secolele IV—II î.e.n., prin tipare, în mai multe ateliere din Asia Mică. în Grecia» faimoase au devenit atelierele din Tanagra, o localitate din Beoţia. Sub numele generic de tanagre vor fi cunoscute deci aceste figurine — unele reproducînd în miniatură opere celebre, altele reprezentînd figuri reale de femei (foarte rar de copii — şi niciodată de divinităţi), cu o încîntătoare eleganţă, graţie şi expresivitate135.
Extinderea producţiei artistice greceşti pe o arie geografică atît de vastă a dat un puternic impuls, în toate ţările, dezvoltării şi difuziunii artei. Pe de altă parte, cu normele ei estetice care aveau calitatea de a acţiona într-un mod mai direct asupra sensibilităţii unui public tot mai larg; în acelaşi timp, lărgindu-şi viziunea prin adoptarea unei sfere tematice mai bogate, totodată făcînd apel la mijloace expresive mai de efect şi îndrăznind numeroase inovaţii tehnice, — arta elenistică a avut un rol mai mare decît arta clasică greacă in formarea artei timpurilor moderne.
POEZIA. THEOCRIT. CALLIMACHOS
Aceeaşi varietate de tendinţe şi de forme noi caracteristică artei elenistice, aceeaşi bogăţie a producţiei de opere136 şi aceeaşi modernitate prezintă şi literatura epocii elenistice.
. în proză, locul principal îl ocupă scrierile istorice, — atît prin numărul mare al biografilor lui Alexandru, sau al istoricilor care s-au oprit asupra epocilor mai vechi, cît şi prin diversitatea de concepţie şi de stil. Marele istoric al epocii a fost Polibiu (cca 203-120 î.e,n.). Opera sa principală, Istoria universală — nţult utilizată şi de Titus Livius — este de fapt o istorie a cuceririlor romane (pe care istoricul le consideră drept rezultatul unui proces
.	, ls4i E foarte .probabil că tot la Alexandria a fost inventat acum şi adevăratul mozaic,
cel format :cu bucăţi mici de murmură de diferite culori.
135	Dintre oraşele greceşti dc pe litoralul apuseân al Mării Negre, Gallatis (Mangalia) era unul din centrele în care grecii exportau mai multe asemenea tanagre. (Foarte probabil însă că încă din secolele III—II î.e.n. existau şi ateliere locale care le produceau).
136	Se cunosc peste 1 100 de nume de autori de opere literare în toate genurile.
POEZIA. THEOCRIT. CALLIMACHOS
665
istoric inevitabil) scrisă de un om cu experienţă politică, de un spirit realist şi pozitiv. Polibiu foloseşte arhivele oficiale şi multe alte surse, încercînd să explice cauzele evenimentelor, convins că istoria ajută la înţelegerea prezentului. Stilul este antiretoric (modelul său era Tucidide), clar, ştiinţific, fără apreciabile calităţi literare.
Poemul epic mai are şi în această epocă admiratori, — al căror gust îl satisface pe deplin Apollonios din Rodos (cca 295-215 î.e.n.), autorul Argo-nauticelor. în naraţia legendei lui Iason şi a tovarăşilor săi din Argos, porniţi în căutarea „lînei de aur", lipsa de autentică inspiraţie epică este suplinită de o multilaterală erudiţie, de descrieri de călătorie în acelaşi timp exacte şi fantastice, de o minuţioasă analiză psihologică137 şi în special de lirismul elegiac şi idilic care a asigurat operei o mare popularitate în antichitate.
Poezia — ca dealtfel întreaga literatură a epocii — este radical diferită de cea a epocii anterioare. Acompaniamentul muzical dispare, poezia lirică este destinată acum exclusiv lecturii (şi numai în cazuri cu totul excepţionale declamării). Dispare şi lirismul coral. Publicul restrîns de rafinaţi sau de erudiţi căruia i se adresează; absenţa sentimentului vieţii colective din polis-ul de odinioară; cosmopolitismul, individualismul şi hedonismul ce caracterizează noua societate, — acestea au fost principalele cauze care au impus în poezie noi subiecte, forme, genuri şi un stil nou. Poezia nouă va fi o poezie lipsită de profunzimea sentimentului; o poezie erudită sau senzuală, galantă sau convenţională, rafinată sau livrescă. Atenţia poeţilor se concentrează in mod esenţial asupra stilului şi a versificaţiei. Speciile pe care le preferă epoca sînt elegia erotică, idila şi epigrama.
Din numărul imens de poeţi ai acestor secole se detaşează — caracteristici fiind pentru atmosfera culturală a epocii — Callimachos din Cirene şi Theocrit138.
^ Callimachos (cca 315-cca 245 î.e.n.), prestigios erudit şi apreciat poet, considerat „corifeul poeziei alexandrine", a cultivat toate genurile poetice. El este autorul Originilor, o culegere de vechi legende despre originile unor oraşe, unor familii sau unor obiceiuri; o operă sufocată de erudiţie academică şi de convenţională solemnitate. Acelaşi ton afectat domină şi Imnurile sale, în care foarte rareori apar frînturi de adevărată poezie:
„Somnul le-a prins pe-amîndouă: vorbea una, mută cealaltă
Sta şi-asculta. Dar cle-abia le-asfinţiseră ochii, şi-nclaiă
Plin de zăpadă, vecinul bătu şi începu să grăiască:
«Vremea de noapte s-a scurs; dinspre zori se aprinde lumina.
Trece pe drum sacagiul şi-ngîn-o frîntură de cîniec.
Lung geme osia căruţei şi-o clipă alungă tot somnul
Celui cu casa spre stradă. Din umbre se-alege un ropot:
Aprig zvîcneşte-n ureche... şi bate, şi bate fierarul...»66
(traci. S. Xoica)
137	Personajul Mecleei l-a inspirat pe Yergiliu în crearea eroinei sale Diclona.
138	Alţi poeţi ilustrează alte direcţii şi genuri:Philetas clin Cos —elegia erotică ; Ascie-piade clin Samos—epigrama; Lycophron —poezia dramatică; Herondas — mimul; sau Arătos—-poezia didactică cu ale sale faimoase Fenomene, traduse la Roma de Yarro şi de Cicero, şi inspir indu-1 pe Yergiliu; în timp ce din Metamorfozele lui Nieanclru clin Col o Ion s-a inspirat Ovidiu,
666
CULTURA ŞI'CIVILIZAŢIA GREACĂ
Contemporanii săi îi lăudau mai ales epigramele. Genul acesta — specific poeziei alexandrine, în care se exersau toate persoanele culte — de poezie ocazională, cu caracter liric sau didactic, notînd impresii, idei, stări sufleteşti fugare, într-o formă concisă, elegantă şi incisivă (conţinutul exclusiv satiric i-1 vor da epigramei doar poeţii latini), era genul liric favorit al rafinatei societăţi alexandrine. Callimachos, a cărui influenţă asupra poeţilor latini (Catul, Ovidiu, ş.a.) a fost considerabilă, poate fi apreciat azi ca poet doar în epigrame.
Marele poet al epocii rămîne însă Theocrit (n. cca 305 î.e.n.). Născut la Siracuza, a trăit mult timp la curtea tiranului acestui oraş şi la cea din Alexandria a lui Ptolemaios Filadelful. Autor al unor producţii poetice aparţi-nînd unor genuri diferite, el este creatorul poeziei bucolice (bukolos = păstor); specie care va căpăta numele de „idilă“, de la titlul Idile139 dat de poet poemelor sale, din care ne-au rămas 30, şi care nu sînt toate poeme pastorale.— Poezia bucolică, idealizînd viaţa liniştită a ţăranilor şi păstorilor, fusese ilustrată în urmă cu trei secole de Stesichoros, creatorul figurii păstorului Dafnis. Dar Theocrit i-a dat forma definitivă şi o înaltă valoare literară; formă în care variatele elemente — narativ, liric, descriptiv, dramatic — fuzionează în mod fericit. Sinceritatea emoţiei încercate în faţa naturii, intensitatea pasiunii personajelor, prezentarea lor neidealizată, naturaleţea dialogului şi autenticitatea limbajului sînt calităţile proprii idilei lui Theocrit. Foarte rare în secolele elenismului sînt notaţiile lirice care să aibă prospeţimea celor din Idila întîia, — cîntecul morţii păstorului Dafnis:
„Cîntul bucolic de~ctcuma, curmaţi-l, dragi muze, curmaţi-l!
Nai cu-ntocmirea măiastră... ce dulce mireasmă resfiră
Ceara de-l porţi către gură... Hai, vino stăpîne, şi ia-mi-l!
Vezi doar cum Bros mă duce şi-adînc mă Urăşte spre Hades.
Cîntul bucolic de-acuma, curmaţi-l, voi, muze, curmati-l!
Doar viorele să crească din spini şi din rugii de mure.
Dulce narcisul să-şi prindă boboci doar pe crengi de ienupăr.
Toate răstoarne-se-n lume: voi pinilor, pere să creşteţi.
Dafnis de vreme ce piere, voi, cerbii, să prindeţi copoii.
Bufnite, sus printre creste, daţi cumpănă privighetorii!
Cîntul bucolic, de-acuma, curmati-l, voi, muze, curmaţi-l /“
(trad. S. Xoica)
Specia poetică creată de Theocrit va cunoaşte o carieră strălucită de-a lungul veacurilor. După momentul major al eglogelor lui Vergi lin, poezia bucolică va renaşte — începînd cu secolul al XY-lea — în toate literaturile europene. Dar influenţa sa imediata .'se va exercita îndeosebi asupra unui gen literar nou: romanul grec.
„ROMANUL GREUA COMEDIA
între producţiile literare în proză, abundente şi variate ca temă, de cel mai mare succes s-a bucurat — în epocă şi pînă în zilele noastre — Viaţa lui Alexandru Macedon, elaborată în forma definitivă în sec. III e.n. (dar 139
139	în limba greacă, eidillia înseamnă „poeme scurte44.
.ROMANUL GREC“. COMEDIA
667
ale cărei prime redactări pot fi urmărite pînă în sec. II î.e.n., atribuită fiind lui Callistcne). Iar din sec. I î.e.n. datează şi Suferinţele dragostei, un număr de 36 de povestiri erotice, prelucrate apoi la Roma de mai mulţi autori.
Ceea ce se va numi „romanul grec“ — şi ale cărui începuturi datează din sec. I e.n. — este un gen hibrid, în formula căruia aventura miraculoasă fuzionează cu povestirea erotică, retorica cu geografia mai mult sau mai puţin fantastică şi elegia cu poezia pastorală. După primele încercări cunoscute140, singura operă a genului care mai rezistă azi la lectură este romanul pastoral Dafnis şi Chloe al lui Longos (probabil sec. II e.n.), unul din cele patru romane greceşti care ni s-au păstrat în întregime. în romanul lui Longos — o poveste de dragoste a doi tineri care trebuie să treacă prin tot felul de peripeţii pentru a putea fi în sfîrşit fericiţi — aventura rămîne pe un plan secundar; în schimb admirabilele descrieri de natură, adevărul scenelor de viaţă rustică şi mai ales analiza psihologică de mare fineţe (nu lipsesc, în relatarea experienţelor amoroase ale tinerilor, momente picante) fac din Dafnis şi Chloe capodopera prozei narative a epocii elenistice141.
Intr-un alt gen de proză literară — apropiată de un stil nou de elocinţă pe care-1 practica noua generaţie de sofişti — s-a ilustrat marea personalitate literară a secolului, Lucian din Samosata (125-194 e.n.), oraş în nordul Siriei. Profesiunea sa de avocat şi de sofist — care l-a purtat din Ionia pînă în Italia şi Gallia meridională; iar după o şedere de 20 de ani la Atena, pînă în Egipt, unde a ocupat o înaltă funcţie administrativă — i-a procurat o vastă cunoaştere a realităţilor şi oamenilor. Scrierile sale, de scurte dimensiuni (îi sînt atribuite cu certitudine aproximativ 70), sînt redactate în majoritate sub forma de dialoguri şi în spiritul comediilor timpului. în fond, ele sînt pamflete caustice împotriva filosofilor (cu excepţia lui Epicur), a retorilor pedanţi, a scriitorilor, geografilor şi istoricilor fantaşti, a corupţiei epocii, şi mai ales contra religiei degenerate în superstiţie şi misticism142. Inteligenţa sclipitoare, dialogul antrenant, ironia fină, acidul sarcasmului, fantezia si verva sa caustică fac din Lucian marele satiric şi pamfletar al antichităţii greceşti: „un fel de ziarist militant şi fantezist, într-o vreme cînd jurnalismul propriu-zis nu exista“ (A. Croiset).
Comedia completează tabloul literar al epocii.
Tragedia îşi încheiase demult ciclul, odată cu apusul spiritului civic, religios şi moral, din epoca de glorie a polis-ului. Rămăsese, cel mult, un exerciţiu literar destinat lecturii. în schimb, spiritul comediei reînvie. în sec. III î.e.n. trupele de actori ambulanţi recitau inimi — monologuri sau scenete cu personaje şi întîmplări cotidiene, mici studii de moravuri, realiste şi comice, — dar adeseori şi indecente, dacă nu chiar vulgare. Acestui gen dramatic, poeţi ca Herondas (sec. III î.e.n.) îi vor da o formă cultă, în versuri, destinîndu-1 lecturii sau recitării, nu reprezentării scenice. Se cunosc
140	Babilonicele — sec. II e.n., Povestiri din Efes şi Ethiopicele sau Theagene şi Charicleia a lui Heliodor, sec. III e.n.
141	Romanele greceşti au fost foarte la modă in secolele XVI şi XVII; opera lui Longos -tradusă şi de Amyot (1559) — i-a inspirat, printre alţii, pe Boccaccio, Sannazaro, Pli.
Sidney, Lope de Yega, J.-J. Rousseau, S. Gessner, ş.a.; iar dintre compozitori, pe Boismortier, Gluck, Offenbach, Ravel, ş.a. Romanele greceşti-—şi in primul rînd Dafnis şi Chloe-- au constituit principala sursă a bogatei literaturi arcadicc a barocului.
142	prin aceasta, Lucian este un îndepărtat precursor al lui Rabelais, al lui Swift, şi in general al satirei şi ironici sarcastice a scriitorilor „Secolului luminilor44.
668
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
12	mimi de Herondas; sînt scurte comedii, cu două sau trei personaje, sprin- , lene şi amuzante (uneori însă şi cu momente obscene).
Ultimul moment cu adevărat mare al comediei greceşti se situează la începutul erei elenistice: Menandru (342-292 î.e.n.) îşi reprezintă prima comedie la doi ani după moartea lui Alexandru Macedon.
Comedia sa descinde — prin luciditatea viziunii şi aderenţa la adevărul vieţii de fiecare zi — din Aristofan. Dar Menandru — „steaua comediei noi“, cum a fost numit — îşi restrînge sfera de interes la tipurile şi problemele banale ale vieţii familiale, neglijînd total problemele care interesează viaţa cetăţii. Se spune că a compus 108 comedii, din care ne-au rămas cîteva fragmente mai întinse, precum şi o piesă întreagă (descoperită în 1957) intitulată Mizantropul. Comediile lui Menandru au ca subiect o poveste de dragoste nefericită. Intriga nu este prea complicată, iar humorul este mai degrabă temperat. în schimb, caracterele personajelor au naturaleţea celor întîlnite în viaţa zilnică, sentimentele sînt studiate cu multă fineţe în toate nuanţele lor, dialogul are simplitatea şi firescul vorbirii cotidiene. Aceste calităţi literare, spiritul însuşi al acestei comedii se vor regăsi la Terenţiu — care s-a inspirat copios din operele lui Menandru.
Prin subtilitatea observaţiei psihologice, extinse asupra unui registru vast al sufletului omenesc; prin scopul modest pe care şi-l propune comedia sa, prin scopul exclusiv de a reproduce fragmente din realitatea familiară, şi de a amuza într-un mod discret, delicat, rafinat, de a te face mai degrabă să zîmbeşti decît să rîzi; în fine, prin naturaleţea tonului conversativ al stilului său, Menandru rămîne ultimul mare dramaturg al antichităţii greceşti şi totodată primul reprezentant al unei epoci moderne.
MODERNITATEA CULTURII ELENISTICE
„Modernitatea46 este trăsătura fundamentală a civilizaţiei şi culturii elenistice. O epocă deosebit de importantă şi prin ceea ce a însemnat pentru secolele viitoare, prin ceea ce a transmis culturii moderne.
O scenă de comedie greacă: Zeus si Hermes sub fereastra Alcinenei
MODERNITATEA CULTURII ELENISTICE
669
Prestigiul cu dimensiuni de mit al lui Alexandru Macedon — intrat în lumea legendelor populare din India şi Malaezia pînă în Gallia şi Britania; iar în literatura cultă, mai întîi prin poeţii persani Ferdousi şi Nizami — s-a exprimat pe plan literar în difuziunea atît de largă a romanului vieţii sale în timpul Evului Mediu, atît în Orientul Apropiat cît şi în Occident (şi în primul rînd în Franţa). Rezultatele ştiinţei elenistice — compilaţii, enciclopedii, sau tratate de amploare, în special de geometrie şi de astronomie, dar şi de medicină, — transmise Europei prin intermediul romanilor şi apoi al arabilor, au rămas adevărate modele de investigaţie ştiinţifică, acceptate multă vreme, unele chiar timp de 15 sau 17 secole.
Filosof ia elenistică şi-a pus amprenta asupra multor aspecte ale doctrinei etice creştine. Epoca elenistică a îmbogăţit considerabil sfera tematicii şi sensibilităţii artistice, repertoriul de modalităţi, de tehnici, de specii noi ale artei. Literatura europeană a cultivat anumite genuri elenistice chiar pînă dincoace de secolul al XVIII-lea. Prin cultura latină — formată aproape în întregime la şcoala culturii elenistice, — antichitatea greacă (inclusiv aceste ultime secole de strălucire ale ei) a fost integrată ca element de bază, normativ şi formativ, culturii europene.
!
f
f
CULTURA Şl CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ
Etrusoii în Peninsula Italică. • Organizarea politică şi socială, m Economia. # V iaţa cotidiană. • Zei, credinţe, ritualuri. • „Disciplina etrusca44. $ Cultul morţilor. # Mari constructori şi urbanişti. • Sculptura în bronz. • Pictura. • Artele secundare, 9 Scrierea şi (?) literatura. • Buni medici, talentaţi muzicanţi. 9 Maeştrii romanilor.
I
iii
!||
ETRUSCII ÎN PENINSULA ITALICA
Din mozaicul de popoare ale Peninsulei Italiei preromane, cel care a creat o civilizaţie superioară — cea dintîi în Occident — a fost poporul etrusc. Importanţa contribuţiei sale culturale şi civilizatorice a fost considerabilă, atît prin ea însăşi, cît şi prin moştenirea transmisă romanilor. începuturile, sursele, fundamentele civilizaţiei şi culturii romane se datorează în primul rînd etruşeilor.
Epitetul de „misterioşi4*' dat de obicei etruscilor este legat mai întîi de problema originii lor. Fără intenţia de a da termenilor respectivi o semnificaţie etnică particulară, grecii antici îi numeau tirsenoi, apoi tirrenoi (de unde, denumirea Mării Tireniene, pe care etruscii au dominat-o timp de cîteva secole); latinii îi numeau tusei — cuvînt care a dat numele Toscanei — sau etrusci; iar documentele egiptene îi menţionează — indicînd prin acest cuvînt unul din „Popoarele Mării44 — sub numele de tursha. Ei înşişi se numeau raserta. în legătură cu problema locului lor de origine s-au emis trei ipoteze. Prima, este cea a lui Herodot (susţinută şi de Strabon, Diodor, Plutarh, Appia-nus, ş.a.), care îi consideră originari din Lidia1. A doua ipoteză — propusă de Dionis din Halicarnas — îi vede ca fiind un popor autohton din Italia. Potrivit celei de-a treia (emisă în sec. XVIII) etruscii ar fi venit în Italia, prin văile Alpilor, din Europa Centrală2. Dintre toate acestea, ipoteza cea mai plauzibilă, confirmată de dovezi arheologice şi lingvistice şi acceptată de cei mai mulţi dintre autori, este prima. Etruscii deci, originari din Asia Mică septentrională ar fi unul din „Popoarele Mării44 care în sec. XIII au invadat Egiptul; după care, două secole mai tîrziu, împinşi de valurile migratorii ale popoarelor indo-europene, au debarcat în grupuri succesive şi mai masiv pe coasta vestică a Italiei Centrale. într-adevăr, cele mai vechi dintre aşezările lor importante au fost Tarquinia, Cerveteri, Vetulonia, toate în imediata apropiere a litoralului tirenian. Din această zonă au început — poate chiar în secolele X— IX f.e.n., cînd se poate vorbi de un „popor etrusc443 constituit ea atare — expansiunea spre est, ocupînd apoi întreaga regiune a Toscanei de azi (pe atunci locuită de umbri), asimilînd populaţia indigenă şi fondînd alte oraşe — după numele lor actuale: Chiusi (Chamars), Arezzo, Cortona, Orvieto (Volsinia?), Perugia şi Volterra (Velathri).
Teritoriul ocupat iniţial, organizat şi exploatat de etrusci — Etruria propriu-zisă — era cuprins între valea Ar nuliii, valea Tibrului şi Marea Tire-
1	Sau—după alţi autori—prinnordul Adriaticii, din II ir ia (cf. A. Maiteny).
2	Argumentele de ordin lingvistic aduse de Vl. Georgiev (vd. bibliografia) pledează de asemenea pentru originea troiaiiă (deci tot asianică) a etruscilor — menţionaţi ca atare şi în documentele egiptene din secolele XIII—XII î.e.n.
3	în ultimul timp prevalează — mai ales la etruscologii italieni — tendinţa de a-i considera pe etrusci nu ca un popor care să fi adus cu ei o cultură gata constituită, ci ca grupuri de populaţii, probabil omogene, care au pătruns în valuri succesive pe teritoriul italic; aici, amestecindu-se cu elemente etnice locale, au ajuns să se constituie într-un popor, într-o etnie bine definită sub raportul culturii şi al civilizaţiei.
43 — Istoria culturii şi civilizaţiei
674
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
niană. Aici s-au consolidat, în sec. VIII î.e.n., efectuînd lucrări de drenaj a zonelor mlăştinoase, exploatînd bogatele zăcăminte de fier şi cupru din Etruria şi insula Elba, dezvoltînd metalurgia la un grad necunoscut de celelalte popoare din peninsulă, stabilind legături comerciale cu Sardinia şi Sicilia, cu
Sfinx de piatră. Dintr-un mormînt din apropiere de Gb.iu.si
Egiptul şi cu fenicienii cartaginezi şi bineînţeles —■ în domeniul economie şi în mod deosebit cultural — cu grecii, care spre sfîrşitul acestui secol încep să-şi stabilească colonii în sudul Italiei. Marinari încercaţi şi piraţi redutabili, etruscii aspiră la supremaţia maritimă în Mediterană, uncie însă sînt blocaţi de greci şi de fenicieni. Cu fenicienii din Cartagina vor încheia un pact: etruscii le vor ceda Sardinia, păstrîndu-şi însă, Corsica; apoi o alianţă îndreptată contra grecilor —■ care va dura mai multe secole.
Secolele VII şi VI î.e.n. au fost marea perioadă de expansiune a etrusci-lor. Acţiunile lor militare erau iniţiate şi conduse izolat, separat, de ora-şele-state. în prima etapă (care a durat pînă către mijlocul sec. VI î.e.n.) ofensiva a fost îndreptată spre sud. Bandele armate — în primul rînd cele din oraşele de coastă mai mari, Tarquinia şi Cerveteri — au pătruns în Latiurn, supunînd uşor triburile localnicilor, latini, voisei, rutuli, ş.a. După ce organizează aşezările ţărăneşti de pe „cele şapte coline44 punînd temeliile viitorului oraş Roma, coboară în Campania ocupînd o largă zonă de coastă:,] pînă în dreptul coloniei greceşti Posidonia (azi Paestum) şi fundînd după principii proprii urbanisticii etrusce — oraşele Capua, Nocera, Herculaiium, Pompei, Sorrento, ş.a. în această zonă însă rămîn inclavate cîteva colonii greceşti — Cumae, Neapolis, insulele Capri, Ischia şi Procida. în felul acesta, un conflict în spaţiul tirenian între colonialismul grec şi cel etrusc se anunţa ca inevitabil. Primul război are loc în Corsica (etruscii erau aliaţi cu cartaginezii), soldat cu abandonarea de către greci a coloniei lor din insulă, care devine posesiune etruscă. Alte războaie cu grecii, de astă dată în Campania, vor avea ca urmare blocarea definitivă a expansiunii greceşti în sudul Italiei şi pe coasta tireniană — unde de acum încolo nu vor mai fi fundate noi colonii greceşti, iar cele vechi vor decade sau vor dispare.
în această situaţie etruscii or nu le mai rămîne decît să-şi consolideze poziţiile, să exploateze intens regiunile cucerite, să-şi dezvolte la o scară mai mare activitatea comercială maritimă şi să întreprindă o vastă acţiune de
ETRUSCII ÎN PENINSULA ITALICĂ
67$
cuceriri, spre nord. Astfel, în ultimele decenii ale secolului al Vl-lea î.e.n. etruscii ocupă în cîmpia Padului un teritoriu mai întins decît Etruria pro-priu.-zisă, inclusiv o lungă zonă de pe coasta adriatică (din dreptul actualului oraş Pesaro pînă aproape de Veneţia). în noul teritoriu etrusc — stăpînit
Rege etrusc din Roma. Teracotă pictată pro venind din Caere (Gerveteri). Sec. VI î.e.n
înainte de liguri, apoi de umbri — mai tîrziu se infiltrează din nord celţii, fondînd oraşul Falsena (Bologna de azi) şi probabil Mantova, precum şi alte oraşe sau garnizoane permanente.
Dominaţia etruscă a regiunii Padului încetează la începutul secolului al IV-lea, odată cu invazia guliilor. în sud (în Latiurn şi Campania), unde stăpînirea etruscă a durat aproape un secol şi jumătate, situaţia a început să se complice datorită opoziţiei energice a coloniilor greceşti şi rezistenţei populaţiilor locale, în special a samniţilor.
După acţiunea de unificare şi după începuturile de probabilă urbanizare a aşezărilor de pe cele „şapte coline" ale Romei, regii etrusci4 şi-au început opera civilizatorieă. Oraşul a fost construit după obişnuitele norme urbanistice etrusce, atît rituale cît şi raţionale; terenurile mlăştinoase au fost drenate— cu săparea canalului principal, la început descoperit, care se va numi Cloaca Maxima. S-au construit două cisterne imense pe Palatin; perimetrul oraşului unificat a fost apărat de un zid de incintă după sistemul defensiv etrusc; iar acropola de pe Capitoliu, undeva fost zidit un mare templu dedicat triadei etrusce, a devenit centrul religios al Romei. Etruscii au dat Romei şi un guvern centralizat, unificînd triburile de latini, sabini şi etrusci (respectiv, de pe Palatin, Esquilin şi Caelius) şi anexînd Quirinalul, care era o aşezare sabină. Au încurajat stabilirea la Roma a negustorilor şi meşteşugarilor,
4	Tradiţia latină menţionează doar trei, cu numele romanizate: Tarquinius cel Bătrin, (Priscus), Servius Tullius şi Tarquinius cel Tînăr ; (Superbus); sau, cu numele lor etrusce: Tarchu (cel Bătrîn şi cel Tînăr) şi Mastarna.
676
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
în timp ce artiştii etrusci din oraşul Veies (la 15-20 km nord de Roma) au împodobit templele cu statui de teracotă.
Roma etruscă devine acum o forţă militară care nu va renunţa la ambiţiile ei de cuceriri. între obiectivele sale, primul era colonia greacă din Cu-mae — pe care o asediază (524 î.e.n.), dar etruscii sînt respinşi. După căderea monarhiei (probabil în 509 î.e.n.) guvernarea etruscă -- amintind stilul tiranilor greci — a provocat şi nemulţumirile patricienilor şi în general a populaţiei latine subordonate. Grecii din Cumae — vechii şi principalii rivali ai etruseilor — exploatează situaţia şi încheie o alianţă cu latinii din afara Romei. în anul 506 î.e.n. (cf. cronologia J. Delorme) în bătălia de la Aricia repurtează o victorie decisivă contra etruseilor. Este începutul sfîrşitului dominaţiei etrusce în sudul peninsulei5.
După bătălia navală din 474 î.e.n. cîştigată de grecii din Cumae ajutaţi de siracuzani, etruscii, a căror flotă este distrusă aproape complet, dispar ca forţă maritimă. Sînt alungaţi de siracuzani din insulele Elba şi Corsica. Samniţii — odinioară mercenari în serviciul etruseilor — ocupă Capua (430 î.e.n.) şi alte oraşe. întreaga Campania trece sub dominaţia triburilor italice. Pierderea hegemoniei etrusce asupra Mării Tireniene, slăbirea traficului maritim, aduce o rapida decădere economică a marilor şi bogatelor centre etrusce, în special Tarquinia şi Cerveteri. La începutul secolului al IV-lea î.e.n. etruscii pierd şi întreaga Etruria Padană, unde încercaseră să apere Italia de invadatorii galii (care mai tîrziu vor zdrobi armata romană şi vor jefui Roma). O ultimă speranţă de a-şi relua dominaţia mărilor — cînd etruscii trimit corăbii în ajutorul flotei ateniene, distruse însă de siracuzani — se risipeşte. Lipsiţi de porturi şi de flotă, nu le mai rămîne decît să-şi intensifice comerţul pe uscat. Aceasta stimulează dezvoltarea unor mari centre economice6, care vor fi în acelaşi timp şi importante centre de cultură.
Dar marele pericol îl reprezentau romanii. Etruscii îi priveau cu un aer de superioritate, — atitudine pe care dealtminteri nivelul mult mai înalt de civilizaţie şi de cultură etruscă o îndreptăţea. înfloritorul oraş Veies, principalul bastion etrusc în sud, abandonat de celelalte oraşe ale Ligii etrusce, asediat de romani timp de cîţiva ani, în cele din urmă este cucerit, iar populaţia masacrată. Acesta a fost primul mare succes militar al romanilor.
După ani lungi de război cad rînd pe rînd alte importante oraşe etrusce — Sutri, Tarquinia, Cerveteri. Alte oraşe din Etruria — Perugia, Cortona, Arezzo — preferă să negocieze cu romanii. Popoarele italice apreciază că este în interesul lor să se alieze cu romanii. — în acest timp cartaginezii denunţă vechea lor alianţă cu etruscii şi încheie un tratat de prietenie cu romanii, noua forţă militară în plină ascensiune. Pe de altă parte, etruscii ajută Sira-cuza şi intră în relaţii cu Alexandru Macedon.
Bandele de mercenari şi de celţi jefuiesc Etruria Centrală. Etruscii se coâlizează cu duşmanii Romei — samniţi, umbri, galii, —, dar în 295 î.e.n* coaliţia este înfrîntă la Volterra şi Perugia. Un alt dezastru îl suferă etruscii
5	După opinia lui A. Hus, stăpînirea etruscă a Romei se reducea în realitate la o dominaţie a unei familii etrusce mai puternice, din Caere (Cerveteri) sau din Tarquinia ; îneît răscoala din 509 î.e.n. şi proclamarea republicii romane este un simbol al revoltei social-poli-tice contra unei tiranii mai degrabă decît al unei mişcări „naţionale“ contra unui popor dominator străin.
6	Chiusi, Cortona, Perugia şi Arezzo; acesta din urmă — devenit cel mai mare oraş din centrul Italiei, după Roma.
ETRUSCII ÎN PENINSULA ITALICA
677
Centrele civilizaţiei etrusce. Oraşe greceşti şi cartagineze din Sicilia şi sudul
Italiei
cind se aliază eu celţii contra romanilor. Ultima rezistenţă o opune oraşul Volsinia, — învins şi ras de pe faţa pămîntului de romani (264 î.e.n,). Oraşele din nordul Etruriei se predau rînd pe rînd. Dar însăşi duritatea cu care romanii îi tratau pe etrusc! după fiecare victorie, precum şi marile serbări cu care îşi celebrau victoriile contra etruseilor demonstrează cît de mult îi respectau şi cît se temeau de ei. Aceste sentimente se vor exprima, mult mai tîrziu, şi în cuvintele istoricului Titus Livius: „Puterea Etruriei era atît de mare, că gloria ei umplea pămîntul şi mările de la un capăt la altul al Italiei, de la Ăipi pînă în strîmtoarea MessineU.
După ce au transmis romanilor atîtea elemente ale civilizaţiei proprii, ale civilizaţiilor orientale şi elenistice, etruscii s-au retras în viaţa lor culturală şi religioasă, domenii faţă de care romanii au arătat totdeauna o mare
678
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
stimă7. în artă vitalitatea creatoare a etruşeilor a continuat încă mult timp. O înaltă semnificaţie morală păstrează şi faptul că etruscii n-au trădat cauza civilizaţiei italice nici cînd celţii şi apoi cartaginezii au atacat Roma; dimpotrivă, în anul 218 î.e.n. au ajutat considerabil, poate chiar decisiv Roma cu alimente şi cu arme8, pentru a putea rezista contra lui Hannibal.
Resemnarea etruscilor n-a fost totală. Au continuat, local, răzvrătiri contra dominaţiei romane — pe care Sylla, „călăul Etruriei'V le-a reprimat cu cruzime; conspiratorii lui Catilina erau în majoritate etrusci din Arezzo şi Fiesole; iar locuitorii Perugiei, care erau de partea lui Antonius, au fost masacraţi de legiunile lui Octavianus Augustus. — La această dată limba etruscă era aproape uitată; iar cultura, arta şi religia etruscilor începuseră demult să fie absorbite de romani, ai căror maeştri fuseseră etruscii.
ORGANIZAREA POLITICĂ ŞI SOCIALĂ
Lipsa de unitate politică — fenomen care se menţine de-a lungul întregii lor istorii — explică eşecurile şi declinul puterii etruscilor.
Etruria nu era un stat, ci un fel de confederaţie de douăsprezece (sau mai multe) mici state, fiecare stat fiind constituit dintr-un oraş cu teritoriul agricol din jur9. Sînt amintite chiar trei asemenea simili-confederaţii — în Etruria Centrală, Meridională şi Septentrională — dintre care în prima figurau 12 oraşe: Tarquinia, Cerveteri, Arezzo, Veies, Volsinia, Yulci, Chiusi, Volterra, etc. Nu totdeauna însă în sînul oraşelor oarecum confederate exista şi o coeziune politică adevărată şi eficientă; interese antagoniste, invidii, ambiţii, resentimente le separau chiar în momentele decisive, în faţa pericolului comun, grec sau roman. Expansiunea etruscilor — în toate direcţiile geografice — n-a fost o acţiune concertată colectivă; acţiunile militare de cucerire şi de întemeiere de colonii au fost iniţiative proprii ale unor oraşe, sau chiar ale unor grupuri separate de locuitori.
Reprezentanţii oraşelor confederate se întruneau anual la „Sanctuarul iui Voltumna“ (sau Voltumnus), zeul principal, se pare, al etruscilor. La aceste adunări federale, însoţite de festivităţi religioase, întreceri atletice şi concursuri muzicale, luau parte cetăţenii din toate oraşele-state. Regimul politic al statelor-oraşe era monarhia. Regele, care purta titlul de lucumon (în etruscă, „principe4'), era ales — sau poate că succesiunea era ereditară? — din vechile familii nobile. El deţinea (deşi nu în mod absolut) puterea religioasă, militară, civilă şi juridică. Simbolul demnităţii regale era securea dublă (reminiscenţă de provenienţă cretană?) şi mănunchiul de vergi înfăşurînd-o, — simbol preluat de lictorii romani, de gărzile înalţilor demnitari şi ale împăraţilor.
r	.
7	Ceea ce nu Înseamnă că piuă la urmă etruscii n-ar fi suferit, la rîiirlul lor, consecinţele unui proces de romanizare, lingvistică şi culturală.
8	Numai oraşul etrusc Arezzo a trimis Romei (în cantităţi care arată situaţia înfloritoare a economiei agricole a oraşului-stat şi a meşteşugurilor acestor etrusci) 3 000 de scuturi, 3 000 de coifuri, 150 000 de lănci şi suliţe, echipament pentru 50 de corăbii şi peste 10 000 de chintale de gr iu (cf. Titus Livius, De la întemeierea Romei, XXVIII, 45).
9	„Un sistem de oraşe-state, asemănătoare poleis-elor greceşti, unite între ele prin legături etnice, religioase şi de cooperare politico-eeonomică, dar cu activitate autonomă şi cu propriile lor tradiţii culturale şi artistice" (M. Pallottino).
ECONOMIA
679
Dar romanii au preluat şi magnifica pompă cu care regii etrusci apăreau la fastuoasele lor ceremonii, în funcţie de ipostaza, de demnitatea ce o deţineau în diferitele ocazii solemne. Ca sacerdot suprem, regele purta o coroană de aur, încălţăminte de preţ şi o mantie bogat brodată şi decorată cu figuri omeneşti10. în adunări sau la tribunal regele trona pe un somptuos scaun decorat cu plăci de fildeş sau chiar de aur. La ceremonia de celebrare a unei victorii militare, regele — pe carul triumfal, urmat de trupe şi de cortegiul de prizonieri — purta toga de purpură cu broderii de aur, pe cap cu coroana de aur, la gît cu o sferă şi un lanţ de aur, iar in mînă cu un sceptru de fildeş avînd în vîrf sculptat un vultur. — înalţii demnitari, civili şi militari — care purtau un inel ce indica rangul fiecăruia, în timp ce ofiţerii aveau şi decoraţii militare — nu ieşeau în public decît escortaţi de o gardă de soldaţi (pînă la 12 oameni), fiecare purtînd fascia de vergi cu securea dublă.
Monarhia etruscă dispare spre sfîrşitul secolului al Vl-lea î.e.n,; iar acolo unde încă se va mai menţine, regele va rămîne doar şeful suprem religios. Absolutismul regal a fost înlocuit de un regim republican aristocratic, sau: oligarhic. înalţii funcţionari — care erau aleşi, probabil anual, dintre membrii familiilor aristocratice — aveau puteri nelimitate11. Statul etrusc, aşadar, era guvernat de clasa aristocraţilor, care îşi avea fiecare în serviciul său un număr de „clienţi44, din poporul de rînd — ca mai tîrziu la Roma. Străinii — puţini ca număr în interiorul Etruriei, mai mulţi în oraşele de pe coastă — trăiau desigur în condiţia „metecilor44 din oraşele greceşti. Sclavii erau proveniţi din rînduriie prizonierilor de război; sclavii mai instruiţi erau foarte bine trataţi şi prezentaţi oaspeţilor în veşminte scumpe de către vanitoşii lor stăpîni. în schimb condiţiile grele ale sclavilor din mine, din ateliere şi din agricultură vor duce în sec. III î.e.n. la o serie de răscoale.
ECONOMIA
*
Istoricul latin Diodor din Siciîia (sec. I î.e.n.) vorbeşte cu o vie admiraţie despre bogăţia etruscilor, despre vitejia şi marile lor calităţi de organizatori, despre nivelul lor înalt de civilizaţie şi de cultură12.
într-adevăr, bogăţiile ţării erau în mod inteligent exploatate şi valorificate de harnicii etrusci. Untdelemnul şi vinurile lor erau renumite şi în afara peninsulei* în păduri abunda lemnul de bună calitate, Tarquinia se îmbogăţise şi de pe urma culturii şi prelucrării inului, iar agricultura etruscilor prosperase prin practicarea irigaţiei terenurilor aride şi a drenării zonelor mlăştinoase. Exploatarea — începută încă din primii ani ai secolului al IX-lea
10	Mantia etruscă — devenită toga romană — era de diferite tipuri, potrivit ceremoniei în decursul căreia era purtată; tipuri diferite pe care le vor păstra şi romanii (fără a adopta insă şi mantia ornată cu figuri).
11	S-au păstrat denumirile funcţiilor deţinute de aceşti demnitari, dar semnificaţia lor exactă nu este cunoscută.
12	„Despre păinîntul lor putemspunc căeste foarte roditor, iar tirenienii (= etruscii—n.n.) culeg de pe urma cultivării lui roade îmbelşugate, care nu numai că le îndestulează nevoile, dar le prilejuiesc desfătări şi-ifac să se înfrupte din mîncări alese (...) Acolo totul vădeşte bogăţia: pe mese se pun covoare înflorate şi pahare multe, poleite cu argint, şi de toate formele. Foarte mulţi sclavi slujesc în jurul lor (...) La ei,atît sclavii cît şi cei mai mulţi dintre oamenii slobozi au locuinţe care sînt numai ale lor sifoarte bine mobilate" {Biblioteca istorică, V, 40).
6S0
CULTURA• ŞT' CIVILIZAŢIA ETRUSCA
î.e.n. — a zăcămintelor de aramă şi fier, apoi de plumb şi argint, a stat la baza prosperităţii economice a etruscilor, care au dezvoltat o metalurgie înfloritoare —■ cea mai intensivă din zona centrală a Mediteranei. Calitatea superioară a armamentului produs de atelierele lor le-a asigurat în mare măsură succesele militare.
Obiectele de bronz şi de fier forjat produse de etrusei — în special trepiedele şi lampadarele — erau foarte apreciate în lumea greacă. Pe lingă produse finite etruscii puteau exporta în special mult lemn şi minereuri. Comerţul lor era foarte activ, ext.inzîndu-se pînă în regiuni foarte îndepărtate. Din zona răsăriteană a Mediteranei (Creta, Cipru, Rodos) etruscii importau — direct sau prin intermediul grecilor din sudul Italiei — obiecte de lux: stofe, fildeş, bijuterii, şi mai ales cantităţi enorme de vase de ceramică, dintre cele mai frumoase pe care le produceau manufacturile greceşti. în reţeaua relaţiilor comerciale — pe mare sau pe uscat ale etruscilor intrau apoi Cartagina, Spania şi Gallia. Ceramica şi statuetele de bronz produse în Etruria au ajuns pînă în Britania şi în regiunea Mării Nordului. Faimoasele vase produse în ultimele două secole ale erei vechi la Arezzo, de ceramică vernisată de culoarea coralului, cu figuri şi scene în relief obţinute prin tehnica tiparelor, — aşa-numiţele „vase coraline44 sau „aretine“, unice în antichitate în genul lor. — au fost găsite pînă şi în sudul Indiei.
Comerţul se efectua pe calea schimbului de produse. Moneda apare tîrziu la etrusei, abia în sec. V î.e.n. — deci la două secole după data cînd apăruse în Grecia. Dar chiar şi după această dată, în lumea etruscă monedele de aur şi argint rămîn rare.
VIAŢA COTIDIANĂ
în lipsa unor mărturii literare, aproape singurele informaţii asupra ambi-anţei, vieţii de fiecare zi şi a obiceiurilor etrusce ni le furnizează interiorul mormintelor, frescele şi obiectele din morminte. Informaţiile sînt de aceea foarte lacunare şi unilaterale, întrucît se referă doar la categoriile nobililor şi bogaţilor cărora le aparţineau aceste morminte.
Interiorul caselor celor înstăriţi se pare că era bogat şi confortabil. Camera de dormit avea covoare şi paturi joase, cu perne brodate (etruscii aveau, după cum atestă documentele iconografice* o adevărată pasiune a broderiilor — sau ceea (^e pare a fi o broderie). Etruscii mîncau — asemenea as ir ionilor, grecilor şi romanilor — întinşi pe paturi înalte, bogat împodobite eu ornamente de bronz şi incrustaţii de fildeş şi acoperite cu stofe de preţ.în perioada de splendoare a civilizaţiei etrusce — secolele VII-VI î.e.n. — vesela regelui şi a celor mai bogaţi, farfuriile, cupele, era în parte din aur şi dişi argint.
îmbrăcămintea bărbaţilor era simplă şi comodă. Vara umblau cu torsul nud, iar în jurul coapselor cu un fel de fustă scurtă; iarna, cu o mantie largă de lină, adesea cu elemente ornamentale aplicate (dacă nu chiar cu adevărate broderii) lungă pînă la glezne (formă din care derivă, cum s-a spus, toga romană). Cea mai mare atenţie o dădeau etruscii încălţămintei, renumită în antichitate pentru varietatea de modele şi pentru eleganţa ei. în forma ei cea mai tipică — un fel de ghete, de piele sau de stofă groasă, cu broderii în culori vii, mai înalte la spate şi cu vîrful ascuţit, întors în sus. Pe cap purtau
•ZEI; CREDINŢE, RITUALURI'
681
fie o pălărie cu boruri foarte largi, fie diferite tipuri de berete sau de bonete conice, din stofă de asemenea bogat brodată.
Femeile purtau o tunică lungă şi strimtă, strînsă în talie cu un cordon; deasupra, o mantie p lisată,- lungă pînă la genunchi. O atenţie cu totul deose-
bită o acordau coafurii; forma cea mai frecventă era cea cu două codiţe împletite, lăsate să cadă liber pe piept. Obişnuiau să-şi vopsească părul în culoarea blondă. Femeile etrusce erau (cum le lăudau adeseori grecii) de o rară frumuseţe şi distincţie; calităţi pe care ştiau perfect să şi le pună în valoare, ser-vindu-se şi de un variat şi rafinat arsenal de parfumuri, de cosmetice şi de tot felul de rafinate obiecte de toaletă. Flacoanele de fildeş şi de sticlă filigranată cu aur, recipientele de alabastru, cutiile de bronz pentru bijuterii, oglinzile de bronz şlefuit, sculptate sau gravate pe dos cu figuri şi scene, erau adevărate piese de artă care împodobeau interiorul caselor etrusce.
Poziţia femeii etrusce în familie şi societate era mult superioară poziţiei pe care o avea femeia în lumea greacă sau romană a timpului. Asemenea femeii cretane, se bucura de un respect şi de o libertate pe care grecii şi romanii nu le puteau înţelege şi accepta; drept care unii scriitori (Plaut, printre alţii) debitează pe seama lor multe fantezii şi calomnii. — Nu purtau vălul care să le acopere faţa, luau parte la ospeţe alături de bărbaţi, asistau la întrecerile atleţilor care luptau goi. Numele unui etrusc avea, pe lingă menţiunea prenumelui tatei, şi numele de familie al mamei. In morminte, femeilor defuncte li se puneau alături şi obiecte în formă de case — ca un simbol al casei familiare, deci al familiei, simbol pe care-1 încarna femeia. Iar scenele de pe sarcofage, în care soţii sîn.t reprezentaţi alături, par nişte evocări duioase ale unei afectuoase vieţi conjugale.
ZEI, CREDINŢE, RITUALURI
Aportul cel mai interesant al etruscilor la istoria generală a culturii este fără îndoială în domeniul religiei şi al artei.
Etruscii erau consideraţi de contemporanii lor romani şi greci ca fiind unul din cele mai religioase popoare (dacă nu chiar cel mai religios) ale anti-
mi
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
chităţii. Organizarea lor social-politică, justiţia, ordinea militară, structura urbanistică, delimitarea hotarelor pămînturilor — totul era subordonat unor prescripţii de natură religioasă. întreaga viaţă publică şi privată era guvernată de un complex de precepte şi de reguli inderogabile. Dar în informaţiile noastre asupra acestei religii rămîn încă mari lacune, numeroase incertitudini şi multe contradicţii.
Primele relatări în materie ni le furnizează autorii latini din sec. I î.e.n. — deci după ce aceste credinţe au parcurs opt sau nouă secole de evoluţie, de schimbări, de contaminări cu alte forme religioase, locale sau greceşti. La aceasta se mai adaugă variaţiile în cadrul religiei şi al vieţii religioase de la un stat-oraş la altul. Totuşi, o imagine — chiar dacă nu exactă şi nici detaliată — despre concepţiile şi viaţa religioasă etruscă este posibilă şi în măsură a ne revela originalitatea şi influenţa ei asupra religiei romanilor, în religia etruscilor, elementele cele mai diverse ca origine (forme primitive de magie, străvechi credinţe mediteraniene, practici proprii Orientului Apropiat, influenţe greceşti, doctrine orfice şi pitagoreice) au fuzionat şi au suferit o reelaborare coerentă şi cu totul originală.
Anticii ne-au lăsat puţine informaţii despre cosmogonia etrusca. Potrivit tradiţiei, creatorul lumii a stabilit pentru creaţia sa o durată de 12 milenii, punînd fiecare mileniu (din nou o reminiscenţă de origine mesopotamia-nă !) sub unul din semnele zodiacului. în primul mileniu a fost creat cerul şi pămîntul; în al doilea, bolta cerească; în al treilea, mările şi apele curgătoare; în al patrulea, Soarele, Luna şi stelele; în al cincilea, toate vietăţile din aer, din apă şi de pe părnînt; iar într-al şaselea La făcut pe om. (Asemănarea cu cosmogonia ebraică este evidentă). După alte şase milenii, va urma inevitabila şi definitiva catastrofa universală13.
•Panteonul etrusc era dominat de o triadă compusă din Tiuia, Uni şi Metr rva (zei asimilaţi cu lupiter, Iunona şi M inerva), cărora primii regi etrusci le au consacrat marele templu de pe Capitoliu. Divinitatea principală* Tiuia; avea ca semn al puterii fulgerul de care însă nu se putea folosi în mod absolut fără consimţămîntul consiliului zeilor. Urma grupul celor 12 zei care stă-pîneau şi asigurau eficienţa semnelor zodiacului; un grup de 7 zei, fiecare stăpîn al uneia din cele şapte planete; apoi, cei 16 zei care domneau fiecare într-una din cele 16 regiuni în care era împărţit cerul. Se cunosc numele a 40 de zei etrusci (dar nu şi natura sau atributele fiecăruia), dintre care numai 17 sînt nume pur etrusce; ceilalţi au căpătat cu timpul atribute ale zeilor greci, împrumutîndu-le chiar şi numele.
După zeii triadei supremecărora le erau dedicate în fiecare oraş cîte trei temple, fiecare din ele cu cîte trei încăperi — cea mai importantă divinitate era Voltumnus (sau Voltumna), zeul naturii şi al vegetaţiei. Atributele zeului Fufluns — venerat în oraşul-stat Vetuldnia — corespundeau celor ale lubDionysos. Velchans (devenit, la romani, Volcanus) era zeul focului şi al
13	Cu aceeaşi „exactitate54 stabileau vechile lor tradiţii şi durata vieţii poporului etrusc — şi cu aceeaşi umbră de pesimism cu care era concepută şi cosmogonia lor: 10 secole — dar nu toate avînd o sută de ani — care se încheie fiecare cu catastrofice semne divine; primele 4 secole au durat fiecare cite o sută de ani exact; al 5-lea şi al 6-lea — cîte 123 de an i; cîte 119 ani — al 7-lea şi al 8-lea secol, ultimul încheindu-se în anul 88 î.e.n. —- Din calculele scriitorilor latini reiese că etruscii şi-ar fi început numărătoarea anilor din anul 968. î.e.n. — ceea ce coincide cu datele arheologice privind instalarea primelor valuri de imigraţi etrusci pe pămînt italic.
ZEI, CREDINŢE, RITUALURI
683
vegetaţiei; în timp ce Sethlans — onorat mai ales la Perugia — era zeul focului subpămîntean. Nethuns era stăpînul mărilor (asemenea lui Neptun) şi protectorul navigatorilor. Thurms era venerat la Arezzo; era protectorul negustorilor, ca Hermes, dar mai mult avea aspectul de călăuză a sufletelor celor morţi. Calsans — divinitate locală din Cortona — era un fel de Ianus Bifrons. Contaminări mai accentuate cu zeii greci sau romani prezentau Maris (eu Marte), Hercle (cu Hercule) sau Aplu (cu Apollo).
Natura şi atributele divinităţilor feminine ne sînt şi mai puţin cunoscute: Tiv, zeiţa Lunei; Thesan — a Aurorei; Nortia — a norocului; şi mai presus de acestea, Turan, stăpîna Vieţii şi a Morţii, doamna animalelor şi a vegetaţiei, protectoarea femeii şi a dragostei. Alte divinităţi etrusce — Cilens, Aminth, Colalp, Farar, Pales, Letha, Laran, — rămîn deocamdată pentru noi simple nume. — în schimb se ştie că etruscii aveau şi semizei protectori ai căminului şi familiei (deveniţi-„larii44 şi „penaţii“ romanilor); că anumiţi oameni excepţionali erau divinizaţi după moarte — şi se pare că rolul lor era mai important decît al omologilor lor, al eroilor din mitologia grecilor; că existau o mulţime de genii, fiinţe feminine cu funcţii probabil binefăcătoare, reprezentate des pe dosul oglinzilor decorate, — cu aripi, femei nude şi împodobite cu multe bijuterii; că alte divinităţi minore — ale căror nume era interzis să fie pronunţate, care nu puteau fi cunoscute decît de iniţiaţi, şi cărora o doctrină secretă stabilea ritualurile de cult ce li se cuveneau —- reprezentau puterile oarbe ale destinului.
începînd din secolul al IV-lea î.e.n., se precizează şi se insistă mai mult asupra divinităţilor care guvernează lumea morţilor. în primele secole ale istoriei etruscilor viziunea asupra „lumii de dincolo44 era mai senină: geniile înaripate blînde smulgeau din lumea pămîntească sufletele şi le conduceau în faţa stăpînei Lumii întunericului, Turan, Dar după secolul al IV-lea î.e.n, viziunea devine sumbră, concepţia despre moarte este pătrunsă de mari nelinişti. Geniile feminine — Athrpa, Leinth, Calsu, Vanth — stau nepăsă-toare lingă căpătîiu! muribunzilor, le taie cu răutate firul vieţii şi, în mină cu Cartea Soartei şi agitînd torţe aprinse, le conduc sufletele în faţa noilor stăpîni ai împărăţiei morţilor, Eita-şi Persipnai (Hades şi Proserpina). împărăţia subpământeană este păzită de doi demoni brutali şi înspăimântători în înfăţişarea lor animalică, Charun şi Tuchulcha14. — Obsesia şi teama morţii amintesc groaza de moarte pe care o exprima şi iconografia Evului Mediu. Scene oribile de torturi şi masacre înfăţişează, în reprezentările picturale din această perioadă, viaţa de dincolo. Şi aceasta — nu ca o pedeapsă pentru faptele săvîrşite pe pămînt; căci etruscii nu par să fi avut noţiunea de păcat, noţiunea de ispăşire sau cea de recompensă. Rămîne faptul că, după ce în primele timpuri moartea era întîmpinată cu seninătate, începînd din secolul al IV-lea î.e.n. gîndirea religioasă a etruscilor devine obsedată de gîndul morţii, iar lumea de dincolo se transformă într-un regat al tristeţii, al spaimei şi al chinurilor. — Această schimbare radicală s-a petrecut tocmai în perioada începutului de declin a puterii Etruriei, cu care poate fi pusă în legătură. „Odată cu înfrîngerea şi ruina lor, etruscii au pierdut viziunea fericită a unei vieţi calme şi radioase de dincolo de mormînt. Teroarea şi chinurile infernale îi copleşesc, iar influenţa greacă abia mai este perceptibilă. în felul aces-
14	Divinităţi provenite desigur din aria de cultură a Mesopotamiei, unde corespondenţii lui Charun (Charon al grecilor) şi Tuchulcha erau Nergal şiLabartu.
684
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
ta, o viziune sumbră a morţii s-a menţinut la porţile Romei pînă la începutul erei creştine** (R. Bloch).
Nu putem şti dacă etruseii credeau sau nu în nemurirea sufletului — sau chiar dacă aveau ori nu noţiunea de „suflet**. La început, ideea de imortali-tate era legată de soliditatea şi trăinicia lăcaşului veşnic al defunctului, de mormintul în care el îşi continua viaţa, între mobilele şi obiectele care îi fuseseră depuse aici în chip de ofrandă, — în timp ce scenele frescelor de pe pereţii mormîntului reproduceau scene din viaţa la care el continua să participe. — Şi legăturile celor vii cu lumea de dincolo erau concepute de etrusci într-un fel ciudat. în centrul fiecărui oraş se afla un puţ adine, presupus a comunica cu împărăţia morţilor; în acest puţ se aruncau primele fructe aleanului, drept ofrandă celor din adîneuri. Puţul era acoperit cu o lespede de piatră care se ridica de trei ori pe an; ceea ce însemna — cum interpreta eruditul latin Varro — că „poarta zeilor Infernului se deschidea pentru a permite sufletelor să ia contact cu lumea de sus“.
„DISCIPLINA ETRUSCA"
Ceea ce au păstrat îndeosebi romanii din credinţele şi practicile religioase ale predecesorilor şi dascălilor lor au fost practicile divinatorii — ceea ce romanii numeau disciplina etrusca.
Religia etruscilor are două trăsături fundamentale care o disting net de religia grecilor şi de cea a romanilor. Mai întii — este o religie revelată. Adevărurile ei au fost dezvăluite oamenilor în vremurile de început, într-un mod miraculos de două făpturi mitice15. în al doilea rînd, o religie ale cărei adevăruri — doctrină şi ritualuri — au fost consemnate în anumite cărţi sacre16. Aceste texte revelate, grupîndu-se după materia lor în trei serii, formau un vast şi complex corpus care rînduia întreaga viaţă publică şi privată a etruscilor.
Prima serie de texte se refereau la modul şi la regulile de prezicere a viitorului pe baza examinării viscerelor animalelor special sacrificate, şi în primul rînd ficatul, considerat în antichitate sediul sufletului, al vieţii17. Prezicătorii etrusci împărţeau ficatul în 40 de zone, corespunzătoare zonelor cereşti — fiecare zonă fiind considerată că este sub influenţa unui zeu anumit, favorabil sau nefavorabil — şi examinîndu-1 în funcţie de această împărţire îşi formulau prevestirile. — Urmau textele sacre relative la semnificaţia fulgerelor şi a trăsnetelor, după ora, ziua, luna şi împrejurările în care s-au produs. Cele 11 feluri de fulgere aveau consecinţe diferite după cele 16 regiuni — în cîte era divizat cerul de către prezicători — dominată fiecare de voinţa uriui zeu. Direcţia şi culoarea fulgerelor, conjurarea şi dirijarea trăsnetelor asupra duşmanilor, ţinea de ştiinţa prezicătorilor specializaţi. în sfîrşit, seria cărţilor rituale — cu un cuprins foarte variat — conţineau norme şi ritua-
15	Mircea Eliade observă că frecventul motiv mitic al revelaţiei unei doctrine de către o fiinţă supranaturală este atestat din Egipt şi Mesopotamia pînă în India şi Tibet.
16	Transmise timp de secole pe cale orală, se pare că au fost scrise abia în sec. II î.e.n.
17	Babilonienii cu două milenii înainte de această dată, iar după ei hittiţii şi grecii, practicau acest mod de divinaţie.
,DISCIPLINA ETRUSCA-
685
luri privind fondarea oraşelor, trasarea planului urbanistic, construcţia templelor, măsurătoarea pământurilor, dispoziţii juridice, norme de artă militară. La acestea se mai adăugau apoi şi doctrine despre destin, despre viaţa de dincolo, despre semnificaţia „minunilor", anomaliilor sau a unor fenomene
naturale — secetă, cutremure, eclipse; dar şi zborul păsărilor, cu insistenţă şi atenţie examinat, după zone şi direcţii determinate. Pentru toate aceste „semne" — manifestări ale voinţei divine, cum erau interpretate, — se stabileau şi respectivele norme obligatorii de comportare a omului în faţa lor. — Religiozitatea etruscilor nu consta în exprimarea unor sentimente de venerare sinceră a divinităţilor, nici în dorinţa de a le cunoaşte natura sau de a le transpune în mituri, şi nici în stabilirea unor norme de comportare etică, — ci într-o preocupare insistentă de a le afla intenţiile şi de a se conforma, din interese pur practice, voinţei lor. De aici rezultă importanţa primordială a divinaţiei în viaţa etruscilor.
Dar dacă în viaţă totul era prevăzut şi codificat, dacă întreaga viaţă publică şi particulară era riguros dirijată de norme precise de conduită, — însemna oare într-adevăr că nu mai rămînea deloc spaţiu libertăţii omului? Răspunsul — un răspuns foarte original — îl dădeau Cărţile Destinului. Potrivit acestor texte, ciclul vieţii omului este de douăsprezece ori şapte ani. Pînă la această vîrstă — de 84 de ani — omul putea acţiona — prin diferite acte de cult — asupra destinului, în sensul de a-i amîna hotărîrile; dar după vîrsta de 84 de ani omul este cu totul abandonat de zei, iar sufletul începe să i se desprindă de corp; îneît de-acum încolo viaţa lui este, în fond, iluzorie...
Doctrina, riturile, practicile divinaţiei erau extrem de complicate. Studiul lor se preda — pe o durată de mai mulţi ani — în şcoli speciale, dintre care se pare că cea mai importantă era la Tarquinia (dar şi la Roma erau asemenea şcoli). Ghicitorii-sacerdoţi aparţinând celor trei categorii de divinaţie, erau constituiţi în colegii sacerdotale, probabil distincte unele de altele. Cu timpul accesul în aceste şcoli şi colegii n-a mai fost condiţionat de originea şi de starea socială a candidatului18. în general sacerdoţii-ghicitori erau recrutaţi din rândurile nobilimii; căci aristocraţia era, evident, conştientă de avantajele sale de clasă, politice şi sociale, de rolul conducător care rezulta în mod firesc şi din monopolizarea acestor mijloace fundamentale de dirijare
18	Dar această libertate în alegerea candidaţilor sacerdoţi a funcţionat numai în ulti-mele secole ale istoriei etruscilor.
636
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ
şi de influenţare, pe calea divinaţiei, a întregii vieţi, publice sau private. Intr-adevăr, ghicitorii-sacerdoţi erau deosebit de stimaţi şi de influenţi. — Pînă tîrziu, spre sfîrşitul imperiului, aristocraţia, Senatul, împăraţii romani înşişi recurgeau adeseori la ghicitorii etrusci19.
Sacerdoţii-ghieitori, purtînd ca semne ale funcţiei şi demnităţii lor o mantie de blană şi un baston înalt cu capul îndoit (asemănător cîrjei episcopale a înalţilor prelaţi creştini), prezidau ceremoniile religioase. Acestea nu luau forma de reuniuni ale unui număr mare de credincioşi; singura întrunire a unei mulţimi numeroase, care avea loc anual la sanctuarul federal din Volsinia, avea mai degrabă un caracter politic. Sacerdoţiul nu implica o iniţiere secretă, căci cultul însuşi n-a v ea un caracter închis, misterios, cs o feric. Din cele ce ştim, actele de cult cuprindeau rugăciuni, incantaţii, formule magice, imprecaţii, litanii, sacrificii de animale (şi, în primele timpuri, şi sacrificii umane); apoi ofrande votive — în special statuete de bronz şi de teracotă, — procesiuni, dansuri rituale însoţite de muzică, ospeţe funerare, jocuri funebre, ş.a. între aceste jocuri figurau şi lupte de gladiatori — care de fapt reeditau într-o formă diferită primitivele sacrificii umane şi cărora romanii, preluîndu-le, le-au imprimat un caracter respingător de sadic. Actul sacrificiului la etrusci nu avea sensul de a exprima un sentiment de adorare, sau de recunoştinţă, sau — ca la greci şi la romani ■— de inderogabilă îndatorire civică. Prin sacrificarea unui animal etruscul urmărea să afle voinţa zeilor; iar prin sacrificiul uman, să transmită defunctului căruia îi era destinată această jertfă forţa vitală a omului sacrificat.
CULTUL MORŢILOR
Dintre formele de cult etrusce, cel mai bine cunoscut ne este cultul morţilor — care dealtminteri ne pune la dispoziţie şi cea mai importantă (chiar exclusivă, aproape) documentaţie concretă privind arta etruşeilor. Antichitatea n-a cunoscut decît două popoare care să fi dedicat cultului morţilor monumente atît de impresionante şi de o atît de înaltă valoare artistică: egiptenii în lumea răsăriteană, şi etruscii în cea occidentală . Dar, spre deosebire de egipteni, de la etrusci nu ni s-a păstrat nimic din literatura religioasă funerară — care probabil că după secolul al V-lea î.e.n. prezenta şi anumite influenţe orfice şi pitagoreice.
Ceremonia funebră se desfăşura astfel: soţia sau mama defunctului li închidea pleoapele, corpul neînsufleţit era îmbrăcat cu veşmintele cele mai bune, stropit cu arome plăcute, expus în încăperea cea mai spaţioasă a casei, împodobită cu crengi verzi şi coroane de flori, era jeluit de un grup de bocitoare şi mereu strigat pe nume de ai săi; după care era dus la mormînt, carul cu sicriul închis (sau cu patul pe care zăcea mortul) fiind însoţit de un cortegiu cuprinzând şi cîţiva muzicanţi, pe lingă bocitoarele care îl proslăveau în cîntu-
19	în secolul al IV-lea e.n., de pildă, împăratul Iulian Apostatul a fost însoţit în timpul campaniei sale militare contra perşilor de un grup de ghicitori etrusci. înaltul prestigiu al acestora şiroiul lor important în viaţa socială şi politică s-au prelungit pînă tîrziu, în secolul al VH-lea, în epoca bizantină.
CULTUL MORŢILOR
687
rile lor. — La fel ca grecii sau ca romanii, şi etruscii practicau atît (mai tîrziu) înhumarea, cît şi incinerarea; modalitatea a variat de la o epocă ia alta,.sau după cum hotărîse defunctul însuşi, sau după cum era obiceiul în familia sa. Mormintele erau — după posibilităţile economice ale familiilor, precurm şi după natura terenului din zona respectivă — de trei feluri: în formă de puţ adine, sau de groapă, sau de eameră-eavou, fie săpată în stîncă sau în tuf (hipogeuJ, fie clădită, ca în cazul micilor morminte-case din Orvieto. Dar toate aceste trei tipuri de morminte erau acoperite cu tumuli,
în caz de incinerare cadavrul era ars pe rug împreună cu obiectele preferate în viaţă de defunct — unelte, arme, podoabe, uneori chiar o căruţă eu cai. 1 După care focul era stins (cu apă sau cu vin), iar cenuşa celui incinerat era adunată într-o urnă ce era apoi depusă în puţul funerar, în groapă sau în cavou. Urnele funerare erau din lut ars, — vase reprezentîncl foarte aproximativ forma, corpului omenesc cu braţele servind drept ţorţi, iar capacul reproducînd cît mai exact capul şi trăsăturile figurii mortului. Acest tip de urne (numite canope şi care au fost găsite numai în regiunea Chiusi) sînt foarte interesante pentru că reprezintă cea mai veche încercare de modelare a unui portret real. (Drept care, în unele cazuri se recurgea chiar la luarea măştii defunctului). Alte urne, tot din teracotă, aveau forma de cutie dreptunghiulară, cu capac îii chip de boltă, în mijlocul căruia era fixat un mic cap lucrat în argilă: portretul decedatului, la fel de expresiv ca portretul-capac al canopei20. — Al treilea tip — rezervat, bineînţeles defuncţilor bogaţi — îl constituia urna prismatică, lungă (în orice caz, sub 1 m), din piatră, marmură sau alabastru. Bas orei iefuri le laterale ale acestor urne (urne care reproduceau în miniatură un sarcofag), precum şi reprezentarea plastică de pe capac a corpului întreg al defunctului le situează printre cele mai interesante, mai preţioase şi mai caracteristic-etrusce opere de artă.
Cînd cadavrul nu era supus ritului incinerării era, dacă nu înmormîntat, depus în cavou pe chiar patul pe care fusese adus, pe o bancă laterală de piatră, sau înţr-un sarcofag. Alături i se puneau decedatului obiectele utile în viaţa „de dincolo^S Inventarul varia, fireşte, după posibilităţile familiei21. Urma — obicei comun la multe popoare antice, dar frecvent şi în zilele noastre — rituaiul ospăţului funebru. Banchetul funerar avea loc în apropierea cavoului (sau în interiorul lui, dacă acesta era destul de spaţios), cu participarea „personală" — credeau etruscii — a clefu netului. O speţele erau însoţite şi de muzică şi de dansuri religioase. în cazuri deosebite, familiile foarte bogate puteau organiza la sfîrşit şi jocuri funebre spectaculoase — care aveau desigur o semnificaţie religioasă, vizind un fel de proces de eroizare a defunctului: curse de cai sau de care, concursuri atletice (lupte, alergări, sărituri, pugilat), şi chiar sîngeroase lupte de gladiatori — reminiscenţă a străvechiului ritual de sacrificare a unor prizonieri de război.
Sarcofagele — de argilă sau de marmură — aveau pe capac sculptată figura defunctului cu corpul în mărime naturală, fie culcat ca pe patul fune-
20	Evident că toate procedeele şi modalităţile descrise aici au fost practicate in eon di-ţii le unor decalaje cronologice —unele la începutul, altele spre sfîrşitul civilizaţiei etrusce.
2t într-un mormînt-cavou din Cerveteri (cf. B. No gara) destinat 'unui singur mort s-au găsit: -un pat, o. masă, un tron, opt scaune, lin car cu patru roţi, un baldachin cu şase colonete, trei vase mari de jeratic pentru încălzit, 12 scuturi de aramă, mai multe amfore mari cu alimente, întreaga veselă de bucătărie şi nenumărate alte obiecte mai mici.
688
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ
rar cu care fusese adus în cavou22, fie pe jumătate ridicat, sprijinindu-se în cotul stîng, fie împreună cu soţia sa, în aceeaşi poziţie — ca în celebrele trei sarcofage de argilă, din secolul al Vl-lea Le.n., aflate în marile muzee din Roma, Paris şi Londra.
Dar cu aceste obiecte funerare amintite am intrat în domeniul artei.
MARI CONSTRUCTORI ŞI URBANIŞTI
Arhitectura şi în general arta etruscilor începe să ne fie cunoscută chiar din sec. VIII î.e.n. prin mormintele-cavou şi inventarul lor funerar. Etrus-cii aveau în antichitate reputaţia de mari constructori şi de mari urbanişti; despre arhitectura lor civilă sau religioasă însă ne putem face o idee doar din izvoarele literare (cu excepţia morminte 1 or-cavou) şi aproape deloc din prea puţinele mărturii arheologice.
Ritul etrusc de fundare a unui oraş ne este cunoscut din relatările mai multor scriitori antici. Plutarh reaminteşte că legendarul fondator al Romei, Romulus, ar fi chemat oameni din Etruria pentru a îndeplini acest rit, — care consta în următoarele acte (cf. R. Bianchi Bandinelli):
Ceremonia începea prin consacrarea ariei viitorului oraş, săpîndu-se o groapă (mundus) în care se depuneau trufandale din toate produsele vegetale comestibile, precum şi puţin pămînt adus din locul de origine al fondatorilor. Apoi, în ziua fastă indicată de ghicitorii-sacerdoţi, fondatorul oraşului, cu un plug cu brăzdar de bronz şi tras de un taur alb şi o vacă albă, primul înjugat în partea dreaptă iar vaca la stînga, trăgea o brazdă continuă (în lungul unui perimetru de forma unui patrulater), în aşa fel încît brazda să întoarcă pă-mîntul arat spre interiorul perimetrului viitoarelor ziduri de incintă ale oraşului. Unde se stabilea că vor fi porţile oraşului se ridica plugul, încît brazda să fie aici întreruptă. O zonă bine delimitată în afara zidului — pomerium — era consacrată şi interzisă uzului profan. Pentru ca o aşezare să fie considerată oraş trebuia să aibă trei porţi cel puţin, consacrate, şi trei temple (dedicate lui Iupiter, Iunonei şi Minervei), care urmau să fie construite pe locul cel mai înalt al oraşului. — Acest rit de fundaţie etrusc a fost preluat şi de romani.
Aşadar, un oraş etrusc trebuia (cel puţin teoretic) să se înscrie într-un patrulater cu strada principală orientată pe direcţia est-vest intersectată în unghi drept de două sau trei străzi de aceeaşi lărgime, şi de altele, paralele, mai înguste. în oraşul etrusc de pe locul actualului Marzabotto strada principală avea o lărgime de 15 m — spaţiul central de 5 m fiind destinat vehicole-lor, iar cele laterale, de cîte 5 m, formau trotuarele, cu dale şi înălţate cu 20 cm de la nivelul străzii carosabile. Aceste norme urbanistice le amintesc îţitrueîtva pe cele practicate în Mesopotamia — şi derivînd din acestea, după afirmaţia lui Herodot (L 180).
Porţile rituale ale oraşului etrusc erau în număr de trei; dar la Cerveteri (şi probabil în oraşul de pe locul actualului Roselle) numărul lor era de opt.
22 Sarcofagele sculptate etrusce sînt inspirate de modelul fenician sau ion ian; dar efigiile solemne ale personajelor de pe capacul sarcofagului ţin esenţialmente de concepţia etruscilor, care le vor transmite romanilor şi —prin aceştia — monumentelor funerare ale Evului Mediu european (eu prelungiri pînă în epoca Renaşterii).
MARI CONSTRUCTORI ŞI URBANIŞTI
689
0 adevărată reţea de canale acoperite (înalte de 1,70 m şi largi de 60 cm) serveau la drenajul apelor, de regulă. Printre cele mai impunătoare asemenea sisteme de drenaj este cel din Chiusi, în care aceste canale erau în legătură cu un fel de cisterne subterane (vd. R. Bianchi Bandinelli).
Etruscii au fost probabil primii urbanişti ai antichităţii. Oraşele lor de şes erau grupate în cartiere dispuse simetric pe două artere principale'—devenite cardo şi decumanus din castrele romane — întfetăindu-se în unghi drept, perpendicular, pe care erau trasate străzile, drepte şi paralele. într-o regiune coli nară planul urbanistic se acomoda — dar tot după o concepţie clar prestabilită — configuraţiei particulare a terenului. S-au găsit urme de străzi cu canale de scurgere subterane. în oraşul Volsinia aprovizionarea cu apă era asigurată de cisterne gigantice23. Lingă actuala Bologna, pe locul oraşului de azi Marzabotto s-a descoperit un oraş etrusc din sec. Vl î.e.n. (nu i se cunoaşte numele), cu un perimetru de cel puţin 30 km, cu trotuare late servind şi pentru expunerea mărfurilor din respectivele ateliere, cu străzi cu canale de scurgere acoperite care adunau apa menajeră şi apa de ploaie de pe acoperişuri, ducînd-o într-o mare cloacă. Oraşul avea„pe versantul acropolei una din cele mai vechi instalaţii hidraulice din Italia, cu conducte de aducţie, cu bazin pentru limpezirea apei şi cu ţevi de scurgere a prea-pliniilui££ (Cles Redlin).
Nu s-au găsit urme ale unor construcţii de genul unu i amfiteatru, de pildă, sau alte edificii publice — care desigur că nu puteau lipsi, cînd orice oraş avea măcar trei temple, iar unele erau apărate de fortificaţii impresionante. Zidul care apăra oraşul Volterra, de exemplu, avea o lungime de 9 km, grosimea de 4 m, înălţimea pînă la 9 m (pe alocuri chiar 15), — totul construit din blocuri rectangulare, fără mortar sau ciment. Zidul avea10 porţi; din cele două rămase, „Porta deirArco££ are înălţimea boitei arcului de 8 m. înti-un oraş ca Veies sistemul de apărare includea şi un tunel înalt de 8 m şi larg de 4 m, săpat în stînca promontoriului (amenajînd un îngust tunel natural al rîului), deasupra căruia se înălţau zidurile şi turnurile de apărare. Zidurile de incintă ale oraşelor erau întrerupte de porţi impunătoare cu arc, care şi azi uimesc prin masivitate, estetică şi tehnica constructorilor (Volterra, Perugia, S. Maria de Fa Ieri) .3 încă din sec. VI î .e .n. etruscii au folosit bolta şi, nu mult mai tîr-ziu, arcul. Diodor (V, 40) atribuie etruscilor invenţia porticelor, loc de adăpost contra ploii şi a soarelui prea puternic.
Dimensiuni apreciabile atingeau uneori şi templele etrusce. Cel ele pe Capitoliu (sec. VI î.e.n.) era lung de 60 m şi lat de 55 m.
Dar caracteristice templului etrusc erau altele — cum ne informează Vi-truvius. Templul era construit pe un podiu de piatră înalt şi era aproape tot atît de larg pe cît era de lung; în loc de o singură cella avea în aparenţă trei24, destinate celor trei statui ale triadei supreme; iar cella era precedată de un portic adînc, format de obicei din două rînduri de cîte patru coloane. Apoi, alte elemente care îl deosebeau de templul grec: coloanele erau de lemn, iar edificiul era din cărămidă şi fără nici o decoraţie de marmură sau de bronz. Edificiul era acoperit cu învelitoare de ţiglă pe şarpantă în două pante, cu frontoane pe laturile mici. Decorul arhitectural era exclusiv din ceramică: cu plăci de teracotă uneori pictate, alteori cu motive florale în relief, de asemenea pic-
V3 Una din aceste cisterne, descoperită:recent pe teritoriul oraşulul-statetrusc Volsinia, era adîncă de 3 in, ;lată;de 2 m şi lungă de 40 m. .
24 Dar nu independente; îneît era vorba propriu-zis de o ce Ha tripartită;
44 — Istoria culturii şi civilizaţiei
690
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ
tate şi formînd o friză continuă sau acoperind grinzile de lemn; cu figuri de teracotă reprezentînd capete de femei şi de fauni de-a lungul marginilor inferioare ale acoperişului (antefixe); cu statui — de asemenea de teracotă — de războinici sau de amazoane, de sfincşi, de cai înaripaţi, statui plasate pe vîr-ful sau pe soclurile (acrotere) de pe vîrful sau extremităţile frontonului. Intr-o epocă mai recentă unele temple aveau şi frontonul ornat cu scene mitologice sau simbolice, în basorelief sau chiar în ronde-bosse, tot din argilă. — Interesant de adăugat este că templele etrusce şi-au păstrat neschimbat stilul, de-a lungul întregii lor istorii.
în arhitectura funerară (ale cărei începuturi urcă probabil chiar pînă în sec. VIII î.e.n.) originalitatea contribuţiei etruşeilor este şi mai evidentă.
Necropolele etrusce sînt adevărate „oraşe ale morţilor'4. Oraşul Cerveteri, de pildă (în antichitate Caere), ocupa 170 ha25, în timp ce necropola se întindea pe 350 ha. Mormintele-cavou sînt rînduitepe străzi şi pe adevărate „cartiere44; iar mormîntul — „locuinţa mortului44, cum era numit —- reproduce într-adevăr (în cazul mormintelor mai impunătoare, evident) planul unei locuinţe etrusce. Unele morminte (ca la Cerveteri) au forma unor tumuli circulari şi conici. Dimensiunile lor ajung pînă la un diametru de 40 m, iar interiorul este compus din una sau mai multe încăperi. Stratul de pămînt care le acoperă este susţinut de jur-împrejur de un zid gros din blocuri de piatră; zid în care se deschide uşa de intrare, ornată de ambele părţi de statui ale unor spirite protectoare — sfincşi, lei, grifoni, etc. — Altele (ca mormintele din Orvieto) sînt construite la suprafaţă, din blocuri rectangulare, sînt aliniate asemenea caselor de-a lungul unei străzi, cu încăperi mici ca nişte chilii şi acoperite cu o falsă boltă (formată din rînduri circulare concentrice de pietre, în retragere). Fiecare mormînt-cavou de acest tip, acoperit cu un strat subţire de pămînt, este marcat de un trunchi de coloană fără capitel şi are scris deasupra intrării numele celui înmormîntat aici. — Altele în fine (ca mormintele din Tarqui-nia) sînt săpate în tuful solului, fără să mai aibă azi tumulul care odinioară le era suprapus. în încăperile mormintelor de acest tip din Tarquinia — ai căror pereţi sînt împodobiţi cu fascinantele fresce devenite celebre — se coboară fie pe un coridor în pantă — uneori pînă la o adîncime de 10-11 m —, fie pe scările tăiate în tuful terenului.
Arhitectura interioară a cavourilor26 reproduce, în linii generale, cum am spus, planul unei locuinţe, al unei case. într-o locuinţă etruscă, de la intrare un coridor acoperit (a cărui lungime putea ajunge pînă la 30 m) dădea —• tre-cînd printr-un vestibul — în încăperea centrală, în care se reunea familia: acesta este atr'uim-ul romanilor, dar creaţie etruscă la origine — ca şi numele, dealtfel. Din fundul atrium-uhii se intra într-o altă încăpere — devenită la romani tablinum („sufrageria44 de azi). în casa unei familii bogate, din atrium
—	în care se păstrau busturile reproducînd chipurile strămoşilor, precum şi
r 25 Fondată la. Începutul sec. VIII î.e.n. Caere a devenit în curînd unul din cele mai importante state independente etrusce, mai mari şi mai bogate, graţie activităţii comerciale şi porturilor sale Alsium şi Pyrgi (azi Ladispoli şi S. Severa). Necropola însumează morminte in formă de puţ şi de gropi trapezoidale (sec. VIII î.e.n.), precum şi numeroase morminte
—	din sec. VII î.e.n. şi următoarele—cu o încăpere sau mai multe, acoperite cu lespezi de piatră şi pămînt (tumuli). Mai important este „Mormîntul cu reliefuri14, urmat de cel „al Scuturilor44, „al Sarcofagelor44, „Regolini-galassi44, etc.
26	Au fost descoperite pînă acum cîteva mii de asemenea morminte-eavou. Numai lingă oraşul Vuiciau fost găsite aproximativ 6 000 -—toate însă demult golite, jefuite de „arheologii44 clandestini.
SCULPTURA IN BRONZ
691
ale larilor şi penaţilor, semizeii protectori ai casei şi familiei — se intra în celelalte camere, dispuse simetric de ambele părţi ale atrium-ului.
Acesta era, mutatis mutandis, şi planul „locuinţei de veci“ — cum era numit un mormînt-cavou — începînd poate chiar din secolul al Vll-lea î.e.n. Porţile încăperilor, grinzile plafonului, stîlpii de susţinere, băncile de-a lungul pereţilor erau uneori doar sugerate, alteori sculptate fidel în rocă. încăperea centrală are în unele cazuri o falsă cupolă sprijinindu-se pe un masiv stîlp central de piatră (ca în mormîntul descoperit la Casale Marittimo)27. Lîngă pereţii — excavaţi, nu construiţi — acoperiţi cu fresce, stau aliniate sarcofagele, iar pe bănci, urnele funerare — căci cu timpul s-a ajuns ca un mormînt-cavou de incinerare să adăpostească rămăşiţele pămînteşti ale mai multor decedaţi: un singur mare mormînt boltit din Volterra adăpostea peste 50 de urne. Totul în aceste morminte-cavou, de la inventarul funerar şi scenele pline de viaţă ale frescelor pînă la grija cu care erau sculptate în rocă uşile, băncile, stîlpii sau grinzile plafonului reproduceau — simplificat, schematizat, sugerat, — aspectul unei locuinţe.
Arhitectura funerară a etruscilor este unică în lumea antichităţii, evocînd grandoarea doar a celei egiptene. Cu deosebirea esenţială că „impresia de intimitate, de cotidian, de real, care se degajă din mormintele toscane, n-are nimic comun cu maiestatea misterioasă şi aproape supraumană a hipogeelor din valea Nilului" (A. Hus).
SCULPTURA ÎN BRONZ
Arhitectura este fără îndoială domeniul de artă în care geniul etrusc s-a manifestat mai ferm şi mai original28.
în sculptură însă şi în pictură — cu excepţia picturilor murale din cavouri —* mai puţin. Producţiile excepţionale ale artiştilor greci itineranţi din perioada arhaică şi ale celor din epoca elenistică (nu însă şi a celei clasice) nu putea să nu îi seducă şi să nu îi influenţeze. Arta etruscă a primit întotdeauna un impuls intens din partea artei greceşti. Dar artiştii etruscî nu copiază servil, nu sînt deloc lipsiţi de personalitate. Selectează, unele note le accentuează sau, dimpotrivă, le atenuează; omit sau introduc accente noi — potrivit unei filosofii proprii de viaţă şi unui gust artistic personal, sigur, bine definit. Sensibilitatea artistului etrusc era diferită de cea a artistului grec. Forma este mai imperfectă, desigur; dar este spontană şi expresivă, de o expresivitate imediată, transmiţînd direct şi viu o senzaţie de optimism, de bucurie, de robustă vitalitate. în locul reflexiunii logice, al formei riguros elaborate, al echi-
27	în sec. VII î.e.n. etrusciiau găsit chiar o soluţie tehnică de a construi o cupolă pe un plan pătrat. — Mormîntul de tip tholos de la Casale Marittimo (sec. VI î.e.n.) a fost transportat şi reconstruit în Muzeul Arheologic din Florenţa.
28	Etruseii nu s-au remarcat într-un mod deosebit nici în domeniul olar ii ului, al producţiei vaselor de ceramică cu o funcţie utilitară sau decorativă—cu excepţia acelor „vase coraline”, aretine, despre care am vorbit, şi a acelei ceramici negre, lucioase, caracteristic etruscă, cunoscută sub denumirea de bucchero. încă din sec. VII î.e.n. prestigiul ceramicii greceşti, mult preţuită în toată zona Mediteranei, devenise copleşitor. Etrusc iiau importat-o în cantităţi considerabile, iar atelierele lor proprii au creat piese cu totul remarcabile, imi-tînd-o sau uneori chiar copiind-o.
692
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
librului şi rafinamentului artei greceşti, arta figurativă etruscă este prin vocaţie antiacademică* simplificînd mult raporturile formale, real iz indu-şi echilibrul şi coerenţa printr-o sinteză a intuiţiei poetice cu raţionalitatea şi a realităţii cu abstracţiunea (R. B. Bandinelli). O caracterizează fantezia şi o mare vitalitate, prospeţime, spontaneitate; o caracterizează surpriza şi uneori incertitudinea; şi aceasta este ceea ce o face atît de modernă, atît de interesantă şi de pasionantă29 30.
De-a lungul celor şapte sau opt secole ale istoriei artei etrusce, evident că se notează o evoluţie şi în sculptură sau în pictură. Independenţa politică, în primul rînd, a orăşelor-state etrusce unul faţă ele altul şi relativa izolare în tradiţiile proprii ale fiecăruia şi-au găsit situaţia echivalenţă şi în artă.
Concepţia artistică, materialul preferat, alegerea unui anumit tip de obiect, repertoriul ornamental, gustul artistic manifestat, tehnica execuţiei, raporturile cu meşterii greci, volumul producţiei artistice, preferinţa pentru o anumită formă de arhitectură sau alta, pentru un gen de artă sau altul, pentru pictură, sau pentru sculptură, sau giuvaergerie, — totul putea să varieze şi să difere de la un oraş la altul. Dar comun tuturor centrelor artistice etrusce rămîne gustul realist împins în anumite cazuri pînă la exagerare, pînă la asprime sau la grotesc; predilecţia în alte cazuri pentru stilizarea expresivă de efect căutat parcă; lipsa de echilibru, de armonie, de raţionalitate; o mişcare impetuoasă, exuberantă, chiar dezordonată, exprimînd o explozivă bucurie de viaţă; sau dimpotrivă, în epoca declinului etruscilor, o propensiune spre sumbru, violenţă şi oroare; dar totdeauna o artă directă, de o cuceritoare vioiciune şi naturaleţe spirituală.
Ca materiale, sculptorul etrusc foloseşte piatra locală, teracota şi bronzul; iar in locul marmurei — pe care o ignoră total — alabastrul20. Ca regulă generală, materialul — unul din cele de mai sus—- era ales în funcţie de destinaţia operelor (la fel ca, mai tîrziu, la Roma). Cu puţine excepţii, operele lucrate în piatră erau sculpturi funerare; statuile şi basoreliefurile destinate ornamentării exterioare a templelor; urnele şi sarcofagele erau din teracotă; iar statuetele oferite zeilor (ex-voto) sau cele cu un rost pur decorativ, din bronz.
Perioada de apogeu a civilizaţiei etruscilor (cuprinsă aproximativ între anii 650-500 î.e.n.) începe în artă odată eu influenţa sculpturii arhaice greceşti. Imobilitatea maiestuoasă a figurilor, cu forme rotunde, cu ochii migda-laţi şi proeminenţi şi cu acel misterios surîs „arhaic4' tipic, atestă legăturile strînse cu arta greacă a timpului. Caracterul însuşi şi gustul artistului etrusc dovedesc certe afinităţi cu sculptura greacă arhaică. Nu însă şi cu cea clasică, pe care atelierele etrusce n-au imitat-o. „Indiferenţa faţă de proporţiile corpului omenesc, atenţia acordată unor elemente ale expresiei (ochi, mîini) şi grija pentru veşmînt sînt caracteristice întregii sculpturi etrusce44 (E. Richard-son). — Aceste caractere se regăsesc îndeosebi în sculptura în teracotă.
29	„Se poate spune că în Etruria nu s-a ajuns niciodată la constituirea unui stil, a unei şcoli54. Dacă totuşi arta etruscă are o anumită forţă a ei şi.o deosebită eficacitate expresivă, aceasta se dator este faptului că „artistul etrusc recepţionează forma greacă nu atît cu preocuparea de a o imita sau dea o egala, eît ea o sugestie44 —în cadrul căreia şi pr intr-un proces de reelaborare se manifestă gustul particular al civilizaţiei etrusce: „un gust artistic pe care l-am putea numi sangvin, care simţea într-un mod foarte viu corporalitatea f igurilor, masele cărnoase, exprt siile puternic vitale care pot să ţîşnească din privire, din expresia gurii, a gestului unei figuri umane sau din formele bestiale ale unui animal44 (R. Bianchi Bandinelli),
30	Nici la Roma n-a fost sculptată în marmură nici o operă înainte de sec. I î.e.n,.
SCULPTURA ÎN BRONZ
693
„Valul Serv ian" şi cele şapte coline ale Romei antice
Din sculptura /în piatră în ronde-bosse — reprezentată în necropole de busturi ale Zeiţei Morţii, de figuri fantastice de sfincşi, himere, iei înaripaţi, păzind intrarea mormintelor- s-ău păstrat puţine opere şi nu de o înaltă calitate artistică. Cu totul remarcabile în schimb sînt basoreliefurile sarcofagelor şi urnelor funerare (în special ale celor din Chiusi şi Volterra), începînd din secolul ui Vl-lea î.e.n. şi conţinuînd pînă în pragul erei noastre31. Adeseori subiectele sînt inspirate, e adevărat, din desenele de pe vasele greceşti. Dar în reprezentarea scenelor mitologice, de banchete funerare, de spectacole, de întreceri atletice, de dans, scene integrate cu motive decorative florale sau animale, nici grecii n-au atins decît rareori nivelul artistic înalt al basoreliefurilor etrusce din secolele V şi IV î.e.n. „Simţul mişcării, al ritmului, al curbelor este admirabil, manifestîndu-se mai ales în figurile dansatoarelor*' (A. Hus) — contrastînd cu liniştea defunctului pe jumătate culcat de pe capacul urnei, a cărui figură este nu arareori redată cu o grijă exagerată pentru reprezentarea sa cît mai realistă; înc.ît pină la urmă viziunea artistului poate părea uneori chiar ironică.
Un gen particular, caracteristic pentru sculptura etruscă, sînt vasele de teracotă din Chiusi (sec. VII—VI î.e.n.) conţinînd cenuşa defunctului — şi de al căror xapac era fixată cu un fir de metal o mască de bronz sau de ceramică. Cu timpul, masca de ceramică a făcut corp comun cu capacul urnei. Măştile acestor urne antropomorfizate — canope— „se deosebeau de măştile funerare din Grecia şi din Orient, cu totul schematice şi impersonale, printr-o anumită căutare a unor forme expresive" — devenind în felul acesta adevărate portrete. „In ce priveşte expresia individului s-a ajuns, în redarea capetelor canâpelor, la efecte care în Grecia n-au fost încercate decît mult mai tîrziu". Această primă încercare efectuată pe teritoriul Italiei de a realiza un portret îşi are importanţa sa, dat fiind locul pe care l-a deţinut portretul în arta
S1 Oraşul-stat Ghamars (azi Chiusi) — al cărui rege Porsenna a atacat Roma, după 509 î.e.n., încereînd să restabilească dominaţia regelui etrusc Tarquinius Superbus — este aşezat pe o colină străbătută de galerii şi camere funerare, suprapuse pe trei nivele. Necropola este renumită pentru urnele sale de alabastru şi totodată este cea mai bogată ~ după necropola din Tarquinia — în picturi murale.
6 94
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
.Himera din ArezzoA Bronz, sec. V î.e.n. (Muzeul Arheologic din Florenţa)
plastică romană, unde a reprezentat nota artistică cea mai originală15 (R. Bianchi Bandinel-li).
Sculpturii în teracotă destinată templelor îi aparţin mai întîi plăcile care îmbrăcau partea aparentă a lemnului din structura construcţiei. Apoi antefixele — capete de femei, harpii, gorgone, grupuri de satiri sau de menade, atingind în sec. VI î.e.n. o reală frumuseţe, — plasate pe marginile acoperişului ; sau acroterele de pe cele trei colţuri ale frontonului, statui reprezentînd divinităţi în mărime naturală. Singura păstrată întreagă, opera cea mai originală a sculpturii etrusce (azi în Muzeul Villa Giulia din Roma), este faimoasa statuie a lui Apollo din Veies —* cu acel surîs enigmatic al statuilor arhaice greceşti, care însă aici tinde a deveni sarcastic, rău, aproape sadic32. Din Veies provine şi un fragment de statuie, capul lui Hermes, de asemenea de o factură excepţională. Aceste două opere, datînd din sec. VI î.e.n., sînt atribuite lui Vulca — singurul nume cunoscut al unui artist etrusc care a fost chemat să lucreze şi la decorarea templului din Roma, de pe Gapitoliu.
Dar cele mai cunoscute sculpturi etrusce în teracotă sînt cele trei sarcofage (de fapt, trei mari urne funerare) găsite la Cerveteri33.
Ceea ce îl fascinează pe cel care le priveşte este In primul rînd naturaleţea şi seninătatea figurilor, impresia de armonie şi de afecţiune conjugală care se degajă din expresia şi din atitudinea soţilor. Corporalitatea masivă a busturilor capătă viaţă prin poziţia, prin forma şi mişcarea mîinilor; în timp ce restul corpului este tratat cu o simplitate de linii şi de suprafeţe ce concentrează mai mult atenţia asupra eleganţei nobile şi calme a atitudinii, precum şi asupra trăsăturilor fine ale feţei, asupra privirii stranii, asupra indescifrabilului surîs.
Etruscii au fost cei mai mari — egali grecilor — sculptori în bronz din antichitate. „în diferitele părţi ale lumii se găsesc statui toscane care fără îndoială că au fost făcute în Etruria“ — scrie Plinius cel Bătrln. O confirmă cele două capodopere, de o extraordinară forţă şi de o uimitoare tehnică, mai ales Ia acea dată: lupoaica34 de pe Gapitoliu şi himera din Arezzo33.
32	Este proprie geniului etrusc, am mai spus, tendinţa de a accentua, de a exagera nota realistă.
33	Gel din Muzeul Villa Giulia din Roma are lungimea de 2,20 m, iar înălţimea de 1,40 m; cel de la Louvre — dimensiuni cu 30 cm mai reduse; cel de Ia Brit ish Museum din Londra, de asemenea.
34	Cei doi copii, Romulus şi Remus, sînt adaosuri din epoca Renaşterii, datorate lui Antonio del Pollaiuoîo.
35	La acestea se adaugă cea mai frumoasă statuie de bronz etruscă reprezentînd corpul uman (înaltă de 1,42 m) şi datînd de lă începutul sec. IV î.e.n.—aşa-numitul „Marte din Todi“ (Muzeul Vaticanului). De asemenea, bustul din sec. III—II î.e.n. aşa-numit al iui L. Iunius Brutus (nobilul alungat de ultimul rege etrusc Tarquinius Superbus şi considerat fondatorul republicii romane), bust aflat în Muzeul Conservatorilor (Roma).
SCULPTURA IN BRONZ
6?5
Lupoaica datează după toate probabilităţile de la sfîrşitul secolului ai Vl-lea î.e.n. Nu se ştie unde a fost creată, probabil la Veies, dar a fost foarte curînd adusă la Roma: într-adevăr, „intensa impresie de calm şi de maiestuoasă ferocitate o făceau cit se poate de demnă să devină simbolul Romei orgolioase şi mîndre" (Hus). — în centrul Etruriei, la Arezzo, a fost găsită fabuloasa himeră (azi, în muzeul Arheologic din Florenţa) — corp de leu, coadă de şarpe şi în spinare un cap de capră — datînd din sec. V î.e.n. Poziţia de atac arată că făcea parte probabil dintr-un grup statuar ilustrînd mitul lui Belerofon călare pe Pegas ucigînd Himera. Etruscii au avut totdeauna o mare pasiune pentru reprezentarea animalelor, reale sau fantastice. Cu toate că imaginile animalelor sălbatice sau monstruoase (ca lupoaica sau Himera) urmăreau să creeze o impresie imediată cît mai puternică prin accentuarea foarte aspru realistă a caracterelor animalice, totuşi nu lipsesc nici elementele de stilizare decorativă — ca de pildă felul în care e redat părul acestor animale.
Marea măiestrie a bronzierilor etrusci este tot atît de evidentă şi în lucrările de dimensiuni mici, create de ei în cantităţi de-a dreptul enorme: se spune că numai dintr-un singur oraş, Volsinia, cuceritorii romani au luat ca pradă 2 000 de statui (inclusiv bronzuri mici, desigur). Statuetele votive reprezintă figuri în mare majoritate feminine, multe inspirîndu-se din modele greceşti; dar cele mai frumoase sînt — după cum indică figurile personajelor şi felul veşmintelor — de inspiraţie pur etruscă. în ce priveşte modul de redare a corpului omenesc, ceea ce a caracterizat sculptura etruscă în piatră sau teracotă—adică: raritatea extremă a nudurilor, tratarea sumară a drapajului, grija pentru notarea detaliilor, indiferenţa faţă de respectarea proporţiilor juste, pasiunea pentru stilizare, — toate acestea sînt evidente şi în bronzurile de dimensiuni mici. Motivul corpului omenesc (în întregime redat sau numai capul) este folosit foarte des în scop pur ornamental ca element auxiliar decorativ. *
Gandelabru de bronz, găsit într-o casă etruscă din Vulci. Sec. VI
î.e.n.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ
696
Perioada de mare strălucire a bronzurilor etrusce niici a fost cea a secolelor VI şi V î.e.n. Candelabrele36, trepiedele, vasele de ars parfumuri, torţiieunor vase, capacele urnelor funerare de bronz sînt decorate cu figuri (de obicei călăreţi, dansatoare, atleţi, muzicanţi; apoi luptători, soldaţi, efebi) lucrate extrem de îngrijit şi de minuţios. x\ceastă lume de figuri, care respiră un aer de eleganţă, de graţie şi de o exuberantă bucurie de viaţă, reflectă însuşi aristocratismul tipic întregii arte etrusce, atitudine legată de stilul său de viaţă, de poziţia şi de posibilităţile marilor familii ale Etruriei.
PICTURA
Pictura etruscă este reprezentată, în marea ei majoritate şi la nivelul, artistic cel mai înalt, în mormintele-cavou din Tarquinia — cel mai vechi37 şi în secolele VIII--VI î.e.n., cel mai bogat oraş etrusc3^.
în mormintele din Tarquinia, care, întinzîndu-se pe patru coline39, au continuat să se înmulţească timp de aproape un mileniu (îiieepînd din sec. IX î.e.n.), se aflau mari cantităţi de preţioase obiecte votive — mai ales din sec. VII î.e.n., epoca orientalizantă, — aduse din Corint, Rodos, Fenicia şi Egipt. Majoritatea mormintelor-cavou au fost în decursul secolelor jefuite de obiecte (dar multe adunate azi la Louvre, British Museum şi în majoritate la muzeele Gregorian şi Villa Giulia din Roma). Frescele însă au rămas — şi, în condiţii de temperatură şi umiditate constante pînă la deschiderea mormintelor, s-au păstrat relativ bine40. Se cunosc, numai la Tarquinia (nenumărate mai sînt încă cele descoperite dar încă necercetate) aproximativ 70 de morminte-ca vou — deschise şi accesibile fiind doar 36, cele care conţin picturi murale."Adeseori şi plafonul este pictat — măcar sumar şi numai pentru a sugera grinzile şi forma tavanului unei locuinţe obişnuite,
Cele mai vechi picturi datează din sec. VII î.e.n.; perioada lor de apogeu se situează între anii 550-450 î.e.n, Mormintele-cavou erau săpate în general
36	Celebru este candelabrul, datînd din sec. V-—IV î.e.n,, aflat azi în Muzeul Academiei Etrusce din Cor tona.
37	Tur clii na a fost fondată, potrivit tradiţiei, de eroul etrusc Tarchon (care ar fi fondat şi Mantova, Cortona, ete.), de origine lidiană, fratele lui Tirrenos, eroul eponim a] tirenîe-nîlor (etruscilor), în sec. XIII sau XII î.e.n. Dar cele mai vechi atestări arheologice despre existenţa Tarquiniei datează din sec. IX î.e.n. In sec, IV î.e.n. teritoriul acestui oraş-stat ocupa 800 km3.
38	„Etruscii considerau Tarquinia oraşul-mamă, in care s-au închegat instituţiile politice jşi religioase ale întregii Etrurii. De la începuturile sale — din sec. IX î.e.n. — a fost oraşul cel mai puternic, cel mai bogat şi cel mai respectat” (A. Hns).
39	Lungimea necropolei — care începe la un km de la periferia Tar qu în iei actuale — este de aprox. 5 km, iar lăţimea, de ceva mai mult de un km. — Cele 6 morminte care se vizitează de obicei (pe lingă cele 5 ale căror fresce sînt transferate în muzeul din Tarquinia) sînt: „al Leoaicei”, „ar Leoparzilor”, „al Augurilor”, „al Baronului”, „al Taurilor” şi „al Balauyu-lui”— toate din secolele VI—V î.e.n. Alături de care trebuie menţionată neapărat „Tomba de 1 Tifone ”, din sec, II î.e .n.
40	Frescele din cinci morminte („del Triclinio”, „delle Bighe”, „della Nave”, „del Letto Funebre” şi „delle Olimpiadi”) ău fost transferate şi sînt păstrate în Muzeul Arheologic din Tarquinia (Palazzo Viţelleschi).
'.PICTURA
697
Un atlet., doipugilişti, im războinic şi doi eîntăreţi la flaut, Frescă din „Mormintui cu Maimuţadin Chiusi
la mică adîncime, de obicei la aproximativ doi metri sub nivelul actual al solului41 şi multe erau. acoperite cu. tumuli (azi dispăruţi). înainte de data apariţiei picturii murale, pereţii acestor morminte-cavou erau decoraţi eu plăci de teracotă pictată. Ca operaţie pregătitoare pentru picturi, suprafaţa tufului vulcanic al peretelui era netezită bine şi dată cu lapte de var, sau era tencuită cu un strat — gros în general de 2 cm.— de stuc. Tehnica folosită pare a fi cea a frescei. în tencuiala de stuc se gravau mai întîi contururile figurilor, după care se aplicau culorile. Culorile întrebuinţate — mai des: roşu, brun, galben, albastru şi negru; mai rar: alb şi verde — erau culori minerale. Dintr-o convenţie artistică, curentă şi în alte zone geografice ale artei antice (în Creta, în Egipt, ş.a.), corpul bărbaţilor era pictat în brun sau roşu, iar al femeilor, în alb.
Figurile şi scenele au o importanţă şi documentară cu totul excepţională: scene de ospeţe, de lupte şi jocuri funerare, de ceremonii, scene erotice rituale, de obiceiuri intime, de ocupaţii şi divertismente, de vînat, de pescuit, s.a.m.d. Sursele de inspiraţie, căutate în viaţa cotidiană şi bazate pe observaţia directă a realităţii, dau scenelor consistenţă şi organiciţate, forţă şi elan, vivacitate şi pitoresc. Subiectele nu se repetă întocmai niciodată, astfel incit — prin arhitectura şi mai ales prin pictura sa — .fiecare mormînt îşi capătă astfel individualitatea sa proprie. Adeseori privitorul este surprins de armonia compoziţiei, de fantezia artistului, de vigoarea şi puritatea coloritului, de vitalitatea frenetică ce se degajă din subiect, de simţul pentru mişcare în reprezentarea animalelor şi a oamenilor. Se notează chiar gustul pictorului pentru gesturile violente, nestăpînite, dacă nu chiar dezordonate ~~ căci dominantă ram ine intenţia pictorului de a reda mişcarea şi de a realiza impresia de forţă, exprimînd în felul acesta o dispoziţie optimistă, tumultuoasă de viaţă, tradusă în ritmurile ei frenetice. Lipseşte acel echilibru, acea măsură, acea armonie din compoziţiile grecilor, — nu însă şi eleganţa mişcării personajelor şi nici armonia degradeurilor. ;	/
Pictura etruscă, nu; şi-a pus:într-un mod coerent — ca pictura greacă — problema formei artistice. în Etraria, arta ,,a avut,totdeauna aspectul, unei improvizaţii, adeseori fericită' şi aproape întotdeauna puternic expresivă*'.
41	Dar „Tomba della Caccia e Pescă“ (sec. VI î.e.n.) coboară la 10 m, iar „Tomba del Tifone{!— cea mai adîncă — pînă la 11 m.
698
cultura şi civilizaţia etruscă
Muzicanţi în procesiune. Frescă din „Mormîntul cu Maimuţa“
(Ghiusi)
Aici, „arta n-a devenit niciodată o dramă adînc trăită, ci a rămas joc şi ornament al unei societăţi restrinse, care trebuia să se ţină în cumpănă între spaimele superstiţiei şi bucuriile materiale ale unei vieţi îndestulate“ (R. Bianchi Bandinelli).
Totuşi, caracterizarea făcută de ilustrul etruscolog citat n-are o valoare absolută. Căci, după sec. V î.e.n. caracterul general al acestei picturi se schimbă radical. Ca inventivitate, subiectele sînt acum mai sărace şi nu luate din viaţa de fiecare zi; veselia şi exuberanţa se transformă în meditaţie şi demnitate ostentativă, într-o dominantă notă de austeritate şi de melancolie. Se accentuează tendinţa realistă brută, iar în compoziţie se introduce portretul. Culorile deschise, ferme, optimiste, trec în culori închise şi în degradeuri; „locuinţa44 defunctului se transformă într-un cavou sumbru, temele frescelor devin alegorii funebre, dominate de simbolul morţii. „Banchetul funerar la care odinioară luau parte, senini, rudele şi prietenii defunctului devine acum un prînz lugubru prezidat de divinităţile Infernului. Dansurilor cu grupuri vesele de dansatori şi dănţuitoare le succede acum cortegiul trist al sufletelor rătăcind în regatul umbrelor populat de demoni oribili44 (Cles Reden). Impresia pe care o lasă această pictură, impresia de tern, de incoerenţă, chiar de haos, exprimă sentimentul declinului care obsedează acum această societate.
ARTELE SECUNDARE
fPasiunea artei, gustul artistic al etruscilor (referindu-se inevitabil numai la o anumită categorie socială privilegiată) şi tehnica evoluată a meşterilor lor sînt exprimate mai mult ca în orice alt domeniu în cel al artelor decorative. Caracteristice etruscilor par a fi această capacitate şi această insistenţă a lor de a aplica arta la nevoile vieţii, de a-i atribui deci, într-un fel, un scop utilitar. Mînerele şi capacele vaselor de bronz, cutiile şi lădiţele avînd întrebuinţări diferite, arzătoarele de parfumuri, candelabrele, diversele suporturi, paturile şi alte mobile erau decorate cu o fantezie şi un bun gust, cu un rafinament şi o execuţie tehnică demne de un meşter al Renaşterii flore n-
ARTELE SECUNDARE
699
tine. Marea perioadă a acestor arte secundare se întinde de-a lungul secolelor VI-V î.e.n.
Importanţa primară o deţin, cum s-a -văzut, bronzurile mici. Dar meşteşugarii şi artiştii etrusci au executat, după modele ioniene şi orientale, uimi-
Scenă rituală de pe reversul unei oglinzi etrusce de bronz. Sec. IV î.e.n. (Muzeul din Perugia)
toare piese ornamentale din fildeş şi aur. Obiectele de toaletă de un lux rafinat, casetele de farduri sau de bijuterii erau ornate cu figuri umane şi de animale, cu episoade mitologice, cu scene de ospeţe, de vînătoare, de curse de care, cu scene obişnuite din viaţa oamenilor şi animalelor, — lucrate cu o rară fineţe şi minuţiozitate, cu un admirabil simţ al observaţiei şi al mişcării superior grecilor, cu graţie şi, nu rareori, chiar cu ironie şi umor.
Nivelul execuţiei tehnice demonstrat de meşterii bijutieri etrusci a fost rareori atins în întreaga antichitate. Muzeul etrusc Villa Giulia din Roma posedă o placă ornamentală de aur (montată pe un suport de bronz) — mărimea plăcii este de 6 pe 24 cm — cu 130 de figuri de animale fabuloase. Figurile, executate în ronde-bosse, au liniile desenului în filigran format din mii de bile minuscule de aur, abia vizibile, — granule sudate (fără ca temperatura ridicată necesară sudurii să le topească î) pe foaia de aur, şi creînd un efect plastic şi colorisţie cu totul deosebit. — în secolele VII şi Vl î.e.n. bijuteriile de aur lucrate cu tehnica ciocăniţului, a filigranei şi granulaţiei au fost executate în cantităţi mari, cu aceeaşi caracteristică decoraţie abundentă, de o fantezie în acelaşi timp delicată şi exuberantă. Motivele decorative şi tehnica desăvîr-şită se aplicau şi la pectorale şi fibu le, la cercei şi pandantive, la ace şi agrafe, la brăţări şi inele; sau la colierele care înşirau pînă la douăzeci de miniaturale capete de bărbaţi şi femei, divinităţi sau semizei.
Caracteristice artei etrusce, în acest domeniu al artelor de uz obişnuit, sînt şi oglinzile de bronz şlefuit şi lustruit. S-au găsit cîteva mii (cele dintîi datînd cel puţin din sec. VII î.e.n.) decorate pe cealaltă faţă, nu atît în relief —
700
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
cum obişnuiau grecii — cit prin incizie. în nici un alt domeniu ca aici etruscii n-au atins un asemenea grad de armonie a compoziţiei. Subiectele sînt de o diversitate inepuizabilă, mergînd de la reprezentarea unei singure figuri pînă la scenele cu mai multe personaje, din mitologie saiu clin viaţă. Subiectele, sînt inspirate mai ales în sec. VI î.e.n. — din desenele de pe spatele oglinzilor sau de pe vasele greceşti. Numeroase sînt însă şi scenele din viaţa locală — de pildă, scenele de divinaţie. —După care, perioada elenistică va introduce note noi, de familiaritate ireverenţioasă, de senzualitate frivolă, de ironie maliţioasă, de satiră şi glumă: şi de astă dată avem aici, prin gravurile de pe oglinzile etrusce, şi un sugestiv tablou al unei societăţi.
SCRIEREA ŞI (?) LITERATURA
în secolul al VlII-lea î.e.n. etruscii foloseau deja scrierea (pe baza unui alfabet fenician), primită probabil prin intermediul coloniştilor greci din Cu-mae. S-au descoperit numeroase inscripţii: peste 4 000 numai pe teritoriul oraşelor Ghiusi şi Perugia. Unele sînt chiar lungi; una are circa 300 de cuvinte, alta — 46 de rînduri; iar inscripţia de pe fîşia de in, lungă de 13,75 m, a unei mumii (adusă din Egipt, aflată azi la muzeul din Zagreb), peste 1 500 de cuvinte. Etruscii aveau desigur şi cărţi, volume (care sînt figurate în multe opere de sculptură sau de pictură), scrise pe papirus, pe tăbliţe cerate sau pe pînză de in42. încă înainte de sec. V î.e.n. asemenea „cărţi44 se aflau în toate oraşele Etruriei. Dar, în afara cărţilor sacre de divinaţie şi de ritualuri, aveau oare etruscii şi o literatură în adevăratul înţeles al cu vuitului?
Limba greacă era cunoscută — măcar de aristocraţie, de marii proprietari, de negnstori — în toată Etruria. Probabil că — într-o oarecare măsură şi literatura greacă era cunoscută. în orice caz, miturile şi legendele greceşti erau larg difuzate — după cum o dovedesc şi mărturiile iconografice. De asemenea, către sfîrşitul secolului al Vl-lea î.e.n. era răspîndită în Etrufia şi doctrina lui Pitagora —■ filosof despre care se ştie că avea printre discipolii săi şi etrusci. Există mărturii din antichitate despre o lirică religioasă corală etruscă. în anumite texte etrusce s-au descifrat şi anumite norme de versificaţie,-o adevărată metrică. Sînt mărturii şi despre existenţa unor spectacole teatrale cu caracter religios, — cu mimică şi dans, precum şi cu acompaniament de muzică instrumentală, — spectacole avînd un caracter popular. Actorii (histrionii) purtau măşti şi improvizau dansînd în ritmul muzicii de flaut, Titus Livitis şi Piu tarii recunosc că romanii au luat de la etrusci artapantomimei. Gînd, în-anul-364 î.e.n,, la Roma au fost organizate pentru-prima dată jocuri „scehice44, romanii au făcut apel la „actori44 etrusci (de fapt, dansatori şi miiiii), Cîteva cuvinte latine din terminologia teatrală (scaena, histria, persona — în înţeles de masca actorului) provin din limba etruscă. Romanii âu tradus în limba latină multe cărţi etrusce. Scriitorii latini vorbesc despre o literatură etruscă — şi nu numai cu referire la disciplina etrusca; iar Titus Livius relatează că la sfîrşitul secolului aMV-lea î.e.n. tinerii TOmani erau trimişi să se 4
42	Ca material pe care se scria, pînza de in a rămas în uz pînă la sfîrşitul Imperiului roman, fiind un material mai ieftin şi mai uşor de procurat.
BUNI MEDICI, TALENTAŢI MUZICANŢI
701
instruiască în literatura etruscă43. Fără îndoială că. — prin analogie cu toate popoarele antichităţii care au dovedit o asemenea capacitate artistică — nici poporul etrusc nu se poate să nu fi avut şi o literatură.
BUNI MEDICI, TALENTAŢI MUZICANŢI
Alte aspecte ale culturii etruscilor completează cu cîteva date suplimentare acest tablou.
Astfel, după mărturia lui Herodot medicina lor era renumită încă din sec. VIII î.e.n. Faima aceasta se menţine şi în sec. V î.e.n.: Eschil numeşte Etruria „ţara producătoare de leacuri". Dar concret informaţiile de care dispunem sînt foarte puţine. Ştim, de pildă, că foloseau apele termale în scop terapeutic. Sau că erau pricepuţi în chirurgie şi, mai ales, în dentistieă: din secolul al
VlI-lea î.e.n.datează scheletele dintr-un mormînt etrusc care nu numai că aveau dinţii îmbrăcaţi cu coroane de aur, ci aveau şi punţi de aur I Desigur că în sec. V î.e.n. această practică odontoiatrică era curentă, din moment ce Legea celor XII Table interzicea ca în mormînt să i se pună alături defunctului obiecte de aur — cu excepţia aurului „care servea să ţină la un loc dinţii" ...
Repuţaţia de pasionaţi şi talentaţi muzicanţi pe care o aveau etruscii este confirmată şi de unele tradiţii, care, dacăn-ar fi atestate şi de figurarea muză cariţilor în scene pictate pe pereţii mormintelor, ar putea părea exagerate. Potrivit acestor tradiţii, nu numai ospeţele, sau diferitele ceremonii, sau jocurile atletice erau însoţite de muzica instrumentelor, ci şi ocupaţiile zilnice — frămîntatul plinii, de pildă, sau munca meşteşugarilor, sau atragerea anima-
Gintăreţ la flaut dublu. După o frescă din „Tomba del Tricli-nio“ (Tarquinia)
lelor în raza vînăt.orilor şi chiar biciuirea sclavilor ! Se ştie, în orice caz, că etruscii aveau o pasiune pentru instrumentele de suflat. Posedau însă şi lira. Aveau apoi diferite tipuri de trompete, fiecare tip destinat unei anumite ocazii; dintre acestea, „trompeta etruscă", lungă şi curbată la extremitatea
• 4â La acea dată Roma n-avea decît foarte sporadice legături culturale cu lumea grecească, doar cu coloniile din Grecia Magna.
702
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ
de jos, trecea drept invenţia lor. Tot o invenţie etruscă era considerat şi flautul dublu44, primul tub pentru sunete grave, al doilea, pentru acute. Se cînta suflînd fie alternativ, fie în acelaşi timp în ambele muştiucuri — şi în acest caz din urmă efectul obţinut era foarte armonios.
Lictori cu fascii şi muzicanţi cu trompete curbe. Basorelief de pe o urnă etruscă (Muzeul din Volterra)
MAEŞTRII ROMANILOR
Cele opt secole de civilizaţie şi de cultură etrusce au lăsat romanilor o moştenire considerabilă.
Regii etrusci au fundat Roma ca oraş, i-au dat primele instituţii civile, primele modele de organizare militară, primele lucrări de urbanistică şi pri-mele opere de artă. Constructorii etrusci i-au învăţat pe romani să facă drumuri, fortificaţii, poduri, canalizări, irigaţii şi drenaje. I-au învăţat să construiască arcul, falsa cupolă şi bolta45. De la etrusci au luat romanii însemnele marilor demnitari,, elementele de ceremonial civil şi militar, lictorii şi fasciile, inelul cavalerilor, purpura generalului triumfător, toga praetexta şi bula pe care o purtau la gît copiii. Etruscii au dat romanilor modelul organizării vieţii religioase, doctrine şi practici rituale. Cărţile sacre care formau disciplina etrusca au fost ţinute în mare cinste şi păstrate în Marele Templu al Oraşului. Multe din riturile prescrise de cărţile sacre etrusce au fost urmate de romani
r
44	în latină: subulo — cuvînt de origine etruscă.
45	Porţile etrusce —asemenea celor care se mai păstrează la Perugia, Volterra şi Givitâ Gastellana -le-au servit romanilor drept modele pentru arcurile de triumf din epoca imperială. Predilecţia etruscilor pentru edificiile şi boitele circulare au moştenit-o şiromanii; morminte le-tumuli din Gerveteri, cu cupolele lor semisferice pe o bază circulară au inspirat construcţia faimoaselor mausoîee ale lu i Au gust us şi Ha dr ian (Castel Sant’Angelo din Roma) —şi chiar Panteonul din Roma aminteşte această formă arhitectonică. Sugestii ale arhitecturii funerare etrusce au fost primite şi de constructorii romani ai fermelor surmonfate de o cupolă (cf, W. Keller).
MAEŞTRII ROMANILOR
703
pînă către sfîrşitul Imperiului. însăşi scrierea romană a luat fiinţă prin mijlocirea etrusci lor.
Primul împărat roman care a interzis aceste „cărţi sacre44 a fost Constantin cel Mare — care totuşi consulta şi el în secret pe ghicitorii-sacerdoţi (haruspices) etrusci. Interdicţia a fost ridicată de împăratul Iulian Apostatul, care întreţinea la curtea sa mulţi haruspices. La începutul sec. V împăratul Honorius a ordonat să fie arse toate cărţile sibiline, păstrate (încă de pe timpul lui Tarquinius Superbus) în templul lui Iupiter de pe Capitoliu. Cu toate acestea, în anul 410, cînd goţii lui Alaric se năpustiseră asupra Romei, sacer-doţii etrusci ghicitori au oferit papei Inocenţiu I serviciile lor, de a salva oraşul invocînd fulgerele asupra duşmanului. Oferta lor, chiar dacă a fost refuzată de papă, arată de cît credit se bucura încă în sec. V disciplina etrusca; disciplină care abia în sec. VII va fi interzisă definitiv şi va dispare fără a lăsa măcar un fragment de text de doctrină (cf. W. Keller).
Scriitorii antici vorbesc despre etrusci cu mult respect şi cu o vie admiraţie. Diodor din Sicilia scrie că etruscii „erau cunoscuţi pentru vitejia lor46; că ei „au cucerit numeroase ţinuturi şi au durat multe cetăţi, vrednice de luare-aminte44; că „ei au deţinut şi o flotă însemnată, mulţumită căreia au stă-pînit mările îndelungă vreme44; că „au dat o mare dezvoltare şi armatei de uscat44; că „au ştiut să sporească prestigiul conducătorilor, înconjurîndu-i pe aceştia cu lictori şi dîndu-le scaunul de fildeş (= sella curulis a înalţilor magistraţi romani, n.n.) şi toga tivită cu purpură44; că ei au născocit peristi-lurile (== curtea interioară principală a caselor romane, înconjurată de coloane, n.n.); şi că „romanii au imitat cele mai multe din aceste lucruri44. Şi Diodor adaugă: „Cît despre învăţătură şi cunoştinţele care privesc natura, ti-renienii (= etruscii, n.n.) au vădit multă rîvnă pentru a le face să propăşească44; încît „pînă în zilele noastre poporul care stăpîneşte aproape întreaga lume (= romanii, n.n.) îi admiră şi îi consultă44. Şi istoricul roman continuă, vorbind despre tradiţiile şi ghicitorii etrusci, despre bogăţia, ospeţele şi luxul etruscilor, consemnînd totodată şi decadenţa etruscilor la acea dată46.
Admiraţia romanilor pentru geniul şi opera etruscilor a fost mărturisită totdeauna de scriitorii latini. Vergiliu era mîndru că se născuse la Mantova, oraşul fundat (se pare) de etrusci, oraşul care păstra în nume amintirea zeului etrusc Mantus. Primul „etruscolog“ a fost împăratul Claudius, care a scris o operă despre etrusci intitulată Tjjrrenaica, din nefericire pierdută. — In istoria civilizaţiei şi culturii romane etruscii au scris capitolul introductiv.
Urmele lăsate de etrusci se vor regăsi, în numeroase şi variate forme, şi în unele aspecte ale culturii medievale.
Purpura lucumonilor etrusci — preluată de generalii romani imperiali, victorioşi, în ceremonia triumfală — va deveni purpura cardinalilor. Cîrja sacerdoţilor-ghicitori etrusci va deveni cîrja episcopilor creştini. Disciplina etrusca îşi va strecura unele influenţe şi în domeniul alchimiei, şi în acela al doctrinelor gnostice, inclusiv în cele creştine. Multe domuri de pe teritoriul fostei Etrurii au fost înălţate pe locul altarelor sau templelor etrusce — după cum s-a dovedit arheologic.
46	„îndeobşte vorbind, tirenienii(— etruscii, n.n.) demult nu mai năzuiesc la vitejii, pierzîndu-şifaima moştenită din străbuni. Viaţa lor şi-o petrec în ospeţe şi desfătări, într-un josnic huzur. Aşa stînd lucrurile, e firesc ca ei să fi pierdut renume le pe care şi î-au dobfndit strămoşii lor “ (Biblioteca istorică, cartea a cincea, cap , XL),
704
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
Reprezentările ororilor Infernului şi viziunile macabre abundente în perioada ultimă a culturii etrusce se regăsesc ca îndepărtate amintiri în iconografia religioasă a Evului Mediu. Simboluri de cult etrusce, inclusiv himera etruscă— motiv provenind însă şi pe alte căi — apar în arta religioasă romanică şi gotică. în aceleaşi perioade ale artei reapare şi motivul defuncţilor în poziţie culcată, de pe capacele sarcofagelor; ceea ce nu poate fi considerat o simplă coincidenţă din moment ce acest motiv etrusc poate fi urmărit treeînd în sculptura romană, şi de aici în cea creştină romanică.
Autorul amintit (W. Keller) crede că nici exteriorul, ornat cu tot felul de sculpturi, al bisericilor romanice şi gotice nu este străin de o foarte posibilă influenţă îndepărtată a exteriorului templelor etrusce, bogat în culori şi supraîncărcat cu sculpturi în teracotă. Şi chiar — amintind că italienii epocii Renaşterii aveau orgoliul de a se socoti urmaşi ai etruscilor — este de părere că Bernini, construind colonada care îmbrăţişează piaţa bazilicii San Pietro din Roma, a preferat coloanelor greceşti coloanele simple şi severe ale templelor etrusce; că Nicola Pisa no mergea des la Volterra pentru a studia basoreliefurile urnelor etrusce; şi că însuşi Michelangelo ar fi primit anumite sugestii, fie din frescele mormintelor etrusce, fie din basoreliefurile reprezen-tind scene de luptă, de pe aceleaşi urne din Volterra.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA ROMANĂ
începuturile Romei. • Epopeea militară. ® Instituţiile şi magistraturile. • Armata. • Clase, pături sociale şi conflicte de clasă. © Agricultura.
• Meşteşugurile. • Activitatea comercială. © Locuinţele. © Aspectul Romei. ® Alimentaţia. • îmbrăcămintea. © Familia. © Programul unei zile. Educaţia tineretului. • Divertismente. Spectacole. * Viaţa religioasă, © Cultele. © Arta romană. • Arhitectura. © Sculptura. © Pictura. ® Tehnologia romanilor. • Ştiinţele. Medicina. © Fiîosofia. © Evoluţia literaturii latine. © Concluzii.
45 — istoria culturii şi civilizaţiei
ÎNCEPUTURILE ROMEI
Italia celor mai vechi timpuri se prezenta ca un adevărat mozaic de populaţii, unele autohtone (sau de origine incertă), altele venite aici din regiuni şi în epoci diferite. Populaţia băştinaşă din Sardinia — care în mileniul al doilea î.e.n. a creat interesanta şi misterioasa civilizaţie a „nuragilor“ — a fost în strînse raporturi etnice cu triburi din Spania şi din nordul Africii, în Sicilia, triburile de elimi şi sicani, de origine mediteraniană, au fost împinse cu timpul în regiunea vestică a insulei de către siculii indo-europeni. Pe coastele Sardiniei şi ale Siciliei s-au instalat, încă din al doilea mileniu î.e.n., negustori fenicieni; în timp ce grecii şi-au fundat colonii — începînd din sec. VIII î.e.n. — în sudul Italiei şi al Siciliei.
Sudul peninsulei era ocupat de triburi paleoitalice (osci, ausoni, morgeţi, itali, etc.), — pe lîngă alte triburi, în principal ale iapigilor, provenind probabil de prin părţile Iliriei şi ocupînd regiunea actualei Puglia. în centrul Italiei, printre localnicii care vorbeau o limbă indo-europeană (latini, umbri, sabini, samniţi, volsci, peligni, equi, marsi, ş.a.) s-au instalat — probabil începînd de prin sec. al X-lea î.e.n. — valuri succesive de etrusci, a căror civilizaţie a fost determinantă pentru viitorul peninsulei. în nordul Italiei, predominantă era populaţia — de origine mediteraniană — a ligurilor. Zona nord-estică, apoi, fusese ocupată de populaţii indo-europene — ca rhetii, sau euganii, — între care locul întîi îl deţineau veneţii (care, după părerea celor vechi, erau originari din Iliria). Ultimii veniţi — din regiunea Europei Centrale, în migraţii succesive timp de uu secol, începînd de pe la jumătatea sec. V î.e.n. — au fost războinicele triburi ale celţilor, care au ocupat cimpia Padului (în unele zone amestecîndu-se cu ligurii) şi care la începutul sec. II î.e.n. au reprezentat o serioasă primejdie pentru romani.
începuturile Romei au fost multă vreme învăluite în haina poetic-mistifi-catoare a legendei, preluată şi transmisă de istoriografia oficială reprezentată de Titus Livius. Arheologii şi istoricii moderni au stabilit însă cu destulă precizie adevărul istoric.
Latium, regiunea ocupată de latini de-a lungul ultimei porţiuni a văii Tibrului, era o zonă îngustă, mai de grabă săracă. Printre aşezările stabile ale triburilor latine, cele mai vechi atestate arheologic sînt şi cele formate din colibele păstorilor latini şi sabini care se instalaseră — încă din sec. X î.e.n. — pe colinele Romei actuale (coline cu numele, păstrate pînă azi: Quirinal, Aventin, Coelius, Viminal, Capitoliu, Palatin şi Esquilin). Triburile latine se uniseră într-o federaţie (în care, în 493 î.e.n., va intra şi Roma). Dar abia în jurul anului 650 î.e.n. etruscii — probabil cei din apropiatul oraş-stat etrusc Caere, azi Cerveteri — au adus şi au impus prin aceste părţi principiile unei adevărate organizări politice, sociale, urbane şi culturale, fundînd în zona „celor şapte coline4' un adevărat oraş-stat. Acest proces organizatoric s-a desfăşurat între 650-575 î.e.n.
începuturile Romei ca oraş ţin esenţialmente de istoria etruscilor. însuşi^ numele oraşului — la fel ca cel al Tibrului — pare a fi de origine etruscă,*
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
708
acela al unei ginţi etrusce: Rumlna. Căpeteniile aristocrate, lucumonii etrusci Tarchu şi Mastarna (rămaşi în istorie sub numele latinizate: Tarquinius — Priscus şi Superbus — şi, respectiv, Servius Tullius) au găsit aici, pe colinele de pe ţărmurile fluviului, ia numai 15 km de la vărsarea sa în mare, un loc foarte favorabil din punct de vedere economic şi strategic. Regii etrusci aceşti lucumoni — au înconjurat viitorul oraş, pe un perimetru de 7 km, cu un zid de apărare din tuf vulcanic1; au realizat un sistem de asanare a mlaştinilor dintre coline şi de canalizare (Cloaca Maxima — în forma ei perfecţionată mai tîrziu); au construit un forum, străzi, sanctuare, dînd oraşului o adevărată structură urbanistică, precum şi o nouă organizare socială, politică, religioasă şi militară.
Răscoala populară din 509 î.e.n. — sprijinită de oraşul din apropiere Cumae, statornicul rival al etruscilor —■ a înlăturat regimul monarhic din Roma, autorităţile etrusce au fost expulzate, după care Ia Roma s-a instaurat un regim politic republican. întreaga putere în stat — politică, juridică, religioasă — a trecut în mina patricienilor, aceiaşi reprezentanţi ai aristocraţiei gentilice care înainte eonstituiseră Senatul Romei regale. în condiţii deosebit de precare, dar cu o extraordinară tenacitate, Roma republicană îşi începe, mai întîi, opera de unificare a Peninsulei; operă realizată la capătul unei lungi serii de războaie, care vor dura trei secole.
EPOPEEA MILITARĂ
In prima fază — de-a lungul întregului secol al V-lea î.e.n. — Roma se afla mai mult în defensivă; după care, obiectivele ei au devenit tot mai clare. Războaiele contra Ligii latine conduse de oraşul Alba Longa (terminate abia în 338 î.e.n.) care au dus la unificarea Latium-ului sub autoritatea Romei; încheierea unor tratate cu Cartagina (509 şi 348 î.e.n.); îndelungatul război contra puternicului oraş-stat etrusc Veies (406-396 î.e.n.); momentul dramatic al cuceririi şi jefuirii Romei de către celţi (387 î.e.n.)2; războaiele îndelungate contra confederaţiei triburilor samnite (343-272 î.e.n.), contra celţilor din nordul Italiei (285-282 î.e.n.), contra coloniei greceşti Taranto (282-272 î.e.n.) şi a aliatului ei Pyrrhos, regele Epirului (280-275 î.e.n.), — iată principalele etape ale operei de cucerire, de federalizare şi de unificare a Italiei întreprinsă de Roma.
Definitivarea acestui proces — în care urma să fie inclusă şi regiunea cuprinsă între valea Padului şi Alpi, precum şi litoralul ligur — va trebui să mai aştepte încă o jumătate de veac. Căci în anul 264 î.e.n. începe perioada războaielor punice — inevitabilul conflict cu Cartagina feniciană, care trebuia să decidă cine va stăpîni Sicilia, asigurîndu-şi în felul acesta supremaţia în zonar occidentală a Mediteranei.
Primul act al politicii mediteraniene a Romei datează din 262 î.e.n., odată cu debarcarea romană în Sicilia. Roma îşi construieşte acum prima sa
1	Resturile din faţa gării feroviare centrale Termini zu. rămas prin tradiţie drejit etrusce — Mura Serviane; în realitate, datează din anul 387 î.e.n., după invazia guliilor.
2	Fapt care va demonstra necesitatea construirii unui zid de apărare lung de 11 km şi a reorganizării armatei, dotînd-o cu armament nou şi eficient (cască de fier, scut acoperit cu lame de bronz* lance de fier — piium).
EPOPEEA MILITABÂ
70f
flotă de război — şi după numai doi ani obţine prima sa victorie navală. La sfîrşitul primului război punic (264-241 î.e.n.) Roma devine stăpîna Siciliei — cea dintîi provincie romană — şi totodată anexează fostele posesiuni cartagineze, Sardinia şi Corsica. După un război dus în Iliria, Roma iniţiază contacte „cordiale'*' cu Atena şi cu Corintul. în urma unui război victorios contra celţilor (225-222 î.e.n.) anexează regiunea din nordul Fadului, pînă la Alpi. în fine, la sfîrşitul unui al doilea război (219) Roma anexează şi coasta Iliriei.
între timp, generalul cartaginez Hamilcar reorganizase, în sudul Spaniei, „Imperiul" cartaginez (237-229 î.e.n.). în anul 218 începe al doilea război punic. Hannibal — un strateg de talia lui Alexandru Macedon sau a lui Iulius Caesar — străbate cu armata sa (cu elefanţi ca „întărituri") Spania şi sudul Galliei, trece Pirineii şi Alpii, invadează Italia şi după o serie de victorii (care i-au costat pe romani dezastruoasele înfrîngeri din regiunea iacului Trasimene şi de la Cannae), ajunge la porţile Romei, fără să intre însă în oraş, dar continuîndu-şi înaintarea în direcţia sud-est. în acest timp, comandantul suprem al legiunilor romane din Spania, P. Cornelius Scipio — supranumit mai tîrziu „Africanul" —, debarcă în Africa şi, după victoria de ia Zama, Cartagina pierde toate posesiunile din Spania (pe care romanii le organizează sub forma a două provincii) şi din zona mediteraniană (201 î.e.n.),
Avîndu-şi asigurată supremaţia în Mediterana vestică, Roma îşi îndreaptă privirile spre răsărit. în anul următor intervine în Macedonia şi, după un război de trei ani, ajunge să dicteze în Grecia continentală. Drumul spre Orient îi era acum deschis, Victoria-asupra regatului seleucid (192-188 î.e.n.) aduce Romei drept pradă întreaga flotă, a acestui regat, precum şi toate teritoriile sale din Asia Mică, pînă în zona Munţilor Taurus. După un alt război Macedonia este supusă (171-168 î.e.n.) şi transformată, mai tîrziu (148 î.e.n,), în provincie romană, — în timp ce un general roman cucereşte regatul Epirului, aducînd la Roma şi o bogată pradă de 150 000 de prizonieri deveniţi sclavi.
Epopeea militară romană continuă într-un ritm susţinut. Urmează, deci: reprimarea rezistenţei antiromane, organizată şi de lungă durată (154-139 şi 143-133 î.e.n.) din vestul şi nordul Peninsulei Iberice; victoria asupra regatului Pergam, care va deveni prima posesiune romană din Asia Mică (133-129 î.e.n,), precum şi asupra lui lugurtha, regele Numidiei (111-105 î.e.n.); victoria consulului C. Marius — învingătorul lui lugurtha — contra populaţiilor germanice de cimbri şi teutoni, care invadaseră nordul Italiei (101 î.e.n.); cele trei războaie (89-63 î.e.n.) contra lui Mithridate, regele Pontului, urmate de transformarea (organizată de Pompeius în 64-63 î.e.n.) a ţărilor din Asia Mică în provincii romane sau în regate clientelare; cucerirea Galliei de către Caesar (58-51 î.e.n.), devenit dictator, asasinat în44 î.e.n.; în sfîrşit, cucerirea de către Octavianus a Egiptului — ultimul stat elenistic — şi transformarea lui în provincie romană (30 î.e.n.).
în urma unor îndelungi acţiuni militare (26-19 î.e.n.), sub Octavianus Augustus întreaga Peninsulă Iberică devine provincie, romană. Aceeaşi soartă o va avea regiunea Panoniei cucerită în urma războiului din 12-9 î.e.n. După dezastrul legiunilor lui Varus, distruse în pădurea Teutoburgică de triburile germanice (9 e.n.), urmează cucerirea şi transformarea sudului Britaniei în provincie romană (43 e.n.). între anii 15-63, devin provincii romane mai multe regate din Asia Mică, apoi Moesia şi regatul Traciei. Dar, în general, epoca noilor cuceriri se întrerupe pentru mult timp — într-o perioadă caracte-
712
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA ... .,
rizată, la Roma, de mari frămîntări politice interne, deşi teritorii întinse din Armenia, din Germania, din Britania, vor fi acum alipite imperiului.
Iată numele oraşelor principale din Imperiul roman şi denumirile actuale:
Adrianopolis (Edirna), Agrigentum (Agrigento), Alarma (Valognes), Alexandria (Alexandria — în Egipt), Aneyra (Ankara), Ancona (Ancoiia), Antiochia (Antiochia), Apollonia (Apollonia), Apuliun (Alba Iulia), Aquae Calidae (Viehy), Aquae Sulis (Bath), Aquineum (Budapesta), Arelate (Aries), Argentoratum (Sţrasbourg), Arminum (Rimini), Athenae (Atena),- Augusta Taurinorum (Torino), Augusta Treverorum (Treves), Augusta Vindelicorum (Augsburg), Avaricum (Bourges), Babylon (Babylon), Bononia (Bologna), Brigantium (La Coruîia), Brundisium (Brindisi), Burdigaia (Bordeaux), Ryzantium (Istanbul), Caesaraugusta (Zaragoza), Caesarea (Cherchell), Caesaro-dunum (Tours), Camuiodunum (Colchester), Capua (Capua), Carthago (oraş dispărut), Carthago Nova (Cartagena), Coloina Agrippina (Koln), Corduba (Cordoba), Cyrene (Cyrena), Damascus (Damasc), Deva (Chester), Divodurum (Metz), Eburacum (York), Ephesus (Efes), Gades (Câdix), Genua (Genova), Gesoriacum (Boiilogne), Hispalis (Sevilla), Isca (Caerleon), Isca Dumnoniorum (Exeter), Leptis Magna (Lebda), Limonum (Poitiers), Lindum (Lincoln), Londinium (Londra), Lugdunum (Lyon), Lutetia (Paris), Massilia (Marseille), Mediolaiumi (Milano), Mediolanum Santonum (Saintes), Memphis (Memphis), Messana (Messina), Moguntiacum (Mâinz); Narona (oraş dispărut), Narbo (Narbonne), Nemausus (NemevS), Nieomedia (Izihit), Oescus (oraş dispărut), Olisipo (Lisabona), Ostia (Ostia), Palmyra (Palmira), Pergamum (Bergamo), Thilippolis (Plovdiv), Poetavio (Ptu]), Pbrolissmn (oraş dispărut), Portus Namnetum (Nantes), Rhegium (Reggio Calabria), Roma (Roma), Salonae (Salona), Sidon (Sidon), Sinope (Sinope), Siscia (Sisak), Smyrna (Smirna), Şyracusae (Siracusa), Tarentuni (l'aranto), Tarraco (Tarragona), Thamugadi (Timgad), Thessălonica (Salonic), Toletum (Toledo), Tolosa (Toulouse), Torni (Constanţa), Turicum (Ziirich), Verona (Verona), Vienna (Vienne — în Franţa), Vindobona (Yiena).
Invazia dacilor în Moesia (85 e.n.) înseamnă începutul unei grave probleme ce i se pune Imperiului roman; problemă rezolvată după cele două războaie dacice (101-102 şi 105-106), la sfîrşitul cărora Dacia este transformată in provincie romană. Traian continuă campaniile militare împotriva părţilor, creînd provinciile romane ale Mesopotamiei şi Asiriei. La moartea lui (117) expansiunea teritorială a imperiului atinsese punctul culminant: 3 300 000 km2'şi o populaţie de 55 000 000 locuitori.
Războaiele contra părţilor vor fi reluate de Septimius Severus (197 e.n.), iar contra germanicilor alamani, de Caraealla (213). Dar imperiul Sassanid — constituit în locul celui al părţilor — ataeă cu succes posesiunile romanilor din Asia Mică (230). Anarhia militară (235-284) aduce pe tronul imperiului — într-cr perioadă de numai 50 de ani — 25 de împăraţi, din care 22 vor sfîrşi asasinaţi; iar în anul 259, tronul imperiului va fi disputat de 18 pretendenţi. Hotarele imperiului sînt atacate acum din toate părţile. în regiunea Dunării atacă sarmaţii, carpii, goţii; în zona Europei Centrale — francii, herulii, gepizii, vandalii. în anul 271 împăratul Aurel ian îşi retrage din Dacia armata şi administraţia. în Gallia, un general întemeiază un stat roman independent (care a durat 15 ani). în 330, capitala imperiului se mută de la Roma la Bizanţ — oraş căruia împăratul Constantin îi dă numele Constantinopol.
INSTITUŢIILE ŞI MAGISTRATURILE
713
După un lung şir de războaie şi de dezordini interne unitatea imperiului'se destramă (395); provinciile din Răsărit îl au împărat — la Constantinopol — pe Arcadius, iar cele din Apus (cu capitala la Ravenna), pe Honorius.
Imperiul roman de Apus este acum continuu atacat de popoarele migratoare şi deseori pustiit de huni — învinşi în anul 451 pe Cîmpiile Catalau-nice: este ultima victorie a romanilor în Apus. Roma este cucerită şi devastată de vizigoţi (410) şi de vandali (455); pînă cînd, în 476, victoria herulilor lui Odoacru asupra împăratului roman instaurează — odată cu căderea Romei — dominaţia germanică în Italia.
Imperiul roman de Răsărit, mereu pustiit de huni (în 441, In 447), încheie alianţe cu gepizii (care îşi vor extinde autoritatea şi asupra Panonier şi a Daciei romane) şi cu ostrogoţii. Instigat de împăratul roman din Constantinopol, regele ostrogot Teodoric invadează Italia, îl învinge pe Odoacru şi întemeiază (in 493) un regat germanic puternic, care a durat timp de şase decenii. In Imperiul roman de Răsărit — devenit Imperiul bizantin — tradiţiile romane vor mai continua încă un mileniu (dar în forme greceşti); pînă cînd, în 1453, turcii vor cuceri Constantinopolul.
INSTITUŢIILE ŞI MAGISTRATURILE
Epopeea militară romană — care, desfăşurată metodic de-a lungul a şapte secole, a făcut dintr-un mic oraş-stat stăpînul celui mai întins imperiu cunoscut în istorie, introducând decisive elemente de civilizaţie în atîtea regiuni înapoiate — a fost opera geniului politic şi organizatoric roman.
în epoca regalităţii3 populaţia Romei era împărţită în trei triburi, cores» punzînd probabil populaţiilor latină, sabină şi etruscă. Fiecare trib era împărţit în zece curii4. Fiecare curie era împărţită în zece ginţi. Dintr-o gintă — avind ca şef un membru mai în vîrstă — făceau parte toţi cei care descindeau dintr-un strămoş comun (real sau legendar), care purtau acelaşi nume, practicau acelaşi cult şi aveau drept la succesiune. în fine, ginta se împărţea în mai multe ramuri (familii); tatăl (pater familias) avea o putere aproape absolută — dar, cu timpul, din ce în ce mai limitată — asupra membrilor, bunurilor materiale şi sclavilor familiei. Din căpeteniile familiilor şi ginţilor s-a constituit clasa aristocraţiei gentilice a „patricienilor44.
Membrii celor 30 de curii — bărbaţii sub arme — se întruneau în 30 de adunări (comiţii) separate, numite „comiţii curiate". Aceste adunări — convocate şi prezidate de rege — hotărau asupra problemelor importante: asupra legilor care se propuneau, asupra declarării războiului, a condamnării la moarte a unui cetăţean roman. Comiţiile alegeau regele şi —■ în epoca republicană — magistraţii. Autoritatea regelui era limitată, activitatea sa era controlată de Senat, compus — în epoca regalităţii — din 300 de patricieni, consilierii regelui. Regele era comandantul-şef al armatei, judecătorul suprem şi marele preot. — La adunările populare (comiţii) „plebeii“ nu puteau lua parte. Plebeii—
3	Epoca primilor patru regi legendari, latini şi sabini, precum şi a următorilor trei regi etrusci.
4	Fiecare curie trebuia să dea o sută de pedestraşi, zece călăreţi şi să trimită in Senat zece reprezentanţi, patricieni, capii familiilor gentilice.
714
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
mici şi mijlocii proprietari, negustori, meşteşugari —- erau oameni liberi, cu drept de a poseda pămînt, de a încheia acte juridice şi cu obligaţia de a presta serviciul militar. în schimb, în această primă perioadă a istoriei romane, plebeii n-aveau nici un drept politic, deci nici dreptul de a face parte din Senat. Adunările politice ale plebei sînt un organism care apare abia în sec. II î.e.n., după o lungă şi susţinută luptă de clasă.
Din aceste prime timpuri datează şi instituţia „clientelei44, menţinută şi în epocile următoare. Un patrician avea un număr de „clienţi44 — străini stabiliţi la Roma, membrii unor familii scăpătate, oameni săraci, uneori ţărani, sau sclavi eliberaţi, liberţi. Toţi aceştia la un loc formau clasa plebeilor. Ei se obligau să-l ajute pe „patron44 sub orice formă; în schimb, „patronul44 îi datora clientului protecţie şi ajutoare economice.
în perioada republicii — şi chiar de la începutul secolului al V-lea î.en. — intervin (datorită în mare parte ameninţătoarelor agitaţii ale plebeilor) schimbări structurale importante în organizarea politică şi socială5.
Populaţia Romei a fost împărţită, după avere, în cinci clase (patricienii fiind la un loc cu plebeii). Fiecare clasă era obligată să dea ,în mod diferenţiat, un anumit număr de centurii (unităţi de cîte o sută de soldaţi). Cele mai multe centurii le furniza prima din cele cinci clase. Cum adunările poporului se ţineau acum pe centurii — unităţi, deci, nu numai politice, ci şi militare, — clasa celor mai bogaţi avea asigurată totdeauna majoritatea voturilor, prin urmare a hotărîrilor în treburile publice.
Regimul monarhic a fost înlocuit cu instituţia „magistraturilor4*6. Un magistrat era ales (în afară de censor şi de dictator) pe timp de un an, fără să primească nici un fel de remuneraţie. Magistraturile erau variate, precis ierarhizate şi avîndu-şi fiecare un regim propriu, bine diferenţiat. Magistraţii trebuiau să fi făcut serviciul militar timp de cel puţin zece ani; iar pentru ocuparea unei anumite funcţii (magistraturi) trebuiau să fi parcurs în prealabil — cu excepţia censorului şi a dictatorului — celelalte magistraturi (cursus honorum), în ordinea crescîndă a importanţei lor: quaestor, tribun, praetor, consul ...
Primul loc în rîndul magistraţilor îl ocupau cei doi consuli (dintre care, începînd din anul 367 î.e.n., unul trebuia să fie plebeu). Consulii, care pre-luaseră prerogativele regelui din perioada monarhică, reprezentau puterea supremă executivă — pe care o exercitau, pe rînd, cîte o lună. în timp de război comandau armata, iar după ce mandatul le expira, administrau ca proconsuli o provincie7.
Praetorul — magistratură creată în 367 î.e.n., accesibilă şi plebeilor — avea atribuţii judiciare, organiza instanţele şi stabilea formulele proceselor, în lipsa consulilor, praetorul putea şi convoca Senatul, comanda armata sau administra provinciile. De la unul şi apoi (din 242 î.e.n.) doi praetori, numărul lor a sporit progresiv, ajungînd pînă ia 18.	' ‘	.
r Cei doi censori, aleşi pe 5 ani, ţineau evidenţa şi controlul repartizării în clase a cetăţenilor, întocmeau listele noilor senatori propuşi şi se ocupau
5	Reformele pe care tradiţia le atribuia regelui etrusc Servius Tullius in realitate au fost efectuate progresiv, începînd din sec. V şi pînă în sec. III î.e.n.
8	Un „magistrat44 — care în accepţia de azi a cuvîntului este deţinătorul unei puteri judecătoreşti — la romani deţinea fie puteri legislative, fie executive, fie administrative de decizie sau de control.
7 în timpul imperiului, autoritatea consulilor va decădea, — asemenea celorlalte magistraturi, dealtminteri.
INSTITUŢIILE ŞI MAGISTRATURILE
715
de evidenţa bugetului statului. Cei doi quaestori (al căror număr a ajuns apoi pînă la 20) controlau administrarea finanţelor publice; aceasta însă — nu şi în epoca imperiului. —Edilii (doi plebei, cărora li s-au adăugat mai tîrziu alţi doi, patricieni) organizau poliţia Romei, asigurau supravegherea aprovizionării oraşului, a construcţiilor urbane, a tezaurului, a străzilor, pieţelor şi templelor.
Cei doi „tribuni ai plebei44 (a nu se confunda cu tribunii militari, comandanţii legiunilor) reprezentau magistratura instituită încă la începutul sec. V î.e.n., pentru a apăra şi impune interesele plebei în faţa patricienilor în Senat. Tribunii (mai tîrziu numărul lor a crescut la 10) convocau şi prezidau adunările plebei, puteau bloca propunerea unei legi prin dreptul lor de „veto44 şi puteau lua sub protecţia lor — întrucit imunitatea persoanei unui tribun al plebei era sacrosanctă — pe cine voiau.
Senatul era instituţia supremă a Republicii, instituţia care avea în mîini conducerea întregii vieţi a statului. Senatorii — al căror număr, iniţial de 300, a crescut, ajungînd spre sfîrşitul epocii republicane la 900 — aparţineau numai cîtorva familii patriciene (dar, începînd din sec. IV î.e.n., au intrat şi plebei în Senat). Senatorii erau numiţi pe viaţă, se bucurau de numeroase privilegii şi erau recrutaţi de censori dintre persoanele care deţinuseră magistraturi mai importante. Senatul controla administraţia, finanţele, activitatea judecătorească şi treburile militare; asigura îndeplinirea practicilor de cult, decidea în materie de legislaţie şi de politică externă, hotărînd şi luarea de măsuri excepţionale în situaţii grave8. Asemenea principalelor magistraturi, şi Senatului i-a scăzut treptat autoritatea în timpul imperiului.
Epoca imperiului începe (în anul 30 î.e.n.) odată cu instaurarea „principatului44 lui Octavianus, căruia i se acordă epitetul de „Augustus44 („cel demn de veneraţie44). Primul între cetăţeni /princeps), Octavianus — de fapt împărat, dar acest titlu se va generaliza abia în secolul următor — concentrează în mîinile sale prerogativele consulilor şi ale censorilor, este comandant militar suprem şi şeful cultului religios (pontifex maximus). Tot el controlează şi dirijează finanţele, administraţia şi autoritatea legislativă. Vechile instituţii — în primul rînd Senatul şi adunările poporului — îşi pierd puterea efectivă; pentru ca, în sec. III e.n., Senatul să dispară. Începînd din epoca imperiului, succesiunea la tron va fi ereditară sau prin adopţiune; cînd împăratul nu-şi va desemna succesorul, legiunile vor fi acelea care-1 vor alege şi îl vor proclama pe noul împărat; în care caz, Senatului nu îi va mai rămînea decît să recunoască şi să ratifice hotărirea armatei9.
în epoca republicană şi în cea a imperiului organizarea administrativă a statului a cunoscut forme variate. în această privinţă, geniul organizatoric roman a dat antichităţii un exemplu singular. Prima formă era cea a anexării teritoriului cucerit, cu sau fără transplantarea la Roma a populaţiei respective (cînd aceasta nu era masacrată sau vîndută la tîrgurile de sclavi), şi cu confiscarea a jumătate, a două treimi sau în întregime a teritoriului. în alte cazuri, oraşele-state cucerite erau transformate în municipii, lăsîndu-li-se într-o
8	De pildă, Senatul decidea dacă este sau nu cazul să se acorde puteri depline unui dictator, care să preia apoi pe timp de 6 luni prerogativele consulilor.
9	Intr-un singur an, în 68 e.n., cohortele din provincii au proclamat nu mai puţin de patru împăraţi; iar în anul 193, gărzile pretoriene au proclamat în patru luni cinci împăraţii Pentru ca în aşa-numita „epocă a anarhiei militare“ — 235-284 e.n. — Senatul să numească împăraţi dintre senatori şi chiar din familii de ţărani.
7!6
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
mare măsură autonomia, acordîndu-li-se celor învinşi drepturi civile (nu insă şi drepturi politice). Un alt sistem era cel al federalizării; statul cucerit încheia cu Roma un tratat de alianţă, în condiţii care variau de la caz la caz.
ARMATA
Stat eminamente militar, statul roman prevedea serviciul militar obligatoriu pentru toţi cetăţenii de la 17 la 60 de ani (între 17-46 de ani — combatanţi; apoi, pînă la 60 de ani, ca trupe de ocupaţie sau în servicii auxiliare).
în epoca regalităţii armata romană era compusă numai din patricieni şi din clienţii lor. Efectivul armatei se ridica la aproximativ 3 000 de pedestraşi şi 300 de călăreţi. După reforma (din sec. V î.e.n.) care îi indusese în cele cinci clase şi pe plebei alături de patricieni, efectivele armatei-au ajuns la 17 000 de pedestraşi, 1 800 de călăreţi şi 500 de necombatanţi. Cei care se eschivau de la obligaţiile militare îşi pierdeau cetăţenia romană, puţind chiar să fie vînduţi ca sclavi. Teritoriile cucerite — apoi fie anexate, fie federalizate — trebuiau să furnizeze şi ele un anumit contingent de soldaţi. Fiecare cetăţean îşi procura singur armamentul, echipamentul şi calul (precum şi — în primele secole ale republicii — hrana personală); statul asigura doar hrana cailor. Începînd din sec, IV î.e.n. armata devine permanentă, iar soldaţii primesc soldă, hrană şi respectivul armament.
Armata romană era împărţită în legiuni. Fiecare legiune avea 10 cohorte. Numărul soldaţilor unei legiuni varia între 4 200 şi 6 000, în sec, IV î.e.n. efectivul armatei romane era de 4 legiuni — dar la nevoie putea ajunge pînă la 10. Alături de legiunile formate exclusiv din cetăţeni romani, armatele auxiliare recrutate din regiunile italice federate constau aproximativ din cîte 5 000 de pedestraşi şi 900 de călăreţi pentru fiecare din cele 4 legiuni.
în 105 î.e.n, C. Marius a creat o armată permanentă de profesionişti, recrutaţi din rînduriie sărăcimii şi angajaţi cu soldă pe timp de 16 sau 20 de ani; după care, fiecăruia i se distribuia un lot de pămînt. în timpul lui Augustus se puteau înrola — în rînduriie trupelor auxiliare — voluntari din provinciile cucerite, ceea ce le dădea apoi dreptul de cetăţenie romană. Durata serviciului militar era de 20 de ani (in trupele auxiliare, de 25). Efectivul armatei în timpul lui Augustus a junsese la 25 de legiuni — ceea ce însemna 150 000 de oameni.
Armamentul era, în principal: suliţa lungă de 2 m (pilum, armă de aruncat); lancea — mai uşoară şi mai scurtă; sabia iberică (ascuţită şi cu două tăişuri, cu lama lungă de 50 cm) şi, pentru lupta corp la corp, pumnalul cu lama scurtă de 20 cm. Alte tipuri de arme de atac — arcul şi praştia — erau folosite de trupele de mercenari străini. Ca arme de apărare: casca de tip elenistic10, scutul (fie rotund, de bronz, fie oval sau dreptunghiular, de lemn; iar mai tîrziu semicilindric sau hexagonal), ornat cu embleme care se pare că aveau un sens magic; cuirasa, din lame de bronz, împrumutată de la cavaleria macedoneană; sau cămaşa de zale, asemănătoare celei a gallilor.
10	Începînd de prin anul 100 î.e.n., coiful tipic reman acoperea şi ceafa; iar un alt tip de coif acoperea şi fruntea, — coifurile fiind împodobite cu pene.
CLASE, PÂTURÎ SOCIALE Şl CONFLICTE DE CLASĂ
71?
Disciplina era extrem de severă. Comandantul suprem putea dispune de viaţa ostaşilor şi a comandanţilor în subordine. Drept distincţii militare — medalii de aur sau de argint şi, mai presus de acestea, cununa de frunze de laur. Îneepînd din sec. III î.e.n., generalului victorios i se acorda titlul de imperator şi i se organiza intrarea triumfală în Roma.
CLASE, PĂTURI SOCIALE ŞI CONFLICTE DE CLASĂ
Societatea romană era împărţită în clase şi pături sociale — pe baza fie a originii, fie a averii —, dar această diviziune nu era nici foarte rigidă, nici definitivă. Conflicte de clasă s-au declarat încă de la începutul erei republicane (494-3 î.e.n.); conflicte acute şi repetate între patricieni şi plebei, încheiate cu cîştigarea de către ultimii a unei aproape depline egalităţi de drepturi civile şi politice. Încît, după ce plebeii au obţinut instituirea unor magistraturi care să le apere interesele — doi tribuni şi doi edili ai plebei —, 'în curma vor obţine accesul la magistratura de consulat (367 î.e.n.), de dictator (356 î.e.n.), de praetor (337 î.e.n.) şi chiar la funcţii superioare sacerdotale (300 î.e.n.). Pe lingă aceasta, încă din anul 451 î.e.n. plebeii obţinuseră ca legile cutumiare să fie codificate in Legea celor XII Table, al cărei text enunţa principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.
Spre sfîrşitul republicii numărul familiilor patriciene se reduce la aproximativ 30. în schimb, se formează acum o nouă aristocraţie— nobilităs — care includea atît patricieni cît şi vîrfurile plebeilor bogaţi, membri ai Senatului şi persoane care deţinuseră anumite magistraturi. Membrii acestei „no-bilimi“ se distingeau — exterior — de cei aparţinînd altor categorii sociale prin dreptul de a purta toga cu o bandă lată de purpură (laticlavium), încălţăminte de culoare roşie, iar la teatru aveau rezervate locurile.
între nobilităs şi poporul de rînd se situa ordinul cavalerilor (equites). Îneepînd din sec. IV e.n. ordinul cavalerilor nu mai indica demnitatea militară de odinioară (ce data din sec. III î.e.n.), ci cuprindea cetăţeni bogaţi (mari proprietari, oameni de afaceri, avocaţi, jurisconsulţi, etc.), care nu făceau parte din Semit, nu puteau deţine magistraturi, în schimb se ocupau intens de afaceri (ceea ce senatorilor le era interzis). Aristocraţie de gradul al doilea, cavalerii aveau dreptul să poarte, ca semne distinctive, inelul de aur şi toga tivită cu o fîşie îngustă de purpură (angusticlavium).
Clasa cea mai numeroasă şi mai importantă la început, dar care în sec. II î.e.n. ajunge intr-o situaţie foarte precară este clasa ţăranilor liberi. Distrugerile ogoarelor în timp de război, abandonarea pămînturiloTMmMipsa mîinii de lucru în timpul campaniilor militare îndelungate, extinderea latifundiilor, sporirea enormă a numărului sclavilor, concurenţa preţului cerealelor importate sau intrate ca tribut au dus la o gravă decădere a micii proprietăţi. Mulţi ţărani liberi s-au transformat în muncitori agricoli (dar mîna de lucru a sclavilor era mult mai ieftină)', sau au emigrat la Roma şi în alte oraşe mari, trăind din cîştiguri ocazionale şi îngroşînd rîndurile hun-penproletariatului.
718
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Criza agrară a fost determinată de administrarea arbitrară a domeniului public — ager publicus, acea treime sau jumătate din pămînturile populaţiilor cucerite, devenită proprietate a statului. De distribuirea în arendă a acestui ager publicus au profitat marii proprietari funciari, senatori şi cavaleri, aca-parînd pînă la urmă loturi întregi pe care le anexau terenurilor proprii spre a-şi mări latifundiile. în sec. II î.e.n. revoltele ţăranilor au fost numeroase — în Etruria, în Apuiia, în Sicilia. Senatorii îşi investeau banii numai în terenuri (un alt mod de a investi, de ex. în comerţ, fiindu-le interzis). Astfel, Cras-sus (care în 60 î.e.n. încheiase triumviratul cu Pompeius şi Caesar) poseda proprietăţi în suprafaţă de circa 25 000 ha.
Reforma agrară preconizată de consulii Tiberius Gracchus şi Caius Gracchus prevedea limitarea marii proprietăţi la 125 ha (plus 62,5 ha pentru fiecare fiu al proprietarului), excedentul urmînd să fie împărţit ţăranilor săraci în loturi de cîte 7,5 ha. Legea a fost votată, dar aplicarea ei a fost blocată de nobilimea senatorială. Represiunea care a urmat a fost extrem de dură: fraţii Gracchi au fost asasinaţi; primul (în 133 î.e.n.), împreună cu 300 de partizani ai săi; al doilea (în 121 î.e.n.), împreună cu peste 3 000 de cetăţeni masacraţi şi ale căror cadavre au fost aruncate în Tibru. „Chiar şi fiarele sălbatice care trăiesc în Italia îşi au vizuinile şi adăposturile lor, în timp ce oamenii care îşi dau viaţa pentru Italia nu au nimic, în afară de aer şi lumină“ — scria Plutarh, citînd fraze dintr-un discurs al lui Tiberius Gracchus. „Ei sînt numiţi stăpînii lumii, dar n-au nici măcar un petic de pămînt".
Mai tîrziu situaţia s-a ameliorat, prin înfiinţarea de colonii în provinciile cucerite, prin înrolarea în legiuni (reformele lui Marius din jurul anului 100 î.e.n.) a cetăţenilor săraci care la sfîrşitul serviciului militar de 16 ani erau împroprietăriţi cu loturi de pămînt. Caesar, care a fundat numeroase colonii în provinciile romane, a dat pămînt atît foştilor săi soldaţi, cît şi cetăţenilor săraci. (Numai în Campania a instalat 20 000 de familii). Politica de fundare de noi colonii pe pămîntul Italiei şi, prin aceasta, de sprijinire a micii proprietăţi, a continuat şi în timpul lui Octavianus Augustus, şi în secolele următoare. în acest timp s-a dezvoltat sistemul „colonatului": marii proprietari dădeau îuaîerKÎ^	ţărani liberi (co-
lorii).
Cu toate aceste măsuri, iimsa^pxoletariatu 1 ui urban era în continuă creştere. Pentru a evita posibilele tulburări provocate de aceste mase, statului nu-i rămînea decît să caute să le asigure măcar alimentaţia gratuită. în anul 46 î.e.n., la Roma numărul cetăţenilor cărora li se distribuia gratuit grîu ajunsese la 320 000. între aceştia, desigur că exista şi un oarecare număr de trîndavi (căci instituţia „clientelei" degenerase într-o formă de parazitism), care trăiau din ceea ce primeau în fiecare dimineaţă de la „patronii" lor, alimente şi chiar bani. Din rîndurile acestui lumpenproletariat se recrutau — adeseori în scopuri politice perverse — bandele de agitatori, asasini sau incendiatori. Pe lîngă această formă de măsuri de precauţie statul organiza, în scop de diversiune, spectacole impresionante, jocuri, lupte de gladiatori sau vînă-toare de fiare în circuri11.
O Pe ultima treaptă erau sclavii, al căror număr a crescut enorm în urma războaielor de cucerire. Numai din Sardinia au fost vînduţi ea sclavi 80 000 de locuitori care, pe la jumătatea sec. II î.e.n., se răsculaseră; după cucerirea
11	în astfel de spectacole, în cele organizate de dictatorul Sylla, de pildă, au fost sacrificaţi 100 de lei, 325 în cele organizate de Pompe iu s; iar de Caesar — 400.
CLASE, PĂTURI SOCIALE Şl CONFLICTE DE CLASĂ
719
Macedoniei şi Epirului — 155 000 vînduţi ca sclavi; în timpul războaielor punice — 150 000 de cartaginezi; iar despre Caesar se spune că ar fi vîndut sclavi la sfîrşitul campaniilor sale militare (cifra este desigur exagerată) peste un milion de galii !
Celelalte surse de sclavie (hoţii prinşi în flagrant delict, incendiatorii, dezertorii, debitorii insolvabili, copiii vînduţi de părinţii lor) erau puţin importante. Regimul sclavilor era, la început, foarte dur. Sclavul putea fi vîndut, dăruit, lăsat moştenire prin testament de stăpînul său, care avea asupra lui drept de viaţă şi de moarte. Sclavul nu avea acces în tribunale, nu putea poseda bunuri, iar căsătoria lui nu avea nici o valoare juridică. Abia spre sfîrşitul epocii republicane şi de-a lungul perioadei imperiului situaţia sclavilor se va îmbunătăţi simţitor. Sclavii publici, de stat, erau folosiţi acum în lucrări publice sau în administraţie ca mici funcţionari, salariaţi. Sclavii particularilor erau întrebuinţaţi în agricultură, în atelierele meşteşugăreşti ale stăpînului, sau în serviciile casei. Cei care aparţineau familiilor mai modeste^ aveau o viaţă suportabilă. Marii proprietari aveau pînă la 500 şi chiar 1 000 de sclavi (dar marele bogătaş Coelius Isidorus, un fost sclav eliberat, a lăsat la moartea sa urmaşilor drept moştenire un număr de 4116 sclavi). Printre aceştia erau şi sclavii de lux, — medici, literaţi, oameni de ştiinţă, secretari, pedagogi, muzicanţi, etc.
° Condiţiile de viaţă ale marilor aglomeraţii de sclavi, concentraţi în special pe marile latifundii din Sicilia şi din sudul Italiei, au dus la răscoale care în sec. II î.e.n. au căpătat mari proporţii. Numai în primul deceniu al acestui secol au avut loc trei mari răscoale (în Latium, Etruria şi Apulia), reprimate cu cruzime: peste 6 000 de sclavi au fost răstigniţi pe cruci. Mai bine organizaţi au fost sclavii răsculaţi din Sicilia (140-130 î.e.n.), care au reuşit să învingă în repetate lupte armatele consulare de represiune. O mişcare a sclavilor din Campania (104 î.e.n.) a întrunit un ipimăr de 3 500 de sclavi înarmaţi. O primejdie deosebită pentru Roma a reprezentat-o răscoala, din acelaşi an, din Sicilia, sprijinită şi de cetăţenii cei mai săraci. Sclavii şi-au ales atunci un „rege" şi, un consiliu, armatele lor au asediat cîteva oraşe, s-au constituit într-un stat sicilian al sclavilor şi abia după trei ani de lupte armatele romane au reuşit să cucerească ultimele localităţi fortificate şi să înăbuşe răscoala.
în timp ce la Roma lupta politică şi conflictele de clasă — determinate de problema centrală, a reformei agrare -- luau forme din ce în ce mai acute (soldate cu înfrîngerea şi asasinarea conducătorilor răscoalei), în sudul Italiei, şi anume în regiunea Campania, a început cea mai însemnată răscoală a sclavilor din întreaga istorie antică. Mişcarea condusă de sclavul trac Spartacus a pornit în anul 71 î.e.n. din oraşul Capua, de lingă Yezuviu. Organizîndu-se treptat într-o disciplinată armată de 90 000 de oameni (după istoricul Appianus, 120 000), armata lui Spartacus a străbătut în timpul campaniilor sale Italia din sud pînă în valea Padului, cu intenţia de a-i elibera şi apoi de a-i repatria pe sclavii originari de dincolo de Alpi. Apoi armata lui Spartacus a cobo-rît de-a lungul coastei Adriaticei, zdrobind armatele celor doi consuli trimişi de Senat şi ajungînd apoi pînă la strîmtoarea Messinei, spre a trece în Sicilia. Cum însă manevra n-a reuşit, armata sclavilor s-a îndreptat spre Apulia, cu intenţia de a trece în Grecia. Aici, însă Spartacus — după ce timp de doi ani obţinuse numeroase victorii asupra armatelor trimise de Roma, înspăimîntată cum nu mai fusese din timpul invaziei lui Hannibal — cade în luptă, armata
m
CIVILIZAŢIA $1 CULTURA ROMANA
sa este nimicită, 12 000 de sclavi au rămas pe cîmpul de bătălie, alţi 6 000 au fost executaţi prin răstignire. Dar în restul Italiei detaşamentele răzleţe ale răsculaţilor n-au putut fi lichidate deeît abia după zece ani32.
AGRICULTURA
Agricultura a fost dintotdeauna şi a rămas ocupaţia cea mai preţuită de romani; deşi, in general, solul Italiei nu era deosebit de productiv.
în-timpurile vechi, cînd încă predomina păstoritul, culturile agricole — limitate la suprafeţe reduse — preferau meiul şi o specie de grîu rezistentă în terenurile prea umede, alacul, din a cărui făină se făceau mămăliga şi lip ia (căci abia pe la începutul sec. II î.e.n. au învăţat romanii să facă pîixiea din aluat dospit cu drojdie). Se cultiva şi orzul, pentru care însă romanii n-aveau preferinţa pe care o aveau grecii. Dintre leguminoase, mai întîi a fost cultivat bobul. — Tehnicile agricole introduse în Italia Centrală de către etrusci12 13 au permis o mai bună exploatare a pământurilor.
Cea mai rentabilă era cultura viţei de vie şi a măslinului, pentru care aproape întreg teritoriul Italiei prezenta condiţii favorabile. Plinius cel Bătrîn menţionează nu mai puţin de 15 varietăţi de măslin cultivate în Italia. Uleiul de măsline era folosit nu numai în alimentaţie, ci şi pentru iluminat şi, mai tîrziu, pentru prepararea unguentelor şi a parfumurilor. Cultura pomilor fructiferi era practicată atît pe micile proprietăţi (mărul, părul, smochinul, migdalul, scoruşul), cît şi în livezile de pe latifundii, cu specii mai rare la acea dată: cireşul (adus din Asia Mică), rodiul (din Africa), gutuiul (din Spania), nucul şi piersicul (din Persia). O idee despre stadiul de dezvoltare a pomicultura în sec. I e.n. ne-o putem face amintind (după informaţiile lui Plinius) că în Italia erau cultivate nu mai puţin de 30 de varietăţi de măr, 41 de păr, 12 de prun, 11 de nuc, 9 de cireş, 4 de piersic, 9 de rodiu, 18 de castan, 29 de smochin, ş.a.m.d.
Gama de zarzavaturi era foarte largă: aproape toate cele existente şi azi pe pămîntul italic. Dintre ciuperci, romanii consumau numai hribii şi pe cele pe care le apreciau în mod deosebit — trufele. în centrul şi sudul Italiei se cultivau apoi flori, în special pentru a extrage esenţe de parfumuri, precum şi felurite plante aromatice, pe care le exportau pînă în Egipt şi chiar în China14.
Pe lingă obişnuitele păsări de curte crescute în gospodării, în sec. I î.e.n. existau deja în cadrul producţiei pentru piaţă şi crescătorii de păsări; şi nu
12	Crucea ca instrument de supliciu este de origine scitică. De ]a sciţi a trecut mai intîi la asfrieni, apoi la fenicieni şi în fine îa romani — unde pînă în sec. III e.n. era instrumentul unui supliciu care nu putea fi aplicat cetăţenilor romani. Pînă cînd împăratul Constantin cei Mare n-ă abolit acest mod de supliciu, creştinii n-au folosit figurarea crucii ca simbol religios.
18 De pildă, culturile alternate, lăsarea pămîntului să se odihnească un an sau doi; ori plugul cu brăzdar, care putea ii schimbat după natura terenului.
14	în antichitate, grădinile create cu un scop exclusiv estetic — deci fără amestec de pomi fructiferi —apar pentru prima dată în timpul şi în aria Imperiului roman. în vilele romane se întllneşte pentru prima oară arta ordonării peisagistice şi arhitectonice a unei grădini.
MEŞTEŞUGURILE
721
numai de păsări domestice obişnuite, ci şi de mierle, sturzi, prepeliţe, papagali sau păuni. Ouăle de păuni erau un articol demn de o masă cu adevărat imperială !
în fine, o dezvoltare cu totul remarcabilă a luat mai tîrziu şi albinăritul, mai ales în Sicilia. Existau şi stupari de profesie. Ceara servea la confecţionarea luminărilor; iar mierea, nu numai ca aliment, ci şi la prepararea anumitor medicamente15.
MEŞTEŞUGURILE
După ce meşteşugurile s-au separat de forma de economie domestică, de producţia casnică, mcepînd din sec. II î.e.n. se poate vorbi de o dezvoltare independentă şi de o specializare a producţiei. în oraşele Italiei a dominat mica producţie meşteşugărească, micile ateliere deservite de puţini lucrători. Se urmărea satisfacerea nevoilor interne, dar se producea şi pentru export.' Sub acest raport, regiunile mai dezvoltate erau Etruria şi Campania.
De obicei, stăpînii micilor ateliere îşi desfăceau singuri produsele, fără a apela la intermediari, — îndeosebi produsele necesare agriculturii. Unele oraşe se specializau în producţia unor anumite obiecte. Cu timpul s-a ajuns şi la o specializare a unor meşteşugari dintr-o anumită branşă. Astfel, în construcţii erau zidari care zideau numai bolţi, alţii — numai pereţi interiori; unii meşteri pregăteau mortarul, alţii tencuiau, alţii lucrau în stuc, alţii ciopleau marmura, în atelierele metalurgice existau — cu diferite calif icări — turnători, strungari, modelatori, incrustatori, poleitori, etc. Existau şi cizmari specializaţi — care lucrau numai un anumit model de încălţăminte. Existau chiar şi brutari specializaţi: unii care făceau numai pîine albă, alţii numai intermediară, alţii numai pîinea de calitate inferioară, pentru sărăcime şi pentru sclavi...
vRomanii au învăţat de la etrusci tehnicile prelucrării metalelor; iar după ce au cucerit şi ţinuturi din Asia Mică, au preluat de acolo şi alte procedee mai avansate. în insula Elba etruşcii aveau cele mai bogate zăcăminte de fier; iar în Munţii Apenini, zăcăminte de cupru şi chiar de cositor — metal (mai mult importat însă) care le-a asigurat posibilitatea obţinerii bronzului. Cele mai mari centre bogate în minereuri se aflau în Peninsula Iberică şi în Brita-nia. Dar centrele de aprovizionare ale romanilor cu minereuri metalifere erau răspîndite în întregul imperiu. în Sardinia erau cele mai bogate zăcăminte de plumb — de care romanii aveau nevoie nu numai în scopuri războinice pentru confecţionarea proiectilelor, ci mai ales pentru fabricarea tuburilor de distribuire a apei în băile publice sau în locuinţele particulare. — Gît priveşte volumul considerabil al activităţii metalurgice legate de nevoile militare, armament şi echipament, este suficient să ne reamintim marele număr de războaie purtate aproape continuu de romani.
Majoritatea minelor erau proprietatea statului, care le concesiona unor antreprenori particulari; în epoca imperiului însă minele au trecut sub administrarea directă a statului. în mine se folosea mîna de lucru a sclavilor şi a
15	Interesant de amintit, ca o curiozitate, este faptul că mierea era socotită, chiar de natural işti, ca fiind un produs spontan al naturii: Plinius cel Bătrîn o numeşte, metaforic, „transpiraţie a văzduhului, un fel de salivă a astrelor“ î
46 — Istoria culturii şi civilizaţiei
722
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
celor condamnaţi la muncă silnică; uneori însă şi a oamenilor liberi (cum a fost cazul, în sec. II e.n., în minele de aur din Dacia romană).
La un grad surprinzător de înalt au reuşit romanii să obţină — folosind procedee identice celor ale grecilor — aliajele în proporţii juste (de cositor, zinc şi plumb); apoi fuziunea şi turnarea bronzului; operaţie care, verificată azi la microscop, se dovedeşte a fi fost perfectă. De-a dreptul uimitoare rămîne realizarea tehnică a turnării celebrei statui ecvestre a lui Marcus Aurelius, de pe Capitoliu, a cărei grosime uniformă pentru întregul grup nu depăşeşte 3 —4 mm !
în domeniul ceramicii, pe lingă produsele de uz practic (ţigle, olane semi-cilindrice şi cilindrice, chiupuri pentru depozitarea cerealelor, amfore, opaiţe), originale şi cu totul remarcabile prin fineţea execuţiei şi puritatea pastei — căreia oxizii de fier conţinuţi într-un anumit procent îi dau o culoare de neconfundat sînt vasele de ceramică de culoarea coralului, cu ornamente de scene în relief obţinute prin folosirea unor tipare, scene inspirate din vasele greceşti de bronz sau de argint. Produse în oraşul toscan Arezzo (de meşteri etrusci şi apoi romani), în secolele II sau I î.e.n.-sec. I e.n., vasele „aretine" sau „coraline“ au fost exportate ca produse foarte apreciate chiar şi dincolo de îndepărtatele frontiere orientale ale imperiului.
Prelucrarea sticlei — iniţiată în Egipt încă de pe la începutul mileniului al II-lea î.e.n., cînd prin colorarea pastei se executau diverse articole de podoabe — a fost practicată şi pe teritoriul Italiei încă de la începutul sec. I î.e.n. La această dată meşterii sticlari din Siria au inventat o nouă metodă: paharele şi cupele erau realizate prin suflare cu ajutorul unui tub lung, modelarea obţinîndu-se fără ajutorul unui tipar. Noua tehnică s-a răspîndit repede in tot Imperiul roman, încît la începutul sec. I e.n. sticlarii romani fabricau obiecte de sticlă de mare fineţe. în aceeaşi perioadă au apărut la Roma şi geamurile de sticlă (cunoscute în Egipt cu mai bine de un mileniu înainte), în locul foilor transparente de mică folosite pînă acum.
Confecţionarea ţesăturilor de lînă şi in a rămas mult timp o activitate casnică, rezervată femeilor. în ultimele secole ale republicii apare în Italia ţesătoria ca o activitate manufacturieră care, în oraşele din nordul Peninsulei, producea şi pentru export. Inul, cultivat în sudul Italiei, era mult folosit încă de etrusci: din ţesăturile de in se confecţiona lenjeria, mai ales a femeilor. Bumbacul, importat din India, era o raritate. Cînepa, adusă din zona nordică a Mării Negre, era cultivată — mai ales pentru confecţionarea frînghiilor — în Gallia. Mătasea a ajuns din China pînă la Roma începînd din sec. I e.n. Veşmintele de mătase erau extrem de scumpe: de trei ori mai scumpe decît greutatea lor în aur16.
Un loc important în cadrul meşteşugurilor îl ocupa tîmplăria de lux. Pentru mobile se folosea mult lemnul de paltin, de stejar, de fag şi de brad (conifer întrebuinţat mai ales în construcţiile corăbiilor); mai rar — lemnul de cifeş şi de măslin. în epoca imperială mobilierul de lux era confecţionat din esenţe rare: abanos importat din Egipt, cedru din Siria, lemn de lămîi din Africa, sau o varietate de paltin adus din Germania. Un loc aparte îl ocupau mobilele incrustate — cu fildeş, corn, bagă, bronz, argint şi chiar aur.
Pentru a-şi apăra interesele profesionale meşteşugarii romani (dar şi cărăuşii, catîrgiii, vizitiii, plutaşii, barcagiii, etc.) se constituiseră, din timpurile
16	Costul unui veşmînt de ceremonie, din mătase vopsită cu purpură — care de asemenea era extrem de scumpă —echivala, se spune, cu preţul a 12 kg de aur 1
ACTIVITATEA COMERCIALĂ
723
cele mai vechi, în corporaţii, — asociaţii al căror număr a crescut considerabil în sec. I î.e.n.; iar cîteva secole mai tîrziu, existenţa unor asemenea corporaţii este atestată în 475 de oraşe ale imperiului (cf. W. G. Hardy). Meseriile şi ocupaţiile cele mai diverse îşi aveau corporaţiile lor: a măcelarilor, a tăbă-carilor, a căruţaşilor, a frînghierilor, a ţig'larilor, a zarafilor, a florarilor, a cioplitorilor de piatră, a modelatorilor de statuete, a lucrătorilor în plumb, a împletitorilor de coşuri, a celor ce confecţionau coroane, etc. Enumerarea, ori-cît de sumară, a acestor corporaţii poate da o idee aproximativă despre intensa activitate meşteşugărească. în acelaşi timp însă aceste organizaţii profesionale — în număr de peste 150 — reprezentau şi „o forţă politică pe care au încercat să şi-o atragă de partea lor unii fruntaşi politici pentru satisfacerea ambiţiilor lor de a pune mîna pe conducerea statului^ (N. Lascu). Din aceasta cauză Caesar şi Augustus le-au impus o serie de restricţii, controlîndu-le activitatea; încit, în epoca imperiului corporaţiile meşteşugăreşti vor fi organizate oficial de stat, acordîndu-li-se unele privilegii, dar în acelaşi timp impimîndu-li-se şi multe limitări.
ACTIVITATEA COMERCIALA
Activităţile comerciale şi bancare nu se bucurau la romani de prea multă consideraţie. Dacă senatorilor le erau categoric interzise, în schimb adeseori membrii ordinului cavalerilor şi în special „publicaniE — oameni de afaceri de profesie, cărora statul le concesiona perceperea impozitelor şi antrepriza prin licitaţie a lucrărilor publice — se arătau foarte interesaţi de această branşă. Publicanii constituiau societăţi pe acţiuni, avansînd statului sume mari pe care apoi le recuperau cu un substanţial procent prin administrarea fiscală abuzivă a provinciilor ce lise atribuiau. Ei practicau cămătăria in stil mare, cu dobînzi pînă la aproape 50%, fapt care a contribuit la sărăcirea unei întregi categorii de meşteşugari şi producători agricoli mici şi mijlocii.
Schimburile comerciale s-au intensificat datorită impulsului pe care l-a dat apariţia monedei oficiale (în sec. IV î.e.n. de bronz, iar în secolul următor, a monedei de argint). în marile antrepozite ale Romei şi ale altor mari centre din Italia intrau — în epoca imperială — mărfuri aduse chiar şi de dincolo de îndepărtatele hotare ale imperiului. Din Spania — regiune deosebit de bogată în resurse minerale — se aducea fier, aramă, cositor, plumb, aur, argint, pietre dure şi preţioase; dar şi untdelemn, vinuri, peşte ş.a. Cucerirea Gali iei a adus Romei mari cantităţi de aur, cereale, lînă, vinuri, — romanii exportînd în Gallia doar bronzuri, obiecte de sticlă şi ceramică de lux. în Germania — şi pînă în ţările scandinave, de unde se aducea mai ales chihlimbarul — se exporta din Italia vin, obiecte de metal şi sticlă, ceramică, căni şi cupe frumos lucrate de bronz, argint sau intarsiate cu aur; în schimbul cărora se aduceau din Germania blănuri, peşte uscat, vite cornute şi cai, sclavi şi... peruci naturale ! Din Egipt veneau cele mai mari cantităţi de cereale; de asemenea şi ţesături de in, papirus, fructe şi obiecte de sticlă. Provinciile romane din Africa procurau Italiei — pe lîngă cereale — sclavi, fildeş, aur, pene de struţ, animale pentru circuri; Italia trimitea ţesături, vinuri, lampadare şi obiecte de sticlă. Din provinciile romane din Asia Mică venea la Roma şi
724
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
Traseele navigaţiei marii inie şi comerciale clin epoca Imperiului roman
mînă de lucru de înaltă calificare, mai ales în domeniul meşteşugurilor de lux. Din India şi China caravanele aduceau ţesături de preţ şi piper (în Ceylon, atunci Taprobana, existau antrepozite mari pentru mărfurile romane), bumbac şi pietre semipreţioase.
în provinciile cucerite, romanii menţineau monopolurile locale. Volumul importului, în general, era cu mult superior volumului de mărfuri exportate ; balanţa comercială însă era echilibrată, ţinîncl seama de cantităţile enorme de produse care intrau în Italia sub forma de tribut.
Activitatea comercială era — pe uscat, — mult uşurată de reţeaua de drumuri bine întreţinute17, reţea care totaliza aproximativ 90 000 km de drumuri. Acestea — construite pe un fundament de patru straturi de materiale diferite aşezate la o adîncime de 2,70 m şi chiar pînă la 3,80 m ! — erau largi de 4—5 m. (Dar Via Appia avea porţiuni largi şi de 10 in). Şi în construcţia podurilor romanii i-au întrecut cu mult pe greci. Arcul unic al unui pod roman putea ajunge pînă la o deschidere de 30 m. în unele cazuri podurile erau in acelaşi timp şi apeducte. Ca lăţime, cel mai lat pod din Roma avea 11 m; iar cel
17	Aceste drumuri fuseseră construite in primul rind pentru scopuri militare, dar vor fi folosite — iiicepînd din sec. II î.e.n. — şi de către negustori.
/
LOCUINŢELE
725
Drumurile şi rutele comerţului cu Orientul în epoca Imperiului roman
mai lung poci roman era cel construit de inginerul lui Traian, Ap ol odor din Damasc, la Turnu Severin: 1 127 m.
Tot la 10 sau ia 15 km călătorii găseau staţii de poştă, pentru odihna lor şi pentru schimbarea cailor. După cinci staţii de poştă era un han, unde se mai afla în permanenţă şi un post de poliţie stradală, precum şi veterinari, vizitii de schimb şi tîmplari pentru eventualele reparaţii ale vehiculelor. Folosirea serviciului de poştă era rezervată magistraţilor, funcţionarilor, militarilor şi familiilor lor. (Foarte greu putea obţine un particular autorizaţia de a călători cu serviciul de poştă). Cei ce nu intrau în aceste categorii se adresau unor întreprinderi de transport private (asemenea întreprinderi existau în fiecare oraş), care închiriau vehiculele sau caii de călărit.
Vehiculul obişnuit pe aceste drumuri era trăsura cu 4 cai, acoperită, puţind transporta 6-7 persoane. Călătoria în lectică purtată de 4 sclavi — călătorie rezervată de obicei bolnavilor şi bătrînilor — era un lux pe care foarte puţine familii bogate şi-l puteau permite.
LOCUINŢELE
Casele ţăranilor erau de regulă nişte colibe sărăcăcioase, cu pereţi de bîrne acoperite cu lut şi cu un acoperiş de stuf. Dar chiar şi cînd casa era construită din materiale mai trainice, locuinţa păturilor medii şi sărace consta
726
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
dintr-o singură încăpere (atrium), avîncl o deschizătură largă în tavan şi acoperiş prin care pătrundeau lumina şi apa de ploaie, colectată într-1111 bazin din mijlocul încăperii. Acesta era tipul obişnuit de casă etruscă.
La început, viaţa familiei romane era concentrată în atrium, în jurul căminului — care avea totodată şi o funcţie religioasă. Mai tîrziu, din atrium
Sobă cilindrică de metal, cu ornamente, găsită la Pompei
Trepied de bronz. Dintr-o locuinţă romană din Pompei
s-au deschis una sau mai multe încăperi laterale. în perioada imperiului, cînd s-a adoptat obiceiul grecesc de a lua masa întins pe un pat-canapea, romanii bogaţi au adăugat casei lor şi o sală de mese specială (triclinium). Cu timpul, prin sporirea numărului încăperilor, afmim-ul a devenit o mare şi somptuoasă anticameră, cu pereţii acoperiţi de fresce, împodobită cu statui şi alte obiecte de artă. Camere de baie existau numai în casele celor foarte bogaţi. Partea interioară a ansamblului de locuit îl forma peristilul, grădina înconjurată de un portic susţinut de coloane. Aici lua masa familia, cînd timpul erarfavorabil. Peristilul — cu statuete, cu măsuţe de marmură, cu un mic bazin, eventual cu fîntîni arteziene şi cu florile preferate de romani: trandafiri şi crini — era locul de reculegere, zona intimă a casei, un adevărat salon în aer liber.
Spre deosebire de casa modernă, casa romană era orientată spre interior (ceea ce explică şi importanţa dată peristilului). Privită din exterior, casa n-avea o adevărată faţadă; ferestrele erau rare, sau chiar lipseau cu totul. Din stradă se intra, nu direct pe o poartă, ci printr-un coridor (vestibulum) care dădea în atrium; uşa de intrare din stradă în casă era situată la jumă-
LOCUINŢELE
727
tatea coridorului, a vestibulului. în casele celor bogaţi decoraţia interioară era somptuoasă: fresce cu subiecte mitologice sau din viaţa cotidiană de la ţară sau de la oraş; peisaje, scene de vînătoare, fresce înfăţişînd o arhitectură iluzorie, natură moartă, motive animale şi florale, reale sau fantastice; apoi mozaicuri splendide, lucrate din pietre rare, din onix şi chiar din bucăţi de aur.
Gîntar de bronz, provenind dintr-o casă romană din Pompei
Mobilierul era foarte redus; dealtfel, în afară de atrium şi de triclinium, celelalte încăperi erau şi foarte mici. Casa romană avea un mare număr de paturi, cu destinaţii diverse: paturi propriu-zise pentru dormit (foarte înalte), paturi-canapele pe care se lua masa şi paturile care serveau drept sofale. Dar nici o mobilă nu oferea o asemenea varietate ca diferitele tipuri de mese: cu 1, cu 3 sau cu 4 picioare, lucrate din esenţe de lemn preţios, cu incrustaţii artistice turnate în bronz, cu diferite figuri şi scene în relief, măsuţe cu sculpturi delicate în fildeş, ş.a. Diverse erau şi tipurile de scaune (cele cu spetează erau rezervate de obicei femeilor), pe care se punea totdeauna o pernă.
Pentru iluminat se foloseau luminări de ceară sau de seu (necunoscute în lumea grecească) şi lămpi mici cu ulei, cunoscutele opaiţe de lut sau de bronz, care puteau fi şi atîrnate trei la un loc pe un trepied, sau mai multe spre a forma un candelabru atîrnînd din plafon. — Deosebit ele bogată şi de variată era vesela. Dacă lumea de rînd folosea numai vase de ceramică, în schimb la banchetele celor foarte bogaţi farfuriile erau de argint (sau cel puţin de bronz), cupele erau de argint, de cristal, chiar de aur, adeseori eu incrustaţii şi ornamente în relief.
728
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
Pe lîngă casa din oraş (domus), marii proprietari aveau pe domeniul lor şi o locuinţă tip fermă (villa rustica), în jurul căreia se concentra întreaga gospodărie, depozitele, grajdurile, etc., inclusiv locuinţele sclavilor. Villa rustica era locuită doar în anumite perioade ale anului, legate de nevoile administrării domeniului. în schimb marii bogătaşi îşi mai construiseră — spre sfîrşitul perioadei republicii — locuinţe de lux şi de plăcere în apropierea oraşului (villa urbana), plasate în locurile cele mai indicate de frumuseţea peisajului, — locuinţe prevăzute cu tot confortul, amenajate cu grădini, parcuri, piscine şi terenuri de sport. Faimoase erau, printre altele, vilele lui Cicero, sau cea a lui Plinius cel Tînăr (care într-o epistolă dă o amănunţită şi sugestivă descriere a vilei sale); ca să nu mai vorbim de splendida villa a împăratului Hadrian, de la Tivoli cea mai vastă şi mai bogată dintre vilele imperiale.
Dar marea, imensa majoritate a celor din Roma locuiau în case de închiriat — asemănătoare întrucîtva blocurilor de locuinţe populare din zilele noastre, dar infinit mai modeste, desigur, — numite insulae (fiindcă erau înconjurate din toate părţile fie de mari spaţii libere, fie de străzi). Faţă de mai puţin de 1 800 de case familiale cîte existau în Roma în sec. III e.n., numărul „insulelor" trecea de 46 000. Construite pe structuri de lemn (ceea ce ducea la frecvente prăbuşiri şi incendii catastrofale, care distrugeau dintr-o dată cîteva mii de asemenea insule!), acestea aveau pînă la 5-6 etaje şi o înălţime care uneori depăşea 20 m. Casele de închiriat, insulele erau speculate de proprietarii lor fără nici un scrupul. Avînd la parter ateliere şi prăvălii, iar la etaje — comunicînd prin scări interioare de lemn — locuinţe de 1-2 .camere şi o bucătărie, încăperi despărţite prin pereţi de lemn, aceste imobile (în care, totuşi, chiriile erau foarte ridicate) erau lipsite de cel mai elementar confort: fără încălzire, fără apă, fără servicii, cu o lipsă de igienă totală. La aceste neajunsuri se adăugau ploşniţele, zgomotele continui din apartamentele,vecine, mirosul pestilenţial, murdăriile şi gunoiul din apropierea imediată a insulelor...
ASPECTUL ROMEI
Aspectul general al Romei — capitala celui mai mare imperiu al antichităţii ! Oraşul în care se adunau toate bogăţiile imperiului ! —- era dezordonat şi haotic. Frumoasele case private se pierdeau printre covîrşitorul număr al insulelor, cele mai adeseori mizere. în sec. IV e.n. oraşul avea un perimetru de 20 km şi o populaţie care depăşea, mai mult ca sigur, cifra de un milihn de locuitori18. Pe la mijlocul secolului al IV-lea e.n. Roma era alimentată cu apa adusă de 11 apeducte, avea 11 terme şi 856 de băi private, 8 poduri peste Tibru, 190 de mari depozite de grîne, 254 de mori de măcinat, 1152 de fîntini, 11 forumuri, 37 de porţi de intrare în oraş, 11 bazilici, 2 circuri, 3 teatre, 2 amfiteatre, 36 de arcuri de triumf de marmură şi 28 de biblioteci publice.
ls După J. Garcopino — 1 700 000; alţi autori propun cifre variind între 600 000 şi 2 000 000 de locuitori.
ASPECTUL ROMEI
729
Centrul vieţii publice a rămas de la început acelaşi, situat în zona din jurul colinelor Palatinului şi Capitoliului. Palatinul, nucleul originar al Romei, era colina cu cele mai vechi sanctuare, cu locuinţele celor mai mari familii din era republicană, şi cu marele palat al lui Octavianus Augustus, devenit — în timpul succesorilor săi care şi-au construit aici palatele lor — cea mai grandioasă reşedinţă imperială. — Capitoliul (la începutul istoriei romane, fortăreaţa redutabilă a oraşului) căpătase un primordial caracter de loc sacru prin templul lui Iupiter Capitolinul, cel mai important lăcaş de cult din Roma. Aici au fost ridicate — onoare supremă — statui dedicate marilor bărbaţi romani; tot pe Capitoliu erau expuse — săpate pe plăci de bronz sau de marmură — textele tratatelor încheiate cu alte popoare. Pe Capitoliu se mai aflau şi monetăria, arhivele, şi tezaurul Romei; precum şi teribilele carcere şi locuri de execuţie a celor condamnaţi pentru crime grave, adeseori aruncaţi de la o înălţime de aproximativ 40 m .de pe stînca Tarpeia19.
în perioada imperiului au cunoscut o splendidă dezvoltare edilitară şi celelalte coline — Quirinal, Viminal, Aventin, Coelium, Esquilin, — în timp ce Pincio a rămas colina cu cele mai frumoase grădini.
între Palatin şi Capitoliu se întindea Forul, centrul vieţii publice şi totodată o imensă piaţă-tîrg. încă în epoca republicană, Forul s-a transformat dintr-un centru comercial în centrul politic al oraşului; pentru ca mai tîrziu să i se mai adauge şi alte forumuri: al lui Caesar, apoi forumurile imperiale, ale lui Augustus, Nerva, Traian şi Vespasian. în incinta sau în preajma lor se aflau curia (locul de reuniuni a Senatului), tabularium (arhivele de stat), rostra (tribunele de la care vorbeau oratorii)20, bazilicele (construcţii de mari proporţii, locuri în care se tratau afacerile şi, în special, în care se ţineau şedinţele tribunalelor), precum şi numeroase temple. Dintre acestea din urmă, cel mai grandios şi mai bogat — cu un portic de 150 de coloane de granit şi acoperit cu ţigle de bronz aurit — era templul Romei (Templum Urbis et Veneris). Nu departe de zona forurilor, în apropierea palatului lui Nero (Do-mus aurea) era plasată uriaşa statuie — înaltă de 36 m — din bronz aurit a împăratului; pe locul ei s-a construit mai tîrziu amfiteatrul lui Flavius, care îşi va lua apoi numele de Coloseum, de la gigantica statuie.
La poalele Palatinului, către Aventin, se afla Marele Circ (Circus Maxi-mus), cu o capacitate, se spune, de 400 000 de locuri. Era singurul circ din Italia, căci în alte oraşe erau interzise cursele de care. Mai departe, pe malul Tibrului, era Forum Boarium, piaţa de vite cornute, pe locui unde azi se pot admira, bine conservate, templul Fortunei şi, alături, templul circular al Vestei (sec. I î.e.n.). De-a lungul Tibrului, numeroase antrepozite şi enorme magazine de grîne, untdelemn, vin, etc., primeau mărfurile aduse pe mare, prin portul Ostia, portul Romei. — Pînă în ultimele secole ale imperiului oraşul propriu-zis (Urbs) a rămas şi s-a dezvoltat pe malul sting al Tibrului. Dincolo de fluviu erau ferme, magazii, locuiau ţărani, pescari, meşteşugari săraci; pînă cînd au început să apară şi aici somptuoase villae urbanae, care continuau si pe pantele colinei lanieulum, numită azi Gianicolo. Pe ţărmul drept al Tibrului şi-a construit şi împăratul Hadrian marele mausoleu (azi, Castel Sant’Angelo).
19	Mons Tarpeius, — sau Gemonicie Scalae, trepte săpate intr-un perete abrupt.
20	Numite astfel, după ciocurile de corăbii (rostra) cartagineze capturate în război, care împodobeau tribunele.
730
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Străzile Romei erau întortocheate, înguste21, urcînd şi coborînd colinele, rău întreţinute, rareori pavate sau mărginite de trotuare. Pe unele străzi era concentrată o anumită categorie de meşteşugari: strada sticlarilor, a florarilor, a pielarilor, a bărbierilor... Pe deasupra, de multe ori tarabele prăvăliilor şi atelierelor îngreunau şi mai mult circulaţia. în timpul zilei era interzisă circulaţia vehicolelor, — cu excepţia celor ale antreprenorilor care transportau materialele de construcţie sau provenind din demolări. în schimb, după apusul soarelui feluritele vehicole care nu puteau circula ziua, aducînd în oraş mărfurile din antrepozite, făceau un vacarm îngrozitor. Ziua, circulaţia era foarte intensă. Pe străzile înguste şi desfundate treceau catîri cu poveri, hamali călind tot felul de mărfuri, apoi... porci rătăciţi şi cîini vagabonzi. Strigătele negustorilor, cîrciumarilor, vînzătorilor ambulanţi, grecilor şi orientalilor care-şi ofereau mărfurile şi serviciile, lamentaţiile cerşetorilor, zgomotele atelierelor de fierari, de căldărari, etc. făceau un vacarm asurzitor. Noaptea (străzile nu erau, bineînţeles, iluminate), circulaţia era foarte riscantă din cauza hoţilor, huliganilor, asasinilor, beţivilor, scandalagiilor, prostituatelor, a celor care dormeau pe străzi sau pe sub poduri. Riscuri pe care poliţia oraşului — în sarcina căreia cădea în primul rînd stingerea incendiilor — nu le putea înlătura. Se mai adăuga, în timpul zilei, mulţimea de gură-cască adunată în jurul unui îmblînzitor de vipere, a unui dresor de maimuţe, sau unui înghiţitor de săbii... Pînă şi înmormîntările erau foarte zgomotoase; ba chiar — după cum atestă Horaţiu — erau evenimentele cele^ mai zgomotoase. După prînz, către ora 2, cînd lucrul înceta, o mare mulţime de oameni se revărsa în centru, spre locul obişnuit de plimbare, pe sub por-tice, prin foruri, primprejurul templelor. Aceste zone, precum şi numeroasele parcuri şi grădini, le satisfăceau romanilor gustul — care îi caracteriza — pentru plimbare, întîlniri şi hoinăreală.
ALIMENTAŢIA
Alimentaţia vechilor romani, în primele timpuri frugală, a devenit apoi destul de variată şi, ca mod de preparare, foarte diferită de a noastră.
Pîinea a ajuns un aliment comun abia în sec. II î.e.n. Pînă la acea dată, în loc de pîine se consuma un fel de fiertură, un terci, din mei sau din făină de grîu cu tărîţe, fierte în apă sau în lapte; la care se adăuga — după gust şi după posibilităţi — ouă, brînză, miere, condimente diferite, bucăţi de carne sau măruntaie. Acest terci a rămas pînă în epoca imperiului mîncarea de bază, aproape zilnică, a celor săraci. Pîinea — din făină de grîu sau, mai modestă, de orz — a rămas mult timp un articol de lux. Era preparată de brutari (în timp ce în gospodărie se făcea lipia), fără plămădeală, pînă tîrziu în era republicană. Plămădeala era de obicei pregătită (din făină de mei amestecată cu must de struguri) o dată pentru întreg anul; ceea ce dădea pîinii un gust acru. Romanii consumau mai multe calităţi şi varietăţi de pîine — pregătită cu lapte, sau cu untdelemn, sau cu untură, sau cu condimente, sau cu ouă, sau chiar cu stafide. în general însă se punea foarte puţină plămădeală, încît pîinea era foarte deasă şi grea pentru stomac.
21	Străzile cele mai largi nu depăşeau 6,50 m, iar cele mai înguste abia dacă atingeau
2 m.
ALIMENTAŢIA
731
Baza alimentaţiei o formau legumele; de unde, nevoia unui consum de sare într-o cantitate mai mult decît dublă decît socotim noi azi că este necesară organismului. Varza, ceapa şi usturoiul, sfecla albă, lăptucile şi măcri-şul, castravetele, bobul şi lintea, frunzele de hrean, ridichile, urzicile sau
Moară romană de piatră pentru măcinat gr ine
prazul erau legumele care — fierte şi pregătite cu untdelemn, oţet sau vin — constituiau hrana majorităţii populaţiei. Ţăranii consumau carne de oaie ş* de capră, extrem de rar carne de vacă; carnea de porc putea fi apreciată numai de cei avuţi. Pentru mesele celor foarte bogaţi se vînau cerbul şi mistreţul; în timp ce iepurii şi hîrciogii erau îngrăşaţi în crescătorii. Dintre păsări (comune erau găina, şi gîsca), cele mai apreciate la marile ospeţe erau fazanul, bibilica şi în special păunul îngrăşat.
Laptele dulce era folosit mai mult pentru prepararea mîncărilor decît băut. Romanii beau mai ales lapte acru, de oaie şi de capră, foarte rar lapte de vacă. Pregăteau caşcaval şi diferite brînzeturi, condiment îndu-le cu tot felul de ierburi, de fructe şi de substanţe aromatice; în schimb nu consumau deloc smîntîna sau untul. Deşi cunoşteau uleiul de nucă, de migdale, de susan, de rapiţă, etc., romanii întrebuinţau în alimentaţie numai untdelemnul de măsline (care, pînă în ultimile secole ale republicii, era totuşi foarte scump). Măslinele se consumau în mare cantitate, proaspete sau conservate; îndulcite cu miere se serveau fie ca aperitiv, fie ca desert. Ţăranii mai făceau şi un fel de turtă din măsline tocate şi condimentate cu diferite ierburi aromatice. Smochinele, strugurii, alunele şi nucile se mîncau cu pîine. Conservate prin uscare, merele, perele şi prunele erau mîncarea frecventă a ţăranilor iarna. — Dar marea pasiune gastronomică a romanilor era peştele, precum şi numeroasele specii de crustacee şi moluşte. în timp ce peştele cel mai comun de mare şi de rîu era la îndemîna oricui, la mesele celor bogaţi erau preferaţi sturionii şi calcanul; mai presus de oricare alţii însă, sola şi barbunul.
S-au păstrat numeroase reţete culinare şi multe informaţii privind bucătăria romanilor. în general, reţetele şi preferinţele lor — de pildă, pentru carnea anumitor animale (hîrciog, măgar sălbatec) sau păsări (păun, flamingo, barză, cocor, papagal) — rămîn foarte departe de gusturile lumii moderne.
732
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
Carnea de porumbel, de exemplu, era pregătită cu miere, curmale, piper, oţet, untdelemn şi muştar; tiparul se servea cu piersici drept garnitură; iar alte specii de peşti erau preparaţi nu mai puţin straniu: cu prune, marmeladă de caise sau cu pireu de gutui. Romanii erau foarte lacomi de ciuperci, pe care jnsă le pregăteau cu miere de albine ! în toate reţetele de bucătărie romane figurau din abundenţă substanţe aromatice, unele cu totul neobişnuite: pistil de şofran, suc de trandafiri, ş.a. Asocierea de elemente picante cu elemente dulci era proprie bucătăriei romane.
Dar caracteristica principală a acestei bucătării era folosirea largă a diferitelor sosuri de peşte. între acestea era şi faimosul „garum“, — un ingredient foarte scump, pregătit din măruntaie şi bucăţi întregi de peşte gras, amestecat cu sare şi cu diferite plante aromatice; totul era lăsat să fermenteze, să se descompună, timp de o lună; după care, din acest amestec se filtra preţiosul lichid, garum, folosit pînă şi la prepararea... dulciurilor î
Dulciurile Je pregăteau romanii folosind — ca elemente principale şi în cele mai neobişnuite combinaţii — mierea, brînza, vinul, grăsimea de porc, anasonul şi chimionul. Alte dulciuri preferate erau: omleta pregătită cu lapte, apoi acoperită cu miere şi cu piper; sau nuci, migdale şi curmale fierte în miere şi la urmă aromatizate cu felurite condimente picante. După dulciuri urmau fructele uscate şi — vinul.
Romanii dispreţuiau berea — băutură curentă în Spania, în regiunile dunărene, în Gallia (unde se bea amestecată cu miere); dar în Peninsula Ita-
Vase de bucătărie, de bronz. Găsite într-o casă romană din Pompei
lică, numai în zona locuită de liguri. Ţăranii romani preparau vinuri de fructe, băuturi fermentate din mere, pere, gutui, scoruşe, ş.a.; iar amestecînd o parte de miere şi două părţi de apă de ploaie fiartă, obţineau o băutură pe care o consumau după o perioadă de fermentaţie de cîteva luni. Dar principala bău-
ALIMENTAŢIA
733
tură, de larg consum, rămîne vinul de struguri. Era o băutură accesibilă tuturor, intra chiar şi în ralia alimentară a sclavilor, — fireşte, vinul de proastă calitate22.	f
Felul în care era tratat şi conservat vinul — chiar cel rezultat din prima tescuire — îi dădea un gust foarte ciudat; căci pentru conservare, înainte de tescuire strugurii erau ţinuţi în apă de mare, sau se adăuga mustului sare în proporţie de 4%. (Grecii însă puneau în vin apă de mare într-o proporţie de pînă la 33% !). Vinul era apoi păstrat sau transportat în amfore smolite în interior cu răşină (sau cu bitum special adus din Palestina) şi acoperite cu răşină şi un strat de argilă în care se introducea un con de pin — care apoi încolţind şi umflîndu-se făcea ca amfora să fie închisă ermetic. Adeseori se adăugau felurite plante aromatice, care schimbau complet gustul vinului. Vinurile licoroase se obţineau fierbînd mustul. Ca aperitiv, se bea must fermentat timp de 20 de zile, a dă u gin du-i-se o parte de miere la trei părţi de must. Alte tipuri de vin-aperitiv erau aromatizate cu pelin sau cu un amestec de trandafiri, levănţică şi... bitum ! Sau cu miere în care se maceraseră frunze de trandafir, de violete sau de cedru. — Femeilor le era interzis prin lege să bea vin (întrucît se credea că vinul provoacă sterilitatea şi avortul spontan), — dar această dispoziţie oficială nu era respectată.
Masa principală a unui roman era cina. Dimineaţa, romanii luau o mică gustare: pîine, brînză, măsline sau miere; iar la prînz, mîncare rece, de obicei rămasă din seara precedentă. în casele celor bogaţi bucătarii erau recrutaţi dintre sclavi (cetăţeni romani bucătari de profesie nu existau, spre deosebire de Grecia). Fastul excesiv, de prost gust, de la mesele îmbogăţiţilor este ilustrat de cina dată de Trimalchio, descrisă de Petro»nius în Satiricon; dar, în general vorbind, asemenea excese erau excepţii. în straturile sociale medii şi superioare cina cu invitaţi era o plăcută ocazie de întîlnire, de conversaţie, de destindere, de petrecere.
O asemenea cină, un ospăţ, începea de obicei pe la ora 3 după amiază, în sufragerie, în triclinium erau aşezate de-a lungul pereţilor trei paturi-cana-pele — avînd în mijloc masa de servit, — pe care luau loc întinşi pe o parte, cu cotul drept sprijinit pe o pernă, cîte trei persoane de fiecare pat-sofa. Numărul perfect de comeseni era de nouă. în dispoziţia paturilor-canapea şi în stabilirea locurilor comesenilor se respectau anumite norme precise. Invitaţii veneau însoţiţi de sclavi, care la intrare le scoteau încălţămintea înlocuind-o cu sandale uşoare (numai grecii se aşezau la masă desculţi); iar la plecare le luminau stăpînilor calea, cu torţe.
în epoca imperială a apărut faţa de masă."Şervetele — care nu serveau la altceva decît să acopere locul pe care se aşeza comeseanul — erau de obicei aduse de acasă de invitaţi. (Aceştia luau la plecare, înfăşurate în şervet, porţii din mîncările rămase, — ceea ce era un compliment făcut amfitrionului). Farfuria se ţinea în mîna stîngă. Resturile, oasele, scoica stridiilor, etc. se aruncau pe jos. Ca tacîmuri — cuţite, linguri (bucăţile de carne se mîncau cu degetele)23 şi polonice pentru turnatul vinului în cupe, din castronul mare în care vinul era totdeauna amestecat cu apă, în proporţiile stabilite de comesea-
22	Gato ne-a transmis reţeta vinului pe care el îl dădea sclavilor săi: un amestec de 52 litri de vin, cu 52 1 de oţet, 260 1 de must, 35 1 apă de mare şi 1 300 1 apă dulce !
23	Furculiţa, folosită cum o folosim noi azi, va rămîne necunoscută pînă la sfîrşitul sec. XVI — şi numai în secolul următor, la curtea franceză a Regelui-Soare, va apare furculiţa (pînă atunci numai cu doi dinţi) cu trei sau cu patru dinţi.
734
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
nul ales de ceilalţi ca „rege“ sau „maestru“ al ospăţului (rex convivii, sau tnagis-ter bibendi). — în timpul acestei ultime părţi a ospăţului comesenii, încununaţi cir coroane de flori, închinau în cinstea celor absenţi sau a celor prezenţi, ascultau lecturile făcute de un sclav instruit, sau jucau jocuri de noroc. La ospeţele date de cei foarte bogaţi seria divertismentelor putea fi eventual completată cu performanţele cântăreţilor, instrumentiştilor, dansatoarelor, balerinilor, bufonilor sau acrobaţilor.
ÎMBRĂCĂMINTEA
Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza înainte de toate prin simplitate: nu necesita nici croială aproape deloc şi nici cusătură; încît intervenţia croitorului de profesie era minimă.
Veşmîntul naţional şi oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor) era toga: o bucată de stofă groasă de lînă albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu un diametru care putea ajunge pînă la 6 metri. în epoca imperială se purta tot mai mult toga colorată — potrivit anumitor norme: toga împăratului era roşie, a generalilor victorioşi era de purpură cu broderii aurite, iar a copiilor sub 17 ani (precum şi a înalţilor magistraţi sau a unor categorii de sacerdoţi) era tivită cu ofîşie de purpură24. îmbrac a rea togei, potrivirea elegantă a cutelor, era o operaţie foarte complicată. în casă, bărbaţii purtau tunica — largă şi lungă pînă sub genunchi, strînsă la mijloc cu o centură. Iarna, se îmbrăcau chiar două sau trei tunici una peste alta. Confecţionată din două bucăţi de stofă, cusute împreună dar iăsînd loc pentru braţe şi cap, tunica n-avea mîneci — cel puţin pînă în sec. ii e.n.; pentru ca un secol mai tîrziu să se poarte tunica cu mîneci chiar lungi. în oraş, se purta peste tunică toga; dar oamenii săraci şi sclavii umblau numai în tunică.
Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de in (iar în jurul bustului o fîşie de pînză, drept sutien). în timpurile vechi îmbrăcau toga şi ele, la fel ca bărbaţii; dar încă din secolele republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. în locul ei, peste cămaşă purtau o tunică lungă pînă la pămînt (stola), cu mîneci scurte sau fără mîneci, încinsă cu un cordon. Peste stola, un fel de şal din lînă colorată (palia) acoperea şi înfăşură umerii; un capăt al paliei se înfăşură pe un braţ, celălalt capăt cădea pînă la pămînt, iar cu un fald al paliei femeia îşi acoperea capul (căci o femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul neacoperit). Aranjarea paliei pentru a forma un drapa j frumos şi elegant era o operaţie tot atît de complicată ca cea pe care o cerea toga bărbaţilor. în epoca imperiului femeile elegante au adoptat o îmbrăcă-minter de o mare varietate.
încălţămintea de rigoare a bărbaţilor cînd purtau toga era un fel de ghete din piele subţire, fără tocuri, fixate pe picior cu şase curele. Mult mai comode însă, mai practice şi mai puţin costisitoare erau sandalele. în casă, atît bărbaţii cît şi femeile (ale căror tipuri de încălţăminte nu se deosebeau
24	Dar in epoca imperială toga începe să fie încetul cu încetul înlocuită cu veşminte mai practice şi mai comode.
FAMILIA
735
de ale bărbaţilor) îşi puneau papuci de stofă, în diferite culori. Ţăranii şi soldaţii purtau saboţi.
Romanii umblau cu capul descoperit. Cînd ploua îşi puneau o glugă; iar vara, pentru a se apăra de soarele prea puternic, o pălărie cu boruri largi. Pentru sclavii eliberaţi, semnul distinctiv era bereta. Evantaiul şi umbrela de soare (purtate de sclava însoţitoare) şi poşeta erau articole indispensabile femeii elegante.
Gama bijuteriilor romanelor bogate era de o infinită varietate. Inele pe toate degetele (spre deosebire de cele ale bărbaţilor, inelele femeilor erau fin lucrat^), agrafe, colane, brăţări — pe braţe, la încheietura mîinii şi la glezne; şi apoi diademe de aur, eventual cu pietre preţioase, şi — bijuteria cea mai scumpă — cerceii, pandantivi, cîteva perechi deodată, spre a atrage atenţia prin clinchetul lor. — în schimb bărbaţii aveau ca singură podoabă inelul. în perioada republicană nu era îngăduit decît un singur inel; dar în epoca imperiului bogătaşii parveniţi îşi încărcau degetele cu inele de o valoare enormă. Inelul bărbaţilor servea drept sigiliu, întipărirea lui avînd valoarea unei semnături autografe.
FAMILIA
în familia romană autoritatea tatălui era — cel puţin în perioada republicii -- nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Trep-tat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar pînă în sec. I e.n. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar pînă în preajma anului 400 e.n. putea să-şi repudieze copiii nou-năseuţi, expunîndu-i şi pără-sindu-i în stradă; sau, mai tîrziu, să-i vîndă (dar numai în afara Romei) ca sclavi.
Abia în sec. I î.e.n. soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decît era femeia în societatea greacă. în şcolile elementare fetele învăţau alături de băieţi; mai tîrziu, fetele din familiile bogate învăţau cu un preceptor literatura latină şi greacă, studiau muzica şi dansul. După căsătorie (fetele se puteau căsători de la vîrsta de 12 ani, iar băieţii de la 14 ani), femeia romană putea ieşi singură, la vizite sau după cumpărături, şi chiar să-şi însoţească soţul la ospeţe.
La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce (şi dacă) tatăl îl recunoscuse ca fiul său, avea loc ceremonia purificării. Copilului i se dădea un nume şi i se atîrna la gît o amuletă (bulla) spre a-1 păzi de puterile răului, — şi pe care băieţii o purtau pînă la vîrsta de 17 ani (iar fetele, pînă cînd se căsătoreau). — Dacă tatăl nu voia să-şi recunoască copilul, îl lepăda expunîndu-1 pe locul unde se adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de foame sau de frig, dacă nu-1 lua cineva care, apoi, după ce îl creştea îl putea vinde ca sclav. Dar copiii născuţi cu anumite malformaţii erau omor îţi.
Cînd împlinea 7 ani băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile zilnice ale casei. Ajuns la vîrsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, tînărul era dus în For şi înscris în listele cetăţenilor; îmbrăca acum „toga virilă44, semn că devenise un cetăţean roman, şi i se da numele complet; de acum avea drept de vot şi era apt pentru serviciul militar.
736
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Căsătoria — şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ — o hotărau părinţii. între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o îndelungată anticipaţie; dar data căsătoriei avea loc nu înainte ca tînărul să fi împlinit 17 ani, deci să fi devenit cetăţean roman. în contract se prevedeau şi despăgubirile datorate în caz că una din părţi ar fi rupt „logodna". Căsătoria se celebra în cadrul unor numeroase rituri şi ceremonii tradiţionale, în centrul cărora erau momentele semnă-* rii contractului şi cel al împreunării rituale a mîinilor celor doi miri. Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după bunul său plac) au devenit mai frecvente începînd din sec. I î.e.n., cînd şi soţiile îşi puteau repudia soţii. Bineînţeles că divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogaţi şi ale celor aparţinînd păturilor conducătoare. Pompe iu s, de pildă, s-a căsătorit de 4 ori, dictatorul Sylla de 5 ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tînără foarte bogată, cînd el avea 57 de ani!
Octavin nu s Augustus a luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorţuri; dar în următoarele două secole, de obicei femeile bogate îşi repudiau soţii, ştiind că îşi puteau apoi retrage zestrea-5. O altă plagă a societăţii romane era celibatul, — cu toate că din sec. V î.e.n. celibatarii erau impuşi la un \ impozit special, iar trei secole mai tîrziu alte măsuri căutau să impună căsătoria ca o obligaţie generală. Cu toate măsurile luate de Octavianus Augustus — printre altele, aceea de a interzice anularea logodnei, sau cea care stabilea că celibatarii, bărbaţi sau femei, îşi pierdeau dreptul de moştenire, —totuşi în epoca imperială celibatul nu numai că s-a răspîndit tot mai mult, ci era considerat chiar un fapt de prestigiu social !
Ultimul moment şi ultimul act al vieţii, decesul şi îiimormîntarea, se desfăşurau în cadrul unor rituri care s-au transmis, în parte, pîna în zilele noastre, la multe popoare europene. Muribundul era aşezat pe pămînt, un membru al familiei îl săruta pe gură cînd îşi dădea ultima suflare, apoi cei din casă îl strigau pe nume. Cadavrul era spălat, uns cu mirodenii, defunctului i se punea sub limbă o monedă (un obicei grecesc: spre a-şi plăti trecerea Styxului); apoi era îmbrăcat şi aşezat pe un pat funebru, în jurul căruia ardeau făclii şi se aprindeau candelabre, după ce focul din vatră fusese stins în semn de doliu» Trupul neînsufleţit, acoperit cu flori şi cu coroane, era expus timp de 2-3 zile (împăraţii erau expuşi 7 zile); oamenii săraci şi copiii era înmormântaţi chiar în noaptea următoare. Funeraliile celor bogaţi (sau ale celor care deţinuseră înalte funcţii publice) se desfăşurau cu o pompă deosebită. Cortegiul era precedat de eîntăreţi din flaut, corn şi trompetă, de purtătorii de făclii şi de bocitoare de profesie. Urma grupul de mimi care, dansînd, făceau tot felul de glume şi gesturi nu prea cuviincioase, zeflemisind persoana mortului prin aluzii —* uneori de-a dreptul usturătoare — la viaţa pe care o dusese. Solemnitatea momentului era restabilită de grupul următor de persoane, care purtau măştile strămoşilor decedatului (măşti care se păstrau în locuinţa lui). Urma sicriul — mortul fiind descoperit, expus vederii tuturor — şi familia; femeile, îmbrăcate foarte sobru, îşi smulgeau părul în semn de durere.
Pînă în epoca imperială, patricienii, cei bogaţi şi cei ce avuseseră funcţii publice înalte, erau incineraţi; în timpul imperiului s-a generalizat obiceiul 25
25	într-una din epigramele sale Iu venal condamnă o femeie care în răstimp de 5 ani 1 se căsătorise de 8 ori; iar Marţial vorbeşte într-o epigramă de o altă femeie care se căsătorise a zecea oară !
PROGRAMUL UNEI ZILE
737
înhumării, chiar şi pentru împăraţi. Prevederile Legii celor XII Table, care interziceau înmormîntarea în interiorul şi în imediata apropiere a zidurilor Romei au continuat să fie respectate26. Sclavii şi oamenii săraci erau înmor-mîntaţi în gropi comune. Cimitire comune erau şi clădirile („columbaria“) cu pereţii avînd numeroase nişe în care se păstrau urnele cu cenuşa celor incineraţi. (Corporaţiile îşi construiau fiecare un columbariuin propriu)27. Marile familii nobile sau de mari bogătaşi îşi construiau impunătoare mausolee, al căror interior era amenajat în aşa fel încît să poată servi, uneori, şi ca loc de reuniuni familiale; şi care puteau fi înconjurate de o grădină, — loc de adunare a familiei şi prietenilor răposatului cu ocazia banchetelor . funerarei Somptuoasele morminte şi mausolee erau înşirate de-a lungul principalelor drumuri care porneau din toate marile oraşe. La Roma, primul loc îl ocupa Via Appia, ale cărei ruine de monumente funerare impresionează şi azi. — În afară de acestea, pe mari suprafeţe se întindeau în Roma şi jur numeroasele cimitire subterane (catacombe), cu capele şi biserici din perioada creştină, cu numeroase picturi murale, în care— începînd din sec. II e.n. — romanii creştini îşi practicau cultul religios. Din sec. III e.n. începînd, catacombele au servit adeseori şi ca loc de refugiu.
PROGRAMUL UXEI ZILE
Pentru romani, ziua nu începea la aceeaşi oră în toate anotimpurile, ci cînd răsărea soarele, şi se încheia la apusul soarelui.
Spaţiul de timp al unei zile era împărţit în 12 ore; dar la solstiţiul de vară „ora44 romană era de 75 de minute, în timp ce la solstiţiul de iarnă era ele 45. începînd clin sec. III î.e.n. s-au adus cadrane solare din Sicilia; dar la o diviziune corectă a zilei în ore, corespunzînd mai exact meridianului Romei, s-a ajuns numai începînd din anul 164 î.e.n. Din ultimul secol al Republicii s-au răspîndit tot mai mult şi s-au perfecţionat „clepsidrele44, ceasornicele cu apă; obişnuite doar în casele celor bogaţi, clepsidrele erau instalate — asemenea cadranelor solare — şi în unele pieţe din Roma.
Romanii se sculau odată cu răsăritul soarelui şi îşi începeau numaidecît activitatea obişnuită. în primele două ore ale dimineţii patricienii îşi exercitau funcţia de patroni: „patronul44 îşi primea (în ordinea ierarhică) „clienţii44, care se prezentau zilnic să-l salute, să-şi primească raţia de alimente sau de bani, şi eventual să-i solicite ajutorul în anumite probleme (juridice, o intervenţie, etc.). După care, urmaţi de numeroşii lor clienţi, patricienii porneau (pe jos; numai personajele foarte marcante mergeau în lectică) spre locurile unde îşi desfăşurau activitatea zilnică — în For, la Senat, la adunările politice, la întîlnirile de afaceri, la tribunale, etc. La ora 12, toate aceste activităţi încetau, şi romanii se întorceau acasă, la masă. Bineînţeles că acest orar nu era general; cei de la ţară, meşteşugarii, negustorii, ş.a. continuau lucrul pînă seara. Dar categoriile de privilegiaţi care îşi puteau permite un program mai liber îşi petreceau după amiaza — după un repaus de o oră — de obicei la terme, care se deschideau la ora 14 şi se închideau la apusul soarelui.
26	Cu foarte rare excepţii: dintre împăraţi, singurul a cărui cenuşă a fost depusă chiar în incinta oraşului a fost Traian.
27	Inscripţiile păstrate în aceste nişe sînt de cea mai mare importanţă pentru studiul limbii latine vulgare.
c
47 — Istoria culturii şi civilizaţiei
738
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Termele nu erau doar nişte imense băi publice (capacitatea ternielor lui Caracalla şi Diocleţian era de 1 600, respectiv 3 000 de persoane), ci adevărate instituţii sociale: locul de întî-lnire între prieteni şi cunoscuţi, loc de destindere şi de felurite distracţii, locul unde. se puteau afla mai repede ultimele ştiri şi unde se comentau noutăţile zilei. Ca băi propriu-zise, termele aveau un vestiar sau două, o încăpere pentru băi reci, o alta încălzită cu un sistem de tuburi subterane, în fine sala bazinelor cu apă caldă. Pe lingă acestea mai erau camere ou aburi, camere pentru masaje, pentru frecţii, ş.a. Termele mai mari şi mai somptuoase — de ex., termele lui Caracalla, din Roma, — aveau grădini, biblioteci, piscine, bufete, un stadion, „gimnazii"28.
Termele care nu aveau săli rezervate femeilor, puteau fi frecventate de femei numai înainte de prînz, cînd bărbaţii n-aveau acces. Preţul de intrare la terme era foarte mic; incit le puteau frecventa, zilnic, şi oamenii săraci. Existau terme şi în oraşele de provincie. — Romanii bogaţi aveau în casă şi o cameră de baie; în timp ce în vilele lor din afara oraşului, unii îşi amenaja” seră'— la dimensiuni reduse— adevărate terme.
EDUCAŢIA TINERETULUI
Educaţia copiilor era. orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul integrării lor în viaţa colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile. Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie. Echilibrul dintre dezvoltarea fizică a tînărului prin sport şi formaţia sa morală nu era pentru romani — ca pentru greci — un ideal de educaţie.
Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să citească şi să socotească; încît, cetă-ţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor săi, şi singurul, cînd n-avea posibilităţi să-i dea la şcoală.
Şcoala primară — la care băieţii şi fetele învăţau împreună — începea la vîrsta de 7 ani. Din sec. II î.e.n. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (lucii magister)9 plătit de părinţi29. în aer liber sau în localuri de ocazie, sărăcăcioase, mizere chiar, într-o şură sau într-o fostă prăvălie, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii, copiii învăţau să scrie, să citească şi să socotească, să repete pe de rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic în uz urmărea înmagazina rea mecanică, neraţională, a unor date şi noţiuni considerate indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau, pînă la abuz. Familiile bogăt.e nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui pedagog, de obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei. în
28	Dar romanii n-aveau o pasiune deosebită pentru sporturi;, ca grecii. Le practicau, totuşi, arătînd o preferinţă specială pentru jocul cu mingea. Ei considerau sporturile mai mult ca nişte necesităţi practice, decît ca nişte agreabile şi de prestigiu activităţi atletice. Atletica nu le trezea mare interes — şi, în orice caz, n-o socoteau compatibilă celor cu o situaţie socială înaltă.
29	Abia încep în d din sec. V e.n. aceşti dascăli vor fi plătiţi de stat.
DIVERTISMENTE. SPECTACOLE
73f
epoca imperiului, şcolile elementare s-au răspîndit pînă în cele mai îndepărtate provincii romane, cînd împăraţii au acordat dascălilor şi anumite privilegii.
Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrîns de copii treceau — la vîrsta de 12 ani — la „şcoala de gramatică4'. în această şcoală — de grad gimnazial — elevii studiau bine timp de 4 ani limba latină şi mai ales limba greacă, precum şi autorii clasici respectivi. Profesorul (gram-maticas) prefera să-şi ţină lecţiile — şi chiar să explice scriitorii latini — în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de dicţie, învăţau figurile de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate căpătau şi cîteva noţiuni vagi de istorie generală30, de geografie şi mitologie, de matematică, astronomie şi muzică. Spiritul practic excesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un sens de utilitate imediată-	.
împlinind vîrsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua studiile la şcoala, de grad superior, de retorică. Această şcoală — apanaj, deci, al unui foarte restrîns număr de tineri — era indispensabilă pentru o carieră politică, învăţămîntuî era predat cu precădere în limba greacă. Consta din nesfîrşite exerciţii literare de retorică, convenţionale şi adeseori extravagante, eăutînd exclusiv artificiile verbale de efect oratoric; exerciţii lipsite de un conţinut substanţial, vizînd exclusiv însuşirea unei emfatice şi pedante virtuozităţi oratorice pur formale. Ştiinţele naturale, matematica sau filosof ia nu-şi găseau loc în şcoala de retorică; tinerii trebuiau să se pregătească pentru cariera politică sau juridică, deci pentru cele care cereau o perfectă abilitate oratorică'.
Pe lingă aceste şcoli de retorică mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti — medici, arhitecţi, jurişti. Studiul dreptului, în special (începînd din sec. II e.n. funcţionau şcoli publice de drept, situate în apropierea marilor biblioteci publice), s-a bucurat de un înalt prestigiu31.
DIVERTISMENTE. SPECTACOLE
Romanii îşi petreceau o bună parte din timpul lor liber cu jocuri de abilitate şi de hazard, sau (mai puţin) cu exerciţii sportive. Tinerii se întîlneau pe Cîmpul lui Mărie — rezervat adunărilor populare şi mai ales sporturilor. Cel mai răspîndit sport era înotul: un roman care nu ştia să înoate era o raritate. Jocurile cu mingea — importate din Grecia — erau practicate de copii, precum şi de adulţi. Asemenea copiilor, apoi, şi oamenii maturi săreau coarda, jucau jocuri de ghicit sau jocuri cu pietricele şi cu nuci (aşa cum se recrea şi împăratul Octavianus Augustus, după mărturia lui Suetonius). între jocurile de calcul, foarte popular era un joc asemănător întrucîtva şahului. Iar între cele de noroc, cel mai răspîndit era jocul cu zaruri, practicat în toate straturile societăţii romane32. Jocurile de noroc erau interzise de lege, permise fiind numai în timpul Saturnaliilor, carnavalul romanilor. Datoriile contrac-
30	în schimb, se studia istoria romană, prin lecturi şi comentarii din anale (Anaales).
31 în unele şcoli de grad superior se studia şi Istoria naturală a lui Plinius (sec. I e.n.) sau alte lucrări cu caracter enciclopedic, cele mai multe traduse din greceşte. • .
32	Dintre împăraţi, cel mai pasionat jucător de zaruri — mai mult decît Octavianus şi chiar decit Nero —a fost Gîaudius, care a şi scris un manual de jocuri de noroc.
740
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
tate la jocurile de noroc nu erau recunoscute de lege (dar legea nu era respectată).
Cele mai frecvente şi mai importante ocazii de divertisment le găseau romanii la jocurile publice: reprezentaţii teatrale, curse de care, naumachii (bătălii navale simulate), vînători de fiare în circuri şi lupte de gladiatori. Aceste jocuri ocupau, ca timp — în epoca republicană — în total 60 de zile intr-un an; sub Augustus — 64 de zile; în perioada imperială, sub Traian — 123; iar sub Marcus Aurelius — nu mai puţin de 135 de zile!33 Originea religioasă a jocurilor s-a făcut simţită totdeauna, prin ceremonialul şi ritualurile care le precedau sau le înciudau. De pildă, jocurile care se desfăşurau în circ erau inaugurate printr-o solemnă procesiune religioasă. Cortegiul, pornind de pe Capitoliu, era format din sacerdoţi şi magistratul organizator, urmaţi de concurenţi, de tineret, de muzicanţi, dansatori şi actori comici. Cortegiul se oprea la numeroasele edificii sacre din incinta circului, unde se făceau rugăciuni şi se aduceau jertfe. Cu timpul însă caracterul sacru a dispărut, pentru ca în timpul imperiului jocurile de circ să degenereze în oribilele atrocităţi ale „vînătoriloU şi ale luptelor de gladiatori.
Edificii destinate spectacolelor publice se aflau în toate oraşele mai importante ale imperiului. Primele spectacole teatrale, cu caracter religios, iar mai tîrziii cu actori — histrioni — aduşi din Etruria, se desfăşurau în teatre construite din lemn. (Despre cel construit la Roma în anul 58 î.e.n., Plinius afirma — exagerînd, desigur — că putea primi 80 000 de spectatori!). Primul teatru permanent, din piatră, avînd o capacitate de 40 000 de locuri, a fost construit de Pompeius (în anul 55 î.e.n.)34. Scena era construită, avînd ca decor permanent o serie de elemente arhitectonice — porţi, firide cu statui, clădiri, colonade, jocuri de perspectivă. Al doilea teatru din Roma, avînd 20 000 de locuri, a fost început de Gaesar şi terminat de Octavianus Augustus, — teatrul denumit al lui Marcellus (nepotul împăratului) din apropierea Capitoliului, conservat în bună parte pînă azi. Unele din numeroasele teatre construite de romani se folosesc şi în zilele noastre ; cel mai bine păstrat este cel din Orange, din sudul Franţei.
Spectacolele teatrale erau organizate de un magistrat special, care trata cu impresarii de trupe actoriceşti. Pînă în sec. I e.n. condiţia juridică a actorilor — aproape exclusiv sclavi sau liberţi — era deplorabilă, proasta lor reputaţie echivala cu aceea a prostituatelor. Dar începînd chiar după această dată, odată cu enorma popularitate pe care şi-o cîştigă teatrul, poziţia socială a actorului se ameliorează progresiv. Actorii se asociază acum în companii care efectuau turnee pe itinerarii stabilite pentru fiecare companie; li se acordă premii (bani, coroane de aur sau de argint, veşminte scumpe), iar în sec. II e.n. unui actor i se ridică chiar statui în mai multe oraşe. Femeile erau admise pe scenă numai în mimi — în acele scenete comice din viaţa cotidiană, adeseori vulgare şi licenţioase. Acţiunea scenică era însoţită de muzica flautiştilor, care cîntau ştînd în mijlocul actorilor. în epoca republicană, în locul măştilor pentru
38 împăratul Claudius — şi mai înaintea lui, Octavianus însuşi, au redus numărul atit de ridicat al acestor zile nclucrătcare (dar, periodic, alţi împăraţi au sporit din nou numărul lor).
34	Spre deosebire de greci, romanii îşi construiau în întregime teatrele, deci fără să folosească panta unei coline pentru băncile spectatorilor; spaţiul liber din faţa scenei avea forma perfect semicirculară, iar ca funda] permanent al scenei, un perete de înălţimea rîndului de bănci din fund; încît, pe timp de ploaie teatrul putea fi acoperit cu o imensă prelată.
DIVERTISMENTE. SPECTACOLE
741
rolurile fixe se foloseau, chiar şi în tragedie, peruci de diverse culori (pentru rolurile de părinţi — albe, pentru cele de sclavi — roşii, pentru cele de tineri îndrăgostiţi — negre, ş.a.m.d.).
Spre deosebire de cel grec, teatrul roman n-a avut niciodată un caracter religios-ritual; nici chiar tragedia n-a avut caracterul religios şi sensul katharctic pe care l-a avut la greci. înaintea începerii spectacolului, un crainic anunţa titlul şi povestea subiectul piesei; după care cortina se ridica (nu se deschidea lateral, ca în teatrul modern); o a doua cortină, internă, era în aşa fel manevrată încît să acopere succesiv anumite zone ale scenei în funcţie de diferitele spaţii de joc cerute de acţiune. Pînă în sec. I e.n. piesele nu erau împărţite în acte; erau însă întrerupte de scurte pauze. în timpul cărora cînta corul (în tragedii) sau un flautist (în comedii). Deşi muzica n-a fost niciodată prea apreciată de romani.
La Roma, primele reprezentaţii scenice (dansuri, eintere, pantomime) au fost date de actori etrusci în anul 364 î.e.n. Prima piesă de un autor latin (Livius Andronicus) a fost reprezentată în anul 240 î.e.n. (Ulterior, precum se ştie, comedia a fost ilustrată de numele lui Plaut şi al lui Terenţiu). Dar peste un secol teatrul literar a făcut loc spectacolelor de pur divertisment vizual
—	pantomimei, mimului, atellanei, improvizaţiilor bufe. Marele concurent al reprezentaţiilor teatrale, dominînd total gustul maselor populare, au fost jocurile de circ şi cele ce se desfăşurau în amfiteatre.
Asemenea stadionnlui grecesc, circul avea forma unui lung patrulater, în mijloc şi de-a lungul cu un zid, iar la cele două capete ale zidului median, cîte o scurtă coloană-bornă. în timpul spectaculoaselor şi periculoaselor curse de care (cu 2, 3 sau 4 cai; iar în epoca imperiului, chiar mai mulţi), alergătorii trebuiau să înconjoare de şapte ori zidul cu cele două borne. Conducătorii carelor cîştigătoare — persoane de condiţie foarte modestă, de obicei sclavi — erau idolatrizaţi de imensul public spectator. Pe deasupra, realizau şi cîştiguri considerabile. Astfel, o avere imensă a realizat Lusitanus, un conducător de care din sec. II e.n., care în 4 400 de curse a ieşit învingător de 1 462 de ori (iar pe locurile 2 şi 3, de 1 437 de ori). în afara Romei, pe teritoriul Italiei nu mai erau alte circuri; existau însă în cîte va din centrele provinciilor imperiului. Dintre cele 4 circuri din Roma, Circus Maxi mus, de la poalele colinei Palatinului, ajunsese să aibă spre sfîrşitul epocii imperiului o capacitate
—	calculată azi — de 300 000 de locuri35.
Amfiteatrele, în fine, adăposteau oribilele spectacole sîngeroase care ră-mîn clezgustătoarea pată de ruşine a civilizaţiei romanilor.
Dintre renumitele amfiteatre romane ale căror impunătoare ruine impresionează şi azi prin dimensiunile şi arhitectura lor (cele din Nimes — cu 24 000 de locuri, — din Capii a, Yerona, Siracuza, etc.), celebru este Coloseul din Roma, — Amfiteatrul lui Flavius, — cea mai mare clădire pe care ne-a lăsat-o antichitatea. Terminat în anul 80 e.n., a fost inaugurat cu „jocurU care au durat 100 de zile, în care timp au fost ucise 5 000 (după alţi autori, 9 000) de animale sălbatice. De formă elipsoidală — cum erau toate amfiteatrele, —
35	Potrivit tradiţiei, Circus Maxmuis ar ii fost fundat de Tarquinius Priscus pe locul unde s-a petrecut „răpirea sabinelor^. în realitate, datează din sec. II î.e.n. Sub Caeşar a fost organizată aici o bătălie simulată, cu 1 000 de soldaţi, G00 de călăreţi şi 40 de elefanţi. A fost refăcut si mărit de Augustus, Traian, Garacalla, Constantin. Ultimele curse de care au avut loc aici in anul 549.
742
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
cu-înălţimea de 48,5 m, axa longitudinală de 188 m, iar cea transversală de 156 m, amfiteatrul avea o capacitate probabil de 87 000 de locuri. Sub arenă erau încăperile pentru fiare, un sistem perfect de organizare asigura accesul şi ieşirea publicului, o gigantică pînză groasă putea fi întinsă acoperind tot edificiul şi protejînd spectatorii de soarele prea puternic, în timp ce în caz de ploaie publicul se putea adăposti perfect în galeriile de acces şi sub portice.
în amfiteatre aveau loc — după ce în prealabil se amenaja un bazin imens — şi spectaculoase bătălii navale simulate (nciumachii), organizate mai întîi de Caesar (în 46 î.e.n.), după el de Octavianus Augustus, iar apoi de mai mulţi alţi împăraţi. Dar spectacolele obişnuite din amfiteatre erau luptele de gladiatori şi „vînătorile“.
La origine, luptele de gladiatori aveau un caracter religios, celebrate fiind cu ocazia funeraliilor unor persoane însemnate. Astfel, la Roma au apărut mai întîi — imitînd vechile obiceiuri ale etruscilor — în anul 264 î.e.n., cînd fiii unui înalt personaj decedat au oferit la funeraliile părintelui lor un spectacol cu participarea a trei perechi de gladiatori. Un secol mai tîrziu, într-o împrejurare identică, s-au înfruntat 36 de perechi, iar în timpul lui Caesar, 320 de perechi de gladiator i. Dar la această dată sensul religios al unui asemenea spectacol — de sacrificiu funerar ritual — se pierduse demult, iar publicul începuse să-l prefere alergărilor de care din circuri. Popularitatea de care se bucurau aceste lupte era neînchipuit de mare: astfel, pentru a sărbători victoria asupra dacilor Traian a adus în arenă nu mai puţin de 5 000 de perechi de gladiatori 1
Aceştia erau recrutaţi dintre prizonierii de război, sclavi, condamnaţi de drept comun sau chiar dintre cetăţenii săraci împinşi de mizerie, şi care prin aceasta îşi pierdeau drepturile de cetăţeni. Se cunosc şi cazuri de femeî-gladiatori (pînă cînd către anul 200 e.n. împăratul Septimius Seveius le-a interzis) şi de tineri aristocraţi; femeile coborau în arenă atrase de cîştigurile băneşti, tinerii nobili, de glorie. Gladiatorii erau instruiţi şi antrenaţi, cu un regim barbar, în cazărmi speciale, proprietatea unor particulari, sau (de la sfîrşittd sec. I e.n.) ale statului. Organizatorii jocurilor angajau gladiatorii tratînd cu proprietarii şcolilor de gladiatori, cărora le plăteau în plus o indemnizaţie pentru gladiatorii morţi sau răniţi grav. Gladiatorii se împărţeau pe diverse categorii, după felul în care erau echipaţi şi înarmaţi — fiind puşi să lupte cîte doi din categorii diferite. Ultima categorie era cea a gladiatorilor care aveau drept arme o plasă şi un trident. Luptele, în legătură cu care se făceau pariuri, aveau loc spre seară; învingătorii erau recompensaţi cu bani, sau chiar — dacă învingeau în mai multe rînduri — erau eliberaţi din sclavie, sau graţiaţi de pedepsele penale la care fuseseră condamnaţi.
Lupta — în care erau angajaţi fie doi gladiatori, fie două grupuri — era uneori însoţită de muzica unei mici fanfare. Asupra soartei gladiatorului la pămtot, rănit sau dezarmat, hotăra — dacă să fie ucis sau graţiat — publicul prin agitarea batistelor, sau organizatorii spectacolului. Aceştia aveau totdeauna pregătite din timp sicriele pentru cadavrele luptătorilor, — căci exista şi un anumit fel de lupte (numite sine missione) în care toţi gladiatorii pînă la ultimul trebuiau să rămînă morţi în arenă. — Luptele de gladiatori erau practicate şi în îndepărtatele regiuni orientale ale imperiului; grecii însă aveau o repulsie pentru asemenea spectacole atroce. In Orient, sub influenţa creştinism ului acestea au fost interzise începînd din sec. IV e.n.; dar în Occident au continuat pînă în ultimii ani ai imperiului.
VIAŢA RELIGIOASĂ-
743
Mai mult poate chiar dec*îL barbarul spectacol al luptelor de gladiatori, pe romani îi pasionau vînătorile organizate în amfiteatre (venationes). Din Africa, din Orientul Mijlociu, din pădurile Germaniei, erau aduse la Roma turme întregi de animale rare sau exotice — urşi, mistreţi, tauri sălbatici, elefanţi, lei. tigri, pantere, rinoceri, crocodili, hipopotami — care se înfruntau în arenă: un taur cu un elefant, un leu cu un hipopotam, un mistreţ cu un tigru, etc.36
Alteori, animalul lupta contra unui om înarmat. Au fost şi împăraţi — de pildă, Commodus — care coborau ei înşişi în arenă să înfrunte fiarele. Iar Marţial relatează că la inaugurarea Coloseiilui au fost şi femei care au înfruntat leii. — Dar culmea sadismului era :atins de „vînătorile" în decursul cărora erau aruncaţi în arenă criminali condamnaţi la moarte, neînarmaţi, şi numai-decît sfîşiaţi de fiare — spre satisfacţia diabolică, patologică şi în entuziasmul delirant al spectatorilor. împăratul Titus. de exemplu, — dar nu numai ei — căuta să dea acestor- orori o scenografie de mare efect „artistic" — cînd cei hărăziţi fiarelor erau costumaţi în diferite personaje mitologice.
Primele venationes au avut loc la Roma în anul 186 î.e.n. în anul 99 î.e.n. au fost aduşi pentru prima oară şi elefanţi; în 93 î.e.n. a fost organizată o mare vînătoare contra a o sută de lei; în anii următori au fost prezentaţi ele-< fanţi contra taurilor; apoi, într-un bazin construit special, un hipopotam luptînd cu cinci crocodili. Pompeius a adus pentru aceste „vînători" nu mai puţin de 600 de lei -— a căror capturare costase, evident, sume enorme — şi 20 de elefanţi. în timpul lui Octavianus Augustus au fost aduşi în acelaşi scop un mare număr de elefanţi; iar cu prilejul festivităţilor pentru a celebra cucerirea Daciei, Traian a adus la Roma nu mai puţin de 11 000 de fiare pentru venationes. Asemenea spectacole dezgustătoare care excitau instinctele cele mai sălbatice au continuat, în Imperiul roman de Răsărit, pînă la mijlocul secolului al Vl-Iea e.n.
VIAŢA RELIGIOASĂ
Religia romanilor din primele secole ale istoriei lor se prezenta sub forma
primitivă a animismului. Forţe misterioase, obscure divinităţi sau spirite, malefice sau binefăcătoare, erau bănuite că impregnează întreaga natură, că rezidă în fiecare vieţuitoare şi în fiecare obiect — stîncă, rîu, pădure, izvor, arbore, — prezidînd fiecare moment şi orice act din viaţa omului şi a Universului. Romanii primelor timpuri credeau că totul era dominat de puteri divine — şi vatra, şi uşa casei, şi pragul, şi balamalele porţii.
Fiecare om îşi avea semidivinitatea, spiritul său protector. Fiecare act al vieţii lui stătea, încă de la naştere, sub puterea unei voinţe divine individuale. De asemenea, fiecare moment din activitatea sa practică: aratul, semănatul, secerişul, îmblătitul, fiecare îşi avea semidivinitatea sa protectoare. Fiecare om îşi avea şi îşi cinstea „geniul" său —■ cum era nuntit spiritul ori-
36	In subteranele Coloseului erau 32 de încăperi pentru animalele sălbatice care, la momentul prevăzut, erau —printr-un ingenios joc de maşinării — catapultate |n acelaşi timp in arenă,
744
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
ginar, forţa divină care tutela fiecare persoană37. Acestei infinităţi de forţe misterioase, amorfe, omniprezente (numina) le adresau romanii numeroasele lor acte de cult.
Din numărul nesfîrşit al acestor numina s-au cristalizat apoi conceptele unor adevăraţi zei — Saturn, Vesta, Ianus, Marte, Neptun, lupiter, — forţe active ale naturii, prezidînd feluritele activităţi, în primul rînd agrare.
lupiter era invocat în ipostaza de zeu al luminii, al tunetului, al fulgerului, al ploii; mai tîrziu, al victoriei şi al confederaţiei popoarelor italice. Iunona, soţia sa, era protectoarea căsătoriei şi a naşterilor. Zeul favorit al romanilor era însă Marte, devenit — în epoca istorică — zeul războiului. Qui-rinus, zeul războiului şi unul din principalii trei zei în epoca monarhică, în epoca republicii a trecut pe planul al doilea. Ianus şi Vesta au devenit zei din numina, cum erau la origine. Ianus, spiritul protector al porţilor casei, care priveşte spre trecut şi spre viitor (de unde, reprezentarea lui cu două feţe: Ianus bifrons), a devenit divinitatea oficială a oricărui început de an — de unde, denumirea lunii ianuarie — şi invocat primul în formulele de rugăciuni. Vesta, vechea divinitate a focului domestic, a devenit zeiţa focului sacru, protectoarea simbolică — prin focul sacru ţinut mereu aprins — a
37	Pentru bărbaţi, „geniu 1“ era incarnarea bărbăţiei, iar pentru femei, a fecundităţii.
VIAŢA RELIGIOASA
745
Romei; colegiul preoteselor ei, vestalele, aveau în grija lor întreţinerea acestui foc. Mai tîrziu, au căpătat importanţă zeiţa meşteşugarilor M inerva (asimilată cu zeiţa înţelepciunii a grecilor, Athena); sau zeiţa grădinilor, Venus, — întrucîtva echivalenta Afroditei grecilor.
Dar şi aceşti zei au rămas pentru romani nişte reprezentări amorfe: cu lipsa de imaginaţie care îi caracteriza, romanii nu i-au conceput în forme umane, şi n-au inventat în jurul lor o mitologie — fermecătorul apanaj al fanteziei greceşti: „Aceşti zei rămîneau vagi: fără personalitate, fără chip, fără legendă, aproape şi fără nume, adeseori fără sex, nedeosebindu-se decît prin funcţiile lor şi denumiţi fiind, în cea mai mare parte, printr-un simplu adjectiv care indica rolul lor“ (Albert Grenier).
Lipsit de sensibilitate metafizică, spirit prin excelenţă pozitiv şi practic, romanul nu era preocupat să cugete asupra naturii zeilor, asupra originii lumii, asupra morţii, a lumii de dincolo, sau a destinului după moartea sufletului. Ca urmare, zeii nu trezeau în sufletul romanilor nici sentimente, nici emoţii. Practicile lor cultice urmăreau să cîştige bunăvoinţa divinităţilor şi a spiritelor — sau să le ţină departe pe cele malefice. Romanii considerau că zeii nu cereau să fie iubiţi — ci numai să li se dea, prin actele de cult, ceea ce li se cuvenea. Religia romană — căreia îi era străină şi devoţiunea sinceră şi entuziasmul mistic — se caracteriza printr-o organizare pur raţională, rece, îndeplinită ca o datorie civică, a cultului. Religia avea mai de grabă caracterul unui contract care reglementa precis raporturile dintre om şi divinitate. Să trăiască în pace şi în relaţii bune cu zeii — aceasta era tot ceea ce urmăreau romanii. O religie gravă, solemnă, sever organizată — dar formală, fără poezie, fără zboruri metafizice şi fără elanuri mistice: o religie pur utilitară.
Din străvechile credinţe ale lumii mediteraniene romanii au preluat cultul Zeiţei-Mame, divinitatea pămîntului şi a forţelor generatoare şi regeneratoare ale vieţii. I-au influenţat întrucîtva şi credinţele popoarelor italice vecine, desigur; dar etruscii au fost aceia care le-au transmis mai multe credinţe şi practici religioase, precum şi divinităţi, pe care romanii le-au acceptat, asimilîndu-le; divinităţi preluate şi de la greci şi de la alte popoare. Căci o altă caracteristică a religiei romane a fost spiritul său tolerant şi permanenta sa disponibilitate de a adopta zei străini (iar în epoca imperială, şi diferite culte străine).
Centrul vieţii religioase era situat chiar în casa fiecărui roman. Capul familiei era cel care oficia cultul domestic: pe un mic altar de lîngă vatră el aducea zeilor casei ofrande — flori, fructe, ouă, vin — şi foarte rar miei şi iezi. Zeii casei erau: Vesta, zeiţa focului căminului; Ianus, păzitorul uşii şi pragului casei; cei doi Penaţi, care protejau bucatele şi proviziile din casă; şi cei doi Lari, apărătorii întregii familii şi a proprietăţii familiei38.
Cu aceeaşi meticulozitate şi riguroasă exactitate trebuiau îndeplinite—-pentru a fi intr-adevăr eficiente — şi actele de cult public. Aceste acte erau ordonate, supravegheate şi controlate de pontifi — care nu erau propriu-zis preoţi, ci un fel ele administratori ai cultului. La început erau aleşi — prin cooptare, apoi de comisii speciale, — dintre oamenii cei mai învăţaţi (pînă în anul 300 î.e.n., numai din rîndurile patricienilor). Colegiul pontifilor — la
38	Altă categorie de Lari îi protejau pe cei aflaţi în călătorie, alţii vegheau asupra hotarelor dintre pămînturile familiilor, etc.
746
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
început în număr de 4, apoi de 8 şi în fine de 15 — îndeplinea funcţii teologice, dar şi de jurişti şi de istoriografi. Pontifii ţineau evidenţa tuturor sărbătorilor (deci, stabileau calendarul) şi toate regulile de ritual; consacrau edificiile publice; vegheau ca legile civile sau penale să nu vină în contradicţie cu cele religioase; stabileau formulele rugăciunilor şi invocaţiilor; conduceau şi supravegheau toate celelalte colegii şi confrerii religioase; hotărau admiterea sau nu a unor divinităţi străine în panteonul roman; decideau amplasamentul, planul şi consacrarea templelor; exprimau păreri şi emiteau ordonanţe cu caracter juridic; întocmeau la zi lista tuturor magistraţilor şi consemnau evenimentele mai importante ale vieţii publice. Publicate în anul 123 î.e.n., analele redactate de pontifi au rămas principalul izvor de informaţie şi singurul care prezintă garanţii de obiectivitate şi veridicitate, privind istoria romanilor. Tot pontifii au fost nu numai primii istorici ai Romei, ci şi cei dinţii care au fixat anumite reguli de drept, roman.
Colegiul pontifilor — care a dat religiei romane acest caracter raţional şi formalist — era prezidat de supremul pontif (Pontifex Maximus), care era ales de către ceilalţi pontifi, pe viaţă; îşi avea locuinţa în For şi avea drept — asemenea consulilor — la o escortă de lictori. Sub autoritatea sa directă erau sacerdoţii flamini şi fecioarele Vestale.
Principalul colegiu sacerdotal era colegiul celor 15 flamini. Numiţi pe timp de un an, ei executau sacrificiile şi conduceau cultul divinităţilor principale (în sarcina primilor trei revenea cultul lui Iupiter, Marte şi Quirinus). Flaminii erau supuşi — asemenea vestalelor — unei serii de restricţii (dintre cele mai ciudate); în schimb, se bucurau de multe privilegii şi de consistente avantaje materiale. Asemenea altor sacerdoţi, flaminii trebuiau să cunoască precis, perfect, toate detaliile ceremoniilor legate de cultul divinităţii pe care o slujea fiecare; dar o adevărată pregătire teologică, nu li se cerea.
Preotesele zeiţei Vesta erau dedicate cultului simbolicei vetre sacre a Romei. în număr de 6, erau alese de Marele Pontif dintre fete sub vîrsta de 10 ani, din familiile nobile. în perioada de 30 de ani cît dura sacerdoţiul lor, vestalele trebuiau să rămînă caste; dacă contraveneau acestei solemne obligaţii, erau îngropate de vii. Nenumărate erau interdicţiile la care erau supuse; în schimb, prestigiul şi autoritatea vestalelor erau imense. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea; un condamnat la moarte era graţiat dacă în drumul spre locul de execuţie întîlnea o vestală; erau dăruitele împăraţi cu daruri bogate, locuiau în apropierea Forului într-un fel de mănăstire, o splendidă grădină — singurul caz de „mănăstireu din antichitate. Sacerdoţiul vestalelor a fost suprimat abia în anul 382 e.n.
Un alt colegiu sacerdotal era cel al epulonilor — la început în număr de 3, apoi de 10 — în sarcina cărora rămînea organizarea solemnităţilor religioase publice, a banchetelor sacre şi, în cele din urmă, a jocurilor publice (Ludi RomaniJ, marile spectacole teatrale, de circ şi amfiteatru.
Pe lîngă aceste colegii pontificale mai erau alte trei. Cel mai important dintre ele era colegiul ghicitorilor (auguri), care interpretau intenţiile şi voinţa zeilor, observînd zborul şi cîntecul păsărilor. în orice moment şi pentru orice hotărîre politică importantă erau consultaţi în prealabil augurii — întocmai ca la etrusci. — Al doilea era colegiul haruspicilor, care preziceau cercetînd măruntaiele animalelor sacrificate, în special ficatul39. Haruspi-
39	Se pare că în limba asiriană cuvîntul har însemna „ficat".-
CULTELE
747
cîi practicau vechea doctrină etruscă (dar de origine babiloniană), consuiţind cărţi care conţineau interpretări şi reguli precise. în epoca imperiului asociaţia lor care era compusă din 60 de experţi s-a bucurat de cea mai mare cinste şi consideraţie din partea multor împăraţi, pînă în sec. IV e.n. — Un alt colegiu, numărînd 16 bărbaţi învăţaţi, a fost instituit pentru a controla cultele străine tolerate la Roma şi, în principal, pentru a consulta — în momentele excepţionale, de grave pericole pentru stat, şi pentru a indica modul de apărare sau de salvare a statului — „Cărţile sibiline5'. Aceste cărţi conţineau oracolele profetesei legendare din colonia greacă Cumae40, — singura formă de oracol admisă la Roma.
în afara acestor colegii mai existau şi 4 confrerii. Cea a felialilor era compusă din 20 de membri, experţi în problemele juridice (deci şi sacre) ale relaţiilor cu alte popoare, în problemele privind războiul şi tratatele de pace. Ei se ocupau de primirea, găzduirea şi protecţia ambasadorilor, precum şi de extrădarea criminalilor, sarcini care aveau im aspect în acelaşi timp juridic şi religios. Unul din fetiali era însărcinat cu îndeplinirea anumitor ritualuri religioase legate de o declaraţie de război.
Celelalte confrerii — & sălilor, a lup eroilor şi a arvalilor — nu aveau funcţii consultative cu caracter tehnic, ci doar atribuţii de a celebra anumite acte cu caracter cultual. Primii, sălii, executau atunci în public — echipaţi în ţinută de război — dansuri rituale în cinstea zeului Marte. Lupercii — confrerie datînd din timpurile străvechi cînd membrii ei alergau goi, dar înarmaţi, în jurul turmelor de oi spre a le păzi de lupi — înconjurau colina Palatinului41, lovind cu curele de piele femeile întîlnite în calea lor, ceea ce însemna că erau ferite de sterilitate. în fine, confreria celor 12 fraţi aruali — al cărei şef era adeseori chiar împăratul — organiza în luna mai ceremoniile agrare, cu rugăciuni, jertfe şi cîntece religioase, în cinstea zeiţei ogoarelor.
CULTELE
Religia romanilor n-a căpătat niciodată o formă stabilă. în evoluţia vieţii lor religioase s-au produs transformări substanţiale încă din jurul anului 200 î.e.n., cînd încep să pătrundă aici anumite curente filosofice şi religioase străine.
Evenimentele dezastruoase şi problemele grave sociale au semănat în popor neîncredere în divinităţile oficiale, o nelinişte spirituală, întrebări la care teologia pontifilor nu putea răspunde. în acelaşi timp şi-au făcut apariţia forme religioase noi, m isteriile orfice, dionisiace şi elen sine, alături de doctrina lui Pitagora, de mult răspîndită în sudul Italiei. îşi fac apariţia, de asemenea, şi divinităţile greceşti, adoptate acum oficial la Roma şi lăsîncl mult în umbră vechile divinităţi romane. Digrms Roma locus quo dens omnis est — spunea Ovidiu; într-aclevăr, Roma era „locul cel mai demn de întîlnire a tuturor zeilor55.
40	în realitate, aceste texte erau foarte probabil de origine etruscă.
41	Acest ritual avea ioc cu ocazia sărbătorii „lupercaliilor din' 15 februarie, şi începea îndată după terminarea ceremoniei sacrificiului.
748
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Cultele orientale au introdus la Roma — eu toate măsurile, interdicţiile şi represiunile autorităţilor — formele exaltate ale unui misticism orgiastic, atit de străine religiei şi spiritului roman. Persecuţiile n-au întîrziat: clin anul 184 î.e.n. peste 7 000 de adepţi ai misteriilor dionisiace au fost urmăriţi timp de 5 ani. „Mulţi iniţiaţi — relatează Titus Livius — bărbaţi şi femei, s-au sinucis. Arestările au fost nenumărate. Toţi iniţiaţii vinovaţi au fost decapitaţi, ceilalţi au fost ţinuţi în închisori, iar numărul celor condamnaţi la moarte a depăşit pe cel al întemniţaţilor. Femeile au fost trimise părinţilor lor, pentru ca aceştia să le ucidă cu mîna lor44.
Cu toate aceste persecuţii, noile credinţe religioase — care, de fapt, aduceau şi anumite concepte morale ce lipseau religiei romane oficiale — s-au instalat definitiv în lumea romană. Pînă la urmă, Senatul şi pontifii au trebuit să admită divinităţile şi cultele străine, dar numai integrîndu-le formal în cultele oficiale, ţinîndu-le sub control şi impunîndu-le anumite condiţii. Dintre aceste condiţii, prima era ca divinităţile şi cultele străine să nu poată beneficia de onorurile publice, care erau rezervate exclusiv cultului oficial.
în epoca imperială, odată cu extinderea imperiului şi cu fortificarea conceptului de stat, religia a trebuit să rămînă tot mai mult şi mai ferm în serviciul statului. Dar cu toată vigilenţa colegiului pontifilor imensa masă a cetăţenilor romani neglijau tot mai mult cultele oficiale, apropiindu-se în schimb de cultele care predicau concepte morale şi care le promiteau salvarea. Totuşi, poporul continua să practice cultul domestic: să cinstească zeii protectori ai familiei, ai cîmpurilor, ai meşteşugurilor.
Or, tocmai pe acest fond străvechi de tradiţii religioase s-a bazat Octa-vianus Augustus în opera lui de restaurare a religiei romane. Dar Augustus fusese un admirator.al pitagorismului, iar la Atena se iniţiase în misteriile eleusine. Ceea ce nu l-a împiedicat să ţină să devină Pontifex Maximus, să facă parte din confreria fraţilor arvali, să restabilească sărbătorile şi ceremoniile vechi, să restaureze 82 de temple, să se îngrijească de buna păstrare a „Cărţilor sibiline44, şi să asocieze religiei oficiale cultele populare. în felul acesta, masele s-au reîntors la străvechile practici eultice. Noua stare de spirit de devoţiune, de cucernicie, care se instalase în conştiinţa maselor contracara intr-un fel scepticismul religios al filosofilor şi păturii culte în general.
Octavianus Augustus a împărţit teritoriul Romei în 14 cartiere, fiecare cu un altar, la care cultului Larilor cartierului respectiv îi era asociat şi cultul „geniului44, spiritului tutelar al împăratului. Influenţele Greciei şi ale Orientului se fac tot mai mult simţite. Apar, ca divinităţi noi, personificări ale unor idei abstracte; Roma însăşi devine o divinitate, iar la Delos se ridică o statuie „zeiţei44 Roma. Orientul, potrivit modului propriu de gindire, îşi divinizează acum noii stăpîni: Caesar, Antonius şi chiar Octavianus Augustus sînt proclamaţi fii ai zeilor, apar în Orient ca fiinţe divinizate, în Asia Mică lui Octavianus şi Romei li se ridică temple, iar în Spania li se înalţă altare. E adevărat că împăratul interzicea cetăţenilor romani să participe la cultul închinat lui, cult pe care nu admitea să fie introdus la Roma. Cu toate acestea, însuşi titlul de Augustus, decernat de Senat, îl apropia ele postura divină. „Strămoşii noştri numeau auguste lucrurile sfinte44 — scrie Ovidiu. „Auguste erau templele consacrate, potrivit riturilor, de mîna preoţilor44. Dar după moarte, şi Octavianus a fost divinizat — asemenea lui Caesar. Soţia sa Livia şi împăraţii Tiherius şi Caligula i-au ridicat temple. Un timp, divinizarea lui Octavianus Augustus a întîmpinat opoziţie — sau măcar indiferenţă; dar în
CULTELE
749
sec. II e.n. a fost unanim acceptată. Pentru ca în secolul următor împăraţii să fie consideraţi zei, încă în viaţă fiind.
Cultul imperial îşi are, de fapt, originea îndepărtată în aureolarea figurii unor personalităţi (ca, de pildă, Sc-ipio Africanul) considerate ca „eroi“ — în înţelesul sacru al cuvîntului — învestiţi cu o misiune divină. Caesar susţinea că descinde din zeiţa Venus. încă în timpul vieţii i s-a ridicat un templu, uneia din lunile anului (iulie) i s-a dat numele lui, în cinstea sa au fost instituite jocuri şi un colegiu special de preoţi; iar după moarte, Senatul a îi olărit să fie rinduit printre zeii Romei şi i-a dedicat un altar în For. După Octavianus Augustus, împăratul Aurelian se credea chiar fiul zeiţei Minerva şi locţiitorul pe pămîntal lui Iupiter; în timp ce Caligula susţinea că este fratele lui Iupiter, iar Domiţian — însuşi Iupiter pe pămînt! Unora dintre împăraţi (Tiberius, Caligula, Nero, Viţeii iu s, Domiţian) Senatul le-a refuzat după moarte apoteoza divinizării. Dar chiar şi împăraţii creştini — care evident că nu puteau pretinde că sînt „zei“ — ţineau să se dea persoanei lor un caracter sacru. — în orice caz, în provinciile cucerite de romani cultul imperial fusese instituit şi era cu grijă menţinut ca un eficace instrument politic de dominaţie.
Formal, religia oficială a fost într-adevăr restaurată în timpul lui Augustus; nu însă şi credinţa maselor. Acestora, religia oficială nu le da răspuns la întrebările grave despre soarta omului, despre viaţă şi moarte; şi mai ales nu le oferea o consolare, nu le da o speranţă de salvare, de mîntuire după moarte. Aceste răspunsuri şi speranţe le ofereau în schimb religiile, cultele orientale.
Astfel era cultul zeiţei egiptene Isis, care apăruse la Roma încă din sec. I î.e.ri. şi căreia i s-a ridicat — cu toate interdicţiile Senatului şi ale lui Augustus. personal — primul templu în anul 38 e.n., chiar pe Cîmpul lui Martei Mai tîrziu cultul zeiţei Isis s-a bucurat de favoarea împăraţilor, răspîndindu-se în multe dintre provinciile imperiului. — Aceleaşi interdicţii au lovit la început şi cultul zeiţei frigiene Cybele; pentru ca, începînd din jurul anului 50 e.n. să fie recunoscut oficial. — Cultul zeiţei siriene Atargatis s-a răspîndit mai puţin, deşi un timp Nero îl susţinuse cu entuziasm. Un alt împărat, Elagabal (sec. III e.n.) era chiar preot al zeului canaaneean Raal •— venerat de legionarii din Africa, Germania şi Britania, — pe care intenţionase să-l ridice la rangul de divinitate supremă a imperiului. De aceeaşi origine orientală era cultul Soarelui, căruia împăratul Aurelian îi dedicase un splendid templu la Roma, jocuri sacre fastuoase şi un al doilea colegiu de mari pontifi. Sol invic-tus a devenit într-adevăr, un timp , divinitatea supremă a imperiului, — cultul său eontinuînd să aibă adoratori pînă în sec. V e.n.
De cea mai mare răspîndire (mai ales printre soldaţi, negustori şi sclavi) în întregul Imperiu roman — din Antiohia, Alexandria Egiptului şi regiunea Dobrogei de azi, şi pînă în Scoţia, Spania şi nordul Africii — s-a bucurat încă de la sfîrşitul erei republicane cultul războinicului zeu Mithra42. Cîţiva împăraţi romani au fost însă iniţiaţi în misteriile mithraice. Cultul acestui binefăcător zeu al luminii şi apărător al oamenilor era celebrat în peşteri sau localuri subterane. Momentul central al cultului mithraic, sacrificiul taurului, simboliza uciderea de către zeu a taurului divin al cărui sînge vărsat devine izvorul vieţii întregii naturi; semnificaţia acestui act consta în invita-
42	Cultul zeului Mithra — originar din Persia —era refuzat de greci, chiar şi în epoca elenistică.
7S0
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
ţia implicită adresată celor iniţiaţi de a combate printr-o comportare morală dreaptă răul, mai ales minciuna, garantîndu-i prin aceasta iniţiatului reînvierea la sfîrşitui veacurilor şi fericirea eternă. Influenţele pe care cultul lui Mithra le-a exercitat prin instituirea aceloraşi acte de cult (botezul, împărtăşania, cina cea de pe urmă, etc.) asupra creştinismului l-a făcut să devină adversarul cel mai redutabil al acestei noi religii. — Mithra a fost sărbătorit şi ca divinitate solară (Sol invictus) la 25 decembrie — dată păstrată ca mare sărbătoare şi în religia creştină.
Succesul rapid al unei alte religii orientale, a creştinismului, în lumea Imperiului roman s-a datorat mai multor cauze. Noua religie se prezenta adepţilor altor religii şi secte ca fiind apropiată de credinţele lor; şi intr-adevăr, multe elemente de cult erau comune. Acceptînd de pildă sărbătorirea lui Mithra (la 25 decembrie) ca dată a naşterii lui lisus, precum şi o serie de acte ale cultului mithraic, creştinismul a cîştigat imediat foarte mulţi dintre foştii adepţi ai mithraismului43. Diferite funcţiuni pe care le aveau divinităţile păgîne au fost transferate sfinţilor creştini — ceea ce a facilitat asimilarea zeilor în forme asemănătoare (de ex., sfinţii Cosma şi Damian au fost identificaţi cu Dioscurii). Iar faptul că se prezenta ca o religie prin excelenţă a salvării şi ca o religie universală, cîştiga mult mai uşor masele diferitelor popoare. In sfîrşit, creştinismul accepta şi locaşurile de cult păgîne, templele devenind —- începînd chiar cu Partenonul -- biserici creştine. Religie a consolării, a speranţei şi a salvării, predicînd o morală stoică şi o morală a carităţii, creştinismul s-a răspînclit foarte rapid mai ales în rîndurile sărăcimii şi sclavilor, cu toate persecuţiile atroce ale unora din împăraţi44.
Prezenţa unor curente filosofice completează şi ele tabloul vieţii religioase romane. Stoicismulreprezentat la Roma în sec. I e.n. de Seneca şi devenit influent în cercurile intelectuale —. şi pitagorismul, care avea o difuziune mai largă, ofereau romanilor tocmai ceea ce aceştia (cu spiritul practic ce îi caracteriza) cereau filosofiei: o normă de conduită morală care să le procure consolare şi speranţă. Ceea ce era comun stoicismului şi pitagorismului (cf. C. Martindale) era denunţarea răului şi a viciului, exaltarea abnegaţiei personale şi respectul omului.
Nu lipseau, în fine, (adeseori chiar în mediul persoanelor cultivate) nici anumite forme ciudate de superstiţie. Numeroşi impostori — astrologi, magi vindecători, ventrilogi, vraci, interpreţi de visuri, etc. — găseau peste tot creduli naivi (printre care se numărau pînă şi persoane de mare cultură, ca împăratul-filosof Marcus Aurelius).
ARTA ROMANA
r Istoria artei romane are în vedere nu numai creaţiile de pe pămintu! italic, ci şi cele realizate în timpul dominaţiei romane în toate provinciile imperiului — din trei continente: din Grecia, Asia Mică, Siria, Africa romana 43 44
43	Pe de altă parte, noua religie a asimilat şi numeroase elemente din credinţele orfice şi din cele dionisiace (de ex., mitul reînvierii).
44	Persecuţiile contra creştinilor au încetat în anul 313 e.n. cînd edictul din Milano, dat de împăratul Constantin, a decretat toleranţa pentru toate cultele. Îneepînd din anul 394 creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului roman.
ARTA ROMANA
751
şi Egipt, din Gallia, Britania, Germania, Peninsula Iberică şi regiunile dunărene. în condiţiile acestea — în ce măsură este oare posibil a se vorbi despre o „artă romană“, a i se descifra originalitatea şi a i se aplica judecăţi de. valoare? Originea diversă a populaţiilor intrate în compoziţia Imperiului
Lampadar de bronz eu patru braţe. Dintr-o casă romană din Pompei
roman, tradiţiile lor culturale atît de diverse, capacitatea fiecăreia de a asimila spiritul civilizaţiei romane, au determinat o reelaborare permanentă a aportului romanilor. Încît, arta romană privită în totalitatea ei păstrează adeseori amprenta spiritului, a concepţiei, a stilului artistic al acestor populaţii.
în manifestările cele mai vechi ale artei romane se regăsesc elemente ale artei celorlalte populaţii italice cu care romanii au venit în contact. Prima fază deci a artei romane se prezintă ca o sinteză a contribuţiilor acestor populaţii italice. îndeosebi aportul etrusc a fost fundamental — în arhitectura templelor şi în sculptura în bronz. Încît, începînd din sec. VI î.e.n. creaţia artistică a romanilor va evolua — timp de 4 secole — paralel (uneori chiar pînă la a se confunda) cu arta etruşeilor. în sec. II î.e.n. arta romană începe însă să-şi definească personalitatea; numai din acest secol încolo se poate vorbi de o „artă romană“.
Este adevărat că influenţa artei greceşti şi în special a artei elenistice contemporane se făcuse simţită mai de mult — prin intermediul etruscil.or sau a coloniştilor greci din sudul Italiei. Dar acum după cucerirea Corintului de către romani (14G î.e.n.), tablouri, statui de bronz sau de marmură, coloane cu splendide capiteluri, basoreliefuri, ş.a.m.d., jefuite de cuceritorii romani din întreaga lume grecească, au fost aduse la Roma în cantităţi considerabile. După care, în oraşele Italiei — şi în primul rînd 1a Roma, fireşte, — au venit din Grecia şi din oraşele Asiei Mici, de bună voie sau aduşi ca sclavi, un mare număr de artişti şi meşteşugari, arhitecţi, pictori şi sculptori. Căci romanii
7S2
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
considerau nedemne de un cetăţean roman ocupaţiile artistice; deşi au existat şi împăraţi — ca Nero, Hadrian sau Marcus Aurelius — care se distrau pic-tînd sau sculptînd.
Atelierele de sculptură din oraşele greceşti (mai tîrziu, organizate şi la Roma, cu meşteri în majoritate greci) furnizau clientelei romane copii excelente de statui celebre — cea a Athenei lui Fidias, de pildă, sau cea a Afro-ditei lui Praxitele, chiar în sute de exemplare ! Modelele artistice aduse din Grecia erau exemple de severitate şi precizie, de puritate şi sobrietate în concepţie şi execuţie. în schimb operele provenind din celelalte mari centre artistice — din Alexandria, Pergam, Antiohia, ş.a. — răspundeau şi altor gusturi: gustului pentru somptuos şi ornamentaţie încărcată, pentru graţios şi afectat, sau pentru retorismul de efect ilustrat de faimoasele grupuri — copiate, şi în felul acesta salvate de la dispariţia lor completă şi rămînînd cunoscute posterităţii — Laocoon şi Taurul Farnese.
Numeroase asemenea ateliere au fost fundate atît în Italia, cît şi în provinciile romane din Occident. Gustul diletanţilor romani pentru artă s-a format la şcoala artei greceşti; pe de altă parte, n-au dispărut total nici tradiţiile italice, care se vor permanentiza în arta populară. Artiştii călătoreau acum mult, acelaşi artist lucra în diferite provincii ale imperiului, — fapt care îi procura o vastă experienţă. Atelierele foloseau aceleaşi teme plastice, teme adunate în aşa-numitele „caiete de modele", care circulau de la un atelier la altul. Faptul acesta — şi, înainte de toate, puternica centralizare a statului, care crease o solidă unitate politică şi administrativă — a determinat o evoluţie unitară a artei romane pe tot întinsul imperiului45.
Spirite pozitive şi practice, cum am spus, romanii aveau vocaţia realismului (în înţelesul primar al termenului). Tendinţele artei romane sînt preponderent realiste. Fondul străvechi rustic al romanilor nu îi putea ajuta să aprecieze nici subtilitatea, nici fantezia, nici rafinamentul, nici temele pur abstracte în artă. Viziunea fundamental realistă a romanilor este perfect confirmată şi ilustrată — în sculptură, dar şi în pictură, inclusiv în mozaic — de portret. — Aceeaşi viziune explică şi preferinţa artei romane, mai puţin pentru statuie cît mai mult pentru basorelief; gen care îi da artistului posibilitatea să consemneze, să nareze cît mai corect şi mai exact un episod sau un fragment din realitatea vieţii. Spirit prea puţin inventiv, artistului roman nu îi rămînea decît să-şi concentreze forţele asupra unei execuţii tehnice perfecte. Prin aceasta a şi putut ajunge la o adevărată industrializare a producţiei artistice.
Ga inspiraţie şi stil, în alegerea motivelor şi enunţarea teoriilor arta romană a folosit limbajul artistic grec, integrîndu-se perfect în arta elenistică a timpului, aproape constituindu-se ca o modalitate particulară a acesteia. Curentelor şi formulelor artistice care îl asaltau din toate părţile, artistul roman nu le opunea cu hotărîre o poziţie proprie, personală, net diferenţiată. Le accepta pe toate. Eclectismul, amatorismul şi diletantismul caracterizase, dealtminteri, şi gustul artistic al noilor îmbogăţiţi, al clienţilor artistului roman. — „Dacă există un caracter propriu artei romane, acesta constă tocmai în eclectismul care acceptă, cu o uşurinţă ce poate că dovedeşte prea puţin discernămînt, stilurile cele mai diverse" (Alb. Grenier).
45	Bineînţeles — cu inevitabile variaţii locale, determinate de tradiţiile culturale ale respectivei populaţii, autohtone.
ARHITECTURA
753
ARHITECTURA
Ca în întreaga lume elenistică, şi la romani arta dominantă era arhitectura.
Procedeele de construcţie s-au perfecţionat cînd în sec. II î.e.n. s-a descoperit un fel de ciment: un conglomerat artificial de pietriş şi nisip, amestecat cu materii vulcanice, peste care se turna, în cofraje, mortar. După aceasta, peretele era acoperit cu cărămizi arse sau cu mici blocuri de piatră tăiate în formă de romb. Apoi, prin folosirea generalizată a cărămizilor arse, a fost posibilă construcţia boitei în leagăn şi a cupolei care putea acoperi săli de mari dimensiuni. Asemenea progrese tehnice i-au ajutat pe romani să realizeze edificii îndrăzneţe, impresionînd prin dimensiunile lor uriaşe; construcţii în special cu caracter pur utilitar: bazilici, terme, apeducte şi edificii destinate spectacolelor.
Bazilicele erau clădiri publice de mari proporţii (cea construită în timpul lui Caesar avea 109 m pe 40 m), constînd dintr-o vastă sală dreptunghiulară; intrarea era pe una din laturile fie mari, fie mici; în acest ultim caz, pe latura opusă intrării peretele lua forma de absidă. Situate în imediata apropiere a Forului, bazilicele erau locurile unde, cum s-a spus, se ţineau şedinţele tribunalelor şi unde se întîlneau oamenii de afaceri. Din arhitectura bazilicei au derivat sălile palatelor (care, asemenea bazilicelor, erau divizate prin şiruri de coloane în două, trei şi chiar mai multe nave), precum şi bazilica creştină.
Faimoasele apeducte romane, opere impresionante de inginerie, aduceau în oraşe apa prin tuburi sau canale susţinute de arcuri uriaşe, de la mari dis-
tanţe. Primul apeduct (construit în 312 î.e.n.) avea o lungime de 16,5 km; două secole mai tîrziu a fost construit un altul, care aducea locuitorilor Romei apă de la o distanţă de 91 km. în epoca imperială Roma dispunea de 13 apeducte, cu o lungime totală de 430 km. Impresionează şi azi ruinele faimoaselor
4% — Istoria culturii şi civilizaţiei
Templul roman din Baalbek, dedicat lui Iupiter şi datînd din anul 273 e.n,
754
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
apeducte romane din Franţa (Pont-du-Gard, Metz) sau din Spania (Segovia, Tarragona).
^XempiuLronian era — a^mjeJ3Leax.eJuij£tnis.c pe care-1 continua, dar încor-porînd şi influenţe greceşti — în general de dimensiuni mici, avea forma dreptunghiulară şi era construit pe un podium de piatră înalt. Avea în faţă un rînd (sau două, sau trei) de coloane, iar cella, încăperea rezervată imaginii divinităţii respective, era pseudoperipteră, adică înconjurată de coloane încorporate pe jumătate în zidul cellei. Exemplul tipic este templul — bine păstrat pînă azi — dedicat Fortunei Virile, din Roma (în anticul Forum Boarium), avînd alături un alt tip de templu, circular — stilizare a formei colibelor primitive de pe Palatin — închinat Vestei. Perfect conservate au rămas şi templele din sudul Galliei, din oraşele Vienne şi Nîmes (Maison carree). Ordinului doric — mult prea sobru pentru gustul baroc al epocii imperiale — îi era preferat de romani ordinul mai ornat ionic, şi mai ales, încărcatul şi exuberantul capitel corintic. Dar foarte adeseori se întîlnesc în acelaşi edificiu toate trei ordinele.
Un monument roman original — transmis şi lumii moderne — este arcul de triumf, pentru prima dată realizat în sec. I î.e.n. Înălţate şi dominînd străzile publice, aceste grandioase porţi boltite — de obicei cu una, dar şi cu două sau chiar trei deschideri, uneori cu deschideri şi laterale — sînt ornate cu coloane, basoreliefuri şi statui. Întregul edificiu era încoronat de un grup statuar, sau de trofee. Frontonul poartă o inscripţie celebrînd victoriile împăratului în cinstea căruia fusese ridicat monumentul46. Cele mai faimoase arcuri de triumf, bine conservate pînă în zilele noastre, sînt cele dedicate — la Roma — împăraţilor Titus, Constantin şi Septimius Severiis (primul, zvelt şi deosebit de elegant tocmai prin simplitatea lui; celelalte două, somptuoase şi bogat ornamentate, dar mai încărcate şi greoaie); cele dedicate lui Traian (din Bene-ventum) sau lui Augustus (Rimini, Aosta, Susa, în Piemont, etc.). — Construcţii monumentale sînt şi porţile de intrare în oraşele apărate de ziduri; porţi avînd un rol defensiv, dar alteori pur decorativ, şi de obicei flancate de turnuri; porţi a căror formă a sugerat, probabil, ideea arcului de triumf.
Una din marile capodopere ale arhitecturii antichităţii este Panteonul din Roma — „templul tuturor zeilor “ — cel mai bine conservat şi cel mai celebru edificiu (alături de Coloseum) pe care ni l-au lăsat romanii. Construit în anul 27 î.e.n. de Agrippa (ginerele lui Augustus), distrus de un incendiu (în 80 e.n.), reconstruit de împăratul Domiţian, apoi de Hadrian după un alt incendiu (110 e.n.), a fost restaurat în fine de Septimius Severus şi Caracalla. Templul — fundamental diferit de tipul templului grec — are forma unui edificiu circular, precedat de un vestibul (pronaos) susţinut de 16 coloane (8 în rîndul întîi). Interiorul este de o absolut perfectă armonie şi simplitate. Diametrul este egal cu înălţimea: 43,40 m. Pereţii, îmbrăcaţi în marmură, au 7 nişe, iar în planul superior, 8 edicule. Cupola semisferică are ca singur ornament 5 rînduri concentrice de casetoane, care înlătură impresia de masivitate greoaie a acesteia; iar în centrul cupolei, singura sursă de lumină a întregului edificiu: o deschizătură rotundă cu un diametru de 9 m. Puternica impresie de grandoare a ansamblului este dată şi de ritmurile armonioase ale liniilor curbe care leagă pereţii perimetrali de cupolă; dar, în primul rînd, de amploa-
46	în provincii, erau dedicate şi unui eveniment istoric loca], cum este cazul celui din Orange, din sec. III e.n.
SCULPTURA
755
Marele templu roman din Baalbek, construit între anii 131-161 e.n.
rea maiestuoasă a spaţiului interior, spaţiu căruia sursa de lumină îi adaugă un elevat ton de solemnitate. — „Cu Panteonul întîlnim pentru prima dată o arhitectură înţeleasă ca organizare a spaţiului, mai degrabă decît ca simplă compoziţie a maselor de zidărie4' (A. Niccoli)47.
SCULPTURA
Şi sculptura romană se confundă, în perioada începuturilor ei, cu cea etruscă. Primele opere remarcabile, din sec. IV-III î.e.n. — statuia în bronz Oratorul şi busturile în bronz ale lui Brutus şi Scipio Africanul (azi, în Muzeul Arheologic din Florenţa, respectiv în Muzeul Conservatorilor din Roma) — sînt opere etrusc o-romane.
începînd din al II-lea secol î.e.n. gustul artistic al romanilor a fost educat, iar creaţia artiştilor a fost fecundată de influenţa grecească48. Forurile, pieţele, templele, vilele particularilor din Roma şi alte oraşe ale Italiei s-au umplut de statui greceşti. Artiştii romani (dar probabil de origine greacă) ai acestui secol — în primul rînd Pasiteles, autor şi a unei descrieri în 5 cărţi a celor mai renumite opere din antichitate, urmat de Stephanos, Menelaos şi Arce-silas — imitau mai degrabă stilul alexandrin decît cel clasic, accentuînd tendinţele proprii spiritului şi gustului roman: viziunea realistă şi minuţioasa precizie a execuţiei. Statuile divinităţilor sînt mult mai puţin frecvente (pentru că însăşi religia romana la acea dată nu dăduse încă divinităţilor sale o imagine sensibilă convenită) decît cele ale unor personaje contemporane. Octavianus
47	în anul 609, Panteonul a fost transformat în biserică creştină; în 662 a fost prădat de ţiglele de bronz, care au fost duse la Constantinopol, iar în 1632, grinzile de bronz ale pronaosului au fost topite şi transformate în 80 de tunuri de către papa Urban VIII. Azi, Panteonul adăposteşte mormintele lui Rafael şi ale primilor doi regi ai Italiei.
48	Deşi la acea dată romanii încă nu erau, ca etruscii, mari meşteri în turnarea bronzului.
756
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
Augustus, de pildă, a fost reprezentat în peste 140 de busturi şi statui, în cele mai diverse ipostaze: nud asemenea unei divinităţi (Louvre), sau într-o solemnă togă de Pontifex Maximus, sau în somptuos costum de general vorbind soldaţilor (Louvre, Roma — Muz. Naţional şi Muz. Vaticanului).
Celebră intre toate a devenit ultima. Impresia pe care o lasă este de_nablete rece: atitudinea este autoritară şi calmă, fizionomia este redată cu multă grijă pentru exactitate; dar în acelaşi timp se notează şi o tendinţă de idealizare (notă caracteristică busturilor-portrete romane) ponderată — prin ornamentul alegoric al cuirasei — căci sculptorul avea în vedere în primul rînd glorificarea unui mare împărat. Aceeaşi tendinţă moderată spre idealizare (subordonată însă totdeauna intenţiei de a reda corect asemănarea) se observă şi în maiestuoasa statuie ecvestră a lui Marcus Aurei iu s de pe Capitoliu, în care seninătatea interioară a personajului este într-o perfectă corespondenţă plastică cu masivitatea volumelor şi dinamismul reţinut al mişcării calului. Este opera care a rămas, din epoca Renaşterii pînă azi, modelul ideal al atîtor admirabile monumente ecvestre.
în epoca lui Augustus arta oficială avea un caracter net clasicizant. în schimb triumful realismului este însemnat în portret. Artistul roman nu renunţă la tendinţa de tipizare a personajului său, dar este mai atent la exprimarea a de vărului fizionomiei, la liniile expresive ale modelului, care în cele din urmă recompun un adevărat portret psihologic şi moral al personajului. Tot o-, dată, notarea minuţioasă şi exactă a detaliilor fizionomice serveşte artistului şi să fixeze un anumit tip uman: omul energic, aspru pînă la duritate, măsurat, reţinut, disciplinat, dotat cu o perfectă voinţă şi stăpînire de sine — tip uman identificat mai tîrziu în mod ideal cu însuşi tipul romanului.
în primele busturi-portrete de o mare vigoare expresivă — datînd din sec. I î.e.n. — sculptorul roman împinge preocuparea de redare cît mai realistă a modelului pînă la a-i sublinia diformităţile fizice şi semnele de decadenţă ale bătrîneţii 49. în prima epocă a imperiului influenţa elenistică va determina o tendinţă spre tipizare, dar cu observarea corectă a adevărului figurii50, tendinţă dusă pînă la idealizarea unora din portretele lui Augustus. în perioada următoare (în special în sec. III e.n., cînd viziunea clasicistă este abandonată) tendinţele realiste se accentuează pînă la o expresivitate aproape brutală51 — pentru ca să ajungă pînă la o exagerare grotescă (de ex., bustul lui Vitellius din Louvre).
Şi portretele de femei — extrem de rare în Grecia, foarte numeroase la Roma — aduc o indiscutabilă notă de originalitate. Lipsite de convenţionale aspecte ale unei zeiţe, sînt figuri tipice de adevărate matroane romane, mame şi soţii pline de demnitate, avînd ca elemente caracterizante şi accesoriile şi felul coafurii. în anumite epoci (a lui Hadrian, de pildă) sculptorul caută să obţină anumite efecte prin diverse artificii tehnice: folosind burghiul în reprezentarea mult reliefată a pieptănăturii, sau indicînd pupila printr-o incizie, sauririsul încercuindu-1 într-un inel, sau utilizînd pentru o singură statuie materiale de culori diferite (marmură albă, galbenă şi neagră, porfir şi granit
49	Ca în busturile aflate în muzeele Vaticanului, Metropolitan din New York, de Arte Frumoase din Boston, Ermitaj, ş.a.
50	Ca în vigurosul bust al lui Agrippa din Louvre, sau al lui Vespasian, din Muzeul Naţional din Roma.
51	De exemplu, în busturile lui Caracalla din Muzeul de Stat din Berlin, al Iui Filip Arabul din Ermitaj, sau al bancherului Iucundus din Muzeul Naţional din Nap oii.
SCULPTURA
757
roşu, etc.). Spre sfîrşitul sec. III e.n. sculptorii urmăresc o simplificare a modelului (ca în grupul, de porfir, al tetrarhilor, aflat azi lingă bazilica S. Marco din Veneţia); iar în secolul următor dau formelor proporţii colosale52. Aceasta însă este dată — în jurul anului 400 e.n. — cînd în Occident arta romană începe să apună (în timp ce, în Orient, se pregăteşte să ia o cale diferită — aceea a viitoarei arte bizantine).
Deşi nu are prospeţimea, vivacitatea şi fantezia portretului grecesc, portretul roman rămîne cea mai importantă contribuţie a romanilor în domeniul artei. După bustul-portret, basorelieful este genul în măsură să reveleze alte aspecte esenţiale ale spiritului roman, şi totodată să explice dezvoltarea excepţională a acestui gen de artă în lumea romană.
Oameni de acţiune, cu aptitudini militare deosebite, angrenaţi cu pasiune în viaţa politică, dotaţi cu un spirit realist, practic, utilitarist, lipsiţi de elanurile fanteziei şi de tentaţiile atitudinilor meditative, romanii nu au avut un gust spontan, autentic şi profund pentru artă. Apreciau arhitectura -- dar nu ca artă, ci mai mult ca tehnică, şi pentru caracterul său utilitar, pentru importanţa pe care orgoliul lor de „cetăţeni romani'4 îi obliga să o dea edificiilor publice. Dar activitatea artistică propriu-zisă o dispreţuiau (în fond); iar plăcerile gratuite ale artei le considerau o frivolă derogare (dacă nu chiar un atentat) de la tradiţionala austeritate şi — cum va acuza Cato — de la îndeplinirea îndatoririlor cetăţeneşti. Arta o vedeau utilă doar ca un mijloc de educaţie civică şi ca un instrument auxiliar politic; ca un mijloc de propagandă naţională, adică, glorificînd evenimente militare sau personalităţile politice. Imperiul s-a servit de artă pentru a celebra victoriile şi persoana împăratului.
Basorelieful exprimă tocmai acest interes al romanilor pentru consemnarea orgolioasă a evenimentelor istorice, precum şi gustul lor particular pentru stilul narativ. Printre primele exemple (şi datînd de la sfîrşitul sec. II î.e.n.) sînt scenele de sacrificii de pe altarul lui Domitips Ahenobarbus (azi, la Louvre şi Miinchen). Numeroase basoreliefuri, apoi, ornamentează fiecare arc de triumf, temple, altare şi sarcofage. Cel mai semnificativ monument (realizat între anii 13-9 î.e.n.) din epoca lui Augustus este Altarul Păcii, din Roma (Ara Pacis Augustea). Altarul propriu-zis era înconjurat de o incintă rectangulară de marmură, decorat în exterior cu două benzi suprapuse de sculpturi în basorelief (conservate pînă azi). Cea inferioară este decorată cu elegante şi stilizate mlădiţe de acant, ciorchini de struguri, păsări (acelaşi tip de ornament ocupă şi întreaga suprafaţă inferioară a incintei); în timp ce pe registrul superior decoraţia înconjurînd monumentul are un caracter nara-tiv-simbolic, înfăţişînd o procesiune solemnă. Personajele — împăratul Octa-vianus Augustus, Tiberius, familia imperială, senatori, sacerdoţi, lictori — sînt dispuse în adîncime: personajele de vază în planul întîi, celelalte în planul (paralel) al doilea.
Figurile basoreliefului sînt reprezentate în atitudini solemne, imobile, sculptorul obţinînd şi un uşor efect de clar-obscur pe care îl creează şi jocul faldurilor togelor. Baza (pătrată) a altarului avea latura de aproape 12 m, iar înălţimea incintei atingea 3-4 m. Fragmente importante din această friză sînt azi împărţite între diferite muzee (Louvre, Vatican, Uffizi, Muzeul Na-
52	De pildă, capul de dimensiuni enorme al împăratului Constantin, din Muzeul Conservatorilor din Roma; sau „colosul din Barletta“, statuie în bronz din sec, IV e.n., înaltă de 4,50 m, reprezentîndu-1 probabil pe împăratul Valenţinianus I (364-375),
758
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
ţional din Roma); totuşi complexul reconstituit azi comunică o puternică impresie de grandoare. Alături de tratarea realistă a figurilor şi îmbrăcămintei, personajele mitologice şi alegoriile sporesc solemnitatea ansamblului. De o mare fineţe şi eleganţă este placa (azi la Uffizzi) reprezentînd alegoria Italiei — sub chipul unei frumoase matroane cu doi copii în braţe, avînd plasate în dreapta şi stînga ei alte două personaje feminine, simbolizînd aerul şi apa.
în fine, din anul 116 e.n. datează monumentul în care basorelieful roman a atins culmea perfecţiunii artistice: columna lui Traian.
Glorificînd (dar fără o exaltare retorică, grandilocventă) victoria împăratului în cele două războaie dacice, scenele narează cu uii dinamism impresionant o mulţime de episoade, reprezentînd o mare diversitate de figuri, scene, monumente, aspecte din natură sau din viaţa de tabără, — totul într-o neîntreruptă continuitate, pe o friză helicoidală (formă care constituia o noutate absolută). Tratarea accentuată a planurilor creează efecte de lumină şi umbră foarte potrivite pentru o lucrare destinată să fie expusă în aer liber. (La origine, figurile şi toate elementele acestui basorelief erau pictate în diferite culori). Acelaşi personaj — împăratul — apare de 60 de ori (şi întotdeauna reprezentat din profil); ceea ce leagă şi mai mult episoadele între ele, dînd unitate naraţiei. Remarcabilă este apoi alternarea continuă a unor momente eroice, dramatice sau solemne, cu detalii de viaţă curentă, pitoreşti' sau anecdotice. De asemenea, obiectivitatea artistului, care — într-un monument celebrînd victoria, vitejia, caracterul roman, — nu ezită totuşi să elogieze şi eroismul dacilor, sau să noteze insuccesele şi chiar actele de cruzime ale romanilor. Dar ceea ce este cu totul remarcabil aici este atitudinea umană a sculptorului (sau sculptorilor, mai exact), care manifestă în mod vizibil sentimente de simpatie (respectiv, de compătimire) pentru dacii învinşi, duşi în captivitate sau ucişi. Fără îndoială că, din punct de vedere artistic, scenele cele mai realizate sînt acelea care ilustrează rezistenţa dacilor53. Nu aceleaşi, caractere revelează, în schimb, basorelieful coloanei lui Marcus Aur el iu s, — concepută după modelul columnei lui Traian, cu figuri succedîndu-se în serii monotone, tratate sumar, în care compoziţia este discontinuă, episoadele intervin fără ordine, iar scenele de cruzime sînt mai numeroase. — Fără îndoială, columna lui Traian rămîne marea capodoperă a basoreliefului roman.
Tehnica sculptorii lui anonim şi înaltul nivel artistic al operei sale au reprezentat un moment de mare progres în evoluţia sculpturii romane. Figurile îşi au, fiecare, personalitatea lor bine distinctă, mişcările proprii, naturale* spontane. Dar „calitatea cea mai extraordinară a desenului este capacitatea de a plasa figurile într-un spaţiu liber, înafara oricărui canon clasicist^ — observă R. Bianchi Bandinelli. „Această libertate formală şi compoziţională cu totul excepţională pentru antichitatea clasică i-a încîntat pe artiştii Reiîaşterii“ — care, desenînd scenele de pe columnă, au fost întrucîtva influenţaţi de genialul sculptor antic (ceea ce se notează în cazul lui A. de Sangallo şi îndeosebi la Donatello). 58
58	Columna are înălţimea de 30 m (cu postamentul — circa 40 m). Este compusă din 18 blocuri de marmură suprapuse, pe care se desfăşoară în spirală friza, lungă de 200 m şi înaltă de 0,90 m la baza columnei şi 1,25 în apropierea vîrfului (cu statuia împăratului, înlocuită cu statuia Sf. Petru, în 1587); diametrul columnei este de 3,50 m. în interior, o scară urcă pînă în vîrf; camera sepulcraîă din postamentul monumentului adăpostea urna funerară, de aur, a împăratului. Basorelieful totalizează un număr de aproximativ 2500 de figuri,
PICTURA
7B9
PICTURA
Din pictura romană anterioară secolului al II-lea î.e.n., singurele opere cunoscute sînt cîteva scene funerare şi o serie de portrete pe lemn.
. Dar pe la mijlocul aceluiaşi secol pereţii unor case din Pompei şi din Herculanum — aproape singurele localităţi în ale căror ruine se găsesc informaţii asupra picturii romane — erau decorate cu panouri de stuc in aşa fel colorate încît să imite marmura. Abia un secol mai tîrziu apar adevărate picturi. în interioarele caselor din Pompei şi Herculanum găsim copii după modele greceşti şi executate de pictori greci: scene din natură sau de interior, peisaje convenţionale, arhitecturi fantastice, subiecte mitologice sau legendare, pictură de gen,, marine, natură moartă, precum şi o delicată ornamentaţie cu motive florale, arabescuri, amoraşi, etc. Interesant e că acestea sunt. uneori reprezentate în perspectivă, că pictorul creează iluzia de profunzime, aducînd astfel peisajul în interiorul casei.
Un convenţionalism elegant de sorginte elenistică, scenografice jocuri de lumină, un adevărat „triumf al fanteziei şi al culorilor" (Fredouille) domină ansamblul pictural din celebrele vile pompeiene, Casa familiei Velius şi Villa Misteriilor dionisiace. Accentuarea realistă a imaginilor (atitudine proprie picturii romane) este intensificată — fără ca această intensificare să depindă de o emoţie sau de o senzaţie primită de la un fapt, un obiect, o fiinţă din realitate — pentru a procura iluzia adevărului. Nu spectacolul naturii, ci imaginile minţii prind formă şi se fac evidente în artă (cf. G. C. Argan).
Pe lingă temele elenistice elegante şi graţioase, pictura romană manifestă o |3redilecţie evidentă „pentru temele narative, istorice, în care claritatea povestirii interesează mult mai mult decît graţia compoziţiei sau decît exagerata subtilitate de a căuta noi efecte cromatice; sau, teme cu caracter pur practic... Această pictură modestă şi fără pretenţii, care ar putea fi numită plebee, nu face decît să continue pictura care deja în epoca elenistică era obişnuită în mediile populare provinciale" (R. Bianchi Bandinelli). Tehnicile folosite erau fresca, tempera şi encaustul (în care culorile se folosesc amestecate cu ceară). După informaţiile lui Plinius, pictura romană folosea — pînă la apariţia clarobscurului—- patru culori de bază: alb, negru, galben şi roşu.
în pictura romană se notează o pjieieriiiţă insistentă pentru pictura „de gen" şi pentru peisaj54. Picturii „de gen" îi aparţin scenele de viaţă cotidiană, narate cu un gust viu pentru anecdotic şi detalii — chiar şi în frescele cu subiecte mitologice din Pompei (Casa dei Vettii). în aceeaşi categorie intră şi
54	Ambele genuri — apărute în epoca elenistică—arată că, acum, pictura a devenit o artă destinată decorării unei locuinţe private, sau, un obiect dorit de un colecţionar (cf. R. B. Bandinelli). In lumea Orientului Antic pictura „de gen“ este prefigurată în Egipt chiar din mileniul al II-lea î.e.n. (iar în China, din epoca Han); dar ca o reprezentare autonomă apare mai întîi în Grecia la sfîrşitul secolului al iV-lea î.e.n., căpătînd o mare dezvoltare în epoca elenistică. în ce priveşte genul peisajului, elemente de natură apar în pictura egipteană chiar în mileniul al IlI-lea î.e.n.; dar şi mai tîrziu vor rămîne — cu tot farmecul prospeţimii observaţiei directe—elemente esenţialmente descriptive. Peisajul rămîne un simplu accesoriu al naraţiunii istorice şi în arta asiriană (sec. IX—VII î.e.n.). Nici în pictura greacă peisajul nu va deveni un gen artistic de-şine-stătător, deşi adeseori este impregnat de valori emotive,
760
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
compoziţiile — abundente în Pompei şi Herculanum — cu animale, sau în cele cu vegetale comestibile (aşa-numitele „natură moartă'4) - ~ Peisajul îşi face apariţia între anii 50-40 î.e.n. în decoraţiunile murale sau în mozaicurile unor vile din Roma, Pompei, ş.a. Adeseori pictura romană de peisaj include şi elemente arhitectonice: numeroase exemple se întîlnesc în pictura pompeiană, în compoziţii cu caracter idilic sau sacral. „Totacest repertoriu peisagistic este ceva cu totul nou în civilizaţia artistică a lumii antice. Caracterul său constant este acela de a fi întotdeauna un peisaj de invenţie, compozit, niciodată luat din realitate, chiar dacă elementele lui luate unul cîte unul pretind a fi realiste; fapt care conţine în sine riscul de a deveni o manieră, în schimb îi sporeşte valoarea decorativă" (R. Bianchi Bandinelli).
O artă preferată în mod deosebit de romani şi foarte răspîndită în întregul imperiu a fost mozaicul55. O particulară înflorire cunoaşte tehnica şi arta mozaicului în epoca imperială, şi îndeosebi în cea bizantină. Pînă în sec. II e.n. mozaicurile romane erau lucrate aproape exclusiv în alb-negru; dar din secolul următor mozaicurile policrome încep să acopere pavimentul, pereţii şi plafonul vilelor. Materialele întrebuinţate erau diferite — pietricele de rîu, marmură, sticlă, email, şi chiar pietre semipreţioase. Marele mozaic — operă elenistică din sec. II î.e.n. reprezentînd bătălia lui Alexandru Macedon (sec. II î.e.n.) este capodopera genului; găsit într-o vilă din Pompei, aparţine acum Muzeului Naţional din Napoli. Complexele mozaicale din Aquileia (sec. I—IV e.n.) şi uriaşul complex, de o mare varietate tematică şi o excepţională execuţie artistică din Piazza Armerina (Sicilia, sec. IV e.n.); mozaicurile din bisericile paleocreştine din Roma (S. Costanza, S. Maria Maggiore, sec.
IV—V e.n.) şi în special cele din Ravenna, din secolele V—VI e.n. (Mausoleul Gallei Placidia, S. Vitale, S. Apollinare Nuovo şi S. Apollinare in Classe, apoi cele două celebre baptistere), sînt monumentele genului, universal cunoscute56.
Un gust rafinat — esenţialmente elenistic —- şi o perfectă execuţie tehnică au dovedit romanii şi în cîmpul artelor minore: în arta sticlăriei, a cizelării obiectelor de aur şi argint, a sculpturii pietrelor semipreţioase (celebrele camee din timpul lui Augustus) şi a ceramicii de artă. Atelierele din sudul Italiei (din regiunea Puglia) produceau o ceramică de un nivel artistic egal celei attiee. Reamintim produsele cele mai caracteristice ale ceramicii romane (mai exact: etrusco-romane) — celebrele „vase âretine" sau „coraline".
TEHNOLOGIA ROMANILOR
O „ştiinţă romană" propriu-zisă nu există. Preocuparea pur practică, tehnologică — dominantă în lumea romană — prevala net asupra interesului pentru o cercetare speculativă, teoretică.
55	Ca decoraţie pavimentală sau parietală alcătuită din bucăţi mici de pietre fine, mozaicul era demult cunoscut de civilizaţiile mesopotamiene ; iar ca incrustaţii de bucăţi de sticlă se întîlneşte în Egipt încă din timpul primelor dinastii. Dar adevăratele mozaicuri pavimentale, din pietricele monocrome şi uşor colorate, apar în sec. V—IV î.e.n. în Grecia; iar cele formate din cuburi de marmură în diverse culori, în epoca elenistică.
56	între secolele V—XIV arta bizantină a cultivat mult mozaicul, transmiţîndu-1 Islamului; în timp ce în Italia au fost executate apoi multe mozaicuri după cartoanele lui Ra-fael, Verpnese, Tintoreţto, L. Loţţo, eţc.
tehnologia romanilor
761
Dar în istoria tehnicii contribuţia romanilor a fost — cel puţin în anumite domenii — considerabilă (cf. P. M. Du val). în primul rînd, în domeniul construcţiilor romanii au fost neîntrecuţi. Astfel, în privinţa planului oraşelor, a taberelor lor militare (castra), meritul mare al romanilor constă în sistematizarea elementelor împrumutate de la greci şi de la etrusci. Anumite tipuri de construcţii — în mare majoritate edificii publice — au fost inventate de romani: arcul de triumf, amfiteatrul* apeductul, podurile, monumentul numit-^rofeu“i panteonu1, coloana votivă ornată. villa. Marea dezvoltare pe^âre-^-^tt^-aoiistrucţiei boitei — invenţie greceasca, perfecţionată de etrusci — le-a permis să construiască poduri ale căror arcuri au deschideri colosale (cele ale podului din Alcantara — 27 m; din Narni — 32 m, etc.). întrebuinţarea cu mare dexteritate tehnică a boitei le-a permis să multiplice sistemul de scări şi să obţină adevărate performanţe tehnice — ca în cazul scării în spirală din interiorul columnei lui Traian. Apeductul exista în civi-iizatjjle orientale şi In. lumea^grecească, dar romanii i-au dezvoltat princi-piul .aplicîndu-1 la scară mare, construind conducte care ajung pînă la o lungime de 100 km57. Din motive de salubritate şi de securitate, conductele erau
—	aproape pe tot parcursul apeductului — subterane. Văile mai înguste erau trecute de apeduct în linie dreaptă, folosindu-se sistemul arcadelor suprapuse (Pont-du-Gard atinge înălţimea de 48 m). în cazul văilor mai largi, pentru realizarea unui sistem de sifon inversat se foloseau conducte de plumb. (Un apeduct care aducea apă în oraşul Lyon întrebuinţa exclusiv ţevi de plumb pe o lungime de 26 km — ceea ce însemna aproape 2 000 de tone de plumb I).
Determinante pentru posibilitatea unor asemenea realizări au fost atît procedeele cît şi materialele de construcţie folosite. Mortarul — în primul rînd — care probabil că a fost mai întîi utilizat în construcţia palatelor unor regi din Asia Mică, - dar pe care, variindu-i mereu compoziţia, romanii l-au dus la un asemenea grad de eficienţă tehnică încît s-ar putea spune că a fost inventat pentru a doua oară de ei. Am mai vorbit atît despre originala lor tehnică adoptată în construcţia drumurilor, cît şi despre imensa extensiune a reţelei: aproximativ 90 000 km de şosele şi 200 000 km drumuri secundare. La aceasta se adaugă şi tehnica — uimitoare pentru acel timp — săpării unor lungi tuneluri pentru aceste drumuri: de 300 m (între Napoli şi Puzzoli) şi chiar de 800 m — ca cel din apropierea lacului Bienne din Elveţia. — Tot în domeniul construcţiilor trebuie amintite şi unele remarcabile amenajări, ca de pildă perfecţionarea sistemului de încălzire a edificiilor prin hipocaust
—	camera umplută cu aer cald, instalată sub sala de încălzit, cu încălzirea şi a pereţilor prin conducte îngropate în zid58.
în schimb romanii n-au făcut progrese deosebite nici în domeniul construcţiilor de canale, nici în domeniul irigaţiei. Atelajul, apoi, a rămas primitiv, încît doi cai nu puteau trage o povară mai mare de o jumătate de tonă (deci de şase ori mai puţin decît cu atelajul de azi). Şaua s-a perfecţionat, dar scara şelei era necunoscută, iar potcoava, prea puţin59. Totuşi, comunica-
57	Cîndpanta era prea mare constructorii recurgeau la cascade — ca în cazul celor 24 de cascade de pe parcursul apeductului Morvan-Autun.
58	Principiul hipocaustului fusese aplicat, încă în mileniul al IlI-lea î.e.n.—un caz rămas excepţional — în aria civilizaţiei Indus.
59	Celţii şi iberii îşi potcoveau caii cu multe secole înaintea erei noastre ; grecii — deloc; iar romanii, abia dacă foloseau „hiposandaîa“, un fel de talpă metalică prinsă în jurul copitei calului.
7 62
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
ţiile puteau atinge un grad de velocitate surprinzător. Dacă in mod obişnuit viteza trăsurii de poştă era de 45 km pe zi, iar a curierului imperial de 75 km, în schimb Tiberius a parcurs o distanţă de 300 km în 24 de ore. Se mai citează şi cazul unui ofiţer-curier care a ajuns de la Mainz la Koln —160 km — în 12 ore. — Mai importante, evident, şi mai eficace erau transporturile maritime. Capacitatea curentă a unei nave din epoca elenistică era de 130 de tone; dar în epoca romană navele de transport imperiale ating un tonaj de 340 de tone. In cazuri excepţionale — ca cel despre care vorbeşte Plinius cel Bătrîn
—	o corabie romană putea depăşi chiar 1 300 de tone.
Romanii n-au făcut mari progrese tehnice în industria metalurgică şi nici în domeniul textilelor; iar în cel al maşinăriilor au fost în cea mai mare parte tributarii lumii elenistice. încă din sec. II î.e.n. erau de uz curent balanţa cu un braţ (inventată probabil de romani), diferite mecanisme ele ridicare a greutăţilor pe principiul scripeţilor şi diverse tipuri de pompe aspira-toare-respingătoare. în mine, şurubul lui Arhimede acţionat de sclavi servea la drenarea apei de infiltraţie; în schimb roata hidraulică, deşi era cunoscută de romani înainte de anul 100 î.e.n., s-a răspîndit tîrziu. Dar în sec. III e.n., lîn'gă Arles (Franţa) funcţiona o instalaţie de 16 roţi hidraulice în angrenaj, acţionînd 32 de mori care măcinau 28 de tone de făină într-o singură zi !
în agricultură, se pare că romanii au fost primii care au folosit îngrăşăminte chimice. Au devenit mari meşteri în fabricarea sticlei, întrebuinţînd-o
— întîi opacă, apoi transparentă — la ferestre; iar primele oglinzi de sticlă romane datează din jurul anului 220 e.n. Săpunul60 a fost la început o soluţie pentru decolorarea părului, dar în sec. IV e.n. a devenit la Roma articol de toaletă cu uzul de azi. Tot din Gallia romană provine şi masa cu patru picioare, acoperită cu o faţă de masă, cu scaunele în jur, ceea ce a înlocuit mesu-ţele de servit aşezate în faţa. păturiior-canape'a pe care romanii mîncau pînă atunci. — Cortina de teatru ridieîndu-se dintr-o fosă, asemenea unui ecran; uriaşele pînze groase de protecţie contra soarelui şi intemperiilor, întinse deasupra teatrelor şi amfiteatrelor; arcul cu creastă de oprire; luminarea de ceară cu meşă de fibră vegetală; „cartea" (codex), compusă din foi de papirus sau de pergament legate împreună, scrise cu cerneală obţinută pe bază de negru de fum; crearea unui sistem de stenografie, atestat încă din timpul lui Cicero şi practicat în administraţia imperiului de stenografi oficiali; patul cu_somieră metalică; fierăstrăul cu cadru de lemn, rindeaua tîmplarului, priboiul (dornul), foarfecele cu pivot, diverse tipuri de burghiuri, — iată alte noutăţi, unelte şi invenţii, care atestă aplicaţia deosebită spre tehnică a romanilor.
ŞTIINŢELE. MEDICINA
r
în schimb interesul romanilor pentru ştiinţă era redus. în sistemul roman de învăţămînt disciplinele ştiinţifice ocupau un loc foarte resţrîns.
Totuşi, studiul astronomiei a trezit un real interes chiar la personalităţi ca Cicero, care a tradus celebrul poem astronomic al lui Arătos, Fenomenele. Şi Lucretius, în Despre natura lucrurilor, a arătat că îl interesau în mod deose-
60	Cunoscut probabil de romani, în Gallia, căci cuvîntul sapo este de origine gallicâ.
î
ŞTIINŢELE. MEDICINA
763
bit fenomenele cereşti. Iar Caesar a frecventat, la Alexandria, astronomi renumiţi, de la care se informa despre mişcarea aştrilor; şi tot în Egipt a avut ideea unei reforme a calendarului roman (care a şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î.e.n.). Entuziasm pentru problemele de astronomie şi o bună informare a demonstrat şi Seneca. Asemenea preocupări se întîlnesc şi la Pli-nius. Nici unul nici celălalt însă n-au fost deloc cercetători originali. Dar dacă în astronomia teoretică romanii sînt aproape inexistenţi, în schimb au realizat mai tîrziu instrumente de importanţă fundamentală, — ca de pildă meridiana, de care se foloseau navigatorii lor.
Preocuparea ştiinţifică a romanilor s-a rezumat înainte de toate la compilarea unor lucrări cu caracter enciclopedic. în fruntea acestora se situează impunătoarele opere ale lui M. Terentius Varro (116-27 î.e.n.) — din domeniile cele mai variate, de la gramatică pînă la agricultură — precum şi masiva compilaţie (în 37 de cărţi) a tuturor noţiunilor ştiinţifice ale timpului: Istoria Naturală a lui Plinius cel Bătrîn (23-79 e.n.), operă rămasă de mare autoritate pînă către începuturile epocii moderne — deşi Plinius înregistrează informaţiile acumulate fără un discernămînt ştiinţific. Dacă la descrierile şi la hărţile geografice executate în sec. I î.e.n. de îulius Caesar, Marcus Vipsa-nius Agrippa, sau de faimosul geograf grec Ptolemeu în timpul petrecut de el la Roma, adăugăm transpunerile în versuri ale ştiinţei greceşti (între care locul întîi îl ocupă marele poem al lui Lucretius), aproape că am epuizat tabloul ştiinţei romane.
Rămîne însă un capitol care merită să reţină atenţia — cel al medicinei; cu toate că şi în acest domeniu contribuţia originală a romanilor a fost minimă.
După o lungă perioadă de medicină patriarhală (cu fond magico-reîigios şi cu o metodă terapeutică bazată pe plante şi pe infuzii) — şi după ce a mai fost introdus la Roma şi cultul zeului grec al medicinei Asclepios, devenit Aesculap, — în jurul anului 200 î.e.n. romanii au venit în contact cu medicina greacă. Primii medici erau sclavi sau liberţi proveniţi — ca şi medicii de mai tîrziu — din Grecia sau din ţările Orientului elenistic. Cu toată opoziţia înverşunatului Cato Censorul (autorul unui tratat Despre medicina domestică), au continuat să vină la Roma medici greci cu o pregătire superioară, cărora — pe baza unei legi promulgate de îulius Caesar în anul 46 î.e.n. — li s-a acordat cetăţenia romană.
Cu o jumătate de secol înainte, însă, se fondase la Roma (de către Ascle-piade din Prusa) prima şcoală medicală, căreia i-au urmat apoi altele, bazate pe doctrine medicale diverse. Printre cei mai renumiţi medici, autori de tratate remarcabile (scrise în general în limba greacă) se numărau Soranos din Efes, Arethaios din Cappadocia (cu ale sale lucrări despre cauzele, simpto-meie şi tratamentul maladiilor acute), Ccelius Aurelianus (a cărui operă Despre bolile acute şi cronice rămîne şi azi o lucrare interesantă), Rufus din Efes — autor a 40 de lucrări cunoscute şi de medicii arabi de mai tîrziu — şi chirurgul militar Dioscoride, care a scris o vastă operă de farmacologie, a analizat structuramchiului şi a fixat o terminologie medicală care în parte este folosită şi In zilele noastre. Octavianus Augustus a înfiinţat o şcoală oficială de medicină, care a funcţionat mai bine de trei secole (lecţiile se ţineau în limba greacă). Începîiid din sec. II e.n. la Roma existau şi medici de casă, sau medici cu cabinete particulare, sau medici militari, sau medici (pe cartiere) care făceau vizite la domiciliu. Existau, fireşte, medici specialişti — dentişti, oftai-
764
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Centrele culturale din Occident şi din Orientul Apropiat în epoca Imperiului roman
mologi, chirurgi, etc. Se organizase şi un sistem de asistenţă socială, în cadrul căreia medicii erau salariaţi de stat, iar cetăţenii săraci erau consultaţi şi trataţi gratuit.
Printre cei mai renumiţi enciclopedişti romani a fost şi Aulus Cornelius Celsus (sec. I e.n.) care, deşi nu era medic de profesie, a scris tratatul intitulat Despre medicină — cea mai valoroasă operă medicală a antichităţii greco-ro-mane, după lucrările lui Hipocrat şi cele ale medicului grec Galenos. Folosind o documentaţie vastă Celsus a descris cu o surprinzătoare precizie simpto-mele bolilor, mijloacele terapeutice, chirurgia abdomenului şi — pentru prima dată în istoria medicinei — operaţia de cataractă.
Cel mai mare medic al antichităţii, după Hipocrat, a fost Galenos din Pergam (130-cca 200 e.n.), chemat de împăratul Marcus Aurelius la Roma, undera rămas mai bine de 20 de ani. Aici a practicat şi şi-a scris majoritatea operelor, al căror număr trece61 de 500. Ca medic, Galenos (sau Galenus) a scris opere de introducere în medicină şi de istoria medicinei, de anatomie, de fiziologie, de etiologie, de diagnostic, terapeutică, chirurgie, oculistică, otologie, farmacologie, igienă şi dietetică. în domeniul anatomiei, de pildă, Galenos a descris oasele, muşchii şi nervii (în special nervii cranieni) cu o
61	Printre acestea însă sînt şi lucrări de filosof ie, de retorică, de filologie, de logică şi de psihologie.
FILOSOFÎA
76%
uimitoare precizie. Ca fiziolog, a excelat în domeniul sistemului nervos; în privinţa funcţiilor măduvei spinării observaţiile sale au rămas valabile pînă la începutul secolului al XIX~lea. Dar concluziile lui Galenos în fiziologie au fost denaturate de concepţia sa metafizică, iar în biologie, de raţionamentul abstract. In materie de terapie Galenos — urmînd prescripţiile hipocratiee -*• prefera profilaxia şi regimul alimentar, băi, masaje, mişcare, gimnastică, precum şi mijloace curative (sau medicamentoase) care să distrugă elementul provocator al bolii. Galenos a avut o influenţă considerabilă, timp de un mileniu şi jumătate, asupra viitorului medicinii europene.
FILOSOFIA
Nici în domeniul filosof iei romanii n-au adus contribuţii originale. Interesul lor cultural s-a concentrat aproape în întregime asupra problemelor juridice şi administrative, politice şi militare.
După cucerirea Macedoniei (168 î.e.n.) au venit la Roma numeroşi filosofi şi retori greci, pe care însă Senatul s-a grăbit să-i expulzeze (161 î.e.n.). Cu toate acestea prestigiul culturii greceşti — deci implicit şi al filosofiei — a cucerit repede aristocraţia romană, care îşi trimitea copiii să studieze în Grecia; în timp ce, începînd din ultimii ani ai sec. II î.e.n. au fost invitaţi la Roma — unde au devenit prieteni ai unor mari oameni politici —* filosofii greci cei mai renumiţi. Printre aceştia se număra şi Panaetios din Rodos (cca 185-110 î.e.n.), unul din reprezentanţii cei mai influenţi ai şcolii stoice.
Structura mentală a romanilor refuza tentaţia speculaţiilor prea abstracte; dar concluziile optimiste ale stoicismului, precum şi doctrina sa despre raţionalitatea imanentă a lumii, despre dominarea energică a pasiunilor, fermitatea voinţei şi exaltarea sentimentului datoriei, erau tot atîtea aspecte care satisfăceau valenţele caracterului roman.
La Roma, sclavul frigian eliberat Epictet (cca 60-cca 140 e.n.) dădea lecţii de filosofie morală, lecţii care au fost adunate de un discipol al său Arrianus şi din care cam o jumătate ne-au rămas sub titlul de Manual şi în unele Convorbiri. Stoicismul lui Epictet, lipsit de speculaţii teoretice, este aproape în exclusivitate o doctrină de morală practică. După Epictet, toate pasiunile omeneşti sînt o maladie a sufletului; libertatea înseamnă acceptarea evenimentelor ca fiind necesare; filosoful se ocupă numai de lucrurile care depind de inteligenţa şi de voinţa omului; toate celelalte — boala, bogăţia, buna reputaţie — trebuie să-l lase indiferent; omul trebuie să-şi cîştige un autocontrol şi o perfectă stăpînire de sine în faţa vicisitudinilor soartei. Scopul pe care şi-l propunea învăţătura lui Epictet era stimularea personalităţii morale a omului printr-o perfectă dominare a condiţiei sale fizice. Libertatea constă în exercitarea a ceea ce stă sub puterea omului, a atitudinilor sale interioare (opinie, sentiment, dorinţă, aversiune). „Suportă şi abţine-te“ (de a încerca să acţionezi asupra a ceea ce nu stă în puterea ta) — aceasta este şi deviza lui Epictet.
înaintea lui Epictet, elementele etice ale stoicismului au fost expuse, la Roma, de Seneca (cca 4 î.e.n.-65 e.n.), preceptorul lui Nero — care, acuzîndu-1 de conspiraţie împotriva sa, l-a silit să-şi taie vinele.
766
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Fără a fi fost ungînditor care să-şi creeze un sistem, şi fără să se ocupe aproape deloc de logică sau de metafizică, Seneca a adus filosof ia stoică mai aproape de posibilităţile de receptare practică ale oamenilor, urmărind să explice relele şi să propună un remediu. Acest remediu consta în însuşirea virtuţii, cîştig'area unei anumite independenţe interioare, dispreţuirea bogăţiei şi a altor satisfacţii iluzorii. Exaltarea idealurilor de umanitate şi egalitariste i-au asigurat un larg succes. „Sîntem cu toţii membrii unui mare trup; natura ne-a născut fraţi, dîndu-ne tuturor acelaşi ţel. Ea ne-a inspirat iubirea reciprocă şi ne-a făcut sociabili". Subliniind necesitatea unei permanente autoeducaţii a omului, Seneca elogiază seninătatea sufletească. „Acest trup al nostru nu este decît o povară şi o pedeapsă a sufletului". Idealul autoedu-caţiei morale — proces în ajutorul căruia vine filosof ia înţeleasă ca normă de viaţă — este formarea unei personalităţi care să urască orice formă de violenţă, de egoism, de corupţie, de cruzime; a unei personalităţi înzestrate cu un profund simţ al dreptăţii, iubirii şi egalităţii tuturor oamenilor, inclusiv a sclavilor.
Opera filosofică a lui Seneca este în cel mai înalt grad implicată în practica vieţii morale; aceasta cuprinde 124 de Scrisori către Lucilius şi numeroase tratate de morală (Despre mînie, Despre viaţa fericită, Despre binefaceri, Despre blîndeţe, ş.a.). Tragediile sale, în număr de 9 — şi care urmăresc în fond acelaşi scop de edificare morală atunci cînd înfăţişează în mod subliniat ororile personajelor, luate din lumea legendelor greceşti — au avut o mare influenţă asupra teatrului occidental, mai ales asupra tragediei clasice franceze; aşa după cum filosofia lui Seneca a avut o influenţă remarcabilă şi asupra începuturilor creştinismului.
Al treilea reprezentant la Roma al stoicismului, convertit la această doctrină de învăţătura lui Epictet, a fost împăratul Marcus Aurelius (121-180 e.n.), în opera căruia rigoarea moralei stoice fuzionează cu severitatea moravurilor vechilor romani. Marcus Aurelius vorbeşte despre o ordine universală şi o providenţă raţională, despre nevoia unei autoperfecţionări morale a omului, despre tăria sufletească de a învinge greutăţile vieţii, despre dispreţuirea tuturor bunurilor deşarte, despre datoria iubirii între oameni şi a îndeplinirii sarcinilor fixate de providenţă (un mod tipic de agîndial unui cetăţean roman !). Vorbeşte apoi despre intelectul uman ca fiind o parte din inteligenţa divină şi despre moarte ca un fapt tot atît de natural precum este naşterea, deci care nu trebuie să trezească frică. Opera sa, redactată sub forma unor cugetări scrise în limba greacă, este intitulată Către mine însumi.
Alături de stoicism, şcoala care s-a bucurat de o foarte bună primire în lumea romană a fost epicureismul, doctrină expusă magistral într-o capodoperă a literaturii antice şi universale, în poemul filosofic (operă de un mare şi constant succes pînă în sec. VI e.n., succes reeditat apoi şi în operele umaniştilor Renaşterii) Despre natura lucrurilor a lui Titus Lucretius Carus (cca 96-55 î.e.n.).
Departe de indiferenţa (nu lipsită de egoism) a stoicilor, Lucreţiu suferă văzînd relele din jurul său — „pe cei care varsă sîngele cetăţenilor pentru a-şi spori propriile lor bogăţii, aviditatea de a dubla averile prin acumularea omorurilor peste omoruri, cruzimea bucurîndu-se de tristul spectacol al funeraliilor unui frate". Impresionat de această stare de mizerie morală în care trăiesc oamenii, filosoful vrea să-i ajute, să le procure măcar liniştea şi seninătatea sufletească.
F1LOSOFIA
767
Mijlocul perfect pentru aceasta — continuă Lucreţiu — îl oferă doctrina care dă o explicaţie materialist-atomistă a lumii, învăţînd că tot ce se petrece în lume urmează nişte legi eterne; că nu există forţe externe, divine, care să intervină în mersul lucrurilor; că dincolo de moarte nu mai există o altă viaţă; prin urmare, omul n-are nici un motiv să-i fie frică nici de moarte, nici de zei, nici de felurite superstiţii. Lumea s-a născut din jocul combinaţiei dintre atomi, iar cataclismele sînt fenomene naturale, nu pedepse trimise de zei. Totul în lume îşi are o explicaţie raţională, lucrurile apar şi dispar, se nasc şi pier, aşa după cum atomii se unesc între ei sau se separă. Credinţele religioase care falsifică adevărul lucrurilor rezultă din necunoaşterea legilor naturii, în schimb, prin cunoaşterea naturii omul atinge înţelepciunea, căci această cunoaştere îi procură şi liniştea sufletească. Mai departe, — originea şi evoluţia comunităţilor omeneşti nu sînt regizate de o providenţă divină, ci funcţionează pe baza principiului necesităţii, al utilităţii şi al experienţei, al practicii cotidiene. însăşi comportarea morală a oamenilor este explicabilă pe baze obiective: ea este determinată de situaţia lor materială şi de condiţiile concrete ale vieţii sociale.
Succesul egal în lumea romană al epicureismului şi al stoicismului este caracteristic nu numai pentru afinităţile acestor doctrine cu caracterul şi concepţia de viaţă a romanilor, ci şi pentru preferinţa lor pentru eclectism — modalitate corespunzînd spiritului lor eminamente practic. (Singurul filosof latin care n-a făcut nici o concesie acestui gust eclectic a fost Lucreţiu). Cel care a ilustrat această metodă de a combina elemente luate din sisteme de gîndire diferite a fost omul politic, oratorul latin cel mai strălucit, scriitorul şi filosoful Marcus Tullius Cicero (106-43 î.e.n.).
Opera îui Cicero, alimentată de o erudiţie imensă, a servit în primul rînd la difuzarea temelor filosofice greceşti în lumea latină. Intenţia primordială a sa a fost de a face accesibilă cititorilor latini gîndirea filosofică greacă; şi prin aceasta, de a-i convinge de marea importanţă atît educativă cît şi practică a filosof iei. în această activitate de divulgator Cicero mai are şi meritul de a fi dat terminologiei filosofice greceşti echivalenţe latine care s-au păstrat pînă azi. Autor a numeroase opere — de politică, de retorică, de filosof ie, discursuri, corespondenţă, — Cicero a scris într-un stil limpede şi elegant importante opere de filosof ie morală (Despre îndatoriri, Despre prietenie, Despre bătrîneie, Tratatul Despre supremul bine şi supremul rău), în care, sub formă de dialog, interlocutorii expun şi discută concepţiile epicureică, stoică, platonică şi aristotelică privind binele suprem ce poate aduce oamenilor fericirea; operecaracteristicepentru eclectismul lui Cicero, care caută să-şi constituie un punct de vedere propriu folosindu-se de elemente ale unor sisteme atît de diverse.
Aceeaşi formă şi aceeaşi metodă adoptă filosoful latin şi în Despre natura zeilor®2, în care Cicero optează pentru poziţia stoicilor. Tratatul Despre consolare, relevînd reconfortarea pe care o poate aduce filosofia cînd e fondată pe credinţa în nemurirea spiritului, confirmă direcţia dominant stoică din gîndirea sa. în tratatul de filosof ie morală Despre îndatoriri — opera sa cea mai personală — Cicero încearcă o sinteză a spiritului speculativ grec cu modul de gîndire practică al romanilor. în Tusculane (în care tehnica dialogului ur- 62
62	Operă care a avut o influenţă însemnată asupra multor scriitori antici, inclusiv creştini de mai tîrziu; precum şi asupra Dialogurilor despre religia naturală a lui Da vid Hume.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
m
mează metoda maieutică socratică) caută să demonstreze că adevăratul rău care-1 striveşte pe om tulburîndu-i seninătatea este frica de moarte, iar nu moartea în sine. Raţiunea poate învinge (sau măcar atenua) orice durere. Filosof ia, domolind, temperînd pasiunile, este un adevărat leac pentru sufletul omului. Omul trebuie să ştie să rămînă sobru şi modest. Pentru a fi fericit, virtutea este suficientă — încheie Cicero, în sensul stoicilor. — întreaga gîndire a lui Cicero este impregnată de un nobil sentiment civic, căutînd să inculce cititorilor săi acea seninătate şi energie morală de esenţă stoică. Este o doctrină care a putut găsi astfel o largă audienţă în mediul roman, iar mai tîrziu, în mediul umaniştilor Renaşterii.
EVOLUŢIA LITERATURII LATINE
Şi literatura latină îşi datorează începuturile — şi în mare măsură evoluţia sa ulterioară — literaturii greceşti. Capodopera lui Ovidiu, Metamorfozele, foloseşte aproape exclusiv teme literare greceşti. Toate operele lui Vergiiiu au titluri greceşti. Iar în epoca de aur a literaturii latine Horaţiu va recunoaşte că Grecia învinsă l-a cucerit, sub raport cultural, pe învingătorul ei.
Primul scriitor de limbă latină — un grec din Taranto, sclav eliberat, Livius Andronicus (cca 280-cca 205 î.e.n.) — a scris tragedii şi comedii, prelucrate după modele greceşti; precum şi o adaptare a Odiseei, în care Ulise este un erou originar din Italia. -— Primul scriitor latin demn de a fi considerat poet a fost Naevius (cca 260-cca 200 î.e.n.). Creator al epopeii naţionale Războiul punic (în care se narează fapte legendare, dar şi evenimente contemporane), Naevius este şi creatorul dramaturgiei romane. A scris tragedii cu subiecte luate din legendele greceşti, dar şi (cel puţin două) din viaţa romană. De asemenea, multe comedii cu caracter plebeian, inspirate din vechi farse populare italice.
Dar adevăratul părinte al literaturii latine este considerat Ennius (239-169 î.e.n.), autor a mai multe poeme pe teme diverse, precum şi a unor comedii, sau a unor tragedii de factură euripideană. Capodopera sa, epopeea Anale (o operă de aproximativ 30 000 de versuri) l-a consacrat — pînă la apariţia lui Vergiiiu — drept poetul naţional roman. Ennius a introdus la Roma hexametrul homeric şi a fost mult admirat de marii poeţi ai secolelor următoare. — Părintele satirei latine este Lucilius (cca 180-103 î.e.n.). Cele 30 de „cărţi“ de satire ale sale creează adevărate tipuri, atacînd cu vehemenţă persoane şi moravuri contemporane.
Influenţa puternică a literaturii greceşti este prezentă şi în teatrul latin. Cel înai mare autor de comedii (peste 100, din care s-au păstrat, complete, 19) este Plaut (254-184 î.e.n.). Luîndu-şi subiectele, tipurile şi procedeele dramatice din noua comedie greacă, Plaut a ştiut însă să le localizeze în ambianţa romană, satirizînd cu vervă vicii şi moravuri, excelînd în zugrăvirea cu înţelegere şi simpatie a lumii de jos, reconstituind un tablou amplu, pitoresc, veridic al societăţii romane, şi înscriind în istoria teatrului universal capodopere (Oala cu bani, Amphyirio, Menechmi, Ostaşul fanfaron) care vor fi admirate de Shakespeare şi de Moliăre, şi care vor fi des imitate în epoca modernă.
EVOLUŢIA LITERATURII LATINE
769
Sclavul eliberat, cartaginezul P. Terentius Afer (cca 190-159 î.e.n.) şi-a scris comediile într-un mediu şi pentru un public rafinat. S-au păstrat şase (Hecyra, Andria, Eunuchus, etc.), mult preţuite de Boccaccio şi de Mon-taigne, imitate de Moliere (în Vicleniile lui Scapin, sau în Şcoala bărbaţilor) şi traduse în versuri de Vittorio Alfieri. Şi el se inspiră din comedia nouă attică, dar modelul său preferat este Menandru. Încît, spre deosebire de cele ale lui Plaut, comediile lui Terenţiu au o construcţie logică armonioasă, preferă să prezinte probleme morale, introduce prologuri polemice care dau preţioase indicaţii asupra teatrului timpului, şi realizează analize psihologice de o reală fineţe, cu o pasiune pentru nuanţe şi o înclinaţie spre sentimentalism. Preţuirea de care s-a bucurat în epoca modernă Terenţiu se explică prin caracterul său de modernitate.
De o construcţie dramatică defectuoasă, destinate fiind lecturii, iar nu reprezentării scenice, cele nouă tragedii ale filosofului Seneca — Medeea, Troienele, Agamemnon, Fedra, etc. — acumulează o mulţime de orori (mai mult sau mai puţin obişnuite, dealtfel, la curtea lui Tiberius, a lui Claudius sau a lui Nero); dar totodată şi tirade de o reală grandoare morală stoică, — fapt ce explică desigur şi admiraţia trezită şi chiar influenţa exercitată într-un fel de Seneca asupra lui Shakespeare, Calderon, Corneille sau Racine.
Prima jumătate a secolului I î.e.n. este perioada dominată de personalitatea lui Cicero, reprezentantul ilustru al prozei latine, şi a eruditului poligraf, prodigiosul enciclopedist M. Terentius Varro (116-27 î.e.n.), autorul unei impresionante enciclopedii şi a peste 70 de opere de istorie, lingvistică, istorie literară, morală, retorică, agricultură, ş.a., precum şi a 150 de „cărţi“ de satire. — Este totodată şi perioada ilustrată de grandiosul poem al lui Lucreţiu Despre natura lucrurilor, operă de o înaltă valoare literară prin pasiunea argumentaţiei şi bogăţia imaginaţiei, prin accentele de caldă sensibilitate umană, prin plasticitatea imaginilor şi elevaţia tonului:
„Rodnică Venus, a Eneazilor zămislitoare,
Pentru oameni şi zei — desfătare de-apururi.
Sub lunecătoarele astre-ale bolţii, crăiasă, —
Mării cu năvi plutitoare, tu-i dărui prăsită;
Ţarinii, holde-ncârcate, belşug hărâzindu-i;
Vintui de tine se teme, iar norul cel greu se destramă Cînd cu plăpînde podoabe pămîntul ţi-aşteaptă ivirea,
Înveşmîntat de gingaşele flori; iar tipsiile mării Rid către tine sub raze...“
(trad. N. Arg intes eu-Am za)
Poezia alexandrină şi-a pus amprenta asupra creaţiei primului poet liric latin în adevăratul înţeles al cuvîntului, C. Valerius Catullus (cca 87-cca 54 î.e.n.). Poet al emoţiilor delicate şi a unor trăiri pline de pasiune, culti-vînd genul poeziei de circumstanţă, evocări rapide şi meditaţie uşor melancolică, poetul Gatul—creatorul lirismului personal, intimist în poezia latină — iubeşte viaţa de plăceri şi ospeţele:
„Paharnice, să-mi torni Falernul tare,
Fără de apă, mie, în pahare.
Mai beată ca un bob de strugure beat
Postumia aşa poruncă-a dat.
49 — istoria culturii şi civilizaţiei
770
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
Iar tu aleargă apă-n altă parte.
Pacostea vinului: aici e vin curat...“
(trad. N. I. Hereseu)
Poezia lui, spontană şi spirituală, alege adeseori forma epigramatică:
„Iubita mea îmi spune că n-ar iubi alt ins Chiar dacă Zeus însuşi pe dinsa ar dori-o.
Ea spune, — dar ce spune iubitului aprins Femeia, doar pe valul fugar, pe vînt mai scrie-o !u
Şi totuşi, Catul este şi autorul unor virulente versuri contra corupţiei; şi, direct, contra lui Caesar:
„Tu, cel mai jalnic descendent din Romul,
Mă mir că, încă, însuţi te mai suferi...“
(trad. N. I. Herescu)
în epoca lui Augustus literaţii ţin să colaboreze, să participe activ la programul politic ai Principatului, să susţină programatic şi propagandistic reformele lui Augustus. Cercul lui Mecena, în special, îi susţinea şi îi stimula în acest sens. Spre deosebire de „poeţii noi“, ai epocii anterioare, fascinaţi de moda elenistică, poeţii de acum vor să reproducă schemele şi formele literare ale Greciei clasice, cu ajutorul cărora să creeze o mare tradiţie poetică latină.
Publius Vergilius Maro (70-19 î.e.n.) este în permanenţă conştient de importanţa şi de înalta demnitate a funcţiei sale de poet a cărui operă este pusă în slujba marei opere de regenerare morală, religioasă, socială, şi a glorificării istoriei poporului roman. După modelul idilelor lui Theocrit a scris Bucolicele, zece egloge în care cîntă farmecul vieţii simple în mijlocul naturii:
„Fericit bătrîn ! Aicea, între apele ştiute Şi-ntre sacrele izvoare vei căuta răcoritoarea Umbră deasă. Da, aicea, lîngă gardul viu de sălcii Care-ţi răzor este cîmpul de pămînturi megieşe,
Unde vine dinspre Hijbla roi de-albine să culeagă De pe mîţişori nectarul, te-o cuprinde aromeala Legănat de-uşorul zumzet. De sub aste stînci înalte Va ajunge pîiTla tine zvon de cîntece, cu care Umplu, vălurit, văzduhul lucrătorii de la vie,
Şi-ascult a-vei gurluitul guguştiucilor dragi ţie,
Şi din vîrf de ulmi, prelungă, tînguirea turturelii...u
(trad. Lascăr Sebastian)
Hesiod i-a inspirat Georgicele, poem în ale cărui patru cărţi poetul tratează despre agricultură, pomicultură, zootehnie şi apicultura, reconstituind într-o amplă viziune poetică viaţa ţăranului. Ideea fundamentală — respectul pentru practica agriculturii a adus în trecut Romei mărirea, — în concordanţă cu politica lui Augustus de restaurare a micii proprietăţi, dau operei un ton de solemnă gravitate şi de entuziastă elogiere a trecutului Italiei:
„Te salut, pămînt al ţării lui Saturn, prea bună maică
A recoltelor bogate, darnică zămislitoare
De eroi slăviţi; în cinstea ta, mă încumet acuma
EVOLUŢIA LITERATURII LATINE
771
A cînta-ndeletnicirea ce din vechi ţi-aduse fala, Şi-ndrăzneţ — izvorul sacru deschizîndu-l — fac să sune în cetăţile romane cîntul minunat din A$cra“.
(trad, L. Sebastian)
Cu acelaşi scop de a exalta virtuţile romane şi de a slăvi persoana şi epoca lui Augustus a scris Vergii iu şi grandioasa epopee a latinităţii Eneida. îndemnul i~a venit de la Naevius şi Ennius, dar adevăratul său model a fost Homer: prima jumătate a epopeei aminteşte Odiseea,' iar a doua, Iliada (prin episoade, aluzii şi chiar imitaţii). Eroul troian Eneas, legendarul părinte al neamului roman, devine un prototip al virtuţilor romane.. Eneida impune şi prin caracterizarea ideală a instituţiilor, credinţelor şi moravurilor romane, legendelor şi tradiţiilor. Dar Vergiliu este un geniu mai degrabă liric prin intensitatea sentimentală a personajelor, prin inspiraţia sa delicată, prin calda înţelegere, simpatie şi compasiune umană, prin subtila percepţie senzorială a peisajului, prin nota melancolică din pasajele vorbind despre dragoste, prin tonul dominant de uşoară, de diafană tristeţe. Un fond liric exprimat în versuri de o perfectă armonie muzicală63.
Quintus Horatius Flaccus (64-8 î.e.n.) a scris satire — mai mult indulgente clecît aspre -- avînd ca obiect diverse vicii ale contemporanilor, epistole cu subiecte filosofice, literare sau de morală, şi — partea cea mai valoroasă a operei sale — ode. Horaţiu este cel care a aclimatizat la Roma poezia lui Anacreon, Sappho şi Pindar. Inspiraţia sa este variată pînă la contradictoriu: epicureană sau stoică, melancolică sau optimistă. Dominantă totuşi în poezia sa este atitudinea hedonistă:
„Urăsc, copile, fastul perşilor,
Nu-mi plac încununate împletiri,
Să nu mai tai tîrziii trandafiri Ce-n parcuri mor.
Ci numai simplul mirt de rînd îl vreau...
Cu mirt, slujind, îţi sade bine ţie
Şi mie care, tolănit în vie,
La umbră beau“.
(trad. N. I.'Hcrescu)
Un hedonism moderat, deci, uneori chiar cu o notă mai mult de înţelepciune stoică decît de melancolie, recomandînd — prin exemplara enunţare a motivului cârpe diem — trăirea intensă a clipei prezente:
„Să nu întrebi vieţii noastre ce capăt zeii-au rînduit,
Nici să te-ncerci, Leuconoe, căci nu-i de ei îngăduit, în vrăjile babilonene, ci rabdă tot ce ţi-e sortit.
63	Sub influenţa Eneidei, poetul epic M. Annaeus Lucanus — născut în anul 39 e.n. şi mort la vîrsta de 25 de ani, obligat de Nero să se sinucidă — a scris epopeea Pharsalia. Subiectul este războiul dintre Caesar — prezentat în culorile cele mai negre — şi Pompeius. Scenele de o reală forţă descriptivă suferă însă de prolixitate, de erudiţia ostentativă şi de retorismul excesiv al discursurilor.
772
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
Fie că Zeus ierni mai multe sau doar pe-acestea ne-a mai dat Nădejdea tu ii-o drămuieşte, căci timpul vietii-i măsurat.
Strecoară-ţi, înţeleaptă, vinul: cît stăm de vorbă, vremea-n zbor Aleargă; ziua de-azi trăieşte-o şi nu te-ncrede-n viitor".
(trad. idem)
Temele iubirii şi morţii apar rar în această poezie. Horaţiu face insistent elogiul vieţii de la ţară, cu un sincer sentiment de respect pentru valorile morale ale trecutului roman şi a vieţii sobre de altădată, oneste, nealterată de lux, cupiditate şi corupţie:
„Pe-atunci sărac era romanul,
Dar statu-era bogat şi tare,
Şi nu-nălţau particularii Largi portice răcoritoare.
Iar legile opreau dispreţul Pentru colibele sărace.
Şi numai templele-aveau voie Cu marmură să se îmbrace
(trad. idem)
Paralel cu poezia reprezentată de Vergiliu şi Horaţiu se cultiva la Roma în epoca lui Augustus şi o altfel de poezie, căreia îi era străină ideea oricărei funcţii morale sau sociale, şi care se menţinea pe planul intimist al elegiei sentimentale. Astfel, elegiile lui Albius Tibulus (54-19 î.e.n.) visează viaţa liniştită de la ţară, cîntă — dar fără forţa pasională a lui Gatul — iubirile şi decepţiile poetului, căruia nu-i mai rămîne decît renunţarea:
„Soarele-mi pare amar, pe cînd lumea nespus de amară,
Sîngele tot mi-e oţet, inima, zgîrci cu venin /.../
Muze, sînteţi de prisos! Căci la ce lăuda-voi iubirea,
Şi-ntre femei şi război, eu le-am ales pe femei Am încropit poezii să înduplece ochii iubitei.
Dacă mi-e munca-n zadar, muzelor scumpe, plecaţi!“
(trad. AI. Andritoiu)
Elegiile lui Sextus Propertius (cca 49-15 î.e.n.) au, în comparaţie cu ale lui Tibulus, o superioară intensitate şi profunzime a sentimentului. Tema unică a poeziei lui Properţiu este iubirea, în tratarea căreia poetul apelează des la amintiri din mitologie, introducînd uneori şi reflecţii morale: iubirea este singurul lucru care merită să fie preţuit şi care îi poate face pe oameni mai buni şi mai fericiţi.
r
„Cine se bucură deci de averi cînd iubirea-l urăşte?
Toate îmi par de prisos cînd Amor este mîhnit.
Amor e-acel ce-a putut să înfrîngă eroii puternici şi să topească-n dureri sufletul lor răzvrătit. /.../
Fie-mi prielnic mereu, deci, amorul şi mie-n viaţă şi-am să privesc cu dispreţ cel mai celebru regat".
(trad. Ai. Andritoiu)
EVOLUŢIA LITERATURII LATINE
773
Bogata creaţie poetică a lui Publius Ovidius Naso (42 î.e.n.-17 e.n.) — cea mai amplă şi mai variată operă poetică pe care ne-a transmis-o antichitatea — s-a desfăşurat în trei etape distincte, corespunzînd şi unor tematici diferite. Primele culegeri (Amoruri, Arta iubirii, Heroide) sînt dedicate temei iubirii, tratată fie în ton elegiac — ca în scrisorile imaginare ale unor femei legendare, Heroide, — fie spiritual, ironic, parodic sau retoric. Tema iubirii i se pare a corespunde perfect vocaţiei sale poetice:
„Aceasta mi-e averea: să preamăresc femeia,
Să-i fac iubitei mele renumele etern.
Veşminte, pietre scumpe şi aur s-or distruge —
Dar faima ei, în versuri, etern va străluci!“
(trad. T. A. Naum)
Apoi, Ovidiu s-a îndreptat spre tezaurul de mituri, legende, credinţe şi'obiceiuri ale poporului roman, legate de anumite sărbători ale calendarului — şi astfel au luat naştere Fastele. Dar vasta erudiţie a poetului în materie de mituri şi legende apare în marele poem Metamorfozele, una din capodoperele literaturii antice. începînd cu prima şi cea mai grandioasă metamorfoză — creaţia lumii, din materia primordială — poetul narează aproximativ 240 de legende de oameni preschimbaţi în alte făpturi, în plante, flori, arbori, stînci, constelaţii. Sensuri de profundă şi caldă umanitate străbat cele mai cunoscute episoade — ca cel al nimfei care, preschimbată în dafin, mai păstrează urme de suferinţă omenească:
,,... Ruga abia o sfîrşi, că o grea toropeală se lasă Intr-ale ei mădulări, şi o scoarţă subţire o-ncihge Peste gingaşul ei sîn; în frunziş se lungesc a9ei plete,
Ale ei braţe în crengi; nemişcate-s picioarele-i repezi;
Le (intuiesc rădăcini; poartă-n cap al copacului creştet;
Doar strălucirea-a rămas din ce-a fost frumuseţea-i trecută.
Phoebus, punînd a lui dreaptă pe trunchi, el şi aşa o iubeşte Sub învelişul cel nou simte inima ei cum se zbate...“
(trad. Maria V. Petrescu)
Prin această operă Ovidiu a rămas scriitorul antic care — alături de Homer — a exercitat cea mai mare influenţă asupra creaţiilor culturale europene (literatură, pictură, sculptură, ş.a.) timp de două milenii.
Exilul la Tomis i-a ocazionat poetului elegiile în formă de scrisori (Tristele, Ponticele), în care accentele de durere, de nostalgie, de revoltă sau de gratitudine au un ton de sinceră, de emoţionantă autenticitate. Adresîndu-se soţiei:
„Eu zac aicea, lînced, la marginile lumii,
Şi-n mintea mea răsare tot ceea ce-am pierdut.
O, toate-mi vin în minte... Dar tu le-alungi pe toate,
Tu, dulcea jumătate a sufletului meu !
Cu tine stau de vorbă şi glasul meu te cheamă,
Nu-i zi şi nu e noapte cu tine să nu fiu“.
(trad. T. A. Naum)
Stilul simplu şi fluent al acestor elegii n-are eleganţa celorlalte opere ale poetului; în schimb este un stil direct, nud şi concret. Ceea ce face ca elegiile
774
CIVILIZAŢIA ŞI- CULTURA ROMANA
din exil să aibă — prin detaliile de viaţă tomitană pe care le notează - şi o interesantă valoare documentară.
Ovidiu încheie seria marilor poeţi latini, a căror operă — privită în ansamblu — se ridică la un nivel artistic probabil superior poeziei lirice greceşti.
Proza latină este ilustrată, în primul rînd şi în ceea ce are ea mai caracteristic, de istorici.
C. lulius Caesar (102-41 î.e.n.) a fost şi om de litere, autor al unei tragedii, ai unui tratat de gramatică, al unor poeme; faima lui însă este de memorialist, ca autor al unor comentarii Despre războiul civil şi — capodopera sa — adesea citată Războiul gallic. Cele 7 cărţi ale operei corespund celor 7 ani ai războiului, asupra căruia Caesar relatează cu o excepţională luciditate şi precizie, eleganţă şi solemnă simplitate, dînd informaţii exacte şi esenţiale asupra locurilor, instituţiilor, faptelor şi obiceiurilor gallilor şi germanilor, în stilul cel mai rapid, concis şi sobru posibil, — calităţi care l-au făcut pe severul istoric Tacitus să-l califice drept summus auctorum.
Istoricul Romei prin excelenţă a fost Titus Livius (59-17 î.e.n.), stimat şi iubit de Augustus, preţuit în mod deosebit de Seneca pentru lucrările sale. în monumentala sa operă De la întemeierea Romei (în 142 de „cărţi", din care ni s-au păstrat 55) Titus Livius adoptă forma analelor, folosind (fără prea mult discernămînt critic) toate sursele, veridice sau legendare, care îl puteau servi în intenţia sa de a scrie o entuziastă epopee a poporului roman, înfăţişat ca poporul ales de zei pentru a crea o operă providenţială, spre marea lui glorie şi spre fericirea (!) popoarelor pe care le-a cucerit. Rigidul său spirit tradiţionalist transformă istoria Romei (de la originile legendare pînă în jurul anului 10 î.e.n.) într-o permanentă exaltare a „virtuţii", romane... Dar-digresiunile, elocvenţa magnifică a. discursurilor, portretele fizice şi morale, schiţate, forţa descrierii unor momente dramatice,, căldura sentimentului patriotic, i-au asigurat prestigiul de istoric „oficial" al Romei; prestigiu azi mult diminuat, în beneficiul celui de mare prozator latin.
O anumită influenţă asupra stilului său a exercitat-o celălalt istoric (considerat de contemporani şi în secolele următoare drept unul din marii istorici latini) C. Saliustius Crispus (85-35 î.e.n.), marele reformator al istoriografiei latine. După exemplul lui Tucidide, Salustiu adoptă criteriul monografic, totodată introducînd în naraţiune discursuri — veridice sau fictive — care conturează sugestiv personalitatea protagonistului său. în cele două asemenea monografii istorice (Conjuraţia lui Catilina şi Războiul contra lui lugurtha) Salustiu prezintă istoria ca operă a unor personalităţi singulare, produs al pasiunilor lor. Naraţiunea capătă un caracter de compoziţie dramatică, portretele sînt gravate cu fraze scurte dar incisive; istoricul manifestă un gust deosebit pentru scenele de efect, pentru amănunte anecdotice, pentru contraste, surprize, — un stil totdeauna apreciat pentru marea lui vivacitate.
în schimb, P. Cornelius Tacitus (55-120 e.n.), strălucit om politic, avocat şi orator, este istoricul care scrutează — cu gravă seriozitate, sceptic şi chiar pesimist, culegîndu-şi informaţiile din arhive şi alte surse oficiale — realităţile, instituţiile şi oamenii timpului, Scurta lucrare geografică şi etnografică Despre Germania este şi o pătrunzătoare analiză psihologică a obiceiurilor şi caracterului germanilor. Operele sale fundamentale, Istoriile şi Analele aduc o viziune stoică, dar neliniştită şi amară asupra măreţelor instituţii
EVOLUŢIA LITERATURII LATINE
775
din trecut, acum cînd, în epoca imperiului, acestea ajunseseră intr-o stare de tristă decadenţă. Proza sa64 se remarcă printr-un ritm nervos, fraze scurte, formule surprinzătoare, construcţii insolite, — o armonie formală constituită din asimetrii, antiteze, stil eliptic şi o abundenţă de metafore îndrăzneţe.
Ultimul mare istoric latin, C. Suetonius Tranquillus (cca 75-cca 160 e.n.) aparţine — mai mult şi mai direct decît ceilalţi istorici — istoriei literaturii. Despre oamenii iluştri este primul manual de istorie a literaturii latine (operă în mare parte pierdută). Iar Vieţile celor 12 cezari este nu numai o inepuizabilă, variată şi colorată sursă de informaţii istorice, ci şi o lectură pur literară extrem de antrenantă. Suetonius nu are — s-ar putea spune — o adevărată concepţie despre istorie, nici o structură de „istoric“ asemenea marilor săi predecesori. Pe el îl interesează în primul rînd pitorescul ambianţei şi viaţa privată a personajelor sale — ale căror portrete psihologice şi morale se bazează pe documente de arhivă şi pe scrieri ale altor istorici, dar foarte mult şi pe anecdote, pe amănunte intime, meschine sau vulgare, pe bîrfeli; ceea ce îi dezbracă pe cei 12 cezari de orice prestanţă imperială, arătîndu-i în toată simplitatea oamenilor de rînd.
Starea de decădere morală din perioada imperială tîrzie este prezentată de filosoful şi prozatorul Apuleius (cca 125-170 e.n.) în romanul său deaventuri Metamorfozele (mai cunoscut sub titlul Măgarul de aur) în care părţile de un realism pitoresc alternează cu elemente fantastice, mistice şi magice, ale fondului pe care se desfăşoară acţiunea foarte agitată a acestui roman, esenţial-mente baroc.
Opera cea mai originală, mai ciudată (şi de o factură —. s-ar putea spune — mai modernă) a prozei latine, este romanul Satiricon al lui C. Petronius Arbiter (?-65 e.n.). Opera — mult citită şi apreciată de marii scriitori ai imperiului — ne-a ajuns numai în scurte fragmente, din care însă tabloul vieţii corupte a epocii lui Nero apare într-o rapidă şi animată suită de aspecte şi de figuri; totul într-un stil de notaţii care au veridicitatea realităţii, uneori aspru şi chiar trivial, alteori pitoresc, ironic, sarcastic; un stil condus cu o elegantă libertate şi un gust rafinat. Una din lecturile cele mai savuroase pe care ni le poate oferi proza latină este cea a capitolului (transmis aproape integral) descriind cina oferită de vulgarul, de proaspătul îmbogăţit Tri-malchio.
Genul cel mai caracteristic pentru firea de o tăioasă luciditate a romanilor, satira, şi-a avut fondatorul şi modelul de mai tîrziu în Lucilius (cca 180-103 î.e.n.). A fost continuată de Aulus Pers iu s Flaccus (34-62 e.n.), autor a numai 6 satire (din care doar prima este o adevărată satiră, celelalte tratînd probleme morale într-o viziune stoică), într-un stil obscur şi preţios, foarte preţuit de contemporani. Lipsit de spontaneitatea stilului conversativ şi de prospeţimea impresiei directe, Persius a ţinut să imprime satirei un caracter insistent pedagogic.
Genul satirei atinge în antichitate culmea cu Decimus Iunius Iuvenalis (cca 55-cca 130 e.n.). Cele 16 satire ale lui atacă ipocrizia, parazitismul, vulgaritatea unor aristocraţi, situaţia tristă a oamenilor de litere, luxul şi superstiţia. Dar nervul său satiric n-are vigoare, nici un simţ al umorului; Iuvenal este un provincial nostalgic, indignat de ceea ce vede la Roma, dar
64	Racine l-a numit pe Tacitus „cel mai mare pictor al antichităţii".
776
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
şi indignarea lui este temperată de aplicaţia spre înţelegerea slăbiciunii oamenilor.
Speciei satirice de scurtă dimensiune, epigramei65 i s-a dedicat exclusiv cel mai mare epigramist al antichităţii Marcus Valerius Martialis (40-102 e.n.). Marţial manevrează cu multă uşurinţă gluma ironică şi umorul sarcastic, într-o lungă serie (cuprinzînd 15 cărţi) de instantanee din viaţa frivolă şi coruptă a Romei. Sînt fixate aici o mare varietate de tipuri — precum şi notaţii în versuri de o factură elegantă:
„Ogorul meu la ţară mă-ntrebi ce rod mi-ar da?
— O bucurie rară: de-a nu te mai vedea T
(trad. T. Măinescu)
în sfîrşit, în limba latină (dar total în afara spiritului literaturii latine) se creează — de la sfîrşitul sec. II şi continuînd pînă la începutul sec. VIII e.n. — o literatură de exegeză religioasă datorită unor erudiţi creştini, originari din puncte diferite ale imperiului (din Italia, nordul Africii, Gallia, Spania, Iliria, etc.). Aceştia sînt primii mari teologi creştini — Tertulian, Lactanţiu, Ambrozie, Ieronim, Prudenţii!, Augustin, ş.a. — în opera cărora se regăsesc şi unii germeni ai literaturii Evului Mediu.
CONCLUZII
Capitolul literaturii pune mai clar în evidenţă trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei şi culturii latine.
Format de-a lungul secolelor de cuceriri şi de asimilări ale altor populaţii italice, poporul roman şi-a imprimat geniul său — lucid, raţional, practic, organizatoric — şi în creaţiile sale de cultură. în general, acestea sînt subordonate intereselor statului: şi arhitectura imperială care trebuia să glorifice ideea de imperiu, şi statuile onorifice, şi busturile-portret ale oamenilor de stat, şi basoreliefurile care comemorau evenimente din viaţa statului. Literatura — de asemenea: primele epopei originale, ale lui Naevius şi Ennius, exaltă sentimentul naţional şi civic — ceea ce poeţii şi istoricii vor urmări şi cînd vor ţine să sprijine politica lui Augustus. Şi poeţii satirici vor servi, în felul lor, interesele statului, moralizînd sau ataeînd ceea ce ameninţa sănătatea morală a organismului social.
Religia oficială însăşi va fi organizată, controlată şi dirijată, astfel încît să devină un eficace instrument de guvernare. Originalitatea culturii romane constă în eclectism şi într-un fel de liberalism, în disponibilitatea de a accepta şi de a asimila concepţii şi forme noi — în religie, în artă, în literatură, în filosofie. Viaţa intelectuală şi artistică a romanilor este în mod esenţial de
66 La origine, euvîntul însemna „inscripţie*4, şi era de obicei un distih scris pe o statuie, pe un monument public, pe un mormînt, etc. în epoca alexandrină a căpătat sensul de simplă poezie ocazională. Poeţii latini, imitatori ai poeţilor alexandrini, i-au imprimat — cei dintîi — un caracter satiric.
CONCLUZII
777
provenienţă greacă; sau — chiar imprimîndu-şi o evidentă notă de originalitate — urmează cu toată consideraţia modelele şi tiparele culturii greceşti, în speţă elenistice.
Lipsit de fantezie, de spirit inventiv, de aplicaţie spre speculaţia teoretică, geniul roman este eminamente pozitiv şi organizat, aspru şi rece — uneori pînă la rigiditate — tradiţionalist şi sceptic, lucid şi ordonat, sever şi meticulos, înzestrat cu un orgoliu dar şi cu un deosebit simţ al datoriei civice şi al devotamentului pentru patrie. Aplicat spre austeritate şi disciplină, romanul era prin vocaţie un militar. în acelaşi timp, romanii au fost excelenţi organizatori, tehnicieni şi jurişti, administratori şi oameni pasionaţi de viaţa politică. înalta lor preţuire era îndreptată spre elocinţă; căci oratoria mobiliza conştiinţa cetăţenilor, arătîndu-le felul în care îşi pot servi mai bine patria; în timp ce „filosofia şi poezia erau suspectate pentru gratuitatea lor“. Căci, „pentru elita umanismului roman, ţelul esenţial al omului este înţelepciunea, perfecţionarea interioară care ajunge la practica marilor virtuţi de justiţie, de energie şi de curaj înfaţamorţii“ (P. Grimal).
întreaga viaţă — socială şi politică, intelectuală, artistică şi morală — a romanilor s-a desfăşurat sub semnul acestor calităţi specifice. Geniul roman a fost lipsit de o curiozitate intelectuală foarte vie, de orizonturi intelectuale foarte largi, de zboruri foarte libere ale fanteziei, de o sensibilitate artistică deosebită; geniu atent întotdeauna la realitate şi la pragmatism, la soliditate şi la eficienţă. Dar împrumutînd, asimilînd, reelaborînd — totul în spiritul acestor date şi capacităţi proprii — romanii au transmis Europei moştenirea civilizaţiei şi culturii antichităţii, foarte potrivit numită „greco-romană“.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA DACO-GETICA
Traci şi daeo-gcfi. • Burebista şi BecebaL • Armata. Cetăţi şi puncte fortificate. © Aşezări de tip proto-urban. © Statul. Societatea. • Economia. Meşteşugurile. Ceramica. ® Relaţii comerciale, e Cunoştinţe ştiinţifice. Medicina. © Arta daco-getică. © Religia. Zamolxis. © Sacrificii. Rituri funerare. @ Sacerdoţi!. Sanctuarele. • Scrierea. © Daco~geţii în conştiinţa posterităţii. © Moşteniri daeo-getiec în cultura română.
t
TRACI ŞI DACO-GEŢI
Tracii1, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în antichitate, pe întregul teritoriu european (în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decît de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-au bucurat de multă consideraţie în antichitate2. Teritoriul ocupat de traci se întindea de la Marea Egee pînă în regiunea Boemiei, şi din zona Iugoslaviei actuale pînă la gurile Bugului. Dar, „în contrast cu tracii dintre Haemus şi Marea Egee, care n-au reuşit să-şi întemeieze o civilizaţie proprie şi o politică a lor, ci serveau numai ca unelte oarbe, mercenari sălbateci, — geţii, stăpînitorii marelui drum de civilizaţie al Dunării, de la început îşi urmăreau o politică a lor şi alcătuiau un stat bine închegat (...) primeau puternice înrîuriri greceşti (...), dar în aceeaşi vreme ofereau la rîndul lor şi grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcînd din geţi aproape un popor fabulos, prin vitejia, înţelepciunea şi spiritul lui de dreptate44 (V. Pârvan).
Dacii şi geţii, ramură a marelui popor indo-european al tracilor, erau unul şi acelaşi popor —■ fapt recunoscut de autorii antici — şi „vorbind aceeaşi limbă44 (Strabon, VII, cap. III, 13). Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi geţilor erau cele lnai mari şi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munţii Balcani (Haemus) şi Munţii Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării Negre pînă dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite „dacice44 locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi al Banatului, iar ale „geţilor44, în cîmpia Dunării (inclusiv în sudul fluviului), în Moldova şi Dobrogea de azi. Una şi aceeaşi populaţie daco-getică apare la scriitorii greci de obicei cu numele generic de „geţi44, iar la autorii romani3 4 cu denumirea de „daci444 . Se pare că în prima jumătate a sec. II î.e.n.
1	Denumirea generală de „traci" a fost dată triburilor de limbă tracică dintre Marea Egee şi Dunăre; triburile din nordul Dunării, vorbind aceeaşi limbă tracică, purtau nume de daci sau de geţi, sau nume tribale specifice — carpi, costoboci, etc.
2	„Muzica, religia, medicina populară empirică, artele meşteşugăreşti dezvoltate de traci erau unanim apreciate de greci şi de romani, iar aportul traco-frigian la cultura elenică a fost considerabil: divinităţi ca Dionysos, Sabazios, Semele, Seirenes, Silenus, etc.; medicină populară: zeul-unedic » Aesculapios, plante medicinale geto-dace, cîteva cuvinte importante în limba greacă (ambon, basileus, etc.) şi o serie de mari figuri ale civilizaţiei elenice: Tucidide, artiştii Brygos, Doidalses, antroponime trace, gramatici ca Dionysios Thrax, cîţiva filologi, etc.“ (cf. I. I. Russu).
3	Pentru prima dată — la Iulius Caesar (Războiul gallic, VI, 25). — Dacii şi geţii sînt menţionaţi de 63 de autori antici; de 32 în limba greacă şi de 31 în latină (A. Petre).
4	Intre etimologiile propuse pentru numele de „daci“ este şi cea care îl presupune ca derivînd din daca — „cuţit, pumnal", arma caracteristică populaţiilor daco-getice. Dar ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi cea care leagă acest nume de dâos, cuvînt care în frigi-ană (limbă înrudită cu limba tracilor) înseamnă „lup". După mărturia lui Strabon (VII, 3, 12), dacii înşişi îşi spuneau dâoi. Vd. Mircea Eliade: „Pare destul de probabil că numele lor etnic derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice". Triburi războinice cu numele de „lupi" se întîlnese în multe alte părţi (în Spania, Irlanda, Anglia, etc.). Acest nume de animal, desigur totemic, explică forma de lup a stindardului dac.
782
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICĂ
toate aceste formaţiuni gentiiice şi tribale constituiau patru uniuni puternice, fiecare emiţînd — încă din secolul anterior — monedă proprie.
Nu se poate cunoaşte data de la care aceste ramuri tracice au ocupat ţinuturile carpato-dunărene, locuite încă din epoca paleolitică; cert este însă că cei dintîi autori antici care îi menţionează îi consideră autohtoni, deci instalaţi aici din timpul primelor migraţii indo-europene, tracice. Daco-geţii s-au desprins din masa triburilor trace, începînd să-şi contureze un profil de civilizaţie distinctă, pe la începutul mileniului I î.e.n. (cf. H. Daicoviciu). Cîteva secole mai tîrziu, numele lor apare la autorii greci, alături de cel al sciţilor5 6.
In anul 514 î.e.n. regele persan Darius a pornit cu o armată numeroasă o expediţie împotriva sciţilor din nordul Mării Negre, trecînd prin Dobrogea. Hărţuită şi înfometată, armata persană a trebuit să se retragă, dar după ce în înaintarea sa întîinise rezistenţa înverşunată a geţilor, pe care i-a învins — „cu toate că geţii sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci4"8.
în aceeaşi regiune sud-estică, a Dobrogei de azi, geţii i-au înfruntat în anul 339 î.e.n. şi pe sciţi. Iar în anul 326 î.e.n.7, cînd Zopyrion, generalul lui Alexandru Macedon, pornise o expediţie împotriva Olbiei, — în retragere fiind atacat de geţi (şi probabil de sciţi) generalul macedonean şi-a pierdut 30 000 de ostaşi, el însuşi căzînd pe cîmpul de luptă. După moartea lui Alexandru Macedon, fostul său general Lisimach — devenit rege al Trac iei — a fost înfrînt (către 300 î.e.n.) în două rînduri de regele geţilor Dromickaites; în prima bătălie căzînd prizonier fiul său Agatocles, iar într-a doua, însuşi Lisimach.
Cu celţii, care pătrunseseră în zona actualei Transilvanii încep înd din jurul anului 350 î.e.n., dacii au intrat în conflict opunîndu-le rezistenţă armată şi terminînd — după două secole de convieţuire paşnică8 — prin a-i asimila. Prin rezistenţa opusă ceiţilor, epoca domniei (în jurul anului 200 î.e.n.) regelui dac Rubobostes — şeful unei uniuni tribale — a însemnat un moment de afirmare a puterii dacilor din regiunea transilvăneană.
5	Sciţii, popor de origine iraniană, au ocupat pe la începutul sec. VII î.e.n. stepa din nordul Mării Negre, precum şi regiunea Dobrogei în sec. III-II î.e.n. — care va fi menţionată mai tîrziu în istorie ca Sciţia Mică (Scythia Minor). Contactele stabilite încă din sec. VI î.e.n. cu sciţii risipiţi pe teritoriul Daciei — şi cărora geţii din Dacia le erau „infinit superiori prin calitatea şi vechimea culturii lor“ (V. Pârvan) — au lăsat puţine urme şi în arta daco-getică.
6	Herodot, Istorii, IV, 93: „înainte de a ajunge la Istru (== Dunăre), [Darius] îi supuse mai înţîi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpînirea lor Salmydessos (...) i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotă-rîrea. nesăbuită [de a-1 înfrunta], au fost. robiţi pe dată, măcar că ei sînt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci**.
7	După alţi autori, în 331, sau chiar 332 î.e.n.
8	Numai în Transilvania se cunosc peste 80 de necropole şi morminte izolate ale ceiţilor ; iar în Oltenia — unde triburile acestora au pătruns venind de pe teritoriul iugoslav prin anul 109 î.e.n., întîmpinînd însă şi aici rezistenţa dacilor — s-au găsit aproximativ 40 de puncte arheologice celtice şi ale scordiscilor (ceîţi amestecaţi cu traci, illiri, etc.).
BUREBISTA Şl DECEBAE
783
Convieţuirea dacilor cu celţii a dus la influenţe reciproce, sensibile mai întîi în civilizaţia celor dintîi; încît, studiul civilizaţiei dacice trebuie să aibă în vedere — fără a-1 exagera, însă — şi aportul ceiţilor9.
în sec. III î.e.n., dacii din Transilvania vor fi angajaţi în conflicte cu celţii, care îşi făcuseră apariţia aici în secolul anterior; geţii din Moldova vor duce lupte cu populaţia germanică a bastarnilor; iar cei din regiunea dobrogeană vor ataca uneori şi coloniile greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre — cu care totuşi întreţineau schimburi utile, atît pe plan economic cît şi cultural. Pentru sec. II î.e.n. ştirile privindu-i pe daco-geţi lipsesc. Aceasta este desigur perioada în care creşte tot mai mult importanţa dacilor din Transilvania — unde în secolul următor se va constitui primul stat puternic claco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştiei.
BUREBISTA ŞI DECEBAL
Despre făuritorul acestui stat, Burebista, informaţiile cele mai bogate se clatoresc geografului grec Strabon (VII, 3, 11):
„Burebista, bărbat get, luînd în mîini cîrma neamului său, a ridicat poporul copleşit de nevoi din pricina nesfîrşitelor războaie şi atît de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci, încît doar în puţini ani a făurit o mare împărăţie şi a adus sub stăpînirea geţilor pe cei mai mulţi vecini. Ba chiar şi de romani era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul şi prăda Tracia pînă în Macedonia şi Illyria. A pustiit astfel pe celţii care se amestecau cu tracii şi cu ilirii, iar pe boiii care se aflau sub ascultarea lui Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a şters de pe faţa pămîn-tului. Pentru convingerea poporului, el a conlucrat cu Deceneu, un vraci, care a pribegit prin Egipt şi a învăţat anumite semne prevestitoare prin care desluşea vrerile divinităţii. în scurt timp Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus vorbind despre Zamolxis. Şi, în senin de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediţie. Urmaşii lui s-au dezbinat, dezmembrînd ţara în mai multe regiuni”.
Burebista a devenit căpetenia unei puternice uniuni de triburi aproximativ în anul 82 î.e.n. Numeroasele sale victorii contra triburilor celtice ale boiilor şi tauriscilor, contra bastarnilor dintre Carpaţi şi Nistru, a sarmaţilor iranieni şi a cetăţilor pontice10; armata numeroasă de care dispunea, despre
9	„în cadrul acestei simbioze a putut fi preluată tehnologia superioară a extragerii şi prelucrării metalelor, în special a fierului, meşteşug în care celţii excelau“. De asemenea, „a lucrării vaselor de lut, şi multe altele. Organizarea preoţimii daco-getiee aminteşte îndeaproape pe cea a druizilor celţi“. — Pe de altă parte, sub influenţa dacilor, „celţii au trecut la incineraţie, împrumutînd chiar şi ritualul de a aşeza cele adunate de la rug într-o urnă funerară. Se pare însă că la rîndul lor şi dacii au fost influenţaţi de celţi în anumite practici ale ritului funerar44 (I. H. Crişan).
10	Olbia şi Tyras (azi, Porutino şi Belgorod Dnestrovski, în U.R.S.S.), Aegyssos (Tulcea), Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Baleicj, Odessos (Varna), Apollonia (Sisobol), — ultimele trei, în R. P. Bulgară. Unele din aceste cetăţi s-au supus de bună voie.
786
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACOGETICĂ
care se spune că ajungea la 200 000 de oameni (cifră probabil exagerată); energia, clarviziunea şi calităţile diplomatice strălucite de care a dat dovadă, i-au creat un prestigiu imens.
în politica sa internă, Burebista a fost ajutat — cum relatează Strabon — de marele preot Deeeneu în opera de restaurare a ordinii şi de însănătoşire a moravurilor poporului. Astfel, în decurs de zece-doisprezece ani Burebista a creat un stat care se întindea din bazinul Dunării de Mijloc şi Munţii Slovaciei pînă la gurile Bugului şi ţărmul apusean al Mării Negre; iar în sud, pînă in zona Munţilor Balcani. într-un decret dat de cetatea grecească Dionysopolis, Burebista era numit „cel dintîi şi cel mai mare dintre regii Tracici44.
Dar Burebista ştia că marele său adversar şi cel mai redutabil era statul roman. Incursiunile sale în imediata apropiere a frontierelor romane nu căpătau nici o replică, pentru că în acest timp Caesar era ocupat cu cucerirea Gal-liei; iar după victoria lui Caesar, la Roma vor începe grave tulburări interne, Burebista a ştiut să profite de această situaţie; şi cînd, în 48 î.e.n., se declară conflictul dintre Pompeius şi Caesar, regele dac va interveni în treburile interne ale statului roman, în favoarea lui Pompeius, care părea a fi mai puternic. Trimise deci (după ce va fi primit desigur la curtea sa pe trimişii ilustrului general roman) un ambasador, care îl întîlni pe Pompeius în Macedonia. înţelegerile stabilite au satisfăcut interesele ambelor părţi. Dar nu peste mult timp, la Pharsalos armata lui Caesar 1-a învins pe Pompeius — care s-a refugiat apoi în Egipt, unde a fost asasinat.
Ajuns stăpînul Romei, Caesar pregăti — în cadrul campaniei sale împotriva părţilor — şi o expediţie de pedepsire a lui Burebista, concentrînd o armată de 16 legiuni şi 10 000 de călăreţi. Dar Caesar este asasinat în 44 î.e.n., an în care şi Burebista este ucis în urma unei revolte a unui grup de nobili, adversari ai autorităţii statale centralizate. Statul făurit de el se dezmembrează în patru, apoi în cinci formaţiuni politice separate, — iirmînd ca unitatea să fie restabilită în secolul următor, sub autoritatea lui Decebal.
în cei 131 de ani care s-au scurs de ia moartea lui Burebista pînă la cir-muirea lui Decebal, acţiunea de reunificare a triburilor daco-getice a continuat fără întrerupere; încît, în anul 85 e.n., în timpul domniei regelui dac Duras-Diurpaneus (predecesorul lui Decebal), „în jurul statului dac transilvănean cu centrul în Munţii Orăştiei se grupaseră de acum geto-dac ii din Oltenia, Muntenia, Moldova centrală şi de miazăzi44 (H. Daicoviciu). Prin urmare, un stat mai puţin întins decît fusese cel al lui Burebista. Teritoriile dobrogene fuseseră între timp anexate provinciei romane Moesia din sudul Dunării, — zonă controlată strict de garnizoanele romane. Romanii aşteptau momentul prielnic să ocupe şi să transforme şi regatul daco-get într-o provin-ele romană.
Pentru a preîntîmpina ofensiva romanilor, regele Duras-Diurpaneus atacă şi pradă Moesia (în iarna 85-86 e.n.), — ofensiva lui fiind condusă probabil de nepotul său Decebal. Romanii sînt învinşi, iar Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei, decapitat. Situaţia era, pentru romani, alarmantă, împăratul Domiţian în persoană vine pe frontul dunărean pentru a conduce operaţiunile pe teritoriul dacic. Bătrînul rege Duras-Diurpaneus cedează tronul lui Decebal. Noul rege dac — „era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă momentul cînd să atace pe duşman şi cînd să se retragă la timp44 — scrie Dio Cassius. „Era dibaci în a întinde
BUREBISTA ŞI DECEBAL
7.87
curse, luptător viteaz, ştia să folosească o victorie şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această pricină a fost multă vreme un adversar de temut pentru romani".
Decebal recurge la diplomaţie: cere pace. Domiţian refuză. Armata romană trece Dunărea (87 e.n.), înaintînd pe Valea Oltului; dar în defileul
Obiecte dacice figurînd pe Columna lui Traian. Sus — stindarde (dracones); jos — trompete (carnijx) şi o tolbă
Turnu Roşu este învinsă, generalul-comandant Cornelius Fuscus este ucis şi mulţi romani cad prizonieri. în anul următor, o altă armată romană pătrunde prin Banat, obţine victoria, dar renunţă să înainteze spre Sarmizegetusa, capitala regatului. Se încheie o pace de compromis — considerată la Roma ruşinoasă pentru romani — în care regele dac apărea ca un aliat al Romei, primind, printre altele, şi meşteri romani constructori de maşini de război. Decebal foloseşte timpul pentru a se pregăti de apărare.
Ofensivă romană pregătită de Traian începu după lungi şi minuţioase preparative. Efectivul trupelor comasate la frontiera Daciei atingea cifra de 150 000 de soldaţi. După mai multe înfrîngeri (in 101 şi 102) Decebal cere
788
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICA
Săbii şi cuţite de luptă dacice, figurate pe Columna lui Traian
pace. Condiţiile în care i-a fost acordată erau deosebit de grele11. împăratul Traian — a cărui intenţie clară era de a transforma Dacia într-o provincie romană — îşi menţine trupele concentrate la Dunăre. Arhitectul Apolodor din Damasc construieşte la Drobeta(Turnu Severin)cel mai lung pod de piatră (peste 1 100 m) din tot Imperiul roman. Decebal nu respectă toate condiţiile păcii. în vara anului 105 Traian porneşte contra dacilor cu o armată mai numeroasă ca în primul război. Cetăţile din Munţii Orăştiei sînt cucerite, devastate şi incendiate. După asediul şi capitularea Sarmizegetusei (în vara anului 106) Decebal se retrage cu un grup de războinici în munţi; este urmărit şi, pentru a nu cădea prizonier, se sinucide; capul îi este dus ca trofeu la Roma. Traian şi-a sărbătorit triumful organizînd serbări şi jocuri timp de 123 de zile şi punînd să se construiască marele său For, Columna, şi monumentul de la Adam-clissi12. Din Dacia — devenită acum provincie a Imperiului — învingătorul adusese la Roma o pradă uriaşă13.
Epopeea dacică s-a încheiat cu luarea a 50 000 de prizonieri, dar fără o exterminare sau deportare de populaţie. Multe triburi de daco-geţi de la periferia regatului au rămas independente sau într-o situaţie clientelară. Reacţia autohtonilor contra stăpînirii romane a luat, se pare, forma unor răscoale (ca cea din 117-118), despre care însă n-avem date precise. Vechile ocupaţii şi obiceiuri ale dacilor au continuat. Procesul de romanizare a dus la etnogeneza
r
11	„Decebal trebuia să predea toate armele şi maşinile de război, să-i extrădeze pe inginerii şi pe dezertorii din armata romană, să dărîme zidurile cetăţilor,'să cedeze teritoriile ocupate de romani, să renunţe la o politică externă proprie şi să nu mai primească fugar şi soldaţi din imperiu" (H. D.). Romanii vor anexa acum o parte din Banat şi din Oltenia precum şi teritoriile Munteniei şi sudul Moldovei.
12	După opinia lui H. Daicoviciu, construcţia monumentului de la Adamclisşi a fost hotărîtă după primul război contra dacilor.
13	Printre altele, 165 500 kg aur fin şi 331 000 kg argint (după evaluările, plauzibile, ale lui J. Carcopino).
ARMATA. CETĂŢI ŞI PUNCTE FORTIFICATE
7B9
românilor, popor care a păstrat — în limbă, în port, în obiceiuri, în credinţe şi chiar în unele manifestări artistice — moşteniri ale civilizaţiei şi culturii daco-getice.
ARMATA. CETĂŢI ŞI PUNCTE FORTIFICATE
Autorii antici, în general, subliniază virtuţile războinice ale daco-geţilor; şi într-adevăr, crearea, menţinerea şi prestigiul statului s-au fondat în mare măsură pe o bună organizare militară, atît ofensivă cît şi defensivă.
V. Pârvan susţine că „unele procedee tactice, ca ordinea de bătaie în unghi ascuţit pentru a străpunge frontul duşman, au fost învăţate de geţi de la sciţi". Mărturiile contemporanilor îndreptăţesc presupunereâ — formulată de D. Berc iu — că „în epoca lui Decebal exista într-adevăr o armată permanentă care se instruia mereu" şi că „se practica sistemul de recrutare teritorial-unională şi pe obştii". Dio Chrysostomos, care cunoştea situaţia din Dacia de după anul 89 e.n. relatează că „acolo la ei [la daco-geţi] puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi". în împrejurări speciale, getul dobrogean — „C-o mînă e pe armă, cu cealaltă pe plug", confirmă un alt martor ocular, Ovidiu (Tristia, cartea a
V-a, X, v. 24).
Armata daco-geţilor era compusă din pedestrime şi din corpuri de cavalerie. Termenii tratatului de pace încheiat de Decebal cu Domiţian, precum şi cei ai condiţiilor capitulării impuse de Traian arată clar că armata dacilor fusese instruită şi dotată urmînd modelul armatei romane; că avusese, un timp, în serviciul ei instructori şi ingineri militari romani; şi că în dotarea ei intraseră şi arme şi maşini de război romane, — fapte care au asigurat un înalt potenţial de război şi o foarte bună pregătire de luptă.
Cetăţile şi aşezările fortificate — unele datînd din perioada anterioară formării statului lui Burebista — constituie dovezi elocvente privind nu numai aspectele militare defensive, ci şi tehnica cu totul remarcabilă de inginerie militară a acestor construcţii. Numărul lor este considerabil. Numai în regiunea Moldovei au fost descoperite pînă acum peste 20, datînd din epoca cuprinsă între secolele VI-III î.e.n.
Dintre cetăţile din această zonă a Moldovei, de-a dreptul impresionante erau îndeosebi cea din Stînceşti (jud. Botoşani) şi Bîtca Doamnei, de lingă oraşul Piatra Neamţ14. Prima, întinzîndu-se pe o suprafaţă de 45 ha, era apărată pe o lungime de un kilometru de un val de pămînt lat (la bază) de 20-22 m şi avînd o înălţime care, încă şi azi atinge 5,50 m ; în timp ce şanţul — din care s-a săpat pămîntul pentru val — era lat de 20 m şi adînc de 7 m, în medie. — A doua, cetatea de la Bîtca Doamnei, construită pe un pisc înalt de 140 m de la nivelul Văii Bistriţei, era închisă din două părţi, la început de un val de pămînt şi de piatră lat de 6 m; iar ulterior, de un zid din lespezi de piatră (spaţiul dintre paramenţi — dublul zid de lespezi fiind umplut cu pămînt şi piatră de rîu).
14	Stînceşti şi Bîtca Doamnei au fost construite la date diferite, nu aveau exact aceeaşi destinaţie (Bîtca Doamnei era probabil şi un centru politic, nu numai economic şi religios) şi nu corespund exact aceloraşi structuri.
799
'Civilizaţia şi cultura .daco-getică
Dar centrul defensiv al statului dac, situat în jurul centrului politic şi administrativ, era constituit de sistemul de cetăţi şi puncte fortificate — cetăţi puternice, fortăreţe, turnuri izolate de apărare sau de supraveghere — din Munţii Orăştiei: „un sistem de fortificaţii ce nu-şi are egal, nu numai la noi, dar nici în altă parte a Europei" (I. H. Crişan).
La construcţia lor au lucrat desigur şi arhitecţi şi meşteri greci, după cum o dovedeşte tehnica elenistică folosită. Numărul de aproximativ 40 de cetăţi (cîte au fost explorate arheologic pînă acum) din acest sistem şi din alte zone cuprinse în interiorul arcului carpatic, dar mai ales exemplele celor din Bli-daru, Costeşti şi Grădiştea Muncelului, sînt suficiente pentru a ne da o idee clară, atît despre monumentalitatea lor, cit şi despre concepţia şi tehnica constructorilor lor.
Puternica cetate de pe piscul Blidarii, cu două incinte ocupînd o suprafaţă de aproape 6 000 m2 avea şase masive turnuri exterioare de apărare, poartă de intrare „în şicană", „cu piedică", platforme de apărare, un fel de cazemate, şi o dublă incintă, din blocuri de piatră fasonată. în general, grosimea zidurilor complexului defensiv din Munţii Orăştiei varia între 2-4 m. — Cetatea de la Costeşti era apărată mai întîi de un val de pămînt larg de 6-8 m la bază. Creasta valului era întărită cu o palisadă, din trunchiur i groase de lemn; în dosul valului, urma zidul de piatră, gros de 3 m, şi mai multe bastioane. între cele două paramente de zid din blocuri tăiate regulat — legate între ele de bîrne groase, prinse la capete în jghiaburile săpate într-un bloc exterior şi altul interior — era umplutura de pietre şi pămînt. — în centrul sistemului defensiv din Munţii Orăştiei, cetatea de la Grădiştea Muncelului (situată la o altitudine de 1 200 m) închidea între zidurile ei o suprafaţă de 3 ha. Aici este de localizat Sarmizegetusa, probabil localitatea de reşedinţă a regilor daci. Zidul de piatră perfect ecarisată al incintei militare — cu mai multe turnuri de apărare — atingea iniţial o înălţime desigur mai mare decît cea păstrată pînă azi15. Iar unul din turnurile de apărare din incinta cetăţii trebuie să fi avut înălţimea de 15 m !
AŞEZĂRI DE TIP PROTCLURBAN
în Munţii Orăştiei s-au descoperit pînă în prezent peste 100 de aşezări omeneşti. Zona civilă a Sarmizegetusei depăşea în lungime 3 km. în alte centre (de pildă, la Costeşti), s-au descoperit şi clădiri masive de locuit, aşa-numitele turnuri-locuinţă — cu un etaj deservit de o scară de lemn interioară şi una exterioară, cu zidul de temelie din piatră ecarisată, iar cel al părţii superioare a construcţiei, din cărămidă arsă. Arabele părţi ale zidului — de
piatră şi de cărămidă — aveau aceeaşi grosime, de 3 m16.
?
15	în Transilvania, aşezările fortificate apar încă din mileniul al Il-lea î.e.n.: iar la începutul mileniului I î.e.n., acestor întărituri — cu val de pămînt, şanţ şi palisadă — li se adaugă şi ziduri de piatră brută. Din perioada cuprinsă între secolele VIII—IV î.e.n. se cunosc peste 33 de asemenea aşezări fortificate — proto-daciee, s-ar putea spune — unele din ele acoperind întinderi apreciabile: 67 ha aşezarea de la Cornesti, 78 ha cea de la Sîntana (cf. I. H. C.ţ.
16	în lumea daco-getică, acestea au apărut cu cel puţin două secole înaintea aşezărilor asemănătoare din lumea celţilor; care, pe de altă parte, nu şi-au construit niciodată cetăţile
— ca daco-geţii — cu piatră fasonată.
STATUL, SOCIETATEA
791
Daco-get ii aveau fără îndoială şi aşezări de tip proto-urban, de felul acelor 47 de localităţi despre care vorbeşte — pe la mijlocul secolului al II-lea e.n. — geograful antic Ptolemeu, consider îndu-le „cele mai însemnate oraşe din Dacia"17.
Locuinţele daco-geţilor variau, atît ca plan, cit şi ca materiale de construcţie, care erau cele aflate la dispoziţie, după regiuni: lemnul, piatra sau argila. Ca plan: în formă rotundă, ovală sau de patrulater. Casele celor mai săraci erau simple colibe făcute din împletituri de nuiele lipite cu lut şi, deasupra, o tencuială, uneori în culori; bordeie cu o încăpere sau două, cu acoperiş de paie, stuf sau şindrilă. Casele celor bogaţi erau din bîrne aşezate orizontal (cu stîlpi verticali de susţinere, înfipţi în pămînt), pe o temelie de blocuri de piatră tăiate; cu mai multe încăperi — cînd aveau şi un etaj — cu acoperişul din şindrilă sau ţigle, şi cu uşi masive întărite cu bare şi cu ţinte de fier18, în curte — hambare de lemn, coşerci de nuiele, sau gropi adinei cu pereţii din argilă arsă, în care se păstrau proviziile. De asemenea, un puţ.
Dar în unele aşezări de tip pre-urban sau în cetăţi apa era adusă prin conducte, tuburi de lut ars, în cisterne: apă de rezervă în caz de asediu (ca în cetatea de ia Costeşti). Alteori, apa era adusă într-iin butoi de decantare, de unde, prin ţevi de plumb sau prin conducte de teracotă, ajungea la locuinţele — bineînţeles — celor înstăriţi (ca la Sarmizegetusa). Cisternele erau în general zidite după model grecesc, şi cu o tehnică întru nimic inferioară acestuia19. Cisterna de la Blidarii, de pildă, era „acoperită cu o boltă de piatră cioplită şi tencuită cu ciment hidraulic'4 (I.H.C.). Probabil că unele locuinţe aveau şi băi proprii (dar pînă acum, neatestate arheologic).
Pe lingă construcţii cu caracter militar, locuinţe, instalaţii de apă, arheologii au scos la lumină vestigiile arhitectonice, de o absolută originalitate, legate de domeniul vieţii religioase a daco-geţilor: sanctuarele.
STATUL. SOCIETATEA
Din prea puţinele informaţii lăsate de autorii antici, precum şi din datele furnizate de cercetările arheologice, rezultă că statui dac creat de Burebista era o monarhie cu un marcat caracter militar, asemănîndu-se în multe privinţe monarhiilor elenistice.
Concluziile lui H. Daicoviciu sînt că acest stat nu putea — dată fiind marea sa întindere teritorială — să dispună de aparatul birocratic necesar pentru a se crea şi o centralizare administrativă strictă. Din acest punct de vedere, ceea ce constituia norma principală, generală şi inderogabilă, era tripla obligaţie impusă de statul dac populaţiilor supuse din teritoriile comp o-
17	Caracteristic dacice sînt sufixele numelor de oraşe: -efa(Drobeta); -storum (Durosto-rum); şi, sufixul cel mai frecvent, ~dava (Capidava, Sucidava, Petro da va, etc.).
18	Nu lipseau din aceste aşezări pre-urbane nici clădirile monumentale. O dovadă con-cludentă este clădirea — după descrierea lui I. H. Crişan — „construită din lemn. pe fundaţii de piatră, alcătuită din două încăperi şi înconjurată pe trei laturi de o largă prispă, descoperită în cetatea de la Piatra Roşie. Lungimea întregii clădiri este de 40 m şi 28 m lăţime; iar una dintre încăperi măsoară 12,30 rn pe 12,60 m, pe cînd cea de-a doua are 10,50 m lungime şi 12,60 m lăţime".
19	Cisterna de la Blidaru era tencuită cu mortar impermeabil, avînd dimensiunile de 8 m pe 6,20 m, iar înălţimea, de 4 m.
792
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICA
nente sau anexate: de a nu duce o politică externă proprie şi independentă, de a pune la dispoziţia regelui dac un anumit număr de soldaţi în caz de război, şi de a plăti un tribut. Este foarte verosimil ca regii daci să fi lăsat în continuare prerogativele de ordin administrativ căpeteniilor triburilor supuse, sau magistraţilor cetăţilor greceşti, pontice, supuse. In schimb, după Bure-bista centralizarea politică a fost asigurată — chiar dacă nu la fel în toate perioadele — de regii daci pe toată durata existenţei statului — de 175 de ani.
Societatea daco-getică era împărţită (desigur că încă înainte de Bure-bista) în clase şi categorii sociale; dar, în lipsa informaţiilor în acest sens, asupra proporţiilor numerice şi a raporturilor (de natură socială şi economică) dintre ele, nu se pot face decît supoziţii pe bază de deducţii şi de analogii cu alte popoare din acele timpuri.
Nobilii, urmaşii vechii aristocraţii tribale getice (existente deja în sec. V î.e.n.) erau acei tarabostes (cuvînt autohton) sau pi Zecii, din rîndurile cărora se alegeau atît regele cît şi sacerdoţii — şi în primul rînd marele preot. Nobilii — şefi de triburi, de ginţi, de mari familii — erau desigur şi căpetenii militare şi mari proprietari funciari. Fără îndoială că — rămînînd aserviţi regelui — beneficiau şi de consistente privilegii; şi este foarte probabil ca, după modelul sistemului roman, să fi avut şi clienţii lor — ţărani pauperizaţi sau debitori care nu-şi puteau plăti datoriile. Este de presupus că din rîndit-rile acestor tar ab os ies îşi recruta regele şi dregătorii însărcinaţi cu atribuţii militare, politice sau de control asupra ordinei interne, cu strîngerea dărilor în natură sau cu supravegherea lucrărilor publice, ş.a.m.d. Curtea regală trebuie să fi fost organizată identic, sau măcar întrucîtva analog curţilor din regatele elenistice. Se ştie că regii daci duceau tratative, ca orice suveran iude-pendentşi recunoscut ca atare chiar de statulroman; şi că trimiteau soli oficiali, încheiau tratate, alianţe, etc., — fapt care presupune existenţa unei cancelarii centrale a regatului. Iar în ce priveşte legislaţia, istoricul Iordanes ne asigură că geţii aveau legi scrise20.
Statui dac avea (cel puţin în timpul lui Burebista) un caracter aproape teocratic— în sensul că preoţimea juca un rol deosebit de important, avînd o mare influenţă morală şi politică în stat.
Recrutaţi din rîndurile aristocraţiei, preoţii — care purtau şi ei semnul distinctiv nobiliar pileam — deţineau monopolul activităţilor de ordin ştiinţific şi religios: se ocupau de astronomie, de medicină, de interpretarea semnelor cereşti, de probleme teologice şi morale (cf. A. Bodor). In afară de atribuţiile lor specifice, sacerdotale, şi de activităţile enumerate mai sus, preoţii exercitau desigur şi funcţii judecătoreşti (ipoteză plauzibilă, putînd fi susţinută prin analogie cu atribuţiile druizilor celţi contemporani. In această materie însă, marele judecător, forul suprem în ultimă instanţă rămînea regele.
Marele preot era sfătuitorul cel mai de prestigiu şi cel mai ascultat al regelui; el însuşi era învestit efectiv cu o autoritate de adevărat vicerege. Marele preot putea urma chiar la tronul statului — cum a fost cazul lui Deceneu care, după moartea lui Burebista, a devenit basileu al statului dac intracarpatic (una din confederaţiile de triburi în care s-a dezmembrat regatul lui Burebista). Marele preot era, prin urmare, fie asociat al puterii politice regale,
20	Legi care ar fi rămas în vigoare, cel puţin parţial, chiar pînă în sec. VI e.n. — Se ştie însă că Iordanes făcea o confuzie între goţi şi geţi, pe care îi socotea strămoşii celor dintîi.
ECONOMIA. MEŞTEŞUGURILE. CERAMICA
793
fie un posibil succesor al regelui, fie „rege şi mare preot“ în acelaşi timp — cum se intitulează unul din predecesorii lui Deeebal21.
Regalitatea la daeo-geţi era considerată de autorii antici ca avînd un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista nici Deeebal nu şi-au asumat prerogative de ordin religios, totuşi se credea — după cum nota Criton, medicul împăratului Traian — că marele preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale (cf. D. Berciu).
A doua categorie sau clasă socială principală o formau oamenii de rînd, comaţi sau capillati22; o clasă constituită din oameni liberi (cel puţin din punct de vedere legal) şi avînd deci anumite drepturi. Era masa producătorilor de bunuri materiale, constituită din ţărani23, lucrători agricoli şi în mine, păstori, meşteşugari şi negustori; era clasa care „se afla într-o situaţie de dependenţă, de aservire faţă de nobilimea militară, muncind alături de sclavi pe pămînturile şi la curţile fruntaşilor44 (C. Daicoviciu). Asupra acestei mase cădeau sarcinile dărilor şi ale diferitelor prestaţii, îndeosebi pentru lucrările mari de interes public — şi, fireşte, obligaţia de a presta serviciul militar.
Sclavii deţineau — pînă la data cuceririi Daciei de către romani — un rol cu totul neînsemnat în economia daco-geţilor. Erau folosiţi mai puţin în mine (care erau, presupunem, proprietatea regelui, adică a statului, şi în care era preferată — ca la romani — mîna de lucru liberă) şi aproape numai pe pămînturile nobililor sau în muncile gospodăriei. Mult prea puţine indicaţii — şi acestea foarte vagi — confirmă existenţa sclaviei, dealtfel sporadică, în Dacia preromană (cu excepţia, bineînţeles, a oraşelor pontice greceşti). La geto-daci sclavajul era de tip patriarhal: „sclavul era considerat ca făcînd parte din familia stăpînului"; în această situaţie, fireşte că „nu exista în statul dac o veritabilă piaţă pentru sclavi44 (H, Daicoviciu).
în concluzie — statul daco-get nu poate fi definit ca un stat sclavagist (chiar dacă îngloba şi cîteva vechi oraşe-state sclavagiste), ci ca un stat caracterizat printr-o variantă a unui „mod de producţie tributal44, a cărui economie era constituită pe relaţia de tribut.
ECONOMIA. MEŞTEŞUGURILE. CERAMICA
Formaţiunea social-economică daco-getă era cea de tipul obştei săteşti, a proprietăţii colective a pământurilor. Dar alături de proprietatea comună funciară exista şi proprietatea privată a comaţilor, precum şi proprietatea privată a regelui, a nobililor şi a preoţilor. Teoretic, pămîntul aparţinea monarhului. Comaţilor le rămînea tripla obligaţie faţă de stat — a plăţii dărilor, a participării la lucrările publice şi a satisfacerii obligaţiilor militare.
21	în succesiunea lor cronologică probabilă regii daco-geţi cunoscuţi nominal pînă în prezent sînt: Burebisţa^Dj^eiieu^^X^jmQsicus, Coryluş, Şcorilo, Duras-Diurpaneus, Deeebal; iar la sud de Dunăre — Roles, Dapyx, Ziraxeş. în timpul lui Augustus, la Buridava domnea „regele" Thiamarcus. Ap<u~—~Dicomes, ş.a. (vd. H. Daicoviciu şi D. Berciu).
22	Termen indieînd obiceiul acestora de a purta părul lung; aşa după cum denumirea de pileaţi derivă de la tipul de bonetă de Îînă asemănătoare celei frigiene (pileum) — această căciulă fiind semnul distinctiv al nobililor.
28	După C. Daicoviciu — numai ţărani lipsiţi de pămînt; ţăranii total liberi şi înstăriţi „făcînd mai curlnd parte din ptleatil\
794
CIVILIZAŢIA. ŞI CULTURA DACG-GETICÂ
La prea puţinele date transmise de autorii antici eu privire la economia daco-geţilor se adaugă mărturia istoricului got Iordanes (sec. VI e.n.) care în Istoria şi originea geţilor, folosind şi lucrarea (pierdută) a contemporanului său Gassiodor, scrie că „geţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii", şi după cum relatează Dio24, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. — Oricum, atît textele sporadice ale autorilor antici cît şi descoperirile arheologice conduc la concluzia că, sub raportul dezvoltării economice şi sociale, civilizaţia daco-geţilor era mult mai înaintată deeît cea, de pildă, a germanilor (vd. A. Bodor).
Asemenea celorlalte ramuri tracice, şi daco-geţii erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, bob şi mai multe varietăţi de grîu. Baza economiei o forma agricultura şi creşterea vitelor. Foloseau plugul cu brăzdar şi cuţit de fier încă din sec. III î.e.n. Inventarul uneltelor agricole de fier însuma la acea dată: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, săpăligi, cosoare pentru tăiatul viţei de vie, tîrnăcoâpe, securi, greble cu şase colţi, ş.a.
Daco-geţii cultivau intensiv şi viţa de vie25. Practicau tot atît de intens albinăritul şi, bineînţeles, pescuitul. Creşteau vite cornute, mici şi mori; iar rasa de cai foarte iuţi ai geţilor era renumită. Dacia era vestită şi prin bogăţiile ei naturale. Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat de greci pentru construcţia corăbiilor. Din timpuri vechi, dacii foloseau desigur păcura — dar numai cea găsită la suprafaţă (căci dovezi privind extracţia pacurii nu avem deeît din epoca romană). Cu sarea gemă — mult folosită atît pentru conservarea peştelui şi a cărnii, cît şi la argăsitul pieilor — daco-geţii făceau un comerţ intens, mai ales cu grecii.
Pămîntul Daciei era foarte bogat în minereuri. Meşterii daco-geţi lucrau fierul şi arama, argintul şi aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 1 085° şi amestecîndu-1 cu cositor obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe. Exploatau aurul nu numai din aflorismente (locurile unde, prin eroziune, roca auriferă apare la suprafaţă), ei şi din nisipul aurifer al rîurilor de munte. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe teritoriul României — după LI. Daicoviciu — către anul 800 î.e.n. în timpul lui Decebal, se pare că la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămas în afara Imperiului roman.
în aceste ateliere se confecţionau, mai întîi, ustensilele: nicovale masive, ciocane de diferite forme şi dimensiuni, baroase şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi. Apoi, unelte şi obiecte de fier servind la prelucrarea lemnului sau în construcţii: ferăstraiecu pînză lată sau îngustă, cuie şi piroane, topoare, scoabe, cuţitoaie, burghii, tesle, ţinte, zăvoare şi balamale pentru uşi. în atelierele daco-geţilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei armate atît de numeroase: lănci şi suliţe, săbii drepte şi curbate, pumnale, scuturi, vârfuri de suliţe, etc. Apoi, diferite alte articole: lanţuri, compase, sule, cîrlige de undiţe, foarfeci, lame de brici, frigări mari (cu suporturile respective) cu doi sau mai mulţi dinţi, cuţite, ş.a. Din fier se confecţionau şi podoabe sau accesorii pentru îmbrăcăminte — catarame, paftale, nasturi, fibule, brăţări, etc .
• 24 Dio Clirysostomos, filosof şi retor grec (cca 40—112) care, proscris de împăratul: Doini-ţian, a trăit printre geţi, lăsînd şi cîteva informaţii asupra lor.
25 Gîţiva termeni dacici legaţi de această ocupaţie au rămas pînă azi în limba română (butuc, strugure, curpen).
ECONOMIA. MEŞTEŞUGURILE, CERAMICA
795
Dar podoabele erau mai ales din argint. în atelierele argintarilor daci (în care s-au descoperit şi uneltele meşterilor: nicovale mici, dălţi, pile, cio-cănaşe) se lucrau coliere, brăţări, inele, fibule, broşe, catarame; de asemenea, piese de harnaşament. Existau adevărate centre meşteşugăreşti, grupînd mai multe genuri de ateliere, printre care era şi cîte un atelier de orfevrerie; dar existau şi meşteri argintari ambulanţi care se stabileau temporar în diferite localităţi mai mici. Măiestria lor se arăta în piese lucrate cu o fantezie şi deosebită fineţe: cunoaştem încă din secolele IV şi III î.e.n. podoabe repro-ducînd prin tehnica ciocănitului imagini de fiinţe umane şi animale, motive scito-iraniene vegetale sau fantastice, brăţări spiralice, lanţuri ornamentale obţinute prin împletire de fire sau îmbinări de inele, palmete şi capete de animale stilizate, brăţări cu capete de şarpe de tip elenistic20, „Pe întreg teritoriul geto-dacic exista o artă dacică a argintului, generalizată, încep în ci din sec. III î,e.n.“ (R. Tanţău).
Meşterii argintari daci practicau şi tehnica suflării cu aur. Obiectele de aur descoperite pînă acum sînt însă într-un număr foarte mic. Explicaţia'
—	o explicaţie cel puţin parţială — ar putea fi dată de faptul că numai regele avea dreptul să posede obiecte de aur. Primul rege al marelui stat daco-getic
—	şi, probabil că, înaintea lui, şi şefii triburilor — instituise monopolul regal asupra aurului.
De-a dreptul impresionantă este cantitatea şi calitatea ceramicii daco-geţilor, fapt atestat de descoperirile arheologice.
Meşterii daci au început să folosească roata olarului din prima jumătate a sec. V î.e.n.26 27. Deşi ceramica lucrată cu mîna de daco-geţi datează dintr-o perioadă mai veche (vasele descoperite la Tariverde datează din sec, VI î.e.n.), o producţie locală caracteristică, de ceramică tipic daco-getică apare mai întîi în perioada secolelor V-IV î.e.n. După o perioadă considerată „medie" (sec. III-II î.e.n.) epoca de aur a acestei ceramici este atinsă între aproximativ 100 î.e.n. şi 106 e.n.; dată de la care, odată cu cucerirea romană, ceramica daco-getică va fi mult influenţată — şi treptat înlocuită — de produsele lucrate cu tehnica de depurare a pastei folosită de romani.
Olarii geto-daci au preluat uneori de la meşterii străini unele procedee tehnice, sau anumite forme şi motive ornamentale, imitînd — de pildă — cupele greceşti de tipul celor din Delos; dar formele vaselor daco-getice sînt în marea lor majoritate originale. Şi dacă la aceasta se mai adaugă şi faptul că ceramica fină, cerută de clienţii bogaţi, mai era uneori şi pictată cu motive animale sau vegetale (mai rar umane), se constată că meşterii olari din Dacia nu erau întru nimic inferiori meşterilor celorlalte popoare antice care la acea dată se aflau pe aceeaşi treaptă de civilizaţie.
Chiar din perioada secolelor V-IV î.e.n., cînd repertoriul de forme era încă sărac, apar28, lucrate cu mîna, cele două forme caracteristice pentru
26 Din tezaurele de la Pecica, Costeşti, Căpilna, Stăncuţa în jud. Galaţi, ş.a.
87 După D. Berciu, G. Preda, ş.a. După alţi cercetători (Em. Condurachi, I. Ii. Grişan etc.), roata olarului ar fi fost folosită pe teritoriul daco-geţiîor începînd din sec. III. î.e.n. La geţii din Dobrogea şi din cimpia de sud a Olteniei şi Munteniei, tehnica lucrării ceramicii la roată se constată-din secolele VI—V î.e.n. (ch Istoria României, voi. I, 1960).
28 Intr-o localitate daco-getică de lingă Zimnicea, apoi la Cluj-Mănăştur, Cetea-Aiud, etc.; şi în special la Poiana (lîngă Tecuci: — localitate identificată cu vechea Piroboridava), unde producţia de ceramică dacică a continuat timp de şase secole — pînă la cucerirea romană.
796
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICÂ
ceramica daco»getică: ceaşca cu toartă —- aşa-numita ceaşcă dacică29 şi farfuria cu picior înalt, „fructiera**, cum i se spune de obicei, fiindcă seamănă intr-adevăr cu o fructieră clasică. Ornamentaţia este încă simplă, reducîndii-se la linii incizate, alveole făcute cu degetul, precum şi proeminenţe în relief de brîie, butoane, uneori chiar reprezentări schematice de flori sau animale. — în secolele III —II î.e.n. vasele sînt lucrate mult mai îngrijit. Formele de bază rămîn aceleaşi, dar cu un număr mare de variante şi — fără a fi încă pictate — cu un mult mai bogat repertoriu ornamental: brîu în relief cu alveole, torţi (în cazul cănilor de lux) lucrate în torsadă, ornamente lustruite29 30.
în perioada ei de apogeu (sec. I î.e.n.-sec. I e.n.) ceramica daco-getică era în general lucrată cu roata — această tehnică predominînd cantitativ în sec. I e.n. Apar acum, sub influenţa ceramicii elenistice, vasele pictate: peste angoba (vopseaua) alb-gălbuie, motive geometrice, mai simple sau mai complicate, elemente vegetale redate fie naturalist fie stilizat, reprezentări (niciodată umane) de păsări şi de animale reale sau fantastice. Culorile folosite sînt de obicei roşul şi brunul — în diferite nuanţe; mai rar, galbenul şi negrul. Păsările şi animalele sînt redate în mişcare sau în repaos, uneori avînd probabil semnificaţii simbolice şi fiind, poate, angajate într-o compoziţie, într-o scenă; dar pînă în prezent nu s-a descoperit nici un vas întreg care să confirme această presupunere.
Remarcabile ca factură, elegante ca formă sînt cănile, vasele cu două torţi, străchinile cu picior şi cele cu capac. Cum am spus, forma cea mai caracteristică, răspîndită pe tot teritoriul daeo-geţilor (şi fără să fi fost apoi preluată de vreun alt popor) este „ceaşca dacică** — folosită ca opaiţ — cu una sau mai multe torţi, de formă tronconică şi de dimensiuni mici.
Printre obiectele de ceramică dacică descoperite, o importanţă deosebită prezintă vasul — probabil un vas de cult — înalt de un metru şi avînd diametrul de 1,25 m, purtînd singura inscripţie dacică găsită deocamdată, scrisă cu caractere latine: Decebalus per Scorilo (== Decebal fiul lui Scorii o)31;-în rest, ca obiecte de ceramică daco-getică mai importante din punct de vedere artistic se mai cunosc pînă acum un medalion de argilă arsă (10,3 cm diametru) cu o figură feminină lucrată în relief32, precum şi două fragmente dintr-o statuetă masculină (care, întreagă, avea înălţimea de aproximativ 50 cm).
RELAŢII COMERCIALE
Dac-o-geţii au stabilit relaţii comerciale, în special cu lumea greacă, încă din sec. VII î.e.n. în secolele imediat următoare, prezenţa negustorilor şi a mărfurilor greceşti a fost tot mai intensă — mai ales că în curînd se va constitui şi o negustorime autohtonă. Din sec. I î.e.n. exista deja o categorie
29	După H. Daicoviciu, cea mai veche ceaşcă dacică cunoscută — găsită la Schela Cia-dovei, lîngă Turnu Severin — datează din sec. II î.e.n.
30	Nu este, fireşte, cazul chiupurilor, a vaselor mari servind la păstrarea proviziilor, îngropate în pămînt şi atingînd chiar o dimensiune de 2,20 m.
31	Ceea ce dovedeşte că în sec. I e.n. (cînd este datată inscripţia) în Dacia se folosea alfabetul latin, după ce pînă atunci se folosise cel grecesc.
32	Imitată, după o monedă purtînd imaginea zeiţei Diana.
RELAŢII COMERCIALE
797
specializată de negustori, care se ocupa exclusiv cu schimbul de produse. Schimburile intensive vor fi favorizate şi de prezenţa cetăţii or-oraşe greceşti de pe litoralul Mării Negre, care întreţineau legături strînse cu geţii încă înainte de a fi ajuns sub dependenţa statului dac.
Monedă dacică de argint (din sec. III î.e.n.), imitînd tetradrahmele macedonene
ale lui Filip II
De menţionat faptul că, mai tîrziu, din oraşele pontice veneau adesea să lucreze în Dacia (unde apoi îşi formau ucenici dintre localnici) şi mulţi meşteri greci, — de la constructorii cetăţilor din Munţii Orăştiei, de pildă, pînă la maeştrii ceramişti sau argintari.
Din lumea grecească se importa untdelemn şi vin, unelte şi arme, articole de podoabă şi obiecte de artă. Din Dacia se exportau grîne şi vite, sare şi miere, lemn şi piei, ş.a. Direcţia în care erau orientate, în primele secole, schimburile comerciale — îndeosebi spre Grecia continentală şi în jurul Mării Egee, — se schimbă în mod prevalent spre ţinuturile italice, începînd din sec. II î.e.n., cînd pe teritoriul Daciei apar din ce în ce mai mulţi negustori romani. Din atelierele din sudul Italiei vin produse de lux şi articole de podoabă, frumoase obiecte de bronz şi de sticlă. Se importa de asemenea vin şi untdelemn, în cantităţi mari.
Fireşte că la această dată nu se mai practica demult schimbul în natură. Cel puţin din sec. V î.e.n. apăruse în Dacia moneda grecească; iar două secole mai tîrziu, daco-geţii bat monedă proprie, imitată după cea grecească. Emisiunile' monetare daco-getice au durat aproape trei secole; monede nu de aramă şi nici de bronz, ci numai de argint (de o calitate inferioară, e adevărat). N-au lipsit totuşi — deşi foarte puţine găsite — nici monede dacice de aur33. Odată cu domnia lui Burebista — care n-a bătut monedă cu efigia sa — moneda dacică îşi încetează existenţa în sensul că nu se vor mai bate decît denari romani. în locul ei, continuă să circule drahma grecească şi, într-o măsură incomparabil mai mare (fapt care demonstrează volumul considerabil al respectivelor schimburi comerciale), denarul roman. Pînă în anul 106 e.n., daco-geţii au bătut — cu o tehnică aproape perfectă, încît foarte greu poate fi deosebită de modelul ei — moneda Mforte“ a timpului, moneda romană.
33	După Dt Berciu, „dacii n-au emis niciodată monede de aur", nici de bronz.
798
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACOGETICÂ
Monedă dacică de argint, de acelaşi tip, dar de u formă degenerată. Sec. II-I î.e.n.
CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE» MEDICINA
O imagine (deşi exagerată, totuşi) a preocupărilor şi cunoştinţelor de natură filosofică şi ştiinţifică ale daco-geţilor o oferă, în lucrarea sa despre geţi, istoricul amintit, lordanes — care, printre altele, scrie că marele preot Dece-neu „Ea instruit [pe daci] în aproape toate ramurile filosofici, căci el era în aceasta un maestru priceput. El Ea învăţat morala (...), Ea instruit în ştiinţele fizicii (...), Ea învăţat logica, făcîndu-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...), demonst r în du-1 e teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice, şi cum creşte şi scade orbita Lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pornim tesc, şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi pînă la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc“, etc. (apud II. D.).
în continuare, relatarea lui lordanes devine mult prea idealizată, cînd istoricul generalizează aceste preocupări extinzîndu-le asupra aristocraţiei în general. Dar, în esenţă, informaţia acestui istoric rămîne valabilă — în sensul că exista într-adevăr şi la daco-geţi o categorie de învăţaţi (în marea lor majoritate — dacă nu în totalitate — preoţi), iniţiaţi într-ale astronomiei, medicE nei şi filosofici. La aceştia se referă şi istoricul antic Iosephus Flavius (sec. I e.n.) cînd vorbeşte de „aşa-numiţii polistai de la daci“. Că aceştia trebuie să fi fdst în general preoţi, ipoteza este admisibilă prin analogie cu druizii, dat fiind şi faptul că daco-geţii veniseră în contact direct cu celţii, cum s-a spus, încă din sec. IV î.e.n. Presupunem deci existenţa unui fel de corporaţie sacerdotală, cu preocupări ştiinţifice, formată (cum preciza acelaşi lordanes) „dintre bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi4'.
Cunoştinţele lor empirice în materie de medicină sînt atestate — printre altele — şi de descoperirea (de către I. H. Crişan, într-o locuinţă din SarmE zegetusa) a unei adevărate truse medicale, conţinînd o pensetă de bronz, un
CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE. MEDICINA
799
bisturiu de fier, cinci borcănaşe de argilă — în care se păstraseră substanţele medicamentoase — şi o placă formată din cenuşă vulcanică (provenind dintr-un vulcan mediteranian) care, răzuită şi aplicată pe răni sau ulceraţii, servea ca adsorbant şi cicatrizant34. Piesele metalice ale trusei (datînd din sec. I e.n.) erau desigur — la fel ca bucata de cenuşă cicatrizantă — importate.
Pe de altă parte, medicul grec Dioscoride (sec. I e.n.) ne-a transmis o listă lungă de 42 de plante medicinale — cu numele lor în limba dacică — folosite de daco-geţii care le cunoşteau proprietăţile curative. — De asemenea, putem presupune că daco-geţii practicau tratamentul balnear şi cura cu ape minerale. La acestea, se adaugă (despre unele preocupări ale lor de igienă publică am vorbit mai sus) şi complicatele operaţii 'chirurgicale, atestate arheologic (cel puţin, cazul acelui craniu din sec. ILI î.e.n. descoperit la Poiana, care poartă urma unei trepanaţii cicatrizate).
Dar dincolo de aceste practici empirice şi situîndu-se deasupra lor, orizontul cunoştinţelor medicale ale daco-geţilor se lărgeşte pînă la a afirma o concepţie medicală: aceea potrivit căreia, în tratamentul unei afecţiuni care atinge un anumit organ, trebuie să se ţină seama atît de starea organismului în întregul lui, cît şi de rolul factorului psihic al bolnavului. în acest sens, este semnificativă mărturia lui Platon referitoare la getul Zamohds, pe care îl consideră un personaj cu o existenţă istorică reală:
„Zalmoxis (...) ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinîndu-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul; şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-1 au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă"35.
Preocupările de astronomie ale învăţaţilor daco-geţi sini: confirmate de marele sanctuar rotund — considerat de arheologi „sanctuar-calendar" — de la Sarmizegetusa, din incinta sacră a oraşului.
Sanctuarul constă din trei cercuri concentrice. Cercul exterior (cu diametrul de 29 m) este alcătuit din 104 blocuri de andezit (de 45 cm înălţime); al doilea, din 210 stîlpi paralelipipedici, de forme şi dimensiuni diferite, succe-dîndu-se în dispoziţia lor într-o ordine regulată de 6 stîlpi înguşti şi înalţi (iniţial de 120-135 cm), plus cîte un stîlp lat şi scund de 55-65 cm. Cercul al treilea era format din 84 de stîlpi de lemn, probabil înalţi de 3 m, înveliţi în plăci de teracotă ornamentate, şi fiecare avînd înfipte un număr de piroane de fier cu un inel. în sfîrşit, în exteriorul ansamblului, în mijloc 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă se afla vatra focului sacru. Se crede că „sanctuarul-calendar" n-avea acoperiş,
34	După informaţiile lui Dioscoride, „medicii greci şi romani din sec. I e.n. foloseau diferite mase minerale pulverulente compuse din silicaţi“, Iar cum „şi la Roma, pînă în sec. I e.n. medicina era practicata de greci", asemenea medici se poate să fi venit si în Dacia (I.H.C.).
3o Chcirmide, V, 156 d-e; ap. D. C. Giurescu. — Forma Zalmoxis se întîlneşte la Hero-dot, Platon, Diodor, Apuleius, lordanes, Porphirios, etc. Am adoptat însă forma Zamolxis (substituind-o şi în textele lui Herodot, citate mai jos), întrucît tema zamol are valoarea semantică de „pămînt“, „puterea pămîntului“ (zemelo în frigiana, zemelen sau zamol în limba tracă, zam în avestică, zeme în lituană, zemlja în slava veche), „Chiar etimologia numelui său [al lui Zamolxis —• ri.n.] pare să confirme funcţia sa chtonico-funerară“ (M, Eliade). — Vd. infra, subcapitolul Religia, Zamolxis,
800
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICA
După felul în care sînt dispuse elementele ansamblului — în special după gruparea celor 180 de stîlpi de andezit, cu toate presupusele lor semnificaţii, simboluri şi implicaţii de calcule posibile — se crede că sanctuarul figurează calendarul dacic, un calendar de 360 de zile (180 ori 2). Acestui an de 360 de zile — asemenea celui, tot de 360 de zile, pe care l-au avut la început şi babilonienii, şi egiptenii, şi indienii, şi grecii, — învăţaţii daci i-au adus probabil o corecţie.
ARTA DACO*GETICĂ
Imaginea pe care o avem despre arta daco-geţilor în ansamblul ei este foarte săracă. Nu ştim nimic despre poezia, muzica şi dansurile lor, nimic despre legendele lor mitologice sau religioase, (în afara celor relatate de Hero-dot şi Strabon) şi nimic (sau aproape) despre pictura lor. Iar cît priveşte sculptura, inventarul operelor cunoscute pînă în prezent se reduce la cîteva piese.
Sculptura este — prin ceea ce se cunoaşte pînă la această dată — foarte puţin concludentă86 87. Domeniile cele mai bine reprezentate sînt cel al ceramicii, după cum s-a văzut, şi cel al artelor decorative. Obiectele de podoabă curente, de obicei din bronz, sînt lucrate cu fineţe şi inspirate de modele de obicei elenistice; mai rar, iraniene şi celtice. Adevărate obiecte de artă — la nivelul exemplarelor dintre cele mai frumoase ale genului lor, cunoscute la celelalte popoare din Europa timpului — sînt piesele de argint şi aur, decorate prin tehnica au repousse cu motive geometrice, sau vegetale, zoomorfe şi umane, de influenţă fie scitică, fie mai ales persană ahemenidă (coifuri, cnemide, vase, aplice, ş.a.). Cu piese ca cele de argint ale tezaurului din Sîncrăieni (sec. I e.n.) şi ale celor din Agighiol (sec. V î.e.n.) sau Surcea (sec. I î.e.n.); cu vasul de cult (vhyton) din argint aurit turnat şi cizelat, descoperit la Poroina37; şi cu coiful de aur de la Coţofeneşti (toate din sec. IV î.e.n.), arta iscusiţilor argintari daco-geţi se situează la nivelul cel mai înalt al timpului lor.
RELIGIA. ZAMOLXIS
Asupra religiei daco-geţilor, informaţiile cele mai ample le-a lăsat Hero-dot. Primul citat:
„Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis — divinitatea lor — pe care unii îl cfed acelaşi cu Gebeleisis88. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna
86	Pe lingă cele amintite mai sus un mic bust de bronz (de 15 cm), cu aspect de mască, cu un braţ rupt şi un antebraţ, reprezentînd-o se pare pe zeiţa Bendis. In fine, cîteva mici piese de lut ars, lucrate rudimentar, figurine de oameni şi de animale. Se presupune că dacii n-au avut o artă statuară în piatră.
87	„Deşi considerată de unii drept traco-getică, piesa poate fi produsul unui atelier grecesc la o comandă locală şi de un tip preferat de traci** — remarcă H, Daicoviciu; care exprimă aceeaşi rezervă şi cu privire la coiful de la Poiana Coţofeneşti.
38 în realitate, două divinităţi distincte.
RELIGIA. ZAMOXIS
801
pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredin-ţîndu-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: cîţiva dintre ei, aşezîndu-se la rînd, ţin cu vîrful în sus trei suliţe, iar alţii, apucîndu-1 de mîini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de cîteva ori şi apoi, făcîndu-i vînt, îl aruncă în sus peste vîrfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîn încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-1 că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cît mai e în viaţă. Cînd tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor“39.
După descrierea acestui sacrificiu ritual, Herodot vorbeşte despre Zamolxis:
„După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont (în coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre — n.n.), acest Zamolxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytha-goras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, cîştigîndu-şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi, dobîndind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta, care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decît cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi îi ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. în tot timpul cît îşi ospăta oaspeţii şi le cuvînta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. In al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui“40.
Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completări şi rectificări.
Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi miste-ric, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise . Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora — este însă o legendă naivă, repetată şi de Strabon (VII, 3, 5) şi respinsă chiar de Herodot, care era convins că „acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras“ (IV, 96). Iar V. Pârvan, respingînd această legendă, consideră total greşită ideea, grecilor că daco-geţii ar fi fost adepţii teoriei pitagoreice a metempsihozei.
Dar o asemenea legendă s-a putut naşte tocmai pentru că anticii greci credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora şi Zamolxis, atît în ce priveşte doctrina, cît şi practicile cultului. Daco-geţii credeau într-o existenţă
89 Istorii, IV, 94 (trad. Felicia Vanţ-Ştef). Vd. şi nota 31 bis — pentru a se evita ideea eronată a unui pretins monoteism al geto-dacilor.
40 Ibidem, IV, 95,
§1 — istoria culturii şi civilizai
802
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACOGETICA
fericită după moarte; nu, propriu-zis, în „nemurirea sufletului44, căci nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că ar fi cunoscut ideea de „suflet44, în sens spiritual. „Nu poate fi vorba de o concepţie superioară de prelungire ori transformare a vieţii, în formă spirituală, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfîrşit, deplin conştientă şi identică celei pămînteşti, cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvîrşite, cu toate bunătăţile44 (I. I. Russu).
Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi misterică41. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica „cealaltă lume44, şi anume, într-o locuinţă subterană sau intr-o grotă42 43 44. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice — şi din nou confirmate de Herodot — erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sînt atestate în lumea tra cilor din sudul şi din nordul Dunării.
Aşadar, daco-geţii credeau că atît cei iniţiaţi eît şi urmaşii lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeţii chemaţi de Zamolxis la ospăţul ritual), „nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile4443 . Această credinţă într-o post-existenţă în forme materiale analoge vieţii terestre — credinţă pe care o întîlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani — dovedeşte nivelul superior al gîndirii religioase a daco-geţilor.
Religia lor era politeistă, — la fel ca religia tuturor popoarelor indo-europene. Era adorat în Dacia şi un zeu al războiului (echivalent lui Ares44 sau Marte), căruia — după mărturia lui Iordanes — geţii îi jertfeau prizonieri prinşi în război, „socotind că zeul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc44. De asemenea, acestui zeu — întocmai ca la celţi — i se jertfeau primele prăzi de război: „lui i se atîrnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintîi44 (armele şi echipamentul adversarilor ucişi — n.n.).
Ca divinităţi feminine, se pare că daco-geţii aveau şi o zeiţă a focului vetrei, a focului sacru, — deci învestită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existenţa la daci a unei zeiţe Bendis (menţionată şi de Herodot şi de Strabon), zeiţa Lunii, a pădurilor şi a farmecelor, a
41	Asemenea celei din legenda relatată de Strabon — în care Zamolxis „s-a retras şi a petrecut o bucată de vreme într-o peşteră". — „Cultul lui Zamolxis ne duce de-a dreptul la cultul dionysiac al traco-frigianului Sabazius“ (Gr. G. Tocilesdu, 1880). Daco-geţii „nu puteau fi streini de entuziasmul şi frenezia caracteristică vieţii religioase a tracilor" (I. I. Russu).
42	Această retragere temporară era un echivalent ritual şi simbolic al unei „coborîri în Infern", al unei „morţi şi renaşteri" într-o nouă viaţă: act ritual de iniţiere misterică atestat nu numai în cazul lui Pitagora, a legendarului Minos sau a lui Dionysos, ci şi în alte relig|i, iraniene şi asiatice. — Cf. M. Eliade, vd. bibliografia.
43	Herodot insistă asupra acestei credinţe a daco-geţilor pentru că grecilor din secolele V şi IV î.e.n. nu le era deloc familiară ideea nemuririi sufletului; drept care, şi Platon menţionează ca ceva neobişnuit pe „acei doctori ai regelui trac Zalmoxis, despre care se zice că stăpînesc meşteşugul de a te face nemuritor" (Charmide, 156 d). Dar în privinţa aceasta, potrivit relatării geografului latin Pomponius Mela (sec. I e.n.), existau la traci trei credinţe: că după moarte sufletul se reîntoarce pe pămînt; că nu revine, dar nici nu se stinge, ci începe o viaţă fericită; în fine, că „sufletele mor, dar este preferabil să mori decît să trăieşti" (cf. M. Eliade).
44	„Se presupune că însuşi numele Ares ar fi de origine traco-dacieă" (H. D.),
RELIGIA. ZAMOLXIS
803
vrăjilor, corespunzînd deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor45; imaginea ei (presupusă) apare în mai multe reprezentări plastice descoperite pînă în prezent. In Lexiconul grec dintr-o epocă tîrzie (Suda, sec. X e.n.) menţionează printre zeiţe şi pe soţia lui Zamolxis, cu nume identic celui al soţului ei.
O singură dată numit de autorii antici (şi anume, de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii — dar nu pentru a-1 „ameninţa44 pe Gebeleizis, ci desigur că pentru a speria puterile demonice46. — Pînă la urmă, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată impreci-zabilă) cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele.
Zamolxis însă, divinitatea ehtoniană47 48 49, a rămas — cel puţin, începînd din secolul lui Herodot — divinitatea supremă a daco-geţilor. După unii autori, „Gebeleizis îi disputa domnia asupra împărăţiei umbrelor. în virtutea anumitor schimbări survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuseră să creadă că la Gebeleizis şi nu la Zamolxis merg cei care părăsesc lumea pămîntească44 (H. Daicoviciu). Alţi autori admit că „cele două divinităţi, iniţial distincte, să se fi contopit; dar nimic nu ne îndreptăţeşte (...) să-l transformăm pe Zamolxis, zeu suprem, într-o divinitate urano-solară44 (I. H. Crişan). Pentru M. Eliade, „Gebeleizis reprezintă vechiul zeu celest al geto-dacilor, patronul clasei aristocrate şi militare, «tarabostes» (...) şi Zalmoxis, „zeul Muşteriilor44, maestrul iniţierii, cel care conferă imortalitatea4448 .
Concluzia cea mai plauzibilă este bazată pe însăşi etimologia (în general acceptată) numelui divinităţii: în limba tracă cuvîntul zamol înseamnă „pă-mînt“. Zamolxis era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi de rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pământului, domnia lui se extindea şi asupra împărăţiei morţilor, rămî-nînd totodată iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul iniţiatic. „Din noţiunea de pămînt dătător de viaţă şi belşug a fost plăsmuită figura unei zeităţi cu trăsături şi facultăţi umane4449 .
45	Cultul zeiţei Bendis, care îşi avea templul său la Pireu (vd. Strabon, VII, 3, 16), fusese introdus oficial la Atena în 429 î.e.n. — unde la sărbătoarea ei i se jertfea o scroafă, animalul său preferat. Bendis era „cea mai răspîndită personificare tracă a Mamei Zeilor“ (A. Fol şi I. Marazov).
46	Acest rit se întîlneşte şi la populaţiile primitive, din Mallaca pînă în Bolivia; sau la chinezi, la popoarele iraniene, în India epocii vedice, etc. „Zeii furtunii joacă un rol considerabil atît la indo-europeni cît şi în religiile asiatice şi mediteraniene (...) Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conţine un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii probează cel puţin că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă“ (M. Eliade).
47	După alţi autori, Zamolxis „îşi pierde probabil parţial sensul chtonic, aşa încît se confundă cu divinitatea iniţială a cerului, Gebeleizis" (R. Florescu). — G. I. Kazarov observa că Zamolxis are trăsături comune cu eroul trac Rhesos din mitologia greacă — care apare şi la Homer (Iliăda, X, 434 şi urm.) şi la Euripide, ca erou al tragediei omonime — şiehiar cu „călăreţul trac" din numeroasele reprezentări sculpturale antice de pe teritoriul ţării noastre.
48	Vd. discuţiile purtate în ultimele trei secole în jurul lui Zamolxis şi Gebeleizis, — ap. I. I. Russu, Religia geto-dacilor.
49	Cf. I. I. Russu; după opinia căruia, „Zamolxe n-a putut fi vreodată popă ori profet (...), misionar ori reformator naţional get, dar nici slugă şi ucenic al lui Pitagora ori călător prin Egipt, precum n-a fost şaman, vrăjitor sau şarlatan". Nu este exclus, însă, să fi fost un preot sau un reformator, ulterior divinizat; asemenea cazuri se întîlnesc în istoria religiilor.
804
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACOGETICÂ
La aceste elemente ale religiei daco-geţilor se mai adaugă şi străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini — asociate cu simboluri sacre — de şerpi, cerbi, ţapi de munte, un grifon în luptă cu un leu, cu un cerb, cu o pasăre de pradă, ş.a.m.d. — „imagini împrumutate poate, la origine, din iconografia şi mitologia iraniană44. — Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia daco-geţilor a ajuns în scurt timp „la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, şi cu trăsături de o accentuată etică44 (R. Florescu).
SACRIFICII. RITURI FUNERARE
Dacă religia daco-geţilor avea un caracter predominant chtonian sau, dimpotrivă, urano-solar, chestiunea este încă controversată. Dar posibilitatea existenţei la daco-geţi — ca la aproape toate popoarele indo-europene — a unui cult al soarelui este admisă de arheologi şi istorici. Rămîne în schimb în discuţie interpretarea dată acelui frumos pavaj rotund (cu diametrul de 7,10 m) lucrat din plăci de andezit — în centru cu un disc de 1,50 m diametru — din incinta sacră a Sarmizegetusei; şi pe care unii arheologi îl numesc „soarele de andezit44, considerînd că era destinat actelor de cult închinat soarelui, iar alţii, „altarul de andezit44, socotindu-1 ca fiind locul pe care se aduceau sacrificiile de animale şi, probabil, umane50.
Sacrificiile umane — de tipul sacrificiului mesagerului, descris de Hero-dot — oferite divinităţii pentru diferite scopuri şi motive, erau obişnuite la multe popoare vechi. Dar „sacrificiul mesagerului44, practicat în special în sud-estul Asiei (precum şi la greci sau romani) avea la geto-daci semnificaţia de a restabili periodic legăturile lor personale cu divinitatea supremă; motivul esenţial fiind asigurarea nemuririi şi a unei vieţi fericite a omului în lumea de dincolo.
Legate de credinţele religioase referitoare la moarte şi la post-existenţă erau şi riturile funerare.
Vorbind despre traci în general, ITerodot ne informează:
„Înmormîntările celor cu stare se fac astfel: ţin mortul la vedere timp de trei zile şi, după ce jertfesc animale de tot soiul, benchetuiesc, jelindu-1 mai întîi; apoi îl înmormîntează arzîndu-1 sau, în alt chip, îngropîndu-1 în pămînt; iar după ce înalţă mormîntul, rînduiesc întreceri de tot soiul, în care cele mai mari răsplăţi sînt statornicite, pe bună dreptate, pentru lupta corp la corp4451 .
rîn parte, aceste obiceiuri sînt atestate arheologic şi la daco-geţi. Aceştia, după ospăţul funerar, obişnuiau să spargă deasupra mormîntului vasele folosite de defunct. Ridicau şi ei tumuli deasupra mormîntului, — dar pe terito-
50	Tot în sfera credinţelor magico-religioase se înscriu şi practicile superstiţioase, atestate de numeroasele obiecte găsite, avînd o funcţie magică şi purtate fiind la gît: amulete de argint sau de bronz, de os, de sticlă, cochilii de moluşte marine, dinţi de animale, în special de mistreţ si de urs.
si jstorii, V, 8.
SACERDOŢI!. SANCTUARELE
805
riul Daciei tumulii nu sînt într-un număr atît de mare ca la tracii sud-dună~ reni. în schimb, la daco-geţi sînt atestate „gropile de ofrandă" — în care unui defunct îi erau aduse ca ofrandă, în vase de lut ars îngrijit lucrate şi decorate, grîne şi oasele animalelor sacrificate.
La început daco-geţii practicau în acelaşi timp şi înhumarea şi incinera-ţia. Din sec. VI î.e.n. „incineraţia — ritul purificator de esenţă spiritualistă — se generalizează pe teritoriul geto-dac. în sec. IV î.e.n. apare însă, în cadrul ritualurilor de înmormîntare, o diferenţiere semnificativă: şefii militari şi politici sînt înhumaţi în morminte tumulare, cu inventare deosebit de bogate, abundînd în elemente somptuare" — în timp ce „populaţia de rînd este înmormîntată prin incineraţie" (Radu Florescu).
De obicei, în antichitate incinerarea se făcea pe ruguri, în aer liber; dar la daco-geţi morţii erau uneori arşi şi în cuptoare speciale52. în afara acestui tip special de morminte „în cuptor", existau şi alte două tipuri de morminte: primul (caz mai rar) era cel cu incineraţia pe loc, după care, deasupra rămăşiţelor împrăştiate se ridica un tumul funerar; al doilea, consta în îngroparea — într-un alt loc decît cel în care se făcuse incinerarea — a rămăşiţelor care erau adunate într-o urnă (sau numai strînse grămadă) şi depuse într-o groapă, de formă rotundă, rectangulară sau cilindrică.
Alături de rămăşiţele pămînteşti ale defunctului, inventarul funerar — considerat necesar vieţii de după moarte — consta din piese variate de podoabă corporală sau vestimentară, vase de ofrandă, alimente, tot felul de obiecte de muncă şi de uz casnic, uneori arme şi monede53. Dar, în general vorbind, inventarul funerar din mormintele daco-geţilor era modest (vd. D. Protase).
SACERDOŢI!, SANCTUARELE
Clasa sacerdotală se bucura de cea mai înaltă consideraţie, atît prin pre-tigiul funcţiei lor religioase, cît şi pentru ştiinţa şi înţelepciunea lor.
Nu cunoaştem organizarea lor ierarhică, nici categoriile în care erau împărţiţi în vederea administrării diferitelor acte de cult. Dar din relatările autorilor antici se ştie că exista — în cadrul, sau pe lingă marele corp sacerdotal — o categorie de asceţi şi contemplativi, abstinenţi şi vegetarieni, celibatari care trăiau în singurătate, ducînd un fel de viaţă monahală sau de sihăstrie. Aceşti anahoreţi — pe care autorii antici îi numesc ktistai, sau polistai — erau veneraţi de popor, pentru viaţa morală pe care o duceau54.
52	Asemenea morminte „în cuptor“ s-au găsit deocamdată numai două, la Poiana şi la Zimnicea, datînd din secolele IV—III î.e.n. şi — judecind după inventarul funerar — aparţinînd unor luptători.
53	Mormîntul in tumul de la Agighiol (jud. Tulcea), datînd din jurul anului 400 î.e.n., constă din trei încăperi, din piatră. Două din aceste încăperi, alăturate, erau destinate mormintelor şefului de trib şi cel al soţiei sale; încăperile conţineau şi un bogat inventar funerar (un coif, două enemide, aplice, mărgele, vase de argint, ceramică grecească, etc.). A treia încăpere, izolată, conţinea resturile a trei cai sacrificaţi, precum şi harnaşamentul lor. (cf. M. Petreseu-Dîmboviţa).
°4 I. I. Russu interpretează apariţia acestei „secte“ ca o reacţie contra traiului desfrî-nat al unora din daco-geţi, eventual al unei clase suprapuse (vicii despre care vorbesc şi Menandru, şi Ovidiu, şi Strabon).
806
CIVILIZAŢIA, ŞI. CULTURA DACO-GETICA
fj!) n ---	2;
j1 J ■,, 'r
Sanctuar dac din Grădiştea Muncelului datînd din timpul lui Burebista (reconstituire ideală)
In centrul religios, la Sarmizegetusa55 şi în jur, în complexul de la Grădiştea Muncelului, s-au descoperit pînă în prezent resturile a zece sanctuare (opt sigure, două probabile)56.
Ca plan, unele aveau o formă rectangulară, altele circulară. In ce priveşte însă amănuntele — natura materialelor folosite, concepţia arhitectonică, aspectul edificiului, stilul construcţiei, — arheologii n-au ajuns la un consens. Unii, neagă posibilitatea ca daco-geţii să-şi fi construit templele asemenea celor greceşti sau romane; alţii, dimpotrivă, susţin că nu puteau fi decît asemănătoare templelor grecilor, cu care dealtminteri autohtonii întreţineau de secole raporturi strînse, fiind influenţaţi de ei, inclusiv în domeniul artelor şi al tehnicii construcţiilor57.
Controversată, de asemenea, este problema dacă aceste temple aveau acoperiş sau nu. Opiniei potrivit căreia templele n-aveau acoperiş (ceea ce ar fi în concordanţă cu postularea unui cult solar predominant la daco-geţi, cult desfăşurîndu-se în mod firesc sub cerul liber) i se aduc mai multe obiecţii: că unele sanctuare pot lăsa impresia că ar fi fost concepute ca sanctuare deschise numai pentru că au rămas neterminate; că nu există urme de acoperiş pentru că acesta, fiind dintr-un material perisabil ca lemnul, nu putea dăinui; că, la o altitudine de 1 200 m unde au fost construite, şi în condiţiile locale
r
55 înainte de Burebista, capitala Daciei era Argidava. în traducere, cuvîntul dacic Sarmizegetusa ar însemna: „(cetate de) palisade (construită) pe înălţime (sau pe st încă) Cf. I. I. Russu.
66	S-a emis şi ipoteza că romanii „au distrus din temelie templele incintei sacre care reprezenta, foarte probabil, simbolul unităţii daco-getiee, contrar obiceiului practicat în alte provincii cucerite“ (I.H.C.).
57 Apud I.H.C. care, studiind sanctuarul vechi cu 60 de baze de piatră de pe terasa XI de la Grădiştea Muncelului, este de părere că avea dimensiunile de 35 pe 10>50 m, iar înălţimea coloanelor trebuie să fi fost în jur de 9 m.
DACO”GEŢII ÎN CONŞTIINŢA POSTERITĂŢII
807
de precipitaţii abundente, este de neconceput un lăcaş de cult neacoperit; şi că, în definitiv, însăşi caracterul urano-solar al religiei daco-getice este foarte discutabil. — în felul acesta, problema rămîne deocamdată deschisă.
SCRIEREA
Că daco-geţii cunoşteau şi practicau scrisul, faptul este confirmat de Dio Cassius, care vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul Domiţian de la Decebal, precum şi despre cea scrisă pe o ciupercă mare, deci pe o iască, primită de Traian.
Pînă in sec. I e.n. alfabetul folosit era cel grecesc, iar după această dată, mai mult cel latin. Î11 afară de inscripţia amintită — Decebalus per Scorilo — şe cunosc azi doar litere izolate (ori în grupuri de cîte două sau trei), însemnate pe diferite unelte (mai des însă pe vase), sau săpate în blocuri incluse in zidul cetăţilor58. în cazul din urmă, literele serveau (după opinia luiC.Daicoviciu) pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi sau de preoţi, deşi n-a fost posibilă pînă în prezent reconstituirea nici unui nume.
Prin înşişi expeditorii şi destinatarii scrisorilor menţionate mai sus, ele pledează pentru existenţa — cum am spus — a unei cancelarii regale. în orice caz, date fiind raporturile strînse cu lumea grecească şi apoi romană, stadiul general de cultură al daco-geţilor şi importanţa politică a statului dac, trebuie să admitem că în Dacia scrierea era folosită — cum dealtminteri era folosită (se ştie cu certitudine) şi de celţii acelui timp. Probabil că fok> sirea scrierii era rezervată cancelariei regale şi preoţimii; acelor preoţi învăţaţi care, asemenea druizilor — după mărturia lui Gaesar — „nu permiteau consemnarea în scris a învăţăturii lor, deşi în celelalte treburi, de ordin public şi privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc“ (ap. I.H.C.).
DACO-GEŢII ÎN CONŞTIINŢA POSTERITĂŢII
Daco-geţii au intrat şi au rămas în conştiinţa, lumii antice şi medievale prin tradiţia eroismului lor — consemnat cu admiraţie pentru întîia oară de Herodot, — precum şi prin alte calităţi, de ordin moral şi cultural.
Confuzia de nume (dar nu şi de popoare) „geţi = goţi“ — confuzie instaurată pentru prima dată de Iulian Apostatul şi repetată de Iordanes (întrucît goţii erau foarte mîndri că descind din geţi), precum şi de alţi autori antici —- a contribuit la popularizarea în Occident a faimei daco-geţilor. Informaţiile asupra lor erau, fireşte, foarte sumare, neclare şi adeseori false: chiar şi în tradiţiile saşilor din Transilvania geţii erau omologaţi cu goţii. — însăşi localizarea lor geografică era greşită: la începutul Evului Mediu, „dacii“ sau
58 Pînă în 1975 se descoperiseră 73 de blocuri purtînd litere greceşti. In total, numărul literelor cunoscute — în 1975 — era de 169.
MOŞTENIRI DACO-GETICE ÎN CULTURA ROMÂNA
809
„danii44 (= danezii) erau consideraţi unul şi acelaşi lucru; Danemarca era numită fie „Gothia44, fie„Getia44; iar pe hărţile vechi, Danemarca şi Iutlanda figurau cu numele „Gothia44, dar şi „Dacia44. în sec. XI, un cronicar normand vorbeşte despre „Dacia care se cheamă astăzi Danemarca44; şi despre locuitorii ei „goţi45, care aveau „mulţi regi înzestraţi din abundenţă cu ştiinţa admirabilelor filosofii, mai ales Zeuta şi Dichineus (= Deceneu), şi la fel Zalmoxis şi mulţi alţii44 (pentru aceste date, vd. M. Eliade).
Tradiţia fundamentată pe această confuzie a devenit în Spania medie* vală o tradiţie integrată istoriei naţionale. Ilustrul Isidor din Sevilla vorbeşte de Spania „unde înflorea glorioasa fecunditate a geniului get44. Iar eruditul rege Alfonso X el Sabio, scriind în a sa Cronica general despre „Dacia44 sau „Gothia44, despre „Zamolxen44 care „era minunat de înţelept în filosofie44, despre „Boruista44 şi „Dicineo44, adaugă — repetîndu-1 pe Iordanes, pe care-1 citise: „Acest Dicineo i-a învăţat pe toţi goţii (= geţii) toată filosofia, fizica, şi teoria, şi practica, şi logica, şi rînduiala celor 12 semne, şi traiectoriile planetelor, şi creşterea şi descreşterea Lunii, şi traiectoria Soarelui, şi astrologia, şi astronomia, şi ştiinţele naturale44. Tot în opera lui Alfonso X el Sabio este menţionat — pentru prima dată în Spania — şi Traian în calitatea sa de cuceritor al Daciei.
Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Stolnicul Cantacuzino vorbesc cu mîn-drie despre „neamul lăudat de Elerodot44. După epoca cronicarilor, în conştiinţa românilor personalitatea istorică a daco-geţilor reapare în 1860, cu articolul Pierit-au Dacii?, al lui B. P. Haşdeu. A urmat ilustrul precursor al studiilor dacice, Gr. G. Tocilescu, cu Dacia înainte de romani (1880). M. Eminescu formulează ambiţiosul proiect la care ţinea atît de mult de a scrie o epopee a dacilor (proiect în care urma să intre şi Rugăciunea unui dac şi un lung fragment din Memento mori). Din 1920 V. Pârvan îşi elaborează studiile fundamentale, începînd cu Getica şi continuînd cu Dacia. Prin V. Pârvan şi continuatorii lui — în primul rînd cu C. Daicoviciu — arheologia dacică s-a impus atenţiei întregii lumi ştiinţifice. Prestigiul ei în lume a sporit şi prin lucrările şi manifestările ştiinţifice ocazionate de aniversarea a 2050 de ani de la întemeierea primului stat dac unitar şi centralizat. Lucrări de mare valoare — istorice, literare, filosofice, — datorate unor personalităţi ca Lucian Blaga, Mircea Eliade, ş.a., au continuat să încerce restituirea şi reconstituirea profilului marelui reformator Zamolxis, ca personificare a geniului dacic.
MOŞTENIRI DACO"GETICE IN CULTURA ROMÂNA
Rolul pe care l-au avut dacii în etnogeneza poporului român rărnîne cîm-pul de investigaţii care îşi aşteaptă mai mulţi cercetători. Domeniile de cer™ cetat sînt multiple. Mircea Eliade a studiat în acest sens originile şi semnificaţiile religioase, mitico-rituale, folclorice, ale unor tradiţii populare româneşti.
Folclorul nostru păstrează neîndoielnic urme profunde daco-getice. In portul popular, aceste urme sînt evidente. Cămaşa încreţită la gît a ţărănoilor, cămaşa despicată lateral a bărbaţilor, cioarecii din stofă groasă albă de lînă,
810
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICA
strînşi pe coapse şi pulpe; apoi brîul lat de piele sau de pînză groasă, opincile, căciula ţuguiată de blană, sînt atestate iconografic pe Columna lui Traian şi pe metopele de la Adamclissi. în ornamentica îmbrăcămintei, a ceramicii, a obiectelor şi uneltelor de lemn crestate de ţărani unii cercetători înclină să creadă că s-au menţinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zigzagul.
Cercetările ar putea continua şi în domeniul muzicii populare, a melosului, a instrumentelor (naiul, de exemplu, derivă din tracicul „flaut al iui Pan“). întreprinderea ar fi cu atît mai justificată cu cît autorii antici vorbesc des despre aplicaţia pe care o aveau tracii spre muzică. Aristotel spunea că tracii îşi versificau legile şi le recitau cîntîndu-le. Oratorul şi istoricul grec Theopompos (sec. IV î.e.n.) afirma că solii traci îşi expuneau textul soliei cîntîndu-1 şi acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. Iordanes ne informează că preoţii traci oficiau cîntînd, şi acompaniindu-se cu un instrument asemănător citharei. înaintea lui, Strabon scria: „Muzica în întregimea ei este socotită tracă şi asiatică (...) Ba şi cei care ş-au ocupat de vechea muzică erau — se spune — tot traci, anume Orfeu, Musaios şi Thamyris“59.
în domeniul artelor plastice, nu pare exclus ca imaginea „călăreţului trac" să fi sugerat — în iconografia noastră populară — imaginea Sf. Gheor-ghe omorînd balaurul. (în ordinea credinţelor religioase, M. Eliade remarcă, precum am văzut, elemente comune zeului furtunii Gebeleizis şi profetului Ilie). Medievală, dar nu fără posibile influenţe traco-dacice este şi ceramica aşa-zisă „dacică", neagră, lustruită, cu tipica ei ornamentaţie obţinută prin procedeul inciziei.
Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin fără îndoială dintr-un substrat traco-dacic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradiţiilor şi ritualurilor agrare (măcar a unora din ele, fireşte) legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sînt riturile magice pentru invocarea ploii, a fecundităţii vitelor, a fertilităţii ogoarelor, persistînd pînă de curînd în unele regiuni ale ţării: Sîngeorzul, Plugarul, Boul înstruţat, Paparudele, Drăgaica, ş.a. — în acelaşi substrat traco-dacic ar trebui căutată şi originea unor dansuri populare, — a horei, şi îndeosebi a spectaculosului dans al căluşari lor, în care stăruie amintirea unor rituri de medicină magică, a unor rituri de iniţiere, a unui străvechi cult al Soarelui, precum şi simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii.
Istoricul Pomporiius Mela consemna obiceiul traco-dacilor (notat şi de Hero-dot) de a-şi cinsti funeraliile prin cîntece şi jocuri: sînt evidente analogiile cu obiceiul priveghiului, odinioară foarte răspîndit la români, un adevărat „ospăţ funerarefi traco-dacic, însoţit şi de portul unor măşti comice, de veselie, glume şi bufonerii.
Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară. De pildă,. în descîntece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă pînă la noi sub forma legendei Meşterului Manole. Iar Mioriţa — „arhetipul spiritualităţii populare româneşti" — aparţine „unui strat poetic anterior adaptării sufletului daco-roman la valorile creştine" — nota Mircea Eliade,
^ Geografia, X, 3, 17.
MOŞTENIRI DACO-GETICe IN CULTURA ROMÂNA
811
încheind: „Este semnificativ faptul că aceste două creaţii ale geniului poetic românesc au ca motiv dramatic o moarte violentă senin acceptată. Se poate discuta la nesfîrşit dacă această concepţie derivă direct sau nu din faimoasa bucurie de a muri a geţilor“.
Mai convingătoare sînt urmele lăsate de daci în limba română.
Din fondul lexical, de cuvinte considerate multă vreme ca fiind de origine „necunoscută^, studiile prof. I. I. Russu aduc în discuţie, susţinînd că ar putea fi de origine dacică un număr de aproximativ 160 de cuvinte60, —tota-lizînd peste 600-700 de derivate, inclusiv toponime şi antroponime. în ansamblul său, acest fond de cuvinte de probabilă provenienţă dacică — substantive, adjective, verbe, adverbe, — denumesc o mare diversitate de obiecte, stări, fapte, acţiuni, fenomene, etc.
Repartizate pe grupe semantice (vd. I. I. Russu), ele se referă la părţile corpului omenesc61, la funcţii fiziologice şi la boli62, la stări afective63, la vîrstă şi la relaţii familiale64. Unele se referă la îmbrăcăminte şi încălţăminte65, sau la locuinţă şi gospodărie66. Altele numesc unelte diferite şi obiecte casnice67; sau forme şi accidente de teren68; sau fenomene naturale şi noţiuni de timp69.
Un număr apreciabil de cuvinte rămase de la daci în limba română sînt cele care se referă la floră şi la faună70. Unele sînt legate de păstorit71, în timp ce un alt grup de cuvinte sînt cele care indică forma, cantitatea şi calitatea materiei72. Apoi — adverbe73 sau adjective74. în fine numeroase sînt mai ales verbele75.
60	Exact, 161. Dar eruditul lingvist precizează: «Numărul a fost stabilit cu aproximaţie între 160 şi 170. Ca o limită sigură de jos poate fi luată cifra 150 (...) Nu se poate spune că tot ce cuprinde acest repertoriu apare sigur". Pe de altă parte, «este probabil că şi alte cuvinte româneşti discutate şi controversate (dar necuprinse în acest repertoriu) sînt de provenienţă autohtonă, neromană".
61	Buză, grumaz, guşă, burtă, rînză, şale.
62	întrema, sugrumă, ameţi, vătăma, urdoare, urcior.
63	Bucură, răbdă, gudură, dezmierdâ, întărită, aprig.
64	Prunc, copil, băiat, mire, moş.
65	Pînză, căciulă, ba ier, carîmb.
66	Cătun, bordei, vatră, burlan, leagăn, gard, ţarină, zestre.
67	Grapă, cursă, mătură, custură, caier, zgardă, gresie, dop, ţăruş, cîrlig, ghioagă.
68	Măgură, gruiu, mal, părîu, baltă, groapă, genune, stîncă.
68 Amurg, boare, viscol, adiiâ.
70	Mazăre, gorun, brad, curpen, brînduşe, brusture, măceş, copac, butuc, mugure, ghimpe, sîmbure, păstaie, strugure; şi, în continuare: mînz, cîrlan, ţap, viezure, barza, nutreţ, ghionoaie, şopîrlă, melc, năpîrcă, balaur, căpuşă, ghiară, baligă, murg, necheza, gălbează.
71	Baciu, ţarc, strungă, stînă, zăr, brînză, urdă.
72	Abure, droaie, fărîmă, grunz, lespede, morman, şir, ţărînă, scrum.
73	Gata, niţel.
74	Mare, creţ, murg, niţel, sarbăd, tare.
75	Acăţâ, anina, arunca, băga, bucura, cotropi, cruţa, curma, dărîmâ, deretica, dez* bărâ, descurcă, dezmierdâ, deşelâ, gudură, încurcă, îndopă, înseilâ, înşiră, întărită, întîm-pină, întîmplâ, întremă, înţăreâ, lepădă, leşină, mişcă, muşcă, necheză, păstră, răbdă, ridică, rezemă, zburdă, scăpărâ, sculă, scurmă, zgîriâ, uită, urcă, vătăma, viscoli, ş.a.
812
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICA
Pe lingă celelalte moşteniri daco-getice, cuvintele de origine dacică intrate definitiv în fondul lexical curent al limbii române70 arată încă o dată că poporul român este continuatorul civilizaţiei şi culturii da CO7 geţi lor. .„Lexiconul românesc autohton dovedeşte — conclude I. I. Russu — că populaţia traco-dacică formează temelia şi trunchiul principal pe care s-a grefat şi prin care a putut să dăinuiască romanitatea în Balcani şi în Carpaţi, fiind deci însăşi baza etnică-socială a poporului român".
r
76	B. P, Haşdeu afirma că de la daci au rămas în limba română 84. de termeni (plus cîteva nume de localităţi, ca: Abrud, Argeş, Basarabi, Mehadia, ş.a.). — Pentru G. Rei-chenkron (1966) numărul cuvintelor româneşti de origine dacică trece de 100; în timp ce Gr. Brâncuş consideră 80 de cuvinte de origine dacică sigură, şi alte 19 probabile. De aceeaşi origine se admite a fi şi cîteva hidronime (Argeş, Birzaya, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, oit, Prut, Someş, Şiret, Timiş, Tisa, ş.a.) şi nume de localităţi, ca: Abrud, Albac, Drobeta, Hîrşova, Iaşi, Meliadia, Oituz, Turda, etc. — „Elementele de substrat din limba română variază între o sută şi aproape o mie“ Ariton (Vraeiu).
BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI CONSULTATE (Bibliografie selectivă)
LUCRĂRI GENERALE
1.	*** The Cambridge ancient hisLory. Voi. I — XII. — At the University Press, Cambridge, 1928-1939,
2	*** istoria universală, în zece volume. Voi. I—III. Red. principal E. M. Jitkov (tr. rom.).
— Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958 — 1960.
3.	*** Storia generale delle civiltă (în 7 voi.). Voi. I— II. Sotto la dir. di Malirice Crouzet (tr. it.). — Casini, Firenze, 1958.
4	*** Le civiltă (în 7 voi.). Voi. I— III. — Opera diretta da L, Camusso, R. Mezzanotte e
Fr. Vallardi. — Vallardi, Milano, 1963.
5	*** Arti, scienze e vita nei secoli. Voi. I—II. A cura di Lucia Ranti. — Ed. Salani,
Roma, 1967-1968.
0	*** istoria generală a ştiinţei (în 4 voi.). Sub conducerea lui Rene Taton (tr. rom.). Voi.
I.	— Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
7.	*** Histoire de la Science. Sous la dir. de Maurice Daumas. — Encyclopedie de la Pleiade,
Paris, 1957.
8.	*** Les origines de la civilisation technique. Sous la dir. de Maurice Daumas. Voi. I. — Pres-
ses Universitaires de France, Paris, 1962.
g *** Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
10. *** Scienza e tecnica dalie origini al Novecento. Voî. I. Caporedattore Gino Cesaretti.
—	Mondadori, Milano, 1977.
11	*** Dicţionar de filozofie. Goord. şt. Oct. Clieţan, R. Sommer. — Ed. Politică, Bucu-
reşti, 1978.
12.	*** Dizionario di filosof ia. Redattore capo Italo Sordi. — Ri-zzoli Ed., Milano, 1976.
13.	*** Enciclopedia della musica. Diretta da G. Raboni. — Garzanti, 1974.
14.	*** Le civiltă delVOriente. Voi. I. (Storia), II (Arte), III (Letteratura), IV (Religioni,
Filosofia, Scienze). — Sotto la direzione di Giuseppe Tucci. — Casini, Firenze, 1965 — 1969.
15. Miliai V. ALPATOV, Istoria artei. Voi. I (tr. rom.). — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1962.
16. Jeannine AUBOYER, Les arts de VExtreme Orient. — Presscs Univ. de France, Paris,
1949.
17.	V. I. AVDIEV, Istoria Orientului Antic (tr. rom.). — Ed. de Stat, Bucureşti, 1951.
18.	Ion BANU, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului Antic (voi. I
—	Mesopotamia, Egipt, China). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
19.	Harry Elmer BARNES, An intellectual and cultural history of the Western World. Voi. I.
—	Dover Publications, New York, 19653.
20.	Alfred BERTHOLET, Dizionario delle religioni (tr. it.). — Editori Riuniti, Roma,
197 22.
21.	Kaj BIRKET-SMITH, Histoire de la civilisation (tr. fr.). — Payot, Paris, 1955.
22.	J. BOTTERO, E, CASSIN, J. VERCOUTTER, The Near East. The early civilizations.
—	Weidenfeld and Nicolson, London, 1967.
23.	Jawad BOULOS, Les peuples et les civilisations du Proche Orient. Essai d’une histoire
comparăe des origines â nos jours. Voi. I—IV. — Mouton et Comp., La Haye-Londres-. Paris, 1961-1964.
24.	Jean CAPART, Georges CONTENAU, Histoire de VOrient Ancien. L’Egypte des Pharaons.
L’Asîe Occidentale Ancienne. — Hachette, Paris, 1936.
25.	V. Gordon CHILDE, 71 progresso nel mondo antico. — Einaudi, Torino, 1949.
26.	Georges CONTENAU, Manuel d’archeologie orientale, depuis les origines jusqifă Vepoque
d’ Alexandre. — Aug. Picard, Paris, 1927.
27.	Georges CONTENAU et V. CHAPOT, L’art antique. Orient. Grece. Rome. — A. Colin,
Paris, 1930.
28.	Maurice COHEN, etc.;, L}ecriiure et la psychologie des peuples. — A. Colin, Paris, 1963.
29.	Leonard COTTRELL, Mondi perduţi. — Rizzoli, Milano, 1962.
814
BIBLIOGRAFIE
30.	Louis DELAPORTE, Les peuples de VOrient mediterranneen. Voi. I. Le Proche-Orient
asiatique. — Presses Univ. de France, Paris, 1938.
31.	J. DELORME, Chronologie des civilisations. — Presses Univ. de France, Paris, 1969.
32.	Tliomas K. DERRY, Trevor I. WILLIAMS, Storici delta tecnologia. Voi. I. (tr. it.). — Bo-
ringliieri, Torino, 1977.
33.	Jean DESHAYES, Civilizaţiile Vechiului Orient. Voi. I—III (tr. rom.). — Ed. Meridiane,
1976.
34.	Ambrogio DONINI, Lineamenti delict storia delle religioni. — Ed. Riuniti, Roma, 19747.
35.	Mircea ELIADE, Histoire des croyances ei des idees religieuses. Voi. I— II. — Payot, Paris,
1976-1978.
36.	F. ENRIQUES, G. de SANTILLANA, Compendio cli storia del pensiero scientifico. — Za-
nichelli, Bologna, 1953.
37.	EdwardL. FARMER. etc., Comparative history of ciullizations in Asia. Voi. I. — Addison-
Wesley Publ. Comp., Reading, Mass., 1977.
37a Elie Faure, Histoire de Vart. Vart antique, Le livre, de poche Paris, 1965
38.	V. FERM, Ancient religions. Edited by. — The Citadel Press-, New York, 1965.
39.	W. M. FLINDERS PETRIE, The revolutions of civilizaiions. — Harper and Brothers,
New York, 191-22.
40.	R. J. FORBES, L’uomo fa il mondo. Una storia della tecnica (tr. it.). — Einaudi, Torino,
19703.
41.	J. GABRIEL-LEROUX, Les premieres civilisations de la Mediterrannee. — Presses Univ.
de France, Paris, 1974.
42.	John GARRATY, Peter GAY, Storia del mondo. A cura della Columbia University. Sotto
la dir. di. — (tr. it.). Voi. I. — Mondadori, Milano, 1973.
43.	Ludovico GEYMONAT, Storia del pensiero filosofico e scientifico (in 9 voi.). Voi. I. — Mon-
dadori, Milano, 1977.
44.	Helmut von GLASENAPP, Le religioni non cristiane (tr. it.). — Feltrinelli, Milano,
19785.
45.	J. GOURDEMET, Inslitutions de Vantiquite. — Sirey, Paris, 1969.
46.	G. FOUGERES, G. CONTENAU, R. GROUSSET, P. JOUGUET, J. LESQUIER, Les
premieres civilisations (coli. „Peuples et civilisations“). — F. Alean, Paris, 1935.
47.	Friedrich HEILLER, Storia delle religioni. Voi. I—II (tr. it.). — Sansoni, Firenze, 19722.
48.	HERODOT, Istorii, voi. I— II. Studiu introductiv de Adelina Piatkowski — Ed. Ştiin-
ţifică, Bucureşti, 1961—1964.
49.	Pierre IIUARD, Jean BOSSY, Guy MAZARD, Les mâdecines de VAsie. — IZd. du Senil?
Paris, 1978.
50.	Renă HUYGHE, etc., Vart et Vhomm:. T. I— III. — Larousse, Paris, 1957-1961.
51.	Herbert GOWEN, Histoire de VAsie (tr. fr.!). — Payot, Paris, 1929.
52.	Pierre GRIMAL, Histoire mondiale de la femme. Sous la dir. de. — Voi. I (Prehistoire et
Antiquitâ). — Nouvelle Librairie de France, Paris, 1965.
53.	Rene GROUSSET, Histoire de VExtreme-Orient. T. I—II. - Geuthner, Paris, 1929.
54. Renâ GROUSSET, J. AUBOYER, J. BUHOT, VAsie Orientale, des origines au XVe s.
Les empires (LTnde, la Chine, le Japon). — Presses Univ. de France, Paris, 1941.
55.	Arnold FIAUSER, Storia sociale delVarte, voi. I (tr. it.). — Einaudi, Torino, 1964.
56.	E. O. JAMES, The ancient gods. The history and diffusion of religions in the ancient :Near
East and the Eastcrn Mediteranian. — Weidenfeld and Nicolson, London, 1960.
57.	Pia LAVIOSA ZAMBOTTI, Origen y difusion de la civilisaciân (tr. spân.). — Ed. Omega,
Barcelona, 1958.
58.	Ivar LISSNER, Culturi enigmatice (tr. rom.). — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972.
59.	S. F. MASON, Histoire des Sciences (tr. fr.). — A. Colin, Paris, 1956.
60.	A. MONDINI, Storia della tecnica. Voi. I. - U.T.E.T., Torino, 1973.
61.	Al. MORET, Des dans aux empires. — La Renaissance du Livre, Paris, 1923.
62. AL MORET, Histoire de VOrient. T. I — II. — Presses Univ. de France, Paris, 1936.
63. îsaac MENDELSON, Slavery in the ancient Near East. A comparative sludy of slavery
in Babylon, Assyria, Syria and Palestina. — Oxford Univ. Press, New York, 1946.
64.	Herbert MULLER, The loom of history. — Harper and Brothers, New York, 1958.
65.	Guido MANSUELLI, Civilizaţiile Europei Vechi. Voi. I—II. (tr. rom.). — Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1978.
66.	Alessandro NICCOLI, Enciclopedia delVarte Tumminelli. Voi. I—IV. — Ist. Edit. Euro-
peo, Roma, 1974.
67.	Jacques PIRENNE, Civilisations antiques. — A. Michel, Paris, 1951.
68.	H.-Gh. PUECH,^ Storia delle religioni. IJOriente e VEuropa nelVantichîtâ. Voi. I. 1—2.
A cura di. — (tr. it.). — Ed. Laterza, Bari, 1976.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
815
69.	R. Gl. QUALE, 'Eaştern civilizations. — Prentice Hali, Inc., Englewood Cliffs, New Jer-
scy, 19751 11.
70.	A. RIBARD, La prodigieuse histoire de l’humanite. — Max Pil. Delatte, Paris, 1946.
71/ Guy RACHET, Universul arheologiei, voi. II (tr. rom.). Gn o prefaţă de R. Florescu. - Meridiane, Bucureşti, 1977.
72.	G. SARTON, A history of science. Ancient science trough the golden age of Greece. Voi.
I—II. — Har var d Uuiv. Press, Camhridge, Mass., 1959.
73.	Marcel SENDRAIL, Histoire culturelie de la maladie. — Ed. Privat, Paris, 1981.
74.	Harry S. SHAPIRO, Al an, cui ture and societg, Edited by —. Oxford Univ. Press, New
York, 1971.
75.	Charles SINGER, Breve storia dcl pcnsiero scientiflco (tr. it.). Einaudi, Torino, 19663.
76.	G. SIEVEKING, Le civiitâ del mistero. (tr. it.). — Mondadori, Milano, 1963.
77.	G. A. TOKAREV, Religia în istoria popoarelor lumii (tr. rom.). — Ed. Politică, Bucu-
reşti, 19762.
78.	Arnold TOYNBEE, Storia comparata delte civiitâ. Voi. I — III (tr. it.). — Newton Gompton
ed., Roma, 1974.
79.	Arnold TOYNBEE, II racconto delVnomo (tr. it.). - Garzanti, Milano, 1977.
80.	Marisa TRIGARI, Schiavitii e societă nel mondo anlico. — G. D’Anna, Firenze-Messina,
1972.
81.	N. TURCHI, Le religioni del mondo. A cura di —. Coletti, Roma, 19512.
82.	Ralf TURNER, Las grandes cultnras de lahumanidad. Voi. I — II (tr. spân.). — Ed. Revo-
lucionaria, La Habana, 1966.
83.	Gh. VLĂDUŢESCU, Introducere în istoria filosofici Orientului Antic. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
84.	Max WEBER, Storia economica e sociale delVantichilă (tr. it.). — Editori Riuniti, Roina,
1981.
85.	Cli. L. WOOLLEY, Medio Orienie (tr. it.). — II Saggiatore, Milano, 1961.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
1.	M. Ornella AGANFORA, Pitlura delVeiă preistorica. — Soc. Editrice Librăria, Milano,
1960.
2.	M. II. ALIMEN, N. J. STEVE, Preistoria. A cura di -. (tr. it.). - Feltrinelli, Milano,
1967.
3.	Gamille ARAMBOURG, La genese de l’humanite. — Presses Univ. de France, Paris,
19657.
4.	Jean ARNAL, Les di eu x de pierre ressuscites. — Les ITespărides, Toulouse, 1976.
5.	R. J. G. ATKINSON, Stonehenge. — Penguin Books, Tlarmondsworth, Middlesex, 1960.
6.	Josef AUGUSTA, Gli uomini preistorici (tr. it.). — Editori Riuniti, Roma, 1961.
7.	Plans Georg BANDI, H. BREUIL, etc. Etâ della pietra (tr. it.). — II Saggiatore, Milano,
1960.
8.	IT. G. BANDI, J. MORINGER, L’art prehistorique. - fîd. Holbein, Băle et Gh. Massin,
Paris, 19552.
9.	D. BERGIU, La izvoarele preistoriei. O introducere în arheologia preistorică. — Ed. Ştiin-
ţifică, Bucureşti, 1967.
10.	D. BERGIU, Zorile istoriei în Carpaii şi la Dunăre. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
11.	Mar io BIANCHINI, Viaggio attraverso la preistoria. — A. Curcio Ed., Roma, 1965.
12.	Hans BIEDERMANN, Les civilisations megalithiques cn Europe. ~ în: Hist. de l’art,
Payot, Paris, f.a.
13.	Alberto Carlo BLANC, Origine e sviluppo clei popoli cacciatori e raccoglitori. — Ed. dell’
Ateneo, Roma, 1956.
14.	Warwick BRAY, Da vid TRUMP, Dizionario di arckeologia (tr. it.). — Mondadori, Milano,
1973.
15.	II. BREUIL, R. LANTIER, Les hommes de la pierre ancienne. Nouv. edition, revue et
augmentee. — Payot, Paris, 1956.
16.	M. BREZILLON, Diciionnaire de la prehistoire. — Larousse, Paris, 1969.
17.	L. GAPITAN, La prehistoire. —Payot, Paris, 1931.
18.	M, CÂRCIUMARU, M. BITIRI, Cele mai vechi picturi rupestre paleolitice din România.
— în „Rev. muzeelor şi monumentelorXLIX (1980);, nr. 1.
816
BIBLIOGRAFIE
19.	E. COMŞA, Bibliografia paleoliticului şi mezoliticului de pe teritoriul României. — Muz.
de istorie a R. S. România, Bucureşti, 1978.
20.	E. COMŞA, Bibliografia neoliticului de pe teritoriul României. — Voi. I—II. — (F. e.),
Bucureşti, 1977.
21.	V. Gordon CHIL DE, Făurirea civilizaţiei (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. 22.. V. Gordon CHILDE, L’aube de la civilisation europeenne. — Payot, Paris, 19494.
23. V. Gordon CHILDE, De la preistorie la istorie (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1967.
24.	J. G. D. CLARK, Europa preistorica (tr. it.). — Einaudi, Torino, 1969.
25.	J. G. D. CLARK, World prehistory in new perspective. — Cambridge Univ. Press, Gam-
bridg'e, 1977.
26.	Sonia COLE, The neolithic revolution. — Britisli Museum. London, 19612.
27.	Carleton S. COON, Storia dell’uomo (tr. it.). — Garzanti, Milano, 19763.
28.	Yladimir DUMITRESCU, Origine et evolution de la civilisation de Cucuteni- Tripolie. — Extr.
din „Archeologia“, XIV (1963).
29.	Vîadimir DUMITRESCU, Arta neolitică în România. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988.
30.	Vîadimir DUMITRESCU, Arta preistorică în România. — Ed. Meridiane, Buc., 1974.
31.	J. D. EVANS, Malta. — Thames and Hudson, London, 1959.
32.	Maurice EXTEENS, Prehistoire. De Thomme des alluvions ă Vaurore des civilisations clas-
siques. — Publ. Expel, Paris, 1933.
33.	Lucien FEBVRE, La terre ei Vevolution humaine. — La Renaissance du Livre, Paris,
1922.
34.	R. FLORESGU, H. DAICOVICIU, L. ROŞU, Dicţionar enciclopedic de artă veche a Româ-
niei. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
35.	Romolo FORMENTINI, AlValba delVEuropa: la riooluzione culturale delV Etâ neolitica.
A cura di —. G. D’Anna, Firenze-Messina, 1974.
36.	P. FROMENTIN, Gli uomini delta preistoria (tr. it.). — Massimo, Milano, 1964.
36 a Raymond FURON, Manuel de prâhistoire generale. — Payot, Paris, 1958.
37.	R. GOURY, Origine et evolution de Thomme. — Ed. Picard, Paris, 1927.
38.	R. GRAHMANN, La prehistoire de Thumanite. Introduction ă Vevolution corporelle et
culturelle de Thomme (tr. fr.). — Payot, Paris, 1955.
39.	Paolo GRAZIOSI, L’arte nelTantica etă della pietra. — Sansoni, Firenze, 1956.
40.	Artbur S. GREGOR, The adventure of man. Iiis evolution from prehistory to civilization.
— Bantam Books, Toronto-New York, 1967.
41.	A. L. GUYOT, Origine des plantes cultivees. — Presses Univ. de France, Paris, 1949.
42.	Evan HADINGHAM, I misteri delTantica Britannia. Tecnologia e cultura nella preistoria
attraverso i monumenti megalitici (tr. it.). — Newton Compton ed., Roma, 1978.
43.	F. G. HIBBEN, L’homme prehistorique en Europe (tr. fr.). — Payot, Paris, 1960.
44.	Moritz HOERNES, Oswald MENGHIN, Urgeschichte der bildenden Kunst in Europa,
von den Anfăngen bis um 500 vor Christi. — A. Sckroll, Wien, 19253.
45.	Kurt HOREDT, Istoria comunei primitive. — Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970.
46.	E. O. JAMES, La religion prehistorique. Btude d’archeologie prehistorique (tr. fr.). — Payot,
Paris, 1959.
47.	M. O. KOSVEN, Introducere în istoria culturii primitive (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957.
48.	Herbert KtJHN, L’alba delTumanită (tr. it.). — A. Martello Ed. , Milano, 1959. ^
49.	A. LAMING-EMPERAIRE, La signification de Tart rupestre paleolithique. — fid. A. et
J. Picard, Paris, 1962.
50.	A. LANDI, La religione nella preistoria. A cura di —. G. D’Anna. Firenze-Messina,
1974.
51.	Raymond LANTIER, La vie prehistorique. — Presses Univ. de France, Paris, 19747.
52.	Andre LEROI-GOURHAN, Les religions de la prehistoire. — Presses Univ. de France, r Paris, 19712.
53.	Andre LEROI-GOURHAN, Prehistoire de Tart occidental. — fîd. d’art L. Mazenod,
Paris, 1965.
54.	G. H. LUQUET, L’art et la religion des hommes fossiles. — Masson, Paris, 1926.
55.	IT. MOLLER-KARPE, Geschichte der Steinzeit. — G. H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung,
Miinchen, 1974.
56.	H. MOLLER-KARPE, L’art de VEurope prehistorique (tr. fr.). - A, Michel, Paris, 1973.
57.	Lewis MUMFORD, The transformations of man. — Collier Books, New York, 19662. .
58.	Ion NESTOR, Istoria societăţii primitive. — Bucureşti, 1970.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
817
59.	Louis Rene NOUGIER, L’economie prehistorique. — Presses Univ. de France, Paris,
1970.
60.	Louis Rene NOUGIER, L’art prehistorique. — Presses Univ. de France, Paris, 1966.
61.	Al. PĂUNESCU, Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul
României. — Ed. Academiei R. S. România, Bucureşti, 1970.
62.	Eugene PITTARD, Histoire des premiers hommes. — Ed. du Mont Blanc, Lausanne, 1944.
63.	Ugo PLEZ, La preistoria che vive. — M. E. B., Torino, 1972.
64.	T. G. E. POWELL, Prehistoric ari. — Thames and Hudson, London, 1966.
65.	M. QUENNELL, Vita di ogni giorno nella preistoria (tr. it.). — Bompiani, Milano, 1962.
66.	Colin RENFREW, Before civilization. The radiocarbon revolution and prehistoric Europe.
—	Alfred A. Knopf, New York, 1973.
67.	R. R. SCHMIDT, L’aurore de Tesprit humain (tr. fr.). — Payot, Paris, 1936.
68.	D. de SONNEV1LLE-BORDES, L’âge de la pierre. — Presses Univ. de France, Paris,
1961.
69.	L. S. STAVRIANOS, Man’s past and present. — Prentice Hali, Englewood Cliffs, New
York, 1975A
70.	Walter TORBRUGGE, L’arte europea delte origini. Preistoria e protohistoria. (tr. it.).
—	Rizzoli, Milano, 1969.
71.	A. YARAGNAC, L’homme avani l’ecriture. Sous la direct ion de —. Colin, Paris, 1959.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANA
1.	Federico M. ARBORIO, Dai Sumeri a Babele. — Mursia, Milano, 1978.
2.	Elena GASSIN, La splendeur divine. Introduction â Tetude de la mentalite mesopotamienne.
-	La Haye, Paris, 1968.
3.	R. G. CASTELLINO, Le lamentazioni individuali e gli inni in Babilonia e in Israele.
-	S. E. I., Torino, 1940.
4.	Albcrt CHAMPDOR, Babylone et Mesopoiamie. — A. Guillot, Paris, 1953.
5.	Georges CONTENAU, La civilisation d’Assur et de Babylone. — Payot, Paris, 1937.
6.	Georges CONTENAU, Les tablettes de Kerkouk et Ies origines de la civilisation assyrienne.
-	P. Geuthner, Paris, 1926.
7.	Georges CONTENAU, La vie quotidienne â Babylone et en Assyrie. — Hachette, Paris,
1950.
8.	Georges CONTENAU, L’epopee de Gilgamesh, poeme babylonien. — L’Artisan du Livre,
Paris, 1939.
9.	Georges CONTENAU, Le deluge babylonien. Suivi de Ishtar aux enfers. La Tour de Babei.
Nouv. edition. — Payot, Paris, 1952.
10.	Leonard COTTRELL, Le fucine delta civiltâ (tr. it.). — II Saggiatore, Milano, 1962.
11.	Constantin DANIEL, Civilizaţia asiro-babiloniană. — Ed. Sport-Turism, Bucureşti,
1981.
12.	Constantin DANIEL, Ion AGSAN, Tăbliţele de lut. Scrieri din Orientul Antic. Trad.,
pref. şi note de —. Miner va, Bucureşti, 1981.
13.	Louis DELAPORTE, La Mesopoiamie. La civilisation babylonienne et assyrienne. — La
Renaissance du Livre, Paris, 1923."
14.	Edouard DITORME, Les religions de Babylone et d’Assyrie. — Presses Univ. de France,
Paris, 1945.
15.	Mircea ELIADE, Cosmologie şi alchimie babiloniană. — Ed. Vremea, Bucureşti, 1937.
16.	Henry FRANKFORT, Birth of civilization in the Near East. — Barnes and Noble, New
York, 1968.
17.	Henry FRANKFORT, Archaeology and the Sumerian problem. — Univ. of Chicago Press,
Chicago, 1932.
18.	Giuseppe FURLANI, La civiltâ babilonese e assira. — Ist. per FOriente, Roma, 1929.
19.	Manuel GARGIA PELAYO, Las formas politicas en el Antiguo Oriente (Mesopotamia,
Hittiţii, Egipt). — Monte Avila Editores, Caracas, 1969.
20.	Fritz HOMMEL, Storia di Babilonia e Assiria (tr. it.). — Vallardi, Milano (f.a.).
21.	S. Noah KRAMER, The Sumerians. Their history, culture and character. — Univerşity
Press of Chicago, Chicago, 1963.
22.	S. Noah KRAMER, Istoria începe la Sumer (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1962.
§2 — Istoria culturii şi civilizaţiei
818
BIBLIOGRAFIE
23.	Lucien LAROCHE, Dai Sumcri ai Sassanidi (tr. it.). — Mondadori, Milano, 1971.
24.	L. LIPIN, A. BELOV— Cărţile de lat (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
25.	Max Edgar MALLOVAN, Nimrud and its remains. — Collins, London, 1966.
26.	Isaac MENDELSOHN,, Slavcry in the ancient Near East. A comparative study of slavery
in Babylonia, Assyria, Syria and Palestine. — Oxford Univ. Press, New York, 1949.
27. Sabatino MOSCAŢI, VOriente antico. — Vallardi, Milano, 1974.
28. Sabatino MOSCAŢI, Vechile civilizaţii semite (tr. rom.). — Ed. Meridiane, Bucureşti,
1975.
29.	xAthanase NEGOIŢA, Gîndirea asiro-babiloniană în texte. Studiu introd. de Const. Daniel.
Trad. şi note de Ath. Negoiţă. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
30.	Andre PARROT, Archeologie mesopotamienne. — Gallimard, Paris, 1970.
31.	Andre PARROT, Samer. — Gallimard, Paris, 1960.
32.	Andr6 PARROT, Assur. — Gallimard, Paris, 1969.
33.	Andre PARROT, Ziggurats et Tour de Babei. — A. Michel, Paris, 1949.
34.	Giuseppe RESINA, Sumer e Akkad. La vita economica. — R. Prampolini, Catania, 1958.
35.	Giovanni RINALDI, Le letterature antiche del Vicino Oriente. — Sansoni-Accademia,
Milano,
36.	Marguerite RUTTEN, Babylone (tr. fr.). — Presses Univ. de France, Paris, 1958.
37.	Marguerite RUTTEN, La Science des Chaldeens. — Presses Univ. de France, Paris, 1960.
38.	H. W. SAGGS, Everyday life in Babylonia and Assyria. — Putnam, New York, 1965.
39.	Hartmut SCHMOCKEL, Sumcri, Assiri e Babilonesi (tr. it.). — Primato, Roma, 1959.
40.	Wolf SCHNEIDER, Omniprezentul Babilon (tr. rom.). — Ed. Politică, Bucureşti, 1968.
41.	G. R. TABOUIS, Nabuchodonosor et le triomphe de Babylone. — Payot, Paris, 1931.
42.	Maurice	VIEYRA, Les	Assyriens. — Editions du Seuil, Paris, 1965.
43.	Charles	L.	WOOLLEY,	Les Sumeriens (tr. fr.). — Payot, Paris, 1930.
44.	Charles	L.	WOOLLEY,	Ur en Chaldee, ou sept annees de fouilles. — Payot,	Paris,	1938.
45.	Charles	L.	WOOLLEY,	Mesopotamia and the Middle East. — Methuen,	London,	1961.
46.	Christian ZERYOS, Vâri de la Mesopotamie, de la fin du quatrieme millenaire au XlV-eme
sitele. — Cahiers d’Art, Paris, 1935.
CIVILIZAŢIA Şl CULTURA EGIPTULUI ANTIC
1.	Ion ACSAN, I. LARIAN POSTOLACHE, Poezia Egiptului faraonic. Traduceri, de —-.
Guvînt înainte şi note de Constantin Daniel. — Ed. Univers, Bucureşti, 1974.
2.	Federico A. ARBORIO MELLA, L’Egitto dei Faraoni. Storia, civiltă, cultura. — Mursia,
Milano, 1980.
3.	Claudia BAROCAS, L’Antico Egitto. — Newton Compton, Roma, 1977.
4.	J. H. BREASTED, Geschichte Aegyptens (tr. germ.). — Phaidon Verlag, Zurich, 1936.
5.	Edda BRESGIANI, Letteratura e poesia delVantico Egitto. Trad., introd., note di —.
— Einaudi, Torino, 1969.
6. Marcel BRION, Histoire de VEgypte. ~ Fayard, Paris, 195411.
7. Franco CIMMINO, Vita quoiidiana degli Egizi. — Tatillo Ed., Roma, 1973.
8.	R. CLARK, Mito e siinbolo nell1 11 antico Egitto. — II Saggiatore, Milano, 1969.
9.	Silvio CURTO, VEgitto antico. Storia e archeologia. — Giappichelli, Torino, 1974.
10.	Constantin DANIEL, Civilizaţia Egiptului antic. — Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
11.	Constantin DANIEL, Gîndirea egipteană antică în texte. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
12.	Constantin DANIEL, Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraniene. — Ed. Meridiane, Bucu-
reşti, 1980.
13.	*L. DELAPORTE, Les peuples de VOrient mediterraneen. VEgypte. — Presses Univ. de
France, Paris, 1938.
14.	Sergio DONADONI, La civiltă egiziana. — Ed. Principato, Milano, 1940.
15.	Sergio DONADONI, La letteratura egizia. Nuova ediz. aggiornata. — Sansoni-Accademia,
Milano, 1967.
16.	F. DAUMAS, La civilisation de VEgypte pharaonique. — Arthaud, Paris, 1967.
17.	F. DAUMAS, Les dieux de VEgypte. — Presses Univ. de France, Paris, 1965.
17a. Aurel DÎMB01U, De la piatră la hlrtie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
18.	Etienne DRIOTON, LOEgypte pharaonique. — A. Colin, Paris, 1959.
19.	Et. DRIOTON, J. VANDIER, VEgypte, des origines ă la conquete d’Alexandre. — Presses
Univ. de France, Paris, 19755.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICA
819
20.	fit. DRIOTON, P. de BOURGUET, Arta faraonilor, voi. I—II (tr. rom.), Meridiane,
Bucureşti, 1972.
21.	Ad. ERMAN, L’Egypte des pharaons (tr. fr.). — Payot, Paris, 1939.
22.	Ad. ERMAN, La religion des Egyptiens (tr. fr.). — Payot, Paris, 1937.
23.	Ad. ERMAN, Die Literatur der Aeggpier. — J. G. Hinrichs, Leipzig, 1923.
24.	Henri FRANGFORT, La religione delVantico Egitto (tr. it.). — Einaudi, Torino, 1957.
25.	Alan Ii. GARDINER, La civiltă egizia (tr. it.). — Einaudi, Torino, 1971.
26.	S. R. K. GLANVILLE, L’ereditâ dell’Egitto. A cura di —. (Tr. it.). — F. Vallardi, Mi-
lano, 1953.
27.	Patrizia IODICE, L’Antico Regno d’Egitto e la prima rivoluzione politico-sociale (s.< XXVI—
XXIV). — G. D’Anna, Firenze-Messina, 1973.
28.	T. G. H. JAMES, L’antico Egitto e i segreti delle Piramidi (tr. it.). — Newton Compton,
Roma, 1978.
29.	Gustave JEQUIER, Ilistoire de la civilisation egyptienne. — Payot, Paris, 1930.
30.	M. E. MATIE, Miturile Egiptului antic. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
31.	Zacharie MAYANI, Les Hgksos et le monde de la Bible. Conquete de l’empire des pharaons
par les nomades d’Asie. — Payot, Paris, 1956.
32.	S. A. B. MERCER, The religion of ancient Eggpt. In Ancient religions. Edited by V.
Ferm. — The Citadel Press, New York, 1965.
33.	Edouard MEYER, Storia delVantico Egitto, voi. I—II (tr. it.). — Soc. Editrice Libr.,
Milano (f.a.).
34.	Pierre MONTET, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses (tr. rom.). — Ed. Eminescu, Bucu-
reşti, 1973.
35.	Pierre MONTET, L’Egypte et la Bible. — De la Chaux et Niestle, Neuehâtel, 1959.
36.	Pierre MONTET, Egitto eterno (tr. it.). — II Saggiatore, Milano, 1964.
37.	Gianfranco NOLLI, Civiltă delVantico Egitto. — Edizioni R.A. I., Torino, 1963.
38.	Jacques PIRENNE, Histoire de la civilisation de VEgypte ancienne. Voi. I—III. — Â la
Baconniere, Neuchâtel-Suisse, 1961 — 1963.
39.	Georges POSENER, etc., Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene (tr. rom.). — Ed. Meri-
diane, 1974.
40.	Alexandre MORET, Au temps des pharaons. — A. Colin, Paris, 1921.
41.	Alexandre MORET, Rois et Dieux d’Rgypte. — A. Colin, Paris, 1911.
42.	Serge SAUNERON, L’Egyptologie. — Presses Univ. de France, Paris, 1968.
43.	J. VANDIER, La religion egyptienne. — Paris, 1949.
44.	J. VERCOUTTER, L’Egypte ancienne. — Presses Univ. de France, Paris, 1963.
45.	J. VERCOUTTER, Essai sur les relations entre figyptiens et Prehellenes. —A. Maisonneuve,
Paris, 1954.
46.	John A. WILSON, La civiltă delVantico Egitto (tr. it.). — Mondadori, Milano, 1965.
47.	Walther WOLF, II mondo degli Egizi (tr. it.). — Ed. Primato, Roma, 1958.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ 1 11
1.	*** The Cambridge history of the Bible, voi. II. — At the University Press, Gambridge,
1969.
2.	*** Encyclopaedia Judaica, voi. I —XVI. — Keter Publ. House, Jerusalem, 1971.
3 *** juJisches Lexicon. T. I —V. — Judischer Verlag, Berlin, 1930.
4.	*** Biblia. (Vechiul Testament). Trad. de V. Radu şi Gala Galaction. — Ed. pt. lit.
şi artă, Bucureşti, 1939.
5.	*** I Salmi. A cura di G. Barbaglio, L. Gommissari, E. Galbiati. — Morcelliana, Bres-
cia, 1972.
6.	I. ABRAHAMS, L’ereditâ d’Israele (tr. it.). A cura di —. Vallardi, Milano, 1960.
7.	Antonio AMMASSARI, La vita quotidiana nella Bibbia. — Studium, Roma, 1979.
8.	I. D. AMUSIN, Manuscrisele de la Marea Moartă (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1965.
9.	Emmanuele ANATI, La Palestina prima degli Ebrei. — II Saggiatore, Milano, 1966.
10.	Bruno BAENTSGH, David, roi d’Israele, (tr. fr.). — Payot, Paris, 1935.
11. A. G. BARROIS, Manuel d’archeologie biblique. T. I— II. — A. et J. Picard, Paris,
1953.
12.	N. S. BELENKI, Despre mitologia şi filosofia Bibliei. — Ed. Politică, Bucureşti, 1982.
820
BIBLIOGRAFIE
13.	Alfred BERTHOLET, Histoire de la civilisation d’Israel (tr. fr.). — Payot, Paris, 1929.
14.	R. A. GARLSON, David, the chosen king. — Almqvist and Wiksell, Stockholm, G6te-
borg, Uppsala, 1964.
15.	Andre CHOURAQUI, Histoire du judaisme. — Presses Univ. de France, Paris, 1963.
16.	Constantin DANIEL, Orienialia Mirabilia. I. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu-
reşti, 1976.
17.	Edouard DHORME. Prelres, devins, mages, dans'Vanciennc religion des Hebreux. — Leroux,
Paris, 1933.	’	.	.
18.	Ed. DHORME, La poesie biblique. — Grasset, Paris, 1931.
19.	EJ. DHORME, L’evolution rcligieuse d’Israel. — Nonv. Soc. d’Editions, Bruxelles,
1937.
19a Wlll DURANT, Histoire de la civilisation, voi. I — Payot, Paris, 1965
20.	James FRAZER, Le folklore dans VAncien Testament (tr. fr.). — P. Geuthner, Paris,
1924.
21.	Cyrus H. GOEDON, 11 Veccliio Testament o e i popoli dcl Mediterraneo Orientale (tr. ÎL).
— Mor cel liana, Breşe ia, 1959.
22.	Ch. GUIGNEBERT, Le moride juif vers le temps de Jesus. — La Renaissance du Livre.
Paris, 1935.
23.	Hermann GUNKEL, 1 Profeţi. A cura di Fausto Parenti. —Sansoni, Firenze, 1967.
24.	E. W. HEATON, La vita quotidiana ai tempi delT Antico Tesla meni o (tr. it.). — Ed. Paoline,
Roma (f.a.).
25.	Charles F. JEAN, Le milieu biblique avani Jesus Christ. T. I—III. — Paris, 1922 — 23.
26.	Werner KELLER, La Bibbia aveva ragione. Voi. I—II (tr. it.). — Garzanti,.Milano,
19753.
27.	Ad. LODS, Israel, des origines au milieu du VLIIe s. — La Renaissance du Livre, Paris,
1930.
28.	Ad. LODS, Des prophetes â Jesus. Les prophetes d’Israel el Ies debuts du Judaisme. — La
Ren. du Livre, Paris, 1935.
29.	Ad. LODS, Histoire de la litterature Iiebraique etjuive..— Payot, Paris, 1950.
30.	Jean LUGOL, Israel et la civilisation. — Maisons de Pantique Mesopotamie, Alexandrie,
1939.
31.	Abraham MAL A MAT, Gli imperi dcll’ Antico Oriente. Voi. II. — Feltrinelli, Milano,
1968.
32.	G. MAROCCO, Storia d’Israele. Da Salomone alia caduta di Sarnaria. — Seminario Mag-
giore, Bivoli, 1961.
33.	S. MINOGCHI, Le perle delta Bibbia. — Laterza, Bari, 1924.
34.	A. MONTET, Histoire de la Bible. — Payot, Paris, 1924.
35.	Ed. MONTET, Histoire du peuple d’Israel. — Payot, Paris, 1926.
36.	Sabatino MOSCAŢI, Le antiche civiltă semitiche. — Laterza, Bari, 1958 (trad. rom., ed.
Meridiane, 1975).
37.	Sabatino MOSCAŢI, I predecessori d’Israele. — Bardi Ed., Roma, 1956.
38.	Andre NEHER, Amos. Contribution ă l’etude du prophetisme. — J. Vrin, Paris, 1950.
39.	Andr6 NEHER, Moise et la vocation juive. — Ed. du Seuil, Paris, 1957.
40.	Martin NOTH, Storia d’Israele (tr. it.). — Paideia Editrice, Brcscia, 1975.
41.	Harry M. ORLINSKY, L’antico Israele (tr. it.). — Cappelli, Bologna, 1965.
42.	Jean PERROT, Siria-Palestina. I. - Ed. Nagel, Geneve, 1977.
43.	G. POUGET, J. GUITTON, Le Cantique des Cantiques. — J. Gabalda, Paris, 1934.
44.	J. M. POWIS SMITH, The prophets and their times. — Univ. of Chicago Press, Chicago,
1941.
45.	Giuseppe RIGCIOTTI, Storia d’Israele. Voi. I—II. — Soc. Editrice Internazionale,
Torino, 19373.
46.	Cecil ROTII, Histoire du peuple juif. — Ed. de la Terre Retrouvee, Paris, 1957.
47.	Paolo SACCHI, Storia del mondo giudaico. — Soc. Editrice Internazionale, Torino, 1976.
48.	RP. B. Y. SCOTT, Relevance of the Prophets. - MacMilan, New York, 1944.
49: Genevieve TABOUIS, Salomon, roi d’Israel. — Payot, Paris, 1934.
50.	R. de VAUX, Le istiluzioni delVAntico Testamento (tr. it.). — Marietti, Casale, 1964.
51.	II. Robinson AVIIEELER, The hi stor y of Israel. Its factor and factors. — Duclcworth,
London, 1938.
52.	Salo WITTMAYER BARON, A social and religious history of the Jews. Voi. I. — Columbia
Univ. Press, New York, 19582.
53.	Leonard WOOLLEY, Abraham. Decouverles râcentes sur les origines des Hebreux. — Payot,
Paris, 1936.
54.	AVio YONAH, Siria-Palestina, II. — Ed. Nagel, Geneve, 1977.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANA
821
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSAXĂ
1.	*** The Cambridge hisiory of Iran, voi. I, IV, V. — At the University Press, Cambridge,
1968-1975.
2.	*** Acta Iranica. Encyclopedic permanente des etudcs iraniennes. T. I —XV. — Ed. J. Brill,
Leiden, 1974 — 1977.
3	*** La civilisation iranienne. Perse, Afganistan, Iran exterieur. — Payot, Paris, 1952.
4.	*** La Persia nel Medioevo. Atti del Convegno Internazionale... Aecad. Nazionale dei
Lincei, Roma, 1971.
5.	*** Same aspects of iranian cuitare. A collection of essaijs. — Hig'h Comicii of Culture and
Art, Teheran, 1973.
6.	*** La Persia e il mondo greco-romano. — Accad. Naz. dei Lincei, Roma, 1966.
7. F. AL THE IM, V Antico Iran (tr. ital.). - Mondadori, Milano, 1967.
8. A. J. ARBERRY, ete., The legacij of Persia. Edited by —. Clarendon Press, Oxford,
1968.
9.	A. BAUSANI, I Persiani. — Sansoni, Firenze, 1962.
10.	Burchard BRENTJES, Civilizaţia veche a Iranului (tr. rom). — Ed. Meridiane, Bucu-
reşti, 1976.
11.	G. CONTENAU, J. DUCHESNE-GUILLEMIN, R. GHIRSHMAN, L’âme de Viran.
- A. Michel, Paris, 1951.
12.	Garola COSTA MIGNOSI, L’ecumene persiană. Civiltă. — Ed. Y. D’Anna, Messina-
Firenze, 1972
13.	Carola COSTA MIGNOSI, L’ecumene persiană. Formazione e origine. — G. D’Anna, Fi-
renze-Messina, 1972.
14. R. N. FRYE, La Persia preislamica (tr. ital.). — 11 Saggiatore, Mi ia no, 1963.
15. Robert FURON, L’Iran, Perse et Afghanistan. — Payot, Paris, 1951.
16.	Roman GHIRSHMAN, La civiltă persiană antica (tr. ital.). — Einaudi, Torino, 19722.
17.	Roman GHIRSHMAN, L’Iran, des origines ă VIslam. — A. Michel, Paris, 1976.
18.	Roman GHIRSHMAN, Perse. Proto-iraniens. Medes. Achemânides. — Gallimard, Paris,
1963.
19.	Roman GHIRSHMAN, Iran. Parthes et Sassanides. - Gallimard, Paris, 1962.
20.	Andre GODARD, L’ari de Viran. — Arthaud, Paris, 1962.
21.	H. IVENNING VON DER OSTEN, II mondo dei Persiani (tr. ital.). - Primato, Roma,
1958.
22.	Ernst HERZFELD, Archaeological hisiory of Iran. — Oxford University Press, London,
1935.
23.	Ernst HERZFELD, The Persian Empire. - Near Est, Wiesbaden, 1968.
24.	Clement. HUART, La Perse antique et la civilisation iranienne. — La Renaissance du Livre,
Paris, 1925.
25.	Jean-Louis HUOT, Iran, I. Des origines aux Achemânides. — Editions Nagel, Geneve,
1965.
26. Vera KUBICKOVA, Le mini-a ture persiane (tr. ital.). — Editori Riuniti, Roma, 1961.
27. Vladimir G. LUKONIN, Iran, II. Des Seleucides aux Sassanides. — Ed. Nagel, Geneve,
1967.
28.	A. MAZAHERI, Les tresors de Viran. — Skira, Geneve, 1970.
29.	Seyved Hossein NASR, Iran (Persia). A glimpse of its history and culture. — Pahlavi Libr.
Publ., Teheran, 1971.
30.	A. II. NAVTER-NOURI, Iran’s coniribiilion to the World civilization. — Department of
publications. Ministry of Culture and Arts, Teheran, 1970.
31.	A. T. OLMSTEAD, History of the persian empire. — The Univ. of Chicago Press, Chi-
cago, 1960.
32.	Luigi PAGIARO, La civiltă delta Persia e la riforma religiosa di Zaraihustra. — Ed. Giar-
dini, Pisa, 1956.
33.	Antonino PAGLIARO e Al. BAUSANI, La Literatura persiană. - Sansoni Aceademia,
Milano, 1968.
34.	Chr. PALOU, La Perse antique. — Presses Univ. de France, Paris, 1962.
35.	Edith PORADA, Antica Persia (tr. ital.). — II Saggiatore, Milano, 1962.
36.	B. W. ROBINSON, I maeştri del disegno. Persiani. (tr. ital.). — Bompiani, Milano,
1966.
622
BIBLIOGRAFIE
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
1	*** Les i0îs de Manou. Trad. du sanskrit par G. Strehly. — Leroux, Ed., Paris, 1893.
2.	*** Panciatantra. Trad. de Th. Simenschi. — Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.
3.	Sergiu AL-GEORGE, Limbă şi gîndire în cultura indiană. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1976.
4.	Jeannine AUBOYER, India fino ai Gupta (tr. ital.). — II Saggiatore, Milano.
5.	Jeannine AUBOYER, Les aris de Vinde et des pays indianises. — Presses Univ. de France,
Paris, 1968.
6.	Jeannine AUBOYER, Introduction ă Vetude de Part de Vinde. — Ist. Ital. per il Medio ed
Estremo Oriente, Roma, 1965.
7.	Jeannine AUBOYER, Viaţa cotidiană în India antică (aprox. sec. II î.e.n.—sec. VII e.n.)
(Tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Buc., 1976.
8.	Sri AUROBINDO, The foundation of indian culture. — Sri Aurobindo Ashram, Pondi-
cherry, 1959.
9.	A. L. BASHAM, A cultural history of India. Edited by. — Clarendon Press, Oxford,
1975.
10.	Amita BHOSE, Eminescu şi India. — Junimea, Iaşi, 1978.
11.	P. BOSCH GIMPERA, Les Indo-Europeens. Problemes archeologiques. — Payot, Paris,
1961.
12.	Jean-Marie CASAL, Civilizaţia luduşului şi enigmele ei (tr. rom.) — Ed. Meridiane, Bucu-
reşti, 1978.
13. Gaston COURTILLIER, Les anciennes civilisations de Vinde. — A. Colin, Paris, 1930.
14. S. A. DANGE, India from primitive communism to slavery. — People’s Publ. ITouse,
New Delhi, 1955.
15.	Theodore DE BARY, Sources of indian tradition. Compiled by —. Columbia Univ. Press,
New York, 1958.
16.	M. C. DUTT, Poems of Kalidasa. Translated and introd. by —. Kitabistan, Allaliabad,
(f.a.).
17.	Romesh Chunder DUTT, A history of civilization in ancient India, based on sanscrit litera-
ture. Voi. I—II. — Thacker, Spink and Co., Calcutta, 1889—1890.
18.	Michael EDWARDS, Storia delVIndia (tr. ital.). — Laterza, Bari, 1966.
19.	Mircea ELIADE, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne. — Fund. pt. Lit. şi
Artă - P. Geuthner, Bucureşti-Paris, 1936.
20.	Mircea ELIADE, Techniques du Yoga. Nouv. ed. — Gallimard, Paris, 1975.
21.	Ainslie T. EMBREE-Fr. WILHELM, India (tr. ital.). — Feltrinelli, Milano, 1968.
22.	Gertrude EMERSON SEN, The story of early indian civilization. — Langmans, Bombay-
Calcutta-Madras, 1964.
23.	O. C. GANGOLY, Indian scuip ture. în: The cultural heritage of India, voi. I, Belur Math,
Calcutta, 1937.
24. G. T. GARRATT, The legacy of India. Edited by —. Clarendon Press, Oxford, 1951.
25. R. GNOLI, K. A. BALIHATCHET, La civiltă indiana. - UTET, Torino, 1973.
26.	ITerman GOETZ, India. Cinquemila anni di civiltă indiana (tr. ital.) — II Saggiatore,
Milano, 1959.
27.	Ren6 GROUSSET, Les civilisations de VOrient. UInde. — Ed. d’FIist. et d’Art, Paris,
1949.
28.	Keith HITCHINS, Reflexions of India in rumanian popular literature. Sixteenth to eightecns
centuries. — Popular Prakashan, Bombay, 1971.
29.	Yufcuf HUSAIN, Glimpses of medieval indian culture. — Asia Publ. Ilouse, London, 19592.
30.	Humayun KABIR, The indian heritage. — Asia Publ. Plouse, London, 19603.
31.	5S1. KRISFINAMACHARIAR, History of classical sanskrit literature. — Tirumalai-Tiru-
pati Devasthanams Press, Madras, 1937.
32.	Sylvain LIŞVI, L’Inde et le monde. — Champion, Paris, 1928.
33.	Sylvain LEVI, Le theâtre indien. — E. Bouillon, Paris, 1890.
34.	Ernest MACKAY, Die Induskultur. Ausgrabungen in Mohenjo-Daro und Harappa (tr.
germ.). — F. A. Brockhaus, Leipzig, 1938.
35.	Dhirendra Nath MAJUMDAR, Races and cultures of India. — Asia Publ. House, New
York, 1973.
36.	Bahadur MAL, A history of indian culture. — Vishveshvaranand Vedic Research Institute,
Hoshiarpur, 1956.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CHINEZĂ
823
37.	P. MASSON-OURSEL, etc., Vînde antique et la cioilisation indicnne. — La Renaissance
du Livre, Paris, 1933.
38.	Jaeques MASSUI, Vinde dans notre destin. — în „***, Approches de lTnde“. Les
Cahiers du Sud, 1949.
39.	P. MEILE, Histoire de Vinde. — Presses Univ. de France, Paris, 1951.
40.	Heinz MODE, Vantica India (tr. ital.). — Ed. Primato, Roma, 1960.
41.	Radha Kamal MOOKERJEE, Hindu civilization. From the earliest limes up to the esta-
blishment of Maurya Empire. — Longmans, London-N. York-Toronto, 1936.
42.	Radha Kamal MOOKERJEE, The culture and art of India. — G. Allen and Unwin, Lon-
don, 1959.
43.	Jawaharlal NEHRU, Descoperirea Indiei (tr. rom.). — Ed. de Stat pt. Lit. Pol., Bucu-
reşti, 1956.
44.	K. M. PANIKKAR, Histoire de Vinde (tr. franc.). — Fayard, Paris, 1958.
45.	Sardar PANIKKAR, Vinde ct VOccident (tr. fr.). — Mouton, Paris — La IJaye, 1958.
46.	Maurice PERCHERON, Vinde. — F. Nathan, Paris, 1938,
47.	Maurice PERCHERON, Recits mythologiqu.es de Vinde. — Ed. du Senil, Paris, 1955.
48.	Maurice PERCHERON. Le Bouddha et le bouddhisme. — Ed. du Seuil, Paris, 1956.
49.	L. PETECH, M. MUCCIOLI, Varea culturale indiana. - Vaîlardi, Milano, 1960.
50.	Stefano PIANO, VIndia antica e la sua tradizione. A cura di —. Casa Ed. G. D’Anna,
Messina-Firenze, 1975.
51.	Stuart PIGGOTT, Prehistoric India. To 1000 B.C. — Penguin Books, Plarniondsworth,
1961.
52.	Vittore PISANI, Laxman Prasad MISHRA, Le letterature delVIndia. — Sansoni-Accade-
mia, Milano, 1970.
53.	A. M. PIZZÂGALLI, Aspetti e problemi dclla civiltă indiana. — Cogliti, Milano, 1927.
54.	Swami RANGANATITANANDA, The essence of indian culture. — Externai Publicity
Divis ion, Calcutta, 1965.
55.	Adya RANGACHARYA, The indian theatre. — National Book Trust, New Delhi, 1971.
56.	II. G. RAWLINSON, India. A short cultural history. — The Cresset Press, London, 1948.
57.	Louis RENOU, La civilisation de Vinde ancienne. — Flammarion, Paris, 1950.
58.	Louis RENOU, Les ecoles vediques et la formation du Veda. — Imprimerie Naţionale, Paris,
1947.
59.	Louis RENOU, L’IIindouisme. — Presses Univ. de France, Paris, 1961.
60.	Louis RENOU, Les litteratures de Vinde. — Presses Univ. de France, Paris, 1952.
61.	Louis RENOU, La poesie religieuse de Vinde antique. — Presses Univ. de France, Paris,
1942.
62.	Louis RENOU, Sanskrit et culture. Vapport de Vinde â la civilisation liumaine. — Payot,
Paris, 1950.
63.	Louis RENOU et J. FILLIOZAT, Vinde classique. T. I. - Payot, Paris, 19479.
64.	Arion ROŞU, Eminescu et Vindianisme romantique. — Fr. Steiner, Wiesbaden, 1970.
65.	Arion ROŞU, India in rumanian culture. — New Delhi, 1960.
66.	Benoy Kumar SARKAR, Creative India. — Mohital Banarsi Dass, Lahore, 1937.
67.	Nasendra Khrislina SINHA, Amil Chandra BANNERJEE, Istoria Indiei (tr. rom.). — Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
68.	Vincent A. SMITII, The Oxford history of India. — Oxford Univ. Press, London, 19583.
69.	P. SPEAR, Storia delV Indici (tr. ital.). — Rizzoli, Milano, 1970.
69a C. R. SRINIVASA AIYANGAR. Les aspects culturels de la nvisique el de la danse hindoues. — Les Cahiers du Sud, 1949.
70.	Giuscppe TUCCI, Storia della filosofia indiana. — Laterza, Bari, 1977.
71.	Alfons WÂTH, Histoire de Vinde et de sa culture (tr. franc.). — Payot, Paris, 1937.
72.	Mortimer WHEELER, Early India and Pakistan. — Thames and Iludson, London,
1959.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CHINEZĂ 1 2 3
1.	Giuliani BERTUCCIOLI, Storia della letteratura cinese. — Nuova Accacl. Ed., Milano,
1959.
2.	David BODDE, China’s gift to the West. — America Council on Education. Washington,
19444.
3.	Kate BUSS, Studies in the chinese drama. — The Four Seas, Boston, 1922.
3a Mario BUSSAGLI, Bronzi cinesi. - Fr.lli Fabbri, Milano, 1966.
824
BIBLIOGRAFIE
4.	Th. Francis CARTER, The invention of printing in China and its spread Westword. — Colum-
bia Univ. Press, New York, 19312.
5.	Li GLII, The beginnings of cinese civilization. — Univ. of Washington Press, Seattle, 1957.
6.	Tsui CITI, Histoire de la Chine et de la civilisation chinoise (tr. franc.). — Payot, Paris,
1949.
7.	Piero CORRADINI, La Cina. - UTET, Torino, 1969.
8.	LI. G. GREEL, La naissance de la Chine. La periode formative de la civilisation chinoise
env. 1400-600 av. J. C (tr. franc.). — Payot, Paris, 1937.
9.	W. EBERITARD, Histoire de la Chine, des origines â nos jours (tr. franc.). — Payot,
Paris, 1952.
10. Raymond DiWVSON, The legacy of China. Edited by —. Clarendon Press, Oxford, 1964.
11. Eleanor ERDBERG CONSTEN, L*antica Cina (tr. ital.). — Ed. Primato, Roma, 1959.
12.	Jean ESCARA, La Chine. Passâ et present. — A. Colin, Paris, 1937.
13.	Charles P. FITZGERALD, La civiltâ cinese (tr. ital.). — Einaudi, Torino, 1974.
14.	Jacques GERNET, Le monde chinois. — A. Colin, Paris, 1972.
15.	Jacques GERNET, La Chine ancienne. Des origines â PEmpire. — Presses Univ. de
France, Paris, 1964.
16.	Jacques GERNET, La vie quotidienne en Chine â la veille de Vinvasion mongole (1250-
1276). — IJaehette, Paris, 1959.
17. Herbert A. GILES, The civilization of China. — Williams and Norgate, London, 19192.
18. Silvano GIOVACCHINI, La Cina dalie origini al Regno di Chan. — G. D’Anna, Messina-
Firenze, 1973.
19.	Silvano GIOVACCHINI, La Cina, dai Chan agii Han occidentali, — G. D'Anna, Messina-
Firenze, 1973.
20.	Marcel GRANET, La civilisation chinoise. La vie publique et la vie privee. — A. Michel,
Paris, 1948.
21.	Marcel GRANET, La pensee chinoise. ■— La Renaissance du Livre, Paris, 1934.
22.	Marcel GRANET, FHes et chansons anciennes de la Chine. — E. Leroux, Paris, 1929.2
23.	Ren6 GROUSSET, Histoire de la Chine. — A. Fayard, Paris, 1976.
24.	Rene GROUSSET, Storia delTarte e della civiltâ cinese (tr. ital.). — Feltrinelli, Milano.
1958.
25.	H. S. HEGNER, Cina ieri, oggi, domani (tr. ital.). — Sansoni, Firenze, 1966.
26.	Pierre LIUARD. Ming WONG, La medicina cinese (tr. ital.). — II Saggiatore, Milano,
1967.
27.	Ping-Ti ITO, La Cina. 11 sistema sociale (1369-1911) (tr. ital.). — UTET, Torino, 1974.
28.	G. F. HUDSON, Europe and China. A survey of their relations. .. — Columbia Univ Press,
New York, 19312.
29.	E. R. HUGHES, La Cina e il mondo occidentale (tr. ital.). —- Einaudi, Torino, 1942.
30.	Dun J LI, The essence of chinese civilization. — D. van Nostrand Comp., Princeton, New
Jersey, 1967.
31.	M. KALTENMARK, La philosophie chinoise. — Presses Univ. de France, Paris, 1972.
32.	O. KALTENMARK-CHEQUIER, La litterature chinoise. - Presses Univ. de France,
Paris, 1961.
33.	Kennet Scott LATOURETTE, The Chinese, their history and cnlture. — MacMilan, New
York and London, 19644.
34.	O. LANG, La vie en Chine (tr. franc.). — IJaehette, Paris, 1952.
35. Denis LOMBARD, La Chine imperiale. — Presses Univ. de France, Paris, 1967.
36. Henri MASPERO, La Chine aniique. Nouv. ed. revisee... — Presses Univ. de France,
Paris, 1965.
37.	Giuseppe D. MUSSO, La Cina ed i Cinesi. Loto leqgi e costumi. Voi. I — II. — Hoepli,
Milano, 1926.
38.	M. MUCCIOLI, L. BERTOLUCCI, Uarea culturale cinese. - Vallardi, Milano, 1963.
39.	Joseph NEEDITAM, La Cina e la storia (tr. ital.). — Feltrinelli, Milano, 1975.
40.	Joseph NEEDITAM, Science and civilization in China. Voi. I—-VII. — Cambridge Univ.
Press, Cambridge, 1954 sqq.
40a Joseph NEEDHAM. La Science chinoise et VOccident (tr. franc.). — Ed du Senil, Paris,,
1977.
41.	Luigi PAGIARO, La Cina antica. — Ist. Edit. del Mediterraneo, Roma, 1969.
42.	Maurice PERCHERON, La Chine. - F. Nathan, Paris, 1946.
43. L. PETEGH, Profilo storico della civiltâ cinese. — Ed. Radio Italiana, Torino, 1957.
44. R. PORAK, L’animo cinese (tr. ital.). — Ed. Paoline, Roma, 1972.
44a George ROWLEY, Principiile picturii chineze (tr. rom.). — Meridiane, Bucureşti, 1982.
/
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA JAPONEZA
825
45.	Ch’en SHOU-YI, Chinese literature. A historical introduction. — The Ronald Press Comp.,
New York, 1961.
46.	L. SICKMAN, Al. SOPER, L’arte e VarchitetUira cinese (tr. ital.). Einaudi, Torino, 1969.
47.	M. SULLIVAN, 'The heritaqe of chinese art. — în: The leqacii of China, Clarendon Press,
Oxford, 1971.
48.	Cheng TJEN-HSI, China moulded bij Confucius. — Stevens and Sons, London, 1946.
49.	Thomas THILO, Arhitectura clasică chineză (tr. rom., studiu introd. de Ion Frunzetti).
— Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981.
50.	W. WATSON, La Cina prima degli Han (tr. ital.). — II Saggiatore, Milano, 1963.
51.	Richard WILHELM, Histoire de la civilisation chinoise (tr. franc.). — Payot, Paris, 1931.
52.	W. WILLETTS, Foundations of chinese art. — Thames and Hudson, London, 1965.
53.	Fen YUAN-CIUN, Scurtă istorie a literaturii clasice chineze (tr. rom.). — E.S.P.L.A.,
Bucureşti, 1960.
54.	Lin YUTANG, H mio paese c il mi o popolo (tr. ital.). — Bompiani, Milano, 1941.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA JAPONEZĂ
1.	*** Studies on japanese cultnre. Voi. I-II. — 'File Japan P.E.N. Club, Tokyo, 1973.
2.	*** Introduction â la culture japonaise. — Kokusai Bunka Shinkokai, Tokvo (f.a.).
3.	*** Introduction to classic japanese literatulc. — Kokusai Bunka Shinkokai, Tokyo,
1948.
4.	W. G. ASTON, Litterature japonaise. — A. Colin, Paris, 1902.
5.	Giaeinto AURIŢI, Compendio di storia della cultura giapponese, dalia Etâ Arcaica alia
Restaurazione del Meigi (1868). — Yalecchi, Roma, 1948.
6. Jenny BANTI PERE IR A, L’ikebana. Filosof ia, religione e teoria dei fiori. Voi. I. — De
Luca Ed., Roma, 1968.
7.	Felicien CHALLAYE, Le Japon illustre. — Larousse, Paris (f.a.).
8.	B. H. CHAMBERLAIN, Moeurs et coutumes du Japon. - Payot, Paris, 1931.
9.	Danielle et V. ELISSEEFF, La civilisation japonaise. — Arthaud, Paris, 1974.
10.	Cari o FORMICHI, Nippon. - Ist. per FEnc. De Carlo, Roma, 1942.
11.	Louis FREDERIC, Japan. Art and civilization. — Thames and Pludson, London, 1971.
12.	Louis FREDERIC, La vie quotidienne au Japon ă Tepoque des samourai, 1185-1603. — Ha-
chette, Paris, 1968.
13.	Louis GONSE, L’art japonais. — E. Griind, Paris, 1926.
14. IT. GOWEN, Histoire du Japon. Des origines â nos jours. — Payot, Paris, 1933.
15. W. E. GRIFFIS, The Mikado’s Empire. — Harper and Brothers, New York, 1894.
16.	Orlando GROSSO, Storia delVarte giapponese. — Casa Ed. Apollo, Bologna, 1925.
17.	Ch. HAGENAUER, Les origines de la civilisation japonaise, t. I. — Imprimerie Naţionale,
Paris, 1956.
18.	Ryuichi KAJI, Le Japon. — Kokusai Bunka Shinkokai, Tokyo, 1939.
19.	Donaid KEENE, Japanese literature. An introduction for western readers. — John Murray,
London, 1953.
20.	Edward KIDDER, Japan before buddhism. — Thames and Hudson, London, 1959.
21.	Edward KIDDER, Ancient Japan. — Elsevier Phaidon, Oxford, 1977.
22.	Nabuhiro MATSUMOTO, Essai sur la mgthologie japonaise. — P. Geuthner, Paris, 1928.
23.	Earl MINER, The japanese tradiiion in british and american literature. — Princeton Univ.
Press, New Jersey, 1958.
24.	Koya NAKAMURA, History of Japan. — Tourist Library, Tokyo, 1939.
25.	Hajime NAKAMURA, A history of the development of japanese thought from 592 to 1868.
Voi. I—II. — Kokusai Bunka Shinkokai, Tokyo, 1967.
26.	Konstantin POPOV, Japan. Essays on naţional culture and scientific thought. —- Aeademy
of Sciences, Moscow, 1969.
27.	Edwin O. REISCHAUER, Japan. The history of a nation - Alfred A. Knopf, New
York, 1974.
28.	Edwin O. REISCHAUER, Japan. Past and present. — Gerald Duckworth, London,
1964.
29.	G. B. SANSOM, Le Japon. Histoire de la civilisation japonaise. — Payot, Paris, 1938.
30. Michel VIE, Histoire du Japon, des origines â Meiji. — Presses Univ. de France, Paris,
1969.
826
BIBLIOGRAFIE
CIVILIZAŢIILE AM FRICII PilFCOLUMHIENE
1.	Ferdinand ANDERS, Das Pantheon cler Maya. — Akad. Druck- und Verlangsanstalt,
Graz, 1963.
2.	Jean BABELON, Mayas d’hier et d’aujourd’hui. — Pion, Paris, 1967.
3.	Jose Perez de BARRADAS, Orfebreria prehispanica de Columbia. — Talleres Graficas
Jura, Madrid, 1954.
4. Henri BEUCHAT, Manuel d’archeologie americaine. — A. Picard, Paris, 1912.
5. Pedro BOSCH-GIMPERA, L’America precolumbiana. — UTET, Torino, 1970.
6.	Cottie A. BURLAND, Popoarele Soarelui (tr. rom.). — Meridiane, Bucureşti, 1981.
7.	Guido Va Ier ia no CALLEGARI, Introduzione allo studio delle antichită americane. — Vita
e Pensiero, Milano, 1930.
8.	Salvador GÂNALS FRÂU, Prehistoire de VAmerique. — Payot, Paris, 1953.
9.	Alfonso CASO, El pueblo clei Sol. — Fondo de Cultura Economica, Mexico, 1971.
10.	Leopoldo GASTEDO, Arte precolombiano y colonial de la America Latina. — Salvat ed.,
Madrid, 1972.
11.	Leonard COTTRELL, Civiltă del passato (tr. it.). — Rizzoli, Milano, 1973.
12.	Nigel DxWIES, Gli Aztechi. Storia cli un impero (tr. it.). — Ed. Riuniti, Roma, 1975.
13.	E. P. DIESELDORFF, Kunst und Religion der Mayavolker. — L. Friederichsen, Ham-
burg, 1933.
14.	Hans Dietrich DISSELHOFF, Geschichte des altamerikanischen Kulturen. — R. Olden-
burg, Miinchen, 1953.
15.	Henry F. DOBYNS, Paul L. DOUGHTY, Peru. A cultural liistory. — Oxford Univ. Press,
New York, 1976.
16. Beatriz de la FUENTE, La escultura de Palenque. — Impr. Universitar ia, Mexico, 1965.
17. Angel M. GARIBAY, La literatura de los Aztecos. — Ed. Joaquin Martiz, Mexico, 1964.
18.	Raphael GIRARD. Le Popol-Vuh. Histoire culturelle des Maya-Quiches. — Pajmt, Paris,
1954.
19.	Hector GRESLEBIN, Introduccion al estudio del arte autoctono de la America del Sur. — Min.
de Educ. de la Prov. de B. Aires, La Plata, 1958.
20. Victor W. von HA GEN, L’ Impero degli Incaş. — Newton Compton ed., Roma, 19772.
21. Victor W. von HA GEN, Civiltă e splenclore degli Aztechi. — Newton Compton ed., Roma,
1977.
22.	Victor W. von HA GEN, II mondo dei Maya (tr. it.). — Newton Compton ed., Roma,
1977.
23.	Victor W. von HA GEN, Gli imperi del deserto nel Peru precolombiano (tr. it.). — Newton
Compton ed., Roma, 1977.
24.	Alexander Burr HARTLEY, L’art et la philosophie des Indiens de VAmerique du Nord. — E.
Leroux, Paris, 1926.
25.	Hans HELFRITZ, Antica America. Aztechi, Maya, Inca. (tr. it.). — La Scuola Ed.,
Brescia, 19722.
26.	Jorge HERNANDEZ-CAMPAS, Canti aztechi. - A cura di Guanda, Parma, 1961.
27.	Rafael KARSTEN, La civilisation de Vempire Inca (tr. fr.). — Payot, Paris, 1952.
28.	Walter KRICKEBERG, Las antiguas culturas mexicanas. — Fondo de Cultura Econo-
mica, Mexico-Buenos Aires, 1961.
29.	Colonel LANGLOIS, UAmerique precolombienne et la conquete europeenne. — E. de Boc-
card, Paris, 1928.
30.	Rafael LARCO HOYLE, Peru. - Nagel, Geneve, 1966.
31.	Juan LARREA, Corona incaica. — Univ. Nacional, Cor do ba, 1960.
32.	Henri LAVAGHERY, Les Ameriques avani Colomb. — Office de Publicite, Bruxelles,
19462.
33.	H. LEHMAN, Les civilisations precolombiennes. — Presses Univ. de France, Paris, 1973.
34.	Alberto Ruiz LHUILLIER, La civilizacion de los antiguos Mayas. — Mexico, 1963.
35.	Samuel LOTHROP and others, Essays in precolumbian art and archaeology. — Harvard
Univ. Press, Cambridge, 1961.
36.	Federico LUNARDI, Honduras Maya. — Teguicigalpa, Honduras, 1948.
37.	Alfred METRAUX, Les Incaş. — Ed. du Seuil, Paris, 1962.
38.	Alfred METRAUX, Religion et magie indiennes d’Amerique du Sud. — Gallimard, Paris,
1967.
39.	Alfred METRAUX, L’art precolombien. UAmerique avant Christophe Colomb. — Les
Beaux Arts, Paris, 1970.
40.	Sylvanus G. MORLEY, Gli antichi Maya, voii. I—II (tr. it.). — Sansoni, Firenze,
1961.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CRETANÂ ŞI MICENIANA
827
41.	Manuel OHOZGO Y BERRA, Historia antigua y de la conquista de Mexico, t. I-IV. — Tip.
de Gonzalo Esteva, Mexico, 1880.
42.	Francisc PĂGURARIU, Schiţe pentru un portret al Americii Latine. — Ed. Tineretului,
Bucureşti, 1966.
43.	Francisc’PĂGURARIU, Antologia literaturii precolumbiene. — Ed. Univers, Bucureşti,
1973.
44.	Salvatore PAPA, Vita degli Aztechi nel codice Mendoza. — Garzanti, Milano, 1974.
45.	Felipe Guaman POMA DE AYALA, Nueua corânica y buen gobierno (Codex peruvien
illustre). — Inst. d’Ethnologie, Paris, 1936.
46.	Miguel Leon PORTILLA, El reverso de la Conquista. Relaciones aztecas, mayas e incaş.
—	Ed. J. Martiz, Mexico, 1964.
47.	W. H. PRESCOTT, La conquista del Peru (tr. it.). — Ed. Le MascLere, Firenze, 1959.
48.	Paul RADIN, Histoire de la civilisation indienne (tr. fr.). — Payot, Paris, 1935.
49.	Adrian RECINOS, Popol Vuh. Le antiche storie del Quiche. A cura di —. (tr. it.). — Einau-
di, Torino, 1960.
50.	Jose de la RIVA AGUERO, Civilizacion peruana. Epoca prehispanica. — Ed. Lumen,
Lima, 1937.
51.	Donald ROBERTSON, L’architettura precolombiano (tr. it.). — Rizzoli, Milano, 1965.
52.	Laurette SEJOURNE, America precolombiano (tr. it.). — Feltrinelli, Milano, 19762.
53.	Demetrio SODI, La literatura de los Mayas. — Edit. J. Martiz, Mexico, 1964.
54.	Herbert Joseph SPINDEN, Maya. Art and civilization. — The Falcons Wing Press, Indian
ITills, Colorado, 1957.
55.	Jacques SOUSTELLE, Les Azteques. — Presses Univ. de France, Paris, 1970.
56. Jacques SOUSTELLE, Mexico. (tr. engl.). — Na gel, Geneva-Paris-Munieh, 1967.
57. Jacques SOUSTELLE, Vita quotidiana degli Aztechi (tr. it.). — II Saggiatore, Milano,
1965.
58.	Jacques SOUSTELLE, Olmecii. Cea mai veche civilizaţie a Mexicului (tr. rom.). —
Meridiane, Bucureşti, 1982.
59.	Tullio TENTORI, La pittura precolombiano. — Soc. Edit. Librăria, Milano, 1961.
60. Eric S. THOMPSON, La civilisation azteque (tr. fr.). — Payot, Paris, 1934.
61. Eric S. THOMPSON, La civiltă Maya (tr. it.). - Einaudi, Torino, 19702.
62.	Salvador TOSCAN, Arte precolombino de Mexico y de la America Central. — Univ. Nacio-
nal Autonoma, Mexico, 1952.
63.	George VAILLANT, Civilizaţia aztecă (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
64.	Hyatt A. VERRILL, Old civilizations of the New World. — The New Home Library, New
York, 1943.
65.	Pedro Eduardo YILLAR CORDOVA, Las culturas prehispanicas del departamento de Lima.
—	Goli. Arqucologia Peruana, Lima, 1935.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CRETANĂ ŞI MICENIANA
1.	Stylianos ALEXIOU, etc., Creta antica (tr. ital.). — Ed. Stringa, Genova (f.a.).
2.	Francesco BIANCOFIORE, Civiltă micenea nelVItalia meridionale. — Ed. delFAteneo,
Roma, 19672.
3. Filippo CASSOLA, La Ionia nel mondo miceneo. — Ed. Scient. Italiane, Napoîi, 1957.
4. John GHADWIGK, The Knossos tablets. — Inst. of classical studies, Univ. of London,
1964.
5.	John CHADWICK, The mycenaean world. — Gambridge Univ. Press, Cambridge-London-
New York, 1976.
6.	L. CIPRIANI, Creta e Vorigine mediterranea delta civiltă. — Marzocco, Firenze, 1943.
7.	Vincent Robin D’ARBA DESBOROUGH, The last mycenaeans and their successors. — Cla-
rendon Press, Oxford, 1964.
8.	Pierre DEMARGUE, Arte egea (tr. ital.). — Feltrinelli, Milano, 1964.
9.	O. DICKINSON, The origins of mycenaean civilization. — P. Astroms, Gdteborg, 1977.
10.	Rene DUSSAUD, Les civilisations prehelleniques dans le bassin de la Mer ~Egee. — P. Geuth-
ner, Paris, 1910.
11.	Arthur EVANS, The palace of Minos at Knossos. Voi. I-V. —- MacMillan, London, 1921 —
1935.
12.	Paul FAURE, La vie quotidienne en Crete au temps de Minos. — Hachette, Paris, 1973.
13.	Gustave GLOTZ, La civiltă egea (tr. ital.) — Einaudi, Torino, 1975.
14.	G. GORDON, II Vecchio Testamento ed i popoli del Mediterraneo Orientale (tr. ital.). — Mor-
ceiliana, Brescia, 1959.
828
BIBLIOGRAFIE
15.	Sinclair HOOD, The homc of the heroes. The aegean before the Greeks. — Thames and Ilud-
son, London, 1967.
16.	Sinclair HOOD, La civiltă di Creta (tr. it.). — Newton Compton, Roma. 1979.
17.	R. W. HUTCHINSON, L’antica civiltă cretese (tr. ital.). — Einaudi, Torino, 1967.
18.	Gianfranco MADDOLI, La civiltă micenea. Guida storica c critica. A cura di —. Laterza,
Bari, 1977.
19.	Spyridon MARINATOS, Creta e Micene (tr. ital.). — Sansoni, Firenze, 1965.
20.	Fr. MATZ, Creta, Micene, Troia (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
21.	Fr. MATZ, Creta e la Grecia preistorica (tr. ital.). — Sansoni, Firenze, 1965.
22.	George E. MYLONAS, Mycenae and the mijcenacan age, — Princeton Univ. Press, New
Jersey, 1966.
23.	George E. MYLONAS, Religion in prehistoric Grcecc. în: Ancient rdigions. Edited bv
V. Ferm. — The Citadel Press, New York, 1965.
24.	M. P. NILSSON, The mi no an-mycenae an religion and its survival in greek religion — C. W.
K. Gleerup, Lund, 19502.
25.	Leonard R. PALMER, Minoici e micenei. & antica civiltă egea dopo la decifrazione det
Lineare B (tr. ital.). — Einaudi, Torino, 1970.
26.	Charles PICARD, Les rdigions prehelleniques/— Presses Univ. de France, Paris, 1948.
27.	Nicolas PLATON, Creta (tr. engl.). — Nagel, Geneva-Paris-Miinieh, 1966.
28.	Bogdan RUTKOWSKI, Arta egeanâ (tr. rom.). — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980.
29.	Heinrich SGHLIEMANN, Pe urmele lui Homer. Voi. I—II (tr. rom.). — Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1979.
30.	Chester G. STARR, Le origini della civiltă greca (tr. ital.). — Ed. dell’Ateneo, Roma,
1964.
31.	Luigi Achilîea STELLA, La civiltă micenea nei documenti contemporanei. — Ed. delP
Ateneo, Roma, 1965.
32.	W. TAYLOUR, I Micenei (tr. ital.). — 11 Saggiatore, Milano, 1966.
33.	Chr. TSOUNTAS, The myccnaean age. — B. R. Gruner, Amsterdam, 1969.
34.	J. VERCOUTTER, Essai sur les relations entre Egypte et Prehellcnes. — A. Maisonneuve,
Paris, 1954.
35.	A. J. B. WACE, Mycenae. — Princeton Univ. Press, Princeton, 1949.
36.	Chr. ZERVOS, L’art de la Crete neolithique et minoenne. — Paris, 1956.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
1.	Vincent R. d’ARBA DESBOROUGH, The laşi mycenacans and their successors. Anarcheo-
logical survey c. 1200-c. 1000 B.C. — Clarendon Press, Oxford, 1964.
2.	Corrado BARBAGALLO, Le declin d’une civilisation, ou la fin de la Grece Antiquc (tr. fr.).
— Payot, Paris (f.a.).
3.	N. I. BARBU, Adelina PIATKOWSKI, Scriitori greci şi latini. Coordonatori —.Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972.
4.	Giovanni BECATTI, Scultura greca, dalie origini al quinlo secolo. — Mondadori, Milano,
1961.
5.	Victor BERARD, La resurrection d’LIomere. — Grassct, Paris, 1930.
6.	R. BIANCITI BANDINELLI, Archeologia e cultura. — R. Riciardi Ed., Milano-Napoii,
1961.
7.	John BOARDMAN, L’art grec (tr. fr.). — Larousse, Paris, 1965.
8.	Andr6 BONNARD, Civilizaţia greacă (tr. rom.), voi. I—III. — Ed. Ştiinţifică, Bucu-
reşti, 1967-1969.
9.	C. M. BOWRA, L’esperienza greca (tr. it.). — II Saggiatore, Mondadori, Milano, 19694.
10.	J. CHARBONEAUX, La scuip ture grecque archaîque. — La Guilde du Livre, Lausanne,
1938.
11.	J. CITARBONNEAUX, La sculpture grecque classique. — La Guilde du Livre, Lausanne,
1942.
12.	J. M. COOK, I Greci delVAsia Minore (tr. it.). — II Saggiatore, Milano, 1964.
13.	Alfred CROISET, Maurice CROISET, Histoire de la litlerature grecque, t. I-IV. — A.
Fontemoing Ed., Paris, 1895 — 1914.
14.	Maurice CROISET, La civilisation hellenique. — Payot, Paris, 1921.
15.	Pierre DEVAMBEZ, etc., Enciclopedia civilizaţiei greceşti {tr. rom.). — Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1970.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACA
829
16.	G. Lowes DIGKINSON, The greck view of life. — The University of Michigan Press,
19664.
17.	Pericle DUGATI, Varie classica. UTET, Torino, 19673.
18.	Will DURANT, The life of Greece. — Siraon and Schustcr, New York, 1939.
19.	V. EHRENBERG, VAlene di Aristofane (tr. it.). — La Nuova Italia, Firenze, 1957.
20.	J. FERGUSON, The heritage of hellcnism. — Flarcourt Brace, New York, 1973.
21.	M. I. FINLEY, Lumea lui Odiseu (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
22.	M. I. FINLEY, Vechii greci (tr. rom.). — Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974.
23.	Robert FLACELIERE, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle (tr. rom.). — Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1976.
24.	Robert FLACELIERE, Istoria literară a Greciei antice (tr. rom.). — Ed. Univers, Bucureşti,
1970.
25.	Kathleen FREEMAN, Greek city-states. — Norton, New York, 1963.
26'. Italo GALLO, La civiltă micenea. — Ed. Barjes, Roma, 19712.
27.	Ph. GAUTHIER, etc., Athenes au temps de Periclcs. — Hachette, Paris, 1966.
28. Louis GERNET, Droit et societe dans la Grece ancienne. — Sirey, Paris, 1964.
29. Louis GERNET, Andre BOULANGER, Le genie grec dans la religion. — La Renaissance
du Livre, Paris, 1932.
30.	Gustave GLOTZ, Le travail dans la Grece ancienne. — F. Alean, Paris, 1920.
31.	Gusta ve GLOTZ, La cile grecque. — La Renaissance du Livre, Paris, 1928.
32.	Mihai GRAMATOPOL, Civilizaţia elenistică. — Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti,
1974,
33.	Pierre GRIMAL, Dictionnaire de la mythologie grecque et romaine. — Presses Univ. de
France, Paris, 1963.
34.	W. K. C. GUTITRIE, Orpheus and greek religion. — Methuen, London, 1952.
35.	Werner JAEGER, Paideia. Los ideales de la cultura griega, voi. I —II (tr. sp.). — Inst.
Cubano del Libro, La Habana, 1971.
36.	Leon FIEUZEY, Ilistoire du costume antique. — Champion, Paris, 1922.
37.	A. JARDE, La formation du peuple grec. — La Ren. du Livre, Paris, 1923.
38.	II. D. F. KITTO, I Greci (tr. it.). - Sansoni, Firenze, 1973.
39.	II. D. F. ICITTO, Greek tragedy. - Methuen, London, 19663.
40.	K. M. KOLOBOVA, E. L. OZEREŢKAIA, Cum trăiau vechii greci. - Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1961.
41.	N. A. KUN, Legendele şi miturile Greciei antice (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1964.
42.	J. Gabriel LEROUX, Les premieres civilisations de la Mediterranee. — Presses Univ. de
France, Paris, 19749.
43.	Pierre LEVEQUE, La civiltă greca (tr. it.). — Einaudi, Torino, 1970.
44.	Mario Attilio LEVI, La Grecia antica. (Coli. „Societâ e costume"). — UTET, Torino,
1976.
45.	Maria MARINESCU-HIMU, Adelina PIATKOWSKI, Istoria literaturii eline. Ed. Ştiin-
ţifică, Bucureşti, 1972.
46.	Henri-Irenee MARROU, Histoire de Veducation dans VAntiquite. I. Le monde grec. — Ed.
du Seuil, Paris, 19817.
47.	Henry METZGER, La ceramique grecque. — Presses Univ. de France, Paris, 19733.
48.	Kazimierz MICHALOWSKI, Cum şi-au creat grecii arta (tr. rom.). — Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1975.
49.	M. MICHAUX, P. HOUSSIAN, Vaniiquite. La Grece. - Casterman, Louvain, 19644.
50.	Emile MIREAUX, I Greci ai tempi di Omero (tr. it.). — II Saggiatore, Milano, 1961.
51.	Lewis MUMFORD, La cite â travers Vhistoire (tr. fr.). — Ed. du Seuil, Paris, 1964.
52.	Gilbert MURRAY, Euripides and his age. — Oxford Univ. Press, London, 19652.
53.	Gilbert MURRAY, W. R. INGE, etc., The legacy of Greece. — Clarendon Press, Oxford,
1957.
54.	George E. MYLONAS, Ancient Mycenae. — Routhledge, London, 1957.
55.	George E. MYLONAS, Eleusis and the eleusinian mysterics. — Princeton Univ. Press,
Princeton, 1961.
56.	Martin P. NILSSON, Les croyances religieuses de la Grece antique (tr. fr.). — Payot, Paris,
1955.
57.	Martin P. NILSSON, Culls, myths, oracles and politics in ancient Greece. — Gooper Square
Publ., New York, 1972.
58.	Martin P. NILSSON, La religion populaire dans la Grece antique (tr. fr.). — Pion, Paris,
1954.
830
BIBLIOGRAFIE
59.	R. PETTAZZONI, La religion dans la Grece antique (tr. fr.). — Payot, Paris, 1953.
60.	Adelina PIATKOWSKI, Ion BANU, Filosof ia greacă pînâ la Platou, I, 1-2. Redactori
coordonatori —. Studiu introd. de I. Banu. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
61.	Charles PICARD, La vie privee dans la Grece classique. — Ed. Rieder, Paris, 1930.
62.	Giulio PRETI, Storia del pensiero scientifico. — Mondadori, Milano, 1975.
63.	A.B. RANOVICI, Elenismul şi rolul său istoric (tr. rom.). — Ed. de Stat pt. Lit. Ştiinţi-
fică, Bucureşti, 1953.
64.	Abel REY, La jeunesse de la Science grecque. — La Renaissance du Livre, Paris, 1933.
65.	Abel REY, La maturite de la pensee scientifique en Grece. — A. Michel, Paris, 1939.
66.	Arnold REYMOND, Histoire des Sciences exactes et naturelles dans l’Antiquite greco-romaine.
—	Presses Univ. de France, Paris, 19551 2.
67.	A. de RIDDER, W. DEONNA, L’art en Grece. - La Renaissance du Livre, Peris, 1924.
68.	Erwin ROHDE, Psyche. Le culte de Vâme chez Ies Grecs et leur croyance â Vimmortalite.
—	Payot, Paris, 1928.
69.	Leon ROBIN, La pensee grecque et Ies origines de Vesprit scientifique. — La Renaissance du
Livre, Paris, 1932.
70.	Pierre ROUSSEL, La Grece et VOrient. — F. Alean, Paris, 1928.
71.	Heinrich SCHLIEMANN, Pe urmele lui Homer, voi. I—II (tr. rom.). — Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1979.
72.	V. S. SERGHEEV, Istoria Greciei antice (tr. rom.). — Ed. de Stat, Bucureşti, 1951.
73.	Bruno SNELL, La cultura greca e le origini del pensiero europeo (tr. it.). — Einaudi,Torino,
198210.
74.	C. G. STARR, Le origini della civiltă greca (tr. it.) — Ateneo, Roma, 1964.
75.	V. V. STRUVE, D. P. KALLISTOV, Grecia antică. Sub redacţia (tr. rom.). — Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
76.	W. N. TARN, G. T.’ GRIFFITH, Hellenistic civilization. - Meridian, New York, 19613 *.
77.	Miguel TARRADELL, El arte griego y romano. — Salvat, Madrid, 1972.
78.	George THOMSON, Studies in ancient greek society. — Lawrence and Wishart, London,
1949.
79.	Arnold Joseph TOYNBEE, II mondo ellenico. — Einaudi, Torino, 1967.
80.	Arnold Joseph TOYNBEE, Some problems of greek history. — Oxford Univ. Press, Lon-
don, 1969.
81.	Constantin TSATSOS, Filosofia socială a grecilor (tr. rom.). — Univers, Bucureşti, 1979.
82. Mario UNTERSTEINER, La fisiologia del mito. - La Nuova Italia, Firenze, 19722.
83. Mario VEGETTI, Filosofia e sapere della cittă antica (voi. I din „Filosofie je soeietâ“).
—	Zanichelli, Bologna, 1976.
84.	Emily VERMEULE, Greece in the Bronze Age. — The Univ. of Chicago Press, Chicago
and London, 19673.
85. T. B. L. WEBSTER, From Mycenae to Homer. — Methuen, London, 19602.
86. T. B. L. WEBSTER, Athenian culture and society. — Univ. of California Press, Berkeley,
1973.
87.	T. B. L. WEBSTER, Greek art and literature (700-530 B.C.). - Methuen, London,
1959.
88.	T. B. L. WEBSTER, Hellenistic poetry and art. - Methuen, London, 1964.
89.	Arthur WEIGALL, Alexandru cel Mare. — Ed. Socec, Bucureşti, 1948.
90.	William L. WESTERMANN, The slaves systems of greek and roman antiquily. — The
Amer. Philosophical Society, Philadelphia, 1955.
91.	Jean ZAFIROPULO, Histoire de la Grece â l’ăge de bronze. — Les Belles Lettres, Paris,
1964.
92.	Christian ZERYOS, Naissance de la civilisation en Grece. — Voi. I—II. Ed. Cahiers d’Art,
Paris, 1962-1963.
93! Th. ZIELINSKI, Histoire de la civilisation antique (tr. fr.). - Payot, Paris, 1931.
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCA
1.	Luisa BANTI, II mondo degli Etruschi. — Bibi. di Storia Patria, Roma, 1969.
2.	Nieeolo BERNARDINI, Gli Etruschi. A cura di — . D’Anna, Firenze, 1972.
3.	R. BIANCHI BANDINELLI, Antonio GIULIANO, Les Etrusques et VItalie avant Rome
(tr. fr.). — Gallimard, Paris, 1973.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANA
831
3 bis. R. BIANCHI BANDINELLI, L’arte etrusca. - Editori Riuniti, Roma, 1982.
4. Raymond BLOGH, Etruscii (tr. rom.). — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
5. Raymond BLOGH, Vâri et la civilisation etrusques. — Pion, Paris, 1955.
5a. Giuliano BONFANTE and Larissa BONFANTE, The efruscan language. An introduc-tion. — Manchester Univ. Prqss, Manchester, 1983.
6.	Jan BURIAN, B. MONCHOVA, Misterioşii etrusci (tr. rom.). — Ed. Meridiane, Bucu-
reşti, 1973.
7.	Sibille von CLES-REDEN, Les Etrusques (tr. fr.). — Arthaud, Paris, 1962.
8.	Georg'e DENNIS, Lumea etruscilor (tr. rom.). Prefaţă de Ion Frunzetti. — Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1982.
9.	Ugo DI MARTINO, Gli Etruschi. Storia, civiltă, cultura. — Ed. Mursia, Roma, 1982.
10.	DÎODOR DIN SICILIA, Biblioteca istorică (tr. R. Hîncu şi VI. Iliescu). — Ed. Sport-
Turism, Bucureşti, 1981.
11. Pericle DUCATI, Etruria antica, voi. I II. — Paravia, Torino, 1927.
12. Pericle DUCATI, Storia delTarte etrusca, voi. I-II. — Rinascimento del Libro, Firenze,
1927.
13.	Pericle DUCATI, La scultura etrusca. — Novissima Encicl. Monografica, Firenze, 1934.
14. Pericle DUCATI, Le probleme etrusque (tr. fr.). — A. Piganiol, Paris, 1938.
15. Vladimir I. GEORGIEV, La lingua e Torigine degli Etruschi. — Ed. Nagard, Roma,
1979.
16.	G. Q. GIGLIOLI, L’arte etrusca. — Fr. Iii Treves, Milano, 1935.
17.	Albert GRENIER, Les religions etrusque et romaine (in „Mana". Introd. â Phistoire des
religions, III). — Presses Univ. de France, Paris, 1948.
18.	Jacques HEURGON, La vie quotidienne chcz les lEtrusques. — Hachette, Paris, 1948.
19.	x\lain ITUS, Les Etrusques, peuple secret. — A. Fayard, Paris, 1957.
20.	Alain ITUS, Recherches sur lastatuaire en picrre etrusque archaique. — l5d. de Boccard, Paris,
1961.
21.	Werner KELLER, La civiltă etrusca (tr. it.). — Garzanti, Milano, 19725.
22.	Zacharie MAYANI, Les Etrusques commencent â parter. — Arthaud, Paris, 1961.
23.	F. Vittore NARDELLI, Antiscoperta della origine degli Etruschi. — Lerici, Milano, 1959.
24.	B. NOGARA, Gli Etruschi e la loro civiltă. — Hoepli, Milano, 1933.
25.	Massimo PALLOTTINO, Etruscologia. — Hoepli, Milano, 19686.
26.	Massimo PALLOTTINO, Gli Etruschi. — Colombo, Roma, 19401 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11.
27. Massimo PALLOTTINO, La necropole de Cerveteri. — La Libr. dello Stato, Roma, 1950.
28. Massimo PALLOTTINO, La peinture etrusque (tr. fr.). — Skira, Lausanne, 1952.
29. Massimo PALLOTTINO, L’art des Etrusques (tr. fr.). Introd. de — • fîd. Braun, Paris,
1955.
30.	Massimo PALLOTTINO, Civiltă artistica etrusco-italica. Seconda ristampa. — Sansoni,
Firenze, 1974.
31.	David M. RANDAL, The Etruscans. — Clarendon Press, Oxford, 1927.
32.	Emeline RICHARDSON, Sculptures etrusques. - Coli. UNESCO, Paris, 1966.
33.	Otto Wilhelm von VACANO, The Etruscans in the ancient World. — Edwin Arnold, Lon-
don, 1960.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
1.	Cyril BAILEY, The legacy of Rome. Edited by —. Clarendon Press, Oxford, 1947.
2.	Jean BAYET. Croyances et rites dans la Rome antique. — Payot, Paris, 1971.
3.	Jean BAYET, Literatura latină (tr. rom.). — Univers, Bucureşti, 1972.
4.	Ranuccio BIANCHI BANDINELLI, La pittura antica. — Editori Riuniti, Roma, 1980.
5. Raymond BLOCH, Les origines de Rome. — Presses Univ. de France, Paris, 19716.
6. Raymond BLOCH, J. COUSIN, Rome et son destin. — A. Colin, Paris, 1960.
7.	A. BOUCHfî-LECLERCQ, Manuel des institutions romaines. — Leroux, Paris, 1931.
8.	Jerome CARCOPINO, La vie quotidienne â Rome â Vapogee de VEmpire. — Hachette,
Paris, 1939.
9.	Franz CUMONT, Le religioni orientali nel paganesimo romano (tr. it.). — Laterza, Bari,
1967.
10.	Robert ETIENNE, Viaţa cotidiană la Pompei (tr. rom.) — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
11.	G. FERRERO, Grandeur et decadence de Rome, voi. I—IV (tr. fr.). — Pion, Paris, 1903—
1908.
832
BIBLIOGRAFIE
12.	Jean-Claude FRfîDOUILLE, Enciclopedia civilizaţiei şi ariei romane (Ir. rom.). — Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1974.
13.	Michael GRANT, La civiltâ di Roma. 133 a.G.-217 d.C. (tr. it.). — II Saggiatore,
Milano, 19694.
14.	Albert GRENIER, Le genie romain dans la religion, la pensec ei Lari. — La Renniss.
du Livre, Paris, 1925.
15.	Albert GRENIER, Les religions etrusque ei romaine. — în: „Mana“, Intrcd. ă Lhisî. des
religions, III. — Presses Univ. de France, Paris, 1948.
16.	Pierre GR IM AL, La civilisation romaine. — Artbaud, Paris, 1965 (tr. rom.), 1973.
17.	Pierre GRIMAL, Le siecle cVAuguste. — Presses Univ. de France, Paris, 19745.
18.	Pierre GRIMAL, La vie â Rome dans Lantiquite. — Presses Univ. de France, Paris, 19571 2 3 4 5 6 7 8 9.
19.	W. G. HARDY, The greek and roman world. — Schenkrnan Publ. Comp., Cambridge,
Mass.,1962.
20.	J. HEURGON, The rise of Rome (tr. engt). — Univ. of California Press, Berkeley, 1973.
21.	Leon HOMO, L’Italie primitive ei les debiits de Limperialisme romain. — La Renaiss. du
Livre, Paris, 1925.
22.	Leon HOMO, Les institutions politiques romaines, de la câte â Letal. — La Renaiss. du
Livre, Paris, 1927.
23.	N. LASCU, Cum trăiau romanii. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
24.	Mario Attilio LEVI, L’Italia antica. Dalia preistoria alia fine delLunită imperiale. Ediz.
aggiorn. — Mondadori, Milano, 1974.
25.	Mario Attilio LEVI, Roma antica (coli. „Societâ e costume"). — UTET, Torino, 1976.
26.	Guido A. MANSUELLI, Civilizaţiile Europei vechi. Voi. II (tr. rom.). — Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1978.
27.	Concetto MARCHESI, Storia delta lettcratura latina. Voi. I—II. — Ed. Principato,
Milano-Messina, 19648.
28.	Iienri-Ir6nee MARROU, Histoire de Leducation dans LAntiquile. II. Lc monde romain.
— Ed. du Seuil, Paris, 19817.
29.	Jean-Pierre MARTIN, La Rome ancienne. — Presses Univ. de France, Paris, 1973.
30.	Carlo Alberto MASCITI, Storia del diritto romano. — Vita e Pensiero, Milano, 1979.
31.	P. LOUIS, Le travail dans le monde romain. — Paris, 1912.
32.	N. A. MAŞKIN, Istoria Romei antice (tr. rom.). — Ed. de Stat, Bucureşti, 1951.
33. N. A. MAŞKIN, Principatul lui August. — Ed. pt. lit. Şt., Bucureşti, 1954.
34. Horia C. MATEI, O istorie a Romei antice. — Ed. Albatros, Bucureşti, 1979.
35.	Horia C. MATEI, Civilizaţia Romei antice. — Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980.
36.	Glaude NICOLET, II mestiere di cittadino nelLantica Roma. — Editori Riuniti, Roma,
1982.
37.	Ettore PARATORE, La lettcratura latina, delLetâ repubblicana e augustea. — Sansoni-
Aceademia, Milano, 1969.
38.	G. PICARD, Rome. — Nagel, Geneve-Paris-Miinicli, 1969.
39.	Andre PIGANIOL, La conquete romaine. — Alean, Paris, 19444.
40.	Andrd PIGANIOL, Histoire de Rome. — Presses Univ. de France, Paris, 1939.
41.	G. B. PIGHI, La religione romana.
42.	Chester G. STARR, Civilization and the Caesars. — Norton, New York, 1965.
43.	Th. ZIELINSKI, Histoire de la civilisation antique (tr. fr.). — Payot, Paris, 1931.
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETiCĂ
1.	*** Istoria României. Voi. I. — Ed. Academiei R. P. Române, Bucureşti, 1960.
2.	Dumitru BERGIU, Arta traco-getică. — Ed. Academiei R. S. România, Bucureşti, 1969.
3.	rDumitru BERGIU, De la Burebista la Decebal. — Ed. Politică, Bucureşti, 19802.
4.	Andrei BODOR, Contribuţii la problema agriculturii în Dacia înainte de cucerirea romană.
Problema obştilor la daci. - în: SGIV, VII (1956), 3-4 şi VIII (1957), 1-4.
5.	Ştefan BURE)A, Tezaure de aur din România. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979.
6.	Ion Horaţîu GRIŞAN, O trusă medicală descoperită la Grădiştea Muncelului. — în: Istoria
medicinei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1957.
7.	Ion Horaţiu GRIŞAN, Ceramica geto-dacică. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968.
8.	Ion Horaţiu GRIŞAN, Burebista şi epoca sa. — Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti,
1975.
9.	Ion Horaţiu GRIŞAN, Stalul geto-dac. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977.
CIVILIZAŢIA şi cultura dacogetică
833
10.	Constantin DAIGOVICIU, La Transilvanie dans Vantiquite. — (f. ed.), Bucureşti, 1945.
11.	Constantin DAIGOVICIU, Dacica. — Bibi. Musei Napocensis, I. — Cluj, 1970.
12.	Constantin DAICOVIGIU şi H. DAICOVICIU, Sarmizegetusa. Cetăţile şi aşezările dacice
din Munţii Orâşiiei. — Ed. Meridiane, 19822.
13.	Hadrian DAIGOVICIU, Studiul traiului dacilor în Munţii Orăştiei. — în:SCIV, II (1951), 1.
14.	Hadrian DAICOVIGIU, Dacii. — Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
15.	Hadrian DAICOVIGIU, Dacia, de la Burebista la cucerirea romană. — Ed. Dacia, Cluj,
1972.
16.	Hadrian DAICOVIGIU şi colab. — Studii dacice. Sub red. — Ed. Dacia, Cluj, 1981.
17.	Mircea ELIADE, De la Zalmoxis la Genghis-han. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980.	u
18.	Radu FLORESCU, Vâri des daces. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968.
19.	Radu FLORESCU, Hadrian DAICOVIGIU, Lucian ROŞU, Dicţionar enciclopedic de artă
veche a României. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
20.	Alexander FOL e Ivan MARAZOV, I Traci. Splendore e barbarie di un’antica civiltâ (trad.
ital.). — Newton Gompton, Roma, 1982.
21.	Ioan GLODARIU, Eugen IAROSLAVSCHI, Civilizaţia fierului la daci, — Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1979.
22.	Mihai GRAMATOPOL, Dacia antiquă. — Ed. Albatros, Bucureşti, 1982.
23.	Nicolae LUPU, Civilizaţia dacică şi influenţele romane exercitate asupra ei în sec. I î. e. n. şi
sec. I e.n. — în: Apullum, 16 (1978).
24.	Mihail MACREA, De la Burebista la Dacia post-romană. Repere pentru o permanenţă isto-
rică. — Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
25.	Mihail MACREA, Viaţa în Dacia romană. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
28.	Liviu MARGHITAN, Caracterul unitar şi avansai al culturii geto-dacilor. — în: „Era socia-listă*, 58, nr. 5.
27.	Liviu MARGHITAN, Tezaure de argint dacice. — Muzeul de Ist. a R. S. România, Bucu-
reşti, 1976.
28.	Ion MICLEA, Radu FLORESCU, Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi
artă. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980.
29.	Mircea MUŞAT, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. — Ed. Aca-
demiei R. S. România, Bucureşti, 1980.
30.	Gh. MUŞU, Din mitologia tracilor. — Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
31.	Ştefan OLTEANU, Aspecte ale civilizaţiei geto-dacice în lumina cercetărilor recente. —în:
„Revista^ Arhivelor“ (1979), 56, nr. 2.
32.	Vasile PÂRVAN, Getica. Ediţie îngrijită, note, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu.
— Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
33.	Vasile PÂRVAN, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene. Trad. şi note
de Radu Vulpe - Ed. Ştiinţifică, 19725.
34.	Mircea PETRESCU-DÎMBOVIŢA. Scurtă istorie a Daciei preromane. — Ed. Junimea,
Iaşi, 1978.
35.	Const. PREDA, Monedele geto-dacilor. — Ed. Academiei R. S. România, Bucureşti,
1973.
36.	Dumitru PROTASE, Riturile funerare la daci şi daco-romani. — Ed. Academiei R. S. Ro-
mânia, Bucureşti, 1971.
37.	I. I. RUSSU, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase. — Extr. din Anuarul
Inst. de Studii Clasice (Cluj), voi. V, 1947.
38» I. I. RUSSU, Sarmisegetuza, capitala daco-geţilor. — Extr. din Revista Istorică Română, voi. XIV, fasc. III. — Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1945.
39. I. I. RUSSU, Limba traco-dacilor. — Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 19672.
40. I. I. RUSSU, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-
romanică. — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
41.	STRABON, Geografia, voi. II. Trad., note şi indice de Felicia Vanţ-Ştef. — Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974.
42.	Rodica TANŢĂU, Economia geto-dacilor (teză de doctorat). — Bucureşti, 1971.
43.	Rodica TANŢĂU, Meşteşugurile la geto-daci. — Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972.
44.	Răzvan THEODORESCU, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos. — Ed. Meridiane, Bucu-
reşti, 1976.
45.	Vasile VETIŞANU, De la philosophie des Gito-Daces. — în: Ethnologica, 1978, nr. 2.
46.	Ariton VRACIU, Limba daco-geţilor. — Ed. Facla, Timişoara, 1980.
47.	Alexandru VULPE, Nouveaux points de vue sur la civilisation geto-dace. Vapport de Varcheo-
logie. — în: Dacia, 1978, voi, 20,
53 — Istoria culturii şi civilizaţiei
LEGENDA HĂRŢILOR
Centre de civilizaţie mesopotamiană (p. 83).
Zone de civilizaţie pr o to-istorică din Europa şi Orientul Apropiat (p. 102),
Zone de civilizaţie proto-istorică din Asia (p, 103).
Centre ale civilizaţiei şi culturii egiptene (p. 113).
Extinderea Imperiului persan (p. 206).
Valea Indusului, cu localizarea a 36 de centre de civilizaţie identificate, prospere către 2500 î.e.n. (p. 245).
Imperiul Maurya în epoca lui Asoka (p. 249).
Imperiul Gupta, cu centrele de civilizaţie şi cultură cele mai importante (p. 251).
India sub dominaţie islamică. Direcţiile de expansiune musulmană înspre Indonezia. (Zonele punctate corespund extinderii Imperiului Moghul în sec. XVII. Punctele indică centrele comerciale fundate de negustorii europeni (p. 253).
Răspîndirea populaţiilor antice din Europa şi Orientul Apropiat (p. 312),
Răspîndirea populaţiilor antice din Asia (p. 313).
Teritoriile, localităţile şi datele fabricaţiei pentru prima oară a kîrtiei, în Asia, Orientul Apropiat şi Europa (pp. 406—407).
Teritoriile civilizaţiilor mexicane şi mayaşă (p. 421).
Harta Imperiului ineaic (p. 450).
Principalele centre ale civilizaţiei şi culturii cretane (p. 494).
Centrele civilizaţiei şi culturii cretane şi greceşti (p. 518).
Centrele de civilizaţie şi cultură grecească din Orientul Apropiat (p. 519).
Colonii şi centre de civilizaţie greceşti şi feniciene (p. 535).
Centrele civilizaţiei etrusce. Oraşe greceşti şi cartagineze din Sicilia şi sudul Italiei (p. 677). „Valul Servian" şi cele şapte coline ale Romei antice (p. 693).
Extensiunea Imperiului roman sub Traian (98—117); cu indicarea spaţiilor ocupate de popoarele „barbare" şi a sistemului rutier roman (p. 711).
Traseele navigaţiei maritime şi comerciale din epoca Imperiului roman (p. 724).
Drumurile şi rutele comerţului cu Orientul în epoca Imperiului roman (p. 725). Răspîndirea unor culte orientale pe teritoriul Imperiului roman (p. 744).
Centrele culturale din Occident şi din Orientul Apropiat în epoca Imperiului roman (p. 764). Statul roman şi statul daco-geţilor în timpul lui Burebista (pp. 784—785).
Cetăţi şi aşezări fortificate dacice (p. 808).
INDICI
i
PERSOANE*
Abraham, 167 Adad, 87 Adonis, 87, 549 Aesculap (v. Asclepios)
Aetion, 609, 663
Afrodita, 88, 523, 527. 542. 544, 545, 594, 601, 607, 662, 663, 745, 752 Agamemnon, 495, 517, 529 Agatocles, 782 Agni, 272, 273
Marcus Vipsanius Agrippa, 754, 756, 763
Ahaşveroş, 178
Ahemene, 205
Ahile, 525, 529, 530, 613
Ahmosis, 162
Ahra Manyn (v. Ahriman)
Ahriman, 221, 223, 224, 238 Ahuitzotl, 426
Ah ura Mazda, 207, 212, 213. 217, 221, 222, 223, 224, 227, 229 Aiax, 591 Akhetaton, 103 •Aîaric, 703 Alcamene, 606 Alceu, 535, 542, 632 Alcibiade, 566 Alcinous, 510, 531 Alem an, 542, 632 Alcmena, 668
Alcmeon din Crotona, 561, 617, 656 Aldington, R., 415
Alexandru Macedon, 115, 207, 208, 220, 236, 249, 472, 608, 609, 628, 641, 642, 643, 644, 645, 647, 648, 651, 660, 663, 664. 668, 669, 676, 709, 760, 782 Alfieri, Yittorio, 769 Alfonso X el Sabio, 809 Al-Harit ibn Kalada, 227 Amaterasu, 377, 382, 394, 396 Ambrozie, 776 Amenemhat I, 112 Amenemhat III, 102 Amenhotep II, 150 Amenhotep (arhitect), 141 Amenofis I, 141 Amenofis II, 114 Amenofis III, 114, 141, 150, 168 Amenofis IV, 114, 140, 160, 197
Amida, 342 Amintii, 683 Amithaba, 342
Amon, 112, 114, 115, 128, 129, 137, 140, 148, 642
Amon-Ra, 149, 150
Amos, 176, 177, 182, 190, 199
Amyot, Jaeques, 667
An aer eon, 543, 632, 771
Anahita, 221, 224
Anat, 140
Anaxagora, 513, 561, 577, 595, 613, 614, 616 Anaximandru, 163, 558, 559, 560 Anaximene, 163, 559, 560 Andhra, 250
Livius Andronicus, 741, 768 An Lu-shan, 319 Antifon, 615, 623 Antigonos, 644 Antim Ivireanu, 239 Antiochus IV, 173, 208 Antistene, 658 Antonip cel Pios, 547 Antonius, 174, 678, 748 Anu, 86, 101 Anubis, 134, 140 Annunzio, Gabriele d?, 635 Anunaki, 87 Apam, 221 Ap el Ies, 609, 663 Apis, 139, 140 Aplu, 683
Apollo, 500, 523, 527, 539, 543, 544, 545, 546, 561, 589, 594, 597, 601, 607, 641, 661, 683, 694
Apollonios (sculptor), 662
Apoilonios din Perga, 653, 654, 655
Apollonios din Rodos, 649, 665
Apolodor (pictor), 609
Apolodor din Damasc, 725, 788
Appianus, 673, 719
Apsu, 86, 99
Apuleius, 775, 799
Arătos, 665, 762
Arcadius, 713
Arcesilas, 755
Architas, 615, 650
Ardaşir, 209, 228
Ares, 523, 524, 544, 545, 802
* Personaje istorice, mitologice şi legendare, autori antici şi moderni (nu şi autori contemporani, cuprinşi în text şi în bibliografie).
838
INDICE. PERSOANE
Aretliaios, 763 Arie, 177 Arhiloh, 541
Arhimede, 633, 650, 651, 653, 654, 762 Arianna, 502, 511 Arion, 543
Aristarh din Samos, 653 Aristide, 569 Aristip din Cirene, 658 Aristofan, 513. 585, 588, 591, 595. 600, 620, 639, 641, 668
Ar ist o tel, 135, 161, 163, 513, 530, 540, 543, 557,	561,	577,	578,	579,	582,	589.	615,
616,	620,	628,	629,	630,	631,	632,	633,
635,	636,	639,	649,	650,	651,	656,	657,
810
Aristoxenos, 633 Arrianus, 765 Arnold, Edwin, 414 Arsace, 208 Artaban V, 208, 209
Artemis, 502, 523, 527, 544, 545, 598, 607, 661, 803 Aryabhata, 284 Aryaman, 273 Asclepiade din Samos, 665 Asclepiade din Prusa, 763 Asclepios (Aesculap), 163, 594, 598, 617, 648, 763
Asoka, 249, 250, 255, 284, 285 Assur, 66, 221, 227 Assurbanipal, 67, 103, 115, 149 Assurnazirpal II, 67, 95, 103 Astart6, 140
Astyages (Iştumegu), 205, 206
Atahualpa, 451
Atalia, 178
Atar, 221
Atargatis, 749
Athena, 523, 524, 536, 540, 544, 545, 582, 594, 595, 598, 599, 600, 601, 602, 605, 606, 745, 752
Athenodoros, 662 Athrpa, 683 Atreu, 495, 522 Atreya, 285 Aton, 141
Attis, 225, 549, 647
Atum, 141
Atum-Ra, 141
Augustin, 200, 237, 776
Augustus (v. Octavianus Augustus)
Aurelian, 712, 749 Autolyeos, 616
Baal, 140, 169, 749
Bachilide, 513, 543, 544, 632, 633, 634, 635 Basho (v. Matsuo B asii o)
Bayle, P., 660 Belerofon, 695 Bel, 92
Bel-Marduk, 86 Bendis, 800, 802, 803 Bergson, H., 306 Berkeley, G., 622 Bernini, G. L., 704 Bharata, 296, 303 Bhavabhuti, 304 Bias din Priene, 556 Bidpay (Pilpay), 238, 305 Bîaga, L., 809 Blake, W., 306 Boccaccio, G., 667, 769 Boismortier, J. B., 667 Bdîyai, J., 654 Boruista (v. Burebista). 809 Botger, J. F., 371 Boutes, 602 Bracquemond, F., 414 Brecht, B., 416 Britomartis, 502, 510, 511 Brahma, 274, 291, 295, 296 Brutus, L. Iunius, 694, 755 Brygos, 610, 781 '
Bryson, 615
Buddha, 225, 249, 276, 277, 278. 290, 291, 292, 293, 300, 305, 342, 347, 356, 357, 391, 395, 396, 399, 400, 401, 402 Burebista, 779, 783, 785, 786, 789, 791, 792, 793, 797, 806 Buson (v. Yosa Buson)
Busoni, F., 238
Caesar, C. lulius, 709, 718, 719, 723, 729, 740, 741, 742, 748, 749, 753, 763, 770, 771, 774, 781, 786, 807 Gai-Lun, 348
Calderdn, de la Barca Pedro, 769 Caligula, 149, 748, 749 Caliope, 597 Callierates, 599 Callimachos (sculptor), 606 Callimachos din Cirene, 513, 649, 664, 665. 666
Callippos, 616
Caîlistene, 667
Calsans, 683
Camilar, E., 306
Cambise I (Kambujia), 115, 205
Cambise II, 206
Cantacuzino, Stolnicul, 809
Cantemir, D., 809
Caracalla, 208, 225, 712, 738, 741, 754, 756
Qaraka, 285, 286
Carducei, G., 635
Carneade, 660
Carol cel Mare, 319
Carol Quintul, 438, 443
Cartojan, N., 105
Cassiodor, 794
Catilina, 678
Gato, 733, 757, 763
INDICEI, PERSOANE
839
Catul, 634, 666, 769, 770, 772 Gecrops, 602
Cel Opt Maeştri din Nan-Jiug, 362 Cei Patru Maeştri din Anii ui, 362 Cei Patru Wang (v. Wang)
Celsus, Aulus Cornelius, 764	v
Cerber, 592
Chamberlain, B. H., 382, 397 Chares din Lin dos, 662 Cliaron, 89, 592, 683 Cli ar un, 683
Chikamatsu Monzaemon, 413, 414
Chilon din Sparta, 556
Ghoirilos, 637
Ghretien de Troyes, 233
Chrysippos, 658
Ciandragupta II, 250
Ciang Tzu, 370
Cicero, 547, 633, 635, 658, 665. 728, 736, 762, 767, 768 Cilens, 683
Cimon, 565, 566, 569 Cimon din Cleonai, 609 Cirus I (Kuruş), 205
Cirus II cel Mare, 68, 173, 205, 206, 207, 208, 213, 228 Cixi, 323 Glandei, Paul, 416 Clan din s, 739, 740, 769 Clavigero, FI., 440 Cleantes, 658
Gîeobuîos din Lin dos, 556 Cleopatra. 642 Clio, 597
Clistene, 568, 569, 570 Clitemnestra, 522 Coatlicue. 442 Coeîius Aure] ianus, 763 Coelius Isidorus, 719 Colalp, 683 Commodus, 225, 743 Gomosieus, 793
Confucius (Kong-zi), 314, 316, 318, 334, 335, 339, 340, 341, 344, 345, 367, 397 Constantin II, 149, 757 Constantin cel Mare, 703, 712, 720, 741, 750, 754
Copcrnic, 397, 616, 653 Corneille,-P., 769 Cornelius Seipio (v, Scipio)
Corribos, 599
CortSs, Hernân, 426, 428, 438, 441, 443
Corylus, 793
Cosma, 750
Miron Costin, 809
Coşbuc, G., 306
Crassus, 208, 718
Crates, 640
Cratinos, 640
Cresilas, 606
Cresus, 216, 533 Gristofor Columb, 652 Critasiros, 783 Critias, 623 Crispus (v. Sallustius) Criton, 793 Cronos, 544 Ctesibios, 650
Cyaxares (Urakciatra), 205 Cybele, 225, 549, 647, 749
Bafnis, 666 Daiauklm (v. Deioces)
Damian, 750 Danae, 634 Dapyx. 793 Daryar fv. Dar ins)
Dar ins 1, 205, 208, 207. 210, 211, 213, 214, 216, 217, 218, 220, 228, 564, 782 Darius III, 207, 642, 643, 663 Darwin, 558
David, 165, 171, 172. 176, 177, 178, 183, 189, 197
Debora, 176, 177, 178 Deeebal, 779, 783, 786, 787, 788, 789, 793, 794, 796, 807
Deeeneu, 783, 786, 792, 793, 798, 809
Degas, 400, 415
Deioces (Daiauklm), 205
Demeter, 500, 523, 524, 536, 544, 545, 547
Dcmocrit, 135, 282, 513, 614, 615, 616
Demostene, 642
Demostene Filaletul, 657
Depota, 524
Dhu’l Nun al Misri, 164
Di ana, 796, 803
Diaz, B., 438
Dicineu, 809 (v. Deeeneu)
Dichineus, 809 (\r. Deeeneu)
Dicomes, 793
Dictinna, 501, 502, 510, 511 Didona, 665 Dio Cassius, 786, 807 D ioc Ies din Car is tos, 617 Diocleţian, 225, 738 Dio Chrysostomos, 789, 794 Dio dor din Sicilia, 91, 92, 121, 136, 144, 146, 500, 673, 679, 689, 703, 799, 801 Diofantes, 655 Diogene din Sinope, 658 Dionis din Haîicarnas, 673 Dionysos, 100, 500, 502, 523, 524, 538, 543, 547, 548, 584, 601, 607, 632, 636, 640, 647, 663, 682, 781, 802 Dionysios I, 538, 567, 625 Dionysios Thrax, 781 Dioscoride, 137, 655, 763, 799 Diwia, 524
Djeser, 112, 141, 145
840
INDICE. PERSOANE
Doidalses, 781
Domiţian, 749, 754, 786, 787, 789, 807
Domitius Ahenobarbus, 757
Donatello, 758
Doni, Fr., 305
Dopota, 524
Douris, 610
Drakon, 537
Dromichaites, 782
Duauf (v. învăţăturile lui Duauf)
Du Fu, 309, 319, 369 Durau, 430
Duras-Diurpaneus, 786, 793 Diirer, A., 443 Dyaus-pitar, 272
Ea, 86 Eakos, 593 Eannatum, 63, 64 Ebil-il, 93 Efialte, 566, 569 Efraim, 175 Eisenstein, S., 416 Eita, 683 Ekhnaton, 141 Ekken, 397 Elagabal, 749 Elena, 517, 640 Ellil, 86 Eluard, P., 415 Eminescu, M., 299, 306, 809 Empedocle, 135, 163, 513, 549, 561, 563, 613, 616 Eneas, 771 Enialios, 524 Enki (v. Ea), 86 Enkidu, 101 Enlil, 86
Ennius, 768, 771, 776 Entemena, 73 Epaminonda, 567 Epictet, 658, 765, 766 Epicur, 513, 659, 660, 667 Epicii arm, 543, 640 Erasistratos, 649, 655, 656, 657 Erato, 597
Eratostene, 517, 649, 652 Ereşkigal, 87, 100 Eros, 545, 607, 663
Eschil, 513, 528, 538, 540, 543, 544, 564, 565, 595, 636, 637, 638, 639, 701 Esop,r 535
Espinosa Medrano, 468 Estera, 178, 199
Euclid, 351, 616, 649, 651, 654, 655 Eudem din Rodos, 631 Eudoxos din Cnidos, 616 Eumeu, 531
Euphronios, 555, 610, 611 Euridice, 548
Euripide, 513, 595, 608, 611, 622, 639, 803
Europa, 511
Euterpe, 597
Evans, Arthur, sir, 493
Exechias, 555
Falaris, 536 Farar, 683
Faustus Verantius (v. Verantius)
Feng Po, 340
Ferdousi, 209, 233, 302, 669 Fichte, J. G., 306
Fidias, 163, 513, 552, 595, 598, 599, 600, 601, 603, 604. 605, 606, 611, 752 Filip II, 642, 797 Filip Arabul, 209, 756 Filon din Alexandria, 175, 194, 200 Filoxenos, 663 Firenzuola, A., 305 Fischer von Erlaeh, 348 Fort, P., 415
Fortuna, 548. 647, 729, 754 Freud., S., 162, 345 Fufluns, 682 Fu-Xi, 313
Galenos, 137, 558, 656, 657, 764, 765
Galilei, Galileo, 614, 627
Galla Placidia, 760
Gallus, 174
Gandhi, M. K., 267
Garcilaso de la Vega, 467
Gassencli, P., 660
Gauguin, P., 415
Gautier, Th., 306, 414
Gebeleizis, 800, 803, 810
Gelon, 538, 567
Gengis Klian, 250, 321
Gessner, S., 667
Sf. Gheorgbe, 230, 810
Ghilgameş, 100, 101
Gibil, 87
Giovanni da Capua, 238, 305 Girru. 87
Gluck, Ch. W., 667
Goethe, J. W., v., 198, 235, 238, 306, 635
Goncourt, Edm. de, 414
Goodman, P., 416
Gordianus, 209
Gorgias, 622, 623, 625
Gozzi, G., 238
Gracchus Caius, 718
Gracchus Tiberius, 718
Guaman Poma de Ayala, 467
Gudea, 65, 93
Gula, 83
Gu Kai-ci, 361
Guliiver, 414
Guo Xi, 362
Gutenberg, J. G.# 371
INDICE. PERSOANE
841
Hades, .545, 547 592, 593, 683 Hadrian, 174, 208, 522, 547, 702. 728, 729, 752, 754, 756 Hafez, 235, 236, 238 Hagesandros, 662 Hamilcar, 709
Hammurabi, 65, 66, 70, 73, 74, 77, 99, 102, 168, 186 (v. şi Codul lui Hammurabi) Han Fei-zi, 347 Hannibal, 678, 709, 719 Haoma, 221 Hapi, 648 Harsa, 250
Harvey, W., 656, 657 Haşdeu, B. P., 809, 812 Hathor, 139, 140, 162 Hatşepsut, 135, 148, 149 Hearn, Lafcadio, 14 Hecateu din Milet. 619 Hector, 525, 530
Hefaistos, 523, 544, 545, 601, 602 Hegeî, G. \V. F., 238, 612, 639 Heine, H., 306 Hei io,dor, 667 Heîios, 224, 662
Hera, 259, 501, 523, 524, 536, 540, 544, 598, 601, 604
Heracleitos din Pont, 616
Heraclit, 513, 611, 612, 613, 616, 626
Hercîe, 683
Mereu le, 102, 460, 500, 641, 683 Herder, J. G., v., 198, 306 H6r6dia, J.-M., 415
Hermes, 523, 524, 544. 545, 607, 668, 683, 694 Herodot, 68, 87, 92, 116, 131, 132, 135, 136, 137, 138, 142, 144, 146, 162, 205, 219, 236, 513, 535, 565, 577, 619, 633, 673, 688, 701, 782, 799, 800, 801, 802, 803, 804, 807, 809, 810
Heron, 649, 650, 655 Herondas, 665, 667, 668 Herope, 495 Herophiîos, 655, 656 Hersclieî, F. W., sir, 352 Hesiocl, 513, 528, 531, 532, 536, 537, 541, 544, 558, 587, 595, 649, 770 Hestia, 544, 545 Himera, 695
Hiparchos, 649, 652, 653, 654 Hipocrat, 105, 137, 513, 577, 617, 618, 656, 657, 764
Hipocrat din Ghios, 615 Hipodamos, 577, 598 Hippias, 622, 623 Hiram, 172 Hircan I, 174 Hircan II, 174 Hoang-Ji, 313 Hokusai, 384, 400, 404, 414 Holofern, 178 Holderlin, Fr., 635
Homer, 505, 510, 516, 517, 523, 524, 525, 52fr, 530, 532, 541. 542, 548, 556, 558, 587, 595, 617, 649, 771, 773, 803 Honorius, 703, 713 Horaţiu, 635, 730, 768, 771, 772 Horus, 139, 140 Hristos (v. Iisus)
Huayua Capac, 451 Huitzilopochtli, 423. 424, 439 Hulda, 178 Humbaba, 101 Humboldt, A.v., 439 Hume, D., 767 Hunab, 479 Hu-Tu (Pămîntul), 340 Huysmans, J.-K., 415 Hyeron, 538
lacob (y. Israel) 168
Ianus, Bifrons, 6 83, 744, 745
lason, 500, 665
Ibicos, 543
Ibd al-Farid, 164
Ibis, 140
Ictinos, 552, 599
lehova (v. Yahwe)
Iehuda, 173, 175 Ieremia, 199 Ieronim, 776 IIie (profetul), 810 Ilitia, 524
Iisus Hristos, 225, 232, 443, 481, 549, 750 Illapa, 463
Imhotep, 102, 112, 137, 141. 145, 156 Indra, 272, 273, 275 Inocentiu I, 703 Intis, 463
locasta (v. Oedip rege), 638 lona, 199 Ionatan, 174
îordanes, 792, 794, 798, 799, 802, 809
losephus Flavius, 192, 798
losif, 168, 175, 199
Ioşua, 170, 189
Iov (v. Cartea lui Iov), 196
Iphimedia, 524
Ipuwer (v. Profeţiile lui Ipuwer), 157 Irod I, 174 Isac, 16 8
Isaia, 176, 199, 200
Isidor din Sevilla, 809
Isis, 141, 163, 176, 225, 549, 647, 749
Isocratc, 588, 642
Israel, 168, 177
Issa (v. Kobayashi), 410, 411
Iştar, 86, 87, 88, 100
Iştumagu (v. Astyages)
Itzamna, 479 Iucundus, 756
842
INDICE, PERSOANE
Tudita, 178, 199 Iugurtha, 709
Iulian Apostatul, 225, 686, 703, 807 Iunona, 682, 688
lupiter, 272, 682, 688, 703, 744, 746, 749
Iustinian, 104
luvenaî, 736, 775
Ixehel, 477. 479
Ixtab, 479
Izanagi, 377
Izanami, 377
Jayadeva, 303, 306 Jenner, E., 372 Jimmu Tenno, 378, 395 Jones, W., 306 Juarez, Benito, 422
Kakuzo, Okakura, 388 Kalidasa, 250, 303, 304, 306 Kambujia (v. Cambise)
Kaniska, 250 Kant, I., 306 Kautilia, 256, 300 Keb, 141
Keyserling, H., v., 306 Khafra (v. Khefren)
Khamerer Nebti, 150 Khefren, 112, 128, 143, 146, 150 Kheops, 17, 112, 125, 128, 143, 146, 147 Khety (v, învăţătura lui Kheiy)
Kepler, 3., 616 Khnuni, 140
Khosrou I Anuşirvan, 209, 227, 238 Khosrou ÎI, 209 Ki, 86
Kiplîng, R,, 414
Kobayashi Issa, 410, 411 (v, Issa)
Kong-zi (v. Confucius), Kong Fu-zi
Korin, 400, 404
Kose, Kanaoka, 403
Kotoku, 378
Kşatrita (v. Phraortes)
Ku an Yin, 342 Kubilai Khan, 231, 379 Kung-Kung, 340 Kuruş (v. Cirus)
Kw am mu, 378 Kyokutei Bakin, 411
r
Labartu, 683
La Bruyere, J., de, 631
Lactanţiu, 776
La Fontaine, J., de, 305
Landa, Diego de, 472, 475, 476, 478
Lao-zi, 316, 341, 346
Laran, 683
Lari, 745, 748
Leconte de Lisle, Ch.-M.-R., 306
Leda, 640
Leibniz, G.-W., v.} 373 Leif Eiriksson, 424, 441 Lei Gong, 340 Leinth, 683 Leocharcs, 662 Leonardo da Vinci, 350 Leonida, 565 Letha, 683
Leucip din Milet, 614 Leucoteea, 548 Levi, 189, 212 Liang Wu Ti, 342 Li Bai (v. Li Bo)
Li Bo, 308, 369 Li Tai-bo (v. Li Bo), 319 Lipit-Iştar, 77 Li Tai-pe (v. Li Bo)
Li Sheng, 362 Li Shizhen, 353 Lisimacii, 782 Li Su-xin, 361 Liu Bang, 318 Lin Iiui, 351 Livia, 748
Lobacevski, N.I., 654 Locke, J., 614 Long'os, 667 Lope de Vega, 667 Loti, P., 414 Lotto, L., 760 Lu, 336 Lucanus, 771
Lucian din Sam-esala, 585, 667 Lucilius, 768, 775
Lucreţiu, 660, 762, 763, 766, 767, 769
Ludovic XIV, 373
LugaL-zaggisi, 64
Lusitanus, 741
Lu Yu, 321
Lvcophron, 665
Lysip, 513, 603, 606, 608, 662, 663
Macliiavelli, N., 256 Macrinus, 208 Mah, 221
Mahatma Gandhi (v. Gandhi)
Mahavira, 276
Mahomed, 200, 231, 481, 498 Maimonide (v, Moşe ben Maimon)
Makron, 610 Manasa, 524 Manet, Ed., 400, 415 Mani, 225, 231 Mantus, 703
Mânu, 273 (v. şi Codul lui Mânu) Marcelîus, 740
Mar cu s Aurelius, 658, 722, 740, 750, 752, 756, 758, 764, 766
INDICE. PERSOANE
843
Mardonius, 564, 565 Marduk, 61, 86, 87, 92, 230 Maria Stuart, 306 Maris, 683
Marius Gaius, 709, 716, 718 Marsias, 605
Marte, 683, 744, 746, 747, 802 Marţial, 736, 743, 776 Marx, K., 325 Masaoka Shiki, 411 Mastarna, 675, 708 Matitiahu, 173 Matsuo Basho, 375, 409, 410 Mau, 221
Mausolos, 598, 661
Mazdak, 226
Mecena, 770
Medeea, 665
Mefisto, 238
Melpomene, 597
Mei viile, H., 414
Menandru, 641, 668, 769, 805
Menaşe, 175
Mencius (v. Meng-zi)
Menelau, 495 Menelaos (geometru), 655 Menelaos (sculptor), 755 Menephtah, 168 Menes, 102, 111
Meng-zi (Mencius), 316, 335, 345 Menkaura, (v. Mikerinos)
Menrva, 682 Mentuhotep I, 150 Meredith, G., 414 Merikare, 157 Merodach Baladan II, 67 Mesanobu, 403 Mexi, 424 Meyerhold, V., 416 Michelangeîo, B,, 704 Micon, 609
Mikerinos, 112, 128, 143, 146, 150
Miîescu, N., 322
Miltiade, 564
Mimnermos, 542
Minerva, 682, 688, 745, 749
Minos, 495, 498, 502, 511, 593, 802
Minotaur, 501, 502
Mithra, 221, 223, 224, 225, 236, 272, 273, 549, 749, 750 Mithridate, 208, 709 Mitsunobu, 403 Mituaî, 479 Mnemosine, 597 Mnesarhos, 801 Mnesicles, 599, 600, 602 Moctezuma I, 426 Moctezuma II, 426, 438 Moise, 77,162, 168, 170, 175, 186, 187, 188, 189, 192, 196, 424, 498, 801 Moîi&re, J. -B. P., 768, 769
/
Monet, CI., 415
Montaigne, M. E., de, 660, 769
Montesquieu, Ch.-L., 238
Moronobu, 383, 400
Moşe ben Maiinon (Maimonide), 188, 200
Mo-zi, 316, 345
Murasaki Shikibu, 411
Musaios, 810
Myron, 513, 603, 604, 605
Nabucodonosor (v. Nabukadnezar), 67, 92, 173, 178
Nabukadnezar (v. Nabucodonosor), 67, 68, 91, 103
Naevius, 768, 771, 776 Nagai Takashi, 412 Nanşe, 77, 87 Napat. 221 Napir-Asu, 204, 205 Naram-Sin, 64, 93 Narmer, 111, 151 Nefertiti, 114, 150 Nemesis, 548 Neptun, 683, 744 Nergal, 87, 683
Nero, 225, 662, 729, 739, 749, 752, 765, 769, 771, 775 Nerva, 729 Nethuns, 683 Netzahualcoyotl, 444 Newton, I., 285, 622, 652 Nezami, 233, 669 Nicandru din Colofon, 665 Nicias, 566
Nietzsche, Fr., 238. 306, 397
Ninki, 86
Ninlil, 86
Nirisudra, 86
Nin-urta, 87
Niobe, 662
Noe, 86, 273, 439
Nofret, 150
Nortia, 683
Nusku, 87
Nut, 140, 141
Octavianus Augustus, 174, 208, 594, 678, 702, 709, 715, 716, 718, 723. 729, 736, 739, 740, 741, 742, 743, 748, 749, 754, 755, 756, 757, 760, 763, 770, 771, 772, 774, 776, 793 Odiseu, 528, 530 Odoacru, 713 Oedip, 638 Offenbach, 667
Omar Khayyam, 227, 233, 234, 235 Ono Ranzan, 398 Oppius Sabinus, 786 Orfeu, 548, 549, 810 Ortagoras, 538
844
INDICE. PERSOANE
Osea, 199
Osiris, 140, 141, 142, 155, 159, 647. 648 Ovidiu, 665, 666, 747, 748, 768, 773,' 774, 789, 805
Pachacamac, 463 (v. Viraeocha) Pachacutec, 451, 467 Pachamama, 463 Pales, 683
Panaetios din Rodos, 765 Pandrosos, 602 Panini, 297, 300 Parasios, 609 Paris, 517 Parjanya, 272
Parmenide, 513, 516, 612, 613, 614, 626
Pârvan, V., 809
Pasiteles, 755
Passio, 581
Patrocle, 529
Pausanias, 554
Pegas, 695
Penaţi, 745
Peîopida, 567
Penelopa, 530, 531, 580
Peng Hien, 368
Periandros, 538, 556
Pericle, 250, 540, 547, 566, 568, 569, 571, 574, 594, 595, 598, 599, 613, 614, 622, 640 Persefona, 511, 524, 536, 545, 592 Per seu, 634 Persipnai, 683 Persius, 775 Petronius, 733, 775 Sf. Petru 758 Pherecrates, 640 Philetas, 665 Philolaos, 616 Phraortes (Kşatrita), 205 Phrynichos. 637 Pilpay, 238
Pindar, 513, 536, 538, 543, 544, 549, 551,
632,	633, 634, 635, 636, 649, 771 Pipituna, 524
Pisano, Nicola, 704 Pi Sheng, 320, 349
Pisistrate, 538, 543, 547, 548, 582, 594.599, 636
Pitagora, 84, 135, 163, 351, 513, 535, 536, 5@1, 562, 563, 587, 604, 613, 615, 626, 631,
633,	700, 747, 801, 802, 803 Pitagora din Rhegion, 535, 602, 606 Pitocritos, 662
Pittakos din Mitilene, 537, 556 Pizzaro, Fr., 451
Platon, 135, 161, 163, 200, 236, 280, 513, 535, 539, 541, 549, 557, 561, 563, 565, 576, 578, 582, 587, 589, 592, 593, 595, 607, 615, 616, 617, 620, 623, 624, 625, 626, 627, 628, 630, 631, 632, 633, 649, 657, 799, 802 Plaut, 681, 741, 768, 769
Plinius cel Bătrîn, 146, 655, 694, 720, 721, 739, 740, 759, 762, 763 Plinius cel Tînăr, 728 Plitia, 511
Piutarh, 556, 574, 635, 673, 688, 700, 718 Polibiu, 651, 664, 665 Policlet, 513, 554, 563, 598, 603, 604, 605, 662
Policrat, 538 Polihymnia, 597 Poîlaiuolo, Antonio del, 694 Marco Polo, 236, 260, 321, 335, 379, 414 Polydoros, 662 Polygnot, 577, 609, 611 Pompeius, 174, 658, 709, 718, 736, 740, 743, 771, 786
Pomponius Mela, 802, 810 Poros, 643 Porphirios, 799 Porsenna, 693
Poseidon, 523. 524. 544, 545, 594, 598, 601, 602
Poseidonios, 652, 653, 655.
Pound, Ezra, 415 Prajapati, 273 Pratinas, 637
Pr ax iţele, 513, 603, 606, 607, 662, 752
Priam, 525, 530
Proclos, 615
Prodicos, 622, 623
Propertius, 772
Proserpina, 683
Protagoras, 577, 595, 596, 622, 623, 625
Protogenes, 609, 663
Prudenţiu, 776
Psametic I, 103, 115
Pseudo-Callistencs, 644
Ptah, 140, 144
Ptah-hotep, 144, 156
Ptoîemaios Soter (Ptolemeu I), 173, 644, 647 Ptolemaios Filadeiful, 666 Ptolemeu, 647, 649, 652. 653. 654, 655, 763, 791
Puccini, G., 238, 414 Pu Song-ling, 370 Pyrrhon din Elis, 660 Pyrrhos, 708 Pytheas, 651,652
Quesnay, F., 373
Quetzalcoatl, 421,423, 424, 439, 440, 442, 443 Quintus Curtius Rufus (v. Rufus)
Quirinus, 744, 746 Qu-Yuan, 339, 368
Ra, 140, 141, 147 Rabelais, 667 Racine, 769 Radamanthys, 511, 593 Rafael, 755, 760
INDICE. PERSOANE
845
Rahotep, 150 Rama, 302 Ramses I, 114
Ramses II, 114, 116, 130, 148, 149, 150, 168, 178
Ramses III, 114, 120, 168, 170, 171
Raiizan, 397
Ravel, M., 667
Regnier, H. de, 415
Rhesos, 803
Reinach, S., 549
Remus, 694
Renan, E., 198
Riemann, B., 654
Rita, 273
Roboam, 173, 178
Rocca, 451
Rodin, A., 442
Roles, 793
Romulus, 688, 694
Rousseau, J.-J., 667
Rubobostes, 782
Rudra, 273
Rufus, 91
Rufus din Efes, 763 Ruth, 199
Saadi, 234, 235 Sabazios, 781, 802 Sadek, 238
Sahagtin, B. R., de, 423, 426, 431, 440
Sallustius, 774
Salmanasar I, 66, 67
Salmanasar III, 67
Samson, 102
Samuel, 171, 176, 189
Sangallo, Ant. de, 758
Sanherib, 67, 74, 90
Sannazaro, 667
Sappho, 542, 543, 591, 632, 771 Sardanapalos (v. Assurbanipal II), 67 Sargon I, 64, 102, 204 Sargon II, 67, 75, 91, 173 Sassan, 209 Saturn, 744, 770 Saul, 165, 171, 176, 183, 193 Scipio, Publius Cornelius („Africanul"), 709, 749, 755
Scopas, 513, 603, 606, 607, 608, 662
Schelling, 306
Schiller, 306
Schopenhauer, 279, 306
Schubert, 306
Scorilo, 793, 796, 807
Sei Shonagon, 412
Seirenes, 781
Seleucos I, 208, 644, 646
Semele, 781
Seneb, 150
Senaherib, 195
Seki Kowa, 397
Seneca, 750, 763, 765, 766, 769, 774
Septimius Severus, 208, 712, 742, 754
Serapis, 16^, 164, 176, 648
Servius Tullius, 675, 708, 714
Sesostris I, 150
Sesostris III, 113, 141
Sesshu, 400, 403
Setb, 130, 140, 141
Sethi I, 136
Sethlans, 683
Sextus Empiricus, 660
Shakespeare, W., 414, 641, 768, 769
Shakti, 268
Shankara, 306
Shelley, 306
Shen-Gua, 348
Shen-nong, 313
Shen Tsung-chien, 362
Shotoku, 378
Shudraka, 250. 304
Sbun, 314
Siddhapati, 305
Siddharta Gautami, 276
Sidney, Ph., 667
Siebold, F. von, 398
Silenus, 781
Simeon (Şimon), 174
Simonide, 513, 543, 544, 632, 633, 634
Sin, 86
Sinuhet (v. Aventurile lui Sinuhet), 162 Sita, 302 Snefru, 141, 146 Sobek, 139, 140
Socrate, 513, 595, 606, 611, 624, 625, 626, 658 Sofocle, 513, 591, 596, 636, 638, 639 Sol Invictus, 750
Solomon, 162, 165, 171, 172, 173, 175, 176, 177, 178, 182, 183, 190, 196, 198 Solon, 135, 161, 533,535, 537, 556, 568, 587, 591, 592 Soma, 272, 273 Soranos, 763 Spartacus, 719 Spencer, H., 397 Stephanos, 755
Stesichoros, 536, 542, 632, 666 Stolker, J., 414
Strabon, 69, 91, 92, 136, 651, 673, 781, 800, 801, 802, 803, 805, 810 Straton din Lampsakos, 655 Stuart MilI, J., 622 Subiluliuma, 103 Suetonius, 739, 775 Suinin, 378 Sulamita, 198 Sun Yat-sen, 323 Surya, 272, 275 Su Song, 351 Susruta, 285, 286 Suzana, 199 Swift, J., 414, 667 Sylla, 678, 718, 736
846
INDICE. PERSOANE
Şabaka, 115
Samas, 77, 86, 186, 224 Siva, 247, 268, 273, 291 Sapur I, 209, 225
Taciţii s, 774, 775 Tag'ore, R., 297, 303 Taira, 379 Tai Zong, 319, 320 Takanobu, 400
Ta Ies, 89/ 135, 163, 535, 556, 557, 558, 559
Taletas, 632
Tamerlan, 250
Tammuz, 87, 99, 100
Tarehon, 696
Tarelui (Tarquinius), 675, 708 Tarquinius Priscus (cel Bătrîn), 675, 708, 741 Tarquinius Superbus (cel Tînăr), 675, 693, 8 94,703,708 Tauriscos, 662 Ta-Urt, 501 Telemac, 530 Temistoele, 564, 565, 569 Tennyson, 306 Teodoric, 713 Teodosie, 551
Teofrast, 137, 559, 631, 855 Teognis, 542 Teon, 663
Terenţiu, 668, 741, 789 Terpandru, 632 Terpsichora, 597 Tertulian, 776 Tezcatlipoca, 423, 439 Tezeu, 501, 502 Thalia, 597 Thamyris, 810 Thanatos, 549 Themis, 548
Theocrit, 198, 513, 664, 665, 666, 770
Theopompos, 810
Thesan, 683
Thespis, 543, 636
Thiamarcus, 793
Thot, 140
Thurms, 683
Tiamat, 86, 99, 230
Tian (Gerul), 340
Tiberius, 748, 749, 757, 762, 769
Tibul, 772
Tiglatpilaser I, 66, 67 Tiglatpilaser III, 67 Tiuia, 682
Tintoretto, J. R., 760 Tirrenos, 696 Tir teu, 542 Titus, 174, 743, 754
Titus Livius, 664, 677, 678, 700, 707, 748, 774
Tiv, 683
Tlaloc, 421, 439, 440 Toba Sojo, 403 Tobit, 199
Tocileseu, Gr. G., 809 Toma din Aquino, 631 Tonacatecutli, 439 Torquemada, J. de, 437, 440 Toulouse-Lautrec, H., de, 400, 415 Traian, 208, 711, 712, 725, 729, 737, 740, 741, 742, 743, 754, 758, 761, 787, 788, 789, 793, 807, 809 Trasibulos, 538 Trasimachos, 623 Trimalchio, 733 Tuchuîcha, 683
Tu ci di de. 495, 513, 517. 595, 620, 633, 665, 774, 781
Tupac Yupanqui, 451, 455, 456, 480, 462
Turan, 683
Turgot, R. F., 373
Tutankamon, 114, 122, 150
Tuthmosis I, 150
Tuthmosis III, 103, 114, 130, 150, 168
Tuthmosis IV, 149
Tvaştar, 273
Tvaştri, 301
Tyche, 647
Tycho Brahe, 372
Ulisse, 528, 530, 580, 768 Uni, 682 Uraeus, 140 Uraios (v. Uraeus) Urakciatra (v. Cyaxares) Urania, 597 Urban VIII, 755 Urnammu, 65, 77 Urukagina, 64 Uşas, 272
Utamaro, 400, 403, 404 Utnapiştim, 101
Valentinianus I, 757 Valerianus, 209 Valmiki, 302 Van Gogii, V.,415 Vanth, 683 Varaha, 272
Varro, 665, 684, 763, 769 Varuna, 272, 273, 275 Varus, 709
Vasco da Gama, 251, 262, 652 Vasile Lupu, 239 Vayu, 221, 272 Velehanos, 502, 511 Velchans, 682 Venus, 745, 749, 769
Vergiliu, 665, 666, 703, 768, 770, 771, 772
INDICE, PERSOANE
847
Verantius, Faustus, 348
Veronese, 760
Vespasian, 174, 729, 756
Vesta, 729, 744, 745, 746, 754, 802
Viracocha, 448, 451, 463
Vişnn, 272, 275, 291, 295
Visnusarman, 305
Vitellius, 749, 756
Vitruvius, 554
Vittorio ÎI (papa), 164
Voie anus, 502, 682
Voltaire, 373
Voltumna, 678, 682
Voltumnus, 678, 682
Vulea, 694
Vulcan iu s (v. Velehanos)
Wagner, R., 279, 306 Wang (Cei Patru Wang), 362 Wan g An-shi, 320 Wang Ciieng, 336 Wang Wei, 319, 361 Weingartner, F., 306 Whistler, 3., 415 Whitman, W., 414 Wilder, Thornton, 416 Wu-di, 318 Wu Li, 362 Wu Tao-zuo, 361
Xavier, Fr., 380 Xenofan, 560, 585, 595, 612 Xenofon, 213, 576, 591, 624 Xerxes, 207, 564, 565
Xing Hao, 362 Xipe, 439
Xun-zi, 345 Xu Tao-ning, 362 Xfi Wei, 362
Yahwe, 77, 168, 176, 177, 178, 180, 183, 184, 186, 187, 188, 189, 190, 19l' 192, 193, 196, 197, 424 Yamato Takeru, 378 Yao, 314
Yeats, W. B., 416
Yeiiu, 174
Yoritomo Minamoto, 379, 400 Yosa Buson, 410 Yoshisaţmro Okakura, 414 Yu, 314
Yuan Ciuang, 264 Yu Shi, 340
Zadig, 238
Zalmoxis (v. Zamolxis)
Zam, 221
Zamolxis, 779, 783, 799, 800, 801, 802, 803, 809
Zarathustra, 201,221,222, 223. 225, 232, 236, 801
Zenon din Elea, 513, 612, 613 Zenon din Kition, 658, 659 Zeus, 272, 500, 502, 523, 524. 544. 545. 548, 594, 597, 601, 602, 605, 647. 662. 668, 770. 772
Zeuta, 809
Zeuxis, 577, 609
Zhu Yuan-zhang, 321
Zhu Xi, 321
Ziraxes, 793
Zopyrion, 782
Zoroastru (v. Zarathustra)
LOCALITĂŢI*
Abdera, 622 Abrud, 812 Abu Gurob, 148 Abu Shahrein, 63 Abu-Simbel, 114, 148, 150 Abydos, 111, 112, 114, 140, 148 Adamclissi, 554, 788, 810 Aegyssos, 783 Agi ghiol, 800, 805
Agrigento (Akragas), 163, 535, 538, 539, 553, 598, 634, 661 Ajanta, 267, 288, 289, 292 Akkad, 64, 70, 76 Akragas (v. Agrigento)
Albac, 812 Alba Longa, 708
Alcantara, 761
Alexandria, 115, 164, 175, 200. 598, 642. 646, 649, 650, 654, 655. 657' 663, 664' 749, 752, 763 Alsium, 690
Altamira, 13, 28, 31, 32 Amaravati, 269 Ambracia, 663 Angkor, 290, 305 Anhui, 362 An-ji, 350 Antequera, 50 Antiohia, 646, 649, 752 Anyang, 339 Aosta, 754 Apollonia, 783
* Vd. şi p. 712, cu denumirile latine (şi cele actuale) ale principalelor oraşe clin Imperiul roman.
848
INDICE. LOCALITĂŢI
Aquileia, 760
Arezzo, 673, 676, 678, 680, 683, 694, 695, 722 Argeş, 812 Argidava, 806
Argos,	516,	533,	00 co »jO>	540,	544,	567,	578,
604,	665						
Arri5ge	21,	27					
Aricia,	676						
Arles,	762						
Assuan	, 115,	148					
Assur,	92, 167, 205						
Atena,	154,	207,	513,	516,	517,	522,	525,
527,	528,	533,	536,	537,	538,	539,	540,
543,	545,	547,	548,	549,	555,	556,	564,
565,	566,	567,	568.	569,	571,	572,	574,
576,	577,	578,	580.	581,	582,	583,	586,
587,	588,	589,	590,	591,	592,	594,	595,
598,	599,	602,	603,	604,	605,	615,	623,
625,	628,	634,	636,	640,	642,	646,	648,
655,	658,	662,	667,	709, 1	748, 1	803	
Avaris, 113 Avebury, 47, 49 Aztatlan, 424 Aztlan (v. Aztatlan)
Baalbek, 753, 755
Babilon, 61, 64, 65, 67, 68, 87, 90, 91, 92, 103, 104, 173, 204, 214, 224, 226, 230, 494, 643
Bagdad, 61, 93, 227, 372 Baia, 52, 54
Balcic, 535 (v. Dionysopolis)
Barcelona, 371 Barletta, 757 Barumini, 48 Basarabi, 812
Beijing (Peking), 236, 321, 322, 323, 351 Belgorod Dnestrovski (v. Tyras)
Benares, 266, 276
Beneventum, 754
Berlin, 143, 150, 426e 661, 756
Bethula, 178
Bharhut, 288
Bicorp, 37
Bizanţ, 149, 644, 712 Bîtca Doamnei, 789 Blidaru, 790, 791 Boghaz-Kdi, 102 Boian, 33
Bologna, 372, 426, 605, 675, 689
Bombay, 237
Bbnampak, 487, 488
Borobudur, 290, 305
Boston, 150, 357, 508, 756
Boyne, 47
Brassempouy, 30
Braşov, 372
Brihadisvara, 256
Bruxelles, 443
Bukara, 233, 236
Buridava, 793
Buto, 102
Buzău, 812
Biblos, 123, 162, 170
Cadix, 652
Caere (v. Cervetcri)
Cairo, 111, 127, 150, 164, 372 Caiamarca, 451 Cai ap at a, 31
Callatis, 164, 535, 664, 783
Cambridge, 234
Cannae, 709
Canton, 323
Capidava, 791
Capua, 674, 676, 719, 741
Carnac, 47
Cartagina, 206, 216, 567, 680, 708. 709
Cartaillod, 41
Casale Marittimo, 691
ţatal Hfiyfik, 42, 54
Catania, 535
Căpîîna, 795
Cernavodă, 54
Cernica, 54
Cerveteri, 673, 674, 675, 676, 678, 687, 688, 690, 694, 702, 707 Cesarea, 174 Cetea-Aiud, 795 Chamars (v. Chiusi)
Chancelade, 17 Chavin de Huantar, 448 Chang’an, 319 Chassey, 41 Gheroneea, 642 Chicago, 93
Chichân Itzâ, 473, 479, 483, 484, 487 Chiusi, 673, 674, 676, 678, 687, 689, 693, 697, 698, 700 Choga Zembil, 204 Cholula, 422, 441 Ciao-hsien, 348 Cindabaram, 289 Cirene, 536, 617
Ciudad de Mexico, 420, 424, 425, 426, 442 Givitâ Caste liana, 702 Cîrcea-Dolj, 54 Cîrna, 45
Cluj-Mănăştur, 795 Cnidos, 607, 617, 618 Cnossos, 102, 493, 494, 495, 497, 498, 501, 505, 506, 507, 508, 510, 524, 525 Colofon, 542, 560, 665 Constanţa, 52, 535 (v. Tomi(s))
Combarelles, 29, 31, 32 Constantinopoî, 149, 237, 529, 601. 712, 713, 755
Copân, 473, 480, 482, 483 Copenhaga, 608 Cordoba, 424
Corint, 216, 535, 550, 555, 556, 566, 567, 580, 642, 696, 709, 751
INDICE. LOCALITĂŢI
849
Corneşti, 790
Corţona, 673, 676, 683, 696 Cos, 617, 618, 655 Costeşti, 790, 791, 795 Coţofeneşti (v. Poiana Coţofene şti)
Cozia, 239 Crocodilopolis, 139 Cro Magnon, 17 Crotona, 561, 617 Cu cin lat, 31
Cueuteni, 33. 40, 54, 56, 314
Gueva de los Lecreros, 47
Cueva Mas d’en Josep, 34
Cuc va de ]\ Ieri ga, 46
Cue va de la Pastora. 43
Cue va Piemigio, 55
Gue va de Romeral, 47
Cuniae, 535, 674, 676, 700, 708, 747
Cuzeo, 454, 455, 457, 459, 460, 461, 463
Dabir, 170, 131
Damasc, 164
De ir el-Bahri, 148
Delii, 545, 546, 550, 593, 594, 598, 608, 624, 632
Deliii, 250, 293
De los, 565, 566, 646, 748, 795
Dimini, 515
Dionysopolis, 535. 783, 786 Djemet-Nasr, 62, 97 Djoha, 63 Dreros, 510, 546 Dresda, 608
Drobeta, (v, Turnu Severin) 788, 791, 812 Dublin, 164 Dunliu an g, 319 Durostorum, 791
Ecbatana, (v. Hamadan), 205, 214, 228 Edessa, 208
Efes, 211, 533, 553, 598, 607, 649, 661. 763
Egina, 515, 533, 538
El Ahymer, 64
El Amraii, 110
El Badari, 110
Elea, 560, 612
Elephantina, 132
Elefanta, 289, 291
Eleusis, 547
El Gerzeh, 110
Ellora, 288, 289, 291
El Obeid, 62
Epidaur, 538, 598, 607
Erek, 62
Eridu, 63, 64, 86 Esse, 46 Es Tudons, 48 Etziongaber, 172
Fabriano, 372 Faenza, 110 Falsena, 675
F^yum, 38, 110, 113, 164 Fez, 372 Fie sole, 678 Firuzabad, 228
Florenţa, 371, 529, 691, 694, 695, 755 Font-de- Ga urne, 32 Frankfurt, 605 Fundenii Doamnei, 239
Gagarino, 30
Gangas de Onis, 47
Gast, 46
Gela, 535
Genova, 262
Geser, 169, 172
Ggantija, 51
Giseh, 112, 146, 150
Gîrla Mare, 45
Goleşti, 239
Gonde Şahpuhr, 227
Grădiştea Muncelului, 790, 806
Grimaldi, 17
Grime's Graves, 43
Gumelniţa, 33
G&nz, 16
Gura BaeiuhiFCiuj, 54 Gurnia, 493, 502, 505, 509 Gwalior, 289
Haba. 114
Hăbăşeşti, 40, 44
Hagar Qin, 51, 52
Hagliia Triada, 494, 508, 510
Halicarnas, 598, 607, 619, 661
Hallstatt, 33
Hamangia, 33
Hamadan (v. Ecbatana), 205 Harappa, 102, 244, 245, 247 Hebron, 172 Heian-Kyo (v. Kyoto)
Heliopolis, 102, 112, 120, 140, 148, 149, 625
Herault, 372
Heracleopolis, 112
Heraconpolis, 102
Herculanum, 461, 674, 759, 760
Himeji, 402
Himera, 536, 542
Histria, 164, 535, 783
Hîrşova, 812
Horezu, 239
Hor gen, 41
Horyuji, 399, 401
Hurezi, 239
54 — Istoria culturii şi civilizaţiei
850
INDICE. LOCALITĂŢI
Iaşi, 812 Ierichon, 40
Ierusalim, 164, 170, 172, 173, 174, 181, 189, 190, 193, 195, 458 Ilion (v. Troia), 528 Ise, 394, 401 Issos, 663 Ithaca, 530 Iznik, 239
Kadeş, 114
Kai-feng, 349, 372
Kamakura, 379, 384, 387, 400, 402
Kanci, 267
Karkemiş, 67
Karla, 288
Karnak, 114, 148, 149, 228 Keos, 543 Khondros, 502
Khorsabad, 67, 75, 90, 91, 92, 93
Kiev, 16
Kiş, 64, 102
Knowth, 47
K61n, 762
Koobi Fora, 16
Kyme (v. Cumae)
Kyoto, 378, 379, 381, 383, 399, 400, 403
Laehiş, 170
Ladispoli, 690
La Ferte-Bernard, 50
Lagaş, 63, 64, 65, 73, 76, 93, 102
Lagozza, 41
La Pasiega, 32
Larsa, 64, 76, 86, 167
Lascaux, 31, 32
La Tene, 33
Laurion, 577
Laussel, 30
La Vcnta, 420
Ledro, 41
Leontinoi, 623
Lerna, 515
Lesbos, 542, 543
Les Espelugues, 30
Lespugue, 30
Leuctra, 567
Lillers, 371
Liiţdos, 556
Lingaraja, 289
Liverpool, 426
Loemariaquer, 47, 50
Locri, 536
Londra, 72, 81, 95, 149, 426, 604, 605, 688, 694
Los Millares, 47 Luxor, 114, 148, 149 Lyon, 761
Machu Piceliu, 461 Madura, 289 Mahe-Rehal, 50 Mainz, 762
Malia, 493, 502, 507 Mahabalipuram, 289 Mangalia, 535, 664 (v. Callatis)
Mărit ine a, 567 Mantova, 675, 696, 703 Marathon, 207, 564, 565 Marseille, 651 Massilia (v. Marseille), 651 Mari, 83, 91, 93, 99 Marzabotto, 688, 689 Mas d'Azil, 24, 30, 32 Mathura, 290 Mayapan, 473, 478 Mecca, 481 Medina, 200 Medinet, 114
Megara, 535, 538, 542, 543, 566, 567, 578 580, 622
Megiddo, 102, 169, 181 Mehadia, 812 Meidum, 146
Memfis, 102, 112, 120, 137, 139, 140, 141
Messina, 535
Men en Hroeck, 47
Menga, 50
Mettray, 46
Metz, 754
Mgarr, 51
Micene, 495, 516, 517, 520, 522, 525, 539 Milano, 750
Milet, 216, 520, 533, 535, 538, 556, 557, 564, 580, 619, 661 Mindel, 16 Mitilene, 537, 556 Mnajdra, 51 Mogoşoaia, 239
Mohenjo-Daro, 38, 244, 245, 246, 247
Monte Albân, 420, 422, 426
Morella la Vella, 42
Morella la Vieja, 55
Moscova, 372
Mougheir, 63
Mtinchen, 757
Mycale, 565
Nagada, 110 Nagasaki, 398 Naghă-e, 229 Nalanda, 267 Nan-Jing, 362 Nankin, 323
Nara, 378, 397, 399, 401, 402
Narni, 761
Naucratis, 535
Naxos, 535
Neamţ, 305
INDICE. LOCALITĂŢI
851
/
Neanderthal, 17, 21, 25 Neapole (Neapolis), 535, 604, 662, 663, 674, 756, 760, 761 Nemeea, 546, 550 Newgrange, 47 New York, 149, 604, 756 Niaux, 21 Niffer, 63 Nîmes, 741, 754
Ninive, 67, 81, 90, 99, 149, 205 Nippur (v. Niffer), 63, 83, 86 Nikko, 402 Nocera, 674
Odessos, 783 Ohaba Ponor, 17 Oituz, 812
Olbia (azi Porutino), 782, 783 Oldoway, 16 Olint, 598
Glympia, 546, 550, 551, 598, 599, 602, 605, 607
Opis, 64
Orange, 740, 754 Orlat-Sibiu, 372 Orvieto, 673, 690 Osaka, 398, 413 Ostia, 729 Ostrovul Mare, 45 Oxford, 426
Padova, 438
Paestum, 535, 536, 598, 674
Palecastros, 493
Palenque, 483, 485, 486
Paris, 149, 426, 540, 688
Păros, 533, 541
Parşavanat, 289
Parthenope, 535
Pasargade, 207, 214, 228
Pataliputra, 248, 249, 258, 261, 291
Pecica, 795
Peking (v. Beijing)
Pella, 649
Pergam, 529, 649, 650, 661, 662, 663, 664, 752
Persepolis, 207, 214, 220, 222, 228, 287, 642 Perugia, 673, 676, 678, 683, 689, 699, 700, 702
Pesaro, 675 Petro da va, 791
Phaistos, 493, 495, 497, 505, 507
Pharsalos, 786
Piacenza, 685
Piatra Neamţ, 789
Piatra Roşie, 791
Piazza Armerina, 760
Pietroasa, 238
Pireu, 564, 581, 582, 588, 598, 646, 803 Piroboridava, 795 Pisa, 262
Plate a, 539
Poiana (v. Piroboridava)
Poiana Coţofeneşti, 799, 800, 805 Pompei, 163, 461, 609, 661, 662, 663, 674, ^ 726, 727, 732, 751, 759, 760 Pont-du-Gard, 754, 761 Poroina, 800 Porutino (v. Olbia)
Posidonia (v. Paestum)
Potlogi, 239 Predmost, 20 Priene, 556 Puzzoli, 761
Pylos, 516, 521, 524, 525 Pyrgi, 690
Quirigua, 483 Quito, 451
Ravenna, 237, 713, 760 Rhegion, 602, 606 Rimini, 754 Riss, 16, 17 Robenhausen, 41
Rodos, 598, 631,644, 646, 648, 649, 662 Roma, 149, 154, 163, 262, 481, 549, 550, 554, 594, 605, 608, 660, 662, 665, 667, 674, 675, 676, 678, 679, 684, 685, 688, 692, 693, 694, 695, 696, 699, 700, 701, 702, 703, 704, 705, 707, 708, 709, 712, 713, 714, 715, 716, 717, 722, 723, 724, 728, 729, 730, 735, 737, 738, 740, 741, 742, 743, 746, 747, 748, 749, 750, 751, 752, 753, 754, 755, 756, 757, 758, 760, 762, 763, 764, 765, 766, 768, 771, 774, 775, 786, 787, 788 Roselle, 688
Saint-Sernin, 52, 53 Sais, 111, 115 Salamanca, 484 Salisbury, 48 Samaria, 173 Samos, 538, 553 Sanci, 288
Santa Maria de Faleri, 689 Santander, 32 Santa Severa, 690 Saqqara, 96, 112, 145, 146 Sardes, 211, 212
Sarmizegetusa, 787, 788, 790, 791, 794, 798, 799, 804, 806 Savignano, 30 Sălcuţa, 40 Schela Cladovei, 796 Segesta, 536, 598 Segovia, 460, 754 Seleucia, 646
Selinunte, 535, 536, 553, 578, 598, 661 Senkren, 64 Shanghai, 323
852
INDICE. LOCALITĂŢI
Sian Fu, 356 Sibaris, 535 Sicione, 538 Sidon, 170, 190 Sippar, 76
Siracuza, 533, 535, 538, 539, 543, 567, 578, 598, 625, 634, 649, 654, 676, 741 Siri, 536
Sisobol (v. Apollonia)
Sîncrăieni, 800 Sînieolaul Mare, 238 Sîntana, 790 Solutre, 20 Sorrento, 674
Sparta, 526, 527, 536, 538, 539, 540. 542, 549, 555, 556, 561, 565. 566, 567, 574, 575, 577, 578, 584, 586, 589, 590, 642 Stagira, 628 Star ce vo, 33 Stînceşti, 789 Stăncuţa, 795 Stuttgart, 426 Sucidava, 791 Surcea, 800 Susa (în Italia), 754 Sutri, 676
Suza, 204, 211, 212, 214, 229, 642
Tagh-e Rostam, 229 Ta Hagrat, 51 Tanagra, 664 Tanjore, 289
Taranto, 520, 535, 536, 561, 580, 625, 650, 708, 768 Tariverde, 795
Tarquinia, 673, 674. 676, 678. 679, 681, 685, 690, 693, 696, 701 Tarragona, 754 Tarxien, 51, 52 Taxila, 267 Tayasal, 473 Tărtăria, 54, 71
Teba (în Egipt), 102, 112, 113, 114, 115, 120, 121, 129, 140, 141, 150, 228 Teba (in Grecia), 516, 525, 538, 566, 567, 642 Tecuci, 795 Telles-Sultan, 40 Tello, 63 Tenayuca, 423
Tenochtitlan, 424, 425, 426, 428, 440, 442
Teotihuacan, 420, 442
Termos, 663
Tetitla, 422
Thinis, 111
Tihuanaco, 447, 448, 463 Tiefenellern, 44 Tikal, 473, 482 Tir, 170, 172, 183, 642 Tirint, 495, 516, 522, 578 Tirucendur, 289 Tivoli, 728
Todi (v. „Mărie din Todi“), 694 Toaiji, 402
Tokyo, 380, 381, 390, 416 Tollan, 422, 423, 442 Tomi(s), 164, 535, 773, 783 Tor in o , 150 Traian, 40, 44, 45 Tres Zapotes, 420
Troia, 102, 496, 517, 528, 529, 530, 601
Trois Freres, 27, 31, 32
Truşeşti, 40, 44, 54
Tsang'~kai, 348
Tsing-Tao, 385
Tuc d’Audoubert, 30
Tuia (v. Tollan)
Tulcea (v. Aegyssos)
Turda, 812 Turdas, 33 Tur nu Roşu, 787
Tur nu Severin (v. Drobeta), 725, 788 796 Tyras (azi Belgorod Dnestrovski), 783
Uaxactum, 472, 473, 483, 484, 487 Ugarit, 102, 170 Uji, 402 Umma, 63, 64
Ur, 17, 62, 63, 64, 65, 72, 80, 87, 88, 91, 92, 102, 167
Uruk, 62, 63, 64, 81, 86, 90, 93, 100, 101, 102 Uxmal, 473, 483
Vaphio, 508, 523 Varna (v. Odessos)
Vă da st ra, 54
Veies, 676, 678, 689, 694, 695, 708 Velathri (v. Volterra)
Veneţia, 262, 495, 675, 757
Verona, 741
Ve tu Ion ia, 673, 682
Vidra, 53
Vicna, 426
Vienne, 754
Vilna, 193
Volsinia, 673, 677, 678, 686, 689, 695 Volterra, 673, 676, 678,689, 691, 693, 702, 704
Voroneţ, 305 Vulei, 678, 690, 695
Warka, 62, 63, 93 Willendorf, 30 Woodhenge, 47 Wiirm, 16, 17, 33
Xiang Slii-su, 354
INDICE. OPERE
853
Yang-Shao, 40 Yedo, 380, 381, 400 Ytian-Kang, 357 Yii Giuan-su, 348
Zagreb, 700 Zakros, 493, 497, 507 Zama, 709 Zimnicea, 795, 805
OPERE*
Aforisme (Hipocrat), 618 Adzumci sau soţia japoneză (Echvin Arnold), 414
Aer, ape, locuri (Hipocrat), 618 Agamemnon (Seneca), 769 Aiax (Sofocîe), 591, 638 Alcesta (Euripide), 639 Alexandria, 644 Amoruri (Ovidiu), 773 Amphytrio (Plaut), 768 Anale (Ennius), 768 Anale (Tacitus), 774 Analele Primăverii şi ale Toamnei, 344 Anatomia (Herophilos), 656 Andria (Terenţiu), 769 Andromaca (Euripide), 639 Antigona (Sofocie), 596, 639 Apologia lui Socrate (PIaton), 625 Aranyaka, 280 Ar chirie şi Anadan, 239 Arenarium (Arhimede), 654 Argonauticele (Apollonios din Rodos), 665 Arta calculului, 351 Arta iubirii (Ovidiu), 773 Arthasastra, 250, 256 Articulaţiile (Hipocrat), 618 Aşa grăit-a Zaratliustra (Nietzsche), 238 Âtharva Veda, 259, 269, 272, 298, 299 Automatele (Heron din Alexandria), 650 Aventurile lui Sinuhet, 112. 159 Avesta, 203, 209, 219, 222, 226, 232, 272, 273, 297
babilonicele, 667 Bhagavad-Gita, 275, 301, 306 Biblia, 67, 99, 101, 104, 160, 162, 168, 170, 172, 173, 188, 192, 196, 198, 298 Biblioteca istorică (Diodor din Sicilia), 146, 679, 703
Boala sacră (Hipocrat), 4)18
Broaştele (Aristofan), 595, 600
Brahmanele, 248, 270, 274, 280, 297, 300
Bucolicele (Vergiliu), 770
Bnshido, 380
Bustan (Saadi), 234
Canoanele alexandrine, 649 Canonul pulsului, 353 Caractere (Teofrast), 631
Cartea Alianţei, 179, 185 Cartea Căii şi Virtuţii (Dao de jinq; Lao-zi), 341, 346
Cartea Ceaiului (rai Yu), 352 Cartea Ceaiului (Okakura Kakuzo), 388 Cartea Cînlecelor (Shi jing), 316, 365. 367, 368, 407
Cartea Cronicilor, 196 Cartea Cunoaşterii (v. Vedele)
Cartea de calcul a maestrului Sun, 351 Cartea Deschiderii Gurii, 154 Cartea Documentelor, 344, 367 Cartea Facerii (v. Facerea)
Cartea Grotelor, 154
Cartea lui Iov, 99, 162, 179, 192, 196
Cartea îmbălsămării, 154
Cartea Judecătorilor, 184, 188, 196, 197
Cartea Morţilor, 112, 154, 159, 162, 519
Cartea Muzicii, 344
Cartea Odelor (v. Cartea Cintecelor)
Cartea Poeziei, 344 Cartea Porţilor, 154 Cartea Primăverii şi a Toamnei, 367 Cartea Proverbelor (v. Proverbele), 162 Cartea Regilor (Şah-name; Ferdousi)
Cartea I a Regilor, 162, 178, 188, 196 Cartea a II-a a Regilor, 185, 188 Cartea Respiraţiei, 154 Cartea Ritualurilor, 344, 367 Cartea I a lui Samuel, 193, 196 Cartea a Il-a a lui Samuel, 172, 185, 196 Cartea Schimbărilor, 344, 367 Cartea Viselor, 101
Cartea vitejiilor lui Ardaşir, fiul lui Papcik, 233
Catalogul stelelor (Hiparchos), 653
Cavalerii (Aristofan), 641
Călătorie în Grecia (Pausanias), 554
Cărţile Destinului, 685
Cărţile Macabrilor, 173
Căruciorul de argilă (Shudraka), 304
Către mine însumi (Marcus Aurelius), 766
Cei şapte contra Tebei (Eschil), 637
Cele şapte chipuri (Nezami), 233
Cercetare asupra animalelor (Aristotel), 629
Charicleia (Heliodor), 667
Charmide (Platon), 799, 802
Chilam Balam, 489
Chitara, 370
Ciclopul (Euripide), 63 9 Ciropedia (Xenofon), 213
Opere istorice, filosofice, literare şi ştiinţifice .
854
INDICE. OPERE
Ctntarea celor patru vuituri, 156 Cintarea Cîntărilor, 162, 172, 178, 197, 198 Ctntarea Deborei, 196, 197 Cintarea izvorului, 197 Ctntarea lui Moise, 196, 197 Cîntecul arcaşului, 489 Cîntecul harpistului, 144, 157, 158, 162 Clopotele de la Nagasaki (Nagai Takashi), 412 Coborirea zeiţei Iştar în infern, 99 Codul lui Hammurabi, 56, 71, 72, 73, 74,77, 78, 82, 93, 104, 124, 136, 179,185,213, 217, 226
Codul lui Mânu (Legile lui Mânu), 250, 253, 267, 268, 269, 270, 271, 306 Colecţia hipocratică, 617, 618 Colonizarea Eleei (Xenofan), 560 Comentarii regale (Garcilaso de la Vega), 467 Comoara tainelor (Nezami), 233 Conicele (Apollonios din Perga), 655 Conjuraţia lui Catilina (Salustiu), 774 Contra dogmaticilor (Sextus Empiricus), 660 Convorbiri (Epictet), 765 Coran, 200, 234
Corpus hipocratic (v. Colecţia hipocratică)
Corpus juris (Iustinian), 104
Criton (Platon), 625
Cronica general (Alfonso X el Sabio), 809
Cuadratura parabolei (Arliimede), 654
Dacia (V. Pârvan), 809 Dacia înainte de romani (Gr. G. Tocilescu), 809 Dafnis şi Chloe (Longos), 667 Dao de jing (Lao-zi; v. Cartea Căii şi Virtuţii) De la întemeierea Romei (Titus Livius), 678, 774
Der Neinsager (B. Brecht), 416 Descrierea Chinei (N. Mileseu), 322 Descriere a o mie de insecte, 398 Descriere a o sută de păsări, 398 Despre bâtrîneţe (Cicero), 767 Despre binefaceri (Seneca), 766 Despre blindeţe (Seneca), 766 Despre bolile acute şi cronice (Coelius Aurel i-anus), 763
Despre conoizi şi sferoizi (Arhimede), 654 Despre consolare (Cicero), 767 Despre corpurile plutitoare (Arliimede), 654 Despre dimensiunile şi distanţele Soarelui şi Lunii (Aristarh din Samos), 653 Despre echilibrul planelor (Arhimede), 654 Despre efectul salutar al ceaiului, 388 Despre Germania (Tacitus), 774 Despre îndatoriri (Cicero), 767 Despre legi (Cicero), 547 Despre lume şi înţelepciune, 99 Despre materia medica (Dioscoride), 655 Despre medicină (Aulus Cornelius Celsus), 764 Despre medicina domestică (Gato Censorul), 763
Despre metodă (Arhimede), 654
Despre mişcarea sferei (Âutolycos), 616
Despre mizeria omenească, 99 Despre mînie (Seneca), 766 Despre muzică, 633 Despre natură (Anaxagora), 614 Despre natură (Anaximandru), 558 Despre natură (Anaximene), 559 Despre natură (Empedocle), 613 Despre natură (Heraclit), 611 Despre natură (Parmenide), 612 Despre natura lucrurilor (Lucreţiu). 660, 762, 766, 769
Despre natura zeilor (Cicero), 767 Despre oamenii iluştri (Suetoniu), 775 Despre ochi (Herophilos), 656 Despre prietenie (Cicero), 767 Despre principii (Tales din Milet), 558 Despre puls (Herophilos), 656 Despre răsăritul şi apusul stelelor fixe (Autoly-cos), 616
Despre războiul civil (C. Iulius Gaesar), 774 Despre sferă şi cilindru (Arhimede), 654 Despre spirale (Arhimede), 654 Despre supremul bine si supremul rău (Cicero), 767
Despre viaţa fericită (Seneca), 766 Despre vid (Straton din Lampsakos), 655 Deuteronom, 180, 184, 185, 190, 191, 192, 196 Devi-Mahatmya, 268
Dialogul unui om deznădăjduit cu sufletul său, 112
Dialoguri despre religia naturală (D. Hume), 767
Dicţionar alfabetic al medicamentelor, 397 Dicţionar ilustrat de ierburi şi arbori, 398 Directorium humanae vitae (Giovanni da Capua), 305
Discorsi degli animali (Agnolo Firenzuola), 305
Divanul oriental occidental (Goethe), 238 Dreptul care suferă, 90, 99
Eclesiastul, 99, 162, 172, 192, 196, 197, 444 Electra (Sofocle), 638
Elegie la moartea lui Atahualpa (IncaPacha-cutec), 467
Elementele (Euclid), 351, 654 Eneida (Vergiliu), 771 Enuma eliş, 89, 99
Epopeea lui Ghilgameş, 20, 59, 89, 90, 100 Ethiopicele (Theagene şi Chariclcia; Heliodor), 667
Eumenidele (Eschiî), 540 Eunuchus (Terenţiu), 769 Evantaiul cu flori de piersic, 371 Exodul (v. Ieşirea)
Facerea, 99, 129, 168, 170, 185, 190, 191, 192, 196
Fastele (Ovidiu), 773 Faust (Goethe), 306 Fedon (Platon), 625
INDICE. OPERE
855
Fedra (Seneca), 769
Fedru (Platon), 625, 627
Fenomenele (Arătos), 665, 762
Filipice, 642
Filoctet (Sofocle), 638
Flăcăul din Rabinal, 489
Floarea de prun din vasul de aur, 370
Fracturile (Hipocrat), 618
Genealogii (Hecateu), 619 Generaţiunea animalelor (Aristotel), 629 Geneza (v. Facerea)
Genji Monogatari (Murasaki Shikibu), 379, 411
Geografia (Strabon), 810
Georgice (Vergiliu), 770
Getica (V. Pârvan), 809
Ghemara, 193
Ghid geografic (Ptolemeu), 652, 653 Gita Govinda (Jayadeva), 303 Golistan (v. Grădina cu flori)
Gorgias (Platon), 625
Grădina cu flori (Saadi), 234, 235
Gromovnic, 104
Hagoromo (Veşmîntul de pene), 413 Hakkenden (Povestirea celor opt cîini; Kyoku-tei Bakin), 411 Halima, 239 Hecgra (Terenţiu), 769 Hecuba (Euripide), 639 Heroide (Ovidiu), 773 Hippias, I şi II (Platon), 625 Historia general de las cosas de Nueva Espaha ( B.R. de Sahagun), 426 Historia naturalis (Plinius cel Bătrîn), 146, 739, 763
Idile (Theocrit), 666
Ierbarul pentru vremi de foamete, 352
Ieremia, 67, 192
Ieşirea, 162, 179, 185, 186, 187, 188, 190, 191, 196, 197 lezechil, 188
Ifigenici în Aulida (Euripide), 639 Iliada (Homer), 233, 301, 511, 523, 528, 529, 530, 531, 532, 771, 803 Imnul lui Amon-Ra, 160 Imnul lui Ekhnaton, 160 Imnul Nilului, 159 Imnuri (Callimachos), 665 Imnuri orfice, 548
Introducere in farmacologie (Ono Ranzan), 398 Isaia, 192
Istoria naturală (v. Historia naturalis) Istoria războiului peloponeziac (Tucidide). 620
Istoria şi originea geţilor (Iordanes), 794 Istoria lui Zarerf 233
Istorii (Herodot), 68, 88, 92, 116, 131, 132, 142, 146^162, 619, 782, 801, 804 Istorii (Tacitus), 774
/
înconjurul pămintului (Hecateu), 619 în jurul oceanului (Pytheas), 652 însemnări de căpătii (Makura no soshi; Sei Shonagon), 412
întemeierea Colofonului (Xenofan), 560
înţelepciunea lui Solomon, 172
învăţătura lui Khetg, 158
învăţături pentru regele Merikare, 112, 156
învăţăturile lui Amen~em-ope, 162
învăţăturile lui Duauf către fiul său Kheti, 123
învăţăturile lui Ptah-holep, 144, 155
Ion (Platon), 625, 627
loil, 67
Ioşua, 184
Jataka, 293, 297, 300, 301, 305 Judecătorii (v. Cartea Judecătorilor) Jurâmîntul (Hipocrat), 618
K abala, 105 Kalita şi Dimna, 305 Kamasutra, 250, 300 Kojiki, 378, 394, 404
Kokinshu (Culegerea de poeme vechi şi noi), 408
Legea celor XII Table, 701,717, 736
Legile (Platon), 565, 578, 625, 626, 627,632
Legile lui Mânu (v. Codul lui Mânu)
Legenda Sorilor, 443
Leviticul, 179, 180, 185, 188, 192, 196
Li Sao (Tristeţea înstrăinării; Qu-Yuan), 368
Livada cu fructe (v. Bustan; Saadi)
Maclame Butterfly (G. Puccini), 414 Madame Chrysantheme (P. Loti), 414 Mahabharata, 248, 269, 293, 297, 301, 302, 304, 305
Makura no soshi (v. însemnări de căpătii) Malati şi Madhava (Bhavabhuti), 304 Manava Dliarma Sastra (v. Codul lui Aîanu) Manual (Epictet), 765
Mangoshu (Culegerea celor zece mii de foi), 407, 408
Marea Regulă, 315
Măgarul de aur (Metamorfozele; Apuleius), 775
Mechanica (şcoala lui Aristotel), 650 Medeea (Euripide), 639, 769 Memento mori (Eminescu), 809 Menechmi (Plaut), 768 Meşterul Manole, 810 Metafizica (Aristotel), 628
356
INDICE. OPERE
Metamorfozele (Nicandru din Colofon), 665
Metamorfozele (Ovidiu), 768, 773
Metamorfozele (Apuleius; v. Măgarul de aur)
II Millione, (Marco Polo), 321
Mioriţa, 810
Misteriul lui Osiris, 100
Mişna, 193
Mizantropul (Menandru), 668 Moral filosofia (Fr. Doni), 305 Munci şi zile (Hesiod), 531, 532
mhonghi, 378, 394, 407 Norii (Aristofan), 588, 595, 641 Noua cronică şi bună rînduire (Guaman Poma de Ayala), 467
Norul vestitor (Kalîdasa), 303, 306 Noul Testament, 196 N umerii, 188, 196, 197
Oala cu bani (Plaut), 768 Odiseea (Homer), 102, 233, 510, 511, 528, 530, 531, 532, 768, 771 Oedip la Colonos (Sofocle), 638 Oedip rege (Sofocle), 638 Ollantay, 468
O mie şi una de nopţi, 164, 305 Optica (Ptolemeu), 655 Oraşul nostru (Th. Wilder), 416 Orestia (Eschil), 540, 637, 638 Organon (Aristotel), 629 Originile (Callimaclios), 665 Ospăiu l (Platou; v. Symposion)
Ostaşul fanfaron (Plaut), 768
Pacea (Aristofan), 595, 641
Panciatantra, 238, 250, 297, 302, 305
Papirusul Brugsch, 137
Papirusul Chester Beatty, 137
Papirusul Ebers, 137, 138
Papirusul Hearst, 137
Papirusul Insinger, 162
Papirusul Rhind, 144
Papirusul Smith, 137
Parmenide (Platon), 625
Pavilionul bujorilor, 371
Părţile animalelor (Aristotel), 629
Păsările (Aristofan), 641
Pentateucul, 196
Perşii (Eschil), 565, 637
Peştera Zînelor (Ciang Tzu), 370
Pe ţărmul fluviului, 370
Pharsalia (M. Annaeus Lucaniis), 771
Physiologus, 655
Plîngerile lui Ieremia (v. Ieremia)
Profeţiile lui Ipuwer, 156
Poemul lui Adapa, 100
Poemul lui Etana, 100
Poetica (Aristotel), 543, 630, 631, 632
Politica (Aristotel), 578, 579, 630, 632
Ponticele (Ovidiu), 773 Popol Vuh, 469, 489, 490 Povestea celor doi fraţi, 160 Povestirea celor opt cîini (v. Hakkenden; Kyokutei Bakin)
Povestirea naufragiatului, 112, 159 Povestea ţăranului bun de gură, 112, 120, 157 Povestiri din Efes, 667
Principiul cinematografic al ideogramei (S.
Eisenstein), 416 Prinţul predestinat, 160 Profetul Daniil, 188 Profeţiile lui Ipuwer, 112, 156 Prognosticul (Hipoerat), 618
Prometeu înlănţuit (Eschil), 637, 638 Protcigoras (Platon), 588, 625 Proverbele lui Solomon 172, 192, 196 Psalmii, 197, 200 Psaltirea clin Utrecht, 350 Purane, 297, 300 Purificări (Empedocle), 549, 613
Ramayana, 293, 297, 301, 302, 305 Rănile corpului (Hipoerat), 618 Războiul contra lui Iiiguriha (Salustiu), 774 Războiul gallic (C. Iulius Caesar), 774 Războiul punic (Naevius), 768 Regimul în maladiile acute (Hipoerat), 618 Republica (Platon), 539, 578, 625, 627, 632 Rig Vecia, 248, 254, 269, 272, 273, 298, 299 Romanul celor trei regate, 370 Romanul lui Genji (v. Genji Monogatciri) Rugăciunea unui dac (Eminescu), 809 Rugătoarele (Eschil), 637
Sakuntala (Kalidasa), 303, 304, 306 Sama Veda, 296, 298 Satira meşteşugurilor, 123 Satiricon (Petronius), 733, 775 Satul Ciang, 369
Scrisori către Lucilius (Scneca), 766 Scrisori persane (Montesquieu), 238 Septuaginta, 175, 200	,
Sfătuirea unui om deznădăjduit cu sufletul său 112, 143, 157 Shi-jing (v. Cartea Cîntecelor)
Sindipa, 239, 305
Sintaxa matematică (Hiparchos), 654 Soarta oglinzii şi a florilor, 370 Sofistul (Platon), 625
Spiritul japonez (Yoshisaburu Okakura), 41 4
Suda (Lexiconul), 803
Suferinţele dragostei, 667
Suryasiddhanta (Soluţia dată de soare), 284
Suire, 297, 300
Symposion (Platon), 625
INDICE. OPERE
857
Şah-namc (Cartea Regilor; Ferdousi), 209, 233
Şcoala bărbaţilor (Moliere), 769
Tainele (Qu-Yuan), 368 Takasago, 413
Talmudul, 165, 192, 193, 194 Teetet (Platou), 623, 625 Teogonia (Hesiod), 531 Textele Piramidelor, 154, 156, 161 Textele Sarcofagelor, 112, 156 Theagene si Chariclcia (Etliiopicelc; Heliodor), 667
Timeu (Platon), 625, 627
Tora (Legea, 188, 196
Trahiniencle (Sofocle), 416, 638
Tratai de optică (Euelid?), 616
Tratat despre Japonia (John Stolker), 414
Tratai despre suflet (Aristotel), 629
Trepetnicul, 104
Tristia (Ovidiu), 773, 789
Tristeţea înstrăinării (v. Li Sao; Qu Ynan)
Troienele (Seneca), 769 Tusculane (Cicero), 767 Tgrrenaica (Claudius), 703
V pani sade ,274, 275, 280, 281, 282, 300, 306
Tarlaam şi Ioasaf, 239, 300, 305 Vechea medicină (Hipocrat), 618 Vechilul Testameht, 164,168,175. 179, 185,193, 194, 196, 197, 200
Vedele, 232, 248, 252, 254, 261, 268, 272, 273, 274, 275, 283, 291, 297, 298. 299, 300, 305, 306
Viaţa lui Alexandru Macedon (Callistene?), 666 Vicleniile lui Scapin (Moliere), 769 Viespile (Aristofan), 641 Vieţile celor doisprezece cezari (Suetoniu), 775 Visul din pavilionul roşu, 322, 370 Vulgata, 200
Ycijur Vede, 298
TABLA DE MATERII
CUPRINS
Cuvînt înainte (5).-Avânt-Propos (l).-Foreword (9).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EPOCILOR PREISTORICE
„Istoria epocii de piatră" (15).-Repere cronologice (15).-Epoca paleolitică. Perioadele (20).-Locuinţe (22).-Unelte şi arme (23p-Re]aţii sociale (24Ţ-Credinţe, idei şi practici religioase -încerniturile artei. Altamira (^.-^ncţiapreponderenCmagică a artei (32)'.-^Revoluţia’* neolitică" (33).-Cultura cerealelor şi domesticirea animalelor (35).-Tehnici noi. Ceramica (38).-Locuinţele şi aşezările (39).- Viata socială. Ocupatii (41).-Ritualuri magico-religioase. Cultul morţilor (44).-Civilizaţia megalitică (46).-Stonehenge (48).-Templele din Malta (51).-Sculptura în epocanieolitica -Pictura (54).-Caracterele artei neolitice (56).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA MESOPOTAMIANĂ
Introducere (61).-Sumerienii (62).-Sta tul aUkadian (64).-Asirienji (66).-Economia agricolă (68).-MeşteşugurileŢTcomerţul (70).-Viaţa socială (71).-SclaviTŢ73).-Organizarea politică şi administrativă (74).-Templele (7ft) -Drpptni ^ justiţig (77).-Viaţa cotidiană. Locuinţele, îmbrăcămintea (78).-Cuceriri tehnice (80).-Gîndirea ştiinţifică. Medicina (82).-Matematicile. Astronomia. Lexicografia (84).-Religia (86).-Cultul (87).-Gîndireapre-filosofică (89).-Arhitectura (90).-Sculptura. Noutatea artei mesopotamiene (93).-Muzica (96).-Scrierea. Învăţămîntul (97).-Literatura (99).- Epopeea lui Ghilgames (100).-Influenţa civilizaţiei si culturii mesopotamiene (103).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Introducere. Sumerul şi Egiptul (109).-Trei mii de ani de istorie (110).-Economia. Agricultura. Horticultura (115).-Flora şi fauna. Creşterea animalelor (117).-Ţăranii (119). Sclavii (120).-Meşteşugurile (121).-Comerţul (123).-Organizarea administrativă si judecătorească (125).-Scribii. Militarii. Nobilii (126).-Clerul (128).-Faraonul (129).-Locuinţa. Alimentaţia. îmbrăcă-mintea (131).-Familia. Situaţia femeii (133).-Ştiinţele şi tehnica. Matematica. x\stronomia(135).-Me di cin a (137).-Religia (138).-Cultul. Sărbătorile (141),-Gîndirea pre-filosofică (143).-Arta egipteană. Arhitectura (144).-Piramidele (145).-Templele ?Î47)ţ-Sculp t u ra (149).-Pictura (152).-Muzica (153).-Literatura în epoca Regatului Vechi (154).-Literatura în perioada Regatului Mediu şi în cea a Regatului Nou (158).-Influenţa Egiptului antic asupra civilizaţiilor medi-teraniene (161).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EBRAICĂ
Spaţiul geografic (167).-Ambianţa culturală semită (168).-Evreii în Palestina (169). David. Solomon. Următoarele secole (171).-Organizarea socială şi politică. Profeţii (175).-Fa-milia. Educaţia copiilor (177).-Alimentaţia (180).-Imbrăcămintea. Locuinţa Oraşele (181).-Păstoritul şi agricultura. Meşteşugurile şi comerţul (182).-Organizarea militară (183).-Dreptul. Justiţia 1^184).-Religia. Practici cultice. Templele,( 186).-Cnnoştinlele ştiinţifice. Medicina (190).-Talnuulul^ Mânu scrisele din Qumran (193).-Muzica (195).-Literatura (196).-Originalitatea şi influenţa culturii ebraice (200).	’
860
CUPRINS
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA PERSANĂ
Cadrul geografic şi istoric (203).-Elamul (204).-Începuturile civilizaţiei persane. Perioada aliemenidă (205).-Perioadele Selcucidă, Arsaeidă şi Sassanidă (207).-Organizarea militară şi administrativă (209).-Societatea persană. Regalitatea (212).-Agricultura. Meşteşugurile (214).-Comerţul. Transporturile 12151.-Dreptul. Justiţia (217).-Familia (218).-Viaţa cotidiană (220).-Rcligia. Mazdeismul (221).-Zarathustra (222).-Mithraismul (224).-Maniheismul. Mazdakismul (225).-Hudimentare""cunoştinţe ştiinţifice (226).-Arta persană. Arhitectura (227).-Sculptura (229).-Artele decorative. Miniatura persană (230).-Literatura (232).-Răspîndirea şi influenţa civilizaţiei şi culturii persane (230).
^CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA INDIANĂ
Subcontinentui indian (243).-Civilizaţia Indus (244).-Arienii şi imperiile succesive (248).-Organizarea socială. Castele (251).-Regalitatea (255).-Organizarea administrativă (250).-Agricultura şi meşteşugurile (259).-Schimburile comerciale (201).-Locuinţa. îmbrăcămintea. Alimentaţia (203).-Educat ia (206).-Căsătoria. Situaţia femeii (267L-Dreptul si justiţia (270î.-Sistemele religioase (271V- Buddhismu 1 (2701.-Doctrinele filosofice (279).-Ştiinţa (283).-AapaJ_ncTfana. Templele (287).-Scuip tur a şi pi c tur a (290).-Estetica artei indiene (293).-Muzica (296).-Limba si literatura vedică (297).-Marile epopei (301).-Teatrul (303).-Difuziunea si influenţa culturii Indiei (305).
^ CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CHINEZĂ
Spaţiul geografic (311).-Perioadele civilizaţiei chineze. State şi dinastii (313).-Ţăranii şi nobilii (323).-Funcţionarii (327).-Comerţul şi meşteşugurile (329).-Locuinţa. îmbrăcămintea. Alimentaţia (330).-Familia. Poziţia socială a femeii ’ (333).-Instituţiile politice (330).-Regimul juridic (337).-Viaţa religioasă f339h-Filosof ia. Şcoli si sisteme (343).-Cunoştinţe şi realizări tehnice (347).-Ştiinţele exacte şi ştiinţele naturii (350).-Medicina (352).-Artele. Arhitectura (354).-Sculptura (355).-Artele secundare (357).-Pictura (361).-Estetica picturii chineze (362).-Muzi'ca (305).-Scrierea. Limba. Literatura (306).-Li Bo si Du Fu (309).-Aportul Chinei în domeniul civilizaţiei şi al culturii (371).
^ CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA JAPONEZĂ
Ţara şi poporul. EmJnailMjeULsto^^	i (377).-Organizarea socială (381).-Agricul-
tura. Meşteşugurile. Comerţul (383).-Războinicii samurai (385).-Dreptul şi instanţele judecătoreşti (387).-Alimentaţia. îmbrăcămintea (388).-Locuinţa (390).-Ciclul vieţii omului (392).-Tradiţii religioase. Sanctuarele (394).-Ştiinţele naturii. Medicina (397). -Arta japoneză (399).-Arhi-tectura şi sculptura (401).-Pictura (403).-Limba. Literatura (405) .-Matsuo Basho (409).-Muzică şi teatrul (412).-Europa şi cultura japoneză (414).
\L' CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA AZTECĂ
Civilizaţiile precolumbiene din aria mexicană (419).-A#ecii (424).-Economia şi societatea (425).-Sensul sacrifioillfliijimane (428).-Războiul. Administrarea justiţiei (430),-Negustorii (431).-Agricultura şi regimul alimentar (432).-Meşteşugurile (433).-îmbrăcămintea şi podoabele (434)f-Obiceiuri şi ritualuri (435).-Locuinţele. Palatul suveranului (437).-Credinţele religioase. Casta sacerdotală (439).- Arte] e. Arh itecturaf4401. - Seu lp tu r a (442).-Literatura (443).
^ CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA INCAŞĂ
Spaţiul civilizaţiilor andine (447). -Incaşii (449)-Economia. Societatea (451).--Organizarea politică şi administrativă (453).-Legislaţia şi administrarea justiţiei (455).-Comunicaţiile (458).-Constructiile (459).-Stilul de viaţă. Obiceiuri şi rituri (461). -Religia... Corpul sacerdotal (463).-Gunoştinţe ştiinţifice şi preocupări artistice (465).-Literatura (400).
CUPRINS
861
VcULTURA Şl CIVILIZAŢIA MAYA
Ambianţa geografică (471). -Et^eJ^^^igi.	(472).-Organizarea socială, şi poli-
tică (474).-Agricultura şi alimentaţia. Corner ini (475).-Qfdceim i si î iţualurî (477V-Cu-diuie religioase (478). -Scrierea, Cunoştinie ştiinţifice. Matematica şi mlronomio (488).-Oraşele (482).-
Aţhitectura (484)! - Seu Ipt u r a (485). - C crainica. pictura murală (487). - (: o d i o e..Xexte^JjJcyr re
(4.m).-Popol Vuh (489)7"
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA CRETANĂ
Insula şi locuitorii (493).-Viaţa economică (496).-Organizarea soc ie tăi i 1(487L-Jăi entuŢ (499).-Credinţe şi practici religioase (500).-Jocuri şi spectacole (504).-Locuinţele (505).-Palatele (500)7-Artele plastice (508)”-Aportul crctan în cultură şi civilizaţie (510).
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GREACĂ
Grecia preistorică (515).-Epoca micenianâ (510).-Organizarea economică, administrativă, socială şi militară (517).-Arta miceniană (521).-Religia (523).-Invazia dorienilor. „Epoca obscu-re/“r Apariţia „Po/zs£4-ii]ui (525).-Poemele homerice. Hesiod (528).-Evoca arhaică. Colonizările (532).-Regimul politic, social şi juridic. Tiraniile (530).-Polis: oraşul-stat (539).-Literatura. Teatrul. Naşterea tragediei (541).-Credinţele religioase. Zeii. Misteriile (544).-Jocurile Olimpice (550).-Arta. Arhitectura. Templul (551).-Sculptura (554).-Gîndirea ştiinţifică şi filosofică. Şcoala ioniană (55G).-Pitagora şi pitagorismul (în ştiinţă, religie şi filosofie) (501).-Epoca clasică Războaiele medice (504).-Constituţia ateniană. Organizarea politică, socială şi administrativa (508).-Justiţia (571).-Constituţia spartană (574).-Metecii şi sclavii (570).-Econ cmia. Agricol tura. Meşteşugurile. Comerţul (579).-Cadrul urbanistic. Atena. Locuinţele (581).-Alimentaţia. Ospeţele (583).-îmbrăcămintea. Igiena. Podoabele (585).-Educaţia. Învăţămîntul (580).-Palestre. Gimnazii. Sporturi (588).-Căsătoria. Situaţia femeii (580).-Practici funerare. Conceptul de „pîngărire“ (592).-Viaţa religioasă. Forme de cult. Religia de stat (593).-Sensurile artei clasice greceşti (590). -Templele. Partenonul (598).-Sculptura (G02).-Policlet. Myron. Fidias (€04).-Praxitele. Scopas. Lysip (000).-Pictura. Ceramica (G08).-Gîndirea ştiinţifică şi filosofică. Hera-clit. Parmenide. Zenon din Elea (Gll).-Empedocle. Anaxagora. Democrit (013).-Matematica . Astronomia. Fizica (015).-Medicina. Şcolile medicale. Hipocrat (016).-Istoriografia. Herodot. Tucidide (G19).-Filosofia. Sofiştii (620).-Socrate (624).-Platon (025).-Aristotel (628).-Muzica (031).-Poezia. Simonide. Baciiilide. Pindar (033).-Tragedia. Reprezentaţiile teatrale (030).-Eschil. Sofocle. Euripide (037).-Comedia. Aristofan (039).-Epoca elenistică (041).-Organizarea politică, socială şi economică (044).-Viaţa culturală. Activitatea TntelTcluaTă (647).-Progresele tehnicii (049).-Ştiinţele. Geografia (651).-Astronomia. Matematica. Fizica (053).-Ştiinţele naturii. Medicina (655).-Mişcarea filosofică. Cinicii. Stoicismul (657).-Epicur. Scepticismul (659).-Arhitectura (660).-Sculptura. Pictura. Arta miniaturală (662).-Poezia. Theocrit. Callimaehos (004).-„Romanul grec“. Comedia (600).-Modernitatea culturii elenistice (668).
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ
Etruscii în Peninsula Italică (673).-Organizarea politică şi socială (678).-Economia (679).-Viaţa cotidiană (680).-Zei, credinţe, ritualuri (681).-Disciplina etrusca (684).-Cultul morţilor (080).-Mari constructori şi urbanişti (688).-Scuip tur a în bronz (091).-Pictura(696).-Artele secundare (098).-Scrierea şi (?) literatura (700).-Buni medici, talentaţi muzicanţi (701).-Maeştrii romanilor (702).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ
începuturile Romei (707).-Epopeea militară (708). Instituţiile şi magistraturile (713).-Armata (716).-Clase, pături sociale şi conflicte de clasă (717).-Agricultura (720).-Meşteşugurile (721).-Activitatea comercială (723).-Locuinţele (725).-Aspectul Romei (728).-Alimentaţia (730).-îmbrăcămintea (734).-Familia (735).-Programul unei zile (737).-Educaţia tineretului (738).-
862
CUPRINS
Divertismente. Spectacole (739).-Viaţa religioasă (743).-Cultele (747).-Arta romană (750).-Arhitcctura (753). Sculptura (755).-Pictura (759).-Tehnologia romanilor (7€0).-Ştiinţele. Medicina (762).-Filosofia (765).-Evoluţia literaturii latine (768).-Concluzii (776).
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DACO-GETICĂ^
Traci şi daco-geţi (781).-Burebista şi Decebal (783).-Armata. Cetăţi şi puncte fortificate (789).-Aşezări de tip proto-urban (790).-Statul. Societatea (791).-Eeonomia. Meşteşugurile. Ceramica (793).-Relaţii comerciale (796).-Cunoştinţe ştiinţifice. Medicina (798).-Arta daco-ge-tică (800).-Religia. Zamolxis (800).-Sacrificii. Rituri funerare (804).-Sacerdoţii. Sanctuarele (805).-Scrierea (807).-Daco-geţii în conştiinţa posterităţii (807).-Moşteniri daco-getice în cultura română (809).-
Bibliografie (813).
Legenda hărţilor (835).
INDICI
Indice ele persoane (837). Indice de localităţi (847). Indice de opere (853).
TABLE DES MATIERES
Avânt-propos (7).

CIVILISATION ET CULTURE DES EPOQUES PREHISTORIQUES
„L’histoire de PÂge de la Pierre“ (15).-Reperes clironologiques (15).-L’epoque palâolithi-que. Periodes (29).-Habitation (22).-Outils et armes (23).-Reiations sociales (24).-Croyances, id6es et pratiques religieuses (28).-Les debuts de Part. Altamira (28).-Fonction preponderante magique de Part (32).-JLu îAvolution n6olithique“ (33).-Gulture des cereales et domestlcation des animaux (35).-Nouvelles tecbniques. La eeramique (38).-La demeure, Ies villages (39).-Vie sociale. Occupations (4I).-Rituels magiques et religieux. Le culte des morts (44).-La civi-lisation megalithique (48).-Stonehenge (48).-Les temples de Malte (51).-La sculpture â pgpoque neolithique (52).-La peinture (54).-Caracteres de Part nâolithique (56).
CIVILISATION ET CULTURE MESOPOTAMIENNE
Introduction (61).-Les Sumeriens (62).-L’etat akkadien (64).-Les Assyriens (66).-L'econo-mie agricole (68).-Metiers et commerce (70).-Vie sociale (71).-Les esclaves (73).-Organisation politique et administrative (74).-Les temples (76).-Le droit et la justice (77).-Vie quotidienne. Habitation. Habillement (78).-Conquetes techniques (80).-La pensie scientifique. Mede-cine (82).-Mathematiques. Astronomie. Lexieographie (84).-La religion (86).-Le culte (87).-La pensee pre-philosophique (89).-Architecture (90).-Sculpture. La nouveaute de Part mesopotamien (93).-Musique (98).-L’ecriture. L'enseignement (97).-La littârature (99).-L^po-pee de Gilgamesh (100).- Influence de la civilisation et de la culture mâsopotamienne (103).
CIVILISATION ET CULTURE DE L'EGYPTE ANTIQUE
Introduction. Sumer et Egypte(109).- Trois miile ans d’histoire (110).- Economie. Agri-culture. Potagers (115).-La flore et la faune. Ele vage (117).-Les paysans (119).-Les esclaves (120).-Metiers (121).-Commerce (123).-Organisation administrative et judiciaire (125).-Scribes. Mili-taires. Nobles (126).-Le clergâ (128).-Le pharaon (129).-Demeure. Alimentation. Habillement (131).-La familie. Gondition de la femme(133).-Les Sciences et la technologie. Mathdmatiques. Astronomie (135).-Medecine (137).-La religion (138).-Le culte. Fetes religieuses (141).-La pensie prAphilosophiques (143).-L,art egyptien. Architecture (144).-Les Pyramides (145).-Les temples (147).-Sculpture (149).-Peinture (152).-Musique (153).-La littârature â l’6poque de l’Ancien Royaume (154).-La littârature â l’epoque du Moyen et du Nouveau Royaumes (158).-L'influence de l’Egypte antique sur les civilisations mediterranâennes (161).
CIVILISATION Et CULTURE HEBRAIQUE
L’espace geographique (167).-Le milieu culturel s&nitique (168).-Les Hebreux en Pale-stine (169).-Saiil. David. Salomon. Les siecles successifs (171). Vie politique et sociale. Les Prophetes (175).-La familie. Education des enfants (177).-Alimentation (180).-Habillement. Habitation. Les villes (181).-Elevage et agriculture. Mdtiers et commerce (182).-Organisation militaire (183).-Le droit et la justice (184).-La religion. Le culte. Les temples (186).-Connais-sances scientifiques. M6decine (190).-Le Talmud. Les manuscrits de Qumran (193).-Musique (195).-La littârature (196).-Originalit6 et influence de la culture hâbraîque (200).
864
TABLE DES MATlfîRES
CÎVILXSATION ET CULTURE PERSANE
Le cadre geographique et historique (2G3).-L’lâlame (204).-Debuts de Phistoire persane. Periode Achemenide (205).-Pericdes Seleueide, Arsacide et Sassanide (207).- Organisation mili-taire et administrative (209).-La societe persane. Laroyaute (212).-Agriculture et metiers (214).-Gommerce. Transports (215).-Le droit et la jnstice (217).-La familie (218).-La vie de chaque jour (220).-Religion. Le mazdeisme (221).-Zoroastre (222).-Le mithracisme (224).-Manicheisme et mazdachisme (225).-Connaissances scientifiques rudimentaires (226).-L’art persan. Architecture (227).-Sculpture (229).-Arts decoratifs. La miniature persane (230).-La litterature (232).-Dif~ fusion et influence de la eivilisation et de la eulture persane (236).
CXVXLISATION ET CULTURE INDIENNE
Le sub-continent indien (243).-La eivilisation Indus (244).-Les x\ryens et Ies ernpires suc-cessifs (248).-Organisation sociale. Les castes (251).-La royaute (255).-Organisation administrative (258).-Agriculture et metiers (259).-Echanges comnierciaux (261).-Habitation. Habillement. Alimentation (283).-L’education (268).- Le mariage. Gonditicn de la femme (287).-Droit et jnstice (270).-Systemes religieux (271).-Le Bouddhisme (276).-Doctrines pliilosophiques (279).-Sciences (283).-L’art indien. Les temples (287).-Sculpture et peinture (290).-L’esthetique de Part indien (293).-La musique (298).-La litterature. Les Vedas (297).-Les grandes epop^es (301).-Le theâtre (303).-Diffusion et influence de la eulture indienne (305).
CÎVILISATION ET CULTURE CHINOISE
Le pays et les habitants (311).-Les periodes de Phistoire de la Chine. Etats et dynasties (313).-Les paysans et les nobles (323).-Les fonctionnaires (327).-Lecommerce et les metiers (329)-Habitation, habillement, alimentation (330).-La familie. Condition de la femme cliinoise (333).-Institutions politiques (336).-Le regime juridique (337).-Vie religieuse (339).-La philosophie. Ecoles et systemes (343).-La technologie (347).-Sciences exactes et Sciences naturelles (350).-Medecine (352).-Ârts. LArchitecture' (354).-Sculpture (355).-Arts secondaires (357).-Peinture (361).-Esthetique de la peinture chinoise (382).-La musique (385).-L’ecriture. La langue. La litterature (386).-Li Bo et Du Fu (369).-L’apport de la Chine dans le domaine de la eivilisation et de la eulture (371).
CÎVILISATION ET CULTURE JAPONAISE
Le pays et le peuple. Goup d’oeil sur Phistoire du Japon (377).-Organisation sociale (381). Agriculture. Metiers. Commerce (383).-Les guerriers samourais (385).-Droit et instances judici-aires (387).-Alimentation et habillemeot (388).-La demeure (390).-Le cycic de la vie de Phomrne (392).-Traditions religieuses. Sanctuaires (394).-Sciences naturelles. La mddeciue (397).-L’art japonais (399).-x\rchitecture et scnlpture(401).-Peinture (403).-La langue. La litterature (405).-Matsuo Basho (409).-La musique et le theâtre japonais (4l2).-L’Europe et la eulture japonaise (414).
CÎVILISATION ET CULTURE AZTfîQUE
Les civilisations pre-colombiens de la zone du Mexique (419).-Les Azteques (424).-L’eco-nomie et la societe (425).-Signification des sacrifices humains (428).-La guerre. Administration de la justice (430).-Les negociants (431).-L,agriculture et le regime alimentaire (432).-Les metiers (433).-Habillement etparnres (434).-Moeurs et coutumes. Les rituels (435).-L’habitation. Le palais du souverain (437).-Croyances religieuses. La caste sacerdotale (439).-Les arts. Archi-tecture (440).-Sculpture (442).-La litterature (443).
TABLE DES MATlERES
UB
CÎVILISATION ET CULTURE DES INCAŞ
L’espace des civilisations. amlines (447).-Les Incaş (449).-fîconomie. La societe (451).* La vie politique et administrative (453).-L6gislation et administration de ia justice (455).-Gommunicatioris (458).-Gonstructions (459).-Mode de vie. Coutumes et rites (461).-Religion. -Le corps sacerdotal (463).-Connaissances scientifiques et preoccupations artistiques (465).-La litterature (466).
CÎVILISATION ET CULTURE MAY A
Le milieu pliysique (471).-Les etapes de la eivilisation Maya (472).-Vie sociale et politique (474).-Agi r icul ture. Alimentation. Gommerce (475).-Coutumes et rituels (477).-Croyances religieuses (478).-L,ecriture. Gonnaissances scientifiques. Mathematique et astronomie (480).-Les viîles (482), - Architect ur e (484).-Sculpture (485).-Ceramique. Peinture murale (487).-Codes. Textes litteraires (488).-Popol Vuh (489).
CÎVILISATION ET CULTURE CRETOISE
L’ile et ses habitants (493).-Vie economique (436).-Vie sociale (497).-Le droit (499).-Cro-yances et pratiques religieuses (500).-Jeux et spectacles (504).-Habitations (505).-Les palais (506).-Arts plastiques (508).-L'apport des cretois â la eulture et eivilisation (510).
CÎVILISATION ET CULTURE GRECQUE
La Grece prâhistorique (515).-Periode mycenien (516).-Organisation economique et administrative, sociale et militaire (517).-L,art mycenien (521).-Religion (523).-L7invasion des doriens. „Periode obscure*. L7apparition du polis (525).-Les poemes hom^riques. Hesioae (528).-Periode arcliaîqiie. Les colonisations (532).-Le regime politique, social et juridique. Les tyran-nies (536).-Polis: ia cite~6tat (539).-Litterature. Thââtre. Naissance de la tragedie (541).-Cro-yances religieuses. Les dieux. Les mysteres (544).-Les Jeux Olympiques (550).-L7art. Archilec-ture. Le temple grec (551).-La sculpture (554).-La pensie scientifique et philosophique. L’Ecole ionienne (556).-Pylhagore et le pythagoreisme (dans les Sciences, la religion et la philosophie) (561).-Periode classique. Les guerres mediques (564).-La constitution athenienne. Organisation politique, sociale et administrative (568).-Droit et Justice (571).-La constitution de Sparte (574).-MMeques et esclaves (576).-Economie. Agriculture. Metiers. Commerce (579).-Urbanisme. Rnes et quartiers d’Athenes. La maison (581).-Alimentation. Les banquets (583).-Habillement. Hygiene. Parures (585).~L7education et Penseignement (586).-Palestres. Gymnases, Sports (588).-Le mariage. Condition de la femme grecque (590).-Pratiques funâraires. Le concept de „souillure“ (592).-Vie religieuse. Les formes du culte. La religion d'Etat (593).-Le sens de Part grec classique (596).-Les temples. Le Parthenon (598).-La sculpture (602).-Polyelete. Myron. Phidias (604).-Praxiteie. Scopas. Lysippe (606).-Peinture. La e&ramique (608).-La pensee scientifique et philosopliique. Ileraciite. Parmenide. Z6non d’Elee (Gll).-Emp6docle. Anaxagore. Deinocrite (613).-Mathematique. Astronomie. Pliysique (615).-La m£deeine. Ecoles medicales. Hippocrate (616).-L7historiographie. Herodote. Thucy-dide (619).-Philosophie. Les sophistes (620).-Socrate (624).-Piaton (625).-Aristote (628).-La musique (631).-La poesie. Sirnonide. Bacchylide. Pindare (633).-La tragedie. Representations th£â-trales (636).-Eschyle. Sophocle. Euripide (637).-La comedie. Aristophane (639).-L’epoquc hel-lenistique (641).-Organisation politique, sociale et economique (644).-Vie cultureîle. Activite intellectuelle (647).-Progres de la technique (649).-Les Sciences. La geographie (651).-Astronomie. Mathematiques. Pliysique (653).-Sciences naturelles. La niedecine (655).-Le mouvenient philosophique. Les cyniques. Le stoîcisme (657).-Epicure. Le scepticisme (659).-L’architecture (660).-Sculpture. Peinture. Arts mineurs (662).-La poesie. Theocrile. Callimaque (664).-„Le roman grec“. La comedie (666).-La modernite de la eulture hellânistique (668).
CÎVILISATION ET CULTURE ETRUSQUE
Les Etrusques dans la Peninsule italique (673).-Vie politique et sociale (678).-Economie (679).-La vie quotidienne (680).-Dieux, croyances religieuses, rituels (681).-Disciplina etrusca
55 — Istoria culturii şi civilizaţiei
866
TABLE DES MATlERES
(684).-Le culte cles morts (686).-Grands constructeurs et urbanistes (688).-La sculpture en bronze (69i).-Peinture (698).-Arts secondaires (698).-L’6criture et (?) la litt&rature (700).-Bons mede-cins, musiciens de talent (701). -Les maîtres des Romains (762).
CIVILISATION ET CULTURE KOMAINE
Les debuts de Rome (707).-L’epopee militaire (708). Les institutions, les magistratures (713). -L’armee (716).-Classes sociales et lutte de classe (717).-Agriculture (720).-3\letiers (721).-Activite commerciale (723).-LJhabitation (725).-Aspect general de Rome (728).-Alimentation (730).-Habillement (734).-La familie (735).-Le programme d’une journee (737).-L’education des jeunes (738)'.-Divertissements. Spectacles (739).-Vie religieuse (743).-Les cultes (747).-LJart ro-main (750).-Architecture (753).-Sculpture (755).-Peinture (759).-Technologie (760).-Les Sciences. Medecine (762).-La philosophie (765).-Evolution de la litterature latine (768).-Conclu-sions (776).
CIVILISATION ET CULTURE DACO-GETIQUE
Tliraces et daco-getes (781). Burebista et Decebale (783).-L’arm6e. Cites et lieux fortifies (789).-Etablissements proto-urbains (790).-L’etat. La soci£te (791).-Economie. Metiers. La eeramique (793).-Relations commerciales (796).-Connaissances scientifiques. Medecine (798).-L’art (800).-Lareligion. Zamolxis (800).-Sacrifices. Rites fun6raires (804).-Les saeerdotes. Sanc-tuaires (805).-LVcriture (807).-Les Daco-Getes dans la conscience de la posterite (807).-LJheri-tage daco-gete dans la cuîture roumaine (809).
Bibliographic (813).
Legende des car les (835).
Index (837).
CONTENTS
I
Foreword (9)
\
THE CIVILIZATION AND CULTURE OF THE PREHISTORIC AGES
„The History of the Stone Age£C (15).-Chronological Landmarks (15).-The Paleolithie Age. The Periods (20).-Settlements and Dwellings (22).-Tools and Weapons (23).-Social Reiaţi ons (24).-Relig'ions Faiths, Ideas and Practices (26).-The Beginnings of Art. Altamira (28).-The Predominantîy Magic Fnnction of Art (32).-„The Neolithic Revolution“ (33).-The Culture of Cereals and the Taming of Animals (35).-New Technics. Ceramics (38).-Dwellings. Villages (39).-Social Life. Occupations (41).-Magic and Religious Rituals. The Cult of the Dead (44).-The Megalithic Civilization (46).-Stonehenge (48).-The Temples of Malta (51).-Sculpture in the Neolithic Age (52).-Painting (54).-The Characteristics of the Neolithic Art (56).
THE MESOPOTAMIAN CIVILIZATION AND CULTURE
Introduction (61).-The Sumerians (62).-The Akkadian State (64).-The Assyrians (66).-The Agricultural Economy (68).-Trades and Commerce (76).-Social Life (71).-Slaves (73).-Political and Administrative Organization (74).-The Temples (76).-Law and Justice (77).-Everyday Life. The Dwellings, the Clothes, the Adornments (78).-Technical Achievements (80).-The Scientific Thought. Medicine (82).-Mathematics. Astronomy. Lexicography (84).-Religion (86).-Cult (87).-The Pre-Phiîosophical Thought (89).-Architecture (90).-Scuipture. The Novelty of the Mesopo-tamian Art (93).-Music (96).-Writing. Education (97).-Literature (99).- The Epic of Gilgamesh (100).-The Infîuence of the Mesopotamian Civilization and Culture (103).
THE CIVILIZATION AND CULTURE OF THE ANCIENT EGYPT
Introduction. Sumer and Egypt (109).-Three thousand years of History (110).-Economy. Agriculture. Vegetable Gardens (115).-Flora and Fauna. Animal Breeding (117).-The Peasants (119) .-The Slaves (120).-Trades (121).-Commerce (123).-Administrative and Judicial Organization (125).-The Scribes. Soldiers. The Nobility (126).-The Clergy (128).-The Pharaoh (129).-The Dwelîing. Food. Clothes (131).-The Family. The Woman’s Stătus (133).-Sciences and Technics. Mathematics. Astronomy (135).-Medicine (137).-Religion (138).-The Cult. Holidays (141).-The Pre-Philosophical Thought (143).-Architecture. The Egyptian Art (144).-The Pyramids (145).-The Temples (147).-Sculpture (149).-Painting (152).-Music (153).-Literature in the Old Kingdom Age (154).-Literature in the Middle and New Kingdom Ages (158).-The Egypt’s Infîuence over the Mediterranean Civilizations (161).
THE HEBREW CIVILIZATION AND CULTURE
The Geographical Space (167).-The Semite Cultural Background (168).-The Jews in Pale-stine (169).-Saul. David. Solomon. The Late Centuries (171).-Social and Politicul Organization. The Prophets (175).-The Family. Children’s Education (177).-Food (180).-The Clothes. The Dwellings. The Towns (181).-Sheep Breeding and Agriculture. Trades and Commerce (182).-The Military Organization (183).-Law and Justice (184).-Religion. Cult Practices. The Temples (186).-Seientifie Knowledge. Medicine (190).- The Talmud, The Manuscripts of Qu mr an (193). - Mu s i c (195).-Literature (196),-Originality and Infîuence of the Hebrew Culture (200).
868
CONTENTS
THE PERSIAN CIVILIZATIOIV AND CULTURK
The Geographieal and Historical Background (203).-Elam (2<M).-The Beginnings of Persian History. The Achaemenid Period (205).-The Seleucid, Arsacid and Sassanid Periods (207).-Military and Administrative Organization (209).-Persian Society. The Royalty (212).-Agricul-ture and Trades (214).-Commerce. Transports (215).-Law and Justice (217).-The Family (218).-Everyday Life (220).-Reîigion. Mazdaism (221).-Zoroaster (222).-Mjthraism (224).-Manichea-nism. Mazdakism (225).-Rudimentary Scientific Knowledge (226).-The Persian Art. Arehitec-ture (227).-Scuip tu re (229).-Decorative Arts. The Persian Miniature (230).-Literature (232).-Spreading and Influence of the Persian Civiîization and Culture (236).
THE INDIAN CIVILIZATION AND CULTURE
The Indian Sub-Continent (243).-The Indus Civiîization (244).-The Aryans and the Suc-cessive Empires (248). Social Organization. The Castes (251).-The Royalty (255).-Administrative Organization (256).-Agriculture and Trades (259).-Trading Exchanges (261).-The Dwelling. Clothes. Food (263).-Education (266).-Marriage. The Woman’s Status (267).-Law and Justice (270).-The Religious Systems (271).-Buddhism (276).-The Philosophic Doctrines (279).-Sciences (283).-The Indian Art. The Temples (287).-ScuIpture and Painting (230).-The Aesthetics of the Indian Art (293).-Music (296).-Literature. The Vedas (297).-The Great Epics (301).-The Thcatre (303).-The Spreading of the Indian Culture (305).
THE CIIINESE CIVILIZATION AND CULTURE
The Geographieal Background (311).-The Periods of China’s History. States and Dina-stics (313).-Peasants and Nobles (323).-The Civil Servants (327).-Ccmmerce and Trades (329).-The Dwelling. Clothes. Food (330).-The Family. The Woman’s Status (333).-The Politica! Insti-tutions (336).-Justice (337).-The Religious Life (339).-Philosophy. Schools and Systems (343).-Teehnical Knowledge and Acliievements (347).-The Positive Sciences and Natural Sciences (350).-Meclicine (352).-Arts. Architecture (854).-Scuip tu re (355).-The Seeondary Arts (357).-Painting (361).-The Aesthetics of the Chinese Painting (362).-Music (365).-The Writing. Language. Literature (366).-Li Bo and Du Fu (369).-China’s Contribution conccrning Civiîization and Culture (37 î).
THE JAPANESE CIVILIZATION AND CULTURE
The Country and the People. The Periods of the History of Japan (377).-Social Life (381).-Agriculture. Trades. Commerce (383).-The Samurai Wariors (385).-Law and Judicial Instances (387).-Food and Clothes (388).-The Dwelling (380).-The Cycle of Man’s Life (382).-The Religious Traditions. Sanctuaries (384).-The Natural Sciences. Medicine (397).-The Japanese Art (399).-Architecture and Sculpture (401).-Painting (403).-Language. Literature (405).-Matsuo Basho (409).-Music*. The Japanese Thcatre (412).-Europe and Japanese Culture (414).
THip AZTEC CIVILIZATION AND CULTURE
The Pre-Coîumbian Civilizations in the Mcxico Area (419).-The Aztees (424).-Economy and Society (425).-The Sen se of the Human Sacrifices (428).-War. Justice Administration (430).-Merchants (431).-Agricultnre aud. Nourishment (432).-Trades (433).-Clothes and Adornments (434).-Customs and Rituals (435).-The Dwelling. The Sovereign’s Palace (437).-Religious Faiths. The Sacerdotal Caste (439).-Arts. Architecture (440).-Scuipture (442).-Literature (443).
THE INCA CIVILIZATION AND CULTURE
The Space of the An des Civilizations (447),-The Incaş (449).-Economy. The Society (451)-. Politica] and Administrative Organization (453).-The Legislation and Administration of Justice.
CONTENTS
869
^455).-Means of Communication (458).-Constructions (459).-Style of Life. Customs and Rituals (461).-Religion. The Sacerdotal Corps (463).-Scientific Knowledge and Artistic Con cern s (465).-Literature (466).
THE MAYA CIVILIZATION AND CULTURE
The Geographieal Background (471).-Stages of Maya Civiîization (472).-Social and Poli-tical Organization (474).-Agriculture. Food. Trade (475).-Customs and Rituals (477).-Religious Faiths (478).-Writing. Scientific Knowledge. Mathematics and Astronomy (480).-The Towns (482).-Architecture (484).-Sciilpture (485).-Ceramics. Mural Painting (487).-Manuscripts con-taining Old Texts. Literary Texts (488).-Popo/ Vuh (489).
THE CRETAN CIVILIZATION AND CULTURE
The Isîand*'and its Inhabitants (493).-Economic Life (496).-Social Organization (497).-Law (499).-Religious Faiths and Practices (560).-Games and Spectacîes (504).-The Dwelling (505).-Tîie Palaces (506).-Arts (508).-The Cretan Contribution to Culture and Civiîization (510).
THE GREEK CULTURE AND CIVILIZATION
Preh istoric Grecce (515).- The Mycenaean Period (516).-Economic and Administrative, Social and Military Organization (517).-The Mycenaean Art (521).-Religion (523).-The Dorian Invasion. „The Dark Age“. Apparition of the polis (525).-The Homeric Poems. Hesiod (528).-The Archaic Period. The Colonizations (53â).-Political, Social and Judicial System. The Tyra-nny (536).-Polis: the Town-State (539).-Literature, Theatre. The Birth of Tragedy (541).-The Religious Faiths. The Gods. The Mysteries (544).-The Oîympic Games (550).-Arts. Architec-ture. The Tempîes (551).-Scuîpture (554)-.The Scientific and Philosophical Thought. The Ionian School (556).-Pythagora and Pythagorean Thought in Science, Religion and Philosophy (561).-The Classic Period. The Persian Wars (564).-The Athenian Constitution. Political, Social and Administrative Organization (568).-Justice (571).-The Spartan Constitution (574).-Metecs and Sîaves (576).-Economy. Agriculture. Trades. Commerce (579).-Town-planning. Athena. The Dwelling (581).-Food. Banquets (583).-Clothes. Hygiene. Adornments (585).-Education of the Children. Tuition (586).-Palestra. Gymnasiums. Sports (588).-Marriage. Woman’s Condition (590).-Funeral Practices. The concept of „Profanation" (592).-The Religious Life. Forms of Cult. The State Religion (593).-The Significances of the Classic Greek Art (596).-The Temples. The Parthenon (598).-Scuipture (G02).-Polycletus. Myron. Phidias (604).-Praxi-teles. Scopas. Lysippus (606).-Painting, Ceramics (608).-The Scientific and Philosophical Thought. Heraclitus. Parmenides and Zeno of Elca (611).~Empedocles, Anaxagoras and Dcmo-critus (613).-Mathematics. Astronomy. Physies (615).-Medicine. Medical Schools. Hippo-crates (616).-The Historiography. Herodotus. Tukydides (619).-Philosophy. The Sophists (620).-Socrates (624).-Plato (625).-Aristotîe ■ (G28).-The Mu sic (G31).-Poetry. Simonides. Bakylides. Pindar (633).-The Tragedy. The Theatrical Per formau ce (636).-Aeschylus. So-phocles. Euripides (637).-The Comedy. Aristophanes (639).-The Hellenistic Period (041).-Political, Economic and Social Organization (644).-The Cultural Life. The Intellectual Activity (647).-The Progress of Technology (649).-Sciences. Geography (651).-Astronomy. Mathematics. Physies (653).-Natural Sciences. Medicine (655).-Philosophy. The Cynics. Stoicism (657). -Epicurus. The Scepticism (659),-Architecture (660).-Seulpture. Painting. Miniatural Art (662). -Poctry. Theocritus. Caîîimaehns (664).-„The Greek NoveiThe Comedy (666).-The Modernity of the Hellenistic Culture (668).
THE ETRUSCAN CULTURE AND CIVILIZATION
The Etruscau in the Italian Peninsula (673).-The Political and Social Life (678).-Economy (679).-Evcryday Life (680).-Gods, Faiths, Rituals (GUI).-Disciplina Etrusca (684).-The Cult of the Dead (686).-Great Builders and Town Planners (688).-Bronzc Scuîpture (691).-Painting (696).-Secondarv Arts (698).-Writing and (?) Literature (700).-Good Physicians. Gifted Musi-cians (701).-The Tutors of the Romans (702).
870
CONTENTS
THE ROMAN CIVILIZATION AND CULTURE	—
The Beginnings of Rome (707).-The Military Epos (708).-Institutions. Magistratures (713).-The Army (710).-Social Classes, Strata and Class Conflicts (717).-Agriculture (720).-Trades (721).-The Commercial Activity (723).-The Dwelling (725).-The General Aspect of Rome (728).-Food (730).-Clothes (734).-The Family (735).-A Day's Programme (737).-The Youtli’s Educati-on and Instruction (738).-Entertainments. Performances (739).-ReIigious Life (743).-Cuites (747).-The Roman Art (750).-Architecture (753).-Scn]pture (755).-Painting (759).-Technology (780).-Sciences. Medicine (762). -Philosophy (765).-Literature (768).-Conclnsions (776).
THE DACO-GETIC CIVILIZATION AND CULTURE
Thracians and Dacians (781).-Burebista and Decebaîus (783).-The Army. Walled Cities and Strongholds (789).-Pre-Urban Settlements (780).-The State and Society (791).-Eccnomy. Trades. Ceramics (793).-Trade Relations (786).-Scientific Kno’wledge. Medicine (788).-Art (800).-Religion. Zamolxis (800).-Sacrifices. Funeral Rituals (804).-Priests. Sanctuaries (805).-'Writing (807).-The Dacians in the Conscience of the Posterity (807).-Dacian Heritage in the Romanian Gulture (809).
Bibliography (813)
Leg'end of Maps (835)
Index (837)
Redactor: ÎDEL SEGALL Tehnoredactor: ANGELA ILOVAN
Coli de tipar: 54,50 pag. planşe: 60 pag. alb-negru; 48 pag. color Bun de tipar: 23. 04.1984
Lucrare executată sub comanda nr. 212 la întreprinderea poligrafică Sibiu Şoseaua Alba lulia nr. 40 Republica Socialistă România