LVWȚÎft, fj DIONISIE L1NȚIA PASAUI LE DIN R P R VOL. AL III-lea XII. Ordinul GRESSORES Acest ordin cuprinde berzele (Ciconiidae), stîrcii (Ardeidae), ibișii sau țigănușii (Ibididae), împreună cu lopătarii (Platalea) și cîteva forme aberante tropice ca Baleniceps și Scopus. Osul palatin despărțit. Spina internă de la stern lipsește. Prelungirile (continuitățile) basipterigoide lipsesc. Degetul posterior, este întotdeauna prezent și proporțional ca lungime, așezat la fel, sau cel puțin la aceeași înălțime cu degetele anterioare, care (cel puțin la toate formele paleai etice) sînt legate total sau numai pe jumătate. 11—12 remige primare, 11—25 remige secundare. Glanda crupială (glandula uropygialis), acoperită cu pene. Hiporahisul aproape întotdeauna prezent, dar la unele Ciconiide lipsește. Deseori se găsesc de sv ol tați pe pieptul anterior sau pe laturile tîițiței, pufi pudroși. Puii sînt destul de firavi, acope- riți cu puf des și nu părăsesc cuibul. De multe, ori, unele părți sînt golașe (frîul, fața, cîteodată și capul și grumazul). Pășesc grav sau scormonesc prin apă. Se găsesc în numeroase țări. Formele palearctice se pot diviza în familiile: Ibididae, Ardeidae și Ciconiidae. Dombrowski urmează altă clasificare a acestui ordin și a subdiviziunilor lui, care astăzi sînt părăsite sau modificate. Spre orientare, vom da însă la locurile indicate și caracteri- zările evidențiate de el. 1. Fam. CICONIIDAE Deși speciile de cocostîrci (berze) sînt foarte apropiate dc stîrci, diferă totuși de aceștia, atît în ce privește aspectul exterior, cît și în ce privește structura interioară. Așa, dc exemplu, cocostîrcii nu au pufi pudranți, degetul posterior nu se află pe același plan cu degetele anterioare, ci ceva mai sus, degetele extern și intern sînt legate la bază printr-o membrană, grumazul este de jur împrejur acoperit cu pene, fără locuri goale pe partea posterioară. $ PĂSĂRILE DIN R.P.R. Cocostîrcilor le plac locurile mlăștinoase, livezile și pășunile. Hrana lor constă din amfibii, pești, mici mamifere și insecte. Ei cuibăresc pe copaci, stînci sau pe acoperișurile caselor. își construesc cuiburi mari, în care ouă 4 — 6 ouă. Coaja ouălor este albă și aspră la exterior. Puii sînt acoperiți cu puf aib-suriu. Această familie se divide în două subfamilii (Ciconiae și Tanialinae) și mai multe genuri cuprinzînd 19 specii recente. în țara noastră este reprezentat numai un gen, cu două specii, care aparțin primei subfamilii, Ciconiae. 251. Ciconia ciconia ciconia (L.) Gocostîrc $758 Ardea ciconia Linuaeus, Syst. Nat., ed. X, t. 1, p. 142. 1766 Ardea ciconia Liane, Syst. Nat., t. I, p. 235. 1793 Ciconia alba Bechst., Naturg. Deutschl., t. IV, p. 82. 1831 Ciconia albescens, Ciconia nivia, Ciconia candida Brehm, Vogelf. Deutschl., p. 574 — 575. 1855 Ciconia major Brehm, Vogelf, p. 291. 1866 Ciconia alba vulgaris, robusta, recurvirostra, leucomelas, gracilis, pygmaea A.E. Brehm, Verz. Samml. p. 2, (Nomina nuda !). 1891 Ciconia ciconia Hartert, Cat. Vogelsam. Mus. Senk., p. 204. 1891 Ciconia alba (L.), I. Frivaldszki, Aves Hung., p. 134. 1899 Ciconia ciconia (L.), 1758, St. Chcrnel, Magy. Mad., t. II, p. 276. 1899 — 1903 Ciconid ciconia (Linne) I. Madarâsz, Magy., Mad., p. 322. 1910 Ciconia alba Bechst., R. Dombrowsky, Orn. Rom., p. 698. 1932 — 1938 Ciconia ciconia ciconia (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1214; t. IV, p. 425. Numiri r o m î n e ș t i: Cocostîrc, Gocostîrc alb, Barză albă, Barză, Cucostîrc, Cucorstîrc. N urniri strai n e: Rus.: Belii aisi; Germ.: Storch, Weisser Storcii, Hausstorch, Adebar, Klappersiorch; Franc.: Cigogne blanche; Ital.: Cicogna bianca, Cicogna; Engl.: Whiie Stork; Ung.: Feher golya. Caracterele speciei. Remigea a patra este cea mai lungă, a doua și a cincia egal de lungi. Remigele și axilarele cele lungi, precum și cercul ochiului, negre, tot restul alb. Ciocul și picioarele de un roșu viu. Irisul, brun-aluniu. Sistematica. La păsările foarte bătrîne, irisul este brun-negiicios, cu o dungă sur-argintie la periferie; părțile golașe din jurul ochiului sînt negre. La cinci exemplare, toți masculi aduiți, s-a putut constata melanism parțial, și anume întotdeauna la coadă, odată trei pene negre, de două ori două pene negre, cu un luciu verzui. Toate aceste păsări au fost împușcate în toamna anului 1905, lîngă Cernavodă. ORDINUL GRESSORES 7 în Muzeul ornitologic din Timișoara se găsește un asemenea exemplar mascul, împușcat în vara anului 1913 lîngă Timișoara, și care, în partea stîngă a cozii, are rectricea a patra (numărînd de la exterior) complet neagră, iar a cincia pe steagul intern, complet neagră; pe steagul extern, de-a lungul rahisului, rectricea este albă pînă la jumătate, iar cealaltă jumătate paralelă externă, de asemenea neagră. TABLOUL nr. 1 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 » 8. X 1900 » » 9. II » 10. X 1901 » 10.III » 25. X 1902 » » 13.III » » 8. X 1903 » » 4.III » » 13. X 1904 » » 5.III » » 17. X 1905 » » 2.III » 15. X 1906 » » 27. II » 9. X 1907 » 10.III » » 13. X 1908 » 8.III » 15. X 1909 » 12JII » » LXI 8 PĂSĂRILE DIN R P. R. Cocostîrcul este, după rîndunică, cea mai populară pasăre migratoare din R.P.R.; am spus după rîndunică, fiindcă aceasta străbate pînă la ultimele așezări omenești din munți pe cînd răspîndirea cocostîrcului este mai restrînsă și se mărginește mai mult la regiunile de cîmpie, unde condițiile de viață sînt pentru el mai prielnice. In Transilvania îl întîlnim ca pasăre clocitoare, pe alocuri în cîmpie, apoi de-a lungul văilor rîurilor mari, ca valea Oltului, Mureșului, Someșului, Tîrnavei și Streiului. în Banat este foarte comun pretutindeni. în prezent, cocostîrcul, păstrîndu-și libertatea, s-a atașat de om, observînd poate că în apropierea acestuia se găsește în cea mai mare siguranță și existența îi este mai ușoară. De aceea își construiește cuibul pe lingă locuințele omenești. în timpurile antice însă era pasăre de pădure. — ca și cocostîrcul negru, cu care se înrudește — și cuibărea pe copaci în colonii, în regiuni cu hrană îmbelșugată. Acest obicei străvechi și l-a păstrat, în parte, pînă azi, astfel că sînt și azi multe comune unde se găsesc cîte 20 — 50 de cuiburi de cocostîrci pe clădiri sau girezi, dar și multe așezate pe copaci bătrîni, chiar laolaltă. Dela noi, spre vest și nord, devine însă tot mai rar. în timpul migrației se întîlnește pretutindeni. în unele pășuni umede sau locuri inundabile poposesc în cîrduri foarte mari, cîteodată chiar mai multe zile de-a-rîndul, părînd a se sfătui asupra continuării călătoriei. Cea mai marc parte a cocostîrcilor din Europa centrală apucă drumul migrației spre Est, prin R. P. Ungară, R.P.R., R.P. Bulgaria, către Asia Mică, de aici spre sud prin Palestina, apoi în sus pe valea Nilului, ajungînd în noiembrie pînă în Africa de Sud, unde și iernează. Acest drum de cca 10.000 km, cocostîrcii noștri îl fac cam în trei luni de zile. în februarie ei pleacă din nou spre patria lor, pe același drum pe care acum însă îl fac într-un timp mult mai scurt. Aceasta se explică prin faptul că toamna, coco- stîrcii tineri nu sînt încă atît de bine dezvoltați și nu au musculatura atît de oțelită ca a celor bătrîni și călătoresc deci în mai multe etape; pe cînd primăvara, fiind si ei mai întăriți și mai rezistenți, pot parcurge drumul înapoi mai repede. De asemenea, se mai poate observa în migrația cocostîrcilor și alt fapt, care denotă multă înțelepciune, și anume, ei nu-și iau drumul direct peste mare, ca rîndunică de pildă, care este o excelentă sburătoare, ci o înconjurași călătoresc mai domol, de-a lungul uscatului. Dacă acest « înțelept procedeu » este conștient sau numai instinctiv, sau s-a dezvoltat numai datorită gradului de inteligență al acestei păsări, nu putem discuta aici. Cert este că aceste mari cîrduri migratoare de cocostîrci sînt conduse în acest drum lung de indivizi bătrîni și cu experiență, iar cei tineri, rămași fără călăuze, deși au găsit calea bună spre sud, nu au ajuns totuși pînă la locul de iernat din Africa de sud. O parte mai mică dintre cocostîrcii din Europa de vest (Gelmania dc sud, Elveția, Franța și chiar și Olanda), apucă drumul migrației spre sud-vest, către Spania și Maroc, dar locul lor dc iernare este, pînă în prezent, necunoscut. Asupra migrației cocostîrcilor, institutele ornitologice din țările dc vest au făcut pînă în prezent o mulțime de experimentări și studii cu ajutorul inelarii, studii care, au dat rezultate surprinzător dc interesante și decisive pentru rezolvarea acestei probleme. în R.P. Ungară, de exemplu, s-au inelat pînă acum un mare numără de cocostîrci, dintre care mai mult de 50 de exemplare au fost capturate în Africa de sud (Colonia Capului) iar inelele au fost remise Institutului ornitologic din Budapesta. Dintre aceste păsări imJatc, au fost capturate și în Banat cîteva exemplare, dintre care amintesc numai unul, inelat la 2 Iulie 1914 (corn. MezdcsăL) în Ungaria și găsit mort pe cîmp, în comuna Valea-Lungă, Hunedoara, la 14 aprilie 1933, adică după 20 de ani trăiți în libertate? Mai recent, profesorul Ti-iinemann, de la Stațiunea ornitologică din Rosittcn (Germania), a făcut o experiență de proporții grandioase, aducînd un mare număr dc pui de cocostîrci din Prusia orientală, crescîndu-i în captivitate pînă la sfîrșitul lui septembrie, inelîndu-i și punîndu-i în libertate după ce plecaseră toți cocostîrcii din acea regiune. Fără șovăire, acest ORDINUL GRESSORES $ cîrd și-a luat calea spre sud. Cîteva exemplare au ajuns în R. P. Ungară și în Peninsula Balcanică fără a depăși însă Grecia, dovedind prin aceasta că au găsit și fără călăuză calea corectă de migrație, dar totodată și faptul că fără călăuză nu au putut ajunge la scopul final. Cuibăritul. Pasăre clocitoare, foarte frecventă în toată țara, cu excepția regiunilor muntoase înalte. Cuibul și-1 așează de obicei pe casele țărănești acoperite cu stuf sau paie, mai rar pe copaci. Am găsit și cuiburi clădite pe copaci, departe de centrele locuite. Cuibarul, care constă din 3—4, foarte rar din 5 ouă, se găsește complet, în majoritatea cazurilor, pe la mijlocul lui aprilie. Cuibarul cel mai timpuriu, cu 4 ouă, a fost găsit la 2 aprilie 1900, cel mai întîrziat, cu 3 ouă puțin incubate, la 17 mai 1903, Măsurătoarea a cincizeci de ouă a dat, în medie, următoarele rezultate: 73,6x52,54 mm; maximum: 86,1 x53,2 și 77,4x55,3 mm; minimum: 66x49,3 și 71,8x46,9 mm. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează patru cuibare cu cîte 4 ouă și unul cu 5 ouă, colectate în comuna Săcălaz (Reg. Timișoara), dar am găsit în Banat mai multe cuiburi cu 5 ouă sau 5 pui. Aceasta se întîmpla mai ales în anii cu ploi mai regulate și mai abundente; în schimb, în anii secetoși, deci fără hrană îmbelșugată, numărul puilor era mai mic. Hra na. Constă din mamifere mici, pui de păsări, ouă, pești, broaște, moluște, șerpi, șopîrle, lipitori, rîme, insecte mai mari etc. Problema ecologică a cocostîrcului nu trebuie privită unilateral, ci din toate punctele de vedere, pentru ca să ne putem forma o părere justă în această privință. Toată lumea știe că acești cocost.îrci preferă locurile de baltă, mlăști- noase, sau măcar umede, unde îi întîlnim mai întotdeauna, pentrucă aici își găsesc mai ușor și din abundență hrana preferată: reptile, batraciene, pești, iar în aceste locuri nu există mamifere mici, mai ales pui de iepuri, de potîr- nichi sau de fazani, pentru distrugerea cărora mulți vînători condamnă pe nedrept la moarte cocostîrcii. Primăvara și vara, în anii cînd bălțile, rîurile, mlaștinile și smîrcurile nu sînt secate, nu trebuie să fim deloc îngri- jorați pentru eventuale stricăciuni pe care ei le-ar putea face; numai în anii așa ziși «slabi», atacurile lor ar putea eventual împuțina o hrană prețioasă și pentru noi. Cert este că, uneori, se întîlnește și cîte un individ mai «canibal», dar aceștia pot fi ținuți la respect sau, dacă este necesar, chiar distruși. Este foarte interesant faptul că stomacul cocostîrcului digeră foarte bine materiile cărnoase cu oase cu tot, dar nu și pe cele cu o structură chiti- noasă (păr, pene, elitre, solzi), care sînt date afară sub formă de ingluvii (găluște). De aici rezultă și interesantele observații ce s-au făcut în jurul cuiburilor, și anume, în anii cînd în timpul clocirii sînt precipitații abundente, nu se găsesc ingluvii în jurul cuiburilor, sau se găsesc numai foarte puține, iar în anii secetoși acestea sînt din belșug, conținînd în majoritate, resturi de aripi, sau picioare de lăcuste, coropisnițe, gîndaci și alte insecte. Deci, hrana lor în acești ani este mai sărăcăcioasă, mai redusă. Din această cauză și numărul puilor este mai mic. în anii cînd se ivesc lăcustele, cocostîrcii distrug cantități enorme din aceste insecte stricătoare. Astfel, s-au găsit într-un stomac de cocostîrc. 10 PĂSĂRILE DIN R.P.R. împușcat în vara anului 1907, pe pusta Hortobagiului de lîngă Debrețin (R. P. Ungară) (cînd tocmai apăruseră enorme cantități de lăcuste) peste 1000 de lăcuste. în Africa de sud, unde se adună în timpul iernii, cocostîrcii din Europa se nutresc aproape exclusiv cu lăcuste și sînt ocrotiți și mult apreciați ds locuitorii de acolo pentru serviciile ce le aduc prin distrugerea acestor insecte atît de stricătoare; de aceea, în aceste locuri li s-a dat numele de « Lăcustar mare ». Consiliul internațional pentru protecția păsărilor a și luat sub ocro- tire cocostîrcul, încît aproape în toate statele europene, cocostîrcul se găsește astăzi printre păsările ocrotite prin lege. La noi, țărănimea îl stimpa- tizează foarte mult și îi dă pretutindeni adăpostul cuvenit, pe care îl merită cu drept cuvînt, salutîndu-1 cu bucurie ca pe primul vestitor al primăverii. 252. Ciconia nigra (L.) Cocostîrc negru (fig. 136) 1758 Ardea nigra Linnaeus, Syst. Nat., ed. X, t. I, p. 142. 1766 Ardea nigra Linn£, Syst. Nat., I, p. 235. 1788 Ardea atra Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 641. 1793 Ardea chrysopelargus A. H. Lichtcnstein, Cat. Roz. Nat. Rar. Hamburgi, nr. 284, p. 29. 1801 Ciconia nigra Bechst., Naturg. Deutschl., t. IV, p. 96. 1831 Ciconia fusca Brehm, Vog. Deutschl., p. 576.’ 1846 Melanopelargus niger Reichenb. Grall., tab. CLXVI, fig. 453 — 454. 1866 Ciconia nigra vera A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 12 (Nomen nudum !). 1891 Ciconia nigra (L.), I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 134. 1899 Ciconia nigra (L.), 1758, St. Cherncl, Magy. Mad., p. 274. 1899 — 1903 Ciconia nigra (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 321. 1910 Ciconia nigra Linn6, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 700. 1932 — 1938 Ciconia nigra (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1215; t. IV, p. 426. Numiri r o m î n e ș t i: Cocostîrc negru, Cocostîrc de pădure, Barză neagră, Barză cernită, Barză țigănească. Numiri străine: Rus.: Ciornîi Aist; Germ.: Schwarizer Storcii, Waldstorch; Franc.: Cigogne noire; Ital.: Cicogna nera; Engl.: Black Storck; Ung.: Fekeie gdlya, Erdei golya. Caracterele speciei. Pasăre adultă. Negru-brunatică, cu un luciu metalic verde-arămiu; pieptul, pîntecele și gambele sînt albe. Ciocul cu pielea gîtului, partea din jurul ochiului și picioarele sînt de coloare roșu intens. Irisul, brun aluniu. Pasăre tînără. Negru-brunatică, fără luciu metalic, pe grumaz cu pete brune deschis, palide; pieptul, pîntecele și gambele, albe. Ciocul, cu pielea gîtului, partea din jurul ochiului și picioarele sînt de culoare verzui tulbure. Sistematica. Cocostîrcul negru este complet colorat și matur abia în al patrulea an. 11 PĂSĂRILE DIN R.P.R. TABLOUL nr. 2 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 o ad < Max. 114 57 25,7 20 20 Min. 103 52,8 21,9 18,5 17 15 $ ad • Max. 110 54,7 24,8 20 19,7 Min. 102 1 53 21.5 18 16,5 Aria g e o g r a f i c ă. Trăiește în zona temperata din Europa și Asia ; iarna poposește în Africa și India. R ă s p î n d i r ca. și biologia. Gocoslîrcul negru apare foarte frecvent, însă mai mult în trecere decît ca pasăre clocitoare; mai ales toamna s-au observat în repetate rînduri cîrduri de sute de exemplare. Sînt foarte numeroși în bălțile Dunării, primăvara și vara, mai ales cocostîrcii nematuri, adică cei de 1 — 3 ani. Primăvara, sosirea cocostîrcului negru cade în a doua jumătate a lunii martie, așa dar ceva mai tîrziu decît a cocostîrcului alb. Toamna însă, rămîne la noi mai mult decît cel alb, putîndu-sc observa cîrduri chiar și în octombrie. El este ; întotdeauna sperios și numai cu greu le poți apropia de el pînă la distanță favorabilă de tras. 189G Primul exemplar 1. IV Ultimul exemplar 1897 » » 29.III » » 21. X 1898 » » 6. IV » » 30. X 1899 » » 24.III » » 13. X 1900 » » 21.III » » 27. X 1901 » » 27.III » » 30. X 1902 » » 2. IV » » l.XI 1903 » » 20.III » l.XI 1904 » » 29.111 » » 29. X 1905 » » 2. IV » » 3.XI 1906 » » 4. iv » » 27. X 1907 » » 30.III » » 20. X 1908 » » 27.III » » 17. X 1909 » » 5. IV » » 4. XI Cuibăritul. Cocostîrcul negru nu este nici pe departe așa de numeros- ca individ și ca pasăre clocitoare, cum este cocostîrcul alb, totuși este pasăre clocitoare obișnuită, în unele locuri chiar frecventă. N-au fost găsiți niciodată cuibărind în zăvoaiele Dunării, ci numai în pădurile din cîmpii și de pe dealuri. Cuibul mare și turtit este așezat de obicei cam la două treimi din înălțimea copacului, uneori chiar într~o bifurcație de lingă trunchiul acestuia, de multe ori însă pe capătul unei crăci mai puternice, la o depărtare foarte mare de trunchi. Elves și Buckley au găsit, în pădurea de la Babadag, un cuib clădit pe o stîncă dintr-un colț al pădurii. Femela clocește, foarte intens ouăle,, ORDINUL GRESSORES 13 și numai cu greu se lasă alungată de pe cuib prin strigăte sau ciocănituri; chiar și dacă se trag focuri asupra ei, se întoarce foarte curînd înapoi la ouă. în cele mai multe cuiburi erau adăpostite și cuiburi de vrabie de cîmp. Cuibarul, constînd din 3—1, rar din 5 ouă, este complet la sfîrșitul lui aprilie sau la începutul lui mai. Cuibarul cel mai timpuriu a fost colectat de Dom- browski la 21 aprilie 1900, iar cel mai întîrziat, la 17 mai 1898. Treizeci și trei de ouă, măsurate, au dat în medie următoarele rezultate: 65,32x48,73 mm; maximum: 71,3x49,2 și 67,1x51,4 mm; minimum: 61,2x46,4 mm. în pădurile din cîmpia Banatului, mai ales pe lîngâ rîuri, se întîlnesc deseori perechi de cocostîrci negri cuibărind; chiar și în pădurile din apropierea orașului Timișoara (Bistra, Pădurea de vînătoare Timișoara), au clocit în mod regulat sau mai clocesc încă perechi singuratice. Ei se folosesc ani de-a rîndul de același cuib. Ei se mută în altă parte sau părăsesc regiunea numai în cazul cînd acesta a fost distrus dintr-o cauză oarecare. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează 7 exemplare, colectate în Banat; între acestea se află o grupă biologică — masculul și femela cu cuibul original pe cracă și cuibarul cu 4 ouă — grupă colectată în pădurea Bistrei (lingă Timișoara), în mai 1910. De asemenea cocostîrcul negru a fost găsit cuibărind în Transilvania, dar mai rar; astfel I. Erik l-a găsit în 1908 lîngă Vlădeni (reg. Stalin), A. Buda l-a găsit în pădurea de lîngă Demșus (reg. Hunedoara) și I. Csâto lîngă Aiud. Este însă dureros faptul că, în multe părți, cocostîrcii negri sînt încă persecutați și numărul lor scade mereu pe zi ce trece; această pasăre ar trebui ocrotită, fiind foarte interesantă pentru fauna noastră. Hrana. Aceasta este la fel cu aceea a cocostârcului alb; se pare însă că preferă ca hrană peștele și țiparii. Ceea ce am amintit la specia anterioară o pot spune și despre cocostîrcul negru, amintind doar, ca o circumstanță atenuantă pentru el, că peștii pe care îi consumă sînt de o calitate inferioară, prinși prin băltoacele rămase de primăvara, cînd apa începe să sece, căci în apele adînci nu poate pescui; astfel am găsit uneori în stomacul exemplarelor împușcate vara sau în septem- brie, aproape numai țipari. 2. Fam. IBIDIDAE Țigănuși și Lopătari în partea posterioară a sternului patru scobituri. Fără pete de pufi pudranți. Ciocul lung și subțire încovoiat în jos (în formă de «seceră ») sau turtit și lățit la vîrf în formă de lopată Schizorhin. Degetele anterioare legate complet, sau numai pe jumătate. Ghiarele ascuțite cu dungile integre, numai la Plegadis (țigănuși). Ghiara degetului posterior, de cele mai multe ori mai mică decît aceea a degetului mijlociu; la Plegadis și Platalea, cam de aceeași mărime. Se întîlnesc peste 300 de specii și forme în regiunile tropice și temperate. Caracterele după Dombrowski, recte Madarâsz. 14 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Genul PLATALEA L. Cea mai caracteristică și totodată mai izbitoare particularitate a acestei familii este ciocul drept, lung, turtit, dilatat la vîrf în formă de lingură. Nările deasupra, aproape de frunte, așezate paralel, lunguiețe; partea ante- rioară afundată într-un jghiab, care se întinde aproape de marginea maxila- rului, pînă la vîrful ciocului. Degetul exterior și cel interior sînt legate de cel mijlociu printr-o membrană. Degetul posterior se află pe același plan cu degetele anterioare. Grumazul este de jur împrejur acoperit cu pene, fără locuri goale. Lopătarii preferă bălțile și stufăriile mai mari, unde cuibăresc în colonii. Culoarea fundamentală a ouălor este albă cu puncte și pete brune și roșcate. Puii sînt acoperiți cu puf alb, des și fin. Ei locuiesc în toate cele cinci continente. în total sînt cunoscute pînă astăzi numai șase specii, dintre care una se întîlnește și la noi. 253. Platalea leucorodia leucorodia L. Lopăta? (fig. 137, 138) 1758 Plalalea Leucorodia Linnaeus, Syst. Nat., ed. XI, p. 139. 1766 Plalalea leucorodia Linnă, Syst. Nat., t. I, p. 231. 1770 Plalalea Leucopodius GmeL, Reis. Russl., t. I, p. 163. 1816 Platalea leucorodia Leach., Syst. Cat. Mannue. ele., Br. M., p. 33. 1817 Plalalea nivea Cuv., Regn. An., t. I, p. 482. 1844 Plalalea pyrrhops Hodgs., Jeon. ined., Br. Mus. Gal., pl. 68. 1850 Plalalea major Temm. et Schleg., Faun. Jap., p. 119. 1877 Plalalea leucorodia Rcichen., Journ. f. Ornith., t. XXV, p. 159. 1891 Plalalea leucorodia L. I. Frivaldszky, Avcs Hung., p. 135. 1899 Platalea leucorodia L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t, II, p. 272. 1899 — 1903 Plalalea leucorodia Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 326. 1910 Plalalea leucorodia Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 706. 1932 — 1938 Platalea leucorodia leucorodia L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-192L. t. II, t. IV, p. 426. Numiri r o m î n e ș t i: Lopătar, Coșar, Lopătari. Numiri s t r ă i n e: Rus.: Coplic, Colpiza; Germ.: L bffelreiher Loffler, Ldffelgans, SchaufIer; Franc.: Spatiile blanche; ItaL: Spatola, Palletani; Engl.: Spoonbill; Ung.: Kanalas gem. Caracterele speciei. Ciocul turtit, la vîrf lățit în formă de lopată, dublu ca lățime față de mijloc, cu un cîrlig mic la vîrf; frîul, regiunea orbiculară, bărbia și gîtul sînt golașe. Nările se află pe dunga ciocului, aproape de frunte. Degetele anterioare sînt unite printr-o membrană, care este mai ORDINUL GRESSORES 15. marc între degetul extern și cel mijlociu, decît membrana dintre acesta și cel interior. Pasăre adultă. Culoarea principală albă, la baza grumazului un guler lat galben-ruginiu, pe partea posterioară a capului un smoc mare de pene.. Fig. 137. — Platalea leucorodia leucorodia L. Lopătar. 1: 7,93 din mărimea naturală. Ciocul negru, la capăt galben-ocru. Beregata galbenă, la margini bătînd în roșu-cinabru. Picioarele negre. Irisul roșu-sanguin. Pasăre tînără. Culoarea principală este cea albă, cu pete terminale negre pe penele aripelor și fără smoc de pene pe partea posterioară a capului.. Ciocul alb și mlădios, colorat roz-alburiu, deasupra bătînd în sur. Picioarele negre. Irisul galben-suriu. 16 Fig. 138. — Cuib dc Platalea leucorodia leucorodia L. Lopaiar. ORDINUL GRESSORES 17 Sistematica. în iulie 1909 a fost împușcat lîngâ lordmaci (reg. Constanța), un lopătar tînăr, care avea umărul drept negru. TABLOUL nr. 3 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 ă ad < Max. 100,3 42 15 17 25 Min. 86 37 11 16 19,7 20 $ ad - Max. 99,7 41 14 17 21,1 Min. 84 36 11,1 15,8 19,2 Aria geografică. Europa centrală și de sud, Africa de nord, Asia centrală piuă în R. P. Chineză. R ăs p î n di r e a și biologia. Pasăre obișnuită de vară, care sosește în a doua jumătate a lunii aprilie și părăsește țara în septembrie. Exemplarul cel mai timpuriu a fost observat la 2 aprilie 1900, iar exemplarul cel mai întîrziat, la 16 octombrie 1902. Cuibăritul. Clocește în cîteva colonii pe Dunărea inferioară, dela Ostrov în jos; mai demult avea mai multe colonii și pe cursul superior al Dunării. După calculul făcut de Dombrowski, au clocit în țară, în 1909, cam 400 de perechi. Cuibarul constă din 3—4 ouă. Timpul ouatului variază considerabil, deoarece s-a găsit în unii ani cuibarul complet încă dela mijlocul lui mai, pe cînd în alți ani abia în iunie era complet. Cuibarul cel mai timp ui iu a fost găsit la 12 mai, cel mai întîrziat a fost găsit la 8 iunie. Cuibul se găsește întotdeauna numai în trestie, foarte rar pe răchite. Cincizeci de ouă măsurate au dat, în medie, următoarele rezultate: 65,8 x45,l mm; maximum: 74,6 x 44,8 și 73,5x47,1 mm; minimum: 52,7x36,8 mm. Și în țara, noastră lopătarul începe să devină o pasăre tot mai rară. Astăzi se mai poate vorbi despre colonii de lopătari numai în Dobrogea. De cînd au început pretutindeni canalizările pentru secarea bălților, tot mai multe regiuni au fost părăsite de aceste interesante păsări, iar astăzi le întîlnim numai în timpul trecerilor de primăvară și de toamnă, în cîrduri sau societăți mai mici. înainte cu 40—50 de ani, cloceau în mod obișnuit și în Banat în colonii destul de respectabile. Astfel, în bălțile din hotarul comunei Beci- cherecul-Mic, 18 km spre nord-vest de Timișoara, acum cca 40 de ani a clocit regulat, în Rîtul mare, o colonie de 50—80 de perechi; astăzi însă, cînd cea mai mare parte a bălților și a stufăriilor sînt secătuite, numai în timpul trecerilor se mai pot întîlni exemplare singuratice sau cîrduri mai mici. Un caz asemănător s-a petrecut și în bălțile dela Satchinez și Biled. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează astăzi 7 exemplare împușcate recent în aceste localități. Socotim că este timpul ca aceste frumoase și interesante păsări să fie pe deplin apărate și ocrotite. 2- ~ c. 54 A 18 PĂSĂRILE DIN R.P.R. în zbor se pot ușor deosebi de egreta mare (stîrcul alb mare), de talie asemănătoare, prin acceea că nu-și încovoaie grumazul îndărăt, ci zboară în felul cocostîrcului, cu gîtul întins înainte, nu în cîrduri neregulate, ci mai mult aliniați pieziș, ca gîștele sălbatice. Hra na. Constă din tot felul de animale acvatice, ca: tipări, viermi’ larve, insecte acvatice, puieți de pește, melci, mormoloci, broaște, etc., pe care le găsește prin băltoace sau prin nămol. Manîncă de preferință tipări, acolo unde îi găsește, și-și hrănește și puii în deosebi cu tipări. Distruge mai ales animale dăunătoare omului și deci nu poate fi considerat ca pasare stricătoare. Genul 1BIDAE La prima vedere, speciile de ibiși prezintă, după forma lor exterioară, cîteva asemănări cu culicii, adică cu speciile de sitari; morfologia lor inte- rioară diferă însă cu totul de aceea a sitarilor. Această familie este mai apro- piată de aceea a cocostîrcilor, iar o subfaniilie a acestora din urmă (Tanta- linae) alcătuește o legătură între cocostîrci și ibiși. Caractere. Ciocul este subțire, lung, puțin turtit lateral și ascuțit; nara aproape de frunte, lunguiață, îngustă, terminîndu-se în partea dinainte printr-un jghiab, care se întinde pînă la vîrful maxilarului. Grumazul, de jur împrejur acoperit cu pene, fără pete golașe. Degetul exterior și cel inte- rior legate de cel mijlociu printr-o pieliță; degetul posterior se află în același plan cu degetele anterioare. Speciile de ibiși preferă pajiștile umede si stufăriile. Hrana lor constă din amfibii, pești, melci de apă, insecte, etc. Ei clocesc în colonii, clădesc un cuib destul de mare și fac 4 — 6 ouă. Culoarea fundamentală a ouai or este albă, cu stropituri brune, cu execepția speciei cunoscute și la noi (Ibis falei- nellus), ale cărei ouă au culoarea albastru-verzui. Puii sînt acoperiți cu puf fin, întunecat. Această familie se găsește în numeroase țări și cuprinde 27 de specii recente1). La noi se întîlnește numai o specie. 254. Plegadis falcinellus falcinellus (L.) Țigănuș 1758 Tringa autumnalis Lînne, Hasselquists Iter Paîaest. 1766 Tantalus falcinellus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 241. 1769 Scolopax rufa Scop,, Annales, t. I, p. 93. ’) SlIARPE, Hand-List, t. I, p. 184 — 188. ORDINUL GIIESSOBES 19 1770 Numenius igneus, Numenius viridis GmeL, Reis. Sibir., t. T, p. 166. 1776 Tantalus castaneus P. L. S. MQ1L, Syst. Nat. Anh., p. 112. 1788 Tantalus viridis, Tantalus igneus Ginel., Syst. Nat., t. I, p. 648. 1815 Ibis sacra Temmink., Man. d’Orn., p. 385. 1817 Ibis falcinellus Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. XVI, p. 23. 1817 Tantalus mexicanus Ord., Journ. Philad. Acad., t. I, p. 53. 1818 Numenius chichi Dumont, Dict. Scj. Nat., t. XI, p. 253. 1826 Numenius falcinellus Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 165. 1829 Plegadis falcinellus Kaup., Naturi. Syst., p. 82. 1831 Ibis castanea, Ibis cuprea Brehm, Vog. DeutschL, p. 606. 1018. 1832 Tantalides falcinellus Wagl., Isis, p. 1231. 1838 Ibis ordi Bonap., Comp. List. B. Eur. ct N. Am., p. 49. 1841 Falcinellus igneus Gray., List. Gen. B., p. 87. 1855 Plegadornis falcinellus, Plegadornis major, Plegadornis minor Brehm Nauman- nia, p. 290. 1855 Falcinellus bengalensis Bonaparte, Consp. Gen. Avium. t. II, p. 158. 1856 Falcinellus erylrorhychus Cabanis, Journ. L Orn., p. 349. 1866 Plegadornis falcinella media A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 12. (Nomcn nudum !). 1877 Falcinellus rilfus Rcichen., Journ. f. Ornith., t. XXV, p. 146. 1891 Ibis falcinellus L., I. Frivaldszky, Avcs Hung., p. 136. 1899 Plegadis falcinellus (1), 1766, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 269. 1899 — 1903 Plegadis falcinellus (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 324. 1910 Ibis falcinellus Linn£, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 703. 1932 — 1938 Plegadis falcinellus falcinellus (L.), E. Hartert, Vbg. Pali. Faun. 1912 — 1921, t. II, p. 1220; t. IV, p. 426. Numiri romînești: Țigănuș, Corobaică, Sitar negru. Numiri străine: Rus.: Caravaicd, Caravașca; Germ.: Brauner Sichler, Brauner Ibis, Nimmersatt, Turkischer Schnepf; Franc.: Ibis falcinelle; Ital.: Mignatiaio, Chiurlolto marino; Engl.: Glossy Ibis; Ung.: Batla, Fekeie ibisz, Saska. Caracter e 1 e specie i. Ciocul încovoiat în jos în formă ele seceră, moale, numai spre vîrf mai tare. Haina de vară. Coloarea principală, roșu-ruginiu întunecat; pe aripi și pe partea posterioară a spatelui, verde închis, cu un luciu metalic arămiu și purpuriu; partea golașă din jurul ochiului, verde închis, tulbure; ciocul, ca și picioarele verde-suriu. Irisul brun închis. Haina, de iarnă. Aceasta se deosebește prin striația albă pe cap și grumaz, și partea de dedesubt brun-surie. Haina tînără seamănă cu aceasta, partea de dedesubt fiind mai deschisă, iar striația nepronunțată. Sistematica. Petele albe de pe grumaz și cap se găsesc la mul le păsări tinere și ajung, la unele exemplare, pînă la proporții consi- derabile. 20 PĂSĂ RILE DIN R. P. R. TABLOUL nr. 4 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 ad • Max. 54,3 31,6 12,2 11 15 Min. 51,4 28,9 10,3 10 12,6 20 $ ad < Max. 53,1 30,5 12 10,5 14 Min. 51 26 10,2 9,5 12,6 Aria geografică. Trăiește în regiunea sud-mediteraneană, în Asia centrală pînă în R. P. Chineză și în partea de est a Statelor-Unite ale Americii de nord; iernează în Africa, India, Arhipelagul Malacz și Australia. Răspîndirea și biologia. Țigănușul este o pasăre frecventă în țara noastră și-l întîlnim în toate bălțile mai mari, mai ales în timpul trecerii de toamnă, în cîrduri mari. Sosește pe la mijlocul lui aprilie și pleacă în septembrie. 1896 Primul exemplar 12. IV Ultimul exemplar 29.IX 1897 » » 7. IV A 25.IX 1898 » » 14. IV » » 20. IX 1899 » 9. IV »> » 1. X 1900 » » 5.IV » » 29. IX 1901 » » 10.IV » » 27.IX 1902 » » 12.IV )) » 2. X 1903 » » 13. IV » » 30.IX 1904 » » 4. IV » » 1. X 1905 » 7. IV » » 4. X 1906 » » 13.IV » » 30.IX 1907 » » 11.IV » » 24.IX 1908 » » 14.IV » » 29.IX 1909 » » 17.IV 10. X Migrația țigănușilor este foarte curioasă și interesantă, și cred că este potrivit să amin- tesc pe scurt rezultatele înregistrate de Institutul ornitologic din Budapesta. Inelarea primului stoc mai mare de țigănuși nu a dat niciun rezultat; abia după șapte ani s-a anunțat de peste hotarele Ungariei capturarea primului exemplar la Sevilla, apoi capturarea cîte unui exemplar de pe insulele Malta și Sicilia. în toamna anului 1926 însă, în loc de punctele cardinale sud-vestice de pînă atunci, au sosit știri dela nord-vest, întru cît doi pui de țigănuș, inelați la Balatonul Mic, au fost împușcați unul în Olanda, iar celălalt în Norvegia; dar și mai senzațională a fost informația primită, referitor la un exemplar, inelat tot în 1926, și care a fost capturat la Samara, lîngă Volga, adică în direcție nord-estică. Alte știri din direcția sud-estică au lipsit pînă în toamna anului 1929, cînd s-a anunțat capturarea, lîngă rîul Nil, în Egiptul superior, a unui exemplar inelat tot la Balatonul Mic. Tot atunci, un exemplar tînăr a ajuns în Algeria, districtul Oran, iar altul în Franța de sud. Deci, se poate afirma că nicio pasăre nu are o migrație atît de neregulată ca țigă- nușul, și, cu toate acestea, s-a constatat că el regăsește mereu locul lui obișnuit de cuibărit. OI (DIN O L G n ESSO RES 21 Cuibărit u L Pasăre clocitoare, întîlnită frecvent; răspîndirea ei este pe lîngă multele localități favorabile, curioasă și sporadică. Ei clocesc, împreună cu stîrci sau cormorani mici, iar coloniile cu 300—500 de perechi nu constituie ceva extraordinar. Cuibarul, constînd din 3—4, rar 5 ouă, este complet dela mijlocul lui mai pînă la mijlocul lui iunie. Cincizeci de ouă măsurate au dat în medie următoarele rezultate: 50,9x35,8 mm; maximum; 56,1 x39 mm; minimum: 46,3 x30,5 mm. Acum trei decenii, țigănușul mai clocea încă în mod obișnuit și în Banat, în colonii mai mici; astfel, în « Rîtul mare» din comuna Satchinez, 24—25 km, spre nord-vest de Timișoara, erau 15 — 18 perechi de țigănuși, împreună cu stîrci vineți și stîrci de noapte. De acolo am luat la 15 mai 1921 un cuibar cu 5 ouă, care se mai păstrează și azi la Muzeul ornitologic din Timișoara. Acestea au tost ultimele ouă pe care le-am recoltat în Banat, deoarece 2—3 ani mai tîrziu s-a dat foc, în timpul primăverii, acestor stufării, ca să dispară trestia veche și astfel s-au nimicit pe lîngă stuful cu răchitișul din el și cuibu- rile vechi de țigănuși, iar păsările au părăsit regiunea. Astăzi se mai întîlnesc cîrduri mai mici numai în timpul pasagiului de toamnă, rar și primăvara. Mai ales de cînd a început să funcționeze în Banat Serviciul apelor și s-au făcut în multe locuri îndiguiri sau canalizări, aspectul faunei acvatice s-a schimbat cu totul. La micșorarea numărului sau chiar la dispariția totală a țigănușilor din unele locuri a contribuit foarte mult sporirea numărului vînătorilor de pretutindeni din regiunile de baltă, care îi împușcă fără milă și fără rost. H rana. Constă din peștișori, moluște și insecte acvatice. Din punct de vedere ecologic, țigănușii au o mare însemnătate, mai ales atunci cînd clocesc în colonii, deoarece hrana lor constă numai în foarte mică măsură din peștișori; acest fapt reiese și din alcătuirea ciocului și uin micimea gurii, care nu permite consumarea peștilor mai mari. în schimb, distrug foarte multe lipitori, acestea formînd hrana lor principală, precum și diferite insecte acvatice. Deci, folosul pe care îl aduc prin aceasta este incomparabil mai mare decît eventualele pagube și prin urmare trebuie cruțați și ocrotiți. 3. Fam. ARDE I DA E La caracterizarea ordinului Gressores, am arătat că și Ardeidele fac parte din acest ordin, pe baza noilor diviziuni sistematice de azi, și deci nu mai pot figura ca un ordin aparte, așa cum îl consideră Dombrowski; totuși reproduc și ceea ce citează el după Madarasz, spre orientarea acelora care vor voi să compare pe viitor aceste două lucrări. (IX. Ordinul Ardeiformes). în general, cuprinde păsări mai mari, cu gît lung, picioare lungi și aripi mari, osul palatin nedivizat (desmognatus), vertebrele cervicale în număr de 16 — 19. Celelalte caractere vor fi amintite la familiile singuratice. Din biologia lor este de reținut faptul că toate sînt păsări acvatice și de cele mai multe ori clocesc în colonii. Puii, imediat ce au 22 PASĂRILE DIN R.P.R. ieșit clin ou, se acoperă cu puf des, dar sînt neputincioși și, pînă ce devin sburători, le este necesară oblăduirea părinților. Diferitele specii se pot grupa, pe baza morfologiei externe și interne, în cinci subordine; două din acestea se mărginesc exclusiv la Africa, pe cînd celelalte trei, și anume: Ardeae, Ciconiae și Plataleae se găsesc aproape pretutindeni. Ultimele sînt, toate, reprezentate și în țara noastră. Mai demult, datorită asemănării lor exterioare, cocorii și stîrcii, împreună cu formele înrudite, fuseseră adunați laolaltă sub denumirea de Picioroange. După ce însă cocorii, datorită totalei diferențieri a morfologiei interne, au fost izolați într-o grupă aparte, s-a creat în timpurile mai recente un ordin propriu pentru aceste păsări (Gruiformes), (Fam. Ardeidae). în afară de particularitățile amintite mai sus, stîrcii sînt caracterizați mai ales prin corpul puternic comprimat lateral și prin pufi foarte curioși, aflați pe anumite părți ale corpului (așa-numiții pufi pudranți), ca și prin partea interioară dințată a ghiarei dela degetul mijlociu. Dunga anterioară a osului nazal este afundată (Holorhinal). Puful pudrant, la speciile aparținînd acestei familii, se găsește așezat în smocuri pe ambele părți ale pieptului anterior și pe ambele laturi ale tîrtiței. Acești pufi secretează un praf ceros gălbui sau albăstrui, extraordinar de fin, cu care pasărea își pudrează pe de o parte penajul cu ajutorul ciocului dințat ca fierăstrăul la vîrf, pe de altă parte (la părțile unde nu poate ajunge cu ciocul, ca de exemplu capul), cu ghiara dințată. Prin pudrarea aceasta, partea exterioară a penajului devine, pe o anumită suprafață, prăfuită; aceasta are drept scop ca aceste păsări adaptate la apă, să fie apărate cît mai mult posibil de umezeală, deoarece prin folosirea prea intensă a grăsimii secretate de glanda crupială, penele mari și ușoare ar deveni incomode. Dezvoltarea relativ mică a glandei crupiene este, după toate probabilitățile în oarecare legătură cu prezența pufului pudrant. Grumazul speciilor de stîrci este acoperit des cu pene, în partea anterioară și pe laturi; partea bazală posteriară este golașă și acoperită de cele mai multe ori cu fulgi deși. Membrii aparținînd acestei familii clocesc, în majoritatea cazurilor, în colonii. Ei își clădesc cuiburile lor mari pe copaci ori în stufării dese, alcă- tuindu-le din crengi sau trestie. Fac 4—7 ouă, care sînt unicolore, albe, fără luciu, verde-albăstrui sau brun-măsliniu. 255. Ardea cinerea cinerea L. Stîrc vînăt (fig. 139) 1758 Ardea cinerea Linnacus, Syst. Nat., ed. X, t. I, p. 143. 1766 Ardea cinerea, Ardea major Linne, Syst. Nat., t. I, p. 236. 23 Fig. 139. — Ardea cinerea cinerea L. Stîrc vînăt. 1: 8,96 din mărimea naturală. 24 PĂSĂRILE DIN R.P.R 1788 Ardea johannae GmeL, Syst. Nat., t. I, p. 629. 1803 Ardea vulgaris Bechst., Orn. Taschb., p. 255. 1809 « Ardea rhenana » Bechstein, Gemein. Naturg. Deutschl., t. IV, p. 16. 1831 Ardea cineracea Brehm, Vog. Deutschl., p. 580. 1843 Ardea rectirostris Gould, Proc. Zool. Soc. London, p. 22. 1844 Ardea Brag Geoffroy Saint-Hilaire, Jaquemont's Voy. înde, t. IV, Zool. p. 85, Taf. 8. 1848 Ardea leucophaea id., op. cit., p. 58. 1866 Ardea media, minor, branchyrhynchos A. E. Brehm, Verz. SammL, p. 12 (Nominji nuda!). 1891 Ardea tinerea L. I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 127. 1899 Ardea tinerea L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 297. 1899 — 1903 Ardea tinerea Linne I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 312. 1910 Ardea tinerea Linn6 R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 678. 1932—1938. Ardea tinerea tinerea L. E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. H p. 1229; t. IV, p. 427. Numiri r o m î n e ș t i: Stîrc vînăt, Bîtlan vînăt, Gîtlan sau Bîtlan cenușiu, Stîrc cenușiu, Gac mare, Ciaclă mare, Ciaclâ vînătă, Ciapur vînăt. Numiri străine: Rus.: Seraia iaplia; Germ.: Fischreiher; Franc.: Heron huppe, Heron commun; ItaL: Airone ceneri.no, Sgarza cenerina; Engl.: Grey Heron; Ung.: Sziirke gem, Foso gem. Caracterele speciei. Ciocul este mai lung decît capul, mai scurt însă ca tarsul; grumazul este lung și svelt, rotund, acoperit cu pene scurte; pe cerbice are pene prelungite. Pasăre adultă. Creștetul este alb, încadrat de două dungi negre, penele ornamentale sînt negre, cerbicea este albastru-surie, capul și laturile gruma- zului sînt albe, partea anterioară a grumazului are pete negre longitudinale; pe cap are un smoc de pene albe spintecate, la fel și pe umeri; flancurile sînt vînăt-negricioase ca și aripile, coada este vînăt-cenușie, ciocul, galben deschis. Picioarele sînt galben-brunatice. Irisul, galben-auriu. Pasăre tînără. Creștetul și partea posterioară a capului sînt negricioase, fruntea este sur-cenușie, partea superioară este negru-cenușie, înaintea cotului aripii, penele alb striate, penele de pe cerbice și gușă sînt striate brun-negri- cios. Ciocul la jumătatea bazală este brunatic tulbure, spre vîrf este gălbui. Picioarele sînt verde-sure. Irisul este galben deschis. Sistematica. De obicei arc 2 — 3 pene ornamentale pe cerbice;. se întîlnesc însă și masculi foarte bătrîni care au patru pene ornamentale. Aceste pene sînt de obicei lungi de 13 — 14 cm, dar există și pene lungi de 15—20 cm. ORDINUL GBFSSOBES TABLOUL nr. 5 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 o ad * Max. 107,5 53 21 16,7 13,6 Min. 99,8 47,3 17 14,3 12,3 20 Ș ad < Max. 102,4 51,8 19,4 16,4 13 Min. 97,3 45,7 15,8 14 12,2 Aria geografică. Se găsește în Europa și Asia; iarna pleacă în Africa, India,. Arhipelagul Malaez și chiar Australia. Raspîndir e a și biologia. Se întîlnește în număr mare în toate bălțile din țară și, dintre toți stîrcii, el înaintează cel mai sus prin văile munților. Cea mai mare parte a stîrcilor vineți părăsește țara în Octombrie și se înapoiază în martie. în ierni mai blînde însă, unele exemplare rămîn deseori la noi. Cui bă ritul. Pasăre clocitoare foarte frecventă în bălțile Dunării și în unele bălți mai mari din interiorul țării. Așa de exemplu se găsește o colonie lîngă Cernica în comunitate cu stîrci purpurii, stîrci galbeni și stîrci de noapte și o a doua colonie la Balta-Neagră, formată numai din stîrci vineți și stîrci de noapte. Rar găsim colonii formate numai din stîrci vineți; de obicei, stîrcii vineți clocesc împreună cu alte specii înrudite, și de multe ori cu Carbo cormoranus și pygmaeus. Cuibul și-1 așează după cum îi permit împrejurările, cînd pe sălcii mai înalte și pe plopi, cînd pe răchitiș ori trestie. Potrivit cu aceasta, și construcția cuibului este foarte deosebită; cuiburile de pe copaci sînt mult mai solide și mai puternic construite decît cele din trestie, care de multe ori sînt foarte neînsemnate. Timpul ouatului variază considerabil și s-au găsit cuibare proaspete dela 31 martie pînă la 6 mnie. Cuibarul, constînd din 3 — 5 ouă, este complet de obicei în a doua jumă' ite a lunii aprilie. O sută de ouă măsurate au dat în medie următoarele rezistate: 65,1 x46,11 mm; maximum: 69,3x47,9 și 65x48,1 mm; minimum: 52,4x41 și 53,6x39,5 mm. în pădurile din apropierea rîurilor mai importante din Banat, ca și în bălțile mai mari, stîrcul vînăt este și astăzi o pasăre destul de comună, cu toate că, în unele locuri se duc adevărate campanii de exterminare a ei tocmai în timpul clocirii, respectiv a creșterii puilor, cînd dragostea părintească a păsărilor adulte pentru progenitura lor nu cunoaște frică sau șovăială, ci ele vin orbește la cuiburi, cărînd mîncare puilor mereu flămînzi. Ceea ce este mai regretabil este faptul că aceste campanii de exterminare au loc tocmai în mai multe păduri administrate de Stat sau de Serviciul vîn'ătoarei, unde, acum 10 — 15 ani, se găseau colonii cuprinzînd între 50—200 de cuiburi de stîrci vineți și stîrci de noapte, așa îneît cu fiecare an ce trece, numărul perechilor se împuținează. Am cunoscut un vînător care, avînd dreptul de a vina într-uncle din aceste păduri, făcea exerciții de tragere cu un « Browning » 26 PASĂRILE DIN R.P.R. de 6 nun și ucidea pînă la 50 de exemplare, sau și mai multe, într-o singură zi de distracție. Ne putem închipui deci în ce chinuri groaznice, efect al frigului și al foamei, au trebuit să piară puii rămași orfani. Niciuna din obiecțiunile și protestele mele nu au fost luate în seamă. La o altă colonie dc stîrci, dintr-o baltă mai mare, în comuna Beciche- recul Mic, în apropierea Timișoarei, uncie cloceau împreună în trestie mai multe zeci de perechi de stîrci vineți și de noapte, între ei găsindu-se și 15—20 de perechi de stîrci galbeni, cîțiva țărani pescari (clandestini) au luat din cuiburi coșuri întregi de pui mai mici sau mai mari, aruncîndu-i afară la mal, sau trîntindu-i de pămînt. Intervenția și protestele ce le-am adresat vînătorilor din comună erau însă inutile pentru anul respectiv. Ar fi timpul, ca Serviciul vînătoarei, prin organele sale să se seziseze de aceste fapte, și să prevină din vreme astfel de măceluri barbare și neomenești, și cu atît mai puțin vînătorești. Hrana. Constă în cea mai mare parte din pești, mai ales știuci și crapi, precum și din alte specii neînsemnate. în afară de pești, s-au mai găsit în stomacurile lor și pui de Anas boschas, 1 pui de Fulica atra, 2 Arvicola arualis, 1 Sorex fodiens, 1 Tropidonotus tesselatus, 4 Rana esculenia si 7 Aulostomum aulo. Este adevărat că eleșteelor și crescătoriilor de pește le pot cauza mari stricăciuni, dar nu este mai puțin adevărat că distrug și o sumedenie de animale ■stricătoare, ca insecte și șoareci de cîmp, mai ales în anii secetoși cînd aceștia $e înmulțesc foarte mult. Către sfîrșitul verii, sau la începutul toamnei, întîlnim în cîrduri mai mici pe miriștile sau semănăturile de leguminoase din cîmp, mai ales păsările tinere, vînînd lăcusta, greieruși și șoareci. Am găsit în stomacul mai multor exemplare împușcate, dela 4 pînă la 12 șoareci de cîmp. 256. Ardea purpurea purpurea L. Stîrc purpuriu (fig. 140) 1766 Ardea purpurea Linne, Syst. Nat., t. I, p. 236. 1774 Ardea caspia Gmel., Reis Russl., t. II, p. 1.93. 1769 Ardea rufa, Ardea variegata Scopoli, Annales, t. I, p. 87 — 88. 1783? Ardea obscura Pilier et Mitterpacher, Iter Posegan. Sciavon, p. 24, Taf. II. 1789? Partim: Ardea Botaurus id., t. c., p. 633. 1789 Ardea purpurata Gmelin, Syst. Nat. 1, 2, p. 641. 1789 Ardea badia id., t. c., p. 644. 1799 Ardea monticola Picot-Lapeyrouse, Tabl. meth. Manim. et Ois. H. Garrone, p. 44, 45. 1831 Ardea purpurascens Brehm, Vog. Deutsclil., p. 583. 1855 Ardea pharaonica Bonap., Consp. Av., t. II, p. 113. Fig. 140. — Ardea purpurea purpurea L. Stîrc purpuriu. 1: 4,96 din mărimea naturală, 1866 Ardea purpurea major, media, minor A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 12. (Nomina nuda!). 1870 Pyrrherodias purpurea Finsch et Harți., Vog. Ost. Afr., p. 676. 1877 Phoyx purpurea Stejn., Proc. U. St, Nat. Mus., t. X, p. 311. 1891 Ardea purpurea L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 128. 1899 Ardea purpurea L., 1766, St. Chcrnel, Magy. Mad,, t. II, p. 306. 1899 — 1903 Pyrrherodias purpurea (Liane) I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 311. 1910 Ardea purpurea Linne, R. Dombrowski, Orn, Rom., p. 680. 1932 — 1938 Ardea purpurea purpurea L. E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912 — 1921, t. II, p. 1232; t. IV, p. 127. Numiri r o mine șt i: Stîrc purpuriu, stîrc roșietic, Bîtlan scorți- șoriu, Gac roșu, Ciaclă roșie, Ciaclă de trestie, Ciapur roșu. Numiri străine: Rus.: Ciapura; Germ.: Purpurreiher, Braun- roterreiher; Franc.: Heron pourpre, Heron montagnard, Grand Butor; ItaL: Airone rosso, Sgarza granocchiaja, Ranocchiaja; Engl.: Purple Heron, Rufous Heron; Ung.: Voros gem, Vasgem, Biborgein. Caracterele speciei. Degetul mijlociu, ciocul și tarsul de lungime aproape egală. Restul proporțiilor corpului asemănător cu ale stîrcului vînăt. Pasăre adultă. Creștetul este verde-negricios, cu două pene ornamentale lungi și înguste, negre. Grumazul, roșu-ruginiu, cu dungi negre pe cerbice și pe laturi și pete negre longitudinale pe partea anterioară; gîtul alb, pe gușă un smoc sur-cenușiu, cu vîrfuri pătate alb și o dungă îngustă neagră dela colțul gurii pe sub ochi pînă la cerbice. Peste cotul aripii, un smoc de pene roșu deschis, tivite sur-cenușiu, la fel cu penele foarte lungi de pe umeri. Partea dorsală, sur-cenușiu închis, umbrită ruginiu, mai ales spre partea de jos. Tectric m subcodale sur-verzui, la rădăcină albe. Ciocul galben, spre vîrf brunatic, frîul și pleoapele galben-verzui. Picioarele, roșu-brunatic. Irisul, galben intens. Pasăre tînără. Coloarea roșie mai palidă, cu un suflu suriu; în loc de dungile cervicale, rînduri de pete; partea superioară, mai mult brun-roșcat decît sură, cu dungi rahiale întunecate și tivuri deschise. Partea de dedesubt, alb-roșcată tulbure. Sistematica. Cele două pene prelungite de pe partea posterioară a capului ajung, în mod normal, pînă la 13,3 — 14,2 cm, chiar și pînă la 16,2 cm lungime, iar la masculii foarte bătrîni ating o lungime considerabilă. între multele sute de exemplare cercetate, numai la trei masculi adulți s-au găsit cîte trei pene ornamentale, aproape egal de lungi. Coada și rcmigele masculilor foarte bătrîni au un luciu verde-metalic, bine pronunțat. 28 PĂSĂRILE DIX R. P. R • ________________________ TABLOUL nr. 6 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 ă ad < Max. 98,5 39 15 14,4 14 Min. 90 36,5 12,8 12,8 13,1 20 ? ad < Max. 91,7 36,7 13,5 13,2 13,3 Min 80,5 35 . 11,3 10,5 10,6 Aria geografică. Trăiesc din Europa centrală și de est pîna în Asia sud-vestică ; iarna o petrec în Africa și Madagascar. (Răspîndirea și biologia. în afară de stîrcul de noapte, stîrcul purpuriu este cel mai răspîndit și cel mai numeros din țară. Mai ales în Delta Dunării se găsește în număr mare, dar îl aflăm și în alte^bălți din țară, dacă acestea au desișuri întinse de trestie. Strigătul lui este asemănător cu acela a stîrcului vînăt, dar mult mai răgușit. Pasările adulte migrează separat de cele tinere și cu o lună mai devreme. Sosirea acestei păsări are loc în ultimele zile ale lunii martiepăsările adulte pleacă în septembrie, iar cele tinere în octombrie. 1896 Primul exemplar 24.III Ultimul 18.IX Ultimul exemplar tînăr 17.X 1897 » » l.IV » 12.IX » » 20.X ’ 1898 » 27.III ;> 16. IX » » » 15.X 1899 » » 24.III » 12.IX » » » 23.X 1900 » » 29.III » 8.IX » » » 17.X 1901 2.IV /> 19. IX » » 13.X 1902 » » 24.III » 5.IX » » » 15.X 1903 )> 21.III » 8.IX » » » 22.X 1904 » » 27.III .0 4. IX » 18.X 1905 » » 27.III 10. IX >> A 20.X 1906 » » 24.III » 7.IX >> 20.X 1907 » 27.III » 5. IX » » » 13.X 1908 » >> 23.III » 8. IX » » 21. X 1909 » 3. IV » 13.IX » » 17.X Cu i b ă r i t u 1. Stîrcul purpuriu clocește în număr mare în toate? bălțile mai importante din țară. îl găsim atît în coloniile mari mixte de stîrci, cit și adeseori, în colonii care constau numai din stîrci purpurii. Ca la toate speciile de stîrci, și la această specie, timpul clocirii variază foarte mult; s-au găsit cuibare proaspete dela 28.IV —14.VI. Cuibarul constă din 3 — 5 ouă. Cele mai multe cuiburi sînt construite pe trestie bătrînă încîlcită, sau pe tufe de răchitiș; s-au găsit însă și cuiburi care erau clădite pe sălcii înalte, cam pe la mijloc, la înălțimea de 10 — 12 m. O sută de ouă măsurate au dat în medie următoarele rezultate: 58,31x41,2 mm; maximum: 61,2x38 si 57,3x43 mm; minimum: 50x37,9 și 54,6x36,5 mm. O R DINUL GRESSORES 29 Stîrcul purpuriu nu cuibărește în păduri, ci numai în bălți cu stufării mari și de aceea situația coloniilor de stîrci, din punctul de vedere al siguranței, este întru cîtva favorizată, deoarece la cuiburile acestora se poate ajunge mai cu anevoie, în deosebi în anii cu precipitații abundente. H rana. Hrana lui principală o formează peștii; rar s-au găsit în gușa lor și alte alimente, ca Tropidonotus gulo, pui de Podiceps cristaius, Arvicola umphibia juv., Spermophilus citilus. Este foarte interesant felul în care stîrcul purpuriu vînează prada, dînd dovadă de un grad de inteligență ce iese din comun. Astfel, țin să amintesc aici cîteva din observațiile făcute în Banat, dintre care unele, după cîte știu, nu au fost publicate încă. Pentru pescuit își alege de obicei bălțile unde apa nu este prea adîncă și este bogată în plante acvatice de suprafață (Ranun- culacee etc.), cu oglinzi sau ochiuri mai mici, lipsite de vegetație. Stînd așezat cu picioarele pe aceste plante pe care le apasă spre fundul apei, pare ca un țăruș, nemișcat, cu grumazul întins și capul încordat, el stă privind cu multă răbdare în apă, timp îndelungat, pînă ce vine în apropiere vreun peștișor sau alt animal, pe care-1 săgetează cu o lovitură sigură de cioc. Dacă puii sînt mai mari și acest fel de vînătoare nu-i asigură hrană suficientă pentru potolirea foamei lor, atunci pasărea se dedă și la vînătoarea pe uscat — în cazul cînd are ce să prindă aici. Astfel, am văzut stîrcul purpuria s tînd la pîndă la vizuinile de popîndăi (numite în Banat și tocănițe = Citellus eitellus), de pe islazul de lîngă lacurile din comuna Satchinez, așteptînd să se ivească popîndăii, mai ales cei tineri, ca să-i apuce cu ciocul. Pentru ca să nu-l scape și să-1 poată omorî, a alergat cu el la apă și ținîndu-1 în cioc, l-a afundat în apa și l-a ținut acolo pînă cînd s-a înnecat, pentru ca apoi să-1 înghită în întregime, sau să-1 ducă la pui. Cu ajutorul inelărilor s-a putut constata că și stîrcii roșii urmează aceeași cale de migrație ca și celelalte specii de stîrci, adică de-a lungul litoralului italian și balcanic al mării Adriatice și că iernează în Sicilia. Dar s-a mai putut stabili că puii inelați se reîntorc, în cea mai mare parte, la locul nașterii și că un astfel de pui inelat a ajuns vîrsta de 13 ani. 257. Egretta alba alba (L.) Egretă mare (fig. 141) 1758 Ardea alba Linnaeus, Syst, Nat., ed. X, t. I, p. 144. 1766 Ardea alba Linne, Syst. Nat., t. I, p. 239. 1774 Ardea egrettoides Gmel., Reis. Sib., II, p. 193. 1783 Ardea garzetta major Bodd., Tal. PI. Ent., p. 55. 1793 Ardea egretta Bechst., Naturg. Deutschl., t. III, p. 41. 1822 Herodias egretta Boie, Isis, p. 559. 1828 Lepterodatis jlavirostris Ehrenb., Symb. Pys. fol. m. 1829 Ardea melanorhynchos Wagl., Isis, p. 659. 1831 Ardea modesta Gray, Zool. Mise., p. 19. 1831 Herodias candida Brehm, Vog. Deutschl., p. 584. 1832 Egretta alba, Egretta orientalis Bonap., Faun. It. Ncc., p. 14. 1842 Erodius victoriae, Erodius albuș Macgill., Man. Brit., B. t. II, p. 131—134. 30 Fig. 141. — Egretta alba alba (L.). Egretă mare. 1: 5,83 din mărimea naturală. O R 1) IN V L G Ii ESSO RES 1844 Herodias alba, Herodias modesta, Herodias flavirostris Gray, List Grallae Br. Mus., p. 77. 1855 Egretta melanorhyncha Bonap., Consp. Av., t. II, p. 117. 1855 Herodias Latiefii, Herodias brachyrhijnchos Brehm., Vogelf., p. 233 — 294. 1866 Herodias egretta minor A. E. Brehm, Verz. SammL p. 12, (Nomen nudum I). 1891 Ardea alba L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 129. 1891 Ardea alba L., 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 308. 1899 — 1903 Herodias alba (Linne), L Madarâsz, Magy. Mad., p. 313. 1910 Ardea alba Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 683. 1912 — 1921 Egretta alba alba (L.) E. Hartert, Vog. Pal. Faun., t. II, p. 1236. N u m i r i r o m î n e ști: Egreta mare, Stîrc alb mare, Bîtlan alb, Erodiu alb, -Erodiu mare, Ciapur mare. N u m i r i s t r ă i n e: Rus.: Belaia Ciapura; Germ.: Grosser Silber- reiher, Weisser Reiher, Edelreiher, Schneereiher, Federbuschreiher; Franc.: H eroii aigreUe, Heron huppe; Ita].: Airone bianco maggiore, Sgarza bianca maggiore; Engl.: Great White Egret; Ung.: Neme.s kocsag, Nagy kâcsag. C a r a c t e r e 1 e s p e c iei. Pe partea posterioară a capului nu are pene prelungite ornamentale. Pe spate în jos, peste coadă, arc pene ornamentale lungi, fin spintecate. Pasăre adultă. Alb-sclipitoare, cu 30—40 de pene ornamentale (egrete) sau crose. Ciocul la bază e galben, spre capăt negru. Pielea golașă la baza ciocului, de coloare verde deschis, sclipitoare. Picioarele roz-suriu-verzui, la călcîie brun-surii, scutecele mari de pe tarsuri și spatele degetelor, negru- brunatice. Irisul galben intens. Pasăre tînără. Albă curat, fără egrete. Ciocul e galben. Picioarele, galbcn- verzui-surii, la călcîie brun-gălbui, scutecele mari de pe tarsuri și spatele degetelor, negru-brunatice. Irisul, galben-sulfuriu. Sistematica. Din această specie, Dombrowski a putut cerceta mai mult de o sută ele exemplare. Toți stîrcii variază considerabil ca mărime, dar nicio specie în așa măsură ca egreta mare; există adevărați uriași și pitici, după cum se poate vedea din tabloul de măsuri nr. 7. Lungimea ciocului și a tarsului variază în cele mai multe cazuri numai după sex și vîrstă. Numărul egretelor la masculii adUlți este de obicei numai de 35—40; există, însă și exemplare care au pînă la 50 de bucăți. Unele egrete ajung pînă la 57 cm cu lungimea razelor de 17 cm, întrecînd astfel coada cu 10 — 15 cm. Aria geografică. Clocește în Europa sud-estică pînă în R. P. Ungară și partea de sud a U.R.S.S., Asia de nord și vest pînă în Siberia sud-estică, R. P. Chineză și Japonia de nord. Migrează iarna în Africa de nord, India și în unele părți din China. Cîteodată se întîlnește și în Japonia. Pe măsură ce civilizația a progresat, numărul lor s-a micșorat în proporții îngrijorătoare. PĂSĂRILE DIN R.P. R. TABLOUL nr. 7 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 q ad < Max. 118,5 51,2 22,1 21 14 Min. 112,5 40,6 17,7 16,5 12,1 20 $ ad < Max. 113,5 46,3 19,1 18,5 13,1 Min. 106,7 40 15,1 16 11,7 Răspindirea și biologia. Egreta mare este cca mai rară dintre toate spe- ciile de stîrci, totuși destul de frecventă. Dacă această specie nu a fost complet distrusă, faptul se datorește în primul rînd unor oameni ca Dr. GRIG-ORE ANTIPA, Dr. G. IONESCU .și N. JlANU care, încă înainte de primul război mondial, au dat în cercul lor de activitate ordine severe pentru ocrotirea acești splendide păsări. în timpurile mai vechi, egreta mare pare să fi fost foarte numeroasă, fapt ce reiese din comunicările lui Ed. HODEK, L. P* KALBERMAITTEN, frații SlNTENIS și alții. Egreta mare este cu mult mai puțin sensibilă la frig decît egreta mică. Sosirea ei are loc în luna martie, iar plecarea în septembrie. 1896 Primul exemplar 20.III Ultimul exemplar 14. X 1897 » » 8.III A 16. X 1898 » & 13.III » 3. X 1899 » ». 24.III » » — 1900 » » 27.III » » 20. X 1901 » » 10.III » » 29. IX 1902 » » 15.III » » l.XI 1903 » » 23.III » )> 15. X 1904 8.III A * 12. X 1905 » 7.III » » 20. X 1906 » » 1. IV » » 17. X 1907 » » 15.III » » — 1908 » » 17.III » » 14. X 1909 » 2. IV » » 15. X Cuibăritul. Datorită ocrotirii parțiale de care se bucură, numărul lor a sporit întru cîtva în ultimii ani; este pasăre clocitoare obișnuită la Dunăre, dela Ostrov în vale pînă în Deltă. Numărul perechilor clocitoare se poate aprecia astăzi cam la 200—300. Limitele timpului în care acest stîrc începe și termină epoca clocitului, variază, depinzînd atît de mersul timpului de primăvară, din lunile mai și iunie, cît și de variația nivelului apelor. Se găsesc cuibare proaspete dela sfîrșitul lui aprilie pînă la începutul lui iunie. Cel mai întîrziat cuibar proaspăt, conținînd 4 ouă, a fost primit de Dombrowski la 2 iunie 1906. De cele mai multe ori însă, cuibarul este complet la sfîrșitul lui Aprilie, ori la începutul lui mai. o RDIN (' L GBESSOHES 33 Se întîmplă uneori ca egreta mare să cuibărească laolaltă cu alți stîrci, «Iar cele mai multe colonii constau, sau numai din egrete mari, sau din egrete si un număr mai redus de stîrci vineți sau stîrci purpurii; coloniile constau de obicei numai din cîte 10—20 de perechi. Cuiburile sînt deseori la 50 — 100 de pași depărtare unul de altul și sînt clădite pe trestie bătrînă și încîlcită, sau pe sălcii scunde; dar întotdeauna la 1 —2 m înălțime de la nivelul apei sau de la pămînt. S-au găsit cuiburi așezate pe sălcii pînă la 5 m înălțime deasupra nivelului apei. Cuibarul constă din 3—5 ouă. Patruzeci de ouă măsurate, au dat în medie următoarele rezultate: 65,2x46,13 mm; maximum: 68,1 x47,6 mm; minimum: 54x41,2 mm. Scriind despre egrete și gîndindu-mă la trecutul lor (chiar numai cu 50 de ani în urmă), la prezentul și la viitorul lor nu prea depărtat, sînt cuprins de îngrijorare pentru existența lor în viitor și pentru menținerea acestei splendide specii de păsări la noi în țară, în ultimele refugii din bălți, respectiv Delta Dunării. Cu răsuflarea înăbușită strîng condeiul, părîndu-mi că scriu un panegiric poate pentru posteritate. Nu doresc ca acest prognostic să se adeverească, dar publicațiile făcute în trecut și în prezent, de persoane competente să se pronunțe în această chestiune, mă preocupă în modul cel mai deprimant. Este o chestiune care nu trebuie privită superficial, ci trebuie rezolvată, cit mai urgent, în mod radical, de forurile competente, ca să nu fim pe drept condamnați de posteritate, pentru neglijența și superficialitatea noastră ain trecut. Dar să vedem prin ce este justificată această îngrijorare și revoltă a autorului acestor rînduri. Cunosc bălțile și Delta Dunării încă din anul 1907, cînd le-am văzut pentru prima oară, dar mărturisesc că am rămas cu totul dezamăgit, față de cele ce îmi imaginasem după citirea mai multor publicații din literatură. în cele 5 săptămîni petrecute atunci în Dobrogea de nord, nu am văzut nici atîtea egrete mari cîte degete am la ambele mîini, iar de împușcat nu am împușcat niciuxia. M-am mulțumit doar să-i cer în schimb lui Dombrowski o pereche de păsări adulte și un exemplar tînăr, pe care le păstrez și azi în Muzeul ornitologic din Timișoara. Nici în călătoriile melc ‘următoare nu am putut constata o oarecare ameliorare a situației, și nici în țările vecine situația nu este mai bună. Dau aci în limitele spațiului dis- ponibil, cîleva crîmpeie din unele lucrări monografice temeinice, refe. ’+oare la avigeografia egretelor. Cu ajutorul acestor date fiecare cititor și naturalist se poate ușor orienta. Directorul Institutului ornitologic din Budapesta, Iacob Schenk a dat o lucrare detaliată asupra situației egretelor din toate țările și în special asupra celor din Ungaria și țările limitrofe, lucrare care a contribuit într-o foarte mare măsură, la luarea unor dispozițiuni pentru ocrotirea acestor păsări, aproape în toată Europa. După datele avigeografice și istoriografice enumerate de el, începînd cu anul 1835, de cînd renumitul ornitolog german Naumann a călătorit prin Ungaria și Banat (adică mult înainte de a se începe lucrările de canalizări și îndiguiri ale rîurilor și bălților din cîmpia Ungariei și Banatului), în toate bălțile mai mari cunoscute și renumite pe atunci, ca adăpostind colonii de 3 - c- 54 A. 34 PĂSĂRI Ll< DIX K.p. R. egrete (vreo 19 la număr), totalul perechilor de egrete mari a fost apreciat cam la 560—600 de perechi. Cit este de mic numărul acesta, dacă ne gîndim că, de exemplu, în India, America de nord, Venezuela, Australia, sînt colonii care singure adăpostesc pînă la 1000 de perechi. In anul 1894 se mai putea vorbi de cca 100 de perechi pentru aceleași locuri, adică de a cincia parte din contingentul existent cu 100 de ani înainte, pentru ca în anii 1917 — 1918, cînd s-a dat « quasi» semnalul de alarmă, să se cunoască numai 15 perechi în Ungaria (lacul Balaton și Ferto) și 10 perechi la Obedskabara, iar în anul 1927, după ce au fost ocrotiți de lege și supra- veghiați de un paznic anume pus, la lacul Balaton au cuibărit 17 perechi, crescînd 52 de pui, care au fost toți inelați, cu excepția a patru exemplare. Din acești pui inelați, încă în același an au fost înpușcate (și semnalate) 15 exemplare, anul următor două exemplare, și după 2 ani încă unul, deci în total 18 exemplare. Două exemplare au fost găsite moarte. în anul 1928 au clocit 12 perechi, iar în anul 1929 numai 10. Iată deci date precise privi- toare la această chestiune. Dar să vedem care este situația în țara noastră, din acest punct de vedere. Ottmar Reiser, fostul director al Muzeului din Sarajevo și autorul lucrării Omis Balcanica (287)1) amintește între altele de două colonii de egrete: una în țara noastră pe un ostrov al Dunării, lîngă Zimnicea (r. Zimnicea), unde era o colonie de cca 150 de perechi de egrete mici, din ale căror ouă se alimentau cei trei pescari de pe ostrov, în tot timpul cuibăritului, iar a doua în R. P. Bulgară, la Sreberna, din sus de Silistra, ambele cercetate de el în 1890, între 4 și 8 iunie. Despre ultima colonie, care se află pe teritoriul R. P. Bulgară, Reiser scrie textual: «Mărturisesc public felul cum am luat parte împreună cu fratele meu, atunci, de două ori, la împușcarea nevino- vatelor ființe . . . Am putut cîștiga prin aceasta însă o orientare în meseria de jaf, izvorîtă numai din interes de cîștig și viață de aventuri. Despre stri- căciuni serioase ale stîrcilor, în țările balcanice, nici vorbă nu poate fi azi. însemnătatea estetică a splendidelor făpturi este demult evidențiată și recunoscută, dar dintre toate împrejurările, împușcarea în masă la coloniile de clocire ar trebui interzisă chiar și numai pentrucă, prin aceasta, orice năzuință de ocrotire a păsărilor este o adevărată batjocură. Trebuia să privim cum se distruge aci. Facînd abstracție de sutele de pui ce flămînzesc, cărora li s-au răpit părinții, numai o parte a egretelor împușcate sînt găsite, iar din cele găsite, numai o parte sînt utilizabile ...» în alt loc, continuă astfel: «în felul amintit au fost trase, în 5 iunie la Sreberna, 383 de focuri și au fost găsite 146 de bucăți; la 6. iunie, 196 de bucăți au fost aduse la mal, iar la 7 iunie, 99 de bucăți au fost găsite și 37 pierdute. Pe cînd priveam cu fi ațele meu de pe colinele din marginea lacului, n?-a cuprins o adevărată scîrbă, și am făcut legumind solemn de a nu mai asista niciodată la un asemenea măcel ». Cu 7 ani mai tîrziu (1897), ornitologicul ungur G. Almâssy, a cercetat timp de 3 luni Dobrogea de nord, cu delta Dunării și lagunele, iar în lucrarea sa (2), el apreciază numărul probabil al egretelor la 30—40 de perechi. în 1) v. II, p. 144-149. ordini:l gkessouls 35 bălțile de mai jos de Cernavoda (Ostrovul Troina), se amintește despre o colonie de egrete care, după mărturisirile pescarilor, ar îngloba între 1600 — 1700 de cuiburi de diferiți stîrci și cam 100 de cuiburi de egrete mici și 10 — 12 cuiburi de egrete mari. Aceste cuiburi sînt păzite cu multă grijă de pescarii lipoveni (care au arendat acest ostrov numai de dragul egretelor), pînă cînd ies puii, ca să poată cu atît mai ușor săvîrși jaful care le dă atît de mari satis- facții. Dar planul acesta al lipovenilor a fost spulberat de către Almâssy, care a deschis o canonadă de focuri oarbe, alungind astfel de acolo egretele pentru acel « sezon ». Nu vreau să mai insit și asupra altor publicații mai min, deoarece eu sînt de părere că toate coloniile de egrete cunoscute trebuie ținute în secret, și nu este de loc practic sau util să dăm mai ales în reviste de vînătoare, itinerare gata, pentru vizitatorii și cercetători ocazionali ai Deltei, asupra locurilor unde se găsesc astfel de colonii, sau alte specii pe cale de dispariție. Aceasta, cel puțin pînă cînd aceste « Rezervațiuni » ale monumentelor naturii vor fi definitiv organizate, iar paza lor să prezinte toate garanțiile în contra abuzurilor, care cu greu vor fi definitiv înlăturate, avîndu-se în vedere împre- jurările specifice acelor regiuni. Spre justificarea îngrijorării exprimate mai sus, amintesc numai o singură publicație mai recentă a Col. Schnell, inspector de vînătoare din Tulcea, și care a apărut în 1936, în revista « Carpații ». în acea lucrare, căreia din păcate îi este atașată și o hartă deta- liată a Deltei Dunării și a lagunelor, cu coloniile de păsări mai importante, Schnell indică numai o singură colonie pură de egrete mari, iar două colonii amestecate cu lopătari, precum și 9 colonii de stîrci diferiți și cormorani, în care cuibăresc și egrete mici. Toate aceste destăinuiri pline de îngrijorare sînt confirmate prin articolul lui C. Carol Kornis din « Carpații &1), apărut în 1936 și prin care de asemenea se dezaprobă darea în vileag a ultimelor refugii ale acestor păsări, care în țara noastră, sînt condamnate aproape cu siguranță la aceeași soartă ca și zăganul. în restul țării abia se mai poate vedea azi, foarte rar, cîte un exemplar rătăcit sau pierdut în timpul migra- țiilor, mai ales toamna. Hrana. în stomacul a 7 exemplare cercetate s-au găsit aproape numai pești; la 9 păsări s-a găsit și altfel de hrană, și anume: 3 Acrocephalus turdoides tineri, 1 Tropidonoius natrix și diferite insecte, mai ales lăcuste. 258. Egretta garzetta garzetta (L.) Egreta mică (fig. 142) 17G6 Ardea garzetta Linne, Syst. Nat., t. I, p. 237. 1770 Ardea nivea Gmel., Reise Russl., t. I, p. 146. 1783 Ardea Krammeri Pili, et Mittersp., Iter pc Posegan Sclav., p. 25. 1810 Ardea Xanihodactyla Ral'inesque, Caratt, nouv. gen. e spec. An. Sicilia, p. 5 1822 Herodias garzetta Boie, Isis, p. 559. 1831 Ardea orientalis Gray, Zool. Mise., p. 20. 3) Cluj, nr. 10, p. 272. SG Fig. 112. — Egretta garzetta garzetla (L.). Egretă mică. 1: 5,17 din mărimea naturală OBDINUL G BESSOBKS 1831 Herodias jubala Brehm, Vog. Deutschl., p. 586. 1838 Egretta orienialis Bonap., Comp. Syst. B. Eur. ct N. Afr., p. 47. 1855 Heroclia Lindermaycri Brehm, Vogelf., p. 294. 1866 Egretta garzetta vulgaris, major A. E. Brehm, Verz.SammL, p. 12. (Nomina nuda!). 1868 Ardea (Herodias) procerula Gabanis, Journ. f. Orn., p. 414. 1884 Garzetta garzetta Radde, Orn. Cane., p. 42, 402. 1891 Ardea garzetta L, I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 131. 1899 Ardea garzetta L. 1766 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 3.13. 1899 — 1903 Garzetta garzetta (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 314. 1910 Ardea garzetta Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 686. 1932 — 1938 Egretta garzetta garzetta (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1239; t. IV, p. 428. Numiri romîncști: Egretă mică, Stîrc alb mic, Erodiu mic, Bîtlan alb mic, Ciapur mic. Numiri străine: Rus.: Ciapiira-nusda ; Germ.: Seidenreiher, Kleiner Silberreiher, Garzete; Franc.: Heron garzette, Garzette blanche; Ital.: Garzetta, Airone minore, Sgaza minore bianca; Engl.: LittleEgret; Ung.: Kis kocsag, Fattyii kocsag. Caracterele, speciei. Pe partea posterioară a capului are 2-3 pene ornamentale lungi și înguste. Pasăre adultă. Albă, avînd pe spate splendide pene ornamentale (egrete), care la vîrf sînt ușor îndoite în sus. Ciocul e negru, la rădăcină albastru deschis. Picioarele sînt negre, degetele și tălpile galbene. Irisul galben. Pasăre tînără. Aibă, fără pene ornamentale. Sistema tic a. Cele 2-3 pene ornamentale de pe cerbice ajung, la masculii foarte bătrîni, la o lungime de 20 cm, cele de pe spate pînă la 24 cm, cu raze de steag de 12 cm. TABLOUL nr. 8 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 ă ad < Max. 63 32 12 11 11,5 Min. 60,7 26,5 11,3 9,7 10,1 20 $ ad « Max. 59,9 30 11,5 10,6 10,4 Min. 57,5 26 10 8,8 8,3 Aria geografică. Trăiește în Europa de sud și în Asia centrală; iernează în Africa și India. PĂSĂRILE DIN R.P.R. R ăsp în direa și biologia. Astăzi, înafară de egreta mare, această specie de stîrci este cea mai rară din țară. în timpurile mai vechi, egreta mică popula toată valea Dunării cu mii de exemplare. Este foarte sensibilă la frig și rar apare primăvara înainte de mijlocul lui aprilie, pentru a ne părăsi iarăși în septembrie; cîteodată se mai pot întilni exemplare singuratice și în prima jumătate a lunii octombrie. 1896 Primul exemplar 5. IV Ultimul exemplar — 1897 » » 10.IV » » 23.IX 1898 » » 8. IV » » 17.IX 1899 » » 12.IV » )> 7.X 1900 » 10. IV » » 20.IX 1901 » » 14. IV » » 22.IX 1902 » » 7. IV » 12.X 1903 » » 9. IV » » 29.IX 1904 » » 2. IV » » l.X 1905 >> » 13. IV » » 25. IX 1906 » » 8. IV » » 10.X 1907 » » 5. IV » » 25.IX 1908 » » 7. IV » » l.IX 1909 » » 17.IV 3.X Cuibă ritul. Pasăre clocitoare regulată în bălțile și ostroavele Dunării. Acolo unde odinioară erau colonii de inii de perechi, azi găsîm numai cîteva sute de perechi. Dombrowski apreciază numărul perechilor care au clocit în anul 1909, în țară, la maximum 3-400. Cuibarele proas- pete se găsesc dela mijlocul lui mai pînă la mijlocul lui iunie; el a găsit cel mai timpuriu cuibar cu 4 oua la 16 mai 1900, cel mai întîrziat, cu 3 ouă, la 14 iunie 1906. Cuibarul constă de obicei dîn 3-4 ouă, mai rar din 5. Măsurarea a cincizeci de ouă a dat următorul rezultat, în medie: 46,54x33,67 mm; maximum: 53,1 x34,7 și 47,6x37 mm; minimum: 43x31,8 și 41,8x32,3 mm. Cele spuse despre egreta mare în general se referă în mare măsură și la egreta mică, deși situația și soarta acesteia este astăzi mai bună și este posibil ca, printr-o ocrotire mai eficace, numărul lor să sporească, în Banat am putut observa în ultimul deceniu, mai ales în trecerile de toamnă, cîrduri cuprînzînd pînă la 25-30 de exemplare, ceea ce este foarte îmbucurător, cu atît mai mult cu cît, înainte cu două-trei decenii, abia se puteau vedea numai exemplare singuratice. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează următoarele exemplare: $ ad. Ș ad. <5 ad. Ș juv. 26. V. 1923, Cardon (Salina) 26. V. 1923, Cardon (Salina) 23. VI. 1930, Balta Mîțoaele (rcg. Galați) 29.VIII. 1937, Satchinez (reg. Timișoara) — juv. 17. IX. 1937, Sînandrei (reg. Timișoara) ad. 29. V. 1942, Dunavățul de jos (reg. Constanța) cj ad. 14. IV. 1943, Satchinez (reg. Timișoara) ORDINUL CnESSORES 39 (două exemplare confiscate dela vînători fără autorizație). De asemenea, se găsesc și două cuibare cu cîte 2 și 3 ouă. Hrana. Aceasta constă în cea mai mare parte clin peștișori și mici animale acvatice. 259. Bubulcus ibis ibis (L.) Stîrc de cireada (fig. 143) 1758 Ardea Ibis Linnaeus, Syst. Nat., ed. X, t. I, p. 144. 1810 Ardea lucida Rafinesque, Caratteri, p. 3. 1817 Ardea ruficapilla VieilL, N. Dict. d’Hist. Nat., t. IV, p. 409. 1823 Ardea bubulcus Andonin, Expl. PI. Ois. de FEgypte, p. 391. 1825 Ardea Vcranii Roux, Orn. Prov., pl. 316. 1826 Ardea bubulcus Andonin, Hist. de FEgypte, Ois., pi. VIII, fig. 1, somm. Pl. p. 391. 1827 Ardea russata Wagler, Syst. Av. Ardea, p. 178. 1828, Lepterodatis ibis Ehrb., Symb. Phys. ni. 1838 Ruphus russatus Bp., Comp. List. B. Eur. N. Am., p. 47. 1844 Ardeola bubulcus Gray, List. Grallae, Br. M., p. 82. 1855 Bubulcus ibis, Bubulcus ruficristata Bonap., Consp. A\., t. II, p. 127. 1855 Ardeola russata, Ardea Verany Brehm, Vogelf., p. 294. 1855 Bubulcus ruficrista Bonaparte, Consp. Gen. Av., t. II. p. 125. 1859 Herodias russata, Ruphus bubulcus Salvin. Ibis, p. 357 — 358. 1861 Ardea ruficristata Harți., Faun. Madagascar, p. 74. 1884 Bubulcus bubulcus Salvad., Ann. Mus. Genove (2), t. I, p. 228. 1886, Bubulcus lucidus Salvad., Elenco Mec. ItaL, p. 243. 1891 Ardea bubulcus Sav., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 131. 1899 Ardea bubulcus (Sav.), 1809, St. Cbernel, Magy. Mad., t. II, p. 296. 1932 — 1938, Bubulcus ibis ibis (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912 — 1921, t. II, p. 1243; t. IV, p. 428. 1899 — 1903 Bubulcus lucidus (Rafin), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 317. 1910 Ardea bubulcus Andonin, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 690. Numiri r o mî neș ti: Stîrc de cireadă, Stîrcul păstorilor, Stîrc egiptean. Numiri străîne: Rus.: Rije golovaia țaplea, Țaplea eghipetscaia ; Germ.: Kuhreiher ; Franc.: Heron garde-boeuf, Garde-boeuf ibis; ItaL: Airone guarda-buoi, Airone forestiera; Engl.: Buff-backed. Heron ; Pâsztor gem, Egyiptomi gem. Caracterele speciei. Asemănător cu stîrcul galben, dar cu penele capului spintecate. Mascul adult. Alb, cu penele de pe cap, de pe partea posterioară a spatelui și partea de jos a grumazului prelungite, spintecate, galben-roșiatice. Irisul, ciocul și picioarele, galbene. Iarna, înafară de penele prelungite de pe cap, este complet alb; picioarele, brune închis. 40 Fig. 143. — Bubulcus ibis ibis (L.). Stîrc dc cireada. 1:3,47 din mărimea naturală. ORDINUL G HESSOEES Vî Femela este la fel, clar mai mică, ele culoare mai palidă, cu penele prelun- gite, mai scurte. Sistematica. După Hartert, picioarele în timpul cuibăritului sînt galbene sau galben-brunatice, iarna și cîteodată pînă în timpul clocitului brun-verzui pînă la negricios, foarte variabile; degetele întotdeauna brune, aproape negre, numai partea superioară golașă a tibiei (gambei) e mai deschisă. Aripa la mascul măsoară 250—260 mm, la femelă 240—250 mm, coada 85—98 mm, tarsul 73—82 mm, ciocul 53 — 60 mm. Dimensiunile exemplarului tînăr dela Muzeul ornitologic din Timișoara sînt următoarele: aripa 253 mm, coada 100 mm, tarsul 81 mm, ciocul (dela penele frontale) 55 mm. Aria geografic ă. Trăiește în insulele de pe litoralul Mării Negre, iar în timpul iernii, în Africa. După Hartert, în Europa sud-vestică (Spania și Portugalia), în Africa nord-vestică și nord-estică, în Africa tropicală pînă la Madagascar, în insulele Comore și Aldabra, în Asia de vest, cel puțin pînă în Persia, și spre nord pînă îa Marca Caspică. în Italia și Europa sud-cstică apare rar și neregulat, cîteodată se rătăcește și spre nord pînă în Anglia, unde a fost observat de două ori, și în mod excepțional pe Madcira și în insulele Canare. R ă s p î n di r c a și b i o I o g i a. Timp de patrusprezece ani, cît a observat și colectat fauna ornitologică, în țara noastră D0MBR0WSK1 nu a primit niciun exemplar din această specie, mărginindu-se la citarea observațiilor făcute de către EDUARD HODEK și Leq Kalbermatten. HODEK scrie: «Cînd.am împușcat, în același an (1869), în Bulgaria, primul stîrc de cireadă est-europcan, nu știam ce pradă rară am făcut; abia după ce am numărat ceilalți stîrci galbeni împușcați împreună cu acesta, nu mică mi-a fost mirarea în ce privește achiziția făcută. Cînd însă în iunie 1884 am împușcat al doilea exemplar, am știut chiar înainte ca el să cadă la pămînt, ce fel de pasăre era. Aceasta se petrecea în Romînia » A Tot acolo, în anul 1886, ED.UARD HODEK jun. a mai împușcat încă două exemplare. KALBERMATTEN comunică: «La 6 iunie am vînăt iarăși pe o insulă mică, la un ceas depărtare spre sud-vest de Corabia, în partea fluviului din Romînia, unde stîrcii și-au înte- meiat colonia. Tocmai era să mă înapoiez, cînd țipetele înfricoșate ale păsărilor clocitoare îmi trădară prezența apropiată a unei păsări răpitoare. M-am întors și am observat un stîrc de cireadă sburînd grăbit din spre gura Iscarului și luînd direcția către nord-vest spre Balta Potelu, iar imediat după el, urmărindu-1, o acvilă țipătoare. Două focuri bine îndreptate, și atît urmări tul cît și urmăritorul au căzut morți la pămînt. Acesta este al patrulea stîrc de cireadă, pe care l-am împușcat în cursul celor șase ani de călătorii pentru cercetări ». Sigur este faptul că stîrcul de cireadă este cea mai rară specie a acestei familii. Odinioară se întîlnea totuși regulat în bălțile situate de-a lungul Dunării, lucru amintit și în literatura mai veche. De cînd însă au secat o mulțime de bălți, a dispărut și un foarte mare număr de păsări de apă. HODEK și KALBERMATTEN, acum 60 — 70 de ani, cu ocazia pustiirilor făcute de-a lungul Dunării, din Banat și pînă la Marea Neagră, au împușcat mai multe exemplare, dar totodată au distrus și cele cîteva perechi, ce ajunseseră pînă la bălțile noastre, ca să. clocească. 1) Editare HODEK, MitteiL d. orn. Vor. in AVicn, 1886, t. X, n. 3. /t9 PĂSĂRILE DIN R.P. R. La 3 iunie 1885, la Cuvin (reg. Timișoara) a fost împușcat de către colectorul și prepa- ratorul HODEK din Viena, un exemplar care a ajuns în colecția particulară a lui E. HUSZ- ’PKY din Leka (lîngă Koszeg, Ungaria). în afară de acesta, HODEK a mai împușcat și alte exemplare la Cuvin, dar acestea au ajuns în străinătate. Tot la Cuvin, între 15 — 19 aprilie 1892, G. Menestorfer, picherul digului dela Dunăre, a observat cîteva exemplare și a împușcat unul, despre soarta căruia nu am putut însă afla nimic precis. Mai recent, C. A. Popescu a împușcat în luna mai 1928, la Balta Pietrelor (Giurgiu) lîngă Dunăre, un exemplar tînăr, amintit mai sus (fig. 143), care se păstrează la Muzeul ornitologic din Timișoara. în afară de acest exemplar, mai cunosc la noi în țara numai unul singur și anume o femelă împușcată de R. DOMBROWSKI la 28 iulie 1911, în comuna Sal tava, exemplar care s-a păstrat la Muzeul de istorie naturală din București, și pe care DOMBROWSKI nu l-a amintit în lucrarea sa, aceasta apărînd cu un an mai devreme. Este însă amintit de R. I. CĂLIN ESC u, în « Rev. vînătorilor » (32). După informațiile primite, acest exemplar nu ar mai exista acum aci. După datele arătate, exemplarele împușcate la noi în țară ne fac să bănuim ca ar fi foarte probabil ca această specie să fi clocit la noi și poate că mai clocește uneori și în prezent. Se impun cercetări în această direcție, care ar fi foarte bine venite. 260. Ardeola ralloides (Scop.) Stîrc galben (fig. 144) 1769 Ardea ralloides Scop. Annal.» t. I, p. 88. 1770 Ardea marsigli, Ardea p umila Lepechin, Nov. Comm. Pctr., t. XIV, p. 502. 1773 Ardea comata Pali, Reis. Russ. Rcich,. t. II, p. 715. 1774 Ardea castaneia Gmcl., Reis. Russl., t. I, p. 165. 1782 Ardea andax Lapeyrouse. N. Schwed., Abh.,At. III, p. 106. 1789 Ardea Squaiolta Gmelin, Syst. Nat., t. I, 2, p. 643. 1789? Ardea erythropus Gmel., 1. c. 1789 Ardea senegalensis id., T., p. 645. 1798 Ardea Botaurulus Schrank, Faun. Boica, t. I, p. 221. 1820 Ardea deaurata Alerrem Ersch. et Gruber, Encycl., t. V, p. 173. 1828 Nycticorax ralloides Ehrenb., Symb. Phys. fol. m. 1831 Ruphus castaneus, Ruphus ralloides, Ruphus illiricus Brehm, Vog. Deutschl., p. 589-590. 1844 Ardeola comata Gray, List Grallae Br. Mus., p. 82. 1857 Ardea subralloides P. ĂVurtenberg, Naumannia, p. 434, (Nomen nudum I) 1869 Bubulcus luteus Doderl., Avif., Sic., p. 214. 1871 Bubulcus ralloides Dubois, Consp. Av. Eur., p. 27. 1882 Ardeola ralloides Boie, Ibis, p. 559. 1882 Ruphus comatus Boie, Ibis, p. 356. 1891 Ardea comata Pali,. I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 131. 1899 Ardea ralloides Scop,. 1769, St. Chernel, Magy Mad., t. II, p. 294. 1899 — 1903, Ardeola ralloides (Scop.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 315. 1910 Ardea ralloides Scop., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 688. 1932 — 1938 Ardeola ralloides (Scop.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912—1921, t. II, p. 1246; t. IV, p. 429. Fig. 144. — Ardeola ralloides (Scop.) Stîrc galben. 1: 6,36 din mărimea naturală. ORDINUL GRESSORES 43 Numiri romînești: Stîrc galben, Bîtlan galben, Stîrc cu coamă, -Stîrc blond.. Numiri străine: Rus.: Jeltaia țaplia; Germ.: Rallenreiher, Schop freiher, Maenenreiher; Franc.: Heron Crabier, Crabier caios, Crabier gentil; Hal.: Sgarza ciuffetto, Ciuffetto, Cravetta ciuffa, Sgarzo blondo; Engl.: Squacco Heron, Swabian Bittern, Dwarf heron; Ung.: Ustdkbs gem, Kontyos gem, Sar ga kotyag. Caracterele speciei. în penajul de primăvară, culoarea domi- nantă este galben-brunatic palid; gîtul, grumazul anterior, pîntecele, aripile, coada și tectricele subcodale sînt albe curat; spatele și penele axilare, prelun- gite ușor, roșcat-violete; penele capului și cerbicei foarte lungi, formînd o coamă lungă, ajung pînă la spate și cînd grumazul este întins, marginile lor sînt tivite cu o dungă neagră; cele mai lungi sînt albe prin mijloc. La bază, ciocul este albastru deschis, spre vîrf negru, frîul verde deschis, bătînd în albastru. Ochiul galben deschis. Picioarele, galbene deschis. Lungimea totală (dela vîrful ciocului pînă la capătul cozii) cam 500 mm, aripa 220—230 mm, coada 78—85 mm, tarsul 59—63 (dela penele frontale) 67 — 68 mm. Femela adultă este asemănătoare masculului, însă puțin mai mică; coama și penele axilare, mai puțin prelungite. Penajul de iarnă al adulților se deosebește de acela de primăvară prin aceea că spatele este mai brun, coama și penele axilare prelungite îi lipsesc, iar grumazul pe ambele laturi este pătat longitudinal cu brun. în haina de iarnă, păsările tinere se aseamănă cu cele adulte, cu deose- birea că rahisul remigelor este negru. Sistematica. La masculii foarte bătrîni, picioarele galbene sînt umbrite cu roșu-carminiu. TABLOUL nr. 9 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 $ ad - Max. 52,6 23,5 9 6,2 7 Min. 49,5 20,7 8,1 5,6 6,2 20 -Ș ad Max. 50,2 22 8,5 6 6,8 Min. 48,7 20,2 7,6 5,5 5,8 Aria geografică. Este răspîndită în Europa de sud și regiunile sud-medite- raniene, pînă la Marea Caspică; iernează în Africa. 44 Răspîndirea și biologia. Stîrcul galben locuește în număr mare pe toată valea Dunării, precum si prin multe bălți mai mari din țară. Sosirea lui are loc în a doua jumătate a lunii aprilie, plecarea în septembrie. Toamna, păsările adulte migrează întotdeauna cu 2 — 3 săptămîni mai de vreme decît cele tinere. 1896 Primul exemplar 20. IV Ultimul exemplar — 1897 » » 16. IV » » — 1898 » » 21.IV » » — 1899 » » 25. IV » » 13. X 1900 » » 10. IV » » 29.IX 1901 » » 24. IV » » 7.IX 1902 » » 1. V » » 10.IX 1903 » » 12. IV » » 11. X 1904 » » 27.IV » » 28.IX 1905 » » 24. IV » » 15. X 1906 » » 18. IV » » 27.IX 1907 » r) 28. IV » » 1. X 1908 » » 19.IV A » 10. X 1909 » » 3. V » 14. X Este cunoscută plăcerea acestui stîrc de a poposi între turmele de vite ce pasc prin bălți. Mai ales îi place să petreacă pe lîngă turmele de porci, așezîndu-se pe cîte un porc. Cuib ă r i t u 1. Azi clocesc încă multe sute de perechi în bălțile Dunării, în coloniile mari de stîrci, stîrcul galben este cel mai frecvent, după stîrcul de noapte; de asemenea clocește bucuros la un loc cu țigănușul și cu cormo- ranul mic. Cuibul se găsește pe răchitiș sau pe trestie bătrînă. Cuibarul, con- stînd din 4—5, mai rar din 6 ouă, se găsește, de obicei, la sfîrșitul lunii mai; cel mai timpuriu cuibar, cu 4 ouă, a fost găsit la 15 mai 1900; cel mai întîrziat cu 3 ouă, la 10 iunie 1906. Măsurarea a o sută de ouă a dat în medie urmă- toarele rezultate: 38,68x28,12 mm; maximum: 41,9x28,7 și 39,8x30 mm; minimum 27,9x27 mm. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează mai multe exemplare de acestea, precum și cuibarele lor colectate toate în Banat, unde stîrcul galben este încă destul de frecvent. TI r a na. în afară de peștișori, mănîncă și mici broaște, viermi, insecte de apă și mici cochilii. 261. Nycticorax nycticorax nycticorax (L.) Stîrc de noapte (fig. 145) 1758 Ardea Aycticorax Linnaeus, Syst. Nat., ed. X, t. I, p. 142. 1766 Ardea nycticorax, Ardea grisea Linne, Syst. Nat., t. I, p. 235, 239. 1771 Ardea kivakiua, Ardea ferruginea Gincl., Nov. Gonim. Petr., t. XV, p. 452, 456. 1783 Ardea obscura Pili, et Mittp., Iter per Pos. Sclav., p. 24, Tab. II. 1789 Ardea maculata Gmelin, Syst. Nat., t. I, nr. 2, p. 645. 1817 N ycticorax infaustus Forstcr, Synopt. Cat. Brit. B., p. 59, nr. 153. 45 Fig. 145. - ^ycticorax nycticorax nyclicorax (L.). Stîrc de noapte. 1:4,46 din mărimea naturală. 46 PĂSĂRILE DIX R.P.R. 1819 N ycticorax europaeus Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. NI,’ p. 609. 1823 Ardea sexsetacea Vieill., Euc. Meth., t. III, p. 1130. 1828 Nycticorax vulgaris, Nycticorax breuipes Ehrenb., Symb. Phys. m. 1831 Nycticorax orientalis, Nycticorax badius, Nycticorax meridionalis Brehm, Vog. Deutschl., p. 592. 1834 Ardea discors Nutt., Man. Orn., t. II, p. 54. 1837 Nyctiardea europaea Swains, Class., t. II, p. 355. 1840 Nycticorax ardeola Temminck, Man. d’Orn., ed. a IV~a, p. 384. 1842 Nycticorax griseus Selys-Longch., Faun. Belg., p. 163. 1842 Nycterodius nycticorax Macgilh, Ălan. Br., t. II, p. 147. 1847 Nycticorax naevius Gray, Gen., t. II, p. 558. 1854 Nycticorax nycticorax Lichst., Nomenel Av. Mus. BeroL, p. 90. 1859 Scotaeus nycticorax, Scotaeus guttatus Heugl., Syst. Ubers., p. 59. 1872 Nycticorax aegytius Gurney, Andersson’s B. Damara Land., p. 293. 1880 Nyctiardea nycticorax Swinh., Prooc. Zool. Soc., 1871, p. 413. 1880 Nyctiardea grisea nivea Ridgw., Prooc. M. St. Chernel Nat. M., t. III, p. 197 1891 Nyctiardea nycticorax L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 133. 1899 Nycticorax nycticorax (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 286. 1899 — 1903 Nycticorax nycticorax (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 318. 1910 Nycticorax griseus Linne, R. Dumbrowski, Orn. Rom., p. 691. 1932 — 1938 Nycticorax nycticorax nycticorax (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-1921, t. II, p. 1252; t. IV, p. 429. N u m i r i r o m î n e ș t i: Stîrc de noapte, Corb de noapte, Gac mic, Stîrc cenușiu mic. Numiri străine: Rus.: Cvacva; Germ.: Nachireiher, Nachirabe, Quaakreiher; Franc.: Heron bihorean, Bihorean ă manteaunoir; ItaL: Nitiicora, Corvo di noile9 Sgarza cinerina; Engl.: Night-Heron; Ung.: Bakcso, Ejjeli gem. Caracterele speciei. Capul și grumazul foarte puternice; gru- mazul fără pene conturale pe treimea inferioară a cerbicei. Pasăre adultă. Creștetul, cerbicea, spatele superior și umerii sînt negri, cu luciu verde; partea inferioară a cerbicei, grumazul anterior, mijlocul piep- tului, pîntecele, gambele și fruntea, albe; laturile grumazului și ale pieptului sure deschis, restul spatelui, tectricele codale, aripile și coada, sur-albăstrui. Pe partea posterioară a capului are trei pînă la patru pene albe, înguste și lungi pînă la 18—20 cm. Ciocul e negru, picioarele galbene cu un suflu roșcat. Irisul, roșu. Pasăre tînără. Brună, cu pete galbcn-ruginii, gîtul și partea de dedesubt albă, pătată longitudinal sur-brunatic. Remigele primare sînt sur-brunatice cu vîrfuri albe. Ciocul galben-verzui, pe deasupra brun-negricios. Picioarele, galben-verzui. Irisul, galben. S i s t e m atica. Masculii foarte bătrîni au aproape întotdeauna patru pene ornamentale pe cerbice, în loc de trei, și ele ajung de multe ori ORDINUL GKESSOBES 47 lungimea de 24 cm. Proporțional se întîlnește destul de des un melanism parțial la aceste pene, de obicei la vîrf se găsesc însă și pene care sînt mai mult de 60 % negre. Picioarele galbene, la păsările foarte bătrîne capătă un suflu roz, mai ales pe culmea tarsului și a degetelor. TABLOUL nr. 10 Sexul și etatea J Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 $ ad ’ Max. 63,7 33 13 8,1 8,6 Min. 59,4 29,5 11,8 7,2 8 20 2 ad < Max. 60,8 31 12,3 7,8 8,2 Min. 58 27 10,7 7 7,6 Aria geografică. Trăiește în Europa centrală și de sud, în Asia centrală pînă în China și Japonia și în America de nord; iarna, în ținuturile mai sudice corespunză- toare, ca și Africa, India, Arhipelagul Malaez, America centrală și partea de nord din America de Sud. R ăsp în dir e a și biologia. Dintre toate, speciile de stîrci, stîrcul de noapte este de sigur cel mai frecvent și cel mai răspîndit. Sosirea lui are loc în prima jumătate a lunii aprilie, plecarea la sfîrșitul lui septembrie și începutul lui octombrie. 1896 Primul exemplar — Ultimul exemplar 15. X 1897 » » 2LIH 1898 » » 7. IV 1899 » » 1. IV 1900 » » 21.111 1901 » 10. IV 1902 > » 29.III 1903 •> » 23. III 1904 > » 9. IV 1905 » » 15. IV 1906 » » 28. III 1907 » » 3. IV 1908 » » 5. IV 1909 » » 10. IV C u i b ă r i t u 1. Stîrcul de noapte » » 16.X » » 4. X » » 8.X » » 15. X » » 12. X » » 15. X » » 17. X >> » 9.X » » 20. X » » 13. X » » 17. X » » 15. X 19.IX clocește în număr mare în bălțile Dunării; în multe alte puncte din țară se găsesc de asemenea colonii mari în care cuibăresc. El clocește întotdeauna cu alte specii de stîrci laolaltă. Cuibul și-l clădește cu predilecție pe sălcii, mai rar pe trestie bătrînă încîlcită. Cuibarul constă de obicei din 4 — 5 ouă și este complet începînd dela sfîrșitul lui aprilie pînă la începutul lui iunie. Cuibarul cel mai timpuriu, cu 4 ouă 48 1’ĂSĂPiILE DIN IC Rit. proaspete, a fost găsit la 5 iunie 1906. Măsurînd o sută de ouă au avut în medie rezultatele următoare: 51,05x35,1 mm; maximum: 55x34,1 și 49,1 x35,7 mm; minimum: 46,3x34,2 și 50x32,2 mm. Hrana. Hrana principală a acestei păsări o formează peștii. Mai con- sumă și larve de insecte, mormoloci, lipitori și șoareci. 262. Ixobryclius minutus minutus (L.) Stîrc pitic (fig. 146) 1766 Ardea minuta Linne, Syst. Nat., t. I, p. 210. 1821 Botaurus minutus Boie, Isis, p. 559. 1829 Cancrophagus minata Kaup., Naturi. Syst., p. 42. 1831 Botaurus pusillus Brehm, Vog. Deutschl., p. 598. 1838 Ardeola minuta Bonap., Comp. List. B. E. ct. N. A., p. 48. 1842 Ardetta minuta Gray, List. Gen. B. App., p. 13. 1842 Botaurus melanotus Brehm,. Isis, p. 771, 779. 1866 Ardetta minata robusta et brachypus A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 12 (Nomina nuda *). 1891 Ardea minuta L., I. Frivaldszky, Avcs Hung., p. 132., 1899 Ardetta minuta (L.) 1766, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 291. 1899 — 1903 Ardetta minuta (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 320. 1910 Ardetta minuta Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 696. 1932 — 1938 Ixobryclius minutus minutus (L.)? E. Hartert, Vog. Pali. Faun.. 1912 — 21, t. II, p. 1257; t. IV, p. 430. Numiri r o m î n e ș t i: Stîrc pitic, Stîrc mic, Bîtlănaș pitic, Scrofiță, Scroafă de baltă, Bîtlănaș. Numiri străine: Rus.: Malaia vîip; Germ.: Kleine-Rohrdommel, Zivei'grohrdommcl, Zwergreihcr; Ital.: Tarabusino-Nonneito, Aghirone piccolo; Engl.: Litlle Biiiern; Ung.: Torpe gem, Poczgem. Caracterele speciei. Masculul adult are creștetul negru întu- necat, spatele și coada cu un slab luciu metalic, remigelc primare negre cernit, penele axilare negre cu tivuri late galben-ruginii; restul corpului, ca și jumă- tatea inferioară, a tectricelor alare sînt în formă de scutec lunguieț și remigcle secundare galben-ruginii. Gîtul este alb-gălbui tulbure. Ciocul, galben. Picioa- rele verzi, palide. Irisul galben. La femelă, culoarea neagră a masculului este brun-ruginie. Pasărea tînără are culoarea dominantă brun-ruginie sau galbenă, creștetul brun-negricios, partea dorsală brună închis, tivită deschis, penele axilare brunatice, remigele primare și coada brune închis. Sistematica. Femelele foarte bătrîne sînt colorate asemănător masculilor tineri, dar mantaua verde întunecat este întotdeauna mai mată. Aria geografică. Răspîndit în Europa centrală și de sud și dela țările medite- raniene spre est, pînă în Asia centrală; în timpul iernii migrează spre regiunile corespun- zătoare mai sudice. 49 Fig. 146. — Ixobrychus minutus" minutus (L.). Știre pitic. 1:4,18 din mărimea naturală. 4. - c» 54 A 50 PASĂRILE DIN R.P.R. TABLOUL nr. 11 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 o ad * Max. 38 16 5,8 4,7 5,1 Min. 33,1 14,1 5,1 4,3 4,1 20 ? ad < Max. 35,5 15,7 5,6 4,7 4,9 Min. 32,8 13,4 5 4,4 3,9 R ăspîndirea și biologia. Stîrcul pitic se întîlncște în toate bălțile din țara, iar numărul lor este foarte mare. Preferă în deosebi bălțile și lacurile care au malurile acoperite cu păpuriș și trestie. Sosirea lui are loc la sfîrșitul lunii aprilie, iar plecarea în septembrie. 1896 Primul exemplar 1. V Ultimul exemplar 15. X 1897 » » 5. V » » — 1898 28.IV >■> » 20. X 1899 » » 2. V » » 12. X 1900 » » 24. IV » » 15. X 1901 » » 19.IV » » 23. X 1902 » » 25. IV - » » 10. X 1903 » » 4. V » » 28. X 1904 » » 21.IV » » 17. X 1905 » » 19.IV » » 12. X 1906 » » 1. V » » 14. X 1907 >) » 29.IV » » 17. X 1908 » » 24. IV » » 14. X 1909 » » 4. V » » l.XI Cuibă ritul. Pasăre clocitoare în toate bălțile clin țară cu trestie înaltă și răchitiș, în care își face și cuibul. Stă întotdeauna pe trestie frîntă sau tufe de răchită, cînd aproape de apă, cînd la 40—50 cm deasupra acesteia. Cuibul este relativ mare și constituie o alcătuire solidă, din fire de trestie și papură, frunze, panicule etc. Cuibcrul, constînd din 5 — 7 ouă, mai rar din 8 ouă, se găsește de obicei în iunie, mai timpuriu sau mai tîrziu. Cel mai tim- puriu cuibar cu 6 ouă a fost găsit la 24 mai 1900, cel mai întîrziat, cu 5 ouă, la 27 iunie 1906. Măsurînd cincizeci de ouă, am avut rezultatele în medie:. 37,3x26,6 mm; maximum: 38,7x27,7 mm; minimum: 33x23,3 mm. în Banat am găsit deseori cuibul stîrcilor pitici pe răchitișul din stuful bălților și smîrcurilor; în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează, între altele, și două grupe biologice de astfel de cuiburi clădite pe răchită. Hrana. Aceasta constă din peștișori, insecte acvatice și larvele acestora, uneori chiar și din puișori de păsărele de baltă. ORDINUL GRESSORES 263. Botaurus stellaris stellaris (L.) Bou de baltă (fig. 147) 1758 Ardea stellaris Linnaeus, Syst. Nat., cd. X, t. I, p. 144. 1766 Ardea stellaris Linne4 Syst. Nat., t. I, p. 239. 1789? Ardea Botaurus Gmelin, Syst. Nat., t. I, 2, p. 636. Fig. 147. — Botaurus stellaris stellaris (L.). Bou de balta. 1: 6,14 din mărimea naturală 1819 Botaurus stellaris Steph., în Shaw’s Gen. Zool., t. XT, p. <)93. 1828? Nycticorax stellaris Ehrenb., Symb. Phys. m. 1831 Botaurus lacustris, Botaurus arundinaceus Brehm, Vog. Deutschl., p. 596. 1866 Botaurus stellaris major A. E. Brehm., Verz. Samml. p. 12. (-Nomen nudum’). 1891 Botaurus stellaris L., I. Frivaldszky, Aves Hund., p. 132. 1899 Botaurus stellaris (L) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 288. 4 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1899 — 1903, Botaurus stellaris (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 319. 1910 Botaurus stellaris Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 694. 1932—1938 Botaurus stellaris slellaris (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 21, t. II, p. 1262; L IV, p. 430. Numiri r o m î n c ș 1 i; Bou de baltă, Buhai de baltă, Bîtlan de stuh. Bic de baltă. Numiri străine: Rus.: Vîip, Severnaia vîip; Germ.: Rohrdo minei, Grosse Rohrdommel, Rohrbriiller, Wupper; Franc.: Grand Butor; Ital.: Tarabuso, Trombone, Sgarza stellare, Aghirone stellare; Engl.: Bitlern, Common Bittcrn ; Ung.: Bolombika, Nădibika. C a r a c t c r e 1 e specie i. Grumazul foarte puternic, acoperit cu pene lungi; penele lungi de pe laturi se îndoaie pe după partea posterioară a grumazului, care este acoperită numai cu fulgi. Culoarea generală c galben- ocru viu, împestrițată cu pete, puncte și zgîrieturi longitudinale și transversale brune întunecat; bărbia albicioasă; mărginite de aceasta, dela ambele colțuri ale gurii pornesc două dungi logitudinale întunecate. Irisul, galben-auriu. Picioarele, galben-verzui. Sistematica. La exemplarele împușcate în țară nu se observă nimic deosebit. TABLOUL nr. 12 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 S ad ’ Max. 75,3 35,-1 13 10 / ,o Min. ț 61,2 31,7 10,3 8,9 6,1 20 Ț. ad. ...... Max. 71,4 34 12,8 9,7 7.1 Min. 62,3 30 10,2 8,9 6 Aria geografică. Locueștc în Europa centrală și de sud, Africa de nord, Asia centrală pînă în Japonia. R ă s p î n d i r e a și biol o g i a. Se întîlnește mai ales în bălțile mari de pe cursul inferior al Dunării și al Prutului. In timpul migrației însă, se găsește în toate bălțile. La noi este pasăre migratoare, dar în iernile mai blînde rămîn multe la noi. Strigătul curios de împerechicre al acestei păsări se aude numai în amurg și noaptea, mai rar ziua, și atunci numai dacă timpul e cald și. liniștit. Primul strigăt se aude de obicei pe la mijlocul lui aprilie, cel mai timpuriu a fost auzit la 5 aprilie, cel mai întîrziat la 19 iulie. Cuibărit u 1. Pasăre clocitoare foarte frecventă, în locurile amintite la capitolul Răspîndke. Toate cuiburile erau făcute în trestie bătrînă încîl- cită, numai două erau clădite pe răchitiș scund. Primele erau lucrate super- O R DIN U L GBESSOBES ficial, ultimele erau însă mult mai compacte și mai solide. Cuibarul, care constă din 3—5, mai rar din 6 ouă, se găsește dela sfîrșitul lui aprilie pînă la începutul lui iunie. Cel mai timpuriu cuibar, cu 4 ouă, a fost găsit la 23 aprilie 1900, cel mai întîrziat, cu 3 ouă, la 11 iunie 1898. Douăzeci de ouă fiind măsurate, au dat rezultatul în medic: 55,1 X40,3 mm; maximum: 59,2x41,1 mm; minimum: 50,3x37,2 mm. După observațiile mele, boul dc baltă clocește regulat în țară, totuși nu se poate spune că este «foarte » frecvent mai ales în Banat. Prin secarea bălților mai mari, și numărul acestor păsări scade din an în an. La Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează 6 exemplare, colectate toate din Banat. Hra na Cit timp apele nu sînt înghețate, boul de baltă se hrănește cu pești, broaște, insecte acvatice și lipitori, iarna cu șoareci, pupe, larve etc. După cercetările mai recente, această pasăre poate fi considerată mai mult folositoare decît stricătoare și deci, trebuie ocrotită. XIII. Ordinul PHOENICOPTERI Mai înainte, acestea fuseseră unite în același ordin cu rațele ori cu picio- roangele; sistematicienii mai noi însă le consideră ca un ordin separat. Fla- manzii se aseamănă cu rațele în ceea ce privește ciocul lamelat, structura pena- jului mărunt și membrana înotătoare dintre degete; ca și la rațe, puii părăsesc cuibul. Osul palatin desmognat, la fel ca la picioroange; tot așa și unele părți ale scheletului, ca și sternul și craniul, precum și organele interioare și picioarele lungi ca la Gressores. Ciocul este foarte curios: la bază este tot lat ca și întreg craniul; în timp ce mandibulă' abia se mișcă, maxilarul este partea mobilă a ciocului. Maxilarul este umflat în jos, cu pereții foarte subțiri, întreg ciocul din partea lui de mijloc este încovoiat în jos, părînd a fi frînt; ambele părți ale ciocului cu lamele pe tăișuri. Nările sînt spintecate, perforate. Limba e foarte groasă și cărnoasă. Frîul golaș. Picioarele uimitor de lungi și partea golașă a gambelor sunt încinse, atît anterior, cît și posterior, cu scutecele» Degetele scurte, cele 3 anterioare legate cu o pieliță înotătoare, cel posterior foarte mic, sau lipsind. Vertebrele cervicale sînt 18 — 19 la număr. Aripa e aquintocubitală. Penajul e mărunt, aspru și des ca la gîște, dar cu hiporahisul prezent, iar dedesubt cu puf bogat ca la rațe. Numărul remigelor primare este de 12, al retricelor de 12 — 16. Sunt foarte sociabile și locuiesc pe malurile scunde și deschise ale mărilor și lagunelor. Ele alcătuiesc o singură familie cu patru genuri și se găsesc, în majoritate la tropice. 1. Fam. P H O E N I C O P T E R I D AE Ciocul este ceva mai lung decît capul, gros, gol, dela mijloc vertiginos încovoiat în jos în unghi obtuz; spre vîrf e mai îngust, începînd dela nări; falca superioară este mult mai scundă decît cea inferioară; la bază, ciocul este trilateral, apoi neted rotund. Limba e foarte cărnoasă și groasă. Marginile ciocului au dinți scurti lamelați. Nările, lunguiețe, înguste, sînt așezate C) nDIN U L PHOENICOPTERI 55 într-o membrană pieloasă. Frîul golaș. Palatinul numai pînă la cap spintecat. Ochiul foarte mic. Picioarele extraordinar de lungi și subțiri, golașe pînă aproape de corp ; degetele destul de scurte, legate printr-o pieliță înotătoare, scobită în formă de semilună; degetul posterior așezat sus, foarte mic; unghiile scurte și turtite. Năpîrlește o singură dată, dar capătă o colorație diferită după vîrstă. Ei aparțin zonei calde și, exceptînd timpul clocirii, trăiesc în societăți așezate pe limbile și bancurile de nisip ale lacurilor și bălților lipsite de arboret. Clocesc în colonii prin bălți mari, fiind astfel greu accesibile și clădesc un cuib înalt, ridicat, în care depun două ouă albe. Se deosebesc 6 specii, din care una reprezintă o mare raritate și pentru țara noastră. 261. Phoenîcopterus ruber antiquoruin Temm. Flamand 1758 Plioenicoplerus ruber Linne, Syst. Nat. Ed. X, p. 139. .n. 1. 1811 Plioenicoplerus roseus Pallas, Zoogr., t. II, p. 587. 1820 Plioenicoplerus anliquorum Temminck, Man. nouv. Ed. II, p. 587. 1820 Plioenicoplerus major Dumont, Dict. Sci. Nat., t. XVII, p. 96; 1831 Brehm, Handb Naturg. Vog. Deutschl., p. 1019. 1827 Plioenicoplerus roseus Pallas, Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 207. 1837 Plioenicoplerus europaeus Swainson, Class. B. II, p. 3G4. 1852 Plioenicoplerus Plinii Reichenbach, Av. Syst. Nat., p. X, Tab. X. 1855 Plioenicoplerus erythraeus J. ct E. Verrcaux, Rev. et Mag. Zool., p. 221 (partim). 1855 Plioenicoplerus plalyrchynchus Brehm, Vogelgfang, p. 298. • 1855? Plioenicoplerus minor (non Geoffroy?) Brehm, 1. c. 1856? Plioenicoplerus pygmaeus Brehm, teste Bonaparte, Compt. Rcnd. Paris, t. XLIII p. 993 (Nomen nudum!). 1875 Plioenicoplerus Andersoni Brooks, Proc. As. Soc. Bengal, p. 17. 1875 Plioenicoplerus roseus var. parva Sevcrzow, Journ. f. Orn. p. 181, (Nomen nudum!). 1887 Plioenicoplerus europaeus Olphe-Galiard, Orn, Eur. occ., fasc. VII, p. 14. 1910 Plioenicoplerus roseus Pallas, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 675. 1932 — 1938 Plioenicoplerus ruber anliquorum Temm., E. ITartert, Vog. Pali. Faun. 1912-21, t. II, p. 1266; 1921-22, t. III, p. 2221; t. IV, p. 430. Numiri r o m î n e ș t i: Flamand, Flaming. Numiri străin e: Rus.: Crasnîi-Gusi Flamingo; Ger.: Flamingo, Flamant, Pflugschnabel; Franc.: Flamant; Ital.: Fiammingo, Fiammante; EngL: Flamingo; Ung.: Flamingo, , Caracterele speciei. Penajul alb pînă la roz, aripile negre, partea de dedesubt a aripilor roz-roșcată, partea superioară a acestora la adulți e roșie, la tineri pătată întunecat. Ciocul este la bătrînețe roz-roșcat, la păsările de doi ani gălbui, la cei tineri galben-ocru palid; la toate vîrstele, spre vîrf e negru. Picioarele la tinerețe sînt galben-roz-alburiu, la încheieturi plumburii, 56 PĂSĂRILE DIN R.p.R. apoi roșu-gălbui; la bătrînețe, roz-roșcate. Irisul mai întîi sur-albicios, apoi galben-brunatic și în sfîrșit roșu ca sîngele. Aria geografic ă. Trăiește în regiunile tropicale ale continentelor vechi; rareori apare în zonele temperate. Răspîndirea și biologia. DOMBRO'WSKI menționează încă clin 1910 că fla- mandul apare foarte rar, în Dobrogea. Dintr-un cîrd de 20 de exemplare, două păsări tinere au fost împușcate la 10 octombrie 1900, pe lacul Tuzla. Ambele păsări se găsesc la Muzeul de științe naturale din București. TABLOUL nr. 13 Sexul și etatea Lungi- mea cm Anver- gura c m Lungi- mea aripii cm Lu n gi- inea cozii cm Tarsu] cm Dege- tul mijlo- ciu cm Poli- carul cm Dege- tul extern cm Dege- tul intern cm Lungi- mea ciocu- lui cm înălți- mea ciocu- lui cm S juv. . . . ; 96 1,38 39 ‘ 13 ; 23,5 7,4 1,3 7,2 6 14,5 4.2 Ș juv. . . . 94 1,35 37 i 11,2 ! 21,7 7,3 ș 1,3 i 7,2 7,7 j 14,2 4.1 în Europa este pasăre migratoare, care iernează în Africa. Preferă apele stătătoare cu apă sălcie și fără vegetație, sau cu vegetație foarte săracă, unde își găsește hrana care constă din tot felul de moluște și crustacee mărunte, pe care le caută for- fotind prin apă cu ciocul, ca ratele. Trăiesc laolaltă uneori, mii de exemplare; cuiburile lor se găsesc de asemenea în colonii. Vocea lor se aseamănă întru cîtva cu gîgîitul gîștelor.. în zbor, care este destul de zgomotos, se aliniază într-o anumită ordine, ca și cocorii, chiar și silueta lor în zbor seamănă mult cu a acestora. Cuibul se găsește pe movilite ase- mănătoare unui cilindru, care se ridică din apă sau nămol, avînd vîrful ca niște farfurii.. Cuibarul constă din 2, mai rar 3 ouă, de culoare albă văroasă sau cretoasă; în Europa, el se găsește de la sfîrșitul lui mai pînă în iulie. Forma ouălor este mai alungită, cu polii egali, diametrele aproximativ 87 x 54 mm; ținute spre lumină, au o culoare tran- sparentă, galbenă deschis. In Europa, în regiunea mediteraneană, au existat, în timpurile din urmă două locuri de docire, Spania de sud și Franța de sud (Camargue), dintre care însă ultimul acum este aproape cu totul părăsit : azi se mai întîlncsc numai în delta Bo- nului. Colonii mari de clocit se mai găsesc în golful Persic, altele la Marea Caspică, in stepele chirghizc, Transcaucazia și Siberia de vest. După terminarea prezentului manu- scris — cu doi ani mai tîrziu — au mai rămas în Banat, ca urmare a unor inundații neo- bișnuite în ultimele decenii la granița de vest a țării noastre, multe bălți, unde au popo- sit timp mai îndelungat diferite păsări, acvatice, chiar și în cîrduri mari. Intre altele, și un flamand tînăr (mascul) care a rătăcit cit ova zile prin aceste bălți printre cîrdurile dc« gîște domestice la hotarul comunei Grabaț; a fost împușcat la 22 octombrie 1943 de către un vînător din acea comună, loan Baucr, și apoi cedat Muzeului ornitologic din Timi- șoara, unde se păstrează și azi, ca o raritate excepțională, apărută în interiorul țării,, departe de malurile, mării. S-ar fi putut presupune, dacă ar fi fost vorba de un exemplar adult, că a scăpat din vreo grădină zoologică de pe continentul nostru. Cum însă acest exemplar este o pasăre tînără (ă) Și cum în captivitate specia aceasta nu se reproduce, iar data capturării (toamna) coincide cu data cînd s-au găsit exemplarele dela Tuz'la, rezulta că acest exemplar este incontestabil unul crescut liber în natură și că numai ca urmare a furiei războiului și a nenumăratelor bombardamente, a fugit și s-a rătăcit, ajungînd pînă în regiunile noastre. XIV. Ordinul ANSERES («LAMELLIROSTRES ») Ciocul este în general lat, turtit, la vîrf cu un onglet (unghie); la uneler acesta osie comprimat mai mult lateral (ca de exemplu la Merginae), îngust terminîndu-se într-un cîrlig ascuțit. Tăișurile ciocului sînt dințate. Limba lungă, cărnoasă, masivă, cu dungi dințate sau lamelale. Osul palatin nedivizat (desmognatus). Grumazul lung și îmbrăcat de jur împrejur cu pene, fără locuri goale. Numărul vertebrelor cervicale, 16 — 25. Marginea posterioară a sternului, cu scobituri sau terestrul. Glanda crupială este acoperită cu pene. Tibia și tarsul sînt aproape egale ca lungime. Partea posterioară a tarsului c întot- deauna rcțelată ; de obicei și cea anterioară. Flexor perforans digitonim pătrunde în cele trei degete anterioare. Acestea sînt legate printr-o membrană înotătoare lată; degetul prim este liber. Masculul are penisul lung, răsucit. Păsările aparlinînd acestui ordin, datorită modului lor de viețuire, sînt legate de apă. Cuiburile sînt construite ușor, fără înăestrie; în timpul clocirii însă, aceste cuiburi sînt căptușite des cu puf, pe care femela și-1 smulge cu ciocul de pe gușă. Numărul ouălor este de 6—20 sau chiar mai mult. Culoarea ouălor este albă curat, albăstruie sau alb-verzuie. Puii ieșind din ou sînt acoperiți cu fulgi deși, și sînt imediat în stare să fugă sau să înoate. 'Acest ordin se găsește în numeroase țări. După Sharpe x), numărul spe- ciilor cunoscute ce trăiesc actualmente este de 207, formînd laolaltă o singură familie (Anatidae), care se împarte în mai multe subfamilii. Pentru a le distinge de celealte păsări înotătoare, este suficient să observăm ciocul, care este acoperit cu o pieliță moale. Policarul (degetul posterior) este așezat mai sus. Remigelc primare sînt în număr de 11; prima este mică pipernicită și țeapănă. Sub penajul corpului, au un bogat strat de pufi. Coada este de cele mai multe ori scurtă, sau potrivit de lungă, de formă diferită, alcătuită din 12 — 2zf x) Hand-List' t. I, p. 297-229. -58 PĂSĂRILE DIN R.P.R. sau chiar mai multe rectrice. în timpul năpîrlirii, aproape toate speciile pierd deodată remigele, îneît nu pot zbura cîtva timp. Masculii celor mai multe specii de rațe palaearctice, afară de lebede și gîște, capătă vara tîrziu și pentru scurt timp, un penaj asemănător cu al femelelor, «haina de vară» sau «pe- najul ecliptic»; însă și femelele speciilor palaearctice de rațe (nu s-a putut constata pînă acum dacă toate) primesc primăvara o haină specială, întru cît penajul mărunt, coada și remigele secundare interioare năpîrlesc (cel puțin la unele specii). Divizarea populară a lebedelor, gâștelor, rațelor și feres- trașilor nu poate fi bine efectuată, nici suficient motivată și de aceea le con- siderăm ca alcătuind o singură familie. 1. Fam. ANATIDAE Trebuie amintit aici, în prealabil, că de la editarea volumului II al lucrării lui Hartert1), au apărut, referitor la Anatidaele palaearctice, pe lîngă mai multe lucrări pur sistematice și altfel de publicații, care conțin date anatomice și biologice foarte importante, și care nu pot fi trecute cu vederea de către sistematicieni. Un studiu despre diferitele penaje (haine) făcut de A. Jackson (Meinertzhagen), în timpul cînd a apărut lucrarea lui Hartert (1920) și l-a continuat după aceea, rezultatul fiind publicat în Practicai Handbook Britt Birds 2). Aceeași temă a fost tratată mai amănunțit de către lehn Schioler în Danmarks Fugle 3), lucrare însoțită de multe și excelente tablouri colorate. Dezvoltarea și comportarea puilor sînt descrise de către soții heinroth în Vogel Mitteleiiropas Și în această lucrare se găsesc figuri foarte bune, prezentînd diferitele stadii de virstă, precum și tablouri comparative asupra altor particularități, din care se pot trage concluzii referitoare la raporturile de înrudire. Asupra râspîndirii în Asia de nord, care a rămas încă neclarifi- cată din multe puncte de vedere, dă explicații tugarinov în lucrarea sa Oiseaux de VU .R.S.S., apărută în limba rusă 5). 265. Cygmis cygnus (L.) Lebădă (fig. 148) 1758 Anas Cygnus Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I. p. 122. 1766 Anas cygnus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 194. 1787 Anas Cygnus (ferus) Latham, Suppl. Gen. Syn. 13., p. 297. r) Vug. Pali. Faun. 2) 1921, t. II. 3) 1925-1926, t. I și II. 4) 1928, t. III. 5) 1932, livr. 5. ORDINUL ANSERES (« LAMELLIROSTRES »J 59 1805? Cygnus canorus Ilumbolt., Rec. cFObserv. Zool. et Anat. Comp., p. 5 (Nomeu nudum I). 1809 Cygnus musicus Bechst,. Gemcinn. Naturg. Vbg. Deutschl., t. III, p. 830. 1810 Cygnus melanofhynchus Mcyer et Wolf, Taschenb., t. II, p. 498. Fig. 148. — Cygnus cygnus (L.). Lebădă (Cucuvă). 1816 Cygnus ferrus Leach, Syst. Cat. Mamm. etc., p. 37. 1831 Cygnus Islandicus Brehm, Isis, 1830, p. 996 (Nomen nudum 1); id. Ilandb. Naturg. Vbg. Deutschl., p. 832. 1832 Olor musicus Wagl., Isis, p. 1234. 1842 Cygnus xanthorhinus Naumann, Naturg. Vbg. Deutschl., t. XI, p. 478. 1877 Cygnus Linnaei Malm, Gbteb. och. Bohusl. Faun., p. 99. 1886 Holor musicus Olphe-Gall, Contr. Faun. Orn. Europ. — Oec., t. V, p. 3. 1891 Cygnus musicus Bechst., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 174. 60 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1899 Cygnus cygnus (L.) 1758, St. Chcrnel, Magy. Mad., t. II, p. 136. 1899-1903 Cygnus cygnus (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 307. 1910 Cygnus musicus Bechst., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 673. 1932-1938 Cygnus cygnus (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-1921, t. JT, p. 1270:. t. IV, p. 431. N u in i r i r o m î n e ș t i: Lebădă, Lebădă cintătoare, Cucuvă. N u in i r i străine: Rus.: Matcricovîi lebediclicun, Lebedi clicun; Germ.: Singschwan, Wildschiuan; Franc.: Cygne sauvage, Cygne ă bec faune, Cyn; Ital.: Cigna selvatico, Cigno sarvaega, Cin, Cicciruni; Engl.: Whaoper Sivan, Whislling, Hooper; Ung.: Enekes hattyu, Vad hattyu. Caracterele speciei. Ciocul, în partea lui anterioară, este colorat în negru. De la nări Ia baza ciocului și pînă la ochi, o por țiune golașă de culoare galbenă. Pasărea tînără este sură. Pasărea adultă, albă curat. Sistematica. La această specie, suflul ruginiu de pe cap și grumaz: se întîlnește mai des decît la lebăda cucuiată. TABLOUL nr. 11 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea) Tarsul cozii : cm | cm Lungimea ciocului cm. 20 >. Este de talie mare, cu picioare scunde, grumaz lung si puternic, ușor îndoit. Ciocul și picioarele dc un roșu-portocaliu viu. Pe pîntece cu pelcuțe duble, care acoperă mult picioarele scurte. Penajul exemplarelor adulte este alb curat; păsările tinere sînt ori sure ori albe, tărcate cu pene sure. Culoarea albă curat o primesc abia la a doua năpîrlire de toamnă. Este unica formă de gîscă domestică, al cărei penaj tînăr diferă de acel al adulților. Liniștită de felul ei, se crește ușor și ouă mult, are multe pene și se îngrașă bine. în primul an nu prea oua, și nu prea clocește bine. Se întrebuințează mult pentru ameliorarea formei domestice comune. Gîscă de Touloiise este de talie mare ca și gîscă de Emden, dar scundă, cu corp mai scurt și mai grosolan și cu duble pelcuțe la pîntece. Culoarea penajului este surie, ca la gîscă de vara; remigele tivite alb. Se dezvolta lepede și se îngrașă foarte bine. Fiind de origine din Franța de sud, este mai sensibilă la frig și deci cere o îngrijire mai bună ; de aceea nu este pica laspîndita la noi. 1:4,64 din mărimea naturală. ORDINUL 'ANSERES (« LAMELEI ROSTRES ») 269. Anser albifrons albifrons (Scop.) Gîrliță (fig. 151) 1769 Anser albifrons Scop., Annus I. Hist. Nat., p. 69. 1774 Anser Casarka Gmelin, Reise d. Russland, t. II, p. 179. Taf. 13. 1787 Anas albifrons Scop., Gen. Suppl., t. I, p. 297. 1788 Anas albicans Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 516. 1809 Anser albifrons Bechst., Gemein. Naturg. Deutschl., t. IV, p. 898. 1822 Anser medius Mayer, in Mayer et Wolf, Taschenb. d. Vogelk. Zus. und Bor., p. 231. 1831 Anser Bruchii Brehm, Vbg. Deutschl., p. 841. 1842 Anser interinedius Naum., Vog. Deutschl., t. XI, p. 340. 1855 Anser paradoxus Brehm, Vogelfang, p. 367. 1855 Anser albifrons roseipes Schlegel, Naumannia, p. 254, 256, 257. 1855? Anser pallipes Selys Longschamps, Naumannia, p. 264. 1871? Anser pallidipes Newton, Proc. Acad. Philad., p. 99. 1899 Anser albifrons intermedius Naum., 1842; St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 129. 1899 — 1903 Anser albifrons (Scop.), Madarâsz, Magy. Mad., p. 305. 1912 Anser albifrons Scop., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 669. 1932 — 1938 Anser albifrons albifrons (Scop.), E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1280; t. IV, p. 432. Numiri r o m î n e ș t i: Gîrliță, Gîrliță mare, Gîsca cu fruntea albă. Numiri străine: Rus.: Bielobaia casarea; Germ.: Blăssgans, Blăssengans, WeissHrnige Gans; Franc.: Oie rieuse, Oie ă front blanc; Ital.: Oca lombardella; Engl.: White-fronted Goose; Ung.: Nagy lilik, Lengyellud. Caracterele speciei. Ciocul este nepătat, la bătrînețe de culoare roz-alburiu, la tinerețe portocaliu deschis, cu un onglet albicios. Picioarele la pasărea adultă sînt colorate roz, la cea tînâră, galben-roșcat. Irisul brun. Culoarea generală e sură, partea inferioară a aripilor și dunga superioară sur- cenușii; spatele posterior brun-suriu închis, remigele primare negre, cele posterioare brun-negricioase, cu capete albe. La bătrînețe apare o pată fron- tală albă, care înconjură ciocul și este mărginită cu o dungă neagră; pe piept și pe pîntece se află pete negre mari, neregulate. La tinerețe nu are pete negre pe piept și pe pîntece și nu are pată albă pe frunte. Sistematica. La această gîscă se pot întîlni diferite variații de penaje. La multe gîrlițe, întreaga pată frontală era colorată în galben-ruginiu, pînă la brun-ruginiu. Petele negre de pe piept și pîntece variază foarte mult, atît ca întindere, cît și ca distribuție; se găsesc exemplare cu partea de dedesubt aproape neagră, altele pătate neregulat și, în sfîrșit, păsări care au pe partea inferioară trei pînă la patru benzi negre transversale. 70 PĂSĂRILE DIN R.P.R. TABLOUL nr. 17 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 (J ad ’ Max. 75,3 44,7 15,2 6,9 4,9 Mim 68 38 11,8 6,6 4,4 20 f- ad « Max. 70 40,8 14 6,8 4,6 Min. 66 47,8 11,3 6,5 4,4 Aria geografic ă. Clocește în regiunile îndepărtate din nord, mai numeros în nord-estul Europei, pînă în estul cel mai îndepărtat al Asiei. Iarna migrează în ținuturile corespunzătoare mai sudice. R ăspîndir ea și biologia. Cine nu a văzut mulțimea de necrezut a gîrlițelor care migrează în lunile octombrie și noiembrie prin țara noastră, nu-și poate face, nici măcar pe departe o idee despre numărul lor. Am văzut în repetate rînduri teritorii acoperite de gîște, al căror număr este imposibil de apreciat. Adeseori și în septembrie, dar cu siguranță în primele zile ale lui octombrie, sosesc pilcuri singuratice; momentul culminant al trecerii ajunge la sfîrșitul lui octombrie. La sosirea lor, păsările țin, toate, direcția spre sud-vest, în iernile blîndc rămîn foarte multe la noi, mai ales dacă nu cade zăpadă înaltă; în iernile aspre dispar, dar se reîntorc la noi în februarie, cel mai tîrziu în martie. Numărul păsărilor în timpul trecerii de primăvară nu este nici pe departe așa de mare ca toamna. în prima jumătate a lunii aprilie, toate au dispărut. Peste zi se lasă pe semănăturile de grîu și rapiță, pentru ca seara să se retragă iarăși îu locurile din bălțile Dunării și din interiorul țării. Hrana. în stomacurile gîrlițelor împușcate, s-a găsit mai mult ca 70 % hrană vegetală, în majoritate fire de grîu răsărit și frunze de rapiță, dar de multe ori și grăunțe. 270. Anser erythropus (L.) Gîrliță mică (fig. 152) 1758 Anas erythropus Linnacus, Syst. Nat., Ed. XI, p. 123. 1766 Anas erythropus Linne, 'Syst. Nat., t. I, p. 197. 1767 Anser finmarchicus Gunner, in Leemii de Lappon, Comm. notis, p. 264. 1822 Anser Teinminckii Boie, Isis, p. 882. 1824 Anser cineraccus Brehm, Lehrb. Naturg. eur. Vog., t. II, p. 727. 1830 Anser brevirostris Brehm, Isis, p. 996. 1842 Anser minutus Naum., Vog. Deutschl., p. 364. 1860 Anser erythropus Newt., ,Proc. Zool. Soc., p. 341. 1866 Anser nigro albiceps A. E. Brehm, Verz. Samml. p. 13, (Nomen nudum!). 1872 Anser pygmaeus Brehm (lapsus) Giebel, Thesaurus Orn. II, p. 370. 1885 Marilochen erythropus G. B. Gr. Hand. L., t. III, p. 505. 1899 Anser albifrons finnmarchicus Gunn., 1767, St. Chcrnel, Magy. Mad., t. II, p. 130. Fig. 152.-—Anser erythropus (L.) Gîrliță mică. 1:4,32 din mărimea naturală. ORDINUL ANSERES (* LAMELLIROSTRES *) 71 1899 — 1903 Anser erylhropus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 305. 1901 Anser rhodrhynchus Buturlin, Prov. i Ruzli. Okhota (teste Alpheraky). 1919 Anser albifrons erylhropus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 670. 1932-1938 Anser erylhropus (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-1921, t. II, p. 1282; t. IV, p. 433. N li m i r i romînești: Gîrlită mică, Gîscă pitică, Gîscă cu frunte albă mică. Numiri străine: Rus.: Bielolobîi gus; Germ.: Ziverggans, Kleine Blassgans; Franc.: Oie naine; Ital.: Oca lombardella minore; Engl.: Lesser White-fronied Goose; Ung.: Kis lilik. Caracterele speciei. Mult mai mică decît albifrons cea tipică. Ciocul cu mult mai mic, căzînd vertiginos dela frunte în jos. Pasăre adulta. Asemănătoare cu albifrons tipică, dar cu o pată frontală alba, mai marc, tivită negricios, care ajunge dela coltul gurii pînă la mijlocul creștetului și cu multe pete negre mari pe partea de dedesubt. Pasăre tînără. Mult mai întunecat colorată, mai ales pe spate. Gîrlita mică se poate deosebi de gîrlița mare (chiar și exemplarele tinere), prin formația ciocului, care este o caracteristică sigură, și anume, dacă privim ciocul dela gîrlița mare din profil și puțin vertical, observăm că dințarea ciocului este acoperită de tăișul (marginea) maxilarului. Sistematica. Seebohm consideră gîscă pitică drept o subspecie a gîrliței mari. Dombrowski a putut cerceta șasesprezece exemplare colectate în țară, dintre care au fost șapte masculi adulți, șase femele și trei păsări tinere. Dimensiunile în medie sînt cele arătate în tabloul nr. 18. TABLOUL nr. 18 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 3 ad < Max. 62 40 13 6,9 4,5 Alin. 55 34,7 11,2 6,7 4.3 20 $ ad * Max. 54,4 38 11,9 6,8 4,1 Min. 50 34 8 6,5 3.8 Aria geografică Trăiește în Europa de nord și în Siberia; iarna în Europa sud-estică, peninsula Indiei și Japonia. R ă s p î n d i r e a și biologia. între marile cîrduri de gîrlițe se găsesc întotdeauna și gîrlițe mici, dar rare, cam 1 — 2 %. în martie 1899 au fost] observate însă pe lacul Sinoe rși pilcuri de 20 — 30 de exemplare, numai din această formă. 72 PĂSĂRILE DIN R.P.R. în partea dc vest a țării și mai ales în cîmpia Banatului, pe unde trec, toamna și primă- vara de timpuriu, nenumărate cîrduri de gîște sălbatice, se întîlncște și gîrliță mică, dar în număr foarte mic; aceasta reiese din faptul că între numeroasele gîrlițe împușcate în Banat, numai foarte puține sînt gîrlițe mici. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează trei exemplare din această specie^ și anume o femelă tînără împușcată în după amiaza zilei de 6 octombrie 1935 în bălțile de îngă comuna Satchinez (reg. Timișoara) din 3 exemplare ce se aflau laolaltă, în apropierea une turme de porci; o femelă adultă, împușcată în seara de 28 decembrie 193G la pîndă, în hotarul comunei Becicherecul Mic (reg. Timișoara) și un exemplar tînăr (clorocroisni) dela Chișoda, din 18.XI.1943. Dimensiunile lor sînt cele din tabloul nr. 19. TABLOUL nr. 19 Nr. crt. Genul Timpul colectării Localitatea capturării Lung, totală mm Lung, aripii mm Lung, cozii mm Lung, torsu- lui mm Lung, dege- tului mij- lociu mm Lung, poli- caru- lui , mm Lung, ciocu- lui mm ‘Anver- gura mm Greu-, tatea g 1 Juv. Ș 6.X. 1935 Satchinez (reg. Timișoara) 540 333 120 58 56 15 30 1160 1100 2 ad. $ 28.XII. 1936 Becicherecul mic (reg. Timișoara) 620 390 142 60 65 16 32 1320 1720 3 Juv. 18.XI. 1943 Chișoda (reg. Timișoara) 271. Ans Gîscă ( er fal le sen: 357 hlis : lănătu 130 fabali ră (fi£ 56 s (La 153) 54 th.) i 14 37 ! 1787 Anser fabalis Lath., Gen. Syn. Suppl., t. I, p. 297. 1788 Anas segetum Gmel, Syst. Nat., t. I, p. 512. 1790 Anser segetum Bonn., Enc. Meth., t. I, p. 116. 1822 Anser rufescens Brehm, Beitr. Vogelk., t. III, p. 871. 1830 Anser platyuros, Anser arvensis Brehm, Isis, p. 996. 1855? Anser leuconyx Selys Longschamps, Naumannia, p. 398. 1858 Anser paludosus Strickl., Rep. Brit. Ass. Av. Sc., p. 131. 1863 Anser palustris Parker, Proc. Zool. Soc. London, p. 517. 1873 Anser Middendor/ii (? partim) Sewertzow, Turkest. Jevotu., p. 70, 149. 1884 Anser brachyrhynchus (nec. Baill.), Petenyi, Zeitschr. f. Ges. Orn., t. I, p. 30^ 1891 Anser brachyrhynchus (nec. Baill.), Frivaldszky, Aves Hung., p. 173. 1891 Anser brachyrhynchus (nec. Baill.), I. Madarăsz, Erlâeut et. pt. 118, nr. 880. 1899 Anser fabalis (Lath.) 1787, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 131. 1899 — 1903 Anser fabalis (Lath.), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 302. 1901 Anser (Melanonyx) carneirostris Buturlin, Psovaia i Ruzheinaia Okhota. 1901 Anser oatesi Rickett, Bull. B. O. Club., t. XI, p. 46. 1910 Anser segetum Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 667. 1932 — 1938 Anser fabalis fabalis (Lath.), E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., t. II, 1912 — 1921, t. II, p. 1283; t. IV, p. 433. Fig. 153. — Anser fabalis fabalis (Lath.) Gîscă de semănătură. 1:4,78 din mărimea naturală. ORDINUL ANSERES (« LAMELEIROSTRES 73- Numiri r o mî n e ști: Gîscă de semănătură, Gîscă de cîmp. Numiri străine: Rus.: Gumenic; Germ.: Saatgans, Feldgans, Ackergans, Moorgans, W inter gans; Franc.: Oie vulgaire, Oie sauvage, Oie des moissons; Ital.: Oca granaiola, Oca salvadega; EngL: Beau-Goose; Ung.: Vetesi lud, Teii lud. Caracterele speciei: Ciocul e negru, cu o pată inelată roșu- portocalie între onglet și nări; picioarele sînt de culoare portocalie. Irisul brun. Pasăre adultă. Penajul total mai închis și mai brunatic decit la gîscă de vară, bordura de pene a maxilarului albicioasă, gușa și pieptul cu dungi galben-verzui, laturile pieptului și penajul corpului cu dungi în formă de semi- lună alb-brunatice, care formează o bandă longitudinală deschisă; pîntecele și restul pieptului, albe. Partea superioară este brun-humoasă întunecat ; bordurile terminale albe formează benzi transversale, spatele posterior e mai. închis, aripile brun-negricioase palid. Partea albă a abdomenului se contu- rează puternic din penajul înconjurător întunecat. Sistematica. Cele trei rase diferențiate de Hartert, și anume Anser fabalis fabalis (Lath.), A. fabalis serrirostris Swink. și A. fabalis sibiricus (Alph.) au fost caracterizate pentru prima dată mai temeinic de către Steg- mann în Anual. Mus. Zool. U.R.S.SAy de asemenea și în Tableaux analg- iiques de la Faime de l’U.R.S.S., Oiseaux2), scris în limba rusă. Tugarinov a dat apoi un excelent referat, tradus în limba germană de Herman Grote, în Aquila 3) și apărut la 15 mai 1935. Ca urmare, s-ar deosebi precis după forma ciocului două grupe: gîștele care locuiesc în tundra siberiana se carac- terizează prin ciocul mai puternic, a cărui mandibulă este strîmbată ca la buldog (după cum o caracterizează foarte bine Stegmann) și mult îndoită în afară; ongletul privit pe deasupra este oval, numărul dinților maxilarului (mandibula superioară) rar trece peste 21. în schimb, gîștele de semănătură din zona păduroasă din nordul Europei și Siberiei au un cioc mai lung și mai svelt; ongletul ciocului este rotund, numărul dinților maxilarului variază între 23—30. După Steinbacher4), caracterizarea mai detaliată a acestor forme este următoarea: 1. Anser fabalis fabalis cu cioc lung, svelt; cu ongletul rotund și de obicei cu mult galben pe cioc. Se întîlnește din Scandinavia, partea de nord a U.R.S.S.,. Kolgujev și Novaia Zemlia, pînă în regiunea păduroasă de nord la JeniseL 1) t. XXIX, p. 132. 2) 1932, nr. 5. 3) v. XXXVIII —XLI. 4) Vog. Pali. Faun., t. IV., p. 433. 74 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 2. A. fabalis serrirostris cu cioc foarte puternic, care are mandibulele ■foarte strîmbe și ongletul oval; de cele mai multe ori numai 19—21 dințișori pe maxilar, iar la cioc puțin galben, care ocupă cam o treime, după onglet. Se găsește în tundra Siberiei, dela Ural pînă în peninsula Ciukcen. Spre est, dimensiunile acestei păsări devin tot mai mari, de aceea Stegmann și Tuga- binov deosebesc o formă vestică mai mică (dela Novaia Zemlia, unde se întîl- nește cu cea precedentă, pînă la peninsula Taimir) de cea mare, din extremul Est. Forma cea mică și cea mare a ciocului (lela Anser fabalis fabalis ( Latli.) 3. A. fabalis sibiricus care are forma ciocului dela A.f. fabalis dar mai mare, ceea ce se observă și în ceea ce privește lungimea acestuia, care măsoară 69—80 mm, față de 56 — 66 mm la forma tipică. După Tugarinov, se întîlnește dela Chatanga pînă la Camciatca, spre sud pînă la marginea mun- ților siberieni, lacul Baical, lacu- rile din munții Sajan și Altai (amintite, în ce privește ultimele, de Suschkin și Hesse). în țara noastră ne intere- sează numai prima formă, care apare în cîrduri mai mici, regu- late, toamna destul de tîrziu și petrece iernile mai blînde la noi, pentru ca în ianuarie sau februa- rie să se reîntoarcă spre nord. Mă surprinde faptul că Dombrowski nu a întîlnit și nu a colectat această specie pe teritoriul cercetat de el în cei 14 ani de activitate ornitologică, pînă âa apariția lucrării sale. Aria geografic ă. Am arătat mai sus această arie după datele cercetărilor și constatărilor mai recente ale ornitologilor ruși. în legătură cu aceasta, DOMRROWSKI scrie următoarele: «Locuiește partea vestică a regiunii Palaeareticului, clocește în Europa de nord și migrează peste iarnă piuă în Africa de nord. în toți cei 14 ani de cercetare, nu am văzut niciodată o gîscă de semănătură, și cred ) loc. cit., p. 362. ORDINUL ANSERSE (« LAMELLIROSTRES ») 7^ în afară de aceste două exemplare, Kamner mai amintește încă un exem- plar mascul tînăr1) împușcat de Carol Plattner la 26 septembrie 1934, lîngg Săcelc (Sibiu) și pe care îl descrie în felul următor: « Este ceva mai mic, dar în afară de marginea ciocului, nu are negru pe cioc. Acesta este complet roz, pînă la ongletul brun-suriu. Culoarea picioarelor este ocru, sau ocru murdar, pe unele locuri cu pete roșiatice. Dimensiunile sînt: lungimea 660 mm;, aripa 410 mm; coada 135 mm; tarsul 61 mm; circumferința ciocului la rădăcină 65 mm, dinaintea ongletului 39 mm».. Acest exemplar se găsește de asemenea la Muzeul de științe natu- rale din Sibiu. R ă s p î n d i r e a. Despre răspîndirea acestei subspecii la noi în țară, pentru m oment nu pot spune mai mult; dacă, însă, cu timpul sc vor captura astfel de exemplare « interesante » sau «suspecte », ele să fie cercetate cu de-amănuntul chiar la fața locului, iar nuanțele colo- ritului de pe cioc și picioare să fie exact și bine reținute pentru comunicări. De asemenea, exemplarele să fie cedate locurilor competente în interesul cercetărilor științifice. 273. Anser fabalis neglectus Suschk. Gîscă lui Sușchin (fig. 154) , 1897 Anser neglectus Suschkin, Bull. Brit. Orn. Club., 1895, t. V, p. VI, idem Ibis,, p. 5 — 8. 1929 Anser neglectus Suschk., Warga K., Brehm Alfrcd Aliat. Vilăga, t. 10, p. 262. 1930 Anser neglectus (Suschk)., Linția D. (întîiul Congres al naturaliștilor din Romînia),. p. 289. 1932 — 1938? Anser neglectus Suschk., E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912 —1921, t. II, p. 1286; 1921-1922, t. III, p. 2209, t. IV, p. 434. Numiri romînești: Gîscă lui Sușchin, Gîscă cu picioare roșii. Numiri străine: Germ.: Suschkingans, Rotfussgans; Franc. l’Oie de Suschkin; Engl.: Suschkin’s Goose; Ung.: Gege-lud, V ekonycsdril vet est lud. Caracterele speciei. Se aseamănă foarte mult cu gîscă de semă- nătură de care însă, pasărea proaspăt împușcată, se deosebește la prima vedere,, prin inelul (manșon) roșu, uneori (primăvara) aproape violet, și picioarele roz-roșiatice; capul este mai întunecat, unghiile, de cele mai multe ori, de culoarea cornului deschis. Ilustrații colorate despre cioc și cap, făcute după exemplare naturale,, sau proaspete^ sc pot vedea în următoarele lucrări: Madarăsz I., Zur Naiurg.. der Wildgănse2), Shenk I., Die Suschkingans (Anser neglectus) Suschk3)^ Linția D., Beitrâge z. Kennt. d. Vogelf. v. Rumdnien^. x) Aquila, 1931-1934, p. 229. 2) Annales Musci. nat. Hung., 1909, t. VII, p. 304 — 305, tab. V. 3) In Ungarn, Aquila 1929 — 1930, t. XXXVI —XXXVII, p. 65, tab. III. 4) Publ. Soc. nat. din Romînia, 1932, nr. 10, p. 67-69, tab. I. «o Fig. 154. — Anser fabalis neglectus Suschk. Gîsca lui Sușchin (1). Anser brachyrhynchus BailI. Gîscă cu cioc scurt (2). 1: 6,58 din mărimea naturală. ORDINUL AVNERES (« LAMELLIROSTRES ») 81 Sistematica. Și în ce privește dimensiunile, gîscă cu picioare roșii diferă de gîscă de semănătură, fiind ceva mai mare decît aceasta; în schimb ciocul este mult mai zvelt, în medie este mai lung, iar circumferința este mai mică decît la gîscă de semănătură. Din comparația următoare, făcută după calcule medii (de către Institutul ornitologic din Budapesta), se poate vedea raportul relativ între aceste două specii. Gîscă de semănătură Gîscă Sușchin Lungimea aripii .... .... 433 mm 453 mm Lungimea tarsului . 71 » 74 » Lungimea ciocului . . . 56 » 59 » Circumferința la bază 95 » 92 » Circumferința la inel . . . 48 » 44 » După Nagy I. (271) — care a făcut o recenzie critică asupra sistematicii gîștelor de semănătură, în baza literaturii mai recente, și mai ales a publi- cațiilor ornitologilor ruși (Sușchin, Buturlin, Tugarinov) — Anser neglectus, A. brachyrhynchus, Anser mentalis, A. anadyrensis, Anser carneirostris, sînt considerate ca subspecii, sau variații geografice ale lui Anser fabalis fabalis. După părerea mea, cu aceasta nu s-a pronunțat ultimul cuvînt, și nici nu s-a dat sentința definitivă în această problemă de sistematică, ci ea va trebui urmărită cu multă atenție și în viitor, pentru ca această chestiune să fie precis și complet lămurită, din toate punctele de vedere. Am comvingerea că gîscă de semănătură este o rasă a cărei evoluție anatomică și morfologică nu este terminată încă, și căi aceasta continuă să se desfășure și în timpurile mai noi, chiar sub ochii noștri. în această privință, cercetările lui Szalay E., (319) pot servi ca directive și în viitor, scoțînd la lumină, poate, pe această cale, caractere decisive. Aria geografică. Despre răsp.îndirea geografică a gîștei lui Sușchin știm sigur numai atît, că se întîlnește în U.R.S.S., în ținuturile Ufa și Riazan și, în timpul trecerii, în eîmpia Ungară și Banat. A fost confirmată ca pasăre clocitoare în Novaia-Zemlia și peninsula Kolgujev. R ă s p î n d i r e a și biologia. Dela publicarea lucrării lui Sușchin asupra acestei forme (1895), ornitologii au început să-i dea atenția cuvenită. Ea a fost decoperită prima dată (6.XII.1899) în Ungaria de către T. CSORGEY, apoi (în 1900) de către L MADARÂSZ, în stepele Hortobăgy. Incepînd de atunci, a fost observată tot mai des, și pînă în anul 1911, numărul acestei specii a crescut vertiginos, atît în trecerile de toamnă cît și în cele de primăvară. Mii de exemplare ale acestor gîște au fost observate și foarte multe exemplare vînate. Începînd însă din anul 1911, numărul lor a scăzut considerabil, îneît, după informațiile primite dela Institutul ornitologic din Budapesta, în ultimul deceniu abia s-a mai observat cfte un exemplar răzleț prin pusta Hortobagiului. Abia tîrziu am luat și eu cunoștință de gîscă lui Sușchin și am vrut să o descopăr și la noi în țară, mai ales în Banat, unde de altfel, în timpul trecerilor se văd enorme cîrduri de gîște. în sfîrșit, la 20 februarie 1931, am reușit să obțin un prim exemplar, identificîndu-1 pentru ■O — c. 54 A 82 PASĂ hi LE DIX R.P.R. fauna tării noastre. Acest exemplar este un mascul adult împușcat lingă comuna Giulvăz (rog. Timișoara). Al doilea, al treilea și al patrulea exemplar, care se păstrează la Muzeul ornitologic din Timișoara, toți masculi adulți, au fost împușcați la 29 noiembrie 1937, la Biled si Bărătcaz (rog. Timișoara). Dimensiunile acestor patru masculi sînt cele date în tabloul nr. 21. TABLOUL nr. 21 crt. Genul Timpul colectării Localitatea capturării Lung, totală nun Lung, aripii nun Lung, cozii mm Lung, tarsu- lui mm Lung, dege- tului mij- lociu mm Lung, poli- caru- lui mm Lung, ciocu- lui mm Anver- gura nun Greu- tatea o* r-> 1 O 20.11. 1931 Giulvăz (reg. Timișoara) 850 475 170 80 90 25 60 — — 2 <3 29. XI. 1937 Biled (reg. Timișoara) 830 465 173 81 83 23 59 1640 3200 3 3 21.XII. 1916 Bărătcaz (reg. Timișoara) 810 475 170 90 95 25 60 1640 3270 4 3 LXII. 1947 Bărăteaz (reg. Timișoara) 820 455 175 88 95 26 69 1570 3320 înafară de aceste patru exemplare, au mai fost colectate, tot în Banat, un mascul tînăr împușcat la 2 octombrie 1920 lingă Becicherecul Mic și un mascul adult împușcat în ultimele zile ale lunii ianuarie 1937, lingă Săcălaz. în Transilvania a fost împușcat la 21 martie 1932, lîngă Moicheni (reg. Stalin), un exemplar despre care a scris KaMNKR, dîndu-i următoarele dimensiuni: lungimea <86 cm; aripa 49 cm; ciocul (culmenul) 6,6 cm; circumferința la bază 10 cm, la vîrf 4,9 cm; tarsu 7,5 cm; coada 17 cm. Spre orientare, țin să mai amintesc că această specie nu se întîlnește niciodată în cîrduri mari (cel puțin în Banat), ci în pilcuri mici sau în familii formate din cel mult 4 — 6 exemplare. Seara foarte tîrziu (pe înnoptate), această pasăre apare la locurile 'de pîndă, anunțîndu-și sosirea prin sunetele « gî-gî-gî * (întocmai ca gîsca domestică), fapt care e caracteristic pentru această specie. 271. Anser brachyrhynchus Baill. Gîscă cu cioc scurt (fig. 154) 1830? Anser obscurus Brehm, Isis, p. 996 (Nomen nudum!); id. Handb. Naturg. Vog. Deutscbl., p. 839. 1833 Anser brachyrhynchus Baillon, Mem. Soc. R. Abbeville, p. 74. 1839 Anser phoenicopus Bartlett, Proc. Zool. Soc. London, Part. VII, p. 3. 1891 Anser brachyrhynchus Baill. I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 173. 1899 Anser fabalis brachyrhynchus Baill. 1833, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 132. 1932 — 1938 Anser brachyrhynchus Baill. E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1287; t. IV, p. 434. N u in i r i r o m î n c ști: Gîscă cu cioc scurt, Gîscâ mică cu picioare roșii. Fig. 154 a. — Capetele de la 1) Anser neglectus Suschk., J și 2) Anser brachyrhynchus Baill., Ș Mărime naturală. ORDINUL ANSERES (« LAM E LEI ROS T RES A N u m i r i s t r ă i n e: Germ.: Rotfussgans, Kurzschnăblige Gans; Franc.: Oie ă bec court; Ital.: Oca dalie zampe rosse; Engl.: Pinkfooted Goose; Ung.: Rdvidcsdrii lud, Piroslăbu vetesilud. Caracterele speciei. Foarte asemănătoare cu gîscă de semănă- tură, dar cu mult mai mică. Ciocul evident mai scurt, mandibula puțin strîm- bată, inelul de pe cioc roz-roșcat palid toamna, primăvara mai intens colorat, mult asemănător cu acela al gîștei lui Sușchin. Picioarele mai scurte și mai mici, de asemenea roz-roșiatice. Aripile strînse nu ajung cu vîrfurile pînă la capătul cozii. Penajul este în general mai întunecat; creștetul brun-negricios, grumazul brun-roșcat, partea superioară și flancurile sur-negricioase mat, cu borduri sure deschis. Sistematica. Apariția gîștei cu cioc scurt, în partea de vest a țării noastre, a fost semnalată pentru prima dată de către I. Csato în « Aquila » (78), unde amintește despre un mascul adult, din cele 3 exemplare împușcate Ia 21 martie 1894, lîngă Meșcreac (reg. Cluj), dar care s-a dovedit mai tîrziu ca fiind un exemplar de gîrliță mică. Cu un an mai tîrziu, la 14 martie 1895, a fost însă împușcat lîngă Cuvin (reg. Timișoara) dintr-un pîlc (cu alte trei împreună), un exemplar tipic de către ornitologul Menestorfer. Despre acest exemplar, Chernel afirmă că era identic cu exemplarele tipice, pe care le-a văzut la muzeele din Copenhaga și Goterborg. Tot Chernel mai amintește despre alte două exemplare, împușcate la 15 decembrie 1895, în jurul comunei Sînnicolaul Mare (reg. Timișoara), unde își desfășurase activitatea ornitologul amator Dr. Khun L.1), exemplare care au fost amintite de acesta ca A. ery- thropus. Acestea ar fi deci primele exemplare identificate pentru Banat, pînă la 22 februarie 1931, cînd am primit și eu o femelă adultă împușcată la Giulvăz (20 km spre sud-vest de Timișoara), caz despre care am scris la timpul său (243), dînd și ilustrația colorată a capului de la Anser brachyrhyn- chus, alături de A. f. neglectus, cu care se poate confunda mai ușor (la ambele, inelul ciocului și picioarele sînt roșii). Lungimea minimală a ciocului este de 55 mm, în medie 59 mm, iar lungimea maximală de 71 mm. Față de aceasta, la gîscă cu cioc scurt, ciocul ajunge la dimensiunile între 43—50 mm ; pe această bază, cele două forme se pot întotdeauna bine determina. Exemplarul de la Muzeul ornitologic are următoarele dimensiuni: aripa 450 mm; coada 150 mm; tarsul 63mm; degetul mijlociu (cu unghie) 70 mm; policarul (c.u.) 20 mm; ciocul (culmenul) 49 mm; înălțimea la bază 25 mm; ongletul 13,8 mm. Aria geografică. Clocește cu siguranță pe Spitzbergcn și probabil și pe Franz- Josef-Land; este în trecere și iarna în Europa de nord-vest, se întîlnește regulat și în număr Dr. Khun L., Toronlâlmegye madârvilâga az ezredeves kiâllUâson, p. 62. G* 84 PĂSĂRILE DIN R.P.R. mare pe insulele Britanice, mai rar în Belgia, Franța, Germania și Scandinavia, probabil uneori și pînă în peninsula Pireneică. R ăsp îndir ea și biologia. în aparentă este o specie foarte rară la noi în țară, ceea ce, cred, se datorește mai ales observațiilor insuficiente făcute pînă acum. Cele amintite la specia premergătoare, se aplică și la aceasta. în Muzeul ornitologic din Timișoara, în afara exemplarului amintit mai sus, se mai păstrează capul, cu o parte din grumaz, al unei gîște din aceeași specie, împușcată la 21.XI.194G, Ia Bărăteaz, de un vînător țăran, care însă nu a voit să cedeze acest exemplar în întregime. 275. Anser indicus (Lath.) Gîscă de India 1790 Anas indica Latham, lud. Orn., t. II, p. 839, Ex. Synops. Suppl., t. I, p. 277 (Indien). 1790 Anser Undulatus Bonnaterre, Tabl. Enc. Meth., t. I, p. 114 (—Indiei), ex. Latham). 1818 Anser melanocephcdus Vieillot., Nouv. Dict. d’Hist. Nat. Nouv., ed. XXII, p. 332 (Nach Latham!). 1873 Anser Skorniakovi Sewertzoff, Turkest. Jevotn., p. 70, 149, TaL X, fig. 3, 4, (—Turkestan. Russ.) Ubers. in Zeitschr. ges. Orn., t. IV, p. 137. 1932 — 1938 Anser indicus (Lath.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 21, t. II, p. 1288; t. IV, p. 434. Numiri romîneș ti: Gîscă de India. Numiri străine: Germ.: Indische Gans; Engl.: Barrel-headed Goose. Caracterele speciei. Hartert descrie această specie după cum urmează: Mascul, femelă, adult. Capul, cerbicea și fîșia ce se află de-a lungul laturilor grumazului, albe; o bandă de la un ochi la celălalt, pe partea poste- rioară a capului și o a doua, paralelă dar mai scurtă, cam la 1 cm de la aceea de pe cerbice, ambele negre. Partea de deasupra grumazului este brună. Spatele anterior și axilarele au tectricele lor sur-argintii; fiecare pană are capătul albicios și o bandă subterminală brună palid; spatele posterior și tectricele supracodale anterioare sînt sur-argintii unicolor; restul tectricelor supracodale albe. Aripile sure deschis, spre capăt negricioase și devenind tot mai negre la vîrfuri către remigele primare; tectricele supraalare sure des- chis. Rectricele sînt sure, cu margini înguste albe și cu o bordură mai lată, de asemenea albă la capăt. Grumazul, începînd de la gîtul alb, este brun- suriu, trecînd succesiv la pieptul sur foarte deschis cu penele tivite alb-smîn- tîniu, iar acestea la rîndul lor pierzîndu-se în partea de dedesubt, albă curat, a corpului; penele flancurilor sînt sure, cu benzi înguste terminale alb-bru- natice și cu o bandă lată subterminală brun-roșcată. Tectricele subcodale albe. Irisul brun. Ciocul galben-portocaliu, mai rar galben, la bază mai deschis. Ongletul negru. Picioarele de coloare portocalie. Aripa 406—428 mm; coada 145 — 156 mm; ciocul 47 — 55 mm; tarsul 60—75 mm. ORDINUL ANSERES (« LAMELLIROST RES »J 85 Sistematica. Această specie de gîscă, în aparență foarte rară la noi în țară, a fost semnalată de către Carol Kornis în revista « Carpații &1), iar pe baza acestei publicații am introdus-o în fauna ornitologică a R.P.R. Iată ce scrie C. Kornis despre această gîscă: «Pot să raportez din nou despre o pasăre rară, care s-a ivit pe teritoriul țării noastre. La 30 august a.c. (1934), Dl. Petru Bod a vînat la Bonțida (46,55° latitudine și 23,50° longitudine) o gîscă de India (Anser indicus Lath.). Și aceasta, ca și alte gîștc rătăcite, își caută adăpost printre gîștele domestice. Literatura referitoare la ivirea gîștei de India în Europa, dispune numai de puține date și acestea sporadice. Patria sa, după Hartert, este la nord, în regiunea Tian-Schan si Ala-tan, iar spre răsărit se găsește pînă la Kuku-nor. Godlensky a văzut-o și pe lacul Koso-gol, iar un exemplar a fost vînat pe lacul Baical. Iarna trece în cîrduri mari în India de la Punjab pînă la Assam. în Ceylon și pe țărmurile Malabar nu se mai găsește. Ca oaspeți rătăciți au fost observate într-un cîrd mai mare în sudul Suediei în anul 1848, cînd au și fost vînate mai multe exemplare. Carl Otto Rosenthal2) vorbește în numărul sept.-oct. 1934 al revistei « Ornitologische Monatsberichte » despre două exemplare văzute în Mecklemburg. După Ornis Fenica din IX.1932, s-au găsit trei exemplare în Scandinavia ; la 3 august 1884, trei exemplare la sud-est de Schonen și un exemplar la Lunfjord (Dania) în 1892, iar în iulie 1915, un exemplar la Alosborgslon (Suedia) și în sfîrșit la 2 mai 1932 un exemplar pe insula Aland. Hartert își pune întrebarea: oare exemplarul vînat în 1848 în Anglia n-a fost cumva fugit dintr-o grădină zoologică? Această întrebare se poate pune și pentru celelalte cazuri, considerînd că patria acestei specii de gîscă se află situată la o distanță de cca 6000—7000 km și că în grădinile zoologice din Europa se află destul de frecvent. De exemplu, în Anglia, în grădina Kew-Garden, este ținută în libertate, avînd posibilitatea de a zbura orieînd. Dar nu este de crezut că atît de mulți fugari să se fi găsit astfel, ci mai curînd se poate presupune că exemplarele ajunse pe aici au venit ameste- cate între alte specii de gîște. în orice caz, ar servi pentru liniștirea curiozității ornitologice, dacă păsă- rile ținute în grădini zoologice și în parcuri ar fi toate inelate, putîndu-se astfel evita multe ipoteze nesigure. Acestea le comunică Kornis în legătură cu gîscă de India; la acestea doresc să mai adaug că, după Steinbaciier 3), ea clocește spre nord pînă >) 1935, An. III, nr. 1, p. 20. 2) V.P.F., I. IV. ") V. P. F., t. IV. 86 PĂSĂRILE DIV R.P.R. la sud-estul Altaiului, munții Kental, în nord pînă în munții Tian-Schan și în sucl-estul Transbaicalei (Tarei-nor). Exemplare rătăcite au mai fost împușcate în Finlanda și Danemarca. Părerea lui Kornis o împărtășesc de altfel și eu. 276. Anser caerulescens caerulescens (L.) Gîscă polară 1758 Anas caerulescens Linnacus, Syst. Nat. Ed. I, p. 124. 1788 Anas hyperborea Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 501. 1822 Chen hyperborea Boie, Isis, p. 563. 1827 Anser hyperboreus Pallas, Spicilegia, Zool, 1769, fasc. VI, p. 25; id. Zoogr. Rosso-Asiat., t. II, p. 227, Tal'. 65. 1852 Chinochen hyperboreus Reichenb., Av. Syst. Nat. p. IX. 1855 Chenalopex hyperboreus Brehm, Naumannia, p. 297. 1856 Anser albalus Cassin, Proc, Acad. Philad., p. 41. 1871? Cygnus davidi Swinkoe, Proc. Zool. Soc. London, 1870, p. 416 și 430. 1880 Chen hyperboreus albalus Ridgw., Pr. U. St. Nat. Mus., p. 202. 1899 — 1903 Chen hyperboreus (Pali.) Madarăsz, Magy. Mad., p. 306. 1932 — 1938 Anser caerulescens caerulescens (C.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1290; t. IV, p. 434. N u m i r i r o m î n e ș t i: Gîscă polară, Gîscă de omăt. Numiri strai n e: Rus.: Belii Guși; Germ.: Schneegans, Polargans, Hagelgans; Franc.: Oie de neige, Oie hyperboree; Ital.: Oca iperborea: Engl.: Snoivgoose; Ung.: Sarki lud. Caracterele speciei. După Hartert: Mascul, femelă, adult. Penajul alb ca zăpada; remigele primare negre, cu rahisuri albe spre bază, cele exterioare spre rădăcină sînt sure; tectricele remigelor primare sure deschis cu rahisuri negre. Irisul brun. Tăișul maxilarului mult îndoit, mandi- bula considerabil strîmbată, ciocul roșu cu onglet cornos alburiu. Picioarele albăstrui sau roșu-portocalii. Aripa măsoară 370—440 mm; ciocul 50 — 60 mm; tarsul 72 — 82 mm. Tînăr: capul, grumazul și toată partea superioară sure-albăstrui deschis; penele de pe spate, axilare, tectricele supraalare mari și mijlocii, ca și remigele primare, cu borduri albicioase; tîrtița și tectricele supracodale ca și tectricele supraalare mici, albe. Remigele primare brun- negricioase la rădăcină, și tectricele acestora sure. Partea de dedesubt, albă. Sistematica. Mulți ornitologi, ca Salvadori, Ridgway -și alții, consideră o gîscă brun-surie, cu tectricele supraalare sur-albăstrui — care se aseamănă cu o gîscă polară tînără, și se întîlnește împreună cu Anser hyperboreus — ca o specie deosebită. Ea se numește Anser Chen caerulescens (L.); se întîlnește împreună cu A. h. hyperboreus și niualis. Probabil este vorba ORDIXCL JVX/J/?E.S' (« L J MEL LIKOSTBE S »J 87 numai de o aberație. Păsările adulte sure sînt natural mai rare, decît cele albe. Cîteodată se întîlnesc și forme încrucișate, lucru constatat și prin intere- santele rezultate de prăsire ale lui Blaanw din Olanda. Ca o completare, Steinbacher x) scrie următoarele: «Ornitologii americani susțin sus și tare că Gîscă polară «albastră» este o specie deosebită și trebuie diferențiată de cea albă (hyperboreus) ». Locuri de cuibărit ale fazei albastre (expresia «fază » s-a vulgarizat, cu toate încercările de combatere), s-au găsit pe Baffin- land (Soper, 1928) și insulele Southampton din Hudsonbai (Sutton, 1930). Acolo au fost observate și perechi amestecate, atît ale fazei albe cît și ale celei albastre; de asemenea și exemplare care derivă dela asemenea perechi. Steinbacher păstrează numirea utilizată de Hartert. Gîscă polară face parte din’fauna ornitologică a R.S.S. Moldovenești pe baza unui exemplar care se păstrează în Muzeul din Chișinău, după obser- vațiile proprii precum și după acelea ale unor cunoscuți ai mei, vrednici de toată încrederea, fapt despre care am scris în două rînduri (243), (250). Aria geografică. în legătură cu aceasta scrie E. Hartert următoarele: « Despre răspîndirea în timpul clocirii avem date precise dela ornitologii americani, după care A. hyper- boreus hyperboreus (caerulescens) clocește în partea de nord-vest a Americii de Nord, spre est pînă la golful Coronation și insula Melville, adică pînă la 110°; în afară de aceasta s-ar mai putea întîlni în peninsula Tschukschen. în trecere a fost întîlnită de mai multe ori și iarna de-a lungul litoralului nordic al Asiei, în Rusia și pe marea Caspică. în Germania a fost observată, deseori, dar foarte rar împușcată. Gîște polare singuratice au fost observate sau împușcate în Islanda, Norvegia, Olanda, Franța, Helgolanda, Ungaria și pare-se că și în Grecia Răspîndirea. Prima gîscă polară (un exemplar singuratic) a fost observată în iarna anului 1913, în bălțile dela Satchinez, de către paznicul nostru de vînătoare, care s-a apropiat de ea pînă la bătaia puștii, dar cînd s-a ridicat de pe malul apei și a vrut să tragă, cartușul pe care-1 schimbase înainte anume, nu a luat foc, iar gîscă numaidecît a zburat peste baltă fără ca el să fi putut trage în ea. După descrierea amănunțită pe care mi-a făcut-o, nu încape nici o îndoială că acel exemplar era o gîscă polară, mai ales că acest paznic fiind bine instruit de mine, îmi mai colectase multe păsări interesante. Al doilea caz, observat de fiul meu, coincide cu un al treilea, comunicat de un vînător, Prânz Martin, din Periam. Anume, în anul 1929, la 26 decembrie, gîștele mele sălbatice din eurte au semnalat trecerea altor gîște prin aer, deasupra casei. Fiul meu a ieșit imediat în curte și a văzut două gîște polare trecînd în zbor. Concomitent cu aceasta le-a observat și Franz Martin tot în aceeași zi cam pe la ora 15 (după cum și-a reamintit), pe cînd mergea cu sania pe hotar . . . Timpul era cam cețos, iar el era atent Ia un pîlc de potîrnichi, care veneau în zbor, speriate, din față, printre stupurile de tulei (coceni), cînd, peste cîteva momente, urmează în zbor, la o distanță de vreo sută de pași și la abia 3 — 4 m deasupra solului înzăpezit, o gîscă singuratică « albă ca zăpada », pe care abia. în ultimul moment a observat-o. La întrebarea mea, dacă își reamintește cum a fost vîrful aripilor ini-a răspuns că nu poate preciza acest lucru. ]) V. P. F., t. IV, p. 434. 88 PĂSĂRILE DIN RP.R. fiindcă a văzut-o numai cîteva clipe, dar poate afirma precis că semăna cu o gîscă domestică, dar nu era în nici un caz o gîscă domestică cu atit mai mult cu cit aceasta s-a petrecut în largul hotarului, departe de orice localitate. 277. * Branta bernicla bernicla (L.) Gîscă gul erată 1758 Anas Bernicla Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. 1, p. 121. 1769 Branta bernicla Scop., Ann., t. T, p. 67. 1771 Anas Brenta TunstalL, Orn. Brit., p. 4. 1790 Anser bernicla Bonn., Enc. Meth., t. T, p. 121. 1792 Anas monachus Bescke, Beitrag z. Naturg. Vog. Kurlands, p. 45, Tal. 5 (—Nou Anas monachus Scopolil). 1824 Bernicla brenta Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 46. 1831 Bernicla glaucogaster Brehm, Isis, 1830, p. 996 ( — Nomen nudum !); id. Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 849. 1831 Bernicla micropus Brehm, Isis. 1830 p. 996 (Nomen nudum 1),; id. Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 849. 1831 Bernicla platyuros Brehm, Isis. 1830, p. 996 (Nomen nudum.’); id Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 850. 1831 Bernicla collaris Brehm, Isis. 1830, p. 996 (Nomen nudum!); id. Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 851. 1842 Bernicla melanopsis Macgillivray, Mau. Brii. Orn., t. II, p. 151. 1855 Bernicla pallida Brehm, Vogelf., p. 368. 1872 Brenthus bernicla Sund., Meth. nat. Av. disp. 'Peni., p. 145. 1874 Brenta bernicla Heugl., Reis. Nordpolarm., t. III, p. 132. 1885 Anser brenta glaucogaster Seeb., Hist. Br. B.. t. HI, p. 508. 1892 Branta brenta Dubois, Faun. Belg. Ois., t. II, p. 388. 1899 Branta bernicla (L.) 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 123. 1932- 1938 Branla bernicla bernicla (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912 — 21, t. H. p. 1293; t. 1H, p. 2221: t. IV, p. 435. N u m i r i r o m î n e ș t i: Gîscă gulerată, Gîscă cu inel pe gît, Gîscă neagră. Numiri s l r ă i n e: Rus.: Ciornîia Cazarea; Germ.: Ringelgans, Rottgans, Meergans, Nonnengans; Franc.: Cravant, Oie cravant, Bernache cravant; Hai.: Oca coloinbaccio, Ceson, Anatra colombaccio, Oca negra, Oca negru foresia, Oca de la colana; EngL: Brent Goose, Brandgoose; Ung.: Orvbs lud, Caract e r e 1 e s p e c i e i. Partea anterioară a capului, grumazului, remigele și rectricele sînt negre; penele de pe spate, piept și partea anteri- oară a pîntecelui sînt sur întunecat, iestul pîntecelui și dedesubtul cozii, ca si tectricele supracodale, albe. Pe ambele laturi ale grumazului se află cîte o pală albă în formă de semilună, ale cărui pene sînt puțin ondulate. Cele tinere sînt mai întunecate la culoare și le lipsesc petele albe în formă de semilună. Ochiul e brun întunecat, ciocul roșiatic, picioarele negre. Femeia, puțin mai mică decit masculul. Aripa 325—352 mm; coada 110 — 130 mm; tarsul 53 — 61 mm; ciocul 31—37 mm. OB DIN EL AXSEEES p LAM ELI A HO STRES >J 89 Sistematica. Primul exemplar de gîscă gulerată împușcat în ținuturile romînești, îl semnalează E. Hausmann din Baciu în revista « Aquila »1). Acest exemplar, un mascul adult, a fost împușcat la 7 decem- brie 1906, lîngă Făgăraș, și se găsește în colecțiile de științe naturale ale liceului de acolo. A. Bielz (12), (15) 2) amintește despre această gîscă ca fiind o pasăre de trecere, că unele exemplare au fost împușcate, dar nu amintește nici locul, nici timpul și nici dacă se păstrează vreun exemplar dintre acestea, așa că nu pot fi considerate ca date autentice. De asemenea, Csato, exce- lentul ornitolog ardelean, nu amintește despre ea în publicațiile sale și nici nu a avut vreun exemplar în bogata sa colecție. Abia în timpurile mai recente a fost amintită gîscă gulerată de către L. Rodewald și S. Pașcovschi, ambii buni cunoscători ai păsărilor de baltă. Bazîndu-mă deci pe aceste date, am introdus gîscă gulerată în Fauna ornitologică a țării noastre. Aria geografică. După Habtert, este o pasăre clocitoare începînd din peninsula Taimir în Siberia de nord, pînă la Spitzbergcn (cursul inferior al Boganidei și la lenissei, Kol- gujev, Novaia-Zemlia, Franz-Iosef-Land, Spitzbergcn). De asemenea din Groenlanda de vest pînă la insulele Parry. în trecere, prin Norvegia și Rusia de nord; iarna pe litoralul Mării Nordului, al Marii-Britanii, Olanda, Belgia și Franța, singuratice pînă în Portugalia, Maroc, Egipt. R ă s p î n d i r e a. în R.P.R. se întîlnește foarte rar și numai întîmplător; se poate să nu fi fost totuși observată, sau, de multe ori, să nu fi fost recunoscută. Biologul L. Rodewald dela Pescăriile Statului din Tulcea3), într-un raport făcut către Direcția vînătoarei din Ministerul Agriculturii, amintește că în ziua de 15 decembrie 193J 91 1775 Jrnas ptilchricollis (lapsus calami, ruficollis) Georgi, Reise d. Russl. Reiches, p. 167, teste Salvad. 1932-1938 Branta ruficollis (Pali.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun;, 1912-21, t. II, p. 1298 ; t. IV, p. 436. N u miri r o m î n e ș t i. Gîscă cu gît roșu, Gîscă cu piept roșu, Gîscă cu cravată. N urniri străine: Rus.: Cacvoi ciacvoi, Crasnazobaia Casîrca; Germ.: Rothalsgans, Rotbriistige Gans, Spiegelgans, Bunic Nordgans; Franc.: Bernache ă con roux; Ital.: Oca collo rosso; Engl.: Red-breasied Goose; Ung.: Vorosnyaku lud. Caracterele speciei. Fruntea, partea superioară a capului, cerbicea și grumazul posterior de-a lungul, în continuare, de un negru lucios; grumazul este încadrat de o dungă albă; începînd de ia ochi în jos, o pată neagră, devenind tot mai lată și care, începînd dela colțul gurii, se întinde peste bărbie și peste gît, terminindu-se în partea superioară a gruma- zului anterior cu o bandă neagră; înaintea acestei pete negre de pe laturile capului, începînd dela marginea anterioară a ochiului pînă la rădăcina cio- - cului, se află o pată mare albă; după pata neagră, se întinde peste regiunea auriculară în jos, de ambele părți, o pată mare, roșu-ruginie, încadrată de o dungă albă. Pe colțul bărbiei, între brațele mandibulei, este albă sau albă punctat. Restul grumazului și partea anterioară a pieptului, roșu-ruginii; cealaltă, parte superioaiă, neagră; între roșul grumazului și negrul corpului anterior, de jur împrejur, are un inel alb. Tectiicele supraalare mari și mijlocii sînt tivite cu o dungă terminală albă. Pieptul, pînă la mijlocul corpului inferior, pe flancuri și în jos, negru; penele posterioare de pe flancuri albe, cu benzi termine le negre late. Partea posterioară a corpului inferior, abdo- menul, tectricele supracodale și subcodalc, albe. Tectricde subalare și axila_ rele, precum, și remigde și rcctricele, negre. Irisul brun-roșcat. Ciocul și picioa- rele negre. Lungimea 550 mm; aiipa 315—365 mm; coada 125 — 140 mm; tarsul 52—56 mm; ciocul 23—26 mm; anvergura cam 1250 mm. Femela este la fel ca masculul, dar puțin mai mică. Cele tinere nu au culoarea neagră așa curată, ci mai brunatică; grumazul și gușa sînt mai spălăcite și mai brunatice; rcctricele albicioase la vîrf. Sistematica. Această gîscă, de mărimea unui califar sau a unei girlițe mici, este incomparabil mai frumoasă, mai tărcată decît ambele specii anterioare și pare a fi mai frecventă decît s-a crezut pînă acum, ceea ce ne îndreptățește pe deplin, a o introduce în Fauna ornitologică a țării. A r i a geografic ă. După H a r t e r t .și alti autori, gîscă cu gît roșu clocește în tun- drele Siberiei de vest, lîngă Boganida, lenissei și Ob. A mai fost observată și în peninsula Taimir și ținutul Tschuklschen. Migrează de-a lungul văilor Irtiș și Ural, ca să ierneze in 92 PASĂ IU LE DIN R.P. R. părțile sudice ale Mării Caspice și ale lacului Arai: la întoarcere, trece în mase mari peste delta Volgei. Unele iernează la est de Marea Caspică și de lacul Arai, pînă în Persia. Exemplare rătăcite au fost capturate în Anglia, Olanda, Franța, Prusia orientală, Mecklenburg, Wiirt- tenberg, Bavaria, Italia, Galiția, R.P. Ungară, Arhanghelsk, Finlanda. Desenele din temple și morminte dovedesc că în timpurile mai vechi această pasăre se întîlnea deseori și în Egipt* Răspîndir ea. Despre răspîndirea gîștei cu gît roșu, avem o mulțime de informații si publicații, mai ales în revistele de vînătoare « Carpații » și « Revista vînătorilor », în care au fost semnalate mai multe exemplare, capturate în diferite puncte ale țării. Primul exemplar de gîscă cu gît roșu, după cît am. putut afla pînă acum, a fost capturat la Călărași, lîngă Dunăre, în aprilie 1910, de către preparatorul Enăchescu-Musccl (București), lucru pe care l-am publicat la timpul său (243), (245). înafară de acest exemplar, se mai cunosc următoarele: o femelă împușcată lîngă Maleolei (reg. Constanta), la 27 octombrie 1927,. aflată în posesia naturalistului Rettig din Tulcea; un exemplar (sexul necunoscut, probabil mascul), împușcat la 28 noiembrie 1928, lîngă Fetești (reg. Constanța), actualmente la Muzeul « Grigore Antipa » (București); un altul (fig. 155) se păstrează în Muzeul ornitologic din Timișoara; un exemplar împușcat la 25 octombrie 1928 lîngă Sibiu, acum în Muzeul de științe naturale din Sibiu; o femelă împușcată lîngă Silistra, în noiembrie 1929, în posesia prepara- torului Enăchescu-Musccl; la 25 noiembrie 1931 au fost observate două exemplare lingă Deva, dintre care a fost împușcat un mascul; un mascul adult împușcat la 8.III.1949 (după termi- narea prezentei lucrări) lîngă comuna Călacea (reg. Timișoara) se păstrează de asemenea în Muzeul ornitologic din Timișoara. Despre apariția, răspîndirea și mai ales despre locurile de iernat ale acestei specii, a apărut o comunicare mai recentă în «Aquila » și care se referă și la teritoriul țării noastre, deși unele date sînt greșit amintite, întru cît gîsca cu gît roșu are o apariție mai veche în R.P.R. decit în R.P. Ungară. 280. Tadorna tadorna (L.) Califar alb (fig. 156) 1758 Anas Tadorna Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 122. 1766 Anas ladorna Linne, Syst. Nat., t. I, p. 195. 1774 Anus cornuta Gmel., Reise d. Russl., t. II. p. 185. 1788 Anas damiatica Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 535. 1822 Tadorna tadorna Flem., Phil. of. Zool., t. I f, p. 260. 1822 Tadorna familiaris Boie., Isis, p. 564. 1824 Tadorna Bellonii Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 72. 1828 Tadorna vulpanser Flem., Hist. Br. Anim., p. 122. 1830 Tadorna qibbera, Tadorna HUoralis, Tadorna maritima Brehm, Isis, p. 997. 1840 Vulpanser tadorna Keys. et Blas., Wirbelt. Europ., t. LXXX1V, p. 225. 1842 Tadorna Bellonii Blyth, Prov. Zool. Soc., p. 94. 1854 Tadorna schachrainan Brehm, Journ. f. Orn., t. II, p. 84. 1865 Chenalopex tadorna Droste, Journ. f, Orn., t. XIII, p. 353. 1871 Tadorna cornuta G.R. Gr., Mand-List, t. III, p. 80. 1882 Tadorna damiatica Stcjn., Pr. N. St. Nat. Mus., p. 38. 1883 Tadorna vulgaris Sceb., Isis. p. 33. 1891 Tadorna cornuta Gm., I. Frivaidszky, Aves Hung., p. 188. 1899 Tadorna tadorna (L.), 1758, St. Cherncl, Magy. Mad., t. II, p. 121. Fig. 156.—Tadorna tadorna (L.), puii. Călifar alb. 1:4,57 din mărimea naturală. O Ii DIN U L A NSE RES (« L A ME L LIRO5 TRES ») 93 1899 — 1903 Tadorna tadorna (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 299. 1910 Tadorna tadorna Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 661. 1932 — 1938 Tadorna tadorna (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-1921, t. II, p. 1302; t. IV, p. 436. N u ni i r i r o m î n e ș t i: Califar alb, A.ngut, Rață de vizuină, Rață fiicuiată. N u ni i r i străine: Rus.: Pegânca; Germ.: Brand-Ente, Brandgans, Erdgans, Hohlcnente, Grabgans; Franc.: Canard d’hiver, Canard iadorne, Fadorne commun; ItaL: Volpoca, Anatra volposa, Anatra rossa, Cherso, Bella- donna, Ciccalona, Anatra cruciata, Fiscone; Engl.: Sheldrake, Skeld-duck, Bargander; Ung.: Bîifykbs ăsolud, Bdka lud, Ttilkos ruca. Caracterele s p e c i e i. Ciocul în formă de lopată, foarte îndoit, la rădăcină are un cucui. Mascul adult (haină pompoasă de nuntă). Capul și grumazul de un verde-negricios lucios; gușa pînă la jumătate și spatele anterior sînt albe; umerii negri, tectricele alare albe; coada este albă, cu o bandă terminală neagră; remigele negre; remigele primare cu tivuri exterioare albe; oglinda anterior verde, posterior roșu-ruginie. Pe piept și pe spatele anterior de jur împrejur are o bandă lată roșu-scorțișorie; mijlocul pieptului și pîntecele sînt negru-surii, abdomenul gălbui. Ciocul roșu, picioarele roz-alburii. Irisul brun închis. Femela are aceleași colori, însă mult mai palide; cucuiul frontal mult mai mic. Sistematica. Dacă comparăm călifarii dela nord cu cei dela sud, vom găsi culoarea roșu-ruginie a celor de la nord, ceva mai închisă. TABLOUL nr. 22 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 > ) După comunicările fraților SlXTEMS, călifarul roșu este frecvent în Dobrogca, mai ales intre Rașova și Cernavodă2). Dr. L. LORENZ LIBURNAU spune «Tadorna tadorna (trebuie spus T. casarea), do- rește mai sus de Nicopole, si poate și în surpăturile de mal lutos de lîngă lacul Rașova»3). Dr. O. REISER observă următoarele: «Această rață frumoasă locuiește cea mai mare parte a Bulgariei de nord și est. După cîte am putut afla, ea se găsește ca pasăre clocitoare la Dunăre, începînd abia de la Nicopole. Călifarul roșu clocește și de-a lungul albiilor rîurilor mai mici, mult mai la sud de Dunăre etc.»4). Călifarul roșu s-a împuținat foarte mult în ultimele 3—1 decenii, fapt care reiese din apriga urmărire la care sînt expuși aceștia, și nu este departe timpul cînd vor fi exterminați cu totul, dacă nu se vor lua măsuri energice pentru protejarea lor. Răspîn- direa lui ca pasăre clocitoare începe dela Nicopole, în jos pe Dunăre, pînă în Deltă; apoi de aici, de-a lungul Mării Negre, pe litoralul romînesc și bulgar. Locurile de clocit se găsesc deseori departe pe uscat, în mijlocul pădurii, în pereții stincoși, mai mulți km depărtare de apă. DOMBROWSKI evalua numărul perechilor care au clocit în anul 1896 în țară, la 150 — 169, iar în anul 1909, bine calculat, numai vreo 70 — 80 de perechi. Sînt de complet acord cu cele comunicate de DOMBROWSKI, încă în anul 1969. De atunci și pînă azi, situația călifarului roșu nu s-a ameliorat deloc, dimpotrivă, numărul lor a scăzut și mai mult. Pentru a ilustra cît de redus este numărul lor în jumătatea de nord a Dobrogei, pot afirma că în cele 6 excursii făcute de mine în Dobrogea între anii 1923 — 1942, numai o singură dată am întilnit un exemplar, singuratic, la mare distanță pe lacul Golovița. Despre apariția călifarului roșu în interiorul și mai ales în partea de vest a țării, avem puține date, pe care le dau aici. în primăvara anului 1831, br. STETTER a împușcat un exemplar la Mureș, probabil lîngă Deva, și tot el a mai văzut un exemplar împușcat mai tîrziu la Orșova. Ornitologul englez CLARKE a văzut caii far roșu la 2 iunie 1883, la Cazane (Clisura Dunării). La 21 august 1895, ornitologul L CSATO a împușcat un exemplar lingăi Aiud, care se găsește azi la Muzeul Ornitologic din Budapesta. In sfîrșit, la începutul lunii septembrie 1912, a fost capturat Ungă Orașul Stalin un exemplar, viu, care a rămas rătăcit dintr-un cîrd ce trecuse pe acolo în seara premergătoare, și care, ținut în captivitate, s-a îmblînzit complet, îneît mergea prin bucătărie să « cerșească* mi acare. Ultimul exemplar, o femelă adultă, despre care am cunoștință, a fost împușcat Ia 1 LV. 1936 la Zebil lîngă Babadag (reg. Constanța) și a fost promis Muzeului Ornitologic din Timișoara. x) List of the Birds of Turkey, Ibis, 1870, p. 327 -311. 2) Cabanis Journal f. Ornith. 1877, t. XXV, p. 59—69 3) O. I. 1893, t. IV, p. 12—23. 9 Omis balcanica, 189-1, t. II, p. 183 — 185. 7. - c. 51 A. Fig. 157. — Anas plalyrhijncha plcdyrhyncha L. $$. Rață sălbatica, 1:3,83 din mărimea naturală., ORDINUL ANSERES (« LAMELLIROSTRES ») 99 Cuibăritul. Cuibarul, constînd clin 8—11 ouă, este complet la sfîrșitul lui mai: cel mai timpuriu cuibar, cu 10 ouă, a fost găsit la 19 mai. Dimen- siunile a treizeci s,i_ șase de ouă măsurate au fost în medie: 66,1x46,8 mm; maximum: 71,6X 4.9X.min; minimum: 60x45,2 mm. 282. Anas platyrhyncha platyrhyncha L. Rată sălbatică (fig. 157, 158, 159) 1758 Anas platyrhynchos Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 125. 1758 Anas Boschas1) id., t. c., p. 127. 1758 Anas adunca id., t. c., p. 128 (—Domestizirte Rassc). 1766 Anas boschas Linne, Syst. Nat., t. I, p. 205. 1769 Anas curuirostra Palls. Spicil., Zool. fasc., t. VI (— Augensheilich domestizierte Rasse), p. 33. 1769 Anas 'monacha Scop., Ann., t. I, p. 65. 1789 Anas boschas, b-cirrbata, c-persica, d-major, e-grisea, J-nabyia, g-nigra Gmelin Syst. Nat., t. I, 2 (—Aberationen der wildcn Ente angeblich), p. 538. 1817 Anas boschas Forst, Syn. Cat. Br. B., p. 35. 1830 Anas archiboschas, Anas subboschas, Anas conboschas Brehm, Isis, p. 997. 1847? Boschas fera Denny, Proc. Zool. Soc. London p. 40. (Nomen nudum!). 1855 Anas major Brehm, Vogelfang, p. 372. 1761 Anas ruja Linnaeus, Fauna Svecica, Ed. 2, Faunula Svec., p. 2, ex. nr. 134, p. 47 1866 Anas boschas communis A. E. Brehm, Verz. SammL, p. 13 (Nomen nudum !). 1891 Anas boschas L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 169. 1899 Anas boschas L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 101. 1899 — 1903 Anas boschas Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 298. 1910 Anas boschas Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 649. 1932 — 1938 Anas platyrhyncha platyrhyncha L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-1921, t. II, p. 1308; 1921-22, t. III, p. 2209; t. IV, p. 436. N u miri r o m î n e ș t i: Rață sălbatică, Rață sălbatică mare, Rață sălbatică comună, Rață mare. Numiri străine: Rus.: Crăcua utka; Germ.: Stockente, Mărzente, Gemeine wilde Enie, Siocker, Grasente; Franc.: Canard sauvage; Hal.: Germano reale, Germano; Engl.: Mallard, Wild Duck; Ung.: Tokes ruca, Tdkesrece. Caracterele speciei. Oglinda mare, vînăt-violetă lucioasă, este mărginită sus si ios de o dungă neagră, iar lîngă aceasta se află una albă de-a curmezișul. Ciocul pe toată lungimea este egal de lat. Mascul adult (haină de nuntă). Capul și grumazul de un verde întu- necat, cu un luciu suriu, dedesubt cu un inel alb, care nu se îmbină pe partea posterioară a grumazului; gușa este brun-roșcată întunecat; pieptul și pîn- tecele sur-cenușii, cu puncte și ondulații fine negricioase. Spatele anterior brun întunecat, împroșcat cu alb; spatele posterior și coada negre, cu scli- piri verzui. în afară de penele laterale, care sînt brun-surii, mai are două 1) Corectat dc mulți autori în « boscas ». 100 Fig. 158. — Anas platyrhyncha platyrhyncha L. o, Ș. puii. Rață sălbatica. 1:3,71 din mărimea naturală. OII TUNUL AXSERES (« LAMELL1ROS1.RES 101 pene mijlocii încîrligate în sus și înainte. Remigele posterioare sînt sure, în partea de sus brunatice; partea superioară a aripii și remigele primare, brun-surii. Ciocul verde-gâlbui cu onglet negru, picioarele de un roșu-por- tocaliu viu. Irisul brun închis. Femelă adultă. Culoarea generală galben-brunatic-roșcată, cu tivuri și vîrfuri întunecate aliniate, și cu ciocul verde-brunatic. Haina de vaiă a Fig. 159. — Anas platyrhyncha platyrhyncha L. 2- Bală sălbatică (albinism). 1: 3,15 din mărimea naturală. masculilor adulți este mult asemănătoare cu aceea a femelelor, însă culoarea este întotdeauna mai surie și gușa mai întunecată, mai ruginie. S i s t e m atic a. Rața sălbatică variază considerabil ca mărime, găsin- du-sc adevărate rațe uriașe, pe lîngă altele pitice. în ceea ce privește penajul, nu s-a putut constata nici o abatere. '102 PĂSĂRILE DIN R.P.R. La 11 octombrie 1902, a fost împușcat în apropierea portului Constanța, dintr-un cîrcl de rațe sălbatice mari, o rață foarte interesantă, care ar putea fi considerată ca un produs al încrucișării între Anas boschas mascul și Carina moschata femelă. Exemplarul, un mascul, este aproape dublu, tot așa de mare ca o rață sălbatică. Ciocul este asemănător cu al acesteia, dar ceva mai lat, de culoare brun-gălbuic, cu onglet puternic, brun-verzui; forma picioarelor la fel cu ale raței de moschus, roșu-gălbui-portocalii. Capul și grumazul negre, cu un puternic luciu violet și verde; grumazul superior, gușa și pieptul, brun- ruginii; toată partea de dedesubt este brună, cu ondulații înguste albe, pe flancuri umbrit roșu-brunatic; tectricele subcodale sînt negre, cu sclipire verde; toată partea superioară, inclusiv coada, este neagră, cu un luciu verde, mai ales pe tectricele supracodale; umerii de asemenea cu sclipiri albăstrui; oglinda este foarte mare, cu sclipiri vînat-verzui. Irisul galben- roșcat. Lungimea 72,5 cm; lungimea aripii 35,5 cm; lungimea cozii 16,5 cm; tarsul 7 cm; lungimea ciocului 6,5 cm, TABLOUL nr. 24 Sexul și etatea Diferența ele mărime Lungimea cm Lungi mei ari]) ii cm Lunci mei cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 £ aci 1 A lax. 62 28,5 9.5 4,6 5,5 1 Alin. 5-1,8 25 8,6 4,4 5,2 20 Ș ad < Max. 53.9 20.9 9,3 4,5 5:3 Alin. 49,7 23 8,2 4,4 5.1 La Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează, pe lîngă alte exem- plare din această specie, și o femelă de rață sălbatică comună, care prezintă un interesant caz de « ehrythrism » (un fel de albinism imperfect) (fig. 159), exemplar ce a fost împușcat la 31 iulie 1933, în hotarul comunei Săcălaz (la 9 km spre vest de Timișoara), clintr-un cîrd de rațe sălbatice, ce se găseau într-o băltoacă mai mare, cu pipirig și rogoz. După cum am scris la timpul său (245), această rață a evitat mult timp să se ridice în zbor, din cauza culorii prea izbitoare a penajului, cu toate că putea zbura excelent. Exem- plarul este dezvoltat normal, ca și alte femele din această speță, deosebirea constînd în culoarea dominantă, care este de un alb mohorît (gălbui murdar), iar pe spate cu nuanțe puțin mai întunecate; oglinda de pe aripi este de un verde-brunatic, cu un luciu ușor purpuriu. ORDINUL ANSEBES (« LAMELLIHOS TRES D 103 Aria geografică. Ea locuiește vara în Europa, Africa de nord, Asia spre sud pină la Kașmir, Jesso, ca și în America de nord, cu climă temperată. Iarna migrează de la nord în țări sudice. Voi căuta să relatez aici pe scurt cîteva date foarte interesante și instructive, refe- ritor la căile de migrație ale raței sălbatice, date care vor putea contribui în mod consi- derabil la dezlegarea acestei probleme în viitor. C. ROSETTI - BălăNESQU înregistrează în «Revista vînătorilor » x), un caz de capturare a unui rățoi sălbatic la 8 martie 1928, pe Bahlui, lingă Iași. Acest rățoi, după informațiile primite dela locul competent, a fost inelat de tînăr, adică la 27 iulie 1927 în delta Volgci (U.R.S.S., Guvernămîntul Astrahanului). Același autor amintește, la locul citat, că un alt rățoi din aceeași specie, inelat la 19 mai 1926, în împrejurimile orașului Ostrov (Guvernămîntul Pscov), a fost împușcat tocmai în sudul Franței, la Camargue, în februarie 1927. în sfirșit, al treilea exemplar, inelat ca pui la 27 iulie 1931, la Ferchisbinschi-Ucsastoc, Rezervațiunea Astrahan (delta Volgei), a fost împușcat la 9 martie 1933, lîngă comuna Vinga (Timișoara). Inelul se păstrează la Muzeul Ornitologic din Timișoara. Din aceste puține date reiese faptul curios, că rațele sălbatice mari inelate în estul U.R.S.S. iau calea migrației spre vest sau sud-vest, nu spre sud cum era mai natural, ca urmare a situației geografice. Răspîndirea și biologia. Rața sălbaticii populează în număr mare, toate apele din țară. Cel care nu a văzut, toamna tîrziu, mulțimea de neînchipuit a rațelor, în bălțile Dunării, nu-și poate face nici măcar aproximativ o idee despre aceasta; o evaluare a numărului lor este iluzorie. Dacă înghiață bălțile, rațele pleacă mai întîi la Dunăre, iar mai tîrziu la mare, pentru ca, imediat ce s-au spart sloiurile pe Dunăre, să se întoarcă îndărăt. Pilcuri mai mici rămîn și pe rîurile repezi dc la munte, care înghiață mai rar, ca Moldova, Prahova, Argeșul, Jiul etc. Este curios faptul că locurile unde își caută hrana și unde poposesc peste zi, sînt întotdeauna departe unul de altul, chiar și dacă acestea din urmă le oferă hrană din abun- dență. Astfel toamna, cînd nu duc lipsă în această privință, ele zboară seara, în amurg, la locurile de hrănire, iar dimineața se întorc la locul de poposire de peste zi. Această trecere regulată durează în tot timpul anului, cu excepția timpului de clocire și năpîrlire, deși în perioada clocirii, masculii întruniți atunci hoinăresc, dar nu la distanțe prea mari. Adeseori chiar cu o oră mai înainte de a începe trecerea, apar unele rațe singuratice sau chiar pilcuri mai mici, înconjurînd lacul, balta sau gîrla, se lasă și jos pentru un timp scurt, ca apoi să zboare din nou. Se naște întrebarea, ce urmăresc aceste rațe? Se parc că ele ar fi solii, care au ca scop descoperirea locurilor de hrănire. Fiecare vînător știe din experiență că dacă se trage asupra acestor rațe, care zboară de obicei sus, trecerea ce urmează este mai slabă; întocmai așa se întîmplă și atunci cînd pe ape a fost multă neliniște peste zi. Dar de unde află aceasta rațele care, în prealabil, au zburat deseori mulți kilometri, decît doar numai prin informatori. Rața sălbatică pătrunde uneori și pînă în regiunile alpine; un asemenea caz l-am putut constata la 28 iunie 1918, cu ocazia celei de a doua excursii a mea pc Retezat, cînd am putut observa pe lacul Zănoagă, la 2000 m altitudine, un pîlc de Anas platyrhyncha de 6 exemplare, care s-au lăsat pe mijlocul lacului. Toate 6 exemplare păreau a fi femele, după penaj, dar este posibil să fi fost și masculi năpîrliți, lucru pe care însă nu l-am putut constata, din cauza distanței prea mari de la țărm. T) 1929, nr. 2, p. 32. '104 VĂ SĂ Bl LE DIX B.RB. Cuibărit ul. Rața sălbatică mare este, ca pasăre clocitoare, cea mai răspîndită și cea mai numeroasă dintre toate rațele, și clocește în toate apele din țară. împerecherea se face încă la mijlocul lui februarie, cel mai tîrziu la mijlocul lui martie, după cum primăvara este mai caldă sau mai răcoroasă. în zăvoaiele din teritoriile inundabile ale Dunării și pe ostroave, unde clocește mai frecvent rața sălbatică, i-am găsit cuibul numai în sălcii scor- buroase, niciodată în alte locuri, în alte bălți din țară, în rogoz și pipirig înalt etc. Cele mai multe cuibare complete, proaspete, se găsesc de la mijlocul lui aprilie, pînă la mijlocul lunii mai; cel mai timpuriu cuibar, cu zece ouă, a fost găsit la 29 martie 1900 și cel mai întîrziat, cu opt ouă, la 7 iunie 1905; iar cei dintîi pui au fost observați la 27 aprilie 1900. Cuibarul constă de obicei din zece pînă la douăsprezece ouă, dar se găsesc multe și cu opt pînă la treisprezece. Dimensiunile medii dela o sută de ouă sînt: 56,2x41 mm; maximum: 61 x42,8 și 59,7 x43,5 mm; minimum: 50 x39,5 și 51,3 x38,9 mm. în Banat (pădurea Bistra lîngă Timișoara), am găsit rața sălbatică clocind într-un cuib părăsit de cioară cenușie, care se afla pe o cracă laterală la vreo 3 m distanță dela trunchiul unui stejar și la cea 7 m înălțime deasupra unei bălți. Pădurarul în grija căruia am lăsat acest cuib, mi-a comunicat că după ce puii au ieșit din ouă, femela i-a coborît pe toți, ținîndu-i în cioc jos la apă. Hrana. Rața sălbatică este cu adevărat omnivoră. * Anas platyrchyncha domestica Auct. Rață domestică (Rață comună) 1789 Anim domeslica Gmclin, Sysl. Nat., t. I, p. 538. Rața domestică derivă din rața sălbatică, dar a devenit animal domestic mai tîrziu decît gîsca de țarină ; cel puțin așa se crede, deoarece nici în memo- riile istorice ale vechilor Egipteni, nici în ale Israelitenilor și nici în ale vechilor Eleni, nu se găsește nici o urmă despre aceasta. Începînd din e.n. însă, vechii Romani au început a se ocupa și cu prăsii ea raței domest ice. Dat orita ariei geografice atît de întinse a raței sălbatice, se presupune că domesticirea ei a început în mai multe centre îndepărtate. Se pare însă că, cei dintîi care au domesticit-o au fost Chinezii. Felul de îmblăzire atît de ușor, ni-1 dau exemplele zilnice pe care le avem, cu ouăle luate din cuiburile raței sălbatice și clocite de păsările domestice. întocmai ca și la gîsca domestică, întîlnim și aici mai multe rase prăsite și apoi încrucișate, dintre care unele au fost introduse și la noi în țara și se prăsesc cu mult succes, în interes economic. Rața comună se deosebește de cea sălbatică prin talia puțin mai marc și mai robustă. Deseori poartă penajul raței sălbatice, însă interesul urmărit de crescători, față de penajul oBDIM L J.V5EJiES (« LA MELL f JiOS'J'BES 105 alb mai căutat, în cele mai multe locuri a eliminat acea haină strămoșească. Se prăsește în țară pretutindeni, unde se găsesc ape curgătoare, lacuri sau băltoace, de care are îp mod firesc, nevoie, ca pasăre acvatică, fără a fi pre- tențioasă, sau a cere vreo îngrijire specială; prin încrucișări s-a ameliorat mult această subspecie. Alte rase mai cunoscute și răspîndite la noi în țară sînt : Raia de Ronen, de origine franceză, după cum o arată și numele. Excep- țional de mare, aproape de două ori mai mare decît cea comună dela noi. Corpul lung și lat și foarte scund, tîrînd aproape pieptul și pîntecele pe pămînt; culoarea la fel cu cea sălbatică. Crește repede, se îngrașă bine și este bună ouătoare. Față de intemperii (climă mai aspră) este însă mai sensi- bilă, și de aceea nu prea este prăsită pretutindeni. Rața ailesburică, de origine britanică (orașul Aylesbury în apropierea Londrei), este o rasă veche de mai mult de un secol. Corpul e mare, îndesat, cu penaj alb și cioc relativ lung, de culoarea corpului, grumazul ușor îndoit și ținută orizontală. Mersul greoi. Este mai puțin sensibilă la schimbarea temperaturii. Se dezvoltă repede, se îngrașă bine și are carnea foarte gus- toasă. Este mult întrebuințată la noi, în încrucișări, pentru ameliorarea raței noastre domestice. Rața suedeză, de origine de pe litoralul mării estice a Germaniei de nord. De talie la fel cu rața de Roucn, de culoare uniformă sur-argintie, eu pieptul și grumazul posterior alb, uneori și neregulat tărcată, mai ales pe cap și aripi. Crește repede, se îngrașă bine și e foarte ouătoare. în com- parație cu rața noastră domestică, este mai mare și mai puțin sensibilă dar mai pretențioasă la pășune și apă. Rata orpington, o rasă engleză mai nouă, de talie mijlocie, între cea de Rouen și cea domestică comună, de culoare gălbuie ca pielea; capul rățoiului, partea superioară a grumazului și oglinda, sur-plumburii. Ouă- toare de prima calitate. Rata pechingeză, după cum o arată și numele, de origine chinezească, din jurul orașului Peking, unde este prăsită foarte de mult. Caracterizată prin ținuta-i ridicată piezișă, grumazul aproape vertical, iar pe dos cu «coamă »; coada o poartă de asemenea aproape vertical. Ciocul relativ scurt, de culoare portocalie ; culoarea penajului este albă, cu un suflu gălbui deschis (tectricele albe, iar puful galben), penajul afinat. Face ouă albe. Este puțin pretențioasă. Hrănită bine, se îngrașă și fără să fie îndopată. Are carne foarte gustoasă și pufi fini; clocește însă prost, de aceea ouăle sînt puse sub cloște sau curci. A fost importată în Statele Unite ale Americii pentru prima dată în 1873, de acolo în Anglia, unde prin încrucișări a pierdut suflul galben al penajului, și astfel a ajuns în Germania. Din Germania s-a răspîndit în toată 106 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Europa, ajungînd și la noi, unde, potrivit cu condițiile de viață de aici, este cea mai bine văzută și acceptată, dintre toate soiurile străine, chiar și acolo unde nu are multă apă la îndemînă. Rața alergătoare (de India), de talie sveltă, cu corpul îndreptat în sus și de mărimea raței domestice comune. Penajul este strîns pe corp și are culoarea albă sau neagră, smălțuită cu verde, de mdlte ori tărcată și cu brun- gălbui. Are mișcări vioaie, aproape alergătoare, nu este pretențioasă și nu are absolut nevoie dc apă. Face și pînă la 150 de ouă anual. Ținută în coteț cald, ouă și iarna, excepție făcînd numai în timpul năpîrlirii. Clocește însă prost și de aceea ouăle se încredințează cloștelor. în gospodăriile unde are multă libertate sau pe miriști, puii se dezvoltă foarte repede. La unii amatori, mai găsim și «rațe de lux», ținute pentru penajul pompos și multicolor, dar care, din punctul de vedere al aviculturii sau economiei, nu au o importanță deosebită. 283. Anas erecta crecca L. Rață pitică (lig. 160) 1761 Anas Crccia Linnaeus, Faun. Suec. Ed. II, p. 45 (prob. laps. cai). 1761 Anas Crecia Linnaeus, Faun, Succ. Ed. II, p. 45 (prob. laps. cal.). 1766 Anas crecca Linne, Syst. Nat., t. I, p. 204. 1824 Querquedula crecca Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 140. 1829 Netlion crecca Kaup., Nat. Syst., p. 95. 1830 Querquedula subcrecca, Querquedula creccoides Brehm, Isis, p. 998. 1856 Aquerquedula crecca ab. rubens «Lcsson » Bonapartc (nec. Gmelin), Compt. Rond. Paris, t. XLIII, p. 650. 1887 Dafila crecca Stejneg., Pr. U. St. Mus., t. X, p. 136. 1891 Querquedula crecca L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 168. 1899 Anas crecca L. 1758 St. Chernel, xMagy. Mad., t. II, p. 115. 1899 — 1903, Netlion crecca (Linne) I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 296. 1910 Anas crecca Linne R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 658. 1932 — 1938 Anas crecca crecca L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912 — 1921, t. II, p. 1314; t. IV, p. 437. Numiri romînești: Rață pitică, Rață sălbatică mică, Sarselă dc iarnă. Numiri străine: Rus.: Ciroc svistunoc; Germ.: Krickente, Krich- ente, Duckente, Zivergcnte; Franc.: Sar celle sarcclline, La petite Sarcelle: Ital.: Alzarola, Alzavola, Anitrelta; Engl.: Teal, Common Teal; Ung.: Apro- rece, Csorgo rece. Caracterele speciei. Mascul adult (penaj de mută). Capul și j nnătatea grumazului alaturată sînt frumos br in-roșeate: pe partea posterioară a capului și pe cerbice are m moț de pene prelungite; în jurul 107 Fig. 1G0. — Anas crecca crecca L. q^, £ £. Bala pitica, 1: 1,31 clin mărimea naturală. 108 iAsăiule mx h.p.n. ochiului și după orbile, o pată preJungilă verde-aurie, terminată dindărăt în negru; o linie alb gălbaie, începînd de la bărDie de-a lungul rădăcinii cio- cului, se întinde într-un arc spre ochi și d?spărțindu-se înconjură pata verde- surie; gușa este pe bază alb-gălbuie, pătată cu negru; pieptul și mijlocul pîntecdui sînt albe, înorate sur; laturile pieptului, partea posterioară a grumazului, spatele anterior și umerii albi, cu striațiuni fine și ondulate; spatele posterior și tîrtița, brun-negricioase; tectricele codale negre, în partea de jos tivite sur, coada sură cu rahisuri negre și tivuri albe. Oglinda verde metalic, sclipitoare, anterior de un negru catifelat, în partea de jos îngust albă, deasupra lat albă și încadrată cu ruginiu. Penele axilare ascuțite, for- mează o pată lunguiață sură deschis, cu dungi longitudinale rahiale negre. Tectricele subcodale cu linii transversale negre. Ciocul negru, picioarele sure. Irisul brun alun iu. Femelă adultă. Culoarea principală brun-gălbuie împestrițată cu pete întunecate; oglinda mai mică decît la mascul, de aceeași culoare, dar mai palidă. Haina de vară a masculului este asemănătoare cu a femelei, deose- bindu-se de aceasta prin oglinda mai mare, mai vie. Sistematica. Multe exemplare sînt, pe partea de dedesubt, intens suflate cu galben-ruginiu pînă la roșu-ruginiu; este curios că acest suflu ruginiu se poate observa mai des la femelă decît la masculi. Se crede că această colorație este provocată numai din cauza staționării în ape feru- ginoase. TABLOUL nr. 25 1 Sexul și etatea । i l Diferența j de mărime Lungimea | cm i Lungimea aripii cm 1 .ungi mea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 o ad • Max. 29 19.6 8,3 3,3 4,1 Min. 36,9 16,2 7,5 3,2 3,7 20 ? ad ‘ Max. 36.5 18,4 7,7 3,3 3,9 Min. 3L8 • 16,7 7,3 3,2 3,6 • A r i a e o g r a f i c ă. Aria de clocire a ratei pitice osie Europa cam pînă la 70° și Asia pînă la riceeaM latitudine. Iernează in regiunile mai sudice, ale Europei. R ă spîn direa și biologi a. Această rață este o pasăre de toamnă și de iarnă foarte frecventă, care sosește la noi în septembrie și ne părăsește la sfîrșitul lui martie. Primele rate pitice s-au observat la 14, 19 și 20 septembrie: cele mai tîrzii la 10 șl 16 aprilie. în octombrie se găsesc în bălțile Dunării stoluri de multe mii de exemplare. ORDINUL AASEKES (« LAMHUd UOS7 HHS *) 109 La Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează mai multe exemplare colectate în Banat. în figura 160 se poate vedea masculul adult in haina de nuntă (sus la stingă) și în haina de toamnă (jos în dreapta) precum și două femele. 284. Anus querquedula L. Rații cirîitoarc (Cig. 161) 1758 Azms Querquedula Linnacus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 126. 1766 Alias querquedula, Anas circia Linne, Syst. Nat., t. 1, p. 203 -201. 1788 Anas balbul GmeL, Syst* Nat., t. I, p. 513. 1790 Anas crecca, var. b., Anas crecca var. d. Lath.. lud. Om., t. II, p. 873— 871. 1811 Pterocyanea circia Bonap., Icon. Faun. Ital. l'cc., p. 17. 1824 Querqucdula circia Steph., Gen. Zool., t. XII. p. 1 13. 1830 Querqucdula glaucopterus, Querqucdula scapularis Brehm, Isis, p. 997. 1838 Cijanoplerus circia Eyt., Mon. Anat., p. 130. 1812 Anas (Querqucdula) humeralis Mtîller, Verh. Nat. Gesch. Ncderl. Bez. Land-cn Volkenkunde, p. 159. 1814 Querqucdula vulgaris Hodgs.. in Gray’s Zool. Mise., p. 86. 1844 Cijanoplerus querqucdula Harți., Verz. Ges. Mus., p. 119. 1854 Petrocyanea querqucdula Lichst., Nomecl. Av. p. 102. 1855 Pterocyanea glaucopteros, Pterocyanea scapularis Brehm, Vogelf., p. 371. 1863 Anas (Cyanoplcra) querqucdula Radde, Reise S.O. Sib., t. III, p. 370. 186G Querquedula querqucdula Baird., Am. Journ. Of. Sc. etc., t. XLI, p. 339. 1879 Anus pterocyanea Goeldin, Journ. f. Orm, t. XXVII, p. 382. 1881 Cijanoplerus querquedulas Radde, Or. Cane., p. 457. 1891 Querquedula circia L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 167. 1899 Anas querquedula L., 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 113. 1899 — 1903 Querquedula querquedula (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 291. 1910 Anas querquedula Linne, R. Dombrowski. Or. Rom., p. 659. 1932 — 1938 Anas querquedula L.. E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912—1921, t. II, p. 1318; t. III, p. 137. Numiri romi ne ști: Hală cîriitoare -1), Rață bășinoasa, Sarsclă de vară. N u in i r i s t r ă ine: Rus.: Ciiroc iresciinoc; Germ.: Knăkente, Schnarrente, Halbente, Raischentc, Rahdiler; Franc.: Sarcelle d'ele, Alebrande Garsotte, Canetie, Criquei; Ital.: Marzajola, Cercedola, Garganello, Racoleta, Trizzotta, Creccola; Engl.: Garganey, Summer leal, Pled widgeon; Ung.: Bdjti rece, Csorgo ruca. Caracterele speciei. Mascul adult (haină de nuntă). Creș- tetul și cerbicea, brune închis; dedesubt, înccpind de la ochi, are o dunga albă; capul și laturile grumazului smt brun-ruginii, gușa galben-brunatica x) în proiectul pentru Slab. Norn. (I.c., 211), aceasta numire a fost pocită (« R. calaia- toare »>) de către zețarii care au cules textul din manuscris și ca atare criticata de C. ROSETH - BălăneSCU în Revista vînătorilor, 1930, t. XI, nr. 9, p. 135. 110 Fig. 161. — Anas querquedula L. 9- Rață cîrîitoare. 1; 3,10 din mărimea naturală. ORDINUL ANSERES (« LAMELLIROSTRES »J 11 t cu pete semi-rotunde, brune întunecat; pieptul și mijlocul pîntecului albe; pe laturi albastru-ccnușii cu linioare transversale fine, sure; partea posteri- oară a gambelor și tectricele subcodale sînt galben-ruginii, cu o bandă trans- versală albă. Partea dorsală este de culoare dominantă brună cu tivuri sur- brunatice; tectricele alare și partea alăturată a spatelui, albastru-cenușii deschis, ca și axilarele ascuțite, cu rahisurile pătate întunecat. Oglinda este sur-verzuie, tivită cu alb. Coada, sur-albăstruie întunecat. Ciocul sur-negri- cios; picioarele, negru-suriu-roșcate. Irisul brun-aluniu întunecat. Femelă adultă. Culoarea principală brun-gălbui, pătat cu brun-negri- cios viu: oglinda, verde suriu palid. Penajul de vară al masculului este asemănător cu al femelei, însă cu spatele mai întunecat și mai intens colorat. Sistematica. Și la această rață s-au observat, de multe ori, culoarea roșu-ruginiu pe partea de dedesubt. Un mascul împușcat la 26 septembrie 1900, avea în haina de vară un suflu puternic roșu-ruginiu. TABLOUL nr. 26 Sexul >.i etai ea 1) i ferea ța de mărime i Lungimea j 1 Lungimea alipii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 o ad < Max. 39 o 21 8,9 3,3 3,8 Alin. 35,7 19.1 8,3 3,1 3,1 15 2 ad < Max. 36,1 19.7 8,6 3,2 3,6 Mim 3 1,7 17,<3 i 7, 3 3,1 2.9 în Muzeul Ornitologic din Timișoara se păstrează între mai multe exem- plare și un mascul adult din această specie, împușcat la 8 august 1937, în bălțile de la Satchinez (reg. Timișoara), și care prezintă aceleași caractere de ehrythrism ca și femela de Anas platyrhyncha din figura 159, cu care se aseamănă aproape la perfecție, cu deosebirea ca partea dorsala nu este alb-gălbuie mohorît, ci alb-surie mohorît, adică ceva mai închisă. De altfel, pasărea este normal dezvoltată la talie. A n a geografic ă. Arin de clocire a raței cîrîitoare se întinde, în regiunea palae- arctică. în zona temporată de la Oceanul Atlantic pînă la oceanul Pacific. Iarna migrează pe țărmul Mării Mediterane, în estul Africei, sudul Arabici și sudul Asiei, pînă în Pacific- Pi ă s p î n d i r e a și biologi a. Rața cîrîitoare aparține celor mai frecvente și mai răspindite soiuri de rațe; ea preferă locurile băltoase acoperite cu vegetație înaltă. Este foarte sensibilă la frig; părăsește țara în noiembrie și se reîntoarce abia în martie. Cele mai 112 PĂSĂRILE DIX R. P. R. întîrziate exemplare au fost văzute la 5 decembrie 1900, cele mai timpurii la 2 martie 189(8. în timpul trecerii, se întîlncște uneori și in apele din munți; așa, de exemplu, a fost observată de I. S c h e n k și pe lacul Zănoaga din Retezat. Cuib ari tul. Pasăre clocitoare frecventă. Cuibul este așezat întot- deauna în stuf sau iarbă înaltă, niciodată în sălcii scorburoase, în care se găsesc de obicei celelalte soiuri de rațe. Cuibarul, constînd din 8 — 12 ouă, este complet de obicei la începutul lui mai; s-a găsit însă un cuibar cu 10 ouă la 22 aprilie 1900 și cuibare proaspete cu 8, 9 și 10 ouă, la 2, 10 și 7 iunie 1906. Cincizeci de ouă măsurate aveau dimensiunile în medie: 45,67 x32,43 mm; maximum: 50x35,6 mm; minimum: 42,2x30,5 și 40,8x30 mm. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează și un cuibar cu 10 ouă puțin incubate, găsit la 15 mai 1915, într-o pepinieră situată lingă șoseaua națională (Timișoara-Arad), în iarba crescută, într-o parcelă de tei tineri, la cca 100 m de la apă, cu toate că exista posibilitatea de cuibărit și lingă apă. Hrana. S-a observat că această rață, care se hrănește în proporție egală, atît cu hrană animală cît și vegetală, consumă deseori și lipitmi. 285. Alias strepera L. Rața sălbatică pestriță 1766 Anas strepera Liane, Syst. Nat., t. I, p. 200. 1774 Anas tinerea, Anas kekuschke Gmel., Reise Russl., t. II, p. 184 ; t. III. p. 294. 1831 Chanliodus strepera Swain., Journ. Ry. Inst., t. II, p. 19. 1838 Chaulelasmus streperus Bona])., Comp. List., etc., p. 56. 1838 Ktinorhynchos streperus Eyt., Mon. Anat., p. 137. 1842 Querquedala streper Macgill., Man. Orn., t. 11, p. 169. 1855 Chaulelasmus tinereus, Chaulelasmus americanus Brchm, VogeîL. p. 373- 371. 1856 Chaulelasmus streperus b. americanus Bonap., Compt. Rend., t. XLIII, p. 659. 1891 Chaulelasmus streperus L., I. Frivaldszky, Avcs Ilung., p. 167,. 1899 Anas strepera L., 1756, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 108. 1899 —1903 Chaulelasmus streperus (Linue), L Madarâsz, Magy. Mad., p. 29/. 1910 Anas strepera Liane, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 656. 1932-1938 Anas strepera L., E. Ilartert, Vog. Pali. Faun., 1912-1921. t. II. p. 1320; t. IV, p. 437. Numiri romînești: Rață sălbatică pestriță, Rață pestrița. Rață gălăgioasă. N u m i r i s t r ă i n e : Rus.: Serala utca; Germ.: SchnaUerente, Mitiel- cuie, Polnische Ente, Weissplegel; Franc.: Chipeau bruyant, Canard ridenne; ItaL: Canapiglia; Engl.: Gadwall, Gray; Ung.: Kendermagos rece. Caracter e le specie i. Mascul adult (haină de nuntă). Culoarea principală e sur-negricioasă cu striațiuni fin ondulate și punctate. Capul si grumazul sînt sur-roșiatice, cu puncte dese sur-negricioase. Spatele ante- rior și umerii, cu ondulații sure și negre ; spatele posterior brun închis, cu ORDINUL ANSEKES LAMELEI ROSTHES 113 împroșcături mai deschise ; oglinda în mijloc albă, în față și sus tivită cu negru ; tectricele atare, la umeri, sur-brunatice; la mijloc sînt roșu-ruginii viu, posterior mai întunecate, cele mai de jos sure, posterior negre. Remigele primare sur-brunatice, cele secundare sur-cenușii; coada este brun-surie, cu tivuri albe. Pieptul și pîntecele albe; gușa brun-surie cu ondulații întu- necate. Tectricele codale, negre întunecat. Ciocul negru, picioarele roșu- gălbui, cu membranele înotătoare negricioase. Irisul brun-aluniu întu- necat. Mascul adult (haină de vară). Este mai palid, cu capul și grumazul mai sure, pătat mai puțin intens; culoarea neagră lipsește la tectricele codale; partea dorsală este brună închis, cu tivuri deschise. Femelă adultă. Culoarea principală este galben-surie, pe cap și grumaz cu dungi întunecate. Partea superioară are pete întunecate. Ciocul e negri- cios, pe laturi gălbui. Sistematica. Masculi foarte bătrîni, cu tectricele subalare colorate rosu-ruginiu, de asemenea în parte, ca și tectricele supraalare. Se găsesc rareori. TABLOUL nr. 27 i Sexul și etatea 1 ! I Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 ad < Max. 51,7 26 7,3 4,6 4,4 Mim 94,9 24,5 6,5 4,5 3,9 H.i 2 ad ' Max. 48,5 23,9 7 4,6 4,2 Mim 47,4 23 6,1 4,5 3,9 Aria geografică. Aria de clocirc se întinde peste Europa de nord si de sud. Asia și America; iarna migrează în tari mai sudice. Răspîndirea și biologia. Foarte frecventă în bălțile Dunării, în Deltă și lagunele mării. Nu este nici pe departe atît de răspîndită ca rața sălbatică mare, deoarece este mai pretențioasă la alegerea locurilor de poposire. Se întimplă ca iarna să păraseasca țara dar și atunci numai pentru scurt timp. în răstimpul dela 4 decembrie piuă la 29 ianuarie, nu s-au observat niciodată la noi în țară. Cui bă ritul. Clocește frecvent în țara noastră, dar numai în anu- mite locuri; în altele nu, însă fără vreun motiv mai evident pentru aceasta. Cele mai multe cuiburi s-au găsit în pipirig și în ierburi înalte; cîteva și în sălcii scorburoase. Cuibarul, conținînd 8 — 10 ouă, se găsește la sfîrșitul lui mai. Cel mai timpuriu cuibar, cu 10 ouă, a fost găsit la 17 mai, iar cel mai întîrziat, cu 8 ouă proaspete, la 24 iunie. 114 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Cincizeci de ouă, măsurate, au avut dimensiunile în medie: 55,1 x40,9 mm; maximum: 58,1 x40,9 și 57,6x43,2 mm; minimum: 52x36 și 51,2 x37 mm, Hra na. Rața pestriță se hrănește, aproape în aceeași măsură cu ani- male și cu vegetale. 286. Anas penelope L: Rață fluerătoare (fig. 162) 1758 Anas penelope Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 126. 1763 Anas Graminea Pontoppidan, Danske Atlas, p. 620. 1766 Anas penelope Linne, Syst. Nat., t. I, p. 202. 1769? Anas melanura Scopoli, Annus I, Histor. Nat., p. 66. 1770 Anas kogolca Gmel., Reise d. Russl., t. I, p. 70. 1771 Anas kogolca Gmel., Nov. Gomm. Peter., t. XV, p. 468. 1774 Anas peregrina Gmelin, Reise d. Russl., t. II, p. 183, Tab. 16. 1788 Anas penelope Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 527. 1824 Mareea fistularis Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 131. 1829 Penelops penelops Kaup., Naturi. Syst., p. 31. 1833 Mareea penelope Selby, Br. Orn., t. II, p. 324. 1844 Anas? vilticeps el cheonea Hodgson, Gray’s zool. Mise., p. 86. 1855 Mareea kogolko, Mareea fistulans Brehm, Vogelf., p. 373. 1891 Mareea penelope L. I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 171. 1899 Anas penelope L., 1758, St. Ghernel, Magy. Mad., t. II, p. 109. 1899 — 1903, Mareea penelope LinnS, I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 296. 1910 Anas penelope L., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 652. 1932 — 1938, Anas penelope L., E. Hartert, Vogel. Pali. Faun. 1912-1921, t. p. 1321; t. IV, p. 437. Numiri r o m î n e ș t i: Rață fluerătoare, Rață șuerătoare. Numiri străine: Rus.: Svijas; Germ.: Pfeifente, Blasente Weisstirn; Franc.: Canard siffleur, Mareque siffleur; Ital.: Fischione, Chiosso- Engl.: Wigeon, Widgeon, Whewer; Ung.: Futyiild rece, Sipolo rece. Caracterele speciei. Mascul adult (haină de nuntă). Pe frunte și creștet o bandă îngustă alb-gălbuie, restul capului și grumazul roșu-ruginii,. cu o pată întunecată pe bărbie; gușa este roșie deschis, cu dungi fine ondu- late de culoare sură așezate de-a curmezișul pe spatele anterior, umeri și flancuri; oglinda verde închis, lucitoare, în partea de sus și de jos încadrată cu negru catifelat; tectricele alare sînt albe, spatele inferior sur-brunatic, pe tîrtiță e împroșcat cu alb; pieptul și pîntecele sînt albe; tectricele sub- codale negre întunecat; coada sur-negricioasă, tivită deschis. Ciocul este sur-plumburiu deschis, cu vîrful și ongletul negre; picioarele sur-cenușii deschis, cu membranele înotătoare mai întunecate. Irisul brun-aluniiu ORDINUL ANSERES (« LAMELEI ROSTRES n) 115 Mascul adult (haină de vară). Capul și grumazul neschimbate; gușa este brun-suric cu pete transversale puternic întunecate; cerbicea și umerii sînt de culoare ruginiu deschis, cu pete brun-negricioase și desene trans- Fig. 162. — Anas penelope L. ) 131 TABLOUL nr. 33 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 (J ad - Max. 42,4 20 6,9 3,5 4.8 Min. 39,8 18,5 6,5 3,1 4,6 20 ? ad ■ Max. 40 19,3 6,6 3,5 4,7 Alin. 38,7 18,1 6,3 3,2 4,5 Aria geografică. Aria ei de clocire se întinde peste Europa centrală și sud- estică și Asia de vest; iarna migrează de aici în ținuturi mai sudice. R ăs pîn direa și biologi a. Pe lîngă rața sălbatică mare, în țara noastră rața cu ochi albi este desigur cea mai frecvent întîlnită; o întîlnim atît la Dunăre, cit și în toate apele mai mici din țară, în deosebi este foarte frecventă în Delta Dunării, în regiunea cu plauri. Pare mult mai sensibilă la frig decît celelalte rațe cufundătoare, deoa- rece nu s-a văzut nici o rață cu ochi albi, pe apele deschise dela 15 decembrie pînă la 25 ianuarie, cea mai mare parte sosind abia în martie. Cuibăritul. Rața cu ochi albi clocește foarte des la noi în țară. La Dunăre, cuibul se găsește, aproape făiă excepție, în sălcii scorburoase, iar în alte bălți și în Deltă, unde lipsesc copacii scorburoși, el se află în stuf, întotdeauna bine ascuns. în primul caz, cuibul constă numai din puful femelei; în al doilea caz, aceasta se folosește și de frunze de papură, trestie, spicuri, iarbă și mușchi. Această rață are cuibarul complet abia la sfîrșitul lui mai; păsările mai tinere ouă însă, pînă la sfîrșitul lui iunie. Astfel s-au găsit cuibare proaspete, cu 9 ouă, la 21 mai, iar cel mai întîrziat, cu 10 ouă, la 22 iunie. Numărul normal al ouălor dintr-un cuibar este de zece; dar se găsesc multe și cu 8 — 12 ouă. O sută de ouă, măsurate, au avut dimensiunea în medie: 52,5 x39,l mm; maximum: 60,1 x36,2 și 57,2 x42,3 mm; minimum; 50,1 x35,8 și 49x36,3 mm. Hrana. Aceasta constă vara, în majoritate, din materii vegetale și numai iarna și din materii animale. 293. Nyroca fuligula (L.) Rață moțată (fig. 168) 1758 Anas Fuligula, Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, 1758, t. I, p. 128. 1764? Anas Latirostra, Pontoppiden, Danske Atlas, 1763, t. I, p. 620; BrUnnich. Orn. Bor., p. 21. 1766 Anus Fuligula, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 207. 1783 Anas leucotis, Herm., Tab. Aff. An., p. 161. 1798? Anas nebulosa, Weber, Schlew. Rolst. Provinzialbez., p. 103. 1822 Nyroca fuligula, Flem., Phil. of. Zool., t. II, p. 260, 1822 Aythia fuligula, Boie, Isis, p. 564. 9* 132 PĂSĂRILE DIN R.P. R. 1824 Fuligula cristata, Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 190. 1824 Platypus fuligulus, Brehm, Lehrb, eur. Nog., t. II, p. 833. 1826 Anas colymbis, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 266. 1844 Fuligula vulgaris, Hodgs., in Gray’s Zool. Mise., p. 86. Fig. 168. — Nyroca fuligula (L.). Rață moțată. 1: 2,77 din mărimea naturală. 1854 Fuligula fuligula, Licstst., Nomencl. Av., p. 102. 1855 Aythia cristata, Brehm, Isis, p. 381. 1855 Fuligula patagiata, Brehm, Vogelf., p. 381. 1856 Nyroca latirostris, Bonap., Comp. Rend., t. XLIII, p. 657. 1867 Anas arctica «Leach* Degland et Gerbe, Orn. Eur. (In synonym, de Fuligula cristata, prohab, laps. cal. pro A. cristata), t. II, p. 533. ORDINUL ANSERES (o LAMELLIROSTRES 1870 Fulix cristata, Swinh., Proc. Zool. Soc., p. 419. 1876 Oedemia crislata, Dresser, Ibis, p. 420. 1877 Fuligula linnei, Malm., Goteb. och. Bohusl. Faun., p. 350. 1891 Fulix cristata, L. I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 164. 1899 Fuligula fuligula (L.), 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 94. 1899 — 1903 Fuligula fuligula (LinnS) I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 288. 1910 Fuligula cristata, Steph. R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 638. 1932-1938 Nyroca fuligula, (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912-21, t. II, p. 13-10; 1921-1922, t. III, p. 2210; t. IV, p. 439. Numiri r o m î n e ș t i: Rață moțată. Numiri străine: Rus.: Hohlataia cernet; Germ.: Reiherfnle, Zopfente, Schopfente, Schwarzkopf; Franc.: Morillon, Jaffre noir ou huppe, Moretie; Ital.: Moretta, Campanato, Stampanato, Moretta turco, Anatra marina, Coanegro Magaso col suffo; Engl.: Tufted Duck; Ung.: Kontyos rece, Buboș rece. Caracterele speciei. Oglinda e foarte mică, albă, cu o dungă neagră la marginea posterioară; pe partea posterioară a capului are un moț de pene prelungite. Mascul adult (haină de nuntă). Pe partea posterioară a capului arc un moț îngust de pene spintecate, cam de 6 cm lungime. Capul, grumazul, gușa și întreaga parte de deasupra ca și abdomenul sînt negre, pătate des cu puncte gălbui; capul cu un luciu verde-metalic, de asemenea și aripile; partea de dedesubt albă; pe penele laterale are cîteva desene ondulate, întunecate. Gambele sînt brune; partea de dedesubt a aripilor, la încheietură sila mijloc, albă. Ciocul sur-plumburiu cu vîrful negru, picioarele la fel, încheieturile și membranele înotătoare aproape negre. Irisul galben, în haină de vară, părțile corpului colorate negru sînt brune; culoarea albă este aceeași, moțul mai scurt. Femela este la fel colorată ca masculul; vara are însă pe frunte o pată gălbuie. Sistematica. în tabloul nr. 34 sînt arătate dimensiunile dela 30 de exemplare cercetate. TABLOUL nr. 34 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 q ad - Max. 41,5 22 7 3,6 3,1 Min. 38,7 19,5 6,4 3,4 2,8 15 Ș ad j Max. 38,6 20 6,6 3,6 3 I Min. 38 18 5,7 3,3 2,6 PĂSA IU LK DIN R.P. R. Aria geografic ă. Europa de nord și Asia de nord; iernează pe Marea Medi- terană, în Abisinia, India, R.P. Chineză de sud, insulele Filipine, Mariana, Talavan și Sunda R ă s p î n d i r e a și biologia. Deși rața moțată clocește în unele ghioluri ale Dobrogei, ea apare în număr mai mare abia în octombrie și, dacă Dunărea nu înghiață, rămîne toată iarna la noi. în martie dispare iarăși în mare parte. Mai cu plăcere stau pe lagunele mării sau pe mare și s-au văzut deseori, mai ales în martie, stoluri foarte mari; pe lacurile din interiorul țării putem observa de obicei numai grupuri mai mici. Cuibări tul. Dombrowski a găsit această rață numai în puține perechi ca pasăre clocitoare, pe lacurile Bugeac, Ciamurli și loremachi. O. Reiser a găsit rața moțată în mai multe perechi, la 20 iulie 1902, pe lacul Sreberna lîngă Silistra, așa dar în imediata apropiere a graniței romînești. Ouă au mai fost găsite pînă acum, dar la 20 iulie 1902 au fost împușcați doi pui abia zburători, la Bugeac. După însemnări mai vechi, ar fi clocit și în teritoriile inundabile ale Dunării, din partea bănățeană, dar nu se cunoaște un material care să dove- dească aceasta. De asemenea, în R. P. Ungară au fost observate cîteva exemplare și vara. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează 3 masculi adulți, unul împușcat la 26 septembrie 1936, la Satchinez (:eg. Timișoara), al doilea la 28 ianuarie 1940, la Constanța, iar al treilea la 30 iulie 1934, la Freidorf lingă Timișoara. H rana. După stomacurile cercetate s-a putut constata că rața moțată consumă mai mult materii animale și numai puțină hrană vegetală. 294. Nyroca marila marila (L.) Rață montană (fig. 169) 1761. Anas marila, Linnaeus, Fauna Svecica, Ed. II, p. 39. 1766 Anas marila, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 196. 1783 Anas Leucotis, Hermann, Tab. Affin. Anim., p. 161. 1796 Anas frenala, Sparm., Mus. Carls., fasc. III, nr. 38. 1822 Nyroca marila, Flem., Phil. of. Zool., t. II, p. 260. 1822 Aythia marila, Boie, Isis, p. 564. 1823 Anas marina, Drapiez, Dict. Class. Hist. Nat., t. III, p. 135. 1824 Fuligula marila, Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 198. 1824 Platypus marilus, Brehm, Lehrb. Eur. Vog., t. II, p. 830. 1830 Aythia islandica, Aythia leuconolus, Brehm, Isis, p. 998. 1836 Fuligula Gesneri, Eyt., Cat. Br. B., p. 58. 1839 Fuligula mariloides Vig., Zool. Voy. « Blossom », p. 31. 1855 Fuligula islandica, Fuligula leuconotus Brehm, Vogelf. p. 381. 1856 Marila frenata Bonap., Comp. Rend., t. XLIII, p. 651. 1858 Fulix marila Baird, Bird. N. Ain., p. 791. 1873 Fulix mariloides Swinh., Proc. Zool. Soc., p. 412. 1885 Aythia af finis mariloides, Aythia marila nearctica Stejn., Bull. N. St. Nat. Mus., p. 161. 1891 Fuligula marila nearctica Hart., Kat. Vogelsamml., p. 232. 1891 Fulix marila L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 163. 1899 — 1903 Fuligula marila (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 288. ORDINUL ANSERES (« LAMELLIROSTRES ») 135 1910 Fuligula marila Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 640. 1932 — 1938 Nyroca marila inarila (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912 — 21, t. II, p. 1342; 1921 —1922, t. III, p. 2221; t. IV, p. 439. Numiri romi ne ști: Rață montană, Rață marină, Rață bodîrlău de iarnă. Numiri străine: Rus.: Golubaia cerneț, Beloglasca, Mor jartea, Sorovoi nîroc, Morscaia cerneț; Germ.: Bergenie, Muschelente, Perierile Fig. 169. — Nyroca marila marila (L.). $ juv. Rată montană. 1: 3,49 din mărimea naturală. Schimmelente; Franc.: Cartară milouinan, Moretie, Bouissei; ItaL: Moretia grigia, Moretton, Pescareula, Magasso basiardo, Moretia nera; Engl.: Scaup- duck, Spoon-bill Duck; Ung.: Hergyi rece. Caracterele speciei. Oglinda, albă; îndărăt are o bordură neagră; ciocul, lat; spre vîrf este ridicat și dilatat. Mascul adult (haină de nuntă). Capul, grumazul, spatele anterior și gușa sînt aproape negre, primul cu un luciu verde metalic; restul spatelui 126 PĂSĂRILE DIN R.P.R. pînă la tîrtiță este negru ondulat cu alb; ultima, precum și tectricde supra- și subcodale, negre, coada negru-surie; aripa superioară brunatică, punctată cu alb; remigele primare sînt negru-brunatic-surii. Pieptul e alb, pîntecele sur-brunatic deschis, fin stropit și cu tivuri deschise. Ciocul albastru-plumburiu, picioarele albastru-ardesiac-surii, cu încheieturi și membrane înotătoare negre. Irisul galben. La haina de vară, partea superioară este brună închis, cu ondulații sure și pete gălbui; în jurul rădăcinii ciocului galben-brunatic, o pată colorată la fel în regiunea auriculară posterioară; pieptul alb; în celelalte privințe este asemănător femelei, care are în jurul ciocului o pată brun-gălbuie deschis mai mare, asemenea și pata post-auriculară; capul e brun-negricios, gușa și laturile pîntecului au tivuri deschise. Sistematica. Din această specie Dombrowski a putut cerceta numai douăsprezece exemplare și anume cinci masculi și șapte femele. Un mascul împușcat la 17 martie 1901, pe lacul Razelm (reg. Constanța) se distinge prin spatele excepțional de îngust ondulat. TABLOUL nr. 35 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 5 (J ad. ...... Max. 52 24 6 3,7 4,5 Min. 47,3 22,2 5,6 3,5 4,3 7 Ș ad ■ Max. 46,9 22,8 5,8 3,7 4,3 Min. 45 20,5 5,5 3,5 4,1 Aria geografică. Locuiește în nordul Europei și Asiei și migrează iarna spre. Marea Mediterană, Egiptul inferior, Arabia, R.P. Chineză și Japonia. R ă s p î n di r e a și biologia. Rața montană este un oaspete de iarnă regulat, dar care nu apare în număr egal. De obicei sosește în noiembrie. în trecerile din februarie și martie se poate observa mai des, mai ales în lagunele mării. în Ardeal și Banat de asemenea a fost întîlnită și împușcată de mai multe ori. dar în număr mai mic sau sporadic; așa de exemplu: $ împușcat la 5.XI.1862 la Cunța (reg. Hunedoara) — Colecția I. Csatd juv. împușcat la 20.X.1870 la Cut (reg. Hunedoara) — Colecția I. Csato juv. împușcat la 8.X.1897 la Zau (reg. Cluj) - Colecția Muzeului național Budapesta $ ad. împușcat la 8.X.1897 la Zau (reg. Cluj) - Colecția Muzeului național Budapesta 1 exemplar fără date mai precise, în Transilvania, 1877 (Muzeul de științe naturale.. Sibiu). De asemenea se mai păstrează și un (Jad., împușcat la 6.VI.1950, de către asistentul E. Nadra dela Muzeul ornitologic, pe Grindul Lupilor în Dobrogea. ORDINUL ANSERES LAMELEI ROST RES *) 37 295. Bucephala clangula clangula (L.) Rață sunătoare (fig. 170) 1758 Anas Clangula Linnaeus, Syst. Nat.. Ed., X, t. I, p. 125. 1758 Anas Glaucion Linnaeus, t. c., p. 126. 1766 Anas clangula, Anas glaucion Linne, Syst. Nat., t. I, p. 201. 1774 Anas peregrina Gmel., Reis. durch. Russl., t. II, p. 183. 1804 Anas melanocephala Hermann, Tab. Affin. Animal, 1783, p. 161; id. Obs. Zool . p. 145. 1822 Clangula Clangula Flem., Phil. of. Zool., t. II, p. 260. 1824 Clangula chrysophtalmus Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 182. 1824 Platypus glaucion Brehm, Lehrb. eur. Vog., t. II, p. 837. 1827 Anas hyemaliș (non Linnaeus !) Pallas, Zoogr. Rosso-Asiat., t. II, p. 270. 1828 Clangula vulgaris Flem., Hist. Brit. An., p. 120. 1829 Glaucion clangula Kaup., Naturi. Syst., p. 53. 1830 Clangula peregrina, Clangula glaucion Brehm, Isis, p. 999. 1831 Clangula leucomelas Brehm, Vog. Deutschl., p. 927. 1861 Platypus clangula Hintz., Journ. f. Orn., t. IX, p. 464. 1866 Clangula glaucion tricolor et minor A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 14, (Nomin^ nuda I). 1871 Bucephala clangula G. R. Gr., Hand-List, t. III, p. 87. 1885 Glaucionetta clangula Stein., Proc., N. St. Nat. Mus., t. VIII, p. 40. 1891 Bucephala clangula L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 163. 1899 Fuligula clangula (L.), 1758, St. Chernel, Magy, Mad., t. II, p. 98. 1899 — 1903 Clangula clangula (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 284. 1910 Clangula glaucion Linne R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 631. 1932 — 1938 Bucephala clangula clangula (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t, II p. 1346; 1912-1921, t. IV, p. 439. Numiri romînești: Rață sunătoare, Rață cu ochelari, Rață cu buci albe. Numiri străine: Rus.: Gogoli, Gogolioc, Cnipan; Germ.: Schellente, Brillente, Schallente, Klangente, Vierauglein; Franc.: Garrot, Canard ă lunettes, Jaffre blanc, Canard de Hongrie; Ital.: Quattr'occhi, Canone, Dome- nicano, Gargot, Bianchetton, Cagnaccio; Engl.: Goldeneye; Ung.: Kercze rece, Larmas rece. Caracterele speciei. Ciocul foarte scurt, spre capăt îngust; la rădăcină e mult mai înalt ca la vîrf, cu onglet scurt. Penajul frontal în formă de unghiu ascuțit intră în carena ciocului, cel bucal al laturilor într-o curbă, în partea laterală a ciocului. Oglinda este albă, cu bandă transversală neagră. Coada cu 16 rcctrice, rotunzită; nările sînt înaintea mijlocului ciocului, fără peretele despărțitor. Mascul adult (haină de nuntă). Capul și o mică parte a grumazului, verde» negricioase; pe creștet și cerbice are un moț. între ochi și cioc, de ambele părți, o pată mare albă; toată partea superioară, împreună cu coada, este <138 Fig, 170. — Bucephala clangtila clctngula. (L.) o» Bață sunătoare. 1: 3,37 mărimea naturală. ORDINUL' ANSERES (« LAMELLIROSTRES D 139 neagră, grumazul și întreagă partea anterioară, albe; umerii albi, despărțiți de aripi printr-o dungă neagră, aripa anterior albă, restul negru ; pe oglindă o linie mare în curmeziș; penajul acoperămîntului are dungi longitudinale negre. Penele gambelor și laturile abdomenului sînt brune. Ciocul e negru; picioa- rele roșu-gălbui; membranele înotătoare, sur-plumburii; irisul galben-auriu. Femelă adultă. Capul, spatele și coada, brune; grumazul și partea ante- rioară, alb-surii, deasupra și pe laturi cu tivuri sure. Haina de vară a mascu- lului este asemănătoare cu a femelei adulte, dar mai închisă. Sistematica. Dombrowski a putut colecta, în anii cît a stat în țara noastră, o serie de rațe sunătoare constînd din douăzeci și patru de exem- plare, în toate penajele, dela puiul pufos, la pasărea complet colorată. TABLOUL nr. 36 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 ă ad « Max. 47,8 23,5 9,7 4 4,2 Min. 46 19,8 7,8 3,4 3,9 12 ? ad • Max. 46,4 21 8,8 3,7 4 Min. 45,8 18,2 7,6 3,4 3,8 Aria geografică. Trăiește în părțile nordice ale regiunii palearctice, iar peste iarnă în țările mai sudice corespunzătoare. R ă s p î n d i r e a și biologia. în afară de numărul proporțional mic de perechi care clocesc în țară, rața sunătoare sosește în număr mai mare în octombrie și noiembrie și, dacă înghiață apele din țară, pleacă la mare, unde se observă deseori în număr mare hi lunile decembrie și ianuarie., în martie începe să migreze înapoi. C u i b ă r i t u 1. Rața sunătoare clocește regulat în diferite puncte ale teritoriului inundabil de lîngă Dunăre, cu păduri de sălcii bătrîne și scorburoase. Toate cuiburile de rață sunătoare, pe care le-a văzut Dombrowski, erau plasate în sălcii scorburoase și alcătuite exclusiv din puful femelei. Cuibării, care constă și din 8 — 12 ouă, este complet de obicei la sfîrșitul lui aprilie, cel mai tîrziu la începutul toarele cuibare: 10 ouă proaspete........................la 24 12 » » ...............» 25 8 » incubate 7 — 8 zile . ...» 25 10 » proaspete...................» 27 10 » incubate 14 — 15 zile ...» 1 5 » proaspete..................» 6 9 » » . ...............» 9 lui mai. Dombrowski a primit urmă- aprilie 1905, dela lacul Cabal » » » » » » » » » 1906 » » Fermecata mai 1902 » Cabal 1902 » » 1908 Strîmbu 140 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Se pare că în unii ani, rața sunătoare începe să cuibărească mai de vreme» ceea ce reiese din următoarele observații. Iată ce scrie Dombrowski: «La 25 aprilie 1901, cînd am petrecut cîtva timp la lacul Cabal, ca să colectez: probe de material despre clocirea Ferestrașului mic și a Raței sunătoare, și am izbutit să împușc o femelă adultă și doi boboci în vîrstă cam de două zile; i-am lăsat însă pe aceștia pe apă, și am urmărit restul puilor. După ce m-am convins că este absolut imposibil să prind restul puilor, am lăsat să întoarcă luntrea ca să iau femela împușcată și cei doi boboci; cine poate însă descrie mirarea mea, cînd am observat și masculul, care se lăsase aproape de femela moartă. Din păcate m-am prea grăbit și l-am scăpat. Masculul raței sunătoare pare să se îngrijească mult mai mult de femela clocitoare, decît la celelalte specii de rațe, care nu se interesează deloc de progenitura lor. Dau aici cîteva observații referitoare la aceasta. La 6 mai 1902, am trecut cu barca pe lîngă sălciile din marginea lacului Cabal, care se găsesc pînă la 2 m în apă. Deodată observ pe o cracă, cît brațul de groasă, la 3 m depărtare de oglinda apei, un mascul adult de rață sunătoare, curățindu-și penajul. Spre părerea mea de rău însă, a zburat afară din bătaia puștei; cînd m-am apropiat pînă la cîțiva pași de sălcii, dintr-o scorbuiă a zburat o femelă de rață sunătoare, care clocea pe 5 ouă proaspete. Am cercetat apoi locul unde se afla masculul și am constatat că acesta în tot cazul a stat mai de multe ori aici, deoarece coaja era plină de pene și era ca poleită. A doua oară, ]a 1 iunie 1907, am observat pe ostrovul Strîmbu pe o apă înconjurată de sălcii, 8 boboci de cîteva zile, împreună cu femela adultă și masculul; la apropierea mea, femela simula a fi rănită, în schimb masculul s-a ridicat zburînd în jurul luntrii și scoțînd niște sunete adinei de era-era. Cele patruzeci ds ouă de rață sunătoare, măsurate de mine, au avut dimensiunile în medie: 58,5x42,4 mm; maximum: 66,3x45,8 și 59x44,5 mm; minimum: 54,1 x40 mm». Hrana. în stomacurile exemplarelor împușcate s-au găsit în părți egale, atît materii animale cît și materii vegetale. 296. Clangula hyemalis (L.) Rață de gheață (fig. 171) 1758 Anas hyemalis Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 126. 1766 Anas hyemalis, Anas glacialis Linnd, Syst. Nat., t. I, p. 202 — 203. 1783 Anas miclonia Bodd., Tab. PI. EnL, p. 58, pl. 1008. 1787 Mergus furcifer Beseke, Schrift, Ges. f. Naturfreunde, Berlin, t. VII, 4 (Beob. u„ Entdeck, a. d. Naturk., t. I, 4) p. 458. 1792 Anas brachyrhynchos Beseke, Vog. Kurlands, p. 50. 1792 Anas brachyrhynchos Beseke, Vog. Kurlands, p. 50, Taf. 6. 1803 Anas leucocephala Bechst., Taschenb., t. II, Taf. 29. 1819 Clangula glacialis Leach, in Ross’s Vog. Discor. App., p. XLVIII. 1824 Platipus glacialis, Platipus Faberi Brehm, Lehrb. eur. Vog., t. II, p. 840, 1001.. 1824 Harelda glacialis Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 175. Fig. 171. — Clangula hyemalis (L.), Rață de gheață. 1: 3,07 din mărimea naturală. ORDINUL ANSERES fo LAMELLIROSTRES M 141 1826 Fuligula glacialis Bonap., Ann. Lyc. Nat. Hist. N.-Jork., t. II, p. 395. 1827 «Anas sawka Lepechin, Itiner. III. icon bona», filde Pallas, zoogr. Rosso- Asiat., t. II, p. 276. 1829 Pagonetta glacialis Kaup. Naturi. Syst., p. 66. 1830 Clangula hiemalis, Clangula Faberi, Clangula megauros, Clangula musica, Clan- gula brachyrhynchos Brehm, Isis, p. 999. 1842 Crimonessa. glacialis Macgill., Man. Br. B., t. II, p. 186. 1855 Harelda hiemalis, Harelda Faberi, Harelda brachyrhynchos, Harelda megaceros, Harelda musica Brehm, Vogelfang., p. 386 — 387. 1872 Melonetta glacialis Sundey, Meh. Nat. Av. disp. Tent., p. 149. 1875 Glaucion hiemalis Severtz, Journ. f. Ornith., p. 185. 1882 Harelda hyemalis Stejn., Proc. U. St. Nat. Mus., t. V, p. 38. 1889 Fuligula hyemalis Reichnw., Syst. Verz. Vog. Deutschl., p. 57. 1899 Fuligula hyemalis (L.) 1758 St. Ghernel. Magy. Mad., t. II, p. 100. 1899 — 1903 Harelda glacialis (Linnd) I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 285. 1910 Harelda glacialis Linne R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 635. 1932-1938 Clangula hyemalis (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-21, t. II, p. 1351; L IV, p. 439. Numiri r o m î n e ști: Rață de ghiață, Rață de ghețuri, Rață cu •coadă lungă, Rață rîndunică, Rață codată. Numiri s t r ă i n e: Rus.: Voslrohvoslca, Sauc, Morjanca; Germ.: Eisente, Islander Ente, Langschivanz, Schwanzenie, Winierente; Franc.: Canard de miclon, Harelde glaciale; Ital.: Moretta codona, Moretta pezzata, Anarina, Anara a coalonga, Orcheio marin, Magasseto bianco; Engl.: Long-tailed Duck, Callov; Ung.: Jegcs rece. Caracter e 1 e s p c c i e i. Ciocul scurt, spre vîrf foarte îngustat; ongletul c mai lung dccît lat, egal de lat cu vîrful ciocului; coada este lungă, rcctricele mijlocii foarte mult .prelungite. Oglinda roșu-brunatică, puțin evidențiată; penajul frontal ușor arcuit, sfîrșindu-sc unghiular la colțul sgurii. Mascul adult (haină de nuntă). Capul, grumazul și o parte a spatelui anterior sînt albe, umerii alb-surii cu pene prelungite ca și coada; rcctricele prelungite brun-negricioase. în jurul ochiului și regiunea frenală, sur-brunatic mat, iar pe laturile grumazului are cîte o pată marc brună ; pc gușă și pieptul anterior este brun, astfel că penele axilare, între învclitorile primare și spate formează două dungi albe lungi. Partea de dedesubt albă. Ciocul la mijloc e roșu-gălbui, picioarele verzui, cu membrane înotătoare negre-surii. Irisul galben. Mascul adult (haină de vară). Capul, grumazul, pieptul și toată partea superioară, inclusiv rcctricele prelungite, însă mult mai scurte, sînt brune întunecat; penele de pe cerbice au tivuri gălbui; fața pînă la ochi este alb- surie; pîntecele alb. 142 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Femela adultă. Oglinda brună și cîte o pată lunguiață pe laturile gru- mazulai, restul alb. Marginea gușei brunatic-surie. Toată partea de dedesubt alb-surie; partea superioară cu coadă cu tot brună închis, cu tivuri brun- roșiatice. Coada puternic ascuțită. Sistematica. Din această specie de rață foarte rară, Dombrowski a primit numai o pereche, în februarie 1903, care a fost împușcată pe lacul Greaca (reg. București), și ale cărei dimensiuni le dă în următoarele: £ ad. lungimea 56, aripa 22,5, coada 24, ciocul 3,1, tars 3,7 cm $ ad. lungimea 11, aripa 20, coada 7, ciocul 3, tars 3 cm. Aria geografică. Trăiește în regiunile polare de nord; peste iarnă în ținuturi corespunzătoare mai sudice, în Europa pînă la Marca Mediterană. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează 2 masculi adulți împușcați la 15 ianuarie 1928, lingă Pasărea (Reg. București), ale căror dimensiuni le dau în cele ce urmează. 1. Mascul adult (fig. 171): aripa 227 mm; coada 215 mm; tarsul 30 mm; degetul mijlociu (cu ghiară) 53 mm; degetul extern (cu ghiară) 57 mm; halux (cu ghiară) 14 mm; ciocul (dela penele frontale) 29 mm. 2. Mascul adult: aripa 232 mm; coada 215 mm; tarsul 34 mm; degetul mijlociu (cu ghiară) 57 mm; degetul extern (cu ghiară) 59 mm; halux (cu ghiară) 17 mm; ciocul (de pe frunte) 26 mm. Se mai păstrează 2 exemplare (> 50,0 » 10,77 O' 67,0 » 49,6 » 10,26 g La 23 septembrie 1910 a observat trei exemplare tinere în bălțile dela Răci n-Mureș Reg. Luduș); la 29 aprilie 1914, 3 masculi și 2 femele pe bălțile de lîngă Idrifaia r. Tîrnavele). în urma izbucnirii războiului mondial, DOBAY și-a întrerupt observațiile și cerce- tările timp de 10 ani, și abia la 10 aprilie 1925, a întîlnit din nou două exemplare în teri- toriile inundate de lîngă Mica (r. Tîrnavele). După observațiile lui DOBAY, în rezumat, reiese că rața cu cap alb, după datele din literatură, înainte cu 50 de ani, a poposit mai des pe lacurile și bălțile din cîmpia Transil- vaniei; azi însă, odată cu extinderea rapidă a culturii în Transilvania, numărul lor s'a mic- șorat și numai în pasagiile de primăvară se mai pot întîlni, pe unele locuri, grupuri mai mici. Azi, clocirea în aceste locuri este problematică. 300. Mergus merganser merganser L. Ferestraș mare (fig. 173) 1758 Mergus Merganser Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, I, p. 129. 1764 Mergus Rubricapitla Brunnich, Orn. Bor., p. 22. 1766 Mergus Merganser, Mergus castor Linnd, Syst. Nat., t. I, p. 208 — 209. 1769 Mergus gulo Scopoli, Annus I., Fii st or-Nat., p. 69. 1769 Mergus aethiops id. t. c., p. 70. 1774 Mergus asiaticus Gmel., Reise Russl., t. II, p. 188. 1788 Mergus rubricapillus Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 545. 1789 Merganser raucedula Schaeffer, Mus. Orn., p. 60, Taf. XLIII Nom. nov, 1789 Merganser leucomelanus (?) Schrank, Fauna Boica, t. I, p. 238. 1816 Merganser Răii, Merganser gulo Leach, Cat. M. et B. Br. Mus., p. 36, 1852 Merganser aldrovandi Reichenb., Av. Syst. Nat., p. IX, tab. VII. 1855 Merganser merganser Stejn., Orn. Expl. Kamtsch., p. 176. 1860 Mergus major Dubois, Pl. Col. Ois. Belg., t. III, p. 268. 1866, Mergus merganser vulgaris A. E. Brehm, Verz. Samml. p. 14 (Nomcn nudum ■). 1891 Mergus merganser L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 160. 1895 Merganser castor Salvad., Cat. B. Br. Mus. t. XXVII, p. 472. 150 Fig. 173. — Mergus merganser merganser L. ad. Ferestraș mare. Mergus serralor L. Ș. Ferestraș mijlociu. l:5r18 din mărimea naturală. ORDINUL ANSERES (* LAMELLIROSTRES *) 451 1899 Mergus merganser L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 83. 1899 — 1903, Merganser castor (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 275. 1910 Mergus merganser merganser Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 626, 1932 — 1938 Mergus merganser merganser L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912—1921, t. II, p. 1376; IV, p. 441. Numiri r o m î n e ș t i: Ferestraș mare, Bodîrlău mare, Bodîrlău ferăstrău, Firizar mare. Numiri străine: Rus.: Balșoi crohali; Germ.: Gănsesăger, Grosser Sâger, Gemeiner Sâger, Tauchergans, rLauchgans, Kneifer, Grosse Săgeente; Franc.: Grand Harle, Le harle; Ital.: Smergo maggiore, Pescaron, Armia pescadura, Segheta, Resegott, Seriile; Engl.: Goosauder, Greatest Sawbill; Ung.: Nagy baco, Nagy buvârece, Fureszorrurece. Caracterele speciei. Oglinda albă; penajul capului străbate pe laturi în unghi, este bont la baza maxilarului, iar pe bărbie trece mult mai departe în bifurcația mandibulei. Mascul adult (haină de nuntă). Capul, cu moțul lung de pene, partea superioară a grumazului, spatele anterior și umerii sînt de culoare verde- negricios, cu luciu metalic; spatele posterior este sur-ardeziu, tîrtița și laturile pîntccului împroșcate cu negru; dunga superioară a aripii e neagră; tectricele alare, remigele mijlocii și posterioare, albe; primele trei dintre acestea au dungile exterioare negre; remigele primare sînt sur-negricioase; toată partea anterioară este albă cu un suflu roșcat-galben. Haina de vară se aseamănă cu aceea a femelei, numai aripa superioară și oglinda rămîn neschimbate; ciocul și picioarele sînt de un roșu intens. Irisul brun-roșcat întunecat. Femelă adultă. Capul cu creștetul și moțul de pe cerbice, ca și partea superioară a grumazului, brun-ruginii; bărbia și gîtul albe. Toată partea superioară și coada, sur-ardezii; mijlocul părții anterioare alb, pe laturi sur-ardeziu cu tivuri deschise, pe oglinda albă o bandă transversală spălăcită; ciocul și picioarele roșu tulbure. Irisul brun-castaniu. După Dombrowski, caracteristic ar fi pentru această specie: «penajul capului străbate pe laturi în unghi, bont în‘baza maxilarului; pe bărbie mult .mai departe în bifurcația mandibulei». Această caracterizare nu este exactă. în realitate, deosebirea caracteristică între Mergus merganser și specia următoare, Mergus serrator, prin care se pot precis deosebi aceste două specii mai ales femelele, ba chiar și puii, este că, penajul capului dela baza ciocului de pe ambele laturi ale acestuia, adică din regiunea frenală, străbate pe laturile de lingă colțul gurii în formă de unghi ascuțit, atît pe maxilar cît și pe mandibulă, cam pînă la aceeași distanță la M. merganser, iar la M. serrator, unghiul pena- jului străbate pe maxilar mult mai înainte decît pe latura mandibulei, cam cu 10 mm. A se vedea proporțiile din schița de mai jos. 152 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Sistematica. Din această specie Dombrowski a colectat treizeci de exemplare în cursul anilor și anume din ambele sexe, în toate penajele ce se întîlnesc, în afară de haina pufoasă a puilor. Dimensiunile: TABLOUL nr. 37 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul ' cm Lungimea ciocului cm 9 (J ad < Max. 71 30 14,5 5,8 8.8 S Min. 68 27 13 5,3 10 2 ad Max. 69 28 13 5,7 8.5 Min. 66 26 11 5,1 7 n Aria geografic ă. Locuiește regiunea nordică, pînă la 60° latitudine nordică ;. în jos, în cazuri singuratice, pînă în zona temperată, Europa și Asia. Răspîndirea și biologia. Ferestrașul mare este considerat numai ca un oaspete de iarnă «al țării, dar DOMBROWSKI este de altă părere și anume că aceasta este o pasăre clocitoare sporadică. Dînsul spune că în iulie 1901 a întreprins o excursie de vînătoare împreună cu A. KlDERLEN-WÂCHTER în lagunele mării. La 10 iulie KlDERLEN-ĂVĂCH- TER a împușcat o femelă adultă și a observat un pîlc de pui nezburători încă, la Gura Dranovului; la 11 iulie Dombrowski a împușcat în același loc un mascul în penaj complet de Sus: capul cu ciocul dela Mergus mergauser. Jos: capul cu ciocul dela Mergus serralor. timpul clocirii în afară de punctele amintite, dar deveneau zburători. în lunile august și septembrie Și în primăvara anului 1908 și 1909 el și cu vînătorii Ion Polichron și Gheorghe lordăchescu au observat mai multe perechi pe ostroavele Du- nării, Strîmbu mare și Usunada, iar în iulie au fost observați de repetate ori pui zburători; din păcate, cu toate premiile mari oferite, nu s-au putut primi nici ouă nici boboci. Este interesant că el nu a văzut niciodată un exemplar în de acolo dispăreau imediat ce puii nu a fost observat nici un ferestraș mare, Ca oaspete de iarnă nu este deloc frecvent și se menține mai ales pe Dunăre, maii rar pe apele'din interior. Dacă Dunărea îngheață, ferestrașul mare poate fi observat ORDINUL ANSERES ('< LAMELLIBOSTRES ») 153 deseori în cîrduri mari pe Marea Neagră. Sosirea lui are loc pe la mijlocul lunii octom- brie, iar plecarea la sfîrșitul lui martie. în muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează un mascul adult în haină de nuntă (fig. 173 stînga), un mascul adult în penaj de nuntă năpîrlit numai pe V4 și o femelă adultă în penaj complet. Toate 3 exemplarele au fost colectate în apropierea Timișoarei. Mai este reprezentat destul de numeros și în alte muzee din țară. Hrana. Aceasta constă în cea mai mare parte din pești, clar s-an găsit în stomacurile lor și resturi de insecte acuatice, broaște si scoici. 301. Mergus senator (L.) Ferestraș mijlociu 1758 Mergus Serraior Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. 1, p. 129. 1764 Mergus Serratus Brunnich, Orn. Bor., p. 23. 1766 Mergus serraior Linne, Syst. Nat., t. I, p. 208. 1776 Merganser longirosler cristalus Gerini, Stor, degli Ucc. v. F. D., t. IX. 1788 Mergus leucomelas, Mergus niger Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 546. 1789 Merganser serraior Schăffer, Mas. Orn., p. 66. 1816 Merganser crislalus Leach., Syst. Cat. Mamm. et 13. Br. Mus, p. 36. 1824 Merganser serrata Steph., Gen. ZooL, t. XII, p. 165. 1866 Mergus serraior longiroslris A. E. Brehm, Vcrz. Samml. p. 14. (Nomcn nudum 1). 1891 Mergus serraior L. I. Frivaldszky, Aves Ilung., p. 160. 1899 Mergus serraior L. 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 86. 1899--1903 Merganser serraior (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 276. 1910 Mergus serraior Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 624. 1932 — 38 Mergus serraior L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, 1912- 21, p. 1370 t. IV, p. 442. N u m i r i romînești: Ferestraș mijlociu, Ferestraș cu cioc lung, Bodîrlău moțat, Firizar moțat, Ferestraș moțat. N u miri străine: Rus.: Crohal dlinnonosîi, Sredni, Crohali; Germ.: Mittlerer Săger, Langschnăbliger Săger, Rotbrustiger Săger; Franc.: Harle huppe; Ital.: Smergo minore, Imperga Segheta, Anitra sirretha; Engl.: Red breasted Merganser, Shcld-Duck, Spear-Wigeon; Ung.: Kontyos-biivârrece Orvos buko. C a r a c t e r e 1 e s p e c i e i. Oglinda albă, la mascul cu două benzi transversale întunecate, la femelă cu una singură. Ciocul lung; penajul de pe părțile laterale ale capului stiăbat în unghi ascuțit în cioc; pe bărbie puțin mai scurt. Mascul adult (haină de nuntă). Partea posterioară a capului, cu un puternic moț de pene și o parte a grumazului superior sînt de culoare verde- negricios; dedesubt se vede un inel alb ; spatele și umerii sînt negri întunecat, aripile albe cu dungi negre pe oglindă ; remigele secundare la fel cu dungi 154 PĂSĂRILE DIN R.P.R. exterioare negre. Pe umeri are un mănunchi de pene cu desene albe și negre; rcmigele primare și coada sînt brun-negricioase. Gușa e roșu-ruginie cu pete longitudinale negre, pieptul și pîntecele albe, iar pe laturi, de-a lungul, desene -ondulate negre. Ciocul negru-suriu, picioarele roșu-gălbui. Irisul galben- roșiatic. în haina de vară, capul și părțile limitrofe ale grumazului sînt brun- ruginii; spatele este sur-ardeziu, gușa albă. Această haină se aseamănă foarte mult cu aceea a femelei adulte, dur bate mai mult în brun; moțul de pene este divizat în două, unul pe partea posterioară a capului și unul mai mic pe cerbice. Ciocul e de culoare roz- alburiu tulbure. Irisul brun-gălbui. Sistematica. Această specie este mai rară pentru țara noastră :sau mai puțin observată, deoarece preferă numai rîurile și bălțile mari. TABLOUL nr. 38 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 4 ad - Max. 62,5 26 12 5 4,9 Min. 58 23,5 10,8 4,8 4,& ■6 Ș ad • 1 Max. 0/ 22,5 10,9 4,9 4,8 Min. 54,5 22 10,2 4,8 4,7 A ria geografic ă. Vara trăiește în emisfera de nord, spre sud pînă în Dane- marca, Prusia orientală și ținutul Ufa. Iarna coboară la sud, ajungînd pînă în Marea Mediterană, Pcrsia, Belucistan, India, R. P. Chineză etc. Răspîndirea și biologi a. Ferestrașul mijlociu este cea mai rară specie de ferestrași din țară; totuși apare în fiecare iarnă la noi. Sosirea lui arc loc în octom- brie, iar plecarea în martie. Cel mai timpuriu exemplar a fost împușcat la 5 octombrie 1901, lîngă Colentina (reg. București), cel mai întîrziat la 3 aprilie 1898, lîngă Luncavița (reg. Constanța). în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează; 1 juv. împușcată la 4.1.1938 lîngă Topleț (reg. Craiova) 1 9 ad. împușcată la 4.1.1938 lîngă Topleț (reg. Craiova) 1 Ș ad. împușcată la 30.XI. 1912 lîngă Timișeni (reg. Timișoara) Se mai păstrează două asemenea exemplare împușcate în jurul Sibiului și în Muzeul de științe naturale din Sibiu, în colecțiile lui I. CSAtO două exemplare și în a lui A. BUDA un exemplar. 302. Mergus albelhis L. Ferestraș mic (fig. 174) 1758 Mergus Albelhis Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 129. 1764 Mergus Glacialis Brunich, Orn. Bor., p. 24. 155 ORDINUL ANSERES (« LAMELEI ROST RES *) 1766 Mergus albellus, Mergus minutus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 209. 1769 Mergus albulus, Mergus pannonicus Scop., Ann., t. I, p. 71 — 72. 1776 Merganser cinereus, Merganscr minor Gerini, Stor, degli Ucc. v. t. 511. 1783 Merganser albellus Bodd., Tabl., PI. Enl., p. 27. Fig. 171. — Mergus albellus L. Ș. Ferestraș mic. 1:5,46 din mărimea naturală. 1802 Mergus muslelinus, Mergus panonicus, Mergus maculalus Bechst., Orn. Taschenb., p. 401-402. 1840 Mergellus albellus Selby, Cat. Gen. et Subgen. B., p. 47. 1855 Mergellus minutus Brehm, VogelL, p. 391. 1866 Mergellus albellus glacialis A. E. Brehm, Verz. Samml. p. 14, (Nomen nudum I). 1891 Mergus albellus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 161. 1899 Mergus albellus L., 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 87. 156 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1899 -1903 Mergus albellus Linne, I. Madar«sz, Magy. Mad.. p. 277. 1910 Mergus albellus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 621. 1932-1938 Mergus albellus L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912-1921, t. II, p. 1381; t. IV, p. 142, N u ni i r i r o m î n e ș t i: Ferestraș mic, Bodîrlău mic, Firizar mic. Rață albă, Rață de șuvoi. N u m i r i străine: Rus.: Lutoc, Crahal-Lutoc, Paganca; Germ.: Zwergsăger, Kleiner Săger, Weisskdpfiger Săger, FAstertaucher, W ies eleni- chen, Nonnenentchen; Franc.: Petit Harle huppe, Piette; Ital.: Pesciajola, Smergo, Annia pescadura; Engl.: Smew, Smec, Red headed Smeiv; Ung.: Kis buvărrece, Kis buko. Caracterele speciei. Oglinda neagră. încadrată pe marginea anterioară și posterioară cu negru; ciocul nu este lung ; penajul frontal stră- bate în unghi ascuțit pe cioc, penajul lateral este mai scurt, arcuit, pe bărbie tot atît de lung cît și pe frunte. Mascul adult (haină de nuntă). Dela cioc pînă în jurul ochiului, un cîmp negru; cîte o dungă neagră pe laturile cerbicei în jos, unindu-se într-un unghi ascuțit; restul capului și moțul de pene, grumazul și partea anterioară sînt albe; pe laturile gușii are cîte două benzi transversale negre; pieptul și latu- rile pîntecului au linii fine, negre ondulate. Spatele superior este negru, spa- tele posterior brunatic, tîrtița, tectricele supracodalc și coada sur-cenușii; remigele primare brun-negricioase. Tectricele supraalare sînt albe, despăr- țite de penele axilare printr-o dungă neagră. Remigele mijlocii formează oglinda, remigele posterioare sînt întunecate. Haină de vară. Moțul de pene mai mic; capul și întreaga parte pos~ terioară a grumazului brun-castanie, din jos brun-negricioasă; spatele, laturile pieptului și pîntecului, tîrtița și coada sînt negre-surii, pe spate și umeri mai întunecat; peste gușă are un semicerc brun-întunecat; înaintea cotului aripii, pene pătate cu alb și negru. Gușa e sur-brunatică, restul părții anterioare, la mijloc, albă; de asemenea bărbia, gîtul și laturile grumazului. Femela adultă este complet asemănătoare masculului în haină de vară ; îi lipsesc însă penele pătate cu negru și alb, de dinaintea cotului aripii; aripa superioară este negru-surie, cu un cîmp alb; moțul de pene mult mai scurt. Ciocul e sur-albastiui deschis, cu onglet negricios; de asemenea și picioa- rele cu încheieturi și membrane înotătoare mai întunecate. Irisul la mascul sur-sidefiu, la femelă brun întunecat. Sistematica. Din această specie Dombrowski a colectat o scrie completă din toate hainele, dela bobocul de cîteva zile, pînă la exemplarul adult. OIII.) (N UL AArS£’RES (« LAMEL/,[ROSTRES ») Bobocii prezintă următoarele culori: toată partea superioară, inclusiv laturile capului sînt brun-surii întunecat; obrajii pe jumătate, gîtul și latu- rile grumazului, albe curat; marginea posterioară a aripii, pe laturile spatelui, imediat lîngă aripi, pe laturile tîrtiței și pe laturile corpului cu cîte o pată albă; regiunea gușii brun-suric; laturile corpului sînt brune, pieptul alb restul corpului inferior alb-suriu. Irisul brun-suriu. TABLOUL ur. 39 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 $ ad < Max. 48 20,4 8,6 3,5 3.7 Min. 44 18,5 7,7 3,1 3,5 20 $ ad < Max. 45 18,9 8,3 3,4 3,5 Min. 39,7 17,2 7,5 3,1 3,2 Aria geografic ă. Trăiește în părțile nordice ale regiunii palaearctice; iarna migrează pînă în sudul Europei și Asiei. Răspîndirea și biologia. Ferestrașul mic este cel mai frecvent dintre toate trei speciile de ferestrași, mai ales iarna și în trecerea de primăvară. Iarna cînd au înghețat aproape toate apele, îl găsim în număr mare împreună cu Clangula glaucion (Bucephala clangula clangula L.) pe Dunăre, iar dacă și aceasta inghiață, pe Marea Neagră. Cuibărit ui. Ferestrașul mic clocește deseori în diferite puncte ale teritoriului inundabil al Dunării, ca și pe cîteva insule mai mari. Dombrowski l-a găsit cuibărind în următoarele puncte: Balta Pițigăi (reg. București), balta Greaca (reg. București), balta Căbal (reg. București), ostrovul Sirîmbu Mare (reg. Constanța), ostrovul Fermecata (reg. București), ostrovul Usonada (reg. Constanța). în toate aceste locuri, terenul este cam la fel, păduri bătrîne de sălcii inundate, cu suprafețe mai mari de ape răspîndite prin ele. Atașamentul ferestrașului mic față de rața sunătoare este cunoscut, deoarece ambele își împart, ca păsări clocitoare, aceleași localități. în toate cazurile-, cuibul se găsește într-o salcie scorburoasă și constă numai din puful propriu. Cuibarul constă din 8 — 12 ouă și este complet de obicei în a treia decadă a lunii aprilie. Dombrowski a colectat personal, sau a primit dela colec- torii săi, următoarele cuibare: 10 ouă proaspete, la 27 aprilie 1906, lacul Căbal 8 ouă, 4 — 5 zile incubate, la 28 aprilie 1907, ostrovul Strîmbu 9 ouă proaspete, la 30 aprilie 1908, lacul Căbal 8 ouă, 8 — 10 zile incubate, la 2 mai 1907, ostrovul Usonada 158 PĂSĂRILE DIN R.RR. 5 ouă, 5-6 zile incubate, la 10 mai 1909, ostrovul Fermecata 9 ouă, aproape să iese puii, la 29 mai 1902, lacul Căbal 7 ouă, aproape să iese puii, la 1 iunie 1902, lacul Cabal 8 ouă, aproape să iese puii, la 3 iunie 1902, lacul Căbal. Forma ouălor este de obicei ovală, lunguiață, destul de simetrică, neteda,, cu capetele fin rotunjite și lucioase; culoarea este de un galben-smîntîniu mat. Cele cincizeci și două ouă măsurate au dimensiunile în medie: 50,7 x37,6 mm; maximum: 53,1 x38,2 și 52x39,5 mm; minimum: 49x35,8 și 46,5 x x39 mm. Hrana. Mănîncă mai ales pești dar și mici crustacee, moluște, broaște și insecte acvatice. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează azi 9 exemplare, colectate toate în Banat. în figura 174, se pot vedea în partea de sus doi masculi adulți, jos în stînga o femelă adultă și jos în dreapta un mascul juv. XV. Ordinul STEGANOPODES La exterior se recunosc după aceea, că toate patru degetele dela picioare sînt legate laolaltă cu membrane înotătoare. De acest ordin aparțin cor- moranii (Phalacrocoracidae), păsările cu grumaz de șarpe ( Anhinga-Plotiis)^ pelicanii sau babițele (Pelicanidae), corbii albi de mare (Sulidae), păsă- rile corăbierilor sau fregatelor (Fregatidae) și pasărea tropicelor (Phaeton), ultima însă diferă în mai multe privințe de ceilalți membri ai ordinului.. Craniul este desmognat și holorhin. Prelungirile basipterigoide lipsesc.. Furcula este concrescută cu sternul. Limba atrofiată. Glanda crupială aco- perită de o cunună de pene. Aquintocubitale. Hiporahisele lipsesc sau sînt foarte mici. Penajul este așezat strîns pe corp; numărul rectricelor variabil. Dela rădăcina ciocului spre vîrf, se află cîte un jghiab îngust de ambele părți în care stau aproape de rădăcină nările foarte înguste și spintecate. Tarsul e foarte scurt. Hrana constă exclusiv din pești. Puii născuți orbi, sunt seden- tari în cuib și sînt hrăniți de părinți; aceștia introduc capul puilor în eso- fagul lor și vomitează hrana semidigerată în gura acestora. Cele mai însem- nate depozite de «guano » își datoresc originea acestor Steganopode. Ouăle sînt unicolore și acoperite de o pătură calcaroasă albă, care la Fregata este foarte subțire. Toate speciile sînt păsări acvatice, cele mai multe chiar marine. Pielea și penele au un miros specific, pătrunzător. Trăiesc aproape pretutindeni. Dombrowski consideră — după autori mai vechi — pelicanii și cormo- ranii ca un ordin separat (Ordinul Pelicani formis) *) caracterizîndu-i după cum urmează: «Pelicaniformele formează o grupă de păsări înotătoare săracă în genuri dar nu strimt mărginită. Astăzi cunoaștem șase genuri cu aproximativ șasezcci și șase specii. ’) p. 597. 160 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Ciocul lor este întins și de obicei lung, la unele specii numai la vîrf îndoit în jos, la altele cu un cîrlig înfipt; tăișurile ciocului sînt ascuțite. Orificiile nazale sînt așezate pe laturi și foarte înguste. Pielea dintre rami- ficațiile mandibulei este mult deschisă și pe gît este golașă, și formează un săculeț care se poate dilata mult. Picioarele scurte, puternice, au patru degete care sînt legate unul de altul cu o membrană înotătoare completă; la unele specii, degetul exterior este cel mai lung; la altele, cel mijlociu. Aripile sînt lungi și înguste, cu oase radiale lungi. Coada este de obicei scurtă, la unele mijlocie. Penajul strîns pe corp și dur. Grumazul lung, corpul întins. Numărul vertebrelor cervicale este de 17—20». Au o răspîndirc mai ales maritimă, dar străbat de-a-lungul cursului rîurilor și în interiorul uscatului. In majoritate se întîlnesc în climatele mai -calde; mai demult, răspîndirea lor pare sa fi fost mai largă, aceasta dove- dind-o descoperirile paleontologice. Hrana constă exclusiv din pești vii. C u i b u r i 1 e lor sînt așezate în trestie, pe stînci sau copaci; numărul ouălor, albe, acoperite cu un strat calcaros, este mic, unul pînă la două (Pelecanidae), sau patru pînă la șase (Phalacrocoracidae). Puii părăsesc cuibul abia cînd devin sburători și sînt hrăniți de păsările adulte cu conți- nutul gușii, pe care îl vomitează înaintea lor. în țara noastră sînt prezentate două familii, cu cinci specii și o sub- specie. 1. Fam. PHALACROCORACIDAE Această familie cuprinde cormoranii sau bîclanii și păsările cu grumaz de șarpe. Ciocul lor este lung, grumazul de asemenea lung, constînd din 20 vertebre cervicale. Penajul mărunt, aproape pretutindeni bine închegat; numai pe flancuri se văd dungi înguste mai puțin împenate. Sub haina de pene au puf fin, moale. Orificiile nazale sînt atrofiate. Coada e rotunzită, constînd din 12 — 14 rcctrice vîrtoase cu rahisuri puternice. Aripa potrivit de lungă. La un cormoran de pe insulele Galapagos aripile sînt atît de atro- fiate, îneît nu pot fi întrebuințate la zburat. Furcula nu este concrescută cu carena sternală. Ambele genuri sînt exclusiv tropicale; Phalacrocorax are mai multe specii palaearctice, Anhinga numai cu o specie ajungînd în fauna nordică. 303. Phalacrocorax carbo sinensis Shaw ct Nodd Cormoran mare (fig. 175) 1766 Pelecanus carbo Linne, Syst. Nat., t. I, p. 216. 1801 PeAecanus suwnsis Shaw ct Nodder, Nat. Mise., t. XIII, Taf. 529, Text. .l<810 Carbo cormoranus Meyer ct WoIL Taschcnbuch. p. 576. O RI) IN U L S TEGA NO POD ES 161 1817 Hydrocorax carbo Vieill.? N. Dict. d’Hist. Nat., t. VIII, p. 83. 1824 Carbo subcormoranus Brehm, Omis, t. I, p. 42. 1826 Phalacrocorax carbo, Phalacrocorax sinensis, Phalacrocorax novac hollandiae Steph., in Shaw’s Gen. Zool., t. VII, pt. I, p. 76, 93, 96. Fig. 175. — Phalacrocorax carbo sinensis Shaw ct Nodd. Cormoran mare, q, Ș, juv. 1: 6,91 din mărimea naturală. 1833 Cormoranus crassirostrus Baillon, Mem. Soc. Abb., p. 77. 1834 Halieus gracilis, Halieus leucogaster Meyen, Nov. Act. Suppl., p. 112 -114. 1835 Phalacrocorax medius Nills., Scand. Faun., t. II, p. 478. 1842 Halieus cormoranus Naum., Nat. Vog. Deutschl., t. XI, p. 53, Tab. 279. 1844 Carbo leucocephala, Carbo rqplens Hodgs., Gray’s Zool. Mise.,. p. 86. 1849 Graculus carbo Blyth, Cat. Mus. As. Soc., p. 298. 162 PĂSĂRILE DIX R.P. R. 1850 Graculus americanus, Graculus sinensis, Graculus gracilis Reichenb., Natatorcs tab. XXXV, fig. 2746-39. tab. LXV, fig. 977-978. 1855 Phalacrocorax glacialis, Phalacrocorax arboreus, Phalacrocorax subcormoranus, Phalacrocorax hunuliroslrîs, Phalacrocorax brahyrchynchos Brehm, Vogelf., p. 360. 1858 Phalacrocorax carbo major, Phalacrocorax carbo medius Nilis., Scand. Faun., t. II, p. 515. 1873 Carbo phalacrocorax Serveri/, Journ. f. Ornith., t. XXI, p. 340. 1873 Carbo phalacrocorax var. continentalis Sevcrtz, Turk. Jcv., p. 70. 1888 Graculus novae hollandiae Ramsay, Tab. List. Austr. B., p., 21. 1891 Graculus carbo L., L Frivaldszky, Aves Hung., p. 182. 1899 Phalacrocorax carbo (L,) 1758 SI. Chcrnel, Magy. Mad., I. 11, p. 70. 1899 — 1903 Phalacrocorax carbo (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 270. 1905 Phalacrocorax carbo danuvii Schuster, Mitt. ii. d. Vogelwell, ĂVien, t. V, p. 73r (— Nomen nudum!). 1910 Phalacrocorax carbo Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 613. 1932 — 1938 Phalacrocorax carbo subcormoranus (Brehm), E. Hartert, Vog. Pal. Faun. 1912 — 1921, p. 1388; Phalacrocorax carbo sineasis (Shaw ct Nodd.) Stcin- bacher, id., t. IV, p. 442. Numiri romînești: Cormoran mare, Bîclan mare, Fundac mare, Corb de mare. Numiri străine: Rus.: Baclan, Baclan balșoi; Germ.: Gemeiner Kormoran, Eisscharbe, Schwarzer Pelikan, Grosser Seerabe; Franc.: Cormoran, Grand cormoran, Dauphin, Crot pecherot; Ital.: Marangone, Cormorano, Corao marino, Corvo aquatico, Corvo di mare; Engl.: Cormorani, Lesser Cormorani: Ung.: Nagy kârokatona. Caracterele speciei. Ciocul e tot atît de lung ca și capul, la rădăcină mai puternic decît în apropierea cîrligului; partea golașă de pe gît și în jurul ochiului, gălbuie. în jurul gîtului, începînd dela ochi, se află un cerc de pene, albe curat la pasărea adultă, și alb-gălbui la pasărea tînără. Haină de iarnă. Obrajii și gîtul de culoare albă; capul și cerbicea de un verde negricios, amestecat cu pene lungi albe; pieptul, toată partea de dede- subt și coada, verde-negricioase sclipitoare; lîngă partea exterioară a gambei este o pată albă; spatele superior și aripile sînt brun-surii, cu dungi mai întunecate. Picioarele negre. Săculețul bărbiei galben deschis. Irisul verde închis. Haină de vară. Aceasta este colorată ca și haina de iarnă, însă penele albe de pe cerbice și gambă, lipsesc. Haină de tînăr. Aceasta este în general de culoare mai mult sură decît neagră, partea de dedesubt alb tulbure, brun-suriu întunecat, mai mult sau mai puțin pătată; penele spatelui superior, ale umerilor, și tectricele alare, sînt încadrate îngust cu dungi lucioase brun întunecat, cu sclipiri de bronz. Picioarele negre. Săculețul bărbiei galben-murdar. Irisul verde. ORDINUL STEGANOPODES 163 Sistematica. Din mai multe sute de păsări cercetate, Dom- browski a găsit la două exemplare remige albe curat; la unul erau pe aripa stingă două remige albe laolaltă, iar la un altul era la ambele aripi cîte o remige albă curat și anume aceeași, corespunzătoare. La 27 septembrie 1905, a fost împușcat pe lacul Șerban lîngă Brăila, un exemplar aproape complet alb, avînd numai pe cap, grumaz și spate dteva pene tivite brunatic-suriu. Irisul verde-gălbui, ciocul brun-cornos, picioarele negre. Afirmația că păsările din țările mai sudice, ca de exemplu cele din R.P.R., ar fi mai mici decît cele nordice, nu este exactă, deoarece se găsesc, atît într-o regiune cît și în cealaltă, indivizi de talie mare și mică. în haina de nuntă, inelul golaș din jurul ochiului, este alternativ pătat vînăt și negru, ceea ce nu este amintit în nicio lucrare cunoscută. Năpîrlirea arc loc imediat ce femelele au început să clocească și durează toată vara; mai întîi cad penele care formează podoaba de nuntă, apoi penajul mărunt și la urmă remigele și rectricele. Năpîrlirea este terminată de obicei la sfîrșitul lui septembrie. Chiar dela începutul lui februarie încep să se ivească penele hainei de nuntă, iar la sfîrșitul lui februarie sau înce- putul lui martie, pasărea are cel mai frumos penaj. TABLOUL nr. 40 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tar sul cm Lungimea ciocului cm 25 q ad * Max. 93 39 22 l 6,4 8,9 Min. 85 33 17 6,1 7,6 25 Ș ad . ‘ Max. 87 37 21 6,2 8,2 Min. 80 32 15 6 7,5 Aria geografic ă. Europa, Asia, Africa, America de nord și Australia. Răspîndirea și biologi a. O pasăre foarte frecventă pe toată Dunărea ca și pe malurile mării și în lagune. Dacă Dunărea și celelalte lacuri mai mari înghiață, se retrage pe mare și de aici, în ierni foarte aspre, migrează probabil spre Marea Marmara sau Mediterană; însă imediat ce timpul devine mai călduros și ghiața se scurge, apare din nou la noi. în unii ani s-au putut observa remigrări și atunci se adună în massă pe mare. Astfel stoluri alcătuite din mii de exemplare, nu erau ceva extraordinar. C u i b ă r i t u L Cormoranul clocește întotdeauna în colonii mari; acestea se găsesc toate lîngă Dunăre, în afară de colonia de pe insula Șerpilor, care este și singura unde cuiburile sînt așezate pe stînci. Cea mai însem- 11* 164 PĂSĂRILE DIN R.P.R. nată era aceea dela lacul Șerbanu, lingă Brăila. Cuibarul constînd din trei pînă la patru ouă, este complet de. obicei la începutul lui aprilie. Și la această pasăre timpul ouatului este foarte variabil și s-au găsit cuibare proaspete din 18, 21, 28 martie, pînă la 1, 4, 9, 14, 26, 29 mai și chiar 3, 7 și 8 iunie. O sută de ouă, măsurate, au avut dimensiunile în medie: 64x39,5' mm; maximum 69,1 x43,5 și 66x44,4 mm; minimum: 59,2x35 mm. Colonia de cormorani mari dela lacul Șerbanu, a fost cercetată de mine pentru prima dată la 16 — 17 mai 1907 cînd, am petrecut mai milte ore observînd și delectîndu-mă cu acest spectacol interesant și impresionant totodată. După aprecierea mea, această colonie număra atunci cel puțin 1700 pînă la 2000 de cuibare ocupate. Am numărat pe cîte o salcie 15 pînă la 20 de cuiburi. Fotografia luată cu această ocazie (fig. 176) arată felul cum sint așezate cuiburile pe cîte un vîrf de salcie. în majoritatea cuiburilor se găseau cîte 3—4 și chiar 5 pui, în diferite stadii de dezvoltare; în altele, ouă proaspete sau incubate mai mult sau mai puțin, iar în alte cuiburi, cor- moranii abia începuseră să depună 1—2 ouă. Dacă calculăm numai cîte 3 pui și două păsări bătrîne, de fiecare cuib și făcînd abstracția de numărul indivizilor încă nematuri, care de asemenea trăiau în această colonie, numărul total al cormoranilor se poate aprecia la minimum 10.000 de exemplare, iar dacă acceptăm că fiecare individ con- sumă zilnic în medie numai 1 kg de peșt?., ne putem ușor imagina cît pește au consumat zilnic cormoranii din colonia dela lacul Șerbanu. în gușa unui mascul împușcat, am găsit, pe lîngă vreo 4—5 pești mai mici și un ciortan de vreo 3/4 kg, a cărui coadă se vedea i?șind afară prin colțul gurii cormo- ranului care-1 înghițise. Femela clocește atît de intens pe ouă, încît se lasă aproape prinsă, ceea ce am și reușit să fac la un cuib. Pasărea rănită se apără însă cu înverșunare prin mișcări fulgerătoare și își folosește ciocul puternic și tăios ca un cuțit cu care, dacă te apucă, este sigur că tăietura ajunge pînă la os. Din păcate, m-am putut convinge «pe pielea proprie», și despre aceasta. în colonia de cormorani domină o atmosferă pătrunzătoare și respin- gătoare; toți copacii sint copleșiți de excrementele lichide și văroase ale păsărilor adulte și ale puilor. Aici se găsesc pui căzuti ain cuib și înecați precum și pești intrați în putrefacție, pe suprafața apei; iar sgomotul infernal, cu țipete, răcnete și măcăituri, se aude dela o distanță considerabilă și te buimăcește dacă stai mai mult timp într-o astfel de adunătură de lighioane. S-ar putea scrie pagini întregi despre modul de viață într-o astfel de colonie, dar nici atunci nu ne-o putem imagina clar, dacă nu am văzut-o cu ochii proprii. în ultimele două decenii însă, această mare colonie a fost mereu pustiită, iar pe cînd scriam cele de mai sus, am aflat că această colonie a fost total distrusă. Hrana. în apropierea coloniilor, chiar și în afară de timpul cuibă- ritului, cormoranii pescuiesc deseori în comunitate cu pelicanii, cu care pot fi văzuți de obicei împreună. Am văzut astfel de pescuit în comun, atît în lagunele Mării Negre, cît și pe lacurile mari de lîngă Dunăre. 165 176, — Colonie de cuiburi de Phalacrocorax carho sinensis Sfhaw el >:odd, Cormoran mare, PĂSĂRILE DIN R.P.H. Sute de cormorani și chiar mai mulți, formează un semicerc mare și se apropie tot mai mult de mal, în vreme ce pelicanii înoată de cealaltă parte, halind încontinuu din aripi și afundîndu-și mereu grumazul lung în apă. Această vînătoare durează din orele de dimineață pînă pe la orele 8—9. Mai iutii, în grupuri mici, se ridică cormoranii, cărora le urmează pelicanii și sboară cu toții spre un banc de nisip, unde își fac apoi toaleta. Un astfel de banc constituie o priveliște splendidă, deoarece din depărtare seamănă cu o insulă roz, încadrată cu negru; colo stau îngrămădiți laolaltă pelicanii, făcîndu-și digestia, cu penajul sburlit și grumazul lăsat îndărăt; ceva mai la dreapta stau aliniați ca soldații, cormoranii, pe un punct mai ridicat sau pe o rădăcină; alții, cu aripile foarte întinse, uscîndude la soare. Orele de după masă sînt de asemenea folosite pentru pescuit. Lăcomia cormoranului este enormă și se explică prin digestia rapidă ; astfel, poate prinde zilnic 2—3 kg de pește, mai ales în timpul cînd are de hrănit puii mereu flămînzi. L-am văzut prinzînd pești pînă la lungimea de 32 cm. De obicei însă, se găsesc în gușa lui numai de cei de cî^e 10—20 cm lungime. Dacă este rănit, vomită întreg conținutul gușei. In afară de pești, nu s-a găsit niciodată nimic altceva la el, aceștia formînd hrana lui exclu- sivă. Dintre pești s-au găsit mai des crapi, știuci, șalăi și roșioare, sau, în lagunele mării, chefali. 304. Phalacrocorax aristotelis desmarestii (Payr.) Cormoran moțat 1826 Carbo desmarestii Payraudeau, Anii. Sci. Nat. (J), t. VIII, p. 464. 1842 Carbo leucogaster Cera, Elenco negii Uccelli, p. 199. 1844 Phalacrocorax albuș G. R. Gray, List. spec. B. Brii. Mus. Part. (Nomen nudum!), t. III, p. 184. 1891 Phalacrocorax graculus croaticus Brusina, Orn. Jahrb., t. II, p. 22.. 1912 — 1921 Phalacrocorax graculus desmarestii (Payr.) E. Hartert, Vog. Pal. Păun., ,t. II, p. 1396. 1930 Phalacrocorax aristotelis desmarestii (Payr.) P. Drost, Abh. aus d. Geb. der Vogclzugf., nr. 2, p. 37. 1932 — 1938 Phalacrocorax aristotelis desmarestii (Payr.), id., t. IV, p. 443. N u m ir i r o m î n e ști: Cormoran moțat, Cormoran cu moț, Cor- moran mediteranean. N u m i r i s t r ă i n e: Germ.: Miltelmeer-Krăhenscharbe, Hauben- scharbe, Kurzschwănzige Scharbe, Griiner Kormoran; Franc.: Cormoran huppe meridional; Ital.: Marangone col ciuffo meridionale, Marangone largup, Maranguni petlu biancu; Engl.: Mediterranean Shag; Ung.: Deli Ustdkds Kărokațona, C arac t c r ? le s u b s p 3 c i 3 i. După E. Hartert, aceasta sub- specie bine determinabilă se deosebește de Phalacrocorax aristotelis mai iul îi prin ciocul mai lung și prin moțul mult mai scurt, deseori ama pro- O R DINUL S TEGANO PODES 167 nunțat; în aiară de aceasta, membranele înnotătoare nu sînt negr?, ci gălb ii si mimai la păsări foaite bătrîne sînt brune, dar nu negre. Toată pasărea ■> » 5. IV » » 7. X 1902 » » 12. IV » » 11. X 1903 » » 9. IV » » 17. X 1904 » » 31.III » » 8.XII 1905 » » 5. IV » » 10. X 1906 » » 13. IV » » 13. X 1907 » » 12. IV » » 7. X 1908 » » 8. IV » » 20. X 1909 » » 15. IV » » 17. X Păsările care se găsesc la noi în octombrie și mai tîrziu, sînt de obicei tinere, numai 'excepțional se întîlncsc și bătrînc; astfel, la 11 octombrie 1899, a fost văzut un cîid cam • de o sută de păsări adulte pe Țiugan lingă Șocarici (r. Călărași), iar la 17 octombrie 190..», mn exemplar a fost împușcat lîngă Oltina (r. Bănoasa). ORDINUL STEGANOPODES 177 Ca un caz destul de interesant și azi foarte rar pentru interiorul țării noastre și în special pentru Banat, țin să amintesc următoarele: în cursul dactilografierii acestui volum, în seara zilei de 28 octombrie 1951, a fost împușcat un exemplar tînăr ( ,, 20.III „ 12. X 1908 „ 3. IV „ „ 24. IX 1909 „ 15. IV ,, „ 19.IX C u i b ă r i t u I. Și mai curînd decît onocrotalus, crispus va dispare pasăre clocitoare din țara noastră,. 186 PĂSĂRILE DIN R.P.R. După informațiile lui Dombrowski, în anul 1909 mai existau numai patru colonii în țară, în total circa două sute de perechii Eduard Hodek mai scrie încă din anii 1867 și 1868, următoarele: « Eu apreciez numărul perechilor de crispus clocitoare pînă la Argeș și la Cernavodă, întrucît aceștia se găsesc neamestecați, anual la 2500. Un calcul măcar cu aproximație, de aici spre est pînă la Marea Neagră, ar fi iluzoriu; numărul păsărilor clocitoare aici, întrece desigur orice imaginație, căci ele se găsesc poate, cu milioanele ! » în anul 1896 cînd Dombrowski a întreprins pentru prima dată o excursie mai mare la Dunăre, nu mai erau milioane, dar totuși se găseau mii de perechi clocitoare; începînd de atunci însă, din cauza pescuitului rațional, organizat pretutindeni ele au mers repede spre declin, iar în 1900 se mai cunoșteau numai 900 deperechi clocitoare. Una dintre cele mai demult cunoscute colonii, pe lacul Bucu, lîngă Rașova (reg. Constanța), care cu ani în urmă consta din mai multe sute de perechi, număra în anul 1902 abia 98 de perechi, iar pe Vederoasa, din veci- nătate, era patru colonii mai mici cu cîte cinci, opt, zece și douăsprezece cuiburi. în 1904 a mai văzut acolo cinci, iar începînd dela 1905, niciunui. Acum crispus mai clocește numai în deltă: pe cursul superior al Dunării, începînd dela Tulcea în sus, au dispărut. Cele mai vechi colonii din acest soi erau așezate pe lacuri — deseori mult îndepărtate de Dunăre, dar legate cu aceasta prin canale — înconju- rate de coline, care aveau pe margini brîuri înalte de trestie deasă și păpuriș. Cîteva colonii însă, se găseau și în teritoriul inundabil, și în Delta Dunării. Pînă la lacurile de lîngă Rașova și Cernavodă, și mai departe pînă la Tulcea, locurile de clocire aparțineau aproape exclusiv acestei specii. Felul de viață în timpul clocirii este același ca și la onocrotalus. Cuibarul constă întotdeauna numai din două ouă, care sînt depuse cînd în aprilie, cînd abia în mai. S-au găsit cuibare proaspete la 21, 25, 29 aprilie, 9, 14, 23 mai și 7, 13 iunie. Aceste ouă nu se deosebesc întru nimic de cele de onocrotalus, decît doar că sînt deobicei ceva mai mari. O sută de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 93,3x58,1 mm ; maximum: 10,2x58,1 și 96x64 mm; minimum: 82,5x60 și 85,5x52,9 mm. Hra na. Aceasta este aceeași ca și la ceilalți pelicani. Populația rurală atribuie grăsimii de pelican o mare putere tămăduitoare și este întrebuințată la diferite boale; așa de exemplu, cei tuberculoși își ung pieptul cu aceasta. La cele amintite de Dombrowski, despre speciile de pelican și mai ales dspre răspîndirea lor, azi, la noi la țară, doresc să mai amintesc ca încheiere următoarele: Dela apariția lucrării lui Dombrowski din 1910 și pînă în prezent, situația ambelor specii de pelicani a devenit cu adevărat îngrijorătoare. Cantitățile amintite de frații Sintenis, Hodek, Dombrowski și alții din timpurile mai vechi, par astăzi niște povești interesante, iar nouă, care cunoaștem aproxi- mativ situația de acum, nu ne vine a crede că au putut exista cîndva atîtea colonii și atîta sumedenie de pelicani. în primăvara anului 1907, cînd pentru prima dată am vizitat și eu timp de două zile lacul Șerbanu, am putut cu ușurință împușca din barcă, într-o jumătate de oră, 5 pelicani cu coamă, nu la cuiburi, ci în timpul zborului la O R D IN U L S 7'EG ANO / >0D ES 187 pescuit. Ei sburau peste barca în care hoinăream pe acel lac. în 1923, cînd am ajuns din nou cam pe aceeași vreme, în aceeași regiune, nu am mai întîlnit pe lacul Șerbanu niciunul din această specie. în primăvara anului 1925, am avut prilejul să cercetez în imensele bălți, dintre brațul Chiliei și Sulina, pe un ghiol (al cărui nume este mai prudent să nu-1 dau aici), o colonie de crispus cunoscută de zeci de ani și care urma să fie filmată. Această colonie, foarte greu accesibilă, fusese vizitată cu vreo 8—10 zile înainte de un ornitolog (oolog) polonez, dela care am primit trista informație că rezultatul pe care noi îl ur- mărim va fi foarte problematic. Cu toate că eram pregătit la o mare decepție, am înfruntat toate greutățile ca să ajungem la colonie. Dar ce dezastru! Pelicanii nici urmă de ei, iar cele 70—80 de cuiburi cîte se găseau acolo, erau în majori- tate distruse. Cuibarele fuseseră călcate în picioare sau aruncate în apă; iar la întrebarea pusă barcagiilor lipoveni, pentru ce comit astfel de fapte barbare, răspunsul a fost scurt: «pentru că ne mănîncă peștele ». Cu toate insistențele ornitologului oaspe polonez, barcagii lipoveni nu au ezitat să distrugă complet această colonie. Ornitologul dr. Ludovic Rodewald, șeful serviciului biologic și inspector de vînătoare, a publicat o dare de seamă, în « Revista Vînătorilor &1) despre situația speciilor mai însemnate de păsări de baltă din deltă; din acest articol, și fără a reproduce numele locurilor amintite de dînsul, dau textual cele comunicate despre aceste păsări: «Pelicanii: 1300 de perechi în diferite colonii și cel puțin 500 exemplare sterpe sau prea tinere în lacul... și .. Deci, cam 3000—3100 exemplare ». Această apreciere se referă așadar, la toți pelicanii din ținutul Dobrogei și după părerea lui, situația a devenit ceva mai îmbucurătoare decît pînă acum. Era deci timpul ca și aceste păsări cu care țara noastră se mai poate mîndri, să fie luate sub protecție, ceea ce am și reușit să realizez cu ajutorul Comisiei monumentelor naturii din R.P.R. Este ultima stațiune spre vest, unde mai există colonii de pelicani și azi. Ocrotirea lor prin toate mijloacele se impune deci în modul cel mai imperios. în restul țării și mai ales în Transilvania, Banat și Moldova de nord, față de trecut, azi numai foarte rar se întîlnește cîte un exemplar rătăcit, care cu siguranță cade victimă vînătorilor. Cazuri de acesta cunosc mai multe. Nu rareori coloniile de pelicanii suferă și din cauza furtunilor violente sau a grindinilor ce se deslănțuiesc pe aici, în timpul cui- băritului. Acest fapt l-am putut constata din nou, împreună cu dr. l. rodewald și prof. dr. E.BoTezat în lunile mai și iunie 1924, cînd am fost însărcinat de către Centrala ornitologică romînă și Comisia monumentelor naturii pentru a cerceta Delta în vederea stabilirii rezervațiilor și refugiilor. Bucuroși că am descoperit cîteva colonii de pelicani, mai mici sau mai mari, între brațele Sulina și Chilia, pe rămășițe de plaiuri, a căror amintire, din nefericire, se va păstra numai în filmele culturale, am fost însă adînc mîhniți, cu puține zile mai tîrziu, de ravagiile și pustirile cauzate de un uragan, ce s-a dezlănțuit în seara zilei de 14 iunie. Toate aceste colonii, cu excepția uneia mai mari, ascunsă într-un complex de plaur mai mare, au fost complet nimicite; petecile de plauri cu cuibarele au fost răsturnate laolaltă sau deplasate cu totul în altă direcție. Evident, progenitura acestor colonii mai mici era distrusă pentru acest an. 1939, nr. 9, p. 1-3. XVI. Ordinul TUBINARES (=PROCELLARIIFORMES) Furtunarii trăiesc exclusiv la mare și sînt de diferite mărimi. Cei mai mici abia întrec cu puțin rîndunica, pe cînd cei mai mari, cu aripile lor puternice întinse, întrec cu mult pe cele mai mari păsări de uscat. Caracterul lor izbitor, în afară de aripile lungi, este ciocul, care se pare că fi alcătuit din lame separate cornoase, mărginite prin niște jghiaburi bine vizibile; orificiile nazale se ter- mină prin niște tuburi ridicate, din care cauză sînt și numite Tubinares (Tu- buri nazale). De atfel ciocul, al cărui vîrf se termină într-un cîrlig puternic încovoiat, se aseamănă mult cu al cormoranilor. Dintre caracterele acestui ordin trebue încă amintite următoarele: osul palatin este divizat (schizognat); dunga anterioară a osului scobită (holorhinal); degetele anterioare sînt legate printr-o membrană înotătoare completă; glanda crupială are o cunună de pene; dintre remigele secundare lipsește a cincia (aquintocubital). Furtunarii cuibăresc de cele mai multe ori pe insule oceanice și anume în găuri subterane scobite de ei, cîte odată însă și pe locuri deschise; ouă întot- deauna numai un ou, care este alb curat sau la unele specii alb și la capătul bont stropit cu roșu. Puiul ieșit din nou este acoperit cu puf des și părăsește cuibul abia cînd este dezvoltat complet; pînă atunci se află sub îngrijirea părinților. O. Salvin1) a divizat acest ordin în patru familii: Procellariidae, Puffi- nidae, Pelecanoididae și Diomedeidae. După Sharpe 2), numărul speciilor cunoscute este de 123. în țara noastră este reprezentată numai o familie. Limba este atrofiată; de asemenea și degetul posterior mic, care este rudi- mentar sau lipsește cu totul. Remigele primare sînt 11 la număr, dintre care prima este rudimentară. Au cinsprezece vertebre cervicale. Puii nou-născuți x) Cat. B. Br. Mus. 1896., t. XXV.. p. 342. 2) Hand-List, 1899, t. I. p. 120—129. ORDINUL TUBINARES ( PROCELLARIIEORMES) 189 sînt orbi. Multe forme au aria de răspîndire foarte restrînsă, pe cînd altele, fără formă modificată, sînt răspîndite peste mai multe oceane, iar altele se rătăcesc la depărtări foarte mari de locurile lor băștinașe. Locul de cuibărit al mai multor specii nu este încă cunoscut sau insuficient cunoscut. Clasificarea lor precisă, încă nu este terminată. y Cu sistematica de la Tubinares (Procellariiformes) s-a ocupat din nou G. Mathews, cu rezultate mereu variabile, care au dus în cele din urmă a un conspect, cu o cheie de determinare (dyhotomică)x). 1. Fam. PROCELL ARIIDAE 308. Puffinus puffinus yelcouao (Acerbi) Furtunar 1827 Procellaria yelkouan Acerbi, Bibi. Ital., t. CXL, p. 294. 1856 Puffinus yelcouan Bonap., Consp. Gen. Av., t. II, p. 205. 1857 Puffinus-anglorum (nec. Temm). Costa, Faun, Regn. Nap. Uec., p. 72. 1896 Puffinus yelkouanus Salvin, Cat. B. Br. Mus., t. XXV, p. 379. 1899—1903 Puffinus yelkouanus (Acerbi), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 413. 1910 Puffinus anglorum yelkonan (sic !) Acerbi2), R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 821. 1932—1938 Puffinus puffinus yelkouan (Acerbi). E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912—1921, t. II, p. 1421; t. IV, p. 447. Numiri romînești: Furtunar, Pufin mediteranean. Păsărea furtunij, Pasărea vijeliei, Vijelniță, Pufin răsăritean. Numiri străine: Germ: Mittellăndischer Sturmtaucher, Mittel- lândischer Taucher-Sturmvogel; Franc.: Âme damnee; Ital.: Berta minore; Engl.: Levantine Schearwater; Ung.: Kozeptengeri veszmadâr, Bukdoso vesz- madăr. Caracterele speciei. Ciocul lung, spre cîrlig puțin ridicat. De mărimea martinului rîzător. Partea superioară nu este atît de întunecată ca la puffinus tipic, ci mai mult brunatică. Tectricele subcodale nu sînt albe, ci brune, ori brune amestecat cu alb. Scapularele, care la puffinus tipic sînt albe, mărginite pronunțat cu o pată terminală întunecată (cu dungă albă externă), sînt mai spălăcit brune spre capăt. Aria geografică. Locuește pe Marea Mediterană și Marea Adriatică, precum șî pe Marea Neagră, în parte. Răspîndirea și biologia. DOMBROwSkl a observat numai o singură dată patru exemplare pe Marea Neagră, în martie 1910, lîngă Mamaia (reg. Constanța). Crede a) A chek-list of the Order Procellariiformes, Nov. Zool., Dec. 1934, t. XXIX, nr. 2, p. 151—206. 2) Dombrowski în literatura citată (luată dela MADARASZ) scrie conecvent yelconan în loc de yelcouan. — D. L. 190 PASABILE DIX R.P.R. însă că s-ar putea întîlni mai deseori, decît se presupune, deoarece în Bosfor este foarte^ frecvent. Prof. dr. L. RlEGLER scrie în lucrarea sa Die Turkei und ihre Bewohner (Turcia și locuitorii ei): «Pu/finus puffinus Briîn. în multe mii de exemplare vin dinspre Marea Neagră și în zbor accelerat, aproape de suprafața mării, trec Bosforul îndreptîndu-se spre Marea Marmara departe, apoi se întorc iarăși îndărăt; asemenea stoluri, pe care le întîlnim în fiecare moment, se găsesc în tot timpul anului ». Mr. SlMPSON a găsit lîngă Constanța resturile unui furtunar. în primăvara anului 1923, cînd am trecut din Pădurea Letei la punctul Cardon de sub gura brațului Chiliei din sud, lîngă malul Marii Negre, am văzut și eu un pîlc de vreo 15 — 20 de exemplare de furtunari, la o distanță de 120 — 150 metri de la mal, aproape de suprafața apei, sburînd foarte repede peste valurile încrețite de un vînt ușor, spre Sulina; despre o încercare de a trage cu arma după ei nici vorbă nu putea fi, dar i-am recunoscut foarte bine și nici nu-i puteam confunda cu alte specii de păsări. în nici o altă călătorie a mea prin Dobrogea, mai ales prin lagune, nu am întîlnit-o. Se hrănește cu peștișori, moluște și crustacee care plutesc pe suprafața apei. în mai sau iunie depune un singur ou, de culoare albă, netedă, fără luciu, în vreo gaură sau cră- pătură de stîncă. Despre clocirea lui la Marea Neagră, nu avem pînă acum nici o dată precisă. ]) Wien, 1852, p. 124. VII. Ordinul PYGOPODES Acest ordin încadrează corcodeii (Podicipidae) și fundacii (Urinatoridae sau Colymbidae), Craniul este holorhin și schizognat. Prelungirile basiptery- goide lipsesc. Remigele primare 11—12, prima rudimentară; remigele secun- dare, 20 sau mai puține. Aquintocubitali. Coada este foarte scurtă, cîteodată ca și lipsă. Degetele lamelate, sau complet legate printr-o membrană înotă- toare. Degetul exterior este cel mai lung, degetul posterior*evident, așezat mai sus decît cele anterioare. Gamba inferioară este acoperită cu pene pînă la încheietura tarsului; tarsul lateral e foarte mult turtit, astfel că, atît partea anterioară cît și cea posterioară, formează dungi tăioase. Picioarele sînt așe- zate foarte mult îndărăt. Puii sînt acoperiți cu puf des și părăsesc imediat cuibul. Se deosebesc două familii: Podicipidae și Urinatoridae, Dombrowski consideră aceste două familii drept ordine separate, carac- terizîndu-le ca atare; aceste caracterizări sînt însă totodată și caracterele familiilor și deci le voi da în întregime, Ia locul indicat. 1. Fam. PODICIPIDAE Caractere. Corpul este cilindric, ciocul drept, ascuțit; picioarele îndreptate spre partea posterioară a corpului; tarsul turtit lateral; degetele anterioare sînt lungi și în loc de membrane înotătoare, prevăzute cu lamele late, așezate lat într-un plan; ghiarele sînt și ele late, în formă de unghii. Corpul este acoperit des cu pene, fără cărări; aripa e îngustă și ascuțită; coada atrofiată, rcctricele veritabile lipsă. Tibia, ca și la fundaci, are la partea superioară un adaus la genunchi; basinul este alungit îndărăt; în schimb structura posterioară a sternului se abate mult dela aceea a fundacilor. Anume, partea din mijloc a marginii posterioare este scobită unghiular și cade mai înlăuntru dela linia trabeculelor laterale. Osul palatin este divizat (schizo- gnathus); numărul vertebrelor cervicale este 17—21. 192 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Aceste păsări sînt răspîndite pe tot pămîntul. De obicei ele trăiesc pe ape stătătoare și ouă 4—8 ouă albe sau de un gălbui murdar; ouăle sînt lunguiețe și la fel de ascuțite la ambii poli. Puii sînt acoperiții cu puf des și imediat cum au ieșit din ou sînt capabili să înoate. 309 Podiceps cristatus cristatus (L.) Corcodel mare (fig. 180) 1758 Colymbus cristatus Linnaeus, Syst, Nat., Ed. X, t. I, p. 135. 1766 Colymbus cristatus, Colymbus urinator Linne, Syst. Nat., t. I. p. 222—223. 1787 Podiceps urinator Lath., Gen. Syst., Suppl., t. I, p. 294. 1790 Podiceps cristatus Lath., Ind. Orn., t. II, p. 780 1831 Podiceps mitratus, Podiceps patagiatus Brehm, Vog. DeutschL, p. 953—954. 1844 Podiceps australis Gould., Proc, Zool. Soc., p. 135. 1855 Podiceps longirostris (non Bonaparte? î) Brehm, Vogelfang, p. 401. 1870 Podiceps Widhalmi Goebel, Journ. f. Orn., p. 312. 1874 Podiceps rostratus Mansell-Pleydell, Orn, et Conch. Dorset, p. 47. 1884 Podiceps infuscatus Salvad., Ann. Mus. Civ. Gen., p. 25, 251. 1887 Podiceps cristatus Salvad., Ucc. Ital., p. 300. 1891 Podiceps cristatus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 156. 1897 Lophaethya cristata Sharpe, Handb. B. Gr. Brit., t. 14, p. 194. 1899 Colymbus cristatus (L.), 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 20. 1899—1903, Podiceps cristatus (Linnâ), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 419. 1910 Podiceps cristatus Linnâ, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 826. 1932—1938, Podiceps cristatus cristatus (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912—1921, t. II, p. 1445; t. IV, p. 451. Nume romînești: Corcodel mare, Cufundac mare, Cufundaș, Bodîrlău. Numiri străine: Rus.: Gagara hohlataia, Hohlatîi Nîret, Obîik- novennaia ciomga; Germ.: Grosser Haubentaucher, Grosser Steissfuss, Grosser Lappentaucher, Kragentaucher, Kappentaucher, Erztaucher, Krontaucher; Franc.: Grebe huppe; Ital.: Svasso maggiore, Colimbo crestato maggiore, Sperga, Co- limba col ciuffo; Engl.: Great Crestei Grebe; Ung.: Bubos vdcsok. Caracterele speciei. Ciocul este subțire și foarte alungit. Pe creștet se află un moț de pene mișcător, de culoare neagră împărțit în două și avînd înfățișarea unor cornițe; o fîșie de pene lungi înfășură capul ca un guler. Haină de nuntă. Gulerul în interior este roșu-ruginiu, spre capăt brun întunecat. Fruntea și fața alb-brunatice; frîul golaș brun-suriu, cu o pată neagră înaintea ochiului. Grumazul în partea superioară este brun închis; în cea inferioară, brun-negricios. Toată partea de dedesubt este albă mătă- soasă ; pe aripi are două benzi albe. Partea superioară e brun-surie. în haina de toamnă, gulerul scurt și simplu este alb, cu puțin roșu-ruginiu> tivit puțin și îngust negricios. 193 Fig. 180. — Podiceps cristatus crisiatus (L.). juv., Ș. Corcodcl marc. 1:4,16 din mărimea naturală. 5.3 — c. 54 A PASABILE DIN I L P. ÎL In haină de tînăr îi lipsește molul de pene și gulerul; pe partea superioară este brun-negricios suriu. Ciocul este roșu. Picioarele, pe dinafară brun-măslinii, pe dinăuntru verzi-gălbui. Irisul la tineri, galben, la adulți roșu-carminiu. Sistematica. Despre corcodeii mari, nu este nimic important de comunicat. Dimensiunile medii sînt cele arătate în tabloul nr. 45. TABLOUL nr. 45 Sexul si etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cin Lungimea cozii cm Tarsul cm 1 Lungimea ciocului cm 15 a Y'GO POD KS 207 Numiri st r ă i n e: Rus.: Ciornozobaia, Polosataia gagara, Ebrope- iscata ciorne zob ai e gagara; Germ.: Poțariaucher, Schwarzkehliger Taucher, Fig. 184. — Colymbus arcticus arcticus L. □ $. Fundac polar. 1; 4,33 din mărimea naturală. Miitlerer Polartaucher; Franc.: Plongeon ă gorge noire, Plongeon lumme; ItaL: Sirolaga mezzana. Fusalinon, Ouga grossa; Engl.: Black-throated Diver Ung.: Sarki buvâr. 208 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Caracterele speciei. Maxilarul ciocului, cam slăbuț, pe cuhnea ușor îndoit în jos; o carenă longitudinală foarte redusă, începînd de la nara, merge paralel cu culmenul, pierzîndu-se curînd, fără a se apropia de tăișul maxilarului; mandibula pe jumătatea bazală, egal de înaltă. Haină de nuntă. Creștetul și cerbicea sînt sur-cenușii; bărbia și gîtul negru-violete; spatele negru; pe spatele superior și pe tectricele alare are pete albe pătrate, orinduite în formă de rețea ; mai în jos, puncte mai mici neregulate; pe gît un inel pătat cu alb, pe laturile grumazului dungi longitudinale negre; partea de dedesubt este albă mătăsos. Haina de iarnă și cea tînără. Partea superioară este brun-surie întunecat ; grumazul și capul sur; partea de dedesubt albă, cu pete longitudinale întu- necate, pe flancuri. Ciocul negru-siniliu, la tinerețe albastru-plumburiu deschis.. Picioarele alb suriu roșcate, latura externă a tarsului negru-bru nație verzuie. Irisul brun castaniu. Sistematica. După cercetarea unui considerabil material, pe care l-a avut la dispoziție, din această specie, nu încape nici o îndoială — afirmă Dombrowski — că există două forme locale de Colymbus arcticus, deoarece nu numai diferența considerabilă de mărime, ci mai ales deosebirile constante în desenele grumazului, pledează hotărît pentru o separare. După Dombrowski, cele două forme ar uni următoarele caractere: 1. Colymbus articus Linne1) se evidențiază înainte de toate prin talia mare și ciocul mare și puternic, care este aproape egal de lung la ambele forme, daria aceasta este mult mai înalt. Caracterul distinctiv, cel mai sigur, este însă, desenul grumazului. Pe laturile negre ale grumazului se află opt dungi albe longitudinale; pe gît se găsesc douăsprezece pete albe. Patria acestei forme trebuie căutată în Islanda, Groenlanda, Spitzbergen, Norvegia și Suedia, pentrucă aceasta se găsește mult mai rar în Europa estică, decît cea următoare. 2. Colymbus arcticus balticus Chr. L. Brehm2). Este de talie mai mică, cu cioc mult mai slab, cu cinci dungi albe longitudinale pe laturile grumazului și opt pete albe, pe gît. Patria ei este, în tot cazul partea de nord a U.R.S.S. și Siberia pînă la. Kamciatka. în tabloul nr. 49, Dombrowski dă dimensiunile dela treizeci și șapte de exemplare. Ca și Dombrowski, Chernel a încercat de asemenea să distingă între funducii polari de talie mare și mică o subspecie, considerînd ultimii ca macro r- 9 Syst. Nat. Ed. X. 1758, p. 135. 2) Lehrb., 1822 p. 888. ORDINUL PYGOPODES 209 hynchus sau balticus, ceea ce însă Hartert, în baza unui mare material de comparație, nu a făcut, și deci deocamdată trebuie să acceptăm punctul lui de vedere. Fundacul polar este mai mic decît cel glacial, dar foarte asemănător lui. Deosebirea principală între aceștia doi, o formează ciocul. Ciocul funducului glacial este înalt, la bază lat, turtit ca o sabie și puțin îndreptat în sus; în schimb al fundacului polar este întotdeauna curbat în jos, după cum am arătat la specia precedentă. TABLOUL nr. 49 Forma Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm Colymbus arcticus Linne ' 3 ad. . ./ Maxim / Minim 77 70 35,2 33,9 8,5 7,4 10 9,2 6,9 2 $ ad. . ./ Maxim ( Minim 75 35 34 8,5 7,3 10 9,4 7,1 7 2 cu cap sferic, cioc scurt, vioi și buni zburători. Caracteristica lor o constituie penele înfoiate, încrețite, formînd o horbotă (jabot), care începe de la bărbie și se întinde pînă la mijlocul pieptului. Mai multe varietăți, foarte drăgălașe si simpatice. — Porumbelul rotitor, caracterizat prin talia mai mică decît a porum- belului de stîncă, cu piept relativ mai lat, penaj îndesat strîns pe corp și care este mai ales un excelent zburător; după înfățișare această grupă variază foarte mult ca rasă, atît la culoare cît și la forma capului, a ciocului și a picioa- relor, cînd golașe, cînd încălțate. Zboară, sau mai bine zis, se rotește, la înălțimi enorme, ore întregi, dîndu-se de-a berbeleaca (peste cap), desfătînd astfel pe prăsitorii columbofili. Azi sînt cunoscute o mulțime de varietăți, în toate țările. Timișoara își are varietatea sa din această grupă și anume: P. rotitor timișorean. Fig. 185. — Columba oenas oenas L., $ Porumbel sălbatic. 1: 3,69 din mărimea naturală. ORDINUL COLUMBAE 219 318. Columba oenas ocnaș L. Porumbel sălbatec (fig. 185) 1758 Columba Oenas Linnaeus, Syst, Nat. Ed. X, t. I. (-Nr, 1 nec. B !), p. 162. 1766 Columba Oenas Linne, Syst. Nat., t. I, p. 279. 1801 Columba sylvestris Frenzet, Beschr. Vbg. u. Eier Wittenberg, p. 87. 1831 Columba covorum Brehm, Vbg. Deutschl., p. 492. 1855 Columba arborum Brehm, Vogelf., p. 237. 1856 Palumboena columbella Bonap., Compt. Rend., t. XLIII, p. 838. 1866 Palumboena vulgaris bissanons, altifrons, major, minor A E. Brehm, Verz. Samml, p. 11 (Nomina nuda). 1870 Palumboena oenas G. R. Gr. Handlist, t. II, p. 233. 1889 Columba oenas L., 1758 St. Ghernel, Magy. Mad., t. II, p. 320. 1890 Coelotreron oenas Heine et Reichen., Nom. Mus. Hein., p. 275. 1891 Columba oenas L., I. Frivaldszky, Aves Hung, p. 110. 1899—1903 Columba oenas Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 434. 1910 Columba oenas Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 845. 1932—1938 Columba oenas oenas L., E. Harter, Vbg. Pali. Faun., 1912—1921, t. II, p. 1474; 1921- 1922, t. III, p. 2211; t. IV, p. 456. Numiri romîncști: Porumbelul sălbatic, Porumbel de scorbură, Golîmb vînăt, Golîmb de cîmp, Hulub de codru. Numiri străine: Rus.: Cliniuh dichei golub; Germ.: Hohliaube, Holztaube, Blaue Holztaube, Woldtaube Wildtaube, Lochtaube; Fi ane.: Colombe; ItaL: Colombella, Colombaccio; Engl.: Stock-Dove, Stockdove; Ung.: Vadyalamb, Kekgalamb. Caracterele speciei. Culoarea principală vînătă ca sămînța de mac, pe aripi are o bandă transversală neagră întreruptă (fig. 189, exemplarul al doilea, și fig. 190, schița din dreapta); gușa și pieptul anterior cu un luciu arămiu, laturile grumazului și cerbicea cu sclipiri verzi; coada are o bandă apicală întunecată. Ciocul este la rădăcină roșu-gălbui, la vîrf galben tulbure. Picioarele roșu intens. Irisul brun. Sistematica. La 20 martie 1901 a fost împușcat, lîngă Cernavodă, un exemplar cu albinism parțial. TABLOUL nr. 51 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 S ad Max. 35 » 22,3 14 3,2 2,2 Min. 32,2 20,8 12 2,5 2 20 ad - Max. 35 22,1 13,8 Oy 2,1 Min. 33 20,7 11,5 2,5 2, 220 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Aria geografică. Locuește în partea de vest a regiunii palaearctice. Răspîndirea și biologia. Porumbelul sălbatic este foarte frecvent în toate pădurile de la șes, cu copaci scorburoși; mai puțin la munte. Este foarte numeros în zăvoaiele de la Dunăre. Sosirea lor are loc la sfîrșitul lui februarie sau începutul lui martie; plecarea în octombrie-noiembrie. In ierni mai blînde, iernează la noi. Cuibă ritul. Clocește de două ori, odată în aprilie, a doua oară în iunie. S-au găsit cuibare proaspete de la 2.IV — 18.VII. Cuibarul constă din două ouă. Douăzeci și cinci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 38,5 X 24,3 mm; maximum: 39 x 30,4 mm; minimum: 34,5 X 28,9 mm. 319. Columba palumbus palumbus L. Porumbel gulerat (fig. 186) 1758 Columba palumbus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 163. 1766 Columba palumbus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 282. 1816 Columba torquata Leach., Syst. Cat. Mamm. etc., B. M., p. 26. 1831 Columba pinetorum Brehm, Vog. Deutschl., p. 88. 1839 — 1846, Columba palumbaria Koner, Skandin. Fogl. (teste Salvadori), p. 13. 1849 Palumbus torquatus Blyth., Cat. B. Mus. A.S.B., p. 233.] 1856 Palumbus excelsus Bonnap., Comp. Rend., t. XLIII, p. 836. 1866 Palumbus torquatus, alticeps, planiceps, planiceps longirostris A. E. Brehm., Verz.. Samml. (Nomina nuda !), p. 10. 1870 Palumbus palumbus G.R.Gr., Handb., t. II, p. 233. 1891 Columba palumbus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 111. 1899 Columba palumbus L., 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 323. 1899 — 1903, Columba palumbus Linne, I. Madarâsz, Magy. .Mad., p. 435. 1910 Columba palumbus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 847. 1932 — 1938 Columba palumbus palumbus L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912— 1921 t. II, p. 1477; t. IV, p. 456. Numiri romînești: Porumbel gulerat, Porumbel sălbatic, Porum- bel popesc, Hulub mare, Gulub, Golîmb cu guler, Guguștiuc ? 1?, Guguș- tiucă ? !?. Numiri străine: Rus.: Lesnoi golub; Germ.: Ringeltaube, Gros- sewilde Taube, Grosse Holztaube, Waldtaube, Pfundtaube; Franc.: Colom.be ramier; Ital.: Colombaccio, Palombo, Favazzo, Fava-Colosso; Engl.: Wood- Pigeon, Ring-Dove; Ung.: Orvos galamb. Caracterele speciei. Toată partea superioară, inclusiv capul grumazul, este albastru-surie (albastru porumbac), cu sclipiri verzi și pur- purii pe laturile grumazului și pe cerbice; gușa și pieptul superior sînt mai mult sure, suflate porfiriu; pîntecele și partea anală, alb-surie. Aripile și coada sur-ardezii, cu o pată, respectiv banda apicală transversală, negri- cioasă, pe aripă; aproape de marginea anterioară se află o pată mare longi- ^4 p Fig. 186. — Columba palumbus palumbus L., $$ Porumbel gulerat. 1:6.08 din mărimea naturală. ORDINUL COLUMBAE 221 tudinală, albă. Picioarele roșu-roz intens. Ciocul roșu-roz intens, spre vîrf albicios. Irisul galben viu. Siste m a t i c a. Această specie variază foarte mult ca mărime. TABLOUL nr. 52 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 ad * Max. 45 26 17,5 3,5 2,3 Min. 43,5 24,3 15,6 3,2 2,2 15 Ș ad ■ Max. 44,3 25,3 17,3 3,5 2,3 Min. 42,2 23 15,3 3,2 2,2 Aria geografică. Europa, Asia de vest și anumite puncte din Africa. Răspîndirea și biologia. Porumbelul gulerat este răspîndit, ce-i drept, în toată țara, dar nu este atît de frecvent ca porumbelul de scorbură. In primăveri mai^calde se^pot vedea primele exemplare încă dela sfîrșitul lui februarie; majoritatea însă, trece pe la noi abia către mijlocul lui martie. Mai mare este numărul porumbeilor ce sînt în trecere toamna și anume în octombrie; dacă timpul este cald, mulți rămîn la noi pînă în noiembrie și chiar pînă în decembrie. Cuibăritul. începe să clocească pe la sfîrșitul lui martie și clocirea durează pînă în iulie. Cuibare proaspete au fost colectate la 26 și 30 martie; 10,15 și 30 aprilie; 15 și 21 mai; 6, 8 și 16 iunie ca și la 12 iulie. Treizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile, în medie: 39,6 x 32,1 mm; maximum: 43 X 34,6 mm; minimum: 38,9 x 28,7 mm. 320. Streptopelia țurțur țurțur L. Turturea (fig. 187, 188) 1758 Columba Turtur Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X. t, 1, p. 164. 1766 Columba țurțur Linne, Syst. Nat., t. I, p. 284. 1828 Peristera țurțur Boie, Isis, p. 327. 1831 Peristera tenera Brehm, Vbg. Deutschl., p. 494. 1831? Peristera dubia Brehm, Handb. Naturg. Vogi. Deutschl., p. 1009. 1834 Peristeria lugubris, Peristeria maxima Landb., Syst. Aufz. Vbg. Wurth.,p. 52. 1835 Țurțur communis Selby, Nat. Libr., Pigeons, p. 171. 1836 Țurțur vulgaris Eyt., Cat. Br. B., p. 32. 1837 Țurțur migratorius Swainson, Class., t. II, p. 349. 1840 Turtur auritus Gray., List. Gen. B. 38. 1845? Peristera (Turtur) rufescens Brehm., Isis, p. 348. 1852? Țurțur sylvestris Reichenbach, Av. Syst. Nat., p. XXV. 1855? 'Turtur glauconotus Brehm, Vogel., p. 257. 1857? Turtur cyanotus Brehm, Naturg. u. Zucht Tauben, p. 50. 222 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1862 Țurțur cyanotus Reichb., Tauben, p. 173. 1866 Turtur auritus alticeps et minor A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 11 (Nomina nuda !). 1886 Turtur tenera Gigl., Avif. Ital., n. 321. 1891 Turtur turtur Sharpe, Ibis, p. 111. 1891 Turtur auritus Gray, I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 111. 1899 Turtur turtur (L.), 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 326. Fig. 188. — Streptopelia turtur turtur L.. Turturea (albinisim). 1: 1,97 din mărimea naturală. 1899 — 1903, Turtur turtur (Linnd), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 436. 1910 Turtur communis Selby, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 848. 1932 — 1938 Streptopelia turtur turtur (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1484; 1921 - 1922, t. III, p. 2221; t. IV, p. 457. N u m i r i romînești: Turturea, Turturică, Turtureauă, Turturelă, Tur tură, Turturel. Numiri străine: Rus.: Gorlița, Crasnii goluboc; Germ.: Turtei- taube: Gemeine Turteltaube, Wegtaube, Kleine Holztaube; Franc.: Tourterelle, Fig. 187.— Streptopelia țurțur țurțur Turturea. 1:2,24 din mărimea naturală. Fig. 189. — Columba livia livia Gin., Columba oenas oenas L., Columba pulumbus palurnbus L., Streptopelia turlur țurțur C. J; 3,36 din mărimea naturală. 224 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Colombo tourterelle; Ital.: Tortora, Tortorella, Tortora comune; Engl.: Turtle- Dove; Ung.: Gerle, Gerlicze. Caracterele speciei. Pe laturile grumazului are cîte o pată bandată transversal negru și albastru. Capul, cerbicea, spatele și tîrtița sînt Fig. 190. — Pigmentarea aripilor de la: Columba livia livia Gm. (= Porumbel de stîncă) și Columba oenas oenas L. (= Porumbel sălbatic). albastru-surii; pe partea posterioară a capului este tivită roșcat, iar pe spatele superior are dungi late brun-roșcate; tectricele supracodale sînt brunatice; coada sură, ambele rectrice mijlocii, negricioase; cele de la margini au steagul extern alb; toate rectricele sînt la vîrf tivite alb. Umerii, tectricele alare și remigele secundare sînt negre, tivite brun-roșcat. Remigele primare, negru- surii, cu vîrfuri albe; cele externe, cu steagul extern alb. Partea anterioară OR DIN (; L COL UMBAE 225 este roșcată, pîntecele alb. Picioarele roșu-porfirii. Ciocul sur-negricios. Irisul galben-roșcat. Sistematica. Turturelele colectate în țară nu dau motiv la vreo discuție. TABLOUL nr. 53 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 7. IV » i) 14.X 1910 » » 11.IV » — C u i b ă r i t u 1. Timpul clocirii începe la mijlocul lui mai și durează pînă în iulie. Cele mai multe perechi scot două rînduri de pui. Cuibare proas- pete s-au găsit la 9, 10, 15, 17, 25, 30 mai; 1, 2, 3, 4, 8, 9, 14, 15, 30 iunie 15 — c. 54 A 226 PĂSĂRILE DIN R.P.R. și 1, 3, 14 iulie. Douăzeci și cinci de ouă măsurate au avut dimensiunile, în medie: 30,7 x 22,9 mm; maximum: 31,9 x 23,9 mm; minimum: 29,7 x 21,8 mm. în Banat, turtureaua, pînă acum 8 — 10 ani în urmă, era o pasăre foarte comună, chiar și în localitățile cu multă circulație, în orașele mai mari, ca Timișoara, unde foarte deseori cuibărea pînă și în copacii din marginea tro- toarelor de pe străzi. De cînd însă a început să apară și să se răspîndească în Banat, guguștiucul, pasăre mai robustă, mai rezistentă, și care a devenit o specie sedentară prin localitățile mai mari, numărul turturelelor scade mereu ca pasăre clocitoare, ele retrăgîndu-se pe la periferie sau spre pădure. 321. * Streptopelia decaocto decaocto Friv. Guguștiuc (fig. 191) 1837 Columba Risoria L. hasonfaj: Columba decaocto Frivaldzky, Magy. Mad., Tudos Târsasâg Evkbnyvei, t. III, Termeszett. Oszt., t. II, kbt, p. 183 — 184, tab. VIII. 1844 Țurțur douraca Hodgson, Gray’s Zool. Mise. rp« 85, (Nepal. Nomen nudum !), Salvadori, Cat. B. Brit. Mus. XXI, p. 430. Țurțur risorius plur. aud. usque 1893. 1855 Peristera intercedens Brehm, Vogelfang, ( Nordafrika errore 1), p. 258. 1874 Țurțur stoliczkae Hume, Stray Feathers, t. II, p. 519. 1881 Streptopelia torquata (ex Brisson, nec Brisson !) Bogdanow, Tr. Sib., Obtsch, Jcstest, t. XII, (Rus.) p. 98. 1920 Streptopelia decaocto decaocto (Friv.), E. Stresemann, Avif. Maced., p. 240. 1928 Streptopelia decaocto zarudnyi Serebrowsky, Comp. Rend. Ac. Leningrad, 1927 A., p. 328. 1932 — 1938 Streptopelia decaocto decaocto (Friv.), E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1495; t. IV, p. 459. Numiri r o m î n e ș t i: Guguștiuc, Porumbel turcesc, Porumbel rîzător oriental. Numiri străine: Rus.: Zapadnaia colciataia gorlița; Germ.: Orien- ialische Lachiaube, Turkentaiibe; Ung.: Felholdas galamb, Tdrdkgerlicze, Kacagd galamb. Caracterele speciei. Remigea a doua și a treia pe steagul extern ușor scobite, coada rotunjită. Mascul adult. Partea superioară a capului și părțile limitrofe ale gru- mazului sînt sur-brunatice palid, cu un suflu roz, urmat de un semicerc negru, la marginea superioară sur deschis; cerbicea și restul părții superioare, de culoare sur-isabel mat, pe tîrtiță cîteodată bătînd ușor în suriu. Remigele primare sînt de culoare ardeziu-brunatică, cu dungi înguste brune palid la vîrf și pe marginea steagului extern; remigele secundare sînt sur-cenușii, cele mai interioare isabel-surii, ca și spatele și scapularele; tectricele alare mărunte sînt ca și spatele, cele mijlocii și mari sur-albăstrii. Perechea rectri- Fig. 191. — Streptopelia decaocto dp.caocto Friv.. Guguștiuc. 1: 2,202 din mărimea naturală. OR DINU L COLUMBAE 227 celor extreme pe steagul extern sure deschis, spre mijloc și de aici spre capăt mai închise, mai ardezii, la vîrf (cam 1/4) alb-surii; steagul intern este de culoare ardezie, spre capăt (ceva mai puțin de jumătate) alb, către partea întunecată umbrit suriu; perechea următoare a rectricelor, la jumătatea bazală sure, jumătatea spre vîrf alb-surie; steagul extern este de cele mai multe ori complet sur; perechea mediană la fel cu spatele. Partea de dedesubt și laturile grumazului sînt roz-surii; gîtul și bărbia mai deschise, aproape albe. Partea abdominală și tectricele subcodale sînt sur-albăstrii. Tectricele subalare sur-albicioase, axilarele puțin mai albăstrui-surii. Irisul roșu, ciocul negru mat, inelul îngust din jurul ochiului roșu; picioarele roșii sau roșu albăstrui. Aripa măsoară 170 —183 mm; coada 130 —142 mm; tarsul cam 21 —25 mm; ciocul (de la penele frontale) 15 — 17 mm. Femela adultă ca și masculul, dar de obicei puțin mai mică; aripa 170 —180 mm; cîte o dată sînt egali. Exemplarele tinere, pe cap și partea inferioară sînt mai brunatice; tectri- cele supraalare sînt mai închise și tivite cu o dungă îngustă nisipie palid; semicercul negru de sub cerbice la început lipsește, mai tîrziu apare îngust, abia vizibil. Sistematica. Despre această specie de porumbei, numită de cele mai multe ori risoria, Linne1) zice: «Habitat in India ». Autorii citați de el însă, descriu și desenează forma « porumbelului rîzător » păstrat la noi în colivii, despre care credeau că derivă din India. Nu este, însă cazul, deoarece porumbelul rîzător din India este mai mare, prezintă alte desene pe rectricele externe și se pare că nu are «rîsul » acela, caracteristic păsărilor noastre din cuști, ci numai un sunet strigător din trei silabe. în tot cazul, porumbeii rîzători blînzi de la noi derivă din forma Sirep- iopelia roseogrisea din Nubia, cu care se potrivesc la desenele de pe coadă, la mărime și voce; trebuie remarcat însă că în India se țin porumbei rîzători blînzi, care, după caracterele lor, trebuie să derive de la douraca (decaoclo), dar sînt tot atît de palid colorați, ca și cei ținuți în Europa ! Am dat în revista « Carpații», în traducere romînească, descrierea origi- nală maghiară a lui Frivaldszky 2) despre această speță, descriere în care se relatează ca încheiere următoarele: «Această speță analogă se deosebește de porumbelul rîzător comun, prin mărime, culoare mai întunecată, dar în deosebi prin gîlgîitul ei, în care amestecă, după cum am amintit mai sus, sunetele « deca-octo ». Syst. Nat. Ed. X, 1785, t. I, p. 1G5. 2) 1. c. (248), p. 228. 15* 228 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Hans Boetticher publică în « Kocsag »1) despre Steptopelia decaocto Friv. (numit de Bulgari Gugutka), între altele, următoarele: « Unde își are această pasăre obîrșia (patria originară) nu se poate preciza încă; probabil este Persia și India, poate și Asia Mică, unde s-a întîlnit mai de curînd. în Europa, după cum se vede, a fost introdusă de către turci. Acest porumbel se înutnește în toate orașele, unde trăiesc ori au trăit turci .Azi, el este răs- pîndit, așadar, în Turcia, Bulgaria, Macedonia, Serbia (Belgrad), Albania, Bosnia, Muntenegru (Beri, Busownik) și Herțegovina (Mostar). în Grecia a fost exterminat de către populația fanatizată de controversele politico- religioase împotriva turcilor. La Constantinopol și Adrianopol trăiește și azi în număr foarte, mare. în Bulgaria este răspîndit între altele la Sofia, Plovdiv, Stara-Zagora și alte localități, destul de departe. De asemenea s-ar găsi și la Constanța în Dobrogea. Turcii au o deosebită simpatie pentru acești porumbei și nu privesc bucuros cînd sînt persecutați. Se întîlnesc adeseori în grădinile din jurul moscheelor și geamiilor. La Sofia este foarte frecvent în plantațiile din așa-numita Grădina Boris, la capătul de vest al orașului. Dar si în alte grădini și parcuri din interiorul orașului sînt destul de numeroși, în Grădina zoologică se perindau întotdeauna mai multe exemplare, iar în timpul iernii acești porumbei veneau în cîrduri numeroase, ca sa se înfrupte din nutrețul împrăștiat celorlalte orătănii. Porumbelul rîzălor balcanic este vădit mai mare, și la culoare mai sur decît porumbelul rîzător comun ținut deseori în captivitate, care de cele mai multe ori este numit Streptopelia risoria L. și evident derivă de la Streptopelia roseogrisea (Sund.) din Nubia sau poate și de la Streptopelia roseogrisea arabica (Neum.) din Arabia. De asemenea și în comportarea lui se deosebește, acest porumbel fiind mai greoi, .mai liniștit față de cel ținut în volierele din grădinile noastre zoologice și ale amatorilor, care este mai gingaș, mai vioi. în special însă se poate observa o diferență evidentă la voce. Pe cînd vocea de la risoria sună cam în felul următor: kukrrrriiuh-kukrrrrâuh, vocea la decaocto este mai adîncâ și se poate reda cam așa: kuuku — uku-kuuku = uku. De asemenea și «chico- titul », «rîsul » de la decaocto este mult mai puternic, mai dur și mai « mă- căitor » decît acel chi-chi-chi mai blînd, de la risoria. încrucișări din ambele forme au fost prăsite în Grădina zoologică din Sofia. Dacă acestea sînt capa- bile de a se reproduce între ele, sau cu una de la ambele forme a părinților, nu-mi este cunoscut ». în cele afirmate de Boetticher, pot adăuga doar faptul că, oricine a auzit vocea acestor specii vreodată, le poate recunoaște imediat de la distanță, fără a mai vedea și pasărea, întru atît sînt de caracteristice și de diferite aceste Die HuhnervQgel unei Tauben Bulgariens, 1930, anul III, nr. 1 — 2, p. 16 — 27. O R DINEL COL UMBAE 229 sunete. Eu am încercat a le reproduce cam în felul următor: cuc curmi — cuc curmi, hihihihi pentru risorius, iar pentru decaocto: huhu-hu, huhii-hu, sau tutiitu, tutuu-tu. La risorius accentul cade pe prima și ultima silabă, la decaocto pe a doua (mijlocie). Germanii numesc popular pe risorius: Kukuruz- taube. Specia decaocto scoate sunetele de «chicotit » numai rar. K ă sp în d irea și biologi a. Guguștiucul abia acum vreo 10 — 15 ani, a început să pătrundă de la Dunăre mai spre nord, venind din Peninsula Balcanică; cu timpul a devenit mai mult pasăre sedentară. Am cunoscut mai în de aproape această specie în anul 1912, la Belgrad, unde era destul de numeroasă în grădina publică « Kalimegdan », dar am văzut-o de mai multe ori în centrul orașului; începînd de atunci, am urmărit cu atenție dacă nu cumva a trecut și pe malul stîng al Dunării. Pentru prima dată semnalează apariția acestei specii în Oltenia și Muntenia, B. L CĂLINESCU J), sub numele de Turtur risorius. După informațiile Iui CÂLINESGU, ea s-ar fi introdus acolo pe la Calafat, cam pe la anul 1877, dar cine și cum a adus-o, despre aceasta nu-și mai aminteau bătrînii, pe care i-a întrebat. Tot dînsul dă ca fapt cert că, la Obîrșia (r. Cujmir) au fost aduse cîteva exemplare de la Calafat, în anul 1887, unde se pare că s-ar găsi cam 200 exemplare. în sfîrșit mai amintește că, tot de la Obîrșia (r. Cujmir), au fost aduse în primăvara anului 1932, 4 perechi la Podul Grosului (r. Strehaia). Este însă foarte curios faptul că acest porumbel, începînd de la 1877, respectiv 1887. și pînă acum vreo zece ani, nu s-a răspîndit mai departe și nu a fost semnalat de nimeni. Daca de fapt este vorba de decaocto și nu de risorius, ceea ce nu am avut ocazia să verific, atunci s-ar putea explica ușor cum au ajuns acești porumbei în Banat și de aci mai departe spre nord pînă în cîmpia Ungariei și chiar și în nordul acestei țări (localitatea Monor lîngă Budapesta) încă din anul 1932, după cum comunică E. NAG-Y2). în ultimii 10 — 12 animu am mai putut parcurge personal drumul de-a lungul Dunării, de la Baziaș pînă la Orșova și deci nu am putut controla schimbările cu caracter ornitologic produse în acest sector, dar am antrenat pe alții de a face anumite observații. Astfel A. LIPTAY din comuna Lovrin (r. Sînicolaul Mare) mi-a comunicat că în excursia cu caracter lepidopterologic, făcută în iunie 1938, a întîlnit guguștiucul în apropierea comunei Peceneșca, la poalele Domogledului, lîngă fabrica de var. La 11 aprilie 1939, am observat și eu din biroul Muzeului, în Timișoara, primele 3 exem- plare în joc prenupțial prin grădina cazărmii de vizavi, în centrul orașului. Începînd de atunci i-am urmărit cu atenție zilnic, atît eu cît și cîțiva colaboratori ai mei, și am mai desco- perit și alte exemplare ori perechi, în diferite puncte ale localității, chiar și clocind. Tot LllTAY mi-a trimis la 13 august 1939 primul exemplar adult (^), împușcat la Lovrin. La 21 iunie 1939, am găsit un cuib într-un nuc bătrîn din curtea spitalului militar; din el sburaseră, cu cîteva zile mai înainte, doi pui, dintre care împușcasem unul; în cuibul vechi păreau a fi iarăși ouă proaspete. La 11 septembrie 1939, ing. Klinke a descoperit pe un salcîm înalt din stradă, lîngă fabrica de tutun, un cuib cu ouă pe care clocea femela; cu 2 — 3 zile mai devreme această pereche mai hrănea un pui care acum zburase din cuib. *) 1. c. (33), nr. 4, p. 4 — 6. 2) Reprinted from the Proceedings of the Eighth Intern. Omilii. Congr., Oxford, 1934, p. 260 - 264. 230 PĂSĂRILE DIN R.P.R. La 27 august 1940, ing. S. PAȘKOVSCHI a întîlnit guguștiuci la Băile Lipova (r. Lipova), de unde mi-a adus un mascul adult, împușcat de el. în vremea aceea, numărul guguștiucilor colonizați pe teritoriul orașului Timișoara se putea evalua la cca 40 — 50 de perechi. în anul 1951, guguștiucul este răspîndit pretutindeni, iar numărul perechilor de pe teritoriul orașului Timișoara este sigur de 800 — 1000. Cuibăritul. Contrar celor relatate de unii autori, eu am observat că guguștiucul înclină a deveni o pasăre urbană, ca și ciocănitoarea urbană (Drycopus syriacus), căci de cînd și-a făcut apariția aici în Banat, nu l-am văzut niciodată în afară de așezările omenești; de asemenea âm putut observa că în majoritatea cazurilor cuibărește pe copaci (destul de înalți), și scoate cel puțin 2—3 rînduri de pui pe an. După ce terminasem în manuscris partea referitoare la această specie, am primit de la un cunoscut al meu, amator de păsări, două exemplare vii, prinse, în urma insistenței mele, în curtea lui, cu ajutorul unei capcane improvizate. Am ținut aceste exemplare în voliera din curte, în plin centrul orașului timp de vreo șapte luni, pentru observații, iar după aceea i-am inelat și i-am lăsat iarăși liberi. Această captivitate a avut ca urmare atragerea unei perechi de guguștiuci liberi, care cuibăriseră pe un copac de juniper tocmai în curtea mea, relativ destul de mică, între edificiile ce o înconjură. Cînd s-a apropiat timpul să iasă puii (pe la 18 — 19 mai), am fost nevoit să plec de acasă pe timp mai îndelungat, astfel că n-am putut urmări pînă la sfîrșit procedura clocitului, care a fost tulburată de o pisică hoinară, în lipsa unei supravegheri permanente, spre marea supărare a soției mele, care îi ocrotea în absența mea. Perechea a părăsit apoi cuibul și numai foarte rar a mai revenit prin apropiere. Hrana. Aceasta constă din diferite semințe și deseori guguștiucul se lasă din zbor în curțile caselor, ca să culeagă grăunțe împreună cu celelalte păsări de curte. Sînt perspective ca această specie să sporească rapid la număr, mai ales în comunele urbane, unde nu prea este persecutată și stingherită în timpul clocirii și unde este privită cu simpatie. XIX. Ordinul PTEROCLETES Păsările acestui ordin, după morfologia lor externă, ne amintesc pe de o parte de porumbei, iar pe de alta de galinacee. Ciocul se aseamănă mai mult cu al galinaceelor; este însă mult mai slab; aripile sînt înguste, foarte lungi și ascuțite; remigea primă mult mai lungă decît celelalte. Coada este ascuțită; ambele rectrice mijlocii sînt cîte odată foarte lungi. Structura deose- bită a picioarelor formează unul din cele mai izbitoare caractere al acestui ordin; cele trei degete anterioare sînt foarte scurte, și acoperite foarte des cu pene păroase, de asemenea și tarsul; degetul posterior ori lipsește complet ori este foarte rudimentar. Penele conturale au hiporahise; penajul este foarte des și ușor înfipt în piele, ca lă porumbei. Remigele primare sînt 11 la număr, cele secundare aquintocubitale ; rectricele, 14 — 16. Glanda crupială prezentă, golașă. Culoarea penajului este potrivită mediului, solului de stepă și pustiurilor. Aceste păsări locuiesc în pustiuri; ele trăiesc în cîrduri și anume, urmînd instinctul lor nomad, își părăsesc temporar patria și invadează în număr colosal continente străine. Nu-și clădesc cuib, ci depun ouăle, trei la număr (după alte date, patru), în adîncituri scunde, pe care și le scormonesc în nisip. Ouăle sînt lunguiețe și la ambele capete boante; culoarea fundamentală este humoasă, iar peste aceasta sînt marmorate și stropite întunecat. Puii sînt acoperiți deasupra cu puf de culoare humoasă, pătați cu alb și brun, iar pe dedesubt unicolor, albicios 1). Părăsesc imediat cuibul. Aria lor geografică se întinde peste Europa de sud, Africa, Madagascar și Asia. Sînt cunoscute în total 17 specii. *) Proc. Z. Soc., 1866, p. 18. 232 PĂSĂRILE RIN R.P.R. 1. Fam. P T E R O C L I D I D A E 322. Syrrhaptes parade rus Pali. Găinușă de stepă 1773 Telrao paradoxa Pali., Reise Russ. Reich’s, t. II, p. 712. 1788 Telrao paradoxus Gmel, Syst. Nat., t. I, p. 755. 1811 Syrrhaptes paradoxus llliger, Prodromus, p. 243. 1812 Nematura paradoxa Tisch, Mem. Soc. Nat. Mosc., t. III, p. 271. 1815 Syrrhaptes Pallasi Temm., Pig. et Gali, t. III, p. 282. 1817 Heteroclitus tartaricus Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. XIV, p. 453. 1824 Tetrao armaria Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. LIII. 1825 Syrrhaptes heteroclita Vieill., Gali. Ois., t. III, p. 64. 1840 Syrrhaptes Fischeri Karelin, Bull. Mosc., t. XIII, p. 495. 1863 Syrrhaptes heteroclitus Montess., Rev. et Magaz. Zool., p. 358. 1891 Syrrhaptes paradoxus Pali., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 112. 1899 Syrrhaptes paradoxus (Pali.), 1773, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 264. 1899 — 1903 Syrrhaptes paradoxus (Pali.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 439. 1910 Syrrhaptes paradoxus Pali., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 851. 1932 — 1938 Syrrhaptes paradoxus (Pali.), E. Hartert, Vdg. Pali. Faun. 1912 — 1921, t. II, p. 1514; t. IV, p. 463. Piciorul de la Syrrhaptes paradoxus văzut deasupra și dedesubt. Numiri r o m î n e ș t i: Găinușă de stepă, Potirniche de stepă, Găinușă tătărească, Găinușă tălpoasă. N u m i r i s t r ă i n e: Rus.: Obîcnovennaia Sadja; Germ.: Steppenhuhn; Franc.: Syrr- hapte paradoxal; Ital.: Sirratte; Engl.: Palla’s Sandgrouse; Ung.: Talpastyuk. Caracterele s p e c iei. Prima remige primară este lungă și fin ascuțită; remigele mijlocii sînt mai scurte decît ultimele remige secundare, așa încît aripa deschisă pare la mijloc adînc scobită; ambele rectrice mijlocii sînt foarte prelungite și ascuțite; picioarele sînt foarte scurte, degetele late încălțate pînă la ghiară cu pene dese pe partea de dedesubt golașe și ncge- late, formînd o suprafață în continuitate, deoarece sînt legate pînă la vîrf printr-o membrană conjunctivă. Degetul posterior lipsă. Culoarea generală este galben-brunatic-lutoasă; de-a curmezișul peste spate are rînduri de pete în formă de semilună, brun-surii; frîul, laturile gru- mazului și gîtul sînt sur-gălbui; restul capului, galben-lutos; sub gușa mascu- lului, pe baza sură, se află o bandă alcătuită din patru rînduri de pete, albe și întunecate; pieptul este de culoare lutoasă; partea anterioară a pîntecului ORDINUL PTEROCLETES 233 brun-negricioasă, cea posterioară sur-cenușie; remigele anterioare sînt sur- cenușii, cu margini exterioare negre; remigele posterioare și tectricele alarc, galben-lutoase, primele tivite sur, iar ultimele au pe marginea anterioară, pete stropiforme, brune. Coada este galben-lutoasă, bandată transversal întunecat; rectricele mijlocii prelungite, cu vîrfuri albe, care se tocesc curînd. Picioarele sînt alb-gălbui; degetele sur-cornoase; ochiul mic, înconjurat de un inel sur-albăstrui; irisul brun închis, aproape dispare pe lîngă pupila mare neagră. Ciocul sur-gălbui. Sistematica. Dombrowski a colectat douăzeci și opt de exem- plare, toate împușcate în țară la noi (în anul 1908 x) și anume, nouăsprezece masculi adulți și nouă femele adulte, ale căror dimensiuni sînt cele date în tabloul nr. 53 bis. TABLOUL nr, 53 bis Sexul șî etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 19 £ ăd • Max. 47 25 21 2,4 1,8 Min. 41 23,1 17,5 2 1,5 9 ad. Max. 35 22 16,3 2,3 1,7 Min. 32 21,5 13,5 2 1,4 Aria geografică. Locuiește în pustiurile Asiei centrale și migrează periodic, în stoluri mari. în Europa. R ăspîn direa și biologia. Este curios faptul că DOMBROWSKI nu amintește în lucrarea sa nimic despre incursiunea din anul 1908, a găinușei de stepă, despre care s-a scris și publicat în atilea reviste de specialitate și de vînătoare, ba chiar și în unele ziare din acea vreme, cu atît mai mult, cu cît țara noastră era o adevărată poartă a acestor invazii atît din trecut cît și mai ales, a acesteia din 1908. Voi încerca în cele ce urmează să dau în rezumat, toate datele pe care le cunosc, referitor la țara noastră, amintite în literatură, iii diferite locuri. Primul exemplar, sigur, care a fost colectat pe teritoriul romînesc, este acela împușcat, în anul 1859 de farmacistul Wagner din Hațeg, (r. Hațeg), care exemplar a ajuns, cu întreagă colecția acestuia, în posesiunea liceului din Hodmezdvâsârhely (R. P. Ungară). Acest exemplar este unul din primele 7 exemplare, despre care s-a amintit în literatura ornitologică din Europa. în anul 1863 a urmat o nouă și mare incursie în Europa. Din acest an au fost observate la noi în următoarele localități: Arad, Slatina, Sibiu, Sf. Gheorghe. i) în lucrarea lui DOMBROWSKI, lipsește anul colectării; 1-ain dat în paranteză, fiind acela, în care a avut loc marea incursiune în continentul Europei. 234 PĂSĂRILE DIN R.P.R. A doua mare invazie, cunoscută pînă acum, a avut loc în anul 1888 — 1889. Cu această ocazie au fost observate în mai multe locuri, de repetate ori, de la Maramureș pînă la Fiume și Sf. Gheorghe și au fost colectate mai multe exemplare, dintre care se găsesc cîteva în muzeele școlare. A treia și ultima invazie mai mare, s-a produs în anul 1908, fapt care a fost anunțat din vreme, pentru Europa apuseană, de către profesorii ornitologi MENZBIER și CAIGO- RODOV din Rusia. Cu toate că aceasta era de proporții mai mici decît cea din 1888, s-ap făcut cercetări și observări mai detaliate în întreaga Europă. Despre această invazie în vestul Europei, merituosul ornitolog austriac VICTOR TSCHUSI și (330), a publicat o lucrare monografică detaliată și bine documentată, lunară, bazată pe vreo 100 de publicații diferite, și avînd concursul mai multor ornitologi cu repu- tație de pe atunci ca: prof. dr. LOREEZ, Wiena, O. REISER, Sarajevo. dr. K. HENNIKE, Gera, O. HELMS, Pejrup, S. A. BUTURLIN, ĂVesenberg, V. ARTOBOLEVSCHI, Kiev ș.a. Voi da din această lucrare datele ce interesează mai în de aproape teritoriul romînesc: « Pe la 14 mai s-au ivit, într-un sat de lîngă Giurgiu, găinuși de stepă. Un exemplar rănit la aripa stîngă a fost adus de către un țăran și se găsește în posesia comerciantului de lemne de aici (R. HELF, viceconsul din Giurgiu în lit.). La începutul lui mai au apărut găinuși de stepă pe Bărăgan, în cîrduri de cîte 20 — 40 de bucăți și la 12 mai, AL. SĂULESU a împușcat 1 exemplar (R. DOMBROVSKI în lit.). Mai tîrziu, comunică același, că a primit exemplare din toate părțile țării, ultimele în iulie. WILLIAM FACIES, Malcoci (r. Tulcea), comunică la 22 iunie că, începînd de la mijlocul lui aprilie, și pe aci au trecut găinuși de stepă în cîrduri mai mici sau mai mari, venind din Basarabia (actualmente R.S. Moldovenească). în mai încă au mai fost observate exemplare singuratice. O femelă împușcată avea ovarul foarte dezvoltat. A. RETTIG comunică profesorului W. BLASIUS: De la 17 aprilie migrează prin Dobrogea spre vest multe cîrduri de Syrhaptes de cîte 8 — 60 bucăți fiecare; lîngă Malcoci au fost împușcate trei exemplare, la Galați unul; RETTIG- relatează x) că a observat două pilcuri de cîte 8, respectiv 12 exemplare, lîngă Malcoci, timp de vreo trei săptămîni, pe semănătu- rile proaspete de porumbiști și mălai mărunt; între 10 —19 mai el a împușcat 4 masculi și 4 femele: după 25 mai nu a mai văzut niciunul. P. GOULON a întîlnit în noiembrie, la 7 km depărtare de Sascut, un stol mare, de mai multe sute de exemplare, care au poposit acolo 8 — 15 zile, fără să fi îngăduit vreo apropiere cu arma decăt o singură dată, prin ceață, cînd au sburat abia cîțiva metri. Transilvania și Banat. La 13 mai, un exemplar s-a lovit de sîrmele de telegraf, lîngă Satu-Mare și a fost prins viu, apoi preparat de A. BdHAI. La 26 mai I. BEKK a observat 12 — 13 bucăți la Jimbolia. La 31 mai au fost observate 3 exemplare pe islazul comunei «Sătmar». Cercetările de pînă acum nu au putut încă stabili adevăratul motiv al migrării acestor păsări. Deocamdată este cert faptul că, și din locul lor de cuibărit, migrează și nu clocesc tot în aceeași regiune și aceeași cantitate. Deci și în împrejurări normale sînt nevoite a-și căuta prin migrații mai mici sau mai mari, locuri corespunzătoare pentru clocire. Migrarea aceasta așa dar se datorește mai ales abaterii lor de la viața normală, în vederea găsirii locurilor potrivite pentru cuibărit. Dar ce anume inițiază aceste mișcări periodice nici x) Miticii ii. d. Vogehv. (VII, 1908). ORDINUL PTETiOCLETES 235 măcar nu putem bănui. Din punctul de vedere al hranei au fost nevoite a se adapta vege- tației sărăcăcioase a deșerturilor salinoase; dar temperaturile extreme ale deșerturilor, de multe ori pot să nimicească vegetația corespunzătoare hranei acestor păsări, chiar înainte de a da semințe și în acest caz se produce o lipsă de hrană, îneît această regiune a deșertului nu mai este corespunzătoare unei colonizări provizorii: de aici urmează necesitatea unei mi- grări temporare, fiindcă lipsite de un ținut producător de hrană, nu pot cuibări. Aceasta, natural, este numai o presupunere pe care numai cercetările întreprinse la fața locului ar putea-o verifica, dar în acele regiuni, cercetările sistematice ornitologice nici măcar nu au început. XX. Ordinul LIMICOLAE n lucrarea sa Dombrowski urmează o divizare sau clasificare deosebită a Limicolelor, nccunoscînd pe aceea dată de Hartert în Vogel der Palaearc- iischen Fauna, acceptată și introdusă azi în toate lucrările mai de seamă. Pentru a rămîne deci în cadrul acestui sistem, dau clasificarea lui Hartert, citînd numai acele părți, după lucrarea lui Madarăsz citată de Dombrowski care par necesare pentru o orientare mai ușoară. Ordinul Limicolae cuprinde Prundărașii, Fluerarii, Sitarii, Ostrigarii, Culicii, Fugacii și speciile înrudite (din cele nepalaearctice încă și specia Thinocoridae). Toate aceste păsări sînt schizognate. După cît s-a putut cerceta, speciile sînt aquintocubitale, însă Philohela minor (America de nord), este după Miller, quintocubitală. Numărul remigelor primare este, de 11, dacă prima penișoară rigidă este numărată ca prima (sau mai logic ca a 11-a). Dacă aceasta însă nu ar fi corect, după cum afirmă Reichling1), atunci speciile acestea ar avea numai 10 remige primare; dar după părerea lui Hartert, această remige disputată joacă același rol ca și remigea a 10-a, mică și rigidă, la Passeres, recunoscută ca atare și de Reichling. Glanda crupială este «împănată», adică are un moț (smoc) lung. Hiporabisele sînt prezente, dar cîteodată foarte.mici. Spina sterni externa există, dar de multe ori foarte mică, spina interna lipsește. Haluxul (policarul) este legat cu flexor longus hallucis, niciodată cu perforans digitorum, uneori complet lipsă. Puii sînt adevărați părăsitori de cuib și sînt acoperiți cu puf des. Ouăle, sînt în majoritate pătate numai la Dromas; sînt albe și, în cele mai multe cazuri, cu un pol ascuțit («piriforme »). în genera], aceste păsări sînt bune zbură- toare; aripa este de cele mai multe ori lungă și ascuțită. Există cam 260—270 de specii pe toate continentele -). b Journ. L Om., 1915, p. 246. 2) S. SEEBOHM, Geograf. Distr. Charadriidae \ SHARPE, Cat. B, Brit. Mus., XXIV. O B 0INUL MMICOLAE 237 Familiile Oedicnemidae, Cursor iidae, Dromadidae și Charadriidae pot fi bine determinate, la fel ca și Paridele tropicale, Tbinocoriddc sudamericane cu totul specifice, și Chionididele din regiunea antarctică. Divizarea vulgară a Charadriidelor în două familii «Ploieri» și « Sitari», nu se poate efectua, ba chiar nici nu ar trebui considerate ca subfamilii. 1. Fam. B U R H INI D AE Holorhine. Nările sînt perforate, fără peretele despărțitor, lunguiețe, așezate cam la mijlocul ciocului. Fără prelungiri basipterigoide. Au 16 ver- tebre cervicale. Tarsul este lung, acoperit de jur împrejur cu scutecele hexa- gonale; degetele anterioare sînt legate la rădăcină cu o membrană, degetul posterior lipsă. Ochii foarte mari. Sînt păsări mari, ce duc o viață mai mult sau mai puțin nocturnă. Există aproximativ 15 specii. O năpîrlire completă are loc în lunile august-octombrie, iar una parțială în martie-mai. Dombrowski consideră Oedicnemii drept subordin, caracterizîndu-1 după cum urmează: «Acest subordin, care propriu-zis constă numai dintr-o singură familie (Oedicnernidae), formează legătura între Dropii și Ploieri. Structura ciocului și a craniului ne amintește pe acelea ale dropiilor; marginea ante- rioară a osului nazal este scobită (holorhinal); numărul vertebrelor cervicale este de 16; tarsul, anterior și posterior, rețelat, scutecit; degetele scurte, deasupra scutecite, ghiarele turtite, degetul posterior lipsește. în alte pri- vințe prezintă caractere ale ploierilor ». Nu clădesc cuib, ci depun ouăle — de obicei două — pe pămîntul gol, de multe ori prin prundiș. Aceste ouă sînt de coloare foarte asemănătoare cu solul natural, avînd un fond deschis. împestrițat cu pete, stropituri și sgîrie- turi întunecate. Puii ieșiți din ou pot imediat să fugă și sînt acoperiti cu puf humos deschis, iar pe spate cu două dungi înguste, negre, paralele. Sînt răspîndiți în toate cinci continentele. 323. Burhinus oedicnemus oedicnemus (L.) Pasărea ogorului (fig. 192) 1758 Charadrius Oedicnemus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 151. 1766 Charadrius oedicnemus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 255. 1774 Charadrius scolopax Grnel, Reis. RussL, t. III, p. 87, pl. 16. 1783 Charadrius illyricus Pilier et Mittersp., Iter per Poș. Sclav., p. 26, tab. III. 1790 Otis oedicnemus Lath., Ind. Orn., p. 661. 1815 Oedicnemus crepitans Temm., Mau. D’Orn., p. 322. 1816 Oedicnemus griseus Koch, Syst. baier. Zool., p. 266. 1816 Fedoa oedicnemus Leach., Syst. Cat. Mamm. etc., B. M., p. 28. 1818 Oedicnemus europaeus VieiU., N. DicL D'Hist. Nat., t. XXIII, p. 230. 238 Fig. 192. — Burhinus oedicnemus oedicnemus (L.). Pasărea ogorului, 1: 4,13 din mărimea naturală, ORDINUL LIMICOLAE 239 1825 Oedicnemus Bellonii Roux, Orn. Prov., pl. 266. 4831 Oedicnemus desertorum, Oedicnemus arenarius Brehm, Vbg. Deutschl., p. 539. 1866 Oedicnemus indicus Salvad., Atti Soc. Ital. Sc. Nat., t. VIII, p. 381. 1866 Oedicnemus crepitans platyurus, A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 11 (Nomcn nudum 1). 1876 Oedicnemus scolopax Dress., B. Eur., t. VII, p. 401, pl. 512. 1887 Oedicnemus crepitans indicus Seeb., Geogr. Distr. of. thc Fam. Charadr. 1890 Oedicnemus oedicnemus Brusina, Orn. Croat., p. 86. 1891 Oedicnemus crepitans Temm., I. Frivaldszky, Aves Hung, p. 119. 1899 Oedicnemus oedicnemus (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., p. 163. 1899 — 1903 Oedicnemus oedicnemus (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 337. 1910 Oedicnemus crepitans Bechst., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 719. 1932 — 1938 Burhinus oedicnemus oedicnemus (L.), E. Hartert, Vbg. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1518; t. IV, p. 463. Numiri romînești: Pasărea ogorului, Fluierar mare, Ploier mare, Pasăre tătărească. Numiri străine: Rus.: Avdoica, Lashin, Leshen; Germ.: Triel, Lerchengrauer Triel, Grosser Regenpfeifer, Dickfuss, Brachhuhn, Eulenkopf; Franc.: Grand Pluvier, Courlis de Tem, Oedicneme criard; Ital.: Occhione, Corridone, Labazziuni, Urigino, Grar Priviere; Engl.: Thick-Knee, Stone- Curlew, Norfolk Plover; Ung.: Ugartyuk. Caracterele speciei. Ciocul este puternic, ascuțit, cu o deschi- zătură care ajunge pînă sub ochiul extraordinar de mare. Picioarele sînt groase și cărnoase, mai ales peste încheietura călcîiului. Partea posterioară rețelată, partea anterioară scutecită; între degete sînt scurte membrane conjunctive; degetul posterior lipsește. Pasăre adultă. Culoarea principală este cenușiu-brun sau brun-ruginiu, peste aripi are două benzi transversale de culoare deschisă, cu margini întu- necate. Partea superioară a capului, grumazul și partea dorsală au striuri și pete întunecate; gîtul, frîul, pieptul posterior și pîntecele sînt albe; laturile pieptului și flancurile, cu striuri rahiale întunecate; dela colțul gurii pornește o dungă brun-roșcată. Remigele sînt brun-negricioase, prima cu o pată albă mare înaintea vîrfului, a doua cu una mai mică; a șaptea și a opta au numai pe vîrf astfel de pete; dunga aripii și vîrful cozii sînt negru-brunatice; rec- tricele externe albe, cele mijlocii ca și spatele. Ciocul pe jumătatea bazală este moale, galben, pe cealaltă negru. Irisul galben. Picioarele galben-verzui. Pasăre tînără. Se aseamănă foarte mult cu cea adultă, dar pe partea superioară este puțin mai roșcată, iar tectricele alare exterioare au dungi albe late, în loc de negru îngust pe capătul penelor cu vîrful alb. Puii pufoși, deasupra sînt brunatic-nisipii; de la un ochiri la celălalt au o linie neagră în zig-zag; o linie neagră în dosul ochiului, o alta dela colțul gurii de-a lungul pe sub tectricele auriculare; alte două la fel neregulate, peste grumaz și spate; 240 PĂSĂRILE DIN R.P.R. tot asemenea linii transversale se văd și pe partea posterioară a capului; are pete pe aripi și laturile tîrtitei; partea de dedesubt este mai deschisă, gîtul și abdomenul foarte deschise, alb smîntînii. Irisul este galben-alburiu. Picioarele sur-albăstrii palid. Ciocul negru, cu jumătatea bazală albastru- surie. Sistematica. Regretatul ornitolog C. Erlanger descrie, în Fauna ornitologică a Africii de nord, șapte forme ale acestei specii și mai presupune încă și alte forme. Este interesantă mai ales variația desenelor aripilor, apoi lungimea acestora. între păsările din țara noastră, s-a găsit numai una, care prezintă o pată mică albă și anume pe aripa dreaptă, pe a treia remige. Lungimea aripii acestui exemplar era de 22 cm. Chernel a colectat în Banat mai multe exemplare, pe care prof. Rei- chenow le consideră ca a părtinind la O. c. indicus. TABLOUL nr. 54 i Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 6 ad < Max. 42 26 14,5 8,3 4,3 Min. 40 22 12 7.9 3,5 Max. 40,3 24,4 13,8 <8 4. Min. 39,5 21,6 12 7,4 3.5 în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează azi 9 exemplare, îm- pușcate toate în Banat, între 23 mai și 8 noiembrie. între aceste exemplare se găsește o femelă împușcată la 4.X. 1930, la Becicherecul Mic (reg. Timișoara) și care are și pe steagul intern al remigei a treia, o pată albă mare, iar un ai doilea exemplar, împușcat în septembrie 1910, lîngă Timișoara, are pe remigea a treia o pată rahială albă, cam de 2,5 mm lățime. Primul are aripa de 247 mm lungime, al doilea de 241 mm. Un al treilea exemplar împușcat mai tîrziu, la 13.X.1942, pe muntele Tarcu, la vreo 2000 m altitudine, are de ase- menea pata albă pe steagul intern de la remigea a 3-a din dreapta (cea din stînga e ruptă de împușcături), avînd lățimea de vreo 12 — 13 mm. Ceea ce amintește Dombrowski despre exemplarele colectate de Chernel în Banat (la Deliblata)1) și pe care acesta le consideră drept Oedicnemus scolopax in- dicus Salvad. recte Burhinus oedicnemus indicus Salvad., nu se poate susține, !) 1. c., p. -161. O R DIN U L LI M IC OL A E 241 deoarece această subspecie, după Hartert este de talie considerabil mai mică, avîndlungimea aripii de 205—220 mm, pe cînd cea dela noi are lungimea aripii de 240—255 mm, din care motiv autorii mai noi (Schenk ș. a.) au șters-o din Avifauna Ungariei. Aria geograficii. Locuiește în Europa centrală si de sud, regiunea sudmedi- teraneană, ținuturile temperate din Asia centrală și India. R ă s p î n d i r e a și biologia. Răspîndirea acestei specii este foarte sporadică ; ea se găsește pe litoralul mării și în stepele aride din Dobrogea, ca și pe cursul superior al Dunării. Sosirea ei are loc la începutul lui aprilie, plecarea în octombrie. Primul exemplar a fost observat la 24 martie 1900, iar ultimul la 20 noiembrie 1905. Cuibărit u 1. Pasăre clocitoare obișnuită la locurile de răspîndire amintite. La 2 iunie 1900, Dombrowski a primit un cuibar cu două ouă de pe insula Popina-Razelm. Aceste ouă măsoară 51,3x38 și 51,5x37,94 mm. în Banat clocește regulat în dunele de nisip de la Deliblata și pe ostrovul }Ioldova-Veche, lîngă Dunăre, unde la 11 iulie 1905 i-am găsit cuibul pe prundiș cu două ouă puternic incubate. 2. Fam. C U R S O R I I D A E Cele mai multe schizorhinale, Pluvianus însă holorhinal. Nările neperforate, au peretele despărțitor, sînt lunguieț-rotunzite, așezate într-un jghiab aproape de rădăcina ciocului, acoperite de o membrană. Culmenul este mai mult sau mai puțin curbat. Anexele basipterigoidale lipsă. Are cincisprezece vertebre cervicale. Tarsul, atît exterior cît și posterior, este scutecit. Policarul cînd prezent, cînd lipsă. Sînt specii de mărime mijlocie, divizate — după deosebite concepții — în 5—6 genuri. Există aproximativ 25 de specii în Africa si Asia, cu ramificații pînă în Australia și Europa de sud. 324. Glareola pratincola pratincola (L.) Ciovlică de mare (fig. 193) 1766 Hirundo pratincola Linne, Syst. Nat., t. I, p. 345. 1769 Trachelia pratincola Scop., Annal., t. I, p. 110. 1788 Glareola austriaca, Glareola senegalensis, Glareola nacvia Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 695 — 696. 1798 Pratincola Glareola Schrank, Fauna Boica, t. I, p. 209. 1810 Glareola torquata Mey. et Wolf, Taschenb., t. II, p. 404. 1820 Glareola pratincola Leach., Trans. Linne, Soc., t. XIII, p. 131. 1846 Dromochelidon natrophila Landbeck, Iahresb. Verii. Nat. Wiirtenberg, p. 228. 1849 Pratincola glareola Degl., Orn. Eur., t. II, p. 107. 1855 Glareola limbata Brehm, Vogelf, p. 289. 1855 « Glareola torquata Briss » Brehm, Vogelfang, p. 289. 1881 Nadrochelidon europae E. v. Homeyer, Ornith. Briefe, Berlin, p. 129. 1891 Glareola pratincola L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 124. 16 - c. 54 A 242 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1899 Glareola pratincola (L.), 1766, St. Ghernel, Magy. Mad., t. II, p. 142. 1899 — 1903 Glareola pratincola (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 339. 1910 Glareola pratincola Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 721. 1932 — 1938 Glareola pratincola pratincola (L.), E. Hartert, Vog. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1527; t. IV, p. 465. Fig. 193. — Glareola pratincola pratincola (L.). Ciovlică de mare. 1: 2,61 din mărimea naturală. N ti m i r i r o ni î n e ș l i: Ciovlică de mare, Rîndunea de stepa, Giarola, Găinușă de mare. N u m i r i strai n e: Rus.: Tiraucica lugovaia; Germ.: Brachschivalbe, Sleppenschivalbe, Sandvogel, Schivalbenstelze, Halsband-Giarol, Grieshuhn; Franc: Pedrix de mer, Glareole ă collier; Ital.: Pernice de mare, Rondone marina, Calcabotta, Vicenza, Quarda mascese, Turnmarinari, Tambur in elli, Bucuzza russa; Engl.: Pralincole Coli ar ed pratincola, Sea Sivalloiv; Ung.: Szeki-cser, Szeki csirke. Caracterele speciei. Ciocul este scurt, curbat, lătăreț de la rădăcină în jos. Gura mare și lată. Tectricele subalare sînt mari, roșu-ruginii; tectricele supracodale, albe; coada adînc bifurcată. ORDINUL UMICOLAE 243 Pasăre adultă. Partea superioară este brun-surie, cu un suflu roșcat pe cerbice; jumătatea inferioară a cozii, brună închis, ca și aripile; gîtul galben-roșcat este înconjurat de un guler îngust negru și alb, care se îmbină cu frîul; pieptul este brun-suriu, în partea de jos ruginiu; partea ventrală posterioară și anală, albe; ciocul negru, colțul gurii roșu. Picioarele brun- roșcate tulbure. Irisul brun. Pasăre tînără. Penele de pe partea superioară, gușa și laturile grumazului sînt tivite cu galben ruginiu și pătate întunecat, tiveala gîtului albă-tulbure, puțin vizibilă. Ciocul negru-brunatic. Picioarele sur-roșcate tulbure. Sistematica. Cu cît masculii devin mai bătrîni, cu atît mai lat devine gulerul negru din jurul gîtului; iar acesta mai intens galben-roșcat, mai ales către marginile, gulerului. TABLOUL nr. 55 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 q ad. - Max. 29,8 21 13 4,5 3,3 1,7 Min. 25,0 19,5 1K3 3 1,3 20 Ș ad. . . : Max. 20 20 11,8 3,2 1,5 -Min. 24,8 18,5 10,0 5,1 2,8 A r i a g e o g r a f i c. ă. Europa centrală, regiunea sudmediteraneană și spre est, pînă în Asia centrală. Răsp în dir e a și biologia. Pasăre de vară, foarte frecventă în lagunele mării, în interiorul țării, chiar și în treceri, este văzută numai rar, mai curînd toamna decît pri- măvara. Sosirea ciovlicei de mare are loc pe la mijlocul lui aprilie, cel mai timpuriu exemplar, lă 6 aprilie 1900: plecarea în septembrie; cel mai tîrziu exemplar, la 17 octombrie 1909. Cuibă r i t u 1. Colonii mai însemnate se găsesc și azi, tot acolo, unde frații Sin tenis le-au găsit în anii 1876 și 1877, și anume în lagunele mării, mai ales între Sabangea și Sarinasuf, lîngă lacul Razelm, și între Caranasuf și Caraharman, lîngă Sinoe. La ultimul loc de clocire, cea mai mare parte a cuibarelor s-au găsit pe bălegare uscate’ de bivoli; asemenea și puii mici pufoși. Cuibarul constă din trei ouă și este complet la sfîrșitul lui mai. O sută de* ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 32,82x24,09 mm; maximum: 35,8X24,4 și 31,3x25,7 mm; minimum: 28x22,4 mm. 244 PĂSĂRILE DIX R.P.R. în Muzeul de științe naturale clin Sibiu se păstrează două exemplare colectate în Transilvania dintre care unul tînăr împușcat în 1895 la Rusciori (lîngă Sibiu); iar în colecția lui A. Buda dela Rea (azi Școala pedagogică Sibiu) se află trei exemplare și anume: 1 mascul împușcat la 14mai 1863, lîngă Macin (r. Hațeg),1 mascul împușcat la 30 mai 1864, lîngă Valea Sîngeorgiului (r. Hațeg) și 1 mascul împușcat la 17 mai 1866, tot lîngă valea Sîngeorgiului. în Muzeul ornitologic din Timișoara se găsește 1 mascul adult împușcat la 23 mai 1946 la Satchinez lîngă Timișoara, si alte două femele aciuite, din 17 iunie 1942, de la Vîlcov. Este însă curios faptul că, în toată activitatea mea ornitologică, am întîl- nit-o foarte rar în Banat. Exemplarele din Muzeul ornitologic din Timi- șoara (fig. 193) sînt colectate unul la Enisala în Dobrogea, celălalt la Satcbinez. Hr a n a. Aceasta constă din diferite insecte, pe care le prinde parte pe pămînt, parte din aer în zbor. Este o pasăre foarte folositoare. 325. Glareola nordmanni Nordm. Ciovlica lui Nordmann 1826 Glareola pratincola (nec. Linne) Pali., Zoog. Rosso-As., t. II, p. 150. 1842 Glareola melanoptera Nordm., Bull. Soc. Imp. Nai. Mosc., t. II, p. 314. 1842 Glareola Nordmanii Fischer, Bull. Soc. Imp. Nat. Mosc., t. II, p. 314. 1844 Glareola Pallasi Schleg., Rev. Crit., p. 94. 1907 Glareola melanoptera pallidogularis lohanscn, Matcr. Avif. Stcppcn Tomskcr Gcbietes, Tomsk (Russisch!). 1910 Glareola pratincola melanoptera Nordm., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 723. 1932 — 1938 Glareola nordmanni Nordm., E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1530; t. IV, p. 465. Numi r i r o m î n e ș t i: Ciovlica lui Nordmann, Ciovlica nordma- niană, Ciovlică de mare cu aripi negre, Ciovlica ele mare orientală. N u m i r i străine: Rus.: Tircușca stepnaia; Germ.: Schwarzflu- gelige Brachschivalbe, Schivarzf'lugeliger Giarol; Franc.: Glareole melanoptere; ItaL: Pernice di mare orientale; Engl.: Black-winged Pratincole; Ung.: Fekele- szarnyu szekicser. Caracterele speciei. Tectricele subalare sînt negre; partea superioară a capului mai întunecată, iar penajul grumazului mai ruginiu decît la Glareola pratincola; altfel egală cu aceasta. Sistematica. Douăzeci și șapte de exemplare din această formă colectate de Dombrowski în Dobrogea, nu se deosebesc întru nimic de cele din sudul U.R.S.S. O R DI NUL LI MI COLA E TABLOUL nr. 56 Sexul și etatea 1 )ifercn la de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 o aci ■ Max. 28,5 1 29,6 _12.7_ Tăi” 3,2 1,6 Min. 24,9 19,3 11,1 5.3 3 1,3 8 ? ad * A lax. 25,9 19,8 11,6_ o,2 1,5 Min. 24,6 18,4 10,6 5,1 2,7 1,3 Aria geografic ă. Trăiește în Europa sud-estică, mai ales în stepele de la gura Volgei și în locurile potrivite din Caucaz; iernează în Africa. Răspîndirea și biologia. Pasăre de vară obișnuită a lagunelor, dar mult mai rară decît Pratincola tipică. C u i b ă r i t u 1. în coloniile de cuibărit de lîngă Razelm, ceva mai la o parte, se găsesc și mici colonii din această specie. Ouăle, nu se deosebesc întru nimic la aceste forme. Douăzeci și trei de ouă aparținînd precis acestei forme, au avut dimensiunile în medie: 32,5 X 24 mm; maximum: 36 X 24,8 mm; minimum: 28,2x22,5 mm. 3. Fam. C H A R A D R I I D A E Schizorhini. Orificiile nărilor diferite, așezate într-un jghiab cînd mai lung, cînd mai scurt. Ciocul scurt și gros, sau foarte lung și subțire, drept, curbat în jos sau în sus, la o specie din Australia chiar și lateral. Prelungirile basip- terigoide prezente. Fondanelele occipitale prezente. Degetele legate mai puțin decît pînă la jumătate, cîteodată complet, uneori de tot despicate (libere). Degetul posterior este de cele mai multe ori prezent, cîteodată lipsă. Verte- brele cervicale 15 la număr. De mărimea vrabiei, pînă la aceea a ciorii. Cele mai multe trăiesc pe lîngă apă, ori în mlaștini, unele și în pădure. Sînt aproape 100 de specii, pe toate continentele. Năpîrlirea este foarte variată. De obicei se observă o năpîrlire totală de toamnă și o năpîrlire nupțială, parțială, care înglobează numai penajul mărunt; uneori înainte de timpul clocirii are loc o năpîrlire totală a remigelor și rectricelor. Discuții mai ample asupra schim- bării penajului se găsesc în lucrările lui Annie C. Jackson 1). Dombrowski, considerînd CharadriidaeAe ca subordin, le caracterizează textual după cele comunicate de Madarâsz în anexa Die Vogel Ungarns: 1) Brit. B,, XI, p. 55 și numerele următoare (1917, 1918). 246 PĂSĂRILE DIN R.P. R. «în acest subordin se înșiră Ploierii propriu-zis și Sitarii, ca și speciile înrudite cu acestea. După habitul exterior al speciilor, acest subordin se împarte în patru grupe principale, adică familii, și anume în Charadriidae, Haematopodidae, Scolopacidae și Phalaropididae, Caracterul lor comun este formarea schizor- hinală a osului nazal. Ele depun de obicei patru ouă, care, pe fond deschis, sur, gălbui sau verzui, sînt pătate cu petece, pete sau sgîrieturi întunecate. Ouăle sînt piri- forme, și sînt depuse pe pămîntul gol, ori în lunci umede, pe iarbă călcată. Puii sînt acoperiți cu puf pestriț și imediat ce au ieșit din ou sînt în stare să fugă ». 326. Charadrius hiaticula hiaticula (L.) Prundăraș gulerat 1758 Charadrius Hiaticula (« hiaticola ») Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 150. 1766 Charadrius hiaticula, Charadrius egyptius Linne, Syst. Nat., t. I, p. 253 — 254. 1815 Charadrius hiaticola Temm., Man. d’Orn, p. 328. 1816 Charadrius torquala Leach, Syst. Cat. Mamm. ctc. Br. Mus., p. 28. 1822 Aegialilis hiaticula Boie., Isis, p. 558. 1831 Aegialilis septentrionalis Brehm, Vog. Deutschl., p. 548. 1840 Hiaticula annulata Gray, Gen. B., p. 65. 1854? Hiaticula hiaticula Lichtst., Nomencl. Av. M. Berol., p. 94. 1854 Hiaticula Arabs Lichtenstein, Nomencl. Av. Mus. Berolin, p. 94 (Nomen nudum !). 1856 Aegialilis auritus, Aegialitis hiaticuloidcs Heugl., Syst. Ubers., p. 56. 1856? Aegialilis hiaticula, hialiculoides, auritus Heuglin, Syst. Ubers. Vog. N-O-Afr., p. 56, (— Nomina nuda 1). 1866 Charadrius hiaticula vulgaris, arenarius, lalijasciatus A. E. Brehm, Verz. Samml., pl. II (Nomina nuda !). 1885 Charadrius hiaticula major Seeb., Hist. Br. B. III, p. 20. ±891 Aegialilis hiaticula L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 122. 1899 Charadrius hiaticola L., St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 151. 1899 — 1903 Aegialitis hiaticola (Linne), I. Madarâsz, Magy Mad., p. 346. 1910 Aegialitis hiaticula Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 732. 1932 — 1938 Charadrius hiaticula hiaticula L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1532; t. IV, p. 465. Numiri romînești: Prundăraș gulerat, Prundăraș cu cioc pestriț, Purcăraș de mal, Purcăraș gulerat, Fluieraș gulerat, Ploier gulerat, Fluturaș de prundiș, Ploier de noroi. Numiri străine: Rus.: Suec Galstucinic, Vostoscinîi galstucinic; Germ.: Halsbandregenpfeifer, Sandregenpfeifer, Buntschnăbliger Regenpfeifer, O R DI NU L LI M ICO LA E Grosser Strandpfeifer; Franc.: Pluvier ă collier, Maillottin, Blanc-collei; ItalJ Corriere grosso, Corrione col collare, Piviere col collare; Engl.: Ringed Plouer, Ringed Dotterel; Ung.: Parii Iile. Caracterele speciei. Ciocul scurt, pe jumătatea anterioară este negru, pe jumătatea posterioară galben. Degetul posterior lipsă. Haină de vară. Fruntea anterioară, frîul, regiunea ochiului, a urechii și obrajii ele culoare neagră; peste frunte are o bandă albă, iar peste aceasta una neagră; ultima ajunge pînă la jumătatea creștetului, iar lateral pînă la ochi; după aceasta, o dungă albă. De la gîL în jos, pînă la gușa neagră este un guler alb întrerupt pe partea posterioară a grumazului printr-o linie neagră. Partea dorsală este brun-gălbuie vie; rahisele remigelor primare, înaintea vîrf urii or sînt albe, de asemenea și marginile aripilor; coada la rădăcină este brun-surie, spre capăt mai întunecată, cu o dungă apicală albă. în haina de iarnă, partea dorsală este mai întunecată cu tivuri sur-roș- cate deschis. Ciocul pe jumătatea bazală galben, restul negru. Picioarele galbene. Irisul brun-negricios. Haină de tînăr. Fruntea este albă; creștetul și spatele de culoare hu- moasă; grumazul anterior alb; gulerul lat este sur-gălbui și înnorat închis. Ciocul și picioarele roz-alburiu-gălbui. S i s t e m atica. Din această specie, destul de rară pentru țara noastră, Dombrowski a colectat în decursul anilor, treisprezece exemplare. Un mascul adult se distinge prin mărimea lui extraordinară. TABLOUL nr. 57 Sexul si etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cin 6 c? ad ’ Max. 20,5 16,5 7,1 2,4 1,5 Min. 19,1 12,8 6,7 2,2 1 4 Ș ad * Max. 19 15,1 6,8 2,3 1,4 Mim 18,5 12 6,5 2,2 0,9 Aria geografică. Locuiește în Europa, Asia centrală și America de nord; peste iarnă în ținuturi corespunzătoare mai sudice. R ăsp în dire a și biologia. Dintre cele trei specii de Aegialitis, aceasta este mult mai rară, dar apare totuși în ambele treceri, primăvara în aprilie, toamna în septembrie- octombrie. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează un mascul adult împușcat la 3LV. 1947, la Satchinez (reg. Timișoara). 248 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 327. Charadrius dubius curonicus Gm. Prundaraș de rîu (fig. 194) 1786 Charadrius dubius Scop., Del. Faun. ct. Fior, Insubr., t. II, p. 93. 1788 Charadrius curonicus Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 692. 1790 Charadrius philippinus Lath., Ind. Orn., t. II, p. 745. 1809 Charadrius fluviatilis Bechst., Naturg. Deutschl., t. IV, p. 422. 1810 Charadrius minor Wolf et Mey;. Taschenb., p. 324. 1821 Charadrius pusillus Horst*., Trans. Linn. Soc., t. XIII., p. 187. 1822 Aegialitis minor Boie, Isis, p. 558. 1826 Charadrius minutus Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 145. 1831 Aegialitis fluviatilis Brehm., Vog. Deutschl, pk 549. 1831? Charadrius hiaticuloides Franklin., Proc. Committee Zool. Soc. London, t. I, p. 125. 1832 Charadrius intermedius Menetries, Cat. Rais. Caucasus, p. 53. 1837 Charadrius zonatus Swaison, B. W.-Afr., t. II, p. 235., Tab. XXV. 1840 Aegialitis curonicus Key. et Bl. ĂVirblt. Eur., p. LXXI. 1844 Hiaticula curonica Gray, List GralL Br. M., p. 68. 1854? Hiaticula simplex Lichtenstein, Nomencl. Av. Mus. Bcrolin, p. 94 (Nomen nudum !). 1855 Aegialitis pygmaea, Aegialitis gracilis Brehm, Vogelf. p. 282. 1866 Charadrius minor riparius A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 11, (Nomen nudum!). 1871 Aegialitis dubia Swinh, Zool. Soc., p. 404. 1874 Aegialitis microrhynchus Ridgway, Am. Nat. t. VIII, p. 109. 1891 Aegialitis fluviatilis Bechst., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 122. 1899 Charadrius dubius Scop., 1786, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 154. 1899 — 1903 Aegialitis dubia (Scop.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 347. 1910 Aegialitis dubia Scop., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 734. 1932 — 1938 Charadrius dubius curronicus Gm., E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1535; t. IV, p. 466. N u ni i r i r o m î n e ști: Prundăraș de rîu, Prundăraș gulerat mic,. Prundaraș de rîu cu cioc negru, Fluturaș mic, Fluturaș de rîu, Ploier de rîu. N u ni i r i s t r ă ine: Rus.: Recinoi suec, Severnîi malîi suec; Germ.: Flussregenpfeifei; Kleiner Regenpfeifer, Grieslăufer, Bciltischer-Regenpfeifer; Franc.: Petit Pluvier ă collier. Petit Maillotin; Ital.: Corriere piccolo, Piviere minore; Engl.: Little Ringed Plover; Ung.: Kis Iile, Jithâszka, Gtirulâ. Gara ct e r e 1 e speciei. Ciocul firav, cu excepția unei mici părți mai deschise, la rădăcina mandibulei, negru. Degetul posterior lipsă. Haina de vară. Fruntea este albă, peste aceasta se vede o bandă lata neagră, tivită deasupra cu alb, care trece peste ochi, ajungînd pînă la laturile grumazului; peste gușă în curmeziș, o bandă lată neagră. Partea dorsală este sur brunatică, cu luciu verzui. Dintre remigele sur-negricioase, cea mai dinainte are rahisul alb, cele posterioare și tectricele alare au vîrfuri albe. Fig. 194.— Charadrius dubius dubius Gm.)(J, $ Prundăraș de rîu. 1:2,43 . din mărimea naturală. O R OINUL LIMICOLA E 219 Prima rectrice a cozii este sur-brunatică închis; este albă pe steagul intern, cu pete negre. în penajul de iarnă se ivesc pe spate vîrfuri apicale, galbene. Ciocul negru; pe rădăcina mandibulei are o pată roșcat-gălbuie. Picioarele roz-alburii. Irisul brun închis. Sistematica. Seria de treizeci și opt de exemplare a lui Dombrow- ski este foarte interesantă întrucît ea prezintă toate fazele variației mari a benzilor de pe frunte și piept. Aria geografică. Europa și Asia; peste iarnă Africa și părțile sudice ale Asiei; se întilnește chiar și pe insulele Australiei. TzXBLOUL nr. 58 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 o ad < Max. 18 12 7 2,5 1,4 Min. 16,6 11,4 6,4 2,2 1,2 10 Ș ad < Max. 17,5 11,5 6,9 2,4 1,3 Min. 16,2 11,3 6,3 2,2 1,2 R ă sp în di r e a și biologia. Se întilnește în toate apele, indiferent dacă sînt curgătoare sau stătătoare, cu condiția să aibă bancuri de nisip și prundiș. Sosirea lui are loc la mijlocul lui aprilie, iar plecarea în octombrie. 1896 Primul exemplar 2. IV Ultimul e xemplar 28. X 1897 A » 29. III » » — 1898 >) » LIV » » l.XI 1899 10. IV » » 23. X 1909 » >> 22.111 » » 2, XI 1901 >'> » 14. IV » » 15.XI 1902 >) » 3. IV » » 17. X 1903 » » 7.IV » » 30. X 1904 >> » 10. IV » » 25. X 1905 ’> » 3. IV » » LXI 1906 „ >> 6. IV » » 26. X 1907 •) » 30.111 » » 30. X 1908 >> » 2. IV » » 24. X 1909 >> » LIV » » 3.XI Cuibărit ul. Pasăre clocitoare frecventă pretutindeni unde se găsesc bancuri întinse de nisip și prundiș. Cuibarul constînd din patru ouă este de obicei complet la sfîrșitul lui mai. Cel mai timpuriu cuibar s-a găsit la 25 mai 250 PĂSĂRILE DIN R.P. R. 1900, cel mai tîrziu, puțin incubat, la 1 iunie 1905. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 30,8x22,4 mm; maximum: 33,4x22,8 mm; minimum: 28x21,6 mm. 328. Charadrius alexandrinus alexandrinus L. Prundăraș de mare 1758 Charadrius alexandrinus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 150. 1766 Charadrius alexandrinus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 258. 1805 Charadrius albifrons Mey. et Wolf, Vog. Deutschl. tab. 1809 Charadrius Httoralis Bechstein, Gemeinn, Naturg. Deutschl., t. IV, p. 430, tab. XXIII. 1822 Aegialitis cantianus Boie, Isis, p. 558.’ 1831 Aegialitis albifrons, Aegialitis albigularis Brehm, Vog. Deutschl., p. 551 — 552. 1844 Hiaticula canliana Gray, List Grall, Br. Mus., p. 69. 1866 Aegialophilus cantianus Gould, Handb. B. Austr., t. II, p. 234. 1866 Charadrius cantianus verus A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 11 (Nomen nudum !). 1887 Charadrius cantianus minor Seeb., Geogr. Distr. Charadr., p. 169. 1891 Aegialitis cantianus Lath. (albifrons Mey), I. Frivaldszky, Aves Hung.,p. 123. 1899 Charadrius alexandrinus L., 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 152. 1899 — 1903 Aegialitis alexandrina (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 348. 1904? Hiaticula elegans Lichtenstein, Nomencl. Av. Mus. Berolin, 1854, p. 94 (Nomen nudum!); Reichenov, Journ, f. Orn., p. 307. 1910 Aegialitis alexandrina Linne, R. Dombrowsky, Orn. Rom., p. 736. 1932 — 1938 Charadrius alexandrinus alexandrinus L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun,. 1912 - 1921, t. II, p. 1538; t. IV, p. 466. N u m i r i romînești: Prundăraș de mare, Purcăraș de mare, Purcăraș alexandrin, Fluieraș alexandrin, Ploier de mare. Numiri străine: Rus.: Obîcnobennîi morseoi suec; Germ.: Seeregcn- pfeifer, Weisstirniger Regenpfeifer, Diinkelbriistiger Strandpfeifer, Alexandri- nischer Regenpfeifer; Franc.: Moineau de mer, Phwier ă collier interrompu ; Ital.: Fratino; Engl.: Kentisch Plover; Ung.: Szeki Iile. Caracterele speciei. Ciocul și picioarele negre; începutul frunții alb. Degetul posterior lipsă. Haină de vară. Peste fruntea albă se află o bandă neagră, peste ochi o dungă albă ; partea superioară a capului este de culoare ruginiu-sură; mantaua și remigele secundare sînt nisipii; remigele primare, brun-negricioase; spatele posterior și tîrtița, galben-surii, ultima cu dungi laterale albe ; rectricele mijlocii brunatic-surii deschis, penele laterale mai mult albe; are două pete negre laterale pe gușă. Haină de iarnă. Este întunecată, cu tivuri deschise. Păsărilor tinere le lipsesc desenele negre. O R DI NU L LI M [COLA E 251 Sistematica. La prelucrarea acestei specii au servit douăzeci de exemplare. Dimensiunile lor, în medie, sînt date în tabloul nr. 59. TABLOUL nr. 59 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 ad • Max. 18,2 12 4,7 2,7 1,5 Min. 16,6 10,4 4 2,5 1,3 10 o ad Max. 17,8 î 1,8 4,5 2,6 1,5 Min. 16,5 9,7 4 2,5 1,3 Aria gcog r a f i c ă. Trăiește în Europa centrală și de sud și Asia centrală; peste iarnă în Africa și Asia de sud. R ă s p în d ir ea și b i o 1 o g i a. Este o apariție foarte frecventă în lagunele mării și lacurile cu apă sărată din țară. Sosirea are loc în primele zile din aprilie, plecarea în octom- brie. Cel mai timpuriu exemplar a fost observat la 21 martie 1900; cel mai tîrziu la 5 noiembrie 1898. C u i b ă r i t u 1. Pasăre clocitoare frecventă în locurile indicate mai sus. Cuibarul, constînd din patru ouă, se găsește pe la mijlocul lui aprilie; cel mai tîrziu la 14 iunie. Treizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 32,2x23,6 mm; maximum: 34,8x23,9 mm; minimum: 30,2x22,4 mm. Hrana. Toate aceste specii se hrănesc cu insecte și larvele lor care trăiesc în apă ; fiind păsări folositoare, trebuie ocrotite. 329. Charadrius morinellus L. Prundăraș montan (fig. 195) 1758 Charadrius Morinellus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 150. 1766 Charadrius morinellus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 254. 1773 Charadrius tartaricus Pali., Reis. Russ. Reichs., t. II, p. 715. 1776 Charadrius anglus P.L.S. Miill., Syst. Nat. Anh., p. 117. 1789 Charadrius sibiricus Lepechin, Tagebuch d. Reise d. versch. Prov. Russ. Reichs II, Taf. 6 u. Text (1773-Russ.); Ubers. von Hase 1774; Gmelin, Syst. Nat. 1, 2, p. 690. 1831 Eudromias montana, Eudromias stolida, Eudromias morinellus Brehm, Vog. Deutschl., p. 545. 1840 Pluvialis morinellus Macgill., Man. Br. B. II, p. 50. 1856 Morinellus sibiricus Bonap., Compt. Rond., t. XLIII, p. 417. 1891 Charadrius morinellus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 122. 1899 Charadrius morinellus L., 1758, St. Cherncl, Magy. Mad., t. II, p. 149. 1899 — 1903 Eudromias morinellus (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 345. PĂSA Hi LE DIN R.P. B. 1910 Eudromias morinellus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 731. 1932 — 1938 Charadrius morinellus L., E. Hartert, Vog., Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1545; t. IV, p. 468. Numiri romi ne ști: Prundăraș montan, Purcăraș de munte. Prundăraș de munte, Ploier de munte, Fluieraș de munte. Numiri străine: Rus.: Zuc glupoi, Hruslan;Germ.: Mornellregen- pfeifer, Morinelle, Momeli, Tatarischer Regenpfeifer, Sibirischer Regenpfeifer, Pomeranzenvogel, Bierschnepfe, Berschnepfe; Franc.: Pluoier quinard, Chirol; Ital.: Piviere tortolino, Piviere morinello; Engl.: Dotterel; Ung.: Havasi Iile. C a r a c t erele s p e c i e i. Partea superioară a capului brun-negri- cioasă, cu pete deschise și înconjurată cu o bandă albă. Degetul posterior lipsă. Haina de vară. Fruntea brun-gălbuie este striată întunecat, partea supe- rioară a capului cu pete galbene și tivuri albe; partea dorsală este sur-brunatic- roșcată, tivită gălbui; dintre remigele negre mate, cea dintîi are rahis alb; coada este sur-brunatică, cu pete albicioase pe vîrfuri; rectricele extreme au steagul exterior alb, cea alăturată cu pată albă pe steagul intern. Bărbia și gîtul sînt albe; laturile capului sur-gălbui, pătate întunecat; frîul mai deschis- reliefat; partea ventrală, pînă la pieptul superior, sur-deschisă, suflată bru, nație; la marginea inferioară a gușii are o bandă semi-cercuală albă,tivită la partea superioară sur-întunecat; pieptul este roșu-ruginiu, pe partea pos- terioară negru întunecat; pîntecele, abdomenul și gambele, gălbui. Haina de iarnă este asemănătoare, însă fără pata pectorală neagră, în haina tînără lipsește banda albă pectorală. Ciocul negru mat; picioarele brun-gălbui. Irisul brun închis. Sistematica. Exemplarele împușcate în aprilie au deja pe piept foarte multe pene negre. TABLOUL nr. 60 Sexul și etatea Diferența de mărime i ) Lungimea j cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 $ ad • Max. 24,5 16 7,1 3,6 1,7 Mim 21.7 15,3 6,6 3,5 1,3 8 Ș ad < Max. 23,4 15,7 7 ,3,6 1,6 Mim 24,5 15,2 6,5 3,5 1,3 A r i a geografic ă. Locuiește vara în Europa de nord si Siberia; iarna în Europa de sud și Africa nord-estica. Fig. 195. -- Charadrius morinellus Prundăraș montan. 1: 2,5 din mărimea naturală. ORD I NUL Li MI CG L, 1E R ăspîn dir c a și biologia. în timpurile de trecere martie-aprilie și octombrie- noiembrie nu constituie deloc o apariție rară. După IOAN CSATO și E. A. Bielz, a clocit în munții Cibinului din Transilvania; în ambele colecții se găsesc pui pufoși din acest ținut. DOMBROWSKI amintește numai pe scurt, că această specie interesantă ar fi clocit în Transilvania. Prundărașul montan este o pasăre clocitoare a tundrelor de pe lîngă litoralul mării, a munților Scoției, Scandinavici, a Laponiei, Rusiei de nord, LTalilor și stepelor Astra- hanului; dar a mai fost identificată clocind și în Germania și Austria. Sînt nevoit a relata mai cu de-amănuntul datele cunoscute mai precis despre răspîndirca acestei specii la noi în tară, mai ales în Transilvania și Banat, fiind mai mult o pasăre de trecere, destul de rară, dar uneori și clocitoare pe lîngă iezerele noastre alpine. Despre cuibăritul prundărașului montan în Carpați, prima dovadă ne-o dă E. A. BIELZ, care a găsit la 28 iunie 1863 doi pui în împrejurimile Sibiului, sub vîrful Cindrelului. Tot aici la 12 august 1867, a găsit și I. CSATd pui, dintre care a și colectat exemplare pentru muzeul său. La 28 iulie 1895, a observat KIMAKOVICZ — tot în același loc — 23 de exemplare adulte și pui. în sfîrșit, la 29 iunie 1918, am observat și eu cu ochiul liber, pe timp cețos un exemplar, lîngă iezerul Zănoaga, sub vîrful Retezatului, dar din păcate a dispărut prea repede printre norii ce se lăsau de pe culme peste lac, și nu l-am mai putut găsi, iar timpul devenind lot mai rău am fost nevoit să mă refugiez în vale la Gura Zlatei. Toate aceste date ne fac să bănuim că prundărașul montan clocește mai adesea pe hngă urmele de ghețari din Carpații noștri. în afară de datele referitoare la timpul clocirii, amintite mai sus, au mai fost observate sau colectate și alte exemplare, pe care încerc a le da aici în mod cronologic și anume: în noiembrie 1842 a fost observat și împușcat un exemplar lîngă Strein (r. Hunedoara); la 9 noiembrie 1855 I. CsatS a observat un cîrd, de cca 100 de exemplare, lîngă Cunța (r. Sebeș); Bielz a văzut, în aprilie 1862, cîteva exemplare lîngă Ocna Sibiului; ABUDA a împușcat la 11 aprilie 1863, lîngă Totești (r. Hațeg), iar la 8 Noiembrie 1888, lîngă Rea (r. Hațeg) cîte un exemplar. KIMAKOVIGZ a văzut un pîlc de cca 30 de exemplare, lîngă Bungard (reg. Stalin). E. CZYNK cca 25 — 30 de exemplare, la 4 aprilie 1894, lîngă Făgăraș; au mai fost observate la 25 octombrie 1895, lîngă Sibiu, cca 25 de exemplare; E. HăUSMann a primit un exemplar la 30 mai 1903 (adică destul de tîrziu) de la Bod; la 12 septembrie 1915, A. MANNSBERG a văzut un pîlc de vreo 15 — 20 de exemplare, lîngă Ocna Sibiului. în cîmpia Someșului a fost împușcat un exemplar la 7 septembrie 1898, lîngă Hășmaș- Lăpuș (r. Dej și Lăpuș). în cîmpia Banatului au fost împușcați cîte 1 exemplar la 26 octombrie 1901 lîngă Biserica-Roșie (reg. Timișoara), la 4 noiembrie 1906, lîngă Siclău (r. Chișinău-Criș), la 29 octombrie 1908, lîngă Vîrșeț (reg. Timișoara) și în sfîrșit, la 25 octombrie 1939, am împușcat eu 3 exemplare (1 mascul adult și 2 femele tinere) la Săcălaz, lîngă Timișoara. în figura 195 se vede masculul adult și femela tînără. Problema cuibăritului merită să fie urmărită la iezerele alpine din Carpații noștri, de către tinerii ornitologi care vor avea posibilitatea să cerceteze aceste regiuni în viitor, cu atît mai mult, cu cît regiunea alpină din Transilvania pare a fi •o interesantă oază de clocire în Europa centrală. Cuibăritul. Cuibarul, constînd de obicei din trei ouă, mai rar clin două sau patru, se găsește complet pe la sfîrșitul lui mai sau începutul lui iunie. Cuibul propriu-zis este numai o mică adîncitură în iarba scundă, de pe așa-zisele « morene » sau tundre, căptușit puțin cu mușchi sau licheni. Ouăle sînt mai mult bulbucate decît piriforme, abătîndu-se dela forma caracteristică 254 PĂSĂRILE DIN R.P.R. a Charadriidelor; culoarea fondului este galben-brunatic-măslinie, sau verzuie, cu pete conturate neregulat, de culoare brun-negricioasă, îngrămădite la capătul bont, ce se reliefează foarte puternic din culoarea fondului; între aceste pete mai mari, se află și cîteva mai mărunte de culoare mai deschisă, bătînd mai mult în suriu. Femela clocește foarte intens ouăle și pare a fi de o blîndețe uimitoare. Despre această pasăre renumitul ornitolog și vînător cu aparatul fotografic Bengt Berg a dat recent o interesantă lucrare, plină de farmec și duioșie, sub titlul Mein Freund der Regenpfeifer (Prietenul meu, ploierul). Autorul arată cum a reușit să îmblînzească această pasăre, în liber- tate, la cuib, încît primea hrană chiar din mina lui, și se lăsa ridicată și de pe cuib. Ouăle au dimensiunile în medie: 41,24x28,71 mm; maximum: 46,4 X 30,6 și 43,7x31 mm; minimum: 36x28 și 39,3x26,8 mm. 330. Cliaradrius apricarius apricarius L. PI oier auriu marc (fig. 196) 1758 Cliaradrius apricarius Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 150. 1758 Charadrius Pluvialis id., t. c., p. 151. 1766 Cliaradrius pluvialis, Charadrius apricarius Linne Syst, Nat., t. I, p. 254. 1776 Charadrius aureus P.L.S. MU1L, Syst. Nat. Anh., p. 118. 1801 Charadrius auratus Suckow, Naturg. d. Tiere, t. II, p. 1592. 1810 Charadrius auratus Mey. et Wolf, Taschenb,, t. II, p. 318. 1831 Charadrius allifrons Brehm, Vog. DeutschL, p. 542. 1852 Pluvialis aurea Macgill., Brit. B., L. IV, p. 94. 1852 Charadrius auratus, Charadrius albi/rons. Charadrius pluvialis Brehm, Vogdf., p. 281. 1866 Pluvialis apricarius communis, « albifrons » (prob, error ! altifrons !), septentrionalis A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 11, ( Nomina nuda!). 1891 Charadrius apricarius L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 121. 1899 — 1903 Charadrius pluvialis Linne, I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 345. 1910 Charadrius pluvialis Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 729. 1912 — 1921 Charadrius apricarius L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1549° 1932 — 1938 Charadrius apricarius apricarius id., t. IV, p. 469. Numiri romînești: Pioier auriu mare, Ploier auriu, Fluierai auriu mare, Fluturaș auriu, Purcăraș auriu. Numiri străine: Rus.: Polevaia sifca, Semenuca Riauca sifșic, Rșanca; Germ.: Goldregenpfeifer, Tiilvogel, Gemeiner Regenpfeifer, Heiden- pfeifer, Schwarzgelber-Ackcrvogel, GoldkieLilz; Franc.: Pluvier dore, Pluvier ă gorge noire; Ha].: Riviere dorato, Coridor; Engh: Golden Plover, Yellow- Plover, Green Plover; Ung.: Arany Iile, Peityes Iile, Caracterele s p c c i e i. Tectiicele subalaie albe. Degetul posterior lipsește. Fig. 196. — Charadrius apricarius apriarius Ploier auriu mare. 1:2,94 din mărimea naturală. ()RDINUL LI M ICOLAE 255 Haină de vară. Creștetul are pete longitudinale gălbui; cerbicea este mai mult gălbuie. întreagă partea dorsală este neagră întunecat, pătată cu auriu; remigele primare sînt aproape negre, cu vîrfuri tivite mai deschis, rădăcina albă și în parte și rahisele asemenea ; coada neagră este bandată arcuit cu galben. Fruntea este albă ; frîul, cercul ochiului, laturile capului și toată partea ventrală, negre întunecat, încadrate larg cu alb; tectricele subcodale albe, cu pete negre. Haină de iarnă. Partea dorsală este de un negru șters, cu pete mai mări- șoare verde-gălbui și partea ventrală albă, cu pete sure-mat; abdomenul este alb cu benzi curmezișe brune și galbene; laturile capului și grumazul sînt pătate cu galben-brunatic. Ciocul negru, picioarele sur-negricioase. Irisul brun întunecat. Sistematic a. Din această specie, Dombrowski a colectat treizeci și unu de exemplare, dintre care două exemplare adulte, împușcate la 5 aprilie, purtau deja haina de vară completă. TABLOUL nr. 61 Sexul și etatea Di t eren ța de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 9 o ad * Max. 29,2 19,8 8,7 -1,6 2,3 .Min. 27,1 16.8 7,5 4 1,8 9 2 ad • Max. 28,9 19.1 8,5 4,5 2,2 .Min. 27 16,5 7,1 3,8 L7 Aria geografic ă. Trăiește în Europa și în părțile de vest din Asia, iar peste n ă în Africa. R ă s p î n dir e a și biol o g i a. Ploierul auriu apare în trecerea de primăvară în număr mare, poposind la noi, numai pentru scurt timp. Primii apar încă de la sfîrșitul lui martie; trecerea principală însă, se desfășoară în prima jumătate a lui aprilie, iar către sfîrșitul lunii au trecut toți mai departe. Toamna trec în număr mai mic prin țara noastră; timpul migrației durează din septembrie pînă în noiembrie. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează cinci exemplare, împușcate toate în timpul trecerii de toamnă în Banat și dintre care cel mai timpuriu, un mascul adult în penaj de tranziție (majoritatea părții ventrale neagră încă) a fost împușcat la 6 septembrie 1907, la Vrăniuț (r. Ora vița), iar cel mai tîrziu, de asemenea un mascul adult foarte puternic și viguros, a fost împușcat la 26 decembrie 1937, la Becicherecul Mic (r. Deta) pe zăpadă. în Muzeul de științe naturale din Sibiu se mai păstrează cinci exemplare de ploier auriu, colectate în Transilvania, apoi în colecția lui A. BUDA din Rea (Școala pedagogică din Sibiu) și în colecția lui I. CSATO din Aiud (azi în Muzeul național din Budapesta); se găsesc, exemplare colectate' de asemenea în Transilvania. 256 PĂSĂRILE DIX R.P. R. 331. Squatarola squatarola L. Ploier argintiu (fig. 197) 175<8 Tringa Squatarola Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 149. 1766 Tringa varia, Tringa helvetica, Tringa squatarola Linne, Syst. Nat., t. I, p. 250, 252. 1773 Charadrius hypomelas Pali., Reise Russisch. Reichs., t. HL p. 669. 17 ciocul 27 — 29 mm; « 30 — 33 mm"] ORDINUL LIMICOLAE 269 După datele mai vechi din literatură, la noi în țară se întîlneșta și această formă mai mică; deoarece însă, majoritatea fugacilor alpini, se găsesc la noi ca oaspeți de iarnă și de trecere din spre nord-est, iar forma cea mică clocește de la noi spre nord-vest, această pro- blemă nu poate fi definitiv încheiată, ci va fi nevoie de cercetări noi în viitor, cu toate că aceste două forme se pot deosebi foarte greu între ele. în colecția lui A. BUDA. din Rea, figurează două exemplare sub numirea de Tringa Schinzii, un mascul din 7 octombrie 1863, iar al doilea mascul din 14 mai 1866, ambii împușcări la Măceu (r. Hațeg). Exemplarul (mase.) din figura 201 a fost colectat de mine la 13.X.1935 la Satchinez (Timișoara) și are lungimea aripii de 112 mm, iar ciocul de 30 mm. Un exemplar tînăr (fără sex precis), împușcat mai tîrziu, la 20 august 1942, lîngă Timiș-Dragșina (Banat), prezintă următoarele dimensiuni: lungimea totală 170 mm; lungimea aripii 103 mm, lungimea cozii 40 mm; tarsul 20 mm; degetul mijlociu 17 mm; policarul 5 mm; ciocul 25 mm. Acest exem- plar, care se păstrează în Muzeul ornitologic din Timișoara, a fost împușcat de către C. Dimi- triu din Timișoara dintre 4 — 5 exemplare care se aflau laolaltă. 337. Calidris minuta Leisl. Fugaci pitic (tig. 202) 1812 Tringa minuta Leisl., Nachtr. Bechst. Naturg. Deutschland, t. I., p. 74. 1824 Pelidna minuta Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. XII, p. 105. 1829 Calidris minuta Guv., Regn. An., t. I, p. 526. 1831 Pelidna pusilla (nec Scolopajc pusilla Falk. ct Gmel.), Brehm, Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 666. 1844 Schoeniclus minuta Gray, List. Grall. Br. Mus., p. 106. 1866 Pelidna minuta, germanica, parva A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 13, (Nomina nuda î). 1891 Tringa minuta Leisl., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 146. 1893 Tringa minuta orientalis Taczanowski, [Bul. Soc. Zool. France, 1885, p. 475, (—Nomen nudum!); id. Faune. Sib. Orient, (in Mem. Acad. Petersburg XXXIX), t. II, p. 918. 1896 Limonites minuta Sharpe, Cat. B. Br. Mus., t. XXIV, p. 538. 1899 Tringa minuta Leisl. 1812 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 18G. 1899 — 1903 Limonite minuta (Leisl.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 368. 1910 Tringa minuta Leisl., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 772. 1921 — 1922 Erolia minuta (Leisl.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1577. 1930 Tringa minuta (Leisl.), D. Linția, t. c. (241), p. 293. 1932 — 1938 Calidris minuta id., t. IV, p. 473. Numiri romînești: Fugaci pitic, Purcăraș pitic, Prundaș pitic- Numiri străine: Rus.: Culicee vorobei, Pesocinic, Pesocinic malîi, Cirnirinca; Germ.: Zivergstrandlăufer, Klein er Strandlâufer, Sandlău- ferchen, Kleine Meerlerche, Rassler; Franc.: Becasseau minute, Querlette, Espa- gnolet dei Pichos; Ital.: Gambecchio, Lodona di mari, Giurletto-grisset, Sgam- bettin, Tringhetta piccola, Piovanello, Romaniello, Papioledda, Gilardinette; Engl.: Little Stint, Least Sandpiper; Ung.: Torpe partfuto, Kiss szekiszalonka, Apr o partfuto, Apropartisneff. 270 PĂȘĂRILE DIN R.P.R. Caracterele speciei. Tarsul este mult mai lung decît degetul mijlociu, iar deasupra încheieturii tibio-tarsale, mult în sus, este golaș. Haină de vară. Creștetul e negru, pătat cu brun-roșcat; cerbicea sură; spatele superior, umerii și remigele secundare sunt negre, tivite roșcat; restul Fig. 202. — Calidris minata Leisl. Fugaci pitic. 1: 1,35 din mărimea naturală. părții dorsale, coada și tectricele codale sunt brun-negricioase, tivite roșcat, respectiv albicios; remigele primare, negricioase; tectricele alare mari, albe, tivite bandat, cele mai mici tivite roșcat. Frîul și obrajii sunt sur-brunatici; gușa este brunatică, pe laturi pătată; sprîncenele, laturile grumazului și partea ventrală, albe. Haină de iarnă. Deasupra este sur-cenușiu-brunatică, umbrită puternic pe rahisele negre și cu dungi apicale albe, la vîrfuri. Haină de tînăr. Pe partea dorsală este negru-brunatic, cu dungi ruginii., galben-ruginii și albe deschis, ce conturează marginea penelor. ORDINUL LIMICOLAE 211 Picioarele și ciocul sunt negre. Irisul brun-aluniu. Sistematica. Din această specie a fost colectat un număr mare în toate penajele. TABLOUL nr. 66 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 o «0 4 Max. 15,7 10,2 4,7 1,9 Min. 14,2 9 3,7 1,6 1,4 10 Ș ad < Max. 16 10.5 5 2,1 1,8 Min. j 14,3 9,2 3,9 1,8 1,5 Aria geografică. Locuiește în partea nordică a Europei și Asiei; peste iarnă, în Africa și India. Răspîndirea și biologia. împreună cu alte specii de Tringa (Calidris) locuiește, nu numai în trecerea de toamnă ci și primăvara (aprilie) pînă vara (iunie), în locuri potrivite, atît în interiorul țării, cît și pe litoralul Mării Negre. Se întîlncște adeseori în Transilvania și Banat, dar nu în fiecare an în număr egal. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează 3 exemplare și anume: £ ad. împușcat la 11. X.1911, la Biled (r. Timișoara) 2 ad. » la 11. X.1911, la Biled (r. Timișoara) £ ad » la 13.IX.1936, la Satchinez (r. Timișoara). în Muzeul de științe naturale din Sibiu de asemenea se păstrează un exemplar tînăr, în penaj de iarnă, colectat lîngă Sibiu în anul 1877. în colecția lui A. BUDA (Școala pedagogică din Sibiu) se mai află un mascul împușcat la 30 august 1862, la Măceu (r. Hațeg), și un al doilea exemplar tînăr, împușcat la 14 mai 1866, tot la Măceu; iar în colecția lui I. CSAT6 din Aiud (azi în Muzeul național din Budapesta)' următoarele exemplare: Ș împușcată la 16. VI. împușcat la 5. VI. £ » la 16.VHI. q » la 8. IV. 1863, la Bretea Romînă (r. Hațeg) 1869, la Cunța (r. Sebeș) 1870, la Cunța (r. Sebeș) 1890, la Făgăraș 338. Calidris teniminckii (Leisl.) Fugaci pitic sur 1812 Tringa Temminckii Leisl., Nachtr. z. Bechst. Naturg. Deutschl, t. II, p. 78. 1824 Pelidna Temminckii Steph., Shaw’s Gen. Zoo., t. XII, p. 103. 1829 Calidris Temminckii Cuv., Tegn. An., t. I, p. 536. 1829 Leimonites Temminckii Kaup., Naturi. Syst., p. 37. 272 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1844 Schoeniclus temmincki Gray, List Grall. Br. M., p. 106. 1855 Pelidna gracilis Brehm., Vogel, t. I, p. 318. 1856 Actodromas Temminckii Bonap., Comp. Rend., t. XLIII, p. 596. 1865 Limonites temminckii Gigl., Ibis, p. 61. 1891 Tringa temminckii Leisl., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 147. 1899 Tringa temminckii Leisl., 1812, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 187. 1899 — 1903 Limonites temminckii (Leisl.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 367. 1910 Tringa Temminckii Leisl., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 773. 1930 Tringa Temminckii (Leisl.), D. Linția, t. c. (241), p. 293. 1932 — 1938 Erolia Temminckii (Leisl.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912 — 1921, t. II., p. 1581; id., Calidris Temminckii Leisl., t. c., t. IV, p. 473. Numiri romînești: Fugaci pitic sur, Fugaci Temminck, Prundaș pitic sur. Purcăraș pitic sur. Numiri străine: Rus.: Pisocinic molii, Belonvostîi pisocinic; Germ.: Temmincks Sirondlăufer, Kleinster Zivergstrandlăufer, Kleinste Meer- lerche, Grauer Rassler; Franc.: Becasseau Temminckii, Becasseau Temia, Griquet, Courillon, Bribi; Ital.: Gambecchio nano, Piovanello nano, Griet, Grisett, Biseghin piccolo o novelor, Tringheta, Gambacchio, Cicaledda, Becca- cinedda, Majolina nicca, Piovanellino, Gambeitino; Engl.: Temmincks Stini, White-iailed Sandpiper; Ung.: Temminck partfutoja, Torpe partfuto. Caracterele speciei. Tarsul și degetul mijlociu sunt egal de lungi; peste încheietura tibio-tarsală, numai puțin golaș. Ciocul este abia vizibil încovoiat, foarte moale, aproape tot atît de lung ca și tarsul. Haină de vară. Creștetul și cerbicea sunt brun-roșcate, cu desene longitu- dinale întunecate; spatele anterior, umerii și remigele secundare roșu-surii, cu tivuri deschise și pete în zig-zag, negre; restul părții dorsale tectricele. alare mari și mici sînt brun-surii, primele tivite mai deschis, ultimele cu pete la fel pe vîrf; tectricele mijlocii sunt brun-negricioase, cu tivuri roșu-ruginii; remigele primare și tectricele codale mijlocii, negru-brunatice mat; gîtul i partea anterioară a obrajilor punctați cu brun, sînt albe; regiunea auriculară este ruginie, striată cu brun închis; laturile grumazului sunt alb-surii, pătate ntunecat. Partea ventrală este albă tulbure, mat, pătată. Haină de iarnă. Deasupra este aproape unicolor sur-cenușiu-brunatică; rahisele sînt întunecate, cu tivuri terminale albicioase, abia vizibile. Haină de tînăr. Deasupra este sură-brunatică-deschis, cu rahise și dungi marginale sure întunecat, la care se mai adaugă și un tiv sur deschis. Ciocul și picioarele sunt negru-verzui. Irisul brun-aluniu. Sistematica. Din această specie rară pentru R.P.R., Dombrowski a primit numai două exemplare în haină tînără, ale căror dimensiuni sînt cele arătate în tabloul nr. 67. ORDINUL LIMICOLAE 273 TABLOUL nr. 67 Sexul și etatea Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm Localitatea capturării Timpul colectării 3 juv. . . . 1 ! 14,6 9,2 4,6 1,8 1,6 Techirghiol, reg. Constanța l.IX. 1907 Ș juv. . . . 15 9,4 4,6 1.9 i Tuzla, reg. Constanța 13.IX. 1908 Aria geografică. Locuiește vara în regiunile de nord ale Europei și Asiei, iarna în Europa, Asia de sud și Africa de nord. R ă s p î n d i r e a și biologia. Calidris temminckii este una din speciile de trecere mai mare pentru țara noastră și se întîlnește primăvaja în lunile aprilie și mai, apoi toamna in august și septembrie. în afară de cele două exemplare pomenite de DOMBROWSKI, de la litoralul Mării Negre, mai pot aminti unele exemplare colectate în interiorul țării, din Tran- silvania, și anume: £ juv. împușcat la 3 septembrie, 1861, la Bretea Romînă (r. Hațeg) în colecția lui A. Buda (r. Sibiu), $ împușcată la 12 august 1862, la Mercurea (r. Sebeș), în colecția lui I. CSAtO (azi în Muzeul național din Budapesta), Ș împușcată la 2 septembrie 1880, la Aiud (r. Aiud), în colecția lui L CSATO (azi în Muzeul național din Budapesta), $ adult împușcat la 6. VL1943 la Freidorf (r. Timișoara), azi în Muzeul ornitologic din Timișoara. $ juv., împușcată la 5. IX. 1943 la Comloșul Mic (r. Timișoara), în Muzeul ornitologic din Timișoara. 339. Calidris canutus canutus L. Fugaci islandic 1764 Tringa tinerea Briinnich, Orn. Bor,, p. 53. 1766 Tringa Calidris Linnaeus, Syst. Nat. Ed. XII, t. I, p. 252. 1767 Tringa islandica id., op. cit., t. II, Addenda. 1776? Charadrius Utopiensis P.L.S. Miiller, Natursystem, Suppl., p. 117. 1785 Tringa Canutus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X., t. I, p. 149. 1789? Tringa australis Gmelin, Syst. Nat. t. I, p. 679. 1789 Tringa naevia Gmelin, Syst. Nat., I. 2, p. 681. 1789 Tringa grisea id., 1. c. 1810 Tringa ferruginea (nec. Briinnich 1764), Meyer, Meyer et Wolfs Taschenb. L deutsch. Vbgelk,. t. II, p. 395. 1899 Tringa canutus L. 1758, St. Ghernel, Magy. Mad., t. II, 180. 1910 Tringa canula L., T. Dombrowski, Crn. Rom., p. 865. 1912 — 1921 Erolia canutus canutus (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. ÎI, p. 1586. 1932 — 1938 Calidris canutus canutus (L.), id., 1. c., t. IV, p. 474. Numiri romînești; Fugaci islandic, Purcăraș islandic, Prundaș islandic. 18 - c. 54 A 274 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri străine: Rus.: Estlanchi iurucitau, Islandschii pesocinic; Germ.: Islăndischer Sandlăufer, Rosiroter Strandlăufer, Rostfarbiger Ștrand- lăufer, Kanutsvogel; Franc.: Maubech?, Le Vanneau gris-fer, Becasseau mau- beche9 Gros Espagnol; Ital.: Piovanelo maggiore, Becacine e Zurulin, Tringa grossa, Spilorso russo, Bulgaria; Engl.: Knot; Ung.: Izlandi partfutt, Izlandi szekiszalonka, Angol partfuto, Hamvas vibic. Caracterele speciei. Pasărea adultă în haină de iarnă: deasupra este sur-cenușie, unicoloră deschis, numai pe spate puțin bandată închis:; tectricele supracodale sînt albe; coada sură, rectricele tivite cu alb; remigele negre cu rahisele albe; dedesubt este albă, pe gușa umbrită suriu; grumazuL gușa, laturile pieptului și flancurile sînt împestrițate cu pete brun-surii; ciocul și picioarele sînt negre; irjsul brun. Lungimea cam 260 mm; aripa 160 mm; coada 65; ciocul 36 mm; tarsul 30 mm. Haină de vară. Deasupra este mostrată cu negru, brun-roșcat și întru cîtva auriu; sprinceana (superciliul), laturile capului, grumazul, gușa, pieptul și pîntecele sînt roșu-cărămizii unicolor; mijlocul pîntecului și tectricele sub- codale albe. Masculul și femela sînt la fel colorate. Haină de tînăr. Aceasta se aseamănă cu haina de iarnă a adulților, însă spatele nu este unicolor, întrucît penele sînt tivite cu dungi înguste, albe și negre. Sistematica. Dombrowski în lucrarea sa, amintește această specie abia la urmă, între speciile dubioase pentru țara noastră, bazat fiind pe relatările făcute de Elwes și Buckley, care pretind a fi văzut această specie lîngă Constanța, dar probele (exemplarele doveditoare) lipsesc. Eu am introdus-o în Avifauna R.P.R. ca pasăre dubioasă, în baza unor exemplare colectate pe teritoriul locuit de romîni. Aria geografică. Vara locuiește în regiunile circumpolarc, iarna în insulele Britanice, în sudul mediteranei, mai ales în Africa centrală și de sud. Răspîndirea și b i o 1 o g i a. în timpurile pasagiilor fugaciul islandic este penti a țara noastră cea mai rară specie a acestui gen. în toamna anului 1895, revizorul îndiguirilor de la Dunăre, AUG-. MENESTORFER, orni- tolog și preparator de la Cuvin (r. Arad), a împușcat dintr-un pilc de 4 — 5 exemplare, unul? care a ajuns în colecția lui Gl-1. AlMĂSY. Tot lîngă Cuvin, la balta Blizanița, St. Chernel. a văzut la 30 august 1897, 4 exemplare. în afară de acestea au mai fost observate sau colectate cîteva exemplare și în R. P. Ungară, deci este posibil ca această specie să fi fost și altă dată în trecere prin țara noastră, mai ales prin Dobrogea, fără însă să fi fost observată sau recunoscută. Rămîne de datoria tinerilor ornitologi a observa și a urmări această problemă pentru viitor. După E. Hartert, unele exemplare rămîn în regiunile sudice și peste vară ca și alte Charadriidae, dar acestea sînt de cele mai multe ori (nu insă întotdeauna) mai plăpînde șî uu au năpîrîit încă penajul de iarnă. ORDINUL LIMICOLAE 275 340. Philomachus pugnax L. Bătăuș (fig. 203) 1758 Tringa Pugnax Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X., t. I, p. 148. .1766 Tringa pugnax, Tringa littorea Linne, Syst. Nat., t. I, p. 217, 251. 1787 Tringa Grenovicensis Latham, Gen. Synops. Suppl., p. 293. 1790 Tringa equestris Lath., Ind. Orn., t. II, p. 730. 1809 Tringa rufescens Bechstein, Gem. Naturg. Deutschl,, t. IV. p. 332. 1816 Pavoncella pugnax Leach, Syst. Cat. etc. Br. M., p. 29. 1817 Totanus pugnax Nilss., Orn. Suec., t. II, p. 71. 1817 Machetes pugnax Cuv., Regn. An., t. I, p. 190. 1831 Machetes alticeps, Machetes planiceps Brehm, Vog. Deutschl., p. 670. 1832 Totanus indica Gray et Hardwicke, III. Ind. Zool., II., Taf. 52, fig. 1, TaL 52, fig. 1, 2. 1832 Limosa hardanckii id., t. c., Taf. 52, fig. 2. 1837? Machetes variabilis C. T. Wood., Orn. Guide, p. 203. 1841 Philomachus pugnax Gray, List. Gen. B., p. 89. 1844 Machetes optatus Hodgson, Gray’s Zool. Mise., p. 86, (— Nomen nudum !). 1850 Philomachus pugnax indicus Reichenb., Grall. Tab. LXXII. 1855 Machetes minor Brehm, Vogelfang, p. 320. 1866 Machetes pugnax communis A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 13, (— Nomen nudum I). 1891 Philomachus pugnax L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 144. 1899 Pavoncella pugnax (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II., p. 188, 1899 — 1903 Pavoncella pugnax (Linnâ), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 365. 1902 Pavoncella pugnax leucoprora Finn, Journ. As. Bengal, t. LXXI, p. 84. 1910 Pavoncella pugnax Linnâ, R. Dombrowski, Orn., Rom., p. 763. 1932 -- 1938 Philomachus pugnax (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1594; t. IV, p. 475. Numiri romînești: Bătăuș, Fluiera? gulerat, Fluiera? multicolor. Fluiera? bătăuș, Belisa?. Numiri străine: Rus.: Torvuctan, Dratscunn, Turhtan; Germ.: Kampfhahn, Kampflăufer, Kămpfer, Strithuhn, Krosler; Franc.: Combaitant Fuiage, Feage, Faiseur d’embarras, Paon de mer, Paon de marais, Gabidoulo de Sourdos; Ital.: Gambetta, Gammini, Combattente, Sivalie, Gambadin, Gambetonr, Sgambirla, Totano muto, Tufella, Pirucchiusa, Papiola, Beiassot, Lunea, Puaza^ Lippun, Monacella; Engl.: Ruff ($), Reeve (Ș); Ung.: Veszekedd sărtfutâ, Pajzsos czanko, Paizsos szalonka, Bajnok szalonka, Bajnok libucz, Galleros snef. Caracterele speciei. Ciocul este mai scurt decît tarsul, destul de moale, spre vîrf mai vîrtos drept; uneori spre vîrf puțin lăsat în jos. Picioa- rele sînt înalte, golașe, mult peste încheietura tarso-tibială, scutecite neted; între degetul mijlociu și cel extern are o membrană conjunctivă scurtă; Î8* Fig. 203. — Phtlomachus pugnax L. Bătăuș. 1:5,37 din mărimea naturală ORDINUL LIMICOLAE 277 degetul posterior este slab și plasat sus, nu atinge pămîntul. Masculii adulți au haina nupțială, iar în jurul grumazului un guler mare în formă de scutec, ce se poate înfoia și care acoperă laturile și partea anterioară a grumazului, pînă la pieptul anterior; peste acesta, sub cerbice, sînt două smocuri de pene mai scurte, despărțite ca niște părți al unei peruci, pe care la luptă de asemenea le zburlește în.sus; pe frîu și pe frunte, deseori pînă la creștet capul este plin cu negi peliculoși, între care se află pene scurte păroase. Culoarea penajului este atît de variată. încît s-ar putea scrie despre ea broșuri întregi. Rectricele mijlocii însă, au întotdeauna benzi late întunecate; mijlocul tîrtiței și tectricele supracodale sînt sure întunecat, cu dungi deschise, iar laturile albe. Masculii, atît ca dimensiuni cît și ca greutate, sînt cu o treime mai mari decît femelele. Culoarea picioarelor variază dela sur-verzui pînă la galben roșcat; a ciocului este cînd roșu-alburiu-brunatică, sur-verzuie, galben-portocaiie, galben-roșcată, roz-roșcată, cînd, mai rar, roșu-roz întunecat. Irisul este cînd mai deschis, cînd mai brun închis. Sistematica. Din această specie Dombrowski a colectat un material bogat; cea mai mare parte a exemplarelor au fost împușcate în lunile august, septembrie, octombrie și noembrie, ca și în martie și aprilie, cînd masculii încă nu au haină de nuntă. Dintre cei din urmă posedăm numai nouă exemplare. Masculii cu gulerul alb păstrează și peste iarnă culoarea albă a capului, gru- mazului și pieptului superior, după cum o dovedesc cele trei exemplare de acest fel, împușcate la 12 septembrie, 3 și 14 octombrie. Faptul acesta dă de bănuit că aceste păsări prezintă un albinism parțial. TABLOUL nr. 68 Sexul ș i etatea i Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm i i Lungimea i .. ! COZII 1 cm Tar sul cm l1, ungi mea \ ciocului j cm 3 ad. Max. 35 18,9 8,7 5,5 I 3,$ Min. : 26,7 16,1 7,1 4,5 ț . 3,3 25 2 ad. . Max. | 25,8 15,5 6,8 4,3 j 3.1 Min. i i 19,7 14,4 5,4 3,7 j 2.5 Aria geografică. Locuiește iii Europa centrală și Asia centrală; iernează în Africa și India. R ă s p î n di r e a și biologia. Dintre toate scolopacidele care migrează prin țara noastră, bătăușul este, hotărît, ccl mai numeros. încă de la sfîrșitul lui iulie se pot observa 273 PĂSĂRILE DIN R-P.R. in bălțile Dunării si pe alte locuri, bătăuși singuratici, sau în pîlcuri mai mici; în acest timp, masculii adulți mai au încă în parte gulerul de pene; de la începutul lui august, numărul lor sporește din zi în zi, iar trecerea atinge punctul culminant la sfîrșitul acestei luni, pînă la mijlocul lui septembrie. Stoluri de 2 — 300 exemplare și chiar mai multe, nu sînt rare. înce- pînd de la sfîrșitul lui septembrie, numărul lor se micșorează considerabil; totuși și în octom- brie sînt încă mulți la noi, iar dacă timpul este mai cald, rămîn și pînă în noiembrie. Sosirea lor primăvara are loc în a doua jumătate a lunii martie și durează pînă îa începutul lui mai. în august și septembrie poposesc în mod normal împreună cu nagîții pe cîmpia Bărăganului, mai ales acolo, unde se găsesc mici lacuri în apropiere. 1896 Primul exemplar 1897 » » 24.III 19.III Ultimul » exemplar 20. X 1898 » » 26.III » 17. X 1899 » 21.III » 13.XI 1900 » 10.III >> !> 30. X 1901 » 24. III » P 20. X 1902 » 15.III >) 28. X 1903 19.III » 1.X1 1904 » 23.III » » 7.XI 1905 24.111 » » 20. X 1906 » » 18.III 19. X 1907 » > 15.III » 21. X 1908 » » 16.III » » 28. X 1909 » » 25.ni » 25. X H r a n a. In afară de hrana cunoscută, constînd din mici animale, bătăușii se hrănesc toamna în majoritatea cazurilor și cu semințe și anume grîu și mălai mărunt, datorită cărora se îngrașă neînchipuit de mult. Dombrowski a cercetat toamna multe sute de bătăuși și a găsit gușa plină cu mei, aproape sa plesnească. 341. Croeethia alba (Pali.) Nisipar 1764 « l'ringa leaicophaea », Vroeg’s Cat. Coli., p. 32. 1766 l'ringa arenaria, Charadrius calidris Linne, Syst. Nat., t. I., p. 251, 255, 1766 Tringa alba Pallas, op. cit., adumbraiitincula, p. 7. 1788 Charadrius GmeL, Syst. Nat., t. I., p. 688. 1803 Arenaria vulgaris Bechst., Orn. Taschb., t. II, p. 464. 1809 Arenaria grisea Bechst., Naturg. Deutschl. t. III, p. 368. 1810 Arenaria calidris Mey. et Wolf, Taschenb., t. II, p. 326. 1815 Calidris grisea Mey., Vog. Liv. u. EsthL, p. 177. 1819 Calidris rubidus Vieill., N. Dict, d’Hist. Nat., t. XXX, p. 127. 1820 Calidris arenaria Temm., Man. d’Orn,, t. II, p. 521. 1825 Calidris tringoides Vieill., Gal. Ois., t. III, p. 95. 1826 Trynga tridaetgla Pal!., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 198. 1831 Calidris americana Brehm, Vog. Deutschl., p. 675. 1855 Calidris Miadleri Brehm, Vogelf., p. 318. O R DI N UL LIMICOLA E 279 1899 — 1903 Calidris arenaria (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 366. 1910 Calidris arenaria Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 766. 1932 — 1938 Crocethia alba (Pali.), E. Hartert, Vog. Pal. Faun., 1912 — 1921. p. 1599: t. IV, p. 475. Numiri r o m î n e ș t i: Nisipar, Calidră. Numiri străine: Rus.: Pescianca, Morscoi-Sujoc; Germ.: Sander- Ung, U fer-Sanderling, Sandlăufer, Dreizehiger Sandlăufer, Grauer Sandlăufer; Franc.: Sanderling, Sanderling variabil Guerlette; ItaL: Piovanello tridattilo, Calidra, Beccacinu frisungui, Ciilet, Munegheta bianca, Biseghin bianco, Courentin gross, Spilorso senin, Gadduzu biancu; Engl.: Sanderling: Ung.: Fenyerfuto, Pettyes-fenyerfuto, Feherpartisneff. Caracterele speciei. Degetul posterior lipsă, cele trei degete anterioare fără vreo membrană conjunctivă. Haină de vară. Dela creștet pînă pe umeri și spatele anterior este roșu- brunatic, cu pete negre și tivuri albe; spatele posterior și tîrtița brun-negri- cioase, cu dungi deschise. Rectricele sînt sure cu tivuri albe, cele mijlocii negre cu tivuri roșcate. Remigele sînt brun-negricioase; remigele primare tivite deschis, cele mijlocii cu steagul exterior alb; cele posterioare colțurate sînt roș-brunatic, cu o dungă exterioară albă; peste tectricele alare superioare brune se află o bandă transversală albă; cele de dedesubt sînt brune palid, striate brun și cu vîrful albicios. Frîul este întunecat, sprîncenele roșu- ruginii; laturile albicioase ale capului, punctate întunecat, spre cerbice sînt roșu-ruginii. Gîtul alb și gușa roșu-ruginie, pătate cu brun-negricios; restul părții ventrale, alb. Haină de iarnă. Culoarea principală este sură, striată brun-negricios, cu vîrfuri apicale albe. Pe frunte, sprîncene și dela piept în jos, culoarea este albă. Haină de tînăr. Spatele anterior și umerii sînt brun-negricioși, cu tivuri deschise; spatele posterior și tîrtița sure întunecat, cu benzi sure deschis: tectricele codaie și coada brune închis, pe laturi albe; tot restul este alb; frîul și cerbicea sînt sure deschis, striate întunecat. Gușa este galben-ruginie. Ciocul și picioarele negre. Irisul brun închis. Sistematica. Din această specie, Dombrowski a colectat douăzeci și două de exemplare, împușcate în țară. Exemplarele bătrîne, împușcate în august, aveau încă, pe laturile grumazului, cîteva pene brun-roșcate Aria geografică. Vara locuiește în regiunea circumpolară nordică, și iarna se răspîndește aproape pe toate cinci continentele. Răspîndirea și biologia. încă din august această specie apare în pilcuri mici, de cîte 10 — 30 de exemplare, pe malul Mării Negre și în lagune; deseori însă și în bălțile Dunării. Nisiparul, cel mai frecvent se găsește în septembrie și octombrie. Primăvara, disipării trec numai rareori pe la noi și toate observațiile au fost făcute în lagunele mării. 280 PĂS/lniLE DIN R.P.K. La 12 mai 1898 a fost văzut un pilc cam de 15 bucăți la Portița (Constanța); Ia 2 iunie 1900> un pîlc de 7 bucăți în insula Popina. Și frații Sintenis au observat numai rareori nisipari, în primăvara anului 1876, în lagunele mării. TABLOUL nr. 69 Sexul si etatea i Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm j Tarsul j cm Lungimea ciocului cm 6 0 ad. i Max. i 20 12,5 j 5.7 2,7 2,6 Mia. 17.7 12 5 2.3 2,3 5 £ ad. < " 1 Max. | ! 21,1 12.6 5,8 2,8 2,6 Min . 17.8 12 5,1 2,1 2,4 10 juv | Max. 19,4 i | 12,4 ! 5,6 2.6 2,5 | Min. i .17.5 i i lim i « 2,2 i 2,3 342. Limicola falcinellus falcinellus (Pontopp.) Fugaci cu cioc lat 1764 Scolopax L-alcinellus Pontoppidan, Danske Atlas, 1763, t. I, p. 623; Brunnich. Orn. Bor., p. 49. 1802 Numenius pygmaeus (non Lathani 17871) Bechstein, Orn. Taschenbuch (Partim 0, t. II, p. 277. 1809 Numenius pusillus Bechstein, Gemeinn. Naturg. Deutschl., t. IV, p, 152. 1815 Tringa platyrhyncha Temm., Man. d’Orn., p. 398. 1816 Limicola pygmaea Koch, Syst. baier Zool, p. 316. 1819 Tringa cloroides Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. XXXIV, p. 463. 1828 Tringa longirostra Graba, Isis, p. 108. 1829 Tringa pygmaea Savh, Orn. Tosc., t. II, p. 291. 1831 Pelidna platyrhyncha Brehm., Vbg. Deutschl., p. 659. 1844 Limicola platyrhyncha Gray, List. Grall. Br. M., p. 107. 1855 Pelidna megarhynchos Brehm, Vogelf., p. 317. 1865 Limicola Harllaubi Verreaux, Vinson’s Voy. Madagascar Annexe B., p. 5. 1S6G Limicola pygmaea, ? americana, L. recurvirosira A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 13. (Nomina nuda î). 1876 Limicola sibirica Dresser, Proc. Zool. Soc., p. 674. 1891 Limicola pygmaea Koch., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 148. 1899 Limicola platyrhyncha (Temm.) 1815, St. Chernel, Magy. Mad., t. H, p. 178. 1899 — 1903 Limicola platyrhyncha (Temm.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 372. 1910 Limicola platyrhyncha Temm., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 774. 1932 — 1938 Limicola falcinellus falcinellus (Pont.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1601; 1921 - 1922, t. III, p. 2212; t. IV, p. 475. ORDINUL L1MICOLA K 281 Numiri r o m î n e ș t i: Fugaci cu cioc lat, Surdă de mare. Numiri străine: Germ.: Kleiner Sumpflăufer, Schnepfenstrand- tăufer Bekassinensandlăufer, Bastardbekassine, Zwergschnepfe; Franc.: Be- casseau platyrchinche; Ital.: Gambecchio frullino, Becanela piccola, Biseghin riga, Pescheirolla, Spilorso piccin, Picadella vernile, Gadduzeddu, Beccarinu differenti, Frullino; EngL: Broad-billet, Sandpiper; Ung.: Sărjăro, Szelescsorit partfutâ. Caracterele speciei. Ciocul este puternic, mai lung decît capul; începînd de la rădăcină drept, apoi puțin curbat în sus, iar la vîrf ușor lăsat in jos; la rădăcină este puțin turtit apoi se lățește, iar pe margini are cîte o brazdă pînă la vîrf; nările sînt așezate într-o adîncitură, care se pierde. Creștetul este brun-negricios, mărginit de doua dungi descinse și de una ase- mănătoare peste ochi; spatele este brun-negricios, tivit cu galben-brunatic deschis; tectricele alare sînt sur-brunatice; remigele negre mat, primele cu rahisuri albe; tectricele codale sînt pătate la margini cu negru și alb. Obrajii și laturile grumazului alb-suriu-roșcate, cu striuri întunecate; partea anterioară este albă tulbure, pe gușă pătată întunecat. Picioarele verzui întunecat, ciocul sur-roșcat. Irisul brun închis. Sistematica. La malul mării, această specie nu este prea rară. Dombrowski a putut cerceta numai unsprezece exemplare, dintre care nouă au dimensiunile arătate în tabloul nr. 70. TABLOUL nr. 70 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 4 q ad. . < | Max. 18,1 11 4,2 2,2 3,1 1 Min. 17,3 10,7 3,7 1,9 2,9 •5 2 ad Max. 18,3 11,1 4,3 A2 3,2 Alin. 17,5 10,6 i 1 3,8 2 2,9 Aria, geografică. Locuiește în partea de nord a Europei și Asiei și iernează în țările din jurul litoralului Mării Meditcrane, ca și în India și insulele Oceanului Indian. Răspîndirea și biologia. Dombrowski a observat în repetate rînduri această specie în mai și iunie în lagunele mării, mai ales pe insula Popina și în lacul Razelm și anume, nu numai păsări singuratice, ci și în societăți mai mari. După frații SINTENIS, această pasăre se întîlncște în miezul verii în Dobrogea, deseori și pe litoralul mării. De asemenea și ALLEON spune că ea se întîlnește cîteodată primăvara și toamna și că păsările tinere se întrunesc în stoluri mari pe țărmurile lacurilor. 282 PĂSĂRILE DIN R.RR. în interiorul țării această specie a fost colectată, respectiv observată, foarte rar. Din Transilvania este cunoscut un singur exemplar, care a fost împușcat lingă Sibiu în anul 1877 și care se păstrează și azi în Muzeul de științe naturale din Sibiu. Au mai fost observate și colectate cîteva exemplare și la granița noastră de Vest în R. P. Ungară. 343. Tringa erytluopus (Pali.) Fluierai* negru (fig. 204, 205) 1758 ?? Pălim Scolopax Glottis Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 146. 1761 Scolopax ertytropus Pallas, Vroeg’s Cat. Coli. Adumbratiuncula, p. 6. Fig. 204. — 2'ring a erythropus (Pali.) Fluierar negru. 1: 2,08 din mărimea naturală. 1766 Scolopax fusca Linne, Syst. Nat., t. I, p. 243. 1771 Scolopax maculata Tunstall, Orn. I3rit., p. 3. 1779 Scolopax atra Sander, Naturf., t. XIII, p. 193. 1787 Scolopax contabridiensis Lath. Gen. Syn. Suppl., t. I, p. 292. 1787 Scolopax Cantabrigiensis Latham., Gen. Synops. B. Suppl., p. 292. (Ex. « Cam- bridge Godwit », Gen. Synopsis III. I, p. 146). ORDINUL LIMICOLAE 283 1788 Tringa atra Gmel., Syst. Nat., t. I. p. 673. 1797 Scolopax natans Otto. Ubers. von Buffon, Vog., t. XXVI, p. 231. 1803 Totanus maculatus, Totanus natans, Totanus fuscus Bechst., Orn. Taschenb., p. 284, 286. 1813 Tringa longipes Leisl., Nachtr., Bechst. Naturg. Deutschl., t. II, p. 189. 1815 Tringa totanus Mey. Vog. Livl. u. Estl., p. 200. 1816 Totanus răii Leach., Syst. Gat. etc. Br. Mus., p. 31. 1826 Limosa fusca, pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 187. 1829 Erythroscelus fuscus Kaup., Naturi. Syst, p. 54. 1831 Totanus ater Brehm, Vog. Deutschl., p. 634. 1851 Totanus fuscus indicus Reichenbach, Novitiae Syn. Av. GrallaL. Tafelcrklârun- gen, p. 1. 1856 Erythroscelus ocellatus Bonap., Compt. Rend., t. XLIII, p. 596. 1891 Totanus fuscus L., I. Frivaldszky, Aves. Hung., p. 142. 1899 Totanus fuscus (L.), 1758, St. Chernel. Magy. Mad., t. II, p. 200. 1899 — 1903 Totanus fuscus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 358. 1910 Totanus fuscus Linnâ, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 752. 1912 — 1921 Tringa erythropus (Pali.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1608. Numiri romînești: Fluierat negru, Fluierător negru, Fluierat cernit. Numiri străine: Rus.: Polevoi petusoc, Tiomnîiiilit, Sciogoli; Germ.: Dunkler Wasserlăufer, Grosse Rotfussige Schnepfe, Schwimmende Ufer: schnepfe, Grosser Rotschenkel; Franc.: Chevalier brun, Chevalier arlequin; Ital.: Toiano moro, Gambeito moro, Patana grigia; Engl.: Spotted Redshank, Duskg Redshank; Ung.: Fiistos canko, Fek^te sârfuto. Caracterele speciei. Ciocul, la vîrf ușor curbat în jos, este foarte lung și subțire, aproape de lungime egală cu tarsul; picioarele, deasupra înche- ieturii tarso-tibiale, mai mult de jumătate golașe. în toate hainele, remigele mijlocii brun-negricioase, au benzi transversale albe; coada albă este bandată brun întunecat. Haină de vară. La mascul și la femîlă, paitea superioară a capului este sur-brunatică închis, cu o dungă deschisă peste ochi și cu pleoapa inferioară albă; toată partea dorsală este brun-negricioasă, lucind verzui, cu pete albe colțurate. Partea ventrală este sur-negricioasă, cu desene rare albe. Picioarele brun-negricioase, bătînd în roșu; ciocul negru, la rădăcina mandibulei roșu aprins. Irisul brun întunecat. Haină de iarnă. Partea dorsală sur-cenușie cu tivuri și striuri rahiale deschise; pe partea ventrală albicioasă deschis are desene longitudinale și transversale mate. Picioarele gălbui. Haină de tînăr. Partea superioară a capului este brun-negricioasă iar peste ochi are o dungă deschisă; frîul este brun-negricios; capul și laturile grumazului sînt albicioase, pătate și striate brunatic; partea anterioară este alb-surie, 284 Fig. 205. — Tring a erythropus (Pali.). Ș. Fluierar negru (toamna). 1: 2,42 din marimea naturali. ORDINUL LIMICOLAE 285 cu desene transversale brun-surii; partea superioară brună întunecată mat, pătată deschis; picioarele roz-alburii. Sistema tica. Dintr-o serie de 22 exemplare colectate de Dombrow- ski în țara noastră 2 3 ud. împușcați la 1 iunie 1896 purtau haina completă de vară; 1 (Jad. împușcat la 12 aprilie 1900, în completă tranziție dela haina de iarnă la cea de vară. 1 (Jad. împușcat la 28 iulie 1904, în penaj de tranziție dela haina de vară la cea de iarnă; 2 (J ad. împușcați la 20 septembrie 1905, în haină de iarnă completă; 2 Șad. împușcate la 27 mai 1896 și 4 iunie 1896, în haină completă de vară; 2 $ ad. împușcate la 16 aprilie, în penaj de tranziție; 1 Ș ad. împușcată la 1 august 1906, în penaj de tranziție; 3 Șad. împușcate la 23 septembrie și 1 octombrie 1906, poartă haina de iarnă. TABLOUL nr. 71 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 ad Max. 34,5 16,7 7,4 6,1 5,9 Min. 31,3 15,5 5,7 4,9 5 8 2 ad - Max. 34,4 16,7 7,4 6 6,7 Min. 31 15,8 5,8 5 6,1 Aria geografică. Locuiește în Europa de nord și Asia de nord ; iarna în Europa de Sud, Africa de nord și India. Răsp în dir e a și biologia. Fluerarul negru apare frecvent în ambele timpuri de trecere, dar mai ales toamna, în toate locurile corespunzătoare. în timpul clocirii, numai în lagunele mării, mai ales între Satinasuf și Sarichioi, și atunci numai în puține perechi. Sosireajiui are loc în prima jumătate a lui aprilie, iar plecarea în septembrie și octombrie 189'6 Primul exemplar 10. IV Ultimul exemplar — 1897 25. X 189'3 * 8. IV * » 19. X 1899 » » 2. XI 1900 !> » 23. III 27. X 1901 » » 3. IV » 3. XI 1902 » 10. IV » 20. X 1903 » 19. X 1904 » » 17. IV 28. X 286 PĂSĂRILE DIN ÎL PIL 1905 Primul exemplar — Ultimul exemplar 31. X 1906 » 2. IV » » 28. X 1907 » 7.XI 1908 » ;> 17. X 1909 » » 11.IV » 1.4.XI Cuibăritul. Dombrowski a găsit la 29 mai 1896, la Sarinasuț un cuibar despre care credea că aparține acestei specii, deoarece în acel loc - o fîșie lîngă Razelm — se menținuse numai această specie; cu toate sfor- țările nu a izbutit să mai găsească și alte ouă. Cele trei ouă găsite erau incubate cam de 10 zile. Coloarea lor fundamentală este un verde-suriu mat, peste care sînt împrăștiate pete sur-violete, îngrămădite pe capătul bont; petele de deasupra sînt de coloare brun-roșcată și foarte întinse, mai ales la capătul bont. Găoacea este netedă și puțin lucioasă. Dimensiunile celor trei ouă sînt următoarele: 46,8x32,57 mm; 46,74 x 32,59 mm și 46,76x32,59 mm. G. Almasy (2) în lucrarea sa1) amintește de asemenea despre această specie, afirmînd că a găsit-o în număr foarte mare în toate bălțile de lîngă lagu- nele din Dobrogea, începînd dela mijlocul lui aprilie și pînă la sfîrșitul lui mai (1897), în astfel de împrejurări, îneît înclină a crede că pasărea a clocit acolo, deși el nu a reușit să obțină probe precise în această privință. în Transilvania, I. Csat6 a colectat doi masculi în timpul verii, unul la 22 iulie 1865, lîngă Colibi (r. Sebeș) și al doilea la 23 iulie 1865, la Cui (r. Sebeș). în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează, între alte exemplare, și un mascul adult, cu haina de vară în năpîrlire (fig. 205), împușcat la 15 august 1936, la Sînandrei (Timișoara), curios prin faptul că a devenit prizo- nierul unei scoici (Unio pictorum LJ de dimensiuni considerabile (91x39x 29 mm). Acest exemplar a fost împușcat din sbor de către un vînător cunoscut din Timișoara, tocmai pentru motivul că pasărea avea ceva ciudat atîrnînd la un picior; după aceea mi-a fost adus pentru muzeu. 344. Tringa totanus totanus (L.) Fluierar cu picioare roșii (fig. 206) 1758 Scolopax totanus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 145. 1758 Tringa Gambetta id., t. c., p. 148. 1766 Scolopax calidris, Scolopax striata Linne, Syst. Nat., t. I, p. 245, 248. 1783 Scolopax calidris Pili, et Mittersp., Iter per Pos. Sclav., p. 24. 1803 Totanus calidris Bechst., Orn. Taschenb., t. II, p. 248. 1829 Gambetta calidris Koup., Natiirl. Syst., p. 54. 1831 Totanus littoralis, Totanus striaius Brehm, Vog. Deutschl., p. 636, 637. 1855 Totanus graecus Brehm, Vogelf, p. 312. 1864 Tringa calidris Adams, Ibis, p. 33. 1890 Aegialodes calidris Heine et Reichen, Nomencl. Mus. Hein., p. 327. !) p. 148. 287 Fig. 206. — Tringa totanus totanus (L.). 2. XI 1899 » » 19.III » » 30. X 1900 » » 20. 11 » 27. X 1901 » » 20.111 » » 3.X l 1902 » » 19.III >> » l.XI 1903 » 27. I i » » 19. X 1904 >> » 7.III » » 18.X 1905 » -> 15.1 II » 21. X 1906 » » 21.III » » l.XI 1907 » » 19.HI » » 17. X 1908 » » 20. III » '> 23. X 1909 » » 27.IH » » l.XI u i b â r i t u 1. Aria lui de docire sînt exc lusiv lagunele mării și unei lacuri din Delta Dunării. Mai numeros clocește pe lingă lagunele mării, iar cuiburile deseori nu stau mai departe de 30—40 de pași unul de altul. Cuibarul, constînd din patru ouă, se găsește în a doua jumătate a lui mai, de multe ori însă și în iunie. Cel mai timpuriu cuibar cunoscut, a fost găsit la 11 mai 1900, cel mai întîrziat la 13 iunie 1899. O sută de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 42,7x31,9 mm; maximum: 46,2x33,1 mm; minimum: 39,7X28,5 mm. în urma experimentărilor cu inelari s-a constatat că, de cele mai multe ori, păsările se reîntorc la locurile unde au crescut, sau cel puțin în apropierea lor. Astfel la granița de nord-vest a țării noastre (în R.P. Ungară) o femelă adultă inelată la cuib, în primăvara anului 1914, a fost împușcată în vara anului 1928, adică în etate de cel puțin 15 ani, la nord-vest de Cărei. 345. Tringa staguatilis (Bechst.) ■ Fluier ar de lac 1803 Totanus stagnatilis Bechst.. Orn. Taschb., t. II. p. 292. 1821 Totanus tennuirostris Horsf., Trans. Linne. Soc., t. XIII, p. 192. 1826 Trynga guinetla Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 195. 19 - c. 31 A 290 PĂSĂRILE DIN R.RR. 1829 Iliornis stagnatilis Kaup., Naturi. Syst, p. 156. 1833 Limosa Horspeldi Sykes, Proc. Committae Zool. Soc. London, Part., I. II, p. 163. 1834 Totanus Lathami Gray ot Hardw., III, Ind. Zool., t. II, pl. 51. 1844 Glottis horsfieldi Gray, Șist. Grall. Br. M., p. 99. 1846 Totanus horsfieldi Gray, Gen. B., t. III, p. 573. 1846 Glottis stagnatilis Koch, Syst. baier. Zool., p. 306. 1855 Totanus gracilis Brehm, Vogelf., p. 313. 1891 Totanus stagnatilis Bechst., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 139. 1899 Totanus stagnatilis Bechst., 1803, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 192. 1899 — 1903 'Totanus stagnatilis Bechst., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 360. 1910 Totanus stagnatilis Bechst., R. Dombrowsky, Orn. Rom., p. 755. 1914 Iliornis stagnatilis addenda Mathews, Austr. Av. Rec., t. II, p. 126. 1918 Totanus stagnatilis longitarsus Sarudny et Smirnow, Bull. Mus. Transcasp.. t. I, p. 14. 1930 Totanus stagnatilis (Bechst.), D. Linția (241), p. 294. 1932 - 1938 Tringa stagnatilis (Bechst.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 - 1921. t. II, p. 1613; 1921 - 1922, t. III, p. 2212; t. IV, p. 478. N u m i r i r o m î n ești: Fluierar de lac, Fluierător de lac, Fluierar cu picioare verzi mic. Numiri străine: Rus.: Prudvoi ulit9 Porucieinic; Germ.: Teich- wasserlăufer, Kleine-Pfuhlschnepfe, Sandschnepfe, Kleiner Griinbein, Teich- schnepfe; Franc.: Chevalier stagnatile; ItaL: Albastrella, Regina di mare, Piropiro gambe lunghe; Engl.: Marsh-Sandpiper; Ung.: Tăvi czanka. C ara c t e rele s p e c i e i. Ciocul este foarte subțire, puțin îndoit în sus, jumătatea din spre rădăcină puțin roșcată, restul negru; picioarele sînt izbitor de înalte și subțiri, iar aripile întrec coada, ale cărei rectrice mijlocii sînt mai lungi decît celelalte și sînt ascuțite. Haină de vară. Creștetul, cerbicea și spatele sînt brun-ruginii palid, primul striat întunecat, ultimul pătat întunecat; dela tîrtiță în jos alb, curat, cu striuri rahiale și pete sure; coada cu șase benzi de coloare roșcat-surie și cu pete întunecate; laturile capului deschise, striate; toată partea ventrală este albă. Picioarele verde-albăstrui întunecat. Irisul brun-negricios. Haină de iarnă. Aceasta este mai deschisă și bate mai mult în suria, cu dungi apicale albicios-surii și striuri rahiale în aparență întunecate; creș- tetul și cerbicea sînt fin pătate. Haină de tînăr. Domină coloarea brună, asemănătoare hainei de vară dar îi lipsesc petele transversale. Sistematica. Un exemplar adult împușcat la 21 mai, avea pe partea dorsală multe pete negre, pe cînd la alte păsări, împușcate în timpul cuibăritului. acestea erau într-un ton brunatic. OH DINU L MMICOLAE TABLOUL nr. 73 Sexul și etatea 1 )iferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului. cm ) 2 LX 1900 » 1 LIII 0 f) 10.X 1901 » » 5. IV » * 15.X 1902 » — 0 D 13.X 1903 13. IV 0 n 30.X ORDINUL LIMICOLAE 295 1904 Primul exemplar 2. IV Ultimul exemplar 24. X 1905 » » 29. III >> » 17. X 1906 n » —— 5 >> 22. X 1907 » » 30. III 20. X 1908 » » 5. IV 15. X 1909 >> » 13. IV » i' LIX 347. Tringa ochropus L. Fluierar de zăvoaie 1758 Tringa Ochropus Linnacus, Syst. Nat. Ed. X,, t. I, p. 149. 1766 Tringa ochropus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 250. 1789 Tringa ochropus Gmel., Syst. Nat., I, 2, p. 678. 1815 Totanus ochropus Temm., Man. d’Orn, p. 420. 1829 Helodromas ochropus Kaup., Nat. Syst., p. 144. 1831 Totanus leiicourus, Totanus rivalis Brehm, Vog. Deutschl., p. 642 — 643. 1841 Actitis ochropus Blyth., Cat. B. Mus. As. Soc., p. 267. 1856 Helodromas leucourus Bonap., Compt. Rend. t. XLIII, p. 597. 1866 Totanus ochrupus umbraticus A. E. Brehm., Verz. SammL. p. 12, (Nomen nudum l). 1880 Rhyacophilus ochropus Ridgw., Pr. N. St. Mus., t. III, p. 200. 1891 Totanus ochropus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 140. 1899 Totanus ochropus L., 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 195, 1899 — 1903 Helodromas ochropus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 362. 1910 Totanus ochropus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 759. 1913 Tringa ochropus assami Mathews, Austr. Av. Rec., t. I, p. 188. 1918 Helodromas ochropus similis Zarudnii et Smirniv, Bull. Mus. Transcasp., t. I, p. 14. 1930 Totanus ochropus L., D. Linția (241), p. 294. 1932 - 1938 Tringa ochropus L., E. Hartert, Vog, Pali. Faun., 1912 - 1922, t. II, p. 1617: t. IV. p. 478. N u m i r i r o m î n e ș t i: Fluierar de zăvoaie, Fluierar de pădure, Fluierar pestriț, Fluierător de zăvoaie, Fluierător pestriț, Fluierar punctat. N u m i r i străine: Rus.: Ciornîs; Germ.: Waldivasserlăufer, Pune- tierter Wasserlăufer, Getupfelter, Wasserlăufer, Wasserbekassine, Schivalben- schnepfe, Weissteiss, Wasserschnepfe, Weissburzel; Franc.: Chevalier culblanc; Ital.: Culbianco, Piro-piro culbianco; EngL: Green Sandpiper; Ung.: Erdei ezanko. Caracterele speciei. Ciocul este tot atît de lung ca și tarsul. Partea dorsală posterioară, izbitor de albă. Rahisul primei remige este brun ca și aceasta. Haină de vară. Creștetul și cerbicea sînt brune-închis, pătate cu alb, respectiv striate; frîul este punctat închis; peste ochi are o dungă deschisă; laturile capului sînt albe, pătate cu brun-suriu; spatele anterior, umeri. 296 PASABILE DIN B.P.B. remigele secundare și tectricele alare brun-negricioase, sclipind măsliniu, cu pete albe. Spatele posterior și coada sînt albe; ultima are pe jumătatea inferioară trei pînă la patru benzi sur-brunatice; partea ventrală este albă, cu pete longitudinale brun-negricioase pe grumaz și gușă. Haina de iarnă are o tonalitate mai sură; haina de tînăr este puternic punctată cu galben. Picioarele sînt albastru-surii; la încheieturi, verzui; ciocul la rădăcină este sur-ardeziu, spre vîrf negricios. Irisul brun-negricios. Sistematica. Pe grumaz și gușă petele variază considerabil, atît ca mărime, cît și ca formă. TABLOUL nr. 75 Sexul ș i etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm | l î Lungimea ciocului cm 20 S ad - Max. 25,3 14,6 6,3 3,6 3,5 Min. 22 14,3 6 3,3 3,1 20 Ș ad. ....... Max. 24,5 14,4 6,2 3,5 3,5 Min. 21,9 13,9 5,7 3.2 3 Aria geografică. Locuiește în Europa de sud și Asia de nord; peste iarnă în A frica și Asia de sud. Răspîndirea și biologia. Sosește la sfîrșitul lui martie și poposește cîtva timp pe lîngă marginea rîurilor și a lacurilor, apoi pleacă spre locurile de clocite, în tot cazul foarte aproape. în iulie apare apoi iarăși împreună cu puii săi și începînd din aceasta luna este extraordinar ae frecvent pe lîngă toate rîurile și lacurile, chiar și pe lîngă băltoace. Poposesc în țară pînă la începutul lui octombrie, cînd cea mai mare parte dintre ele pleaca. Nu rareori unele exemplare chiar și iernează pe lîngă izvoare mai calde și pîraie neîn- ghețate. Clocirea în țară nu este precis stabilită. 348. Tringa glareola L. Fluierar de mlaștină (fig. 208) 1758 Tringa Glareola Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X., t. I, p. 149. 1788 Tringa glareola, Gmel., Syst., Nat., t. I, p. 677. 1810 Tringa Picta Rafinesque, Caratteri nuove gen. e specie Sicilia. 1815 Totanus glareola Temm., Mann. d’Orn., p. 421. 1821 Totanus affinis Horsfield, Trans. Linn. Soc. London, t. XIII, p. 191* 1824 Totanus grallatorius Steph, Shaw’s Gen. Zool. t. XII, p. 148. 1829 Rhyacophilus glareola Kaup., Naturi. Syst., p. 140. 1831 Totanus sylvestris, Totanus palusiris, Totanus Kuhlii Brehm, Vbg« Deutschl. p. 638 - 640. ORDINUL LIMICOLAE 297 1844 Totanus glareoides Hodgson, Gray’s Zool. Mise., p. 86 ( Nomen nudum!). 1849 Aciitis glareola Blyth., Cat. B. Mus. As. Soc., p. 267. 1856 Rhyncophilus glareola, Rhynchophilus af finis Bonap., Compt. Rend., t. XLIII, p. 597. 1866 Totanus glareola vulgaris A. E. Brehm, Verz. Samml. p. 12 ( Nomen nudum !), 1891 Totanus glareola L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 141. 1899 Totanus glareola (L.) 1758, St. Cherncl, Magy. Mad., t. II, p. 194. 1899 — 1903 Rhyacophilus glareola (GmeL), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 363. 1910 Totanus glareola GmeL, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 760. 1916 Rhyacophilus glareola picturala Mathews, Bull. B. O. Club, t. XXXVI, p. 82. 1930 Totanus glareola L., D. Linția (241), p. 294. 1932 - 1938 Tringa glareola L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 - 1922, t. H, p. 1620; t. IV, p. 479. Numiri romînești: Fluierar de mlaștină, Fluierai de nămol, Fluierător de mlaștină. Numiri străine: Rus.: Travnic, Fifi; Germ.: Bruchwasser- lăufer, Kleiner punktierter Strandlăufer; Franc.: Chevalier sylvan; ItaL: Pire- piro boschereccio; Engl.: Wood-Sandpiper (!); Ung.: Beți czankd, Beii sârfutâ. Caracterele speciei. Ciocul este drept, mai scurt decît tarsul. Rahisul întîiei remige primare, alb; coada are 8 — 12 benzi transversale; remi- gele sînt mai lungi pe partea de dedesubt a aripii albe, pătate transversal întunecat. Haină de vară. Creștetul, cerbicea și partea superioară sînt brun-negri- cioase, cu pete mari albe; superciliul alb; frîul negricios; partea ventrală albă; pe cap și grumaz este pătat întunecat. Haina de iarnă este mai deschisă, cu pete mai mari. Haina de tînăr seamănă cu cea de vară, dar are pete gălbui. Picioarele sînt verde-gălbui. Ciocul verde-brunatic. Irisul brun închis. Sistematica. Cîteva exemplare se disting prin partea dorsală foarte întunecată, datorită căreia, petele de culoare deschisă se întunecă puternic. TABLOUL nr. 76 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii, cm i Tarsul cm l Lungimea ciocului cm 15 ă ad - Max. 23 12,7 6 4,1 3 Min. 20,5 12,2 5,4 3,6 2,7 15 Ș ad ■ Max. 22,5 12,7 6 4 2,9 Min. 20,3 11,8 5,3 3,6 2,7 298 Fig. 208. - Tringa Olareoln L $> Fluiera] dc 1 - 2,38 din mărimea naturală. ORDINUL LIMICOLAE 299 Aria geografică. Locuiește în Europa de sud și Asia de nord; peste iarnă în Africa și Asia de sud. Răspîndirea și biologia. Sosește în aprilie; cea mai timpurie dată de sosire,, la 14 martie 1900. Preferă băltoacele mlăștinoase, teritoriile inundabile, livezile umede, pe care le cercetează adunați în stoluri. în mai pleacă spre locurile de cuibărit, în tot cazul foarte apropiate, deoarece chiar în iulie apare iarăși la noi, de astădată cu pui. Majoritatea pleacă încă din septembrie si numai puține exemplare se mai pot încă vedea, în octombrie, pe la noi. 349. Tringa hypoleucos L. Fluierar de munte (fig. 209) 1758 Tringa Hypoleucos Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 149. 1763 Tringa liypoleu.coid.es Pontoppidan, Danske Atlas, t. I, p. 624 (Nomen nudurn !). 1764 Tringa ralloides Pallas, Cat. Coli. Vroeg. Adumbrat., p. 47. 1766 Tringa hypoleucus Linn6, Syst. Nat., t. I, p. 250. 1801 Tringa aurita Latham, Ind. Orn. Suppl., p. LXVI. 1815 Totanus hypoleucus Temm., Man. d’Orn., p. 424. 1816 Totanus quinetta Leach, Syst. Cat. ect. B. Mus., p. 30. 1822 Actitis hypoleucus Boie, Isis, p. 649. 1827 Tringa leucoptera Pallas, Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 196. 1831 Tringoides hypoleucus Bonap., Sagg. Distr. Met., p. 58. 1831 Actitis cinclus Brehm, Vog. Deutschl., p. 648. 1831 Actitis stagnatilis (nec. Totanus stagnatilis Bechst. !) Brehm, Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 649. 1840 Guinetta hypoleuca Gray, List. Gen. B., p. 68. 1847 Actitis empusa Gould, Proc. Zool. Soc. London, p. 222. 1855 Actitis megarhinchos Brehm, Vogelf., p. 314. 1856 Actitis Schlegeli Bonap., Compt. Rend., t. XLIII, p. 597. 1866 Actitis cinclus major, minor A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 13 (Nomina nuda!). 1891 Tringoides hypoleucus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 142. 1899 Totanus hypoleucus (L.) 1758 St. Chernel, Magy. Mad., p. 196. 1899 — 1903 l'ringoides hypoleucus (Linnd), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 364. 1910 Actitis hypoleucus L., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 762. 1930 Totanus hypoleucos L., D. Linț»a (241), p. 294. 1932 — 1938 Tringa hypoleucos L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1922, t. II, p. 1623; t. IV, p. 479. Numiri r o m î n e ș t i: Fluierar de munte (Prundăraș țipător, Purcăraș-Dombr.). Numiri străine: Rus.: Beregovnic, Berevozenc; Germ.: Fluss- uferlăufer, Bachpfeifer, Steinbeisser, I feiferle; Franc.: Chevalier guignette, Petite alouette de mer; Ital.: Piro-piro piecolo, Gravatol, Tiruli; Engl.: Common Sandpiper, Sandpiper, Summer snipe; Ung.: Billegeid czankd, Hegyi partfuto. Caracterele speciei. Picioarele sînt numai potrivit de înalte, debile; degetul extern și cel median, legate printr-o membrană pînă la prima 300 Fig. 209. - Tringa hypoleneos L. O. Fluicrar de lnu„tc< 1 . 2,54 din mari mea naturala. ORDINUL UMJCOLAE articulație. Ciocul este cam de lungimea capului, la vîrf abia vizibil încovoiat în jos. Aripile în formă de semilună, atît de scobite, încît vîrful ultimelor remige secundare sînt aproape tot atît de lungi, ca și vîrfurile aripilor. Haină de vară. Creștetul, cerbicea și restul părții dorsale împreună cu coada sînt brun-surii, cu un suflu verzui; pe spatele anterior și pe umeri are pete negre lanceolate, pe tectricele alare desene albe; remigele primare, ca și spatele, au vîrfuri apicale deschise; prima are rahisul alb; pe steagul intern dela a treia remige se vede o pata albă care se mărește mereu peste celelalte; remigele mijlocii au rădăcina și vîrfurile albe, prin care se formează benzi, care fac ca pasărea să fie imediat recunoscută. Coada, cu șase pînă la șapte benzi, cea mai de jos înaintea dungii apicale albe, este neagră; toată partea ventrală albă; peste ochi are o dungă deschisă; frîul este sur-negricios, gîtul cu striații brunatice fine. Haină de iarnă. Prezintă pe partea dorsală —- cu baza sură — pete mai întunecate. Haină de tînăr. Prin tivurile mai late, pare.și mai pestriță. Ciocul este la rădăcină de coloare roz-alburiu, spre vîrf negru cornos. Picioarele verde-gălbui tulbure. Irisul brun întunecat. Sistematica. Masculii la vîrsta înaintată, în afară de luciul bronzat, mai au și un luciu violet și verzui. TABLOUL nr. 77 Sexul și etatea । Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm 1 Lungimea cozii cm 1 Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 £ ad. . .... . | Max. 21,3 12 6,2 2,5 2,5 | Min. 18,3 11,1 5,4 2,3 1,9 20 2 ad | Max. 20,9 12 6 2,4 2,5 | Min. 18,2 11,2 ! 5,2 l 2,o 1,8 Aria geografică. Trăiește în Europa și Asia; peste iarnă în toată Africa, iu india, Indochina, Arhipelagul Malaiez, Noua-Guinee și Australia. Răspîndir ea și b i o 1 o g i a. Pe la începutul lui aprilie sosește în perechi și poposește pe lîngă toate rîurile; urcă pe lingă pîraiele de munte, pînă în regiunea bradului.. Este mai numeros pe lîngă țărmurile Dunării. La sfîrșitul lui septembrie ne părăsește. C u ib ăr i t ul. Deși Dombrowski nu a ajuns în posesia nici unui cuibar, totuși susține că această pasăre clocește și la noi și chiar destul de des. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează, între altele, și 7 exem- plare împușcate în Banat, între 20 aprilie și 21 august. Cuibul original din 302 PĂSĂRILE OIN R.P. R. figura 209, a fost colectat împreună cu două ouă, puțin incubate, la 8 iunie 1936, lîngă Rîul Mare dela Gura Zlatii, sub poalele Retezatului, de către asistentul meu E. Nadra. Ouăle fluerarului de munte, în raport cu corpul păsării sînt relativ foarte mari. Dimensiunile lor sînt următoarele: 33,6x21,3 mm; 34,5x25,4 mm. Ouăle sunt piriforme, ca la toate Totanidele, și se asea- mănă aproape la perfecție cu cele din figurile 3 și 6 din lucrarea dr. E. Rey, Die Eier der Vogel Mitteleuropas1); culoarea fundamentală este galben- roșcată, cu nu prea multe petișoare brun-roșcate, ori brun-ruginii, între care sînt și cîteva pete rare sur-cenușii; cele mai multe se îngrămădesc către capătul bont al ouălor. Cu drept cuvînt pot bănui, cum că acest cuibar a fost al doilea din acel an; primul, care constă de obicei din 4 ouă, probabil a fost distrus din vreo cauză oarecare (de gaițe, pîrși sau de apă torențială). Al doilea cuibar cu 4 ouă, tot dela Gura Zlata-Retezat, păstrat în Muzeul ornitologic din Timișoara, a fost colectat la 5.V.1949, în Transilvania și Banat aceste păsări au fost găsite clocind, în regiunile : Hunedoara (r. Petroșani, Hațeg, Hunedoara, Ilia, Brad, Orăștie, Alba de Jos), Stalin (r. Sibiu și r. Orașul Stalin) și Timișoara (r. Moldova-Nouă, Gravita și Reșița). Terekia cinerea (Giild.) Sitar sur de mal 1774 Scolopax cinerea Giildenstădt, Nov. Comm. Petrop., t. XIX, p. 473, Taf. 19. 1790 Scolopax Terek Lath, Ind. Orn., t. II, p. 724. 1821 Totanus javanicus Horsfield, Trans. Linn. Soc. London, t. XIII, p. 193. Scolopax suinatrana Raffles, t. c. p. 327. 1824 Fedoa Terekensis Stephens, Shaw’s Gen. Zool., t. XII, 1, p. 83. 1827 Limosa recurvirostra Pallas, Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 181. 1831 Limicola indiana Lesson, Trăite d'Orn., p. 554. 1888 Totanus terekius Seebohm, Geogr. Distr. Charadr., p. 369. 1932 -- 1938 Terekia cinerea (Giild.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1922. t. IL. p. 1626; t. IV, p. 479. 1917 Terekia cinerea australis Mathews, Austr. Av. Rec., t. III, p. 70. 1930 Terekia ceneria (greș, de tipar, în Ioc de cinerea) (Giild.), D. Linția (241), p. 294. N u m i r i romînești: Sitar sur de mal, Fluierar sur de mal, Flu- ierarul Terek, Fluierar cu cioc întors* Numiri străine: Rus.: Cuvitri, Morodunca; Germ.: Terek-Was- serlăufer, Graue Uferschnepfe; Franc.: Terekie cendree; Ital.: Piro-piro terek. Piro-piro becco lorto, Piliima nana; Engl.: Terek-Sandpiper, Red-breasted Snipe; Ung.: Terek czankd. Caracterele speciei. Ciocul, mult îndoit în sus, este mai mult decît odată și jumătate atît de lung cît ca pul; picioarele sînt grosolane, degetele anterioare legate cu o membrană conjunctivă. Penajul, pe partea dorsală este sur-cenușiu; aripile mai mult sur-palide, cu pete rahiale mari, negre, Tîrtița sură; laturile grumazului mai deschise decît partea dorsală, cu striații 3) 1905, t. II, tab. 71. O R DIN U L LIMICOLAE 303 longitudinale mai întunecate. Partea ventrală albă, cu excepția gușii, care este sură și striată cu linioare negre longitudinale. Remigde sînt brun-negricioase, steagul interior mai deschis, rahiscle albe. Pe vîrful remigelor primare poste- rioare și pe acela al remigelor secundare, are o dungă lată albă, care, trecînd de-a curmezișul aripii, formează o bandă transversală. Rccliictle sînt sure, cu petișoare întunecate, spălăcite. Ciocul este la rădăcină verzui, restul negru. Picioarele galben-verzui. Iiisul brun întunecat. Sistematica. Deși nu am cunoștință despre existența vreunui exemplar colectat sau păstrat în țară din această specie, totuși am amintit-o ca o specie care e posibil să treacă toamna și primăvara și prin țara noastră, mai ales pe litoralul Mării Negre, după cum afirmă E. Hartert. Aria geografică. După Hartert (V. P. F.) această specie clocește în partea de nord a U.R.S.S., de la Golful Botnic, valea O nega, delta Dwinei și de la 68° lingă Peciora pînă la Orenburg, Ufa, Cazan, Samara, Simbirsc, Pensa, Riazan; în Asia, spre nord cam pînă la 67° la Ob., 70° la Jenissei, 68° la Colima. Migrează spre sud peste Europa estică (țărmu- rile Mării Caspice și Mării Negre), pînă în Africa estică, singuratice pînă la Damara și Natal, prin Vladivostoc, «Japonia și China, spre sud pînă la insulele Mauritius și Madagascar, țăr- murile Indiei, insulele Sonde și Moluce, Australia și Tasmania. A fost găsit de cîteva ori în Germania, Franța, Italia, Elveția, Anglia și mai recent, în Suedia și R. P. Ungară. 350. Phalaropus lobatus (L.) Notat iță (1‘ig. 210) .1758 Tringa tobata Linnaeus, Syst. Nat. F2d. X, t. I, p. 148. (Eror typogr. lobata p. 824 !). 1766 Tringa lobata, Tringa hyperborea Linne, Sy^t. Nat., p. 249. 1771 Phalaropus hyperboreus Tunst., Orn. Brit., p. 3. 1788 Tringa fusca GmeL, Syst. Nat., t. 1, p. 675. 1790 Phalaropus fuscus Lath., Ind. Or.n., II, p. 776. 1803 Phalaropus vulgaris Bechst., Orn. Taschb., t. II, p. 317. 1807 Phalaropus Williamsii Siînmonds, Trans. Lin. Soc. London, t. Vili, p. 264, 1810 Phalaropus cinereus Mey. et Wolf, Taschb., t. II, p. 417. 1811 Tringa rubra Anonymus (Perry, teste Malhews), Arcana, Taf. (50). 1821 Lobipes hyperboreus Steph., Shaw's Gen. Zool., t. XII, p. 169. 1826 Phalaropus ruficollis, Phalaropus cinerascens Pali., Zoogr. Rosso-As.. p. 203 — 204. 1836 Phalaropus angustirostris Naumann, Vbg. DeutschL, t. VIII, p. 240. 1840 Phalaropus lobipes Keys. et Blas., Wirbt. Eur., p. 212. 1856 Phalaropus australis Bonaparte, Compt. Rend., Acad. Paris, t. XLIII, p. 421 (Nomen nudum 1 M. S. von Temmink teste Schlegel, Mus. Pays-Bas. Scolopaces, p. 58). 1865 Phalaropus moluccensis Temmink, M. S. ieste Schlegel, t. c., p. 59. 1873 Phalaropus asiaticus Mume, Stray Fcath., L. I, p. 216. 1873 Lobipes tropieus id., t. c., p. 247. 1875 Phalaropus lobatus Salvad., Faun. Ital. Ucc., p. 210. 1884 Lobipes lobatus Baird, Brew. et Ridgw., Water. B. N. Am., t. I, p. 330. 301 Fig. 210. - Phalaropiis lobatus (L.), £ juv. Notatiță. 1: 1,87 din mărimea naturală. ORDINUL LIMICOLAE 1891 Phalaropus hyperboreus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 151. 1899 Phalaropus lobatus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 174. 1899 — 1903 Phalaropus hyperboreus (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 377. 1910 Phalaropus hyperboreus Linne. R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 783. 1932 — 1938 Phalaropus lobatus (L.), E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., 1912 — 1922, t. II, p. 1630; t. IV, p. 479. N u m i r i r o m î n e ș t i: Notatiță, Prundăraș lobat. Numiri străine: Rus.: Plavuncic-cruglonosci; Germ.: Schmal- schnabliger Wassertreter, Gemeiner Wassertreter, Schwimmschnepfe; Franc.: Phalarope cendre; Ital.: Falaropo a beco soțiile, Falaropa iperboreo, Spilorsoi Engl.: Red-necked Phalarope, Northern Phalarope; Ung.: Viziaposo Uszosneff* Caracterele s p e c i e i. Ciocul este potrivit de lung, subțire, drept, rotunzit, ascuțit; maxilarul la vîrf este curbat în jos abia vizibil; tarsu- rile sînt turtite lateral, degetele anterioare legate pînă la prima articulție cu o membrană, restul lobat; degetul posterior are o dungă membranoasă. Remigele primare au vîrf alb. Haină de vară. Aproape întreaga parte dorsală este brună, pe alocuri tivită galben-ruginiu; peste aripile brun-surii se vede o bandă transversală albă; coada este sur-cenușie, rectricele externe tivite alb. Gușa este sur-brunatică, gîtul și restul părții ventrale albe, pe alocuri cu pete și striuri longitudinale întunecate. Ciocul negru. Irisul brun, înconjurat de un inel deschis. Picioarele verde-albăstrui, la încheieturile tarso-tibiale mai întunecate; membrana con- junctivă roșcată. Haină de iarnă. Partea de deasupra sur-cenușie, pătată longitudinal, întunecat, cu o bandă transversală deschisă pe aripi; fața și partea anterioară alb-surie, cu excepția gușei sure, tivită deschis. Haină de tinăr. Aceasta este foarte asemănătoare hainei de adult. Creștetul brun-negricios, cu o dungă la fel de la ochi în jos. Picioarele sînt de culoare roz-alburiu tulbure. Sistematica. în cursul anilor, Dombrowski a colectat 17 exemplare; dintre acestea șapte au fost păsări adulte și zece tinere. La toate păsările adulte împușcate în august, se găsesc pe grumaz încă multe pene brun-roșcate din haina de vară. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează următoarele exemplare: £ ad. împușcat la 2 juv. » » 2 juv. » » 2 ad. » » 2 juv. » » 13 sept. 1936, la Satchinez (r. Timișoara); 13 sept. 1936, la Satchinez (r. Timișoara); 13 sept. 1936, la Satchinez (r. Timișoara); 4 sept. 1935. la Balta Turlzki (R. S. S. Moldovenească); 4 sept. 1935, la Balta Turizki (R. S, S. Moldovenească). '20 — c. 54 A PASĂ II [LE DIX IL P. R. Ultimele exemplare au fost colectate de ing. PAșcovscni și donate Muzeului ornitologic. TABLOCL nr. 78 Sexul si etatea Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm Timpul colectării Locali lai ea capturării ad. 19 10,8 5,1 2 2 18.VUL .1902 lezera cu butuci (r. belești) o ad. 18,6 10,6 5 2 2,1 2i.vin. 1903 Sul. Ghiol (r. Constanta) Ș ad. 19,1 10,7 5,2 2,1 2,1 3. IX. 1903 OI t ina (r. Bănoasa) Ș ad. 18,5 10,8 5,1 2 2,1 18.1X. 1908 Mangalia (r. Negru-Vodă)j ă juv. 18,4 10,3 5 1,9 2 6.IX. 1903 Iezerul Bîtlan, (r. Fetești) S juv. 18,5 10,3 4,9 2 2,1 6.IX.1903 » ? juv. — 10,4 4,6 1,8 1,9 9. IX.1903 » $ juv. — 10,3 4,7 1,9 2,1 17.IX. 1903 » $ juv. 18,5 10,5 5 1,8 2 1.X.1903 ? juv. — 10,4 4,8 1,8 2 9.X.1903 » ? juv. — 10.. 4 5 1,8 1,8 15.IX. 1905 Constanta Dau în tabloul nr. 79 ce urmează dimensiunile celor patru exemplare (în cm., respectiv grame) din Muzeul ornitologic, împușcate la Satchinez, cu observația că ultimul exemplar (^) din tabloul anexat se găsește în pose- siune particulară, la Timișoara. ORDINUL LIMICOLA K 3o7 TABLOLL nr. 7$) Nr. cri. Ge- nul Timpul colect. Local. capi. Lun- gimea totală cm Lun- gimea aripii cm .Lun- gimea cozii c m Lun- gimea tar- sul ui cm Lun- gimea deget, miji. cm Lun- gimea polica- rului cm • Lun- gimea ciocu- lui cm Anver- gura cm Greu- tatea V 1 -r 13. X.1936 Sat chinez (r. Timi- șoara) 18 10 5,1 2 1,8 4 1,9 33,2 255 2 O >) 20 11,2 5,4 2.1 2,1 L5 2,2 33,2 — 3 □ i> 1 •> 18,2 11, 1 5,4 L8 1,9 4 2,0 32,5 245 4 ă » » i 18 11,4 5,3 2 1,9 4 1,9 33 260 Aria geografica. Locuiește iu regiunea circumpolară nordica pînă la 55° lat.? pe emisfera vestică pînă la 73° lat., pe emisfera estică și mai în spre nord, pînă unde ține uscatul, si nu clocește sub 55° lat. Migrează iarna în America de-a lungul litoralului pînă în America centrală, în Europa pînă la Marea Mediterană, în Asia spre Japonia, China și Arhipe- lagul Malaiez; migrația ei continentală în emisfera vestică se întinde pînă în Persia de nord. R ă s p î n d i r e a și biol o g i a. Această pasăre interesantă apare destul de regulat în fiecare an în trecere, la sfîrșitul lui august sau în septembrie și poposește nu numai pe litoralul mării, ci și pe lîngă Jacurile mai mari, care au legătură cu Dunărea. Foarte numeroase au apărut notatițele în toamna anului 1903; de obicei se puteau observa pilcuri mai mici, de cîte 7 — 15 exemplare; au poposit aci de la 21 august pînă la 3 octombrie. ALL'EON a împușcat la 9 septembrie 1881, în apropiere de Constanta, o femelă adultă, care avea pene încă din haina de nuntă. Pe la mijlocul secolului trecut, notatița era considerată ca o pasăre foarte rara la noi, ca și în țările vecine. Primul exemplar din această specie colectat la noi în țară, despre care se amintește în literatură, a fost împușcat în Transilvania la Capud, la 26 septembrie 1848, de către Nic. ZeYK. Exemplarul următor a fost împușcat de asemenea în Transilvania, la 7 iunie 1854 de către I. CSATO, lîngă Drășău (r. Sebeș); tot CSAtO a mai împușcat la 15 august 1870, un mascul lingă Cunța (r. Sebeș). A mai fost împușcat în anul 1877, lîngă Rîchișdorf (r. Stalin) un exemplar care se păstrează în Muzeul de științe naturale din Sibiu. A urmat apoi un timp cînd, probabil din lipsă de cercetători consacrați, nu s-a dat o atenție prea intensă observărilor de acest fel și poate că această specie a fost trecută cu vederea pînă ce in anii din urmă am început a mă ocupa eu mai amănunțit cu observarea ei, mobi- lizînd pe unii colaboratori ai mei, care aveau în Banat terenuri potrivite pentru studiul acestei probleme. Ei au reușit să descopere această specie, la 13 sept. 1936, lîngă bălțile comunei Satchincz, și să împuște patru exemplare, despre care am amintit mai sus. în anul următor, la 29 august, am văzut și eu vreo 4 exemplare, lingă lacurile din comuna Biled (reg. Timișoara). 30'8 PĂSĂRILE DIN R.P. R. 351. Himantopus himantopus himantopus (L.) Piciorong (fig. 211) 1758 Charadrius Himantopus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 151. 1766 Charadrius himantopus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 255. 1783 Charadrius Haemontopus Boddaerl, Tabl. PI. EnL. p. 53 (Prob, crror = Himantopus !). 1790 Himantopus candidus Bonn. Enc. Meth., t. I, p. 24. 1803 Himantopus vulgaris Bechst, Orn. Taschb., p. 325. 1809 Himantopus rufipes Bechst., Naturg. Deutschl., t. III, p. 466. 1914 Himantopus atropterus Mey. et Wolf, Taschb. t. II, p. 315. 1817 Himantopus albicollis Vieill., N. Dict. Nat., t. X., p. 41. 1820 Himantopus melanopterus Temm., Man. d’Orn., t. II, p. 528. 1826 Limosa himantopus Pali. Zoogr. Rosso-As., t. II, p. J86. 1831 Himantopus longipes Brehm, Vbg. Deutschl., p. 683. 1839 Himantopus asiaticus Lesson, Rev. Zool., p. 44. 1843 Himantopus meridionalis Brehm, Isis, p. 726. Himantopus minor, id., t. c., p. 727. 1849 Himantopus intermedius Blyth, Cat. B. Mus. Asiat. Soc., p. 265. 1855 Himantopus melanocep/ialus, Himantopus nigricollis, Himantopus leucocephalus, Himantopus brevipes Brehm, VogclL, p. 324 — 325. 1866 Himantopus ru^pes communis A. E. Brehm, Vcrz. Samml, p. 13 (Nomen nudum !). 1870 Himantopus autumnalis Hasselq., Finch. Frans. Zool. Soc., t. VII, p. 300. 1871 Himantopus europaeus Gray, ITandl. B. III, p. 47. 1891 Himantopus himantopus Sharpe, Ibis, p. 114. 1891 Himantopus autumnalis Hass., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 143. 1899 Himantopus himantopus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 170. 1899 — 1903 Himantopus himantopus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 353. 1910 Himantopus candidus Bonn., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 742. 1814 Himantopus melanopterus Meyer, Ann. Wettcrau-Gcs., t. III, p. 177. 1932 — 1938 Himantopus himantopus (L.), E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1633; t. IV. p. 480. Numir i r o m î n e ști: Piciorong, Sitar cu picioroange, Fluierar cu picioare lungi, Cătăligă, Catalige. N u m i r i străine: Rus.: Ciolulocinuc, Soldatca, Sevemîi Hadula- cinic; Germ.: Sidzenlăufer, Strandreiter, Grauschwănziger Stelzenlăufer, Lang- bein, Ditnnbein, Riemcnfuss, Siorchschnepfe; Franc.: Echasse blanche, Grand cambe; Ital.: Cavalier d’Italia, Merlo qualico maggiore., Couratoun, Sgam- beitoun, Gambiiolon, Cambassa, Echassa, Gambe lunghe, Taliano, Ciancheltone, Gambeitone, Quarda-pantone, Turti de. marc, Gambetti pedi longhi, Locustuna, Francisotta; Engl.: Blackivinged Stili; Ung.: Golga Tbcs, Szeki szarka, Szeki golga, Tbcsmadâr, Gijongyver, Golga sneff. Caracterele speciei. Picioarele, sînt peste măsură de înalte și le lipsește degetul posterior. Ciocul este drept, slăbuț, spre vîrf subțiat și imperceptibil îndoit în jos. Fig. 211. — Himanlopus himanlopus himantopuz (L.), Piciorong. 1; 3,40 din mărimea naturală. ORDINUL LIMICOLAE 309 Spatele și aripile sînt negre, sclipind violet și verzui; coada este sură cu dungi albe. Picioarele roz-roșii; ciocul negru. Irisul roșu-carminiu. în haina de vară, partea posterioară a capului este neagră lucioasă. în haina de iarnă, partea posterioară a capului este întunecată, iar cer- bicea sură deschis. în penajul de tînăr, capul posterior și cerbicea sînt brun-surii. Spatele este brun, cu tivuri deschise. Picioarele roșu-gălbui. Ciocul negru. Irisul brun. Sistematica. Masculii foarte bătrîni au capul și grumazul alb, iar partea ventrală are un suflu ușor roz. TABLOUL nr. 80 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea < m Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 s ad ' 8 Ș ad ■ Max. 44,3 25,5 9,4 14 0,7 Min. 38,5 23 8,1 11,8 6 Max. Min. 40 24,7 9 13,5 6,4 34,9 22,5 7,5 10 5,8 Aria geografi c ă. Trăiește în Europa de sud și în zonele temperate din Asia; peste iarnă în Africa și India. R ă s p î n d i r e a și biologia. Piciorongul se întîlnește în multe regiuni din țară, dar numai în anumite locuri. Pentru poposire el își alege lacuri cu nămol, care numai pe alocuri au vegetație de pipirig si păpuriș. Apare primăvara de obicei la mijlocul lui aprilie; cel mai timpuriu exemplar a fost însă observat la 25 martie 1900. Pleacă în septembrie; ultimul exemplar tînăr a fost observat la 10 octombrie 1905. Cuibăritul. Piciorongul clocește în toate locurile corespunzătoare din bălțile Dunării și lacurile din Dobrogea. Cuibarul constînd din 3—4 ouă se găsește dela mijlocul lui mai pînă la începutul lui iunie. Cel mai timpuriu cuibar a fost găsit la 13 mai 1900; cel mai tîrziu la 9 iunie 1898. Treizeci și opt de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 43,3x29,4 mm; maximum: 45,7x30,8 și 45,1x31,3 mm; minimum: 37,5x27,9 mm. Cu cîteva decenii în urmă, piciorongul a fost și în sudul Banatului pasăre clocitoare obișnuită, dacă nu și frecventă; de cînd însă s-au indiguit rîurile principale și s-au drenat bălțile mai mari, a dispărut ca pasăre clocitoare și astăzi se întîlnește foarte rar, numai în timpul trecerilor, atît în Banat cît și în Transilvania. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează în prezent numai două exemplare și anume: $ ad. împușcată la 23 iunie 1912, la Biled (r. Timișoara). ad. împușcat la 1 iunie 1937, la Enisala (Dobrogea). 310 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Un exemplar tînăr din colecția lui A. Buda (azi aflat la Școala pedagogică din Sibiu) a fost împușcal la 28 aprilie 1866, la Băuțar (r. Hațeg.). Alte patru exemplare, ale căror dale mai precise nu sînt notate, se păs- trează în Muzeul de științe naturale din Sibiu. în sfîrșit, un exemplar colectat de mine tot la Biled, la 23 iunie 1912, se păstrează în Muzeul din Craiova. 352. Recurvirostra avosetta avosetta L. Avozelă (lig. 212) 1758 llccnruirosira Aonselld I.innaeus, Sysl. Nat. Ed. X, t. I, p. 151. 1766 Reciirpiroslra apoccilo Liane, Sysl. Nai., I. I, p. 256. Fig. 212. — Rccuriuroslra auosclla auoselk^ o, Q juv. Avozcta 1 : I.63 din mărimea naturală. 1769 Scolopax dPoceHd Scop., Ann., t. I, p. 92. 1783 Scolopax (jlollis Pili, et Miltcrsp. Iter per Pos. Sclav., p. 23. 1783 ApoccIIu recarpiroslra Boddacrt, Tabl. P. EnL, p. 21. O R DIN U L LI MI COLAE 311 1816 Avocetta europaea Dum., Dict. Sci. Nat., t. III, p. 339. 1820 Recurvirosira lephroleuca Vieill, Enc. Meth., t. I, p. 360. 1831 Recurvirosira fissipes Brehm, Vog. DeutschL, p. 686. 1854 Recurvirosira helebi Brehm, Journ. i‘. Orn., t. II, p. 84. 1855 Recurvirosira helevi Brehm, VogelL, p. 326. 1866 Recurvirosira avocetta natans A. E. Brehm, Verz. Saniml., p. 13 (Nomen nudum ’). 1867 Recurvirosira sinensis Swinhoe, Ibis, p. 401. 1885 Himantopus avocetta Seeb., Hist. Br. B., t. III, p. 74. 1891 Recurvirosira avocetta L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 143. 1899 Recurvirosira avocetta L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 168. 1899 — 1903 Recurvirosira avocetta Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., t. j>. 352. 1910 Recurvirosira avocetta Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 7-10. 1932 — 1938 Recurvirosira avosetta avoselta L., E. Hartert, Vog. Băii. P’aun., 1912 — 1921, t. II, p. 1635; t. IV, p. 480. Numiri romi ne ști: Avozetă, Gulie cu spadă, Gulie săbia L, Săbiuță, Cioc întors, Cosaș. Numiri străine: Rus.: ^ilocliuu; Germ.: Săbelschnabcl, Avosettc, Avosett-Săbiei, Siachelschnabcl, Kiumnischnabel, Blaufussiger Wasseisăblei, Schusiei-Vogel, Avosette; Franc.: AvoscHe; Hal.: Avocetta, Beccostoiio, Leșina, Monachina, Scaipoiolo, Caleghei, Beceo a leșina, Bece a lortii; Engl.: Avocet, Scooping Avocei; Ung.: Gulipăn, Kardorrii sncff, Pbrgecsdni sncff, Kaszaorru sneff. C a r a c t e rele s p e c i e i. Ciocul lung, slăbuț, turtit, însă cam de la mijloc este îndoit în sus ea spada și terminat cu un vîrf fin, ascuțit. Picioarele sînt lungi; cele trei degete anterioare au o membrană înotătoare scobită semilunar, iar degetul posterior este mic. Culoarea principală este alba; partea superioară a capului și cerbicea pînă la partea posterioară a grumazului, negre ; la păsările tinere, brun-negri- cioase; remigele mari sînt negre. Picioarele sur-albastre deschis. Ciocul negru. Irisul brun-închis. Șist e m a t i c a. în cursul anilor, Dombrowski a colectat o serie de 15 masculi adulti, 15 femele adulte, 6 păsări tinere și 13 pui pufoși, despre care nu are nimic de comunicat. A r i a g e o g r a f 1 c ă. Locuiește în Europa centrală și de sud și în partea temporală din Asia; peste iarnă în Africa și India. R ă s p î n d i r e a și b i o 1 o g i a. Pasăre de vară foarte frecventă pe lingă lagunele și litoralul Mării Negre. în interiorul țării se poate vedea numai rar, în timpul trecerilor. Sosirea ci are loc în prima jumătate a lui aprilie, plecarea în septembrie-octombrie. Exem- plare singuratice rămîn la noi și pînă în noiembrie. Cel mai timpuriu exemplar a fost observat la 19 martie 1900, cel mai tîrziu la 4 decem- brie 1906. 312 PĂSĂRILE DIN R.P.R. TABLOUL nr. 81 Sexul si etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 £ ad Max. 45.8 1 23,5 9,5 9,8 9,3 Min. 43,9 21,5 8.4 8,7 8 15 Ș ad . J 1 Max. 44,7 22,8 9,2 9,5 9 1 Min. 41,6 20,7 8,1 i 7,4 7,1 Cuibărit u 1. Avozeta este o pasăre clocitoare frecventă în lagunele mării, unde poate sălta departe, încoace și încolo, prin apă. Locurile ei de cuibărit se găsesc între Sarinasuf și Sarichioi, precum și la sud de Caraburnu lîngă Sinoe; cîteva perechi se află în lacurile scunde din regiunea dunelor, dela litoralul mării. Cuibarul, constînd din 3—4 ouă. este complet de obicei la începutul lui mai, dar se găsesc încă cuibare proaspete și la sfîrșitul lui aprilie și începutul lui iunie. Cel mai timpuriu cuibar a fost găsit la 21 aprilie, cel mai tîrziu la 15 iunie. O sută de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 48,9x34,92 mm; maximum: 52,1x35,3 și 50,7x37,2 mm; minimum: 46x33,1 mm. în timpurile mai vechi, înainte de înființarea Serviciului apelor, avozeta a clocit și în Banat (reg. Timișoara) și au fost observate sau colectate de multe ori exemplare și în Transilvania ; astăzi însă este o apariție foarte rară în timpul pasagiu or, în aceste ținuturi. In Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează un cuibar cu 4 ouă. Impresia mea este că, și în Dobrogea, această foarte interesantă și curioasă specie se împuținează tot mai mult, din motivul’că o foarte mare parte din ouăle lor cad pradă locuitorilor din apropierea locurilor de cuibărit — ca și acelea ale multor alte specii — servind drept aliment, în primăvară, pentru lumea pescărească mai săracă. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează azi în total 8 exemplare, colectate în țară. 353. Limosa limosa limosa (L.) Sitar de mal cu coadă neagră (fig. 213) 1758 Scolopax Limosa Unnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. J, p. 147. 1766 Scolopax limosa Linne, Syst. Nat., t. 1, p. 216. 1770 Ilusticola Gruito Houttuyn, in Nozemann Nederl. Vog., t. I, p. 1, de Inhalts. 1788 Scolopax belgica GmeL, Syst. Nat., t. I, p. 663. # 1809 Totanus aegocephalus, Totanus limosa Bechst., Naturg. DeutschL, t. IV, p. 234 . 1811 Actîtis limosa Illig., Prodrm., p. 262. 1813 Limosa melanura LeisL, Nachtr. Bechst. Naturg., t. II, p. 153. 1816 Limosa aegocephala, Limosa jadreca Leach., Syst. Cat. etc. Br. M., p. 32. 0BD1NUL UM1C0LAE 313 1816 Limicula melanura VieilL, N. Dict. d’Hist. Nat., t. III, p. 250. 1817 Limosa vulgaris Dumont,, Dict. Sc. Nat. (Ed. Levrault), t. IV, p. 63. 1824 Fedora melanura Steph, Shaw’s, Gen. Zool., t. XII, p. 73. 1831 Limosa islandica Brehm, Vog. Deutschl., p. 627. 1845 Limosa major Brehm, Isis, p. 352. 1855 Limosa brachyptera, Limosa grisea Brehm,’ Vogelf., p. 309. 1885 Totanus melanurus Seeb., Hist. Br. B., t. III, p. 162. 1885 Limosa limosa Ridgw., Pr. U. St. Mus., t. VIII, p. 356. 1886 Limosa belgica Salvad., Elene. Ucc., t. It., p. 228. 1891 Limosa aegocephala L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 138. 1899 Limosa limosa (L.), St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 203. 1899 -- 1903 Limosa limosa (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 357. 1910 Limosa aegocephala Bechst., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 748. 1932 — 1938 Limosa limosa limosa (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1637; t. IV, p. 480. N u m i r i romînești: Sitar de mal cu coadă neagră, Sitar de mal mare. Fluierar cu coadă neagră. Numiri străine: Rus.: Veretennic, Zapadnîi balșoi veretennic; Germ.: Schwarzschwănzige Uferschnepfe, Grosse Uferschnepfe, Pfuhlschnepfe, Geiskopfschnepfe, Rothalsiger Sumpfretter, Grosse Limose; Franc.: Barge â queue noire; Ital.: Pittima reale, Trivella, Pittima, Pittima coda-nera, Vetola, Pantana, Moscheitone; Engl.: Black-tailed Godivit; Ung.: Nagy goda, Nagy lotyoszalonka, Lotyosza lonka. Caracterele speciei. Ciocul numai puțin îndoit în sus. Ghiara degetului mijlociu, pe latura interioară este dințată. Haina de vară. Fruntea este la mijloc sur-brunatică, pe laturi roșu-găl- buie deschis; creștetul este galben-ruginiu, pătat cu brun-negricios; obrajii și grumazul brunatici; cerbicea striată întunecat; frîul este de culoare ruginie, pătat bruna cic; bărbia albă; spatele anterior și umerii sînt brun-ruginii; pătați întunecat; remigele secundare negre, cu pete marginale triunghiulare ruginii; remigele primare negre mohorîte, cu rădăcini albe; tectricele alare, brun-surii; spatele posterior este negru, tivit cu sur; tîrtița și tectricele supra- codale sînt albe, cea mai lungă avînd vîrful negru. Coada este neagră, cu o dungă apicală albă. Pe aripi are o bandă lată, albă; gușa și laturile pieptului sînt ruginii, cu unduiri întunecate; mijlocul pieptului, pîntecele și tectricele subcodale sînt albe, pătate transversal, întunecat. Picioarele negre. Irisul brun. Haină de iarnă. Partea dorsală este brună palidă, cu pete întunecate; partea ventrală, capul și grumazul sînt gălbui-ruginii, fără desene; o dungă mai deschisă trece dela cioc peste ochi, spre cerbice; pîntecele este alb. Haina de tînăr este asemănătoare acesteia din urmă, însă mai roșu- ruginie. Limosa limosa limosa (L-). Sitar de mal cu coadă neagră. 1: 1,31 din mărimea naturală. O R DIN l' L LI MI COL-LE Sistematica. Dintr-o serie aleasă de 28 de exemplare în toate hainele și în toate fazele de tranziție, 20 de sitari de mal prezintă masurile date în tabloul nr. <82. TABLOUL nr. 82 Sexul și e ta leu 1 Hleren la de mărime Lungimea cm Lungimii i aripii ; ' cm ' Lungimea cozii । cm î 4’arsul cm Lungimea ciocului cm j 3 lax. 48,4 i 22,7 ! 9.5 7.X 11,2 10 — — • - o ad. . J | Min. 43 : i 8,2 /’- 8,8 i 10 < ; .1/1 Max. 48.6 i 23 1 0,2 8 12 2p UCL . • — — Min. 4 1.1 21 1 1 1 8.6 ~ E) 1 8,'J i A r i a g c o g r a Ii c ă. Trăiește în zonele temperate din Europa i si Asia ; peste iarnă în Africa și partea sudică a Asiei. R ă s p î n d i r c a și biologi a. In ambele timpuri de trecere dar mai ales toamna, acest sitar este foarte frecvent, in toate bălțile. încă de la începutul lui august apar stoluri mai mici, care în septembrie cresc ajungînd in cîrduri. piuă la 200 de bucăți; exemplare singuratice se mai pot observa pînă în octombrie. Sosirea lor are loc la începutul lui aprilie, iar la începutul lui mai trecerea s-a terminat. în lagunele mării însă s-au observat păsări singu- ratice și în iunie și iulie, im- cîteva perechi chiar și clocesc acolo. Cuibări t u l. Credința că această specie clocește uneori și la noi. o împărtășesc si eu, cu atît mai mult cu cit și în Muzeul ornitologic din Timi- șoara se păstrează între alte exemplare, o femelă adultă împușcată pe la mijlocul lunci iulie. 1926 (pe o vară ploioasă) la Săcălaz (reg. Timișoara), apoi un mascul lînăr împușcat la 29 iunie. 1934, la Satcbincz (reg. Timișoara) și un mascul adult în haină de nuntă, împușcat dintre 5 exemplare la 26 mai 1930, la Juri- lofca (Dobrogea). Deci, locul de cuibărit al primelor două exemplare nu a putut fi, în niciun caz, prea departe de regiunea unde au fost colectate. în alară de aceste exemplare, care evidențiază probabilitatea cuibăritului și la noi în țară, mai există în Muzeul ornitologic din Timișoara un cuibar cu 4: ouă, colectat la granița de nord-vest a țării noastre lîngă Tisa (Tisza-Piis- poki) înainte de 1910, de către G. A. Ektl. Sitarul de mal clocește regulat, deși azi în număr nu prea marc, și în cîmpia R. P. Ungare. Acolo s-au mai făcut mai multe inelari, care au dat la iveală rezultate interesante, în ceea ce privește calea de migrație și vîrstâ la care ajung în libertate, aceste păsări. In primul rînd, s-a putut constata cit direcția de migrație, mai ales toamna, urmează spre sud-vest; în al doilea rînd că cele mai multe păsări se întorc iarăși, în regiunea unde și-au avut cuibul. Cel mai interesant caz este însă acela al unui exemplar adult, inelat, dela cuib, în anul 1913, în pusta Urbo (vreo 50 km distanță de Budapesta) și care a fost împușcat în Africa de nord, în regiunea Alger-Constantine, în anul 1929, adică în vîrstă de cel puțin 16 — 17 ani. 316 PĂSĂRILE DIN R.P. R. 354. Limosa lapponiea lapponiea (L.) Sitar de mal ruginiu 1758 Scolopax lapponiea Linnaeus. Syst. Nat. Ed. X. t. I, p. 147. 1758 Scolopax Aegocephala id., 1. c. 1764 Scolopax teslacea Pallas, Vroeg’s Cat. Verz. Vog. Adumbratiuncula nr. 301. 1790 Scolopax leucophaea Latham, Index. Om., t. II, p. 719. 1797 Tringa gregaria Otto, Ubers. Duffon, t. XXVI, p. 242. 1810 Totanus ferrugineus Mcyer, Ăleyer et Wolf, Taschenb. d. Deutschl. Vbgelk., t. II„ p. 374. 1813 Limosa Meyeri Leisler, Nachtr. zu Bechst. Naturg. Deutschl., t. II, p. 172. 1816 Limosa Noueboracensis Leach. Syst. Cat. Mamm. et B., p. 32. 1820 Limosa rufa Temminck, Man. d'Orn.,, 2 Ed., t. IL p. 668. 1824 Fedoa pectoralis Stephens, Sha\v‘s Gen. Zool. XIL, I, p. 79. 1827 Limosa Barge Pallas, Zoogr. Rosso-Asiat., 1. II, p. 180 (Partim !). 1866 Limosa rufa vera A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 12, (Nomen nudum 1). 1891 Limosa lapponiea L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 139. 1899 Limosa lapponiea (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 202. 1899 — 1903 Limosa lapponiea (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 356. 1932 Limosa lapponiea lapponiea (L.). E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921. t. II, p. 1639, t. IV, p. 480. Numiri r o m î n e ș t i: Sitar de mal ruginiu. Fluiera? de mal ruginiu.. Fluierător de mal ruginiu. Numiri străine: Rus.: Zapadnîi malîi veretennic; Germ.: Rostrote Uferschnepfe, Pfuhlschnepfe, Fuchsrote Uferschnepfe, Rostroter Sumpfloufer, Rostroter Sumpfwater, Lapplandische Schnepfe, Rostroter Limose, Rotbrust; Franc.: Barge rousse; Ital.: Pittina minore, Pittina piccola; Engl.: Bar-lailed Godwit; Ung.: Kis goda. Caracterele speciei: cam cu un sfert mai mic decît specia pre- cedentă. Haină de primăvară. Masculul adult pe partea dorsală este negru-brunatic, cu marginile penelor brun-ruginii și spatele posterior alb ; remigele primare sînt negre, cu rahise albe; remigele secundare brun-surii, tivite cu alb; aripa de dedesubt este sură, împestrițată cu alb; tectricele subalare și subaxilare sînt albe, cu benzi brune; coada și tectricele codale albe, cu benzi brune; super- ciliul (sprinceana) și partea ventrală, roșu-ruginii; între cioc și ochi are mici petișoare negre, iar sub ochi o pată albă mai mare. Ciocul și jumătatea bazală sînt de culoare roz-alburiu, spre vîrf brune întunecat. Irisul brun închis; picioarele sur-albăstrui. Femela este de talie puțin mai mare și de colorit mai puțin viu. Haina de iarnă și păsările tinere, sînt pe partea dorsală brune întunecat, cu tivuri brun-surii deschis pe marginea penelor; tîrtița este albă; grumazul, gușa și pieptul brune-suriu deschis, mai mult sau mai puțin împestrițate cu ORDINUL LI MI COL AE 317 pete longitudinale brunatice; gîtul, pîntecele și tectricele subcodale sînt albe; •coada este albă, cu benzi brune (vezi schița de mai jos). Sistematica. Această specie nu este amintită de Dombrowski în lucrarea sa, cu toate că apariția ei uneori în Dobrogea în timpurile de trecere, Stînga: Colorația de pe jumătatea cozii de la Limosa limosa, cca 3/4 m.n. Dreapta: Colorația de pe jumătatea cozii de la Limosa lapponica, cca 3/4 m. n. este foarte probabilă, mai ales că a fost observată și în Transilvania. în baza acestor date am introdus-o în Avifauna țării noastre. Cu sistematica acestei specii s-a ocupat mai recent Portenko1) prelu- crînd-o din nou. Aria geografică. Sitarul de mal ruginiu clocește în regiunile nordice ale Europei si Asiei. în timpul migrațiilor cercetează cca mai mare parte a Europei de sud, Africei de nord (pînă în Nubia și Gambia), ca și a Asiei de sud. După PORTENKO, clocește în Europa de nord și Siberia de \cst, pînă la Chatanga. R ă s p î n d i r e a . Primul exemplar din această specie, o femelă, o amintește din Transilvania STETTER (314); ea a fost împușcată lingă Deva, pe la anii 1840 — 44, de către ALEXIE Buda, în colecția căruia a și fost păstrată. Al doilea exemplar, un mascul, a fost împușcat la 30 mai 1864, la Bățălar (r. Hațeg), de către fiul lui ALEXIE Buda, AdaM Buda din Rea, în a cărui colecție se păstrează. Alte trei exemplare au fost împușcate în ultimele decenii, pe lîngă Tisa, dincolo de granița de vest a țării noastre, în R. P. Ungară. în orice caz trebuie dată o atenție mai marc acestei specii, în timpurile migrațiilor, de către tinerii ornitologi din țară, mai ales în Dobrogea, unde se pot întîlni atîtea specii rare. 355. Numenius arquata arquata (L.) Gulie mare (fig. 214). 1758 Scolopax Arquata Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. 1, p. 145. 1766 Scolopax arquata, Scolopax madagascaricnsis Linne, Syst. Nat., t. I, p. 242. •) The ank, 1936. Fig. 21-1. - Numenius arquata arquata (L.) o. Gulie mare 1: 1,5 din mari mea naturală. ORDINIJI. MA1UVLAE 319 1790 Numenias arquatus Lath., Inel. Orn., I. II. p. 710. 1824 Numeniiis major Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. XII, p. 26. 1829 Numeniiis virgalus, Nurne nins lineatus Cuv.5 Regn. An., t. I, p. 521. 1829 Numenias mediaș, Numenias orienlalis Brehm, Vog. Deutschl.. p. 609 — 610. 1840 Numenias nasicus Temm., Man. d’Orn, t. IV. p. 393. 1841 Cracticornis arqaata Cray., List. Gen. B., p. 88. 1855 Numenias assimilis, Numenias rufescens, Numeniiis longirostris Brehm, Xau- maunia, p. 291. 1866 Numeniiis arquatus major, leucothorax, A. E. Brehm, Verz. Sammlung, p. 12 (Nomina nuda !). 1867 Numenias cassini Swinh., Ibis, p. 398. 1887 Numenias arquatus lineatus Seelb, Georg. Distr. Char.. p. 321. 1891 Numeniiis arquatus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 137. 1899 — 1903 Numenias arquatus (Linne), L Madarăsz, Magy. Mad., p. 354. 1910 Numenias arquatus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 71L 1932 — 1938 Numenias arqaata arqaata (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, 1912 — 1921, p. 1642 t. IV, p. 481. Numiri romi ne ști: Culic mare, Ploicr mare, Fluierar mare,. Bceață regală. Numiri străine: Rus.: Balșoi cransnep, Culic, Culen, Europe- ischii balșoi cransnep; Germ.: Grosser Brachvogel, Keilhake, Kronschnepfe, Gemeiner Brachvogel, Grosse Brachschnepfe, Windvogel, Wettervogel, Kdnigs- schnepfe, Kaiserschnepfe; Franc.: Courlis cendre; Ital.: Chiurlo, Fischione maggiore, Ciurlo maggiore; Engl.: Common Curleiv; Ung.: Nagypoling, Nagy- szelkiâltd, Gojzor, Hojsza, Polic, Kulik. Caracterele speciei: Ciocul este foarte lung, spre vîrf ușor încovoiat în jos. Degetul posterior mic. Penajul de pe laturile mandibulei se întinde mai înainte decît al maxilarului, pînă sub partea posterioară a nărilor. Partea dorsală este brun-suriu-gălbui-ruginie, pătată cu brun-negricios; creștetul este galben-roșcat, cu margini brun-negricioase, bărbia și gîtul albe; grumazul, gușa și laturile pieptului au striații rahiale brun-surii; pîntecele și gambele sînt albe; de la spatel^ posterior în jos este albicios cu pete lan- ceolate brune ; tectricele subcodale fin striate. Remigele sînt brun-negricioase ; prima cu rahisul alb, celelalte cu rahise brunatice. Ciocul este sur-roșcat, spre vîrf sur-negricios. Picioarele sur-albastre. Irisul negricios. S i s t e m atic a. La compararea păsărilor clocitoare de aci, cu acelea din Germania, se vede că partea dorsală este puțin mai palidă, iar flancurile sînt mai roșcat colorate. în ce privește lungimea ciocului, aceste păsări variază foarte mult și de la individ la individ. Aria geografică. Trăiește în Europa și Asia; peste iarnă în Africa și India. R ă s p î n d i r e a și biologia. Această specie se întîlnește ca pasăre clocitoare numai în bălțile cu apă sălcie din Dobrogea; în timpul trecerilor însă este foarte frecventă In toate locurile băltoasc din țară. Apare Ia sfîrșitul lui martie în pilcuri mai mici și în trecerile 320 PĂSĂRILE DIN R.P.R. lui cercetează băltoacele rămase încă în urma ploiloi' sau a topirii zăpezilor de pe locurile unde au fost holdele. La mijlocul lui august este iarăși aici, unde poposește pînă la începutul lui noiembrie. Migrează mai cu seamă în nopțile cu lună. TABLOUL nr. 83 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimeti ciocului cm 10 3 ad Max. 65,7 31,5 13 9,5 16,8 Min. 57,5 27,1 10,9 7,6 11,5 10 Ș ad. Max. 59,8 29,6 12,4 9 14,7 Min. 50,5 26,5 i 10,. 5 7,5 10 1896 Primul exemplar 1897 » » 1898 » » 1899 » » 1900 » » 1901 » » 1902 » » 1903 » » 1904 » » 1905 » » 1906 » » 1907 » » 1908 » » 1909 » » Ultimul exemplar 10.III » » 19. III » » 21. III » » 25. II » » 15. HI » » 17. HI » • » 3.III » » 11. III » » 10. HI » » 15. III » » 17. HI » » 20. HI >> » 19.111 » » 12. X 5. X 19. X 17. X 9. X l.XI 29.XI 5.X ( 27. X 2. XI 2. XI 29. X 5.X I C u i b ă r i t u 1. Culicul mare clocește azi numai în Dobrogea, în lacurile sălcii întinse, în deosebi între Sarinasuf și Casapchioi, unde s-au găsit în repetate rînduri cuibare. Cel mai timpuriu cuibar a fost găsit la 3 mai; cel mai tîrziu la 6 iunie. Douăzeci și șase ouă^ măsurate au avut dimensiunile în medie: 66,3x46,2 mm; maximum: 74,8X47,7 mm; minimum: 61 X43,5 mm. Dintre cele cin:i exemplare, care se păstrează în Muzeul ornitologic din Timișoara, este mai interesant un mascul adult foarte puternic, care a fost împușcat în toiul iernii, la 14 ianuarie 1913, lingă Timișoara. Mai recent, la 29 iunie 1934, am observat un exemplar singuratic lîngă bălțile comunei Satchinez (reg. Timișoara). 356. Numenius tenuiroshis Vieill. Culic cu cioc sub Lire 1817 Numenius tennirostris Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. VIII, p. 302 (Eroare de tipar, în Ioc de tenuirostris ’). 1817 Numenius syngenicos Gray, Gen. B., t. TU, p. 569. ORDINUL LIMICOLAE 321 1844 Numenius syngenicos v. d. Miihle, Beitr. z. Orn. GriechenL, p. 111. 1891 Numenius tenuirostris VieilL, I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 138. 1899 Numenius tenuirostris VieilL, 1817, St. Chernel. Magy. Mad., t. II, p. 210. 1899 — 1903., Numenius tenuirostris VieilL, I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 355. 1910 Numenius tenuirostris VieilL, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 746. (Probabil eroare de tipar în loc de tenuirostris). 1932 — 1938 Numenius tenuirostris VieilL, E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1645; t. IV, p. 482. Numiri r o m î n e ș t i: Culic cu cioc subțire, Becață pitică. Numiri străine: Germ.: Dunnschnâbliger Brachvogel, Kleiner Brachvogel mit diirinen Schnabel; Franc.: Courlis ă bec grele; Ital.: Fischione 'errajolo, Chiurlolello, Ciurlotello; Engl.: Slender-billed-Curlew; Ung.: Vekonyc- sorii pâling. Caracterele speciei. Dunga întunecată de pe cap lipsește complet; acesta este peste tot numai striat; creștetul este galben ruginiu* pătat cu negru; partea dorsală brun închisă, cu pete mai întunecate, spălăcite; partea anterioară, la grumaz este gălbuie, în rest albă, cu striații aspre brun- negricioase, care în jos se lățesc, formînd pete cor diforme (ca la sturzi), mai ales pe flancuri. Ciocul este slab, lung, în deosebi spre vîrf subțire, încovoiat ca secera; la rădăcină este sur-roșiatic, restul brun-negricios. Picioarele sur- albăstrui. Irisul brun întunecat. Foarte caracteristic este flucratul lui înalt și tărăgănat, după care ușor se poate recunoaște și în libertate, cu atît mai mult cu cît și culoarea lui mai deschisă este bătătoare la ochi. Sistematica. Dintr-o serie de 1*6 exemplare colectate în țară și mume: 5 masculi adulți, 7 femele adulte și 4 păsări tinere, dăm în tabloul nr. 84 măsurile, în medie, dela 12 culici dintre aceștia. TABLOUL nr. 84 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 5 ad Max. 47 27 10,4 6,6 10,9 Min. 41,3 24,2 9 5,5 9 7 2 ad . Max. 46,5 26,6 10,3 6,6 10,5 Min. 41 23,5 8,4 5,4 8,5 Aria geografică. Regiunea submediteraneană. Culicul cu cioc subțire este o pasăre nordică, ca și cele două specii înrudite, nu sudică, după cum afirmă greșit DOM- ^îROWSKl, și își are aria de clocire spre nord-est, în Siberia de vest. 21 — c, 54 A 322 PĂSĂRILE DIN R.P.R. R â s p î n di r c a și biologia. Această specie nu este de loc rară in rara noastră apare în număr mare mai ales în trecerea de toamnă. Un loc de popas foarte favorizat sînt malurile lacului Călărași, care sînt înconjurate de pășuni. El apare de obicei în prima jumătate a lui septembrie și pleacă la mijlocul lui octombrie. Pasagiu! lui de primăvară se mărginește numai la litoralul mării, și lagune; aici apare la sfîrșitul lui martie și rămîne pînă la începutul lui mai; s-au observat însă exemplare singuratice și în iunie. Culicul cu cioc subțire clocește probabil și în lagunele mării, dar probele pentru aceasta lipsesc pînă în prezent. Elwes și BuCKLEY au observat această specie în cîrduri mai mici, pe pășunile uscate din Dobrogea. în jumătatea de vest a țării această specie este destul de rară și numai în timpul trece- rilor se întîlnește cîteodată. Cel dinții și cel mai vechi exemplar din Transilvania, a fost colectat de W. STETTER înainte de 1845, lîngă Mintia (r. Ilia); alte două exemplare au fost împușcate tot în Transilvania, după cum afirmă I. SGHENK de la Institutul ornitologic din Budapesta; dintre acestea, un exemplar, împușcat în aprilie 1861 lîngă Sibiu, se păstrează in Muzeul de științe naturale din Sibiu. Al patrulea exemplar, un mascul, a fost colectat de către ADAM BUDA la Totești (r. Hațeg) la 28 august 1863, iar azi se află în Muzeul școalei normale din Sibiu. Abia la 3 martie 1898 a mai fost împușcat un exemplar lîngă Cuvin (r. Arad) lîngă Dunăre, iar ultimul exemplar despre care am cunoștință, a fost observat la Drișca (reg. Bihor) la 19 aprilie 1925. Nu este însă exclus, ca și alte exemplare să fi fost împușcate, dar probabil, nu au fost recunoscute și identificate de vreun ornitolog, căci vînătorimea cunoaște în general numai culic mare și culic mic. 357. Numenius phaeopus phaeopus (L.) Culic mic (fig. 215) 1758 Scolopax Phaeopus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I. p. 146. 1766 Scolopax phaeopus Linnă, Syst. Nat., t. I, p. 243. 1787 Numenius phaeopus Lath., Gen. Syn. Suppl., t. I, p. 291. 1816 Numenius minor Leach., Syst. Cat. Mamm. etc. Br. M., p. 32. 1817 Phaeopus phaeopus Cuv., Regn. An., t. I, p. 485. 1822 Phaeopus vulgaris Flemm., Phil. Zool., t. II, p. 254. 1831 Numenius islandicus Brehm, Vog. DeutschI., p. 610. 1856 Numenius melanorhynchos Bonap., Compt. Rend. XLIII, p. 1021. 1857 Numenius haesitatus Hartlaub, Orn. Wetafr., p. 233. 1890 Phaeopus minor Heine et Reichen., Nomencl. M. Hein., p. 826. 1891 Numenius phaeopus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 138. 1899 Numenius phaeopus (L.), 1758, St. Cheme!, Magy. Mad., t. II, p. 211. 1899 — 1903 Numenius phaeopus (Linne), L Madarâsz, Magy. Mad., p. 356. 1910 Numenius phaeopus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom,, p. 747. 1932 — 1938 Numenius phaeopus phaeopus (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1647; 1921 - 1922, l. III, p. 2213; t. IV, p. 482. Numiri romîne ști: Culic mic, Culic de ploaie, Culic cu cap dungat. Numiri străine: Rus.: Malîi croșnep, Srednîi cranșnep, Zapadnîi srednîi cranșnep; Germ.: Regenbrachvogel, Mittlerer BrachvogeL Regenvogeh Kleine Kronschnepfe; Franc.: Corilieu, Courilis, Livergin, Courtis pluvial; <»l î n IN TJ L L lM J COLAE 323 IlaL: Chiurletto, Chiurlo piccolo; Engl.: Whimbrel, Knot Curlew, Jack Curlew, Half Curlew, Stone Curlew; Ung.: Kis poling, Kis gojzer. Caracterele spre i e i. Capul este brun-negricios nepătat, cu. o dungă gălbuie pe creștet. Partea dorsală este brună închis, cu dungi și vîrfuri apicale galbene întunecat. Laturile pieptului și flancurile albe, cu dungi trans- versale și pete lanceolate, întunecate ; coada la rădăcină este alb-surie, la vîrf sur-cenușie cu benzi întunecate. Penajul lateral de pe maxilar și mandibulă este extins în mod aproape egal. Ciocul, mai scurt ca la arquatus, dar mai puternic încovoiat, la rădăcină este roș-porfiriu, apoi sur-negricios-roșcat, și la vîrf negru. Picioarele albastru-surii. Irisul brun închis. Sistematica. Dombrowski cunoaște numai două exemplare din această specie, împușcate în țară ; ambele sînt din lunile septembrie-octombrie- El nu a împușcat niciun exemplar și nici nu a putut cerceta vreun exemplar în carne. în tot cazul culicul mic trebuie considerat ca o specie rară pentru țara noastră. Ambele exemplare se găsesc în Muzeul din Iași și sînt notate « IX. Prut, X. Dracșani în baza unui material corespunzător, Solomonsen susține valabilitatea subspeciei Numenius phaeopus islandicus Brehm1), scoțînd în evidență faptul că păsările din Islanda au dimensiuni mai mari: aripa la mascul măsoară 240-260 mm, la femelă 251—272 mm, față de Numenius phaeopus phaeopus (păsări clocitoare din Laponia, păsări migratoare din Danemarca) la care arțpa masculului măsoară 231 —250 mm, iar a femelei 241—254 mm. în viitor, la cercetarea materialului din această formă se impune o atenție cît mai mare, pentru clarificarea celor amintite mai sus. Aria geografic ă. Locuiește în Europa de nord și în partea nord-vestică a Asiei; peste iarnă în Europa de sud, Africa și India. R a s p î n d i r e a și 1) i o 1 o g ia. Și răspîndirea acestei specii parc foarte curioasă, după cele indicate de DOMBROWSKI; aș putea zice invers, că Phaeopus se intîlncște mai deseori decît tenuirostris. In jumătatea de vest a țării au fost colectate mai multe exemplare din această specie. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează următoarele două exemplare: 1 q ad., împușcat la 10 aprilie 1909, pe ostrovul de la Moldova Veche (r. Mol- dova Nouă); 1 Ș ad., împușcată la 5 aprilie 1936, lîngă granița de vest a țării nu departe de Beba Veche (r. Sînicolaul Marc). în afară de aceste exemplare, se mai păstrează și alte exemplare colectate. în țară și anume: 1 Ș ad., împușcată la 25 martie 1858, la Cunța (r. Sebeș) și aflat azi în colecția lui AdaM Buda (Școala pedagogică din Sibiu) ; 1 $ ad., împușcată la 9 aprilie 1865, la Cunța (r. Sebeș) în colecția lui I. CSAT6 (azi în Muzeul național din Budapesta). Mai multe exemplare au fost colectate și în statul vecin, R. P. Ungară, ceea ce ne face să bănuim, cu atît mai mult, că și în partea de răsărit a țării trebuie să apară mai des. *) Viden.sk Medd. Dansk. Nat. Poren. X. C., p. 365 — 369. 324 Fig. 215. — Numenius phaeopus phaeopus (L.). Gulie ORDINUL LIMICOLAE ■325 358. Scolopax rusticola rusticola L. Sitar dc pădure (fig. 216) 1766 Scolopax rusticola LinnS, Syst. Nat.» t. I, p. 243. 1816 Scolopax vulgaris VieilL N. d’Hist. Nat., t. III, p. 673. 1816 Scolopax major Leach. Syst. Cat. ect. Br. Mus., p. 31. 1831 Rusticola europaea Lcss., Traitâ d’Orn., p. 555. 1831 Scolopax pinetorum, Scolopax sylvestris Brehm, Vog. Dcutschl., p. 613 — 614. 1837 Scolopax rusticula Naumann, Naturg. Vog. DeutschL, t. VIII, p. 361. 1837 Scolopax indicus Hodgs., Journ. As. S. Beng., t. VI, p. 490. 1840 Scolopax communis Selby, Cat. Gen. et Sub-gen. Types, p. 43 (Nomcn nudum !). 1845 Scolopax platyura Brehm, Isis, p. 353. 1855 Scolopax torquata Brehm, Vogelf., p. 304. 1855 Scolopax orientalis Brehm, Vogelf., p. 304. 1856 Scolopax scoparia Bonaparte, « Orn. Rom. 1820 », teste Bp. Compt. Rend. Acad. Paris, t. XLIII, p. 579. 1866 Scolopax rusticola micropus A. E. Brehm, Verz. SammL, p. 13 (Nomcn nudum !). 1891 Scolopax rusticola L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 150. 1899 Scolopax rusticula L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 220. 1899 — 1903 Scolopax rusticula Linnd, I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 375. 1910 Scolopax rusticula Linn6, R. Dombrowski, Orn Rom., p. 781. 1927 Scolopax rusticola iamasigi Monyama Annot. Orn. Orient, t. I, p. 76. 1932 — 1938 Scolopax rusticola rusticola L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1651; t. IV, p. 483. Numiri romînești: Sitar de pădure, Sitar, Ciocănea, Becaț, Becață. Numiri străine: Rus.: Becaslomca, Sabasca, Obsujac, Slulșca, Lesnoi culic, Valdșnep, Sevemîi valdșnep; Germ.: Waldschnepje, Gewohnliche Waldschnepfe, Busch-Schnepfe, Berg-Schnepfe, Eulenkopf-Schnepfe, Gemeine Schnepfe; Franc.: Becasse, Becasse ordinaire, Grosse buissonnidre, Sudetie, Befalec, Acee; ItaL: Becaccia, Becassa, Acceggia, Ghega, Gallinella, Gallinassa, Arcia, Pizzaira, Pizzalunga, Pizoche falcuzze, Becaccia scopaiola, Becaccw reale, Tudda de maia; Engl.: Woodcock; Ung.: Erdei szalonka. Caracterele speciei. Ciocul este drept; mandibula la vîrf acoperită de maxilar. Ochiul este așezat foarte mult îndărăt. Coloritul variază foarte mult; se poate da numai o descriere generală a acestuia. Fruntea este sur-cenușiu-gălbuie, înorată întunecat, avînd pe mij- locul creștetului o dungă longitudinală neagră; peste creștet trec trei benzi transversale negre și trei galben-ruginii, care coboară în jos, pe sub cerbice; peste ochi are o dungă galben-ruginie deschis; gîtul este alb-gălbui; obrajii galben-ruginii striați cu negru; grumazul sur-gălbui, suflat ruginiu și solzat negru; partea ventrală este alb-brunatic-roșcată, cu linii ondulate brun- negricioase. Spatele anterior este brun-ruginiu, cu pete colțurate negre, între care sînt deseori tivuri sure; iar în această amestecătură se mai prezintă și pete apicale galben-ruginii, pete sur-cenușii și galben-ruginii, prin care se for- 326 PĂSĂRILE DIN R. l’. l mează patru dungi longitudinale, puțin evidențiate, lectricele mici și remigele sunt brun-rugiiiii, cu pete lanceolate negre și transversale și cu benzi transver- sale sure întunecat. Coada este neagră, cu pete, laterale ruginii și cu un vîrf deasupra sur, dedesubt alb-argintiu. Ciocul este sur-negricios, la rădăcină roz-alburiu. Picioarele suriu-roz-alburii. Irisul brun închis. Sistematica. Atît eu, cît și Dombrowski am cercetat un foarte mare număr de sitari de pădure și nici azi nu sîntem complet clarificați asupra formelor acestei specii. Atît este sigur că în Europa avem de a face cu mai multe forme; pînă ce însă nu vom avea material de comparație colectat din toate țările, unde sitarul de pădure clocește, nu ne vom putea pronunța despre aceasta. Mă asociez cu totul autorilor care susțin că în nordul Europei se întîlnește o formă mai mică, mai întunecată, care are picioare albastre-surii, se întîlnește mai des toamna decît primăvara, și apare întotdeauna la începutul perioadei de mi grație. Puii sitarului de pădure, în primul an al vieții lor, sînt de asemenea de talie mai mică și de coloare mai întunecată decît cei bătrîni, dar totuși pot fi ușor deosebiți de păsările din nord. în țara noastră se întlnește ca pasăre clocitoare o formă mai mare, care are pe spate mai mult sur și a cărei bandație, pe partea ventrală, este îngustă. Cu mulți ani în urmă a fost împușcat lîngă Craiova, de către Speer, un sitar de pădure alb curat. Acest sitar albino a fost .împușcat în anul 1878 și se află și azi în Muzeul Honterus din Orașul Stalin. Dăm în tabloul nr. 85, măsurile dela opt păsări clocitoare de aici, precum și dela cincizeci de exemplare împușcate în timpul trecerii. TABLOUL nr. 85 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea Lungimea aripii Lungimea | cozii 'far sul Lungimea degetului mijlociu Lungimea ciocului Observații 4 3 ad. Max. 38 20 10,2 4. 4,2 .8 Lăsări clocitoare Min. 35,7 18,1 9,3 3,7 4,1 7,6 4 Ș ad. Max. 37,1 19,7 10 4 4,2 8 Păsări Min. 34,9 i 17,5 9,4 3,8 4,1 7,5 clocitoare 25 3 ad. • Max. 38,1 20 10,3 4,2 : 4.3 8,2 Păsări Min. 33,7 17.3 9 3,4 • 6,8 migratoare 25 Ș ad. - Max. 37.2 20 10 J ' M 4.2 8,1 Păsări . migratoare Min. 33,1 17 8,2 i 3,2 4 ■ 6,6 Fig. 216. — Scolopax rusticola ruslicola Sitar de pădure. 1:3,15 din mărimea naturală. O R DINUL LIMICOL.4 E 327 Aria geografică. Locuiește în Europa de nord și Asia; peste iarnă sitarul de pădure migrează în Europa de sud și Asia. Clocește în deosebi în regiunile nordice, dar și în munții zonelor temperate. • Răspîndirea și biologia. în timpul migrațiilor, mai ales toamna, este foarte frecvent, dar nu apare în fiecare an în număr egal. Depinde foarte mult de faptul dacă vara premergătoare a fost foarte caldă și secetoasă, încît locurile mlăștinoase din păduri să fi dispărut; în acest caz vom vedea numai puțini sitari, fiindcă trec mai repede; dacă însă e un an mai umed, atunci numărul lor este foarte mare. Trecerea de primăvară este firește mai slabă decît cea de toamnă. Primăvara trecerea începe încă din februarie; majoritatea migrează însă de la mijlocul lui martie pînă la mijlocul lui aprilie. Migrația de toamnă începe în sep- tembrie și continuă pînă în noiembrie; în ierni mai blînde însă iernează mulți la noi. C u i b â r i t u 1. Sitarul de pădure clocește deseori în Carpați, dar și în multe păduri mai mari dela deal și cîmpie, și în pădurea dela Babadag (reg. Constanța). Timpul clocitului începe la mijlocul lui aprilie și durează pînă la sfîrșitul lui iunie; unele perechi depun și două rînduri de ouă, iar al doilea cuibar constă de obicei numai din trei ouă. Cuibare proaspete s-au găsit la 10, 15, 17, 22 și 30 aprilie, 2, 19, 25 și 28 mai și 5, 16 și 20 iunie. Cuibarul constă întotdeauna din patru ouă, numai cele din al doilea cuibar conțin deseori numai cîte trei. Patruzeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 45,1X33,4 mm; maximum: 48,3x34,2 mm; minimum: 43x33,6 și 45 X 32,8 mm. Sitarul de pădure, după cum o arată și numele lui este cu adevărat o pasăre a pădurilor și numai în mod excepțional îl putem întîlni, mai ales în cursul trecerii de toamnă, în vii, porumbiști, grădini sau parcuri, unde poposește numai foarte scurt timp. Este o pasăre de amurg sau nocturnă, căci numai în timpul acesta se mișcă, zboară sau migrează; în timpul zilei se mișcă numai dacă este scormonit din locul său și atunci zboară foarte isteț și repede, ca peste puțin să se lase iarăși în vreun tufiș des și proteguitor. în Banat de asemenea l-am găsit cuibărind de cîteva ori atît în regiunile subcarpatine (deluroase), cît și în regiunile muntoase (pe muntele Semenic, cam la 1400 m altitudine) și am convingerea că ar cuibări și mai des dacă vînătoarea sitarilor în trecerea de primăvară ar fi interzisă. în nenumărate locuri sunt vînați și neliniștiți primăvara, cît timp durează trecerea și deci nu este de mirare dacă își văd de drum cît mai îngrabă, mai cu seamă că mulți dintre ei sînt și atinși de alice, fără să ajungă în mîna vînătorilor. Este de ajuns de cunoscut faptul că sitarii sînt și proprii lor chirurgi fapt despre care am avut și eu prilejul să mă conving în două cazuri, cînd mi s-au adus sitari alicați prinși cu mîna. Răsfoind prin « Notițele » mele găsesc următoarele: « La 4 decembrie 1900 mi-a adus un « drumeț » un sitar de pădure pe care l-a prins la marginea pădurii dela Marcovăți (lîngă șoseaua ce duce de la Ora vița la Vîrșeți). Privindu-l mai de aproape am observat că era rănit la piept, dar rana era aproape vindecată, sub «pansamentul » format din pcnișul încrustat cu sîngele închegat și uscat deasupra ranei. Cu toate că era deja frig> și în zilele premergătoare ninsese, pasărea era bine hrănită și grasă. Am mai ținut-o și eu vreo două săptămîni în laboratorul meu, cu rîme puse într-o cutie mai mare cu pămînt umed. A devenit foarte încrezător și am avut ocazia să-l observ de mai multe ori cum își înfigea ciocul în pămîntul umed 328 PĂSĂRILE DIN R.P.R. și scotea cîte o rimă și niciodată nu a dat greș. Fiind nevoit să absentez de acasă vreo patru zile, i-am pregătit cutia pentru hrană, cu vre-o 35—40 rîme pe care le-a consumat dar ar fi mîncat și mai multe dacă ar fi avut. A cincia zi însă, cînd m-am reîntors, l-am găsit mort, cu stomacul gol, dar și cutia golită de rîme». Asemenea cazuri amintește și ornitologul E. Cz ynk (fost diriginte de poștă în Făgăraș), în monografia lui despre < Sitarul de pădure »1). Despre această pasăre foarte căutată de vînători, precum și despre migrația ei s-a scris foarte mult în literatura străină. 359. Capella gallinago gallmago (L.) Becațină comună (fig. 217) 1758 Scolopax Gallmago Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 147. 1766 Scolopax gallinago Linne, Syst. Nat., t. I, p. 244. 1776? Scolopax Gallinago O. F. Muller, Zool. Dan. Prodromus, p. 23. 1801 Scolopax coelestis Frenzel, Beschr. Vog. u. Eier Wurtemb., p. 58. 1816 Gallinago media Lesch, Syst. Cat. Mam. etc. Br. Mus., p. 30. 1816 Scolopax sakhalina VieilL, N. Dict. d’Hist. Nat., t. III, p. 359. 1823 Scolopax Brehmii, Kaup. Isis, p. 1147. 1825 Scolopax Sabini Vig., Trans. Linn. Soc., t. XIV, p. 557. * 1826 Tehnatias gallinago Boie, Isis, p. 979. 1829 Pelorychus Brehmii, Bnalius Sabinii Kaup. Naturi. Syst., p. 119 — 121. 1831 Telmatias faerocensis, Telmatias Brehmii, Telmatias stagnatilis, Telmatias sev- tentrionalis, Telmatias peregrina Brehm, Vog. DeutschL, p. 617 — 621. 1834 Scolopax Delamottii, Scolopax pygmaea Baillon, Mem. Soc. d’Emulation d’Ah» beville, p. 71. 1837 Gallinago Uniclavus Hodgson, Journ. As. Soc. Bengal, t. VI, p. 492. 1838 Gallinago scolopacina Bonap., Compt. List. B. Eur. et N. Am., p. 52. 1840 Scolopax peregrina Temm., Man. d’Orn., t. IV, p. 435. 1840 Ascalopax Sabinii, Ascalopax gallinago Key. et Blas., Wirb. Eur., p. 216. 1846 Gallinago sakhalina, Gallinago burka Gray, Gen. B. t. III, p. 583. 1854 Gallinago gallinago Lichst., Nomencl. Av. Mus. BeroL, p. 93. 1855 Telmatias robusta, Telmatias salicaria, Telmatias Petenyi, Telmatias lacustri*, Telmatias brachypus Brehm, Vogelf., p. 306 — 307. 1855 Gallinago migratoria, Gallinago brachypus, Gallinago peregrina, Gallinago robusta, Gallinago Petenyi Gallinago septentrionalis, Gallinago faeroensis, Gallinago lacustris Brehm- Naumannia p. 291. 1857 Gallinago latipennis Bonaparte Compt. Rend., Acad. Paris, t. XLIII p. 579 (1856 — Nomen nudum !); Hartlaub- Orn. V. Afr. p. 239. 1858 Gallinago vulgaris Dubois, PI. Ois. Belg., p. 182. 1863 Gallinago russata Gould, B. Gr. Br., t. IV, p. 79. 1866 Telmatias gregaria communis, creptilans, brachyrhynchos, rivalis, sylvestris, angus- ticauda, maculati-pennis A. E. Brehm, Verz. SammL, p. 13 (Nomiita nuda !). 1880 Gallinago coelestis Dresser, B. Eur., t. VII, p. 641. 1891 Gallinago scolopacina var. Brehmii, I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 149. x) Die Waldschnepfe u. ihre Jagd, 1896, p.16. ORDINUL L1MIC0LAE 329 1899 Gallinago gallinago (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 214. 1899 — 1903 Gallinago gallinago (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 373. 1910 Gallinago media Leach., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 777. 1912 Gallinago gallinago raddei But., « Kuliki Rossieskoi Imperie-Premyuk-Journal » in Psoveia i Rusheinaia Okhota, p. 54 (Separ !). 1932 — 1938 Gallinago gallinago gallinago (L.), B. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1656; Capella coelestis-gallinago id., 1921 - 1922, p. 2213;. Capella gallinago gallinago, id., t. IV, p. 484. Numiri r o m î n e ș t i.: Becațină comună, Becață comună, Becațină mijlocie, Becaț, Becaț de baltă. Numiri străine: Rus.: Becas, Barașet Barașoc. Lesnoi bararș, Matericavîi becas: Germ.: Gemeine Bekassine, Sumpfschnepfe, Gemeine Sumpf- schnepfe, Moorschnepfe, Grasschnepfe, Herrenschnepfe, Hummelsgeis, Haber- ziege, Moorlamm, Morer; Franc.: Becassine ordinaire, Becassine Jaquel, Becassine; Ital.: Beccacino reale, Pizzarda, Pizzardella, Tuiolot, Cavrelia, Becanoto runto, Loumberl, Beccasin comune, Arcigliola, Beccaciola, Ceea, Scaccia margi; Engl.: Common snipe; Ung.: Kosepsărszalonka, Bârăny sneff. Caracterele speciei. Creștetul este negru, cu dungi longitu- dinale galben-ruginii; frîui și o pată sub ochi sunt negru-brunatice; obrajii galben-ruginii, cu pete brun-negricioase; spatele superior și umerii negricioși, cu pete transversale și zig-zaguri ruginii întunecat; spatele inferior mai deschis, tîrtița și tectricele supracodale brunatice, bandate întunecat; coada pe jumă- tatea superioară neagră, pe cea inferioară brun-roșcată, cu două benzi trans- versale întunecate; penele laterale tivite cu alb. Grumazul și pieptul superior sînt galben-ruginii, pătate cu brun-negricios; pieptul inferior și pîntecele, albe. Ciocul la rădăcină este de culoare roz-alburiu tulbure, spre vîrf devenind negricios. Picioarele brun-măslinii. Irisul brun închis. Sistematica. între marele număr de becaține comune din țară, care au fost cercetate, s-au găsit șapte care aveau 12 rectrice, șase cu 16 și două cu 18 rectrice. TABLOUL nr. 86 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 S ad. . . . . • < Max. 31,2 13,6 7,5 3,8 7,5 Min. 26,7 12 5,8 3 6,3 20 O ad Max. 31 13,6 7,4 3,8 7,4 Min. 25,3 12,1 5,9 3 6,3 330 Fig. 217. — Capellu gallinago gallinago (L.) și Lymnocryples minimus Brtînn. Becațină comună și Becapnă mică. 1:2,11 din mărimea naturală. () RI)INUL LIMICOL AE 331 Aria geografica. Locuiește în Europa și în regiunea nordică și temperată din Asia; iarna în Africa de nord și India. R ă s p î n d i r e a și b i o 1 o g i a. în timpul trecerii becațina comună este o pasăre foarte frecventă. Trecerea principală are loc'primăvara în lunile martie și aprilie, toamna în august și septembrie pînă la mijlocul lui octombrie. Această specie a fost observată în țară în toate lunile anului, cu excepția lui mai și iunie. în ierni mai blînde unele exemplare iernează aici. Nu au fost găsite încă clocind în țară, pînă acum, dar în tot cazul cuibărește foarte aproape de granițe, deoarece au fost împușcate păsări tinere care fuseseră scoase în același an încă la începutul lui iulie. O « Monografie » foarte interesantă asupra acestei specii a fost publi- cată în « Revista vinătorilor &1) sub titlul încercare asupra becaținei, de către apreciatul scriitor cinegetic și ornitolog amator, C. ROSETTI-BĂI.ĂNESCV, care ne dă amănunte foarte interesante din biologia acestei specii. Țin să amintesc aci că becațina comună a fost găsită deseori cuibărind în apropierea graniței noastre de vest, pe lîngă Tisa. O. REISEH a găsit-o clocind în Bulgaria. 360. Capella media (Lath.) Becațină mare (fig. 218) 1787 Scolopax Media Latham, Gcn.-Synops, Suppl., t. I, p. 292. (ex. Gen. Synope, t. HI, p. 133). 1788 Scolopax major Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 661. . 1800 Scolopax paludosa Retzius, Fauna Succ., p. 173. 1816 Gallinago major Leach. Syst. Cat. etc. Br. Mus., p. 31. 1817 Scolopax gallinacea Dumont, Dict. Sc. Nat. (Ed. Levrault), t. IV, p. 202. 1826 Scolopax palustris Pali., zoogr. Rosso-As., t. II, p. 173. 1831 Telmatias major, Telmatias nisoria Brehm, Vog. Deutschl., p. 615 — 616. 1831 Scolopax leucurus Swainson, Swainson et Richardson, Faun. Bor.-Amer., p. 501. 1838 Gallinago montagui Bonap., Comp. List. B. Eur. et Am., p. 52. 1840 Ascalopax major Rey et Blas, Werb. Eur., p. 216. 1855 Telmatias brachyptera, Telmatias uliginosa Brehm, Vogclf., p. 305. 1866 Gallinago major auciorum, alticeps A. E. Brehm, Vcrz. Samml., p. 13 (Nomina nuda I). 1891 Gallinago major Gm,, I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 148. 1899 Gallinago major (Gm.) 1788, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 213. 1899 — 1903 Gallinago major (Gm.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 373. 1901 Gallinago major orientalis Sarudny, Semja Ochotnikow, Nr. 1. 1910 Gallinago major Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 776. 1930 Capella gallinago media (Lath.), D. Li nț ia (245), p. 295. 1932 — 1938 Gallinago media (Lath.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1660; 1921 - 1922, t. III, p. 2213; Capella media, id., t. IV, p. 484. N ti m i r i r o m î n e ș t i: Becațină mare, Dublon, Dublă, Becațină dublă, Becață mare. Numiri st r ă ine: Rus.: Lesenoc, Dupel, Becas-dupel; Germ. : Grosse Bekassine, Grosse Sumpfschnepfe, Doppelschnepfe, Doublette, Grosse Moorschnepfe, Grosse Bruchschnepfe, Dreicker, Grosser, Graser; Franc.: Grande x) 1928, nr. 7 și 8. 332 9 Fig. 218. - Capella media (Lath.). Becațină mare 1 • 3 /Hm m-. X. U,-» o« .. - ORDINUL LIMICOLAE 333 becassine, Becassine. Becassine doiible, Muzurello, Tronton, Romain, Becas- sole, Lombarde; Ital.: Crocolone, Becassini imperiali, Lombard, Gnip, Sgnepo, Mezzabecassa, Chech, Pizzacaren, Avrilot Pizzardon cincal, Muta, Ciuchetta, Caverton, Beccazza falchetella, Beccanot, Pasqualino, Siornoita, Starnotto imperiale, Crocculuni; EngL: Great Snipe, Double Snipe; Ung.: Nagy sărsza- lonka, Dupla sneff. Caracterele speciei. Peste creștetul brun și peste fiecare ochi are o dungă galben-ruginie; partea dorsală, neagră este pătată cu brun-ruginiu, eu patru rînduri de pete galben-ruginii; coada este roșu-ruginie, bandată cu brun întunecat; jumătatea inferioară a celor trei rectrice externe este albă; remigele sînt brun închis șters; prima are rahisul și dunga exterioară, albe; tectricele alare sunt pătate cu alb; grumazul și pieptul, galben-roșcate și pătate cu brun întunecat; flancurile au benzi transversale brun-negricioase; pîntecele este alb tulbure. Ciocul brun-negricios, spre rădăcină de coloare roz-alburiu. Picioarele roșcat-surii, la încheieturi verzui. Irisul brun închis. Sistematica. Becațina mare variază foarte mult în mărime, după cum se poate vedea din tabloul de măsuri nr. 87. TABLOUL nr. 87 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 $ ad j Max. 29,3 15,3 6,6 4,2 6,6 Min. 27,5 13,5 6 3,5 6 15 Ș ad ■ Max. 29,1 15,2 6,5 4,2 6,5 Min. 26,1 13,4 6 3,5 6 Aria geografică. Locuiește în Europa nordică și partea nord-vestică a Siberiei; iarna migrează în Africa. Răspîndirca și biologia. Becațina mare se întîlnește în timpul trecerii foarte frecvent, în toate locurile corespunzătoare și anume, primăvara de la începutul lui aprilie pînă la sfîrșitul lui mai, toamna de la mijlocul lui septembrie pînă la mijlocul lui octombrie. Cel mai timpuriu exemplar a fost văzut la 15 martie 1900; cel mai întîrziat la 21 octombrie 1909. 36L Lymnocryptes minimus Briinn Becațină mică (fig. 217, jos) 1764 Scolopax Minima Brunnich, Orn. Bor., p. 49 (Ex. Brisson, Orn., t. V, p. 303, tab. 26, fig. 2). 1766 Scolopax gallinula Linn6, Syst. Nat., t. I, p. 244. 1809 Scolopax stagnatilis, Scolopax minor Bechst., Natg. DeutschL, t. IV, p. 623 — 624. 334 PĂSĂRILE IHX R.P. R. 1816 Gallinago minima Leach, Syst. Cat. cel. Br. M., p. 31. 1831 Philolimnos gallinula, Philolimnos slagnatilis, Philolimnos minor Brehm, Ăbg. Deutschl., p. 623 — 621. 1838 Gallinago gallinula Bonap. Comp. List. B. Eur. et N. Am., p. 52. 1819 Ascalopax gallinula Key. et 13las., Wirb., Eur., p. 216. 1866 Philolimnos gallinula ue.ra A. E. Brehm., Verz. Samml., p. 13 (Nomen nudum !)> 1891 Gallinago gallinula L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 149. 1899 Gallinago gallinula (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 218. 1899 — 1903 Gallinago gallinula (Linnă), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 375. 1910 Gallinago gallinula Linne, R. Dombrowski. Orn. Rom., p. 779. 1912 — 1921 Limnocryptes gallinula (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun. II, p. 1669. 1932 — 1938 Lymnocryptes minimus (Brunn.), id., 1. c., 1921 — 1922, t. III, p. 2213 t. IV, p. 485. N u ni i r i r o m î n e ș l i: Becațină mică, Becațină mută, Becațină surdă, Surdă. N u miri s t r ă i n e : Rus.: Garsnep, Becasastoosic; Germ.: Kleine Bekassine, Stumme Bekassine, Kleine Sumfschnepfe, Halbschnepfe, Stumme Schnepfe, Taube Schnepfe, Haarschnepfe, Wasserschnepflein, M ausschnepfe Pudelschnepfe, Haarpudel, Fledermausschnepfe, Bockerle, Die Stumme; Franc.: Becassine sourde, Becot, Beguot, Hanipon, B equerolle, Bouqueriolle, Jaquel^ Beco; Ital.: Frullino, Becaccino minore, Volet, Becassin sourd, Sgneppin, Parpajen, Pizzacaret, Feina, Quacina, Cavestin, Mălin, Becanele, Veceta^ Stricta, Beccanot picol, Beccadella, Becassin nanon, Bigiongola, Pizzardella, Cingocna, Foti borse, Quartirolo', Engl.: Jack-Snipe, Gid, Judcock; Ung,:. Kis sârszalonka, Kis szalonka. Caracterele speciei. Pe creștetul aproape negru lipsește dunga galbenă. Peste spatele pătat cu negru și brun-roșcat, se văd 3 benzi longitudinale sclipind metalic, verzui sau roșcat, iar printre ele există 4 dungi mai deschise. Tîrtița este neagră, lucioasă ; coada neagră ștearsă cu benzi ruginii și vîrful rotunzit, țuguiat ; grumazul și pieptul sînt sur-ruginii, pătate întunecat; pîntecele alb. Ciocul negricios, la rădăcină roz alburiu. Picioarele roz-alburii, la încheieturi verzui. S i s t e m a t i c a. Dintre sutele de exemplare cercetate, din această specie, cîteva se evidențiază printivun suflu fumuriu pe partea ventrală. A ria g e o g r a f i c ă. Locuiește in partea nordica din Europa si Asia; iarna in Europa de sud și Asia de sud. R ă spin d i r e a și biologi a. în treceri este foarte frecventă, însă trecerea nu este la fel de bogată în fiecare an. Primele exemplare apar încă din prima jumătate a lui martie, trecerea principală însă durează de la sfîrșitul lui martie pînă în aprilie. Primul exem- plar a fost observat la 5 martie 1900, ultimul la 2 mai 1908. Toamna apar la începutul lui septembrie și cămin aci pînă în noiembrie; primul exemplar a fost văzut la 30 august, ultimul la 5 decembrie 1899. ORDINUL LIMICOLAE 335 Toate Charadriidele înșirate pînă aci sînt păsări folositoare, deoarece toate se hrănesc cu viermi, rime, insecte și animale acvatice, ca și cu moluște mai mici; cele mai multe se vînează pentru carnea lor gustoasă. Vînarea lor este reglementată prin legea pentru protecția vînatului, dar cu toate aceastea o mulțime din ouăle lor sint jefuite sau distruse de către păstorii și pescarii de pe acele locuri, incit numărul acestor păsări nu crește de loc. TABLOUL nr. 88 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea (m i Lungimea] i aripii j ' cm i i Lungimea cozii cm i Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 â ad ' Max. 22.3 5.7 2,8 4,3 Min. 21.1 10 . • j 4.1 2.3 3 7 20 Q ad < Max. 22.-1 1 Ș 12 J | 5.8 2,8 4,2 Min. 21.2 r ! ■ 10 4.4 2,3 3,8 362. Haematopus ostralegus ostralegus L. Ostrigar 1785 Haematopus Ostralegus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X. t. I, p. 152. 1766 Haematopus ostralegus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 257. 1769 Scolopax pica Scop., Ann., t. I, p. 95. 1790 Ostralega pica Bonn, Encicl. Meth., t. I, p. 26. 1827 Haematopus hypoleuca Pallas, Zoogr. Rosso-Asiat., t. II, p. 129. 1828 Ostralega europaea Les., Mau. d’Ornith., t. II, p. 300. 1831 Haematopus bathicus, Haematopus orientalis Brehm, Vog. Deutschl., p. 562 — 563. 1839 Ostralegus vulgaris Less., Zool. p. 47. 1842 Ostralegus haematopus Macgill., Man. Br. B. II, p. 59. 1845 Haematopus macrorhyncus Blyth, Journ. As. Soc. Bengal., t. XIV, p. 549. 1866 Haematopus ostralegus verus A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 12 ( Nomen nu du in 1). 1891 Haematopus ostralegus L., I. Frivaldszky, Aves. Hung.. p. 125. 1899 Haematopus ostralegus L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 139. 1899 — 1903 Haematopus ostralegus Linne, L. Madarâsz, Magy. Mad., p. 349. 1910 Haematopus ostralegus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 737. 1913 Haematopus ostralegus borysthenicus Charleinagne (alias Scharlemann) Trav. Soc. Orn. de Kieff, t. I, p. 1 - 12. 1932 — 1938 Haematopus ostralegus ostralegus L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1676: t. IV, p. 486. N u m i r i r o m înești: Ostrigar, Scoicar, Gulie de mare, Țarcă de mare (?). N u m i r i s t r ă ine: Rus.: Sorotșai, Crivoc morscoi, Marscaia soroca, Culic-soroca, Severim culic-soroca; Germ.: Austernfischer, Austernfresser, 336 PĂSĂRILE DIN R.RR. Meerelster, Seeelster, Strandelster, Wasserelster, Meerheister, Elsterschnepfe; Franc.: Pie de mer, Huîtrier pie; ItaL: Beccaccia di mare; Engl.: Oyster- caicher, Black winged Stilt; Ung.: Csigaforgaio, Tengeri szarka. Caracterele speciei. Degetul posterior lipsă, ciocul puternic, turtit pe laturi, mai lung decît tarsul. Pasăre bătrînă. Partea dorsală și grumazul pînă la gușă sînt de culoare dominantă neagră; partea ventrală dela gușă în jos, ca și o pată mare longitu- dinală pe aripi, partea de dedesubt a aripilor, spatele posterior cu tîrtița și un inel pe gît, albe. Ciocul este la rădăcină roș-gălbui viu, spre vîrf mai galben- gălbui. Picioarele roșcate roz-alburii. Irisul roșu-carminiu. Pasăre tînără. Partea dorsală este mai mult brunatică, cu tivuri deschise ; partea ventrală alb tulbure. Ciocul este brunatic, spre vîrf gălbui. Picioarele brun-roșcate. Irisul roșu-brunatic. Sistematica. Din cei 25 de ostrigari colectați în cursul anilor de către Dombrowski prin țară, sînt redate în tabloul nr. 89 dimensiunile a 16 exemplare. TABLOUL nr. 89 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 8 «Jad ■ Max. 45,5 25,8 12 5,2 7,7 Min. 42,8 24,2 11,3 4.7 7 8 $ ad Max. 43,8 25 11,2 5 7,4 Min. 42 23,5 10,2 4,6 6,4 Aria geografică. Locuiește în Europa și în jumătatea de vest a Asiei, peste iarnă în Europa de sud, Africa de nord și partea sudică a Asiei de vest. Răspîndirea și biologia. Pasăre de vară obișnuită pe lagune și malul mării, în timpul migrației apare Ia Dunăre, mai ales primăvara și mai puțin toamna, nu singuratic, ci în număr mare, în cîrduri de cîte 10 — 50 de bucăți. Poposirea lui în bălțile Dunării durează bineînțeles, numai cîteva zile. Apariția lui în interiorul țării este de mare interes, și despre aceasta DOMBROWSKI notează următoarele date: 1896, 1 exemplar la 1. IV, în hala de mărfuri; la 5. IV, mai multe pilcuri mici de cîte 7 — 13 bucăți, observate pe pășunea Inundată de lîngă Comana. 1897, la 27. III, un pîlc de 8 bucăți lîngă Dunăre, la Cernavodă (r. Meilgidia); la 1. IV. mai multe pilcuri mici la lacul de lîngă Semeni (r. Hîrșova); la 4 și 5. IV, de asemenea în bălțile de la Medgidia. 1898 între 1 și 10. IV, cam vreo 20 de exemplare, care toate au fost împușcate la Dunăre între Giurgiu (r. Giurgiu) și Oltenița (r. Oltenița). O RI)IN U L LIMICOLAE 337 1899, la 5.IV, cîteva pilcuri mici la Pietrile (r. Giurgiu); la 7 și 8, tot acolo, numeroase pilcuri, de la 5 - 24 bucăți. La 11. X, un pilc de 8 bucăți la lacul Greaca (r. Oltenița). 1900, la 26. III, cîțiva la lacul Oltina (r. Băneasa); la 3, 4 și 5, mai multe pilcuri mici în același loc. La 24 și 25. X, un cîrd de 20 de bucăți la lacul Bugeac (r. Băneasa). 1901, la 27. III, un pilc de 11 bucăți lingă lacul Bîtlan (r. Fetești); la 1. X, 5 exem- plare lîngă lacul Semeni (r. Hîrșova). 1902, la 4. IV, mai multe cîrduri de cîte 20 de exemplare lingă lacul Oltina (r. Băneasa); ia 14.IV, un pilc de 9 exemplare lîngă lacul Semeni (r. Hîrșova). La 30. IX, cîteva exemplare lingă lacul Greaca (r. Oltenița); la 5. X, 4 exemplare lîngă lacul Amara (r. Filimon Sîrbu). 1903, la 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 și 10. IV, a observat la Mănăstirea (r. Oltenița), o puter- nică trecere de ostrigari; erau foarte mulți, mai ales în zilele de 6 și 7 și a observat cîrduri chiar pînă la 50 de bucăți fiecare. Asemenea și la lacul Oltina ar fi fost, la începutul lui aprilie, foarte mulți. La 17. IX, cîțiva lîngă lacul Greaca; la 29.X, 1 exemplar lîngă lacul Bîtlan; la 5. X, mulți la Medgidia. 1904, la 25. XII, 5 exemplare lîngă lacul Cocîrleni (reg. Constanța); la 3, 4 și 5. IV, mai multe pilcuri lîngă Semeni (r. Hîrșova), la 29. X, 3 exemplare lîngă Mîrleanu (r. Băneasa). 1905, la 26 și 27. III, cîteva pilcuri lîngă lacul Amara. 1906, la începutul lui aprilie, au fost împușcate cîteva exemplare lîngă lacul Oltina. 1907, la 24. III, 5, 6 și 10. IV, au fost observați cîțiva lîngă Semeni și Cocîrleni (reg. Constanța); la 11. X, 1 exemplar împușcat lîngă lacul Bugeac (r. Băneasa). 1908, la 1. IV, 3 exemplare la Dunăre lîngă Rașova (r. Medgidia); la 5. IV, un cîrd de 17 bucăți lîngă lacul Mîrleanu; la 17. X, 2 exemplare lîngă lacul Oltina. 1909, cîteva pilcuri de 5 — 16 bucăți la 4, 5 și 6. IV, lîngă Medgidia (r. Medgidia). în partea de vest a țării, mai ales în Transilvania, Banat, Crișana, se întîlnește mai rar, dar totuși au fost exemplare observate sau colectate și aici. Cel mai vechi ostrigar despre care se amintește în literatură, o femelă, a fost împușcată de către ALEXIE BUDA pe valea Streiului, înainte de anul 1848, în aprilie; un exemplar a fost împușcat la 12 mai 1853, lîngă Vințul de Jos, de către I. CSAT6, în a cărui colecție se păstrează (azi se află în Muzeul național din Budapesta); în afară de aceștia au mai fost observate unele exemplare în trecerile de primăvară. Un exemplar tînăr se păstrează și în Muzeul de științe naturale din Sibiu. La 29 aprilie 1912 am observat ultima dată în Banat, împreună cu WEIGOLD, directorul Muzeului prov. din Hanovra, 3 exemplare pe ostrovul Moldova veche (r. Moldova Nouă). De atunci nu l-am mai văzut în Banat. Cuibărită 1. Ostrigarul clocește în număr de cîteva perechi, pe lagu- nele mari, Razelm și Sinoe din Dobrogea. La 3 iunie 1897, Dombrowski a găsit la Razelm, lîngă Sarinasuf, un cuibar cu 4 ouă incubate; acestea aveau dimensiunile: 56,2x39,4 mm; 56x39,3 mm; 56,3x39,4 mm; și 56,1x39,4 mm. Frații Sintenis spuneau că ostrigarul se găsește în Dobrogea foarte frec- vent, deseori în cîrduri pe laguna și malul mării, iar Alleon crede că această pasăre clocește lîngă lacurile mari din nordul Dobrogei* 22 - c. 54 A XXL Ordinul LARI (LARIFORMES) Din punct de vedere anatomic, embriologic și biologic, acest ordin este mult mai în de aproape înrudit cu Charadriidaele, decît cu Procellariiformde cu toate că aspectul lor exterior este mai asemănător ultimelor. Dintre caracterele acestui ordin, amintesc aici pe cele pe care le rezumă H. Saunders, un cunoscător renumit al acestei grupe1); osul palatin este divizat (scbizognatus); dunga anterioară a osului nazal este bifurcată (schizorhinal); numărul vertebrelor cervicale este de 15; degetele anterioare sînt complet legate printr-o membrană înotătoare; numărul remigelor primare este de 10; dintre remigele secundare lipsește a cincia («aripă aquintocubitală »); glanda crupială este prevăzută cu o cunună de pene. Păsările lariforme trăiesc pe apele dulci și pe mare și sînt zburătoare bune,, rezistente; se hrănesc cu animale acvatice, dar mai ales cu pești; ele clocesc pe stînci, pe pămînt ori pe plante acvatice, singuratice sau în colonii; cuibull lor este ușor construit, sau nu au cuib de loc, ci depun ouăle pe pămîntui gol; de obicei depun cîte trei ouă, care se aseamănă la colorit și pete cu acelea de ploieri, cu singura deosebire că nu sînt piriforme. Puii ieșiți din ou sînt acoperiți cu un puf des și pot părăsi după cîteva zile cuibul. Acest ordin, a cărui arie geografică se întinde peste tot pămîntul, se îm- parte în două familii și anume în Laridae și Stercoridae. Prima familie înglo- bează pescărușii (chirighițele, rîndunicile de mare) și martinii; la primii, maxilarul și mandibila sînt egal de lungi (paragnaihus), la ultimii însă maxi- larul este mai lung decît mandibula, iar vîrful lui este îndoit în jos peste man- dibulă, în formă de cîrlig (epignathus); a doua familie înglobează numai o singură grupă, lupii de mare, care sînt caracterizați mai ales prin membrana ceroasă, care acoperă jumătatea bazală a maxilarului și care la martini lip- sește complet. 1, Fam. LARIDAE E. Hartert recunoaște nunri o familie și dă caracterele după cum urmează: «Caracterele Ordinului. 2 Subfamilii: *) Cat. B. Br. Mus,, 1896, t. XXV, p. 3. ORDINUL LARI (LARIFORMES ) 339 Larinae: Ciocul fără membrană «ceroasă»; sternul, de ambele părți cu cîte două scobituri. Stercorariinae: Ciocul este ca și la Tubinores, cu un fel de membrană «ceroasă», adică maxilarul cu un acoperămînt din patru părți și anume: partea posterioară sau membrana ceroasă și partea cornoasă din spre vîrf cu cîte o dungă îngustă, aproape de laturile tăișurilor; sternul, de ambele părți cu cîte o singură scobitură. Rîndunicile de mar?, (Sterninae) se deosebesc de adevărații martini (Larinae) numai prin ciocul mai svelt și ascuțit, la care maxilarul nu întrece mandibula, sau numai foarte puțin». 363. Chlidonias nigra nigra L. Chirighiță (fig. 219, 221) 1758 Stema nigra Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 137. 1766 Stema nigra, Sterna naeuia Linne, Syst. Nat., t. I, p. 227, 228. 1766 Sterna fissipes Linne, Syst. Nat., Ed. XII, p. 228 (? partim leucoptera ! Ex. Brisson, Gessner et Adrovandus). 1769 Larus merulinus Scop, Ann. I, p. 81. 1788 Sterna nubilosa Sparrmann, Mus. Carls, fasc. III, nr. 63. 1789? Sterna obscura (partim) Gmelin. Syst. Nat., t. I, 2, p. 608. (— Ex. Pemumt). Brit. Zool., t. II, nr. 253, p. 458, et. Latham, Syn. III, 2, p. 368. 1790 Sterna fissipes (nec Linn6) Lath. Ind. Orn., t. II. p. 810. 1822 Hydrochelidon nigra Boie, Isis, p. 563. 1.825 Viralva nigra Steph, Shaw’s Gen. Zool., t. XIII, p. 167. 1831 Hydrochelidon obscura, Hydrochelidon nigricans Brehm, Vog. Deutschl., p. 765» 1842 Hydrochelidon fissipes Bonap., Cat. Un. Eur., p. 77. 1845 Hydrochelidon pallescens Brehm, Isis, p. 355. 1855 Hydrochelidon palida Brehm, Vogelf., p. 350. 1866 Hydrochelidon nigra communis, minor, gracillirostris, nigerrima A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 15, (Nomina nuda !). 1891 Hydrochelidon fissipes L., I. Frivaldszky, Avcs Hung., p. 180. 1899 Hidrochelidon nigra (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 65. 1899 — 1903, Hydrochelidon nigra (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 388. 1910 Hydrochelidon nigra Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 796. 1930 Hydrochelidon nigra nigra (L.), D. Linția (241), p. 295. 1932 — 1938, Hydrochelidon nigra nigra (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1683; Chlidonias nigra nigra L., id., t. IV, p. 487. Numiri romînești: Chirighiță, Chirighiță neagră, Chiră, Pes- căruș negru, Pescăriță neagră, Pescăriță. Numiri străine: Rus.: Ciomaia cracica, Obîcnavennaia ciomaia tracica; Germ.: Schwarze Seeschwalbe, Kleine schwarze Seeschwalbe, Dunkle Wasserschwalbe, Spaltfuss, Maivogel; Franc.: GuifeUe noire, Guifetie fissipide, Hirondelle de mer epouvantail, Steme epouvantail, Gachet; Ital.: Mignattino, 340 Fig. 219. - Chlidonias nigra nigra L. o. Chirighița. li 3,42 din mărimea naturală. ORDINUL LART (LARIFORMES) 341 > Colombino, Pannelbogio, Petto-bianco; Engl.: Black Tern; Ung.: Kormos szerkd, Fekete halăszka, Czigâny cser. Caracterele speciei. Ciocul este lung, scund, îngust și mai în- tins decît la toate celelalte specii endemice, negru, cu colțul gurii roșu. Picioa- rele sînt mici, cu degete lungi și membranele înotătoare scobite, aproape pînă la mijloc roșu-negricioase. Irisul brun închis. Haină de vară. Capul și grumazul, gușa, pieptul și pîntecele sînt sur, ar deșii; tectricele subcodale, albe; partea dorsală este sur-cenușiu-albăstruie, iar pe marginea aripii are o dungă fină albă. Haină de iarnă. Fruntea este albă, partea anterioară a capului sură, cea posterioară neagră; înaintea ochiului are o pată semilunară negricioasă; restul capului, grumazul și toată partea ventrală sînt albe; partea dorsală ca și la haina de vară, dar cu conture alb-brunatice. Haină de tînăr. Aceasta se aseamănă cu haina de iarnă. Penele dorsale și tectricele alare au dungi apicale și pete marginale alb-brunatice și brun- roșcate întunecat; înaintea ochiului se află o pată semilunară neagră, peste urechi o pată triunghiulară, pe laturile capului o pată negru-ardezie și o pată la fel, lunguiață, pe brațul inferior. Sistematica. Tabloul nr. 90 înfățișează dimensiunile în medie, dela 40 de exemplare din țară. TABLOUL nr. 90 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea cimadui cm 20 o ad 20 2 ad. . ■ Max. 30,5 23 10,5 7,9 i Ș 1,8 3,1 Min. 24,6 21,3 8.6 6,2 1.5 2,5 Max. 29,6 22,5 9,6 7.5 1,7 5 Min. 23,1 i 20,9 | 8,2 6,1 1,5 2,-j Aria g e o g r a f i c ă. Locuiește în Europa și in partea de vest a Asiei; peste iarnă In Africa. R ă sp în dire a și biologia. Chirighița este o apariție extrem de frecventă în toate bălțile din țară, iar numărul lor, de multe ori ne pune de-a dreptul în uimire. Sosirea ei are loc pe la mijlocul lui aprilie, plecarea în septembrie; exemplare singuratice se mai văd pînă la mijlocul lui octombrie Fig. 220. — Chlidonias leucoptera Te nun. > 7. X 1901 » 15. IV » > 30. IX 1902 » 17. IV » » 10. X 1903 » » 19.IV 8. X 1904 » » 12. IV » * 1. X 1905 » » 14.IV » » 4. X 1906 » 18.IV » 29.IX 1907 » 17.IV » }■ 1. X 1908 A 15. IV » 30. IX 1909 » y> 17. IV » ->> 11. X C u i b ă r i t u 1. Ea clocește totdeauna în colonii, niciodată în perechi singuratice. Cuibare proaspete se găsesc dela sfîrșitul lui mai pînă la sfîrșitul lui iunie. Cel mai timpuriu cuibar a fost găsit la 16 mai 1900. O sută de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 35,9x25,3 mm; maximum: 38,73X 25,4 și 36,2x26,4 mm; minimum: 31,6x24 mm, 364. Chlidonias leucoptera Te mm. Chirighiță cu aripi albe (fig. 220, 221) 1789 Stema cinera Gmelin, Syst. Nat., t. I, 2, p. 607. 1815 Stema leucoptera Temminck, Man. d'Orn., p. 483. 1815 Stema leucoptera Meis et Schinz, Vog. Schweiz, p. 264. 1821 Stema grisea Horsfield, Trans. Linn. Soc. London, t. XIII, p. 199. 1826 Hgdrochelidon leucoptera Boie, Rosso-As., t. II, p. 338. 1826 Stema fissipes Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 338. 1833 Stema leucouros Seyfferlitz et Brehm, Isis, p. 985. 1838 Hgdrochelidon leucopterum Bonap., Comp. List. B. Eur. et. N. Am., p. 61. 1844 Hgdrochelidon grisea, Hgdrochelidon fissipes Boie, Isis, p. 184. 1846 Hgdrochelidon nigra Grey, Gen. B„ t. III, p. 660. 1856 Hgdrochelidon subleucoptera Brehm, Vogelf^ p. 350. 1891 Hgdrochelidon leucoptera Meisn., I, Frivaldszky, Aves Hung., p. 181. 1899 Hgdrochelidon leucoptera (Meisn. et Schinz.) 1815, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 64. 1899 — 1903 Hgdrochelidon leucoptera (Meisn. et Schinz.), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 387. 1910 Hgdrochelidon leucoptera (Meisn. et Schinz), R. Dombrowski, Orn, Rom., p. 798. 1916 Hgdrochelidon leucoptera belii Mathews, Austral. Avian. Rec., t. III, p. 55. 1930 Hgdrochelidon leucoptera (Temm.), D. Linția (241), p. 295. 1932 — 1938 Hgdrochelidon leucoptera (Temm)., E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1685; Chlidonias leucoptera, id., t. IV, p. 488. Numiri r o m î n e ș t i: Chirighiță cu aripi albe. Pescăriță cu aripi albe, Chiră cu aripi albe. 34 4 K‘g' 221. Chtidl,ni(tll ni ■ L. și C!>l.lon.i3 leue<>f/tera Tei)iiii 1. 3.04 din niuriniea naturală. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 345 Numiri străine: Rus.: Belacrîlaca cracica; Germ.: WeissflU- gelige Seeschwalbe, Weisschiuingige Seeschivalbe oder Wasserschivalbe; Franc.: Hirondelle de mer leucopUre, Steme leucoptere, Guifette noire; Ital.: Mignattino alibianche, Mignattino zampe-rosso, Sterna nera^ngi.: White-winged Tern, White-winged black Tern; Ung.: Feherszârnyu halâszka, Feherszârnyu szerko. Caracterele speciei. Ciocul negru-roșcat este foarte puternic și foarte ascuțit. Picioarele sînt roșii aprins, membranele înotătoare adînc scobite. Irisul brun închis. Coada numai slab bifurcată. Haină de vară. Capul, grumazul, spatele anterior și partea ventrală pînă la picioare sînt de un negru întunecat. Tectricele alare, marginea aripilor, coada cu tectricele ei și tîrtița, albe, în rest este sur-albăstruie. Haină de iarnă. Părțile dorsale sînt alb-surii; înaintea ochiului are o mică pată întunecată. Mantaua este sură deschis; încheietura aripii albă; pe brațul inferior are o dungă întunecată, restul este alb. Haină de tînăr. Spatele negru-brunatic mat, cu dungi brun-ruginii deschis la pene, printre care străbate puțin sur-cenușiu; umerii și rectricele sînt sur- cenușii deschis, cu dungi apicale brunatic-albicioasc. S i s t e m atica. Din douăzeci și unul de exemplare din această specie colectate în toate penajele, voi reda în tabloul nr. 91 dimensiunile în medie dela șaisprezece chirighițe cu aripi albe. TABLOUL nr. 91 Sexul și ciulea Diferența de mărim? 1 ! Lungimea । cm Lun gi mea aripii cm ' Lungimea ’ cozii j cm Tar sul cm Lungimea ciocului cm 8 $ :iu. . , 30 23 1 8 i 1 ! 2,f 2,6 Min. 25,6 21 ' 7 1,9 2,4 Max. Min. 28.9 i i 22,7 । _7£_ 6 2 2,6 ■ 24,3 ] 1 19,9 6,8 5,4 1,8 2,4 Păsările din anul trecut nu sînt încă gata cu năpîrlirea cînd sosesc la noi și par extraordinar de tărcate. Aria geografică. Locuiește în Europa centrală și de sud, ca și în regiunile temperate din Asia; peste iarnă în Africa, Asia de sud, insulele Sonde, Australia și Noua Zcelandă. 346 PĂSĂRILE DIN R.P. R. Răspîndirea și biologia. Dintre cele trei specii de Hydrochelidon Chli- donias), aceasta este liotărît cea mai rară, totuși apare în mod regulat. Sosirea ei are loc în prima jumătate a lui mai, plecarea în septembrie. C u i b ă r i t u 1. Pasăre clocitoare regulată în bălțile Dunării, mai ales însă în deltă. Douăzeci și cinci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 34,28x24,92; maximum: 35,8x26,3; minimum: 29,3x22,7 mm. Chirighița cu aripi albe clocește, deși mai rar, și în interiorul țării. în Banat, primăvara anului 1940 fiind foarte ploioasă, a rămas pe locurile fostelor holde, multă apă și băltoace; din această cauză pămîntul nu a putut fi cultivat, rămînînd sub apă pînă vara tîrziu, și s-au strîns aci o sumedenie de păsări acvatice. Astfel în hotarul comunei Becicherecul Mic la « Fertău » (18 km spre vest de Timișoara) între alte specii au clocit și vreo- 50—60 de perechi de chirighiță, între care și 5—6 perechi de chirighița cu aripi albe» Am vizitat această colonie prima dată la 11 iunie 1940, cînd cea mai mare parte a cuibarelor erau mult incubate, sau puii deja ieșiți. Cu această ocazie a m colec- tat și un cuibar de chirighiță cu aripi albe cu 4 ouă, care se deosebesc de ouăle chirighiței comune numai prin coloarea de bază puțin mai deschisă și printr-o neînsemnată diferență de mărime în minus. Am vizitat și la 16 iunie această interesantă și variată colonie temporară, colectînd material diferit pentru muzeu. Grupa biologică din figura 221 a fost colectată tot aici. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează în prezent următoarele exemplare colectate în Banat: 1 $ în penaj de transițic, împușcată la 15.VII. pe ostrovul de la Moldova Veche (r. Moldova Nouă); 2 33 ad., împușcați la 20.V.1918, lîngă bălțile de la Satchinez (r. Timișoara); 1 3 ad., împușcat la 14.V.1921, tot la Satchinez; 1 3 și $ ad., împușcate la 16.VI.1940, în hotarul comunei Becicherecul mic (r. Deva); 2 (J ad. împușcați la 20 și 23.V.1946 la Satchinez. în Muzeul de științe naturale din Sibiu se păstrează 4 exemplare împușcate în Transilvania de asemenea și în colecția lui A. Buda de la Rea (r. Hațeg) ca și a lui I. Csat6 (Aiud). 365. Chlidonîas hybrida hybrida (Pallas) Chirighiță cu bărbie albă 1820 Sierna leucopareia Natterer, Te mm. Man. d’Orn., p. 746. 1820 Stema delamotta VieilL, Encicl. Meth., t. I, p. 350. 1825 Sierna javanica, Viralva indica, Viralva leucopareia Steph, in Shaw*s Gen. ZooL, t. XIII, p. 158, 169, 171. 1826 Stema hybrida Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 238. 1826 Pelodes leucopareia Kaup., Naturi. Syst., p. 106. 1831 Hydrochelidon leucopareia Brehm, Vbg. DeutschL, p. 797. 1842 Hydrochelidon hybrida Bonap., Cat. Ucc. Eur., p. 77. 1846 Hydrochelidon similis Hydrochelidon javanica, Hydrochelidon indica Gray, Gen. B., t. III, p. 660. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 1855 Hydrochelidon leucogenys, Hydrochelidon meridionalis, Hydrochelidon nilotica, Brehm, Vogelf., p. 350, 351. 1856 Hydrochelidon delalandii Bonap., Compt. Rend., t. XLII, p. 773. Stema innotata Beav., Ibis, t. 168, p. 404. 1866 Hydrochelidon leucopareja danubialis, nibleucopareja A. E. Brehm, Verz. SammL, p. 15 (Nomina nuda î). 1872 Pelodes hybrida Olple-Gall., Contr. Faun, Orn. Eur. Occ., t. XI, p. 41. 1884 Hydrocecropis delamotta, Hydrocecropis similis, Hydrocecropis leucogenys, Sternula delamotti, Sternula javanica Boie Isis, p. 178, 179, 183. 1891 Hydrochelidon hybrida Pali., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 181. 1899 Hydrochelidon hybrida (Pali.), 1811, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 63. 1899 — 1903 Hydrochelidon leucopareia (Natt.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 389. 1910 Hydrochelidon leucopareia Natt., R. Dombrowki, Orn. Rom., p. 800. 1930 Hydrochelidon leucopareia leucopareia (Temm.), D. Linția (241), p. 295. 1932 — 1938 Hydrochelidon leucopareia leucopareia (Temm.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1686; Chlidonias hybrida (Pallas), id., t. c., t. IV, p. 488. Numiri r o m î n e ș t i: Chirighiță cu bărbie albă, Chirighiță cu gît alb, Pescăruș hibrid. Pescăruș cu gît alb. Numiri străine: Rus.: Bieloșciecaia cracica; Germ.: Weissbâr- iige Seeschwalbe, Schnurrbărtige Seeschwalbe, Bleigraue Seeschwalbe; Franc.: Hirondelle de mer moustac sau hybride, Gui felie hybride, Hydrochelidon cendre; Ital.: Mignaiiino bigio, Rondine die mare piombata; Engl.: Whiskered Tern; Ung.: Failyu szerko Szilrkehasu halâszka. Caracterele speciei. Ciocul puternic este roș sanguin, la tinerețe roșu-gălbui-murdar cu vîrf negricios. Picioarele roșu-cinabru. Irisul brun închis. Coada puternic bifurcată. Haină de vară. Fruntea, creștetul și cerbicea pînă la spate sînt negre. Bărbia, frîul și obrajii, albe. Grumazul, tectricele alare și coada sure deschis; spatele anterior și remigele mai întunecate; partea ventrală sur-negri- cioasă. Haină de iarnă. în această haină, capul pînă la cerbice ca și partea ventrală sînt albe. Haină de tînăr. Spatele este roșeat-gălbui, cu benzi transversale late, colțurate. Sistematica. Un mascul foarte bătrîn împușcat de Dombrowski la 7 iunie 1898 la Razelm, avea un ușor suflu roz pe toate părțile albe ale cor- pului, aceasta însă s-a decolorat după cîteva luni. Aria geografică. Locuiește în partea temperată a regiunii palaearctice; iarna în toată Africa, India, Ceylon, Arhipelagul Malaiez și Australia. R ă s p î n d i r c a și biologia. Această pasăre apare de obicei la începutul lui mai, în societăți mai mici sau mai mari. Cea mai timpurie sosire a fost la 30 aprilie 1900- 348 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Aceasta specie nu este nici pe departe așa de frecventa., ca chirighița neagră. Deja la sfîrșitul iui august și în septembrie ele migrează iarăși spre sud, iar către sfîrșitul lui septembrie părăsesc complet ținutul. TABLOUL nr. 92 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea: Lungimea aripii i cozii cm j cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 o ad ; Max. 1 32 24,3 10 7,2 2,3 2,8 ! Min. 1 27,8 j i 22 ■ 8.6 ; 7 2,1 2,3 15 $ ad : Max. i 31,2 24 9.1 7.1 | 2,3 2,6 Min. ! i 27.7 ! 22 8,5 7 2,1 2,3 C u i b ă r i t u 1. Pasăre clocitoare destul de frecventă în bălțile Dunării. Toate cuiburile înnoi au pe apă, însă prin vegetația bogată a acesteia au fost asigurate în contra deplasării de către curenții de apă. Cuibarul constînd din trei ouă se găsește la sfîrșitul lui mai sau începutul lui iunie. Patruzeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 37,72X28,67 mm; maximum: 43,2x28 mm; minimum: 34,1x27,4 mm. în timpurile trecute, era destul de frecventă și în Transilvania, Crișana și mai ales în Banat, dar în urma dispariției bălților mai mari, numărul lor a scăzut foarte mult; cele mai multe exemplare care se păstrează în muzeele actuale, au fost colectate pe la sfîrșitul secolului trecut. 366. Gelochelidon nilotica nilotica (Gm.) r*scar maritim rîzător (fig. 222) 1789 Stema nilotica Gmelin, Syst. Nat., t. L, 2, p, GOG. 1813 Stema anglica Mont. Orn. Dict. SuppL 1820 Stema aranea Vieill, Enc. Meth, t. 1, p. 318. 1821 Sierna Affinis Horsfield, Trans. Linii. Soc. London, t. XIII, p. 199. 1822 Thalasseus anglicus Boie, Isis, p. 563. 1822 Stema risoria Brehm, Beitr. z. Vogclkunde. t. HI, p. 650. 1824 Stema risoria, Stema meridionalis Brehm, Lehrb. Eur. Vog., p. 682, 988. 1825 Viralva anglica, Viralva affini Steph.. Shaw's Gcxi. ZooL, t. XIII, p. 174 — 175. 1831 Gelochelidon balthica, Gelochelidon agrar ia, Gelochelidon meridionalis, Gelochelidon aranea Brehm, Vog, DeutschL. p. 772 — 775. 1832 Laropis anglica Wagl., Isis, p. 1225. 1838 Gelochelidon anglica Bonap., Comp. List. B. Eur. et N., p. 61. 1842 Gelochelidon palustris MaegilL, Man. Br. Orn.. t. il p. 237. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 343 1844 Gelochelidon af finis, Gelochelidon macrotarsa Boie, Isis, p. 187. 1855 Gelochelidon velox Brehm, Vogelf., p. 347. 1871 Stema nilotica Gray, HandL, B. t. III, p. 119. Fig. 222. — Gelochelidon nilotica nilotica (Gm.). Pescar maritim rîzător. 1: 4,06 din mărimea naturală. 1884 Gelochelidon nilotica Stejn., Auk. p. 346. 1891 Stema nilotica Haas, (anglica Mont.), I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 179. 1899 Stema nilotica Hasselqu, 1762, St. Chernel, Magy. Mad., t, II, p. 57. 1899 — 1903 Gelochelidon anglica (Mont.), I. Madarâsz, Magy. Mad-, P- 382. 1910 Stema anglica Mont., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 789. 1932 — 1938 Gelochelidon nilotica nilotica (Gm.), E. Hartert, Vbg- pal1- haun, 1912 1921, t. II, p. 1689; t. IV, p. 488. 350 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri romînești: Pescar maritim rîzător, Pescăruș rîzător Pescar rîzător. Numiri străine: Rus.: Ciaicanasaia cracica; Germ.: Lachsee- schwalbe, Baltische Lachseeschwalbe, Englische Seeschwalbe\ Franc.: Hirondelle de mer hansel. Hirondelle de mer anglaise. Hirondelle de mer rieuse, Steme hansel; Ital.: Rondine de mare gambe nere. Beccapesci inglese; Engl.: GulE billed Tern; Ung.: Kaczago cser, Kaczago halâszka. Caracterele speciei. Ciocul negru, asemănător cu al martinilor» este scurt și puternic. Picioarele negre. Irisul brun întunecat. Coada, pe un sfert din lungime, scobită; rectricele externe sînt cam cu 3 cm mai lungi decît cele următoare. Haină de vară. Capul și cerbicea sînt negre întunecat. Mantaua și coada albastru-surii; întreagă partea ventrală, albă. Haină de iarnă. Ca și cealaltă, dar capul este alb-suriu,cu striuri rahialo întunecate. Haină de tînăr. Capul și cerbicea albe, cu pete întunecate; întreagă partea dorsală este brun-surie, cu tivuri brunatice și albe. Sistematica. Patruzeci și unu de exemplare, pe care le-a colectat Dombrowski în țară, se grupează după penajul lor astfel: 10 exemplare masculi adult i în haină năpîrlită de vară 10 » femele adulte în haină năpîrlită de vară 8 » masculi adulți la începutul năpîrlirii hainei de iarnă 7 » femele adulte la începutul năpîrlirii hainei de iarnă 3 » masculi în haină de tînăr 3 » femele în haină de tînăr. Dombrowski nu a primit niciodată un exemplar în haină de iarnă complet năpîrlită, deoarece acest pescăruș ne părăsește înainte de a fi îmbrăcat complet această haină. TABLOUL nr. 93 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 3 ad ' Max. 39,3 32,7 14,3 10,8 3,6 4.2 Min. 37 31 10,8 9 3,3 3,6 10 Ș ad ■ Max. 37,8 32,4 14 10,5 3,6 4,1 Min. 30,7 31 10,7 8,8 3,2 i 3,3 OH DINUL LARI (LARIFORMES)351 Aria geografică. Locuiește în Africa de nord. Europa de sud și unele părți din Europa centrală; în Asia zona temperată și tropicală și Arhipelagul Malaic, în Australia ca și în unele ținuturi din America de nord și sud. Răspîndirea și biologia. Pe coastele mării și în lagune este foarte frecventă jn interiorul țării se întîlnește numai rar. în lunile iunie și iulie apar deseori la Dunăre cîrduri de exemplare încă necomplet năpîrlite. Sosirea lor are loc în a doua jumătate a lunii aprilie, iar . plecarea în septembrie. Cuibărită L Clocește cu miile în lagunele* mării. Cuibarul, constînd din trei ouă, se găsește de obicei la mijlocul lui mai, însă și în iunie sînt cuibare proaspete. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 48x35,14 mm; maximum: 51,9x36,7 și 49x37,6 mm; minimum: 44,1 x33 mm. Exemplarele din figura 222, 2 masculi adulți în haină de vară completă, au fost împușcați mai de curînd, la 12 august 1934, dintre 4 exemplare, în bălțile comunei Satchinez (reg. Timișoara). Hrana. în afară de pește mănîncă foarte bucuros rime, melcișori și insecte mai mari, în deosebi lăcuste. 367. Hidroprogne tschegrava tschegrava (Lep.) Pescar mare răpitor 1770 Sterna tschegrava Lepechin, Nov. Comm. Petr., t. XIV, p. 500. 1770 Sterna caspia Pali., Nov. Comm. Petr., t. XIV, p. 582. 1771 Larus atricapilla Gmel, Nov. Comm. Petr., t. XV, p. 478. 1788 Sterna caspia Sparmm., Mus. Carls. 1805 Sterna megrarhynchos Wolf et Mey, Vog. Deutschl., t. II, p. 33. 1822 Thalasseus caspius Boie, p. 563. 1824 Sterna Schillingi Brehm, Lehrb. Eur. Vog., p. 681. 1829 Hydroprogne caspia Kaup., Naturi. Syst., p. 91. 1831 Sylochelidon baltica, Sylochelidon caspia, Sylochelidon Schillingi Brehm, Vog. Deutschl., p. 769 - 770. 1832 Helopus caspius Vagi., Isis, p. 1224. 1837 Thalassites melanotis Sw., B. W. Afr., p. 253. 1844 Sylocheliodon melanotis, Sylochelidon macrorhyncha Boie, Isis, p. 186. 1862 Thalasseus imperator Coues, Proc. Ac. Nat. Sci. Philadelphia, p. 538. 1866 Sylochelidon caspia vera A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 14 (Nomen nudum !), 1899 — 1903 Hydroprogne caspia (Pali.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 380. 1910 Sterna caspia Pali., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 787. 1932 — 1938 Hydroprogne tschegrava tschegrava (Lep.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 - 1921, t. II, p. 1692; t. IV, p. 489. Numiri r o m î h e ș t i: Pescar mare răpitor, Pescăruș mare răpitor, Rîndunea de mare răpitoare, Chirighiță, Chira, Pescar, L Pescăruș, Martin cerchez (după Dombrowski). Numiri străine: Rus.: Cracica, Qiegrava, Ciegrava; Germ.: Raubsee- schwalbe, Kaspische Raubseeschwalbe, KaspischeMeerschwalbe, Grosse Schwab 352 PĂSĂRILE DIN R.P.R. benmove, Kreischmove; Franc.: Hirondelle de mer tschegrava, Hirondelle de mer caspienne, Steme Tschegrawa; Ital.: Rondine di mare maggiore, Beccapesci maggiore, Stema maggiore; Engl.: Caspian Tem; Ung.: Lâcser. Caracterele speciei. Ciocul este puternic și mare, roșu. Picioa- rele la adulți sînt negre, la tineri, brunatice. Coada scurtă și numai puțin scobită. Haină de vară. Partea 'superioară a capului și cerbicea cam pînă sub ochi sînt negre; toată partea ventrală și coada, albe; partea dorsală, brun-surie; aripile brun-surii întunecat. Haină de iarnă. în această haină capul este pătat cu alb. Haină detînăr. Toate penele mantalei au o dungă apicală colțurată brună întunecat și albă; cele mai lungi remige sînt la vîrf, negru-brunatice; coada este cenușie deschis, mărginită cu brun-negricios și alb. Sistematica. Acest pescăruș de mare, pare să aibă nevoie de doi ani, pînă ce ajunge la colorație completă, dat fiindcă exemplarele împușcate în iunie erau încă nenăpîrlite. în interiorul țării nu pătrunde. TABLOUL nr. 94 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 iul ' Max, 57,8 43,5 17,2 12 4,8 7,2 Min. 53,5 38,5 11 4,3 6,5 10 $ ad ‘ Max. 55,5 41,4 16,7 11.3 4,7 7,2 Min. 53 38,4 14,2 11 4,4 6,4 Aria geografică. Este răspîndit din Europa centrală pînă în Africa de sud; in Asia spre est pînă către R. P. Chineză, spre sud pînă la Arhipelagul Malaiez, Australia și Noua Zeelandă, în America din California pînă în Mexic. Răspîndirea și biologia. Locul de poposire a acestui pescar mare răpitor este exclusiv marea și lagunele ei. Deși numărul lor a scăzut întrucîtva în ultimii ani, totuși este destul de frecvent și azi. Dintre toți pescarii maritimi, acesta se caracterizează prin vigi- lența extraordinară și sălbăticia sa, astfel că în afară de locul de cuibărit numai cu greu se poate împușca. Prietenul meu S. PAȘCOVSCHI îmi comunica mai recent că la 26 și 28. IX. 1950 a văzut la Tulcea, deasupra Dunării, o pereche sburînd prin port. Cuibăritul. Lîngă lagunele dela mare Razelm și Sinoe, se găsește și azi cîte o colonie de cuibărit dar cu mult mai puțin numeroase ca în trecut După frații Sintenis și A. Alleon în timpurile mai de demult aceste păsări ORDINUL LARI (LARIFORMES) OiX.» ar fi clocit aci cu miile. Cuibarul, constînd din trei ouă, se găsește abia la în- ceputul lui iunie. Cel mai timpuriu cuibar s-a găsit la 1 iunie 1901 la Sinoe, puțin mai la margine dela colonia mare, care prezenta numai cîteva cuiburi cu cîte unul sau două ouă. Treizeci și șase de ouă, măsurate,au avut dimensiunile în medie: 62,81 x43,14 mm; maximum: 65,1 X42 și 61x45 mm; minimum: 60x42 mm. 368. Sterna sandvicensis sandvicensis Lath. Rîndunea maritimă mică 1787 Sterna sandvicensis Latham., Gen. Synops, Suppl., t. 1, p. 296 (Ex. Lathani Gen. Synops, t. IU, 2, p. 356). 1788 Sterna cardiaca Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 606. 1789? Sterna africana Gmelin, Syst. Nat., t. I, 2, p. 605. 1790? Sterna stulbberica Otto, tibers. von Buffons Naturg., t. XXXI, p. 104 u. Abbid 1790 Sterna boysii Lath., Ind. Orn., t. II, p. 806. 1798 Sterna columbina (? nec Larus columbinus Scop.) Schrank, Fauna Boica, t. I, p. 252. 1810 Sterna canescens Meyer, Mcy. et Wolf, Taschb., t. II, p. 458. 1822 Thalasseus cantiacus Boie, Isis, p. 563. 1829 Actochelidon cantiaca Kaup. Naturi. Syst., p. 31. 1831 Thalasseus canescens, Thalasseus candicans Brehm, Vog. Deutschl., p. 776 — 777. 1855 Thalasseus Pauli de Wurltb, Brehm, Vogelf., p. 346. 1866 Thalasseus cantianus gallicus A. E. Brehm, Verz. Samnil., p. 14 (Nomen nudum 1). 1881 Sterna cantiaca acuflavida Ridgw., Bull., U.S.N.M., p. 53. 1884 Sterna sandvicensi acuflavida Baird, Brcw. et Ridgw. Wat. — B. N. Am., t. II, p. 288. 1887 Actochelidon sandvicensis Salvad., Ucc. Ital., p. 275. 1899 — 1903, Sterna cantiaca Gmel., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 383. 1910 Sterna cantiaca Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 791. 1932 — 1938 Sterna sandvicensis sandvicensis Lath., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 - 1921, t. II, p. 1699; t. IV., p. 489. Numiri ro mînești: Rîndunea maritimă mică, Pescăruș mic. Chirighiță, Chjră, Pescar, Pescăruș de mare (Dombrowski). Numiri străine: Rus.: Cernosaia, Martusca, Pestranasaia caca- cică; Germ.: Brandseeschiualbe, Keniische, Slubcrsche, Kamaschaikaische, Cayenische, Mexicanische, Kapsche-Meerschwalbe, Weissliche, Weissgraue, Schivarzschnaeblige - Seeschwalbe; Franc.: Hirondelle de mer caugek; Ital.: Beccapesci, Sterna mezzana; Engl : Sandwich Tern; Ung.: Kenti cser. Caracterele speciei. Ciocul este sv?lt, îngust și lung, negru. Ia vîrf galben, culoare care se poate extinde și pînă la mijloc, sau chiar și pînă la rădăcină. Picioarele negre au talpa galbenă. Irisul brun închis. Coada bifur- cată pînă la mijloc. 23 — c. 54 A 354 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Haină de vară. Partea superioară a capului, pînă la marginea de dedesubt a ochiului este neagră întunecat; coada și partea ventrală sînt albe, iar tu timpul vieții este suflată roșcat palid. Haină de iarnă și haină de tînăr. Partea superioară a capului și cerbicea sînt striate cu negru și alb; la ultima în afară de aceasta, partea dorsală este albă, cu tivuri gălbui și cu pete întunecate longitudinale și transversale. Sistematica. Despre această specie, Dombrowski scrie următoarele . * Cea mai mare parte a exemplarelor ce le am din țară, prezintă caracterele subspeciei Thalasseus Pauli de Wurttemberg, creată de L. Brehm1). Albul de pe steagul intern ajunge la remigele anterioare pînă la vîrf. Eu am găsit însă acest caracter, dar foarte rar, la exemplarele de pe litoralul francez, dr. O. ReiserIu toate exemplarele din Grecia și la o pasăre din Helgolanda TABLOUL nr. 95 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 8 j ad. , . . . . . . ; Max. 45,1 32 17,5 7,6 2,6 5,9 Min. 41,1 28,7 15,2 6,6 2,4 5,4 8 Ș a i 1,8 3.5 Min. 36,9 25 14,5 6,5 20 ad ■ Max. 40 27 2 7 i 4.7 Min. 36,5 24,8 14,1 6,4 3,6 Aria geografică. Trăiește in Europa cu excepția extremului nord, în zona tem- perată din Asia, în Africa de nord și America de nord; peste iarnă în America centrală și de Sud. Africa de sud, India și Ceylon. Răspîndirea și b i o 1 o g i a. Rîndunica maritimă vulgară este cea mai frecventă și cea mai răspîndită dintre toate speciile înrudite. Sosirea ci are loc pe la mijlocul lui aprilie plecarea în septembrie. 1896 Primul exemplar — Ultimul exemplar 28.IX 1897 » » 13. IV » 3. X 1898 » 18. IV * 29. IX 1899 » » 13.IV 25.IX 1900 » » 10. IV 1. X 1901 » » 17. IV » » 30. IX 1902 » 14.IV » 2. X 1903 » )> 12. IV » 1. X 1904 » » 13. IV 30. IX 1905 >> » 9. IV 3. X ORDINUL LARI (LARIFORMES) 357 1906 Primul exemplar 12. IV 1907 » » 14.1V 1908 » » 15. IV 1909 » » 19. IV Ultimul exemplar 26.IX 30.IX Cui bă ritul. Clocește în țară cu miile, cînd în colonii mai mici, cînd în colonii mai mari. Ele își așează cuibul atît pe dunele uscate, cît și în mijlocul bălților pe trunchi plutitori, trestie bătrînă etc. Dombrowski a găsit o colonie interesantă de 58 de perechi, pe o punte împletită Gin nuiele, dusă de apă. Cuibarul, constînd din trei ouă, se găsește de obicei la sfîrșitul lui mai și începutul lui iunie. O sută de ouă măsurate au avut dimensiunii? în medie: 41,12x30,4 mm; maximum: 48x31,2 și 45x32,4 mm; minimum: 35,3X27,1 mm. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează mai multe cuibare dela această specie, între care și cinci cuibare cu cîte un ou proaspăt, de diferite culori, colectate la 27 iunie 1930, în Dobrogea, lîngă Casapchioi (« Petece »), toate derivînd din al doilea lînd de ouă. între aceste ouă singuratice se află și unul de culoare uniform albă, bătînd foarte ușor în verzui, aproape complet fără pete, numai cu vreo 5 — 6 puncte brun-surii, de mărimea unei gămălii de ac și mai multe punctișoare mici răspîndite rar peste tot. Primele cuibare au fost cu siguranță distruse. 370. Sterna albifrons albifrons Pali. Rîndunea maritimă pitică 1764 Sterna albifrons Pallas, Vroegs Cat. Verzam. Vogelen. Adumbratiuncula, p. tu 1766 Sterna minata Linne, Syst. Nat., t. I, p. 228. 1771 Sterna metopoleucos Gmelin, Nov. Comm. Acad. Petropol., t. XV, p. 475. 1822 Sternula minata Boie, Isis, p. 563. 1831 Sternula fissipes, Sternula pomarina, Sternula danica Brehm, Vog. DeutschL, p. 790 - 791. 1842 Hydrochelidon minula Bonap., Cat. Ucc. Eur., p. 77. 1854 Sternula oriental is Lichtst, Nomencl. Av., p. 98. 1855 Sternula danubialis, Sternula meridionalis Brehm, Vogelf., p. 349. 1866 Sternula minata vera, arenaria, microrhynchos A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 14 — 15 (Nomina nuda I). 1891 Sterna minata L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 180. 1899 Sterna minata L., 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 62. 1899 — 1903 Sterna. minata Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 386. 1902 Sterna minula innominata Sarudny et Loudon, Orn. Monatsber, p. 150. 1910 Sterna minata Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 795. 1928 Sterna albifrons praetermissa St. Baker, Bull. B. O. Club, t. XLIX, p. 39. 1932 — 1938 Sterna albifrons albifrons Pali., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1712; t. IV, p. 491. Numiri r o m î n e.ș.t i: . Rîndunea maritimă pitică, Rîndunea mari- timă cu fruntea albă, Pescăruș pitic. Chirighiță, Chira, Pescar (Dombrowski). 35$ PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri străine: Rus.: Martișca malaic, Cracica malaia; Germ.: Zwergseeschwalbe, Kleine Seeschwalbe, Kleine Meerschwalbe, Kleinste Mowe» Kleinste Fischmove; Franc.: Steme naine, Petite hirondelle de mer; Ital.: Fra- iicellor, Rodine di mare minore, Sierna minore; Engl.: Little Tern, Lesser Tern; Ung.: Kis cser, Apro Halâszka. Caracterele speciei. Ciocul și picioarele galben-portocalii.. Irisul brun. Coada pînă la 1/3 bifurcată. Primele două sau trei remige de culoare ardeziacă întunecată, pe steagul intern mărginită tot cu alb. Haină de vară. Fruntea, gîtul și toată partea ventrală, ca și coada, sînt albe. O dungă neagră trece de la cioc peste ochi, spre cerbice; partea posterioară a capului este neagră, spatele sur-albăstrui deschis. Haină de tînăr. Fruntea umbrită galben; partea posterioară a capului este mai mult sură decît neagră; spatele sur-gălbui, cu dungi mai deschise la pene. Sistematica. Mai multe dintre exemplare au ciocul complet galben, fără vîrf negru. TABLOUL nr. 97 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 ) Vog. Pali. Faun., t. IV, p. 494. 2) Journ. f. Ornith., 1937, p. 7 — 9. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 3G5 au avut dimensiunile, în medie: 70 X 48,8 mm; maximum: 77,8 x 49,9 și 73,8 X 52,1 mm. Cuibul din figura 224 a fost găsit cu 3 ouă puternic incubate la 28 iunie 1930, lîngă lacul Sinoe (Cutiuc) în Dobrogea. 373. Larus îuscus îuscus L. Martin negricios (fig. 225) 1758 Larus fuscus Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X., t. I, p. 136. 1766 Larus fuscus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 225. 1805 Larus flavipes Meyer, Wolf et Meyers, Vog. Deutschl., t. H, Heft 18, p. 32 et Tatei. 1810 Larus flavipes Mey. et Wolf, Taschenb., t. II, p. 469. 1829 Leucus fuscus Kaup., Naturl. Syst., p. 86. 1830? Laroides melanotus Brehm, Isis, p. 993 (Nomen nudum !). 1830 Laroides harengorum Brehm, Isis, p. 993 (Nomen nudum !). 1831 Laroides melanotus Laroides harengorum, Laroides fuscus Brehm, Vog. Deutschl. p. 747-749. 1853 Dominicanus fuscus Bruch, Journ. f. Orn., t. I, p. 100. 1855 Laroides fuscescens nigridorsalis et assimilis (?) Brehm, Naumannia, p. 294. 1866 Laroides fuscus macropterus A. E. Brehm, Verz. Samml., p. 15 (Nomen nudum !). 1891 Larus fuscus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 167. 1899 Larus fuscus L., 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 40. 1899 — 1903 Larus fuscus Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 400. 1910 Larus fuscus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 812. 1932 — 1938 Larus fuscus L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1727; t. IV, p. 497. N u m i r i r o m î n e ș t i: Martin negricios, Cărăbaș negricios, Martin cu manta neagră. Numiri străine: Rus.: Sieldielov, Clușa, Vastacinaia clușa; Germ.: Heringsmove, Kleine Herings Mowe, Grosse-Haffmdwe, Burgermeister ; Franc.: Petit goeland a manteau noir, Mouetle a pieds jaunes, Mouette manteau brun, Noir-manteau ; Ital.: Zafferano, Zafferano mezzo-moro, Guairo, Laro fosco, Gabbiano mezzo-moro ; Engl.: Lesser Black-backed Gali; Ung,: Hering- sirăly, Feketehâtu sirâly. Caracterele speciei. Aripile întrec coada cu 5 — 9 cin. Primele cinci remige sunt negre cu vîrful alb, prima cu o bandă albă la vîrf, a doua cu cîte o pată albă pe steagul intern și extern. Tarsul e lung de 5,5 — 6 cm. Haină de vară. Mantaua este neagră cu un luciu ardeziu. Axilarele cele mai lungi, remigele mijlocii și posterioare au vîrful alb, ceea ce formează o bandă albă peste aripa strînsă. Capul, grumazul, partea ventrală și coada sunt albe sclipitoare. 366 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Haină de iarnă. înaintea ochiului se află o pată mică negricioasă; capul și grumazul posterior sînt striate sur-brunatic. Picioarele galbene deschis. Ciocul galben viu, cu o pată roșie la vîrf. Irisul galben-sulfuriu, pleoapele roșu-cinabru. Haină de tînăr. Partea de deasupra a corpului este sur-brunatică, cu tivuri deschise; capul sur deschis, cu pete longitudinale brune; gîtul sur des- Fig. 225. — Larus fuscus fuscus L. Martin negricios. 1:3,60 din mărimea naturală. chis, sau alb; partea ventrală sură-deschis, cu pete brune. Picioarele de coloare roz-alburiu tulbure. Ciocul roz-alburiu cu vîrful negru mat. Irisul brun închis. Pleoapele galben-sulfurii. Sistematica. După cum am arătat ia forma precedentă, tot așa este situația și la această formă. Stegmann a descris cu de-amănuntul această grupă x); după dînsul, dacă am voi să întrunim t otul într-o grupă de rase (« Rassenkreis ») aceasta ar trebui să poarte numele de Larus fuscus. Steg" 2 ) Journ. f. Ornith., 1934, p. 359 — 380. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 367 mann însă s-a decis ca, pe lîngă specia L. argentatus mult răspîndită, să men- țină alta, L. fuscuss cu o arie de răspîndire mai mică; în această privință este urmat și de Steinbacher, deși acesta nu este de acord în toate deta- liile, cu Stegmann. în tabloul nr.. 99 se dau, după Dombrowski, mărimile dela 5 exemplare din țară, cunoscute de el. TABLOUL nr. 99 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm 1 Lungimea aripii cm 1 Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 2 ad | Max. 58,5 44 15,6 5,4 1,7 1 Min. 55 41,5 15,4 5 1,4 3 $ ad. ...... 1 Max. 58,3 44 15,5 5,3 1,8 i Min. 54 40,7 15,1 5,1 1,4 Aria geografică. Locuiește în partea de vest a regiunii palaearctice, iarna în regiunile corespunzătoare sudice, și clocește în anumite părți ale Europei de nord și în țările mediteraneene. După Hartert-STEINBAfJHER, clocește în Marea Baltică, unde se întîlnește spre sud pînă la insula Grăsholm, lîngă Bornholm; spre nord, mai rar, la Marea Albă și pe litora- lul Norvegiei. Iarna hoinărește departe spre sud, pe țărmul Africei pînă în Congo și în Africa de est, ca și în interior (de ex. lacul Nyassa). Răspîndirea și biologia. După DOMBROWSKI, martinul negricios (nordic; se întîlnește mai rar în apele țării noastre și în răstimp de 15 ani, au fost împușcate în partea de sud-est a țării numai 5 exemplare adulte; cît privește păsările tinere, nu se poate menționa nimic precis, deoarece ele nu se pot deosebi. Datele capturării sînt următoarele: ^ad.5 8.III.1897. Gura Prutului (r. Galați); ad., 1.XI.1900. Portul Constanța; $ ad., 8.III.1897. Gura Prutului (r. Galați); $ ad., 15.111.1891. Lunca Banului (r. Huși); £ad., 12.XI.1903 Galați (r. Galați). în afară de aceste cinci exemplare amintite de DOMBROWSKI) nu mai fost capturate sau observate și alte exemplare în țară, și anume: 1 $ împușcat la 13.IX.1886, la Streiu (r. Hunedoara), col. Buda; 3 exemplare împușcate la 8.XI.1881, la Sînicolaul Marc (r. Sînicolaul Mare) (lîngă Mureș), 1. c. (205), p. 109; 1 exemplar tînăr, împușcat în 1901, lîngă Avrig (r. Sibiu), azi în Muzeul de științe naturale dîn Sibiu; 2 exemplare fără date precise. în Transilvania, Muzeul de științe naturale din Sibiu (r. Sibiu); 368 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1 exemplar împușcat în 1877, lîngă Turnișor (r. Sibiu), azi în Muzeul de științe naturale din Sibiu; 1 exemplar împușcat în 1864, lîngă Rusciori (r. Sibiu), în Muzeul de științe natu- rale din Sibiu; 1 o ad. împușcată la 8 aprilie 1914, la Becicherecul Mic (r. Deta), azi în Muzeul orni- tologic din Timișoara; 1 Ș împușcată la 17.VI.1934, lîngă Ocani, pe teritoriul R.P. Ungare, în dreptuț loca- lității Salonta (r. Salonta). în fine, R. DR0ST a observat aproape în tot timpul șederii lui pe Insula Șerpilor, mai multe exemplare din această specie. Iată ce scrie DROST textual]): «Aproape tot tim- pul au poposit exemplare singuratice — de cele mai multe ori cîte 2 — pe insulă, printre Martinii argintii și se comportau la fel cu aceste păsări clocitoare endemice. în 8 și 9.V, cînd era furtună și marea foarte agitată, au sosit alții din afară; în prima zi am numărat cca 45, în a doua 20 de Martini negricioși. Toți păreau exemplare adulte, deși dela depărtare nu se putea stabili, dacă au încă eventual caractere ale vîrstei de 4 ani, adică, dacă sînt încă necolorate complet. Exemplarul inelat avea următoarele dimensiuni: aripa 430 mm, ciocul 5,2 mm, greutatea numai 750 g. A ajuns în mod curios în mîinile noastre » etc. După cele arătate mai sus, martinul negricios nu poate fi considerat deci, atît de rar, mai ales pe mare, și înclin să cred că forma menționată de DOMBROWSKI, sub denumirea de Larus fuscus fuscensens Licht. (fuscensens este probabil greșeală de tipar !), este identică cu martinul negru, sau sinonimă cu Larus fuscus affinis Reinh, recte L. f. graelis A. E. Brehm. Aceasta reiese chiar din cele relatate de DOMBROWSKI. Voi reda în cele ce urmează, tot ceea ce menționează el despre forma de mai sus. Larus fuscus fuscescens Licht. 1838 Larus fuscescens Licht., Mus. Berol. Tienen, Fortpfl. Vogel. Europ. V, p. 24. Caracterele subspeciei. Se deosebește de fuscus tipic prin talia mai mare, ciocul mai puternic și prin mantaua negru-ardezie deschis. Sistematica. Dacă Larus fuscus affinis Reinhardt 2) este identic cu Larus fuscus fuscescens Lichtenstein sau dacă sînt două forme separate de la Larus fuscus Linne tipic despre aceasta azi nu-mi pot forma o părere precisă. în tot cazul însă, eu cred că exemplarele de L. f. affinis împușcate în Europa în cea mai mare parte, vor fi L, f. fuscescens, în deosebi dacă se pot găsi între aceste două forme deosebiri stabile. Cel dintîi autor care tratează mai detaliat despre fuscescens, este dr, Bruch; acesta scrie: «Se deosebește de specia precedentă, prin talia mai mare și ciocul mai puternic. La pasărea adultă, picioarele ar fi roz-alburii i) liber den Vogelzug auf der Schlange ninsei im Schwarzen Meer, Abhandl. aus dem Gebiete der Vogelzugforschung, nr. 2; Vogelwarte Helgoland, 1930, p. 35. 2) S’a dovedit mai recent că Larus affinis Reinhardt se referă la argentatus (Nov. Zool., XXXV, 1929, p. 821.). ORDINUL LARI (LARIFORMES) 369 (sînt galbene). Marea Roșie și Europa estică » x). Același autor scrie, patru ani mai tîrziu: « încă un Larus trebuie să mai amintesc, anume forma înve- cinată nord-africană, de la Larus fuscus, pe care Lichtenstein a numit-o L. fuscescens. în Africa, și anume la nord și est, aceasta este foarte răspîn- dită dar se întîlnește în diferite puncte (totuși nu pretutindeni are aceeași culoare egală pe spate și de multe ori nu este mai închis decît Larus cachin- nans din Kamciatka), anume în Africa de nord și se întîlnește chiar și în Europa, după cum îl înfățișează, un exemplar complet asemănător din colecția noastră de la Marea Baltică (estică), cu care el este confundat»2). H. Goebel amintește, cum că el a observat la 3 iulie 1873, lîngă Odesa Larus fuscus (fuscescens) 3). L. Taczanowski a observat Larus fuscus (fuscescens) la Marea Cas- pică și în apropiere de Baku 4). în lucrările sale, Păsările africane5) dr. A. Koenig, descrie martinii negricioși sub numele de fuscus 6) și Larus fuscescens Licht. Se pare că se confirmă că Larus fuscescens Lichtenstein din ținutul mediteranean, este o subspecie a lui Larus fuscescens Linn. nordic. Forma se deosebește prin mantaua izbitor mai deschisă și prin mărimea mai respectabilă. Mantaua ține mijlocul între fuscus tipic și Larus leucophaeus. Carol Erlanger descrie martinul negricios care se întîlnește la granița de sud a Tunisului și sub numele fuscescens ca și Sclater în lucrarea lui, On Larus fuscescens Licht. from. Mogador8). Martinii negricioși, colectați de O. Neumann în Etiopia de sud, vor fi de asemenea cu siguranță fuscescens și nu affinis Reich. Dombrowski avea o serie de douăzeci și unu de exemplare, din țara noastră, în toate penajele. Păsările adulte complet colorate, pe care a avut prilejul să le vadă, se aseamănă aproape întru totul cu acelea din Marea Mediterană. Păsările tinere nu se deosebesc întru nimic de cele fuscus tipice. Aria geografică. Clocește in Marea Mediterană, Marea Roșie și Marca Neagră. Răspîndirea și biologia. Acest martin este un adevărat fiu al marii și numai foarte rar apare în interiorul țării; nici chiar în lagunele mării nu se poate întîlni atît de frec- vent, ca celelalte specii; pe Dunăre străbate numai pînă la Galați și aici foarte rar. T) J. F. O., 1853, p. 100. 2) J. f. O., 1857, p. 114. •’) J. f. O., 1874, p. 447. 4) J. f. O., 1876, p. 189. 5) J. f. O., 1888, p. 289 și 1890. 6) J. f. O., 1896. 7) J. f. O., 1900, p. 75. 8) P. Z. S., London, 1866, p. 315- 316. 24 — C. 54 A 370 PĂSĂRILE DIN R.P.R.___________________ TABLOUL nr. 100 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cin Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm înălțimea ciocului cm 7 o ad. . Max. 64 45,4 17,4 6,7 6,1 1,9 Min. 57,8 43 16 6,5 5,4 1,6 5 2 ad. . .< Max. 63 44,9 17 6,6 6 1,9 Min. 57,9 43 15,8 6,4 5,5 1,6 CuibărituL Unicul loc de clocire din țara noastră este Insula Șerpilor, în Marea Neagră. Aici clocesc în fiecare an cam o sută de perechi. Cuibarul constă totdeauna din trei ouă și este complet, de obicei, la sfîi-și- tul Iui mai. Ouăle variază extraordinar în culoare și nu se pot deosebi de cele ale formei nordice. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile, în medie: 66,1x46,6 mm; maximum: 73x47,1 mm si 70x49,5 mm; minimum:. 61x43,5 mm. 374. Larus canus canus L. Martin sur (fig. 226) 1758 Larus canus Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 136. 1763 Larus Glaucus Pontoppidan, Danskc Atlas, t. 1, p. 622 (Ex. Brisson, Orn., t. IV, Tab. 16,2). 1763? Larus Maculatus Pontoppidan, Danske Atlas, t. I, p. 622. 1764 Larus Maculatus Brunnich, Orn. Bor., p. 44. 1766 Larus canus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 224. 1769 Larus cinereus Scop., Ann. I, p. 80. 1771 Larus Hypernus Tunstall, Orn. Brit., p. 3. 1803 Larus procellosus Bechst., Orn. Taschb., p. 373. 1810 Larus cyanorhynchus Mey. et Wolf., Taschb., t. II, p. 480. 1826 Larus niveus Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II,, p. 320. 1831 Laroides procellosus, Laroides canus, Laroides canescens Brehm, Vog. DeutschL p. 750-753. 1853 Glaucus canus Bruch, Journ. f. Orn., t. I, p. 102. 1853 Larus canus var. major Middend., Reis. Sib., p. 243. 1853 Larus heinei Homeyer Naumannia, p. 129. 1856 Larus hybernus a. ferroensis Bonaparte Consp. gen. Av. t. II, p. 223. 1856 Larus hybernus b. islandicus id., 1. c. 1883 Gavina cana Menzb., Bull. Mosc., t. LV III, p. 136. 1891 Larus canus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 167. 1899 Larus canus L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 42. 1899 — 903 Larus canus Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 398. 1910 Larus canus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 808. 1932 — 1938 Larus canus canus L., E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. U, p. 1730; t. IV, p. 498. () RIJ1N U 1, LA li I (LA. R1F0RMES) 371 Numiri r o mine ști: Martin sur, Martin cenușiu, Cărăbaș cenu- șiu, Martin de iarnă, Pescar cenușiu, Cărăbaș de furtună. Numiri străine: Rus.: CAușa, Baclușa, Siaia-Tciaica, Zapadnaia sizaia ciaica ; Germ.: Sturmmdwe, W inter mdwe, Aschgraue-Moive, Nordische Mbwe, Blaufussige Wintermbwe; Franc.: Goeland cendre, Goeland ă pieds bleus, Mouette cendree, Moiiette d’hiver; Ital.: Gaviana, Zafferano, Megza moșea; Engl.: Common Gull, White Gull, Sea-Maw, Mew-Mall; Ung.: Sziirke s ir ăl y, V iharsirâly. Caracterele speciei. Ciocul este puternic și la vîrf puțin încovoiat în jos,.pe jumătatea din spre vîrf este galben, la adulți, pe jumă- tatea bazală galben-verzui. La tineri ciocul este roz-alburiu, gălbui la bază și negru la vîrf. Picioarele la adulți sînt verzui, bătînd în cenușiu-albastru, iar la tineri sînt roz-albicioase. Irisul brun. Ambele remige anterioare sînt negre, cu o pată albă la vîrf. PĂSĂRILE DIN R.P.R. Haină de vară. Mantaua este sur-albăstruie, remigele primare negre și albe, tot restul corpului alb. Haină de iarnă. Capul și cerbicea au pete longitudinale sure. Haină de tînăr. Capul este alb-suriu; înaintea ochiului are o pată întune- cată; creștetul și cerbicea sînt striate brun; spatele și aripile sînt brun- surii cu rahisuri complet întunecate și tivuri deschise; remigele primare sînt brun-negricioase; remigele mijlocii și posterioare, sur-brunatice deschis; coada albă, cu o dungă lată brună-întunecat. Sistematica. Din totalul de douăzeci de păsări în penaj de iarnă, opt în haină de tranziție (păsări cam de 2 ani) și patru în penaj de tînăr, în tabloul nr. 101 sînt arătate măsurătorile numai a douăzeci de adulți; TABLOUL nr. 101 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm 10 Ă ad < Max. 51,2 39 16,3 5,4 Min. 41,5 37 14,9 5 10 - ad . . - Max. 48 38,2 16,3 5,4 Min. 43,1 36,5 14,7 4,9 A ria g e ografic ă. Locuiește în Europa de nord și Asia de nord; peste iarnă în Europa de sud, Marca Mediterană, Africa de nord, Golful Persic, țărmurile R.P. Chineze si ale Japoniei. R ă s p î n d i r e a și biologi a. In fiecare an, pe la sfîrșitul lui octombrie, acest martin nordic apare la Dunăre și pe țărmurile Mării Negre și rămîne aci pînă la sfîrșitul lui martie. în timpul acesta este, după martinul rîzător, cea mai frecventă specie. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează și această specie, în trei exemplare și anume: o juv. împușcat la 27.X.1905, la Ciclova-Montană (r. Oravița). £ med. împușcat la 2.XII.1904, pe ostrovul Moldova Veche (r. Moldova Nouă), med. împușcat la 19.XI.1908, la granița de vest a țării (Banat). De asemenea și în Muzeul de științe naturale din Sibiu se păstrează două exemplare, împușcate în anii 1868 și 1877; iar unul (£) în Muzeul școalei pedagogice Sibiu (din colecția lui A. B u d a) împușcat la 23.XII.1861, lîngă Bretea-Romînă (r. Hațeg). La 29 decembrie 1920 am împușcat pe bălțile din comuna Satchinez (reg. Timișoara) 2 masculi, în penaj de iarnă. Cum în acest an iarna era mai blîndă, au poposit ?aci vre-o 14—15 exemplare timp mai îndelungat, pescuind de obicei în societatea rațelor și lișițelor; dintre aceștia am împușcat cei 2 £ amintiți; unul din ei se păstrează în Muzeul orășenesc din Vîrșeți, iar al doilea într-un muzeu școlar. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 373 375. Larus liyperboreus Gunn. Martin glacial 1764 Larus Glaucus (ncc. L. glaucus Pontoppidan 1763 !), Brunnich, Orn. Bor., p. 44. 1767 Larus hyperboreus Gunnerus, Leem’s Beskr. Finn. Lapp., p. 226, 283. 1812 Larus giganteus (ncc Meyer 1810 !) Benicke, Ann. Wetterau Ges., t. III, p. 140. 1819 Larus leuceretes el giganteus (ex tcmmick M. S.) Schleep, Ann. Weterau. Gesellsch. t. IV, p. 314-320. 1819 Larus consul Boie, Wiedemanns Zool. Mag;, t. I, p. 126. 1822 Larus medius Brehm, Beitr. z. Vogelk., t. III, p. 810. 1822 Larus Islandicus Edmondston, Mem, Wernerian Soc., t. IV, p. 185 (însă nu 506). 1824 Larus glacialis Brehm, Lehrb. Naturg. eur. Vog., t. II, p. 704. 1831 Larus minor id., Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 736. 1831 Larus Hutschinsii Richardson Sweinson et Richardson, Faun. Bor.-Amcr., L II, Birds, p. 419. 1886 Larus barrovianus Ridgway, Auk, p. 330. 1912 — 1921 Larus hyperboreus Gunn., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. 11, p. 1731. Numiri r o m î n e ș t i: Martin glacial, Martin alb mare. Numiri străine: Rus.: Morscaia Ciaica, Poliarnaia ciaica, Bur- gamist, Ailanticescaia poliarnaia ciaica; Germ.: Eis-Mdwe, Grosse weisse Mbwe, Nordische weisse Mowe, Grosse wciss-schwingige Mbwe, Biirgermeisier- Mdwe; Franc.: Goeland bourgmestre, Mouette glauque, Burgermeister, Mouette; Ital.: Galbiano bianco, Gabbianc maggiore; Engl.: Glaucoiis Gull, Large white winged Gull; Ung.: Jeges sirâly. Caracterele speciei. Una dintre cele mai mari specii, numită de către popoarele de la nord « Primar ». Mantaua și spatele sînt de culoar? foarte fină sur-albăstruie deschis, sau zisa « sur-martinie »; remigele primare, care abia întrec coada, sînt sur-albăstrui deschis, tot restul corpului alb. Ochiul este galben ca paiele; ciocul galben lămîios, la cotitura (unghiul) mandibulei are o pată roșie; picioarele sînt galbene palid. în haina de iarnă se văd pe grumaz pete brunatice spălăcite. Haină de tînăr. Culoarea fundamentală este albă murdar pe care se văd striuri, dungi ondulate și pete sure și sur-brunatice; remigele primare sur- brunatice deschis. Lungimea este cam 75 cm, anvergura 170 cm, aripa 47 cm, coada 22 cm. Femela este de obicei mai mică decît masculul, în deosebi ciocul este mult mai mic, decît la mascul; la acesta ciocul se măsoară 6—7 cm. Sistematica. Martinul glacial este incontestabil una din cele mai rare specii din această familie, întîlnite în țara noastră. Aria geografică. Acest frumos martin locuiește în regiunile circumpolare ale ambelor emisfere de nord: iarna ceva mai spre sud pînă la insulele Bering și ajunge pînă la țărmurile Marii Britanii, Franței și Prusiei de nord; spre est pînă în Japonia și estul R.P. Chineze; exemplare singuratice ajung spre sud pînă în Marea Mediterană, Marea Neagră i Marea Caspică. 374 PĂSĂRILE DIN ILP.IL Răspîndirc a. Este foarte probabil că apare sporadic și întîmplător și pe lito- ralul Marii Negre dar nu a fost semnalat decît singurul exemplar amintit mai sus. Aceasta presupunere a mea se bazează și pe faptul că la 20 decembrie 1925, a fost împușcat un exemplar și lîngă Tisa (la Tiszabura, J. Szolnok, R.P. Ungară) adică departe înăuntrul con- tinentului, de la marc. Aviz deci pentru viitorii cercetători. 376. Larus genei Bre mc Martin roz (fig. 227)ț; r 1838 Larus gelastcs' jLichtenstein, Mus. Berol. Thinem. Fortpfl. Europ., t. V, p. 22. J 1840 Larus gelastcs Thinemann et Brehm, Syst. Darst. Fortpfl. Vog. Eur., t. V, p. 22, (1938 — Nomen nudum! Ex. Licbtenstein, M. S.) Keyserling et Blasius Wirbelt. Eur., p. XGV, 212. Larus leucocephalus Boiss., « nach Natterers mtindl. Mitt., » id., I. c., în XGV. 1810 Larus Genei Breme*, Rev. Zool. annee 1839, p. 321. 1840 Larus tenuirostris Temminck, Mau. d’Orn, 2, id. l.IV, p. 478. 1840 Xcma Lambruschinii Bonaparte, Iconogr. Fauna Ital. fol. 135, Taf. 45. 1854 Larus columbinus Golowatschow, Bull. Soc. Imp. Moscou, t. XXVII, 2, p. 435, tab. IV. 1854 Gelastcs rubrivcnlris Bonaparte, Naumannia, p. 216. 1856 Larus subroseus et Brehimi, Heuglin, Syst. Ubcrș Vog. X. O. Afr. (Sitzung. Akad, Wien XIX), p. 69 (321) (Nomen nudum !). 1878 Larus arabicus Saunders, Proc. Zool. Soc. London, t. p. 193. 1884 Chroicocephalus gelastcs Radde, Orn. Caucas, p, 483. 1886 Gelastcs genei Giglioli, Avif. ital., p. 425. 1887 Gelastcs columbinus Olphe-Galliard, Orn. Eur. occ. fasc. X,, p. 90. 1910 Larus gelastcs Licht., R. Dombrowski, Ornt. Rom., p. 816 . 1932 —1938 Larus gelastcs Keys et Blas., E. Hartcrt, Vog. Pali. Faun, 1912 — 1921, t. II, p. 1738: Larus genei Breme, id., 1. c. 1921 — 1922, t. III, p. 2214; t. IV, p. 499. N u in i r i r o m î n c ș t i: Martin roz, Cărăbaș roz, Pescar rozalb, Martin cu cioc subțire. Numiri străine: Rus.: Morscoi golubac, Toncoliuvaia ciaica; Germ.: Diînnschnăbligc Mdwe, Rosensilber-Mdwe ; Franc.: Goeland railleur ; Ital.: Gabiano roseo; Engl.: Slender billed Gull ; Ung.: Galambsirâly. Caracterele speciei. Pasăre adultă (haină nupțială). Capul, cerbicea, coada și partea ventrală sînt albe, ultima cu un suflu roz-tranda- firia. Mantaua este sur-sidefie. Prima remige albă, tivită cu negru; a doua, a treia și a patra albe, cu o dungă neagră din ce în ce mai lată, a cincea și a șasea sure, cu vîrf negru și o dungă neagră lată pe steagul intern. Ciocul subțire, roșu-carminiu. Picioarele galben-portocalii. Irisul brun deschis. Pasăre tînără. înaintea ochiului și în regiunea auriculară este surie. Din jos de tectricele alare superioare, ies cîteva pene brune. Primele patru Fig. 227. — Larus (jenei Breme, Martin roz. 1:3,40 din mărimea naturală. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 375 remige sînt albe, cu vîrful și dungile brune. Coada albă, cu o bandă apicală brună. Ciocul și picioarele gallbene. Irisul sur-argintiu. Sistematica. La pasărea adultă, ciocul este primăvara brun- roșcat întunecat. TABLOUL nr. 102 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 £ ad < Max. 45,5 31,3 13,3 5,1 4,8 Min. 42,8 29 11,2 4,7 3,8 10 ad ■ Max. 44,3 30,8 12,9 5,1 4,6 Min. 40,2 28,9 10,9 4,6 3,7 A ria geografic ă. Se întîlnește pe de o parte din Senegal peste întreaga Africă de nord pînă în Asia sud-estică, pe de altă parte în întreaga regiune mediteraneană, Asia mică R.P.R., partea de sud a U.R.S.S., regiunea pontică și cea caspică, pînă în Turchestan. Răspîndirea și biologia. Pasăre clocitoare frecventă în lagunele mării, dar care nu străbate niciodată în interiorul țării. Sosirea acestui splendid martin are loc în a doua jumătate a lui aprilie; cea mai timpurie dată este 12 aprilie 1901. Pleacă în sep- tembrie și numai puțini se mai văd în octombrie. Cei de pe urmă au fost observați la 18 octombrie 1899, lîngă Constanța. Cuibăritul. Locurile de cuibărit se găsesc pe insulele, acoperite în parte cu trestie, din lacul Sinoe. Cuiburile sînt niște scormonituri rotunde, în nisipul de scoicișoarc, adînci de 7—10 cm și cu un diametru de 17 — 19 cm. Cuibarul, constînd din 3 ouă, este complet de obicei în a doua jumătate a lunii mai, dar au fost ani cînd s-au găsit cuibare complete abia la înce- putul lui iunie. Cei mai timpuriu cuibar a fost găsit în 12 mai 1904, cel mai tîrziu, numai cu două ouă, la 13 iunie 1906. Culoarea fundamentală a ouălor este aproape întotdeauna albă, mai rar alb-gălbuie. Pe această bază se găsesc întotdeauna pete inferioare sur-cenușii mari și pete superioare brun-negri- cioase, pînăla brune deschis. Lumina în transparență prin coajă este galbenă. Măsurile dela cincizeci de ouă au fost în medie: 56,1 X 39,18 mm; maxi- mum: 58,9 x 40,6 mm și 57 X 42,1 mm; minimum: 52,7 x 36,5 mm. După afirmațiile fraților Sintenis, acest martin a clocit prin anul 1870, pe grindurile nisipoase din lacul Sinoe, cu miile; astăzi însă nu mai este cazul, numărul lor în ultimii ani a scăzut la cîteva sute de perechi. Dintre mai multe cuibare ce se găseau într-o colonie, în parte numai cu cîte un ou, eu am colectat cinci cuibare, cu cîte 2 ouă destul de proaspete la Cutiuc («Petece »-Sinoe), la 28 iunie 1930, adică cu 15 zile mai tîrziu, de ultima dată (13 iunie 1906) cînd au fost găsite ouă proaspete, probabil erau din a doua pontă, iar la 29 mai 1925, la Cetate, tot la lacul Sinoe, trei cuibare, 376 PĂSĂRILE DIN R.P.R. unul cu 2 și două cu cîte un ou, dintre care unul complet alb, fără nicio urmă de petaj și de o formă mai lunguiață și mai ascuțită (59,4 x 38 mm). în Muzeul ornitologic din Timișoara, în prezent, se păstrează 14 exemplare., dintre care 12 exemplare au fost colectate de către E. Nadra, asistentul Muzeului, pe « Grindul Lupilor », Jurilofca, între 17.V și 6.VL1950. între aceste exemplare, 7 au fost inelate de către institutele ornitologice din U.R.S.S. (Moscova). Datele verificării inelelor ne lipsesc pînă în prezent. 377. Larus melanocephalus Temm. Martin cu cap negru 1818 Larus melanocephalus Natterer, Isis, p. 816. 1820 Larus melanocephaliis Natterer, Isis, 1818, p. 816 (Nomen nudum !). Tem- minck-Man. d’Orn., sec. edit., t. II, p. 777. 1822 Partim; Larus plumbiceps Meyer, Zusătze u. Bor. zu Meyer et Wolfs Taschenb. d. deutsch. Vogelk., p. 202. 1822 Xema melanocephalus Boie, Isis, p. 563. 1831 Xema melanocephalon. Xema caniceps Brehm, Vog. Deutschl., p. 757. 1837 Xema melanocephala Gould., B. Eur., t. V, pl. 427. 1838 Xema melanocephalum. Xema plumiceps Bonap., Comp. List. B. oct., p. 62. 1844 Larus Mihahellii v. d. Milhle, Beitr. z. Orn. Griechenl., p. 138-139. 1853 Chroicocephalus melanocephalus Bruch., Journ. f. Orn., t. I, p. 104. 1856 Gavia melanocephala Bonap., Compt. Rend., t. XLII, p. 771. 1886 Melagavia melanocephala Olphe Gali., Contr. Orn. Eur. Occ., t. X, p. 94. 1887 Hydrocolaeus melanocephalus Salvad., Ucc. Ital., p. 283. 1890 Melanolarus melanocephalus Hine et Reichen, Nomencl. Mus. Hein., p. 359. 1894 Chema melanocephalum Reiser, Orn. Balcan, t. II, p. 198. 1899 I^arus melanocephalus (Natt.) 1819, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 51. 1899 — 1903 Larus melanocephalus Natt., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 395. 1910 Larus melanocephalus Natt., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 804. 1932 — 1938 Larus melanocephalus Temm., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 —1921. t. II, p. 1741; t. IV, p. 500. Numiri r o m î n e ș t i: Martin cu cap negru, Cărăbaș cu cap negru Pescar cu cap negru. Numiri străine: Rus.: Ciornogolovaia ciaica; Germ.: Schwarz- kopf Mowe, Schwarzkdpfige Mowe; Franc.: Mouette ă capuchon noir, Goeland melanocephale; Ital.: Gabbiano corallino, Gabbiano cenerino, Moretta, Ma- chera corallino, Gabbiano capinero; Engl.: Adriatic Gull, Mediteranean Black- headed Gull; Ung.: Szerecsen sirăly. Caracterele speciei. La pasărea adultă remigele sînt aproape complet albe, numai prima, de pe steagul extern, are o dungă longitudinală neagră; la tineri remigele negre apar cu o dungă albicioasă, care pe cea dintîi este foarte îngustă, dar apoi devine tot mai lată și la primele șase se pre- zintă numai pe steagul intern. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 377 Haină de vară. Capul și jumătate din grumaz sînt negre catifelat; restul grumazului, pieptul și toată partea ventrală, albe; spatele anterior și mantaua, albastru-surii; marginea remigelor și coada, albe. Ciocul și picioa- rele roșu-carminii. Irisul brun închis. Marginea pleoapelor roșie aprins. Haină de iarnă. La aceasta, capul și grumazul sînt albe; la păsările mai tinere se află o pată negricioasă înaintea ochiului. Haină de tînăr. Axilarele sînt brune ca ciocolata, cu dungi albicioase; peste ochi, spre orbite are o dungă negricioasă; restul, deasupra albastru- cenușiu deschis; capul și partea ventrală, împreună cu coada sînt albe, ultima cu o bandă apicală neagră. Ciocul galben-cornos, trecînd spre vîrf în negru- brunatic. Picioarele de culoare roz-alburiu. Sistematica. Din treizeci de exemplare colectate în toate pena- jele, în tabloul nr. 103 se dau măsurile în medie de la douăzeci de adulți. TABLOUL nr. 103 Sexul și etatea Diferența de mărime i Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 o ad < Max. 40,7 31,5 12 5,2 3,6 Min. 37,4 28,8 11 4,8 3,2 10 2 ad Max. 40,1 30,9 12 5,2 3,5 Min. 37,2 28,5 10,7 4,7 3,2 /Vria geografică. Aria de reproducere a acestei specii se întinde de pe coastele Mării Negre, prin insulele și coastele Asiei Mici, ca și ale Greciei. Iarna se răspîndește în toată Marea Mediterană. Răspîndirea și biologia. Răspîndirea se limitează exclusiv la mare și la lagune, bălțile cu apă dulce și sălcie din apropierea acesteia. Se duce bucuros în cîrduri pe holde unde face vînătoare harnică după rîme, larve și diverse insecte. Pe Dunăre s-au văzut numai cu totul excepțional și niciodată mai sus de Tulcea; în interiorul țării niciodată, căci martinul cu cap negru este un adevărat fiu al mării. Sosirea lui are loc în a doua jumătate a lunii martie; cele mai timpurii date de sosire sînt 15.III. 1898; 14.III.1900; 20.III.1901 și 18.111.1904. Trecerea principală urmează cu o lună mai tîrziu și anume cam de la 20 aprilie pînă la 10 mai; în acest timp migrează în mase mari, în unele zile cu sutele. Direcția migra- ției este exact dela nord-est spre sud-vest. De obicei, sînt cîrduri de 20 — 40 de bucăți, deseori, însă stoluri de mai multe sute. încă de la începutul lui octombrie numărul lor se împuți- nează; după mijlocul lui octombrie în deosebi, nu s-a mai văzut niciun exemplar, j G u i b ă r i t u 1. Locurile lor de cuibărit au fost descoperite în Dobro- gea de către frații Sintenis și de către Alleon. Acolo au clocit cu miile pe grindurile de nisip din Sinoe și lacul Razelm. Deși nu se mai găsesc în număr atît de mare ca odinioară, totuși găsim și azi încă, colonii în lagunele 378 PASĂRILE DIN R.P.R. mării. Dombrowski apreciază numărul perechilor clocitoare acum 40—50 de ani în urmă, la 800 — 1000. Dar astăzi și acest număr este mult prea exa- gerat. Toate cuiburile pe care le-a văzut au fost plasate în dunele de nisip și foarte îngrijit clădite din diferite plante acvatice, mai ales din alge. Cuibarul, constînd din 3 ouă. Se găsește de obicei între 20—25 mai, dar s-au găsit ouă proaspete și la mijlocul lui iunie. Culoarea fundamentala a ouălor este galben-lutos pînă la galben-brunatic niciodată verzuie, cum afirmă unii autori. Petele sînt suprapuse, primele de culoare sur-cenușiu sau albastru- cenușiu mat peste care se găsește un al doilea rînd brun-roșcat mergînd pînă la negru. Acestea, mai ales la capătul rotunjit al oului sînt încolăcite sau în formă de zig-zaguri. Cîteva ouă aveau culoarea de bază alb-gălbui, cu foarte puține pe1e. Cincizeci de ouă, măsurate, au avut dimensiunile în medie: 55,12 X 40,1 mm; maximum: 62 x 38,4 și 58,8 x 40,7 mm; mini- mum: 49,3x36,4 mm și 51>9x36 mm. Hrana. Afară de pești, hrana lor constă din viermi, larve, insecte, moluște etc. în timpurile mai vechi, înainte de îndiguirea rîurilor din Banat, cerce- tătorul german Baldanus l-a găsit clocind în sud-vestul Banatului, la 17 iunie 1847; iar în ultimele decenii: la 22 August 1895 au fost împușcate 3 exemplare la Panciova, iar la 26 martie 1896, G. Almăssy a observat la Deli- blata 2 exemplare. De atunci nu a mai fost semnalat niciun exemplar în această regiune. Cîteva exemplare au fost colectate însă și în R. P. Ungară. 378. Larus minutus Pali. Martin mititel (fig. 228) 1769?? Larus albuș Scopoli (nec Gunnerus 9 Annus I, Hist. Nat., p. 80. 1776 Larus minutus Pali., Reise Russ. Reich’s, t. III, p. 702, 1786 Larus Articilloides Falk, Beitr. z. topogr. Kenntn. Russ. Reichs, t. III, p. 355 tab. 24. 1822 Xema minutus Boie, Isis, p. 563. 1825 Larus d’orbignyi Audouim, Hist. Nat. de FEgypte, p. 9. 1826 Xema minuta Brehm Ornis, Heft., t. II, p. 137. 1829 Hydrocoloeus minutus Kaup., Naturi. Syst., p. 113. 1831 Larus nigrotis Lesson, Trăite Orn., p. 618. 1831 Xema minutum Brehm, Vog. Deutschl., p. 763. 1836 Chroicocephalus minutus Eyton, Cat. Br. B., p. 54. 1842 Gavia minuta Macgill., Mau. Br. Orn., t. II, p. 242. 1846 Larus pygmaeus Gray, Gen. B., t. III, p. 654. 1891 Larus minutus Pali., I. Frivaldszky, Avcs Hung., p. 177. 1894 Chema minutum Reiser, Orn. Balcan., t. II, p. 198. 1899 Larus minutus Pali. 1776, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 52. 1899 — 1903 Larus minutus Pali., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 397. 1910 Larus minutus Pali., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 806. 1932-1938 Larus minutus Pali., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912-1921, t. II. p. 1743, t. IV, p. 500. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 379 Numiri romînești: Martin mititel, Cărăbaș mititel. Martin pitic, Cărăbaș pitic, Pescar mic. Numiri străine: Rus.: Ciaica malaia ; Germ.: Zwergmowe. Kleine Mowe; Franc.: Mouette pygmee, Goenland pygmee; Ital : Gabianello; Engl.: Little Gull, Russian Mor ; Ung.: Kis sirăly, Torpe sirâly. Fig. 228. — Larus minutus Pali. Martin mititel. 1 : 1,06 din mărimea naturală. Caracterele speciei. Steagul intern al primei remige este negru ; toate celelalte sînt sure, cu vîrful alb mărginit negricios. Partea de dedesubt a aripilor este mai întunecată decît partea dorsală. Haină de vară. întreg capul este negru, cu un luciu verzui; grumazul, coada și toată partea ventrală sînt albe; ultima cu un suflu roz; mantaua, albastru-surie Ciocul negru, cu o transparență roșu întunecată. Picioarele roșu aprins. Irisul brun-roșcat întunecat. Haină de iarnă. Aproape înaintea ochiului se află o pată mică neagră, ’ pe urechi o pată sur-cenușie întunecat; aceeași culoare acopere partea pos- 380 PĂSĂRILE DIN R.P.R. terioară a capului, pînă la cerbice; mantaua este ușor sur-cenușie ; fruntea, partea inferioară a corpului și coada, albe. Haină de tînăr. Capul este sur-albicios; penele de pe spate brune ca cio- colata, cu dungi apicale albe; cele următoare sînt numai la exterior negre mat, toate cu vîrful alb; partea anterioară a capului, cea inferioară a cor- pului și coada, albe; ultima are la capăt o bandă transversală neagră întu- necat. Ciocul și picioarele sînt de culoare roz-alburiu. Irisul brun. Sistematica. Se pare că și acest martin îmbracă haina adultă abia în al treilea an, deoarece în trecerea din aprilie se găsește încă un mare număr, care poartă haina de tînăr. TABLOUL nr. 104 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 £ ad < Max. 32 23 10,1 3 3,1 Min. 29,5 21,6 9 2,6 2 5 -'i i.0 Q ad < Max. 31,2 22 7 9,8 3 3,1 Min. 28,9 1 21,7 1 i 9,1 1 2,6 2,5 Aria geografică. Locueștc în Europa sud-estică și în partea de sud-vest din Asia centrală. Răspîndirea și biologia. Răspîndirea acestui martin este foarte curioasă. Pe cursul inferior al Dunării ajunge de obicei în sus cel mult pînă la Cernavodă, dar și aci numai rar, pe cînd în jos de Brăila, în Deltă și în lagunele mării este foarte frecvent, mai ales în timpul trecerii din aprilie. în lunile mai, iunie și iulie, răspîndirea lor se mărginește numai la lagunele mării și probabil că și clocește aici. în tot cazul în august și pînă în sep- tembrie, se găsește în număr relativ .mic, atît în locurile pe care le cercetează cît și în tre- cerea de primăvară. Din comunicările lui SlMSON (ale cărui observații se referă în deosebi la R.S.S. Mol- dovenească) reiese că martinul mititel migrează în aprilie în număr mare de-a lungul lito- ralului Mării Negre spre nord, și numai puțini rămîn în Dobrogea ca să clocească. Acest lucru a fost confirmat și de ALLEON, iar GULLEN comunică, cum că la 5 iunie 1866, lingă Constanța, a fost împușcat un martin mititel pe cînd se ridica de pe cuib, iar în cuib a fost găsit un ou, pe care CELLEN l-a trimis editorului revistei « Ibis ». Martinul mititel a fost observat și capturat în mai multe rînduri și în Transilvania și în Banat; și anume: la 18 mai 1858 a fost împușcat la Strei-Sîngeorgiu (r. Hațeg) de către I. C s a t o, un exemplar Q care se află în Muzeul național din Budapesta. La 14.VITL1864, un și o Q tînără, împușcați la Brestea romînă (r. Hațeg) de către V. B u d a. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 381 La 8.V.U67, un ad. împușcat la Streiu (r. Hunedoara), tot de către A. B u d a: aceste trei exemplare se păstrează în colecția lui A. Buda din Rea, azi la școala peda* gogică Sibiu. La sfîrșitul lui august 1897, St. C h e r n e 1 a observat mai multe exemplare tinere la Cuvin (Banat) la Ritul de jos, de lingă Dunăre. La 20.V.1918 am împușcat eu un mascul adult în bălțile din Comuna Satchincz (reg. Timișoara), iar la 20.V.1947, tot la Satchinez, a împușcat E. N a d r a, asistentul Muzeului ornitologic, o femelă adultă care se păstrează în Muzeul ornitologic din Tiini- șoira (fig. 228). 379. Larus ridibundus ridibundus L. Martin rîzător (fig. 229, 230) 1766? Partim 1 Larus cinerarius. Linnaeus, Syst. Nat. Ed. XII, t. I, p. 224 (Ex. Brisson, Aldrov. Gesner). * 1766 Larus ridibundus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 225. 1788 Larus erythropus Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 597. 1803 Larus canescens Bechst., Orn. Taschenb, t. II, p. 370. 1820 Larus capistraius Temm., Man. d’Orn, t. II, p. 785. 1822 Xema ridibundus Xema capistraius, Boie, Isis, p. 563, 1826 Larus naevius Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 327. 1829 Gavia ridibunda. Gavia capistrata. Kaup. Naturi. Syst., p. 98. 1830 Xema ridibunda, Xema pileatum, Xema capistratum. Brelim, Isis, p. 994. .1836 Chroicocephalus ridibundus. Chroicocephalus capistraius, Eyton, Cat. Br. B., p. 53. 1844 Larus ridibundus minor Sclileg., Rev. Crit., p. XXVII. 1844 Xema ridibunda, Xema capistrata Gray, List. B. Br. M., p. 172. 1844 Xema pallida Hodgson, Gray's Zool. Mise., p. 86 (Nomen nudum !). 1887 Hydrocolaeus ridibundus, Salvad., Ucc. Ital., p. 283. 1890 Gelastes gelastes (nec. Thiriem) Brusina, Soc. Hist. Nat. Croat, t. V, p. 94. 1890 Chroecocephalus ridibundus, Chroecocephalus capistratus Heine et Reichen, No- mencl. Mus. Hein., p. 558 — 559. 1891 Larus ridibundus L., I. Frivaldskzy, Aves Hung., p. 177. 1894 Chema ridibundum Reiser, Orn. Balcan, t. II, p. 198. 1899 Larus ridibundus, L., 1766, St. Chernel, Magy .Mad., t. II, p. 42. 1899 — 1903 Larus ridibundus, Linne, I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 391. 1910 Larus ridibundus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., t. III, p. 802. 1912 Chroicocephalus ridibundus lavrovi Sarudny, Mess. Orn., t. III, p. 29, 30. 1917 Larus slesvicensis, Brinckmann Schleswig-Holstein Provincialber., p. 265. 1932 — 1938 Larus ridibundus ridibundus L., E. Hartert, Vbg. Pali. Faun., 1912 — 1921. t. II, p. 1745; 1921-1922, t. III, p. 2214; t. IV, p. 500. Numiri r o mine ști: Martin rîzător, Cărăbaș rîzător, Martin comun, Martin vulgar, Cărăbaș comun, Martin ele vară, Pescar rîzător, Porum- bel de mare, Giușcă. Numiri străine: Rus.: Ciaica duca, Obîcnovennaia ozemaia, Obicno- vennaia ciaica; Germ.: Lachmbwe, Braunkopf, Mohrenkopf, Gemeine Lachmdwe, 382 Larus ridibundus ridibundus L. (ad.) ă, Ș. Mai.tin 1.4,0o din mari mea naturala. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 383 Roifiissige-Braunkopfige, Lachmbwe, Hutmdwe, Kapuzinerindwe, Speckmbve, Seekrăhe; Franc.: Goeland rieur, Mouette rieuse, Mouette ă capuchon brun, Petite mouette cendree; Ital.: Gabbiano commune, Corallina cenerina spruzzata; Engl.: Black-headed Gull; Ung.: Danka sirăly, Kbzoseges sirâly, Neveto sirâly, Vizi galamb. Caracterele speciei. Ciocul este cam slab, la vîrf numai puțin încovoiat; nările sînt spintecate, așezate în jumătatea bazală. Rahisele ambe- lor remige primare anterioare, pînă la vîrful negru sînt albe. Haină de vară. întreg capul, dela creștet pînă la gît, este brun. Imediat îndărătul ochiului se află o pată albă mică. Mantaua este albastru-surie; remigele mai deschise; vîrfurile negre. Ciocul roșu ca sîngele. Picioarele roșu- carminii. Irisul brun. Haină de iarnă. Capul este alb; înaintea ochiului are o pată întunecată, în regiunea auriculară una sură. Haină de tînăr. Fața, grumazul superior, pîntecele și tîrtița sînt albe;, o mică pată întunecată se află înaintea ochiului. Creștetul și regiunea auri- culară sînt sur-brunatice, cu o dungă brună pe grumaz; spatele anterior este brun, cu dungi deschise ; spatele posterior sur; tectricele alare mijlocii și remi- gele posterioare sînt brune cu dungi deschise, remigele mijlocii sur-albastre, remigele primare albe, cu vîrfuri negre. Ciocul e de culoare roz-alburiu palid. Irisul brun-suriu. Sistematica. O serie aleasă de patruzeci de exemplare arată, marea variație individuală a primelor remige, după sex și etate. TABLOUL nr. 105 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 o ad • Max. 45 33 13,7 4,8 3,8 Min. 40,5 29,4 11,8 4,4 3,4 20 9 ad < Max. 43,8 32,8 13,5 4,8 3,7 Min. 39,8 28,5 11,4 4,4 3,4 Aria geografică. Locuiește în regiunea palearctică, iarna în Europa de sud Marea Mediterană, Marea Roșie, ca și în Oceanul Indian și regiunile litorale ale acestuia. Răspîndirea și biologia. Pasăre sedentară foarte frecventă, care ne pără- sește numai pentru un timp foarte scurt, cînd înghiață Dunărea și malul mării, ca imediat ce începe desghețul, să se reîntoarcă la noi. Mai ales în august și septembrie, numărul lor în teritoriile inundabile ale Dunării, este uimitor de mare. 384 Fig. 230. — Larus ridibundus ridibundus L» Martin rîzător juv. și ad. (toamna). 1:6.41 din mărimea naturală. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 385 Cuibărit al. Clocește în număr mare în colonii, în toate bălțile mai mari din țară. Cuibarul complet se găsește la sfîrșitul lui mai, sau înce- putul lui iunie; cel mai timpuriu cuibar proaspăt s-a găsit la 25 mai 1900. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 52,49 x 36,82 mm; maximum: 57,4 x 38,8 mm; minimum: 47,1 X 34,4 mm. Hra na. Aceasta constă în cea mai mare parte din insecte și larvele acestora, rîme, melci golași, și numai în mică parte din peștișori și grăunțe, în porturile mai mari se hrănește din tot felul de rămășițe și chiar pîine. însemnătatea lor ecologică este deci foarte mare, mai ales în timpul creșterii progeniturii, cînd distrug, respectiv consumă, o sumedenie de ploșnițe de cîmp, de lăcuste, gîndaci de mai și diferite larve și nimfe stricăcioase scoase la suprafață de fiarele plugului. în Germania, în urma cercetărilor făcute, s-a constatat că bălegarul martinilor rîzători este un factor foarte important, din punctul de vedere al prăsirii peștelui. Merită deci toată protecția. Cu ajutorul inelărilor s-au clarificat multe probleme, în ceea ce privește migrația și vîrsta lor, dovedindu-se că cei mai mulți se reîntorc la locurile lor băștinașe, dar și faptul că uneori ei traversează și oceanul. Un exemplar inelat în Ungaria la lacul « Velencze » a fost capturat după 12 ani de viețuire în libertate. Un alt exemplar, inelat, la Rositten, în Germania, a fost capturat în golful Mexic. 380. * Rissa tridactylatridactyla (LJ Martin tridegctat (fig. 231) 1758 Larus tridactylus Linnacus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 136. 1764 Larus Rissa\ Briinnich, Orn. Bor., p. 42. 1766 Larus naevius Linnaeus, Syst. Nat., Ed., XII, t. I, p. 225. 1776? Larus albuș P.L.S. Muller, Natursystem, Suppl., p. 108.® 1789 Larus Riga (veros, eror typogr. pro Rissa 1) Gmelin, Syst. Nat., t. I, 2, p. 594. 1826 Rissa Brunnickii Stephens. Shaw’s Gen. Zool. XIII, t. I. p. 181, tab. 21. 1827 Larus torquatus Pallas, Zoogr. Rosso-Asiat., t. II, p. 328. 1827 Larus Gavia id., t. c., p. 329. 1831 Laroides minor Brehm, Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 756. 1836 Rissa cinerea Eyton, Cat. Brit. B., p. 52. 1855 Rissa borealis Brehm, Vogelfang, p. 341. 1855 Rissa gregaria id., 1. c. 1899 Rissa tridactyla (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 53. 1899 — 1903 Rissa Tridactyla (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 401. 1929 Rissa tridactyla (L.), I. Schnenk, Brehm az Âllat. Villâg., 9 kbt., p. 333. 1932 — 1938 Rissa tridactyla tridactyla (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1751; t. IV, p. 501. Numiri r o m î n e ș t i: Martin tridegetat, Martin cu trei degete. Numiri străine: Rus.: Trehpalaia cialica, Morbca, Obîcnovennaia moevca; Germ.: Dreizehenmdwe, Dreizehige Mowe, Wintermdwe, Islăndische Mdwe, Schwedische Mbwe, Hafmowe; Franc.: Mouette tridactyle, Goeland â ponce imparfait, Goelandt tridactyle, Mouette tachetee; Ital.: Gabbiano tridattilo, 25 — C. 54 A 386 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Gabbiano ierragnola, Galeira; Engl.: Kiitiwake, Kittiwake-Gull; Ung.: Hăro- mnjju csiillb, Csulld9 Hâromujju sirâly. Caracterele speciei. Policarul (degetul posterior) lipsă, eîte- odată atrofiat numai. Ochiul este brun, inelul din jurul ochiului roșu-porto- Fig. 231. — Rissa tridactyla L. ad. Martin tridegetat. 1: 2,82 din mărimea naturală. calin, ciocul galben-lămîios, coltul gurii roșu ca sîngele, picioarele brun-roș- cafe închis, cu talpa gălbuie. Lungimea cca 430 mm, anvergura 1000 mm, aripa 305—326 mm, coada 120 — 130 mm, tarsul 33—35 mm, ciocul 32 — 38 mm. Haină de primăvară. Capul și grumazul pînă la spatele anterior, coada și tectricele codale, ca și întreaga parte ventrală, sînt albe ca zăpada. Spatele, scapularele și tectricele alare, sur-albăstrui deschis (albastru mar- ORDINUL LARI (LARIFORMES) 387 tiniu), puțin mai saturat ca la martinul argintiu; scapularele mijlocii au vîrful alb. Haină de iarnă. înaintea ochiului se află un semicerc negru-suriu; partea posterioară a capului și grumazului sînt sur-albăstrui, prima puțin pătată sau striată cu alb, ultima mai închisă; p? cerbice este mai deschisă, deseori albă; ciocul galben-verzui. Haină de tînăr. în jurul ochiului are un inel negricios, îndărătul urechilor o pată la fel. Capul este alb, partea posterioară a capului sur-umbrită și stri- ată. Penele cerbicei au vîrfuri late negru-brunatice, formînd o pată întinsă semilunară. Spatele este sur-albăstrui, de asemenea și tectricele supraalar?, însă cu tivuri albicioase; tectricele alare mici sînt negru-brunatice, formînd o dungă pînă la remigele interioare. Remigele primare exterioare sînt negre, remigele mijlocii aproape complet albe. Rectricele albe au o bandă apicală lată neagrăperechea exterioară numai o pată antiapicală neagră, pe steagul intern. Sistematica. Dombrowski nu amintește de loc această specie în lucrarea sa. După apariția lucrării mele (241) însă, am cercetat mai cu de-a mănuntul literatura referitoare la această specie, precum și materialul, despre care am luat cunoștință, așa că azi pot înregistra și această specie în « Păsările din R.P.R, », ca o specie nouă pentru țara noastră. Aria geografică. Locuește în regiunile arctice ale emisferei de nord. Răspîndirea și biologia. Martinul tridegetat este specia care populează în mare parte faimoșii munți de păsări («Vogelberge ») din nordul Norvegiei, în cantități de neînchipuit și unde clocește în colonii de sute și sute de mii de perechi. Regiunile cele mai sudice din Europa unde clocește sînt insulele Feroe, Marea Britanie și nordul Franței, pe litoralul Bretaniei. Iarna străbate spre sud pînă în Marea Mediterană și probabil Marea Neagră, și cîteodată ajunge în trecere și la apele noastre din interiorul țării. , în R.P.R., primul exemplar, despre care am aflat din literatură, a fost împușcat la 6 ianuarie 1843, la Grind (r. Ilia), de către N. ZEYJC. Acest exemplar a fost văzut și de S. Pete - NYI, care Pa și determinat la timpul său. în anul 1894, între 30 martie și 8 aprilie, se zice că ar fi fost o adevărată invazie a acestor martini pe continentul european, cu care ocazie au fost capturate mai multe exemplare; așa de exemplu, la 30 martie 1894, un exemplar la Ruschița (r. Caran- sebeș), la 1 aprilie 1894 un exemplar în Maramureș și altele în Slovacia. Ultimul exemplar și cel mai interesant, un exemplar adult a fost împușcat la 30 octom- brie 1926, lîngă o băltoacă dela periferia comunei și de către un fost elev al meu, Petre Weber, învățător în comuna Pișchia (r. Arad), care l-a preparat, aducîndu-1 mai tîrziu pentru colecția mea, unde se păstrează și azi, și care se află în Muzeul ornitologic din Timișoara (fig. 231). 381. Stercorarius pom ar mus (Temm.) Lup marin mijlociu 1790? Lotus Keeask Latham, Ind. Orn., t. II, p. 818. 1803? Pomarinus fuscus Fischer de Waldheim, Național Mus. zu Paris, t. II, p. 185; s. Proc. U. S. Nat. Mus. XXXV, p. 635. 388 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1815 Lestris pomurinu Temm., Man. d’Orn., p. 514. 1819 Stercorarius pomarinus Vieill., N. Dict. d’Hist., t. XXXII, p. 158. 1826 Cataracles pomarinus Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. XIII, p. 216. 1830 Lestris sphaeriuros Brehm, Isis (Nomen nudum 1). 1831 Lestris sphaeriuros Brehm, Vog. Deutschl., p. 718. 1836 Lestris striatus Eyt., Cat. Br. B., p. 51. 1862 Lestris pomatorhinus Sclat., Ibis, p. 297. 1865 Stercorarius pomatorhinus Newt., Ibis., p. 509. 1890 Coproptheres pomatorhinus Heine et Reichen., Nomenclat. Muz. Hein., p. 360. 1891 Stercorarius pomarinus Temm., I. Frivaldszky, Avcs Hung., p. 175. 1899 Stercorarius pomatorhinus (Temm.) 1815, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 36. 1899 — 1903 Stercorarius pomatorhinus (Temm.), L Madarâsz, Magy. Mad., p. 403. 1910 Stercorarius pomatorhinus Temm., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 818. 1917 Coprothercs pomarinus nutcheri Mathews, « Austr. Avian Record. t. III, p. 72. 1932 — 1938 Stercorarius pomarinus (Temm.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 — 1921, t. TI, p. 1758, t. IV.502. Numiri r o m î n e ș t i: Lup marin mijlociu, Lup de mare mijlociu, Lup de pește mijlociu, Lup de mare cu coadă lată, Lup de mare. N u m i r i s I. r ă i n e: Rus.: Srednii pomornic; Germ.: Mittlere Raubmbwc, Breitschwănzige Raubmdwe, Pommersche Raubmowe, Mittlere Strimt- mdwe ; Franc.: Stercoraire pomarin, Labbe pomarin, Stercoraire arctique, Ster- coraire a queue courte; Ital.: Gabbiano nero, Stercorario mezzano, Stereo- rario di coda lunga; Engl.: Pomatorhine Skua; Ung.: Szeles farku halfarkas. C a r a c t erele speciei. La pasărea adultă rectricele mijlocii sînt mai lungi decît celelalie cu 6,5 cm, la pasărea tînără abia vizibil. Pasăre adultă. Capul și toată partea superioară sînt brun-negricioase ; lalurile -grumazului pe baza albă, suflate ruginiu deschis; pieptul superior și laturile pîntecelui bandate brun ; toată partea de dedesubt este albă. Coada, brună. Ciocul de culoare plumburie, la încîrligare și vîrf negru-brunatic, ceara sur-verzuie. Picioarele negre cu tarsul albastru deschis. Irisul brun. Pasare- tînără. Este brun-surie deschis; partea superioară a capului aproape complet sură deschis; întreaga parte ventrală undulată fin, brun; spatele anterior și aripile brune închis, cu dungi mai deschise. Aria geografic ă. Locuiește în regiunea circumpolară de nord și migrează iarna în zonele mai temperate și tropice. După E. HARTERT, se întîlnește singuratic spre sud pînă în Marea Neagră și Marea Mediterană, Africa de vest, pe insulele Comandor (tinde a fost împușcat vara), Japonia, Birma, odată în Australia, California, insulele Galapagos și Peru. Răspîndirea. Un mascul tînăr a fost împușcat la 18 septembrie 1906, la Brăila. Această specie de lup marin apare la noi în țară, de obicei în trecerile de toamnă, în lunile septembrie, octombrie și noiembrie. Cei mai mulți dintre cei ce ajung la noi sînt exem- plare tinere. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 389 Primul exemplar amintit în literatură, de pe teritoriul țării noastre a fost împușcat în luna septembrie 1841, la Sarombarc (reg. Cluj) de către N. ZeYK. Al doilea exemplar tînăr a fost împușcat în iarna anului 1875, la Cil (r. Gurahonț), de către R. ALMaY; acest exemplar se păstrează în Muzeul național din Budapesta, împreună cu alte exemplare, colecționate în R.P. Ungară. 382. Stercorarius parasiticus parasiticus (L.) Lup marin parazitic 1758 Larus parasiticus Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X., t. I, p. 136. 1764 Catharacta Cepphus Briînnich, Orn. Bor., p. 36. 1764 Catharacta Coprothcres id., t. c., p. 38. 1788 Larus crepidatus Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 602. 1789 Larus crepidatus Banks, Cooks. Vog., Hawkesworth edil. 1773, t. 11, p. 15, Gmelin, Syst. Nat., t. I, 2, p. 602. 1815 Lestris crepidatus Temm., Man. d’Orn., p. 515. 1819 Stercorarius crepidatus Vieill., Nov. Dict. d’Hist. Nat., t. XXXII, p. 155. 1824 Lestris Loji, Lestris Scheepi, Lestris Benickii Brehm, Lehrbuch. Nat. Eur. Vog., p. 991, 993, 996. 1831 Lestris macroperos Brehm, Vbg. Deutschl., p. 721. 1831 Lestris Richardsoni Swains., Faun. Bor. Am., p. 433. 1857 Lestris parasiticus var. coprotheres Bon., Consp. Gn. Av. t. II, p. 209. 1862 Lestris thuliaca Preyer, in Preyer ct Zirkels Reise nach Island, p. 417, 418.. 1863 Stercorarius richardsoni Cones, Pr. Pliil. Ac., p. 121. 1865 Stercorarius tephras Malmgren, Journ. f. Orn., p. 392. 1873 Stercorarius asiaticus Hume, Stray Feath, t. I. p. 269, 270. 1891 Stercorarius cephus Brunn., in Appendix., I, Frivaldszky, Aves Hung., p. 189. 1899 Stercorarius crepidatus (Banks) 1773, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 38. 1899 — 1903 Stercorarius crepidatus Grei., I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 404. 1910 Stercorarius crepidatus Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 818. 1932—1938 Stercorarius parasiticus (L.), E. Hartert, Vbg. pal. Faun, 1912—1921, t. II, p. 1760; t. IV, p. 502. Numiri r o m î n e ști: Lup marin parazitic, Lup de pește parazit, Lup de marc hrăpăreț, Lup marin cu coadă ascuțită. Numiri străine: Rus.: Poinornic ciujendnîi, Corotcohvostîi poinor- nic ; Germ.: Schmaroizerraubmbwe, Schmarotzermowe, Struntjăger, Movenbuttel. Scheissfalke, lohann; Franc: Stercoraire Richardson, Stercoraire părăsite, Stercoraire ă longue qiieue, Labbe ă longue qneue; ItaL: Labbo; Engl.: Richard- son's Skua, Boatsivain, M an-o fiu ar bird, Shooie; Ung.: Ekfarku halfarkas. Caracterele speciei. Despre aceasta Dombrowski scrie urmă- toarele: ambele rectrice mijlocii depășesc lungimea cozii cu aproape 20 de cm și au capetele ascuțite; la pasărea tînăiă numai cu aproximativ 3 cm, dar sînt deja ascuțite. Această indicație este greșită, după cum se va vedea mai departe. 390 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Pasăre adultă. Scufia capului este brun-negricioasă, conturată aspru eu alb, culoare care acoperă laturile capului, gîtul și gușa ; mantaua, înce- pînd de la cerbicea ocru-gălbuie, este ușor sur-cenușie; de asemenea și păr- țile de dedesubt, dar ceva mai deschise; remigele sînt negru-brunatice; rectricele negru-brunatice mat, la vîrf cel mai închis. Ciocul negru, ceara și colțul gurii verde-alunii. Pasăre tînără. Mantaua este brună ca ciocolata, cu dungi albe tulburi, semilunare, la capătul penelor; fața, capul și grumazul posterior sînt sur- brunatice deschis cu pete rahiale întunecate; gîtul este albicios, pieptul ușor pătat cu sur-închis, pîntecele alb curat, iar spre laturi galben-brunatic deschis, bandat întunecat. Ciocul albastru plumburiu. Picioarele albastru-plum- burii. Membranele înotătoare albicioase. Irisul brun. Lungimea 45—47 cm; lungimea aripii 32 — 33 cm; lungimea cozii la a cincea pereche de rectrice, 12,6 — 14,1 cm; tarsul 4,3 cm; ciocul 3 cm. Sistematica. Dombrowski (care în lucrarea sa se folosește în între- gime de sinonimiilc lui Madarâsz din Magy. Mad,), ca șialți autori, confundă această specie în unele privințe, cu cea următoare, adică cu Stercorarius longicaudus Vieill., pe care el nici nu o înregistrează în Omis Romaniae, fapt pe care l-a constatat și C. Rosetti-Bâlânescu (289). Pentru a nu intra în alte detalii, dau textual cele relatate de Rosetti-Bălănescu, bun cunos- cător al Avifaunei noastre acvatice 1). « Relativ la Stercorarii, să mai adaog o observație importantă a d-Iui S. Pașcovschi făcută pe lacul sărat Sabolat, în apropiere ele Bugaz, la 26 august 1917. A observat aci 2 exemplare de Stercorarius, pe care la prima impresie, izbit de remarcabila lungime a rectricelor mediane, ascuțite, le-a identificat ca St. longicaudus (Vieill.). Această specie nefiind însă semnalată de nimeni pînă atunci la Marea Neagră, d-sa s-a îndoit asupra identificării ce făcuse. In plus, găsind în Dombrowski indicațiunea că rectricele mediane depășesc pînă la 20 cm și la St. parasiticus (L.) — (St. crepidatus la Dombrowski) — îndoiala d-sale a devenit și mai mare. Am semnalat d-lui Pașcovski și o sem- nalez și altora — că indicațiunea lui Dombrowski este evident eronată. în adevăr, la St. parasiticus, rectricele mediane nu depășesc pe celelalte, nicio- dată, cu mai mult de 11 cm. Este chiar un caracter de identificare între aceste specii; la St. parasiticus rectricele mediane nu depășesc pe celelalte cu mai mult de 11 cm, pe cînd la St. longicaudus depășesc întotdeauna cu cel puțin 16 cm, ajungînd la 20 cm. Dacă voi mai adăoga că St. longicaudus este numit de unii autori (în special Dresser, de Saunders, Trouessart) St. parasiticus, o confuziune în transcrieri de date devine și mai explicabilă. 1. u. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 391 Bine înțeles, în lucrarea lui Dombrowski poate fi și o simplă eroare tipo- grafică, transformând nefericit un 10 în 20. Indicînd toate acestea d-lui Paș- covschi și supunîndu-i și aspectul cozilor de St. parasiticus și St. longicaudus, d-sa revine la prima sa impresie, cînd a fost izbit și a văzut foarte clar remar- cabila lungime a rectricelor păsărilor observate. Alătur 2 schițe care vor indica lămurit că diferența, mai ales pentru un observator rutinat, între cele două aspecte de cozi, este în adevăr izbitoare și o confuzie este destul de puțin probabilă. Evident, identificarea lui St. longicaudus pentru Romînia rămîne dubioasă, însă observația ce am relatat își păstrează interesul întreg ». Ca o completare la cele de mai sus, țin să amintesc că o diferențiere între St. parasiticus și St. longicaudus este foarte anevoioasă, mai ales la păsă- rile tinere, și că variațiile de penaje la ambele specii se produc pe o scară foarte întinsă. Cel mai bun criteriu, după care ne putem conduce la identificarea acestor două specii, în afară de forma cozilor, ale căror contururi le dau mai jos, este coloarea rahiselor de la primele patru remige, care au următoarea înfățișare: la St. parasiticus, cel puțin primele patru remige au rahisul alb, suflat ușor cu un galben ca paiul, cu steagul intern spre rădăcină alb, iar vîrfurile rahiselor de la rectrice par a fi ieșite puțin în afară; pe cînd la St. longicaudus, se termină rotunzite. Lungimea aripii este de 315—335 mm (excepțional, la exemplare foarte mari din Alaska, 343 mm), coada 200 — 220 mm, cu vîrfurile drepte și lungi de 80 — 90 mm, tarsul 42—26 mm, ciocul 28,31 mm. La exemplarele tinere, remigele 1—3 sau și a 4-a au rahisul evident, alb. G. Willett și H. Howard x) au constatat o diferență evidentă la sche- letul aripilor, care la parasiticus este considerabil mai mare, astfel că « hume- rus » oscilează între 94 și 105 mm, cel de la longicaudus între 83—88 mm, iar « ulna » («cubitus ») corespunzător, între 102 — 111 mm, respectiv 91 — 97 mm (la longicaudus). Aria geografică. Locuiește în extremul Nord de la 60° latitudine în sus; peste iarnă ajunge pînă la coastele atlantice și mediteraneene, de-a lungul coastei Africei, pîna în Colonia Capului. Răspîndirea. A. ALLEON a împușcat, în septembrie 1882, o femelă, dintre două exemplare de lupi de mare parazitici, apăruți la o baltă mică de lîngă lacul Tuzla (reg. Con- stanța) și comunică, că la malul Mării Negre apare, ici-colo, aceasta specie. în iarna anului 1849, lîngă Sibiu, cel mai vechi exemplar din aceasta specie, a fost împușcat pe teritoriul romînesc, cel mai vechi exemplar din aceasta specie, care la timpul său era greșit determinat drept St. pomarinus, fapt care a fost rectificat mai tîrziu de pro- fesorul Alfred Kammner. T) Condor, 1934, p. 158-160. PĂSĂRILE DIN R.P.R. Tot A. KAMMNER mai vestește și capturarea unui alt exemplar, împușcat mai recent la 9 septembrie 1934, la Săcheihid (reg. Oradea); ambele exemplare se păstrează în Muzeul de științe naturale din Sibiu. Un al treilea exemplar (mascul) a fost împușcat la 12 septembrie 1890, la Mîndra;(r. Făgăraș) de către Ed. CZYNK; acest exemplar se găsește în Muzeul național din Budapesta. în afară de aceste exemplare, au fost colectate cîteva și în B.P. Ungară, unde se păs- trează în diferite colecții. Stere, longicaudus. Stere, parasiticus. Coadă de Stere, pomarinus. 383. * Stercorarius Longicaudus Viell. Lup marin cu coadă lungă Stercorarius seu Lestris parasiticus (plur. Auct. sed. eronat, ncc. Linne 1758 !). 1819 Stercorarius longicaudus Vieillot, Nouv. Dict. d’Hist. Nat. (nouv. ed.), t. XXXII, p. 157. 1822 Lestris Buf foni Boie, Isis, t. I, p. 562 (Nomen nudum I), 1822 L. Buf fonii Meyer, Zusătze zu. Meyer et Wolfs Taschenb. d. deutsch. Vogelk.. p. 212. 1824 Lestris Benickii Brehm, Lehrb. Naturg. eur. Ă7og., t. II, p. 996. 1831 Lestris microrhynchos Brehm, Isis, 1830, p. 993 (Nomen nudum!); id. Ilandb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 725. 1831 Stercorarius Lcssonii Degland, Tabl. Ois. obs. dans le nord de la France, p. 63. 1842 Stercorarius longicaudatus Selys-Longchamp, Faune Belge, p. 156. 1854 Lestris spinicauda Hardy, Rev. et Mag. Zool., p. 657. 1855 Lestris Benickenii Brehm, Vogelf., p. 336. ORDINUL LARI (LARIFORMES) 393 1855 Lestris brachyrhynchus Brehm, VogelL, p. 337. 1856 Lestris hardyii Bonaparte, Compt. Rend. Acad. Paris, 1856, t. XLII, p. 770 (Nomen nudum!); id. Consp. Gen. Av., t. II, p. 210. 1899 — 1903 Stercorarius parasiticus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 405. 1929 Stercorarius longicaudus Veill., I. Schenk, Brehm. Aliat. Vilag, uj kiad, 9 kdt, p. 322. 1932 — 1938 Stercorarius longicaudus Veill., E. Hartert, Vog. Pali, Faun., 1912 — 1921, t. II, p. 1763; t. IV, p. 502. Numiri r o m îne șt i: Lup marin cu coadă lungă, Lup marin cu suliță, Lup de mare cu coadă lungă, Lup marin mic, Lup maritim mic. Numiri st r ă i n e: Rus.: Dlinnohvostîi pomornic; Germ.: Lang- schwănzige Raubmdive, Kleine Raubmdive, Kurzschnăbelige Raubmdive, Buf- fonsche Raubmdive, Falkenmdwe, Kleiner Strandjăger; Franc.: Stercoraire părăsite, Labbe longicaude, Labbe părăsite, Labbe â longue qiieue; Ital.: Labbo codalunga; Engl.: Longteiled Skua, Buffon Skua; Ung.: Nyilfarku halfarkas. Caracterele speciei. Este de mărimea unei stăncuțe; lungimea aripii strînse, 290—305 mm; rectricele mediane sînt îngustate spre vîrf, și la exemplarele adulte sînt cu 150—200 mm, la cei tineri cu 20—30 mm, mai lungi decît celelalte; numai primele două rahise sînt albe curat. Haina este asemănătoare cu aceea de la Stercorarius parasiticus: deasupra brună,, grumazul gălbui, partea de dedesubt albă murdar; haina păsărilor tinere abia se deosebește de a celorlalte specii, precum am arătat la specia prece- dentă; numai vîrful rectricelor se termină rotunzii, fără ca rahisul să fie « ghimpat », iar « humerus » și « ulna » sînt mai scurte. în caz dubios, aceste părți ale scheletului trebuie cercetate, comparate și păstrate lîngă pasărea respectivă. S i s t e m atica. Această specie rară nu este înregistrată de Dom- browski în Omis Romaniae, sau mai bine zis este în parte confundată cu cea precedentă. Eu am introdus-o în Avifauna R.P.R. în baza unui exemplar împușcat la 18 septembrie 1904, la Liorinți (reg. Hunedoara) și care se păs- trează în colecția lui I. Csato, la Institutul ornitologic din Budapesta. Pre- zența acestei păsări pe litoralul Mării Negre este justificată prin observațiile făcute de S. Pașcovschi pe lacul Sabola din apropierea orașului Cetatea Albă din R.S.S. Moldovenească și citate și de R. Rosetti-Bâlănescu. Aria geografică. Locuiește în regiunile nordice deasupra cercului polar; iarna exemplarele nord-europene migrează spre sud, pînă la Marea Mediterană, iar toamna (august-septembrie) se rătăcesc și pe la noi exemplare singuratice, deși rar. Pe viitor, urmă- rirea mai cu atenție a apariției acestor oaspeți rari est^ de cel mai mare interes. XXII. Ordinul ALECTORIDES Cuprinsul și situația (poziția) acestui ordin, după cum acesta este con- ceput, aci, au fost judecate în diferite chipuri. « Eu cuprind în acest ordin — scrie E. Hartert — dropiile (Otitidae), cocorii (Gruidae) și cristeii (Ralli- dae)} îacînd abstracții de unele forme ce trăiesc în regiunile tropicale a căror tratare ar duce aci prea departe. Acest ordin mai este numit și Grallae sau Gruiformes ». Alți sistematicieni au considerat cristeii (cu corla și lișița) ca un ordin special, separîndu-1 sub numele Fulicariae; pentru acest lucru, după părerea mea, nu sînt motive suficiente. Unificarea Pteroclidaelor cu Alectoridaele recunoscute mai de mult și de mine, urmînd mai ales caracterele oologice ale lui Kutter, este falsă. Alectoridaele stau, în tot cazul, între Gal- linae și Limicolae, totuși într-o orînduire liniară, nu puteau fi puse ambele alături. Din cauza diferitelor tipuri cuprinse în acest ordin, este greu a da caractere generale valabile. Se pot însă stabili totuși următoarele: Toate sînt schizognate și le lipsesc continuitățile basipterigoidale, Vome- rul este totdeauna prezent. Mandibula dindărăt este retezată sau are numai o foarte scurtă continuare. Sternul fără spina interna. Vertebrele sacrale nu sînt concrescute. Puii, cînd ies din ou, sînt acoperiți cu o simplă haină pufoasă și în cele mai multe cazuri părăsesc cuibul imediat. Ouăle au tot- deauna un petaj evident dublu, deseori sînt foarte lucioase. Dombrowski urmează o clasificare mai veche a formelor următoare, înglobîndu-le în ordinul Charadriformes, pe care îl caracterizează în modul următor: « în această însemnată grupă de păsări formele singuratice, cu tot habi- tul lor exterior, izbitor divergent, stau totuși laolaltă, în legătură de rudenie, datorită caracterelor lor anatomice și biologice comune. Caractere. Osul palatin divizat (schizagnatiis); numărul vertebrelor cervicale este de 15 (la dropii și pasărea ogorului, 16); marginea posterioară a sternului cu cîte două scobituri; glanda crupială este prevăzută cu o O R DIH U L A L EC TO fii DES 395 cunună de pene (la dropie lipsește); grumazul este de jur împrejur aco- perit cu pene, numai dropiile au la baza grumazului o brazdă golașă, lată de cca un lat de deget; numărul remigelor primare este de 11; puii la ieșirea lor din ou au corpul acoperit cu puf des și sînt în stare imediat să fugă. Acest ordin se descompune în 7 subordine, dintre care 4 sînt repre- zentate la noi. Hartert admite numai 3 familii la acest ordin și anume: 1) Otitidae, 2) Gruidae și 3) Rallidae, acceptate în toate lucrările recente mai impor- tante; voi urma deci și eu sistematica adoptată de Hartert după cum am arătat și în alt loc (ordinul Limicolae). 1. Fam. 0TIT1DAE Dropiile formează o familie bine limitată. întru cît a putut fi stabilit, toate au 16 sau 17 vertebre cervicale. Ciocul este scurt, de cele mai multe ori mai scurt decît capul. Nările holorhine. Pe grumaz nu se găsește brazdă golașă. Pielea este subțire, ceea ce își amintește oricine a jupuit o dropie. Hiporahisele sînt prezente. Sub pene, mai ales la piept, se găsesc pufi mătă- soși, un fel de puf pudrant, de cele mai multe ori roșu-rozaceu, cel puțin la speciile palaearctice. Aripa aquintocubitală (adică fără a cincia remige secun- dară), remigea a doua și a treia, sau a treia și a patra, cea mai lungă; remi- gele secundare interioare sînt numai cu puțin mai scurte decît cele primare. Rectricele sînt 20 la număr. Tarsul și partea golașă a tibiei sînt acoperite cu scutecele hexagonale, puțin evidențiate. Glanda crupială lipsește, de asemenea și degetul posterior. Degetele anterioare sînt înguste. Tălpile late, ieșite pe lături mai mult sau mai puțin în afară. La cîteva specii, masculul are un sac gutural, al cărui orificiu se află sub limbă și care în timpul «rotitului » poate fi umflat. Remigele năpîrlesc, ca la cele mai multe păsări, succesiv, așa fel încît niciodată nu sînt împie- decate de la zbor. Familia este reprezentată în Europa, Africa, Asia și Austra- lia, lipsește însă de cele mai multe ori pe insule, deoarece dropiile locuiesc pe cîmpii întinse, așa cum se găsesc în deosebi în stepele, deserturile și cîm- piile cultivate ale Africei, Asiei și Australiei. Sharpe x) deosebește nu mai puțin de 12 genuri, ceea ce constituie un minunat exemplu de fărîmițare exagerată a genurilor. Pe de altă parte, nu este îngăduit a cădea în cealaltă extremitate, ca Reichenow 2) care a unit toate dropiile într-un singur gen. Ar \) Cat. B. Brit. Mus., t. XXIII. 2) Vog. Afr., t. I. 396 PĂSĂRILE DIN R.P.R. duce prea departe, zice Hartert, dacă am cerceta și motiva (o simplă decla- rație, cîte genuri «trebuie diferențiate », n-are nicio valoare), în cîte genuri ar trebui divizate mai practic dropiile din tropice. Eu deosebesc trei genuri palaearctice. Cunoaștem pînă acum aproximativ 30 de specii. 384. O tis farda tarda L. Dropie (fig. 232, 233) 1766 Otis tarda Linne Syst. Nat., t. I, p. 264. 1831 Otis major Brehm, Vog. Deutschl., p. 351. 1899 Otis tarda L., 1758, St. Chernel. Magy. Mad., t. II, p. 227. 1899 — 1903 Otis tarda Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 334. 1910 Otis tarda Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 715. 1932-1938 Otis tarda tarda L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1921 - 1922, t. III, . p. 1799; t. IV, p. 506. Numiri romînești: Dropie, Drob, Drochie, Mitropolit, Curcan sălbatic, Sdrob. Numiri străine: Rus.: Dohva, Drofa, Evropeiiscaia drofa ; Germ.: Trappe, Grosstrappe, Gemeiner Trappe, Trappgans; Franc.: Outarde barbut; Ita].: Otarda, Starda ; Engl.: Greai Bastard; Ung.: Tuzok, Lomha-Tuzok. Caracterele speciei. Capul și grumazul unicolore sure deschis; începînd de la grumazul posterior pornește o bandă lată în formă de guler, galben-ruginie; de la colțul gurii în jos are o barbă, constînd cam din 30 de pene fin spintecate, sure deschis, de 15 cm lungime, care în timpul rotirii se ridică în sus, iar de sub acestea pînă la mijlocul grumazului, o pată albas- tru-negricioasă, terminată ascuțit și acoperită numai cu rahise mai deschise, aproape golașe. Toată partea dorsală și rcctricele mijlocii galben-roșcate viu, cu striațiuni negre ondulate; jumătatea externă a aripilor, gambele, pîn- tecele și pieptul sînt albe, cu un suflu sur-cenușiu acolo unde culoarea albă se mărginește cu cea ruginie. Remigele primare sînt brun-surii întunecat cu rahise alb-gălbui; cele mijlocii sînt negre, iar la rădăcină albe. Rectricele externe sînt aproape albe, spre mijloc bătînd în galben-ruginiu; toate au o dungă apicală albă la vîrf, iar după aceasta o bandă lată neagră transver- sală. Ciocul este brun. Picioarele sure. Irisul brun-roșcat. Masculul tînăr are numai o mustață scurtă, iar pata de pe gît este puțin golașă. Femelei îi lipsesc aceste două caractere. Sistematica. Dombrowski a avut prilejul să cerceteze un mare număr de dropii, mai ales masculi adulti. Cel mai mare exemplar pe care l-a văzut cîntărea 18,50 kg, pe cînd greutatea normală a masculilor bătrîni este de 14 — 15 kg. Cea mai lungă mustață a măsurat 19,5 cm. ORDINUL ALECTORIDES Fig. 232.—-Otis tarda tarda L., $ ad. Dropie. 1:7,23 din mărimea naturală. ORDINUL ALECTORIDES 397 TABLOUL nr. 106 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 o’ Max. 118 67 37 17,5 10 Min. 108 61,5 30 16,2 6 20 2 ad < Max. 98 62 28 16 7,5 Min. 85 50 25 13 5 A r i a geografic ă. Se întîlnește în Europa centrală și de sud, Africa de nord, Asia centrală și India. Răspîndirea și biologia. Locuiește în număr mare pe toate cîmpiile întinse din țară, mai ales pe Bărăgan și mai puțin în ținuturile deluroase neîmpădurite din Dobrogea. Iarna se adună în cîrduri mari și hoinăresc dintr-o regiune într-alta după împrejurările favo- rabile de hrană. DOMBROWSKI a văzut la 5 ianuarie 1902, lîngă Mangalia, unul din cele mai mari cîrduri, pe care l-a evaluat la cel puțin 5 — 600 de exemplare. Pentru dropii poleiul poate deveni catastrofal, căci penele lor umede înghiață în așa fel, incit nu mai pot zbura, iar în această stare un mare număr din ele sînt omorîte de către țărani cu bîta. O asemenea nenorocire au trebuit să îndure ele mai recent, în urma poleiului din 22 și 23 decembrie 1938, cînd au fost ciomăgite sute de dropii «poleite » la aripi, de către niște ■derbedei fără suflet și simț omenesc. A. M, GOMȘIA, fost inspector general al Serviciului vînătoarei, ne dă un amănunțit raport asupra ravagiilor poleiului amintit mai sus, ce au avut loc în partea de est a regiu- nilor București și Ploești, precum și în regiunile Galați și Constanța, constatînd un număr de 740 (șapte sute patruzeci) de dropii omorîte cu ciomagul de către 232 de infractori ce au fost prinși și dați în judecată. Cred că este inutil a mai adăuga vreun comentar, dar numă- rul victimelor era probabil mult mai mare. O altă pacoste pe capul sărmanelor dropii a fost iarna din 1939 spre 1940, care de asemenea a făcut multe victime printre aceste păsări, din lipsa hranei, pe care foarte cu greu o puteau găsi sub stratul gros și înghețat de zăpadă, sau nu o găseau de loc; astfel ineît multe din ele au luat calea pribegiei mai spre Sud, prin locuri unde nu se mai pomenise decît foarte rar, sau de loc, de apariția dropiilor. Astfel au ajuns unele (mai toate femele) în regiunile muntoase de la Reșița și Clisura Dunării, în comuna Coronini lîngă Dunăre (r. Moldova Nouă) au ajuns 3 exemplare sleite și istovite de foame, slabe « cîrlig », îneît au intrat în curțile gospodăriilor, unde au fost foarte ușor prinse cu mîna; una din aceste femele, prinsă la 27.11, a ajuns la mine la Muzeu, unde se păstrează și acum ca un trist document. O a doua femelă, aflată în stare muribundă în hotarul comunei Jebel (reg. Timi- șoara), de către paznici de vînătoare, a fost de asemenea adusă la mine; și acest exemplar se păstrează în Muzeul ornitologic din Timișoara. Un alt caz, care dovedește în de ajuns nevoia de hrană care le face să-și uite vigilența și frica de om, s-a petrecut în a doua jumătate a lunii februarie din anul 1917, cînd a fost o iarnă de asemenea foarte grea și aspră pentru Banat. Chiar în centrul orașului Timișoara lîngă Canalul Bega, de-a lungul bulevardului, se instalaseră niște bulgari zarzavagii, care, 398 ig. 233. - Grupă de Otis tarda tarda L. Dropii. ORDINUL ALECTORIDES 399* după ce au strîns recolta au lăsat în urma lor pe acest teren « ciocane » (tulpine) de conopide și varză etc. La aceste rămășițe s-au pripășit 9 dropii, care au venit vreo 8 — 10 zile în fiecare dimineață, de undeva de la periferia orașului, poposind în acest loc pînă în orele tîrzii de după amiază, părăsindu-1 apoi iarăși, pentru a ajunge la adăpostul lor nocturn. în acest timp, o dropie a fost omorîtă de bulgari, iar la 25.11 am mers și eu la fața locului, prevăzut cu auto- rizația cuvenită, spre a împușca un exemplar pe seama Muzeului; după acea dată, dropiile nu s-au mai prezentat la locul de hrană obișnuit. Cuibă ritul. Dacă timpul e frumos, cocoșii adilți încep să loteasca încă din martie; luna adevărată de împerechere însă, este aprilie. Cuibarul, constînd din două ouă, este de obicei complet la sfîrșitul lui mai. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 77,56 x 55,73 mm; maxi- mum: 85,3 x 60,2 și 82 x 59,8 mm; minimum: 73,5 X 52 mm. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează 3 cuibare, dintre care unul, cu 2 ouă proaspete, a fost confiscat de la un muncitor, la 18 aprilie 1937, la Bulgăruș (r. Arad); al doilea cuibar, cu 3 ouă proaspete, de asemenea confiscat de la un țăran, a fost găsit la 24 aprilie 1930, în hotarul comunei Becicherecul Mic (r. Timișoara); al treilea cuibar, cu 2 ouă, a fost găsit la 7 mai 1937, la Bulgăruș. Hrana. în lunile mai calde, aceasta constă în cea mai mare parte din insecte, rîme, melcișori, mai puțin din vegetale; iarna mai ales din frunze și bulbi de rapiță. Dropiilor le place foarte mult mazărea și fasolea verde. 385. Otis tetrax orientalis Hart. Spurcaciu (fig. 234) 176G Otis tetrax, Linne, Syst. Nat., L I, P- 2G4. 181G Tetrax campestris, Leach., Syst. Cat. Mamm, etc. Br. AL. p. 28. 1854 Tetrax tetrax Lichst., Nomencl. Av Mus. Berol., p. 88. 1855 Otis campestris Brehm, Vogelf., p. 227. 1855 Otis minor Brehm, Naumannia, p. 288. 1899 — 1903 Tetrax tetrax (Linne), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 335. 1910 Otis tetrax Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 71G. 1932-1938 Otis tetrax orientalis Hart., E. Hartert, Vog. Pali. Faun, 1921 -1922,. t. III, p. 1803; t. IV, p. 506. Numiri r o m î n e ș t i: Spurcacid, Spurcoaică, Dropie mică, Dropie pitică, Dropiță mică. Numiri străine: Rus.: Strepet, Vestrocini strepei; Germ.: Ostliche Zwergtrappe, Kleiner Trappe, Trappenzwerg, Trieltrappe; Franc.: Cânepe- tiere, Outarde canepetUre, Poule de Carthage, Outardeau, Pitaree; Ital.: Gallina prataiola; Engl.: Litile Bastard; Ung.: Reznek, Reznek tuzok, Torpe itizok. Caracterele speciei. Mascul adult. Partea superioară a capului este roșu-ruginie deschis, striată cu negru; bărbia, gîtul și o parte a gruma- 500 PĂSĂRILE DIN R.P.R. zului sur-albăstrui cu tivuri negre; restul grumazului, pînă sub gușă este de un negru intens, conturat cu o bandă albă, care pornește pieziș de la partea posterioară a grumazului în jos și cu altă bandă mai lată, tot albă, ce trece peste cap numai pînă la laturile grumazului. Laturile pieptului sînt galben- brunatice, cu linii fine în zig-zag, negre, dese; pîntecele este alb, ca și mar- ginile aripilor și tectricele alare mari; remigele primare sînt brune-închis, la rădăcină albe; remigele secundare albe-curat; rectricele mijlocii la fel cu spatele, cele externe albe, la mijloc împroșcate cu negru, toate cu cîte două benzi transversale curbate. Picioarele ocru-gălbui murdare; ciocul sur-cornos spre vîrf negru. Irisul brun-gălbui. Femela adultă se aseamănă cu masculul, dar îi lipsesc benzile de pe gru- maz, ca și penele prelungite de la partea posterioară a capului și a grumazului; gîtul este galben-ruginiu. Remigele secundare sînt albe; gușa și partea inferioară a grumazului nu este niciodată sur-albăstruie înafară de primăvară; peste aripi are o bandă albă. La mascul, penele de pe partea posterioară a capului și a gruma- zului sînt prelungite, mai ales la ultimul, la care formează o coamă fîlfîi- toare, care se poate zburli. Sistematica. La masculii foarte bătrîni, penele pe partea poste- rioară a grumazului sînt deseori de lungimi considerabile, iar penajul pufos de o culoare roz foarte intensă, avînd un suflu asemănător și pe părțile albe ale aripilor. TABLOUL nr. 107 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 o' ad ■ Max. 49 30 14,2 7,2 2,6 Min. 47,2 26,5 12, 6,8 2,4 10 $ ad • Max. 47,8 28 12,8 7 2,6 Min. 45 25,8 9,9 6,4 2,4 Aria geografică. Europa de sud și Europa centrală, Africa de nord și Asia centrală pînă în India. Ras p îndire a și biologia. în Bărăgan și în Dobrogea, spurcaciul este o pasăre încă frecventă, deși nici pe departe atît de numeroasă, ca acum 30 — 35 de ani în urmă. Poate fi întîlnit și în celelalte șesuri ale țării, deși mai rar. Sosirea lui are loc în prima juma- Fig. 234. — Otis tetrax orientalis Hart., ȘȘ Spurcaciu. 1:3,86 din mărimea naturală. ORDIN UI. A LEC TO Iii DES 491 tale a lai aprilie, plecarea în octombrie și noiembrie. Toamna se adună in cîrduri; înainte de plecare încep să vireze în aer ca păsările răpitoare, ceea ce produce o impresie cu totul stranie. 1896 Primul exemplar 12. IV Ultimul < exemplar — 1897 »> » 8. IV » 13. X 1898 » » 7. IV >> » —• 1899 » » 5. IV >> 3.X I 1900 » » 10. IV -> » 10.XI 1901 » » 12. IV 2.XI 1902 » » 7. IV 17. X 1903 » 10. IV >> 18. X 1904 >> » 12. IV >> » l.XI 1905 » » 7. IV 28. X 1906 >> » 5. IV » 25. X 1907 » » 4. IV » l.XI 1908 » 11.IV » » 27. X 1909 » 14. IV » 7.XI C u i b ă r i t u 1. Pasăre clocitoare pe Bărăgan și în Dobrogea. Cuibarul, constînd din 2—3, mai rar 4 ouă, se găsește în a doua jumătate a lunii mai. Cel mai timpuriu cuibar, cu 3 ouă, a fost găsit la 8 mai 1900. Douăzeci și cinci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 50,5x38,3 mm; maximum: 54,5x39,7 mm; minimum 45,2x35.8 mm. Spurcaciul se întîlnește azi în jumătatea de vest a țării numai în timpul trecerilor, mai ales toamna, în număr destul de mic; altădată însă era și aci destul de frecvent, ca și dropia. Primul exemplar, o femelă adultă, care a ajuns în mîinile mele, a fost împușcată la 7 decembrie 1921, la Comloșul Mare (r. Timișoara). O a doua femelă a fost împușcată de un fost elev al meu la Omor (r. Deta) în noiem- brie, același an. A treia femelă, tînără, a fost împușcată la 3 octombrie 1929, la Cebza (reg. Timișoara). în sfîrșit, a patra femelă, adultă, a fost împușcată la 17 octombrie 1934, la Becicherecul Mic,(reg. Timișoara). Ultimele trei exemplare se păstrează împreună cu un mascul adult, împușcat la 15 mai 1937, la Caracut, în sudul actualei R. S. Moldovenești, în Muzeul ornitologic din Timișoara. în afară de exemplarele de mai sus, se mai păstrează în Muzeul de științe naturale din Sibiu, două exemplare, dintre care unul a fost împușcat la Sibiu în anul 1892. 386. * Chlamydotis undulata macqueenii (Gray) Dropie gulerată 1834 Otis macqueenii Gray, Gray et Hardwicke's Illustr. Jud. Zool., t. II, tab. 47. 1855 ? Otis ornata Brehm, Vogelfang, p. 278. 1912 Houbara macqueenii Gray, I. Aharoni, Ornith. Jahrb., t. XXIII, h 2, p. 1 — 15. 1932 — 1938 Chlamydotis undulata macqueenii Gray, E. Hartert, Vog. Pal. Faun., 1921-1922, t. III, p. 1810; t. IV, p. 507, 26 - c. 54 A 402 PĂSĂRILE DIN R.P.R. N u in i r i romînești: Dropia gulerată (pînă azi nu a fost numită în nicio lucrare romînească și deci i-am aplicat acest nume!). Numiri străine: Rus.: Begunez, Vihliai, Djec; Germ.: Oslliche Kragentrappe, Asiatische Kragentrappe, Passgănger Trappe; Franc.: Oularde de Macqueen; Ital.: Ubara asiatica; Engl.: Macqueen" s Bastard; Ung.: Galleros tiizok, Caracterele speciei. Fruntea și laturile capului sînt sur- roșeat-ruginii; pe creștet are un moț din cîteva pene ușoare lungi, ale căro: mai multe vîrfuri sînt negre; partea posterioară a capului este albicioasă, striată cu brun și sur. Partea dorsală este de culoare fundamentală ocru deschis sau galben-lutoasă, cu dungi transversale negre, iar acolo unde aceste dungi sînt mai dese, este pătată mai întunecat. Gîtul e alb, partea posterioară a grumazului brunatică, iar partea anterioară sur-cenușiu, deschis cu striațiuni ondulate mai întunecate așezate transversal; gușa este albastru-surie întu- necat, pîntecele alb-gălbui. Gulerul de pe ambele laturi ale grumazului este alcătuit din pene lungi fîlfîitoare, dintre care cele mai de sus sînt complet negre, iar la cele din jos, numai rădăcina este albă, de altfel spre vîrf sînt tot negre. Pe ambele părți ale abdomenului se află o pată mare formată din benzi late negre, așezate transversal. Tectricele subcodale mijlocii au de asemenea benzi late, negre, așezate transversal. Aripa are 386—428 mm. Femela este asemănătoare masculului, dar mai mică, cu moțul și gulerul mai scurte; pe laturile abdomenului și din tectricele subcodale, numai unele pene au dungi late negre. Aripa are 356 — 370 mm. Sistematica. Specia aceasta am introdus-o în Avifauna R.P.R. în baza unui mascul adult, împușcat la 20 aprilie 1931, la Sicula (r. Ineu), unde se păstrează și în prezent. Măsurile acestui exemplar sînt: lungimea 742 mm, aripa 390 mm, coada 240 mm, tarsul 102 mm, ciocul 42 mm. O descriere biologică mai detaliată se poate vedea la J. Aharoni1). Aria geografică. Clocește în număr considerabil în deșerturile Siriei și în cele din partea de est a Nilului, în Mesopotamia de nord, de unde cercetează iarna Israelul șl mai ales Valea Iordanului, în număr foarte mare; mai cuibărește în estul Persiei și lingă Golful Persic, în Belucistan și Afganistan, în sud-estul Transcaucaziei, Transcaspia spre nord pînă la 51° latitudine nordică și spre est pînă la Saissan-Nor și Altaiul sud-vestic. A fost obervată deseori în U.R.S.S. europeană, la Achtuba, Astrahan, Sarepta, Harkov, R. S. S. Letonia și în R.P. Polonă; exemplare singuratice au fost văzute pînă în Italia, Germania (în mai multe localități), Elveția, Franța, Belgia, Olanda și de patru ori și în Marea Britanie, ceea ce se explică la multe din ele prin înclinări nomade sau prin migrare *) 1. c., sus. ORDINUL ALEC TORIDES 403 2. Fam. GRUIDAE Dombrowski consideră Gruidaele (Cocorii) după literatura mai veche, folosită ca un ordin separat, ceea ce azi, după cum am arătat mai sus, nu se mai admite; deci voi da caracterizarea acestei familii după Hartert» adăugind la urmă, spre orientare, și cele amintite de Dombrowski. «Păsări mari schizognate și schizorhine, cu 19—20 vertebre cervicale, gît și picioare lungi. Furcula este concrescută cu creasta sternului; sternul este fără scobituri pe marginea posterioară. Continuitățile basipterigoidale lipsesc. Rectricele 12, remigele primare 11 la număr. Aquintocubitale, adică a cincia remige secundară lipsă. Remigele secundare interne sînt foarte lungi, de obicei mai lungi decît cele primare. Glanda crupială este prezentă și acoperită cu fulgi. Degetul posterior prezent, este scurt și așezat mai sus decît degetele anterioare. Ghiara policarului este încovoiată și mai mare decît celelalte. Ciocul tot atît de lung ca și capul, sau ceva mai lung; pe ambele laturi ale maxilarului se află cîte un jghiab care cuprinde mai bine ae jumătate din lungime și în care sînt nările membranoase. Puii ieșiți din ou părăsesc curînd cuibul. Ouăle sînt depuse pe sol într-un cuib dezordonat și sînt pătate. Hrana constă din vegetale, dar în parte și din animale. Vocea acestei păsări este puternică, ca un sunet de trîmbiță, produsă prin întortocherile traheei. Cele mai multe specii (probabil toate) năpîrlesc remigele aproape toate deodată, astfel că devin pentru cîtva timp incapabile de a sbura. în afară de aceasta, unele specii nu năpîrlesc în fiecare an, ci tot al 2-lea an Blaauw a observat același lucru la Megalornis japonensis; mai mulți alțt cercetători ca St. Quintin etc., au observat și afirmat același lucri. Nu este cumva o regulă la toate speciile? La Megalornis gras însă s-ar produce o năpîrlire în fiecare an, dar numai una singură, deoarece rectricele nu cad odată cu remigele; s-a discutat aci eronat despre două năpîrliri». în continuare, referitor la caracterizarea genului Megalornis, Hartert ne spune următoarele: «Este o întrebare foarte anevoioasă, a decide cîte genuri de cocoare să admitem. Sharpe1), după întinderea și forma părților golașe de pe cap și grumaz, acoperite în parte de peri aspri, a deosebit cinci genuri, la care a mai creat încă trei nume noi. Tratatul lui însă nu a fost consecvent, căci după metoda lui trebuiau separate încă și antigone și « australasiana » (recticus rubicundus) și chiar și cocoarele americane. Aceste diferențe persistă însă numai la bătrînețe. Cocoarele tinere au capul și grumazul acoperit cu pene. La pro- cedura unificării urmată de mine, au consimțit și Taczanowski, Dresser, Blanford șLmai mulți alți ornitologi competenți ». 1) Cat. B. Brii. Mus., 1. XXIII. 26* 404, PASAI!!LE DIN R.P.IL Să vedem acum, în cele ce urmează, cum caracterizează Dombrowski Ordinul Gruiformes, respectiv familia Gruidae. « Deja mai sus, la ordinul stîrcilor, s-a făcut observația că mai demult, cocoarele, din cauza asemănării lor exterioare cu speciile de stîrci, au fost unite cu forme înrudite ale acestora și cu alte forme de păsări asemănătoare, m așa numitul ordin al « Picioroangelor » (—Watvogel). Mai tîrziu, din •considerație pentru caracterele lor interioare, s-a încercat să se asigure acestor păsări o situație sistematică mai corespunzătoare. Profesorul Huxley le-a plasat în grupa Geranomorphe creată de el1), în legătură mai apropiată cu Rallidaele. Sharpe, urmînd sistemul lui Schater2), le-a clasat lîngă dropii, în așa numitul ordin Alectorides; în ultimul timp însă3) iarăși le-a separat și de dropii și le-a clasat în ordinul independent Gruiformes4). De fapt, aceste păsări formează în sine o grupă specială izolată, deși nu încape nicio îndoială că ele, din anumite considerente, se apropie de dropii. Sharpe5) divide ordinul cocoarelor în 7 subordine (Grues, Arami, Rhinochetes, Mesolnatides, Eurypygyae Psophiae și Dicholophi). Pe noi ne interesează aci numai primul subordin, deoarece la noi numai acesta este reprezentat ». Trecînd apoi la caracterizarea familiei Gruidae, Dombrowski scrie următoarele, citînd cuvînt cu cuvînt cele amintite de Madarâsz6): < Ciocul drept abia mai lung decît craniul. Osul palatin divizat (schizo- gnathus). Marginea anterioară a osului nazal bifurcată (schizorhinal). Numărul vertebrelor cervicale 19—20. Osul pectoral îngust, curbat; creasta acestuia lată, în interior goală, dunga superioară dinainte deschisă, servește la plasarea traheei. La cocorul vulgar, traheea străbate întreaga creastă a sternului. Plecînd din grumaz, traheea intră printre oasele furculei în orificiul de la creasta sternului și pătrunde în partea ventrală superioară a dungei crestei (margo ventr. cristae), pînă la dunga posterioară a acesteia, se îndoaie aici îndărăt și merge la partea posterioară internă a crestei, în sus, pînă la dunga ante- rioară a crestei, ca de aici într-o curbură bifurcată, să se întoarcă iarăși la orificiu; de unde iarăși tinde în sus și pe suprafața exterioară a dungei ante- rioare îndărăt, se bifurcă în plămîni. Acestei întortocheri a traheei i se atribuie sunetul penetrant, de trîmbiță, al cocoarei. Printre caracterele acestei familii se numără și faptul, că baza degetelor externe este legată de degetul mijlociu x) Proc. Zool. Soc., 1867, p. 475. .-) Cat. B. Brii. Mus., 1894, t. XIII, p. 236. 8) Hand-List, 1899, t. I, p. 176. 4) Rev. Rec. Att., cl. R., 1891, p. 71. 5) Hand-List., t. I. p. 176. 6) p. 589. OHDLW L ALECTOlllDES 405 printr-o membrană conjunctivă mai lată, iar a degetelor interne printr-una mai îngustă; degetul posterior este scurt și este așezat mult mai sus decît. cele anterioare. Glanda crupială înzestrată cu o cunună de pene. Numărul rectricelor este 12. Aripa lungă, remigele terțiare sînt mai scurte decît remigele primare și atîrnă în jos. Păsările ce aprțin acestei familii năpîrlesc anual de două ori. Cocorii iubesc cîmpiile mari cu suprafețele libere și regiuni umede întinse. Hrana lor constă din semințe, insecte, amfibii și micii mamifere. Cuibul lor. clădit pe sol, nu este artistic și cocorii depun de regulă două ouă. Culoarea de bază a ouălor este verzuie, surie sau brun-găibui cu pete brune-întunecat. La ieșirea lor din ou, puii sînt acoperită cu un puf des și pot imediat umbla. Această familie se împarte în 7 genuri și cuprinde 19 specii recente1), în Romînia numai două specii sînt cunoscute, care aparțin la 2 genuri ». 387. Grus grus gras L. Cocor (fig. 235) 1758 Ardea Grus Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 153. 1766 Ardea grus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 234. 1779 Grus nostras Kluk, Ilist. Nat., t. II, p. 312. 1793 Grus communis Bechst, Naturg. Deutschl., t. III, p. 60. 1810 Grus tinerea Mey et Wolf, Taschenb., t. II, p. 350. 1817 Grus canorus Forst., Syn. Cat. Br. B., p. 58. 1827 Grus vulg ar is Pallas, Zoogr. Rosso-Asiat., t. II, p. 106. 1831 Grus cineracea Brehm, Vog. Deutschl., p. 571. 1841 Megalornis grus Gray, List. Gen. B., p. 85. 1866 Grus vulgaris major, gracilis, A. E. Brehm, Verz. Samml, p. 12. (Nomina nuda p 1891 Grus nostras, Olphe-Gall, Contr. Faun. Orn. Eur. Occ., fasc. XV, p. 33. 1891 Grus grus, Brusina, Ornith. Jahrb., t. II, p. 25. 1891 Grus cinerea Meyer,, I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 126. 1899-1903 Grus grus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 329. .1910 Grus cinereus, M. et W., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 709. 1930 Megalornis grus grus (L.), D. Linția, 1. c. (211), p. 296. 1932 -1938 Megalornis grus grus (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1921 — 1922, t. III, p. 1813; Grus grus grus (L.), id. t. IV, 1. c., p. 507. Numiri romînești: Cocor, Cocoară, Cucoară, Gruiu, Gruhă. N u m i r i străine: Rus.: Juravl, Serîi juravl, Zapadnîi serii juravl; Germ.: Kranich, Grauer Kranich, Kranig, Kranch; Franc.: La Gruc cendree; Ital.: Gru, Grue; Engl.: Crane, Common Crane; Ung.: Dara, Sziirke daru. Caracterele speciei. Ciocul este verde-suriu întunecat, mai lung decît capul, la rădăcină roșcat, la vîrf brun. Partea anterioară a capului SHARPE, Hand-List, t. T. p. 176-179. 'fOG PĂSĂRILE DIN R.P.R. este neagră; la cei bătrîni creștetul este golaș și roșu aprins, la cei tineri acoperit cu pene sure; de la partea posterioară a capului trece o dungă Fig. 235. — Grus grus gras (L.) $, Cocor. 1: 9,34 din mărimea naturală. neagră peste mijlocul grumazului posterior. Orbitele, obrajii și partea poste- rioară a grumazului sînt alb-surii deschis; bărbia, gîtul și partea anterioară a grumazului cam pînă la jumătate, negru-surii; axilarele și tectricele alare mari au rahise negre; ultimele cu pete stropiforme, întunecate. Tectricele mari din urmă sînt prelungite în formă de seceră, cu steagul intern negru; ORDINUL ALECTOIilDES 407 la fel sînt formate și ultimele trei remige, cu rahise și vîrfuri negre; ele sînt încrețite spre rădăcină și formează împreună cu rahisul moale, smocul întu- necat; celelalte remige sînt negru-surii; coada sur-ardezie. Picioarele negre. Irisul brun-roșcat. Femelele au pe creștet o pată golașă mai mică; aceasta este acoperită cu peri aspri, care lasă să se întrezărească numai puțin culoarea roșie. La haina de tînăr, creștetul este acoperit cu pene sure, iar smocul numai puțin dezvoltat. Sistematica. Cocorii variază considerabil în mărime și se găsesc masculi izbitor de mici și adevărați uriași, întrei cei de aceeași vîrstă. TABLOUL nr. 108 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 ad | Max. 139 63 25 28 12,7 1 Min. 128,7 55,3 19,5 25,1 11,6 15 Ș ad ‘ | Max. 127,5 61 24 26,8 11,9 | Min. 119 52,8 18 24 11 Aria geografică. Europa; iarna, Africa de nord. Răspîndirea și biologia. Ca pasăre clocitoare se întîlnește numai în puține perechi,în lagunele de la Jacurile Razelm și Sinoe. în schimb, este foarte frecventă aici ca pasăre de primă trecere, dar mai ales, în cantități enorme, la litoralul Marii Negre; cine nu a văzut numărul enorm de cocori, care trec mai ales în martie și octombrie pe acolo, nu-și poate face deloc o idee despre aceasta. Primii cocori apar de obicei pe la mijlocul lui martie, iar trecerea atinge culmea între 20 martie și 5 aprilie. Toamna începe migrația la mijlocul Jui septembrie și durează toată luna octombrie; în ierni mai blînde, pînă în decembrie. 1896 Prima trecere 12.III Ultima trecere 25. XI 1897 » » 2.III » » 21. XI 1898 » » 8.III » 19. XI 1899 » 10.III » » 12. XI 1900 » 5.III » 8.XII 1901 » » 3.III » » l.XII 1902 » 8.III » » 20.XII 1903 » » 5.III » » 17. XI 1904 » » 7.III » 19. XI 1905 » » 11.III » » 15. XI 1906 » » 10.III » » 2.XII 1907 » » 25. II » » 18. XI 1908 » 8.III » » 24. XI 1909 14.III » >> 12.XU 408 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Un drum de trecere foarte important, cunoscut din cele mai vechi timpuri, duce și prin cîmpia Banatului, adică partea de vest a țării, de-a lungul Tisei, pînă în valea Mora- vei spre sud (Sătmar, Oradea, Arad, Vinga, Timișoara, Vîrșeți, Cuvin etc.). Toamna mai ales, poposesc în aceste regiuni săptămîni întregi, în cîrduri de sute și mii de exemplare; ziua pe holde, culegînd la grăunțe împrăștiate, prin ogoare sau miriști, iar seara mergînd spre văile umede ale rîurilor sau pîraielor și bălților, unde petrec noaptea făcînd baie, sau se odihnesc. în aceste locuri se vînează cele mai multe cocoare, la pîndă, cînd se lasă jos spre locurile de înoptare. Cocorii migrează nu numai ziua, ci foarte deseori și noaptea, mai ales în nopțile cu lună. Sborul lor în formă unghiulară, la înălțimi foarte mari, este în deajuns de cunoscut. Țin să amintesc aici însă că gradul de inteligență al cocorilor întrece și pe acela al corbilor. Pînă acum cîțiva ani în urmă, avînd spațiul corespunzător, am ținut vii, un șir lung de ani, mai mulți cocori, aripați sau ușor răniți și apoi vindecați, și pot afirma că o asemenea pasăre, ținuta în curte sau grădină, îngrijită cum trebue, poate procura posesorului ei multă plăcere și distracție. Chiar și exemplarele bătrîne ajunse în captivitate se îmblîn- zesc foarte ușor, își recunosc stăpînul în curînd și se obișnuiesc, chiar să-i ia din mînă, hrana, întinsă, mai ales bucățele de carne, pe care de obicei le clătesc în apă înainte de a le înghiți, își recunosc numele și vin alergînd la chemare. Figura lor sveltă și ținuta lor elegantă și majestuoasă impresionează și pe cel mai indiferent spectator; în curtea orătăniilor întruchi- pează pe « mareșalul» și supraveghează cu energic rînduiala între ceilalți conviețuitori; dacă ceva nu e în ordine, sau vreo persoană străină, un cîine sau alte animale neobișnuite își fac apariția, acestea sînt numai decît apostrofate cu sunetele lor de «trîmbiță » atîta timp, pînă cînd apare stăpînul, sau a trecut «pericolul». Extraordinar de amuzante sînt jocurile, dansurile și distracțiile lor, care uneori țin și un ceas întreg și în care timp iau poziții foarte grotești, alergînd jur-împrejur, săi tind deseori unul după altul ca niște balerine pe loc, cu aripile întinse, sau strînse la corp, încli- nîndu-se sau lungindu-și corpul și grumazul pînă la extrem; acum apucînd o pietricică, o așchie sau [alt obiect mai ușor în cioc și asvîrlindu-1 în sus, ca în momentul următor să-l prindă iarăși ca un jongleur. Deseori în grădina mea, lungă de peste 100 m, [cîte doi sau trei cocori se luau la întrecere în fugă de la un capăt la altul al grădinii, ca apoi acest, joc să fie repetat de mai multe ori. în împrejurări normale, nu părăseau ograda sau grădina obișnuită și nici nu încercau să treacă gardul la vecini, cu toate că acesta nu era înalt și nu le-ar fi fost greu s-o facă; numai după năpîrlire, mai ales în timpul trecerilor, îi apuca dorul de « ducă » la strigătul celor călătoare pe sus. Auzul și văzul lor, mai ales, sînt extraordinar de agere; acest lucru l-am putut observa în nenumărate cazuri, cînd spre exemplu eu nici nu vedeam cu ochii liberi, nici nu auzeam glas de cocori. Cocorii mei și mai ales un mascul foarte bătrîn, începeau să «trîmbițeze » cu atîta dor și duioșie, îneît de la mai mulț i km distanță, toate cîrdurile de cocori, ce treceau peste întinderea orașului Timișoara, își îndreptau’; calea, aproape de fiecare dată pe deasupra grădinii mele, virînd de mai multe ori tot mai jos, uneori și pînă la 100 —150 m altitudine șiîndemnînd prin neîntrerupte «trîmbițări» pe prizonierii mei, ca să-i urmeze. Erau scene impresionante, care stîrneau mereu interesul aproape al întregului cartier. Cocorii iubesc curățenia și în zilele însorite luau cîte o baie în bazinul cu apă din curte, mai în fiecare zi; iar bazinul nefiind prea adînc, se lăsau în genunchi ca să poată ajunge cît mai mult cu corpul în apă. O baie în apa murdară era întotdeauna evitată, în apa proaspătă însă prioritatea era întotdeauna a lor, lebăda și gîștele fiind nevoite să-și aștepte rîndul; altfel cearta era gata și aceasta se termina întotdeauna cu recunoașterea dreptului de prioritate al cocorilor. () K DIN (JL ALECTOnlDE'S 409' Cocorul bătrin amintit mai sus, aripat ca pasăre adultă de cel puțin 4 — 5 ani, a fost îngrijit la mine în captivitate timp de 14 ani; dar după ce l-am dat în îngrijire străină, a avut o moarte tragică: fiind dus într-o seară de toamnă, acum 2 ani, ca pasăre ademenitoare, de un vînător străin de el, a fost scăpat în bezna nopții, departe de adăpostul lui, în cîm- pul liber, unde abia mai tîrziu s-a dat de cadavrul său, spre regretul nostru al tuturor. Era în vîrstă de cel puțin 20 de ani. Cuib ari tul. Cum am spus, cocorul clocește numai în puține perechi, în bălțile dintre brațul Sf. Gheorghe al Dunării și Marea Neagră, ca și în lagunele Raz elinului și ale lacului Sinoe. Trei ouă, măsurate, au. avut dimensiunile: 97,4x60,3 mm; 98,2x60,2 mm; 99,7x61 mm. în Muzeul ornitologic din Timișoara, se păstrează un cuibar cu 2 ouă, din colecția lui Aug. Ertl, a căror origine în timpul cînd am scris aceste rînduri, nu am putut-o stabili mai precis, dar bănuiesc că au fost colectate în vreuna din bălțile Dunării de jos, acum mai multe decenii. Ouăle cocorilor se aseamănă foarte mult cu acele de dropii, dar sînt mai bombate decît acestea și culorile mate, fără luciu. Despre cuibăritul și în deosebi despre biologia cocoarelor, neîntrecutul naturalist și vînătorul cu aparatul fotografic Bengt Berg ne-a dăruit mai recent, o prețioasă lucrare, scrisă în modul cel mai atrăgător, sub titlul: Mit den Zugvogeln nach Africa (Cu păsările migratoare spre Africa), care merită să fie citită de orice, naturalist. 388. Anthropoides virgo L. Cocor mic 1758 Ardea Virgo Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 141. 1766 Ardea virgo Linne, Syst. Nat., t. I, p. 234. 1816 Anthropoides virgo Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. II, p. 163. 1826 Grus virgo Pali, Zoogr. Rosso-As., t. II, p. 108. (841 Scops virgo Gray, List. Gen. B, p. 86. 1842 Philorchemou virgo Gloger, Handb. Naturg., p. 438. 1855 Grus virgo, Grus ornata, Brehm, Vogelf, p. 291, 1877 Grus Anthropoides, virgo Dav. et Oust., Ois. Chin., p. 436. 1899 — 1903 Anthropoides virgo (Linne), I. Madarâsz, Magy Mad., p. 330. 1910 Anthropoides virgo Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 712. 1932-1938 Anthropoides virgo (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Fam;., 1921-1922, t. III,, p. 1822; t. IV, p. 508. Numiri romînești: Cocor mic, Cocor cu cap alb, Cocor cu comanac, Cocoraș. Numiri străine: Rus.: Stepnoi Juravl, Juravl crasavca, Malii juravl; Germ.: Jungfernkranik, Numidischer, Kranich; Franc.: Demoiselle- Grue de Numidie; Ital.: Damigelle; Engl.: Demoiselle Crane, Numidian- Crane; Ung.: Părtaș darii, Sziiz darii. Caracterele speciei. Culoarea principală este sur-cenușiu ; de la regiunea auriculară, de ambele părți, pornește îndărăt cîte un smoc de pene- 410 PASĂRILE DIN R.P.R. lungi, albicioase; remigele posterioare sînt prelungite și ascuțite; capul nu are pata golașă. Penajul frontal se întinde lateral pînă aproape de orificiile nazale. Irisul roșu. Pasăre adultă. Partea superioară a capului este sur-cenușie; fruntea, laturile capului și grumazul posterior precum și cel anterior pînă la gît, negre; penele de pe gușă sînt foarte lungi, înguste, ascuțite și fîlfîitoare; la coada ochiului se ivește o dungă albă, ce constă din niște pene lungi, înguste și gingașe, care formează un smoc moale, îndoit seinilunar îndărăt. Restul corpului este sur-cenușiu deschis. Remigele posterioare, extraordinar de lungi și ascuțite, sînt spre vîrf negru-ardezii; la fel colorate sînt și restul remigelor; coada este sur-ardezie. Sistematica. Din această specie, Dombrowski a putut cerceta numai șapte exemplare și anume cinci masculi și două femele. TABLOUL nr. 109 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 5 ad Max. 87 61 18,3 19 7,5 Min. 81 57 16,2 18 7 o o ; I Max. 82 56 15,9 18 7 | Min. 79,5 55,5 15,6 17,8 6,8 Aria g e o g r a f i c ă. Europa de sud, iar spre est, de la Asia centrală pînă în China ; iarna o petrece în Africa de nord și India. Răspîndirea și biologia. Despre această specie se găsesc în literatură următoarele date: dr. O. REISER scrie că, în general, cocorul mic este amintit ca o pasăre clocitoare frecventă a Dobrogei, care sosește acolo la mijlocul lui aprilie în cîrduri mari înaintea cocorului marc. El trăiește, după observațiile lui ALLEON, pe stepele pustii, și se hrănește mai ales cu coleoptere. SEEBOIIM a primit de acolo, în 1883, ouăle acestei specii. BARKLEY l-a văzut de mai multe ori, ținut în captivitate de turci. Dr. G. ÂLMASY, în lucrarea sa (2)J), relatează, după cum urmează: «în nord-estul provinciei (Dobrogea) cocorul mic este bine cunoscut ca pasăre de trecere, care se poate vedea primăvara rar și numai sus prin aer; în schimb, toamna apare deseori și atunci se lasă și pe cîmp. Vînătorii ruși îl numeau cocor mic sau cocor cu capul alb. Ga pasăre clo- citoare însă nu le-a fost cunoscut, iar locul lui de clocire se mărginește probabil la cîteva districte mai sudice ale regiunii Constanța. Vocea Șuierătoare a acestui cocor se poate deo- sebi chiar de la distanță mare, de aceea a speciei comune ». p. 148. ORDINUL ALECTORIDES 411 W. N. RADAKOFF știe să relateze următoarele: « Cuibărește pe valea Prutului (la Fălciu Grashuhn, Kleines Wasserhuhn, Muthunhchen; Franc.: Poule d'eau maruetie, Maroueite iachetee; Ital.: Voltolino, Pudixedda de aqua; Engl.: Spotted Crake; Ung.: Pettyes vizicsibe. Caracterele speciei. Ciocul scurt. Picioarele cu degete lungi, înguste, fără membrană conjunctivă. Pasăre adultă. Partea de deasupra este măslinie închis, cu multe pete longitudinale albicioase și negre; peste ochi are'o dungă longitudinală alb- brunatică, tivită întunecat; fruntea, gîtul, obrajii, grumazul și pieptul supe- rior sînt sure, punctate cu alb; pîntecele de un alb tulbure; tectricele subco- dale alb-roșcate; penele laterale deschise și bandate transversal cu brun închis viu; dunga aripii albă. Ciocul e galben, la rădăcină roșu. Picioarele verzi. Irisul brun deschis viu. Pasăre tînără. Aceasta este pe partea dorsală mai deschis colorată decît pasărea adultă. Ciocul și picioarele sînt galben-verzui tulbure. Irisul brun- suriu deschis. Sistematica. Urmează în tabloul nr. 111 măsurile, în medie, de la treizeci de exemplare din această specie. J) Porzaua maractta Leach. (posibil greșeală de tipar). Fig. 237. — Porzana porzana (L.) Cresteluț pestriț. 1:3,25 din mărimea naturală. ORDINUL ALECTORIDES 415 TABLOUL nr. 111 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lunigmea ciocului cm 15 ad Max. 24,5 12,6 5,4 3,9 2,1 I Min. 21 11,3 5 3,5 1,7 15 Ș ad ■ Max. 23,1 12,4 5,3 3,8 2 Min. 20,9 11,1 5 3,4 1,8 Aria geografică. Europa și Asia de vest; iarna în Africa și India. Răspîndirea și biologia. Această găinușă de baltă nu este nici pe departe atît de răspîndită, după cum s-ar presupune, lipsind chiar în unele regiuni, cu desăvîrșire; totuși, în general nu este atît de rară. Sosește la sfîrșitul lui martie și pleacă în septembrie; exemplare singuratice se mai întîlnesc încă și în octombrie. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează 7 exemplare, colectate toate în Banat (reg. Timișoara) și anume 3 masculi și 4 femele; de asemenea se găsește și în alte muzee și colecții din țară, în mai multe exemplare. C u i b ă r i t u 1. Pasăre clocitoare obișnuită dar nu prea frecventă. Cuibarul, constînd din 8 — 12 ouă, se găsește pe la mijlocul lui mai; timpul clocirii ține însă pînă în iunie. Douăzeci și una de ouă, măsurate, au avut dimensiunile, în medie: 35,89 x22,13 mm; maximum: 37,1 x24,8 și 36,3 x25,4 mm; minimum: 29,6x22,8 și 31,4x22 mm. 391. Porzana pusilla intermedia (Herm). Cresteluț pitic 1783 Rallus pusillus Vall., Reise Russ. p. 700; (1776), Pili, et Mitt. Iter per Pas. Slav., p. 26. 1804 Rallus intermedius, Hermann, Obs. Zool., p. 198. 1819 Rallus Bailloni Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. XXVIII, p. 548. 1820. Gallinula Bailloni, Gallinula stellaris Temm., Man. d’Orn., t. II, p. 692. 1821 Gallinula Naumanni Schinz, Thierr. von Cuvier, t. I, p. 800. 1822 Crex Bailloni Isis, p. 561. 1820 Rallus minutus Pali., Zoogr. Rosso-As. t. II, p. 155. 1824 Ortygometra Bailloni Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 288. 1824 Gallinula pygmaea Brehm, Lehrb. Naturg. Eur. V, t. II, p. 641. 1829 Phalaridion pygmaea Kaup. Naturi. Syst., p. 170. 1837 Zapornia pygmaea Gould, B. Eur., t. IV, pl. 344. 1838 Crex pygmaea Naum., Vog. Deutschl., t. IX, p. 567. 1840 Ortygometra pygmaea Keys. et Blas., Wirb. Eur., p. LXVIII. 1842 Porzana pygmea Bp., Cat. Met. Ucc, Eur., p. 64. 1863 Ortygometra minuta Radde, Reis. Sib., p. 311. 1867 Porzana Bailloni Degl. et Gerbe, Ornith. Eur., t. II, p. 258. 716 .PASABILE DIN B.P. Ii. 1879 Ortygometra pusilla Goebel, Journ. f. orn», t. XXVII, p. 272. 1884 Porzana Pusilla Bogd., Consp. Av. Imp. Ross., p. 54. 1886 Porzana intermedia Steju. Pro -. U.S. Nit. Mus., t. IX, p. 396. 1888 Gallinula pusilla Ko^nig Journ. f. Orn., t. XXXVI, p. 275. 1890 Phalaridium bailloni Heine et Reichen., Nomencl., Mus. Hein., p. 319. 1891 Ortygometra pygmaea Naum., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 153. 1898 Ortygometra auricular is Reichenow, Journ. f. Orn., t. XLVI, p. 139. 1899 Porzana auricularis Sharpe, Handl. B., t. I, p. 102. 1899 Ortygometra pusilla intermedia (Herm.), 1804, St. Chernel, Magy. Mad., L II, p. 253. 1899 — 1903 Porzana pusilla (Pali.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 429. 1910 Porzana pusilla Pali., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 838. 1932 — 1938 Porzana pusilla intermedia (Herm.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1921 — 1922, t. III, p. 1829; t. IV, p. 509 Numiri romînești: Cresteluț pitic. Numiri străine: Germ.: Zwergsumpfhuhn, Zwergrohrhuhn, Bail- îlonisches Rohriihn, Kleinstes Wasserhiihnchen; Franc.: Poule d’eau Baillon; Ital.: Schiribilla grigiata; Engl.: Baillons’s Crake; Ung.: Torpe vizicsibe. Caracterele speciei. Ciocul în stare proaspătă este verde închis; pe carena și spre vîrf, dela verde închis bătînd în negricios. Picioarele roz-alburiu-surii. Lungimea aripii 8,5—9 cm. Pasăre adultă. Creștetul și cerbicea sînt brun-măslinii, pătate cu negru; umerii și spatele negre, cu petișoare și striuri albe mici, pătate des; penele laterale și tectricele subcodale brun-negricioase mat, cu benzi transversale albe; partea anterioară a capului, a grumazului și pieptul, albastru-ardeziu deschis; partea de dedesubt a aripii brun-surie, pătată cu alb. Irisul roșu învăpăiat. Pasăre tînără. Fața și gîtul sînt albe, restul corpului dedesubt sur-negri- cios-brunatic, stropit și cu dungi ondulate albe; partea superioară a corpului este brun-măslinie, pe mijlocul spatelui pătată cu negru, cu o mulțime de puncte și striuri albe deschis. Ciocul și picioarele de coloare roz-alburiu întunecat. Irisul brun palid. Sistematica. Dombrowski a primit din această specie în cursul anilor, numai cinci exemplare și anume doi masculi adulți și trei păsări tinere, ale căror dimensiuni urmează în tabloul nr. 112. Aria geografică. Locuiește în Europa centrală și de sud, în regiunea tempe- rată din Asia, pînă în Siberia și Japonia; iernează în Africa, Asia de sud și pe Insulele Fili- pine. Răspîndirea și biologia. La noi în țară se întîlnește forma vestică Por- zana pusilla intermedia (Herm.) care, după relatările lui I. PETERS j), ar avea determinată granița nordică de răspîndire, în baza unor exemplare singuratice găsite în timpul clocirii, ]) Check-List, II, p. 183. O RUINUL ALECTORIDES 417 TABLOUL nr. 112 Sexul și vîrsta Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tar sul cm Lungimea ciocului cm Locul și data colectării o a(î. 18,3 8,7 5 5 1,7 Sintești (r. Vidra)) 15,V.1900 18,1 8,7 4,8 5 1,8 Lacul Potcoava (r. Lehliu). 17.V.1903 juv. 17,2 8,4 4,9 4,9 1,4 Pietrile (r. Giurgiu) 13.IX.1909 juv. 16,8 8,5 4,7 4,8 1,3 Cernavodă (r. Medgidia) IX.1900 juv. 16,9 8,4 4,7 4,9 1,5 Cernavodă (r. Medgidia) IX.1900 in Olanda, și unele exemplare, în majoritate vechi și nesigure, în Germania. Cele citeva exemplare cunoscute din Ucraina, par a aparține formei estice Porzana pusilla pusilla (Pali.), începînd de la Orenburg spre est și astfel se vede că c mult mai rară decît specia urmă- toare, cu care se aseamănă mult. în afară de datele comunicate de DOMBROWSKI, a mai fost întîlnită și în Transilvania (Aiud, Orașul Stalin, Crișeni), unde, după I. CSATo, sosește pro- babil pe la mijlocul lui aprilie. Tot CSATo l-a observat și în august, ca și A. BUDA (la Cri- șeni în valea Sibiului) deci este probabil că a și clocit aci. în colecția lui I. CSATo se păstrează o femelă împușcată la 16 august 1862, Ia Brașov, iar in colecția lui A. BUDA de la Școala pedagogică din Sibiu, un mascul împușcat în octom- brie 1857, Ia Gunța (r. Sebeș); un alt mascul împușcat la 20 august 1862, la Mercurca, păs- trat apoi în Muzeul de științe naturale din Sibiu. Din cauza vieții ascunse pe care o duce, este greu de observat și cere multă răbdare și perseverență pentru a putea fi capturat. 392. Porzana parva (Scop), Cresteluț mijlociu 1769 Rallus parvus Scop., Ann. I, p. 108. 1 1799 Rallus mixtus Lapeyr., Mamm. et Ois Haute Garoune, p. 38. 1802 Gallinula pusillus Bechst., Orn. Taschb., t. II, p. 340. 1804 Rallus paludosus Hermann, Obs. Zool., p. 199. 1813 Gallinula minula, Gallinula foljambei, Mont., Orn. Dict. 1816 Zapornia minula Leach., Syst. Cat. Mamm. etc. Br. Mus., p. 31. 1819 Rallus Peyrousei VieilL, N. Dict. dTIist. Nat., t. XXVIII, p. 562. 1820 Gallinula pusilla Temm., Man. d’Orn., t. II, p. 690. 1822 Crex pusilla Boie, Isis, p. 561. 1824 Ortygometra olivacea, Zapornia pusilla Steph., Gen. Zool., t. XII, p. 226, 23-. 1829 Phalaridon pusilla Kaup., Naturi. Syst., p. 173. 1831 Gallinula minutissima Brehm, Isis, p. 708. 1838 Ortygometra pusilla Bon p., Comp. L. B. Eur. et N. Am., p. 53. 27 — c. 54 A. 418 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1842 Porzana minula Bonap., Cat. Met. Ucc. Eur., p. 65. 1855 Gallinula minula Brehm, Vogelf., p. 330. 1875 Crex minuta Danf. et Harvie Brown Ibis, p. 418. 1875 Phalaridum pusillum Mevds, Journ. f. Ornith., t. XXII, p. 433. 1878 Porzana parva Dresser, B. Eur., t. VII, p. 283. 1882 Rallus minutus Dixon, Ibis, p. 578. 1884 Crex parva Seeb., Hist. Br. B., t. II, p. 457. 1886 Ortygometra parva Giglioli, Avif. Ital., p. 351. 1891 Ortygometra minuta Madarâsz, Erlăut., p. 113. 1891 Ortygometra minuta Pali., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 154. 1894 Zapornia parva Sharpe, Cat. B. Br. Mus., t. XXIII, p. 89. 1899 Ortygometra parva (Scop.), 1769, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 251. 1899 — 1903 Zapornia parva (Scop.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 431. 1910 Porzana parva Scop., B. Dombrowsky, Orn. Rom., p. 840. 1932 — 1938 Porzana parva (Scop.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1921 —1922, t. III, 1 p. 1832; t. IV, p. 509. N u ni i r i r o m î n e ș t i: Crestukț mijlociu, Cresteț mic, Găinușă mică. Numiri străine: Rus.: Malîi pogonîiș; Germ.: Kleines Sumpf- huhn, Kleines Rohrhuhn, Moorhiihnchen, Kleine Wasserralle, Taurische Ralle, Sumpfschnerz, Mondhiihnchen; Franc.: Poule d'eau poussin, Marouette poussin; Ital.: Schirabilla, Schiribilla; Engl.: Liitle Crake; Ung.: Kis vizicsibe. Caracterele speciei. La Porzana parva ciocul în stare proaspătă galben-verzui, este la rădăcină roșu; picioarele verde gălbui viu. Lungimea aripii, 9,5 — 10 cm. Pasăre adultă. Partea dorsală este brun-măslinie, mijlocul spatelui negru, cu pete longitudinale albe; rectricele mijlocii negre cu vîrfuri albe. Partea anterioară, grumazul, pieptul și gambele sînt albastru-ardezii deschis. Penele laterale și gambele, cu benzi transversale deschise. Femelele au gîtul alb; pe gușă, piept și gambe sînt de culoare ruginiu deschis, iar laturile capului sînt sur-ardezii deschis; în rest, asemănătoare cu masculii. Pasăre tînără. Fața, gîtul și grumazul anterior sînt albe; pe gușă și latu- rile pieptului este pătată și bandată cu brun; de asemenea și tectricele sub- codale. Partea de deasupra este brun-măslinie, la mijloc are o pată mare neagră, cu petișoare singuratice albe. Irisul la tinerețe brun deschis, la bătrînețe roșu-aprins. Sistematica. Dombrowski a posedat un] mascul adult, la care culoarea sur-ardezie era extraordinar de deschisă, mai ales pe partea anterioară a capului și pe grumaz. {A r i a geografică. Locuiește în Europa centrală și de sud, în regiunea tem- perată din Asia, pînă în Siberia și Japonia, iernează în Africa, Asia de sud și Filipine. O RI) IN U L ALEC TORIDES 419 TABLOUL nr. 113 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tar sul cm Lungimea ciocului cm 10 o ad Max. | 20 [ 10,5 6 3 2.1 Min. 18,4 9,2 L9 2,9 1,8 10 $ ad • Min. 1.9,4 10,4 5,7 3 o Max. 18,1 9 4,7 2,8 1,7 R ă s p i n di r c a și biologi a. Gresteluțul mijlociu este mult mai frecvent în țară, decît s-ar crede dar se sustrage de la observări prin felul lui de viețuire ascuns. Se găsește aproape în toate bălțile din tară, dacă acestea sînt acoperite cu vegetație bogată. Sosește în prima jumătate a lui aprilie și pleacă în septembrie iarăși. Cea mai timpurie dată de sosire a fost notată la 28 martie 1900, cea mai tîrzie a fost constatată la 10 octombrie 1903. în Banat, la Sinmihaiul Romîn, lingă Timișoara, a fost prins la 16 martie 1913, un mascul care se păstrează în Muzeul ornitologic din Timișoara. Cuibă ritul. Pasăre clocitoare destul de frecventă, totuși cuibare se găsesc foarte greu, deoarece cuibul este extraordinar de bine ascuns. Dom- browski a primit în cursul anilor opt cuibare și anume: 5 ouă proaspete la 15 mai; 8 ouă puțin incubate la 29 mai; 7 ouă proaspete la 30 mai; 9 ouă proas- pete la 1 iunie. Patruzeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 30,12x21,69 mm; maximum: 32x21,8 și 30,7x22,2 mm; minimum: 28,5 X 12,2 mm. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează din colecția lui Aug. Ertl, numai un cuibar cu 5 ouă, colectat încă mult înainte de războiul mondial, în Banat sau « Cîmpia » din Transilvania. 393. Crex crex (L) Cristei roșu (fig. 238) 1758 Rallus Crex Linnaeus, Syst. Nat., Ed, X., t. I, p. 153. 1790 Rallus crex Lath., Ind. Orn., t. II, p. 766. 1816 Ortygometra crex Leach, Syst. Cat. Mamm. ctc. Br. M., p. 34. 1831 Crex herb anim, Crex alliceps Brehm, Vog. Deutschl., p. 694. 1855 Crex pratensis Bechst., Naturg. Deutschl., t. II, p. 461. 1865 Rallus featherstonii Buller, Essay Orn. New. Zeeland, p. 18. 1866 Crex pratensis vulgaris, major, brachyrchynchos A. E. Brehm, Verz. SaminL, p. 12. 1884 Crex crex Sharpe, Layard’s B. S. Afr., p. 611. 1891 Ortygometra crex L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 152. 4*20 PĂSĂRILE OIX R.P.Il. 1899 Crex crex (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. n, p. 246. 1899 — 1903 Crex crex (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 428. 1910 Rallus crex Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 843. 1918 Crex pratensis similis Sarudny, Mitt. Transkasp. Mus., t. I, p. 15. 1932 - 1938 Crex crex (L.), E. Hartert, Vog. Pal, Faun., 1921 — 1922, t. III, p. 1838; t. IV, p. 510. Fig. 238. — Crex crex (L.) Crestei roșu. 1:2,16 din mărimea naturală. N u in i r i r o m î n e ș t i: Cristei roșu, Cristei, Cîrstel, Cresteț, Crastaniu, Cîrslei. Numiri străine: Rus.: Dergaci, Corosiel, Reje dergun, Narodnoe; Germ.: Wachtelkonig, Wiesenlăufer, Wiesenschnarcher, Wiesenknarrer, Wiesen- schnărper, Schnarrwachtel, Feldwăchter, Grasrutscher, Knarrer, Schnerker, Schnerz, Kessler, Alier Knecht, Faule Magd, Senzenweizer, Schnarrhuhnchen; Franc.: Râie des preș, Poule d’eau de genets, Râie de terre; Ital.: Re diquaglie; Engl.: Land-Rail, Corn-Crake; Ung.: Haris. ORDINUL ALECTOR1DES 421 Caracterele speciei. Ciocul scurt, la vîrf puțin îndoit în jos, mai scurt decît capul. Axilarele prelungite pînă la vîrful aripilor. Pasăre adultă. Partea de deasupra este brun-măslinie roșcată, cu pete rabiale întunecate; dela cioc peste ochi are o dungă brun-scorțișorie, dedesubt tivită întunecat; marginea aripii este albicioasă; remigele brun-surii, cu steagul extern roșcat; coada mai roșcată decît spatele; bărbia, gîtul și gușa sunt alb-roșcate tulbure, mai în jos albe. Penele laterale și tectricele subcodale roșu-ruginii, bandate transversal. Picioarele și ciocul sur-roșcate. Irisul brun deschis. Pasăre tînără. Partea dorsală este mai închisă, pe grumaz mai brunatică. Irisul brun-suriu întunecat. Sistematica. Cristeii roșii din țara noastră nu dau loc la nici o observație specială. TABLOUL nr. 114 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 $ ad f | Max. 27,5 15,3 6,6 4,1 2 2 | Min. 25,4 14 6,1 3,8 2 10 $ ad ■ Max. 26,4 14,8 6,5 4.1 2,1 Min. 25,4 13,6 6 3,7 1,9. Aria geografică. Europa și Asia centrală; iarna. Africa și partea de sud a* Asiei. Răspîndirea și biologi a. Timpul lor de sosire este mijlocul lui aprilie. Locu- rile lor favorite de poposire sînt: fînețele umede, marginile lacurilor acoperite cu rogoz, de asemenea și viile cu locuri tufoase și ierboase. în unele locuri de la poalele Carpaților este de asemenea frecvent. După ce s-au cosit fînețele și s-a secerat cîmpul, aceste păsări merg în bălți, porumbiște, trifoaie și pe locuri copleșite de buruieni. Cei mai mulți pleacă în septem- brie; singuratici se mai înlîlnesc și pînă la sfîrșitul lui octombrie. Cuibări tul. Cuibarul constînd din 8 — 12 ouă, sc găsește dela sfîr- șitul lui mai pînă la sfîrșitul lui iunie. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 37,21 x 26,4 mm; maximum: 38,9 x 27,9 mm; minimum: 32,5x24,9 mm. Prezența cristeiului într-un loc oarecare și-o trădează el însuși prin vocea lui, care este un scîrțîit, asemănător cu sunetul ce s-ar produce cînd am trece cu o scobitoare peste lamele unei spete în cercuri de cîte două ori. Aceste sunete se aud primăvara după sosirea cristeilor, mai ales dis-de-dimineață sau spre seară; uneori chiar și noaptea. 422 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 394. Gallinula chloropus chloropus 1. Corlă (fig. 239) 1758 Fulica Chloropus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 152. 1766 Fulica fusca, Fulica chloropus Linne, Syst. Nat., t. I. p. 257 — 258. 1783 Rallus dubius Pili, et Mitt., Iter per Pos. Scl., p. 26. Fig. 239. — Gallinula. chloropus chloropus L. $. Corlă. 1: 2,72 din mărimea naturală. 1788 Fulica fistulans Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 702. 1790 Gallinula chloropus, Gallinula fusca Lath., Ind. Orn., t. II, p. 771 — 773. 1817 Gallinula fistulans Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. XII, p. 405. 1820 Gallinula orientalis Horsf., Tr. Z. S., t. XIII, p. 195. 1823 Crex chloropus Lichtst., Verz. Doubl., p. 79. 1831 Stagnicola septenlrionalis, Stagnicola chloropus, Stagnicola minor Brehm, Vog. Deutschl., p. 704-706. 1843 Gallinula parvifrons Blyth., Journ. As. Beng., t. XII, p. 180. 1855 Stagnicola parvifrons, Stagnicola meridionalis, Stagnicola brachyptera Brehm, Vogelf., p. 331. O R DIN UI. ALEC 7'0 RI DES 423 1860 Gallinula minor Harți., Journ. f. Ornith., t. XIII, p. 341. 1866 Stagnicola chloropus vulgaris, crassirostris A. E. Brehm, Verz. Sannnl., p. 12 (Nomina nuda I). 1891 Gallinula chloropus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 154. 1899 Gallinula chloropus (L.), 1758, St. Chernel, Magy .Mad., t. II, p. 254. 1899 — 1903 Gallinula chloropus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 427. 1910 Gallinula chloropus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 835. 1918 Gallinula chloropus iurkestanica Sarudny, Mitt. Transkasp. Mus., t. I, p. 15, 1932 — 1938 Gallinula chloropus chloropus (L.), E. Hartert, Vog. Pal. Faun., 1921 — 1922, t. III, p. 1840: t. IV, p. 511. Numiri romînești: Corlă, Găinușă de trestie, Găinușă de apă, Găinușă de baltă, Curlă verde, Găinuță. Numiri străine: Rus.: Camișnița, Balotnaic Curița, Vodianaia Curocica, Camîișnița; Germ.: Griinfussiges Teichhuhn, Rohrhuhn, Gemeines Teichhuhn, Gemeine Wasserhenne, Wasserhuhn, Wasserlăufer, Rotblăsschen; Franc.: Poule d’eau; Ital.: Gallinella d'acqua, Sciabica; Engl.: Moorhen, Waterhen; Ung.: Vizityuk. Caracterele speciei. Carena ciocului este prelungită, stră- bătînd în frunte ca o lamă roșie. Pe curbura aripii un nod vîrtos. Pasăre adultă. Partea de deasupra este brun-măslinie întunecat; capul, grumazul și pieptul de culoare ardeziu întunecat; mijlocul pieptului și pînte- cele, albe; penele laterale formează de-a lungul aripii o bandă albă. Tîrtița este negru-surie; tectricele subcodale externe sînt albe, cele mijlocii negre. Picioarele verzi deschis; peste încheietura tibiotarsală un brîu galben-roșcat. Irisul roșu. Pasăre tînără. Partea dorsală este brun-măslinie, laturile grumazului suflate cu sur-cenușiu; bărbia și gîtul albe, restul părții ventrale sură închis, cu desene ondulate deschise; pîntecele și laturile interne ale gambelor, albe. Ciocul și chelia frontală, galben-verzui. Picioarele verde-surii. Irisul brun-suriu. Sistematica. Această pasăre variază extraordinar ca mărime de la individ la individ și se întîlnesc atît uriași, cît și adevărați pitici. TABLOUL nr. 115 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 ad < Max. 33,8 18,5 8,7 5,3 2,7 Min. 30,9 16,4 7,6 4,7 2,4 20 ? ad < I Max. 32,3 17,9 8,4 5,2 2,6 I Min. 30,5 16,2 7,4 4,6 2,4 424 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Aria geografică. Europa, Asia și Africa. Răspîndirea și biologia. Corla este foarte numeroasă și frecventă în toate- locurile corespunzătoare, mai ales în bălțile Dunării. Sosirea are loc în a doua jumătate a lui martie, iar în primăveri tîrzii și la începutul lui aprilie. Plecarea începe la sfîrșitul lui septembrie, se desfășoară însă mai mult în octombrie. Cuibăritul. Această specie este o pasăre clocitoare foarte comună? care nu lipsește din nici o baltă. în zăvoaiele inundate ale Dunării, toate cuiburile se găsesc pe copaci, deseori pînă la înălțimi de 1,50—2 m, deasupra oglindei apei; este natural că aceste cuiburi sînt mult mai îngrijit și compact construite, decît acele plasate în stuf sau păpuriș. Dacă femela care clocește pe un copac este alungată de pe un cuib, aceasta face o impresie foarte curioasă. Cuibarul complet, cu 5 — 10 ouă, se găsește la mijlocul lui mai, perechi mai tinere ouă abia în iunie. Cel mai timpuriu cuibar cu 8 ouă, s-a găsit la 7 mai 1900, cel mai lîrziu, cu 5 ouă. la 9 iunie 1903. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 40,71 x29,83; maximum: 44,1x31; minimum: 38,5x27,8 mm. 395. Fulica atra atra L. Ieșita (fig. 240) 1758 Fulica atra Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 152. 1756 Fulica leucoryx (non leuconix), Fulica aethiops Sparm., Mus. Carls,. pl. 12, 13. 1766 Fulica atra, Fulica aterrima Linnd, Syst., Nat., t. I, p. 257 — 258. 1769 Fulica fulginosa, Fulica albiventris Scop., Ann. I, p. 104 — 105. 1779 Fulica fusca Kluk, Hist. Nat., II, p. 69. 1824 Fulica atrata Fulica pullata, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. II. p. 158. 1831 Fulica platyurus Brehm, Vog. Deutschl., p. 711. 1847 Fulica lugubris S. Miiller, Verh. Nat. Gesch. Ned. Indie, Land. Volkenkunde, p. 454. 1849 Fulica atra japonica Temmink et Schlegel, Siebolds, Fauna Japon., Aves, p. 120,. tab. 77. 1866 Fulica atra communis, maculati-pennis, megapus A. E. Brehm, Verz. SainmL,. p. 12 (Nomina nuda 1). 1891 Fulica atra L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 155. 1899 Fulica atra L., 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 257. 1899 — 1903 Fulica atra Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 425. 1910 Fulica atra Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 833. 1914 Fulica stenoleuca Packelhoff, Ornith. Monatschr., p. 288. 1918 Fulica atra turkenstanica Sarudny, Mitt. Transkasp. Mus., t. I, p. 18. Numiri romînești. Lișiță, Lisarcă, Sîrcea, Găină de apă. N u m i r i s t r ă ine: Rus.: Lisca, Lisiona, Lisupa-chernaga, Lîisuha, Obîcinovenia lîisuha; Germ.: Blăsshuhn, Schwarzes Wasserhuhn, Gemeines Wasserhuhn, Grosses Wasserhuhn, Blăssling, Bollhenne, Blăsshendl, Lietze; Franc.: Foulque macroule, Foulque morelle, Judelle, Macreuse; Hal.: Folaga^ Engl.: Coot, Common coot; Ung.: Szârcsa. ORDINUL ALECTORIDES 425' Caracterele speciei. Maxilarul pătrunde pînă la creștet în formă de scutec golaș alb. Degetele anterioare au niște lobi înotători, scobiți la articulații; degetul posterior este prevăzut la talpă împrejur cu o membrană marginală. Fig. 240. — Fulica atra atra L. Ș, sînt de dimensiuni puțin mai mari și de un colorii mai intens, ceea ce va trebui verificat în viitor. Aria geografică. După HARTERT aceasta sc întinde peste tot ținutul Alpilor (de la Alpii apuseni și Savoia, pînă în Stiria), lipsește însă în Jura; probabil și potîrnichile de stîncă din Carpați (Galiția, Moldova de nord) și cele din reg. Timișoara (r. Gravita, Mol- dova Nouă și Mehadia) aparțin acestei forme. ORDINUL GALIȘ 441 R ă s p i n dir c a și b i o 1 o g i a. Prima mențiune, despre răspîndirea potîrnichii de stîncă în ținuturile rominești, se găsește în fragmentele ornitologice ale lui 1. PetENYI }) în care acesta amintește potîrnichea de stîncă din « valea Cernei » (r. Mehadia) din anul 1846. BI.ELZ o amintește cu 10 ani mai tîrziu in lucrarea sa (12) 2), unde scrie că « după unele rela- tări s-ar intilni și în Ardeal și am fost asigurat din izvoare demne de încredere, că în Ardeal avem o a doua « Potîrniche de cîmpie ». Dacă este tocmai această specie sau « Potîrnichea roșie », P. rufa, nu pot stabili și trebuie deci să mă mărginesc numai la aceste observații ». în lucrarea sa, completată din 1888, Lot BielZ (.15) o înregistrează din nou ia pagina 66, sub denumirea de Perdix graeca Briss. (Syn. P. Saxatilis M. et W.), de data aceasta ca specie pozitivă, afirmînd următoarele: «în munții caicaroși ai Carpaților noștri sudici și estici este rară; pe « Piatra Craiului (r. Orașul Stalin). Munții din Țara Bîrsci (r. Orașul Stalin) și Halmagiul Mare din Munții Ci ticului (r. Miercurea Ciutului). Este necesar ca aceste date să mai fie confirmate ». în urma afirmațiilor lui B1E1Z, au înregistrat-o si ornitologii englezi Damord și H. Brown în Transilvania : ). După aceste vești nu se mai știe nimic, pînă la apariția lucrării Centralei ornitologice din Budapesta (1898), Nomenclator Avium Pegni Hungariae unde la pagina 38 este înregis- trată, fără date mai precise însă. Abia in excelenta lucrare a lui I. CHERNEL (45) l), se amin- tește despre potîrnichea de stîncă, de data aceasta cu date precise. Autorul menționează 6) că după rapoartele autorităților silvice din Lugoj în ianuarie 1897 si 1898 au fost împușcate unele exemplare în hotarul comunei Coronini (r. Moldova Nouă). La cererea Centralei ornitologice maghiare, ocolul silvic din Biserica Albă a și trimis un exemplar proaspăt, împușcat în. hotarul comunei Coronini, în ianuarie 1898. Un an mai tîrziu (1900) I. CSATd publică6) o dare de seamă despre identificarea polir- nichii de stîncă în Caraș-Severin (r. Moldova Nouă și r. Mehadia), reproducind cele scrise de Chernel, la care mai adaugă că, la intervenția sa, prietenul său C. POGÂNY a dispus ca prim pretorul din plasa Moldova Nouă să-i obțină un exemplar din această pasăre; ceea ce s-a și întîmplat, trimițindu-i la 4 decembrie, cea mai frumoasă pereche, în carne, dintre 5 exem- plare împușcate în hotarul comunei Coronini, precum și informațiile cerute, asupra acestei specii. La 27 septembrie 1902 am poposit și eu în acea regiune, pentru a observa și a colecta eventual vreun exemplar din această specie. Terenul fiind însă foarte accidentat și bîutuit în acel timp de viatul « Goșava » (un vînt echinoxial foarte puternic, ce bate primăvara și toamna in « Clisura Dunării »), această excursie a rămas fără rezultat. Abia la 12 august 1903 am putut ajunge din nou în această regiune, unde am întreprins o excursie bine orga- nizată și care mi-a* adus un rezultat bogat; trei păsări tinere și un mascul adult au fost prada acestei zile plină de peripeții și de o muncă istovitoare. După informațiile culese în aceste prime două excursii, de la vina Lorii băștinași cehi, din comuna învecinată Sf. Elena — și mai ales de la Enrk l?ilander, vechi și experimentat l) CsOrg-eY T., Magy. Ornith. Kdzp., Madărtani Tbred^kek « Petvnyi 1. S. irataibdl, 1904, p. XIII. 2) p. 106. 3) The Ibis, 1875. ') l. II, p. 346. 6) I. c. •) Ornith. Jahrb., t. XI, p. 63 — 65. 442 PĂSĂRILE DIN R.P.R. vînător și fost pădurar — potîrnichca de stîncă a fost observată în această regiune prin anii 1883 — 1884, cînd a împușcat el primele exemplare, pe care le-a vîndut la Moldova Nouă (centrul plasei) drept «ierunci», pînă ce mai tîrziu, șeful ocolului silvic de aci le-a recunoscut și astfel s-a răspîndit vestea despre prezența acestor păsări în cercurile vînătorești și de aci mai departe. Gel mai mare număr de potîrnichi de stîncă, cam 250 — 300 de bucăți, au fost observate Uici în anii 1893 — 1894. în anul 1895, acest vînător a împușcat 8 exemplare, iar în 1899 un aii pădurar din Sf. Elena a împușcat 9 exemplare. După aceste date au fost mai rar împușcate asemenea păsări, deoarece șeful ocolului silvic a luat în arendă acest teritoriu punîndu-1 sub ocrotire. Mai tîrziu, această pantă de stînci calcaroase, de pe malul stîng al Dunării, a devenit « pădure de protecție » oprindu-se pășunatul oilor și caprelor, dar această măsură a contri- buit la sporirea răpitoarelor și implicit la micșorarea numărului potîrnichilor de stîncă. Pînă pe la anul 1912, eu am mai știut despre existența a 5 —6 familii iar după acest timp nu am mai cercetat această regiune, așa că azi nu mai pot aprecia numărul celor existente, dar, după informațiile culese, ar mai exista și azi cîteva familii. Am colectat în total 11 bucăți, dintre care 5 exemplare (notate mai sus) se păstrează în Muzeul ornitologic din Timișoara, 3 exemplare în Muzeul de științe naturale din Budapesta, 1 exemplar în Muzeul orașului Vîrșeț, 1 exemplar la Institutul ornitologic din Budapesta și 1 exemplar la Muzeul regional din Craiova. în afară de aceste exemplare se mai păstrează 1 exemplar tînăr în Muzeul de științe naturale din Sibiu și 1 exemplar (femela) în colecția lui A. BUDA din Rea (r. Hațeg) (azi Iu Școala pedagogică Sibiu), împușcat la 24 ianuarie 1907, tot .la Goronini. Trebuie să observ aici că, în afară de sectorul dintre Goronini și Gorna Liubcova nicăieri nu ain întîlnit, în excursiile mele dintre Baziaș și Orșova, nici înainte și nici după aceea, vreo potîrniche de stîncă. După toate probalitățile, potîrnichile de stîncă din această regiune au pătruns la noi din Iugoslavia, adică din peninsula Balcanică, dar timpul precis cînd au trecut la noi nu se poate stabili, deoarece acum 50 de ani și mai mult, nu prea au umblat pe aici ornitologi, care să fi luat cunoștință despre existența lor și mai ales că aceste păsări destul de vigilente și precaute nu au izbit ochii profanilor. Potîrnichea de stîncă se aseamănă în multe privințe cu potîrnichca noastră comună, e o pasăre inteligentă, sprintenă și cu simțuri foarte agere; cînd nu este prea neliniștită, este relativ blîndă, în afară de « familie »însă, e arțăgoasă. în captivitate, pe care o suportă destul de bine, se îmblînzește ușor. Dintre simțurile ei, cele mai perfect dezvoltate sînt văzul și auzul. Un pîlc surprins se împrăștie ca fulgerul, zburînd zgomotos în curbe peste crestele stîneilor și bolovanilor, între care dispare, luînd-o deseori la fugă pe jos prin grohotiș. După un scurt timp cocoșul bătrîn (masculul) se ridică pe vîrful unei stînci sau unui bolovan, de unde își cheamă apoi familia răspîndită, prin sunete foarte caracteristice, repetate la intervale mai dese, sunete care s-ar putea reproduce cam în felul următor: «cia-ti-bit, cia- ti-bit, cia-ti-bit », cu accentul pe prima și ultima silabă și în ritm tot mai accelerat. După aceste sunete i s-a dat și denumirea științifică latină «ca-ca-bis ». Dacă stăm liniștiți și bine ascunși în apropiere, vom vedea că membrii familiei se vor aduna peste puțin fie în zbor, fie alergîndpe jos peste grohotiș sau prin tufișe pînă la capătul familiei; iar dacă sînt toți laolaltă, strigătul cocoșului încetează și întreg pilcul își vede de treabă mai departe. Dimineața și spre apus de soare sînt mai vioaie și mai agile; în aceste perioade ale zilei întreg pilcul iese la semănăturile din apropiere după hrană, ca apoi să se retragă iarăși în stîncării, unde sînt mai în siguranță. Viața familiară durează însă numai pînă prin luna martie, cînd începe o viață nouă, dat fiind că perechile se separă. ORDINUL GAL LI 443 Cuibăritul. La noi cuibăritul începe după mersul vremii, din a doua jumătate a lui aprilie pînă pe la mijlocul lui mai. Pentru a preîntîmpina diferitele pericole cuibul este bine ascuns în vre-o adîncitură sau scormonitură sub tufiș, rădăciniș sau grohotiș; este clădit simplu din fire de iarbă, frunze uscate, puțin mușchi sau cîteva pene proprii, și conține în mai 8 — 14 ouă. de mărimea ouălor de ieruncă și de culoare alb-gălbuie, presărată cu puncti- șoare și petișoare brun-gălbui. Două ouă limpezi pe care le-am primit, au măsurat: 41,5x30 mm și 41x28 mm. După E. Rey, ouăle potîrnichii de stîncă din regiunile mai nordice sînt puțin mai mari; 10 ouă din Alpi măsoară în medie: 41,6 X 30,8 mm; maximum: 45x32 mm; minimum 39,8x30,9 mm și 41,3X29,5 mm. Greutatea: 2,26 g. Hrana. Variază după anotimpuri și constă din diferite semințe și grăunțe, muguri, firicele fragede de plante, larve, insecte, pupe de furnici, melcișori, bobite etc.; înghite și grăunțe de nisip sau prundiș pentru digerare. 400. * Perdix perdix perdix (L.) Potimiche (l‘ig. 241, 245). 1758 Tetrao Perdix Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, I. t., p. 160. 1789? Pârlim: Tetrao damasce.nus Gmelin. Syst. Nat., t. I, 2, p. 758. 1790 Perdiy cinera Latham, Ind. orn., t. II p, 645. 1831 Perdix cineracea Brehm, Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 525. 1855 Perdix sylvestris*id., Vogelfang., p. 267. 1855 Perdix minor id., 1. c. 1864 Starna. palustris Olphe Galliard, Ibis, p. 225. 1866 Starna cinerea vulgaris, peregrina, lenuirostris, major i\. E. Brehm, Verz. Samml, p. 11 (Nomina nuda !). 1886 Perdix pallida Demeezemaker, în Olphe Galliard Faun orii. Eur. occ., fas c. 39, p. 37. 1891 Perdix cinerea, Lath., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 114. 1894 Starna cinerea var scanico Altum, Journ. f. Orn., p. 268. 1899 Perdix perdix (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 338. 1.899 — 1903 perdix perdix (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 445. 1918 Perdix galliae Bacmeister et Kleinschmidt, Journ. f. Orn., p. 254. 1930 Perdix perdix perdix (L.), D. Lintia, Întîiul Congres al naturaliștilor din Romî- nia, p. 298. 1932 -1938 Perdix perdix perdix (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1921 — 1922, t. III. p. 1929; t. IV, p. 530. N u m i r i r o m î n e ști: Potîrniche, Păturnica, Poturnica, Păturnea, Păturniche cenușie, Fugaie, Fugău, Tărhită, Perdică, Iribiță. N u m i r i străine: Rus.: Curopaica, Seraia curopaica Sredneevro- peiscaia seraia curopaica; Germ.: Rebhuhn, Rephuhn, Feldhuhn, Graues Feld- huhn, Gemeines Rephuhn, Răbhuhn, Rufhuhn; Franc.: Perdrix, Perdrix grise; Hal.: Starna; Engl.: Partridgc; Ung.: Fogolip 244. - Perdix perdix perdix (L.) Q, Potîrniche. 1: 3,38 din mărimea naturală. ORDINUL CAI.LI 445 Cara c t e r e 1 e s p e c i c i. Mascul adult. în haină de iarnă (din toamnă, pînă în primăvară). Fruntea, sprinceana, frîul, laturile capului și gîtul sînt de culoare rugini?, ultimul mai palid pe la mijloc; regiunea auri- culară brun-surie, are rahise mai deschise. Partea superioară a capului este brună; la rădăcină penele sînt mai închise; spre vîrf au o pata longitudinală îngustă, deschisă. Cerbicea, grumazul posterior și spatele anterior sînt sure, cu linii transversale neregulate, înguste, negre ; vîrful penelor este de un brun, suriu spălăcit, cu cîte o bandă transversală brun-roșcată pe spatele anterior. Restul spatelui este colorat la fel, însă penele brun-surii sînt mai deschise, așa că de. obicei abia se mai pot considera sure ; benzile bru n-roșcate de pe tec- tricele supracodale sînt mai late. Umerii și tectricele supraalare sînt negru- brunatice, cu părți alternative galben-ruginii și sgîricturi transversale negre iar spre vîrf cu o bandă neregulată brun-castanie. Afară de aceasta, are o dungă rahială smîntînie, bine reliefată, încadrată prin tivuri negre, fine. Remigele primare sînt brune închis, cu pete transversale smîntînii roșu ruginii pe steagul extern; pe steagul intern sînt împestrițate la fel, însă deseori cu benzi neregulate și în parte mai înguste; remigele secundare sînt brune cu dungulițe mai închise. Ro "T1J | 500 I 530 s 520 520 • 1O | 510 1 Ir ! 535 io Ol UO 535 1 OSC Lungimea ciocului mm i । 1 ! ! i r- T-i 1 j T—< th 1 T—< i J 00 —M 2 Lungimea polica- rului mm 1 • I i t 1 1 i- & <£> io LO io CO o IC CO o LO »o <£5 Lungimea degetului mijlociu mm i 1 i 1 1 1 1 1 i 1 i i CM Ol 1 eo X CM 1 1 co 30 Ol 32 | 32 1 Lungimea t arsului mm 45. 1 45 1 Ol 2 i i | j Ș ș Ol m co i 42 J 42 1 12 o Lungimea cozii mm o io o »o s 5 c5 •X 1 1 ! O 1 l o »o i 1O 1 X a: 90 | o X X I 98 o 1 08 Lungimea aripii mm i --1. 1 --1 1 j 150 091 1 091 1 1 i 09l § i 1 160 J 1 | Ol 119 | | 621 155 i 161 1 | 691 163 1 r- 1—1 157 1 160 | 152 i Lungimea totală mm | 320 I .-.io oh: | 1 1 310 908 | ! 310 S SOS 1 41" J 310 335 L _JH» 320 1 327 | i-- ei 31.8 1 330 I 320 1 326 | 336 | 315 | Localitatea capturării | SăcăIaz 1 i - 1 Sînandrci - I Sinmartinul sîrbesc | Albina I Bezdin i Albina * i Jadani 1 Săcălaz ! i >—» ! Cerneteaz | * Timpul colectării gSGITX’OI | 10.XL1932 î 10.XL1932 s | 13.XI.1932 | 13.XI.1932 1 20. X.1935 SS6FX ’Oc i 1 26.X L1936 31. X.1937 ! 31. .X.1937 9. X.1938 x‘ 9. X.1938 | 15. X.1938 1 2 >< 14 X R § 20.XL1938 1 29.XI.1938 1 29.XI.1938 30.XL1938 | X cn R 00 30.XL1938 i Genul H ! r° oi- i i o- Oi ro H r° i To O? Oi- OF o- ro crt. j d h - । X Ș r-. o 1 - O ! - i ol CM 1 co I ou ORDINUL GALLI 449 mm ; ciocul, de ia capătul membranei ceroase, 12 — 13 mm; tarsul 40—44 mm. La femeia: aripa 151—157 mm. Dau aici un tablou nr. 120 asupra măsurilor dela exemplarele colectate și cercetate de mine, în ultimii ani, din Banat, în mod cronologic: dimen- siunile sînt luate în mm, respectiv în g. La unele exemplare, J ciocul a fost măsurat dela penele frontale (inclusiv ceara) deci cu o diferență de 1—3 mm; de asemenea și degetul mijlociu și policarul, au fost măsurate în majo- ritatea cazurilor cu tot cu ghiara. Aria geografică. După ornitologii mai procminenți din ultimii ani (HARTERT, STEINBACHER, StresEMANN, BOETTICHER ș. a.), aceasta ar fi Eurcpa centrală, apoi spre nord pînă în regiunile agricole din Suedia și Norvegia, Germania pînă la Alpi, Elveția, R. P. Polonă, Austria, R.P. Ungară, partea de vest a R.P.R., partea de nord-est a Jugo- slaviei, Macedonia, partea de vest a R.P. Bulgaria, Grecia de nord; granița spre sud-est s-ar întinde, după unii, pînă la Nipru. R ă s p î n d i r e a și biologia. Potîrnichea, cea mai cunoscută specie de vînat sburător din țară, se întîlnește mai ales în cîmpie, dar și în regiunile deluroase, unde se prac- tică agricultura; uneori însă străbate și pînă la golurile munților Carpați, unde a fost întîl- nită de multe ori. Ea este în general pasăre sedentară și în afară de epoca clocirii trăiește în pilcuri (familii). Toamna însă, cînd sînt urmărite și neliniștite de vînători, iar capii familiei sînt distruși, se contopesc cîte două sau mai multe familii laolaltă, așa că numărul indi- vizilor se urcă pînă la 30 — 50 și mai mult, formînd stoluri care petrec împreună în regiunea lor obișnuită. Numai din lipsă de hrană suficientă și adăposturi potrivite, părăsesc locul băștinaș, vagabondînd dintr-un loc în altul pînă la sfîrșitul iernii. De asemenea și stolurile •din golurile și poienile munților cînd vine zăpada și ger mare pe acele locuri, ele se lasă în vale la cîmpie, unde își au existența mai asigurată. Aceste împrejurări au dat ocazie la afirmația existenței de « Potîrnichi migrătoare » (amănunte vezi în lucrarea mea amintită mai sus). C u i b ă r i t u i. Cuibul este așezat pe sol mtr-o mică adîncitură, bine ascuns în desișuri de ierburi sau buruiene, ori mici tufișuri, și este construit din fire de iarbă uscată, frunze sau mușchi. Cuibarul, constînd din 12—20 de ouă, de culoare brună deschis sau măsliiiiu-surie, cîteodată cu un suflu verzui ori sur-verzui-smîntîniu și care au de obicei, înfățișare piriformă, este complet, după mersul vremii, dela siîrșitul lui aprilie pînă la sfîrșitul lui mai. Lungimea celor două axe. este în medie: 34,9x26,3 mm; maximum: 37,7x27 și 35,8X 28,6 mm; minimum: 34 X 27,1 mm. H r a n a. Aceasta constă vara în majoritate din insecte, iarna din diferite semințe sau grăunte. După cercetări mai recente s-a putut constata că însemnă- tatea ecologică a potîrnichei este considerabilă, deoarece puii, cît sînt mici se nutresc aproape exclusiv cu viermi și insecte și numai după ce au crescut mari și insectele s-au împuținat, încep să mănînce grăunțe și mai ales semințe de buruiene. Este o pasăre foarte mult apreciată nu numai din punct de vedere vînătoresc dar foarte folositoare și pentru agricultură. Este însă regretabil că prin răspîndirea tot mai mult a fazanului, acolo unde acesta sporește, scade din ce în ce mai mult numărul potîrnichilor. 29 - c. 54 A 450 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 401. Perdix perdix robusta Ho ni. et Tancre. Potîrniche robustă 1883 Perdix robusta E. F. von Homeycr, Mitth. d. ornith., t. V, în ĂV. VII, p. 92. 1894 Starna cinerea var. robusta Altum, J. f. O., t. XLII, p. 267. 1903? Perdix perdix caucasica Reichenow, Journ, f. Orn., p. 543. 1910 Perdix cinerea robusta E. F. von Homey., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 859, 1920 Perdix perdix robusta Horn., 1883, I. Gengler Balkanvogel, p. 200. 1930 Perdix perdix robusta Horn, et Tancre., D. Linția, Întîiul Congres național al naturaliștilor din România, p. 273. 1932—1938 Perdix perdix robusta, Hom. et Tancre, E. Hartert, Vbg. Pal. Faun. 1921-1922, t. III, p. 1933; t. IV, p. 531. N u miri romîncști: Potîrniche robustă, Potîrniche dobrogeană. Numiri st r ă i n e: Rus.: Cibirscaia seraia curopaica; Germ.: Rumâ- ni sches Rebhuhn. Caracterele s p e c i e i. După Dombrowski, este mai puternică și mai robustă decît potîrnichea central-europeană, totdeauna cu 18 rectrice, întreg penajul este mai sur și mai curat. Creștetul este sur-măsliniu deschis, cu pete rahiale galben-lutoase. Pe pîntecele alb se află scutul mare brun- ruginiu întunecat; penele singuratice, mai ales în jos, sînt nervurate și cu vîrfuri negricioase. Pe tectricele alare și pe axilare se află numai puțină culoare ruginie. Coada, cu excepția celor patru rectrice mijlocii galben-surii, împes- trițate cu benzi în zig-zaguri brun-negricioase, este roșu-ruginie deschis; celelalte rectrice, spre capăt și în parte și pe steagul intern, sînt nervurate brun-negricios. Sistematica. Dombrowski a cercetat o serie aleasă de douăzeci și patru de exemplare romîncști, precum și treizeci și opt din alte țări. Cele din urmă se distribuc după cum urmează: 7 R.P. Bulgaria............4 q 3 2 ad. 5 Turcia.......................3^2 2 ad. 3 Moscova .................2 q 1 2 ad. 4 R.S. Moldovenească . . o o — — ad. 11 Germania ...............6 o 5 2 ad. 8 R.P. Ungară .............5 q 3 ad. Potîrnichea tipică pentru Romînia, scrie Dombrowski, se distinge prin urmatoarele caractere: Creștetul. Rădăcina penelor este brii n-negricioasă, cu brun mat, ca la potîrnichile centra l-europene; vîrfurile sînt sur-măslinii deschis; la mijlocul fiecărei pene este o pată longitudinală. îngustă, galben-lutoasă, care însă spre frunte dispare complet. Gîtul, fruntea și superciliul. Aceste părți sînt brun-roșcate ; pe gît culoarea devine cîteodată mai palidă. ORDINUL GALLI 451 Remigele. în comparație cu exemplarele clin Germania, acestea prezintă o culoare foarte puțin ruginie. Scutecul (potcoava). Colorația acestuia prezintă cel mai mare interes. La păsările romînești, scutecul stă pe pîntecele alb curat și are o culoare brun-roșcată întunecat. Fiecare pană brun-roșcată la rădăcină este rețelală brun întunecat, iar spre vîrf negricios; la unii masculi adulți predomină atît de mult culoarea brun-negricioasă îneît brun-roșcatul se reduce, așa îneît potcoava privită superficial parc brună întunecat. Asemenea exemplare însă sînt rare. Rectricele. Rectricele externe, care la exemplarele central-europene sînt totdeauna unicolore, prezintă spre capătul penelor o nervurație brun-negri- cioasă, cînd mai puternică, cînd mai slabă și care seamănă cu o bandă apicală. Cadrul verde-albăstrui al creștetului. La cele mai multe exemplare l-a găsit destul de bine pronunțat și conturat. Grumazul anterior și pieptul. Culoarea fundamentală sură este de obicei sură deschis, iar desenele brun-negricioase foarte înguste; la ultimele pene, spre pîntecele alb, ele devin însă mai late, lățimea maximală a acestor benzi ondulate ajungînd pînă la 1 1/2 mm. Păsările din Dobrogea și din părțile sud-estice ale țării prezintă carac- terele subspeciei în chipul cel mai pronunțat, pe cînd exemplarele din raioanele: Calafat, Băilești, Plenița, Bechet, Segarcea, Craiova, Filiași, Melinești, Cîmpina, Ploiești, Vălenii de Munte și Urlați, se potrivesc exact cu acele din Transilvania. TABLOUL nr. 121 i Sexul si etatea iv" । ' r n ii fi m eu i t. u n g i i nea j Dncrenta i । - ’ 1 ; aripii de mă rime i ' ’ i cm cm ’ Lungimea- cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 25 ad | Max. :U> | Min. 31,5 17 : 15,3 8.8 4.3 3,9 ! ! j 1,7 1,4 25 ? ad ' Max. 1 35,1 । 16.5 8.5 । 1.6 .Min. 30.8 15.3 7,8 3,8 i 1 1.3 Pentru comparație, dau în cele ce urmează și definiția, respectiv caracte- rizarea, subspeciei «robusta» după E. Hartert: «Această formă este ușor de deosebit de Pcrdix perdix perdix, prin culoarea mai puțin brună, aproape curat sură a părții dorsale, mai ales pe spate; de asemenea și benzile trans- versale brun-casianii de pe tîrtiță sînt mai înguste și puțin mai închise. Culoarea sură de pe pieptul anterior este ceva mai deschisa. Lungimea aripii 452 PĂSĂRILE Ol'X BJ’.R. dela tipurile din Al tai, după Homeyer este de 160 — 170 nun, a seriei de dela Moscova, din stepa Sarpa și a celor din Caucazul nordic 160 — 167 mm, dela ocjdin Orenburg 159-170 mm, dela 1 ^din Munții Sa ir (în Dschungaria) 166 mm ». Ari a geografică. Cit este de ruspijuțita aceasta formă, astăzi încă nu se po* te spune. Dombrowski avea exemplare din Turcia, Bulgaria, Romînia și Rusia de sud. După Hartert: Siberia de vest (Tomsk), spre est pînă ia Altai; în afară de aceasta, cea mai in are parte din Rusia, de Ia Urali pînă la Moscova și Caucazul de nord, iar spre vest, se pare pînă Ia Rumelia de est. Exemplare din Helsingfors au fost văzute in Finlanda, unde această formă străbate pînă la al 66° latitudine nordică, are aripa de 166 — 168 mm (£) și se aseamănă cu acelea din Siberia de vest, Moscova, Caucazul de nord și stepele Sarpa. După STAXTSCinNS’KI de la Arliangelsk-Kazan-Volga pînă la Altai. cu lungimea aripii pînă a 176 mm. R ă s p i n d i r e a și biol o g i a. Despre aceasta DoMimowSKI scrie următoarele: «Cel ce cunoaște potîrnichea din Europa centrală, nu ar mai recunoaște-o de loc pe a noastră dună comportarea ei. Pe cînd acolo potîrnichea se găseste de cele mai multe ori prin holde și numai rar caută pădurea, aici este tocmai invers, deoarece la noi se găsește numai acolo unde este desiș de stejar și spinării, sau și în vii; în deosebi preferă văile din Dobrogea aco- perite cu tufișuri dese, care se mai găsesc în mijlocul regiunilor cultivate. Pe holdele deschise iese numai seara, ca dimineața să se reîntoarcă iarăși in tufișuri. La noi în țară nu este deloc atît dc frecventă, după cum s-ar putea presupune aviini in vedere situația ci favorabilă; cel mai adesea se întîlnește în Dobrogea si în uncie părți din Moldova. Motivul principal pentru care potîrnichile se înmulțesc, atît de anevoie la noi, sînt viscolele puternice, apoi urmă- rirea lor de < ătre țărani și enormui număr de păsări răpitoare >. C ii i b ă r i t u 1. Cuibul și-l plasează ml otdeauiia la marginea tuCșulor, iar cuibarul, constînd din 15—20 de ouă, se găsește pe la mijlocul lui mai. Dacă primul cuibar este distrus, în iunie sau iulie urnarază un al doilea cuibar cu 8 —12 ouă. Douăzeci și cinci de ouă măsurate au evul dimensiunile in medie: 38,8x26,2 nun: maximum: 38x27,1 și 35,9x28,7 mm; minimum: 31,1 X 22,8 mm. 402. Coturnix coturnix roluruh (Lj Pitpalac (fig. 2 bo 1758 Tetrao colurnix Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X. t. I, p. 161. 1766 Tetrao colurnix Linne, Syt. Nat., t. I, p. 278. 1790 Perdix colurnix Lath., Ind. Ora., t. II, p. 651. 1791. Coturnix communis Bonn., Tabl. Ency cl. et Meth.. t. L p. 217. 1793 Colurnix alba, Colurnix varia, Colurnix maior, Colurnix nîyru Bechst.. Naturg, Deutschl., t. III, p. 581-582. 1815 Colurnix daciylisonans Temm.. Pig. et Gali, t. IU. p. 478. 1815 Coturnix dactylisonans Meyer, Vbg. Liv. und Estkmds, p. 167. 1831 Colurnix media, Coturnix minor Brehm, Vogeh Deutschl., p. 528- 529. 1837 Coturnix europaeus Swains., Class. B., t. II, p. 344. ') Ornith. Monatln, 1929. p. 13<Ș. GALLl ------------------- -----------.................. 45< 1840 Orlyglon coturnix Kcy. et BL. V/irbclt. Eur.. p. 202. 1843 Coturnix aulgaris Bont.. Ori'... baupbjne. p. 72. 1844 -Coturnix dactylisonanx? v. indicus Hodgson, Gray’s Zool. Mise., p. 85 (Noinei nudum ’). 1850 Coturnix vulgarii africana Temm. et Scîd.? Fauna Japon., p. 103. Fig. 246. — C(durnix coturnix coturnix (L.) & Ș. Pitpalac 1: 2.42 din mărimea naturală. 1854 Coturnix coturnix Lichtst.. Nom. Av., p. 84. 1855 Coturnix Baldami Brelnn, Vogelf., p. 274. 1855 Coturnix ieucogenis Erehni, Naumannia, p. 285. 1859 Turnix coturnix Salvin, Ibis. p. 353. 1862 Synoicus Lodoisiae N^rr. et Des Murs., Ilev. et Mag. Zool., p- 1870 Coturnix capensis « Lichts » Gray,- Handl., B., p. 268. 1875 Orlygion vulgaris B. Baldami Sevcrtz., Journ. f. Orn., t. XXIb PĂSĂ1ULE DIX U.PJI. 1883 Coturnix coturnix subsp. capensis Ogilv., Grant. Cal. B. Li. Mas., t. XXII, p. 2.>7. 1884 Coturnix communis orientalis Bogdan., Consp. Av. Imp. Boss., t. 1, p. 44. 1886 Pertortyx lodoisiac Montes.s., Meni. Soc. Saxone, t. XL P- Mi. 1891 Coturnix coturnix Brusina, Orn. Jahrb., t. IL P- 25. 1891 Coturnix dactylisouans Mey., I. bTivaldszky, Aves Hung., p. 1 Lo. 1897 Coturnix coturnix coturnix, Coturnix coturnix africana, J schussi, Aquila, t. IX. p. 36-97. 1899 Coturnix coturnix (LJ, 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. IT, p. 347. 1899— 1903 Coturnix coturnix (Linn6), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. -146. 1910 Coturnix conununis Bonn., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 862. 1932— 1938 Coturnix coturnix coturnix ([..), E. Hartert, Vog. Pali, banii., 1921 — 1922, t. III, p. 1938; t. IV, p. 532. Numi r i r o ni î n e ști: Pitpalac, Pipălae, Teptalac, Pipălaca, Taptalagă, Parpalac, Pitpediche, Potpalacă, Pkptălaie, Potpăduche, Prepelița. N urniri s t r ă i n e: Rus.: Perepall, Prepelka, Obîicnovermîi perepel; Germ.: Wachtel, Schlagivachtel, Kleines Fddhuhn, Flick de Biicks; Franc.: Caie; Ital.: Qauglia; Engl.: Quail, Common Quail; Ung.: PUrj. C a r a c t e r e 1 e speciei. Peste mijlocul creștetului, precum și deasupra fiecărui ochi are o dungă lunguiață alb-gălbuie; întreg spatele brun, cu mai multe rînduri de pete rahiale mari și cu multe benzi transversale între- rupte, negre și brune deschis. Picioarele de culoare roz-alburiu-gălbuic. Ciocul negru-suriu. Irisul brun închis. Sistematica. Colorația gîtului variază extra-ordinar și anume nu numai după vîrstă și sex, ci și dela individ la individ. Este sigur ca masculii cu gîtul negru sînt păsări foarte bătrîne. Păsările clocitoare romînești au pe spate un puternic suflu sur. TABLOUL nr. 122 Sexul și etatea Diferența 1 de mărime | Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 o ad - Max. 20,2 12 4,5 2,5 1,2 Min. 18,7 10,8 ■1 2,3 0.9 20 $ ad < | Max. i 20 10,9 4,1 2,5 1,2 | Min. 18.0 j 10.5 3,8 9 9 0,9 l Asupra varietăților pitpalacului se găsesc comunicări foarte valoroase și interesante în publicația lui V. Tscnusi’). i) Aqmila, 1897, l, IV, p, 26--39. OR DINU 1. GALII Aria geografică. Locuește în Europa, Asia și Africa. R ă s p în dir c a și biologia. Pasăre foarte frecventă și foarte răspîndită în întreaga țară, cu excepția munților înalți. Sosirea lui arc loc în prima jumătate a lui aprilie, însă trecerea masivă se produce abia la mijlocul acestei luni. Primele date de observație din ultimii cincisprezece ani sînt următoarele: 1896 . . . . 3. IV 1901 . . . . . 6.IV 1906 . . . 3. IV 1897 . . . . . 6. IV 1902 . . . . . 4. IV 1907 . . 7. IV 1898 . . . . . 11. IV 1903 . . . . . 8.IV 1908 . . . . 10. IV 1899 . . . . 10. IV 1904 . . . 5. IV 1909 . . . . . 4. IV 1900 . 5. IV 1905 . . . . . l.IV 1910 . . . . . 7. IV Trecerea principală de toamnă a pitpalacilor este între 5 — 20 septembrie; deseori însă sînt treceri mari de pitpalaci și mai tîrziu. Trecerea în deosebi este foarte neregulată .și depinde de mersul vremii. Despre marele număr de pitpalaci ne putem face o idee, dacă luăm în considerare faptul că un vînător bun poate împușca într-o zi o sută de bucăți; dar se întîlnesc și rezultate mai bune. în iernile blînde unele exemplare iernează de obicei la noi. Astăzi nu se mai poate vorbi despre marele număr de pitpalaci de care amintește DOMBROWSKI În lucrarea sa și mai ales nu în jumătatea de vest a țării, cu toate că prin extin- derea terenurilor cultivate ar fi o consecință naturală de sporire a numărului pitpalacilor, fapt ce ar determina popularea unor terenuri tot mai vaste. Scăderea vertiginoasă a numă- rului pitpalacilor își arc cauzele atît la noi în țară, cît și în străinătate. Dau ca exemplu în cele ce urmează numai cîteva crîinpeic din statistica pitpalacilor uciși în cursul trece- rilor de toamnă atît la noi cît și în străinătate. însuși DOMBROWSKI intr-un « Preț-curent» din 1 ianuarie 1901, oferă anual vînat ucis în cantități fantastice, ca: 10.000 rațe sălbatice, 4.000 pitpalaci, 5.000 becanție, 500 sitari de pădure etc.; alți vinători cunoscuți mie se mîndrean cu un «rezultat » de 90—140 și chiar 160 de pitpalaci vinați într-o singură zi; între acești vînători se afla și o persona- litate « oficială » care mi-a prezentat un ghiozdan conținînd vreo 60 de pitpalaci, ce repre- zentau cam jumătate din «prada » zilei precedente. în anul 1905, după date precise, au fost ucise (în raioanele Sînicolaul Mare, Timișoara, Dota, Lugoj și Lip ova) aproape 17.000 de bucăți. în țările din jurul Mediteranei au fost prinși cu plase și capcane milioane de pitpalac și furnizați pe piețele din Paris și Londra; astfel, de exemplu, în anul 1895 au fost vămuile în portul Marsilia 8.000.000 (opt milioane) de bucăți. Abia acum 14 — 15 ani Consiliul Internațional Cinegetic a încercat să ia măsuri, pentru a pune oarecum stavilă acestor catastrofale distrugeri de pitpalaci, dar situația politică internațională de atunci a zădărnicit această inițiativă, pe cît de lăudabilă, pe atît de necesară. Pot să afirm sus și tare că în Banat, în ultimii 20 — 25 de ani, cu ocazia excursiilor și plimbărilor pe cîmp, prin luna mai și iunie, în decurs de ore întregi, abia dacă auzeam ici colea glăsuind cîte un pitpalac; și tot în acești ani, era un record dacă un vînător mai pasionat vîna într-o zi 6 — 10 pitpalaci. Nu este departe timpul, cînd în luncile și holdele noastre nu vom mai auzi « cîntec » de pitpalac, ci numai croncănit de ciori. Este păcat a lăsa să dispară din cîmpiile noastre această drăgălașă pasăre, care are și o marc însem- nătate ecologică prin faptul ca distruge milioane de insecte vătămătoare, mai ales în timpul creșterii noilor generații de pitpalaci. Nu mai amintesc de alți dușmani zburători și patrupezi ai acestor sărmane ființe, dușmani care de asemenea își iau tributul cu prisosința din numărul lor. 456 PĂSĂRILE DIN R.P.l Inseniiiate cantități de pitpalaci se distrug singure în timpul migrației, noaptea, a nare deasupra orașelor iluminate, izbindu-se de rețelele telefonice și telegrafice, sau de faru- rile de la litoralul Mării Negre etc. Ca exemplu dau observația lui R. DROST făcută pe Insula Șerpilor1) unde a stabilit numărul pitpalacilor omorîli de farul insulei, în noaptea de 22 — 23 aprilie 1928 la cea 80 de exemplare, iar în noaptea următoare 50. La Timișoara, în centrul orașului, acum cîțiva ani încă, înainte de a fi modernizată rețeaua telefonică, în fiecare toamnă erau găsite moarte sau schilodite mai multe exem- plare ; dar cine le poate oare reda toate acele cazuri I Acelora, care doresc să se edifice mai temeinic asupra vieții și migrației pitpalacilor, le recomand sa cerceteze și să citească vastul raport al Stațiunii ornitologice din Castel- Fusano, La migrazione delta a Quaglia » 2). Din marele număr de pitpalaci inelați la Stațiunea ornitologică de la 'CasteLFusano și Bologna, mi-au fost aduse picioare inelate de la două exemplare distruse de coase și un exemplar viu capturat de «pitpălăcari în comuna Grabăț (r. Timișoara) la 25 mai 1935. Acest exemplar a fost inelat la Gastel-Fusano la 10 Mai 1935. La cererea Stațiunii a fost pus iarăși în libertate la 1 iunie 1935. Cuibări tul. Pitpalacul clocește și de două ori pe an și se pot găsi ouă proaspete de la sfîrșitul lui mai pînă la începutul lui august. Cel mai tim- puriu cuibar cu 9 ouă a fost găsit la 17 mai 1900, cel mai tîrziu la 7 august 1909. Numărul normal al cuibarului oscilează între 8 — 15 bucăți; s-au găsit însă și cuibare cu cîte 16, cu 17 și cu 18 ouă. Cincizeci de ouă măsurate au avut dimensiunile în medie: 29,7x22,9 mm; maximum: 33,5x23,2 mm și 29,9x24,8 mm; minimum 24,5x20,3 mm. între cuibarele ce se păstrează la Muzeul ornitologic din Timișoara, se găsește un cuibar cu 9 ouă, colectat într-un lan de ovăz la 6 august 1925, la Gavojdia (reg. Craiova), iar un al doilea cuibar, cu 6 ouă proaspete, a fost găsit într-un cîmp de trifoi la 20 august 1939, în hotarul comunei Săcălaz (Timișoara); femela a fost rănită de coasă. Un alt cuibar, cu 7 ouă, curios în felul său, a fost găsit împreună cu cuibarul unei potîrnichi, care consta din 16 oua. 403. Phasianus colchicus colchicus L. Fazan comun (fig. 247, 248) 1758 Phasianus colchicus Liunaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 158. 1810 Phasianus marginalus Wolf., Meyer u. Wolf., Taschenbuch deutsch. Vogelk., t. I, p. 291. 1866 Phasianus colchicus macrorhynchos, microrhynchos A. E. Brehm, Verz. SammL, p. 11 (Nomina nuda !). 1891 Phasianus colchicus L., I. Frivaldszky, Aves Hung., p. 113. 1899 Phasianus colchicus (L.), 1758, St. Ghernel, Magy. Mad., t. II, p. 335. 1904 Phasianus colchicus lorenzi Buturlin, Ibis, p. 386. x) Vber den Vogelzug auf der Schlangeninsel im Schwarzen Meer. Abhandl. aus dem Gebiete der Vogelzug-forschung. Vogelwarte Helgoland, 1930, nr. 2. 2) în Rassegna Paunistica, Poligrafia R. Filliponi, Roma, 1935, Amic II, nr. 1. GHDINUL CALU 457 1932 —1938 Phasianus colchicus colchicus' k.. E. Hartert, Vog. Pal. Faun.. 1921--1922, t. III, p. 1976; t. IV, p. 539. 1937 Phasianus colchicus europaeus Haehisuka, Oiseau, l. VII, p. 6. N u ni i r i r o m î n ești: Fazan comun, Fazan vulgar. Fazan. Numiri străin e: Rus.: Fazan, Bashan, Madsharschi peiuh, Obîcinovennîi fazan. Fazanii, Zacavcascii fazan; Germ.: Gemeiner Fasan, Jagd~Fasan, Edel-Fasan, Bdhmischer Fasan, Wilder Fasan, Kupfer Fasan, Fasanenvogel; Franc.: Faisan; Ital.: Fagiano; Engl.: Pheasant; Ung.: Koson- seges făczan, Vadâszfdczân, Fâczân. Caracterele speciei. Talia este mai mică decît ia găina domes- tică, cu o coadă izbitor de lungă, curbată și ascuțită. Dimorfismul sexual este foarte bătător la ochi. Mascul adult. Capul și grumazul sînt de un albastru verzui metalic; culoarea principală este de altfel roșu-brunatic avînd pe partea dorsală ante- rioară pete negre, în care se află desene albicioase în formă de ancoră, iar pe cea ventrală, penele au tivuri de un negru-albăstrui metalic; porțiunea golașă din jurul ochiului și de pe obraji pare catifelată; penele din jurul urechilor sînt prelungite și puțin îndreptate în sus, ca niște cornițe; pe gușă mai ales are culori sclipitoare; tîrtița este roșu-arăniie. Tectricele alare sînt brune, împestrițate cu arămiu, cu pete negricioase și alb-gălbui. Coada, cu 18 rectrice, este brun-măslinie, vărgată transversal cu brun întunecat și tivită cu roșu brunatic. Picioarele albastru-cenușii, pintenate. Irisul galben-roșcat. Femelă adultă. Este de talie mai nuca decît masculul. Culoarea principală, brun-gălbuie deschis, cupele întunecate, fără luciu metalic. Picioarele brun- surii. în jurul ochilor este de culoare roz-alburiu. Coada e mult mai scurtă decît la mascul. Pasărea tînără, care nu a nâpîrlit încă, se aseamănă la penaj cu femela. Sistematica. La noi în țară, fazanul comun, se prezintă astăzi mai rar ca pur-sînge, deoarece în urma diferitelor colonizări ce s-au făcut în mai multe regiuni, el s-a încrucișat cu alte forme aproape înrudite, rezul“ tînd diferite variații, atît la talie cît și la colorit. Lungimea totală la masculi este între 750—820 mm, la femele 590 — 610 mm; lungimea aripii, 220—250 mm; coada la mascul 400—490 mm, la femele 320—350 mm; tarsul 63 — 66 mm; ciocul 25—30 mm. \ r i a geografică. Patria Iui băștinașă este regiunea nord-estică a Mării Negre, Caucazul, Marea Caspică, Turchestanul, podișul Pamir. Djungaria, Tiancinul și, apoi, peste Mongolia pînă la Amur și Marea Japoniei. R ă s p î n d i r e a și biologia. Este o problemă dificilă aceea de a stabili astăzi, printr-o simplă apreciere, cînd s-a ivit fazanul sau, mai corect, cînd a fost colonizat în țara noastră. în partea de vest a țării era cunoscut, după însemnările cronicarilor, încă 458 Fig. 247. — Phasianus colchtcus colchtcus L. $. Fazan 1: 4,84 din mărimea naturală. ORDINUL CALM 459 de prin secolul al XVI Mea; din partea de Est, asemenea știri mai vechi ne lipsesc. După cronicari, fazanul a fost adus din Colchis, de către Argonauți, în Grecia, de aici s-a răs- pîndit la vechii romani, iar mai tîrziu în Europa. Despre colonizarea fazanului în jumătatea de est a R.P.R., găsim date importante și mai precise în lucrarea lui Ernkst C. GHEORGHIU și dr. S. C. GHEORGHIU, Vinăioarea in Rominia ')• lata ce scriu acești autori despre fazan: « Deși această pasăre nu este introdusă in Rominia decît în unele puncte și actualmente nu formează obiectul unei vînători speciale la noi, însă sîntem convinși că într-un viitor nu depărtat se va răspîndi pe o scară largă; și cum această carte are menirea a da cunoștințele trebuitoare vînătorilor tineri din tim- purile ce vor urma, acestora le. va prinde bine șă găsească cunoștințele necesare, în pri- vința acestui vînat nobil. în Romînia s-a înființat o fazanerie sistematică la una din pădu- rile Statului, lîngă Tecuci și una la Comana, de către Societatea vînătorilor din București, dar n-au reușit; de asemenea din inițiativa privată s-a început introducerea și prăsirea faza- nului pe proprietăți particulare, cum a fost aceea de la Comănești, și pe alte domenii ai căror stăpîni deși sînt vînători, totuși n-au reușit după dorință din cauza multor împre- jurări, mai ales lipsa de grijă continuă, și cunoștințe speciale pentru acest scop Prevederile acestor autori de acum 50 — 60 ani s-au adeverit întru totul. Astăzi faza- nul este cea mai favorizată specie de vînat la noi în țară, mai ales în partea de vest a țării, junde a devenit foarte comun, fie prin răspîndirea naturală, fie pe cale artificială. Fiecare vînător din țară a auzit sau a cetit deja despre faimoasele rezultate atinse în pădurile din ural Timișoarei si Aradului, unde funcționează si azi cele mai renumite fazanerii, în care se prăsesc anual 10.000 — 15.000 de fazani, în afară de marele număr crescuți în stare săl- batică. Cum am amintit mai sus, forma tipică s-a păstrat piuă azi, în măsură foarte mică, dominind în majoritate încrucișările cu o formă mai robustă și mai rezistentă, Phasianus •colchicus lorquaias Gm., sau cu Phasianus colchicus mongolicus Brandt., varietăți care devin lot mai numeroase, cu o predominanță tot mai mare. Fazanul trăiește atît la cîmpie cit și în regiuni deluroase, în ținuturi unde se găsesc păduri mai mici cu desișuri, luminișuri, remize, boschete, spinării sau stufării, din apropierea păinînturilor arabile, unde nu lipsește însă nici apa. El nu sc stabilește în ținuturile muntoase, nici în pădurile întinse sau rușinoase. în astfel de regiuni rămîne numai dacă e colonizat; ■din momentul însă cînd un asemenea ținut nu-î mai convine din vreun motiv oarecare, ia numaidecît drumul pribegiei, mutîndu-și domiciliul pe alte meleaguri, mai agreabile. Ziua o petrece mai mult prin desișuri, numai dimineața și spre seară iese pe holdele, trifoaiele, poruinbiștile din apropiere, după hrană. Cocoșii își petrec noaptea îa majoritate pe crăcile copacilor, găinile mai mult pe jos. în fața dușmanului se ascunde, sau dacă e strîmtorat, o ia la fugă cu o iuțeală uimitoare, încît numai un cîine bun și ager îl poate ajunge: iar dacă este surprins în ascunzișul lui, de clinele de aret sau de vînător, se ridică în aer zburînd zgomotos și cu foarte mare iuțeală. Cocoșul sc deosebește de femelă prin culorile vii și prin coada mult mai lungă, ca și prin strigătul de alarmă ce-1 dă în repetate rînduri și care s-ar putea reproduce cam în felul următor: cocc-cocc-cocc, sau goc-goc-goc-gic. Fazanul este o pasăre poligamă, în captivitate se înmulțește destul de bine, însă cap- tivitatea prea îndelungată îl face să degenereze și îl slăbește. Cuibăritul. Cuibărește în desișuri, de obicei sub vreun tufiș sau buruiene, dar și prin holde și finețe. Cuibul este o adîncitură a solului sau o O București, 1001. p. 121. 460 )1 ni;l GALl.l 461 scormon itură căptușltă^cu iarbii. uscată, frunze sau i a dac mute, în care pasărea depune, prin luna aprilie sau mai. 8 — 15 ouă, foarte asemănătoare la culoare cu ale potîrnichei, dar mai mari și mai lari la coaje. Puii ieși ti din ou pot alerga numaidecît și sînt conduși și ocrotiți de mama lor pîna în spre toamnă. La vîrsta de 4—5 săptamîni sînt deja zburători și cauta tot mai mult desișurile, unde petrec și suportă iarna mai ușor decît în aer liber. Hrănirea lor în iernile grele, asigură propășirea, generațiilor viitoare. H r a? n a. Fazanul se hrănește în majoritate cu grăunțe semințe sau bobițe, deși din primăvară pînă. în toamnă consumă o sumedenie, de insecte, viermi melcișori și rime. Primăvara ciupește și multă verdeață, iarna cinci nu găsește altă hrană culege diferite semințe de buruieni și bobițe. Prin distrugerea insectelor și a semințelor de buruieni aduce și un folos destui de însemnat agriculturii. în afara de specia nominală, se mai găsesc și alte lor mc sau specii la noi în țară, mai ales în parlea de vest și în deosebi în pădurea de vinatoare Timi- șoara și anume: Phasianus colchicus mongoliens Bvandt. Hizau uioiigoUc Masculul se deosebește de forma tipică prin gulerul lat, alb, din jurul grumazului, întrerupt la parlea anterioară. Partea superioară a capului și cea posterioară a grumazului sînt verzi închis, metalice; penele de pe spate, brun-castanii, cu pete negre sau desene lunguiețe smîntînii pe părțile acoperite, tivite lat cu un verzui metalic, culoare care în reflexul luminii bate, în roșu auriu. Tîrtița și tectriccle supracodale sînt brun-castanii întunecat, cu desene negre care au un luciu purpuriu. Gîtul și grumazul anterior este brun-roșcat- bronzat, cu un luciu purpuriu; gușa și pieptul sînt brun-roșcate, penele fiind tivite cu. un verde metalic, iar la lumina reflectată bate în roșu-brunatic-auriu aprins. De origine din Turchestan și provinciile chineze Kuldscha pînă la Tia n-Șan. Phasianus colchicus torquatus Gm. Faznn gule-rat Partea superioară a capului este brun-gălbui-verzuie pînă la verde-măs- liniu, fruntea de un verde, metalic închis, cu sprîncene destul de late alb- smînlînii, care se întind pînă peste « cornițele » urechilor albastru-verzui metalice; cîteodată lipsesc. Gulerul alb pe grumaz este totdeauna prezent; pe partea posterioară este rareori întrerupt, pe cea anterioară, deasupra gușii, aproape totdeauna întrerupt. Penajul mantalei este tivit lat cu galben-brunatic și mărginit cu negru-albăstrui. Axilarele sînt încadrate la margini cu brun- roșcat, sclipind în roșu-purpuriu. Tîrtița și tectricele supracodale sînt sur- 462 PASABILE DIN R.P.R. albăstrui deschis, iar la lumina reflectată au un luciu violet; spatele posterior este verzui. Gușa și pieptul anterior sînt brun-roșcat-aurii, avînd pe partea de mijloc tivuri de un colorit viu, la vîrfuri cu cîte o pată rahială triunghiulară ; flancurile galbene ca paiul, la vîrfuri cu pete rotunde negru albăstrui. Feme- lele ambelor forme se aseamănă la colorație cu forma tipică, numai că pe partea dorsală sînt ceva mai roșcate sau de culoare mai vie. Originar din R. P. Chineză sud-estică, se găsește spre nord pînă peste Tangtseking pînă pe la Tonkin. Phasianus colchicus iormosanus Eli. Fazan formozan Se aseamănă foarte mult cu Phasianus colchicus torquatus, însă galbenul de pe spatele anterior este t otdeauna mai deschis, iar flancurile și mai deschise, aproape albicioase. Superciliul (sprinceana) este albicios, de cele mai multe ori mai îngust, cîteodată nepronunțat. Benzile verzi metalice, foarte înguste, dinaintea capătului penelor de pe tîrtiță, sînt mult mai late, decît la Ph. c. lorquatus, iar ținute către lumină apar albăstrui, și sînt mai pronunțate. La talie este mai mic decît Ph. c. torquatus. Femela este puțin mai întunecată pe partea dorsală. Este de origine de pe insula Formosa. Phasianus versicolor versicolor VieilL Fazan verde Partea superioară a capului este verde-bronzată închis;pe grumaz arc un guler lat albastru-purpuriu; cerbicea și spatele anterior sînt verde-bronzate întunecat; spatele posterior este sur-albăstrui, iar pe mijloc, de-a lungul mai mult sau mai puțin pronunțat, verde-bronzat deschis. Axilarele sînt tivite lat cu brun-roșcat, au margini înguste și pete rahiale verzi. Gîtul este verde ; partea ventrală verde întunecat, iar pe mijlocul pîntecului brun-negricioasă.. Pieptul are un luciu bronzat; flancurile un luciu vînăt. Tectricele atare sînt sure, cele posterioare cu luciu verde palid. Femela este foarte întunecată, pe partea dorsală, ca la Ph. c. colchicus- penele negre au tivuri brune întunecat, nu prea late. Originar din insulele Hondo, Șikoku și cele șapte insule din Izu. Phasianus versicolor var. tenebrosus? Fazan negricios. Fazan întunecat Această variație de fazan a fost prăsită de către prăsitorii englezi, acum aproape 3 — 4 decenii, din încrucișarea fazanului,.verde cu fazanul comun. ORDINUL GALLI 463 Este de talie mai mică, cu o colorație mai întunecată și cu un zbor mai accelerat. Rezistă mai bine variațiilor climatului, fiind de natură mai hoinară. în ținutul din jurul Timișoarei s-a răspîndit în număr destul de mare, prin stocul prăsit la fazaneria de la pădurea de vînatoare Timișoara și azi se întîlnește deseori în stare sălbatică în hotarele comunelor învecinate, ba chiar și la depărtări de zeci de kilometri. Sirmaticus reevesii (Gray) Fazan regal Una din cele mai mari specii de fazani; lungimea totala este de peste 2 m ; coada, pînă la 1,50 m. Creștetul, penele din regiunea auriculară și gulerul lat de pe grumaz sînt albe; sub ultimul, de jur împrejur, se află o bandă tot așa de lată, neagră; de asemenea și laturile capului sînt negre; mantaua, Lîrtița, capul și laturile pieptului sînt galbene, tivite cu dungi negre pe partea poste- rioară a pieptului, ca și pe flancuri; penele sur-albicioase sînt pătate cordi- form cu negru, iar la margini tivite lat cu roșu-ruginiu. Pîntecele este negru- brunatic; tectricele alare au dungi apicale negre; remigele sînt galben-am ii cu dungi transversale negru-brunatice ; tectricele lungi, de culoare sur-argintie, pe laturi galben-brunatice și cu dungi semilunare transversale negricioase pătate la capăt cu roșu-ruginiu. rsurile sînt înarmate cu pinteni puternici' și ascuțiti. Patria fazanului regal este regiunea muntoasă de la Peking spre est și nord, pînă la Seciuan și Tibet. Chrysolopns pictus (L.) Fazan auriu Fazanul auriu, care se poate enumera cu drept cuvînt între cele mai pom- poase păsări, este numită de chinezi «pasărea de aur »(« Chinchi »). Nu numai colorația este foarte frumoasă, dar și forma lui este elegantă. Masculul are pe cap un bogat moț auriu care umbrește cu adevărat gulerul. Penele acestui guler, în majoritate roșu-portocalii, sînt tivite cu negru catifelat, rozul tînd mai multe dungi, sau mai bine zis benzi înguste, paralele. Penele de pe spatele anterior, care în mare parte sînt acoperite de guler, sînt verzi-a urii tivite cu negru, părînd niște solzi; partea posterioară a spatelui și tîrtița galben-aurii; obrajii, bărbia și laturile grumazului alb-gălbui, partea inferioară a grumazulu si cea ventrală de un roșu lucios; tectricele alare sînt brun-castaniu-roșcate, remigele sur-brunatic-roșcate, tivite cu roșu-ruginiu; axilarele vinete, cu dungi apicale mai deschise. Rectricele sînt lungi și ascuțite, de culoare brunatică 464 PĂSĂRILE DIN R.P.R. sînt marmorate eu negru; tectricele supra-codale lungi și ascuțite, roșii închis. Irisul galben-auriu, ciocul gaiben-albicios, picioarele brunatice. Lun- gimea totală cam 850 mm, aripa 210 mm, coada 600 mm. Patria originară este China de sud, spre nord pînă Kuku-Nor și Seciuan și munții Tsin Ling. Chrysolophus amherstîae (Leadb.) Fazanul Amherst Este înrudit foarte de aproape cu fazanul auriu, pe care îl și întrece în frumusețe. Moțul de pe cap este la frunte brunatic, restul roșu viu. Gulerul este de culoare argintie, fiecare pană fiind tivită la capăt întunecat. Grumazul, partea anterioară a spatelui și tectricele alare sînt verde-aurii tivite deschis, și prin aceasta par de asemenea solzoase. Spatele posterior este galben-a uriu, umbrit mai întunecat. Rectricele mijlocii sînt punctate cu sur-albicios, striate transversal și tivite cu galben ; restul rectricelor mai mult sur-cenușii. Tectricele supracodale, roșcate palid, sînt tărcate cu dungi și pete negre; cele laterale, ca și la fazanul auriu, sînt lungi, sulița.te, de culoare roșu-coraliu. Pînteccle alb. Obrajii golași albăstrui. Irisul galben-auriu. Picioarele sur-albăstrui deschis. Lungimea totală cana. 1250 mm, aripa 220 mm, coada 900 mm. Este originar din regiunea de Vest a R.P. Chineze centrale spre Se- ci i u a n, K we it schou ș i Nord ui Iun a n ul ui. fiennaeus nychthemcrus (L.) Fazan argintiu Este specie de talie mare și puternică. Pe cap are un moț lung și țuguiat de culoare neagră ce atîrnă pe cerbice și grumaz, în jos; cerbicea, pe partea de sus a grumazului posterior, este albă; de asemenea și partea dorsală este albă, cu linii înguste transversale, ondulate, în zig-zaguri; partea ventrală este vînăt-negricioasă, cu sclipire metalică. Remigele sînt albe, cu dungi trans- versale paralele negre; de asemenea și coada este albă, vărgată și împestri- țată cu negru, avînd forma de acoperiș. Obrajii golași sînt de un roșu viu ca sîngele. Irisul brun deschis. Tarsele roșu-coralice, înarmate cu pinteni puter- nici, lungi și ascuțiți. Lungimea totală cam 1100 mm, aripa 360 mm, coada 650 mm. Este originar din China de sud și a fost introdus în Europa cam prin secolul al XVH-lea. Din aceste diferite specii de fazani, maestrul fazanier Nicolae Wagner de la fazaneria de Stat pădurea de vînătoare Timișoara, a reușit să facă dife- rite încrucișări, care de care mai interesante și mai curioase, mai ales masculii. <>010X01. (lAl.U 465 Astfel a obținut încrucișări deia următoarele specii: Fazan comun x Fazan mongole Fazan comun x Fazan gulerat Fazan comun x Fazan verde Fezan comun x Fazan formozan Fazan regal x Fazan regal x Fazan auriu x Fazan auriu x Fazan mongolic Fazan argintiu Fazan comun Fazan Amherst și viceversa, iar experimentările continuă. în Muzeul ornitologic din Timișoara se păstrează o serie întreagă, aut din speciile originare, cît și din hibrizii rezultați, dintre care unii poate nici nu sînt cunoscuți pîuă azi. Toate femelele acestor specii au colorație mai mult sau mai puțin bru- na dea și simplă, lipsită de culorile vii și metalice ale masculilor, iar descrierea acestora în parte ar ieși din cadrul acestei lucrări. 404. Numida mdeagns L. Bibilica 1766 Numida meleayris Linnaeus, Syst. Nat., Ed. XÎI, t, I, p. 273. N u m i r i r o m î n e ș t i: Bibilică, Găină de mare, Cocleanță, Pichiră, Piche, Pirchină, Pichere, Pipilică, Pichiure, Pică, Bibiloaică, Cîță, Găină cu mărgăritare (unele din aceste sinonime derivă de la numirea germana: Perlhuhn). N u m i r i străine: Rus.: Țesarca obîcnovennaia; Germ.: Perlhuhn, Gemeines Perlhuhn; Franc.: Piniade; Ung.: Gybngytyuk. Caracterele speciei. Este ceva mai mică decit găina domestică, cu un penaj foarte bogat. Culoarea principală este de obicei albastru-cenușiu, pătata cu puncte albe ca mărgelele; mai rar alb-gălbui, pe care punctația mărgelată albă dispare mai mult sau mai puțin. Masculul se deosebește de femela la fel colorată, numai prin vocea stridentă și scîrțîitoare, pe care poporul o reproduce cam în felul următor: pă-cat, pă-cat, pă-cat, sau co-cleanț. co- cleanț co-cleanț. Pe creștet are un cucui (coif) cornos, iar la capătul mandibulei, pe ambele părți, atîrnă cîte o pieliță cărnoasă și golașă de culoare roșcată. Grumazul posterior și partea anterioară a pieptului sînt sur-violete. Remigele brunatice au dungi transversale albe pe steagul extern, iar pe cel intern sînt pătate sau baudate neregulat. Rectricele sure întunecat sînt mărgelate, numai cele externe în parte bandate. Irisul brun-închis, obrajii alb-albâstrui, picioa- rele ardezii murdar. Are o formă gîrbovită. Sistematica. Bibilica este azi foarte răspîndită în țară ca pasăre de curte; în unele părți se găsește, deși în număr mic, și în stare semisăibatică. Nu prea are variații cultivate, doar atît că uneori culoarea originară albastru- 30 — c. 54 A 666 PĂSĂRILE blN it.r.R. cenușie sau ardezic degenerează în alb sau alb-gălbui. Am înregistrat-o i din motivul că și în țara noastră este cunoscută și prăsită din cele mai vechi timpuri. A r 1 a geografic ă. Patria originară este Africa, inclusiv insula Madagascar, dv unde a fost adusă ca pasăre domestică în Europa încă din timpurile antice. Nu mult du;;ă descoperirea Americii, a fost introdusă și acolo, unde pe alocuri sc găsește azi și în sk-re sălbatică. Răspîndirea si biologia. Pentru carnea gustoasă și mult apreciată, se bucură de îngrijirea multor gospodari și prăsitori din întreaga țară. Are multe însușiri ase- mănătoare cu acelea ale potîrnichii. Aleargă foarte repede și preferă foarte mult desișurile., pe unde își caută și hrana, așa că în anotimpurile mai calde nu prea are nevoie de hrană casnică. S-a aclimatizat la noi într-atîta, incit .suportă destul de bine atît o îngrijire mai sumară cît și iernile mai aspre. Cuibăritul. Dintre însușirile ei străvechi a mai păstrat pe aceea a cuibăritului în ascunzișuri și desișuri și foarte adesea se pot întîlni cloște de bibilică de ai căror pui nu se știe, și care apar deodată cu puișorii după ele. Ouăle sunt mai mici decît ale găinii domestice, dar mai roșcate, mai tari la coaja și mai poroase și totodată mai gustoase. în ogrăzi nu prea se asociază cu celelalte orătănii, ci numai între ele. Daca se văd strîmtorate se ridica în zbor, scăpînd astfel de pericol. 405. Gallus domestieus (L.) Găină domestică 1813 — 1815 Gallus ferme/ineus Gm. — bankiva Temm.. Pigeons et Gallinaces. t. II, p. 86. N u m i r i strai n c: Rus.: Curița, Petuh; Franc.: Poule, Coq. Caracterele speciei. Pe creștet are o creastă cornoasă, lungu- iață și frizată, de diferite mărimi; la baza mandibulei de la regiunea auriculară în jos, două piei cărnoase golașe. Coada, în formă de acoperiș, este îndreptată în sus. Cocoșul, mai mare ca găina, este înarmat la tarsuri cu pinteni puternici cornoși; tectricele supracodale îi sînt încovoiate arcuit atîrnînd peste rectrice în jos. Sistematica. Găina domestică, după urmele istorice, este de origine sud-asiatică și e cunoscută în India încă din anul 1200 î. e.n. ca animal domestic. De aici s-a răspîndit în curînd spre est în China. Spre vest, după desenele cele mai vechi asiriene, este cunoscută încă din secolele VI și VII î. e.n. Prin regiunile Mediteranei a pătruns și mai tîrziu. Nici în cuprinsul Vechiului Tes- tament nu este amintită și nici între multele hieroglife antice egiptene nu se găsește vreo urmă. în Europa a ajuns relativ destul de tîrziu, astăzi însă este un animal domestic indispensabil pretudindeni. în cursul veacurilor ORDINUL GAL LI 467 găina domestică a suferit în diferite țări mai multe schimbări, care au avut ca rezultat o mulțime de forme și varietăți, cunoscute azi în Europa și dintre care sînt prăsite o mulțime și la noi în țară. Aria geografici Strămoșii cei mai îndepărtați ai găinii domestice trebuie răutăți între cele patru specii de găini sălbatice cu creastă golașă, aparținînd genului Gallus din Asia de sud, care toți, se aseamănă la talie, creasta lunguiață, pieile cărnoase de la baza mandibulei, tarsele înarmate cu pinteni la masculi, ca și tectricele supracodale prelungite și încovoiate atîrnînd în jos, ca acelea ale găinii domestice. între acestea se află Gallus varius Gray din Java și Fioros, Gallus Stanley Gray din Ceylon, Gallus Sonnerati Temm. din India și cea mai răspîndită și mai apropiată specie., Gallus ferrugineus Gm. = hcmkiva Temm. din sudul Himalaiei, insulele Sunda și Filipinv. Aș depăși cadrul acestei lucrări, dacă aș încerca să înșir toate formele și varietățile de găini cunoscute sau prăsite azi pe alocuri, la noi în țară, și deci mă voi mărgini să înșir și să. descriu foarte sumar numai formele cele mai răspîndite și mai cunoscute. Azi deosebim în general cinci tipuri de găini: I. Specii de găini tip european. H. Specii de găini tip Cochinchina. HI. Specii de găini tip malaez. IV. Specii de găini tip banta mic. V. Specii de găini cu penaj special. Pînă pe la mijlocul secolului al XlX-lea, cînd au fost importate soiurile de găini din Cochinchina, și mai tîrziu altele, în Europa au fost prăsite : numai găini de soi strămoșesc, foarte în de aproape înrudite între ele. Majoritatea acestor indivizi fiind încrucișați, fără vreo metodă sistematică, cu diferite rase străine, au rezultat produse fără nici un caracter selecționat, adică « găina țărănească » sau comună, pînă cînd directive, metodic și bine urmate au păstrat și caracterele strămoșești, recunoscute azi ca rase pure. Tipul comun al acestora este caracterizat prin corpul ușor, penele « de cocoș » lungi, vioiciunea în mișcare și marea capacitate de ouat. Ouăle, cu micii excepție, au coaja albă. Tipul I. Soiurile aparținînd acestui tip au capul neted, cu o creastă mare, sau creastă mică modificată pe frunte și un smoc de pene lungi în urma acesteia, ori un conci bogat de pene. Sînt cunoscute peste 40 de varietăți în Europa. Tipul II. Găinile aparținînd acestui tip sînt caracterizate prin talia înaltă, pieptul lat, spatele larg, picioarele destul de înalte, coada scurtă, discul regiunii auriculare roșu. Iar coaja ouălor de culoare galben-brunatic. Există peste 10 soiuri cunoscute și prăsite in cea mai mare parte și în centrele mai mari din țară și anume: Brahmaputra sau pe scurt Brahma, Langsan, Plymouth-rock, Orpington, Wyandott, Rhode-Island, Java, Malineză- (Germ.: « Mechelner »), Sussex și Faverolle. Tipul III (malaez). Găinile care parțin acestui tip au corp zvelt, grumaz lung, picioare lungi și golașe, ținută piezișă, cap puternic cu creastă scundă buturugată, penaj strîns la corp și temperament războinic. Există vreo opt soiuri mai cunoscute, unele între- buințate în scopuri sportive, la luptele de cocoși. Tipul IV (bantam). Aci se înșiră găinile tipice de talie mică (nu însă și exemplarele tipice de la rasele anterioare), cu vreo cinci soiuri mai cunoscute. 468 păsauilc ihx Tipul V. Găini cu penaj special, unde se enumără soiurile cu penaj neregulat sau lipsă. Cea in ai cunoscută este găina peleagă ardeleană, cu grumazul complet golaș și de diferite culori. Se dezvoltă foarte repede și ouă foarte sîrguincios. Găina mătăsoasă cu penajul mărunt sau moale spintecat, razele steagurilor uefiind încTljgaie împreună ci nUmind ușor ca părul. Fiind blinda din lire este folosita, drept cloșca au fhiută mai rar iu curți, ca o curiozitate. 406. Pavo eristatus (L.) Păun N u m i r i strai n e: Rus.: Pavlin; Franc. Paon; Germ.: Pfau; Ung.: Pava. C a r a c t e r o l e specie i. Pe cap are un smoc de pene. Remigea a fi-a este cea mai lungă. Coada, relativ scurtă, este rotunzii!; tectricele suprrcodale sînt prelungite, la femelă nu ajung vîrful cozii, la mascul însă o întrec cu mult. Ouăle sînt pătate mărunt. La noi se întîluește o specie ca pasăre domestică. S iste mutica. Este de mărimea unei curci. Capul relativ mic este împodobit cu un smoc de vreo 20—25 de pene, cu rahisul gol, numai ia vîrf prevăzut cu un steag rotunzit. Dimorfismul sexual este considerabil. Capul masculului, grumazul și pieptul anterior sînt albastre, cu un luciu metalic verzui; spatele vînăt închis, pîntecele negru; tectricele supracodale, care sînt prevăzute la capăt cu niște desene de scoici viu colorate, « och, de păun », sclipesc în vei de metalic și sînt mai lungi decît coada propriu zisă ajungînd uneori chiar la 1,50 m, formînd trenă pe care păunul o poate îndrepta vertical în sus, resfirînd-o în formă de evantai. Tarsele sînt înarmate cu pinteni. Femela pe partea dorsală este mai unicelor brună, pe partea ventrală albicioasă; tectricele supracodale, relativ mai scurte, nu ajung vîrful cozii. Aria g e o g r a f i c ă. Păunul, originar din India și insula Ceilor», unde trăiește In stare sălbatică, a fost adus ca pasăre domestică în Europa. 11 ă s p i n di r ea și b i o 1 o g i a. Popoarele sud-asiatice au îmblînzit de foarte multă vreme păunul ca animal domestic. în Europa a fost introdus de grecii antici. Deși este din vechime pasăre domestică, totuși nu diferă cîtuși de puțin de păunul sălbatic. Variații cultivate nu prea are; se poate aminti doar atît că se găsește mai rar în faza albinistică. Vocea puternică și stridentă se poate asemăna cu un miorlăit neplăcut. Are nevoie de locuri largi și copaci pe care doarme peste noapte și pc care se ridică zburînd: în cotețele eu orătănii nu se prea poate obișnui. Prin grădini face multe stricăciuni. Cuibăritul. în mai, femela depune 6 — 10 ouă, foarte asemănătoare cu cele de curcă, însă petajul lor este împrăștiat puțin regulat și neegal ca .mărime. De cele mai multe ori cuibarul este bine ascuns, la fel cu al bibilicei. Puii Se păun sînt în stare să zboare bine, după 8.10 zik, urmînd cu ușm'mță pretutindeni pe mania lor. Hra n a. Consumă multă verdeață și insecte; în lipsa acestora se mul- țumește și cu diferite gunințe. ca și curca. 407. Meleagîis gaîlopavo L. Curcan N u m i r i r o m î n. e ș t i: Curcă, Ci urcă, Coreodină, Pură, Purina n. Purichiu, Puică. N u m i r i s t r ă i n e: Bus.: Dicaia indeiica; Germ.: Truthuhn, Pater f Pocket; Franc.: Dinde, Dindon; Ung.: Pulyka. Caracterele speciei. Capul, și partea golașă a gimmazului sînt roșii, țesute cu albastru; de pe frunte atîrnă un moț cărnos, care la curcan (mascul) devine după dispoziție mai scurt sau mai lung; la curcă (femelă^ rămîne neschimbat. Pe mijlocul pieptului, pasărea adultă are un smoc de for- mație păroasă (beteală) destul de lung. Culoarea principală este negricioasă, împestrițată cu brun; grumazul, pieptul, umerii și spatele sînt de culoare bronzată metalic. Varietățile cultivate sînt neînsemnate și se referă mai mult la colorație; astfel se cunosc curci complet negre, albe și alb-roșiatice. S i s t e m a t i c a. Patria originară este America de nord, unde în regiu- nile de est mai puțin cultivate și păduroase trăiește în număr mare și în stare sălbatica, făcînd parte din genul Phasianidaelor. Sînt galinacee de talie mai mare și zveltă, cu picioare înalte și degete lungi, aripi scurte și rotunzite, coada scurtă rotunzită care se poate ridica și resfira ea un evantai, de pe gît îi atîrnă o piele cărnoasă golașă. R ă s p i n cl i r e a si b i o 1 o g i a. Domesticită de vechii mexicani, ca prima lor pasăre de curie, a ajuns în Europa în secolul al XVI-lea, iar mai tîrziu s-a răspîndit peste întreg globul pămîntesc. Condiția principala pentru a putea Ii prăsită cu succes este ierenm larg cu verdeață. Hrana de predilecție este alcătuită din verdeață și insecte. Primăvara în timpul împerecherii curcanul se «înfoaie în pene », întinzînd și rotind aripile pînă la pămînl. măturîndu-1 cu vîrfurile, cu capul si grumazul înroșite ca sîngele, date îndărăt, spre coada răsfirată în evantai, rotindu-se în jurul femelei și scoțînd între timp un sunet ca un strănutat. Femela depune în martie 15 — 20 de ouă, mult mai mari decît cele de găină, de culoare gal- bubalbicios, stropite cu. petișoare mărunte mai întunecate. Pentru carnea gustoasă, abun- dentă, mult căutată, cum și pentru rezistența și intensitatea cu care își clocește ouăle pro- prii. sau cele încredințate ei de Ja al’c orătănii, curci este pretutindeni prăsită. $ BIBLIOGRAFIE 1. Aii eon A., Memoire sur Ies oiseaux dans la Dobroudja el la Bulgarie. Omithologi- sches Jahrbucii, Viena, 1886, t. II, Jahrg., p. 397—-428, 2. . Aîmasy G. V., Ornithologische Recognoseierung der Rumânischen Dobrudscha. Aquila, Budapesta, 1898, p. 104 — 121. 3. Arventiev V., Notes sur quelques oiseaux de Roumanie. Ann. de rUniv.. Iași, 1938. 4. — Beitrag Nahrungsbiologie des Steinkauzes (Athena noctua) uud des Tumfalkes (Cerchneis tinunculus L.) in Rumănien, Bull. de PAcad. Roumaine, 1938. 5. Baidamus E., Beitrage zur Naturgcschichte einiger dem S. O. Europa.’s angehorenden Vogel. Naumannia, 1849, t. I, fasc. 1, p. 28 — 43; 1850, lase, 2, p. 70 — 88: 1851, fasc. 4, p. 39 — 47; 1852, t. II, fasc. 2, p. 81 — 87. Barthos Gy., Tadoma tadorna (LJ im Komitate Hurtyad. Aquila, .1907, t. XIV, p. 336. 7. — Bas Verschwinden des Bartgeiers aus dem Rctyezatgebirge. Aquila, 1908. I. XV. p. 326. 8, — Das Vorkommen von Emberiza L. im Komilale Hungad. Aquila, 1908. L XV. p. 327. 9. — Vorkommen von Gypaelus barbatus (L.) im RetyezaL Aquila, 1909, t. XVI. p. 308. 10. Benko J., Transsilvania, 1778, t. I, p. 132, 133. 11. Bernatzik Hugo Adolf, Ein V ogelparadies an der Donau. Berlin. Wicn, Zurich, 1929. 12. Bielz E. A., Fauna der Wirbelthiere Siebenburgens. Axqs. 1 Q Aquila, 1913, t. XX, p. 213 — 217. ffber meinen hcurigen im Fruhjahre unternommenen ornithologischen SammeU 239. ausflug. Termeszett. Fuzetek, Timișoara, 1914, t. XXXVIII, p. 57—/0. Materialien zur Avifauna Serbiens. Aquila, 191o —1916, t. XXil — XXIH, 240. p. 329-351, 74-162. Cocoșul de munte. Revista Vînâlorilor., București, 1926, p. 83 — 89. 241. — Proiect pentru stabilizarea nomenclaturei ornitologice romine. Întîiul congres 242. al naturaliștilor, Cluj, 1928, p. 270—298. Problema înființării Stațiunii ornitologice romine. Întîiul Congres al natura- 243. liștilor, Cluj, 1928, p. 299 — 304. Beitrăge zur Kenntnis der Vogelfauna von Rumănien. PubL Soc. Nat., din Romînia, București. 1932, nr. 10, p. 64 — 71. BIBLIOGRAFIE 481 244. L i n ț i a D., Das Briilen von Asio flammeus flammeus Pontopp in Banat. Kocsag. Budapesta, 1930, t. III, p. 22—25. 245. — Alte rarități ornitologice. Carpații, Gluj, 1935, Au. III, nr. 7, p. 155 — 159. 246. — Preludii la a Chestiunea potimichei *. Carpații, Cluj, 1936, An. IV, nr. 7, p. 173-176; nr. 8, p. 201-205; nr. 9, p. 235-237. 247. însemnătatea ecologiei păsărilor răpitoare. Carpații, Gluj, 1936, An. IV, p. 5 — 7, 248. — Porumbeii sălbatici din Rominia. Carpații, Gluj, 1938, nr. 8, p. 223—230. 249. — Să rărim Mierlele de apă sau nul Carpații, Cluj, 1939, nr. 5, p. 147 — 148. 250. — Neuerliche Beitrăge zur Vogelfauna von Rumănien. Bul. Soc. Nat. din Romînia. 1939, nr. 14, p. 20-27. 251. — Prigoarea (Albinărelul). Carpații, Cluj, 1940, nr. 4, p. 98, 99. 252. Lepși losif, Einiges uber den Gânsegeier (Gyps fuluus Gmel.) und Uhu (Buba bubo LJ. Verhandl. u. Mitteil. des siebenburg. Ver. Naturwiss., Bd. LXXVII» Jahrg. 1926-1927, p. 21-26. 253. Lodge R. B., Bird hunling through Wild Europe. 1908. 254. — Elmenyeim sasokkal es keselyukkel az erdelyi havasokban. Aquila, 1908, t. XV, p. 268-273. 255. — Experiences wilh Eagels and Vultures in the Carpathians. Ibid., p, 268 — 273, 256. Lorenz L., Bericht uber eine ornithologische Excursion an die untere Donau. Ann. d. K.K. naturhist. Hofmus., 1892, t. VII, Notizen, p. 135 — 148. 257. — Ornithologische Bruchstucke aus dem Gebite der unteren Donau. Ornithologischcs Jahrbuch, Jahrg. 1893, t. IV, p. 12—23. 258. Lovassy Său dor, Magyarorszdg Gerinces Ăllatai /s Gazdasdgi Vonatkozdsaik- Budapesta, 1927. 259. Madarâszj Gy., Ueber die Entenarten Ungams. Nach den hinterlassenen Notizen des Custos am National-Museum zu Budapest, Salamon Petenyi, Zeitschrift f. d. ges. Ornith., 1884, t. I, p. 26 — 46. 260. — Eriă uter unge n zu der aus Anlass des II. inter nationalen Ornithologen-Congress zu Budapest veranslalteten Ausstellung der ungarischen Vogelfauna. 1891» 261. — Die Nester des Nusshahers (Nucijraga caryocatactes). Aquila, 1894, t. I, p. 48 — 50. 262. Mâr ton fi L., Sirâlyok ^s hattyuk az erdelyi reszben. Orvos TermGszettud. fîrte- sito, 1882, t. VII, p. 159, 160. 263. Medianii Gr., Aslur nisus. Rev. Vinătorilor, București, 1925, nr. 2, p. 27 — 30. 264. — Despre milani. Rev. Vinătorilor, București, 1925, nr. 3, p. 49 — 51. 265. — Vtnlureii. Rev. Vinătorilor, București, 1925, nr. 9, p. 76, 77. 266. Meyer A. B. et H e 1 ni F., Die Wanderungen des Rosenstares (Pastor roseus L.) nach Europa, speciell die Wanderung im Jahre 1889. IV. Jahresb. (1888) d. ornith. Beob. stat, im Kgr. Sachsen., 1889, p. 136 — 147. 267. Mojsisovics A., Bericht uber eine Reise nach Sudungarn und Slavonien im Friih- jahre 1884. Mitteil. des Naturw. Ver. f. Steiermark, 192 — 208; Jahrg. 1885, Graz, 1886, p. 57-108. 268. — Biologische und faunistische Beobachtungen liber Vogel und Sâugethiere Sudan- garns und Slavoniens. Ibid., Jahrg. 1885, Graz, 1886, p. 109 — 204. 269. — Zoogeographische Notizen uber Sudungarn aus den Jahren 1886—1888. Zu- gleichein III. Nachtrag zu «Fauna von Btlleye und Ddrda*. Ibid., Jahrg. 1888. Graz, 1889, p. 233 —269. A. Hugo’s Jagd-Zeitung, 1889, t. XXXII, p. 525 — 528, 554—558. 482 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 270. Molineux H. G. K., A Catalogue of Birds. England, Sussex, 1930 — 1931. 271. Nagy J., Adatokaz urali bagolyrol. A Tărmeszet, Budapest, 1905, t. VIII, p. 152, 153. 272. Naumann J. F., Ornithologische Reise nach und durch Ungarn. Archiv f. Naturg. Dr. A. F. Wiegmann, 1837, t. III, v. 1, p. 69-110. 273. — Naturg eschichte der Vogel Mitteleuropas. 1897 — 1905, t. I —XII. Neuherausg. v. Hennicke K.R. dr. 274. Neher B., Aus Siidungarn. Mitteilungen d. osterr. Reichbundes f. Vogelkunde, Wien, 1906, t. VI, p. 184; 1907, t. VII, p. 47, 72. 275. Otterfels G., Ornithologische Skizzen aus Siebenbiirgen. Mittheil. d. ornith. Ver. in ĂVien, 1882, t. VI, p. 113-116. 276. Pașcovschi S., Observațiuni ornitologice in Carpații Munteniei. Carpații, Cluj, 1938, nr. 6, p. 168-174; nr. 7, p. 196-202. 277. — Contribuțiuni la studiul faunei ornitologice a reg. Sinaia-Predeal. Bul. Agric. 1930, t. I, II. 278. Pîrvescu Oct., Hoinărind de-a lungul Dunării. Rev. Vînătorilor, București, 1937, nr. 2, p. 7 — 14. 279. Pelzeln A., Ueber die ornithologische Ausbeute von Herm Zelebor’s Reisen in das Banal, die Militarigrenze und die Dobrudscha. Journal f. Ornith., 1864, t. XII, p. 69-74. 280. Petenyi J., Erdely âllattani tekintetben. A nagy. orvosok es târmeszetvizsg. Pecsett. t. VI. nagygyul. munk., 1846, p. 372 — 386. 281. Pfennigberger J., Aus dem siidlichen Ungarn. Mittheil. d. osterreich. Reichsb. f. Vogelk., Viena, 1904, t. IV, p. 27. 282. Primics Gy., A. Vlegyâsza es a Muntyele Mare, a gyalui es bânffy-hunyadi hăva- sokkal. Vadâszlap., 1883, t. III, p. 44. 283. Proca L e o n, Din studiul păsărilor. Rev. Vînătorilor, București, 1931, nr. 5, p. 70-72. 284. R a m s a y W ar dl a m, Col. R. G. Guide to the Birds of Europe and North Africa. Edinburg, 1923. 285. R o de w al d Ludovic, Ornithologie. Rev. Vînătorilor, București, 1939, nr. 6, p. 16-20. 286. — Necesitatea și însemnătatea unei instituțiuni ornitologice tn Romînia. Carpații, Cluj, 1939, nr. 4, p. 114-118. 287. Reiser O t h m a r, Materialien zu einer Ornis Balcanica. II. Bulgarien (Ein- schliesslich Ost Rumăniens und der Dobrudscha). Viena, 1894. 288. Rosetti-Bălănescu G., Identificarea păsărilor noastre de apă. Rev. Vînăto- rilor, București, 1931, nr. 7, 100-103; nr. 8, p. 111-114; nr. 9, p. 126-128.; nr. 10, p. 147-150; nr. 11, p. 165-166. 289. — Contribuțiuni omithologice. Rev. Vînătorilor, București, 1932, nr. 1, p. 3 — 4. 290. — Dropii și Dropioi. Carpații, Cluj, 1933, t. 1, nr. 5, p. 13 — 17. 291. — Cu prilejul unei păsări rare. Carpații, Cluj, 1934, t. II, nr. 6, p. 149 — 150. 292. Rosonowsky F., Aasgeier in S. Ungarn. Ornith. Jahrbuch, 1895, t. VI, p. 245. 293. Rudolf H. es H o m e y e r E. F. es Brehm, Tizenot nap a Dundn, 1890. 294. Rudolf H., Ornithologische Skizzen aus Siebenbiirgen. Mittheil. des ornith. Ver. in Wien, VI, 1822, p. 43-116. 295. Sal zer M., Ueber einige zu Mediasch im Jahre 1854 gemachte meteorologische Beo- bachlungen. Verhandl. u. Mittheil. d. siebenburg. Ver. f. Naturw. zu Herm., 1855, t. VI, p. 91-96. BIBLIOGRAFIE 483 296. S c h e n k H., Beobachtungen uber Acrocephalus streperus llorticolus (Naum.). Aquila, 1911, t. XVIII, p. 377-379. 297. Schenk J., Ornithologische Skizzen von der unteren Donau. Aquila, 1908, t. XV, p. 274-293., 298. — (Brehm Alfred) Az âllatok vilâga >Madarak, 8 — 9 — 10 kdt. Budapesta. 299. Schnell H., Colonii de păsări în Deltă. Rev. Vinătorilor, București, 1933, nr. 11, p. 1 — 4. 300. S c r i o ș t e a n u Georg e, Contribuțiuni ornitologice. Rev. Vinătorilor, București, 1937, nr. 6, p. 11-13. 301. Seebohm (S.), Excursion to the Dobrudscha. Mittheil. des ornith. Ver. in Wien, V. Jahrg., 1881, nr. 11, p. 86-89. 302. Simionescu I., Fauna' Romîniei.. București, 1938. 303. S i ni p s o n (W. H.), On the Nesting of Aquila imperialis and Falco sacer (Dobrudscha). Mittheil. des ornith- Ver. in Wien, 1860, t. II, p. 375 — 378. 304. — Fortnight the Dobroudscha. Ibis., 1861, p. 361 — 374. 305. Sin tenis (Gebruder), Zur Omis der Dobrudscha. Journal fur Ornithologie, Viena, 1877, t. XXV, p. 59 — 69. 306. — Ein Pelikanbrutplatz in der Donaudelta der Dobrudscha. Hugo’s Jagdzeitung, Viena, 1878, t. XXII, Jahrg., p. 113-118. 307. Sin tenis Gerhard M a x, Zur Naturgeschichte des Kuttengeiers (Vultur cinereus). Ornithologisches Gentralblatt, Berlin, 1878, III. Jahrg., nr. 19, p. 146; nr. 147. 308. — Miscellen. Ornithologisches Centralblatt, Berlin, 1878, An. III, nr. 21, p. 165. 309. — Die Geier der Dobrudscha. Hugo’s Jagdzeitung, 1879, Jahrg., 22, p. 372 — 376, und Natur, 1879. 310. — Gefangene Uhu’s. Ornithologisches Centralblatt, Berlin, 1879, IV. Jahrg., nr. 2, p. 15. 311. Spiess Silvia, Gisca cu gît roșu în Romînia. Rev. Vinătorilor, București, 1931, nr. 3, p. 39 — 40. 312. — Păsări inelate în Romînia. Carpații, Cluj, 1933, t. 1, nr. 4, p. 21 — 23. 313. — în căutarea de cuiburi de păsări. Carpații, Cluj, 1934, t. II, nr. 10, p. 253 — 258. 314. Stetter F. V., Adatok Erdely ornithologiăjăhoz. A magy. orvosok es termeszet- vizsg., Cluj, t. V, nagygyl. munk. 1845, p. 139 — 161. 315. — Notizen aus der Tierivelt. Verhandl. u. Mittheil. d. siebepbdrg. Ver. f. Naturw. zu Herm., 1861, t. XII, p. 39-49, 55-58. 31(5o — Erinnerungen, Beobachtungen und Betrachtungen uber das Leben, den Zug und das Streichen der Vogel mit einigen Nebenumstănden. Ibid., 1864, t. XV, p. 213 — 222, 235-243. 317. — Vber unsere Pelikane. Ibid., 1865, t. XVI, p. 3 — 10. 318. Stresemann Erwin, Avifauna Macedonica. Mânchen, 1920. 319. Szalkay G y., Adatok Delmagyarorszăg dllalvilăgăhoz. Termeszettud. Fuzetek, 1882. t. VI, p. 113-117. 320. Szemere L., Vorkommen des Aasgeier und der Zimammer in der Umgebung von Herkulesftirdo. Aquila, 1913, t. XX, p. 503 — 509. 321. T6 glas G., Âllattani aprosdgok a szăszsebesi havasokbol. Orvos Termeszettud. Ertesito, 1896, t. XXI, Cluj, 1897, p. 145-147. 322. Te we s, Eine Adler-E xkursion auf die Donauinseln Sudungarns. Der Weidmann, 1896, t. XXVII, p. 341-343, 349-351. 31* PĂSĂRILE DIN R.P.R. 323. T o b i a s R., Ornithologische Ausfliige im Banater Grenzlande. Abhandl. d. naturf. Gesellsch. zu Gorlitz, 1847, t. IV, caietul 2, p. 32—41. 324. Tbkes L., Delmagy arorszdg gerinczes țaundja. Rendszere 6s jegyz6ke a Temes Torontăl 6s Krassd-Szbreny megyekben eddig (1903) gyiijtott £s ăszlelt gerinczes âllatoknak. Termeszettud. Fuzetek, 1903, t. XXVII, p. 63—85. $25. — A Delmagyarorszdgi Termeszetrajzi Muzeum. Ibid., 1904, t. XXVIII, p. 129 — 152. 326. T s c h u s i V., Beitrăgc zur Geschichte der Ornithologie in Osterreich-Ungarn\ I. Sie- benburgen. Mittheil. d. crnith. Ver. in Wien, 1886, t. X, p. 73 — 77, 87, 88. 327. — Ober einige Arten, deren Vorkommen in den Karpathen ungewiss — oder unge- nugend gekannt ist. Mittheil. d. ornith. Ver, in Wien, 1879, t. III, p. 73 — 75. 328. — Vorkommen der Brautente (Aix sponsa) in Ost Ung. Mittheil. d. ornith. Ver, in Wien. Die Schwalbe, 1891, t. XV, p. 43. 329. — Gypaetus barbatus in Siebenbiirgen erbeutet. Ornith. Jahrbuch, 1894, t. V, p. 156. 33Q, — Der Zug des Steppenhuhnes nach dem Westen, 1908, etc. Verhandl. u. Mittheil. d. siebenburg. Ver. f. Naturw. zu Herm., 1909, t. LVIII, p. 1—41. 331. KHigh Ung. Ornithologische Centrale (U.O.C.) Caccabis saxatilis, Meyer et Wol/. Aquila, 1898, t. V, p. 208. 332. V a s i 1 i u George D., Vertebrata Romaniae. București, 1939. 333. Vas vâri Miklds, Feszkelo ragadozd madararaink. Az Erdo, Budapesta, 1932. 334 — Die Verbreitung undOekologie des Kaiscradlers (Aquila heliaca Sav.). Bezmaksas izdevums, Riga, 1939. 335. Vollnhofer P., A vizirigo (Cinclus cinclus L.) halgazdasdgi jelentosegdrol. Erde- szeti Riserletek, 1906, t. VIII, p. 1 — 81. 336. Wagner H., Der Geier in Siebenbiirgen. Illustr. Jagdzeitung, 1877 — 1878, t. V, p. 23 — 26. 337. Wcigold H., Eine mediterrane Oase in der Vogehvelt Sudost-Ungarns. Aquila, 1913, t. XX, p. 179-212. 338. Wust Walter, Ein Streifzug durch Dobrudscha. Mittheil. uber die Vogelwelt, Stuttgart, 1933. 339. Z e y k M., A madarak kollozese. Orvos Termeszettud. fîrtesito, t. XIV, 1889, II. Ter- meszettud., p. 36 — 56. 340. Zottu Ștefan G h., Colleclion de nids d'oiseaux avec leurs oeufs. Buletinul Socie- tății de Științe, București, An. XIV, 1905, nr. 3 și 4, p. 398. 341. Hodek E d u a r d, ZugvogelAV anderbericht von der unteren Donau aus dem Vorjahre 1880. Mittheil. des ornith. Ver. in Wien, 1881, An. V, nr. 11, p. 86 — 89. A D A Auroncin? împuținarea polirnichilor. Vînătorul, București, 1950, An. H, nr. 2, p. 13 — 14; nr. 3, p. 19 — 20; nr. 5, p. 25. Barasch, Istoria Naturală^ 1854, t. I. — Animale protejate. Bul. Comis. Mon. Nat., Cluj, 1933, An. I, nr. 3 — 4, p. 3; 1935, An. IH, nr. 1-4, p. 7; 1937, An. V, nr. 3-4, p. 5; 1939, An. VII, nr. 1-4, p. 11; 1940, An. VIII, nr. 1-4, p. 15; 1943, An. XI, nr. 1-4, p. 24, 25. BIBLIOGRAFIE 485 Cătuneanu I. Ion, O pasăre stricătoare. Rev. Vînătorilor, București, 1937, nr. 4, p. 6-8. — O pasăre ce trebuie ocrotită. Rev. Vînătorilor, București, 1937, nr. 7, p. 9, 10. — Răpitoare folositoare și nefolositoare: Șoimii. Vînătorul, București,-1950, An. II, nr. 6, p. 7 — 8. — Ctteva date asupra păsărilor ichleofage, Vînătorul, București, 1950, An. II, nr. 7, p. 5 — 8. — Aspecte actuale ale coloniilor de păsări din Delta Dunării. Vînătorul, București, 1950, An. II, nr. 8, p. 7 — 9. — Șoimii dăunători. Vînătorul, București, 1950, An. II, nr. 9, p. 11 — 12. — Speciile de Gtște sălbatice ce pot fi întîlnite la noi In țară. Vînătorul, București, 1950, An. II, nr. 10, p. 7-8. — Lebedele. Vînătorul, București. 1950, An. II, nr. 11, p. 5, 6. C ongreve W. M., Some Woodpecker Experiences in Transylvania. Kdcsag, Budapesta, 1929, p. 20-21. — Nehăny Erddy megfigyelesem a harkălyokrol. Kâcsag, Budapesta, 1929, p. 20-21. O zih a c, Istorie Naturală. Iași, 1837. Dobay L., Erdely bagolyai. Kocsag, Budapesta, 1928, p. 24—28. — The Ovols of Transsylvania, Kăcsag, Budapesta, 1928, p. 29 — 30. — Die Eulen Siebenburgens. Kdcsag, Budapesta, 1928, p. 30 — 31. — Az Oxyura leucocephala (Scop.) Erdelyben. Kocsag, Budapesta, 1930, p. 46 — 51. — Adatok a Cuculus canorus biologiăjăhoz. Kocsag, Budapesta, 1931, p. 46 — 57. — Erdely nappali regadszb madarai. Kăcsag, Budapesta, 1932, p. 85 — 99. — Die Tagraubvbgel Siebenburgens. Kdcsag, Budapesta, 1932, p. 1'00 — 102. — A Kenderike (Carduelis cannabina) f bidon fesezkelese. Kdcsag, Budapesta, 1933, p. 18-21. — A Serinus canada scrinus Kiskukulbmegyeben. Kocsag, Budapesta, 1933, p. 58. — Az.Emberiza hortulana kbltese Erdelyben. Kocsag, Budapesta, 1933, p. 58, 59. — Az Asio flammeus flammeus (Pontop.) kbltese Kis kukiilb megytben. Kocsag, Budapesta, 1933, p. 59. — Adatok a Bekâszosasok biologiâjăhoz. Kocsag, Budapesta, 1934, p, 31 — 38. — A Sziklarigo (Monticola saxatilis L.) Erdelyben. Kâcsag, Budapesta, 1935, p. 17-23. — Egy seta a mai Dobrudzsăban. Kocsag, 1936 — 1938. Greschik I., A Kekcsorii Rece (Oxyura leucocephala Scop.), Kăcsag, Budapesta, 1929, p. 55-60. Hausmann E., Bernicla bernicla (L.) elbfordulâsa. Aquila, Budapesta, 1907, p. 336. J a k o b i Ri c h„ Studienfahrt in das Donaudelta. Lucr. Centr. Zoogeograf. Extras din Bul. Agricult., București, 1930, t. I—II. I o a n o v i c i T., Găina de alun sau Ierunca. Vînătorul, București, 1950, An. II, nr. 7, p. 3. Kamner Alfred, A Buturlinlăd Erdelyben. Aquila, Budapesta, 1931 — 1934, t. XXXVIII —XLI, p. 227. — Die Buturlingans in Siebenbtirgen. Aquila, Budapesta, 1931 — 1934, t. XXXVIII - XLI, p. 228-229. Klainer Andrea s, Mitteilungen liber die Schafstelzen (Motacilla) Aves Bulgariens und seiner angrenzenden Gebiete. Mitteilungen aus dcm Kbnigl. Naturwiss. Inst. in Sofia, 1936, t. IX, p. 69-80. 486 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Kornis K., Madârtani tanulmâny titan a Româa-Dobrudtăba 1928 oszen. Kocsag, Buda- pesta, 1931, p. 107—108. Leo n h a r d I., Lehrbuch zur Beforderung der Kenntnis von Siebenburgen, 1818. Linția D., Madârtani tanulmânyutan a Dobrudzsâba (Meine ornithologische SIndien- excursion in die Dobrudscha). Aquila, Budapesta, 1909, t. XVI, p. 156 — 178. — Un anteproiect pentru organizarea cercetărilor ornitologice in Rominia. Bul. Comis. Mon. Nat., Cluj, 1939, Au. VII, nr. 1-4, p. 12-16. Linția D., Rodewald L. și Botezat E., Referat asupra activității Comis, pentru studierea Deltei, ele. Bul. Comis. Mon. Nat., Cluj, 1912, An. X, nr. 1—4, p. 6-10. Linția Di oni sie, Problema migrației păsărilor, văzută de cercetătorii ornitologi sovie- tici. Analele Romîno-Sovietice, Seria Biologie-Geografie, 1950, An. V, nr. 5, p. 76-82. D o m b r o w s k i R., Păsările Romîniei (Omis Romaniae). (Descriere sistematică și biolo- gico-geografică). Completată, prelucrată și ilustrată de prof. Linția D io- ni s i e, Timișoara. Fundația pentru literatură și artă, București, 1946, v. I. L o v a s s y S., A ragadozomadarok (Accipitres) fiszkelesbeli elterjiidesenek văltozăsa. Kocsag, Budapesta, 1928, p. 10 — 15. M a d a r â s z I., Zeitschrift fur die gesammte Ornith. Jahrg. I — IV, Budapesta, 1884 — 1887. Madarâsz Gy., Magyarorszăg Madarai (Die Vogel Ungarns, Auszug in deutscher Sprache). Budapesta, 1899 — 1903. Mayr E r n s t, Die Ausbreitung des Gîrlitz. Journal fur Ornithologie, 1926, t. LXXIV, fasc. 4, p. 571-671. Mul Ier Arnold, Vber Konvergenzbildung am Schădelskelett der Vogel. Verhandl. u. Mitteil. d. siebenb Ver. f. Naturwiss. zu Herm., 1925 — 1926, t. LXXV-LXXVI, p. 1-16. O s t e r m a n n N., Notizen iiber die Vogel Bessarabiens, I— V. Travaux de la Soc. d. Natur. et des Amat. d. Sciences Nat. de Bessarabie, Chișinău, 1912, 1913 — 1914. P ă t k a i I m r e, A Magyarorszâgi Seregely (Der Ungarische Star). M. Kir. Madârt. Intezet, Budapesta, 1939. Pokorny Al oi si u, Istoria naturală a împărăției animalelor. Viena, 1861, Kais. u. Konigl. Schulbiicherverlag. Rude seu L., Necesitatea unei stațiuni ornitologice în Delta Dunării. Vînătorul, Bucu- rești, 1950, An. II, nr. 1, p. 3 — 6. — Cocoșul de mesteacăn. Vînătorul, București, 1950. An. II, nr. 6, p. 5—6. — Un vînat al stepelor. Dropia. Vînătorul, București, 1950, An. II, nr. 5, p. 9. R o s c 11 i B ă 1 ă n e s c u C., încercare de statornicire a unei nomenclaturi ornitologice românești. Rev. Vinătorilor, București, 1930, nr. 9, p. 133 — 136; nr. 10, p. 149-151. Schenk I., Die einsligen u. gegenwartigen Brutkolonien der Edeireiher in Ungarn. Buda- pesta, 1918, Bul. Z. XXV, Inb. Jahrg. der April, p. 1 — 69. — Die Verbreitungsverhăllnisse des Girlitz in Ungarn. Journ. f. Ornith,. 1926, t. LXXIV, fasc. 2, p. 106-121. — Gegelud (Anser neglectus Susch.) Magyarorszăgon. Aquila, Budapesta, 1929-1930, t. XXXVI-XXXVII, p. 54-65. Ș in cai Gh., Istoria naturei sau a firei. Budapesta, 1806 (?). Vocabularium pertinens ad tria Regna Natiirae. Budapesta, 1806 — 1807 (?). bibliografie 487 Sp i e s s Silvia, Raport ornitologic cu propunerile secției ornitologice a «Oficiului Vînă- torilor Regale*. Rev. Vînătorilor, București, 1931, nr. 11, p. 167 — 171. — Pe unde zboară păsările. Rev. Vînătorilor, București, 1931, t. XII, nr. 12, p. 180—181. St ein Spiess Silvia, Observații ornitologice. Vînătorul, București, 1950, An. II, nr. 11, p. 25. Vas vâri M., A vorosnyakulud teii szăllasa dllatfbldvajzi megvilagilâsba. Aquila, Buda- pesta, 1927-1928, t. XXXIV-XXXV, p. 214-228. — Die Winterquartiere der Rothalsgans in tiergeographischer Beleuchtung* Aquila, Budapesta, 1927-1928, t. XXXIV-XXXV, p. 228-241. TABLA ILUSTRAȚIILOR Pag, Fig. 136. Ciconia nigra (L.)....................................... 11 Fig. 137. Platalea leucorodia leucorodia L......................... 15- Fig. 138. Cuib de Platalea leucorodia leucorodia L................. 16 Fig. 139. Ardea cinerea cinerea L.............*.................... 23 Fig. 140. Ardea purpurea purpurea L. (în culori)................... 26 Fig. 141. Egretta alba alba (L.).................................... 30 Fig. 142. Egretta garzetta garzetta (L.) .......................... 36 Fig. 143. Bubulcus ibis ibis (L.).................................. 40 Fig. 144. Ardeola ralloides (Scop.) (în culori).................... 42 Fig. 145. Nycticorax nycticorax nycticorax (L.) ................... 45 Fig. 146. Jxobrychus minutus minutus (L.).......................... 49 Fig. 147. Botaurus stellaris stellaris (L.) ....................... 51 Fig. 148. Cygnus cygnus (L.)....................................... 59 Fig. 149. Cygnus olor (Gm.)........................................ 65 Fig. 150. Anser anser (L.) (în culori) ............................ 66 Fig. 151. Anser albifrons albifrons (Scop.) (în culori)............ 68 Fig. 152. Anser erythropus (L.) (în culori) ....................... 70 Fig. 153. Anser fabalis fabalis (Lath.) (în culori)................ 72 Fig. 153 bis. Anser carneirostris Buturlin (în culori) ............. 76 Fig. 154. Anser fabalis neglecius Suschk. Anser brachyrhynchus Baill. 80 Fig. 154 a. Capetele de la Anser neglectus Suschk. și Anser bra- chyrhynchus Baill. (în culori)................................ 82 Fig. 155. Branta ruficollis (Pali.) (în culori)..................... 90 Fig. 156. Tadorna tadorna (L.) (în culori).......................... 92 Fig. 157. Anas platgrhyncha platyrhyncha L.......................... 98 Fig. 158. Anas platyrhyncha platyrhynchd^L............ 100' Fig. 159. Anas platyrhyncha platyrhyncha L......................... 101 Fig. 160. Anas crecca crecca L..................................... 107 Fig. 161. Anas querquedula L........................................ 110' Fig. 162. Anas penelope 1........................................... 115 Fig. 163. Anas acuta acuta L........................................ 117 Pag» pjg. 164. Spatula clypeata (L.)........................................... 121 pig. 165. Netla rufina (Pali.) (în culori) .............................. 124 pig. 166. Nyroca ferind ferina (L.) 126 pig. 167. Nyroca nyroca nyroca (GOldenst.)............................... 430 pig. 168. Nyroca fuligula (L.)............................................ 132 pig. 169. Nyroca marila marila (L.)....................................... 135 pig. 170. Bucephala clangula clangula (L.).............................. 133 pig. 171. Clangula hyemalis (L.) (în culori) ............................ 140 pig. 172. Oedemia fusca fusca (L.)....................................... 143 pig. 173. Mergus merganser merganser L., Mergus serrator L................ 130 pig. 174. Mergus albellus L.............................................. 15$ Fîg. 175. Phalacrocorax carbo sinensis Shaw et Nodd...................... 161 pig. 176. Colonie de cuiburi de Phalacrocorax carbo sinensis Shaw et Nodd. . . '............................................................... 165 pig. 177. Phalacrocorax pygmaeus (Pali.) ................................ 169 pig. 178. Pelecanus onocrotalus onocrotalus L............................ 173 pig. 179. Pelecanus crispus Bruch........................................ 134 pig. 180. Podiceps crislalus cristatus (L.)............................ 193 pig. 181. Podiceps griseigena griseigena (Bodd.) ........................ 195 pig. 182. Podiceps nigricollid* nigricollis Brehm ....................... 200 I^ig. 183. Podiceps ruficollis ruficollis Pali............................ 202 pig. 184. Colymbus arcticus arcticus L................................... 207 pig. 185. Columba oenas oenas L. (în culori)............................... 218 pig. 186. Columba palumbus palumbus L. (în culori)............... 220 pig. 187. Streptopelia țurțur țurțur L. (în culori) .................... 222 pig. 188. Streptopelia țurțur țurțur L................................. 222 pig. 189. Columba livia tiuia Gm., Columba oenas oenas L., Columba palumbus palumbus L., Streptopelia turtur țurțur L. ... 223 pig. 190. Pigmentarea aripilor de la: Columba livia livia Gm. și Columba oenas oenas L. .................................................... 224 pig. 191. Streptopelia decaocto decaocto Friv. (în culori) ............. 226 pig. 192. Burhinus oedicnemus oedicnemus (L.)................ 238 pig. 193. Glareola pratincola pratinada (L.) ................. 242 pig. 194. Charadrius dubius dubius Gm. (în culori)...................... 248 pig. 195. Charadrius morinellus L. (în culori)........................... 252 pig. 196. Charadrius apricarius apricarius L. (în culori)................ 254 pig. 197. Squatarola squatarola L. (în culori).......................... 25(5 pig. 198. Vanellus vanellus L............................................ 258 pig. 199. Arenaria interpres interpres (L.) (în culori)............... 262 pig. 200. Calidris testacea Pali. ..................................... 264 pig. 201. Calidris alpina alpina L. 267 pig. 202. Calidris minuta Leisl. 270 pig. 203. Philomachus pugnax L. 276 pig. 204. Tringa erythropus (Pali.) 282 pig. 205. Tringa erythropus (Pali.) 284 l’ag. ifig. 206. Tringa totanus totanus (L.)................................... 287 pig. 207. Tringa nebularia (Gunn.)....................................... 292 pig. 208. Tringa glareola L.............................................. 298 pig. 209. Tringa hypoleucos L............................................ 300 pjg. 210. Phalaropus lobatus (L.)........................................ 304 pjg. 211. Himantopus himantopus himantopus (L.) (în culori) . . . 308 pjg. 212. Becuruirostra avoseita avosetta L.............................. 310 pig. 213. Limosa limosa limosa (L.)...................................... 314 pjg. 214. Numenius arquata arquata (L.).................................. 318 pig. 215. Numenius phaeopus phaeopus (L.)................................ 324 pig. 216. Scolopax rușticola rusticola L. (în culori).................... 326 pig. 217. Capella gallinago gallinago (L.) și Lymnocrgples minimus Brunii. 330 pig. 218. Capella media (Lath.) ......................................... 332 pig. 219. Chlidonias nigra nigra L...................................... 340 pig. 220. Chlidonias leucoptera Temm..................................... 342 pig. 221. Chlidonias nigra nigra L. și Chlidonias leucoptera Temm. 344 pig. 222. Gelochelidon nilotica nilotica (Gm.)........................... 349 pig. 223. Larus argentatus cachinnans Pali............................... 361 pig. 224. Cuib cu ouă de Larus argentatus cachinnans Pali............... 362 pig. 225. Larus fuscus fuscus L.......................................... 366 pig. 226. Larus canus canus L......................................... 371 pig. 227. Larus genei Breme (în culori)................................. 374 pig. 228. Larus minutus Pali............................................ 379 pig. 229. Larus ridibundus ridibundus L................................ 382 pig. 230. Larus ridibundus ridibundus L................................ 384 pig. 231. Bissa tridactyla L.............................................. 386 pig. 232. Otis tarda tarda L. (în culori)................................. 396 pig. 233. Grupă de Otis tarda tarda L..................................... 398 pig. 234. Otis tetrax orientalis Hart. (în culori)........................ 400 pjg. 235. Grus grus grus (L.)............................................. 406 pig. 236. Rallus aquaticus aquaticus L. și Porzana parva (Scop.) (în culori)............................................................... 412 pig. 237. Porzana porzana (L.) (în culori)............................... 414 pig. 238. Crex crex (L.> 420 pig. 239. Gallinula chloropus chloropus L................................ 422 pig. 240. Fulica atra atra L............................................. 425 pig. 241. Tetrao urogallus urogallus L. (în culori)...................... 432 pig. 242. Tetrastes bonasia rupestris (Brehm) (în culori).............. 434 pig. 243. Alectoris graeca saxatilis (Meyer) (în culori) ................ 438 pig. 244. Perdix perdix perdix (L.) ................................ 444 pjg. 245. Perdix perdix perdix (L.).................................... 446 pig. 246. Coturnix coturnix coturnix (L.)................................ 453 pig. 247. Phasianus colchicus colchicus L. ............................. 453 pig. 248. Phasianus colchicus colchicus L............................... 460 TABLA DE MATERII Pag. XII. Ordinul GRESSORES......................................... 5 1. Familia Ciconiidae ............................... 5 2. Familia Ibididae ................................ 13 3. Familia Ardeidae................................. 21 IXITI. Ordinul PHOENICOPTERI.................................. 54 1. Familia Phoenicopteridae......................... 54 XIV. Ordinul ANSERES (« LAMELLIROSTRES.................... 57 1. Familia Anatidae............................... 58 XV. Ordinul STEGANOPODES................................ 159 1. Familia Phalacrocoracidae....................... 160 2. Familia Pelecanidae............................. 172 XVI. Ordinul TUBINARES (— PROCELLARIIFORMS) .... 188 1. Familia Procellariidae.......................... 189 XVII. Ordinul PYGOPODES ................................... 191 1. Familia Podicipidae............................. 191 2. Familia Urinatoridae ( = Colymbiformes-Dombr.) 204 .XVIII. Ordinul COLUMBAE ...................................... 212 1. Familia Cohimbidae............................. 213 XIX. Ordinul PTEROCLETES .................................. 231 1. Familia Pteroclididae .......................... 232 XX. Ordinul LIMICOLAE ................................... 236 1. Familia Burhinidae...............*.............. 237 2. Familia Cursoriidae............................. 241 3. Familia Charadriidae ........................... 245 XXI. Ordinul LARI (LARIFORMES)............................ 338 1. Familia Laridae................................. 338 Pag.- XXII. Ordinul ALECTORIDES ............................................ 394 1. Familia Otitidae ....................................... 395- 2. Familia Gruidae ......................................... 403 3. Familia Rallidae......................................... 411 XXIII. Ordinul GALLI................................................. 427 1. Familia Tetraonidae...................................... 427 2. Familia Phasianidae ..................................... 438 Bibliografie............................................................. 471 Tabla ilustrațiilor...................................................... 489 Dat la cules 11.01.1954. Bun de tipar 03.05. 1965. Tiraj 2700. Hirtie velină 65 g.m.3. Format 16/70x100. Coli editorale 29. Coli de tipar 31 +31 planșe tipărite la offset pe hîrtie velină de 80 g.m.*. Comanda 54. A. 5612. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 598.2 (R). Pentru bibliotecile mari indicele de clasificare 598.2 (498). Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică nr. 4, Calea Șerban Vodă nr. 133—135. București, R.P.R.