DIONISIE LIN ȚI A PĂSĂRILE DIN R P R VOL. AL II-LEA EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII-POPULARE ROMÎNE 19 5 4 / CUVANT INAINTE * Păsările din R.P.R. este una dintre puținele lucrări de acest gen, apărute în literatura noastră. Autorul aduce multe lucruri noi și interesante din fauna țării noastre, date care pot folosi atât specialiștilor ornitologi, cât și tuturor celor dori- tori de a-și îmbogăți cunoștințele în domeniul atât de vast, și în parte încă necu- noscut, al păsărilor care trăiesc în R.P.R. Lucrarea Păsările din. R.P.R. a lui D. Linția, reprezintă rodul a 40 de ani de muncă pe tărâm ornitologic a autorului. Ea cuprinde multe specii noi, din toate ținuturile țării noastre, un bogat material informativ șimumeroase planșe în culori, care dau cărții un aspect atrăgător și ajută la cunoașterea. obiectului cercetat. Volumul II cuprinde descrierea și sistematizarea următoarelor ordine de păsări locuind în R.P.R.: Cypseli, Caprimulgi, Meropes, Upupae, Coraciae, Halcyones, Pici, Cuculi, Striges și Accipitres, cu familiile și speciile respective. Sistemul nomenclatoric este acela stabilit la Congresul Internațional Zoologic de la Berna, din anul 1904. Forma în care este prezentată lucrarea izbutește să redea în mod cuprinzător și limpede toate noțiunile necesare cunoașterii acestor viețuitoare — atât de nume- roase și de variate — cu felul lor de trai, clasificarea lor sistematică, răspândirea lor în țară. Se dă o descriere amănunțită a fiecărei specii, precum și a mediului natural în care ele trăiesc. Se redau întâmplări interesante din viața unora dintre ele, amănunte care dau cărții o notă vie și atrăgătoare, îmbogățind conținutul ei. Autorul introduce, pe lângă denumirile științifice ale păsărilor studiate, și denumirile populare românești, precum și pe cele populare străine. Ilustrațiile și fotografiile au fost executate de Emil Nadra, asîstentzd lui D. Linția, iar schițele și desenele în tuș, de ing. A. Klinke, de asemenea colaborator al acestuia. II. Ordinul CYPSEU Păsările aparținând acestui ordin arată, în ceea ce privește exteriorul, multă asemănare cu rândunelele; prin numeroase cercetări însă, s’a dovedit că ele nu sunt înrudite de aproape cu acestea. Cele mai apropiate rude ale lor sunt, pe de o parte caprimulgii (Caprimulgi) pe de altă parte colibrii (Trochili). Caractere. Ciocul este scurt, turtit, mult lățit la bază, maxilarul dinainte puțin curbat; nările rotunde, iar dindărăt sunt mărginite cu o pieliță (opercul) în semicerc; colțul gurii ajunge până sub ochi, din care cauză deschizătura gurii este extraordinar de mare. Osul palatin amintește pe acela al păsărilor cântătoare (aegithognatus). Numărul vertebrelor cervicale este de treisprezece până la patrusprezece. Marginea posterioară a sternului (margo posterior sterni) nu este despărțită; creasta osului pectoral (crista sterni) este foarte înaltă; cornițele superioare ale sternului (spina sterni externa et interna) lipsesc. Picioarele sunt scurte, degetele înarmate cu ghiare ascuțite, potrivite pentru cățărat și neapte pentru pășit. Toate patru degetele sunt îndreptate înainte (teniprosthodactyli)i în degetul prim ajunge acel flexor perforans digitorum. Aripile sunt înguste, ascuțite, puțin îndoite în formă de seceră și foarte lungi, întrecând cu mult vârful cozii» Coada este bifurcată ori retezată drept. Aceste păsări sunt excelente sburătoare; hrana lor constă din insecte și o prind din sbor. Cuibul și-1 alcătuește fiecare gen în diferite chipuri: îl așează în scorburi de copaci, în clădiri ori crăpături de stânci. Ouăle sunt de un alb curat, puii sunt la început golași și foarte neputincioși. Păsările din acest ordin sunt răspândite pe întreaga suprafață a pământului*. Cele 100 de specii cunoscute1) formează două familii: Macropterigidae și Cypselidae. In Europa, numai ultima este reprezentată prin genul Cypselus. SHARPE, Handlist, B. Je>, 1900, p. 88—89. Fig. 69. — Apus apus apus (L.). Drepnea. 1: 2,06 din mărimea naturală. ORDINUL CYPSELI 7 1. Fam. CYPSELIDAE Apus melba melba (L.) Drepnea alpină Apus melba melba (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun. 1912—1921, t. II, p. 834; 1932, t. IV, p. 354. Partea dorsală, laturile capului și tectricele subcodale sunt brun-fumurii închis. Bărbia, gâtul, pieptul, pântecele și regiunea anală albe, așa încât pe partea anterioară a pieptului se vede numai un brâu brun. Remigele la partea superioară a corpului și penajul sunt brun-negricioase închis, cu un luciu metalic pronunțat în partea inferioară a remigelor; rectricele sunt de coloare brun-suriu lucios. Irisul brun închis. Picioarele, brun închis. Ciocul negru. La fel și picioarele golașe. Centrul de răspândire al acestei specii este Marea Mediterană, ale cărei insule le populează; de asemenea și regiunile muntoase ale Peninsulei Balcanice. Țin să amintesc această specie numai pe baza unor date citate în literatură, dar până azi neverificate pe deplin. In Muzeul de Științe Naturale din Sibiu se păstrează un mascul tânăr, din colecția lui W. Stetter, mascul împușcat în pădurea « Dumbravei» din Sibiu, în anul 1853. Ea mai este amintită pentru țara noastră și în lucrarea lui Molineux (274) x), fără date mai precise însă; probabil după catalogul colecțiilor ornitologice ale Muzeului de Științe Naturale din Sibiu, publicat de custodele A. Kamner, în Martie 1914. ’ Nici noi și nici alți cercetători nu au mai observat-o sau colectat-o de pe teritoriul țării noastre. 173. Apus apus apus (L.) Drepnea (fig. 69) 1766 Hirundo apus, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 344. 1810 Micropus murarius, Mey et Wolf, Taschenb., p. 281, 1811 Cypselus apus III, Prodr., p. 230. 1815 Brachypus murarius, Mey, Vog. Liv. u. Esthl., p. 143. 1816 Cypselus niger, Leach, Syst. Cat. M. et B., Br. Mus., p. 19. 1817 Cypselus vulgaris, Stephens, in Shaw’s Gen. Zool., t. X. p. 72. 1820 Cypselus murarius, Temm., Man. d’Orn., t. I, p. 434, pl. IX. 1831 Apus murarius, Less., Trăite, p. 267. 1831 Cypselus murarius, Cypselus apus, Brehm, Vog. Deutschl., p. 135 136. 1844 Micropus apus, Boie, Isis, p. 165. x) p. 183. 8 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1855 Cypselus turnum, Brehm, Vogelf., p. 46. 1861 Cypselus atterimus, Heuglin, Journ. f. Ornith., t. IX, p. 422» 1861 Cypselus atterimus, Heuglin, Journ. f. Ornith., p. 423. 1866 Cypselus apus turrium, Brehm, Verz. Samml. C. L. Brehm. j P* 1879 Cypselus balstoni, Bartl., Proc. Zool. Soc., p. 770. 1891 Cypselus apus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 102. 1897 Apus apus, Apus apus typicus, Hartert, Das Tierreich, Vog* LiL, t, I, p. 85O 1899 Micropus apus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, P* 1899—1903 Cypselus apus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p» U8. 1910 Cypselus apus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 354. 1912—1921 Apus apus (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 836; 1932, t. IV, p. 354. Numiri românești: Drepnea, Drepneauă, Lăstun mare, Lăstun negru, Drăpnea. I ■ Numiri străine: Rus.: Strîj bașenîi, Strij\ Germ.: Mauersegler Turmsegler, Mauerschwalbe\ Franc.: Martinet de muraille] ItaL: Rondone nero^ Rondone maggiore volgare-, EngL: Common Swift, Develing} Ung.: Kdzdnseges sarlosfecske, Sarlds fecske. Caracterele speciei. Aripile în poziție de repaus se încrucișează peste coada bifurcată și trec cu mult peste vârful acesteia. Ciocul, la vârf îngust, la începutul frunții mai lat, este scurt; nările lunguiețe, cu marginile ridicate, stau aproape alăturate. Picioarele sunt mici și scurte, acoperite cu pene până la degete și potrivite numai pentru agățat, nu și pentru umblat. Descrierea. întreg penajul este negru-fumuriu, cu excepția gâtului, care este alb. Irisul este brun închis. TABLOUL Nr. 1 Sexul și etatea Diferența de mărime Lun- gimea cm Lungi- mea aripii cm Lungi- mea cozii cm Tarsul cm Lungi- mea ciocului cm 15 ad. Max. 23 19 8,9 5,2 0,9 0,6 Min. 22,5 17,5 8,5 5,1 0,8 0,4 15 Ș ad. Max. 22,4 18,5 8,3 5 0,9 0,5 Min, 22,1 17,3 4,6 4,5 0,7 0,4 * ORDINUL CYPSELI Sistematica. Exemplarele din țara noastră sunt colorate pe cap și aripi mai deschis decât exemplarele din Germania cu care au fost comparate; mai ales unele drepnele au pe aceste părți ale corpului o tonalitate mai brun- surie. Pata albă de pe gât nu lipsește la niciun exemplar și este de obicei destul de mire. Numii două drepnele, ambele împușcate la 5 August 1902, la Cap- Dolojman, au o pată alb-surie pe gât, surprinzător de mică. Probabil acel stol mare observat atunci, și din care făceau parce acestea două, era format numai din exemplare astfel colorate. Aria geografică. Se întinde peste jumătatea de Vest a regiunii palearctice; iernează în țările mai de Sud, cu climat corespunzător. Răspândirea și biologia. Oaspete de vară frecvent în toate părțile țării noastre. Presupun că trecerea se desfășura întotdeauna noaptea, și anume în primele ore ale dimineții, când este încă întunerec deplin, deoarece adeseori seara erau observate încă multe asemenea păsări în apropierea coloniilor, iar în dimineața următoare dispăruseră toate. De asemenea s’au auzit adesea țipetele lor, dela înălțimi mari, în timpul trecerii, cu mult înaintea zorilor. 1896 sosirea l.V plecarea 14.VIII ultimul exemplar 28.VIII 1897 9 21. IV 9 8.VIII » 9 19.VIII 1898 9 28.IV 9 15.VIII » » 20.VIII 1899 » 2. V » 10. VIII » 9 23.VIII 1900 9 23.IV » 7.VIII » 9 7A IX 1901 & 25. V 9 10. VIII » 9 30. VIII 1902 » 6. V 9 ll.VIII » 9 23.VIII 1903 9 1. V » 13.VIII » 9 1. IX 1904 9 20.IV & 16.VIII » 9 30.VIII 1905 » 22.IV 9 ll.VIII 9 10. IX 1906 9 25.IV » 15.VIII » 9 29.VIII 1907 9 1. V » 19.VIII 9 9 8. IX 1908 9 29.IV » 13.VIII 9 9 5. IX La 12 Septembrie 1931, s’a deslănțuit asupra regiunii Timișoara un uragan groaznic, care a desrădăcinat copaci, a trântit coșuri, acoperișuri etc., urmat fiind de o grindină care a durat aproape un sfert de oră. Cu această ocazie, o sumedenie de păsărele s’au refugiat pe sub adăposturi. Unele însă au fost lovite sau amețite de vânt și grindină; astfel, un mic pâlc de șase-șapte drepnele s’a refugiat în turlele bisericii romano-catolice din cartierul Elisa- betin, unde au fost găsite moarte sau grav lovite. Două din aceste exemplare sunt păstrate în muzeu. De notat este că aceste exemplare se deosebesc de celelalte opt, colectate în Banat în timpul clocirii, prin marginea alb-smântânie, îngustă, de pe partea terminală a remigelor și a tectricelor principale supraalare, semilunare. Coloritul penajului, în general, este mai deschis. Cuibări tul. Cuibărește în colonii, prin toate locurile potrivite, din toată țara, atât la munte cât și la șes. Cele mai multe colonii se găsesc așe- zate în găurile stâncilor sau malurilor lutoase, însă și în clădiri vechi, în biserici. Cea mai mare colonie din țară este aceea dela Cap-Dolojman, unde clocesc cel puțin 4—500 de perechi. Aici toate cuiburile sunt așezate în cră- păturile stâncilor. Scobitura cuibului din malurile lutoase este făcută de ele 10 PĂSĂRILE DIN R.P.R. singure, după cum s’a putut observa de mai multe ori; însă în multe cazuri ele își însușesc și cuiburi de ale rândune'eloi de mal sau ale albinăreilor. In cele douăzeci și opt de cuibare colectate, se găsesc numai două cu câte trei ouă, toate celelalte constând numai din două. Dimensiunile a douăzeci și trei de ouă măsurate au fost în medie: 24,64x15, 82; maximum: 25,8x16,4; minimum: 22,5x15,5 mm. Deja Helm și alți cercetători bănuiseră că împerechierea se produce în aer. Suntem în situația de a confirma aceasta, deoarece le-am observat în repetate rânduri, chiar dela mică distanță. La Cap-Dolojman, pe un colț de stâncă mult avansat, priveam la mișcările drepnelelor, care își aveau cuiburile în jurul meu. Mai întâi masculul urmărea cu țipete puternice femela și se avânta peste aceasta, care întotdeauna, de îndată ce masculul ajungea în apropiere, începea să tre- mure din aripi, până când avea loc călcarea, în urma căreia ambele păsări se apropiau, dând puternic din aripi, și apoi, despărțite, își urmau jocul. Cuibarul, de obicei, este complet în primele zile ale lui Iunie. Hrana. Constă exclusiv din insecte. III. Ordinul CAPKIMULGI Păsările aparținând acestui ordin au, ce e drept, o înfățișare exterioară asemă- nătoare cu a rândunelelor. Insă, prin capul mare și turtit, prin ochii mari, gura mare, penajul moale și alte însușiri morfologice, alcătuesc o grupă proprie. Caractere. Ciocul e^te scurt, turtit la bază, lărgit deodată; nările sunt încon- jurate de un opercul circular evazat. Gura este foarte mare, despicată; colțul gurii ajunge sub ochi, până la mijlocul acestora; perișorii dela colțul gurii sunt de cele mai multe ori foarte lungi și tari. Osul palatin este divizat (schiso- gnatus). Numărul vertebrelor cervicale este de treisprezece. In partea posterioară a sternului se găsește, de ambele părți, o scobitură adâncă ce formează tra- hecula lateralis lată. Picioarele sunt scurte; dintre cele patru degete, trei sunt îndreptate înainte; primul deget, înapoi; degetul al doilea și al patrulea sunt scurte; degetul mijlociu este lung; ghiara pe marginea internă, dințată. In degetul posterior duce flexor perforans digitorum. Glanda târtiței este golașă. Aripile sunt lungi, ascuțite; numărul remigelor primare este de zece; al rectricelor, de ase- menea, zece. In general, nu-și pregătesc cuib, ci își depun ouăle de formă alungită, admirabil marmorate, pe pământul gol sau în iarbă scundă. Puii sunt îmbră- cați la început cu puf și sunt neputincioși. Răspândirea. Este răspândită aproape peste tot pământul. Sunt cunoscute până acum 124 de specii1). 0 SHARPE, Handlist, 1900, t. II, p. 78—88. 12 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1. Fam. CAPRIMULGIDAE 174. Caprimulgus europaeus europaeus L. Caprimulg european 1758 Caprimulgus europaeus Linneus, Syst. Nat., ed. X, t. I, p- 193. 1766 Caprimulgus europaeus^ Linne, Syst. Nat., t. I, p. 346. 1771 Hirundo caprimulgus, Tunst., Orn. Brit,, p. 2. 1810 Caprimulgus punctatus, Mey et Wolf, Taschenb., p. 284. 1828 Caprimulgus vulgari^ Vieill., Faun. Fr., t. I, p. 140, pl. 6L 1831 Caprimulgus punctatus, Caprimulgus masculatus, Brehm, Vbg. Deutschl., p. 130- 13L 1831 Nyctichelidon europaeus, Rennic, Mont. Orn, Dict., p. 335. 1850 Caprimulgus smithii) Bonaparte, Consp. Av., t. I, p. 59. 1851 Caprimulgus capensis Verreaux M. S., teste Cassin, Proc. Ac, Philad., V, CaL Caprim., p. 1. 1855 Caprimulgus foliorum, Brehm, Vogelfang, p. 44. 1866 Caprimulgus pinetorum, Caprimulgus peregrinus, Brehm, Verz. Samml. C. A. Brehm, p. 3. 1891 Caprimulgus europaeus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 101. 1897 Caprimulgus europaeus (typicus), Hartert, « Das Tierreich », Vog. Lif., t. I, p. 57» 1899 Caprimulgus europaeus europaeus, Erlanger, Journ. f. Ornith., t. XLVII, p. 521 e 1899 Caprimulgus europaeus L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 505. 1899—1903 Caprimulgus europaeus, Linne, I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 181. 1910 Caprimulgus europaeiis, Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 358. 1932 Caprimulgus europaeus europaeus L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 1921* t. II, p. 846; t. IV, p. 356. Numiri românești: Caprimulg comun, Rândunea de noapte nordică, Lipitoare nordică, Păpăludă nordică, Mulgătorul caprelor. Numiri străine: Rus.: Cogodoi, Polunocinic\ Germ.: Gemeiner Ziegenmelker, Nachtschwalbe} Franc.: Engoulevent ordinaire\ Ital.: Succiacapre^ Nottolone\ Engl.: Goatsucker^ Night-Hawk^ Fern-Ovjl^ Ung.: Kdzonsegeskefejo^ Kdzdnseges lappantyu, Alomfilko. Caracterele speciei. Mascul adult: Partea superioară brun-cenu- șie, cu sgârieturi fine și cu pete longitudinale brun-negricioase care sunt late și evidente, în deosebi pe mijlocul capului și pe axilare. Pe ceafă și cerbice, mai mult sau mai puțin spălăcit; deseori, numai striuri rare, ruginii. Pe axilare se găsesc câteva pete late, galben-ruginii deschis, care mărginesc petele negre longitudinale exterioare. Tectricele superioare ale remigelor au pete mai mult sau mai puțin rotunde, galben-ruginii deschis. Remigele primare, brun-negri- cioase închis, cu pete galben-ruginii pe ambele steaguri; primele trei au o pată mare, albă, rotundă, pe steagul interior. Ambele rectrice extreme au pe fiecare parte câte o pată albă terminală mare» Gâtul și partea anterioară a pieptului brun ORDINUL CAPRIMULG1 13 închis, cu fine linii transversale ruginii. Pe gât, două pete mari albe, care nu rareori se îmbină la mijloc. Partea anterioară a pieptului are câteva pete gălbui. Partea inferioară a corpului brun-ruginie, cu benzi brun-negricioase închis; aceste benzi sunt mai rare pe târtiță și pe tectricele subcodale. Femela adultă se deosebește de mascul prin lipsa petelor albe terminale de pe coadă și prin petele brun-ruginii, în loc de albe, de pe remigele primare. Păsările tinere sunt mai deschis și mai roșcat colorate. Sistematica. O serie de șaptezeci și unu de caprimulgi comuni și anume treizeci și unu cL masculi adulți, douăzeci și opt de femele adulte și două- sprezece păsări în penaj tânăr, dintre care mai mult ca jumătate, pe baza aripilor mai scurte, ar aparține așa numitei subspecii Caprimulgus europaeus meridionalis. Cele șaptezeci și unu de exemplare, împreună cu cincisprezece din Muzeul Național maghiar și nouăsprezece din Muzeul teritorial din Bosnia și Herțe- govina, prezintă la păsările adulte o variație a lungimii aripii, minimală de TABLOUL Nr. 2 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea Lungimea aripii Lungimea cozii Tarsul Lungimea ciocului cm cm cm cm cm 20 > » 13.X 1903 » 17.IV » » 20. IX—l.X » » 5.X 1904 $ 18.IV » » 24.IX—4.X » » 10.X 1905 » 21.IV » » 20. IX—2.X » » 5.X 1906 » 20.IV » » 20. IX—4.X » » 10.X 1907 >> 17.IV » 24. IX—4.X » » 4.X 1908 » 14. IV » » 20.IX—6.X » » 5.X 1909 » 28.IV » » 17.IX—l.X » » l.X ORDINUL CAPRIMULG1 _ 15 175. Caprimulgus europaeus meridionalis Hart. Caprimulg meridional (fig. 70) 1896 Caprimulgus europaeus meridionalis Hart., E. Hartert, Ibis, p. 370. 1897 Caprimulgus europaeus meridionalis, Hartert, Das Tierreich Vog. Lif., p. 57; Erlanger, Journ. f. Ornith., 1899, t. XLVII. 1900 Caprimulgus meridionalis Sharpe, Handlist, t. II, p. 87. 1899—1903 Caprimulgus meridionalis Hart., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 182. 1910 Caprimulgus europaeus romanicus, subsp. nov., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 362. 1912—21 Caprimulgus europaeus meridionalis Hart., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 848; 1932, t. IV, p. 356. Numiri românești: Caprimulg meridional, Mulgecapre, Rândunea de noapte meridională, Păpăludă meridională, Lipitoare meridională. Numiri străine: Germ.: Sudlicher Ziegenmelker*, Ung.: Deli lap- pantyu, Deli Kecskefejo. La prepararea caprimulgilor românești, spune Dombrowski, se eviden- țiază numaidecât păsările clocitoare, prin desenele albe foarte răspândite, mai ales la masculii adulți, și prezintă, față de cele din Nordul și centrul Europei, alte diferențieri constante, așa încât mă văd 'constrâns a le denumi din nou. Deși Dombrowski a cunoscut lucrările lui Madarâsz, care îl descrie pe Caprimulgus europaeus meridionalis pentru țările balcanice, nu amintește nimic despre această subspecie, creând alta nouă pentru țara noastră, C. c. romanicus. Aceasta însă nu este recunoscută de specialiștii străini, care o consideră ca o sinonimie a subspeciei meridionalis. Acest lucru îl face și Molineux în A Cata- logue of Birds (1930-1931). Caractere generale. Desenele de pe remige și rectrice sunt mai puține; pe acestea, coloarea albă este mai răspândită și se întinde, la primele, peste patru pene, la ultimele peste două, câte odată chiar și peste trei, pe fiecare latură. Tectricele subcodale sunt galben-lucioase unicolore, cu o bandă albă, lată; dungile transversale întunecate sunt cu totul acoperite. Mascul adult. Părțile galbene sunt mai mult gaiben-lutoase decât galben- ruginii. Desenele galben-roșiatic-ruginii de pe remigele mari sunt foarte puțin pronunțate, și sunt de coloare galben-lutoasă. Pe steagul interior al primei remige, se află o pată albă mare; remigele a doua și a treia au o bandă lată albă peste ambele steaguri; a patra are o pată rotundă albă pe steagul interior, Rectricele au puține desene și o bandă lată albă, terminală, pe cele două pene exterioare. Tectricele subcodale par gaiben-lutoase unicolore, cu o bandă lată albă, deoarece benzile întunecate transversale sunt complet acoperite, ca la Cuculus canorus similis. Petele albe de pe gât sunt foarte întinse. 46 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Femelă adultă. Este mai mult galben-surie; desenele sunt mai puțin pro* nunțate; tectricele subcodale, galben-lutoase deschis, cu benzi colțurate sure închis, iar imediat sub acestea, cu câte încă o bandă transversală, des întrerupta; spațiul dintre ambele benzi este galben»suriu. Fig. 70, — Caprimulgus europaeus meridionalis Hart. Caprimulg meridional. 1: 2,4 din mărimea naturală. Tipul. Mascul adult. Păcuiul lui Soare, 16 Mai 1905 (Col, lui Dombrowski). Femelă adultă. Păcuiul lui Soare, 16 Mai 1905 (Col. lui Dombrowski). Țara tipică: R.P.R. Dimensiunile medii, după Dombrowski, sunt cele arătate în tabloul Nr. 3. ORDINUL CĂPRIMULGI 17 TABLOUL Nr. 3 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 Max. 27,7 15,2 10,3 13,5 1,4 3,7 Min. 25,5 14,7 9,5 11,6 1,3 3,1 20 $ ad. । Max. 26,5 15 9,6 11,8 1,4 3,4 Min. 25,2 14,6 9,4 11,4 1,2 3 Aria geografică, Albinărelul nostru are o arie mare de răspândire, ca niciunul din cei înrudiți din genul său, el se întâlnește nu numai în Europa de Sud, Asia de Vest și Africa de Nord, ci se găsește și la Capul Bunei Speranțe. După E. F. HOMAYER, aceștia însă nu sunt albinăreii noștri europeni, care ar ajunge acolo în timpul iernii, ci o formă, asemă- nătoare, mai mică însă, care și clocește acolo; de altfel, mai găsim fenomene analoage și la altele dintre păsările europene, despre care greșit se afirmă că ar migra atât de departe spre Sud. Răspândirea și biologia. Și această splendidă pasăre se apropie încet, dar sigur, de dispariție; cu mulți ani înainte, pe când cercetam Dobrogea pentru prima oarăp m’a uimit enorma frecvență și cantitatea acestor păsări. Astăzi, e drept, este încă frecventă, dar nici pe departe în așa masse mari ca mai înainte. Motivul este simplu și anume că negustorii de pene germani și francezi veneau la noi în țară aproape în fiecare an și distrugeau sistematic o colonie după alta, în timpul când cuiburile adăpostesc puii, căci în acest timp se pot împușca, mai ușor păsările bătrâne. Astăzi, o asemenea distrugere în massă a Albinăreilor în țara noastră nu se mai întâmplă. Albinărelul se întâlnește des în toate părțile de șes ale țării; în deosebi este frecvent pe lângă toate râurile cu țărmuri înalte. Este o pasăre migratoare care apare destul de târziu la noi și ne părăsește de timpuriu. De abia sosește în a doua jumătate a lui Aprilie și pleacă în Septembrie, după datele lui DOMBROWSKI; ORDINUL MEROPES 1897 sosirea 24.IV plecarea masselor 18—19.IX ultimul exemplar 22. IX 1898 » 28.IV » 4—17.IX » 27.IX 1899 27.IV » » 3—18.IX » 1. X 1900 » 1. V » 9—20.IX 22.IX 1901 » 25.IV » 1—14.IX » 24. IX 1902 » 30.IV » » 3-14.IX » 28.IX 1903 21.IV » » 1—14. IX » 29.IX 1904 » 21. IV » » 4—15.IX >y 23.IX 1905 >? 24. IV » » 5- 15.IX » » 3. X 1906 » 29.IV » 2—14. IX » 20. X 1907 » 21. IV » » 1—12. IX 30. IX 1908 » 25.IV » » 2—13. IX » » 19.IX. 1909 » 2. V » » 1— 14.IX » » Numărul albinăreilor din trecerea de toamnă este foarte mare, dar ei se sustrag de cele mai multe ori dela observări, deoarece trec la înălțimi considerabile, trădându-se numai prin strigătul lor puternic: pri-pri. Una din cele mai bogate zile de trecere observată, a fost ziua de 7 Septembrie 1902. In această zi, DOMBROWSKI a făcut un. drum de vreo 20 km de-a-curmezișul Bărăganului, iar seara s’a întors pe același drum îndărăt. Toată ziua a văzut și a auzit, pe tot drumul, mii de albinărei migratori și chiar după ce s’a întunecat, s’a auzit încă, dela mari înălțimi, glasul: pri-prui-pri, al păsărilor migratoare. C u i b ă r i t u 1. Curând după sosirea lor, ambii soți încep să-și sape galeriile cuibului cu ajutorul ciocului, precum și cu picioarele, foarte potrivite pentru aceasta. Lucrează mai mult în orele de după masă. In două săptămâni, galeria este gata și, în ultimele zile ale lui Mai sau la începutul lui Iunie, cuibarul — constând din cinci până la șase, rareori șapte ouă — este complet. Intrarea galeriei este lată de 4—5 cm și lungă, după solul în care este construită, dela 50 până la 210 cm; la capăt se lărgește și formează o cavitate de 20—25 cm lățime și 15—20 cm înălțime, în care stau ouăle pe un așternut de ingluvii, constând din resturile nedigerate ale insectelor consumate; unele galerii au două asemenea camere; galeria, de obicei, este îndreptată puțin în sus. Dimensiunile medii, dela o sută de ouă măsurate, sunt: 25,41x21,37 mm; maximum 27,6x21,9 mm; minimum 22,5x17,6 mm. Hrana. Marea cantitate de ingluvii, conținuturi de stomac și cuiburi cercetate, au prezentat numai resturi de insecte de toate ordinele. Unde se cultivă albinăritul, albinărelul este stricător și prinde și alte insecte folositoare. Dar consumă și multe stricătoare, astfel încât, în general, stricăciunile lui se egalizează cu folosul. In legătură cu ecologia albinăreilor, sunt de părere că aceste stricăciuni sunt făcute numai în anun ite împrejurări, și în contra lor ne putem în mare măsură apăra, după cum am arătat aceasta mai pe larg în altă parte (255). V. Ordinul I PI PAE Indicarea adevărată a locului pupezei în sistematică a fost o problemă grea, deoarece ea se află în întregime izolată. Prezintă caractere de ale Passerinelor și de ale Picidaelor. Tarsul este aproape tot atât de lung ca degetul mijlociu și neîmbrăcat cu pene. Degetele sunt potrivite pentru umblat, ca și pentru stat în copaci; glesna este scutecită, în față ca și la spate. Picioarele au patru degete, dintre care trei îndreptate înainte, iar unul îndărăt; cel exterior și cel mijlociu sunt concrescute până la prima articulație. Ciocul este subțire, în formă de seceră și flexibil. Nările se află la baza ciocului, sunt mici și de formă ovală. Aripile late, rotunzite la vârf; remigea a patra și a cincia sunt cele mai lungi; prima este isbitor de mică și îngustă, abia pe jumătate ca a doua. Coada, constând din zece rectrice, la capăt este dreaptă. Penajul moale și pufos. Pe creștet se află un moț în formă de evantai, care este pus în mișcare printr’un aparat muscular, ce începe îndată după nări și este așezat în adâncitura frunții. Pupezele clocesc în copaci scorburoși, în găuri de stânci, dar și între pietre pe pământ. Coloarea ouălor este alb-surie. In timpul clocirii, femela este hrănită de mascul în felul Bucerotidaelor. Puii din cuib au penajul foarte gingaș, iar puful acestuia stă pe steagurile prime ale penelor ce vor constitui îmbrăcămintea viitoare. Colțul gurii are o membrană moale, umflata, ca la Passeriforme. zAicestui ordin îi aparțin douăzeci de specii descrise, dintre care azi numai cinci sunt recunoscute; ele formează două familii. Patria lor este Europa, Africa și Asia. In fauna noastră se întâlnește numai o specie. ORDINUL UPU1W 23 1. Fam, UPUPIDAE • 177. Upupa epops epops L. Pupăză (fig. 72) 1758 Upupa epops Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 117. 1766 Upupa epops, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 183. 1826 Upupa vulgaris, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 433. 1831 Upupa africana (nec Bechst.), Less., Trăite d’Orn., p. 323. 1831 Upupa bifasciata, Brehm, Vog. Deutschl., p. 215, Tat. XV, f. 2. 1837 Upupa. senegalensis, Swains., B. W. Afr., t. II, p. 114. 1853 Upupa maculigera, Reichenb., Handb. Scans., p. 319. 1855 Upupa macrorhynchos, Upupa brachyrhynchos, Upupa cxilis, Upupa major, Brehm, Vogelf., p. 78. 1866 Upupa epops communis, medius, minor A. E. Brehm, Verz. Samml., (Nomina nuda!), p. 10. 1891, Upupa epops L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 104. 1899 Upupa. epops L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 498. 1899—1903 Upupa epops Linne, I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 169. 1902 Upupa epops londoni Tschusi, Orn. Jahrb., t. XIII, p. 70. 1905 Upupa epops petrosa et pulchra Floericke, A. d. Heimat d. Kanarienvog . p. 32 1908 Upupa epops fuerteventurae Polatzek, Orn. Jahrb., p. 166. 1912 Upupa epops Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 336. 1912—1921 Upupa epops epops L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun, t. II, p. 867; 1921- 22, t. III, p. 2181; 1932, t. IV, p. 358. Numiri românești: Pupăză, Pupăgioară, Pupăzoi. Numiri străine: Rus.: Udod\ Germ.: Europaeischer Wiedehopf, IViesenhopp, Kuckucksknecht, Kotvogel, Stinkhahn, Huppe\ Franc.: Huppe vulgaire\ Ital.: Bubbola, Bubbula, Galetto di montagna, G. di bosco, G. di maggio\ Engl.: Hoopoe-, Ung.: Biidbs banka. Caracterele speciei. Penele moțului sunt colorate roșu-ruginiu, vârfurile, negre către capăt; sub vârfurile negre are pene albe; grumazul și pieptul sunt de un roșu-ruginiu slab; pântecele și tectricele subcodale, albe pe flancuri, cu pete longitudinale brun-negricioase; la partea anterioară a spatelui este sur- ruginie; se alătură spatele posterior, negru, cu o bandă transversală lată, evidentă, și cu una îngustă, mai puțin evidentă, galben-ruginie albicioasă; apoi urmează târtița, albă ca zăpada și în fine tectricele supracodale, negre cărbune. Aripa, de o coloare fundamentală neagră, are benzi albe și galben-ruginii albicioase. Coada este neagră, cu o bandă lată semilunară albă. Sistematica. Pupăza este una dintre păsările noastre căreia Dom- browski i-a dat cea mai mare atenție; seria sa de exemplare românești cuprindea două sute patruzeci de bucăți. 24 PĂSĂRILE DIN R.P.R. După ce a. despărțit sexele și etapele vârstei, precum și păsările de primă- vară de cele de toamnă care au foct împușcate în timpul trecerii, și le-a pus Ia o parte, a obținut următorul rezultat: 1. Păsările noastre clocitoare sunt, în general, deschis și slab colorate; coloarea albă de pe moț nu lipsește niciodată; spatele este umbrit cu c coloare chamois. Rectricele exterioare au o bandă lată, albă, care continuă în sus pe steagul extern și — devenind tot mai îngustă — tivește penele până la capătul rahisului; deseori și peste acesta, mai departe. In multe cazuri, mai există și o a doua bandă albă, la baza penelor sau chiar marcată; în opt cazuri se străvede și o a treia. Acestea ar fi așa dar cele deosebite de Chr. L. Brehm1) ca subsp. bifasciata. Exemplarele însă nu sunt nici mai mari, nici patria lor nu este mai spre Nord de Germania, deoarece ele sunt tipice pentru țara noastră. 2. Intre cele de trecere, se găsesc — în deosebi, primăvara de timpuriu — unele exemplare foarte întunecate, care se deosebesc și prin întinderea, propor- țional mică, a colorii albe. Care este patria acestora, nu s’a putut stabili. Un exemplar din Vladicaucaz e colorat la fel, ba chiar mai închis. 3. Cele mai interesante, în tot cazul, sunt acelea care au fost împușcate ici colea, de obicei în Septembrie, și care se deosebesc prin aceea că, prima remige este atât de lungă, încât ajunge până la banda albă de pe aripă; în trei cazuri, chiar și trece de aceasta cu 3 mm. La colorit, în general, acestea se asea- mănă cu păsările clocitoare dela noi; a doua bandă pe coadă nu se găsește. Madarâsz amintește2) un exemplar împușcat la Aiud și-1 descrie după cum urmează: «Acest exemplar este de coloare mult mai deschisă decât cele din Africa de Nord; fruntea, grumazul și pieptul, verzui-gălbui palid, fără niciun amestec de porfiriu; grumazul, de ambele părți, ceva mai viu colorat, iar moțul cu mult mai deschis decât la exemplarele tipice; banda închisă dorsală, precum și părțile închise de pe remigele secundare, sunt brunatice; sub vârful penelor lungi din moț, pata normală albă este prezentă. Detaliul cel mai interesant la acest exemplar este că remigea primă e lungă și ajunge până la banda albă de pe aripă. Upupa epops este în deosebi caracterizată prin remigea primă scurtă, care niciodată nu ajunge până la banda albă a remigei a doua. Remigea primă lungă o are Upupa marginata care trăiește pe insula Madagascar. Acest interesant exem- plar divergent a fost împușcat la 14 August 1864, lângă Cunța, în Transilvania. Dimensiunile: aripa 14 cm, coada 10 cm, ciocul 5 cm, tarsul 1,9 cm». Părerea că pupezele ar suferi două năpârliri pe an, și anume în Martie și Septembrie3), este, hotărît, greșită. Pasărea adultă începe năpârlirea în August și o termină în Octombrie; cea tânără năpârlește în cartierul ei de iarnă, în ~ Handb., ~215—216. 2) Dr. IULIU MADARÂSZ, Vogel Ungarns (Păsările Ungariei), p. 529. 8) NAUMANN, Naturg. der Vogel, etc., 1904, p. 379. ORDINUL UPUPAE 25 Africa, și sosește la noi în Martie, deja complet năpârlită. In Muzeul dm Timi- șoara se păstrează 5 exemplare colectate în Banat. Tabloul Nr. 5 prezintă dimensiunile dela păsările clocitoare românești. TABLOUL Nr. 5 __ Sexul Și etatea 'Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm. Lungimea ciocului cm 25 ad. • Max. 32,5 16,1 11,5 2,3 6,4 Min. 26 14,6 10 2,1 5,1 25 Ș ad. । Max. 30,7 15,7 11,4 2,3 6,1 Min. 24,5 14,3 10 2 4,9 Dimensiunile dela păsările de trecere sunt redate în tabloul Nr, 6 TABLOUL Nr. 6 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 <3 ad. Max. 31,8 16 11,4 2,3 6,5 Min. 26,1 14,7 10 2 5,1 20 Ș ad. Max. 30,8 15,8 11,3 2,3 6,2 Min. 24,3 13,4 9,7 2 4,8 Dimensiunile dela exemplare cu prima remige prelungită sunt redate în tabloul Nr. 7 TABLOUL Nr. 7 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 9 3 ad. ; Max. 31,5 15,8 11,5 2,3 5 Min. 26 14,9 9,9 2 4,3 11 ? ad. . Max. 30,8 15,7 11,3 2,2 6,1 Min. 24,2 13,5 9,7 2 4,9 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Aria geografică. Se întinde peste părțile temperate ale regiunii palearctice, din Anglia până în Japonia. Pupăza este pasăre migratoare și iernează în țările cu climat corespun- zător mai sudice, mai ales în Africa și India. Răspândirea și biologia. Apare frecvent în toată țara; în Carpați urcă până la altitudinea de 1300 m, preferă însă câmpia și dealurile mai presus de orice. Este frecventă mai ales în marile teritorii inundabile ale Dunării, unde se cresc vite multe și unde, prin urmare, are întotdeauna hrana asigurată. Cum că pupăza ar migra noaptea, nu este exact și nici nu există vreun motiv pentru aceasta. Toamna migrează de obicei în familii și s’au văzut deseori, pe Bărăganul aproape fără copaci, mici societăți de câte șase până la șapte exemplare, sburând destul de sus, de obicei dela Nord-Est spre Sud-Vest, în migrație. Primăvara migrează singură, sau cel puțin în pâlcuri foarte răsfirate. Primele exemplare au fost observate întotdeauna la malul mării\ pe lagunele aproape lipsite de copaci; dar și mai târziu, tot pe acolo trecerea este mai masivă. Datele de sosire, în zece ani de observație, după DOMBROWSKI, sunt următoarele: 1896 19.III primul exemplar 21.III— 2.IV trecerea principală 1897 9.III » » 19.III— 3.IV » » 1898 10.111 » » 15.III— l.IV » » 1899 13.III » » 22. III— 5. IV » » 1900 6.III » » 21.III— 2. IV » 1901 19.III » » 29.III — 4.IV » A 1902 11.III » » 20. III— 6. IV » » 1903 14.III » » 27.III— 5.IV » A 1904 16.III » » 1.1V— 8.IV » A 1905 21.III » » 26.III— 6.IV » » 1906 15.III » » 27.III— 5. IV » A 1907 10.III a » 16.III— 3. IV » )> 1908 14.III » » 27.III— 4.IV » A 1909 20.III » A 29.III— 10. IV » » Primul ei țipăt a fost auzit la 24 Martie 1900; de obicei, se poate auzi pe la începutul iii Aprilie. Datele plecării: 1896 10—21.IX trecerea principală 7.X ultimul exemplar 1897 15—26.IX a A l.X A A 1898 8—20.IX » A 5.X A A 1899 10—19.IX » A 30.X A A 1900 13—20.IX » A 14.X A A 1901 14—25.IX » A 10.X A A 1902 10—22.IX » A 4.X A A 1903 7—21.IX » A 9.X A A 1904 15—24. IX A A 15.X A A 1905 5—20.IX A A 5.X A A 1906 10—23.IX A A 8.X A A 1907 10—25.IX A A 2.X A A 1908 9—20. IX A A l.X A A Cui b ă r i tul. Mult bârfitul cuib al pupezei, care, după mulți autori. ar fi clădit din excremente omenești sau din alte lucruri scârboase, nu este atât > 29.IV » » 24. IX 1901 » » 24. IV » » 27. IX 1902 » » 28.IV » 1. X 1903 » » 2. V » 1904 » 27.IV » ■> 10. X 1905 » >> 4. V » » 27.IX 1906 » » 1. V » » 30.IX 1907 » » 29. IV » » 1. X 1908 » » 25. IV » » 25.IX 1909 » » 1. V » » 27.IX In Germania, dumbrăveanca, după cum scrie NAUMANN, poate să fie sperioasă, deoarece acolo ea este mult persecutată. Nu însă la noi în țară. Ea lasă deseori trăsurile sau pietonii să se apropie la câțiva pași de ea. Cuibăritul. Dumbrăveanca — după cum o arată și numele — este, în timpul cuibăritului, o pasăre de dumbrăvi de păduri și zăvoaie, cu copaci bătrâni scorburoși, în care își plasează cuibul, care este construit superficial din fire de iarbă, rădăcinițe, păr și pene. Mai rareori cuibărește în găurile de pământ ale malurilor prăpăstioase sau ale pereților stâncoși. Ea preferă uneori să cuibărească în mici colonii răsfirate, ca de exemplu în zăvoaiele și sălciișurile din teritoriile inundabile ale Dunării și în special în Deltă. Cuibarul complet, constând din patru, mai rar din cinci ouă, se găsește dela mijlocul lui Mai până la începutul lui Iunie. Ouăle dumbr aven cei seamănă mult atât la formă cât și la coloare, cu acelea de albinărel. Dimensiunile ouălor măsoară în medie 35,13x28,14 mm* maximum: 37,8x30,4 mm; minimum: 33x26,1 mm. Hrana. Un număr mare de stomacuri, cercetate în cursul anilc-r, aveau ca hrană principală insecte de toate ordinele; în multe stomacuri însă s’au găsit și râme, melcișori și broaște; în trei cazuri, și șoareci, și anume Arvicola awalis și un Mus syhaticus; de câteva ori, dude; odată, mure. Credința, cum că dumbrăveanca și-ar lua hrana numai de pe pământ și nu ar prinde niciodată in ecte sburătoare, după cum scrie Naumann, a fost deja rectificată de O. Von Lowis, dovedindu-se că dumbrăveanca prinde foarte iscusit insecte din sbor, la fel ca muscarii; ea le pândește anume, stând liniștită pe sârma de telegraf, pe plante înalte ori în copaci și se repede după ele la momentul potrivit. Deși distruge și o mulțime de insecte utile, totuși folosul ce-1 aduce întrece mult stricăciunile pe care le face. VIL Ordinul HALCYONES Caractere. Ciocul lung ascuțit, nările mici, lunguiețe, fără peri; osul palatin nedivizat (desmognatus). In partea posterioară a sternului (margo posterior sterni) patru scobituri. Picioarele foarte mici în raport cu corpul, și debile. Trei degete îndreptate înainte, iar primul deget înapoi. La câteva specii străine, degetul al doilea lipsește (tridactyli), iar degetul al treilea și al patrulea sunt concrescute aproape în toată lungimea lor (syndactyli). Flexor perforans digitorum merge în degetul dinapoi, nu însă și Flexor longus halucis. Numărul vertebrelor cervicale este de cincisprezece. Târtița este înconjurată cu o cunună de pene. Apendicele lipsă. Aripile relativ scurte, rotunzite; numărul remigelor primare este de zece; prima este abia mai scurtă decât a doua. Coada, de cele mai multe ori scurtă și constând din douăsprezece pene (la cele cu coada mai lungă, din zece). Asemenea albinăreilor, aceste păsări cuibăresc și ele în țărmurile abrupte ale apelor. La cuib conduce o intrare lungă, ca o galerie. Scobitura cuibului este așternută deseori cu ingluvii; acestea constau din oasele de pește nedigerate. Cele șase până la opt ouă albe, lucitoare, sunt rotunde. Aceste păsări sunt răspândite pe întreaga suprafață a pământului. Numărul speciilor cunoscute este de 2001); cea mai mare parte a acestora trăiesc în regiunile tropicale. In țara noastră este cunoscută numai o specie. 1. Fam. ALCEDINIDAE 179. Alcedo atthis ispida (L.) Pescăruș verde (fig. 74) 1758 Alcedo ispida Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, p. 115. 1766 Alcedo ispida Linne, Syst. Nat., t. I, p. 179. 1788 Alcedo bengalensis, Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 450. *) SHARPE, Handlist, t. II, 1900, p. 48—63. î ig« /4. Alcedo atlhis ispida (L.) Pescăruș verde. 1 • 3,65 din mărimea naturală, () RDINUL HALCTONES 33 1766 Alcedo ispida Linne, Syst. Nat., t. I, p. 179. 1788 Alcedo bengalensis, Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 450. 1822 Alcedo ispida var. bengalensis, Raffl., Trans. L. S., t. XIII, p. 293. — Alcedo ispida, bengalensis, Temm. et Schi., Faun. Jap. Aves, pl. 38, p. 76. 1831 Alcedo hispida, Leps., Trăite d’Orn., p. 243. 1851 Alcedo subispida, Alcedo advena Brehm, Vog. Deutschl., p. 149 150. 1851 Alcedo pallasi, Reichenb., Handb. Alced, p. 3, Taf. CCCXCIII, fig. 3045 46. 1851 Alcedo bengalensis var. sondaica, Reichenb., Handb. Alced., p. 3. 1854 Alcedo japonica, Bp. Consp. Av., p. 10. 1855 Alcedo brachyrhynchos, Alcedo pallida, Alcedo bella, Brehm, Vogelf., p. 51. 1860 Alcedo sondaica, Cab. et Hein., Mus. Hein., t. II, p. 144. 1863 Alcedo minor, Schleg, Mus. Pays-Bas, Alced., p. 7. 1866 Alceda ispida vulgaris, major, media A. E. Brehm, Verz. Samml. (—Nomina nuda !), p. 10. 1869 Alcedo ispida minor, Heugl., Orn. N. O. Afr., t. I, p. 178. 1873 Alcedo sindiana, Hume, Str. Teath., t. I, p. 168. 1875 Ispida bengalensis, Tacz., Journ. f. Ornith., p. 254. 1891 Alcedo ispida L., Friwaldszky, Aves Hung., p. 103. 1899 Alcedo ispida L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 493. 1900 Alcedo ispida spatzi, Alcedo ispida ispida, Alcedo ispida pallasii, Alcedo ispida pallida, Alcedo ispida bella, Alcedo ispida advena, Erlanger, Journ. f. Ornith., t. XLVIII, p. 7—13. 1899—1903 Alcedo ispida Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 175. 1910 Alcedo ispida Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 350. 1912—21 Alcedo ispida L. E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 880; t. III, Alcedo atthis ispida (L.), 1921—22, p. 2181; 1932, t. IV, p. 360. Numiri românești: Pescăruș verde, Pescăraș, Pescărel vânăt, Pescăriță, Pescărel azuriu. Numiri străine: Rus.: Zimorodoc; Germ.: Gemeiner Eisvogel, Europaeischer, Eisvogel, Kdnigsfischer, Seespecht; Franc.: Martin-pccheur ; Ital.: Piombina, Uccel Sta Maria; Engl.: Kingfisher, Common-Kingfisher ; Ung.: Jegmadâr. Caracterele speciei. Ciocul este drept, îngustându-se mult dela bază către vârf. Aripile sunt scurte, rotunzite; prima, a doua, a treia și a patra remige formează vârful aripii, a doua și a treia sunt foarte puțin strânse, arcuit, pe steagul extern. Aripile ajung până la mijlocul cozii, aceasta fiind foarte scurtă și rotunzită. Tarsele sunt foarte scurte, pe partea dinainte cu pielea moale fin rețelată, iar pe partea dinapoi scutecite. Pasăre adultă. Partea superioară este verde-albastru închis. Pe penele capului și ale cerbicei, se găsesc pete transversale albăstrui deschis. Partea posterioară a" spatelui, târtița și tectricele supracodale sunt de un albastru azuriu lucitor. Remigele negricioase au tivuri late albastru-azuriu-verzui pe steagul extern; 3 — c. 995 34 PĂSĂRILE DIN R.P.R. tectricele alare sunt albastru-verzui întunecat, cu picățele singuratice albastru- azuriu deschis. Rectricele, albastre lucitoare. Partea inferioară: gâtul și grumazul sunt de un alb umbrit ușor cu gălbui-ruginiu; restul părții inferioare este roș- ruginiu, colorat ceva mai deschis pe pântece și partea anală, remigele, brune întunecat, cu tivuri interne late sur-roșcat-ruginii. Tectricele sunt colorate roșcat deschis. Rectricele, negricioase, sunt aproape acoperite de tectricele subcodale roșcat-ruginii. Laturile capului sunt de un albastru-verzui închis, cu pete deschise albastru-azurii. Dela nări, se întinde o dungă de coloare roșcat-ruginie peste ochi, până la partea posterioară a urechii, întreruptă în partea de jos a ochilor de o pată intens neagră, prelungindu-se către umeri cu o pată albicioasă, care străbate în părțile laterale roș-ruginii ale părții superioare a pieptului. Picioarele, roșii ca miniul. Irisul, brun închis. Pasăre tânără. Este asemănătoare la penaj cu cele adulte, are însă tonali- tatea colorii mai mult verzuie decât albăstruie; partea superioară a pieptului este colorată mai închis și mai murdar, adesea cu un luciu verde-albăstrui. Pi- Picioarele sunt de un brun negricios închis. Irisul, brun închis. Sistematica. Pescărușii verzi din fauna noastră sunt de talie mică, în comparație cu cei din Europa de Nord și Vest, colorați foarte intens în albastru, iar pe partea inferioară mai mult galben-ruginiu decât roșu-ruginiu; ei formează o punte între Alcedo ispida typicus și Alcedo ispida Spat zi Kg. (= A. atthis atthis). Câteva exemplare din colecția lui Dombrowski corespund cu exemplarele colec- tate de Erlanger în Tunisia și care se găsesc în colecția sa; îi lipsea însă un material de comparație mai mare, din care motiv nu a amintit-o în mod special sub acest nume. Iarna, la păsările noastre clocitoare se mai asociază și altele dela Nord, în trecere, care sunt ceva mai mari și se deosebesc și prin colorația mai puțin intensă. Dimensiunile medii, după Dombrowski, sunt redate în tabloul Nr. 9. TABLOUL Nr. 9 Sexul și etatea Diferența de mărime l Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 18 o* ad. : Max. 17,2 4,3 1 4,5 Min. 16,2 7,5 3,9 0,8 3,7 15 ad. : Max. 17 7,5 4,1 0,9 4,4 Min. 15,9 7,3 3,5 0,8 3,5 (>BmNUL IIA LCYONES 35 Aria geografică. Pescărușii verzi locuesc în regiunea palearctică și în India. Răspândirea și biologia. Deoarece această pasăre nu este expusă la noi unor persecutări nebune, ca acele din Europa de Vest, ea se găsește în număr destul de mare pe lângă toate apele din țară; urmând cursul apelor de munte, ajunge destul de sus; astfel s’au găsit, la Tazlău, pescărușii verzi la o altitudine de 600 m. Este o pasăre sedentară și numărul lor se mărește simțitor iarna, prin păsările migrate dela Nord. Cuibări tul. Aparține celor mai frecvente păsări clocitoare din țară; cuiburile lor s’au găsit, nu numai în imediata apropiere a apelor, ci adeseori la distanțe mari de acestea, pe la surpături de apă, așa cum se găsesc mai ales în Dobrogea. Galeriile cuiburilor măsoară 25 — 110 cm. Cuibarul este făcut întot- deauna fără niciun așternut, de-a-dreptul pe pământ; abia mai târziu se adună acolo ingluvii. Cuibarul consta, în șapte cazuri, din șapte ouă, în trei cazuri din șase, și în două, din cinci ouă. Cel mai timpuriu cuibar a fost găsit la 3 Apri- lie; cele mai multe cuibare complete au fost observate însă între 15 și 30 Aprilie; unul, cu cinci ouă, s’a găsit la 21 Iunie. Gălbenușul este galben-roșcat și se stră- vede bine prin coaja subțire, albă, lucioasă. Femela începe să clocească încă după ce a depus al doilea sau al treilea ou. Astfel se explică faptul că într’un cuib se găsesc pui, în stadii deosebite de desvoltare. Au fost măsurate treizeci și unu de ouă. Media: 22,85 X 19,05 mm; maxi- mum: 23,7 x 19,5 mm; minimum: 21,5 x 18 mm. Hrana. In stomacurile cercetate s’au găsit resturi de pești, resturi de insecte și mormoloci. Unde sunt instalate crescătorii de pești artificiale, în deo- sebi păstrăvării, pescărușul verde poate fi dăunător. In tot cazul însă, din punct de vedere estetic, s’ar cuveni să pledăm pentru ocrotirea lui. 180. Alcedo atthis atthis (L.) Pescăruș verde estic 1758 Gr acuta atthis Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 109. 1855 Alcedo pallida Brehm, Vogelfang, p. 51. 1884 Alcedo longirostris et macrorhynchzis Radde, Ornis Caucas, p. 324. 1920 Alcedo atthis (L.), E. Stresemann, Avif. Maced., p. 196. 1912 — 21 Alcedo atthis atthis (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. III, p. 2182; 1932, t. IV, p. 360. 1930—31 Alcedo atthis atthis (Linnaeus), H. G. K. Molineux, A Catal. of Birds, p. 188. 1933 Alcedo ispida suschkini Pusanow, Bull. Soc. Nat. Moscou, Sect. Biol., t. XLII p. 15. e Numiri românești: Pescăruș verde estic. Numiri străine: Germ.: Ostlicher Eisvogel. Caracterele speciei. Dombrowski a diferențiat foarte corect Ia specia anterioară (sp. nominală) dimensiunile și coloritul păsărilor din regiunea dela Sud și Sud-Est a Carpaților, menționând că acestea sunt de talie puțin mai mică, la coloare mai intens albastre, iar pe partea inferioară mai mult galben- 3* 3G PĂSĂRILE DIX R.P.R. ruginii decât roșu-ruginii, formând astfel caractere de transiție dela forma tipică la forma A. ispida Spatzi (—A. atthis atthis). Sistematica. După cercetările mai recente — întreprinse de orni- tologi cu reputație mondială: Hartert, Stresemann, Steinbacher, Laubmann, Ticehurst ș. a.— s’a constatat că în regiunile sudice și sud-estice ale țării noastre predomină sp. A. atthis. Probabil deci că cele mai multe exemplare din colec- țiile lui Dopjbrowsri — cu lungimea aripilor sub 75 mm — au aparținut for- mei acesteia, și numai între exemplarele de iarnă pătrunse în țară s’au găsit și exemplare de forma tipică. Aria geografică. Aceasta ar fi, după autorii amintiți mai sus: Africa de Nord, din Maroc până în Egipt și Palestina și Europa de Sud — Spania, Italia de Sud, Dalmația, R.P.R. (Dobrogea), Jugoslavia de Est, Macedonia, Grecia, R. P. Bulgaria, Asia Mică, Ucraina, Caucazul. Răspândirea și biologia. Părerea mea este că creasta Carpaților spre Nord și Vest formează în mare parte granița de răspândire a formei tipice, iar spre Sud și Est, a formei estice, ceea ce nu înseamnă că aceste două specii nu s’ar putea întâlni pe teritoriul țării noastre, și că încrucișări ar fi excluse. In ceea ce privește biologia lor, aceasta este identică cu a pescărușilor verzi. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează zece exemplare, aparținând în majoritate formei tipice. VIII. Ordinul PICI Acest ordin se subdivizează în trei subordine bine delimitate. La noi este reprezentat numai un singur subordin de Pici. Celelalte două îmbrățișează specii sud-americane. In total, sunt cunoscute 508 specii1). Caractere. Ciocul este în formă de daltă, de cele mai multe ori, puternic, drept. Osul palatin este nedivizat. După forma sa curioasă însă, care amintește pe aceea a reptilelor, este numit aparte, saurognatus. Limba este de forma unui vierme: lungă, îngustă, cilindrică, ascuțită, moale și bogat înzestrată cu glan- dulioare și papile; vârful ei este înarmat adesea cu cârliguțe fine. Osul limbii (os hypoideum) diferă de al celor mai multe păsări, întru cât partea prelungită posterioară (proc. urohyalis) a corpului limbii (corpus linguae) lipsește; capătul hypoideum-vXxii ( ceratobranchialis ) este foarte mult prelungit și elastic, și se învârtește pe ambele laturi ale craniului. Numărul vertebrelor cervicale este de 14. Marginea posterioară a osului pectoral (murgo posterior sterni) are patru scobituri. Picioarele sunt potrivite pentru cățărat; numărul degetelor este de obicei patru, dintre care două (al doilea și al treilea) sunt îndreptate înainte, iar două (întâiul și al patrulea) îndreptate îndărăt (zygodactyli), Câteodată au numai trei degete. Glanda crupială are o cunună de pene. Numărul remigelor primare este de 10; cel al rectricelor, de 12. Aceste păsări cuibăresc în scorburi de copaci și fac ouă albe, curate, lucioase. Puii sunt la început neputincioși, dar curând ajung capabili de a se cățăra. Răspândirea. Cuprinde întreg globul pământesc, cu excepția Madagascarului, Australiei și Polynesiei. 0 SHARPE, Handlist, t. II, 1900, p. 194—236. 38 PĂSĂRILE DIN H.l'.B. 1. Fam. P I CID AE 181. Ficus viridis virescens Brehm Ciocănitoare verde (fig. 75) 1828 Colapte* pinetorum, frondium, virescens Brehm, Isis (— Nomina nuda!), p. 1274. 1831 Gecinus pinetorum Brehm, Handb. Naturg., Vog. Deutschl., p. 197. 1831 Gecinus frondium Brehm, t. c., p. 197. 1831 Gecinus virescens Brehm, t. c., p. 199. 1856 Gecinus cuneirostris Brehm, Allg. D. Naturh. Zeit., p. 462. 1866 Gecinus viridis communis, vallium, cuneirostris, robustus A. E. Brehm, Verz. Samml. (—Nomina nuda!), p. 10. 1878 Gecinus Saundersi Taczanowski, Journ. f. Ornith., p. 349. 1919 « Picus brehmi » Kleinschmidt, Ornis Germanica, nom. nov. fiir Jrondizim, p. 5. 1912—21 Picus viridis pinetorum (Brehm), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 890. 1921—22 Picus viridis virescens Brehm, t. III, p. 2183; 1932, t. IV, p. 362. Numiri românești: Ciocănitoare verde, Ciocănitoare verde cen- tral-europeană, Ghionoaie verde, Vârdăriță, Verdoaică, Virdare, Svirdaică, Horoiu verde. Numiri străine: Rus.: Diatei ^elionîi; Germ.: Mitteleuropăischer Griinspecht, grosser Griinspecht, Grasspecht; Franc.: Pic vert ordinaire, Pivert; Ital.: Picchio verde. Picchio cardinale; Engl.: Green-Woodpecker; Ung.: Zbldbarkâly, Zbld kullb. Caracterele speciei. Mascul adult. Penele de pe frunte și partea superioară a capului, precum și cele — puțin prelungite — de pe cerbice și grumazul posterior sunt sure, cu vârfuri întinse roșii: restul părții superioare este verde-gălbui, târtița și tectricele supracodale cu vârfuri întinse verzui- gălbui cromate. Remigele primare sunt brune închis, cu benzi gălbui palid, albicioase, transversale, pe steagul extern; cel intern este pătat spre bază cu galben palid, albicios. Remigele secundare sunt colorate pe steagul extern ca și spatele, iar pe cel intern brun închis, cu benzi transversale galbene, palide, al- bicioase, care nu ajung până la rahis. Rectricele, brun-măslinii închis; perechea externă și cea mijlocie au benzi transversale mai deschise, bine evidențiate, iar pe celelalte mai puțin vizibile. Steagul extern al rectricelor mijlocii este de un verde spălăcit spre bază. Perii nazali, marginea foarte îngustă a frunții, frâul, partea anterioară și dunga externă a mustății și un câmp în jurul ochiului, de un negru puțin palid, ca ardezia; mustața roșie este înconjurată puțin cu negru. Regiunea auriculară și toată partea de dedesubt sunt verde-gălbui-albicioase; gâtul mai albicios. Pântecele cu desene sure închis, lanceolate, antiapicale, care lipsesc numai la masculii foarte adulți, sau sunt puțin vizibile. Tectricele subalare gal- ben-albicioase, cu benzi transversale sur-verzui. Irisul alb-albăstrui. Ciocul sur-plumburiu murdar; mandibula galben-albicioasă la bază. Picioarele sur- plumburii murdare. Aripa are 162—167,5 mm (de cele mai multe ori 164—167 Fig. 75. — Picus viridis virescens Brehm Ciocănitoare verde. 1: 3,36 din mărimea naturală. ORDINUL PIC! 39 mm); culmenul 45—48 mm. Coada, cam 105 — 110 mm; tarsul 30—32 mm. Femela adultă se deosebește de masculul adult numai prin mustața complet neagră. Dimensiunile — câteodată, însă nu întotdeauna — sunt puțin mai iniei» Pasărea tânără. Partea superioară a capului este mai palidă, mai mult roșu- gălbuie; dunga frenală de peste ochi și mustața sunt pătate albicios, penele dor- sale mai brunatice, numai tivul vârfurilor mai viu, mai gălbui; fiecare pană având la mijloc o pată galbenă palidă. Penele de pe partea inferioară sunt galben- sulfurii palid. Pe gât este striată longitudinal cu brun-negricios: pe piept și pântece ondulată transversal, la fel. Irisul, sur întunecat. Sistematica. Ciocănitoarele verzi variază mult în tonalitatea coloritului lor mai vioi ori mai spălăcit — atât pe partea superioară, cât și pe cea inferioară; se murdăresc deseori pe ultima, mai ales în timpul cuibăritului, ca toate ciocă- nitoarele și alte păsări ce se cațără pe copaci. Se deosebesc însă ușor de forma tipică (Picus viridis viridis L.) prin dimensiunile mal mCi ale ciocului și aripilor. Aria geografică, Aceasta în prezent este greu de precizat. După cercetările lui HARTERT, se poate lua ca sigură răspândirea lor în Germania de Vest și centrală, Franța, Austria, Elveția în parte, spre Est până în R. P. Ungară, Jugoslavia de Nord-Vest, R.P.R., în parte Caucaz, Leucoran și Asia Mică. Răspândirea și biologia. Această formă se întâlnește în țara noastră mai mult în partea de Vest și Nord-Vest, unde străbate până în Carpați și unde clocește regulat. Ciocănitoarea verde este pasăre sedentară, dar înclină mult spre hoinăreală, chiar și în tinerețe. Un caz semnificativ pentru aceasta ni-1 dă un exemplar ($ juv.) tânăr (Nr. 239 8), care se găsește în Muzeul Regional din Timișoara. Acest exemplar a fost inelat ca pui, cu inelul Institutului Ornitologic din Budapesta Nr. 117597, la 24 Mai 1937 în Zenta (Bacica) Ungaria, iar la 28 Iulie 1937 a fost împușcat lângă Timișoara, străbătând astfel o distanță de aproape 100 km în linie dreaptă, în răstimp de numai două luni. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează 17 exemplare din această formă. Ciocănitoarea verde poposește în copacii de pe câmpii, alei, grădini, parcuri și păduri foioase și. deși nu este numeroasă, se găsește regulat. Glasul ei, foarte sonor, se poate reproduce astfel: chiu-chiu-chiu. In timpul împerechierii, sună cam astfel: cliu-cliu-cliu-cliu, în mod descrescendo, semiton. Ciocănește foarte rar. C u i b ă r i t u 1. Cuibul se găsește întotdeauna în scorburi de copaci ata- cați interior, cioplite de păsările înseși, la înălțime de 3 — 8 m. Așternutul îl for- mează schijele și așchiile mărunte. Cuibarul — constând din șase până la șapte ouă — se găsește complet pe la sfârșitul lui Aprilie ori începutul Iui Mai. Ouăle sunt albe și lucioase, piriforme. Dimensiunile lor, după Rey, sunt în medie: 30,6 X 23,1 mm maximum: 33 X 22 mm; minimum: 28,8 X 23,8 mm. Inte- resant de notat este cazul amintit de Rey: din cuibul unei ciocănitoare verzi, a luat ouăle proaspete până la unul, și astfel, luându-i mereu oul nou, a reușit să forțeze femela să depună în total 29 de ouă. Hrana. Constă pe de o parte din animale, pe de alta din vegetale. In regiuni unde se găsesc furnicare, își procură hrana cu predilecție de aici, lăsân- du-se jos pe mușuroaiele de furnicar, unde scormonește după larvele, pupele sau nimfele acestora, din care consumă cantități considerabile (400—600 bucăți 40 PĂSĂRILE DIN R.P.R. deodată); unde nu găsește furnicare, se mulțumește cu insecte și cu larvele lor de sub scoarța copacilor, dar și cu nuci, alune, ghindă și bobițe. Deseori prinde și coropișnițe, sau scoate din grămezile de coceni de porumb larvele moliilor; din pornii fructiferi consumă gândacii (Scolytus pruni și rugulosus) foarte stricători. 182. Picus viridis romaniae Stres. Ciocănitoare verde românească 1766 Picus viridis Linne, Syst. Nat. p. 175. 1788 Picus persicus Gmel., Syst. Nat., p. 435. 1828 Colaptes pinetorum, Colaptes frondium, Colaptes virescens, Colaptes viridis, Brehm, Isis, p. 1274. 1831 Gecinus viridis, Boie, Isis, p. 542. 1831 Gecinus pinetorum, Gecinus frondium, Gecinus virescens, Brehm, Vog. Deutschl., p. 197—Î99. 1837 Malacolophus viridis, Swains, Glass., t. II, p. 308. 1839 Brachylophus viridis, Jard., Nat. Libr., t. X, p. 355. 1842 Picus kerelini, Brandt, Bull. S. Ac. Jm. St. Pet., t. IX, p. 12. 1862 Chloropicus viridis, Melh., Picidae t. II, p. 118, pl. LXXIX. 1878 Gecinus saundersi, Tacz, Journ. f. Ornith., t. XXVI, p. 349. 1894 Gecinus (Picus) viridis, Reiser, Orn. Bale., t. II, p. 97. 1910 Gecinus viridis Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom. p. 3781). 1919 Picus viridis romaniae Stres., Anz. Orn. Ges. Bayern, Nr. 1, p. 5. 1919 Picus viridis romaniae Stres., I. Gengler, Balkanvogel, 1920, p. 136. 1921—22 Picus viridis romaniae Stres., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. III, p. 2184; 1932, t. IV, p. 362. 1930 Picus viridis romaniae Stres., D. Linția (245), p. 283. Caracterele speciei. Partea superioară a capului este, până la cerbice, roșu-carmin; obrajii negri, iar mustața, la mascul, este roșie; la femelă însă este alb-brunatică, punctată. Partea superioară a spatelui și umerii sunt verde-măslinii, cu pete transversale albe tulburi; partea inferioară este verde- măslinie palid. Târtița, verde-gălbuie; gâtul și gușa de un alb murdar. Remigele sunt negru-brunatice palid cu pete transversale albe și alb-brumatice. Coada are benzi negricioase și verzi surii. Ciocul, sur-plumbutiu. Picioarele, sur-plum- burii murdare. Irisul, alb-albăstrui. Păsările tinere sunt pătate pe partea infe- rioară. în Muzeul din Timișoara se păstrează un singur exemplar colectat în ținutul Buzăului. Sistematica. Cele treizeci și două de ciocănitoare verzi ale lui Dom- browski prezintă un penaj foarte constant; sunt însă de talie mai mare decât x) Sinonimele și literatura dată de DOMBROWSKI, în cartea sa, la 1910, înglobează mai multe subspecii ale formei tipice recunoscute azi în literatura mai recentă, și deci nu pot fi luate ca bază. ORDINUL PICI 41 exemplarele germane, suedeze și caucaziene; și ciocurile lor par mai lungi. Mas- culii tineri sunt mai accentuat pătați decât femelele; acest penaj pătat însă îl poartă numai până în Septembrie. După cercetările mai recente (Stresemann), se poate observa chiar o dimi- nuare a taliei ciocănitoarei verzi, în spre Sud. Deci, cea mai mare parte a exem- plarelor colectate de Dombrowski (în Oltenia, Muntenia și Dobrogea) aparțin formei P. v. romaniae. Iată câteva date medii, după Dombrowski: TABLOUL Nr. 10 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 £ ad. ■ Max. 33,2 17 i 11,8 7 4,6 Min. 32,1 16,7 11,5 2,8 4,4 10 Ș ad. Max. 32 16,9 11,6 2,9 4,6 ?viin. | 30,5 16,6 i 10,5 2,7 4,3 Aria geografică. După STRESEMANN, aceasta se întinde peste Oltenia, Muntenia și Moldova, deci nu mai corespunde cu cele amintite de DOMBROWSKI. Răspândirea și biologia. Ciocănitoarea verde românească se găsește numai sporadic în țară, și lipsește din multe regiuni, în deosebi din cele dela Vest. Mai frecventă este în Dobrogea, cu excepț’a zăvoaielor dela Dunăre, în promontoriile Carpaților precum și în Oltenia. Cuibărit u 1. Au fost colectate numai două cuibare, unul cu cinci ouă, la 15 Mai 1900, și unul cu șase ouă, la 9 Mai 1902. Aceste unsprezece ouă au în medie dimensiunile: 30,8x23 mm. Pui sburători, la mijlocul lui Iunie; prima observație, la 11 Iunie. Hrana. Conținutul stomacal a nouăsprezece ciocănitori verzi le înfăți- șează ca distrugătoare de furnici, acestea părând a fi hrana principală a lor. De altfel, s’aumai găsit în ele, în deosebi, larve de gândaci și alte insecte; în două cazuri, ghindă. 183. Picus canus canus Gm. Ciocănitoare sură (fig. 76) 1788 Picus canus, Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 434. 1790 Picus norvegicus, Lath., Journ. f. Ornith., t. I, p. 236. 1810 Picus viridi-canus, Mey et Wolf, Taschenb., t. I, p. 120. PĂSĂRILE DIN R.P.R._______________________________ 1811 Picus chlorio, Pali, Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 408. 1817 Picus caniceps, Nils. Orn. Suec., t. I, p. 105. 1828 Colaptes canus, Colaptes viridi-canus, Brehm, Isis, p. 1274. 1831 Gecinus canus, Boie, Isis, p. 543. 1831 Gecinus viridi-canus, Gecinus caniceps, Brehm, Vog. Deutschl., p. 199 201. 1837 Malacolophus canus, Swains., Class. B., p. 308. 1886 Picus canus jessoensis, Picus canus pevpallidus, Stejn., Proc. N. S. Nat. Mus., p. 106—107. 1891 Gecinus canus Gm., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 109. 1899 Picus canus Gm., 1788, St. Chemel, Magy. Mad., t. II, p. 488. 1899—1903 Gecinus canus (Gmel.) I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 189. 1910 Gecinus canus Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 379. 1920 Picus canus perpicuus Gengler, Balkanvogel, p. 137. 1912—1921 Picus canus canus Gm., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II p. 894; 1921 1922,.t. III, p. 2184; 1932, t. IV, p. 362. Numiri românești: Ciocănitoare sură, Ghionoae sură, Vârdă- riță sură, Verdoaică, Vierdare, Ciocănitoare, Ghionoaie, Svirdoaică, Horoi verde. Numiri , trăine: Rus:. Diatei siedoi; Ger.: Grauspecht, Grau- kopfiger-Griinspecht, Berggrunspecht: Franc.: Pic cendre. Ital.: Picchio ce- nerino, Picchio verde di Norvegia; Engl.: Greyhcaded ; Ung.: Szurke harkâly, Szurke kiild. Caracterele speciei. Capul și grumazul sunt sur-cenușii deschis. Fruntea, verde-surie. La mascul se vede pe cap o pată roșu-carminie; femelei îi lipsește însă această pată. Perii nazali negri, ca și o pată dinaintea ochiului. O dungă neagră se întinde dela baza mandibulei spre grumaz. Partea superioară a capului este verde măslinie; târtița, galbenă. Partea inferioară este sur-verzuie deschis. Aripile sunt verzi mă dinii; remigele, negru-brunatice, cu benzi trans- versale alb-gălbui. Coada brun-murdară, cu benzi verzui și rahisuri negre. Ciocul, sur întunecat. Picioarele, sur-plumburii. Irisul, sur-roșcat. Păsările tinere sunt pătate sur-negricios pe partea inferioară. în Muzeul Regional din Timișoara se păstrează 12 exemplare colectate în Banat. Sistematica. O sută și nouăzeci de ciocănitori sure românești aveau penajul foarte constant. între femelele bătrâne s’au găsit trei, care prezintă penaj de hibrizi și au pene roșii pe creștet. Dimensiunile lor medii sunt cele arătate în tabloul Nr. 11. Aria geografică. Locuește în cea mai mare parte a Europei, apoi în Sudul și Estul Siberiei, în Manciuria, Coreea, Mongolia, China de Nord și insula Jesso. Răspândirea și biologia. După ciocănitoarea pestriță mare, este cea mai răspândită și mai frecventă ciocănitoare din țară. La noi, este o pasăre sedentară, ca toate Fig. 76. — Picus cartuș canus Gm., Ș, Ciocănitoare sură. 1: 2,55 din mărimea naturală. ORDINUL PICI celelalte specii. Ea preferă pădurile cu frunziș, celor rășinoase; mai ales este frecventă în pădurile formate din plopi și sălcii de-alungul malurilor Dunării. TABLOUL Nr. 11 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm | Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 25 S ad. : Max. 30 14,9 11,5 ) j 2,6 4,2 Min. 27,8 14,4 11 2,5 4 25 9 ad. ■ Max. 28 14,5 11,4 2,6 4,1 i Min. ! 26,7 । 14,2 10,5 2,5 3,7 Scorburile care îi servesc drept culcuș, ea le caută adesea înainte de apusul soarelui, mai ales în zilele înourate și cețoase. Ciocănitul ei ca de tobă, care se zice că ar putea fi auzit numai în primăvară, s’a auzit în repetate ori și în zilele frumoase, însorite, de toamnă. Cuibăritul. Pasăre clocitoare foarte frecventă la noi, mai ales în pădurile dela deal. Despre cuibăritul ei au publicat lucrări excelente consilierii silvici Kurt Loos, H. Hocke și alții. Dimensiunile dela treizeci și unu de ouă colectate sunt în medie: 27,6x21,2 mm. Cuibarul — care constă din cinci până la șase ouă rar, din șapte — de obicei este complet în prima jumătate a lui Mai. Puii ajung să sboare pe la mijlocul lui Iunie; prima observație, la 12 Iunie. Hrana. In stomacurile cercetate s’au găsit furnici, mai mult ca jumătate din conținut; ele constitue hrana principală, cel puțin vara. De altfel s’au găsit și resturi din mai toate ordinele de insecte, mai cu seamă din acelea în stadiu de desvoltare. 184. Dryobates major pinetorum (Brehm) Ciocănitoare pestriță mare (fig. 77) Considerațiuni generale. Dintre toate ciocănitoarele, ciocănitoarea pestriță mare prezintă un interes deosebit; chiar și numai pentrucă, în urma răspân- dirii sale întinse, se împarte firesc în mai multe forme. Ca la multe alte specii de păsări din țara noastră, și la ciocănitoarea pestriță mare, dintr’o formă originară se despart mai multe altele, care converg către aceasta; astfel că, înafară de păsările tipice, se ivesc și forme intermediare. PĂSĂRILE DEN R.P.R. In special, cea mai răspândită formă ce se întâlnește, este cea tipică Picus major, de asemenea și exemplare intermediare, cu analogie atât la Picus major Poeltzami (mai ales în Dobrogea) cât și la Picus major cissa (în Nordul Moldovei); în plus, se ivește în Dobrogea și Picus major syriacus Hempr. et Ehrb. 1766 Picus major Linne, Syst. Nat., t. I, p. 176. 1816 Dendrocopus major, Koch, Syst. Bayer. Zool., t. I, p. 72. 1828 Dryobates major Boie, Isis, p. 326. 1831 Picus pinetorum, Picus pityopicus, Picus frondium, Picus montanus, Brehm, Vog.. Deutschl., p. 187—189. 1854 Picus brevirostris, Reichenb., Seans Picinae, p. 365, Tab. DCXXXIII, fig. 4212.. 1854 Picus alpestris Reichenbach, Handb. spec. Orn., scansores, p. 365. 1854 Picus mesospilus Reichenbach, 1. c., p. 365. 1855 Picus leucorum, Picus sordidus Brehm, Vogelf., p. 69. 1891 Picus major L., Friwaldszky, Aves Hung., p. 106. 1899 Dendrocopus major L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 473. 1899—1903 Dendrocopus major (Linne), 1. Madarâsz, Magy. Mad., p. 191. 1906 Dendrocopus major tennuirostris Buturlin, Isis, p. 412. 1910 Picus major Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 381. 1919 Dryobates major bulgarensis Gengler, Balkanvbgel, p. 139. 1912—1921 Dryobates major pinetorum (Brehm) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. IL. p. 902; 1921—22, t. III, p. 2185; 1932, t. IV, p. 364. Numiri românești: Ciocănitoare pestriță mare, Ciocănitoare pes- triță, Vârdoaică roșie, Bocănitoare, Ghionoaie, Geonoaie, Ciocănitoare roșie, Sfârcioc (! ?), Sfârdaică. Numiri străine: Rus.: Diatei obîcnovenîi; Germ.: Grosser Bunt- spccht, Grosser Rotspecht; Franc.: Pic varie, Pic epeiche, Epiche; Ital.: Picchio var io maggiore. Pico rosso maggiore; Engl.: Graat spotted Woodpecker> Pied Woodpecker; Ung.: Nagy fakopâncs, Nagy tarkaharkâly. Caracterele speciei. Fruntea e.te brun-gălbui-albicioasă; creș- tetul, negru lucitor. Dela baza mandibulei pleacă o bandă de aceeași coloare, care, mărginind partea inferioară a obrajilor și îmbinându-se pe cerbice cu o bandă alungită de pe grumazul posterior, devine pe laturile gâtului mai lată. Pe gușă se bifurcă spre piept într’o fâșie semilunară, care însă nu ajunge până la mijlocul pieptului. Obrajii și regiunea auriculară, albe sau brun-albicioase. Toată partea superioară este intens neagră, bătând în vănăt sau în negru de corb, după localități. Pe umeri se află o pată mare de un alb curat. Aripile au, de obicei, cinci benzi albe, care sunt formate din petele care se află pe steagul extern al remigelor. Pe ceafă se găsește o bandă transversală lată, de o coloare carminie, vie; femelelor le lipsește această bandă. Coada este neagră. Rectricele externe sunt bandate cu alb. Partea inferioară este alb-albăstruie. Tectricele subcodale și cele din regiunea anală, roșu-carminii. Ciocul negru, pe partea nferioară albăstrui. Picioarele negre, la marginea scutișoarelor devenind albi- Fig. 77. -- Dryobales major pinetorum (Brehm) Ciocănitoare pestriță mare. 1:2,87 din mărimea naturală, ORDINUL PICI cioase. Irisul, brun-roșcat. Păsările tinere sunt colorate la fel cu adulții, însă au creștetul roșu-carminiu, atât masculii cât și femelele. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează 15 bucăți colectate în Banat. Sistematica. Ca și din alte specii de păsări, care înclină puternic spre variațiuni, Dombrowski a colectat și din aceasta un număr mare de exem- plare. Numărul de Picus major cercetat de Dombrowski trece de patru sute, dintre care, la prelucrarea manualului său, mai avea o sută optzeci și patru de exemplare și anume: cincizeci și șapte de masculi adulți, șasezeci și cinci de femele adulte, douăsprezece în penaj de transiție, treizeci și unu în penaj tânăr și nouăsprezece în penaj de cuib. Mai mult ca jumătate dintre ciocănitoarele pestrițe mari din R.P.R. seamănă cu cele din Europa centrală și anume, partea inferioară a corpului le este alb- murdară, banda albă de pe frunte are o nuanță pronunțată ruginiu-gălbuie. Distribuția negrului pe cap, grumaz și piept pare foarte constantă. La variație mai mare este supusă coloarea aibă de pe aripi și coadă, atât după etate cât și individual. Benzile albe de pe aripi sunt când numai șase, când iarăși șapte, dintre care însă numai cinci se întind pe ambele steaguri, iar una până la două sunt aparente numai pe steagul extern. In penajul de cuib, ultima bandă se întinde pe vârful penelor, peste ambele steaguri. Banda frontală albă este lată, de obicei de 0,8 cm. Cea roșie de pe ceafă, la masculii adulți, este de 1,1 —1,4 cm. Lungimea și tăria ciocului este foarte diferită și depinde în ce păduri tră- iește pasărea. Este clar că ciocănitoarele din pădurile de stejar vor avea un cioc mai scurt și mai puternic decât acelea care locuesc în regiuni unde esența domi- nantă este plopul și salcia, și unde ciocurile sunt mai lungi și mai slabe; așa dar, la stabilirea de caractere ale unei subspecii, dimensiunile ciocurilor la ciocăni- tori nu au nicio valoare. Cinci exemplare, și anume toți masculi adulți, prezintă mari asemănări cu Picus major syriacus, întru cât — mai ales la unul împușcat la 25 Mai 1906, lângă Balta Neagră — se observă o bandă roșie bine pronunțată, pe piept, pe când ceilalți patru au numai câteva pene roșii pe piept. Cele mai interesante exemplare însă, sunt acelea care se aseamănă aproape perfect cu cele din Caucaz. Picus major poelzami are anume partea inferioară brun-humoasă, cum este ciocolata, coloare care se observă, nuanțată, și pe părțile penelor albe de pe cap și spate. Dombrowski discută în chip mai amănunțit câteva din aceste păsări: « Mascul adult (tipic), împușcat lângă Parachioi în Dobrogea la 19 Octom- brie 1903. Toată partea inferioară, inclusiv gâtul, este brun-humoasă, coloare care se mai întunecă puțin pe piept și pe flancuri. Toate partidele de pene albe 46 PASĂ Bl LE DIN R.P.1L de pe cap și grumaz, precum și penele de pe umeri, sunt puternic umbrite cu un brun-humos; banda frontală este mai întâi intens brună de coloarea cioco- latei, trecând apoi în galben-albicios. Vârfurile rectricelor, în deosebi ale celei de a treia și de a patra, sunt puternic suflate cu galben-ruginiu, iar tectricele subcodale cu roșu-roz intens. Banda roșie de pe ceafă este lată de 12 mm. Mascul adult (tipic), împușcat lângă Oltina, la 17 Februarie 1904. Foarte asemănător la colorit cu cel descris mai sus, numai că tonalitatea humoasă de pe partea inferioară este în general ceva mai deschisă; în schimb pe piept este mai intensă, și bate în brun-ruginiu; banda frontală este de un brun uniform, de coloarea ciocolatei. Mascul adult (intermediar), împușcat la Căldărușani, la 4 Decembrie 1904. Partea inferioară, cu excepția pieptului, brun-ruginie, ca la major-tipicus. Banda frontală, mai întâi brună, cum este ciocolata, se termină bătând în alb-gălbui. Tectricele subcodale, roșii; de aceeași coloare ca la major tipicus. Femelă adultă (tipică), împușcată la 21 Noembrie 1904, lângă Corvin în Dobrogea. Partea inferioară este colorată ca la Nr. 3; pe piept însă, foarte intens roșu-ruginiu. Penele albe de pe umeri sunt puternic suflate cu brun-humos. Banda frontală, lată de 0,9 cm și foarte intens brună, ca de ciocolată. Tectricele subcodale roșu-roze. Femelă adultă (intermediară), împușcată la 14 Martie 1905, lângă Rejep- Cuius, în Dobrogea. Asemănătoare cu major, cu excepția gâtului și a pieptului anterior; acesta din urmă este colorat brun cum e ciocolata și diferă mult de cealaltă parte, inferioară, care este albă murdar. Banda frontală este pe jumătate brun-ruginie închis, iar în rest galben- ruginie. Femelă în penaj de transiție, împușcată la 19 Septembrie 1904, lângă Oltina, în Dobrogea. Toată partea de dedesubt este uniform brun-humoasă. Toate partidele albe de pe cap, grumaz și umeri sunt suflate ușor cu brun- humos. Pe partea superioară a capului mai sunt câteva pene roșii din penajul tânăr. Banda frontală brun-humoasă este palidă. Tectricele subcodale, roșu-roze. Mascul tânăr (tipic), împușcat lângă Oltina, în Dobrogea, la 25 Iulie 1905. Toată partea inferioară este brun-humoasă; gâtul, pieptul și mijlocul pântecului, intens brune, ca ciocolata, spre capăt bătând în alb-gălbui ». La păsările bătrâne, năpârlirea începe îndată după terminarea cuibăritului și este terminată în Octombrie. Cele tinere încep încă din August sau la înce- putul lui Septembrie cu schimbarea penajului tânăr în cel adult și sfârșesc com- plet năpârlirea abia la sfârșitul lui Octombrie. Măsurile dela Picus major tipică (în medie) date de Dombrowski, sunt arătate în tabloul Nr. 12. ORDINUL PICI 47 In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează mai multe exemplare din forma aceasta, dintre care amintesc în special o femelă adultă, care prezintă o anomalie curioasă la cioc. Acesta este întocmai ca la păsările numite forfecuțe, adică încrucișat. Mandibula, trecând spre stânga, cam pe la mijlocul maxila- TABLOUL Nr. 12 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 25 £ ad. ■ Max. 26 14,5 10,6 2,1 3 Min. 23,4 13,5 9,3 2 2 25 2 ad. ' i Max. 25 14,4 10,5 2,1 2,9 Min. 23 13,2 9,3 2 2 Măsurile dela Picus major poelzam ! ? (în medie), în tabloul Nr. 13. TABLOUL Nr. 13 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 7 o ad. : Max. 25,6 14,4 10,5 2,1 2,8 Min. 23,6 13,7 9,4 2 2 6 Ș ad. Max. 25,4 14,4 10,4 2,1 2,9 Min. 23,6 13,5 9,4 2 2 rului, are lungimea de 24 mm; maxilarul, tot 24 mm; distanța între vârfurile ciocului este de 6,4 mm. Coloritul, de tipul «poelzami » al lui Dombrowski. Cu tot defectul acestui organ foarte important pentru ciocănitori, exemplarul acesta era bine desvoltat, atât ca dimensiuni cât și în greutate, deci nu a dus lipsă în ce privește procurarea hranei. Aria geografică. Este răspândită prin toată Europa și într’o mare parte din Asia. Răspândirea și biologia. Cea mai răspândită și mai frecventă ciocănitoare ^a noi este ciocănitoarea pestriță mare; ea populează toate pădurile țării și mai ales este nume- 48 PĂSĂRILE DIN R.P.R. roasă în zăvoaiele Dunării. Aici este pasăre sedentară, nu pasăre vagabondă ca în unele regiuni din Europa centrală; perechile rămân tot anul în apropierea cuibului lor, numai tinerii hoinăresc mai departe. Ciocănește de asemenea; deși mai rar, și în Octombrie și Noembrie. Cuibăritul. Locuește adesea în pădurile cu frunziș. Cuibarul este complet dela sfârșitul lui Aprilie sau începutul lui Mai și constă de obicei din patru până la cinci ouă, mai rar chiar din șase; într’un caz, chiar din șapte ouă. In Germania se găsește mai ales în pădurile de conifere. Patruzeci și patru de ouă, măsurate, au avut în medie dimensiunile: 25,5x19,2 mm. Puii abia ieșiți din ouă sunt golași. Ajung sburători la mijlocul lui Iunie. Hrana. Inafară de insecte în toate stadiile de desvoltare, stomacurile cercetate mai cuprind încă diferite semințe de conifere și foioase, alune și nuci. Hrană vegetală culeg mai ales toamna și iarna. 185. Dryobates major candidus Stres. Ciocănitoare pestriță candidă 1919 Dryobales major candidus Stresemann, Anz. Orn. Gesell. Bayern, 2, p. 10. 1921—22 Dryobates major candidus Stres., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. III p. 2186. Această subspecie, în general, este ceva mai mică decât D. m. pinetorum, dar are și ea ciocul svelt și alungit. Exemplare cu partea inferioară albă sunt destul de dese. Aripa la exemplarele adulte este de 128—136 mm (după Stresemann). Stresemann o consideră cu aria de răspândire în țara noastră și probabil se întâlnește și în Sudul Rusiei și în Caucazul de Nord. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează un singur exemplar, colectat în Dobrogea. 186. Dryobates major major (Lj Ciocănitoare pestriță mare estică 1826 Picus cissa Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 412. 1851 Picus major (nec Linne), Middend., Sib. Reise. Zool., p. 132. 1883 Picus major camtschaticus Dyb. et Tacz., Bull. S. Zool. Fr. 1884 Dendrocopus purus Stejn., Auk., p. 35. 1885 Dryobates purus Stejn., Bull. U.S.N., Nr. 29, p. 230. 1890 Dendrocopîis cissa Hargitt, Cat. B. Br. Mus., t. XVIII, p. 214. 1899 Dendrocopus major cissa Pali., St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 473, 1899; 1903 Dendrocopus cissa (Pali.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 193. 1910 Picus major cissa Pallas, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 386. 1912—21 Dryobates major major (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 901. ORDINUL P1CJ 49 Această specie, sinonimată de Dombrowski, este considerată astăzi ca subspecie veritabilă, întâlnită în Camciatca și în Insulele Bering; exemplare aparținând ei se păstrează în Muzeul din Leningrad. Numiri străine: Rus.: Diatei obîcnovenîi; Germ.: Grosser Bunt- specht (nbrdische Form)\ Franc.: Pic epeiche] Ital.: Picchio rosso maggiore; Engl.: Great spotted-W oodpecker (partim); Ung.: Keleti tarkaharkdly. Caracterele subspeciei. Ciocănitoarea pestriță estică se deose- bește de ciocănitoarea noastră pestriță, mai ales prin partea inferioară, mai curat albă; Olphe Galiiard dă drept caractere: colorație mai vie, banda frontală și cea roșie cervicală mai late la masculi; ciocul mai scurt. Sistematica. Dintre ciocănitorile pestrițe mari, care se întâlnesc la noi în țară, această formă este cea mai rară, deoarece din numărul mare de exemplare ce poseda Dombrowski, s’au găsit numai treizeci și opt tipice și anume, douăzeci și trei masculi adulți, treisprezece femele adulte și două în penaj tânăr. Exemplarele de cissa au, aproape toate, partea inferioară cura* albă; numai la unele, albul abia bate puțin în cenușiu. Roșul de pe tectricele subcodale apare ca foarte intens, cel mai intens dintre toate formele cunoscute. Urmează aici dimensiunile în medie dela optsprezece exemplare, date de Dombrowski: Picus major cissa TABLOUL Nr. 14 Sexul și etatea Diferența de mărime T . । Lungimea Lungimea 1 . .. ° j aripii cm | cm Lungimea cozii cm î Tarsul ^"gȚ™ ! ClOCUlui cm i cm 8 J ad. : Max. 25,7 | 14,4 10,4 2,1 2,8 Min. 23,5 ' 13,6 i 9,3 2 i 2 10 1 ad. Max. Min. . 14,5 1 14,5 23,4 : 13,7 10,4 9,4 ! 2,1 2,8 ; 2 j 2 Aria geografică. Locuește în Nord-Estul U.R.S.S. (Siberia), până în Cam- ciatca; identificată de MADARÂSZ și pentru Ungaria. Răspândirea. După cum se poate vedea din numărul mic al exemplarelor pe care le-a colectat DOMBROWSKI, această formă este destul de rară; ele provin toate din Carpați sau din Nordul Moldovei. I. MADARÂSZ înșiră exemplarele păstrare în Muzeul Național din Budapesta, colectate în următoarele localități din Transilvania: Aiud, Făgăraș, Sarmășag și Cunța, în tota treisprezese exemplare, precum și o femelă din Cuvin (Iugoslavia). 4 - c. 995 50 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 187. Dryobates syriacus balcanicus Gengl. et Stres. Ciocănitoare pestriță urbană (fig. 78) 1833 Dryobates syriacus (Hempr. et Ehrnb.), Symb. Phys. Aves, Fol. r. 1894 Dendrocopus (Picus) syriacus Hempr. et Ehrb., O. Reiser, Ornis Balcanica, p. 99. 1919 Dryobates major balcanicus Gengl. et Stres., Anz. Orn. Ges. Bayern, t. I, p. 2. 1920 Dryobates syriacus balcanicus Gengl. et Stres., 1919, t. I, Gengler, Balkanvbgel, p. 140. 1920 Dryobates major balcanicus Gengl. et Stres. E. Stresemann, Avifauna Macedonia, p. 204. 1921—1922 Dryobates major balcanicus Gengl. et Stres. E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. III, p. 2185, Dryobates syriacus balcanicus, 1932—1938, t. IV, p. 367. 1933 Dryobates syriacus romanicus I. Cătuneanu, Notationes biologicae, t. I, fasc. 3, p. 85. Numiri românești: Ciocănitoare pestriță urbană, Ciocănitoare balcanică, Ciocănitoare siriacă. Numiri străine: Germ.: Balkan-Blutspecht, Balkanspecht', Ung.: Balkâni nagy tarka harkâly. Caracterele speciei. După afirmațiile lui Gengler și Hartert, suntem și noi de părere a considera ca aparținând speciei D, major formele, care au banda conjunctivă din dosul regiunii auriculare până la cerbice, despărțind albul în două zone, iar pe cele ce nu posedă această bandă, ca aparținând speciei D, syriacus. In țara noastră se întâlnesc exemplare din ambele specii; totuși unii cercetători consideră și exemplarele fără bandă ca aparținând speciei D, major In Balcani (R. P. Română, R. P. Ungară și Iugoslavia), exemplarele care nu posedă această bandă le consider ca aparținând speciei Dryobates syriacus. Pentru aceste țări, Gengler și Stresemann consideră o subspecie aparte D, s. balcanicus, iar Cătuneanu pentru exemplarele din fauna noastră din Estul și Nordul Munteniei, subspecia D, s, romanicus, Dăm în cele ce urmează caracterele acestei subspecii. Ea se deosebește de formele D. major prin aceea că banda neagră conjunctivă din dosul regiunii auriculare lipsește și, deci, cele două câmpuri albe se unesc într’unul singur, coloarea albă mergând paralel cu cea neagră pe laturile gruma- zului, pornind dela baza laterală a mandibulei și trecând pe sub partea inferioară a obrajilor, de-a-lungul gâtului și gușei și lățindu-se mereu, până la laturile pieptului superior (fig. 78). Ciocul este mai svelt și mai întins. Scapularele sunt albe; benzile de pe remige, late; traversând în continuare ambele steaguri, pe când la major aceste benzi sunt întrerupte pe steagul intern lângă rahis. Roșul de pe tectricele anale și subco- dale este mai deschis, mai mult roz, până la roz deschis; pe pântece este numai big. 78. - Dryobates syriacas balcanicul Gengi. ei Stres., d$ juv. Ciocănitoare pestriță urbană. 1: 2,73 clin mărimea naturală. ORDINUL PICI 51 puțin și spălăcit. Rectricele negre; perechea externă are vârfuri albe înguste și una până la două benzi albe subapicale apropiate, pe ambele steaguri sau numai pe cel extern. Partea de dedesubt albă murdar, cu o nuanță brunatică. Pe flancuri și gambe este mai mult sau mai puțin striată longitudinal, de-a-lungul rahiselor, cu negru sau brun negricios, și uneori cu benzi mai mult sau mai puțin aparente, albicioase, amintind prin aceasta D. s. tipicus. Perii nazali albi sau alb-gălbui. Fruntea brunatic-albicioasă la baza ciocului, trecând spre creștet în alb-gălbui murdar. Partea superioară de un negru mat, masculii prezentând pe ceafă o bandă transversală roșu-carminie, lată de 8—12 mm. Femela este la fel cu masculul, dar negrul ceva mai palid, în deosebi pe remige, lipsind banda roșie de pe ceafă. Păsările tinere sunt roșii pe partea anterioară a capului; partea posterioară e neagră. Partea anterioară a pieptului are de cele mai multe ori o bandă roșu deschis, mai mult sau mai puțin lată și mai mult sau mai puțin pronunțată. Coada are 12 rectrice, care sunt de coloare neagră, pe partea inferioară cu o nuanță brunatică, întunecată. Sistematica. După Stresemann, având în vedere penajul alb de pe rectrice, există trei tipuri de D. syriacus balcanicus și anume: I. Atât pe steagul extern cât și pe cel intern al perechii externe a rectricelor, o pată apicală albă; înafară de aceasta, încă una apropiată, pe steagul extern; II, la fel ca tip I; are și pe steagul intern o pată albă mai mult sau mai puțin vizibilă; III, ca și tip II; are însă în apropiere de a doua pereche de pete, încă o pată albă, mai mult sau mai puțin vizibilă, pe steagul extern. I. Greschik1) se ocupă în mod critic cu exemplarele (în număr de 11; 5& 6Ș), din Muzeul Maghiar din Budapesta, amintind că acestea aparțin tuturor celor trei tipuri descrise de Stresemann; în plus, autorul consideră un al patrulea tip, care prezintă petajul alb și pe rec- tricea a cincea (imediat următoare celei extreme), ca la tipul III al lui Stresemann. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează douăzeci de exemplare și anume: 9 masculi adulți, 6 femele adulte, 2 femele mijlocii și 4 tinere. Intre acestea se găsesc toate tipurile descrise de Stresemann și Greschik. Primul exemplar capturat în Ungaria (la 10.XI.1928, în Bacika) este amintit de către N. Vasvâri 2) ca aparținând acestei specii. In țara noastră, primele date le publică I. Cătuneanu, sub denumirea de D. s, romanicul în 1933, din Estul și Nordul Munteniei. Totuși, primele indicații referitor la această formă le dă Dombrowski3), considerând câteva exemplare mult asemănătoare cu D.. m. syriacus, împușcate ]) A Dryobates syriacus balcanicus Gengl. et Stres., elafordulăsa es feszkelese a Magy. Alf. Kocsag. Budapest, 1936—1938, t. IX—XI, p. 84—93. 2) VASVÂRI M., Uj harkâly a Magyar Faunâban (O ciocănitoare nouă pen- tru fauna ungară). Allattani Kdzl., Budapest, 1930, t. XXVII, fasc. 1—2, p. 93—96. ;j) L. c., p. 383. 52 PĂSĂRILE DIN R.I’.R. în împrejurimile orașului București, fără a avea curajul a le considera Syriacus tipicus sau o subspecie a acesteia. Dau aici măsurile a 12 exemplare colectate în Banat și care se păstrează în Muzeul din Timișoara (tabloul Nr. 15). TABLOUL Nr. 15 Nr. crt. Genul Timpul colectării Localitatea capturării Lun- gimea totală mm Lun- gimea aripii mm T I Lun- Lun-i • Lun- gimea deget, miji. mm Lun- gimea polica- rului mm Lun- gimea cio- cului mm An- ver- gura mm Greu- tatea g gimea cozii mm gimea tarsu- lui mm 1 ad. 8.VL 1937 Timișoara 243 135 95 21 17 — 30 410 77 4 Ș ad. 8.VI. 1937 Timișoara 240 130 90 21 16 — 30 415 70 11 <£ puii. 13.VI. 1937 Timișoara 228 122 85 23 14 6 24 395 — 12 ? puii. 13.VI. 1937 Timișoara 220 118 76 21 11 6,5 23 385 — 9 2 juv. 20.X. 1937 Timișoara 240 131 94 22 14 7 28 415 57 10 $ juv. 31.1. 1938 Timișoara 225 132 94 21 15 6 28 410 67 5 $ ad. 17.IX.1938 Ciavoș 235 130 97 20 14 7 27 405 70 3 3 ad. 17.IX. 1938 Ciavoș 248 135 96 21 15 6,5 27 425 80 2 & ad. ll.VI. 1939 Biled 250 130 91 23 13 6 31 420 79 6 2 ad. 25.VI. 1939 Satchinez 250 130 95 20 14 7 27 410 73,5 7 2 ad. 4.XI.1939 Cebza — 127 86 17 — — 24 — — 8 2 ad. 19.XI. 1939 Gruiu (J. Ilf.) — 132 92 19 — i - 26 1 — Aria geografică. După cercetările mai recente, această subspecie se găsește azi în R.P.R., R. P. Bulgaria, Macedonia, Iugoslavia și R. P. Ungară; dar aceste cercetări continuă încă, în această direcție. Răspândirea și biologia. Este curios că această subspecie a trezit abia în ultimii ani interesul ornitologilor din Sud-Estul european, aceștia identificând-o în ritm accelerat în diferite țări și regiuni. Noi ne explicăm acest lucru în felul următor: ciocăni- toarea pestriță urbană, după cum am numit-o noi, este o pasăre sedentară, care viețuește în apropierea și chiar între așezămintele omenești dela șes și regiuni deluroase, ba chiar și în centrul orașelor mari, ca bunăoară Timișoara, fără a manifesta vreo sfială sau frică de cele ce se întâmplă în jurul ei; aceasta spre deosebire de ciocănitoarea pestriță mare, care clocește în apropierea localităților omenești, dar trăiește și cuibărește exclusiv în păduri, sau cel mai mult în parcuri liniștite, vechi și mari; numai rar, toamna și iarna, străbate și în grădini mai mari din unele localități. Cum însă în centrele locuite nu este p ermis să se tragă cu pușca, această pasăre a fost părăsită, și s’a renunțat a se folosi arme mai mari pentru a o vâna, în convingerea că poate fi împușcată fără vreun risc, înafară de acele centre. Din pricina micilor deosebri de caracter nu a fost recunoscută dela distanță. Acesta a fost cazul, cel puțin la mine, până în primăvara anului 1937, când o pereche a început să-și cioplească scorbura de cuibărit într’un plop piramidal, decapitat cu cîțiva ani în urmă, în fața ferestrei din spre curte a locuinței mele, la distanță de abia 6 m. Am avut astfel prilejul să le observ mai liniștit și mai amănunțit în tot timpul cuibăritului, dela început până la sfârșit. Această des- 53 Fig. 79. — Dryobates syriacus balcanicus Gengi. et Stres. Ciocănitoarea pestriță urbană și Dryobates major pinetorum Brehm. Ciocănitoare pestriță mare. 54 PĂSĂRILE DIN R.P.R. coperire o datorez soției mele, care m’a făcut atent asupra acestui foarte interesant și neaștep- tat oaspete din curtea noastră, dândU-mi imbold și pentru alte cercetări mai minuțioase. Rezultatul a fost surprinzător, întru cât de atunci am putut identifica această ciocănitoare în diferite localități din Banat și Crișana, în nenumărate cazuri. Toate aceste observații au confirmat cele spuse mai sus și anume că această subspecie trebue căutată numai în interi- orul localităților unde este sedentară și cuibărește. Am găsit-o în Timișoara, Satchinez, Biled, Ciavoș Cebza, Pâncota, Lipova, Vârșeț (Jugoslavia), în jurul orașului București (Gruiu), colectată de S. PAȘGOVSCHI și observată de el și în Dobrogea de Sud. Am găsit-o și împreună cu D. major, fără a fi observat încrucișări între aceste forme, măcar că aria uneia străbate pe a celeilalte. In figura 79 se poate vedea D. s. balcanicus (cel de sus) și D. m. pinetorum (cel de jos), care, ambele, au fost împușcate pe același plop piramidal, de lângă parcul conacului din comuna Ciavoș (granița de Vest a țării) la 17. IX. 1938. Acesta din urmă (?) are pe creștet câteva pene roșii. Pasărea a fost observată de foarte multe ori, în diferite locuri, și de către asistentul Muzeului Regional, E. NADRA, și alții. Azi avem în Muzeul Regional din Timișoara 20 de exemplare. Cuibăritul. Precum am amintit mai sus, ciocănitoarea pestriță urbană cuibărește în apropierea caselor, în diferiți copaci bătrâni de prin curți și grădini, duzi, nuci, plopi piramidali, platani și pomi fructiferi. Primul cui- bărit l-am observat la mine în curte, într’un plop piramidal intrat în uscăciune, și voi da în rezumat observațiile mele mai interesante, culese în timp de două luni. Ciocănitoarele au ales acel plop drept loc de cuibărit, în primele zile ale lui Aprilie 1937, sau poate chiar mai înainte cu câteva zile. Cu toate că la o distanță de 2—3 m dela copac — atât la mine în curte, cât și în casa vecină, despărțită de a mea numai printr’un gard de scânduri — era mișcare toată ziua, masculul era la lucru, ciocănind și dăltuind la scorbura începută, și numai cu mici între- ruperi pentru a se alimenta; sau, dacă vreo persoană din cele două curți se oprea în apropierea copacului, atunci el înceta lucrarea, sburând mai în spre grădină, ca după puțin timp să continue lucrul. In acest timp, femela ședea pe o cracă uscată din vârful copacului, strigând sau stând de veghe, sau hoinărind prin grădinile vecine după hrană. Rareori se prezenta și ea la lucru, mai mult însă pentru a controla, ca după câteva minute să plece iarăși. Cioplirea sau mai bine zis cons- truirea scorburii a fost executată numai de mascul, iar așchiile au fost aruncate jos, sub copac. Cum după două săptămâni, lucrarea păru terminată, iar femela intra peste zi mai deseori în scorbură, și uneori petrecea mai multe minute în ea, atunci de obicei masculul ieșea afară și se îndepărta, probabil ca să se alimen- teze. In ultimele zile de lucru, scorbura nu mai era părăsită de ambele păsări deodată, căci vrăbiile de casă pândeau mereu momentul să intre în scor- bură — cu fire de pai sau alt material de cuibărit, ca s’o ocupe pentru ele. Certu- rile pe această temă între locatari și uzurpatori nu erau rare. In a treia decadă a lui Aprilie, femela clocea deja ouăle, iar pe la începutul lui Mai păsările cărau mâncare pentru pui, a căror voce se auzea când părinții intrau cu mâncarea în cioc. La 30 Mai am încercat să observ mai cu amănuntul cum se face alimentarea puilor de către păsările adulte și anume, în ce raport și în ce cantitate, notând totul, dela ora 15,8 până la 17,10 minute. Timpul era frumos, cu puțin vânt. ORDINUL PICI In acest răstimp de două ore, masculul s’a prezentat la cuib de 11 ori cu mâncare (în total 5 fluturi, 8 omizi, 8—10 viermi și 2 larve mai mari), iar femela de 6 ori (în total 15 — 16 omizi și 1 larvă mare; între omizi erau și vreo 5—6 păroase). Am putut constata cu certitudine că masculul căra mâncare aproape dublu cât femela, în același interval de timp, și că în orele de dimineață hrănirea puilor se făcea în mod mai intens. La 4.VI se ivește primul pui, scoțând capul afară pe la intrare și privind curios la ce se petrece în jos și în jur,, iar în interior se aude mereu piuitul celor- lalți pui. La 8.VI, înainte de a încerca să părăsească cuibul, am împușcat ambele păsări adulte și am tăiat craca cu cuibul și cu puii (cinci la număr) pe care apoi i-am ținut în captivitate. Am făcut acest act de ingratitudine față de acești drăgălași musafiri, care mi-au dat cel mai bun prilej de a le observa toată biologia în cel mai ccmod chip, o mărturisesc, cu durerea în suflet. Dar știind că am să părăsesc în curând acest imobil, și că în știință se cer probe și documente precise, « mi-am luat inima în dinți» și i-am sacrificat pentru știință. Figura 78 reprezintă cuibul originar împreună cu familia. Cu toată îngrijirea dată de soția mea, din zori și până în noapte, acestor « adoptați», numai doi (ȘȘ) au putut fi crescuți până la prima năpârlire, dar și acești doi pui — în urma evacuării imobilului și a lipsei de supraveghere continuă — au pierit. Femela tânără la 20.X.1937, iar cealaltă femelă la 31.1.1938. Pisici hoinare le turburau liniștea deseori, atât ziua cât mai cu seamă noaptea. Un alt cuib l-am cercetat în comuna Biled din Banat la 14.V.1939; se găsea într’un dud mai bătrân, din curtea unui țăran vânător. Dudul era situat între 3 clădiri din curte, foarte apropiate, așa că crengile dudului umbreau cu extre- mitățile lor toate cele trei clădiri ale gospodăriei, iar în curte, sub dud, era multă mișcare peste zi. Cuibul, cu ieșirea tocmai spre curte, era la 6 m altitudine, și adăpostea deja puii. L-am văzut din nou la 21.V, pe timp ploios și răcoros; cu toate acestea, păsările bătrâne cărau hrană la pui, în deosebi fluturi albi (Aporia crataegi) câte 2—3, chiar și 4 bucăți deodată. Și aici am constatat faptul că masculul hrănește puii mai mult decât femela; până ce femela venea odată, masculul se prezenta de două și de trei ori la cuib cu mâncare. La 11.VI, puii se pregăteau toi mai să sboare din cuib. Dela acest cuib am capturat masculul adult și un pui, lăsându-i pe ceilalți liberi. In acel dud se mai găseau — într’o cracă groasă, uscată complet — și alte două găuri de cuiburi mai vechi, ca dovadă că aici au mai cuibărit, cu câțiva ani în urmă, asemenea ciocănitori. La 25.VI.1939, am cercetat alt cuib deD. s. balcanicus la Satchinez în Banat, cuib care se afla de asemenea într’un dud din stradă, dinaintea unei case țărănești, lângă un drum cu circulație foarte frecventă. Cuibul era la o înălțime de abia 4 m și adăpostea pui, pe care păsările adulte îi hrăneau cu mult zel. Și aici, în alți duzi din apropiere, am mai găsit cuiburi vechi din alți ani. Tot în aceeași zi am întâlnit o altă familie de syriacus, lângă clădirea gării, cu pui care sburau din cuib, și din care am împușcat 1Ș. In primăvara anului 1940, o pereche de syriacus și-a făcut cuibul într’un copac la marginea trotuarului, într’o stradă din Timișoara, la o înălțime de 3,5 m, reușind să-și crească puii într’un loc cu mare circulație. Dintre multele obser- 56 PĂSĂRILE DIN R.P.R. vații pe care le-am făcut, am amintit numai acestea, pentru a arăta lipsa de frică față de om la aceste păsări. O putem deci con idera pe drept ca o pasăre domes- ticită, ca și vrabia de casă, lucru afirmat și prin observațiile mai recente din R. P. Ungară. Hrana. Constă, primăvara și vara, exclusiv din diferite insecte (omizi, viermi, larvele și pupele acestora), iar toamna și iarna, și din vegetale. 188. Dryobates leucotos leucotos Bechst. Ciocănitoare de munte 1802 Picus leuconotus Bechst., Orn. Taschenb., t. I, p. 66. 1803 Picus leucotos Bechst., Orn. Taschenb., t. I, p. 66 et Abb. 1805 Picus leuconotus Bechst., Naturg. Deutschl., t. II, p. 1034, pl. XXV. 1829 Dendrodomas leuconotus Kaup., Nat. Syst., p. 136. 1843 Picus Hueberi Brehm, Isis, p. 728—729. 1854 Pipiricus leuconotus Bonap., Consp. Voi. Zygod., Nr. 50, p. 8. 1855 Picus polonicus Brehm, Vogelf., p. 69. 1856 Picus roseiventris (nec. Brehm 1855) Brehm, Allg. D. Nat. Zeit, p. 462. 1866 Picus cirris roseiventris A. E. Brehm, Verz. Samml., (—Nomen nudum!), p. 10. — Dendrocopus leuconotus Menzb., Rev. Comp. Faun. Orn., Gouv. Mosc, et Toula. 1891 Picus leuconotus Bechst., I. FriWaldzsky, Aves. Hung., p. 106. 1899 Dendrocopus leuconotus (Bechst.) 1805, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 484. 1899—1903 Dendrocopus leuconotus (Bechst.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 195. 1907 Dendrocopus leuconotus carpaticus Buturlin, Mitteil. Kauk. Muz., t. III., 1, p. 62. 1910 Picus leuconotus Bechst., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 389. 1919 Dryobates leucotos stechowi Sachtleben, Verh. Orn. Gesell. Bayern, t. XIV, p. 181- 1912—21 Dryobates leucotos leucotos (Bechst.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II,. p. 915; 1921—22, t. III, p. 2187; 1932, t. IV, p. 368. 1931 Picus Cirris Pali., Zoogr. Rosso-Asi., partim, t. I, p. 410. Numiri românești: Ciocănitoarea de munte, Ciocănitoare albă’n spate. Numiri străine: Germ.Weisspecht, Weissriickiger Specht\ Franc.: Pic leuconote\ Ital.: Picchio vario massimo\ EngL: White-backed Woodpecker] Ung.: Feher-hătu harkăly Caracterele speciei. Frâul și fruntea sunt alb-gălbui; creștetul roșu, obrajii alb-gălbui: o dungă mică, neagră se află pe deasupra ochiului, dela colțul ochiului se întinde o dungă lată, neagră, pe după obraji, și de aici spre partea posterioară a pieptului; alta asemănătoare se află după cerbice, spre partea posterioară a grumazului; partea superioară a spatelui este neagră, partea infe- rioară și târtița sunt albe; tectricele supra-codale negre. Partea inferioară albă, spre pântece bătând în galben-brunatic; pe laturile pieptului sunt pete longitu- dinale, brun-negricioase; pântecele este roz-roșcat spălăcit-umbrit, tectricele ORDINUL PICI 57 subcodale, de un roșu frumos. Aripile sunt negre, cu șase până la șapte benzi transversale albe, neregulate. Rectricele mijlocii sunt negre; perechea a două are vârful ruginiu-gălbui închis; celelalte pene au benzi transversale mai mult sau mai puțin deschise. Ciocul este hexagonal, colorat în albastru-plumburiu. Picioarele sunt plumburii închis. Irisul, brun-gălbui. Femelele au creștetul negru. Tinerii sunt colorați mai spălăcit, cu creștetul negru cu puncte roșii. Sistematica. Seria de ciocănitori de munte românești, pe care le avea Dombrowski, constă din douăzeci și unu de exemplare, dintre care șapte- sprezece sunt colectate din Carpați; restul de doi masculi și trei femele au fost împușcați în pădurile dela Nord de București. Toate exemplarele sunt tipice leuconotus, numai unul — un mascul împușcat de Dombrowski în Oltenia — prezintă transiții către leuconotus lilfordi, întru cât spatele alb prezintă dungi negre, dar nu de aceeași lățime ca la exemplarele tipice, așa cum sunt câteva din Dobrogea. TABLOUL Nr. 16 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm ( Tarsul cm Lungimea ciocului cm 8 ă ad. ; Max. 30 15,5 10 2,6 3,2 Min. 27,8 14 9,5 2,3 3 7 3 : Max. 29,5 15,4 9,7 2,5 3,2 Min. 28 14,6 9,5 2,3 2,9 In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează 11 exemplare din această specie și anume: 3 adulți, 1 tânăr și 7 Ș adulte; de asemenea se găsește și în colecția lui A. Buda din Rea (Sibiu, Școala pedagogică). Aria geografică. In Europa de Nord și centrală, Siberia, Mongolia și Manciuria, precum și în Coreea. Răspândirea și biologia. Pasăre sedentară obișnuită în Carpați, atât în pădurile de conifere cât și de fag; iarna, unele exemplare — deși mai rar — ajung și în pădurile compacte de stejar dela șes. Cuibăritul. Clocește exclusiv în Carpați și anume în regiunile înalte. Hrana. Exemplarele dela care s’a putut cerceta conținutul stomacal, prezentau numai resturi de insecte. 58 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 189. Dryobates leucotos lilfordi Sharpe et Dress. Ciocănitoare Lilford ' 1844 Picus leuconotus (nec Bechst.) v. d. Miihle, Orn. Griechenl., p. 30. 1871 Picus lilfordi Sharpe et Dress. Ann. et Mag. Nat. Hist.. p. 436. 1890 Dendrocopus lilfordi, Hargitt., Cat. Br. Mus., t. XVIII, p. 272. 1894 Dendrocopus leiiconotus lilfordi, Reiser, Orn. Bale., t. II, p. 98. 1910 Picus leuconotus lilfordi Sharpe et Dress., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 391. 1912—21 Dryobates leucotos lilfordi (Sharpe et Dress.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 916; 1932, t. IV, p. 369. Caracterele subspeciei. Această formă se deosebește de leuco- notus tipicus, prin coloarea albă a părții mijlocii și posterioare a spatelui, care este traversat de dungi negre late. Creștetul este roșu intens. O. Reiser indică încă un caracter isbitor la această ciocănitoare grecească adultă și anume: vie fiind, sau numai la puțin timp după împușcare, coloarea de pe gât, gușă și mij- locul pieptului anterior este aproape galbenă ca lămâia. Din păcate, această coloare pierde, încetul cu încetul din intensitate și devine aproape albă la prepa- ratele vechi. Desenul caracteristic al spatelui, pen’ru ciocănitoarea grecească, pare să difere puțin, după etate și localitate, întru cât la indivizii mai tineri ban- darea alb-negricioasă apare ștearsă, la alții însă urcă foarte sus, pe partea supe- rioară a spatelui. Masculul foarte tânăr, împușcat în Iulie la Saraievo, poartă următorul penaj: gâtul, grumazul și mijlocul pieptului superior nu prezintă, nici în stare proaspătă, nici mai târziu, vreo urmă de colorație galbenă. Toate desenele întu- necate de pe partea superioară și inferioară sunt spălăcite; roșul de pe partea TABLOUL Nr. 17 Sexul Și etatea Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm Localitatea capturării Timpul colectării ad. i 30 1 i 14,7 11,7 2,5 1 4,2 Țiganca- Taita. 1 Tulcea 12.IV.1899 Ș ad. 1 28,5 î 1 14,4 10 2,5 i ! ' 4 i j Țiganca- 1 Taița, = Tul.ea 12.IV.1899 d ad. 14,5 - 4,2 i Baba • pianina, i Bulgaria 28.V.1893 Ș ad. 1 i' 1 i 14,33 i ! 9,5 — 3,8 Bulgaria — ORDINUL PICI 59 inferioară se mărginește la o ușoară nuanțare pe tectricele subcodale care apar încă foarte pufoase și nedesvoltate. In timp ce roșul de pe creștetul masculului adult este de un carmin intens printre penele cenușii-sure, pe creștetul tinere- lor se observă numai numeroase striuri fine, roșcat-cărămizii, pe un fond ardeziu până la negricios. Sistematica. Din această formă avem numai două exemplare: o pereche care a fost împușcată la 12 Aprilie 1899. Ciocănitoarele albe în spate din Dobrogea nu se deosebesc prin nimic, după E. Homeyer, față de acelea din Bosnia; după O. Reiser, este același caz cu exemplarele din R.P. Bulgaria. Dombrowski dă dimensiunile dela exemplarele măsurate de el (tabloul Nr. 17). Aria geografică. R.P.R., Peninsula Balcanică, Italia de Nord și Asia Mică. Răspândirea. Ciocănitoarea Lilford se întâlnește numai în pădurile mari dintre Babadag și Măcin, în Dobrogea, și acolo nu tocmai frecvent; este totuși pasăre sedentară la noi. Cuibăritul. Asupra cuibăritului, întru cât nu s’a aflat până acum niciun cuib, nu putem spune nimic precis. Probabil clocește în pădurile amintite mai sus, la aria de răspândire. Hrana. Ambele exemplare împușcate aveau în stomac diferite resturi de insecte, larve și ceva nisip. 190. Dryobates minor hortorum (Brehm) Ciocănitoare pestriță mică (fig. 80) 1766 Picus minor Linne, Syst. Nat., t. I, p. 176. 1816 Dendrocopus minor, Koch, Syst. Bayer., Zool., t. I, p. 73. 1831 Picus hortorum Brehm, Vog. Deutschl., p. 193. 1836 Xylocopus minor Cab. et Hein., Mus. Hein., t. IV, p. 51. 1840 Picus striolatus Macgill., Brit., t. III, p. 86. 1854 Pipripicus minor Bp., Consp. Voi. Zygod., Nr. 53, p. 8. 1855 Piculus hortorum, Piculus herbarum, Piculus minor, Piculus crassirostris, Piculus pzisillus, Brehm, Vogelfang p. 70. 1865 Dryobates minor, Gigl., Ibis, p. 58. 1866 Picus minor sylvestris A. E. Brehm, Verz. Samml. (—Nomen nudum !), p. 10. 1891 Picus minor L., J. FriWaldszki, Aves Hung., p. 107. 1899 Dendrocopus minor (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 486. 1899—1903 Dendrocopus minor (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 194. 1910 Picus minor Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 387. 1912—21 Dryobates minor hortorum (Brehm), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 920; 1932, t. IV, p. 370. Numiri românești: Ciocănitoare pestriță mică, Ghionoaie pes- triță mică, Ciocănitoare mică, Ghionoaie mică, Furnicar (Moldova de Nord). 60 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri străine: Rus.: Diatei malîi; Germ.: Kleiner Buntspecht^ Kleinspecht, Harlekinspecht, Grasspecht; Franc.: Pic epeichette, Petit epeiche\ ItaL: Picchio sarto minore, Picchio piccolo', Engl.: Lesser spotted Woodpecker, Little spotted Woodpecker, Hickwall; Ungur.: Kisfakopâncs, Kistarkaharkâly, Caracterele speciei. Dela frunte peste nări pornește o bandă de coloare brună; partea anterioară a frunții este alb-gălbuie, creștetul, roșu- carmin. Dela colțul gurii duce o linie neagră pe sub regiunea auriculară, la partea posterioară a grumazului; o a doua trecere, peste ochi, la cerbice. Capul și laturile gâtului ca și regiunea auriculară sunt alb-brunatice, mai mult sau mai puțin deschis sau închis. Partea superioară a spatelui și aripile sunt negre; ulti- mele cu cinci benzi transversale albe. Partea posterioară a spatelui este albă, cu benzi negre, înguste, transversale. Cele patru rectrice mijlocii sunt negre, cele de lângă ele au o pată longitudinală roșu-alburie; cele două următoare sunt la baza steagului intern, pe vârful steagului extern, mai mult sau mai puțin negre, iar pe steagul extern sunt alb-gălbui, cu câteva benzi transversale negre. Partea de dedesubt albă, mai mult sau mai puțin nuanțată cu un roșu-brunatic, cri un brun-suriu-roșcat, curios. Femela are creștetul alb. Ciocul este sur-plumburiu pe culmen iar la vârf este negricios. Picioarele sur-plumburii. Irisul brun-roșcat- gălbui. Sistematica. Din cele patruzeci și patru de ciocănitori pestrițe mici colectate în țara noastră, un mascul și o femelă, ambii împușcați în Decembrie lângă Fierbinți (în apropiere de București), se disting prin spatele alb, cu benzi înguste negre, numai foarte puțin pronunțate, amintind prin aceasta pe Picus minor pipra. O femelă adultă are câteva pene roșii pe cerbice. După Dombrowski, dimensiunile celor măsurate sunt cele din tabloul Nr. 18. TABLOUL Nr. 18 Sexul ȘÎ etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 15 o ad. : Max. 16,5 9,3 6,5 1,3 i 2 Min. 15,4 8,6 5,9 1,2 1,5 15 2 ad. . Max. 16 9,2 6,4 1,2 2 Min. 15 8,7 6 1,2 1,6 Fig. 80. — Dryobates minor hortorum (Brehm), Ciocănitoare pestriță mică. 1; 3,1 din mărimea naturală, OJ! DINUL PICI 61 In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează 5 exemplare colectate în Banat. Aria geografică. Locuește în Europa și Asia Centrală, până în Japonia. Răspândirea și biologia. Pasăre sedentară și clocitoare frecventă la noi îii țară. Preferă pădurile cu frunziș celor rășinoase, dar se întâlnește câteodată și în acestea. Tot atât de frecventă în zăvoaiele Dunării, ca și în multe păduri dela șes; în Carpați nu trece peste altitudinea de 700 m. Iarna cutreieră cu plăcere și satele; o întâlnim de multe ori chiar și în mijlocul Bucureștilor. Cuibăritul. Clocește numai în pădurile cu frunziș, în sălcii și plopi-, dar deseori și în grădini mai mari, în pomi fructiferi. Se pare că scorburile de cuibărit nu le scobesc întotdeauna singure, deoarece, în același an, Dombrowski a găsit într’o scorbură, mai întâi un cuibar de Picus major, iar cu două săptămâni mai târziu a găsit în el trei ouă de Picus minor. Au fost colectate cinci cuibare și anume; trei cu câte șapte și câte unul cu cinci și șase ouă. Măsurându-se două- zeci și cinci de ouă, s’a obținut media: 18,76x14,38 mm. Cei dintâi pui sbură- tori au fost observați la 17 Iunie. Hrana. Pare a consta numai din insecte. 191. Dryobates minor buturlini Hart. Ciocănitoarea lui Buturlin 1912 Dryobates minor buturlini n. ssp., Hartert E., Die Vogel der palăarktischen Fauna, H. 4. 1951 Dryobates minor buturlini Harteit, Dementiev, Ptițî Sovetscova Soiuza, 1.1, p. 602. Caracterele subspeciei. Pe partea dorsală cu dungi late. Aripile sunt în medie puțin mai scurte decât la Dryobates minor hortorum, cu dungile negre dela remigele laterale în general mai late. Partea inferioară a cor- pului este brunie, la fel ca la hortorum, cu care se aseamănă și chiar încă de coloare mai închisă. Exemplarele colectate de Dombrowski în țară au partea de dedesubt bruna- tică. Dela fâșia mustății ce este de culoare neagră, se întinde o bandă neagră în jurul regiunii auriculare. Spatele este întotdeauna dungat transversal cu negru, lat și foarte bine conturaț. Benzile negre de pe coadă ;unt tot așa de late ca la descrierea de mai sus. Gengler (138) x) con aderă D. minori lui Dombrowski, colectat din țara noastră, ca aparținând subspeciei buturlini. Mai mult, chiar exemplarele obser- vate de el în Noembrie, Decembrie și Februarie, din Periș, Strejești și Ciocănești în ținutul București prin pădurile de stejar, le considera că ar aparține subspeciei buturlini. Cele mai multe exemplare prezintă în mod isbitor dungile transversale negre pe flancuri; la unele însă acestea nu sunt vizibile. Fruntea, la toate exem- plarele, este foarte deschisă la coloare. Aripa are între 84,5 — 88 mm. x) Loc. cit. 62 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Foarte asemănătoare cu această subspecie ar fi șiD. minor wagneri Domaniew- ski3), din Balta neagră (R.P.R.), pe care însă Steinbacher și Stresemann o consideră foarte apropiată ca înfățișare de hortorum, fiind colorată puțin mai intens pe partea inferioară. Această subspecie se deosebește puțin de buturlini. Răspândirea. Această ssp. se găsește răspândită prin Spania, Italia, și Peninsula Balcanică. Printre exemplarele păstrate în Muzeul Regional din Timișoara — și anume patru masculi și o femelă adultă — determinate drept hortorum, se găsește unul care prezintă carac- terele subspeciei danfordi și buturlini. In lipsă de material comparativ, nu pot însă afirma cu certitudine cărei subspecii îi aparține. 192. Dryobates medius medius (L). Ciocănitoare pestriță mijlocie (fig. 81) 1766 Picus medius Linne, Syst. Nat., t. I. 1816 Dendrocopus medius, Koch, Syst. Bayer. Zool., t. I, p. 73. 1818 Picus varius « Lath. » (non Linneus!) Vieillot, Nouv. Dict. d’Hist. Nat., Nouv. ed., t. XXVI, p. 94. 1826 Picus cyanaedus Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 413. 1828 Dryobates medius Boie, Isis, p. 326. 1831 Picus quercuum Brehm, Vog. Deutschl., p. 191. 1854 Pipripicus medius Bonap. Consp. Voi. Zygod., Nr. 52, p. 8. 1855 Picus roseiventris, Picus meridionalis, Brehm, Vogelf., p. 70. — Picus meridionalis (non Swainson 1831) Brehm, Vogelf., p. 70. 1863 Dendrocoptes medius, Gab. et Hein, Mus. Hein, t. IV, p. 41. 1866 Picus medius major et minor A. E. Brehm , Verz. Samml. (— Nomina nuda !), p. 10. 1905 Dendrocopus medius splendidior Parrot, Journ. f. Ornith., p. 555. 1905 Dryobates medius splendidior (Parr.), I. Gengler, Balkanvogel. 1910 Picus medius Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 392. 1920 Dryobates medius (L.), E. Stresemann, Avifauna macedonica, p. 212. 1912—21 Dryobates medius splendidior (Parrot), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II p. 924; 1932, t. IV, p. 371. 1930 Dryobates medius splendidior (Parrot), D. Linția (245), p. 284. Numiri românești: Ciocănitoare pestriță mijlocie, Gheonoaie mij- locie, Ciocănitoare roșie. Numiri străine: Germ.: Mittlerer Buntspecht, Mittelspecht, Mitt- lerer Rotspecht\ Franc.: Pic mar\ Ital.: Piccio rosso mezzano\ Engl.: Middle spotted Woodpecker; Ung.: Kozep harkâly, Kdzep fakopâncs. Caracterele speciei. Fruntea și partea anterioară a capului sunt alb-roșcat-surii; creștetul și cerbicea roșu-carmin. Penele de pe pântece și tectricele subcodale sunt roșu-roz; pe partea posterioară a aripii se află o pată Annal. Zool. Mus. Polon. Hist. Nat., 1927, t. VI, p. 76. Fig. 81. — Dryobates mediaș mediaș (L.) Ciocănitoare pestriță mijlocie. 1: 2,27 din mărimea naturală. ORDINUL PICI 63 albă, mare. Frâul negru este asemănător celui al ciocănitoarei pestrițe mari; însă nu așa de intens negru, iar pe cap nu întotdeauna e vizibil, ci te lasă să-l bănuești. Laturile capului sunt alb-surii; spatele este negru, bătând puțin în brunatic. La colorația aripilor se aseamănă cu ciocănitoarea pestriță mare, are însă, de obicei, mai mult alb. Partea inferioară este albă, umbrită mai mult sau mai puțin cu galben; pe flancuri se văd striuri longitudinale înguste, negre. Coada este neagră; totuși pana cea mai din margine este neagră numai la rădă- cină, a doua este neagră până la jumătate, iar a treia până aproape de vârf. Cape- tele acestor pene sunt alb-brunatic-ruginii, cu dungi înguste negre, transversale. Femela este colorată la fel cu masculul, dar are de obicei o colorație mai mată. La păsările tinere, colorile sunt mai puțin curate, iar roșul de pe creștet și de pe pântece este deseori foarte palid. Ciocul în cinci muchii este de un albastru murdar. Picioarele sur-albăstrui. Irisul roș-brun. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează 10 bucăți colectate în Banat. Sistematica. Din ciocănitoare pestrițe mijlocii a colectat Dom- browski în țară, în curs de zece ani, o sută treizeci și opt de exemplare, și anume: cincizeci și doi de masculi adulți, patruzeci și una de femele, șaptesprezece în penaj de transiție și douăzeci și opt în penaj tânăr. Comparând ciocănitoarele mijlocii românești cu cele dir Caucaz, găsim că ele se aseamănă mult mai mult cu acestea, decât cu exemplare din Germania sau din Europa centrală, de care se deosebesc categoric, prin galbenul intens de pe partea abdominală, ca și prin spatele mai mult brun-negricios decât negru. La unele în deosebi la exemplare bătrâne, spatele este umbrit cu un brun deschis. Dacă ciocănitoarele mijlocii românești aparțin formei grecești sau nu — Dr. Parrot propunând chiar pentru ele numele de Picus medius splendidior — nu se poate azi afirma din lipsă de material comparativ. TABLOUL Nr. 19 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii | cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 3 ad. . Max. 23 12,8 9,5 1,9 2,9 Min. 21,7 12,3 8,7 1,7 2,4 20 Ș ad. ; Max. 22,5 12,6 9,3 1,8 2,8 Min. î 1 21,5 12,3 8,4 1,7 2,4 64 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Dombrowski dă datele referitoare la dimensiuni, pe care le putem vedea în tabloul Nr. 19. Precum am arătat și la literatură, subspecia splendidior trebue sinonimată la forma nominată (tipică), deoarece — după cercetările făcute în baza materia- lului nou, de către Stresemann și Ticehurst și Whistler — o separare a ace teia este imposibilă; deci Dombrowski a procedat corect neintroducând în fauna românească această formă. Aria geografică. Locuește, cu excepția Angliei, în toată Europa, până la Caucaz. Răspândirea și biologia. Ciocănitoarea mijlocie locuește la noi în țară, tot așa de frecvent ca și ciocănitoarea pestriță mare. Nu răzbate însă în Carpați așa de sus ca aceasta. Foarte frecventă este în zăvoaiele Dunării și preferă hotărît pădurile cu frunziș celor rășinoase, unde numai arareori este observată. Și ciocănitoarea pestriță mijlocie este o pasăre sedentară și cutreeră iarna, cu deosebită plăcere, grădinile de pomi. Cuibăritul. Ea aparține păsărilor frecvent clocitoare la noi în țară și se găsește aproape pretutindeni în pădurile mai mari, cu excepția munților înalți. Au fost colectate: un cuibar cu 4 ouă; trei cuibare cu 5; unul cu 6. Aceste douăzeci și cinci de ouă măsurate, au dat media: 23,63 18,57 mm. Cuibarul este complet la sfârșitul lui Aprilie ori începutul lui Mai. Puii ies complet golași din ou; abia după 6—8 zile încep să le crească penele. Ei părăsesc cuibul numai când sunt perfect sburători; chiar și după ce încep să sboare, puii continuă încă să fie hrăniți de păsările adulte timp îndelungat. Primii pui sburători au fost observați la 18 Iunie. Hrana. Poate că dintre toate ciocănitorile, la ciocănitoarea mijlocie se găsește mai des hrana vegetală. Mai ales toamna târziu, stomacurile sunt pline cu ghindă, sâmburi de poame și insecte în toate stadiile de desvoltare. Ca toate ciocănitorile — și ciocănitoarea mijlocie este mai mult folositoare decât strică- toare. 193. Picoides tridactylus alpinus Brehm. Ciocănitoare tridegetată (fig. 82) — Picus tridactylus (nec Linne). Auct. plur. 1831 Picoides alpinus Brehm, Vog. Deutschl., p. 194. 1831 Picoides montanus Brehm, Vog. Deutschl., p. 194. 1854 Apternus alpinus, Apternus montanus, Reichenb., Sceans.. Picinae, Tab. DCXXXI, fig. 4199—4202. 1855 Picoides longirostris Brehm, Vogelf., p. 71. 1866 Apternus tridactylus maculiventris, A. E. Brehm, Verz. Samml. (— Nomen nudum!), p. 10. 1890 Picoides tridactylus, Hargitt, Cat. B. Br. M., t. XVIII, p. 275. 1891 Picoides tridactylus, L., I. FriWaldszky, Aves Hung., p. 105. 1891 Picoides tridactylus (nec. Linne), Auct. plur., Friwaldszky, Aves Hung., p. 105, Madarâsz, Erlăut., etc., 1891, p. 95. Fig. 82. — Picoides tridactylus alpinus Brehm Ciocănitoare tridegetată. 1:2 din mărimea naturală. ORDINUL PICI 65 1899 Picoides tridactylus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 487. 1899—1903 Picoides alpinus Brehm, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 197. 1910 Picoides tridactylus alpinus Brehm, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 305. 1912—21 Picoides tridactylus alpinus Brehm, E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 932; 1921—22, t. III, p. 2188. Numiri românești: Ciocănitoare tridegetată, Ciocănitoare cu trei degete. Numiri străine: Rus.: Diatei triohperstnîi; Germ.: Dreizehen- Specht, Gelbkopf-Specht\ Franc.: Pie tridactyle\ Ital.: Picchio tridattilo\ Engl.: Three-Tood Woodpecker ; Ung.: Kdzepeuropai hâromiijjuharkdly, Hocsik. Caracterele speciei. Masculul are creștetul galben; femela îl are alb-argintiu. Restul capului și obrajii sunt negri; peste acestea, o dungă albă. Dela frâu pleacă o altă dungă albă, pe laturile gâtului; una mai neagră începe dela colțul inferior al ciocului și merge peste pieptul superior, unde se lățește. Spatele mijlociu, alb, este pătat cu negru; târtița este neagră. Petajul părții inferioare este mai puternic decât la tridactylus tipicus. Umerii sunt negri; tectricele alare sunt de asemenea bandate neregulat cu alb. Coada este neagră; rectricele extreme sunt albe, pătate transversal. Ciocul plumburiu. Picioarele au numai trei degete; două îndreptate înainte, unul înapoi. Sunt de coloare sur-plumburie. Irisul alb-argintiu. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează cinci exemplare. Sistematica. O colecție mică de ciocănitori tridegetate și anume, trei masculi, două femele adulte și o pasăre tânără din fauna noastră, apoi un mascul și două femele, precum și un mascul tânăr, din Carpații Transilvaniei, TABLOUL Nr. 20 Sexul etatea Diferența de , mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm c? ad. — 24 12,4 8,4 1,8 2,8 3 ad. — 23,8 12,3 8,5 1,8 2,7 3 ad. — 23,8 12,3 8,4 1,8 2,7 $ ad. — 23,6 12,4 8,3 1,7 2,7 Ș ad. — 23,7 12,3 8,3 1,8 2,7 5 — Păsările — c. 995 66 PĂSĂRILE DIN R.P.R. sunt exemplare tipice, care se deosebesc bine de forma nominată nordică, Picoides tridactylus Linne, prin părțile laterale ale pântecului, striate des și lat. Păsările tinere de ambele sexe au pene de coloare galben-portocalie deasupra frunții, care este de un negru ca ardezia. Penajul este sur-ardeziu cu reliefuri de coloare albă. Vârfurile penelor, în parte umbrite ruginiu. Aria geografică. Europa centrală și regiunea temperată din Asia centrală până în Anam. Răspândirea și biologia. Pasăre sedentară, obișnuită în Carpați, unde locuește exclusiv în păduri de brad compacte. Numai toamna și iarna poate fi văzută, ici colo, și prin pădurile amestecate; la șes însă nu coboară niciodată; este deci o pasăre de munte. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează azi cinci exemplare de pe Muntele Mic din Oltenia. Cuibăritul. Clocește regulat în pădurile de brad ale Carpaților. Hrana. Stomacurile celor trei exemplare din această specie, pe care le-am cercetat, conțineau numai resturi de insecte. 194. Drycopus martius martius (L.) Ciocănitoare neagră (fig. 83) 1758 Picus martius Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 112. 1766 Picus martius, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 173. 1826 Drycopus martius, Boie, Isis, p. 977. 1828 Dendrocopus martius, Brehm, Isis, p. 1274. 1829 Carbonarius martius, Kaup, Naturi. Syst., p. 131. 1831 Dryotomus martius, Swains., Faun. Bor. Am. B., p. 301. 1831 Dendrocopus pinetorum, Brehm, Vog. Deutschl., p. 185. 1848—49 Dryopicos martius Math., N. Cas. Mem. Acad. Metz, p. 322. 1855 Dendrocopus alpinus, Dendrocopus niger, Brehm, Vogelf., p. 67. 1862 Picus niger, Dub., Ois. Eur., p. 109, pl. CIX. 1866 Dendrocopus Martius vulgaris, ater, alpestris, A. E. Brehm, Verz. Samml., (— Nomina nuda!), p. 10. 1876 Dryopicus martius, d’Hamonvill., Cat. Ois. Fr., p. 10. 1891 Drycopus martius L. I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 108. 1899 Dryocopus martius (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad.,t. II, p. 472. 1899—1903 Picus martius Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 188. 1910 Dryocopus martius Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 376. 1912—21 Dryocopus martius martius (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 934; 1921—22, t. III, p. 2189. Numiri românești: Ciocănitoare neagră, Gheonoaie neagră, Cio- cănitoare cu cârpă, Țipătoare, Horoi de brad, Cățărătoare, Ghinoi, Ciocăni- toare cucuiată. Numiri străine: Rus.: Diatei ielnîi Ciornâi; Germ.: Schwartz- specht] Franc.: Pic noir\ ItaL: Picchio nero\ Engl.: Black Woodpecker\ Ung.: Fekete harkâly. 0B DINUL PICI 67 Caracterele speciei. Coloarea principală neagră. La masculi, toată partea superioară a capului, până la cerbice, este roșu-carmin aprins; la Fig. 83. — Dryocopus martius martius (L.) ^2. Ciocănitoare neagră. 1: 3,78 din mărimea naturală. femele, numai o bandă pe cerbice este colorată în acest fel. Ciocul e alb-albăs- trui. Picioarele, sur-plumburii. Irisul, galben. Sistematica. O serie de opt exemplare împușcate în țară, con- stând din doi masculi adulți, cinci femele adulte și un mascul tânăr, cores- 5* 68 PĂS/lRILE DIN ICPJL pund întru totul la colorit cu ciocănitorile negre germane și suedeze, cu care au fost comparate. TABLOUL Nr. 21 Sexul etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 5 ad. - Max. 46 24,6 20,5 3,5 5,6 Min. 44,9 24,1 19,4 3,4 5,5 6 Ș ad. < Max. 44,6 24,4 19,2 3,5 5,5 Min. 44,3 24 18,4 3,4 5,4 In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează nouă exemplare colectate în munții Bănățeni, și anume: 4 $ adulți, 2 Ș adulte, 1 Ș tânără și 1 o tânăr. O Ș adultă a fost împușcată la 3.XII.1941 lângă Timișoara. Aria geografică. Locuește în regiunea palaearctică, între 38° și 60° latitudine. Răspândirea și biologia. Se găsește în pădurile compacte de brad și fag din Carpați, ș.a. Fiecare pereche are o zonă anumită, în care nu sufere semeni de ai săi. Inafară de Carpați, câteva perechi clocesc și în pădurile mari, care constau numai din foioase, între Babadag și Măcin, în Dobrogea. De aici, unele se răspândesc mai ales toamna, în zăvoaiele din bălțile Dunării, lângă Brăila. A fost împușcat un exemplar în câmp aproape deschis, lângă Rașova, în Dobrogea unde in văi erau numai câțiva stejari piperniciți. Cuibăritul. Din această specie, Dombrowski a colectat numai un cuibar cu patru ouă, care a fost găsit la 14 Mai, lângă Tazlău. Copacul cu cuibul era un fag. Intrarea se găsea la 5 m distanță dela pământ; adâncimea scorburii măsura 43 cm, pe lângă o lățime medie de 18 cm. Gaura de intrare era complet rotundă și îndreptată către Sud-Est. Ouăle măsoară: 33,5x26 mm; 32,4x25,5 mm; 33,4x25,7 mm; 34x25,5 mm. Hrana. Cinci stomacuri cercetate conțineau: Mascul adult, împușcat la l.XII, 4 larve de Coleoptere, 1 larvă de viespe de lemn, 1 mică pietricică. Mascul adult, împușcat la 7.1, 8 larve de Coleoptere. Femelă adultă, împușcată la 9.X, multe furnici. Femelă adultă, împușcată la 17. IX, resturi de Diptere și o omidă mică. Femelă adultă, împușcată la 30.IX, stomac gol, numai ceva nisip. ORDINUL PICI 09 195. Jynx torquilla torquilla L. Capintortură (fig. 84) 1758 Jynx Torquilla Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 112. 1766 Jynx Torquilla, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 172. 1793 Jynx torquilla, Lichtenst., Cat. Rev. Nat. Bariss. Hamb., p. 15. Fig. 84. — Jynx torquilla torquilla L. Capintortură. 1:1,65 din mărimea naturală. 1826 Picus iynx Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 416. 1831 Iynx punctata, Iynx arborea, Brehm, Vog. Deutschl., p. 203. 1850 Jynx japonica, Bp., Consp. Gm. Av., t. I, p. 112. 1854 Iynx torquilla, Reichenb., Seans Picinae, p. 431, pl. CXIX, fig. 4125 4126. 1854 Iynx japonica, Reichenb. Ibid., p. 482. 1855 Iynx major, Brehm, Vogelf., p. 73. 1863 Iynx torquilla, Iynx japonica, Cab. et Hein, Mus. Hein., t. IV, p. 4. 70 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1891 Jynx torquilla L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 109. 1899 Jynx torquilla, L. 1758 St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 469. 1899—1903 lynx torquilla Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 198. 1910 lynx torquilla Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 396. 1912—21, Jynx torquilla torquilla L., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 938; 1921—22, t. III, p. 2189—2190; 1932, t. IV, p. 377—378. 1932 Jynx torquilla sarudnyi, J. t. harterti, J. t. hyrcana, Steinbacher et Stresemann, Vog. Pali. Faun., t. IV, p. 377. Numiri românești: Capintortură, Vârtecap, Capunturtură, Suce- cap, Capuntultură, Caprenturtură, Sucitoare, Capintors, Furnicar. Numiri străine: Rus.: Vertigolovc, Germ.: Wendehals, Halsdreher, Drehhals, Natterhals, Nattervogel^ Erdspecht] Franc.: Tor col ordinaire, Tor col] Ital.: Torcicolo', Engl.: Wryneck, Snake-bird\ Ung.: Nyaktekercs. Caracterele speciei. Partea superioară a capului este de un sur deschis amestecat cu brun, stropită fin cu negru; partea posterioară a gruma- zului este la fel, amestecată însă mai mult cu alb. începând dela cerbice pleacă ojdungă brună amestecată cu negru, până la mijlocul spatelui; restul spatelui este sur deschis, stropit și punctat fin. Frâul este gălbui, punctat închis. înce- pând dela ochi, peste orbită, pleacă o dungă brună deschis, lată, ondulată negri- cios, până jos pe laturile grumazului; bărbia și gâtul sunt alb-gălbui; obrajii și grumazul până la gușă sunt galben-ruginii, cu linii fin ondulate, negru-bruna- tice; regiunea gușei este pe lături judrată sur, restul părții inferioare este alb- gălbuie, când mai mult, când mai puțin pătată cu pete negre, lanceolate. Tectri- cele aripilor sunt brun-ruginii deschis, stropite cu brun-negricios; remigele sunt brune închis, cu pete transversale ruginii. Coada este sură, cu cinci benzi negru- brunatice, în zig-zag. Ciocul brun-gălbui. Tot asemenea și picioarele. Irisul brun-gălbui viu, la cele tinere este brun-suriu. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează nouă bucăți, colectate în Banat. Si tematica. Păsările clocitoare românești au partea superioară mai întunecată; în schimb, partea inferioară este colorată mai intens și pe o mai mare întindere în galben-ruginiu, cu ondulații mai late. Interesante sunt mai ales patru exemplare. Mascul adult. Toată partea inferioară este albă, cu foarte puțină colorații brună și sură; numai pe gât este ușor umbrită cu galben. Femelă adultă. Partea superioară este mai mult sură decât brună; tectricele subcodale au vârfurile de un galben deschis bătător la ochi. Mascul adult. Petajul de pe partea inferioară este încă și mai redus; mai ales gâtul, galben deschis, este aproape cu totul fără benzi. Femelă adultă. La aceasta pasăre, de altfel normal colorată, se găsesc pe laturile grumazului pe colorația galbenă, în două pete negre. ORDINUL PICf 71 Dimensiunile, după Dombrowski, sunt cele redate în tabloul Nr. 22. TABLOUL Nr. 22 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 ă ad. : ’l Max. 19 9,2 7,4 1,9 1,3 Min. 17,8 8,5 7 1,9 1,1 20 Ș ad. ; Max. 18,5 8,9 7,1 1,9 1,3 ' i ! Min. | : i 17,5 1 8,5 6,7 • 1,9 i 1,1 Aria geografică. Europa, Asia și Africa de Nord. Răspândirea și biologia. Contrar afirmațiilor că este mai rară în Europa de Sud decât în Europa centrală, în țara noastră este o pasăre oaspete de vară frecvent. Ea preferă pădurile cu frunziș, nu prea dese, care sunt străbătute de poiene; dacă acestea se află pe malurile râurilor sau pâraelor, atunci o găsim în număr mai mare. In livezile mai întinse de pomi, se pot găsi mereu una sau mai multe perechi. Ca pasăre migratoare apare la noi în prima jumătate a lui Aprilie și pleacă în Septembrie. DOMBROWSKI dă următoarele date referitoare la migrații: 1896 sosirea 20.III plecarea masselor 10—20. IX ultimul exemplar 23.IX 1897 » LIV » » 5—15.IX » » 30. IX 1898 » 3.IV » » 7—20.IX » » 1. X 1899 » 10.IV » » 8—19.IX » » 23.IX 1900 » 19.III » » 10—20. IX » )> 25. IX 1901 » 27.III » » 5—20. IX » » 24.XI 1902 » 11.IV » » 1—15.IX » » 19. IX 1903 » 29.III » » 1—15.IX » » 27. IX 1904 » 7.IV » » 25.VIII—10.IX » » 3. X 1905 » 12. IV » » 5—15.IX » » 5.X 1906 » 11.IV » » 10—20.IX » » 24. IX 1907 » 14. IV » » 8—19.IX » » 23. IX 1908 » 10. IV » » 7—21.IX » » 1. X 1909 » 14.IV » » 8—19.IX » » 29. IX In primăvara anului , 1933 — și anume între 21 și 27 Aprilie — a fost în regiunea Timișoare i o trecere de capinturturi cum n’ am mai observat niciodată în cei treizeci de ani de observații. Pretutindeni se auzeau sau se întâlneau în număr foarte mare, de dimineață până seara. Am putut colecta foarte ușor mai multe exemplare pentru Muzeu. Aglomerarea acestor păsări — ca și a altor păsări cântătoare — se explică prin mersul vremii, dintr’odată schimbătoare și friguroasă; ele se mențineau pe lângă grădini, case și locuințe omenești, foarte agitate cu căutarea hrar.ei în acea primăvară întârziată. P/\SĂRILE DIN R.P.R. Cuibăritul. Clocește des în toate pădurile cu frunziș; în Carpați clocește numai în regiunea deluroasă. Cuibarul este complet de obicei la mij- locul lui Mai și constă din șapte până la treisprezece ouă. Au fost colectate nouă- sprezece cuibare și anume: două cu 7 ouă, opt cu 10, trei cu 11, două cu 12 și unul cu 13 ouă. Primul cuibar, la 14 Mai. Cel mai târziu, la 21 Iunie. Dimensiunile la o sută de ouă au fost: 20,41 X 15,26 mm; 16,2 X 14,1 și 19,5 x 13,8 mm. S’au găsit cuibare atât în scorburi deschise, cât și în scorburi artificiale și în cele închise. De obicei nu sunt prea îndepărtate de pământ. Clocește numai odată pe an; dacă primul cuibar este distrus, femela ouă un al doilea rând. Hrana. Constă aproape exclusiv din furnici, însă și alte insecte pot fi consumate, cam în proporție de 30%. In tot cazul, aparține păsărilor folositoare. IX. Ordinul CUCULI Caractere. Ciocul mai mult sau mai puțin curbat și dilatat la bază; nările rotunde sau lunguiețe. Osul palatin nedivizat (desmognatus). Numărul verte- brelor cervicale este de 13—14—15. Partea posterioară a sternului (margopos- terior sterni) este scobită pe ambele părți, formând niște trabecule late (trabe- cula lateralis). Picioarele sunt adaptate pentru stat în arbori și în parte și pentru cățărat; numărul degetelor este de patru, dintre care două (al doilea și al treilea) sunt îndreptate înainte, iar două (întâiul și al patrulea) sunt îndreptate înapoi (zygodactyli). Flexor perforans digitorum în al doilea, al treilea și al patrulea deget; aceste două tendoane sunt legate între ele la punctul de încrucișare. Glanda târtiței este golașă. Aripa este lungă, ascuțită; numărul remigelor primare, 10. Coada, cam lungă, este formată din 8—10 rectrice. Cele mai multe specii de cuc nu clocesc singure, ci își depun ouăle în cuiburi de păsări insectivore. Numai puține specii își con truesc cuib și își clocesc singure ouăle. Acestea sunt colorate foarte diferit. Puii ies golași din ou și le trebue mult timp pentru a se des volta. Răspândirea lor se întinde peste toate continentele. In total sunt cunoscute două sute patruzeci și șapte de specii, care se împart în două subordine și mai multe familii. In țara noastră se întâlnește numai o singură specie. Dombrowski și Tschusi consideră pentru fauna R.P.R. două subspecii și anume: Cuculus canorus romanicus și Cuculus canorus similis, ambele sinoni- mate de către Hartert cu specia tipică. Noi vom da și aceste quasi-subspecii, pentru a se vedea variațiile speciilor tipice, atât ca înfățișare cât și ca răspândire și biologie — după Dombrowski — la sfârșitul speciei nominate. Considerațiuni generale despre Cuc. Rar se găsește o a doua pasăre despre care să se fi scris așa de mult ca despre cuc. Totuși, astăzi încă este foarte puțin cunoscut. Despre subspeciile în care se divizează această specie, se știe puțin până PĂSĂRILE DIN R.P.R. astăzi; de asemenea și cu privire la variațiile colorii roșii, abia în timpurile mai recente ne-am clarificat, deși există încă mulți care se îndoesc și care țin cu tărie la vechea părere, că acest cuc roșu ar fi o specie proprie, sau cel puțin o subspecie, cu aria geografică de preferință mai la Sud. Dintre exemplarele colectate la noi, treizeci și șase se evidențiază prin dungile late de pe partea inferioară; ele au fost descrise de către Tschusi ca o subspecie, sub numele de Cuculus canorus romanicus Tschusi și Dombrowskix) și voi reveni asupra lor mai târziu. Douăzeci și șapte de exemplare se deosebesc îndată de toate celelalte prin colorația deschisă: benzile transversale sunt colorate cu sur-brunatic deschis și foarte înguste; tectricele subcodale sunt pătate foarte puțin sau deloc. Le-am considerat pe acestea drept Cucuhis canorus johanseni Tschusi: însă Tschusi propune pentru această subspecie numele de Cuculus canorus similis, Tschusi et Dombrowski. 1. Fam. CUCULIDAE 196. Cuculus canorus canorus L. Cuc (fig. 85) 1766 Cuculus canorus, L. Syst. Nat., t. I, p. 168. 1866 Cuculus canorus major, medius, alticeps, planiceps A. E. Brehm, Verz. Samml. (—Nomina nuda!), p. 10. 1776 Cucuhis capensis, P. L. S. Miill., Syst. Nat. Supl., p. 90. 1789 Cuculus hipaticus, Sparrm., Mus. Carls., t. III, p. 55. 1792 Cuczdus rujus, Bechst., Nat. Hist. Deutschl., t. II, p. 1142. 1804 Cuculus tristis, Herm., Observ. Zool., p. 131. 1826 Cuculus borealis, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 442. 1831 Cuculus canorus, Cuculus cinereus, Brehm, Vog. Deutschl., p. 151—152. 1855 Cuculus longipennis Brehm, Naumannia, p. 271. 1855 Cuculus canorus telephonus, Cuculus canorus borealis, Cuculus peninsulae, Stejn., Bull. N. S. Nat. Mus. Nr. 29, p. 224-227. 1863 Cuculus telephonus, Henie, Journ. f. Ornith., t. XI, p. 352. 1864 Cuculus libanoticus Trist., Proc. Zool. Soc. p. 432. 1891 Cuculus canorus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 104. 1899 Cuculus canorus L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 460. 1899—1903 Cuculus canorus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 184. 1910 Cuculus canorus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 365. 1910 Cuculus canorus romanicus, Tschusi et Dombrowski, Orn. Rom., p. 369. 1910 Cuculus canorus similis, Tschusi et Dombrowski, Orn. Rom., p. 372. 1912—21 Cuculus canorus canorus L. E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 943 ; 1921—22, t. III, p. 2191; 1932 t. IV, p. 378—379. Numiri românești: Cucul, Cuc, Cucu, Cucușor, Cuculeț; ferii. Cucă, Cuculiță, Cuculeasă. 2) Orn. Jahrb., t. XV, p. 121. ORDINUL CV CU LI Numiri străine: Rus.: Cucuvea; Germ.: Kukuck, Gauch; Franc.: Coucou gris-, Ital.: Cuculo-, Engl.: Cuckoo-, Ung.: Kakuk. Caracterele speciei. Picioarele, ca și ghiarele sunt galbene. Irisul e galben-auriu. Capul, grumazul, partea superioară a pieptului, penele aripii, Fig. 85. —țCuculus canorus canorus L. Cucul. 1: 2,42 din mărimea naturală. ■spatele și tectricele supracodale sunt albastru-cenușii. Pieptul, flancurile și pântecele sunt albe cu benzi înguste transversale negru-surii; tectricele subco- dale sunt albe, suflate cu galben și cu pete singuratice sau benzi negru-surii. Coada este neagră mată, cu pete albe. Remigele sure dungate cu alb pe steagul intern. Femelele foarte bătrâne sunt colorate la fel cu masculii. Păsările tinere au pe cap ondulații de nuanță roșu-ruginie, iar pe partea superioară a gruma- zului au câteva benzi transversale roșcat-spălăcite. 76 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Sistematica. Dintre cele trei sute nouăzeci și patru de exemplare colectate de Dombrowski, sunt două sute nouă masculi adulți, optzeci și nouă femele adulte, treizeci și unu în penaj de transiție și treizeci și cinci în penaj, tânăr. Treizeci de exemplare și anume: șapte masculi adulți, patrusprezece femele adulte și nouă în penaj tânăr, aparțin varietății roșii. Intre exemplarele lui Dombrowski, după cum scrie el, se găsesc, pe lângă majoritatea de Cuculus canorus tipic, și dintre acelea care se apropie pe de o parte de Cuculus canorus romanicus, iar pe de alta de Cuculus canorus similis. Bandajul de pe partea inferioară variază între 2— 3 cm lățime și este când suriu închis, când mai deschis. La o și mai mare variație sunt supuse tectricele subcodale, întru cât la exemplarele tipice bandația este lată și se prezintă liberă; la altele e mai îngustă și total sau numai în parte acoperită. Coloarea sură de pe gât și de pe partea superioară este, la multe exemplare, foarte palidă; la altele este, în schimb, foarte întunecată. Foarte interesantă este variația roșcată a coloritului. Naumann scrie despre aceasta, după cum urmează: «Repet, Cuculus rufus nu este o specie deosebită, de Cuculus canorus ; el este aici la noi numai femela de un an sau doi (sau și mai bătrână) a cucului comun. Deoarece însă nu toate femelele primesc după prima năpârlire o astfel de haină roșie, ci unele, una sură, trebue să considerăm acest Cuculus rufus ca o varietate nu tocmai obișnuită în climatul nostru, dar care este supusă unor anumite legi, astfel încât nu o putem numi o anomalie (în sensul în care întrebuințez eu acest cuvânt); trebue considerată mai degrabă ca o fază individuală a penajului tânăr. Clima pare a juca aici un rol foarte important, întru cât știm că, dela noi spre Nord, cucul brun-roșcat este mult mai rar decât Ia noi, și la Nord nu se găsește deloc, dar că, în schimb, în Germania de Sud este mult mai frecvent decât aici; și în sfârșit că, după cele mai bune și auten- tice informații, în Europa de Sud și Sud-Est, anume în Italia, se găsește în număr mare, chiar mai mult decât cucul comun, sur. Mai mult, acolo nu numai femelele, ci și masculii de un an sunt brun-roșcați și se presupune, cu cea mai mare pro- babilitate, că cele mai multe dintre acestea rămân așa toată viața Ier, deoarece cucii suri sunt acolo atât de rari; există însă cuci suri și în Africa, de exemplu la Cap, în ținuturile calde ale Asiei, ș.a.m.d. ». In general, și Dombrcwski este de părerea lui Naumann și anume că nu trebue considerat cucul roșu ca o aberație, ci ca o varietate de coloare constantă,, cum găsim de exemplu Aquila pennata. A observat împerechindu-se atât femele roșii cu masculi suri, cât și invers. Că masculii tineri, în țările mai sudice, nu ar îmbrăca îndată penajul adult,, ci unul de transiție, colorat altfel, după cum scrie Naumann, aceasta nu cores- punde realității: aici, ca și acolo, pasărea tânără îmbracă încă din prima iarnă a vieții sale, haina sură; numai cei născuți mai târziu în timpul anului, apar primăvara cu urme încă din penajul tânăr, iar în cazuri mai rare, chiar în acest penaj. ORDINUL CUCUL1 Dombrowski a colectat în cursul anilor patru exemplare, care au prezentat în același loc și anume pe creștet, un albinism parțial. După Dombrowski, dimensiunile sunt cele redate în tabloul Nr. 23. TABLOUL Nr. 23 Sexul Și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 25 J ad. ■ Max. 37 23,2 21 2,3 2,2 Min. 33,2 19,5 18,5 1,8 1,8 25 $ ad. : Max. 34 21,5 19 2,2 2 Min. 31,5 17,5 16,5 1,8 1,6 în Muzeul Regional din Timișoara se păstrează opt exemplare. Aria geografică. Europa, Asia și Africa. Răspândirea și biologia. Foarte frecvent în toată țara noastră, atât la munte cât și la șes, dar mai numeros în zăvoaiele Dunării. In timpul migrației, în Aprilie, el este în deosebi foarte frecvent. Datele sosirii și plecării din cei patrusprezece ani de cercetări ale lui DOMBROWSKI sunt următoarele: 1896 primul exemplar 3.IV, sosirea în massă 10.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 24. IX 1897 primul exemplar 10.IV, sosirea în massă 16.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 20.IX 1898 primul exemplar 9.IV, sosirea în massă 15.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 19.IX 1899 primul exemplar 12.IV, sosirea în massă 17.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 27.IX 1900 primul exemplar 16.IV, sosirea în massă 24.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 25.IX 1901 primul exemplar 2.IV, sosirea în massă 14.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 22.IX 1902 primul exemplar 3.IV, sosirea în massă 11.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 19.IX 1903 primul exemplar 7.IV, sosirea în massă 12.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 21.IX 1904 primul exemplar 7.IV, sosirea în massă 13.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 29.IX 1905 primul exemplar 10. IV, sosirea în massă 12. IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 30.IX 78 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1906 primul exemplar 15.IV, sosirea în massă 22.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 20.IX 1907 primul exemplar 14.IV, sosirea în massă 23.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar ll.X 1908 primul exemplar 9.IV, sosirea în massă 20.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 22. IX 1909 primul exemplar 20.IV, sosirea în massă 27.IV plecarea în massă încep. IX, ultimul exemplar 28.IX. Ultimul cântec l-a auzit la 10 Iulie; de altfel, cucul încetează să cânte la sfârșitul lui Iunie. Cuibăritul. Ca părinți adoptivi, el preferă în țara noastră în deosebi Lanius collurio, Acrocephalus turdoides și Sylvia atricapilla, La cele o sută patru- zeci și cinci de specii, la care, după E. Rey, au fost găsite ouă de cuc, se adaugă o a suta patruzeci și șasea specie și anume Locustella luscinioides. Dimensiunile dela patruzeci și unu de ouă au fost în medie: 22,5 X 17,6 mm, maximum: 24z6 X 17,7 mm; minimum: 20 X 15,5 mm. Hrana. Aceasta constă în cea mai mare parte din omizi și anume, dintre cele foarte păroase, ale tuturor fluturilor și ale insectelor din toate ordinele. Cu tot folosul, desigur foarte însemnat, pe care ni-1 aduce cucul prin distru- gerea unui foarte mare număr de insecte stricătoare, nu trebue să uităm nici stricăciunile pe care el le face; mai întâi prin distrugerea anuală a mai multor cuiburi de păsări mult mai folositoare decât dânsul; în al doilea rând, prin con- sumarea omizilor care au fost împunse de Ichneumonidae, și astfel el stânjenește sporirea acestor insecte atât de folositoare, după cum a arătat amănunțit A. Bau1). Se pune așa dar întrebarea dacă stricăciunile pe care le face cucul sunt întrecute de foloase; cu părere de rău trebue să spunem că, deși este un mân- căcios aprig, nu consumă atâta hrană cât distruge anual puii de păsărele, pe lângă aceasta trebue să mai punem la socoteală și consumarea Ichneumonidelor, care sunt folositoare. Totuși nu se recomandă distrugerea vestitorului nostru de primăvară. Sunt de părere a se trece cu vederea păcatele acestei păsări, iubită și de tineri și de bătrâni. Cuculus canorus romanicus Tschusi et Dombrowski (sinonimat cu specia nominată !). Partea de dedesubt este albă, bandată lat transversal cu sur-negricios, până la negru. Benzile ajung până la o lățime de 3 mm și chiar mai mult. Toată partea superioară este mult mai închis sură decât la canorus typicus, și cu luciu verzui. Rectricele au puțin alb. Tectricele subcodale au o bandație neagră, lată de 4—5 mm, ce urcă până la rădăcină. Penajul tânăr este cu mult mai închis decât la canorus typicus, gâtul și gușa au benzile transversale negre atât de late, încât apar aproape negre. Varietatea roșie este colorată foarte întunecat, mai ales pe spate; roșul-ruginiu este mai mult brun-roșcat; benzile de pe partea inferioară T) Orn. Jahrb., 1901, p. 20. ORDINUL CU CU LI 79» albă sunt sur-negricioase, iar pe gât și gușă sunt înșirate foarte des. Colecția Dombrowski cuprindea treizeci și șase de exemplare. Răspândirea probabilă. R. P. R. și probabil toată Peninsula Balcanică,, Caucaz și Asia Mică. Această formă se întâlnește la noi pe lângă Cuculus canorus, mai ales în părțile de Sud-Est ale țării, însă nu este prea frecvent. Deoarece în țara noastră este granița extremă de răspândire a acestei subspecii, întâlnindu-se deci aici cu Cuculus canorus typicus, se produc și forme de transiție între aceste două, la care predomină carac- tere, când dela o subspecie, când dela alta. DOMBROVSKI dă dimensiunile pentru cele 20' de exemplare măsurate (tabloul Nr. 24). TABLOUL Nr. 24 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 10 £ ad. i Max. 35,5 23 20,5 2,3 2,2 Min. 35,5 19,6 18,3 1,8 1,8 10 Ș ad. ; Max. 34 21,3 19,1 2,2 2 Min. 31,8 17,7 16,8 1,8 1,6 Cuibăritul. Dela această subspecie s’au găsit cinci ouă în 1904 și 1905 la următorii părinți adoptivi: două la Acrocephalus turdoides, două laL^m^ collurio și unul la Miliaria europaea. Trei cuibare cu câte un ou de cuc, colectate de DombrowsK', au fost descrise în Zeitschrift fur Oologie1) de O. Bamberg. Cuib I. Acrocephalus turdoides, colectat la 22 Mai 1904, lângă Colentina. Oul de cuc prezintă patru feluri de colori: verde, tonalitatea fundamentală surie deschis, pe care se găsesc pete violet-surii; pe capătul bont se află o pată multi- coloră compactă, de cca 1 cm. Pe această pată și lângă ea stau niște puncte singu- ratece, de câte 3—5 mm mărime, brune deschis, și pe acestea alte puncte mici^ brune închis, precis conturate. Jci colo, petele brune deschis sunt mărginite cu un gălbui palid. Capătul bont este bine rotunjit, iar capătul celălalt se ascute lin spre vârf. Coaja are un luciu mat, rămânând totuși netedă. Măsura: 16,1 X 21,3 mm. Greutatea 210 mg. Ouăle locatarilor cuibului posedă coloarea și petele unitar cunoscute. Măsu- rile și greutatea: 17x23,5 mm 15,5x23 mm 16x24 mm 15,9x21,9 mm 180 g 170 g 175 g 165 g !) Anul XIV, p. 104. 80 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numai dela prima vedere nu se pot deosebi cele două specii de ouă; privind însă mai minuțios caracterele ambelor, ele se pot recunoaște ușor. Cuib II. Lanius collurio, colectat la 1 Iunie 1904, lângă Sintești. Oul de cuc prezintă cinci feluri de colori: tonalitatea fundamentală alb-verzuie; peste aceasta, pete mici, lunguiețe, sur-violete și brune, apoi pete de 2—4 mm, sur- brunatice închis, de formă lunguiață,- ori transversale; apoi, pe capătul bont, la distanță de 5 mm dela capătul acestuia se află pete mici și mari, rotunde, brune închis. Capătul bont este mai puțin rotunzit; cel ascuțit, în schimb, este foarte alungit. Coaja este netedă și lucioasă. Măsura: 16,9 X 22,3 mm; greutatea, 250 mg. Ouăle propriu zise ale cuibului au de asemenea coloarea fundamentală alb-verzuie și pete singuratice sur-violete, care se întrunesc în cunună la capătul bont. Lângă cunună se află, pe ea sau în ea niște puncte mai mari sau mai mici, înghesuite, brune închis și deschis, precum și sur-violete. Măsurile și greu- tatea : 16,9x21 mm 16,2x20,5 mm 16x21,5 mm 16,5x20,7 mm 150 g 150 g 140 g 145 g Cuib III. Emberiza calandra, colectat la 19 Mai 1904, lângă Balta Neagră. Oul de cuc prezintă patru feluri de colori: tonalitatea fundamentală sur-gălbui deschis; pe aceasta, petișoare sur-violete, mai ales pe capătul bont; apoi pete și stropituri mai mari sau mai mici, până la 5 mm, de coloare brună; în sfârșit, puncte foarte mici, brune întunecat, iar sub acestea, unele puncte violete foarte mici. Capătul bont este foarte rotunzit, iar celălalt foarte ascuțit. Coaja netedă. Măsura: 18,2 X 23,9 mm. Greutatea 445 mg. Ouăle propriu zise ale cuibului au coloarea fundamentală galben-roșcată, petajul bogat, roșu-întunecat și brun-negricios, cu linioare și stropituri, care se îngrămădesc la capătul bont, iar la cel ascuțit, din contră, lipsesc cu totul. Ele sunt foarte neegale, adică mai mult sau mai puțin pătate. Măsurile și greu- tatea : 17,9x24,3 mm 17,5x21,1 mm 16,9x24 mm 15,8x23 mm 175 g 175 g 175 g 175 g Cuib IV. Acrocephalus turdoides, colectat la 29 Mai, 1905, lângă Colentina. Oul de cuc este foarte asemănător celui dela cuibarul I și probabil derivă dela o urmașă a femelei Nr. I, pe care eu am împușcat-o imediat după depunerea oului. Măsura: 16,5 X 21,4 mm; greutatea: 217 mg. Ouăle propriu zise ale cuibului sunt de coloare normală, uniformă. Măsu- rile și greutatea: 16x23,4 mm 16,2x23,8 mm 16x22,5 mm 179 g mg 175 g Cuib V. Lanius collurio, colectat la 7 Iunie 1905, lângă Oltina. Oul de cuc prezintă patru feluri de colori; tonalitatea fundamentală este gălbuie deschis, cu pete sur-violete; apoi, câteva mari pete brun-surii la capătul bont și câteva pete și stropituri brune închis. Capătul bont este puternic rotunzit, iar cel cu vârf este puțin alungit. Măsura: 19 x 23,8 mm; greutatea 248 mg. ORDINUL CUCULI 81 Ouăle propriu zise ale cuibului au coloarea fundamentală galben-roșcată, cu pete brun închis, îngrămădite la capătul bont și cu pete sur-violete dede- subt. Măsurile și greutatea: 17 X 21 mm 151 g 16,8x20,8 mm 145 g 16,5x20,6 mm 142 g 16,5x20,7 mm 1441 Cuculus canorus siniil^ Tschusi et Dombrowski subsp. nov. (sinonimată cu specia nominată!). Partea superioară a capului și grumazului posterior este sur-cenușie deschis; spatele, tectricelealare sunt ceva mai închise; târtița și tectricele supracodale, sur-albăstrui (nu așa închis ca johanseni)', bărbia, gâtul și laturile grumazului, ca și gușa, sunt sur-albicioase; prima, cea mai deschisă; pieptul și pântecele albe, foarte fin ondulate în negricios mat, fără dilatări pe flancuri; tectricele sub- codale albe, umbrite abia perceptibil cu galben sau dimpotrivă, cu foarte puține desene. Aripa, sur-brunatică deschis; rectricele cu mai mult alb decât la canorus, tinzând spre bandație. Răspândirea probabilă. Separe că patria acestei forme se găsește foarte departe spre Nord, deoarece exemplare în trecere se mai găsesc la noi până la mijlocul lui Mai, deci într’un timp când cucul nostru își depune deja ouăle. Sistematica. Cele douăzeci și șapte de exemplare pe care le avea Dombrowski nu sunt toate tipice, ci între ele se găsesc și exemplare care, prin coloritul ceva mai sur-albăstrui închis, precum și prin tectricele subcodale Jab bandate, înclină spre canorus typicus. Iată aci descrierea exemplarelor mai inte- resante : Nr. 1—6. Masculi adulți tipici, Nr. 7—11. Femele adulte tipice, Nr. 12, 13, 14. Masculi adulți, la care bandația pe partea de dedesubt este și mai fină decât la Cuculus canorus johanseni, însă partea superioară, ca și cele- lalte părți sure, apar colorate ca la canorus typicus. Nr. 15. Femelă adultă, izbitoare înainte de toate prin talia mică, aflându-se în ultimul loc pe tabloul de măsuri. Penajul este foarte tipic. Partea superioară a capului și grumazului posterior este foarte deschisă, și mai deschise, cu o nuanță gălbuie sunt gâtul și partea anterioară a grumazului—în deosebi gâtul. Ciocul este foarte tare încovoiat. Nr. 16, 17, 18. Femele în penaj de transiție. Toate partidele sure sunt foarte deschise, străbătute de penele bandate cu sur-roșcat palid, ale penajului tânăr. Benzile de pe partea inferioară, care este alb-gălbuie, sunt brun-surii. Nr. 19. Femelă adultă, varietate roșie: partea superioară roșu-vulpuriu intens, cu benzi negre lucind verzui; partea inferioară alb-gălbuie, cu benzi transversale brun-surii, late de 0,08—0,1 cm, umbrită puternic pe gât cu roșu- ruginiu. 6 — Păsările — c. 995 82 PASABILE DIN R.P.R, Nr. 20—24. Masculi adulți cu partea inferioară bandată fin; aceste benzi sunt însă negricioase; de asemenea și creștetul este cam întunecat. TABLOUL Nr. 25 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 6 ad. Max. 35 22,8 20 2,3 2,2 Min. 33,9 19,4 18,2 1,7 1,8 5 $ ad. Max. 33,5 21,2 19 2,2 2,1 Min. 31,5 17,6 16,7 1,8 1,7 Tschusi scrie despre acest cuc1) următoarele: « Inafară de aceste două forme, se găsesc — după domnul v. Dombrowski, numai în trecere indivizi care amintesc forma descrisă de mine (Orn. Jahrb., t. XIV, 1903, p. 165), ca sibirica johanseni și pe care numitul (probabil exclusiv după ondulațiile fine ale părții inferioare, descrise de mine) — i-a considerat ca aparținând acestei forme. Se înțelege că această comunicare prin corespondență a trezit în mine oarecare neîncredere și deci am cerut să mi se trimită un exemplar. Surprinderea mea nu a fost mică, când de fapt am avut în mână un exem- plar ce semăna cu johanseni, care însă prezenta caractere atât de diferite, încât dacă toate exemplarele românești fin ondulate s’ar dovedi identice, acestea ar trebui separate ». J) Orn. Jahrb., t. XV, p. 122. X. Ordinul STRIGES Bufnițele, până nu demult, au fost clasate în același ordin cu păsările răpi- toare diurne (Ordo Accipitriformes s. Accipitres, Rapaces, Raptatores ), iar în sistematică au fost separate numai ca subordinul Striges. In timpul din urmă însă, considerându-se biologia și mai ales morfologia lor, au fost cu totul sepa- rate de răpitoarele diurne și s’a creat pentru ele un ordin propriu (Ordo Stri- giformes). Sharpe, în Catalogul Muzeului Britanic ), ca și în eminenta sa publi- cație, apărută cu ocazia celui de al doilea Congres Internațional Ornitologic din Budapesta2), considera bufnițele drept subordin; însă în cea mai nouă lucrare a sa3), după Pycraft4), le-a clasat, ca și alții, într’un Ordin propriu. Caractere. Ciocul e puternic, masiv; curbura maxilarului încovoiată în jos aproape în semicerc, este terminată cu un vârf ascuțit; baza maxilarului e pre- văzută cu o membrană ceroasă, în a cărei parte anterioară se găsesc nările, care de cele mai multe ori sunt acoperite cu peri deși. Osul palatin, nedivizat (desmo- gnatus). Numărul vertebrelor cervicale este de patrusprezece până la cincisprezece. Marginea posterioară a sternului (margo posterior sterni) este nedespărțită la membrii familiei Strigidelor; la cei din familia Bubonidae, din contră, este sco- bită de mai multe ori. Partea anterioară a claviculei la Strigide este concrescută cu carena sternului, la Bubonide e însă liberă. Tarsul, în comparație cu tibia, e scurt. Dintre cele patru degete, trei sunt îndreptate înainte, primul deget, înapoi; cel extrem — al patrulea — se poate îndrepta și îndărăt (ektamphiboli). Flexor longus halucis merge în degetul posterior; flexor perforans digitorum, din contră, merge în cele trei dinainte. Ochii nu privesc lateral, ci sunt îndreptați T) Cat. B. Br. Mus., 1875, t. II, p. 1. 2) Rev. Rec. — Att. Clas. B., 1891, p. 79. 3) Sharpe, Handlist, 1899, t. I, p. 280. 4) PYCRAFT, A contribution toward our knowledge at the morphology oj the Owls. Frans. Linn. Soc. Zool., 1898, p. 223—275, pis. 24—29. 6 * 84 PĂSĂRILE DIN R.P.R. înainte și sunt înconjurați cu un văl, ale cărui margini sunt tivite cu niște pene mici, tari și îndoite. Penajul, des, moale și foarte pufos. Bufnițele cuibăresc de obicei în scorburile copacilor și în clădiri, câteodată însă și pe pământ. Ouăle lor sunt rotunde, albe curate. Puii la început acoperiți cu puf des sunt neputincioși și depind mult timp de protecția părinților. Aceste păsări sunt răspândite pe întreaga suprafață a pământului. Numărul speciilor recent cunoscute este de trei sute șasesprezece J). 1. Fam. STRIGIDAE 197. Bubo bubo bubo (L.) Bubă (fig. 86) 1758 Strix bubo Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 92. 1766 Strix bubo Linne, Syst. Nat., t. I, p. 131. 1766 Strix bubo et Bubo atheniensis Linnaeus, Syst. Nat. Ed. XII, (-Ppartim.), t. I, p. 131. 1767 Bubo maximus, Gerini, Orn. Meth. Dig., t. I, p. 84, pl. LXXXI. — Otus microcephalus Leach, Syst. Cat. Mamm, et Birds Brit. Mus., p. 11. 1817 Bubo ignavus, Forst., Syn. Cat. Br. B., p. 46. 1828 Bubo maximus Flemming, Hist. Brit. Anim., p. 57. 1831 Bubo europaeus, Less., Trăite I, p. 115, pl. XVII, fig. I. 1831 Bubo germanicus, Bzibo septentrionalis, Brehm, Vog. Deutschl., p. 119 120. 1836 Asio bubo, Swains, Class, t. II., p. 217. 1844 Otus bubo Schleg. Rev. Crit., p. XVIII. 1850 Bubo atheniensis, Bp. Consp. Gen. Av., t. I, p. 48. 1853 Bubo grandis, Brehm, Journ. f. Ornith., t. I, p. 346. 1854 Bubo, Bubo, Lichtest., Nomencl. Av., p. 7. 1855 Bubo melanotus, Brehm, Vogelfang, p. 41. 1866 Bubo maximus melanogenys, A. E., Brehm.^Verz. Samml. ( Nomen nudum !), p. 2. 1891 Bzibo ignavus Forst (maximum Flem.), î. Friwaldszky, Aves Hung., p. 22. 1899 Bubo, bubo (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 438. 1899—1903 Bubo, bubo (Linne), I, Madarâsz, Magy. Mad., p. 213. 1910 Bubo, Bubo norwegicus Reichenow*, Journ. f. Ornith., p. 214. — Bubo bubo hungaricus Reichenow, 1. c. 1910 Bubo maximus, Sibb., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 420. 1912—1921 Bubo bubo bubo (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 960; 1932, t. IV, p. 381. Numiri românești: Buhă, Buhnă, Bufniță, Buvnă, Buhă mare, Buhac, Bufniță mare, Bucană. Numiri străine: Rus.: Filin pugaci; Germ.: Uhu, Buhu, Grosse- Ohreule, Auf; Franc.: Grand Duc; ItaL: Gufo reale, Gufo grosso, Berbagianni *) SHARPE, Handlist, 1899, B. Br. I, p. 280—302. 85 Fig. 86. — Bubo bubo bubo (L.) (JP. Buhă. 1: 10,4 din mărimea naturală. PĂSĂRILE DIN R.P.R. selvatico, Dugo; Engl.: Eagle-Owl-, Ung.: Nagy fiiles-bagoly, Nagy suholy Buhu. Caracterele speciei. Ochiul este extraordinar de mare; irisul galben-portocaliu aprins. Ciocul de coloarea cornului e închis și puternic curbat. Tarsul și degetele sunt acoperite cu pene pufoase și dese. Partea de dedesubt e de coloare dominantă brun-roșcată, cu dungi longitudinale închise și cu fine desene transversale; partea superioară este pătată brun și galben-ruginiu; gâtul alb; cornițele mari de pene, aproape total negre. Sistematica. In doisprezece ani, Dombrowski a putut cerceta trei sute cincizeci și șapte buhe împușcate în țară și a constatat că, înafară de buhele relativ negre românești, apar iarna deseori, spontan, în Dobrogea, buhe mari mult mai deschis colorate, în număr mare. De altfel și frații Sintenis vorbesc despre astfel de exemplare de coloare deschisă, pe care le enumeră ca Bubo scan- dicus ; s’au găsit asemenea exemplare între foarte multe bufnițe apărute spontan, la sfârșitul lui Decembrie 1883, în regiunea litoralului mării. TABLOUL Nr. 26 Ano- timpul Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripei cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm PĂSĂRI CLOCITOARE 20 ad. ; Max. 67 48 30 7,3 3,5 Min. 62 44 27 7 3,3 20 $ ad. : Max. 81 50 31 7,6 3,5 Min. 74 45 29 7,4 3,4 PĂSĂRI DE IARNĂ DESCHISE 8 â ad. : Max. 67 51 31,5 7,6 3,6 Min. 64 47 30 7,5 3,5 13 $ ad. ; Max. 86 55 33 7,8 3,6 Min. 82 49 30 7,6 3,5 Intre multele buhe tinere pe care Dombrowski le-a crescut, s’a găsit și o femelă deosebit de puternică și mare, care în locul irisului galben aprins avea ORDINUL STRIGES 87 unul brun închis; după ce pasărea a mai îmbătrânit, irisul a devenit numai cu puțin mai deschis. Aberații la coloarea irisului se întâlnesc rar la păsări, și în lunga sa practică a constatat numai trei cazuri. Albul de pe gât este foarte întins la unele exemplare și pare a fi un semn al vârstei înaintate, deoarece la exemplare din acestea și desenele pe partea infe- rioară sunt mai fine. Exemplarele măsurate de Dombrowski au dimensiunile arătate în tabloul Nr. 26. Aria geografică. Europa. Răspândirea și biologia. Buba este mai răspândită în Dobrogea și pe malurile Dunării, dar se găsește și în alte părți ale țării. Toamna se găsește deseori în mijlocul stepelor din Dobrogea, acoperite numai cu spinării ori plante înalte, unde se îndeletnicește cu vânarea de iepuri, criceți și șoareci. După observațiile făcute în Banat și Transilvania, buba este o pasăre de pădure și de munte; numai iarna hoinăresc unele exemplare mai tinere și prin pădurile dela șes, iar câteodată se găsesc exemplare răzlețe și în grupurile de copaci mai bătrâni din câmpii. De îndată însă ce timpul s’a muiat, ele dispar iarăși de pe aici. In cei patruzeci de ani cât am locuit în Timișoara, am primit cinci exemplare care au fost împușcate în împrejurimile municipiului Timișoara și două în pădure. In ultimii ani, numărul buhelor se împuținează în mod îngrijorător; puii sunt luați din cele mai multe cuiburi cunoscute, pentru a fi crescuți și întrebuințați ca păsări ademenitoare la vânătoarea de răpitoare, plătindu-se sume destul de mari pentru ei. Cuibăritul. Pe la sfârșitul lui Februarie — când timpul s’a mai îndul- cit, și peste câmpii și păduri adie un suflu de primăvară —în orele târzii de după masă, răsună înfiorătoarea voce de dragoste a reginei întunerecului, a buhei. In deosebi însă în nopțile cu lună, aceasta atinge punctul culminant, și în curând se aud și femelele, răspunzând masculilor, mai întâi dela depărtări, apoi tot mai aproape. Buha trăiește toată viața împreună cu femela aleasă și chiar înafară de epoca euibăritului, soții conviețuiesc credincios laolaltă, pe un perete de lut sau stâncă, ori pe un ostrov. Intre masculii tineri, care de altfel abia în al treilea an de viață devin maturi, se dau deseori lupte crâncene. Ca pat nupțial își aleg un trunchiu de copac singuratic, un colț de stâncă, mai rar marginea unui cuib; este curios cum aceste locuri, alese astfel, servesc ani de-a-rândul la actul de împerechiere, care se repetă de mai multe ori după mici pauze; introducerea se face prin manifestări de delicatețe de tot felul, ca pigulitul ciocurilor, ciupiri în creștet și o continuă închinăciune, întreruptă prin strigătul de «uhu», căruia îi urmează altul ritmic repetat «uhu-uhu-uhu». Femela se mai cocoțește puțin, apoi sboară pe trunchiul de copac; masculul scoate niște sunete de chicotit și urmează femela. Leagănul puilor îl pregătește buha în diferite locuri, când într’o peșteră largă dintr’o stâncă sau dintr’un perete argilos, când într’un cuib părăsit dela o pasăre răpitoare mai mare, ori într’o salcie scorburoasă, iar în cazul acesta 88 PĂSĂRILE DIN R.P.R, scorbura are întotdeauna două ieșiri. In delta Dunării însă s’au găsit cuiburi și în stuf bătrân, încâlcit, cuiburi care erau totodată și cele mai voluminoase. Cel mai interesant cuib de buhă pe care l-a văzut Dombrowski era însă un cuib de cioară de semănătură, care — fără să mai fi fost mărit — conținea două ouă de buhă, pe care femela clocea cu atâta zel, încât nici strigătele tari, nici lovirea copacului nu au făcut-o să sboare de pe cuib. Cuibul era așezat pe un stejar tânăr, abia la 5 m depărtare dela pământ, în mjlocul unei mari colonii de ciori de semănătură. Cele mai apropiate cuiburi, locuite de ciorile de semă- nătură, erau abia la câțiva pași de acela ocupat de buhă. Cuibarul este complet, de obicei pe la mijlocul lui Martie; cel mai timpuriu cuibar — cu două ouă puțin incubate — s’a găsit la 7 Martie 1900, într’un perete lutos, lângă Mircea Vodă; cel mai târziu cuibar — cu trei ouă proaspete — la 10 Aprilie 1903, lângă Rașova. In noua ediție a lucrării lui Naumann, Naturgeschichte der Vogel Mittel- europas, cuibarul este dat conținând două până la trei ouă, foarte rar patru. Loewis a găsit de mai multe ori patru ouă, iar unii au găut chiar și șase ouă într’un cuib. Dombrowski a colectat, în cursul a doisprezece ani, douăzeci și unu de cuiburi și anume, două cuiburi cu câte 1 ou; șapte cu câte 2; opt cu câte 3; trei cu câte 4 și unul cu 5 ouă. Puii au fost găsiți, în același interval, în treizeci și opt de cuiburi, în număr de: patru cuiburi cu 1 pui; douăsprezece cu câte 2; zece cu câte 3; două cu câte 4 pui. Variația mare a numărului ouălor și puilor se datorește vârstei diferite a perechilor clocitoare. Atât la perechile tinere cât și la cele bătrâne, cuibarul este mai mic decât la perechile în plină vigoare, adică la păsările în vârstă cam dela opt până la șasesprezece ani. Forma ouălor este, de obicei, foarte rotunzită; se întâlnesc însă destul de des și din acele care se apropie de forma normală a oului și la care ambii poli sunt la fel rotunziți; numai în cazuri extrem de rare, unul dintre poli este ceva mai ascuțit. Coaja este de regulă dură și de multe ori acoperită cu noduri calcaroase. Coloarea coajei proaspete este alb-văroasă; după o incubație mai lungă, bate în gălbui. Douăzeci și două de ouă din colecția lui E. Rey măsoară în medie: 58,14 X 48,70 mm; cele două exemplare mai mari: 63 x 48,8 respectiv 62,7 X 51 mm, și cele mici: 53,3 X 47 respectiv 56,3 X 46 mm. Cele patruzeci și opt de ouă colectate de Dombrowski dau în medie rezul- tatele: 59,3 X 48,93 mm; maximum: 63,4 x 48,7 respectiv 63,7 X 51,4 mm; minimum: 51,2 X 46,8 respectiv 55 X 45,4 mm. Timpul incubației, dela depunerea primului ou până la ieșirea ultimului pui, durează douăzeci și opt până la treizeci și șapte de zile. Deoarece femela începe să clocească îndată după depunerea primului ou, puii dintr’un cuib sunt întotdeauna de mărimi diferite. Ouăle sunt depuse la intervale de una până la două zile. Puii ieșiți din ou sunt acoperiți cu un puf des, alb murdar; abia când le cresc mai mult, penele devin sur-gălbui, străbătute de linii ondulate fine, de coloare brunatică mai închis. ORDINUL STRIG.ES 89 La cele spuse mai sus, voi nota aici ca întregire următoarele: Dintre toate « păsările de pradă », buha este aceea care se reproduce deseori și în captivitate. In practica mea de vânătoare cu buha, am avut în captivitate, până azi, timp de aproape 40 de ani, mereu câte una sau mai multe bufnițe vii, dintre care patru femele au ouat și în captivitate, fără să fi avut vreun soț împreună cu ele. Natural, aceste ouă nefiind fecundate, n’au dat niciun rezultat, dar femela a clocit pe ele tot timpul reglementar de incubație. După observațiile mele, trei dintre femele au ouat la vârsta de trei ani, iar a patra în al patrulea an. Masculii sunt capabili să fecundeze chiar și la vârsta de un an — fie și excepțional — fapt ce l-am putut constata în cazul ultimei femele ce am ținut-o în captivitate vreo nouă ani. Această femelă a depus primul ou la vârsta de patru ani (1936), la 2.III, iar la 3.III, al doilea. Neavând mascul în volieră, ouăle au rămas nefecundate. 61,6 X 49,4 mm 60,5 X 48,6 mm Dimensiunile:---------------și------------------• 80 g 78 g La 9.II.1937 a depus un ou; iar la 11.11.1937 a fost găsit al doilea; nefiind fecundate, le-am luat imediat, pentru a nu slăbi buha în timpul incubației. Dar buha mea nu s’a dat bătută, mai cu seamă că pe la 20.11 am primit masculul adult, dela Ocolul silvic Șarlota. La 22.11, același an, a ouat pentru a doua oară primul ou, iar la 26.11, al doilea; cu toate că nici acestea nu au fost fecundate, am lăsat-o să clocească pe ele. Rezultatul a fost negativ. Dimensiunile acestui ultim cuibar sunt: 63,4 x 49,4 mm . 59,5 X 48,4 mm ■------------- și----------------- 82 g 73,5 g In anul următor (1938), neavând mascul, femela a făcut o pauză și nu a depus niciun ou. In 1939 am adus masculul mai de vreme (în Decembrie 1938). Rezultatul a fost asigurat: la 25.11 a depus primul ou; la 27.11 al doilea, iar la 2.IV a ieșit primul pui, adică după o incubație de 37 de zile. La 13.IV, puii erau aproape de trei ori mai mari decât erau când au ieșit din ouă. La 19. IV, puii sunt de mărimea unei găini mici, adică încă odată mai mari ca la 13.IV. Prin puful fin și des, alb-suriu, încep să se ivească și penele, puii •părând acum fin ondulați. Femela devine tot mai războinică și își apără dârz puii, care scot capetele de sub mama lor, privind curios pe spectator. Coloarea irisului lor este brun-roșcată. Ciocul, puțin umflat la bază (cera). La 3.V au ajuns de mărimea unui cocoș mare. Remigele au crescut de un lat de mână. Umblă deja singuri prin podul casei și pocnesc cu ciocul când intră cineva la ei. Pe la sfârșitul lui Mai au ajuns de mărimea părinților, având mereu hrană abundentă. Unul dintre acești pui se vedea a fi mascul, iar celălalt, femelă. In urma difi- cultăților cu aprovizionarea lor, am reținut pe lângă femela mamă numai puiul mascul, neavând intenția de a aduce masculul adult pentru împerechiere în primăvara următoare, din pricina aprovizionării și mai dificile. Cu toate că în iarna din 1939 spre 1940 femela era numai cu puiul ei mascul, nici de un an încă, a depus din nou două ouă între 1 — 5.III.1940, începând 90 PASĂ IU LE DIN B.P.IL imediat incubația (la 6.III). Spre marea mea surprindere, la 6.IV a ieșit un pui din cele două ouă; celălalt a fost nefecundat. Din motive necunoscute mie, la 28.IV a murit masculul tânăr, după aparențe în urma unei infecții stomacale; la l.V a avut aceeași soartă și femela adultă, care părea suferindă dela aceeași dată ca și puiul mascul, lipsindu-se complet de hrană. A rămas puiul mic singur, care, după multă îngrijire, a crescut și s’a desvoltat. O a doua femelă tânără, păstrată în captivitate la Timișoara, a depus, la vârsta de 3 ani, în zilele de 2, 4 și 7.IV.1939, câte un ou, fără a avea mascul lângă ea. Natural, rezultatul clocirii a fost negativ. Dimensiunile acestor ouă sunt următoarele: 61,6x50,5 mm; 61,4x48,3 mm; 61,2x49,3 mm. Tendința de a oua în captivitate este mai mult individuală și depinde foarte mult de împrejurările în care sunt ținute buhele: hrană proaspătă, variată și suficientă și loc spațios cu soare, dar și cu adăpost în contra viscolelor și fur- tunilor. In anotimpurile calde, dacă nu are posibilitatea să facă baie, se lasă plouată cu plăcere. Pentru observațiile ornitologice, o buhă dresată este indis- pensabilă. Locul de cuibărit, ales odată, îl păstrează ani de-a-rândul. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează în prezent trei femele și cinci masculi, de buhă, colectate toate în Banat. Hrana. Aceasta constă, după cercetările mele, aproape deopotrivă din mamifere și păsări. La o femelă adultă, împușcată în timpul iernii, am găsit în stomac și gușă resturile unui șorecar (Buteo buteo) surprins în cursul nopții pe vreun copac din câmpie, iar în cuibul cu pui, resturile unui arici adult. 198. Otus scops scops (L.) Ciuf pitic (fig. 87) 1758 Strix Scopus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 92. 1766 Strix scops, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 132. 1769 Strix giu Scop., Ann. I, p. 19. 1771 Strix pulchella. Pali. Reis., Russ. R., t. I, p. 456. 1788 Strix carniolica, Strix Zirca, Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 289—290. 1804 Strix aegolius, Hermann, Obs. Zool., p. 122. • 1810 Scops ephialtes, Savigny, Descr. de l’Egypte, p. 291. 1822 Bubo scops, Boie, Isis, p. 549. 1825 Scops Asio, Stephens, in Shaw’s Gen. Zool., t. XIII, 2, p. 51. 1829 Scops aldrovandi, Flemm., Brit. Ann., p. 57. 1831 Scops carniolica, Brehm, Vog. Deutschl., p. 126. 1831 Scops europaeus, Lesson, Trăite d’Orn., p. 166. 1831 Scops macrourus, Brehm, t.c., p. 1011. 1837 Scops senegalensis, Scops zorea, Sw. Class., t. II, p. 217. 1840 Ephialtes scops, Keys et Blas., Wirbelt. Eur., p. XXXIII. 1844 Otus scops, Schleg., Rev. Crit., p. 16. 1851 Scops niinuta, Brehm, Handb. Naturg. Vog. Deutschl., p. 1006. OH DINUL STBIGES 91 1854 Scops Kamtschatcensis, Bonap., Rev. et Mag. Zool. (—Nomen nudum!), p. 543. 1855 Scops minor, Scops rupestris, Scops rufescens, Scops pygmea, Brehm, Vogelf., p. 43. 1859 Scops vera, Finsch, Journ. f. Ornith., t. VII, p. 381. 1850 Pbhialtes zorea, Jaub. et Barth., Lap. Rich. Orn., p. 78. Tig. 87. — Otus scops scops (L.) Ciuf pitic. 1: 2,58 din mărimea naturală. 1862 Scops longipennis, Kaup., Trans. Z.S., t. IV, p. 223. 1866 Scops carniolica vulgaris, meridionalis, microrhyncus, A. E. Brehm, Verz. Samml. (—Nomina nuda!), p. 2. 1873 Scops giu, Newton, Jarell, Brit., t. I, p. 173. 1891 Scops giu Scop. (Zorea Gm., ephialtes Sov.), I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 22 92 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1894 Pisorhina scops, Reiser, Ornis Balcanica, t. II, p. 103. 1899 Pisorhina scops (L.) 1759, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 445. 1899—1903 Scops scops (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 210. 1904 Pisorhina scops erlangeri, Tschusi, Orn. Jahrb., t. X\, p. 101. 1904 Pisorhina scops graeca, Tschusi, t. c., p. 102. 1904 Pisorhina scops tuneti, Tschusi, t. c., p. 103. 1904 Pisorhina scops cycladum, Tschusi, t. c., p. 104. 1910 Scops scops tschusii, Schiebel, Orn. Jahrb., t. XXI, p. 102. 1910 Scops aldrovandi Flemm., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 414. 1912—21 Otus scops scops (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 978; 1932, t. IV, p. 386. Numiri românești: Ciuf pitic, Buhă pitică, Huhurez mic (!?) Numiri străine: Rus.: Sici, Canjuc, Splu, Canuc; Germ.: Zwerg- ohreule, Kleine-Ohreule, Kleine-Baumeule\ Franc.: Petit duc, Hibou scops; Ital.: Assiolo, Albocherelloy Gwettino; Engl.: Scops Owl; Ung.: Kis fiiles bagoly, Fiiles kuvik, Torpe fiiles bagoly. Caracterele speciei. Irisul e galben. Urechile constă din mai multe pene scurte. Tar sul subțire, încălțat cu pene scurte; degetele complet golașe. Colorația penajului este un amestec de sur, alb și roșu-ruginiu, cu desene foarte fine brune și negricioase, la fel ca la caprimulg sau capintortură. Bufnițele pitice din țara noastră au, mai ales pe spate, o colorație mult mai ruginie decât cele trimise spre comparație din Europa centrală; la câteva păsări, marginea aripei mai ales este colorată direct în roșu-ruginiu. Dombrowski dă în tabloul Nr. 27 dimensiunile lor: TABLOUL Nr. 27 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului j cm 20 3 ad. : Max. 20,5 16,4 8 2,7 1,7 Min. 17,4 15,1 6,9 2,6 1,4 20 Ș ad. : Max. 22,5 16,7 8,1 2,9 1,7 Min. 17,8 15,6 7,3 2,6 1,5 In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează șase exemplare. Aria geografică. Europa, Africa de Nord și Asia Centrală. Răspândirea și biologia. Ciuful pitic este un locuitor frecvent al tuturor pădurilor dela șes și dealuri; chiar în parcul principal din București clocesc una până la două perechi, iar pe șoseaua Kisselef mai multe. ORDINUL STRIGES 93 Cu deosebită plăcere poposesc și în podgoriile care sunt presărate cu pomi fructiferi bătrâni. Vocea lor, un șuerat monoton, se aude mai ales primăvara în amurg; adesea, însă și în timpul zilei, deși nu atât de îndelungat. Este curios cum ne înșeală adesea vocea acestui ciuf, căci sună când aproape, când mai departe, și pare să se audă deodată mai mulți ciufi pitici, deși este numai unul. Acești •ciufi sunt la noi păsări migratoare; ele apar primăvara, la sfârșitul lui Martie sau începutul lui Aprilie, și ne părăsesc în Septembrie. După Dombrowski migrația ar fi: 1897 primul < exemplar 2.IV ultimul exemplar — 1898 » 30.III » » 24.IX 1899 »' ?> 19.III » » — 1900 » l.IV » » X 1901 25.IV » » 20.IX 1902 » a 3.IV » » — 1903 » ;■> l.IV » » 30.IX 1904 » 24.III » » 5.X 1905 » )•> 5.IV » >■> 12.X 1906 » 27.III » » 21.IX 1907 » A 14.IV » » — 1908 A A 5.IV » » 20.IX 1909 16.IV » » 17.IX C u i b ă r i t u 1. Clocește des în toate localitățile prielnice din țara noastră. 'Cuibul lui, constând numai din puțin mușchi sau frunze uscate, se găsește în arbori scorburoși; cuibarul este complet la mijlocul lui Mai, constând din patru până la cinci, rar șase ouă; femelele tinere ouă abia către sfârșitul lui Mai. Douăzeci și șapte de ouă măsurate au dat în mediu rezultatele: 31,5x27 mm; -maximum: 32,8 X 28,5 mm; minimum: 28,3 X 26mm. Clocirea durează 26—31 zile. Hrana. Ciuful pitic se hrănește în special cu șoareci (Mus spec. et Arvicola spec.) și insecte; numai rar s’au găsit păsărele în stomacurile lor. 199. Asio otus otus (L.) Ciuf de pădure (fig. 88) 1758 Strix otus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 92. 1766 Strix otus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 143. 1767 Bubo minor, Bubo vulgaris, Gerini, Orn. Met. Dig., t. I, p. 85, pl. LXXXII. 1773 Striyx deminuta Pallas, Reise d. versch. Prov. Russ. Reichs., t. II, p. 706. 1800 Otus albicolis et italicus Daudin, Trăite elem. et compl. d’Orn., t. II, p. 213. 1810 Bubo otus, Savigny, Descr. de l’Egypte, p. 292. 1816 Otus Asio, Leach, Syst. Kat. Mamm. B. M., p. 11. 1817 Otus otus, Cuv., Regne Ann., t. I, p. 328. 1826 Otus europaeus, Steph., Gen. Zool., t. XIII, pt. 2, p. 57. 1828 Otus vulgaris, Flemm., Brit. Ann., p. 56. 1828 Asio otus, Lesson, Man. d’Orn., t. I, p. 116. 1831 Otus communis, Less., Trăite, p. 110. 1831 Otus sylvestris, Otus arboreus, Otus gracilis, Brehm, Vog. Deutschl., p. 121-—123. 1831 Otus aurita, Ray, Rennie in Montagu’s Orn. Dict., seconde ed., p. 262. Fig. 88. — Asio otus otus (L.). Ciuf de pădure- 1: 6,23 din mărimea naturală. ORDINUL STRIGES 95 1833 Otus aurita, Rennie, Mat. Orn. Dict., p. 262. 1840 Aegolius otus, Keis et Blas; Wirbelt. Eur., t. XXII. 1855 Otus major, Otus minor, Brehm, Vogelf., p. 24. 1855 Otus assimilis, Brehm, Naumannia, p. 270. 1869 Otus verus, Finsch., Journ. v. Ornith., t. VII, p. 381. 1877 Otus linnei, Malm. Goteborgs och Bohus. Fauna, p. 233. 1891 Asio otus L. (vulgaris Flemm.), I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 25. 1899 Asio otus (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mag., t. II, p. 441. 1899—1903 Asio otus Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 211. 1910 Asio otus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 416. 1912—21 Asio otus otus (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 984; 1932, t. IV, p. 388. Numiri românești: Ciuf de pădure. Buhă mică de pădure, Ciuhurez urechiat, Huhurez, Hurez, Huhurete, Ciuf, Ciuș. Numiri străine: Rus.: Usastaia sova, Hohlataia, Sova; Germ.: Waldohreule, Kleine Homereule, Kleiner Uhu; Franc.: Duc, Moyen-Duc, Hibou vulgaire, Chat huant] Ital.: Gufo commune, Allocco, Barbagianni, Gufo minore* Duco cornuto, Allocderello\ Engl.: Long-eared Ozvl; Ung.: Erdei fiiles bagoly, Kis fiiles bagoly. Caracterele speciei. Penele urechilor mari sunt formate din șase pene. Ciocul e negru. Irisul, galben viu. Remigea a doua este cea mai lungă. Colorația este peste tot foarte asemănătoare cu a buhei. Partea superioară este galben-ruginie și albă, cu pete sure și brun-negricioase și cu desene fine; partea inferioară, galben-ruginie deschis, cu dungi longitudinale și pete lanceolate brun-negricioase, care pe ambele laturi se pierd în linii de zig-zag. Sistematica. Au fost cercetate o sută optzeci și cinci de exemplare, între care se găsesc și din acelea care au pe partea inferioară foarte mult alb, așa încât coloarea gălbuie aproape că dispare. Dombrowski ne dă următoarele dimensiuni: TABLOUL Nr. 28 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 $ ad. : Max. 36 30 16 3,8 1.7 Min. 33 28 14,8 3,6 1,6 20 $ ad. < Max. 37 31 16,5 3,9 1,7 Min. 34 29 16 3,7 1,6 96 PĂSĂRILE DIN R.P.R. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează nouă exemplare colectate în Banat. Aria geografică. Europa și o mare parte din Asia. Răspândirea și biologia. Una din cele mai răspândite bufnițe din țară, care trăiește atât la șes, cât și la munte. Păsările clocitoare dela noi, care sunt sedentare, mai sporesc iarna prin alți ciufi de pădure, ce locuesc mai spre Nord, și care se întrunesc în pâlcuri de câte zece până la patruzeci de exemplare, poposind peste zi pe câte unul sau mai mulți copaci. C u i b ă r i t u 1. Clocește frecvent în toată țara, mai ales în regiunile delu- roase. Pentru cuibărit se folosesc exclusiv de cuiburi vechi de ciori, coțofene, șoim etc.; în scorburi de copaci nu s’au găsit clocind niciodată. Cuibarul — con- stând din patru până la șapte ouă — se găsește de obicei la începutul lui Aprilie; perechile mai bătrâne ouă însă și mai de timpuriu; s’au găsit cuibare proaspete în zilele de 17, 21, 22, 24, 25 și 30 Martie; perechile mai tinere ouă mai târziu, de obicei la mijlocul lui Aprilie. Cincizeci și unu de ouă măsurate au dat în medie rezultatele: 39,6x32 mm; maximum: 43x34,5 mm; minimum: 35x28,2 mm. Timpul incubației durează douăzeci și șapte până la treizeci de zile, dela depunerea primului ou până la ieșirea ultimului pui. Hrana. Ciuful de pădure poate fi considerat ca fiind cea mai puțin strică- toare bufniță. Din conținutul gușei și al stomacurilor cercetate dela o sută de exemplare, a rezultat: 75% animale stricătoare, ca Arvicola spec., Mus spec. etc., restul păsărele mici și insecte. 200. Asio flammeus flammeus Pontopp. Ciuf de baltă (fig. 89) 1763 Strix flammea, Pontoppidan, Danske Atlas, t. I, p. 617, taf. XXV. 1771 Noctua minor, Gmel., Nov. Com. Petrop., t. XV, p. 447, tab. 12. 1771 Strix accipitrina, Pali., Reisse Russ. Reichs., t. I, p. 455. — Noctua minor, Brisson., S. G. Gmelin,.Nov. Com. Petrop., t. XV, p. 447. 1772 Strix brachyotus, Forst., Thil. Trans., t. LXII, p. 384. 1788 Strix arctica, Sparrm. Mus. Carls., t. III, p. 51. 1791 Strix palustris, Bechst. Naturg. Deutschl., t. II, p. 344. 1798 Strix tripennis, Schrank Faun., Boica, t. I, p. 112. 1809 Strix caspia, Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. VII, pt. 2, p, 272. 1817 Strix brachyura, Nilss., Orn. Sued., t. I, p. 62. 1826 Otus brachyotus, Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. XIII, pt. 2, p. 57. 1826 Strix aegolius, Pali. Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 309. 1831 Otus agrarius, Otus palustris, Brehm, Vog. Deutschl., p. 124, 1838 Brachyotus palustris, Bonap. Comp. List. B., Eur. et. N. Am., p. 7, 1840 Asio brachyotus, Macgill, Brit., t. III, p. 461. 1840 Aegolius brachyotus, Keys et Blas, Wirbelt. Eur. p. XXXIII. 1855 Brachyotus agrarius, Brehm, Vogelf., p. 43. 1855 Brachyotus leucopsis, Brehm, Naumannia, p. 270. ORDINUL STRIGES 97 1866 Brachyotus palustris major, medius, minor, melanopsis, crassinostris, A. E, Brehm Verz. Samml. (— Nomina nuda!), p. 2. 1877 Brachyotus Gmelinii, Malm. Goteborgs Och. Bohus. Fauna, p. 234. 1891 Asio accipitrinus, Pali, (brachyotus Forst), I. Friwaldsky, Aves Hung., p. 25. 1896 Otus microcephalus, Leach, Syst. Cat. Mamm. etc., Brit. M., p. 11. 1899—1903 Asio otus (Linne), I. 7 Madarâsz, Magy., Mad., p. 211. 1910 Asio accipitrinis (sic!), Pali., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 418. 1912—21 Asio flammeus flammeus Pontopp., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II. p. 987; 1932, t. IV, p. 388. Numiri românești: Ciuf de baltă, Ciof de baltă, Ciuf de câmp Ciuș, Știsiu. Numiri străine: Rus.: Balotnaia sova, Sici; Germ.: Sumpfohreule, Kurzohrige Eule; Franc.: Chouette des marais, Duc ă courtes oreilles, Hibott bra- chyote; Ital.: Gufo de padule, Strige stridula, Allocco di padule; Engl.: Short- eard Owl; Ung.: Reti fiilesbagoly, Mezei bagoly, Mocsăr bagoly. Caracterele speciei. Penele urechilor foarte scurte și numai patru la număr. Ciocul și cercul ochilor negre. Irisul galben deschis. Partea superioară galben-ruginie și albicioasă, cu pete brune închis și desene dure; partea inferioară galben-ruginiu deschis, cu pete longitudinale simple și striuri rahiale înguste, brune închis; pe partea inferioară a aripii, două câmpuri negre. Sistematica. Din marele număr de ciufi de baltă cercetați, se găsesc masculi adulți care au partea inferioară aproape curat albă, cu pete longitudinale înguste brun-negricioase; de asemenea, și pe partea superioară a corpului se află mult alb amestecat. Cele 40 de exemplare, măsurate de Dombrowski, au dimensiunile arătate în tabloul Nr. 29. TABLOUL Nr. 29 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 J ad. : Max. [ 36 1 31 16,6 4,3 Ș 1,6 Min. i 33 28 16 3,9 1,4 20 9 ad. ■ Max. I 37 31,5 17 j 4,4 1,7 Min. 34,5 29,1 ! 16 j. . ....... 4 1,4 In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează opt exemplare colectate în Banat. 7 — c. 995 98 Fig. 89. — Asio flammeus flammeus Pontopp. Ciuf de baltă. 1: 2,56 din mărimea naturală. ORDINUL STRIGES 99 Aria geografică. Locuește pe întreg pământul. Răspândirea și biologia. Ciuful de baltă este o pasăre frecventă de iarnă, care sosește de obicei în Octombrie și în Martie, când migrează spre locurile de cuibărit. Numai puține perechi rămân în Dobrogea. Toamna târziu se pot întâlni foarte numeroase, pe Bărăgan, pe pământurile năpădite de buruieni; s’au văzut în repetate rânduri grupuri răslețe, de câte o sută și mai mulți; primăvara, se găsesc de obicei în trestie și păpuriș, unde petrec ziua, și abia spre seară sboară peste holde; în anotimpul acesta însă, ei sunt mai răsfirați și nu se găsesc niciodată mai mulți laolaltă. Cuibăritul. Dombrowski a aflat acest ciuf numai odată clocind în țară și anume pe un ostrov din lacul Sinoe (în Dobrogea). La 18 Iunie 1897 *’a dus pe o insulă mică, acoperită cu iarbă înaltă și păpuriș, din lacul Sinoe, ca să adune câțiva boboci de Larus melanocephalus. Abia a pășit însă pe insulă și a și răscolit din iarba înaltă o pereche de ciufi de baltă, care sburau necontenit în jurul lui, astfel încât i-a capturat ușor. Deoarece avea siguranța că acolo va fi cuibul, a început să caute toată insula și a avut norocul să găsească un pui destul de bine impenat, care se apăra cu înverșunare. Cu toată sforțarea, nu a putut găsi și ceilalți pui în iarba înaltă. Acesta este unicul caz de clocire a ciufului de baltă în Dobrogea, pe care La putut constata sigur. După Sintenis și Alleon, ciuful de baltă clocește în Dobrogea. Am umblat în câteva rânduri prin Dobrogea și chiar prin ostroavele și grindurile din lagunele Sinoe, Zmeica, Galovița, până acum mai zece ani, dar ciuf de baltă în lunile Aprilie-Iulie nu am întâlnit niciodată pe acolo; în schimb l-am găsit cuibărind în Banat în repetate rânduri; despre aceasta am vorbit în alte lucrări (247), (248), (254). Dau aici în rezumat câteva date mai importante și mai interesante din aceste publicații: pe teritoriul românesc, după datele mai vechi din literatură, ciuful de baltă a fost găsit clocind lângă Cluj, la 15 Aprilie 1865. Bielz (15) amintește (loc. cit.) că s’ar fi găsit clocind în Valea Mureșului, lângă Deva, Benținț; Aiud, pe Valea Streiului și Secașului; lângă Sibiu, Cisnădia; Făgăraș, în bălțile Mândra, lângă Râșnov; Turcheș și în sfârșit Reghinul Săsesc, fără însă să dea amănunte mai precise. Chestiunea cuibăritului acestei păsări m’a preocupat mult în ultimii 15 ani, căutând să stabilesc mai precis, dacă clocește excepțional și în Banat. Paznicii de vânătoare, după instrucțiunile date anterior, au semnalat la 1 Iunie 1930, că au întâlnit în împrejurimea comunei Săcălaz (9 km spre Vest de Timișoara) ciufi de baltă sburând dintr’un lan de grâu. Căutând mai cu deamănuntul, au și găsit cuibul, mai bine zis culcușul, pe pământ, între tulpinițele de grâu, conți- nând patru pui și trei ouă. Diferite ocupații m’au împiedecat însă a merge la fața locului, până la 6 Iunie. Căutând cuibul, Lam găsit; dar de data aceasta erau în el șapte pui de diferite mărimi și un ou (dimensiunile oului: 39x29,5 mm). Fotografia acestui cuib, în original, se găsește în Publicațiile Societății Natura- Hoților din România1). In intervalul de șase zile au ieșit deci alți trei pui din ouă, de unde deducem că ei au ieșit la intervale de câte două zile. Această presupunere !) Nr. 10, p. 66. 7* 100 PĂSĂRILE DIN R.P.R. a mea este confirmată și de faptul că din oul rămas neciocnit, pus acasă sub un porumbel de casă clocitor, a ieșit după două zile și al optulea pui. Se pare deci că puii ies din ou la intervale de câte două zile, iar ivirea lor succesivă a durat în total 15—16 zile. Calculând înapoi, primul pui a ieșit din ou între 23 și 25 Mai. Durata incubației cuprinzând cam 4 săptămâni, cuibarul a fost așa dar complet în ultimele zile din Aprilie sau primele zile ale lui Mai; dacă mai Fig. 90. — Conținutul dela 100 ingluvii ale Ciufului de baltă (Asio flammeus flammeus Pontopp.). 1:5,90 din mărimea naturală. avem în vedere și numărul ouălor și împrejurarea că femela depune aceste ouă cu o oarecare pauză, atunci trebue să presupunem că ouatul a început în a doua jumătate a lunii Aprilie. Această ipoteză își găsește confirmarea și în lucrarea Ornitologia Italianax) apărută în 1929 la Milano. Bazându-mă deci pe aceste calcule, cred că pot afirma că toți ciufii de baltă găsiți la noi prin Aprilie, sunt păsări clocitoare aici. Mai adaug aici că la 6 Iunie, către apusul soarelui, am mai văzut în împrejurimea pârâului Niarad, înafară de femela dela cuib, încă alte trei exem- i) p. 362. OH DIN ( L ST lUGES 101 pîare sburând. La 20 Iulie, paznicul a mai împușcat o femelă, care se găsește de asemenea în Muzeul Ornitologic. La 20 August p.m., în același an, au fost observate în împrejurimile Timișoarei, de-a-lungul pârâului Beregsău, șase exemplare. A mai fost împușcat un exemplar, tot la 20 August, lângă pădurea Liged, Ia Sud de Timișoara. In anul 1933, la 11 Aprilie, alt paznic de vânătoare a găsit lângă cantonul C.F.R. Cioreni în Banat, încă un cuib cu șase ouă proaspete, într’o holdă năpă- dită de buruieni (pârlogj în care tocmai se ara. A lăsat un petec nearat în jurul cuibului pentru a ni-1 arăta mai târziu; din păcate, ouăle au fost distruse încă în acea zi, în absența femelei dela cuib, de ciorile și corbii care urmau brazda plugului. Tot în acest an, la 5 August, am observat un exemplar adult, seara la lumina farului automobilului, în dreptul comunei Giulvăz din Banat, pe lângă bălțile din apropiere. Alt exemplar a fost împușcat la 14 August, lângă pârâul Niarad, de paznicul de vânătoare, dar acest exemplar s’a stricat și n’a mai putut fi conservat. Caracteristic pentru cuibăritul acestui ciuf la noi în Banat este faptul că, în anii amintiți, exista o plagă a șoarecilor de câmp peste tot Banatul; având deci hrană în abundență el a rămas pe loc, în acele ierni, până târziu. Au mai fost găsite câteva cuiburi în ultimii ani și în câmpia ungară, la gra- nița de Vest a țării noastre, de către ornitologii din Ungaria, așa că se poate spune că, în anii cu mulți șoareci, unele perechi rămân să clocească și în regiunile noastre. Hrana. Dombrowski a cercetat cincizeci și șapte ciufi de baltă, în privința conținutului stomacal și comunică rezultatul în următoarele: 6 Sorex spec.', 84 Arvicola spec., 38 Mus spec.', 1 Lepus timidus juv, 1 Rana spec.\ 8 Alauda arvensisl 1 Machetes pugnax^.!). In privința hranei, am putut executa cercetări temeinice în anii când ciufii de baltă se întâlneau pretutindeni în Banat, cu zecile și sutele laolaltă. In anii 1930—1933, aceste păsări, sosite din țările nordice, au invadat toate cimitirele din Timișoara. Poposeau peste zi în coroana diferitelor conifere, care împodo- besc mormintele, câte 10—20—45 de exemplare pe un singur conifer. In aceste ierri mai grele au sălășluit aici încă din Decembrie și până în Martie, și se găseau la orice oră a zilei, în permanență. Sub acești copaci se găseau uneori așternuturi întregi de ingluvii (găluște cu conținut nedigerat, vomitate afară din stomac), unele proaspete, altele mai vechi sau în desfacere, așa că aveam cea mai potrivită ocazie de a culege cu ușurință coșuri întregi din aceste « găluște », pentru cercetări. Am ales din ele « pe sprânceană » 100 de bucăți pe care le-am aranjat pe un carton și le-am fotografiat, apoi le-am desfăcut în aceeași ordine, cu atenție, examinându-le conținutul de resturi. In aceste 100 de ingluvii am găsit 298 de cranii de șoareci, unele întregi, altele mai sfărâmate, apoi o mulțime de oase de șoareci, toate învelite în părul fin al șoarecilor consumați. Craniile curățite și lipite pe alt carton, în aceeași ordine cum au fost găsite în ingluviile respective, sunt prezentate în tabloul din figura 90; unele au câte 3, 4, ba chiar și 5 și 6 cranii. Nu am găsit însă în niciuna, măcar o singură pană dela vreo păsărică. Se poate deci ușor înțelege ce muncă au depus acești ciufi, săptămâni sau chiar și 2—3 luni de zile cu zăpadă permanentă, în folosul agriculturii, prin distrugerea a mii și zeci de mii de rozătoare stricătoare din jurul popasurilor lor. 102 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Se impune deci, în interesul agriculturii, în schimbul unui servici atât de valoros, să se sădească în brazda holdelor 1—3 conifere, pentru a da adăpost acestor păsări în timp de iarnă și în câmpul liber. Noua reglementare a epocilor de vânătoare, interzice cu desăvârșire de aici înainte împușcarea acestor păsări foarte folositoare. 201. Aegolius funerus funerus (L.) Cucuvae încălțată 1788 Strix tengmalmi, Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 291. 1805 Strix dasypus, Bechst., Naturg. Deutschl., t. II, p. 972. 1822 Athene tengmalmi, Boie, Isis, p. 549. 1828 Nyctale planiceps, Nyctale pinetorum, Nyctale abietum, Brehm, Isis, p. 1271. 1829 Aegolius tengmalmi, Kaup., Natiirl. Syst., p. 34. 1829 Noctua tengmalmi, Cuv., Regn. An., t. I, p. 345. 1836 Syrnium tengmalmi, Eyton, Hist. Rar. Br. B., p. 90. 1838 Nyctale tengmalmi, Bp. Comp., List. B. Eur. et N. Am., p. 7. 1838 Strix frontalis, Lichtst., Abh., Acad., Berlin, p. 40. 1840 Nyctale dasypus, Gray, List. Gen. B., p. 6. 1855 Nyctale pinetorum, Nyctale abietum, Nyctale planiceps, Nyctale minor, Nyctale Baedekeri, Brehm, Vogelf., p. 38. 1866 Nyctale funera leucopsis A. E. Brehm, Verz. Samml, (—Nomen nuduml), p. 2. 1891 Nyctale tengmalmi Gm. (dasypus Bchst), I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 27. 1899 Nyctale tengmalmi (Gm.), 1788, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 451. 1899—1903 Nyctale tengmalmi (Gmel.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 205. 1910 Nyctale tengmalmi Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 407. 1910—11 Cryptoglaux tengmalmi transvolgensis Buturlin, Nascha okhota (Nașa ochota), p. 9. 1912—21 Aegolius (vel Cryptoglaux) tengmalmi tengmalmi (Gmel.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 996, Aegolus funerus funerus (L.), 1932, t. IV, p. 389. 1930 Aegolius vel. Cryptoglaux tengmalmi tengmalmi, Gm., D. Linția (245), p. 285. Numiri românești: Cucuvaie încălțată, Cucuvaia Tengmalm, Cucumeagă încălțată. Numiri străine: Rus.: Sova pojdzca, Sâci rucinoi, caniuc\ Germ.: Rauhfusskauz, Kleiner-Waldkauz, Katzenlocker: Franc.: Chouette Tengmalm', Ital.: Civetta capogrosso', Engl.: Tengmahnus OîvI', Ung.: Gatyas Kuvik. Caracterele speciei. Ciocul și irisul sunt gal- bene: vălul pronunțat, aripa și coada mai lungi decât la cucuvaie; picioarele și partea de deasupra a degetelor îmbră- cate cu pene; remigea a treia este cea mai lungă. Pasăre adultă. Fața albă; dinaintea ochilor are o pată neagră; vălul alb, pătat cu brun; partea superioară brună, Piciorul la Aegolius funerus funerus (L) ORDINUL STRIGES 103 cu pete albe în formă de stropi; partea inferioară albă, pătată cu brun deschis. Pasăre tânără. Colorată aproape uniform brun-cafeniu; numai remigele și rectricele cu pete albe dungate. Sistematica. Din această cucuvaie, foarte rară pentru țara noastră, Dombrowski posedă numai două exemplare, dimensiunile lor fiind cele redate în tabloul Nr. 30. TABLOUL Nr. 30 Sexul și etatea Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm Locali- tatea capturării Timpul colectării 24,7 17,5 11,8 2,3 1,5 Lungavița- Tulcea 10.IV.1897 9 ad 25 18 12,1 2,8 1,5 Tazlău- Neamț 30.XII.1901 Aria geografică. Europa de Nord și Europa centrală, precum și Asia de Nord. Răspândirea. Deoarece cucuvaia încălțată clocește în Carpații nordici, după mai mulți autori, este posibil ca ea să clocească și în Carpații Transilvaniei. In ce privește biologia acestei specii de cucuvaie, destul de rară la noi în țară, nu avem date mai amănunțite. Aceasta se datorește modului ei de viețuire. Ca pasăre mai nordică, la noi în țară preferă regiunile muntoase ale Carpaților, cu păduri de conifere, de unde numai în ierni mai aspre coboară la vale și în pădurile amestecate, uneori chiar și în cătunele sau satele mai mici, situate între păduri. Cu această ocazie au fost capturate cele câteva exemplare aflate răzlețe în muzee și colecții; căci altfel duce o viață nocturnă și numai rar se mișcă și ziua, în zile cu ceață sau înnorate. Numai după vocea ei asemănătoare cu a unui cățeluș (vau- vau-vau, sau va-va-va) putem lua cunoștință despre prezența sa în pădurile întunecate de coni- fere, mai ales în timpul cuibăritului, în amurg. Clocește în Aprilie și Mai, în scorburile copacilor, în crăpăturile stâncilor sau în cuiburi părăsite mai mari. Cuibarul numără 4—6 ouă cam de mărimea celor de cucuvaie comună, dar sunt ceva mai lunguiețe. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează un ou colectat în Carpați, încă înainte de războiul mondial, fără date mai precise, ale cărui dimensiuni sunt următoarele: 39,5x31,9 mm. Tot în Muzeul Ornitologic din Timișoara se păstrează șî o femelă, colectată la 31 Decembrie 1904, lângă Padina Matei în Banat. Dimensiunile acestui exemplar sunt: aripa 172 mm, coada 114 mm, tarsul 31,5 mm, ciocul 13,3 mm (dela orificiul nării). Inafară de aceste exemplare, mai am cunoștință despre existența următoarelor: 1 exemplar în colecția Școalei pedagogice din Sibiu, împușcat la 7.X.1892, lângă Poeni; 1 $ adultă, împușcată în Decembrie 1935 la Baciu (ambele în Sudul Transilvaniei); 1 și 1 $ din jurul Brașovului (azi Orașul Stalin), în Muzeul din Orașul Stalin; 2 exemplare în Muzeul de Științe Naturale din Sibiu; 1 exemplar într’o colecție din Sighișoara, colectat la 20.1.1905 lângă Sighișoara, și ale cărui dimensiuni sunt următoarele: lungimea totală 240 mm; lungimea cozii 95 mm; lungimea aripii 165 mm; lungimea ciocului dela ceară (cu compasul) 145 mm. 104 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Hrana. Aceasta constă în majoritate, din diferiți șoareci de pădure, mai puțin din păsărele și insecte. Fiind destul de rară la noi, iar pentru economia țării indiferentă, trebue hotărît protejată. 202. Athene noctua noctua Scop. Cucuvaie (fig. 91) 1767 Noctua vulgaris, Gerini, Orn. Meth. Dig., p. 87, pl. LXXXVI. 1769 Strix noctua Scop., Ann., t. I, p. 22. 1817 Strix nudipes Nilss., Orn. Suec., t. I, p. 68. 1822 Athene passerina, Boie, Isis, p. 549. 1824 Strix psilodactyla, Nilss., Skand. Faun., p. 88. 1829 Carine noctua, Kaup., Naturi. Syst., p. 29. 1830 Surnia noctua, Bonap., Oss. Regn. Anim., p. 48. 1837 Noctua nudipes, Gould, B. Eur., t. I, pl. 48. 1838 Scotophilus nudipes, Jard. Brit., t. I, p. 274. 1838 Athene noctua, Bp., Comp. List, B. Eur. u. N. Am., p. 6. 1840 Syrnia psilodactyla, Macgill., Brit., t. III, p. 417. 1855 Athene psilodactyla, Athene indigena, Brehm, Vogelf., p. 37. 1858 Athene major, Athene passerina psilodactyla, Athene passerina vulgaris, Athene passerina leucophrys, Athene Vidali, Athene intercedens, Brehm, Naumania p. 222—227. 1862 Noctua veterum, Schleg., Nus. Pâys. B. Striges, p. 28. 1866 Athene noctua vulgaris, mortifera,leucoryhs A. E. Brehm, Verz. Samml., (—Nomina nuda), p. 2. 1867 Noctuaminor Degl. et Gerbe, Orn. Eur., t. I, p. 122. 1891 Corine noctua Scop, (passerina Bechst.), I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 23. 1899 Glaucidium nocturn (Retz), 1800, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 453. 1899—1903 Athene noctua (Scop.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 204. 1910 Athene noctua Scop., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 405. 1912—21 Athene (sive Carine) noctua noctua (Scop.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1000; 1921—22, t. III, p. 2196; Athene noctua noctua (Scop.), 1932, t. IV, p. 389. 1930 Athene (vel. Carine) noctua noctua (Scop.), D. Linția (245), p. 285. Numiri românești: Cucuvaie, Cucuveică, Cucumeagă, Cucuvelă, Cucuvea, Cucumea, Cucubeică, Cocioveică, Uture. Numiri străine: Rus.: Sîci domovoi} Germ.: Steinkauz, Kleines Kătzchen, Toteneule, Totenvogel^ Franc.: Chouette, Couette cheveche, Cheveche commune\ Ital.: Cwetta\ Engl.: Little Owl; Ung.: Kdzdnseges Csuvik, Kuvik. Caracterele speciei. Ciocul și irisul sunt galbene; văl are numai în jurul marginii exterioare a ochiului; coada este dreaptă și scurtă; degetele numai ușor acoperite cu câteva pene păroase; prima remigee scurtă, cele patru următoare de lungime aproape egală și mult mai lungi decât prima; partea supe- 105 Fig. 91. — Athene noctua noctua Scop. Cucuvaie 1: 4,29 din mărimea naturală. 106 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Piciorul la Athene noctua noctua Scop. rioară, de coloarea solului, brună închis, cu* pete albe stropiforme; aripa are cinci până la șase rânduri de pete albe transversale; coada, cinci benzi transversale; partea inferioară este albă, cu pete brune închis, longitudinale, neregulate. Sistematica. « Am înaintea mea o serie de patruzeci și două de exem- plare — scrie Dombrowski — care prezintă în diferite privințe multe lucruri interesante ». Aceasta nu trebue să ne mire, deoarece țara noastră este situată tocmai la granița răspândirii diferitelor forme ale unei specii. Cucuvelele din colecția Dombrowski prezintă transiții între forma tipică Athene noctua noctua Scop, și subspecia sud-estică Athene noctua indigena. «Din păcate nu am la dispoziție material de comparație din această formă și deci trebue să mă mărginesc a compara exemplarele mele, după des- crierea originală a lui Laudon din Ornith. Jahrb. XV, p. 56 ». Constat că această descriere se potrivește la multe exemplare ale mele din Dobrogea, deoarece acestea prezintă o colorație generală a penajului considerabil mai deschisă, iar iarna au degetele în parte acoperite cu pene. In deosebi, o femelă adultă, împușcată lângă Babadag în Dobrogea, la 1 Martie 1900, are foarte mult alb dela gât în jos și degetele mult acoperite cu pene, așa încât în primul moment m’am gândit că am înaintea mea o cucuvaie încălțată. Exemplarele din Transilvania și din munții Carpați se deosebesc întru câtva de cele din Dobrogea, întru cât, deși acestea sunt de asemenea în parte mai deschis colorate, coloarea lor bate puțin în roșcat. TABLOUL Nr. 31 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 ad. : Max. 26,5 16,5 9 3,2 1,3 Min. 21,5 15,3 8,2 3 1,3 20 Ș ad. . Max. 27 17 9,2 3,2 1,4 Min. 25,5 15,4 8,5 3,1 1,3 ORDINUL STRIGES 107 In. Muzeul Regional din Timișoara se păstrează zece exemplare colectate în Banat. Aria geografică. Europa centrală și de Sud. Răspândirea și biologia. Locuește în toată țara, mai ales în Dobrogea, unde populează în special surpăturile de apă și porțiunile stâncoase. Cuibăritul. Pasăre clocitoare frecventă, care își face cuibul atât în scorburile copacilor, cât și în găurile malurilor și stâncilor. Cuibarul constă din patru până la șase ouă, care se găsesc în Aprilie, când mai devreme, când mai târziu. Douăzeci și șapte de ouă măsurate au dat în medie următoarele rezultate: 34x28,2 mm; maximum: 35,7x29,5 mm; minimum: 33x26,5 mm. Hrana. Au fost cercetate treizeci și unu de stomacuri și cincizeci și două de ingluvii, cu următorul conținut: 2 Vespertilio noctua, 18 Sorex spec., 40 Arvi- cola spec., 2 Mesocricetus newtoni, 1 Spermophilus citillus, 62 Mus. spec., 217 resturi de insecte, mai ales de urechelnițe, 2 vrăbii de câmp, 2 porumbei de casă, 1 pui de găină domestică. 203. Athene noctua indigena Brehm Cucuvea balcanică 1855 Athene indigena Brehm, Vogelf., p. 37. 1858 Athene indigena Brehm, Naumannia, p. 226. 1920 Carine noctua indigena (Brehm), E. Stresemann, Avif. Maced., p. 215. 1920 Carine noctua indigena (Br.), 1880 I. Gengler, Balkanvbgel, p. 147. 1912—1921 Athene (Carine) noctua indigena Brehm, E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1002; 1921—22, t. III, p. 2196; 1932, t. IV, p. 390. Numiri românești: Cucuvea balcanică, Cucuvae balcanică, Cu- cuvea indigenă. Numiri străine: Germ.: Balkan-Steinkauz. Caracterele subspeciei. Puțin mai palidă, mai brunatică decât Athene noctua noctua ; petele de pe partea inferioară sunt mai spălăcite. Rectricele mijlocii au — în loc de benzile aproape sau complet transversale, deschise — numai pete rotunde sau longitudinal-transversale, de cele mai multe ori numai două rânduri; așa încât partea posterioară a cozii (cu excepția unei dungi ter- minale înguste, deschisă) este nepătată; de asemenea și pe rectricele exterioare, benzile sunt mai mult întrerupte și neregulate. Lungimea aripii, după nouă exemplare din Grecia, măsurate de Hartert: 162—175 mm; exemplare tot de acolo, măsurate de Kleinschmidt: 160—173 mm; 6 exemplare din Herțegovina după Kleinschmidt: 163 — 167 mm; 108 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 8 exemplare tot de acolo, după Hartert: 163—170 mm; 2 din Muntenegru 164— 168 mm; 2 din R.P.R. 162—165 mm; 3 exemplare tot din R.P.R., după Klein- schmidt: 164—166 mm, 1 din Bosnia 162 mm; la 17 exemplare din Mace- donia, după Stresemann: = 158, 159, 161, 162, 163, 164 și 167 mm. Ș = 163, 163, 164, 165, 166, 167, 167, 170, 171 mm. Sistemat ic a. După cum am văzut la forma nominată (precedentă), Dombrowski făcuse o diferențiere între mai multe cucuvele din fauna noastră, dar criteriile dela care a pornit nu sunt toate identice cu acelea ale cercetărilor mai noi. Cum foarte bine a afirmat el, în țara noastră se întâlnesc ambele forme — atât forma tipică, cât și cea balcanică (indigena, nu meridionalis, recte glaux, cum credea el) — dar ariile lor de răspândire se suprapun, astfel încât azi încă nu se poate stabili cu precizie aceasta. Cercetările viitoare vor avea să clarifice această problemă, pe baza unui material de păsări din epoca clocirii, cu date precise. Cu toate că materialul din Muzeul Regional al Banatului este încă prea mic, se găsesc totuși exemplare care prezintă caracterele exacte, proprii acestei sub- specii, precum și exemplare de transiție, dar nu mă pot pronunța în mod decisiv asupra răspândirii ei. Stresemann indică însă în lucrarea sa (322)x), un exemplar (Nr. 17.4507) din Banat, ca un exemplar tipic de A. n. indigena. Aria geograf ică. După HARTERT, Europa sud-estică, Peninsula Balcanică până la Bosnia, R.P.R., șesurile Ucrainei de Sud și Uralul, iar după STRESEMANN, toate țările balcanice, menționând însă că în Bosnia această subspecie pare să fie închegată cu forma nomi- nată. STEINBACHER ) scrie cu privire la aria geografică a acestei subspecii, următoarele: «Răspân- direa acestei forme a rămas neclarificată, prin aceea că ornitologii ruși nu au luat-o deloc în seamă. Eu sunt de acord cu HARTERT3) și STRESEMANN4), că, înafară de păsările din Peninsula Balcanică și acelea din Ucraina de Sud, dintre Poltava și Ural, aparțin de asemenea aici. Exemplare din Asia Mică, de Nord și din Caucaz sunt de asemenea indigena, așa că Kessleri ca și caucazica devin aici sinonime, etc. » Se mai recomandă și consultarea lucrărilor lui KLEINSCHM1DT din Falco5). In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează un mascul adult, împușcat de mine la 15.XH.1930, lângă Moșnița, în Banat, și care, pe rectricele mijlocii nu are nicio pată, iar pe cele următoare prezintă numai pe steagul extern trei rânduri de pete marginale mici, puțin vizibile; pe steagul intern are numai una, abia pronunțată; de asemenea și degetele sunt destul de bine încălțate cu pene. x) p. 216. 2) v. IV (suplimentar), p. 390, V.P.F. 3) p. 1002. 4) Avif. Maced., p. 216. 5) KLEINSCHMIDT, Zum geografischen Variiren von Strix Athene «Falco», 1907, p. 63. O R DINI' L 5 THIGES 109 204. Glaucidium passerinum passerinum (L.). Cucuvea pitică (fig. 92) 1758 Strix passerina Linnaeus, Syst. Nat., ed. X, p. 93. 1795 Strix bohemica F. W. Schmidt, Samml. physi. okonom. Aufs., t. I, Nr. 4L p. 36. 1800 Strix pussila Daudin, Trăite d’Orn., t, II., p. 205. 1805 Strix pygmea (sic) Bechstein, Gem. Naturg. Deutschl., 2-te Auțl., t. II, p. 978. 1812 Strix torquata Fischer, Meni. Soc. Natural. Moscou, t. III, p. 276. 1855 Glaucidium microrhynchum Brehm, Vogelfang, p. 36. 1866 Glaucidium passerinum nanum A. E. Brehm, Verz. Samml. (—Nomennudum) p. 2. 1891 Glaucidium passerinum (nec Linne) Friwaldszky, Aves Hung., p. 24; Madarâsz, Erlaut, 1891, p. 64 (et Auct. plur.). 1899 Glaucidium passerinum (L.), 1758, St. Chemel, Magy. Mad., t. II, p. 455. 1903 Glaucidium passerinum setipes, Madarâsz, Magyarorszâg Madarai, p. 203, et p. 546. 1910 Glaucidium passerinum setipes, Madarâsz, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 402. 1912—21 Glaucidium passerinum passerinum (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1008; 1932, t. IV, p. 391. Numiri românești: Cucuvea pitică, Cucuvea de brădet, Ciuvică. Numiri străine: Rus.: Sitș maliutca, Sovușca; Germ.: Sperlings- kauz, Kleiner-Kauz, Zwerg-Kauz, Spatzen-Eule\ Franc.: Chevechette, Couette chevechette', Ital.: Civetta minora, Cwetta nana, Zivetta piccokr, Engl.: Pygniy Ozvl\ Ung.: Torpe kuvik. Caracterele speciei. După I. Madarâsz, caracterele acestei specii sunt următoarele: «Glaucidio passerino Linn, simile, sed striis, fuscis abdominalibus dis- tinctis, a colore albo magis discretis, plumibus nasalibus obscurioribus digitisque brevius et parcius plumosis fere setosis diversum ». Descrierea. Deasupra este brună închis, câteodată cu un suflu roșcat, împestrițată mai mult sau mai puțin cu pete albicioase >au gălbui; petele se înșiră pe frunte mai des, pe mijlocul spatelui mai rar; pe partea posterioară a grumazului are o pată albă, mai mult sau mai puțin mare; coada brună, cu cinci dungi transversale; penele păroase albe; perii nazali bruni; fața și toată partea inferioară a corpului de un alb curat, pătat cu brun; obrajii și pieptul striați transversal; pântecele cu striuri longitudinale; penele tarsului albe, cu striuri transversale brune; penele degetelor, foarte scurte, păroase, au o coloare albă murdară; ciocul de coloare cornie, deschis sau închis. Ghiarele negre, ochiul galben. Lungimea: cca 16—17 cm; aripa 9,6—10,7 cm; coada 6,5—7 cm; curbura ciocului (dela frunte) 1,5 cm; tarsul 1,4 cm. Masculii și femelele sunt identice. Penajul tinerilor (după stadiul pufos) este identic cu al adulților; totuși pe creștet și spate nu au nicio urmă de stro- pituri deschise; striația de pe pântece este însă mai deasă și mai lată. 110 Fig. 92. — Glaucidium passerinum passerinum (L.). Cucuvae pitică. 1: 2,84 din mărimea naturală. ORDINUL STRIGES 111 Sistematica. Din această cucuvea pitică au ajuns în mâinile Iui Dombrowski numai unsprezece exemplare, și coincid toate cu acelea descrise de MadarÂsz. Subspecia setipes, considerată de MadarÂsz ca reprezentativă pentru regiu- nile carpatine, nu este recunoscută de ornitologi, deoarece caracterele acesteia sunt considerate insuficiente, având de a face în aceste regiuni cu forma tipică (nominată). TABLOUL Nr. 32 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 4 ad. J Max. 16,4 10 6,4 1,5 1,3 Min. 15 9,7 6 1,4 1,2 5 $ ad. ; Max. 18 10,6 6,6 1,6 1,4 Min. 15,4 10 6,3 1,4 1,3 Aria geografică. Locuește în regiunile înalte ale Carpaților, acoperite de brădet, și este o pasăre sedentară. Răspândirea și biologia. Cucuveaua pitică este o pasăre sedentară obișnuită a Carpaților, dar nu prea frecventă; aici locuește de obicei în pădurile de brad, mai ales iarna, frecventează de asemenea și regiunea precarpatică. Din cauza viețuirii ei ascunse, este rar observată; de aceea este de fapt considerată ca rară. Vocea ei se aseamănă cu lătratul răgușit al unui cățeluș și se aude adesea, mai ales în timpul împerechierii, chiar și ziua. In Muzeul Regional din Timișoara se găsesc două exemplare (fig. 92), împușcate, unul la Câmpina în Decembrie 1937, celălalt la Toplița, la 10 Februarie 1937. Se mai păstrează în colecțiile din țară, cunoscute mie, următoarele exemplare: 1 $ în colecția A. Buda (în prezent la Școala pedagogică din Sibiu), împușcată la 19.XI.1859 lângă Cunța în Sudul Transilvaniei. 5 exemplare în Muzeul de Științe Naturale din Sibiu și 1 pereche ((JȘ) în Muzeul din Orașul Stalin, colectată în jurul aceluiași oraș, și în sfârșit, 4 exemplare în colecția E. Hausmann, din Baciu (lângă Orașul Stalin), dintre care 1 împușcat la Poiana Brașovului azi Poiana Stalin în Noembrie 1937. Este curios faptul că cele mai multe exemplare amintite aici au fost împușcate în anul 1937. Cuibăritul. Cucuvaia pitică este în mod sigur o pasăre clocitoare în Carpați, întru cât a fost observată și chiar împușcată în toate anotim- purile; cu toate acestea, până astăzi, nu s’a găsit niciun cuib. 112 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 205. Surnia uluia uluia (L.) Ciuhurez undulat 1758 Strix uluia Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, p. 93. 1809 Strix nisoria, Meyer, Ann. Wetterau, Ges, t. I, p. 268. 1827 Strix doliata Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 316. — Surnia borealis Lesson, partim! sub. S. u. caparoch. 1891 Szirnia uluia L., I. Fridwaldszky, Aves. Hung., p. 23. 1899 Nyctea uluia (L.) St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 450. 1899—1903 Surnia uluia (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 206. 1907 Surnia uluia pallasi Buturlin, Orn. Monatsb., p. 100. 1912—21 Surnia uluia uluia (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun, t. II, p. 1010; 1932, t. IV, p. 391. Numiri românești: Ciuhurez undulat, Huhurez undulat, Huhurez porumbac. Numiri străine: Rus.: Gorni sîci lastrebinaia sova; Germ.: Sper- $ bereule, Habichteule, Trauereule\ Franc.: Surnie caparacoch^ Engl.: Hawk - Owl] Ung.: Karvaly bagoly. Caracterele speciei. Partea superioară este brun-cafenie, pe creștet cu dese pete albe, pe cerbice cu o pată brună; partea cea mai mare a penelor axilare este de un alb curat; spatele și tectricele supracodale au benzi albe; aripa, benzi și pete albe; coada are 9—11 benzi înguste transversale albe; obrajii și laturile grumazului sunt albe; după regiunea auriculară, o pată mare semicircu- lară neagră; gâtul și gulerul îngust, brun, sub care urmează un guler lat alb; pieptul, pântecele și tectricele subcodale albe, cu benzi înguste brune trans- versale; ciocul de coloare verzui-cornie; dunga superioară a maxilarului gal- benă; ghiarele negre; ochiul galben deschis, vioi. Lungimea cam 370 mm, aripa cam 230 mm, coada 180—185 mm, ciocul (dela frunte) 22—25 mm; tarsul 25—30 mm. Masculul și femela sunt colorați la fel. Sistematica. Această specie este introdusă în avifauna țării noastre pe baza unei femele adulte, colectată lângă satul Ștaierul-Boșneagului (Carls- dorf) în Banat, la 30 Decembrie 1904. Au mai fost colectate câteva exemplare și în Carpații nordici din Ungaria, respectiv Slovacia, în anotimpul de iarnă. Dimensiunile exemplarului sunt următoarele: aripa 234 mm, coada 190 mm, tarsul 31 mm, ciocul (cu compasul) 23 mm. Aria geografică. După HARTERT, este pasăre clocitoare în regiunile păduroase ale Scandinavici de Nord, ale U.R.S.S. nordice și centrale, probabil până la Tobolsc. Toamna și iarna, mulți dintre acești ciuhurezi undulați migrează mai spre Sud până în Uralul de Sud, O R DIN U L 5 TU IGE S 113 și până în R. P. Ungară, Austria, Germania și Prusia; mai ales în anumiți ani migrează deseori. Spre Vest este mai rară. Răspândirea și biologia. La noi este numai rar oaspete de iarnă; dacă nu a fost observată de mai multe ori, aceasta se datorește faptului că nu părăsește nicicând regiunile păduroase mai înalte, și probabil nu a fost întâlnită în acest timp de ornitologi, ca să fie recunoscută. BENGT BERG a găsit-o cuibărind mai ales în pădurile de pini din Laponia, în special când se găseau mulți Lemmingi. In regiunile unde cuibărește, vânează și ziua și nu pare a fi prea sperioasă. Cuibărește în scorburi de copaci bătrâni. Hrana ei constă, vara, aproape exclusiv din șoareci (sp. de Arvicolâ) și câteodată din Lemmingi; iarna și din păsări. 206. Strix uralensis uralensis Pali. Huhurez uralenz (fig. 93) 1769 Strix sylveslris Scopoli, Annus I, Historico-Nat., p. 21. 1771 Strix uralensis, Pallas, Reise Russ. Reichs, t. I, p. 455. 1793 Strix liturata Tengmalm, Vet. Akad. Handl., p. 264. 1809 Strix Austriaca Shaw, Gen. Zool., t. VII, p. 247. 1810 Strix macrura, Mey et Wolf, Taschenb., p. 84. 1826 Stirnia uralense, Uluia liturata Steph., Gen. Zool., t. XII, pt. 2, p. 60. pl. 40. 1828 Surnium uralense, Boie, Isis, p. 315. 1829 Noctua uralensis, Cuv. Regne., An. I, p. 344. 1831 Syrnium macrocephalum, Brehm., Vog. Deutschl., p. 115. 1837 Scotiaptex uralensis, Swains, Classif., t. II, p. 217. 1840 Uluia uralensis, Keys et Blas, Wirbelt. Eur., p. XXXII. 1841 Ptynx uralensis, Gray, List. Gen. B., p. 8. 1851 Strix Schumavensis Heyrovsky, Vereinssch. f. Forst - Jagd und Naturkunde, Prag, p. 50. 1855 Ptynx liturata, Brehm, Vogelf., p. 39. 1866 Ptynx liturata septentrionalis A. E. Brehm, Verz. Samml., (— Nomen nuduml), p. 2. 1853—1870 Syrnium uralensis, Fritsch., Vog. Europ., p. 62; 1891 Syrnium uralense Pali., I. Friwaldszky, Aves. Hung., p. 27. 1899 Syrnium uralense (Pali.), 1771, St., Chernel. Magy., Mad. t. II, p, 446. 1899—1903 Syrnium uralense Pali., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 208. 1910 Syrnium uralense Pali., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 411. 1912—21 Strix uralensis uralensis Pali., E. Hartert., Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1017; 1932, t. IV, p. 392. Numiri românești: Huhurez uralenz, Cihurez cu coadă lungă, Huhurez cu cioc galben. Numiri străine: Rus.: Neiasîti dlinohvostaia, Bahaia ser aia sova; Germ.: Uraleule, Uralkauz, Habichtseule, Langschwănzige Eule, Grosse Tageule} Franc.: Chouette de V Oural, Chouette caparacach, Ptyna de V Oural, Huloth de l'Oural:, Ital.: Gufo degli Urali, Allocco deWUrale\ Engl.: Hawk-Owl, Ural Owl\ Ung.: Hosszufarku bagoly, Urali bagoly. 8 — c. 995 114 Fig. 93. — Strix uralensis uralensis Pali. Huhurez uralenz. 1: 3,51 din mărimea naturală. ORDINUL STRIGES 115 Caracterele speciei. Ciocul este gălbui deschis. Irisul, brun- negricios. Partea de dedesubt, alb-tulbure, cu pete înguste longitudinale brun- fumurii. Coada isbitor de lungă; în repaus, în formă de ic, cu șapte până la nouă benzi transversale deschise, pe bază mai închisă, la fel de late. Urechea ajunge sus până peste ochi; primele patru remige anterioare sunt sprâncenate și dințate. Sistematica. Dombrowski declară că a cercetat un număr de huhu- rezi uralenzi, atât păsări nordice de iarnă cât și păsări cloci1 oare de aici. Intre acestea din urmă, nu a găsit niciodată exemplare așa deschise la coloare, ca între primele. Cel mai deschis este o femelă adultă de o mărime rară, împușcată la 5 Ianuarie 1905, lângă Titu-Dâmbovița. La aceasta, coloarea de bază este alb murdar; pătat brun deschis, cu benzi ruginii și foarte înguste; față alb- surie; coloarea de bază, pe partea superioară, alb-surie. TABLOUL Nr. 33 Sexul și etatea Diferența . de mărime Lungimea cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Tarsul cm Lungimea ciocului cm 20 Ultima subfamilie conține numai specii sud-americane, prin urmare numai primele patru, care prezintă specii ce se găsesc în țara noastră, urmează să fie descrise. 209. Falco peregrinus peregrinus Tunst. Șoim călător (fig. 96, 97) 1758 Falco lanarius Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I, p. 91. 1766 Falco gentilis, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 126. 1771 Falco peregrinus, Tunst., Orn. Brit., p. I. 1788 Falco orientalis, Falco communis, Falco hornotinus, Gmel., Syst. Nat. 1.1, p. 264, 270. 1790 Falco calidus, Lath., Ind. Orn., t. I, p. 41. 1800 Falco lunulatus. Dând., Trăite, t. II, p. 127. 1805 Falco abietinus, Bechst., Naturg. Deutschl., t. II, p. 7^9. nip t;O‘V ‘ ORDINUL ACCIPITRES 129 1809 Falco pinetarius, Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. VII, pt. 1, p. 159. 1831 Falco cornicum, Brehm, Vog. Deutschl., p. 62. 1838 Falco anatum, Bonap., Consp. List. B. Eur. et N. Am., p. 4. 1844 Falco micrurus, Hodgs, Gray’s Zool. Mise., p. 81. 1853 Falco griseiventris, Brehm, Isis, p. 778. Fig. 97. ~ Falco peregrinus peregrinus Tunst. $ ad. Șoim călător. 1: 6,75 din mărimea naturală. 1854 Falco leucogenys, Brehm, Naumannia, p. 51, 60. 1855 Falco nigriceps, Gass., B. Calif, p. 87. 1855 Falco griseiventris, Falco leucogenys, Brehm, Vogelf., p. 26. 1884 Falco peregrinus griseiventris, Falco peregrinus cornicum, Falco peregrinus brevi- rostris, Menzbier, Ibis, p. 280 — 285. 1891 Falco peregrinus Gm. (communis Gm.), I. Friwaldszky, Aves Hung., 1891, p. 17. 1899—1903 Falco peregrinus Tunst., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 232. 1903 Falco peregrinus britanicus Erlanger, Journ. f. Ornith., p. 296. 1907 Falco peregrinus ussuriensis, Buturlin, Psovaia i Rujeinaia Ohota, t. XIII, 7, p. 100. 1907 Falco peregrinus riphaeus Buturlin, Psovaia i Rujeinaia Ohota, t. XIII, 7, p. 99. 1910 Falco peregrinus, Tunst., R. DombroWski, Orn. Rom., p. 468. 1915—1916 Falco peregrinus scandinaviae, Kleinschmidt, Berajah, p. 46 et tab. XXXIII. 1912—1921 Falco peregrinus peregrinus Tunst., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1043; 1921—22, t. III, p. 2198; 1932, t. IV, p. 396. 9]— c. 995 130 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri românești: Șoim călător, Șain (la Românii din Epir). Numiri străine: Rus.: Socol; Germ.: Wanderfalke, Taubenfalke^ Blaufalke, Steinfalke^ Franc.: Faucon pelerin, Faucon commun; Ital.: Falcone, Spar viere pellegrino, Terzolo pellegrino, Falcone pellegrino; Engl.: Peregrine r Peregrine Falcon, Passagehawk, Slight-falcon; Ung.: Vândor solyom. Caracterele speciei. Membrana ceroasă, marginea ochilor și picioarele sunt galbene, în tinerețe verde-albăstrui; aripile deopotrivă de lungi cu coada; dunga bucală (mustața) foarte lată; cerbicea pătată cu alb. Caracteristice pentru această formă sunt, după Erlanger, fruntea, partea superioară a capului și cerbicea, negre întunecat; partea inferioară, brun-gălbuie,. dela piept în jos este decorată cu pete lunguiețe, formând linii ondulate, pe când pe flancuri este colorată în alb-suriu murdar. Partea superioară, spatele și aripile începând dela cerbice se luminează până la sur-albăstrui, cu desene ondulate puțin evidențiate, care ies la iveală în mod mai isbitor numai pe tectri- cele supracodale. La pasărea tânără, care se aseamănă mult cu șoimul de dumbravă, partea superioară este brună închis, cu margini de coloare deschisă la pene; partea de dedesubt alb-gălbuie, cu pete longitudinale brune. Sistematica. Dombrowski a putut cerceta zece exemplare împuș- cate în țară; șase din ele poartă penajul adult, iar restul, penajul tânăr. La două păsări, cerbicea și obrajii sunt umbrite ruginiu deschis și se apropie de forma Falco barbarus germanicus, creată de Erlanger (trecut actualmente în sino- nimie). Și Radde amintește astfel de exemplare din Caucaz. Penele din coadă la pasărea tânără au o coloare de bază sur închis, umbrită ușor cu galben palid și care este împestrițată cu 7—9 pete transversale galben- lutoase, câteodată atât de mici, încât ocupă abia 25% din întreg steagul; alteori însă formează benzi transversale bine evidențiate. Aceste pene sau benzi trans- versale au de obicei marginea încercuită cu sur, ceea ce la F. Sacer nu se întâmplă niciodată, dar se întâlnește când și când la F. feldeggi. Rectricele sunt puternic ascuțite, pe când în penajul adult, cu cât pasărea devine mai bătrână, acestea se rotunzesc tot mai mult. După ce șoimul a năpârlit prima dată, așa dar în al doilea până la al treilea an, apar coloarea de bază a cozii, sură-deschis cu o nuanță gălbuie și 7—9 benzi sur-negricioase, bine evidențiate, ce împodobesc fiecare pană. In penajul adult, rectricele sunt sure deschis, cu 7—11 benzi transversale, negru șters. Au fost măsurate 10 exemplare (tabloul Nr. 38). Pentru a putea evidenția mai precis formele de Falco peregrinus ce s’au în- tâlnit până azi în țara noastră, suntem nevoiți a da aici, ca o completare mai largă, pe aceea a lui E. Hartert, respectiv Steinbacher și Stresemann, după studiile și cercetările mai recente, din care reiese părerea eronată a lui Dombrowski asupra formelor susținute de dânsul. O R DIN U L A CC I PI TRES 131 TABLOUL Nr. 38 Sexul Șl etatea Lungime cm Anvergura cm Lung; mea; Lung imea Lățimea rectricelcr mijlocii cm Tarsul cm Lungimea deget, mijloc. cm Lungimea policarului cm Lungimea ciocului cm. aripii cozii cm d ad 40 — 29 16,2 4 5,11 7,5 5 2 d ad 41,5 97 29,7 16,9 3,8 5,4 7,5 5,3 2,1 2 ad 55 — 35,9 19,5 3,8 6 — — 2,3 Ș ad 53,5 — 34,6 19 3,9 5,8 — — 2,2 2 ad 53 110 35,3 20 3,6 5,8 7,7 5,4 2,4 2 ad 51,5 — 35,4 18,9 3,7 5,6 — — 2,3 d juv 44 — 30,2 17 3,4 5,5 — — 2,1 d juv 42,5 101 30 16,8 3,5 5,5 7,6 4,2 2,1 o juv 43 — 30,1 16,9 3,6 5,4 — — 2,2 2 juv 49 — 35,8 20 3,5 5,6 — — 2,2 Falco peregrinus peregrinus Tunst. Mascul adult. Partea superioară a capului și cerbicea sunt de coloarea ardeziei, închisă, aproape neagră; marginea frunții de coloare puțin mai deschisă; pe cap, coloarea este întotdeauna mai închisă de-a-lungul rahiselor; penele de pe grumazul posterior sunt întunecate, cu dungi terminale mai deschise, câteodată — rar — cu benzi transversale surii, eviden- țiate; baza penelor sur-albicioasă; restul părții superioare sur, cu un suflu fin albăstrui (în penaj proaspăt părând brumărit) și cu benzi transversale de coloarea ardeziei, închise, deseori aproape negre, și care de obicei se reliefează mai isbitor și mai aspru pe tectricele supracodale, ceva mai deschise. Remigele pri- mare negre, pe steagul exterior, în penaj proaspăt părând brumării; pe steagul intern cu benzi transversale albe murdar, egal de late cu benzile întunecate, care lasă liberă treimea terminală (a vârfului); remigele secundare, tectricele alare mijlocii și mari, axilarele, la fel cu spatele; tectricele alare mici unicolore, cu tivuri mai deschise, foarte slabe. Coada scurtă, părând lată, este sură, cu benzi transversale ca ardezia, aproape negre, și care se lățesc către vârful cozii, mai întunecat; vârful cel mai extrem este sur-albicios. Perciunele lat, negru. Gâtul alb; gușa albă, umbrită foarte ușor în roșcat, uneori chiar puternic, câteodată unicoloră, de cele mai multe ori cu striuri rahiale înguste sau mai late, negre, ori cu pete mari colțurate sau rotunde negre. Restul părții inferioare, alb; de cele mai multe ori cu un suflu foarte slab suriu, ca pudrată; câteodată nuanțată roșcat, în mod excepțional complet roșcat-surie. Flancurile, de sus până jos, mai mult sau mai puțin sure închis și ardeziu, până la negru, bandate transversal; această bandație trece foarte rar peste tot și se desvoltă pe la mijlocul părții ventrale, de cele mai multe ori în pete. Tectricele subcodale alb-surii, bandate de-a-curmezișul cu negru. Membrana ceroasă galbenă. Ciocul albăstrui; vârful, succesiv negru și albăstrui; baza mandibulei galbenă. Irisul brun închis. 9* 132 PĂSĂRILE DIN R.P.R. pleoapele de un galben intens. Picioarele galbene. Câteodată, dar foarte rar, se găsesc pe cerbice pene cu pete roșu-brunatice, acoperite în cea mai mare parte. Aripa la masculii adulți este de 305—325 mm, uneori, în mod excepțional, e numai de 300 și 296, ori 327 mm. Coada are 143—160 mm. Ciocul măsurat cu compasul, dela marginea membranei ceroase, este de 19—20, numai rar de 18 mm; o singură dată a fost găsit unul de 20,5 mm, tarsul, cam de 40—43 mm. Degetele extraordinar de puternice și lungi; cel mijlociu întrece pe cel exte- rior aproximativ cu 1,5 cm, fără ghiară. Degetul mijlociu, fără ghiară, are 45—48 mm. Femelă adultă. Este foarte mult asemănătoare masculului adult, dar consi- derabil mai mare, și în general mai întunecată pe partea superioară, în deosebi pe spate și pe partea superioară a aripilor, pe când pe partea inferioară bandația trece mai des peste tot și se desvoltă mai rar în pete pe mijloc; gușa pătată mai deseori; suflul roșcat, adeseori mai viu. Aripa 350—370 mm, coada cam 176— 185 mm, degetul mijlociu fără ghiară 52—54 mm, ciocul (măsurat ca mai sus) cam 23—25 mm. Colorația roșcată a cerbicei pare a se ivi mai des decât la masculi. Pasăre tânără. Partea superioară e brună închis, cu tivuri ruginii palide pe pene, care se tocesc deseori în diferite grade (măsuri). Aripile brune închis; steagurile interioare cu benzi transversale roșu-ruginii palid; rectricele brune întunecat, cu benzi transversale roșu-ruginii deschis, care pe perechea mijlocie sunt mai puțin accentuate și câteodată, cu totul excepțional, lipsesc complet. Partea superioară a capului, în deosebi fruntea, pătată cu galben-ruginiu deschis; pe ceafă, o cunună de pete semilunare, ruginii deschis, dela care se întind, pe laturile grumazului posterior, două rânduri de pete de aceeași coloare; acest petaj este câteodată spălăcit. Partea inferioară, de coloare albă, cu un suflu smântâniu, până la ruginiu deschis și cu pete longitudinale late, uneori mai înguste, brune închis, care pe flancuri sunt mai late, iar spre baza penelor prezintă benzi transversale; gâtul nepătat. Picioarele palide sau murdare până la sur- albăstrui, nu galbene. Păsările tinere nu năpârlesc în prima toamnă, ci abia când sunt cam de un an, din Aprilie până în Octombrie, îmbrăcând îndată haina adultă; acesta este cursul normal; deseori însă năpârlirea decurge neregulat și aceasta nu numai în captivitate. Șoimii noștri bătrâni năpârlesc vara târziu și toamna, iar cei migra- tori din Siberia ceva mai târziu, în popasurile lor de iarnă. Șoimii călători din Anglia se aseamănă în totul cu cei din Germania de Vest. Tot asemenea exemplare viu colorate și întunecate se întâlnesc și în Germania de Nord, Suedia și U.R.S.S. In captivitate, colorile devin mai întunecate, iar partea inferioară deseori mai roșiatică, până la roșu-ruginiu. O R D INUL A CCI PITRES 133 Răspândirea și biologia. Europa dela Nordul Suediei și Novaia-Zemlia cel puțin până la Pirinei, Alpi și Italia, unde este însă rar; în Europa de Sud, până în R. P. Bulgaria, Bosnia, Muntenegru, R. P. Albania, R.P.R.1), pe când în Sudul Peninsulei Balcanice (Grecia) locuește o altă subspecie. La Est apare până la Urali. Șoimul călător pare a fi cel mai complet și mai perfect desvoltat șoim; nu este svelt, ci un atlet, un adevărat proiectil viu, sburător. Se nutrește numai cu păsări sburătoare, pe care le străpunge cu ghiarele lui puternice, în sbor. Vânează mai cu seamă porumbei, potârnichi, ciori, becaține, rațe și alte păsări aquatice și maritime, chiar mai mari decât el (vezi în figurile 96 și 97 scene observate în Banat). Cuibărește de obicei în regiuni stâncoase, foarte greu sau deloc accesibile; mai rareori pe copaci, în cuiburi vechi de corbi, ciori, stârci sau păsări răpitoare. Cuibarul constă din 3—4 ouă de coloare roșu-brunatică, cu o transparență galbenă, sau mai degrabă alb-roșcate, roșu- brunatice deschis, cu pete sau mâzgălituri roșu-brunatice întunecat; se găsește de obicei cam pe la mijlocul lui Aprilie. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează următoarele exemplare colectate în localități din Banat: $ ad. 28.XII. 1904, Moldova Veche. $ med. 12. III. 1911, Timișeni. Ș ad. 25. II. 1934, Timișoara. $ ad. 1. I. 1935, Urseni. $ juv. 3. XI. 1938, Săcălaz. ? ad. 25. I. 1940, Beregsău. 210. Falco peregrinus germanicus Erl. Șoim călător german (fig. 98) 1903 Falco barbarus subsp. germanicus Erlanger, Journ. f. Ornith., p. 294. 1910 Falco peregrinus atriceps Hume, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 471. 1913 Falco peregrinus rhenanus form. nov. Kleinschmidt, Berajah, « Falco peregrinus tab. IX. 1932 Falco peregrinus germanicus Erl., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. IV (Ergb. F. Steinbacher), p. 397. Caracterele subspeciei. Mai aproape de Falco peregrinus grisei- ventris (sinonim al lui Falco peregrinus peregrinus), se deosebește de acesta prin partea superioară mai închi ă, care se evidențiază mai ales pe partea superioară a capului, a cerbicei și pe obraji și nu are nuanța sură a șoimilor călători din Suedia, și din Ru ia de Nord. Ciocul prezintă de obicei dimensiuni mai mici. Partea inferioară este mai curat albă decât la masculii dela forma anterioară; partea inferioară, gălbuie, a femelelor este de coloare mai deschisă—deseori este de un 2) Aici observă E. HARTERT următoarele: «După DOMBROWSKI (Ornis Romaniae, p. 147) în România F. peregrinus este numai pasăre de pasaj, pe când Falco peregrinus atriceps (?! sic) clocește în țară ». Fără o comparație precisă nu se poate stabili ce este forma numită atriceps, probabil păsările de pasaj sunt F. p. calidus, cele clocitoare F. peregrinus; caracterele date nu pledează întocmai pentru această părere. 134 PĂSĂRILE DIN R.P.R. alb curat — desenele întunecate ale ondulației sunt mult mai rare, și de multe ori înlocuite cu pete singuratice, mai ales către mijlocul părții abdominale. Fig. 98. — Falco peregrinus germanicus Erl. juv. ^Ș. Șoim călător german. 1:3,63 din mărimea naturală. Sistematica. Din această formă, Dombrowski a putut cerceta 7 exemplare din Muntenia și un exemplar din Transilvania; între acestea sunt 3 masculi adulți, 2 femele adulte și 3 păsări tinere. Păsările adulte au întocmai ordin u l n c c i p / t n e s 135 caracterele date de Erlanger. Masculul adult din Fetești are o bandație foarte îngustă și este aproape alb, unicolor până pe pieptul superior, numai pe gușă se află pete înguste, în formă de stropi, negre, singuratice. Femela dela Brăila, de asemenea, nu are nici măcar o urmă de nuanță galbenă pe partea inferioară; dar și aceea dela București prezintă numai o foarte slabă nuanță galbenă pe flancuri și piept. Penajul tânăr nu se poate deosebi de acela al altor forme. Aria geografică. Aceasta nici până astăzi nu este precis cercetată. Aria de clocit se întinde probabil și peste țara noastră, partea de Sud a U.R.S.S. (după ERLANGER) și poate Persia și India de Nord. Răspândirea și biologia. După cum se poate vedea din numărul mic de exemplare împușcate, și această formă aparține păsărilor mai rare din țară. Locul ei adevărat de poposire îl formează clădirile înalte ale orașelor. Cuibăritul. De mai mulți ani, o pereche de șoimi clocea pe biserica din Piața Amzei dela București; la 20 Aprilie 1901 perechea a fost împușcată și cuibarul cu 3 ouă luat jos. Ouăle măsoară: 51,3x40,5 mm; 51,8x40,6 mm. Coloarea de bază este brun-roșcată, cu pete și puncte dese, brun-roșcate închis. O a doua pereche a clocit în anii 1905 și 1906 pe clădirea Oficiului poștal central, și în fiecare an a scos câte trei pui. In anii 1903 și 1904 a locuit o pereche în stâncile prăpăstioase din spre Dunăre, imediat lângă podul dela Cernavodă și probabil au și clocit acolo. Hrana. Șoimii care trăiesc în orașe pradă aproape exclusiv numai porumbei de casă, și aduc prin aceasta pe prăsitorii de porumbei la disperare. In tot cazul, acest șoim este foarte stricător. După materialul modest de care s’a servit Dombrgwski la descrierea acestei subspecii, precum și din lipsa literaturii recente, evident că s’au putut strecura câteva greșeli în lucrarea sa; deci voiu căuta să le completez și să le rectific în tabloul Nr. 39. TABLOUL Nr. 39 Sexul Și etatea Lun- gimea cm Lun- gimea aripii cm Lun- gimea cozii cm Lăți- mea rectri- celor mijlocii cm Tarsul cm Lun- gimea deget, mijlo- ciu cm Lun- gimea poli- carului cm Lun- gimea ciocului cm Localitatea capturării Timpul colectării o ad. . . 41 29 17 4 5 7,5 5 2,1 București 20. IV.1901 $ ad. ... • 54 35 21 4 5,6 7,6 5,2 2,1 București 20. IV.1901 3 ad. ... 41 29,5 16,5 3,7 5,2 7,4 5 2,1 Fetești 17. 1.1909 2 ad. ... 53,3 35,5 19,5 3,8 5,6 7,7 5,3 2,4 Șerban 3. XII.1904 3 juv. . . . 43 30,4 17,5 3,5 5,1 ! 7,5 5 2,2 București 21. VII.1900 Ș juv. . . . 54 36 19,5 3,4 5,5 7,6 5,2 2,1 Pietrile 3.VIII.1898 9 juv. . . . 54 35 20 3,6 5,4 i 7,7 5,2 2 Cernavoda 28. XI.1908 5,3 1,7 10 2 juv j Max. 55,8 132 41,5 25 4,5 6,2 2 variația deschisă . . ț Min. 53 125 39 22 i 4 i , ; 5,6 1,8 5 o Juv f Max. 52,5 131,5 38 22,9 i 4,6 5,6 2 variația brună . . . . ( Min. 44,8 117 36 19,5 l 3,8 ’ 5,3 1,7 5 Ș juv J । Max. 54,7 131,5 41,5 24,5 i 4,4 1 6,3 2,1 variația brună . . . . 1 1 Min. 46,8 124 39 21,8 1 4,1 l > j 5,6 1,8 și femela brună sau întunecată, când invers. Puii acestor perechi amestecate aparțin ambelor varietăți. Aceasta însă nu este o regulă, căci am găsit cuiburi unde masculul a fost de coloare deschisă, femela colorată brun, cu doi pui deschiși la coloare, precum și invers. Tabloul Nr. 56 scoate în evidență dimensiunile în medii ale diferitelor faze, atât la masculi cât și la femele. O R DINUL A C CJ PI TRES 203 Aria geografică. Europa sud-estică, țările mediteraneene, Africa, Asia centrală, Ceylon și India. Răspândirea și biologia. Acest pitic între acvile clocește foarte frecvent în unele părți ale țării noastre. Ca pasăre migratoare apare la sfârșitul lui Martie și ne pără- sește în Octombrie. Locurile preferate de acvila pitică sunt, în deosebi, pădurile de pe cursurile inferioare ale laloiniței și Jiului, ca și regiunea Branești-Cernica de lângă București. Ea preferă pădurile de esențe amestecate, în care copacii nu sunt prea deși, cu locuri însorite, oferindu-i o priveliște întinsă. De-a-lungul lalomiței se găsesc în fiecare an, pe un teritoriu restrâns, mai multe cuiburi. Observarea Acvilei pitice la cuib este una din cele mai interesante scene ce ne poate oferi natura. Ea nu este sperioasă; când nu este prea turburată, suportă și apropierea omului, ca nicio altă acvilă. Pe cât se arată de vioaie dimineața, pe atât de leneșă pare peste zi, și stă ore întregi mulțumită, pe câte o cracă uscată, din marginea unei poeni din pădure. Cuibăritul. Cuibăritul ei este cu totul ascuns, deoarece cuibul se găsește în mijlocul pădurii, iar în timpul acesta masculul întreprinde numai rar sborurile lui atât de majestuoase. Se poate găsi cuibul ușor, când femela, stând pe marginea cuibului, face să se audă necontenit sunetele vocii sale plăcute. Numai excepțional această acvilă clădește singură cuibul; se folosește mai mult de cuiburile altor păsări răpitoare; chiar și de acela al cudalbului. înainte de a depune ouăle, cuibul este îmbrăcat cu frunze și rămurele proas- pete, care sunt înlocuite cu altele dacă s’au veștejit, încât cuibul pare deseori complet verde; mai aduc încă rămurele proaspete la cuib și atunci când puii sunt aproape sburători. In ultimele zile ale lui Aprilie, chiar și la începutul lui Mai, cuibarul se găsește complet, constând din 1—2 ouă. Dimensiunile medii dela douăzeci și șapte de ouă sunt: 56x45,3 mm; maximum: 61x48 mm și 60x48,3 mm; minimum 51,5x43,3 mm și 50,3x39,8 mm. Forma lor este mai mult rotundă; porii foarte vizibili; coaja aspră. Coloarea este albă murdar, cu o nuanță verzuie, uneori înorată cu pete mici sur-violete, spălăcite. Unele cuibare găsite căpătaseră o coloare galben-roșiatică dela așternutul de frunze. Se deosebesc de ouăle de Astur palumabarius (cu care seamnănă în general foarte mult) prin greutatea considerabilă, precum și prin coaja mai dură. La clocit iau parte cu multă râvnă ambii soți; femela câteodată nu se lasă alungată de pe cuib nici prin focuri de pușcă; masculul este ceva mai sperios. La cuib, acvila pitică nu suportă altă pasăre răpitoare în apropiere și își apără dreptul la domiciliu cu cea mai mare energie, chiar și față de păsări mai puternice. In cursul clocirii, dragostea conjugală a acvilei noastre se manifestă în modul cel mai evident; de aceea se întâmplă de obicei ca ambele păsări să poată fi împușcate la cuib. Puii luați din cuib se păstrează în captivitate foarte greu, căci dacă nu li se dau păsări sau mamifere vii, sau cel puțin proaspete, pier cu siguranță în cel mai scurt timp; numai puțin să fie carnea alterată și acvila pitică nu se mai atinge de ea. Apa de băut și baia sunt pentru ea o necesitate. Sunt foarte sensibile și față de frig. In Muzeul din Timișoara se păstrează o serie de zece exemplare din toate fazele, colectate în Banat, precum și două cuibare cu câte două ouă. 204 PĂSĂRILE DIN R.P.R. De asemenea, se mai găsesc și în Muzeul de Științe Naturale din Sibiu patru exemplare și în colecția Școalei Pedagogice Sibiu. Hrana. Această acvilă pitică drăgălașe este un mare prădător, care, în ceea ce privește pofta de răpire, nu se lasă mai prejos decât uliul și șoimul de dumbravă. Pentru vânat și păsările din curte este foarte stricătoare; mai puțin pentru agricultură, deoarece prinde multe animale care sunt dăunătoare acesteia. Vânatul ei de predilecție sunt pitpalacii; aproape în toate cuiburile cu pui cercetate s’au găsit pitpalaci vânați de curând sau numai resturi din ei; dar numărul celor găsiți în gușa păsărilor bătrâne ilustrează mai bine acest fapt. Primăvara, în deosebi, cercetează și satele și răpesc de acolo păsări de curte, fără a se sfii deloc de prezența omului. Dintre mamifere, acvila pitică preferă popândăii, dar și puii de iepuri. Una dintre acvilele pitice dela Muzeul din Timișoara a fost împușcată, nu departe de Timișoara, în felul următor: s’a tras mai întâi într’o cioară sură, care a căzut moartă; după câteva secunde acvila pitică s’a avântat la cioara împușcată și înhățând-o, s’a ridicat cu ea în aer, după care a fost doborîtă cu al doilea foc. Aceasta, spre confirmarea celor amintite mai sus. OBSERVAȚII PREMERGĂTOARE ASUPRA ȘORECARILOR Toți șorecarii veritabili din Lumea Veche aparțin la patru rase (cercuri de forme), și anume: I. Rasa Buteo vulgaris Leach. 1. Buteo vulgaris Leach. Pasăre clocitoare în Europa de Nord-Vest, de Vest și centrală. 2. Buteo vulgaris menetriesi, Bogd. Pasăre clocitoare în Sudul U.R.S.S., inclusiv Caucazul, Asia sud-vestică, inclusiv Asia Mică. 3. Buteo vulgaris arrigonii Yie&n. Pasăre clocitoare în Italia de Sud, Sardinia,. Madeira, probabil Spania. 4. Buteo vulgaris japonicus Temm. Pasăre clocitoare în Asia de Est și Japonia.. II. Rasa Buteo desertorum Daud. 1. Buteo Desertorum Daud. Pasăre clocitoare în Africa de Nord, poate și Asia Mică. 2. Buteo Desertorum. Zimmermannae Ehmke. Pasăre clocitoare în Europa nord-estică și estică, până în R. P. Bulgaria. 3. Buteo anguralis Salvad. Pasăre clocitoare în Africa de Vest și de Sud. III. Rasa Buteo ferox Gm. 1. Buteo ferox Gm. Pasăre clocitoare în partea de Sud a U.R.S.S. și Asia sud-vestică. 2. Buteo ferox rufinus Cretzschm. Pasăre clocitoare în Nubia și Egipt. 3. Buteo ferox aquilinus Hodgs. Pasăre clocitoare în munții înalți ai Asiei. 4. Buteo ferox cirtensis Lev. Pasăre clocitoare în Tunis, Algeria și Maroc. 0 R DINUL ACCIP1TRES 205 IV. Rasa Buteo jakal Daud 1. Buteo jakal Daud. Pasăre clocitoare în Africa de Sud și Sud-Vest. 2. Buteo jakal augur Rtipp. Pasăre clocitoare în Africa tropicală nord- estică și estică. Cu timpul, până se va putea aduna un material anumit și mai mare de păsări clocitoare, vom fi constrânși a crea și alte subspecii, poate chiar specii, cum ne putem aștepta, de altfel, când avem de a face cu un gen care înclină atât de mult la variații, ca Buteonii. Este posibil, chiar și verosimil, că păsările din partea de Nord a U.R.S.S. nu pot fi atașate aceleiași forme din partea de Sud; dar astăzi încă nu ne putem permite o afirmație precisă asupra acestui fapt, deoarece pentru aceasta sunt necesare observații conștiincioase la cuib, și colectări de serii din păsări clocitoare. Nici asupra șorecarilor din India nu suntem încă lămuriți în care specii sau forme trebue încadrați. La fel ca și la acvilele țipătoare, și literatura asupra șorecarilor este atât de neclară, încât este greu să ne orientăm după datele ei, și aproape imposibil să aplicăm corect diferitele numiri, la diferitele specii sau subspecii. Natural, în primul rând ne interesează șorecarii europeni. Buteo menetriesi Bogd., considerat absolut ca o subspecie bună’dela Buteo vulgaris Leach., care în niciun caz nu este identic cu Buteo desertorum Daud., sau cu Buteo desertorum Zimmermannae Ehmke, cum sunt de părere Dresser și Schalow. Dresser1) relatează că Buteo Zimmermannae Ehmke ar trebui identificat fără discuție cu Buteo menetriesi Bogd. După părerea lui Dombrowski, Buteo vulpinus Licht. ar trebui înglobat în subspecia Zimmermannae, pe când numirile vulpinus var. fiiliginosa Men zbier și Buteo tachardus fusco-ater Radde 2) prezintă forma întunecată dela menetriesi, care este tipică pentru Persia, și poate formează o subspecie proprie. Muzeul din Viena posedă mai multe exem- plare de acestea întunecate de menetriesi, din Caracol, Bal, Przewalk și Teheran. Menetriesi stă hotărît mai aproape de vulgaris, atât în mărime, cât și în toate proporțiile corpului; în ceea ce privește coada, ultima bandă nu este niciodată așa de lată ca la desertorum și subspeciile lui. Nici asupra faptului că Zimmermannae este o subspecie dela desertorum nu încape nicio îndoială, deoarece se aseamănă cu acela atât la mărime cât și în toate proporțiile corpului, precum și la coloare, mai mult decât cu vulgaris tipic, cu care Zimmermannae nu poate fi confundat niciodată. Genul Buteo (Șorecarii) se poate caracteriza astăzi, după Hartert, în felul următor: Șorecarii stau foarte aproape de acvile, dar sunt în majoritate păsări mai debile decât acestea. Culmenul este mai de grabă încovoiat în jos; nările cu dunga supe- rioară mai dreaptă și sunt puțin lunguiețe (din față spre spate). La acvile, cel puțin primele cinci remige sunt puternic scobite și îngustate pe steagul intern (a șasea de obicei mai puțin vizibil), pe când la șorecari numai primele patru remige, iar a cincea deloc sau foarte puțin, și nu atât de isbitor. Pe când la acvile tarsul este acoperit de jur împrejur cu pene, la șorecari nu este acoperit deloc sau numai *) J. f. O., 1893, p. 173. 2) Orn. cauc., pl. I, fig. 2. 206 PĂSĂRILE DIN R.P.R. în parte. Numai la Buteo lagopus (și subspeciile înrudite) privit din față, este aco- perit total cu pene; dar și aici se poate observa, la partea posterioară,dacă ridicăm penele, că, afară de partea superioară a tarsului, acesta este acoperit numai cu scutecele. Deosebim cam 40 de forme în Europa, Asia, Africa și America. Șorecarii, încălțați (Archibuteo) nu se pot separa generic, deoarece între tarsul șorecarului încălțat, acoperit total cu pene, și cel al șorecarului comun, acoperit numai în partea superioară, există transiții; ba chiar la o formă variază mai mult, la alta individual. S’a afirmat, de multe ori, că șorecarii, în opoziție cu acvilele, nu ar avea haină aparte de tinerețe; în general, aceasta nu este exact, deoarece la multe forme se întâlnesc desene transversale la bătrânețe, iar la tinerețe nu. In timpul din urmă, ornitologul sovietic Portenco1) a prelucrat șorecarii din regiunea palaearctică, câștigându-și deosebite merite prin enumerarea și descrierea precisă a variațiilor de colori. Concepția lui despre cuprinsul speciilor singuratice este alta, decât aceea desvoltată de Hartert2), și lui i-a urmat și I. Peters3). Nu am putut consulta lucrarea lui Portenco, și deci urmez orânduirea lui Hartert. 228. Buteo rufinus rufinus Cretzschm. Șorecar mare 1769 Falco ferox, Gmel., N. Comm. Ac. Petrop., t. XV, p. 442, tab. X. , 1771 Accipiter ferox S. G. Gmelin, Nevi Commentar, Acad. Petropol., t. CV, pro 1770, p. 442, tab. X. 1809 Falco Astracanus Shaw, Gen. Zool., t. VII, I. p. 85. 1816 Circus pectoralis Vieillot, Nouv. Dict. d’Hist. Nat. Nouv. cd., t. IV, p. 477.. 1826 Falco rufinus, Cretzschm., im Rtipp. Atlas, p. 40, tab. 27. 1836 Buteo canescens, Hodgs., Beng. Sport. Mag., p. 180. 1839 Buteo longipes, Jerd., Madr. Journ., t. X, p. 75. 1845 Buteo aquilinus, Hodgs., Journ. As. Soc. Beng., t. XIV, p. 176. 1849 Buteo rufinus, Gray, Gen., t. I, p. 11. 1853 Buteo leucurus, Naum., Naumannia, p. 256, tab. 3. 1853 Butaetus leucurus, Naum. et Moeschl., Naumannia, p. 290. 1853 Btiteo ferox, Thien, Journ. f. Ornith., t. I, p. 108. 1855 Buteo eximius, Brehm, Naumannia, p. 4. 1855 Buteo pectoralis, Strickl., Orn. Syn., p. 35. 1857 Limnosalius africanus, Wart. Naumannia, p. 132. 1862 Bziteo ferox var. obscura, Pelz., Verh., z. b. Ges. Wien, p. 147. 1869 Buteo fulginesus, Hume, Ibis, p. 356. 1873 Buteo nigricans Sewertzoff, Turkest. Jevetu, p. 63, 112. 1891 Buteo ferox Gm., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 6. x) Bull. Ac. Sci. U.R.S.S., CI. Phys.-Math., 1929, p. 623—652 și p. 707—716. 2) V. P. V., t. II, p. 114 și urm. 3) Checklist Birds World, p. 228 și urm. ORDINUL ĂCCIPITIiES 20'7 1897 Buteo buteo ferex, Prazâk, Journ. f. Ornith., t. XLV, p. 455. 1899 Buteo ferox (Gm.) 1770, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 408. 1899—1903 Buteo fetox (Gmel.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 257. 1910 Buteo ferox Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 568. 1912 Buteoferex raddei Loudon, Verh. V. Orn. Kongress., Berlin., p. 355. und Taf. 191L 1912—1921 Buteo ferox ferox (Gm.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1115. 1930 Buteo ferox ferox (Gmel.), D. Linția, l.c. (245), p. 286. 1932 Buteo rufinus rufinus (Cretzschm.), t. IV, p. 411. Numiri românești: Șorecar mare, Șorecar feroce, Șorecar acvilin,. Uliu mare. Numiri străine: Rus.: Stepnoi Sarici, Belii Hvestic; Germ.: Adler- bussard, Weisschwaenziger Bussard} Franc.: Buse feroce*, Ital.: Pojana a coda bianca*, Engl.: Long-Legged Buzzard*, Ung.: Feherfarku dlyv, Sasolyv, Rozsdâs dlyv. Caracterele speciei. Ceara, colțul gurii și picioarele sunt galbene. Tarsul mai lung decât coapsa. Cele mai multe exemplare adulte sunt colorate în felul următor: capul, grumazul și pieptul alb-gălbui-ruginii, cu pete rahiale brun-lutoase; cerbicea, partea superioară și pântecele,brune cu tivuri deschise; coada alb-gălbui-roșcată, cu câteva benzi brune palid la capăt. Irisul, brun deschis. Penajul tânăr este brun mai închis pe partea superioară; pe partea infe- rioară, mai mult alb-gălbui, cu desene brune. Coada e brun-surie, cu zece până la unsprezece benzi transversale închise. Irisul brun închis. Ajunge de mărimea Acvilei țipătoare mici, și este cel mai mare șorecar. Sistematica. Șorecarii mari împușcați în țară nu prezintă nici pe departe o coloare ruginie așa de intensă ca acei din Caucaz. Asupra acestui fapt ne face atent de altfel și Dr. G. Radde. Exemplarele tinere de un an sunt peste tot mai întunecate și prezintă sub aripă o coloare brun-ruginie. Rectricele mijlocii, la tinerețe sunt'brun-surii-lutoase, cu zece până la unspre- zece benzi transversale întunecate, nervurate alb la rădăcină, cu vârfuri alb- gălbui. In haina a doua, coloarea fundamentală este brun-surie, mai deschis; prin aceasta, benzile se evidențiază mai bine. In a treia haină, coloarea funda- mentală este albă, cu nervurație brun-suriu-roșcată, care ocupă cam a șasea parte a penei; pana este decorată cu zece benzi neregulate, de un brun mijlociu, dintre care numai primele trei ajung până la marginea steagului, iar de aici în jos se îndepărtează mereu de aceasta. Pe dungile benzilor se găsește multă coloare ruginie. In penajul al patrulea, jumătatea fiecărei rectrice este deja albă; partea superioară a penei, precum și unul dintre steaguri, sunt sure, amestecat cu roșu- .argintiu; la capătul penei se află benzi, cam egal de late, brune palid, precum și trei nepronunțate, pe unul dintre steaguri. In fine, în al cincilea penaj, numai o singură bandă vizibilă la capătul penei; restul penei roșu-ruginiu, amestecat cu alb. Când este uzată, o astfel de pană pare alb-roșcată deschis. 208 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Ochiul are o axă longitudinală de 15,5 mm și una verticală de 14,5 mm, irisul este la tinerețe brun-suriu; la bătrânețe galben-ocru deschis. Exemplarele măsurate de Dombrowski au dimensiunile arătate în tabloul Nr. 57. TABLOUL Nr. 57 Sexul și Lun- gimea cm Anver- gura cm Lun- gimea aripii cm Lun- gimea cozii cm Lățimea tec- tricelor mijlocii cm Tarsul cm Lun- gimea ciocu- lui cm Localitatea capturării Timpul colectări i etatea ad. ... 57 143 44,3 25,5 4,8 8,5 2,4 Ins. Ovidiu-Constanța 1. IX.1898 o ad. ... — — 43 24 4,8 8,6 2,5 Vlachio-Constanța 21. 11.1905 ? ad. ... — — 46,5 27,6 5 8,8 2,8 Mircea-vodă-Constanța 10. IX.1900 9 ad. ... 63 151 48 29 4,9 8,9 2,9 Garlița-Constanța 14. XI.1904 $ ad. ... — — 47,5 28,5 5 8,6 2,9 Sintești-București 17. III.1906 3 med. .. 58 145 45 26 4,8 8,6 2,5 Sintești-București 30. III.1902 Q med. . . — — 47 27 5 8,7 2,5 Ciulnița-Ialomița 27.VIII.1899 ? med. . . 62 150 46,5 26,8 4,9 8,6 2,6 Reg. Galați X.1900 O juv. . . . — — 44 25 5 8,5 2,5 Mircea-vodă-Constanța 16. IX.1900 ă juv. ... — — 45 26 5,1 8,6 2,6 Reg. Galați IX.1900 ? juv. . . . 60 148 46 28 5,3 8,8 2,8 Mătăsaru-Argeș 5. III.1902 2 juv. . . . — — 46,5 27,5 5,2 8,7 2,7 Ciulnița-Ialomița 21. IX.1901 Aria geografică. Locuește în Europa sud-estică, Caucaz, ?Vsia Mică, Persia, Turchestan, Sud-Vestul Siberiei și India. Răspândirea și biologia. Cu toate că șorecarul mare este o pasăre de trecere obișnuită, în țara noastră este rară. Toate datele despre clocirea lui în țară sunt absolut false și deci nu trebue luate în seamă. ALLEON scrie despre prezența acestei specii în Dobrogea următoarele: «Apariția lui este întâmplătoare. In anul 1882 a avut loc o trecere însemnată, care a durat dela sfârșitul lui August până la sfârșitul lui Noembrie. Poposirea aceasta atât de îndelungată se poate explica prin faptul că în acel an au apărut cantități enorme de lăcuste în împrejurimea Constanței. Coloarea gălbue, foarte accentuată în penajul tinerilor acestei specii, se întunecă aproape total la exemplarele bătrâne; astfel capătă o asemănare foarte mare cu aceea a șorecarilor încălțați. Sborul păsării este mai ager și mai perseverent decât al celorlalți șorecari, și totuși îi place, ca și acestora, să stea neclintit pe o colină, ca din mijlocul șesurilor pustii să poată privi după pradă ». In Muzeul din Timișoara se păstrează un mascul adult, împușcat «la bufniță », la 1 Noembrie 1912, lângă Hodoni (Banat) ale cărui dimensiuni sunt următoarele: lungimea totală 600 mm, aripa 455 mm, coada 270 mm, tarsul 85 mm, degetul mijlociu (fără ghiară) 38 mm, policarul (fără ghiară) 20 mm, ciocul (dela ceară cu vernierul) 27 mm, și un mascul adult împușcat la Satchinez în 23 August 1945. Inafară de acest exemplar, au mai fost împușcate alte două exemplare tot în Banat și anume, o femelă? adultă împușcată la 20 August 1930, lângă Remetea Germană și un mascul tânăr, împușcat la 20 August 1934, lângă comuna Săcălaz, In Transilvania, de asemenea au fost împușcate două exemplare lângă Nădășel: o femelă la 20 August 1898 și un mascul la 26 Octombrie 1898. Unul dintre aceste exemplare se găsește la Institutul Ornitologic din Budapesta. O R D1N U L zi CCIP1TBES 209 229. Buteo buteo buteo (L.) Șorecar comun (fig. 113) 1758 Falco buteo Linnaeus, Syst. Nat., ed. X, p. 90. 1766 Falco buteo, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 127. 1786 Aquila glaucopis, Merrem., Beitr., t. II, p. 22, tab. VII. 1788 Falco glaucopis, Falco versicolor Gmel., Syst. Nat., t. I, p- 255, 272. 1800 Falco albuș, Daud., Traitâ, Orn., t. II, p. 155. 1816 Buteo vulgaris, Leach., Cat. Mamm., etc., p. 10. 1816 Buteo fasciatus, Buteo mutans, Vieill., N. Dict. d’hist. Nat., t. IV, p. 469, 1817 Buteo spiralis, Forst., Syn. Cat. B. B., p. 44. 1822 Falco mutans, Falco fasciatus, Falco pojana, Savi., Nuov. Giorn. Pisa, t. XXII p. 64—68. 1826 Accipiter buteo, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 352. 1826 Buteo murum Brehm, Ornis, t. II, p. 21. 1826 Falco medius Brehm, Ornis, t. II, p. 22. 1831 Buteo communis, Less., Trăite, p. 78. 1831 Buteo septentrionalis, Buteo medius, Buteo murum, Brehm, Vog. Deutschl., p. 42 44 1840 Buteo fuscua, Macgill, Hist. Br., t. III, p. 183 1842 Falco variegatus et albidus Selys, Faune Belge, p. 54. 1850 Buteo cinereus, Bp. Consp. Av., t. I, p. 18. 1853 Buteo variabilis, Bailly, Orn. Sav., t. I, p. 127. 1855 Buteo major, Buteo minor, Brehm, Vogelf., p. 14. 1862 Buteo vulgaris var. obscura, Buteo vulgaris var. etrusca, Pelzeln, Zool. bot. Verb., p. 144. 1866 Buteo vulgaris macrourus, major planiceps, A. E. Brehm. Verz. Samml., ( Nomina nudaI), p. 2. 1877 Buteo Linnei Malm, Gbtebergs och Behuslăns Fauna, p. 252. 1891 Buteo vulgaris, Bechst., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 7. 1892 Buteo buteo Hart., Ibis, p. 509. 1897 Buteo buteo typicus, Prazâk, Journ. f. Ornith., t. XLV, p. 450. 1899 Buteo buteo L. 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 404. 1899—1903, Buteo buteo (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 250. 1910 Btiteo vulgaris, Leach., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 543. 1912-—1921 Buteo buteo buteo (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1120; 1921—22, t. III, p. 2202; t. IV, p. 411—412. Numiri românești: Șorecar comun, Uliu, Uliul șopârlelor, Uliu^ Buzard, Șopârlar. Numiri străine: Rus.: Canjuc balșoi, Sariga; Germ.: Măusebussard, Bussard', Franc.: Buse, Buse commune,, Ital.: Pojana, Falcone bozzage, Aburrige, Scajo, Farcon', Engl.: Buzzard, Common Buzzard', Ung.: Egeresz olyv, Kozon- seges olyv. Caracterele speciei. Ceara, colțul gurii și picioarele sunt galbene. Irisul, la tinerețe sur; la bătrânețe, brun; la exemplarele de coloare deschisă, 14 - Păsările — c. 995 210 PĂSĂRILE DIN R.P.R. alb-gălbui. Intre ochi și cioc are peri moi. Nara, rotundă-lunguiață și așezată pieziș. Tarsul acoperit puțin cu pene sub încheietura superioară. Vârful aripilor ajunge aproape de capătul cozii. Coada este aproape dreaptă, numai puțin rotunjită, cu unsprezece până ia douăsprezece benzi transversale brune închis, dar fără banda lată terminală. Coloarea penajului, ca la nicio altă pasăre răpitoare, este atât de variabilă, încât nu se poate da o caracteristică asupra aqestem. Sistematica. Șorecarii comuni, împușcați în țară, prezintă o colorație de o stabilitate curioasă pentru această pasăre, și nu seamănă aproape deloc cu aceea întâlnită la exemplarele germane; numai două exemplare, împușcare la Frauenberg Sonderhausen, sunt colorate aproape la fel. Este interesant că banda terminală de pe coadă este mai lată la exemplarele românești decât la șorecarii germani; aceștia se apropie, așa dar, de Buteo desertorum Zimmermannae. Exem- plarele clocitoare din Carpați prezintă câteodată multă asemănare cu Buteo vulgaris menetriesi. După cum a arătat și Madarâsz în Ungaria, astfel de exemplare au fost găsite și în Peninsula Balcanică. Dombrowski n’a primit din țară încă niciodată, nici variația întunecată, nici pe cea deschisă. L-a izbit însă talia mare în general, despre care dă indicații în tabloul Nr. 58. TABLOUL Nr. 58 Sexul și etatea Diferența de mărime Lun- gimea cm Anver- gura cm Lun- gimea aripii cm Lun- gimea cozii cm Lățimea tectrice- lor mij- loci i cm Tarsul cm Lun- gimea ciocu- lui cm 15 J ad < Max. 52 130 41 i 23 4,6 7,5 3,5 Min. 50 120 37 21 4,2 7 3,4 18 Ș ad • Max. 57 136 43,5 25,4 5,1 7,5 3,6 Min. 53 124 41 23,5 4,8 7,2 3,3 7 o juv < Max. 52,5 129,5 41,5 23,5 4,7 7,4 3,5 Min. 50 122 36,5 21,5 4,1 7 3,1 8 Ș juv < Max. 56 136 43 25,5 5 7,5 3,5 Min. 52 123 41 23,8 4,3 7,1 3/4 Aria geografică. Europa de Nord și centrală. Răspândirea și biologia. Șorecarul comun este o pasăre sedentară a Carpa- ților; în restul țării, numai pasăre hoinară. Iarna sosesc, pe lângă păsările clocitoare din Carpați, și păsări nordice de trecere. In general însă, nu este atât de frecvent ca, de exemplu, în Transilvania, unde se poate număra printre păsările răpitoare comune. 13. — Buteo buteo buteo (L.), qȘ Șorecar comun. 5,78 din mărimea naturală. OBDINUL /iCC1PITBES 211 Cuibăritul. Pasăre clocitoare obișnuită, dar nu prea frecventă, în Carpați. In ținuturile sud-estice ale țării, este în parte deja înlocuit cu Buteo desertorum Zimmermannae. Șorecarul comun își vede de construirea cuibului mai de timpuriu, decât celelalte forme de șorecari, care clocesc în țară. Chiar în Martie s’au observat perechi la cuiburi, și în prima jumătate a lui Aprilie cui- barul — constând din trei până la patru ouă — este complet; 17 ouă măsurate au dat rezultatele, în medie: 55,6x44,8 mm; maximum: 58x45,5 mm și 56x46,5 mm; minimum: 49x40 mm. Hrana. In gușa și stomacul exemplarelor cercetate s’au găsit în timpul verii, mai ales reptile; iarna, mici mamifere; odată, o ieruncă, de două ori iepuri, odată un brebene, iar vara și insecte mai mari. 230. Buteo buteo vulpinus Gloger. Șorecar roșu 1899 Buteo menetriesi, Bogd., Ptiții Kavkaza, 1879, p. 45, Shalow, Journ, f. Ornith.- 1880, t. XXVIII, p. 260—Reichenow et Shalow, Journ. f. Ornith., 1881, t. XXIX, p. 77. — Shalow, Journ. f. Ornith., 1883, t. XXXI, p. 101. — See, behm, Ibis, 1883, p. 4. — Sharpe, Ibis, 1886, p. 476. — Lorenz, Beitr. z. Ornith, Fauna Kaukas., 1887, p. 4. — Dresser, Ibis, 1893, p. 379. — Matschie, Journ, f. Ornith., 1893, t. XLI, p. 173. — Prazâk, Journ. f. Ornith., 1897, t. XLV. p. 450. — Ehmke, Journ. f. Ornith., 1898, t. XLVI, p. 140—145.— Sharpe Handlist, t. I, p. 256. 1800 Buteo desertorum auct, nec Falco desertorum Daudin, Trăite d’Orn., t. II p. 162. 1854 Biiteo vulpinus Lichtenstein, Nomencl. Av. Mus. BeroL, (— Nomen nudum!), p. 3. 1855 Buteo anceps A. E. Brehm, Naumannia, p. 6. 1856 Buteo minor Heuglin, Sitzungsber. mat. nat. CI. Akad. Wiss. Wien, t. XIX, p. 257. 1856 Buteo tachardus a. martini Hardy, in Cat. Ois, Europe, Coli. Parzudaki, (—No- men nudum!), p. 2. 1862 Buteo Delalandi des Murs, Rev. et Mag. Zool., p. 52 partim. 1884 Buteo tachardzis (nec. Daud.), Buteo tachardus var. Jusco-ater, Radde, Ornis caucas., p. 90, Taf. II. 1888 Buteo vulpinus ruficaudus. s. typicus Menzbier, Orn. Turkestan, p. 195. 1888 Buteo vulpinus intermedius et Jusco-ater s. julginosus Menzbier, 1. c., p. 197. 1899 Buteo buteo desertorum Daud., St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 405. 1899—1903 Buteo menetriesi, Bogd., I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 252. 1910 Buteo vulgaris menetriesi Bogd., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 546. 1912—1921 Buteo buteo anceps A. E. Brehm, E. Hartert, Vog. Pali. Faun., t. II, p. 1125. 1932 « Buteo buteo anceps» (rectius vulpinus!) 1921 - 1922, t. III, p. 2203; Buteo/b. vulpinus, t. IV, p. 412. Numiri românești: Șorecar roșu, Șorecar vulpin, Șorecar de stepă, Buzard de stepă, Șorecar caucazian. i v 212 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri străine: Germ.: Steppenbussard', Franc.: Buse des deserts; Ital.: Pojana del deserto, Pojana delle steppe*, Engl.: Steppe Buzzard\ Ung.: Muszkablyv, Kaukâzusiolyv. Caracterele speciei. Problema separării speciilor și subspec- ciilor rasei Buteo buteo nu este nici azi definitiv încheiată, din motivele arătate de Dombrowski ș\ de autorul prezentei lucrări în alt loc, mai înainte. Cu toate că Portenco (a cărui lucrare mai recentă mi-a rămas inaccesibilă până azi) a tratat această problemă, și deși la părerea lui se alătură în parte și Steinbacher, eu voi urma totuși celor comunicate de Hartert la caracterizare, dând și tot ceea ce a scris Dombrowski în această chestiune, lăsând problema deschisă, în inte- resul cercetărilor viitoare. Buteo buteo vulpinus, în comparație cu Buteo buteo Zimmermannae este mai ruginiu, mai brun-ruginiu. Mai ales coada este deseori cu totul brun-roșiatică, ca scorțișoara, sau roșu-ruginie, cu o bandă subterminală mai lată și câteva mai înguste negre, care numai rareori dispar cu totul, lăsând ceva urme pe rectricele exterioare. Exemplarele cu rectricele lipsite total de bandație, ca la Buteo rufinus rufinus, nu se întâlnesc. Unele exemplare nu se pot deosebi câteodată de Buteo buteo Zimmermannae. Marginile penelor de pe partea superioară sunt tivite cu bandă lată de coloare roșu-ruginiu intens. Partea inferioară este de multe ori uni- formă, roșu-ruginie, sau de coloarea mahonului, când cu dungi, când fără. Exem- plare « melanistice », de coloare humoasă, sau brun-negricioasă, cu baza remigelor albă și coada dungată mai deschis, nu sunt prea rare și se aseamănă mai mult cu exemplare de Buteo rufinus rufinus. Pe partea inferioară, se întâlnesc atât pete longitudinale, cât și transversale, precum și pete în formă de stropi și cordiform. Tectricele subcodale sunt foarte rar unicolore, dar se întâlnesc dintre acelea cu coloare smântânie și roșu-brunatică. Constantă este de altfel numai colorația remigelor; brună închis; vârfurile remigelor primare sunt aproape negre; baza steagului interior e albă, a celor secundare câteodată roșcată. Despre schimbarea penajului la bătrânețe nu se prea poate afirma ceva sigur; cert este însă că, atât exemplarele întunecate, cât și cele deschise, nu reprezină numai haine adulte. Exemplare fără îndoială tinere, cercetate de către Hartert, nu au prezentat niciodată pe partea inferioară o bandație transversală, ca la Buteo buteo Zimmer- mannae, și totuși chiar exemplare cu bandație transversală sunt descrise ca exem- plare tinere. Cercetările viitoare vor trebui să dovedească, dacă acesta este ade- vărul. Irisul, la tinerețe este brun (brun-suriu); mai târziu galben-brunatic, până la galben ca chihlimbarul, cu pete brune. Mărimea este ca la Buteo buteo Zimmermannae sau mai mică, uneori însă, întocmai ca la Buteo buteo buteo. Aripa dela 25 femele 35 — 39 cm, excepțional 39,5—40,2 cm; dela 25 masculi 34—38 cm. Menzbier indică pentru masculi 35,5 — 38,6 cm, iar pentru femele O R DINu L .A CCI PITRES 213 37,6— 39,6 cm. In cele ce urmează, dăm în întregime cele comunicate de Dombrowski, după ornitologul rus Bogdanov. Sistematica. Această subspecie (despre o specie nu poate fi vorba astăzi!) a fost descrisă de Bogdanov în anul 1879. Traducerea germană sună: Buteo menetriesi Bogd., Șorecarul caucazian. Buteo vulgaris Menetries, t. XIII, p. 28, Nr. 37. Fcdco buteo Nordmann, t. XXII, p. 105. Buteo sp. Mihalowski, t. XIX, M.S. «In 1871, pe la mijlocul lui Iulie, pe când străbateam coastele munților din jurul lacului Esenam, cu intenția de a găsi potârnichea regală (Megalo- perdix caspia Gml. Kdnigshuhn), am observat șorecari care virau pe deasupra poienilor alpine și care m’au uimit prin coloarea uniformă, roșu-ruginie, a cozii. Mai târziu am observat asemenea șorecari și în văile râurilor Belaja și Psckups, ca și la Pasul Tubin. Cercetând exemplarele împușcate, am ajuns de pe atunci la convingerea că nu am de a face cu Buteo vulgaris ; deoarece speciile șorecarilor sunt în deosebi greșit stabilite iar literatura foarte neclară, nu m’am grăbit a face cunoscut șorecarul din Caucaz ca o specie nouă. Acum, după revizuirea acestei grupe de păsări, consider posibilă numirea șorecarului caucazian ca o specie nouă, aparte de celelalte forme cunoscute. In Muzeul Academiei de Științe am găsit un exemplar din colecția lui Menetries, cu denumirea Buteo vulgaris var. Este evident că, în catalogul său despre păsările caucaziene, amintește sub numele Buteo vulgaris tocmai de acest șorecar. La Nordmann se găsește urmă- toarea notiță: « Intre nenumăratele varietăți de Falco buteo L., una locuește în Abchasia și Mingrelia și este destul de cunoscută, după coada complet roșu- ruginie (roust de rouille pur.) » Nordmann vorbește deci despre același șorecar pe care l-am împușcat și eu. In ultimul timp, Mihalovschi a observat această pasăre în Transcaucazia. Deoarece consider șorecarul caucazian ca specie nouă, însă nedescrisă, îi dau numele Buteo menetriesi, în cinstea decedatului dr. Mene- trifs, care a contribuit în cea mai mare măsură la cunoașterea ornitologiei Cau- cazului. La crearea speciei, mi-au stat la dispoziție următoarele patru exemplare; 1) 1829, Caucaz Menetries (în Muz. Acad, de Șt. Nat. 1858). Ș. 2) 18.VI.1871, Poienile alpine, lângă Lacul Esen — Bogdanov^. 3) VIII. 1871, St. St. Dachovskaja, în valea râului Belaja, Bogdanov $. 4) 11.VII.1878, Defileul Sekarsche, lângă Abas Tuman, Mihalovschi (în Muz. Acad, de Șt.). Toate exemplarele se asemănă perfect între ele, deosebirile sunt condi- ționate numai prin uzarea și spălăcirea penelor în măsură variată. Femelele sunt ceva mai mari decât masculii. In dimensiuni, acest șorecar nu diferă de șorecarul comun aproape deloc; este însă de o construcție mai puternică. 214 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Partea superioară este brună închis, fiecare pană este tivită lat cu roșu- ruginiu, încât spatele apare roșu-ruginiu, cu pete brune închis. Gâtul și obrajii sunt de coloare roșu-ruginii - albicioși, cu striuri rahiale brune închis. Tot restul părții inferioare constă din pene, al căror mijloc este decorat cu pete longi- tudinale late, precis conturate; pe aceste pete longitudinale se conturează puternic rahisul negru; unele pene au chiar două pete longitudinale de acest fel, dintre care una — cea dela baza penei — este brună; cealaltă — dela vârful penei — brun- castanie, chiar suflată roșcat. Partea ce înconjură aceste pete, și partea dintre ele, este roșu-ruginie deschis, sau mai de grabă nisipiu-roșu-gălbuie. Această coloare devine mai deschisă și se pierde prin uzarea penelor. Coloarea roșu-ruginiu deschis de pe penele pântecelui ocupă o suprafață mai mare, pe când petele brun-castanii iau proporții tot mai mari în curmeziș, formând pe fiecare pană două până la trei dungi transversale. Tectricele subcodale sunt de aceeași coloare, cu striuri brun-castanii palid. Remigele, brun-negricioase. Steagul extern al primelor remige este umbrit cu sur. Steagul intern alb pe partea cea mai lată (la ultimele roșu deschis) cu dungi transversale brune. Axilarele brune, tivite lat cu roșu- ruginiu. Penele de pe tibii brun-castanii unicolore, cu dungi rahiale negre. Coada intens roșu-ruginie; rectricele mijlocii roșu-ruginii cu rahisuri albe, pe jumătatea terminală cu o bandă transversală lată și două, trei sau patru mai înguste brun- negricioase, neconstante. Steagul extern dela rectricea exterioară este sau brun- negricios, suflat cu sur, sau brun-ruginiu; steagul intern este roșu-ruginiu; pe alocuri, brun umbrit. Ambele steaguri sunt bandate curmeziș cu brun, pe întreaga lungime a penei; banda terminală este foarte lată, rahisul alb. Partea de dede- subt a cozii este roșu-ruginie deschis, cu un luciu alburiu; numai banda terminală brun-negricioasă apare puțin, pe când celelalte dungi transversale nu se văd. Colorația cozii formează caracterul tipic al speciei, după care se poate recunoaște chiar și în sbor. Ciocul e negru. Ceara galbenă. Irisul galben. Picioarele galbene, ghiarele negre, Șorecarul caucazian se deosebește de șorecarul comun la prima vedere, prin caracterul roșu-ruginiu al coloritului său. Mai aproape stă de Buteo rufinus Kretschm.1), dar se deosebește și de acesta prin colorația cozii și prin desvoltarea minimală a bandației transversale a acesteia. O altă specie apropiată lui este Buteo cirtensis Levail.2), dar se deosebește de ultimul — măcar că are coada la fel roșu-ruginie — prin partea inferioară albă și prin penele de pe tibii roșu-ruginii deschis, pătate în curmeziș ». J RQppel, Atlas, t. II, p. 27. 2) Exemplar din Algeria: Atlas, pl. 3. ORDINUL ACCIPITRES 215 Un exemplar a fost împușcat la 4 Octombrie 1900, lângă Futtak, Comitatul Bâcs în Ungaria, și a fost descris de Dr. I. Madarâsz în lucrarea sa Păsările Ungariei x), iar o rectrice mediană colorată este dată în tabloul V, figura 2. După Sharpe 2) șorecarul caucazian se întâlnește în Europa sud-estică. Dombrowski a avut din Caucaz cinci exemplare 2$ 2Ș ad. 1 juv.; din Transilvania 1 juv. și din Sud-Estul țării 39 și anume: 7^ 5Ș ad., 8 med., 19 juv.; afară de aceste 44 de păsări a avut prilejul să mai cerceteze încă 11 din alte colecț-ii. Hoff Museum din Viena posedă două exemplare de șorecari caucazieni (din Karakol-Bal Przewalk) la fel colorați și determinați de către Tiaucan. Coloarea părții inferioare este foarte întunecată aproape unicolor brun-roșcată. Un al treilea exemplar din Teheran, Martie 1880, este și mai închis colorat decât ambele exemplare amintite mai sus, care par aproape melanistice. Rad de descrie, în lucrarea lui, Ornis Caucazica*}, un exemplar sub numele Buteo tachardus var. fusco-ater, după cum urmează: « foarte mic; brun-întunecat- sepia peste tot corpul, numai dedesubt cu tivuri puține, roșu-ruginii înguste; coada fără benzi. A fost împușcat la 2/14 Decembrie. Coloarea e brun-humoasă, mult întunecată și uniform răspândită, iar coloarea ruginie redusă în mod ciudat pe întreaga pasăre. Talia mică — despre care va relata tabloul Nr. 58 — îi dă exemplarului o notă cu totul aparte și fără îndoială că mulți ornitologi ar fi denu- mit-o ca pe o specie deosebită. Eu nu mă pot asocia la aceasta. Deși micimea taliei este foarte isbitoare, ea se mai explică prin sex (mascul ad.) și gândindu-mă la marea variație a coloritului Buteonilor, consider această pasăre, găută numai ntfun singur exemplar, ca făcând parte din var. fuscus, de la Buteo tachardus ». Aceste patru exemplare aparțin în tot cazul unei noi subspecii, a cărei arie de răspândire se întinde dela Caucaz peste Persia și probabil și alte țări. Azi am la dispoziție numai puține exemplare, așa încât nu-mi pot face o părere defintivă. Numele Buteo tachardus var. fusco-ater, folosit de Radde, va trebui schimbat în Buteo -vulgaris fusco-ater Radde sau poate — dacă Buteo vulgaris Menetriesi Bogd. se va dovedi (probabil) ca o specie bună, după cercetări mai ample decât am putut întreprinde eu acum va trebui să se numească Biiteo Menetriesi fusco- ater Radde. Această schimbare de nume o propun pentru motivul că cei patru șorecari amintiți mai înainte stau hotărît mai aproape de Buteo vulgaris, respectiv de Buteo vulgaris Menetriesi, decât de Buteo tachardus și formele lui, deoarece la toți aceia le lipsește la coadă banda lată terminală, care este caracteristică pentru Buteo desertorum. O Magyarorszăg Madaraif p. 252. Handlist 1899, t. I, p. 2'56, A p. 91. 216 PĂSĂRILE DIN R.P.R. In haina de transiție, unele exemplare sunt surprinzător de asemănătoare,, pe partea inferioară, cu Falcoperegrinus tânăr de un an, pe când altele—exem- plare ceva mai bătrâne, în penaj mult uzat — se aseamănă până la confundare cu Falco lanarius adult. Caracterele subspeciei. Mărimea este ca la șorecarul comun. Colorația este intens galben-ruginie; la tinerețe, în hainele adulte, roșu-ruginie. Această coloare ruginie se găsește mai ales pe coadă și pe steagul intern al remi- gelor. Coloarea și desenele cozii formează îndeosebi caracterele tipice ale acestei subspecii și arată că aceasta stă hotărît mai aproape de Buteo vulgaris decât de Buteo desertorum, deoarece banda terminală de pe coadă nu ajunge niciodată la lățimea aceleia a ultimului, și a subspeciei acestuia, Zimmermannae. In penajul tânăr, colorarea rectricelor mijlocii este brun-surie, spre rădăcină albă, cu unspre- zece benzi brun-surii, bine pronunțate, câteodată și o a douăsprezecea mai puțin pronunțată; întreaga pană este suflată ușor cu roșu-ruginiu. Cu cât pasărea devine mai bătrână, cu atât mai mult se răspândește această coloare roșu-ruginie, până când devine în fine dominantă, iar din tonul brun-suriu nu mai rămâne nimic. Benzile transversale se micșorează dela rădăcină spre vârf, așa încât eu cred că la adânci bătrânețe, unele din aceste păsări pot avea coada roșu-ruginie unico- loră. Am exemplare la care abia se mai observă bine două benzi. La acest șorecar, benzile de pe coadă sunt în deosebi atât de înguste, cum nu găsim la nicio altă specie sau subspecie. Banda terminală este câteodată — ce-i drept — ceva mai lată decât celelalte, dar niciodată așa de lată în raport cu ele ca la Buteo desertorum sau Buteo Zimmermannae ; lățimea variază între 0,3 —1,5 cm. La unele rectrice, benzile de pe steagul stâng stau puțin mai sus decât pe cel drept, încât acestea ajung tocmai la locul dintre cele două benzi de pe steagul drept. Rectri- cele mijlocii, în general, nu sunt mai late decât la ceilalți șorecari, rnai degrabă mai înguste; posed numai un singur exemplar, ale cărui rectrice sunt tot atât de late ca și la cel desenat de Dr. I. Madarâsz, în lucrarea lui, Păsările Ungariei1}. Picioarele sunt mai puternice ca la Buteo vulgaris și sunt, ca și ceara^ galbene ca paiul. Irisul este brun la tinerețe și se colorează la bătrânețe în galben deschis cum e chihlimbarul, având pe segmentul inferior pete înorate sure. Descrierea. Mascul adult, împușcat la Vladicaucaz, Caucaz, la 14 Septembrie 1902 (tipic). Creștetul și grumazul sunt brune închis, tivite lat cu roșu-ruginiu. Spatele brun închis, lat, de asemenea tivit cu roșu-ruginiu, trecând către margini în galben-ruginiu. Gâtul și obrajii alb-gălbui, cu pete rahiale brun-roșcate. Partea inferioară alb-gălbuie, cu pete longitudinale brun-gălbui-ruginii, care pe gușă și pieptul anterior sunt atât de întinse, încât apar aproape unicolore; pe petele x) Magyarorszăg Mador ai, pl. 5, fig. 1. <) R DI N U L -4CCIPITKES 217 longitudinale se reliefează puternic rahisul negru, iar părțile din jurul lui sunt de asemenea deseori colorate negricios. Tectricele subcodale alb-gălbui, cu una până la două pete ruginii transversale. Remigele mari, brun-negricioase, brumate sur pe steagul extern; steagul intern alb, cu șase până la șapte benzi brun-gălbui, care nu ajung până la marginea externă a penei. Remigele secundare au șapte benzi transversale, care ajung până la margine și sunt suflate aici cu ruginiu. Penele de pe tibii, brun-ruginii unicolore, cu rahisul negru. Coada brun- surie-albă, pe streagurile interne cu vârfuri galben-ruginii, și unsprezece benzi transversale brun-surii întunecat, puternic suflate cu roșu-ruginiu. Tectricele supracodale brun-surii, cu rahisuri negre și una până la două benzi galben-ruginii; întreaga pană umbrită roșu-ruginiu. Tectricele subcodale galben-ruginiu deschis cu rahisuri negre bandate roșu-ruginiu. Femelă adultă, împușcată la Vladicaucaz, la 3 Martie 1902 (tipică). Toată partea superioară este brună închis; fiecare pană tivită lat cu roșu-ruginiu, așa încât spatele apare roșu-ruginiu, cu pete brune închis. Gâtul și obrajii alb- gălbui, cu dungi rahiale brun-roșcat-ruginii. Toată partea inferioară galben- ruginie, cu pete longitudinale mari și late, mărginite precis cu brun-roșcat; pe acestea se reliefează apoi puternic rahisul negru. Tectricele subccodale alb- gălbui-ruginii, cu pete rahiale mici roșu-ruginii, la capătul fiecărei pene. Penele de pe flancuri și tibii, roșu-ruginii intens, cu rahisuri negre. Coada roșu- gălbui-ruginie; steagul intern alb până la jumătate, cu zece benzi transversale înguste brun-surii, care însă sunt pronunțate numai pe rectricele exterioare,, până la un anumit grad; de aici spre ambele rectrice mijlocii, devin tot mai slab pronunțate, încât la acestea se găsesc spre vârful penei numai două benzi trans- versale nepronunțate și trei bine vizibile. Tectricele supracodale roșu-gălbui ruginii, cu rahisuri negre. Remigele mari brun-negricioase; două treimi din steagul intern, albe; către rahis nervurate brun și umbrite puternic cu roșu- ruginiu. Remigele secundare cu cinci până la șase benzi brune transversale, umbrite puternic pe steagul intern cu roșu-ruginiu. Tectricele subalare galben- ruginii, cu pete și benzi roșu-ruginii. Femelă tânără (tipică), împușcată la 24 August la Mărculești (R.P.R.). Creștetul, grumazul, spatele și umerii sunt brune închis, cu tivuri brun-ruginii. Gâtul și obrajii galben-ruginii; primul cu pete rahiale înguste; ultimii cu pete mai late, brune întunecat. Tot restul părții interioare galben-ruginiu, cu pete longitudinale mari și late, brune întunecat, care pe pântece iau dimensiuni mai mari în direcție transversală, și prin aceasta se formează, pe fiecare pană, două până la trei dungi în curmeziș. Tectricele subcodale alb-gălbui, umbrite cu ruginiu. Penele de pe flancuri și de pe tibii brune închis, umbrite cu ruginiu. Tectricele supracodale brune închis, cu vârfuri roșu-ruginii. Coada brun-surie, în parte albă pe steagul intern, cu zece până la unsprezece benzi transversale, 218 PASĂRILE DIN R.P.R. întunecate, puțin pronunțate; partea albă a steagului intern, ca și vârful, umbrite în ruginiu. Remigele mari brun-negricioase; steagul intern în parte alb, cu patru până la cinci benzi transversale nepronunțate, umbrite ușor în sur pe steagul extern; pe cel intern umbrite puternic în roșu-ruginiu. Remigele secundare, cu cinci benzi transversale brune, puternic umbrite pe steagul intern în roșu- ruginiu. Tectricele subalare galben-ruginii, cu benzi și pete rahiale roșu- brunatice. In tabloul Nr. 59 sunt date măsurile dela 23 șorecari caucazieni. TABLOUL Nr. 59 Sexul etatea Lun- gimea cm Anver- gura cm Lun- gimea aripii cm Lun- gimea cozii cm Lun- gimea tarsu- lui cm Dege- tul mijlo- ciu cm Poli- carul cm Dege- tul extern cm Dege- tul intern cm înălți- mea ciocu- lui cm Lun- gimea ciocu- lui cm Lăți- mea tectri- celor mij- locii cm Locali- tatea captu- rării 3 ad 50 — 37,5 22,4 6,5 5,4 5 4,3 4,6 1,1 2,7 4,5 O ad 51 — 37 23 6,4 5,6 4,9 3,7 5 1,2 2,3 4,5 Cauca- ? ad 56 — 39 23,5 6,6 5,8 4,8 4,4 5 1,1 2,3 4,6 sus î ad 56,5 — 38,8 23,2 6,5 5,7 4,7 4,3 5,1 1,2 2,8 4,8 tipice med. . . . 56 — 39,4 23 6,6 5,7 4,7 4,4 5 1,1 2,4 4,9 44 — — 22,5 7,4 4,8 — — — — — — 3 41 — — 20 6,7 4,7 — — — — — — Buteo deser- torum .0 46 — — 20,5 7,3 5 — — — — — — 46 — — 20,5 7,4 4,9 — — — — — — v. rufus 42 — — 21 7,0 5,1 — — — — — — Radde 52 — — 23 7,4 6,3 — — — — — — Cauca- 42 — — 20 6,6 4,7 — — — — — — sus 48 — — 20,6 7,4 4,9 — — ■ — — — — Fusco 41 — 34 20,5 7 4,7 — — — — — — ater med. 51 — — 20,5 7,0 — — — — — 2,4 5 Ungaria 3 ad 49 121 37 20,5 6,4 5,2 4,6 4,2 4,2 1,1 2,6 4 3 med. . . . 53,5 136 37,3 23 7 5,7 4,6 4,5 4,8 1,1 2,2 4 2 med. . . . 50 126 38 22 7 5,3 4,6 4,2 4,6 1,1 2,4 4,5 $ juv 54 133 39,2 23,3 7 5,7 4,6 4,5 4,8 1,1 2,5 4,5 Româ- $ ad 49,5 122 38 22 6,8 5,8 4,7 4,3 4,7 1,2 2,5 4,4 ? nia 3 ad 49 123 38 21,4 6,6 5,4 4,6 4,2 4,6 1,2 2,5 4,3 tipice 2 ad 55 135 39,4 23,4 7 5,7 4,6 4,5 4,7 1,1 2,5 4,4 (5 juv 50 122 38 21 6,6 5,5 4,6 4,5 4,6 1,1 2,5 4,5 î juv 51,5 126 40 21 6,6 5,8 4,8 4,3 4,8 1,1 2,5 4,6 Răspândirea și biologia. Ca pasăre migratoare, șorecarul caucazian apare cam în lunile Martie și Aprilie, dar nu este prea frecvent; cele mai timpurii date de capturare, (căci numai despre aceasta se poate vorbi, deoarece cunoașterea diferiților șorecari în libertate, este pur și simplu imposibilă) sunt următoarele: 1896, 25 Martie; 1897, 3 Aprilie; 1900, 8 Aprilie; 1901, 15 Aprilie; 1902, 21 Aprilie; 1905, 3 Aprilie; 1907, 12 Aprilie. Trecerea de toamnă este mai însemnată șî cade în prima jumătate a lui Septembrie; trecerea principală durează însă aproximativ o săptămână; exemplare singuratice se împușcă ORDINUL ACCIP1TRES 219 și până la finele lui Octombrie. In tot cazul, aria de clocire a acestei forme începe nu departe de hotarele țării noastre, deoarece au fost împușcate de mai multe ori exemplare și înafară de timpul trecerii; acestea sunt în tot cazul păsări de vârstă mijlocie. Și iarna a fost împușcat un șorecar aparținând acestei forme. Hrana. Constă exclusiv din reptile, pentrucă numai excepțional s’au găsit resturi de mamifere mici și păsări; de mai multe ori, lăcuste mari. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează două exemplare, unul adult și altul tânăr (fără indicația sexului), împușcate, după cât mi s’a comunicat, pe la 10 Ianuarie 1931, lângă București. Afară de acestea se mai găsește o femelă în Muzeul de Științe Naturale din Sibiu, împușcată la 15 Septembrie 1912 lângă Sibiu; au mai fost împușcate trei exemplare în Reg. Stalin și anume: 1) Mascul ad. la 22 Aprilie 1904, lângă Turcheș. 2) femelă med. în August 1898, lângă Turcheș. 3) femelă juv. la 17 Decembrie, 1903, lângă Bod. 231. Buteo buteo Zimmermannae Ehmcke Șorecarul Zimmermann (fig. 114) 1884 Biiteo vulpinus, Menzbier, part. nec. Licht., Ibis, p. 297. 1896 Buteo desertorum auct. (nec. Daud.) Hartert, Mitt. Orn. Ver., Wien, 1887, Versuche Ornis. Preussens (Sept., p. 13), Ibis, 1892, p. 509; Altum, Orn. Monatsber., 1895, p. 51; Floericke, Ornith. Monatsschr., p. 247. 1899 Buteo buteo desertorum Daud. Buteo buteo Zimmermannae Ehmcke, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 405. 1900 Buteo Zimmermannae, Ehmcke, Journ. f. Ornith., 1893, t. XLI, p. 117, id. Journ. f. Ornith., 1894, t. XLII, p. 104, Prazâk, Journ. f. Ornith., 1897, t. XLV, p. 451; Ehmcke, Journ. f. Ornith., 1898, t. XLVI, p. 140—147; Sharpe, Hand- list, 1899, t. I, p. 256; Lakatos, Termeszet, t. III, evf. XVIII sz., p. 10, XIX sz, p. 12, XX sz., p. 8. 1899—1903 Buteo Zimmermannae, Ehmcke, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 255. 1910 Buteo desertorum Zimmermannae Ehmcke, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 554. 1921—1922 Buteo buteo Zimmermannae Ehmcke, E. Plartert, Vog. Pali. Faun., 1912—21, t. II, p. 1124; t. III, p. 2203. 1927 Buteo communis Zimmermannae Ehm., Lovassy S., Magyarorsz., Gerincz. Aliat., p. 648. 1929 Buteo communis Zimmermannae Ehmcke (Buteo communis onceps A. E. Brehm), Schenk I. Az Allatok Vilâga (Brehm Alfred) Kot, 10, p. 171. 1930 Buteo Zimmermannae Ehmcke, D. Linția (245), p. 286. Numiri românești: Șoarecul Zimmermann, Șorecar șoiman, Șorecar estic, Șorecar nordic, Uliu roșu, Șopârlar, Uliu, Uliu sapăci- lilor (?!) (sic !). Numiri străine: Germ.: Falkenbussard ; Franc.: Buse de Zim- mermann; Ital.: Poiana minore; Engl.: Eastem Buzzard ; Ung.; Keletiolyz Salyomolyv. 220 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Caracterele subspeciei. Din aceleași motive, pe care le-am amintit la specia premergătoare, voi da mai întâi caracterizarea acestui șorecar după Hartert, ca fiind cea mai adoptată azi, după care va urma descrierea atât de minuțioasă făcută de Dombrowski. Buteo Zimmermannae se află între B. buteo buteo și B. buteo anceps (deser- otorum), dar mai aproape de ultimul decât de B. buteo buteo. De acesta din urmă, se deosebește în general, atât prin coloarea mai mult roșcată de pe partea inferioară cât și prin dungile penelor de pe partea superioară, mai ales în ceea ce privește rectricele și tectricele subcodale care sunt ruginii bandate și nu brune. Se deose- bește de B. b. anceps (vulpinus Glocer) cu care a fost contopit de către ornitologii ruși, prin coloarea mai puțin ruginie sau brun-ruginie; nu se întâlnesc exemplare cu o coloare atât de brun-ruginie pe partea inferioară, iar pe partea superioară atât de lat și de viu tivite ruginiu, precum și cu coadă atât de ruginie, așa cum se găsesc în Caucaz și Asia de Vest (în partea de Nord a U.R.S.S. cel puțin). Exemplarele în haină tânără par a fi pătate numai longitudinal pe partea inferioară; totuși sunt necesare noi observații în legătură cu acest fapt. In general, B. b. Zimmermannae este puțin mai mic decât B. b. buteo și se potrivește prin aceasta cu B. b. vulpinus (anceps), care însă ajunge câteodată și la dimensiuni mari. Aripa la 12 exemplare din Livonia și Moscova (colectate de Stoll și Strese- mann) și aflate în Muzeul din Berlin, măsoară la mascul: 348 — 364 mm, la femelă (sexul, probabil, fals indicat): 354—360 mm; la 9 exemplare românești și din Rusia de Nord aflate în Muzeul din Tring (în prezent la New-York), aripa a fost la mascul 355—372 mm, la femelă 370—395 mm. Iată ce spune Dombrowski despre această subspecie: « Ceva mai mic decât șorecarul comun. Foarte constanți la coloare și desene,, mai ales numeroasele exemplare în trecere (exemplare tipice). Foarte caracteristică este pata întunecată de pe cerbice, care nu lipsește în niciun penaj la această pasăre, și mai ales iese bine în evidență la hainele adulte. Tot atât de caracteristice ca și aceasta, sunt tectricele subcodale, totdeauna bandate, care la haina tânără sunt bandate cu brun, în penajele de transiție cu brun-ruginiu, iar la haina adultă cu roșu-ruginiu. De Buteo vulgaris și Buteo vulgaris menetriesi se deosebește, la prima vedere,, prin banda terminală lată de pe coadă. După cum se poate vedea din marele număr de exemplare pe care-1 am, acest șorecar este foarte aproape de Buteo desertorum. Posed exemplare, la care coloarea alb-gălbue, de bază, este aproape complet acoperită cu bandația brun-ruginie. Coada prezintă, în penajul tânăr, ca și în penajele de transiție, de cele mai multe ori, zece până la douăsprezece benzi, în penajul adult nouă până la zece benzi, dintre care ultima este cea mai lată (până la 2,5 cm); la adânci bătrânețe benzile dispar aproape complet, de jos în sus. Fig. 114. — Buteo buteo Zimmermatmae Ehmcke, 8 1,9 Min. 105 46 32 22,3 • i 1' ! 4.1 1 6,5 1,7 OBOI ML ACC1PITHES 245 Dombrowski, în lucrarea sa, se oprește asupra următoarelor exemplare care constitue întru câtva o abatere: Femelă de aproximativ 2 ani, de o mărime uriașă. Lungimea e de 53,5 cm; partea de dedesubt, ca la haina medie normală, galben-roșiatică, cu pete longi- tudinale late, brun-roșiatice, care la margine sunt umbrite cu roșu-ruginiu închis. Un^ ad., ȘȘ ad., juv., Ș juv., au cununa de pene cu multe nuanțe mai deschise decât restul părții de dedesubt. Aria geografică. Se întâlnește în Europa centrală, regiunea submediteraneană și Asia centrală; iarna în Africa, India, Borneo, Ceylon și o parte din China. Răspândirea și biologia. Uliul alb este frecvent în țara noastră. La păsările clocitoare se mai adaugă, încă din August, păsări de trecere, care se înmulțesc mereu până în Septembrie; mai ales în Bărăgan și în Dobrogea se adună în timpul acesta masse mari, așa încât de pe un punct mai ridicat se pot vedea deseori câte treizeci până la patruzeci de exemplare sburând peste regiune; acestea sunt mai ales păsări tinere. Pe la mijlocul lui Octombrie, massele mari au plecat. Unele exemplare însă, de obicei masculi adulți, rămân și peste iarnă aici. Uliul alb caută pentru poposire, după cum arată și numirea lui germană, șesuri întinse fără copaci, unde se găsesc bălți mai mici. Strigătul lui este un șuerat puternic urmat de un piuit, care însă este scos numai într’o stare de simțire puternică, mai ales înaintea împerechierii. Un măcăit, pe care îl amintește Dr. I. MULLER, la uliul cenușiu, se aude în repetate rânduri, când ambii soți fac primăvara sborurile lor. Acest măcăit se produce, desigur numai cu ajutorul aripilor, la sborul în picaj; la sborul lin nu s’a auzit niciodată, tot așa de puțin ca și la surdă sau ciovlică. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează șapte exemplare din această specie, colectate toate în Banat, dintre care 2 sunt masculi ad., 1 mascul med., 3 masculi juv. și î femelă juv. In Muzeul de Științe Naturale din Sibiu se află patru exemplare. Cuibăritul. Acest uliu clocește frecvent în Bărăgan și în Dobrogea. Cuibul constă numai din câteva tulpinițe de plante, paie, etc.: la mijlocul Iui Mai, cuibarul conține trei, patru, până la cinci ouă. Ouăle sunt întotdeauna puțin pătate, deși într’un cuibar cu patru ouă, acestea erau cu totul unicolore. Patruzeci de ouă, măsurate, au dat în medie rezultatele: 43,5x34 mm; maximum: 47,5 X34,5 mm; minimum: 40x32 mm. Cuibul se găsește totdeauna în iarba înaltă sau grâne, pe pământ sau pe o movilă de pământ. In timpul clădirii cuibului, el este ușor de găsit; mai târziu, când femela clocește, poate fi aflat numai întâmplător. Hrana. Pentru vânătoare este, hotărît, foarte stricător. Se nutrește cu mamifere mici, păsări până la mărimea potârnichii, șopârle și insecte mai mari. Primăvara devine foarte stricător, prin distrugerea cuibarelor altor păsări. La vânătoarea de pitpalaci, el petrece mereu vânătorul și îi fură dinaintea ochilor pitpalacul împușcat. 246 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 236. Circus Pygargus (L.) Uliul sur (fig. 120) 1758 Circus pygargus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 89. 1766 Falco pygargus, Linne. Syst. Nat., t. I, p. 148. 1802 Falco cineraceus, Mont., Orn. Dict., t. I. 1808 Falco cinerarius, Mont., Frans., Linn. Soc., t. IX, p. 188. 1812 Falco hyemalis, Penn., Brit. Zool., t. I, p. 243. 1816 Circus cinerarius, Leach., Syst. Cat. Mam. etc., p. 9.ț 1816 Circus ater, VieilL, N. Dict., t. IV., p. 459. 1819 Circus montagui, Viell., N. Dict., t. XXXI, p. 411. 1825 Circus cinerascens, Steph., Gen. Zool., t. XIII, p. 41. 1828 Buteo cineraceus, Flemm., Brit. An., p. 55. 1829 Circus cineraceus, Cuv., Regne An., t. I, p. 338. 1831 Circus pratorum, Brehm, Vog. Deutschl., p. 95. 1838 Circus cineraceus, Barb., Rev. Zool., p. 121. 1838 Strigiceps cineraceus, Bp., Comp. List. B. Eur. et N.-Am., p. 5. 1844 Circus nipalensis, Hodgs., Gray’s Zool. Mise., p. 81. 1850 Glaucopterix cineraceus, Kaup., Contr. Orn., p. 58. 1855 Circus pratorum, Circus elegans, Brehm, Vogelf., p. 33. 1857 Strigiceps murcicus A. E. Brehm, Allg. 0. Naturh. Zeit., p. 439. 1866 Strigiceps cineraceus obscurus et conimunis, A. E. Brehm, Verz. Samml., ( Nomina nuda!), p. L 1853—1870 Strigiceps cineraceus, Fritsch, Vog. Eur., p. 48. 1891 Circus pygargus L. {cineraceus Mont.), I. Friwaldszky, Aves. Hung., p. 3. 1896 ? Circus pygargus abdullae Floericke, Orn. Monatsber., p. 155. 1899 Circus pygargus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 379. 1899—1903 Circus pygargus (Linne), L Madarâsz, Magy. Mad., p. 266. 1910 Circus pygargus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 594. 1932 Circus pygargus (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 1921, t. II, p. 1143; t. IV, p. 415. Numiri românești: Uliu sur, Gaie sură, Herete cenușiu, Șorecar cenușiu, Gaie de luncă. Numiri străine: Rus.: Luni Lugovoi, Corșun; Germ.: Wtesenweihe, Kleine Weihe, Bandweihe; Franc.: Busard cendre, Busard montagu ; Ital.: Albanella minore, Albanella piccola, Albanella rossicia, Falcone cenericcio ; Engl.: Montagu's Harrier; Ung.: Hamvas retiheja, Szitrke retiheja. Caracterele speciei. Ceara, colțul gurii și picioarele sunt galbene. Irisul e brun închis la tinerețe; la bătrânețe, galben intens. Vălul anterior, între- rupt. Remigele scobite la steagul exterior până la a patra, la cel interior până la a treia; a treia este cea mai lungă; remigele mijlocii și tectricele superioare egal de lungi; scobitura mijlocie a primei remige iese de sub tectricele superioare cu 2,4 până la 3,6 cm. Aripile, foarte lungi, ajung cu vârful lor capătul cozii, sau chiar îl și întrec. Fig. 120. — Circus pygargus (L.), ușor de recunoscut chiar și din sbor, și dela distanțe mai mari — după aripile lungi, ascuțite și încovoiate și după coada adânc bifurcată, ca și după fâlfâitul rar al aripilor, sau rotitul lin în aer — populează primăvara și vara pădurile noastre cu frunziș, din regiunile subcarpatine, până în apropierea locurilor unde se face agricultură sau există pășuni, sau islazuri aride ori acoperite cu pietriș. In aceste păduri cu copaci bătrâni își clădesc cuibul, mai ales dacă pădurea 264 PĂSĂRILE DIN R.P.R. este mai rară, iar jos are subarboret bogat ori se găsesc copaci, sămânțari, pe care îi preferă în deosebi. Este o plăcere să privești în lunile Mai-Iunie, pe la amiază, în arșița soarelui când se adună masculii din vreo regiune, în timpul cât femelele zac pe ouă. Mai târziu, după ce au ieșit puii, femelele rotesc și virează și ele deasupra unui loc gol sau arid, câte 20—30 laolaltă, ore întregi, sus prin văzduh, aproape fără să fâlfâie din aripi, uneori aproape de sol, dibuind și cercetând cu de-amănuntul gușterii și șopârlele, care ies la soare pe vreo piatră TABLOUL Nr. 71 Lun- Lun- Lun- Lun- Lun- Lun- Lun- Anver- Greu- Nr. crt. Ge- nul Timpul colectării Localitatea capturării gimea totală gimea aripii gimea cozii gimea tarsu- lui gimea deget, mijloc. gimea poli- carului gimea ciocu- lui gura tatea mm mm mm mm mm mm mm mm gA 1 ă 4.X.1938 Săcălaz-Timiș 660 485 330 73 39 22 27 1530 1500 2 ă 6.X.1938 Săcălaz-Timiș 630 477 317 64 38 20 26 1520 1600 3 9 25.X.1938 Săcălaz-Timiș 685 505 345 62 40 23 28 1590 1221 4 $ 25.X.1938 Săcălaz-Timiș 690 530 368 61 38 18 28 1530 1200 sau ridicătură, și pe care le înhață cu multă iscusință. In timpul acesta li se aude foarte des vocea, care se aseamănă cu un șuerat tremurător (reprodus ar veni cam astfel: « hie-hihi- hihihihie ») și se aude până în depărtare. Mai târziu, prin August-Septembrie, se coboară împre- ună cu progeniturile lor, la câmpie, pe ia miriști și ogoare, unde vânează șopârle, rozătoare, pui de orătănii, broaște, sau insecte mai mari, lăcuste, râme etc. Mănâncă și hoit. Spre seară, se retrage pentru a se adăposti în pădurile din apropiere, pe copaci mari de pe câmp, sau de pe lângă șosele. Aici rămâne până toamna târziu în Octombrie, Noembrie, când o mare parte pleacă spre marea Mediterană, unde cei mai mulți din ei iernează, iar unii, mai ales păsările bătrâne, rămân și mai târziu, chiar și peste iarnă. Primăvara, se reîntorc foarte de timpuriu. Cuibăritul. După cum am arătat mai sus, cuibul se găsește pe copaci bătrâni și înalți. Este destul de mare și construit din crăci și rămurele, iar în interior, după caracterul regiunii și după împrejurare, căptușit cu petece de hârtii, rămă- șițe sau rupturi de piei, blănuri, oase, smocuri de ierburi, bălegar uscat și altele. In albia turtită a cuibului se găsește, în a doua jumătate a lui Aprilie, până pe la jumătatea lui Mai, cuibarul complet, constând de regulă din 3, mai rar din 2 sau 4 ouă. Coloarea fundamentală a ouălor este albă sau alb-gălbuie, cu pete și puncte ori linii strâmbe, de coloare brun-castanie sau ruginie, care acoperă cam o treime din suprafața oului. Interiorul coajei, verde deschis în transparență, se aseamănă la vedere cu ouăle șorecarului și ale șorliței brune, așa de mult, încât de cele mai multe ori, este imposibil a le deosebi. Dimensiunile ouălor sunt în medie: 55,83x45,18; maximum: 63x46,1; minimum: 52,5x44,6 mm. După ce puii părăsesc cuibul, se întrunesc mai multe familii laolaltă și hoinăresc la mari depărtări dela locul de cuibărit. Hrana. Exemplarele cercetate arată că aceasta constă din mici mamifere, popândăi, criceți, șobolani, șoareci, rareori și câte un pui de iepure, păsări clo- citoare pe pământ, sau pui de orătănii din marginea satelor, șopârle, broaște, ORDINUL ACCIPITRES 265 pești bolnavi sau morți de pe suprafața bălților, insecte mari, mai ales lăcuste, colopișnițe, omizi și râme. Când are ocazie, mănâncă și hoit. Pe lângă pagubele ce le cauzează, mai ales în timpul cuibăritului, aduce agriculturii și însemnate foloase, prin distrugerea continuă a rozătoarelor și insectelor mari stricătoare, și deci nu trebue să o distrugem fără cruțare, mai ales că începe să se împuțineze în unele țări și regiuni. La ultimele patru exemplare (X.1938) indicate mai sus, am găsit în stomac și gușă: la trei exemplare numai șoareci și șobolani de câmp, la al patrulea exem- plar, pe lângă, șoareci resturi de ciocârlie și ciovlică. 242. Milvus migrans migrans (Bodcl.) Șorliță brună (fig. 125) 1771 Accipiter korschun, Gmel., N. Gomm. Petr., t. XV, p. 444. 1783 Falco migrans Bodd., Tabl. PI. Enl., p. 28. 1788 Falco ater, Falco austriacus Gmel., Syst. Nat., t. I, Nr. 62, 63, p. 262. 1793 Milvus niger, Gross., Univ. Hist. Phis. Regn. Hung., t. II, p. 229. 1800 Milvus russicus, Milvus castaneus, Milvus austriacus, Milvus ater, Daud., Trăite, t. II, p. 148—149. 1800 Milvus jaicensis Daudin, Trăite d’Ornith., t. II, p. 148. 1810 Milvus fusco-ater, Wolf, Taschenb., deutschen Vbgelkunde p. 27. 1827 Accipiter Milvus (nec Falco Milvus L.) Pallas, Zoogr. Rosso-Asiat. p. 356. 1831 Milvus fuscus, Brehm, Vog. Deutschl., p. 53. 1838 Milvus Niger Bonaparte, Comp. List. B. Eur. et N.-Amer. (—partim!), p. 4. 1844 Hydroctina ater, Kaup., Class. Săuget. und Vogel, p. 115. 1854 Milvus aetolius, Schi., Vog. Nederl. pl. 32. 1855 Milvus migrans, Strikl., Orn. Syn., p. 133. * 1891 Milvus korschun Gm., {ater. Gm.), I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 16. 1897 Milvus korschun reichenozoi, Erlang., Ornith. Monatsb., t. V, p. 192. 1898 Milvus korschun korschun, Erlang., Journ. f. Ornith., t. XLVI, p. 405. 1899 Milvus migrans (Bodd.), 1782, St. Chernel, Magy. Mad., p. 394. 1899—1903 Milvus korschun (Gmel.), I. Madarăsz, Magy. Mad., p. 247. 1910 Milvus korschun Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 535. 1932 Milvus migrans migrans (Bodd.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912—1921, t. II, p. 1169; t. IV, p. 421. Numiri românești: Șorliță brună, Șorliță mică, Gaie brună, Gaie neagră, Uligan brun, Milan brun. Numiri străine: Rus.: Corșun, Șulpica; Germ.: Brauner Milan, Schwarzer Milan, Kleiner Milan, Kleiner Gabelschwanz, Schwarze Weihe\ Franc.: Milan noir, Milan etolien-, Ital.: Nibbio nero, Nibbio bruno; Engl.: Black kite-, Ung.: Barna kânya. Caracterele speciei. Ceara, colțul gurii și picioarele sunt galben- portocalii. Irisul, brun, e închis la tinerețe; în haina de transiție brun-suriu; la 266 PĂSĂRILE DIN R.P.R. bătrânețe, sur-argintiu. Nările rotunde, lunguiețe și piezișe. Aripile ajung vârful rectricelor celor mai lungi. Coada e bifurcată; rectricele mijlocii sunt cam cu 2,5 cm mai scurte decât cele externe. Tarsul este de 5,3 cm lungime, din care 4,7 cm este acoperit cu pene, de sus în jos. Capul și grumazul sur-alburii, cu striuri fine, întunecate. Partea de dedesubt brun-roșcată, cu striuri rahiale întu- Fig. 125. — Milvus migrans migrans (Bodd.). Șorliță bruna. 1: 5,27 din mărimea naturală. necate. Partea superioară brună întunecat, cu tivuri înguste mai deschise pe pene. Remigele sunt la vârf brun-negricioase; pe steagul intern, spre rădăcină, albicioase, cu benzi transversale nepronunțate. La păsările tinere, obrajii și gâtul sunt galben-roșcați, cu rahisuri brune; regiunea auriculară, brună închis; penele înguste, de pe creștet și cerbice, sunt galben-ruginiu închis, cu striuri rahiale brune întunecat; penele de pe umeri, spate și târtiță, sunt negru-brunatice, cu vârfuri galben-ruginii întunecat. Grumazul superior și pieptul au pete galben- ruginii pe fiecare pană. ORDINUL ACCIPITRES 267 Sistematica. In toată seria lui Dombrowski nu se găseau abateri mai importante, față de celelalte exemplare din Europa. Colorația este în deosebi foarte constantă la această pasăre. Despre colorația irisului, Dombrowski vorbește ceva mai amănunțit, deoa- rece în multe lucrări este eronat discutată. Puiul are irisul brun-suriu-albăstrui, care se întunecă în partea de jos și se colorează în brun deschis, imediat ce pasărea a părăsit cuibul. De aici și până la coloarea irisului la pasărea adultă, adică de tre ani, se găsesc toate stadiile de transiție. Aceasta prezintă următoarele colori: coloarea dominantă este un galben deschis palid, bătând în alb, spre pupilă; pe partea din jos brun-suriu înorat, cu ondulații radiale brun-lutoase. TABLOUL Nr. 72 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungi- mea cm Anver- gura cm Lungi- mea aripii cm Lungi- mea ciocului cm Lățimea tectri- celor mijlocii cm Tarsul cm Lungi- mea cozii cm 50 $ ad : Max. 63 137 46 24 29 4,3 5,4 2,7 Min. 54 125 42 22 25 4,2 5 2,5 50 $ ad t Max. 66 145 1 49 28 33 4,4 5,6 2,7 2,6 10 o juv Min. 57 135 45,5 _23_ 25,5 4,2 4,6 5,3 Max. 62 135 45,5 1 27 i "28,5 4,4 2,6 Min. 53,5 121 41 22_ 23 4,2 4,8 2,4 10 9 juv : Max. 64 144 49 26 27 4,5 5,5 2,6 Min. 59 136 44 23 24 4,3 5,4 2,3 Aria geografică. Se întâlnește în Europa central^, regiunea sud-mediteraneană și în Asia centrală; iernează în Africa și în regiunile sudice ale Asiei. Răspândirea și biologia. Dintre toate păsările răpitoare ale țării noastre, șorlița brună este cea mai frecventă. Despre frecvența ei ne putem da seama numai dacă cercetăm Dunărea în timpul împerecherii, când păsările se agită mai mult. In acest timp putem vedea virând, în repetate rânduri, câte cincizeci până la șaizeci de șorlițe brune și este ușor să se împuște până la douăzeci de exemplare într’o zi. G. RADDE amintește că șorlița brună se întâlnește în Caucaz până la altitudinea de 1100 m deasupra mării. In țara noastră, prezența sa la poalele Carpaților este numai întâmplătoare. 268 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Șorliță brună apare în țară ca pasăre migratoare, de cele mai multe ori pe la mijlocul lui Martie, iar trecerea ei se desfășoară de-a-lungul litoralului Mării Negre. O trecere însemnată- de șorlițe brune s’a putut observa la 17 Mirtie 1899, pe insula Ovidiu, la Sutghiol, lângă Constanța. încă de dimineață, când tocmai se ridica soarele deasupra nivelului mării, se puteau observa unele șorlițe sburând la înălțimi considerabile și urmând litoralul mării. Cu cât se urca soarele mai sus, cu atât mai mult creștea numărul păsărilor. Către orele 10, trecerea a atins punctul culminant, și toate regiunea a fost inundată de șorlițe migratoare. Intre orele 11 și 13, numărul lor s’a micșorat, și se vedeau multe virând sau odihnindu-se pe malul mării. Către ora 14, trecerea a început din nou, și a durat până când s’a întunecat complet. A preciza numărul șorlițelor care au trecut în această zi, este cu adevărat foarte greu, căci au fost mii și mii. In cele două zile următoare, s’au mai văzut încă multe șorlițe migratoare. Numărul lor a fost în prima zi poate o sută, în a doua abia cincizeci. Foarte interesant este, spune DOMBROWSKI, a observa această pasăre când vânează cicade. Prinderea se face cu picioarele, virând deasupra tufișelor și apucând, când de ici, când de colo, de pe coroana tufișelor, câte o cicadă; apoi pasărea se ridică în aer, ducând cu picioarele la cioc insecta prinsă. In același fel sunt prinse și efemerele de pe Dunăre, care se găsesc în Iunie cu milioanele. Cuibăritul. In cuiburile cercetate de Dombrowski s’au găsit, de multe ori, cele mai neașteptate lucruri, ca epistole de dragoste, jurnale și alte hârtii, al căror scop nu se poate înțelege; petece de haine vechi, de covoare și de blănuri. Două sute de ouă măsurate, au avut în medie următoarele dimensiuni: 53,3x42,2 mm; maximum: 58x42,2; minimum: 46x39,5 mm. Hrana. Gușa și stomacul dela 317 șorlițe brune conțineau: în 47 cazuri pești, în 13 cazuri amfibii, în 103 cazuri reptile, în 155 cazuri insecte (cicade, lăcuste, etc.), în 104 cazuri mamifere, în 20 cazuri hoit dela animale mai mari (cal, vite, porci etc.), în 119 cazuri păsări (de cele mai multe ori pui de păsări). Primăvara, mai ales când are pui, este stricătoare; mai puțin vara și toamna; complet nevinovată nu este niciodată. 243. Haliaetus albicilia (L.) Codalb (fig. 126 și 127) 1758 Falco albicilia Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 89. 1766 Vultur albiullal Linne, Syst. Nat., t. I, p. 123. 1766 Falco melanaetus, Falco ossifragus Linne. Syst. Nat., t. I, p. 124. 1788 Falco albicilia, Falco melanaetus, Falco albicaudus, Gmel, Syst. Nat., t. I, p. 253, 254, 258. 1790 Falco hinnularius, Lath., Ind. Orn., t. I, p. 15. 1793 Aquila albicilia, Aquila pygargus, Aquila ossifraga, Grossinger, Univ. Hist. Phys • Regn. Hung., t. II, p. 263, 265. 1800 Falco pygargus, Daud., Trăite, t. II, p. 63. 1810 Haliaetus nisus Savign., Descr. Ois. d’Egypte, p. 253. 1810 Aquila leucocephala, (nec. Linne), May et Wolf. Taschenb., p. 16, tab. 4. 1816 Haliaetus albicilia, Leach., Syst. Cat. Mamm. etc., c. 9. 1824 Aquila borealis Brehm, Ornis, t. I, p. 1. Fig. 126. — Haliaetus albicilla (L.), $ ad. Codalb. 1:5,48 din mărimea naturală. ORDINUL ACCIPITRES 269 1826 Aquila Islandica Brehm, Ornis, t. III, p. 17. 1826 Aquila Groenlandica Brehm, Ornis, t. II, p. 18. 1827 Falco albicilla borealis, Faber, Isis, p. 56. 1831 Haliaetos orientalis, Haliaetus borealis, Haliaetos islandicus, Haliaetos groenlandicus, Brehm, Vog. Deutschl., p. 15—16. Fig. 127. — Haliaetus albicilla (L.) puii. = Codalb pui, în cuib de pământ. 1850 Haliaetos cinereus, Haliaetos fun ereus, Haliaetos leucocephalus, Brehm, Naumannia, t. I, Heft 3, p. 23. 1870 Haliaetus brooksi, Hume, Ibis, p. 438. 1874 Haliaetus albicillus Sharpe, Cat. N. Br. Mus., t. I, p. 302. 1884 Haliaetus hypoleucus Ridgway, Proc. U. S. Nat. Mus., t. VI, p. 90. 1891 Haliaetus albicillus L., I. Friwaldszki, Aves Hung., p. 13. 1899 Haliaetus albicillus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 400. 1899—1903 Haliaetus albicilla (Linne) I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 245. 1910 Haliaetus albicillus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 528. 1932 Haliaetus albicilla (L) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912—21, t. II, p. 1176; 1921—22, t. III, p. 2207; t. IV, p. 422. 270 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri românești: Codalb, Cudalb, Vultur codalb, Vultur cu coadă albă, Vultur de mare. Numiri străine: Rus.: Pustelga, Movscoi ari\ Germ.: Seeadler. Grosser Fischadler, Gelbschnabel-, Franc.: Aigle pecheur pygargue, Pygargue ă queue blanche*, Ital.: Aquila di mare, Aquila commune, Aquila nera\ Engl.: Erne, Sea-Eagle, White-tailed Eagle\ Ung.: Reti sas, Tăvi sas. Caracterele speciei. Ceara, colțul gurii și picioarele sunt galbene. Vârful aripilor strânse ajunge până la capătul cozii, ale cărei pene sunt boante, în formă de ic. Rectricele mijlocii sunt cele mai lungi, și scad succesiv către marginea cozii în lungime, astfel încât coada devine cuneiformă. Ciocul, mare, puternic, aproape drept dela vârf până la nări, apoi curbat într’un arc frumos. In tinerețe, este brun-negricios; la bătrânețe, galben. Irisul, brun închis la tinerețe, la bătrânețe galben. Picioarele sunt acoperite până la jumătate cu pene, adică jumătatea superioară a tarsului dela încheietura piciorului în jos, până la jumă- tatea lungimii sale. Colorația hainei tinere, care este complet deosebită de haina adultă, este în cea mai mare parte când mai deschisă, când mai închisă, galben- ruginiu, brun-gălbui-ruginiu și amestecat cu alb. Coada albă, cu puternică nervu- rație și petaj brun închis. In haina adultă este brun palid cu tivuri deschise pe pene. Capul și grumazul alb-surii, coada albă, spre rădăcină brun-negricioasă. Sistematica. Dombrowski a avut mai mult de patru sute de codalbi împușcați în țară, precum și patruzeci și unu din Sudul U.R.S.S., din R. P. Bulgaria, R. P. Ungară și Germania. Inafară de aceștia, a ținut în captivitate, încă aproape treizeci de exemplare. In acest mare număr de codalbi s’au găsit și câțiva de o vârstă foarte înaintată, la care capul și grumazul erau atât de deschise la coloare, încât păreau în lumina soarelui aproape albe. întregul corp, brun deschis palid; chiar și remigele sunt brun-surii, pe steagul extern sure. Asemenea codalbi însă sunt foarte rari și se găsesc, între o sută, abia unul sau doi. Haina tânără a acestui codalb variază destul de mult în colorație; când este brună foarte închis, când mai mult brun-roșcată, sau se evidențiază mai mult sau mai puțin coloarea albă. Codalbul colorat, cel mai deschis la coloare, a fost împușcat, în Martie 1908 pe insula Pârlitu, lângă Rasa. Toată partea de dedesubt a acestei păsări este albă curat, cu rare pete longitudinale brune; pe spate are de asemenea mult alb, axilarele sunt foarte spălăcite. Colorația acestui exemplar amintește mult pe aceea a unui mascul de Aquila Bonelli. Haina adultă completă o primește această pasăre abia după a doua năpârlire totală, așa dar cam la vârsta de cinci până la șase ani. Coloarea rectricelor cudalbului este aproape tot atât de interesantă ca și la acvila imperială. Penaj I (1 — 3 ani). Din coloarea fundamentală albă, abia 10% este de coloare galben-surie, care însă în al doilea sau al treilea an devine, prin uzare și ORDINUL ACCIPITRES 271 spălăcire, albă (cam 10,5% dintre pene, alb-gălbui murdar). Coloarea principală este un brun închis palid. S’ar putea descrie penele și în felul următor: coloarea principală brună închis, palid, cu 10% alb pronunțat și 10,5% alb-suriu, cu nervurație spălăcită și tendință spre striație longitudinală. Penaj II (3 — 6 ani). Din coloarea fundamentală albă, se vede 30—30,5%» Cam 10,5—20% este ocupat de o nervurație sură și galben-ruginie, care în al cincilea, al șaselea an, devine spălăcită și astfel 40,5—50,5% se prezintă alb. Descrisă în alt fel, pana este brun-negricioasă palid, cu o nervurație sură și galben-ruginie evidențiat longitudinală. Coloarea întunecată este mai lățită, la baza și vârful penei, aproape ca o bandă bazală și terminală. Penaj III (6—9 ani). Coloarea fundamentală, albă, cuprinde 40—60% din întreaga pană, restul constă dintr’o bandă bazală brună închis și o nervurație brună și sură deschis, ultima devenind albă, încât, în al șaptelea an, 70%din suprafață este albă. Penaj IV (9—12 ani). Coloarea albă se întinde peste 80%, iar banda bazală nu mai este numai brun unicoloră, ci străbătută mai mult sau mai puțin de alb. Vârsta foarte înaintată. întreaga pană este albă curat, numai la bază nervurată, cam 10%, cu brun-lutos închis. Rectricele albe curat, fără nicio nervurație la bază. Dombrowski nu a văzut niciodată această haină, cu toate că a avut în mână peste 150 de codalbi românești, precum și din alte țări. TABLOUL Nr. 73 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungi- mea cm Anver- gura cm Lungi- mea aripii cm i Lungi- mea cozii cm Lățimea tectri- celor mijlocii cm Tarsul cm Lungi- mea ciocului cm 4-0 o Max. 93 239 68 32 7,1 10 6,6 tv o a a Min. 82 211 59 23,5 6,4 8,5 6,4 40 Ș ad Max. 99,5 249 70 37 7,1 10,5 6,7 Min. 90,5 218 60 25 6,4 9 6,4 Max. 95 251 70 35 7,1 9,8 6,6 ‘v O J uv Min. 83,6 225 61,5 31 6,3 8,4 6,3 40 Q Max. 102 243 73 41 7,4 10 6,8 + JUV Min. 93 213 64 31 6,4 8,6 6,4 272 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Am crescut și ținut și eu pui de codalbi în captivitate și pot afirma că des- voltarea și colorarea penajului în captivitate depinde foarte mult de abundența și variația de hrană ce li se dă. Dar este știut că a ține în captivitate păsări răpitoare din cele mai mari, necesită în primul rând un spațiu corespunzător destul de mare, pentru a li se înlesni mișcări mai mari în volieră, pe soare, ploaie, vânt, apoi hrană multă și variată, precum și grijă, ceea ce, după cum m’am putut convinge personal la timp, la Dombrowski nu era întotdeauna cazul. Colorația cozii, după al IV-lea tip (al lui Dombrowski) spre exemplu, a obți- nut-o exemplarul meu din figura 127 în al șaselea an (neîmplinit încă), cu deo- sebirea că pe vârful rectricelor externe se mai găsește foarte puțin brun. Aria geografică. Cuprinde Europa și Asia. Răspândirea și biologia. Codalbul este una din cele mai frecvente și mai răspândite acvile din țara noastră; toamna târziu și iarna, numărul codalbilor sporește cu alți indivizi de trecere. Despre neînchipuita massă de codalbi care apar toamna târziu la Dunăre, nu-și poate face nimeni, nici măcar aproximativ, o imagine, dacă n’a văzut-o. Această mare trecere însă durează de regulă numai puține zile — de obiceiu are loc pe la sfârșitul lui Noembrie. Dacă iarna este blândă, iar Dunărea liberă de sloiuri, numai puțini din acești codalbi, în tot cazul exemplare din partea de Sud a U.R.S.S., merg mai departe, restul își instalează aici cartierul de iarnă. In timpul trecerii principale, o recoltă de 10 codalbi, nu este ceva extraordinar. La copacul ales pentru dormit, către apusul soarelui, deseori abia terminăm cu încărcatul. Acum se prăbușește un codalb de pe copac, și deja alți doi stau în locul lui, și aceasta durează aproape fără întrerupere, până când se lasă complet întunerecul. DOMBROWSKI își reamintește bine de una dintre primele sale veri de acest fel când, în răstimp de o oră, a tras 20 de focuri, dar (în urma emoției, pe care fiecare vânător și-o poate imagina) a doborît numai patru codalbi. Codalbii, înainte de a sbura la copacii de culcuș de lângă Dunăre, mai fac o baie în fluviu. In timpul migrației, sau mai bine zis al hoinăririi — în Noembrie și Decembrie — deseori se adună câte 50—60 pe un banc de nisip. Intre mulți codalbi, pe care i-a avut vii, se afla o femelă, deosebit de puternică, pe care a ținut-o în primul an complet liberă. Deseori lipsea una sau două zile, ca după aceea să se reîntoarcă în grădina sa, situată în mijlocul Bucureștilor. A fost însă nevoit în cele din urmă să o închidă în volieră, deoarece răpea din ogrăzile vecine gâște mici, rațe etc. De asemenea și măcelăriilor le făcea vizite regulate, iar dacă cineva vroia să o gonească, ea știa să-i impună respect cu ghiarele și cu ciocul. Codalbul ședea cu mare plăcere pe vagoanele tramvaielor, și călătorea cu ele, spre hazul copiilor de pe stradă. Cuibăritul. Numărul codalbilor care clocesc în țară este foarte mare. Cele mai multe cuiburi se găsesc, firește, lângă Dunăre, dar și în toate pădurile mai mari dela șes, dacă se află bălți sau râuri în apropiere; chiar și pe dunele de lângă lagunele mării, se găsesc în fiecare an mai multe cuiburi. Cuibul și-1 clădește pe plopi albi sau plopi negri gigantici, sau pe sălcii. Deseori se întâlnește și jos, la 3—4 m înălțime dela sol, clădit pe sălcii subțiri. Cuiburile de pe stâncile de lângă lagunele mării sunt alcătuite numai din puțin păpuriș și alge. Baza cuiburilor de pe copaci este clădită din crăci groase; uneori se găsesc și crăci cu diametrul de 10 cm. OIUHNCL ACEI PITIIES 273 Din observațiile lui Dombrowski rezultă eă majoritatea cuibarelor au câte două ouă și câteva din ele unul, trei și patru ouă. Ouăle sunt în cea mai mare parte albe curat. Dombrowski spune că din șaptezeci și nouă de ouă cercetate, cincizeci și nouă erau albe curat, rar pătate puțin cu brun, și înorate cu violet-suriu; două însă destul de mult pătate și stropite cu brun-roșcat, așa încât ar fi putut fi ușor considerate ca ouă de acvilă imperială sau de acvilă de munte. Cuibarul este complet, de obicei, la sfârșitul lui Februarie, începutul lui Martie. Cea mai timpurie dată la care a găsit un cuibar cu trei ouă, a fost 4 Februarie 1905. Lângă fiecare cuib de codalb a găsit un copac, pe care șade masculul, atât ca să se odihnească în timpul zilei, cât și casă doarmă noaptea și de pe acesta el poate fi ușor împușcat. Vânătorii români numesc un astfel de copac « puitoare ». La începutul lui Iunie, puii sunt sburători. Am găsit și eu două cuiburi de codalb, clădite pe răchitiș, la 2—3 m deasupra nivelului apei, în stufăriile dela Lacul Șerbanul (Brăila) și pe plaiurile de lângă Periprava (Chilia Veche). Dar cel mai interesant și unic în felul lui, a fost acela pe care l-am găsit la 29 Iunie 1930, în Dobrogea, pe lacul Sinoe. Acest cuib era clădit jos pe pământ, în stuf, pe o insuliță abia de 20—22 m lungime și 4 m lățime, între cele câteva ostroave mici, ce se găsesc la Sud de Grindul Lupilor, în lacul Sinoe. Era alcătuit din stuf, rizoame de trestie și alge, îngrămădite laolaltă și călcate. In cuib era un pui aproape sburător, care la apariția noastră s’a culcat pe așternutul cuibului, cu capul întins și apăsat în jos (fig. 127). Cu o lună mai devreme se afla în el puișorul mic și un ou. Oul era probabil nefecundat, însă eu nu l-am mai găsit. Lângă cuib, am găsit resturile, adică scheletul aproape întreg, al unui nisetru de cca 6—7 kg pe care păsările bătrâne îl aduseseră la pui, mai înainte cu 2—3 zile; am găsit și alte resturi mai vechi de pești precum și rămășițe de păsări înotătoare. Acest cuib de codalb era cunoscut încă de 4—5 ani. In primăvara anului precedent, unul dintre codalbi a fost împușcat de către un cercetător austriac, și totuși cuibul a rămas ocupat și după aceea. Nu știu să mai fi fost găsit un asemenea cuib pe pământ. Aici însă, liniștea mare, abundența hranei și lipsa totală a copacilor în apropiere, au determinat probabil aceste păsări să-și așeze cuibul în desișul stufăriei de pe această insulă. Acum 50—60 ani, înainte de a se îndigui râurile mari din Banat și Transil- vania, pe când bălțile și brațele azi moarte ale râurilor erau nesecate și pădurile bătrâne nestârpite, codalbul nu constituia o raritate ca pasăre clocitoare, ci se găsea regulat în fiecare pădure bătrână mai mare, cu stejari sau plopi seculari, în care cuibărea regulat câte o pereche. Azi, aceste cazuri sunt foarte rare, pentrucă, dacă încearcă vreo pereche să se stabilească și să cuibărească în vreo pădure din aceste regiuni, ea va fi distrusă cu siguranță de vreun pușcaș neastâmpărat. Nici în restul țării, înafară de pădu- rile din zăvoaiele și malurile Dunării, situația nu este mai îmbucurătoare. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează azi zece codalbi naturalizați. Cantitatea însemnată de codalbi cercetați la stomac și gușă, ne-a arătat «lista de bucate » a lor, care este, pe scurt, următoarea: iarna, hoituri, mamifere până la mărimea unui iepure, păsări până la mărimea unei gâște sălbatice; primă- vara, mamifere, păsări, pești, broaște țestoase; vara, mai ales pești, toamna, mai mult ca jumătate tot pești, dar și toate celelalte amintite. 18 — c. 995 274 PĂSĂRILE DIN R.P.R. La sfârșitul lui Aprilie și începutul lui Mai, în timpul depunerii icrelor, codalbii vânează pești, și anume pe picioare, cu sărituri caraghioase în apa mică; astfel crapii dela 10—15 kg îi cad deseori pradă. Pe broaștele țestoase le lasă să cadă jos, dela înălțime considerabilă, ca să le spargă carapacea; de multe ori încearcă cu ciocul să le deschidă țestul. O broască țestoasă, furată dela un codalb, avea o bucată întreagă din carapace, lipsă. In tot cazul, este o pasăre stricătoare. Tocmai din motivul că se dă deseori la hoit, foarte mulți din codalbi se prăpădesc, mai ales iarna, în urma consumării hoiturilor otrăvite cu stricnină. In ultimele două decenii, de când se folosește otrava în scopul stârpirii răpitoarelor, am primit opt codalbi, jertfe ale stricninei, dintre care cinci exemplare se păstrează și azi în Muzeul Regional din Timișoara. 244. Pernis apivorus apivorus L. Vespar (fig. 128 și 129) 1758 Falco apivorus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, p. 91. 1766 Pernis apivorus, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 130. 1800 Falco tachardus Daudin, Trăite d’Orn., t. II, p. 164. 1802 Falco poliorhynchus, Bechst., Orn. Taschenb., t. I, p. 19. 1816 Buteo apivorus, Vieill., N. Dict. d’Hist. Nat., t. IV, p. 479. 1816 Aquila variabilis, Koch, Syst. Bayer. Zool., p. 115. 1817 Pernis apivorus, Cuv., Regne Anim., t. I, p. 322. 1826 Accipiter lacertarius, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 359. 1826 Falco vesparum Brehm, Ornis, Heft 2, p. 25. 1831 Pernis communis, Less., Trăite, p. 75. 1831 Pernis apium, Pernis vesparum, Brehm, Vog. Deutschl., p. 46—47. 1855 Pernis platyura, Brehm, Vogelf., p. 14. 1866 Pernis apivorus major et planiceps A. E. Brehm, Verz. Samml., (— Nomina nuda!), p. 1. 1869 Pernis tachardus, Gray, Handlist, B. I, p. 26. 1891 Pernis apivorus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 16. 1899 Pernis apivorus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., p. 396. 1899—1903 Pernis apivorus (Linne) I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 249. 1910 Pernis apivorus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 539.z 1932 Pernis apivorus apivorus (L.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 1921, t. II, p. 1181; 1921—22, t. III, p. 2207; t. IV, p. 422. Numiri românești: Vespar, Văspar, Viespar, Șorecarul viespilor. Numiri străine: Rus.: Osoiedcobez; Germ.: Wespenbussard, Bienen- jalke, Honigbussavd\ Franc.: Bondree, Bondree ordinaire ; Ital.: Falco Pecchiaiolo; Engl.: Honey Buzzard\ Ung.: Darâzsolyv, Mehesz dlyv. Caracterele speciei. Ceara, colțul gurii și picioarele sunt la tine- rețe, galbene. La păsările mai bătrâne, ceara e sur-negricioasă. Irisul, sur la tinerețe; la bătrânețe, galben-suriu. Pe frâu, în loc de peri mustăcioși, sunt pene mărunte dure, rotunzite. Ciocul lat, curbat pe palatin cu un cucui; nările lungi, ORDINUL ACCIPITRES 275 înguste, așezate pieziș. Picioarele scurte, puternice, scutocite aspru; tarsul, pe partea anterioară in jos, acoperit cu pene. Diferitele penaje foarte variabile. Fig. 128. — Pernis apivorus apivorus L. Ș $. Vespar, 1: 5,5 din mărimea naturală. Masculul adult are capul și grumazul superior colorate frumos în cenușiu; partea superioară brună închis, cu dungi deschise la pene; partea de dedesubt albă, cu pete și puncte brune. Femela adultă, asemănătoare masculului adult; 18* 276 PĂSĂRILE DIN R.P.R. capul însă este numai puțin cenușiu sau de loc. Haina tânără, când este uniform brună, când brună pe partea superioară și pe partea de dedesubt alb-gălbuie, cu pete brune întinse. Coada — în toate penajele — are o bandă terminală brună și trei benzi bazale transversale; între prima și ultimele, încă cinci până la șase benzi înguste, colorate mai deschis. Sistematica. Dombrowski, pe baza materialului colectat de el, deși nu are decât puține de spus referitor la penaj, nu se poate alătura părerii lui Radde, care susține că vesparii ce se întâlnesc la Sud-Est ar avea un colorit dominant brun, deoarece păsările bătrâne, despre care este vorba exclusiv, sunt tot așa de deschis colorate ca și cele din Germania sau din partea de Nord a U. R. S. S. cu care le-a comparat. TABLOUL Nr. 74 Sexul și etatea Diferența de mărime Lungi- mea cm Anver- gura cm Lungi- mea aripii cm Lungi- mea cozii cm Lățimea tectri- celor mijlocii cm Tarsul cm Lungi- mea ciocului cm 12 ad • Max. 53 127 40 22 5,5 5,3 2,5 Min. 48,5 122 36 । 25 5 4,6 2,3 13 $ ad < Max. 57 134 1 43,8 28,3 5,6 5,4 2,5 Min. 51 128 37,5 24 5,1 4,8 2,3 Aria geografică. Europa și Asia de Nord; iarna, în Africa și Asia de Sud. Răspândirea și biologia. DOMBROWSKI susține că vesparul aparține în tot cazul păsărilor mai rare și neregulat clocitoare la noi în țară, că nu a fost constatat încă cu siguranță ca atare, deoarece până acum nu s’a găsit niciun cuib. Această presupunere se bazează numai pe împușcarea de păsări adulte în timpul clocirii. O femelă adultă la 19.VI. 1896, Comana; un mascul și o femelă, adulți, împerechiați, la 5.VI.1898, Cernica; un mascul adult 1& 28.V.1900, o femelă adultă la 7.VII.1903, Căldărușani. In trecerea de toamnă, în Septembrie, apare mai frecvent; mai puțin primăvara, Aprilie-Mai. La 1 August 1909, a fost găsit la Brănești un cuib cu doi pui aproape sburători; deci vesparul este constatat ca pasăre clocitoare în țară. Vesparul apare și clocește regulat în țara noastră, dar nu este pasăre comună, și numărul său nu este în fiecare an la fel. In unii ani (mai ales cei secetoși) se poate întâlni pretutindeni în mai multe exemplare; în alți ani (mai ploioși) se găsesc mai puțini. Mai numeroși sunt în regiunile subcarpatine, dar se întâlnesc și în pădurile dela ~șes~ Cuibărește destul de târziu, abia la sfârșitul lui Mai sau începutul lui Iunie; când puii ciorilor au părăsit cuibul, de multe ori se folosește de astfel de cuiburi părăsite, reparându-le și împodobindu-le cu frunzar. Vesparul propriu zis își clădește rar singur cuibul; folosește mai mult cuiburile părăsite de ciori sau șorlițe, și mai ales din acelea care sunt bine ascunse. între crăci, lângă tulpina copacului, și nu la înălțimi prea mari. Fig. 129. — Pernis apivorus apivorus L., o Vespar (albinîsrn). 1:4,16 din mărimea naturală. ORDINUL ACCIPITRES 277 Cuibarul, care constă de obicei din două ouă, foarte rar in trei, este de regulă complet la începutul lui Iunie. Coloarea fundamentală, albă, a ouălor, este de cele mai multe ori aproape complet acoperită de pete brun-roșcate sau ruginii-marmorate; coloarea coajei este gălbuie în interior, cu o slabă nuanță, verzuie, transparentă. Dimensiunile ouălor sunt în medie: 50,8.x41,6 mm; maximum: 60x41 și 53,6x44,1 mm; minimum: 46,5x40,1 și 47,3x39,5 mm. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează două cuibare, dintre care unul a fost colectat în pădurea dela Șarlota la 9.VII. 1935. Cuibul acesta probabil, după înfățișare, de cioară sură, bine înfrunzit, construit la o înălțime de 6,50—7 m, pe vlăstarii unui stejar mai bătrân, lângă tulpină, conținea un ou, cu embrionul asfixiat în găoace și un pui pufos, abia de mărimea unui pitpalac, de coloare albă-surie. Pigmentația oului — brună închis și ruginie — acoperea coloarea fundamentală, încât din aceasta nu se vedea nimic. Diametrele lui erau 51,9 X 40,3 mm. Vesparul a mai fost găsit cuibărind în următoarele localități din Transilvania: Nocrich; Râmet, Aiud, Păingeni; Rea; Sighișoara și Hamba. Se cunosc și se păstrează în diferite colecții sau muzee mai multe exemplare împușcate în epoca clocirii. Așa de exemplu, dintre cele 9 exemplare ce se păstrează în Muzeul Regional din Timișoara, 7 exemplare au fost împușcate între zilele de 26 Mai și 30 Iulie (1906-1935). Exemplarul din figura 129, de o colorație foarte curioasă, după cum se și vede — a fost împușcat la Freidorf, lângă Timișoara, la 10.IX. 1934. Hrana. Exemplarele cercetate arată că aceasta constă în majoritate din insecte mai mari, mai ales bondari, viespi, albine și puietul lor; dar s’au găsit în douăsprezece cazuri și mici mamifere, păsări și reptile. Vesparul, având în vedere hrana principală pe care o consumă și timpul limitat cât petrece la noi, este o pasăre mai mult folositoare decât stricătoare. Numărul lor foarte neînsemnat, în raport cu celelalte răpitoare, le dă dreptul să fie cruțați și protejați. 245. Circaetus gallicus gallicus Gm. Șerpar (fig. 130) 1771 Accipiter ferox S. G. Gmelin, Novi Comment. Acad. Petropol., t. XV, pro 1770, p. 442, Taf. X. 1788 Falco gallicus, Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 259. 1803 Falco leucopsis Bechstein, Orn. Taschenb., t. II, p. 460. 1804 Aquila leucamphomma, Bekker, Deutsche Orn., Heft. 9. 1805 Falco leucopsis, Techst., Naturg. Deutschl., t. II, p. 572. 1809 ? Falco Astracanus Shaw, Gen. Zool., t. VII, 1, p. 85. 1810 Aquila brachydactyla, Mey et. Wolf, Taschenb., t. I, p. 21. 1815 Falco brachydactylo, Temm., Man. d’Ornith., p. 15. 1817 Circaetus gallicus, Vieill. N. Dict., d’Hist. Nat., t. VII, p. 137. 1817 Falco longipes Nilsson, Orn. Svec., t. I, p. 18, Taf.l . 1824 Circaetus brachydactylus, Vig., Zool. Journ., t. I, p. 336. 1826 Accipiter hypoleucos, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 354. $78 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1831 Circaetos leucopsis, Circaetos ongium, Brehm, Vog. Deutschl., p. 36—37. 1840 Circaetus hypoleucos, Keys. et. Blas., Wirbelt. Eur., p. 29, 137. 1844 Aquila gallica, De Selys, Faune Belge, p. 53. 1850 Circaetus angvium, Brehm, Naumannia, t. I, Heft 1, p. 72. 1854 Circaetus meridionalis, Brehm, Journ. f. Ornith., t. II, Extrah., p. XVII. 1855 Circaetos orientalis, Brehm, Vogelf., p. 11. 1856 Circaetus paradoxus Brem, Allg. d. Naturh. Zeit., p. 61. 1891 Circaetus gallicus Gm., I. Friwaldszki, Aves Hung., p. 13. 1899 Circaetus gallicus (Gm.), 1788, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 402. 1899—1903 Circaetus gallicus (Gmel.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 244. 1910 Circaetus gallicus Gmel., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 525. 1932 Circaetus gallicus (Gm.), E. Hartert, Vog. Pali., Faun., 1912—1921, t. II, p. 1189; 1921—1922, t. III, p. 2208; t. IV, p. 423. Numiri românești: Șerpar, Vultur șerpar. Numiri străine: Germ.: Schlangenadlev, Franc.: Jean le blanc, Circaete\ Ital.: Biancone, Falco agnglino bianco, Terzu cTAgnaglia-, Engl.: Short- toed Eagle, Serpent Eagle; Ung.: Kigyasz sas, Kigyasz olyw. Caracterele speciei. Ciocul este potrivit de mare, curbat, începând dela nările oval-lunguețe, curmezișe, cu vârf lung și nedințat. Picioarele înalte; numai a cincia parte anterioară de sus este acoperită cu pene; restul golaș, aco- perit cu solzi duri și aspri, de coloare sur-albăstruie deschis. Irisul galben-suriu. Capul neobișnuit de mare; de asemenea și ochiul, în jurul căruia se întinde un cerc de puf lânos. Aripile late și lungi; vârfurile ajung aproape până la capătul TABLOUL Nr. 75 Sexul și etatea Diferența de mărime i 1 Lun- gimea cm Anver- gura cm Lun- gimea aripi i cm Lun- gimea cozii cm Lățimea tectri- cclor mijlocii cm Tarsul cm Lun- gimea ciocului | cm 8 g aci , Max. 65 173 1 54 29,5 6,4 10 | 5,4 Min. 63 169,5 i i 53 26,8 6,1 9 5,1 10 9 nd Max. j .1 72 183 56 32 6,3 12 5,6 IV _p a Ci» i Min. ! 68,5 174 53 30 6 10 5 înv Max. 66 174 55 30 6,3 10 5,4 O J tl V . Min. i 63 170 52,5 27 5,8 9 4,9 4 Q înv Max. i 73 182 56,5 32 6,2 12 5,5 + JU* * | Min. i 69,5 j 176 53 29,5 5,9 10 5,1 Fig. 130. - Circaetus gai{icus gallieus Gm Șerpar. 1: 4,52 din mărimea naturală. OR DINEL 21 CCI PITRES 279 cozii drepte, potrivit de lungă și lată. Partea superioară a corpului, brună; partea de dedesubt albă, cu pete brune longitudinale, pe flancuri și penele tibiilor cu pete brune lanceolate. Coada, cu trei benzi transversale întunecate. Mărimea, la fel cu cea a acvilei țipătoare mari. Sistematica. Se crede că în țara noastră s’ar întâlni ambele forme. Pentru ca această problemă să capete însă un răspuns definitiv, ar fi necesar atât un material considerabil pentru comparație, cât și observații asupra schim- bării penajului la exemplare ținute vii cel puțin zece ani. Dombrowski, pe baza materialului cercetat dela noi din țară, este de părere că acei cu gât aproape brun unicolor, sunt cei tineri; acei cu gâtul alb și pete rahiale brun-roșcate, sunt de etate mijlocie și, în sfârșit, cei cu gâtul alb sunt cei mai bătrâni. Măsurile sunt redate în tabloul Nr. 75. Aria geografică. Europa sud-estică, țările mediteraneene, Africa de Nord și Asia Centrală. Răspândirea și biologia. Șerparul clocește aproape în toată țara, însă mai frecvent în ținuturile păduroase din Dobrogea, unde găsește toate condițiile de existență pentru poposire. In timpul trecerii, apare destul de frecvent. Sosește de obicei la sfârșitul lui Martie și pleacă în Octombrie. Strigătul lui se aseamănă, până la un anumit grad, cu acela al acvilei țipătoare, dar se aude numai în timpul împerechierii și al clocitului. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează în prezent cinci femele și trei masculi, împușcați toți în pădurile din regiunile muntoase ale Banatului, în timpul cuibăritului. La șes l-am întâlnit foarte rar în timpul cuibăritului, mai mult în timpul trecerii, și nu știu să fi cuibărit vreodată în Banat în pădurile dela șes. Cuibăritul. Dombrowski a colectat șase cuibare, constând din câte un ou, și anume: la 2 Mai, proaspăt, 73 x58,5 mm; la 3 Mai, proaspăt, 73 X 58,5 mm; la 5 Mai, proaspăt, 68 X46 mm; la 6 Mai, ușor incubat, 72,8 X 58,6 mm; la 14 Mai, ușor incubat, 74,2 X 58,3 mm; la 21 Mai, puternic incubat, 74,8x58,9 mm. Ouăle, foarte asemănătoare cu ale codalbului, au o formă mai rotundă, o granulație mai aspră, iar coaja este de o ușoară transparență verzuie, care însă la ouăle golite se pierde cu timpul. Cuibul șerparului se găsește numai pe copaci, de cele mai multe ori la înăl- țimi mai mari. Afirmația unor autori, în legătură cu cuiburile pe stânci sau pe pământ, trebue considerată greșită. In tot timpul clocitului, cuibul este acoperit cu frunzar verde, proaspăt, între care se găsesc o mulțime de resturi de reptile. Hrana. Hrana lui principală constă din reptile și amfibii; numai în trei cazuri sau găsit în gușă și alte resturi: 1) 2 Lacerta taurica și câteva ouă de Crez pratensisi ; 2) 1 Mus sylvaticus ; 3) 1 Vipera amodytes, 1 Mantis religiosa. Vipera amodytes a găsit-o Dombrowski în trei cazuri și este interesant, că numai într’un caz s’a găsit întreg capul strivit; în două cazuri nu s’a găsit de loc, nici măcar urmă din acesta. Resturi de păsări niciodată. 280 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Subordinul PANDIONES După cum am spus mai înainte, Ordinul Accipitres este azi altfel di- vizat, și deci împărțirea urmată de Dombrowski nu mai este nici actuală, nici corespunzătoare. Spre orientare, dau în întregime textul scris de Dombrowski despre acest Subordin Pandiones: « Vulturii pescari pot fi considerați ca membri intermediari pentru legă- tura adevăratelor păsări răpitoare cu bufnițele, într’un anumit sens. Scheletul lor este foarte asemănător cu acela al bufnițelor, mai ales structura picioarelor,, deoarece tarsometatarsul este proporțional foarte scurt; de asemenea, și partea anterioară de sus a acestuia este prevăzută cu un podeț osos. Degetul exterior se poate mișca înapoi, întocmai ca la tipul bufnițelor. Tarsurile și degetele sunt acoperite cu scuturi în formă de solzi dreptun- ghiulari; talpa are un șir de negi mărunți și ascuțiți; suprafața interioară a ghia- relor convexă, și nu scobită ca la celelalte păsări răpitoare. Ciocul normal, ceara este liberă, fără peri aspri la bază. Penajul dur; la penele conturale lipsește hipo- rahisul. Aripile sunt foarte lungi și ajung — când sunt strânse — până la capătul cozii, sau peste aceasta ». Cuibăresc pe stâncă sau copaci înalți. Ouăle, albicioase, sunt stropite cu brun-roșcat viu. In total, sunt cunoscute șase specii, dintre care în țara noastră și în general în Europa, se întâlnește numai o specie, Pandion haliaetus (Linne). 246. Pandion haliaetus haliaetus L. Vultur pescar (fig. 131) 1758 Falco Haliaetus Linnaeus, Syst. Nat., Ed. X, t. I. 1766 Falco haliaetus Linne, Syst. Nat., t. I, p. 129. 1788 Falco arundinaceus, Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 263. 1810 Pandion fluviatilis Savigny, Syst. Ois. d’Egypte, p. 36. 1810 Aquila haliaetus, Mey et Wolf, Taschenb., p. 23. 1816 Triorches fluviatilis, Leach., Syst. Cat. etc. B. M. p. 10. 1816 Aquila balhusardus, Dum., Dict. Sc. Nat., t. I, p. 351. 1826 Accipiter haliaetus, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 355. 1826 Aquila fluviatilis, Brehm, Ornis, t. II, p. 20. 1828 Balbusardus haliaetus, Flemm., Brit. An., p. 51. 1831 Pandion planiceps, Pandion alticeps, Brehm, Vog. Deutschl., p. 33. 1832 Pandion fasciatum, id., Isis, p. 425, 435. 1842 Pandion medium, id., Isis, 1833, p. 777, p. 425, 430; Pandion albigulare, id., l.c., p. 425; Pandion albicole, id., t.c., p. 433. 1844 Pandion indicus, Hodgs, Gray’s Zool. Mise., p. 81. 1844 Pandion ichtyaetus (nec Horfs) Kaup., Classif. Săug. u. Vogel, p. 122. 1853 Pandion albigularis, Brehm, Journ. f. Ornith., t. I, p. 206. 1855 Pandion minor, Pandion fasciatus, Brehm, Vogelf., p. 12. 1865 Pandion clypeatus Brehm, Allg. d. Naturh. Zeit., p. 94. 1866 Pandion haliaetus major, albicollis, A. E. Brehm, Verz. Samml. ( Nomina nuda !), p. 2. 1891 Pandion haliaetus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 21. Fig. 131. — Pandion haliaetus haliaetus Vultur pescar. 1:8,33 din mărimea naturală. ORBI NIL ACC1PITRES 281 1899 Pandion haliaetus (L.) 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 397. 1899—1903 Pandion haliaetus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 215. 1910 Pandion haliaetus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 426. 1932 Pandion haliaetus haliaetus (L.), E. Hartert, 1912—21, t. II, p. 1191; 1921—22, t. III, p. 2208; t. IV., p. 424. Numiri românești: Vultur pescar, Acvilă pescar. Numiri străine: Germ.: Fischadler, Fischaar, Balbussard, Fischha- bicht\ Franc.: Balbussard, Ital.: Falco pescatore', Engl.: Osprey', Ung.: Halâsz sas, Râr6. Caracterele speciei. Ceara și picioarele sunt albastru-surii. Irisul galben. Picioarele numai puțin acoperite cu pene, pe partea anterioară, dela încheetură în jos, fără pene pe tibii, dur solzoase, ca și degetele foarte puternice; talpa ascuțit nigelată; ghiarele încovoiate în semicerc. Dela ochi în jos, până la aripi, pe ambele laturi ale grumazului, o fâșie brună închis. Partea de dedesubt a corpului albă, numai pe piept cu câteva pete brune, lanceolate. Coada are șase benzi transversale întunecate. Ca mărime, stă între șorecar și acvila țipătoare. Sistematica. Dimensiunile celor 9 exemplare din țara noastră, măsu- rate de Dombrowski, sunt redate în tabloul Nr. 76. TABLOUL Nr. 76 Vârsta Lungimea cm Anvergura cm Lungimea aripii cm Lungimea cozii cm Lungimea tarsului cm Lungimea ciocului cm ad. 65 161 49 23 5,2 5,1 ad. 66,7 163 51 24 5,2 5,1 ad. 68,5 159,5 51 24 5,1 5,2 ad. ! : 72 178 55 25 5,2 5,2 ad. 70,5 179 53 24,5 5,2 5,1 juv. 68 175 51,6 23,8 5,3 5,3 juv. 67,3 176 53 23 5,2 5,2 juv. 70,8 179 54,5 24,8 5,3 5,1 juv. 68 177 54 24 5,2 5 Aria geografică. Vulturul pescar este o pasăre foarte răspândită, și locuește în țările nordice ale Europei și America. Este pasăre migratoare și merge iarna până în Africa de Nord, respectiv în Mexic. Răspândirea și biologia. Vulturul pescar nu a fost încă identificat ca pasăre clocitoare. In timpul migrației, apare regulat la toate apele mai mari din țară. Timpul trecerii este Aprilie, Mai, Septembrie, Octombrie. Vulturul pescar poate fi considerat azi ca o pasăre răpitoare destul de rară pentru țara noastră, mai ales în ultimele decenii, de când se procedează pretutindeni la îndiguirea râurilor și secarea bălților mai mari, a căror prezență este cea mai vitală condiție pentru existența lui. Nu am avut ocazia să verific afirmația lui DOMBROWSKI, cum că această pasăre nu ar cloci în țară, dar — după cum arată numărul mic al exemplarelor — nici dânsul nu l-a 282 PĂSĂRILE DIN R.P.R. întâlnit prea des. In cursul activității mele am putut colecta numai trei exemplare în ținutul Banatului, împușcate toate în timpul trecerii de toamnă. Am găsit numai un cuib în Banat, și anume în munții Locva, de lângă Dunăre, la Baziaș (1904—1909); era ocupat de câțiva ani, după afirmația pădurarului. Ocupația mea nu mi-a permis însă atunci să fac o călătorie mai lungă și o cercetare a acestui cuib. Abia în primăvara anului 1913, am aflat că de 2 ani nu mai clocește acolo perechea de vulturi pescari, ci cuibul este ocupat al doilea an (1912, 1913), de o pereche de șoimi dunăreni, pe care de fapt i-am și găsit acolo, având deja cinci pui mărișori, pe care apoi i-am crescut acasă la mine. Clocește atât în pădurile dela șes, cât și în cele dela munte. In Transilvania a fost găsit cuibărind lângă Arpașul de jos și Sâmbăta de jos, dar a fost observat și mai recent, în vara anului 1928, lângă Săvădisla (Turda). In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează azi doi vulturi pescari și anume un mascul adult, împușcat la 25.IX.1910, lângă Timișoara; un mascul adult împușcat în 4.X.1913, la Reșița. Un al treilea exemplar, femelă adultă, a fost împușcată la 10.IX.1911, lângă râul Timiș, în împrejurimea comunei Timișeni; acest exemplar se păstrează și în prezent în Muzeul comunal din Vârșeț. Inafară de aceste exemplare, am mai întâlnit unul la 20 Mai 1918 (adică în timpul cuibăritului), deasupra bălților din comuna Satchinez, când am asistat înainte de . masă la o impresionantă scenă de pescuit a acestui vultur. Bălțile acestea din imediata apropiere a comunei nu sunt de loc adânci și sunt populate mereu de cârduri de gâște și rațe domestice și alte păsări sălbatice, cu multă circulație în apropiere; cu toate acestea, vulturul virează deasupra apei, la 50—60 m înălțime, timp de aproape un sfert de oră. La un moment dat, și-a strâns aripile și s’a avântat ca o piatră grea, drept în jos în baltă, de a stropit apa în sus până la 2 m, dispărând aproape complet în apă; iar după un moment, s’a ridicat iarăși, ținând în ghiare un crap, ca 1 !2— /4 kg, care se sbătea cumplit încă; apoi a dispărut, fiind mereu urmărit de ciorile gălăgioase. L-am mai întâlnit în două rânduri și în Dobrogea; în Mai 1923, lângă pădurea Letea, iar în Octombrie 1928 lângă Cap-Dolojman, în Razelm, șezând pe un par de vârșe și făcându-și siesta. Inafară de exemplarele amintite până aici, se mai păstrează două exemplare în Muzeul de Științe Naturale din Sibiu, împușcate în Septembrie și Octombrie 1866. După datele din literatura mai recentă, cuibarul complet se găsește la sfârșitul lui Aprilie sau începutul lui Mai; acesta constă din două, trei, mai rar din patru ouă, de coloare funda- mentală albă, la care se amestecă în materia calcaroasă a cojii pete surii spălăcit, iar suprafața este acoperită cu pete și stropi roșu-ruginii și brune întunecat, aspru conturate și marmorate; dimensiunile sunt în medie: 61,59 X 46,37 mm; maximum: 69 X 46 și 68,4 X 50,3 mm; minimum: 50,4x41,3 și 55,2x40,2 mm. Hrana. Stomacul și gușa la toate exemplarele cercetate conțineau numai pești; și anume se pare că preferă crapii. La lacurile unde se face piscicultură rațională este hotărît stricătoare; la Dunărea inferioară însă pagubele aduse nu se pot lua în considerare. Gypaetidae. Caractere. Capul și grumazul sunt acoperite cu pene conturate; la baza mandibulei poartă o barbă alcătuită din peri aspri lungi. La ochi sclerotica se vede și dinafară și este roșie ca sângele. Degetul mijlociu este considerabil ORDINUL ACCIPITRES 283 mai lung decât ambele degete anterioare. Ghiarele dela primul și al doilea deget sunt cele mai puternice; numai cele două degete exterioare sunt legate. Tarsul este încălțat în cea mai mare parte; restul scutelat; are aproximativ lungimea degetului mijlociu. Ciocul este alungit și de două ori mai lung decât înalt; în loc de ceară se găsesc peri aspri îndreptați înainte. Aripile lungi și ascuțite; remigele a doua și a patra sunt cele mai lungi; prima și a cincia aproape egale. Coada neobișnuit de lungă este scărițată. Răspândirea. Regiunea sud-mediteraneană, Africa și Asia Centrală. Sunt cunos- cute trei specii, dintre care una se întâlnește în țara noastră. Hrana. In parte hoit în parte animale vii. Clocesc în stânci și fac unul excepțional două ouă albe pătate și stropite cu roșu-ruginiu. Timpul clocitului Ianuarie și Februarie. 247. Gypaetus barbatus aureus (Habl.) Zăgan (fig. 132) 1766 Vultur barbatus, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 123. 1775 Falco magnus, Gmel., Reise Sibir., t. III, Fb. 38. 1783 Vultur aureus Briss. Hablizl, Neue Nord. Beyt., t. IV, p. 64. 1784 Gypaetus grandis, Gypaetus barbatus Storr, Alpenr., p. 69. 1788 Vultur barbatus, Falco barbarus Gmel., Syst. Nat., t. I, p. 250, 252. 1800 Gypaetus aurens, Daud., Trăite d’Ornith., t. II, p. 25—26. 1800 Gypaetus alpinus, Gypaetus castaneus Daud., Trăite d’Ornith., t. II, p. 25 26. 1809 Phene Ossifraga Savigny, Descr. Ois d’Egypte, p. 78. 1809 «Phene gigantea» Savigny, t.c., p. 80. 1810 Gypaetus leucocephahis, Gypaetos melanocephalus, Mex. Mey et Wolf, Taschenb., p. 9—10, tab. I, 3. 1825 Phene ossifraga Vieill. et Aud. Gali, Ois. pl. 8. 1838 Gypaetus hemalachanus, Hutton, Journ. A. Soc. Beng., t. VII, p. 22. 1840 Gypaetos subalpinus, Brehm, Isis, p. 771. * 1840 Gypaetus altaicus, Gebl., Bull. S. Ac. St. Petb., t. V, p. 292. 1842 Gypaetus occidentalis Bonaparte, Cat. Met. Ucc. Eur., p. 18. 1844 Gypaetus barbatus occidentalis, Schi., Rev. Brit., p. XIII. 1844 Gypaetos barbatus occidentalis Schlegel, Krit. Ubers. Eur. Vog., t. XIII, p. 37. 1850 Gypaetus occidentalis, Bonap., Consp. Gen. Av., t. I, p. 11. 1850 Gypaetos meridionalis, Gypaetus grandis, Brehm, Naumannia, t. I, Heft 3, p. 23. 1855 Gypaetos meridionalis Brehm, Vogelfang, p. 7. 1891 Gypaetos barbatus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 8. 1898 Gypaetus barbatus barbatus, Gypaetus barbatus grandis, Erlang., Journ. f. Ornith., t. XLVI, p. 395, Taf. IV, fig. 1, Taf. V, fig. 1. 1899 Gypaetus barbatus (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 376. 1899—1903 Gypaetus barbatus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 221. 1910 Gypaetus barbatus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 440. 1932 Gypaetus barbatus grandis Storr., E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912 21, t. II, p. 1196; t. III, p. 2208; Gypaetus barbatus aureus (Habll.), t. IV, p. 424. 284 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Numiri românești: Zăgan, Vultur bărbos, Vultur cu barbă, Ciahlău, Cilihoiu, Cilioaie. Numiri străine: Rus.: B or o daci \ Germ.: Bartgeier, Lămmergeiery Gaieradler^ Bartadler, Bartfalke, Jochgeier\ Franc.: Gypaete barbu\ Ital.: Avvoltojo degli agnelli, Avvoltojo barbato\ Engl.: Bearded Vulture\ Ung.: Szakâllas Saskeselyu^ Saskeselyii. Caracterele speciei. Ceara, nările și rădăcina ciocului sunt aco- perite cu pene păroase, dure; picioarele albastre surii. Pasăre adultă. Fruntea, creștetul și laturile capului albicioase; partea pcste- rioară a capului și grumazului galben-ruginii; partea superioară brun-surie, cu striuri rahiale albicioase; aripile și coada negre, cu rahisuri albicioase, partea de dedesubt galben-ruginie; irisul alb-argintiu. Pasăre tânăra. Capul și grumazul brun-negricioase, partea dorsală brun- suriu, partea de dedesubt mai mult gălbuie. Aria geografică. Se întâlnește în Europa de Sud, Caucaz, Asia Mică, Palestina și în Himalaia. Răspândirea și biologia. Vechiul ornitolog lOAN CSATO din Aiud, scrie mai pe larg despre întâlnirea zăganului în munții dela granița Munteniei și Transilvaniei1), următoarele: « Mi s’a povestit anume că în munții comunei Uric, s’ar găsi Tetrao tetrix și am voit ca, în tovărășia lui Adam Buda, să încerc să văd dacă am putea găsi această pasăre, a cărei răspândire a fost din nou și iarăși afirmată pentru Jud. Ciuc și acea parte a munților Retezatului. Rătăceam pe o cărare în frumoasele păduri de brad din valea Uricului, când urechile noastre au fost izbite de un vâjâit, parcă ar fi voit să se deslănțuiască o furtună. Privind în direcția din care venea acest sgomot, am văzut un zăgan avântându-se ca fulgerul asupra unei acvile de munte, care ședea pe vârful unui brad uscat. Acvila și-a luat sborul, iar zăganul plană mai departe în fața noastră, abia la distanța unei bătăi de pușcă. Masivul Retezat este alcătuit, în cea mai mare parte, din gneiss; dacă însă pornim din comuna Râu-Bărbat, și urcăm cele mai înalte vârfuri, numite de popor « Custurile », întâlnim un lanț lung de munți de calcar. Acești munți calcaroși se întind de-a-lungul graniței spre Banat, și formează aici munții calcaroși ai Banatului, care sunt cunoscuți în general prin frumoasa lor floră. Din păcate, în acești munți calcaroși — cel puțin în ținutul Transilvaniei— nu se găsesc izvoare, iar multele turme de oi care pășunează aici, nu găsesc apă și deci trebue mânate de câteva ori în fiecare săptămână în văile înguste sau căldările propriu zise, la adăpat. In răstimp, trebue să-și astâmpere setea numai din umezeala ce se lasă în timpul senin, ca picături de rouă, pe bogatul covor de flori, sau umezeala provenită din ceață sau ploaie. La 14 Iulie, am cercetat pentru prima dată, acești munți calcaroși. Era o dimineață frumoasă, însorită. De pe vârfurile mai înalte, ne-am putut bucura de priveliștea câmpiei românești. Numai puțin timp ne-am desfătat ochii în splendida priveliște, apoi ne-am împrăștiat pe coama munților. !) Mitteil. d. Ornith. Ă^erein. in Wien, t. IV, Jahrg., p. 80. Fig. 132. — Gypaetus barbatus aiireus (Habl.), $ ad. Zăgan. 1:13,5 din mărimea naturală. ORDINUL ACCIPITRES 285 Deodată am văzut peste coama munților din față, numită Fața Jaruchi, cinci exemplare de zăgani, sburând la o depărtare de abia 10 m, dar i-am observat prea târziu. Deoarece acest lanț de munți calcaroși se întinde direct în lungime, zăganii obișnuiesc să urmeze această direcție. Sboară jos de tot peste această coamă și peste vârfurile ei, ori pe deasupra coastelor ei, și dacă se găsește cineva în acest drum al lor, nu-1 înconjură, sau îl ocolesc numai la o mică depărtare și se reîntorc de obicei pe aceeași cale. Zăganii care au fost împușcați anul trecut în munții bănățeni — după cum mi s’a comunicat — trebue considerați, după părerea mea, tot ca progenitură a Retezatului, deoarece acești munți sunt în legătură cu munții Bănățeni și fac parte cu siguranță din terenul de vânătoare al zăganului din Retezat. Este curios că în numeroasele mele excursii nu am întâlnit zăganul în acele părți ale Retezatului, formate din gneiss, cu excepția cazului dela Uric, pe când în regiunile calcaroase, pe care le-am vizitat în repetate rânduri — l-am găsit nu numai singuratic, dar chiar și în grupuri mai mici. După aceste observații, s’ar putea presupune că sunt legați de solul calcaros; dar trebue să fie alte împrejurări, ca de exemplu prezența locurilor potrivite pentru cuibărit, pentru care ei preferă acești munți calcaroși, celor formați din gneiss. In anul 1874, la 15 Iulie, am văzut pe munții Parângului două exemplare, urmând foarte aproape unul după altul, pe lângă vârful Parângului, abia la vreo sută de metri distanță de mine. Unul era în haină adultă, celălalt în haina tânără. Din păcate, Parângul este de • obicei învăluit în ceață, iar pe mine m’a ajuns acolo în toate excursiile mele ceață și ploaie. Faptul că zăganul își întreprinde sborurile cu mai multă plăcere în zilele însorite, iar prin ceață și ploaie, numai când este nevoit să-și caute hrană poate fi zărit întâmplător, este poate cauza că nu mi-a fost dat să-1 întâlnesc de mai multe ori. Dacă am aduna datele dela locurile unde au fost împușcați zăganii amintiți, și din regiunile unde au fost văzuți, am putea stabili, bazați pe date sigure, ca locuri de răspândire ale zăganului în Transilvania, acea cunună de munți, care înconjură țara aproape pe trei sferturi și care formează granița muntoasă între Banat, Muntenia, Moldova și Bucovina. El însă nu stă numai în regiunile înalte, ci vizi- tează și poalele munților, ori lanțurile de munți care sunt în legătură cu regiunile alpine. Un mascul adult din Retezat, împușcat la 4 Februarie 1892 (c. g. DANFORD) se găsește în Muzeul Național din Budapesta. In apropiere de Sinaia, se observă de multe ori zăgani, dar după câte știu, nu a fost împușcat niciunul ». EDUARD HODEK comunică despre această pasăre următoarele: « Apariția celui de mult dorit, îl enervează pe vânător aproape ca o întâmplare elementară neașteptată; când am văzut anul trecut, cu adevărat, primul Barbatus. săgetând peste mine de pe pereții înzăpeziți ai Retezatului, ajungând într’o clipă deasupra mea și depărtându-se de mine într’un sbor vijelios, cred că am apucat ochianul în loc de armă, fără intenția clară de a nu trage în el, în acea zi, dar pentru a sorbi cu totul acel moment rar și a-mi întipări cât mai clar în minte maje- •statea sălbatică a acestui sbor mai mult decât vulturesc, aproape imposibil de descris. A dispărut ca gândul, indicându-mi el singur direcția în care urma să-i caut cuibul. Timpul zilei și graba lui mi-au arătat că era în drum spre locuință. Cu 48 de ore mai târziu, am fost în fericita situație să-i cunosc cuibul. Pasărea era bătrână, deoarece penajul pieptului era cât se poate de deschis, iar cununa grumazului Ia osul ocular, era slabă și îngustă. I-am putut •desluși ochiul înflăcărat, îndreptat fără frică spre mine, și voiu păstra această imagine până la sfârșitul vieții. Mitteil. d. Ornith., Verein., im Wien, t. III, Jahrg., p. 16. 286 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Trebue să-mi cer scuze că am ocolit prea mult, până să ajung la simpla comunicare de azi, dar nu am putut altfel. Anume, la 16 Noembrie 1878, a fost împușcat un zăgan, care, trimis mie, s’a dovedit a fi un mascul de doi, trei ani. Acest exemplar este al treilea care a fost capturat în timp de trei ani în Banatul de Nord-Est. In anii 1875 și 1876, a fost prins câte un exemplar în capcană, și pentrucă, dela observarea de către mine a păsării bătrâne din anul trecut, nu s’a vestit nimic despre sfârșitul acestui exemplar, nu este pierdută speranța că acesta — sau chiar perechea — să mai trăiască, mai ales dacă exemplarul împușcat (după cum se poate presupune după haina lui tânără) nu a aparținut perechii dela cuibul de Barbatus, din Valea Cernei. După cum mi s’a povestit ulterior, norocosul trăgător se găsea cam la un ceas de drum dela locuința sa, și cam la 7—8 ore de drum dela locul indicat de mine — locul unde găsisem cuibul — lângă Cioaca-Rudina. Luam masa lângă un sălaș, când veni un flăcău în fuga mare să anunțe că o pasăre îi atacă orătăniile. Am sărit în căruța înhămată, cu arma la noi și am ajuns la locul indicat, când pârîtul voia tocmai să fugă, fără să fi apucat să facă vreo pagubă,, deoarece cred că el căuta mai degrabă alt vânat. Un foc tras în urma lui La doborît, rupându-i aripa dreaptă. S’au scris articole, au apărut multe publicații, chiar și volume, despre zăgan (care orni- tolog nu cunoaște minunata lucrare a lui BENGT BERG, Der Lămmergaier in Himalaja -1)), și fiecare autor împărtășește aceeași părere, că în puține decenii poate va dispare și ultimul exemplar din Europa, iar în Asia și Africa, se va rări cu siguranță. Renumitul cercetător BENGT BERG a fost nevoit să meargă doi ani consecutiv în munții Himalaiei, ca să-i găsească cuibul și să-1 poată studia și eterniza pe plăcile sale, pentrucă în Europa nu La putut găsi. Cultul alpinismului, turismului, civilizația care pătrunde azi până în creștetul munților, îl înstrăinează tot mai mult din locurile lui băștinașe, iar puținele exemplare care au mai rămas pe aiurea, nu se vor mai bucura nici ele de o viață prea lungă. Armele de vânătoare moderne de azi, ajunse în mâinile unor vânători neastâmpărați, dar mai ales afurisita stricnină, folosită la stârpirea răpitoarelor, vor avea grijă ca această catastrofă totală a dispariției acestei păsări, să nu întârzie prea mult. Inmulțindu-se foarte încet (pasărea ouă numai un ou, foarte rar două, dar unul este de obicei nefecundat) și fiind din ce în ce mai mult turburat, nu este nici cea mai mică speranță ca zăganul să repopuleze locurile de unde a dispărut odată. Era necesar ca, măcar în Europa, să se pornească o acțiune internațională pentru ocro- tirea lui, dar din păcate, în cele mai multe locuri acest lucru s’a făcut prea târziu. Și la noi în țară, Comisiunea Monumentelor Naturii a intervenit la locurile competente, spre a fi declarat zăganul « Monument al Naturii ». Din păcate însă, aceasta s’a făcut post mortem și iată de ce. Nu mă refer la timpurile mai îndepărtate, ci mă mărginesc a aminti numai puținele date culese cu multă perseverență și minuțiozitate dela persoane de absolută încredere, și care au cunoscut foarte bine această pasăre în libertate. CZYNK a văzut într’o excursie comună, la Piatra Iorgovanului, 5 exemplare laolaltă. Acesta este ultimul număr mai mare observat de atunci și până azi. In anul 1888 a fost împușcat un exemplar lângă Brașov (azi Orașul Stalin), lângă hoit, la paza de lupi. In anul 1883 au fost împușcate, tot în împrejurimile Brașovului (azi Orașul Stalin), trei exemplare, dintre care un exemplar adult și unul tânăr, care sunt în colecția Muzeului Național din Budapesta, }) Berlin, 1936. ORDINUL ACCIPITRES 287 In anii 1884, 1885, și 1886 au fost văzute câteva exemplare singuratice la Viștișoara, Viștea Mare, Vârtop, Podragu și Negoi, iar la 4 Septembrie 1887 a fost împușcat la Viștea Mare un zăgan și a mai fost văzut și un altul1). Tot aici, în August, au fost văzuți la un cadavru de măgăruș, doi zăgani, dintre care a fost împușcat unul, dar acesta, căzând într’o prăpastie, n’a putut fi scos. S’a aflat dela persoane competente, că zăganul a cuibărit cam în anii aceia și pe Bucegi, în regiunea muntelui « Omul ». In 1886, a fost văzut un exemplar pe Bucegi, și tot în acele zile, trei exemplare pe Retezat. Prețioase date despre cuibăritul zăganului le avem din Comuna Vaida-Recea (Făgăraș). In anul 1886, în prima jumătate a lunii Ianuarie, un tânăr a povestit unui vânător că a observat zăgani cărând crăci și ramuri la cuib, în munții Breaza, lucru de care acesta s’a convins apoi și personal. La sfârșitul lui Ianuarie, vânătorul s’a dus prin acele locuri însoțit de un flăcău, sperând că va găsi un pui. Flăcăul s’a lăsat la cuib cu ajutorul unei frânghii; când a ajuns în fața cuibului, femela care clocea, l-a privit curioasă câteva momente, apoi s’a avântat în prăpastie. Băiețandrul, neavând alte instrucțiuni, a luat oul găsit în cuib, vârându-1 în sân, dar la urcuș acesta s’a spart. Oul avea deja puternic desvoltat embrionul. La 11 Martie 1899, a fost împușcat un mascul, lângă Râu de Mori, la poalele Retezatului. Pe la începutul lui Iunie 1889, a fost văzut la un pădurar un pui de zăgan, aproape complet desvoltat, pe care pădurarul afirma că La ridicat pe la mijlocul lui Mai dintr’un cuib din stâncile Negoiului, pe când puiul era de mărimea unei acvile țipătoare; acest pui de zăgan a fost vândut unui judecător din Muntenia aflat în vacanță. In 1889 a fost împușcat iarăși un zăgan, la Viștea Mare. La 15 August 1891, a fost observat un exemplar deasupra regiunii de făget, unde, vara, această pasăre nu se coboară. La 24 Aprilie 1892, a fost observat un exemplar deasupra vârfului Piciorului Bătrân, iar la 13 și 14 August 1892 a fost văzute două exemplare între Trăznita și Cățăveni. In primăvara anului 1893, a fost găsit un exemplar otrăvit cu stricnină, în munții Retezatului. Ajuns în mâini necompetente, a servit apoi ca decorațiune. La 7 Ianuarie 1894, iarăși a căzut jertfă stricninei un mascul adult, la Greblă, în Valea Râului-Mare din masivul Retezatului: un exemplar de toată frumusețea, având anvergura de 270 cm, lungimea de 120, coada de 57 cm și greutatea de 6,8 kg. Acest exemplar a ajuns în Muzeul Școalei pedagogice din Sibiu, împreună cu al doilea exemplar. Prin schimb de material didactic însă, a ajuns apoi în posesia Muzeului Regional din Timișoara. In excursiile mele din 1917 și 1918, pe Retezat, în lunile Iunie și Iulie, cu toată atenția dată acestei specii, nu am văzut niciodată vreun zăgan și nu a fost observat nici de alții. A urmat o pauză de vreo 24 de ani, fără nicio urmă de zăgani. Abia în anul 1917, pe la începutul lunii August, a fost anunțată din nou apariția zăganului în Retezat. Atunci a fost observat de două ori câte un exemplar, iar la 30 Octombrie, în același an, din nou, un exemplar, pe Borescu-Mare, pe când lupta contra vântului, ducând în ghiare resturile unei blăni de oaie. Acești zăgani noi au format colonii în Retezat și anume în masivul calcaros Stânuletele și au început să cuibărească probabil; așa se explică următoarele: La 19 Octombrie 1927, a fost observat un zăgan tânăr în apropierea Stănulețului, iar în ziua de 20 Octombrie, lângă Lacul Zănoaga, încă doi zăgani adulți, probabil părinții exem- x) 1. c., p. 101. 288 PASABILI-; DIN R.P.B. platului tânăr. Dar această veste îmbucurătoare și senzațională pentru toți cei ce înțeleg acest lucru, a fost foarte curând întunecată de o altă veste, cu atât mai tristă cu cât se luaseră toate dispozițiile de către administratorii teritoriului Retezat, în interesul ocrotirii acestor venerabili oaspeți colonizați aici. La 28 Decembrie 1927, adică în același an, a fost împușcat în sbor, cu alice de iepuri, un zăgan adult pe Surul, lângă Turnul Roșu. Acest foc de pușcă pare a fi pus din nou capăt prezenței zăganului în Carpații noștri, căci acest exemplar era de sigur unul din perechea colonizată în Retezat și care după acest caz nu a mai fost observată laolaltă; iar în ultimii ani, după informațiile primite, nu s’a mai observat nicio urmă de zăgan. Putem deci con- sidera zăganul ca dispărut din nou din țara noastră și poate pentru totdeauna. Din fericire, ultimul exemplar, în carne încă, a ajuns în mâini competente, la Muzeul de Științe Naturale din Sibiu. Din atâția zăgani împușcați în Carpații noștri, se mai păstrează și azi, în diferite muzee, următoarele exemplare: în Muzeul de Științe Naturale din Sibiu, trei exemplare; în Muzeul Școalei pedagogice din Sibiu, un exemplar din colecția din Retezat și anume: med., 11 Martie 1889; ad., 10 Ianuarie 1894, se păstrează, din nou prelucrat în Muzeul Regional din Timișoara. In Muzeul din Orașul Stalin: ? exemplare adulte 1879, din Cristianul Mare. In colecția I. Csato din Aiud, azi în Muzeul Național din Budapesta: 2 juv., Iunie 1866, Munții Rodnei; cj 10 Decembrie 1871, Clopotiva; 2 1873, Zărnești (Făgăraș); ? juv., 1873, Zărnești (Făgăraș); ? juv., 24 Februarie 1874, Șerel. In Muzeul Național din Budapesta: $ 28 August 1876, Orașul Stalin; ? ad., 1879, Cristianul Mare (Orașul Stalin); (J 1885, Cristianul Mare; S ad., 4 Februarie 1892, Retezat. Se mai păstrează două exemplare și în Muzeul de Științe Naturale « Grigore Antipa » din București. In Muzeul Regional din Timișoara, se află și un exemplar de origine din Abisinia (Africa nord-estică); este interesant pentru scopuri comparative. De asemenea, tot la Muzeul Regional din Timișoara, se găsește și un ou de origine balcanică, ale cărui dimensiuni sunt 83,1 X 50 mm. Despre evoluarea colorii ruginii a penajului de pe partea inferioară a zăganului, s’a discutat mult până de curând, de către mulți ornitologi de seamă, unii susținând că această coloare ar proveni din conținutul feruginos al apelor în care zăganul se scaldă de multe ori, alții că s’ar produce datorită unei pudre ce se găsește în pene. Profesorul KAMMNER1) însă a deslegat în mod foarte practic această problemă, arătând că această coloare provine din grăsimea secretată de glanda crupială (târtița) și este întinsă pe pene cu ajutorul ciocului. Ca un caz foarte interesant și unic până azi, trebue să amintesc reproducerea în captivitate a zăganului, despre care ne comunică date foarte interesante insp. i.p. AD. SCHUMANN2) dela Grădina Zoologică din Sofia. Anume, la această grădină zoologică, în anul 1916, o pereche 1) 1. c., p. 185 2) 1. c., p. 355 OR DINUL ACCIPITRES 289 de zăgani a început să clocească cu succes. In lucrarea amintită1) SCHUMANN scrie despre aceasta următoarele: « Din 1915—1916, de când perechea noastră de zăgani a clocit cu succes, clocirea s’a repetat în fiecare an, până acum; natural, nu întotdeauna cu succes. După ce păsările, ca de obicei, au omorît al doilea pui născut în același an, a murit după câteva zile, fără vreun motiv plauzibil, și primul pui. In anul 1925—1926, femela bătrână a ouat numai un ou, care era fecundat, dând naștere unui pui robust. In total, această pereche a crescut până acum 8 pui în cele mai bune condițiuni; procedura clocitului s’a petrecut în general la fel, ca aceea din prima dată. In ultimul an, 1926—1927, primul ou a fost depus la 24 Decembrie, al doilea la 29 Decembrie 1926. Al doilea ou era cu un sfert mai mic decât primul și aproape complet alb. Timpul incubației a durat de data aceasta 56 zile; la 16 Februarie a ieșit primul pui, la 22 Februarie al doilea. Ultimul era mic și debil. Ca să se preîntâmpine uciderea de către părinți a acestui de al doilea pui, mic și slab,": puiul a [fost luat, încercând să fie crescut artificial; dar cu toate sforțările depuse, micul zăgan a murit după patru zile, probabil de slăbiciune. Dintre ceilalți zăgani din Grădina Zoologică, a mai încercat să clocească o a doua pereche; a depus două ouă, dar acestea s’au dovedit nefecundate, și au fost abandonate de către păsările bătrâne, încă înainte de a expira timpul incubației. Deoarece una dintre păsări a murit nu mult după aceasta, o a doua clocire nu a mai putut avea loc». 248. Neophron percnopterus percnopterus L. Hoitar (fig. 133) 1758 Vultur percnopterus Linnaeus, Syst. Nat. Ed. X, t. I, p. 87. 1766 Vultur percnopterus, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 123. 1783 Vultur fuscus, Bodd., Tabl. Pl. Eul., p. 25. 1783 Vultur fuscus Boddaert, Table Pl. Enl. de Daubenton, p. 25. 1786 Vultur leucocephalus, Gmel., Syst. Nat. t. I, p. 248. 1793 Vultur percnopterus, var. carpensis, Lichtst., Cat. Rev. Nat., p. 2. 1799 Vultur alimoch, Vultur stercorarius, Lapeyr., M. et Ois. de la H. Garonne, p. 10, 1800 Vultur albuș, Daud., Trăite d’Orn., t. II, p. 21., 1810 Neophron percnopterus, Savign., Ois. de l’Egypte, p. 16. 1815 « Vultur albicans Iohnst.it Meisner et Schinz, Vog. d. Schweitz, p. 2. 1820 Cathartes percnopterus Temm., Man. d’Orn., t. I, p. 8. 1824 Cathartes meleagrides, Temm., Pl. col. I. 1826 Vultur meleagris, Pali., Zoogr. Rosso-As., t. I, p. 377. 1826 Percnopterus aegyptiacus, Steph., Shaw’s Gen. Zool., t. XIII, t. II, p. 7, 1829 Neophron aegyptiacus, Smith,. S. Afr. O. Journ., t. I, p. 16. 1840 Cathartes europaeus, Cathartes capensis, Brehm, Isis, p. 599. 1850 Neophron (Cathartes) percnopterus breviori rostro, Brehm, Naumannia, Heft. 3, t. I, p. 23. 1853 Neophron pileatus, Brehm, Journ. f. Ornith., t. I, p. 196. 1855 Neophron monachus, Brehm, Vogelf., p. 3. 1891 Neophron percnopterus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 2. 1899 Nephron percnopterus (L.), 1758, St. Chernel, Magy. Mad., t. II, p. 374. 1899—1903 Neophron percnopterus (Linne), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 220. x) p. 154. 19 — c. 995 290 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 1910 Neophron percnopterus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 437. 1932 Neophron percnopterus percnopterus (L.), E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912—1921 t. II, p. 1200; t. IV, p. 425. Numiri românești: Hoitar, Mortăcinar, Vultur pleșuv alb, Vultur pleșuv mic, Vultur egiptean, Pleșuv alb, Pleșuv mic. Numiri străine: Rus.: Sterviatnic-, Germ.: Schmutzgeier^ Aasgeier, Schmutziger Aaswogel, Ăgyptischer Aasgeier, Ăgyptischer Erdgeier^ Kotgeier\ Franc.: Neophron percnoptere, Catharte alimoche\ Ital.: Capovaccajo, Caccaja bignia, Vaccaja scura; Engl.: Egyptian Vulture\ Ung.: DdgkeselyiL Caracterele speciei. Ciocul alb și lung este curbat la vârf; fața și gâtul sunt golașe; ghiara degetului mijlociu, lungă și puțin curbată, cea dela degetul posterior, mare și mult încovoiată. Remigele negru-brunatice; cele secundare și ternare sure deschis pe steagul extern, dela jumătate spre vârf. Pasăre adultă. Coloarea principală albă murdar. Pasăre tânără. Coloarea principală brună întunecat. Este de mărimea acvilei țipătoare. Sistematica. Dintre cele 12 exemplare, pe care le-a avut Dombrowski, 11 erau exemplare complet colorate, iar unul purta haina tânără; la una dintre pasări, flancurile — și în parte și penele prelungite de pe cerbice — erau destul de intens colorate cu ruginiu. Un mascul foarte bătrân, de talie mică, avea călcâiele și partea dindărăt a degetelor colorate puternic în roșu-carmin. Dela șapte exemplare proaspete, în carne, primite în mână, s’au putut lua măsurile, pe care le redăm în tabloul Nr. 77. TABLOUL Nr. 77 Sexul Și etatea Lun- gimea cm Anver- gura cm Lun- gimea aripii cm Lun- gimea cozii i cm Lun- gimea tarsului cm Degetul mijlociu cm Poli- carul cm Degetul extern cm Degetul intern cm 1 înăl- țimea ciocului cm Lun- gimea ciocului cm o ad. 65 163 51 27,5 9,4 8,3 5 5,2 5,1 2,4 3,5 c? ad. 66 165 51,5 27 9 8,2 5 5 5 2,2 3,4 Ș ad. 68 164 50,5 26 9 8,2 5,1 5,3 5,2 2,3 3,6 $ ad. 66 164,5 52 27,5 9,1 8,1 5, 5,1 5 2,2 3,3 2 ad. 67 166 53 27,5 9 8,2 5,1 5,2 5,1 2,3 c.z Ș ad. 67 164,5 51 27 9,2 8,3 5,2 5,2 5 2,3 3,5 2 ad. 68 165 51 28 9 8,4 5 5 5,1 2,4 3,5 A r i a g e o grafică. Se găsește în regiunea sud-mcditerancană, pe litoralul Mării Roșii, în Persia și Africa ele Sud. Răspândirea și biologia. După relatările lui DOMBROWSKI, hoitarul este cel mai rar dintre vultani și clocește numai în Dobrogea (vreo 10—12 perechi). In cealaltă Fig. 133. — Neophron percnopterus percnopterus L., $ ad. et juv. Hoitar. 1:9,65 din mărimea naturală. ORDINUL ACCIPITRES 291 parte a țării apare numai rar, cu excepția regiunii Dunării, unde a fost întâlnit de mai multe ori la hoit. Ca pasăre migratoare, apare în Martie și părăsește țara în Septembrie. Cea mai timpurie dată de sosire notată este 17 Martie 1906, la Medgidia; cea mai târzie dată la care a putut fi observat un exemplar (la Enigea), este 7 Octombrie 1899. Mulți autori observă că el se așează rareori pe copaci. DOMBROWSKI însă, la Chiuvegea, a avut ocazia aproape zilnic, să vadă hoitari așezați pe copaci, și în această regiune nu lipsesc stâncile. Le place apa în măsură și mai mare decât vultanului brun; pentru ei este o necesitate absolută. Inafară de băile de apă pot fi văzuți scăldându-sc și în praf, la fel cu găinile de casă. Cuibăritul. Cuibul se află în crăpăturile sau peșterile stâncilor; pe copaci însă, cum amintește Naumann, niciodată. Toate trei cuiburile pe care le-a cercetat Dombrowski erau alcătuite din petece, crăci și fân; la unul dintre ele era un fes vechi. Cuibarul pare a consta întotdeauna numai din două ouă; ouă proaspete a găsit la 19 și 28 Aprilie; un pui de câteva zile, la 7 Iulie. Dimensiunile dela două cuibare sunt: 1) 65x49 mm, 66x49 mm; 2) 75x50 mm, 65x49 mm. Greutatea oului celui mai mare este 8,32 g. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează un ou, de proveniență balcanică, ale cărui dimensiuni sunt: 70,2x49,45 mm; câteva perechi de hoitar clocesc regulat și în munții Bănățeni din Clisura Dunării (Cazane) și Valea CerneL Eu ia-m întâlnit de mai multe ori, în timpul cuibăritului, în această regiune. Exemplarele din figura 133 sunt: un mascul adult (cel de sus) împușcat la 20 Mai 1906, în împrejurimea comunei Socolari (Cetate), unde o pereche a clocit în stâncile din Valea Nerei; celălalt (de jos) un exemplar tânăr, în penaj de tran- siție (de 2 ani), prins viu în curtea unui țăran din Comuna Plavișevița, în vara anului 1930, ca pui sburător ieșit dintr’un cuib, care se afla în stâncile Caza- nelor dintre Plavișevița și Dubova. La 12 August 1907, am împușcat la Dubova o pereche (mascul adult și femelă adultă), «la bufniță », la câteva minute unul după altul; își aveau cuibul în stâncile Cazanelor dela Dunăre. Toți acești patru hoitari se găsesc și azi în Muzeul Regional din Timișoara. Inafară de acești hoitari, am văzut aproape în toate excursiile mele din această regiune și numeroase alte exemplare. Ultimele date la care i-am observat, sunt: 1 Iunie 1938, când am observat un exemplar adult deasupra Cernei, în apropiere de gara Băile Hercu- lane, virând în aer la o înălțime de 120—150 m; la 12 Mai 1940, am văzut trei exemplare adulte lângă gara Orșova, sburând încet spre Cazane. Toți aceștia au cuibărit cu siguranță în acea regiune, de unde avem și date mult mai vechi, publicate de ornitologi străini, ca: Baldamus, care a găsit un cuib în anul 1847; Hodek a stabilit în Iulie 1877, patru perechi clocitoare. In vara anului 1913, ornitologii unguri. L. Szemere și T. Szlavy l-au găsit cuibărind tot aici, cu care ocazie au și împușcat unul. Dar hoitari au mai fost observați sau împușcați și în alte regiuni. Au fost observați pe Negoiu, în 1889, iar o pereche a fost văzută în munții Făgărașului, apoi la Poiana Mărului, unul a fost întâlnit pe Valea Streiului, în 1860. Două exemplare se găsesc în Muzeul Național din Budapesta; unul împușcat la 23 /aprilie 1888 la Moldova Nouă, celălalt la 1 Mai 1888 lângă Mehadia. Un alt exemplar adult dintre cele trei venite la un hoit, a fost împușcat lângă Biserica Albă, la 20 Mai 1895. Un exemplar a mai fost împușcat la un hoit, la 6 Iunie, pe dunele dela Deliblata, lângă Dunăre. Penajul brun din tinerețe este complet înlocuit cu cel adult abia în al treilea, respectiv al patrulea an. De asemenea este greșită și părerea lui Dombrowski că? 19* 292 PĂSĂRILE DIN U.I’.R. coloarea ruginie de pe flancuri, a unui exemplar al lui, ar fi rezultatul unor băi în apă feruginoasă; această coloare se produce în urma frecării penajului cu secre- țiunea unsuroasă a glandei crupionului, cu ajutorul capului și al ciocului. Hrana. Constă din hoituri și excremente umane și animale; dar s’au găsit în gușă lăcuste și scoici mici. După cum reiese din cele amintite mai sus, este în toate privințele o pasăre foarte folositoare. Azi și hoitarul este o pasăre pusă sub protecție prin lege, în urma demer- surilor făcute de către Comisia Monumentelor Naturii din R.P.R. 249. Gyps fulvus fulvus (Habl.). Vultan sur (fig. 134) 1760 Vultur fulvus, Briss., Orn., t. I, p. 462. 1783 Vultur percnopterus (nec Linne), Pilier et Mittersp., Iter per Poseg. Sclav., p. 27. 1805 Vultur trencalos, Bechst., Naturg. Deutschl., t. II, p. 491. 1809 Vultur castaneus Steph., Shaw’s Gen. ZooL, t. VII, p. I, 29, st. XII. 1810 Vultur leucocephalus Mey et Wolf, Taschenb., t. I, p. 7. 1810 Gyps vulgaris Savign., Syst. Ois. d’Egypte, p. 11. 1822 Vultur fulvus Naumann, Naturg. Vog. Deutschl., t. I, p. 162, Taf. 2. 1823 Vultur vulgaris Bonn, et Vieill., Euc. Menth., t. III, p. 1170. 1826 Vultur persicus Pali., Zoogr., Rosso-As., t. I, p. 377. 1831 Vultur albicolis Brehm, Vog. Deutschl., p. 1010. 1840 Vultur gallipenms, Brehm, Isis, p. 615. 1840 Vultur cristatus (? non Gmelin) Brehm, Isis, p. 618. 1842 Vultur isabellinus Brehm, Isis, p. 509. 1844 Vultur chassefiente Riipp., Neue Wirbelth. Vog., 1835, p. 47,. Gyps fulvus Gray, Gen. t. I, p. 6. 1844 Vultur fulvus occidentalis, Schlegel, Rev. Crit., p. XII. 1850 Gyps fulvus, Gyps (Vultur) albicollis, Brehm, Naumannia, t. I, Heft B., p. 23. 1850 Gyps occidentalis Bonap., Consp. Gen. Av., t. I, p. 10. 1851 Gyps albicollis Brehm, Naumannia t. I, fasc. III, p. 23. 1852 Vultur Kolbi Carst., Naumannia, p. 76. 1854 Vultur aegyptius Lichtst., Nomencl., Av., p. I. 1862 Vultur fulvus orientalis Schleg., Mus. Pays-Bas, Vuit., p. 6. 1874 Gyps hispaniolensis Sharpe, Cat. B. Brit. Mus., t. I, p. 6. 1891 Gyps fulvus Gm., I, Friwaldszky, Aves Hung., p. 1. 1898 Gyps fulvus occidentalis, Gyps fulvus hispaniolensis, Gyps fulvus fulvus Erlang., Journ. f. Ornith., t. XLVI, p. 448—452. 1899 Gyps fulvus (Gm.), 1788, St. Chernel. Magy. Mad., t. II, p. 371. 1899—1903 Gyps fulvus (Briss.), I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 219. 1910 Vultur fulvus Briss., R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 433. 1932 Gyps fulvus fulvus (Habl.) E. Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912—21, t. II, p. 1204; t. IV, p. 425. Numiri românești: Vultan sur, Vultur pleșuv sur, Vultur pleșuv cenușiu, Vultan cu cap alb, Vultur pleșuv roșu, Vultur gulerat, Vultur mohorît, Vultur de piatră, Cartai. Firi. 134. — Gijps /ulvus fuluus (HabL), $ juv., J ad. Vuita n sur. 1 : 14,4 din mărimea naturală. O FU) 1N U L A CCIPJ TRES 293 Numiri străine: Rus.: Bielogolov Grif*, Germ.: Gănsegeier, Weiss- kopfgeier; Franc.: Vautour Gviffon, Gyps fauve} Ital.: Grifone, Avvoltojo fulvo, Grifone italiano; Engl.: Griffon Vulture; Ung.: Fako keselyu, Kopasznyaku keselyil. Caracterele speciei. Capul și grumazul sunt acoperite cu puf scurt alb; la baza grumazului, se află un smoc de pene înguste, albicioase. Restul penajului, până la remigele și rectricele negre, este de coloare galben-roșcat palid până la brun-suriu-roșcat închis, cu rahisuri deschise; fața pieptului e întotdeauna de aceeași coloare ca și partea de dedesubt. Picioarele, galben- surii. Sistematica. Haina pufoasă este albă și foarte lânoasă; în acea- stă Haină, pupila este vânătă închis; irisul, sur-gălbui; pleoapele, sur- albăstrui. Penajul prim, care este complet cam pe la mijlocul lui August, se deosebește de haina adultă nu numai prin coloare, ci și prin forma penelor. In penajul tânăr, toate penele sunt mai ascuțite, iar gulerul grumazului are pene lungi, înguste, fâlfâitoare. Coloarea este mai mult sau mai puțin intens brun-gălbui- roșcat, iar prin uzare și spălăcire, trece în curând într’un brun-gălbui. Irisul este până la al cincilea an brun-aluniu, și de atunci începe să devină tot mai brun- gălbui. La această vârstă, dela șase până la opt ani, coloarea penajului este mai mult brun-cafeniu deschis. Abia în al zecelea an este complet colorat și pe măsură ce îmbătrânește, devine tot mai palid brun-suriu-gălbui, mai ales masculii sunt TABLOUL Nr. 78 Sexul și etatea Dife- rența de mărime Lun- gime cm An- gura cm Lun- gimea aripii cm Lun- gimea cozii cm Lățimea tectri- celor mijlocii cm Tar- sul cm Dege- tul mijlo- ciu cm Poli- carul cm Dege- tul ex- tern cm Dege- tul intern cm Lun- gimea cio- cului cm înăl- țimea cio- cului cm Greu- tatea kg 30 3 ad. < Max. 112 285 74 39,5 7,8 11,3 14 9 9,9 9 9,2 4,4 10,5 Min. 102 256 68 31 7,1 10,3 11,6 8 9 8,1 8,4 4 7,5 31 Ș ad. ■ Max. 115 293 77 38 7,9 11,4 13,8 8,9 10,1 9 9,4 4,5 11 Min. 105 259 70,5 32 7,3 10,2 11,9 8,1 9,2 8,2 8,2 4 8 10 d juv. < Max. 113 286 76 37 7,6 H,2 13,9 8,9 10 9 9,3 4,2 11,25 Min. 103 258 70,5 33 6,9 10 11,6 8 9 8,1 8 3,9 7,35 11 ? juv. < Max. 115 297 78 39,8 7,5 10,9 14 9 10,2 9,1 9,3 4,3 11 Min. 104 267 73 35 6,8 9,6 11,8 8,2 9,4 i i 8,3 I i 1 8,1 3,8 7,45 294 PĂSĂRILE DIN R.P.R. mai deschiși. Capul și grumazul prezintă acum, în loc de puful alb, peri scurți aspri; penele de la baza grumazului sunt acum albe, total spintecate și scurte nu fâlfâitoare. Irisul este galben murdar; spre pupilă mai clar, spre pleoape mai întunecat. Aceeași coloare se poate observa la periferie ca o linie îngustă în jurul irisului. Segmentul inferior al irisului este brun-gălbui și mai spre pupilă. Năpârlirea începe în Iunie și durează până în Septembrie. Dimensiunile pentru exemplarele măsurate de Dombrowski sunt prezentate în tabloul Nr. 78. Aria geografică. Se întâlnește în partea estică a regiunii sud-mediteraniene dela Sardinia până la Ural. Răspândirea și biologia. In țara noastră vultanul sur este cel mai răspândit dintre membrii grupei lui. II găsim ca pasăre clocitoare în Dobrogea, în Carpați, precum și la Dunăre, în câteva perechi. Ca pasăre sedentară, se găsește în țară în tot timpul anului. Locurile de cuibărit, mai ales pădurile din văile stâncoase dela Ghiuvegea, formează în tot timpul anului culcușurile lor. Sosesc în aceste locuri mai mult în orele de după amiază și se așează pe vârfurile uscate ale stejarilor, sau pe pereții stâncoși. Pe un astfel de stejar, DOMBROWSKI a numărat odată 52 de vultani. In acea zi a apreciat numărul vultanilor care au înoptat în pădurea dela Ghiuvegea, la cel puțin 300. Numărul vultanilor variază însă foarte mult după anotimp și după starea sanitară a animalelor domestice. In acel timp (sfârșitul lui •Octombrie) bântuia cu putere o molimă între oi. Este cu totul greșită părerea că vultanul ar găsi hoitul prin simțul mirosului, deoarece tocmai acest organ este cel mai puțin desvoltat la toate păsările; numai ochiul, extraordinar de ager, este acela care îl ajută la descoperirea hranei sale. Inafară de măcăitul pe care-1 produce la hoit sau la vreo nemulțumire, el mai scoate și un fel de nechezat asemănător cu acela al unui cal, când este înfuriat sau strâmtorat. Vultanul sur suportă foarte bine captivitatea. DOMBROWSKI a avut un vultan extraordinar de blând, care răspundea la numele de Ghiță; acesta mânca din mână și se lăsa bucuros scărpinat pe grumaz și gușă, dar suferea de mania de a distruge tot ce-i ieșea în cale. A legat mare prietenie cu o vulpe blândă și un jder; de multe ori se juca ore întregi cu aceștia, ceea ce constituia un spectacol amuzant. Toți vultanii, pe care i-a ținut în captivitate, se scăldau de multe ori și beau mult. Cuibăritul. Vultanul sur cuibărește atât pe stânci, cât și pe copaci; în ultimul caz se folosește de cele mai multe ori de cuiburile vultanilor bruni, ale acvilelor imperiale sau ale codalbilor. Este de mare interes faptul că vultanul sur cuibărește și în zăvoaiele Dunării, deoarece Dombrowski a găsit, în 1903, trei cuiburi ocupate acolo; unul pe ostrovul Strâmbu, al doilea pe Puiu Strâmbu și al treilea la Gura lalomiței. Din cuibul de codalb de pe Puiu Strâmbu, a luat ouăle și a împușcat femela, la 29 Februarie; în seara de 11 Martie, a văzut o pereche de acvile imperiale pe copacul unde era cuibul și a dedus că, după ce a fost împușcat codalbul, acest cuib locuit de ani de zile de acvile imperiale, va fi ocupat și anul acesta de către aceste acvile; dar când a vizitat din nou la 23 Aprilie această insulă, a găsit pe cuib un vultan sur, care clocea pe un ou, cam de 20 de zile. Femela a fost împușcată, iar pe mascul l-a văzut de mai multe ori spre seară, șezând pe copacul pe care se afla cuibul. ORDINUL A CC I Pl TU ES 295 Cuibarul, care constă numai dintr’un ou, se găsește de cele mai multe ori în Martie; timpul ouatului însă variază foarte mult, și s’au găsit ouă proaspete dela 26 Februarie până la 10 Aprilie. Dombrowski a măsurat 19 ouă, care au avut în medie următoarele dimen- siuni: 92,3x69,1 mm; cel mai mare 95 x72,1 mm; cel mai mic 85x67,5 mm. Femelele adulte ouă întotdeauna mai de timpuriu decât cele tinere. Cât ține la cuibul său vultanul sur, o dovedește următorul caz observat de Dombrowski: « In Aprilie 1903, am petrecut câteva zile la Ghiuvegea, pentru a observa vultanul brun la cuib, și am cercetat imediat, în prima seară, un cuib, care este locuit de ani de zile de o pereche de vultani bruni. De data aceasta însă am găsit un vultan sur clocind în acel cuib. Posibilitatea de a ținti pasărea în cuib este foarte redusă, așa încât am sdrobit numai picioarele păsării, care își luase sborul. Eram foarte necăjit, deoarece presupuneam că vultanul nu se va reîntoarce la cuib, ci va pieri undeva. Fiindcă începuse să se întunece am lăsat oul în cuib, ca în dimineața următoare să pun pe cineva să-l ia. Cine își poate închipui însă mirarea mea, când la sosire, încă de departe, am văzut capul vultanului care stătea pe cuib; credeam că este masculul și abia după ce cu un foc am doborît pasărea din sbor, am văzut că este femela rănită cu o zi înainte; la o examinare mai amănunțită, am văzut că nu numai picioarele îi erau sdrobite, ci și în pântece pătrunseseră două alice, iar cuibul era complet însângerat». Hrana. Se hrănește aproape exclusiv cu hoit; pe ici colea, cu melci și insecte mai mari. Și acest vultan este nestricător. Vultanul sur — când nu găsește hrană pe munți — hoinărește departe și pe la câmpie, și se întâlnește uneori și pe locuri unde nu obișnuește să vină, sau nu a fost întâlnit de loc, mai ales dacă a descoperit undeva din văzduh, cu ochii lui extraordinar de ageri, vreun cadavru de animal mai mare; așa de exemplu, a fost împușcat un mascul bătrân (fig. 134) la 25 Mai 1928 în jurul Timișoarei, la cadavrele de cerbi, morți din cauza muștei columbace; iar o femelă tânără (aceeași figură) a fost împușcată la 18 Octombrie 1929, lângă Pustiniș (Timișoara); ambii se găsesc în Muzeul Regional din Timișoara. Al treilea exemplar din Muzeul Regional, un mascul tânăr, a fost împușcat la 15 Mai 1908, lângă Bocșa Montana. A mai fost împușcat un exemplar în câmpul de lângă Vârșeț, la 17 Septembrie 1910; acum se găsește în Muzeul comunal din Vârșeț. In fine, un mascul mediu a fost împușcat în a doua jumătate a lunii Decem- brie 1927. In Carpații noștri se întâlnesc uneori — mai ales în timpul verii, pe la goluri, când se pășunează — cârduri de sute de exemplare. In timpul staționării mele la Sinaia, în vara anilor 1930, 1936, 1939, am văzut dela Stațiunea Zoologică aproape zilnic, vultani suri plutind deasupra Bucegilor (Pietrele Arse, Valea Jepilor, Caraimanul etc.) dela 2 până la 20—30 bucăți. Cel mai mare cârd de vul- tani suri a fost însă observat pe Retezat, la «Slăvete», pe la mijlocul lunii August 1927, când a bântuit o groaznică molimă între vitele de pe munte, și au pierit multe dintre ele. In acest timp s’au adunat de pretutindeni vreo 700—800 de vultani, curățind hoiturile de pe munți și executând prin aceasta un adevărat serviciu sanitar și de salubritate. Aproape în toate muzeele mai de seamă din țară, se păstrează unul sau mai multe exemplare. 296 PĂSĂRILE DIN R.P.R. 250. Aegypius monachus L. Vultan brun (fig. 135) 1766 Vultur monachus, Linne, Syst. Nat., t. I, p. 122. 1782 Vultur Arrian La Pairouse, K. Vetensk, Akad. Nya Handl., t. III, p. 105. 1783 Vultur cinereus Pilier et Mittersp., Iter per Posegan, Sclav., p. 27. 1788 Vultur cinereus Gmelin, Syst. Nat., t. I, p. 247. 1800 Vultur vulgaris. Vultur arrianus, Vultur niger, Daud., Trăite, t. II, p. 17—1& 1800 Vultur chincou Daudin, Trăite d’Orn., t. II, p. 12. 1810 Aegypius niger Savign., Syst. Ois. d’Egypte, p. 237. 1842 Gyps cinereus Bonap., Comp. List B. Eur., p. 17. 1844 Polypteryx cinereus Hodgs., Gray’s Zool. Mise., p. 81. 1850 Vultur fuscus (nec. Gmel.), Brehm, Naumannia, t. I, fasc. 3, p. 23. 1891 Vultur monachus L., I. Friwaldszky, Aves Hung., p. 1. 1899 Vultur monachus L. 1766, St. Chernel., Magy. Mad., t. II, p. 369. 1899—1903 Vultur monachus Linne, I. Madarâsz, Magy. Mad., p. 217. 1910 Vultur monachus Linne, R. Dombrowski, Orn. Rom., p. 429. 1932 Aegypius monachus (L.), E Hartert, Vog. Pali. Faun., 1912—21, t. II, p. 1208;. 1921—22, t. III, p. 2208; t. IV, p. 425. Numiri românești: Vultan brun, Vultan negru, Vultur pleșuv brun, Vultur pleșuv, negru, Cara cartai. Numiri străine: Rus.: Serii grif, Ciornoburîi grif; Germ.: Monchs «eter, Kuttengeier, Brauner Geier\ Franc.: Vautour arrian, Vautour moine; Ital. Awoltojo, Avvoltojo nero leprajolo-, Engl.: Cinereous, Vulture\ Ung.: Barat- keselyii, C suklyâskeselyii. 1 Caracterele speciei. Grumazul, mai mult de jumătate golaș, este albăstrui. Puful care străbate inafară prin penele grumazului — când grumazul este tras între umeri și astfel partea golașă este ascunsă — formează un guler cordiform, care înconjură o pată triunghiulară brună. La fiecare umăr se găsește un smoc de pene mobile; tarsele sunt acoperite cu pene până peste jumătate în jos, partea golașă e carniolă murdar. Irisul, brun. Coloarea generală a penajului este brună închis. Vultanul brun este cea mai mai mare pasăre răpitoare europeană. Sistematica. Irisul dela puii pufoși are o coloare sur-plumburie care începe să dea în brun-gălbui imediat ce penajul conturai începe să crească; aceasta se petrece de jos în sus, de sub periferie spre pupilă. Pasărea de un an prezintă un iris brun-roșcat, bătând în gălbui; începând de aici, acesta se colo- rează într’un brun roșcat închis, coloare care abia în al patrulea, al cincilea an, apare curată. Coloarea penajului, în general, este destul de constantă, dar foarte intere- sante sunt penele albe, care se ivesc câteodată pe partea inferioară a aripii. La 10 exemplare s’a găsit și între tectricele remigelor secundare o parte albă. O lemelă adultă, împușcată la cuib la 30 Aprilie 1903, avea pe aripa stângă patru, pe cea dreaptă cinci asemenea pene albe. . 135. — Aegypius monachiifi 1 Vultan brun. : 11,56 din mărimea naturală. O RI) IN U L A CC IPJ TBES 297 Acest fapt l-am constatat și eu la unul din cele trei exemplare colectate pe Retezat, în 1917, și cedate Muzeului Școalei Normale din Timișoara, unde se păstrează și azi. Intre cei 86 de vultani bruni cercetați de Dombrowski, se găseau zece care aveau un penaj aproape negru și dimensiuni foarte mici. Dombrowski era de părere că sunt exemplare foarte bătrâne. Exemplarele măsurate de Dombrowski au următoarele dimensiuni: TABLOUL Nr. 79 Sexul și etatea Dife- rența de mărime Lun- gimea An- ver- gura cm Lun- gimea! aripii cm Lun- gimea cozii Lățimea tectri- celor mijlocii; 1 I : Dege- Poli- carul cm Dege- tul extern I Dege- tul intern Lun- gimea cio- cului cm înăl- țimea cio- cului cm Greu- tatea kg Tar- j sul | i , i tul mijlo- ciu VIII V 11 L 1 111 Vili vtu । cm 20 J ad. Max. 107 282 78 40,2 7,6 13 10,9 7,5 7,4 7,3 8,5 4,7 11.5 Min. 102 264 74 33,5 6,5 12 9,4 6 7 7 7,4 4,4 7 21 Ș ad. ■ Max. 112 301 83 40,5 7,5 13,5 11 7,4 7,5 7,5 8,4 4,8 12,5 Min. 104 269 7i, | 33 6,8 12,4 9,5 6,5 7 7 7,3 4,4 7,5 Aria geografică. Locuește în regiunea sud-mediteraneană, spre Est, în India si China. Răspândirea și biologia. In Carpați. dar mai ales în Munții Păduroși ai Dobrogei, este cunoscută ca pasăre clocitoare obișnuită. Insă numărul lor a scăzut foarte mult, față de trecut. Ca dovadă cât de numeroși erau cândva, poate servi perioada de cuibărit din anii 1873, 1874 și 1875, când în pădurile dela Babadag, cu o întindere de cca 9 km pătrați au fost găsite 377 de ouă. Acum mai sunt în această pădure 10—12 cuiburi. Inafară de aceasta, vultanul brun mai clocește și în pădurile dela Ghiuvegea, Velichici, Carvan și Regep- cuius; în anul 1903 mai erau în aceste locuri 14 cuibare ocupate. Vultanul brun este pasăre sedentară, care nu părăsește țara noastră nici iarna. Despre biologia acestui vultan mai scria DOMBROWSKI în anul 1910, următoarele: «Pădurile întinse dela Babadag, Ghiuvegea, Velichici, Carvan și Regepcuius, formează locurile lor de staționare în tot timpul anului și de aici pornesc în căutarea hoiturilor. Deseori lipsesc toți vultanii 1—2 zile, ca apoi în orele de după masă, să apară din toate părțile, așezându-se pe vârfurile uscate ale stejarilor. Aici stau apoi cu gâtul tras între umeri, cu penajul sburlit, dedându-se cu totul mistuirii ospățului îmbelșugat. • Cârduri mai mari se întâlnesc rar, de cele mai multe ori se poate vedea numai perechea care rămâne împreună toată viața, și deseori doarme pe copacul purtător de cuib. La Man- galia, am văzut odată, cu mai mulți ani înainte, un cârd de 11 vultani, sburând pe sus. La hoit nu am văzut niciodată mai mulți vultani din aceștia; cel mult 3—8. Cu multă plăcere fac vultanii baie, fapt pe care l-am putut observa atât în captivitate, cât și în viața lor liberă; de asemenea, se și adapă deseori, și mult. După baie, se așează undeva, pe un punct mai ridicat și stau timp îndelungat, cu aripile întinse, ca să-și usuce aripile și penajul la soare ». 298 PĂSĂRILE DIN R.P.R. Cuibăritul. Cuibul — care reprezintă o construcție foarte volu- minoasă — se află întotdeauna pe copaci, de obicei numai la câțiva metri dela pământ, între crăcile de sus ale stejarilor, perilor, teilor piperniciți. Cuibarul este întotdeauna astfel așezat, ca pasărea să aibă acces liber, spre partea de dea- supra a coastelor dealurilor. De multe ori se găsesc trei, patru cuiburi în apropiere, până la limita vizuală. Perechea se folosește de cuibul ei mulți ani de-a-rândul și un pădurar din Ghiu- vegea mi-a spus că știe un cuib de Cara Cartai, care, de vreo 31 de ani, este ocupat în fiecare an. Acesta este cel mai mare cuib pe care l-am văzut; avea un diametru de 2,60 m, la o înălțime de 2,40 m. Ambii soți alternează la clocire. La cuib, cartarul brun se poate împușca ușor, căci dacă este speriat de pe cuib, deseori se reîntoarce chiar după 5 minute; însă dacă este speriat prin focuri de armă greșite, devine foarte neîncrezător. Timpul de clocire al vultanului brun variază foarte mult. Nu am găsit terminat niciodată cuibarul înainte de 15 Martie — ci de obicei la sfârșitul acestei luni — și el constă aproape întotdeauna numai dintr’un ou. Sintenis a găsit, la 8 Mai 1874, un ou proaspăt; eu am găsit la 2 Mai 1903, un ou abia puțin incubat. Dintre multele cuiburi pe care le-am cercetat, numai într’unul am găsit odată două ouă; la fel și Sintenis, din 369 de cuiburi. Elwes și Buckley la 20 de cuiburi au găsit trei, cu câte două ouă. Al doilea ou, după experiențele de până acum, este mai mic și aproape curat alb, sau numai foarte rar pătat. Intre ouăle cercetate de Dombrowski, s’a găsit unul care la capătul ascuțit era acoperit cu numeroase pete brune închis, pe când cealaltă parte a oului prezenta coloarea fundamentală alb-gălbuie. Alte ouă erau decorate cu pete mari, singu- ratice, roșu-ruginii. Ouăle variază foarte mult, ca formă, mărime și felul colo- rației. Unele ouă au pe suprafață niște ridicături sgrunțuroase. In Aprilie 1905, am găsit un ou foarte interesant, care era complet unicolor, brun-ruginiu, ase- mănător ouălor de șoimi nobili, dar puțin mai palid; din coloarea de bază, alb- gălbui, nu se vedea nimic. Dimensiunile medii la 117 ouă din Dobrogea sunt: 89,5x66,6 mm; cel mai mare măsoară 95,5x66,3 mm; cel mai mic 83,2x67,3 mm. Greutatea osci- lează între 21,3 și 28,7 g, media 24,85 g. Am menționat mai sus că cele amintite de Dombrowski, referitor la biologia vultanului brun, au fost observații făcute și scrise de el acum 40—50 de ani în urmă, dar de atunci lucrurile s’au schimbat mult, chiar foarte mult. Azi nu cred să mai putem număra, pe fiecare deget, câte un cuib locuit, iar pe măsură ce trec anii, va deveni la noi în țară și mai rar, căci distrugerile fără rost și milă din trecut, azi nu se mai pot repara. Hrana. Carne de mamifere, atât proaspătă cât și stricată, iar dintre acestea preferă pe cea de porc. In deosebi îi plac oasele moi dela picioarele de viței și porci, pe care le înghite cu totul, cu piele, păr și copite; primele le digeră, pe când ultimele le vomitează, în chip de ingluvii mari uniforme; cele mai mari ingluvii au măsurat 96 X 57 mm. Este una dintre cele mai folositoare păsări. In Muzeul Regional din Timișoara se păstrează în prezent doi vultani bruni și un ou: $ med. împușcată la 19 Mai 1904, la Dognecea. 2 ad. împușcată la 28 Aprilie 1927, la Grui-Brăila. TABLA ILUSTRAȚIILOR Pag. Fig. 69. .4pus apus apus (L.).............................................. 6 Fig. 70. Caprimulgus europaeus meridionalis Ilari. 16 Fig. 71. Merops apiasler Linne (în culori) ............................... 18 Fig. 72. Upupa epops epops L. (în culori).............. 22 Fig. 73. Coracias garrulus garrulus L. (în culori) 28 Fig. 74. Alcedo allhis ispida (I..) (în culori) .......................... 32 Fig. 75. Picus oiridis virescens Brehin (în culori) 38 Fig. 76. Picus canus canus (Im. (în culori) . . . . 42 Fig. 77. Dryobates major pinelorum (Brchm) (în culori) ... 44 Fig. 78. Dryobates syriacus balcanieus GcngL et Stres. (în culori) . . 50 Mg. 79. Dryobates syriacus balcanieus Gengl. et Stres, și Dryobales major pinelorum Brehm ............................................. 53 Mg. 80. Dryobates minor hortorum (Brchni) (în culori) 60 Fig. 81. Dryobates medius medius (L.) (în culori) .... 62 Fig. 82. Picoides tridactylus alpinus 13relini (în culori) . 64 Fig. 83. Dryoeopus marlius marlius (L.)................ 67 Fig. 84. Jynx lorquilla torquilla L....................................... 69 Fig. 85. Cuculus canorus canorus L. ...................................... 75 Fig. 86. Jiubu bubo bubo (L.)............................................. 85 Fig. 87. Otus scops scops (L.)............................................ 91 Fig. 88. Asio otus otus (L.) ............................................. 94 Fig. 89. Asio jlammeus jlammeus Pontopp................................... 98 Fig. 90. Conținutul dela 100 ingluvii ale Ciutului de balta . . 100 Fig. 91. Athcne noclua noclua............................................ 105 Fig. 92. Glaucidium passerinum passerinum (L.)........................... 110 Fig. 93. Strix uralensis uralensis Pali................................. 114 Fig. 94. Strix aluco aluco L............................................ 120 Fig. 95. Tyio alba gutlala (Brchm) (în culori) ......................... 122 Fig. 95.a. Variațiuni de colorație dela Tylo alba gutlala Brehni 124 Fig. 96. Falco peregrinus peregrinus Tunst. (în culori) 128 Fig. 97. Dalco peregrinus peregrinus Tunst. ad. 129 Fig. 98. P'alco peregrinus germanicus Erl. juv.......................... 134 Fig. 99. Falco peregrinus brookei Sharpe (în culori) 136 Fig. 100. Falco cherrug Gray (in culori) ............................... 140, Fig. 101. Falco subbuleo subbuteo L. (în culori) ........................ 148 Pag.. Fig. 102.. Falco columbarius aesalon Tunst. (în culori) 150 Fig. 103. Falco vespertinus vespertinus L. (în culori) 152 Fig. 104. Falco tinnunculus tinnunculus L. (în culori) 160 Fig. 105. Aquila chrysaelos chrysaetos L. (în culori) 164 Fig. 106. Aquila heliaca heliaca Sav., ad. (în culori) 170 Fig. 107. Aquila heliaca heliaca S.iv., juv. (în culori) 172 Fig. 108. Aquila nipalensis orienlalis Cab. (în culori) 180 Fig. 109. Aquila clanga Pali. (în. culori) ............................. 184 Fig. 110. Aquila pomarina pomarina. Brehm. (în culorij 188 Fig. 111. Aquila pomarina pomarina Brehm................................ 190 Fig. 112. Hieraaetus pmnatus pennatus Gm. (în culori) 198 Fig. 113. Buteo buteo buteo (L.) (în culori) ........................... 210 Fig. 114. Buteo buteo immermannea Ehmcke (în culori) 220 Fig. 115. Buteo lagopus lagopus (Bruna) ................................ 231 Fig. 116. Circus aeruginosus aeruginosus (L.) J (în culori) 234 Fig. 117. Circus aeruginosus aeruginosus (L.) $ (în culori) 236 Fig. 118. Circus cyaneus cyaneus (L.) (în culori) 240 Fig. 119. Circus macrourus Gm. (în culori) . . 242 Fig. 120. Circus pygargus (L.) (în culori) . . . 246 Fig. 121. Accipiter gentilis gentilis (L.) Q J ud. .......................... 250 l7ig. 122. Accipiter gentilis gentilis (L.) q juv. culori) 252 Fig. 123. Accipiter nisus nisus (L.) (în culori) . . 254 Fig. 124. Milvus milvus milvus (L.) 261 Fig. 125. Milvus migrans migrans (Bodd.) . . . 266 Fig. 126. Haliaeetus albicilla (L.) $ ad. (în culori) 268 Fig. 127. Haliaeetus albicilla L. puii. ................................. 269 Fig. 128. Pernis apivorus apivoras L. $ □ ......................... 275. Fig. 129. Pernis apivorus apivorus L. $ (în culori) ................... 276 Fig. 130. Circaelus gallicus gallicus Gm. (în culori) 278 Fig. 131. Pandion haliaetus haliaetus L. (în culori) 280 Fig. 132. Cypaetus barbatus aure as (Habl.) (în culori) 284 Fig. 133. Neophron perenopterus perenopterus L. (în culori) 290 Fig. 134. Gyps fulvus /ulvus (Habl.) (în culori) 292 Fîg. 135. Aegypius monachus L. (în culori) 296 TABLA DE MATERII Cuvânt înainte ................................................................ 3 II. Ordinul CYPSELI ................................................... 5 1. Fam. Cypselidae ............................................. 6 III. Ordinul CAPRIMULGI................................................. 11 1. Fam. Caprimulgidae ......................................... 12 IV. Ordinul MEROPES .................................................. 18 1. Fam. Meropidae „............................................ 19 V. Ordinul UPUPAE .................................................... 22 1. Fam. Upupidae............................................. 23 VI. Ordinul CORACIAE . .•............................................. 28 1. Fam. Coraciidae .............................................. 28 VII. Ordinul HALCYONES ............................................ 32 1. Fam. Alcedinidae ............................................. 32 VIII. Ordinul PICI ..................................................... 37 1. Fam. Picidae ...,........................................... 38 IX. Ordinul CUCULI .................................................... 73 1. Fam. Cuculidae............................................... 74 X. Ordinul STRIGES .................................... .............. 83 1. Fam. Strigidae................................................ 84 XI. Ordinul ACCIPITRES ................................................. 127 1. Fam. Falconidae ............................................... 128 2. Fam. Aquilidae (Buteonidae) .............................. 162 Tabla ilustrațiilor......................................................... 299 Val la cules: 01.07. 1953. Bun de tipar: 02.11 1954. Tiraj: 2000 Ilîrlie: velină satinată 80 g.m*. Formai 16/70x 100. Coli editoriale 24.7 Coli de tipar 19 4-43 planșe tipărit# la Offset pe hîrtie velină mată 80 g.m2.Frelid 'unui exemplar cartonat lei 17,30. Comanda 995 _4. 2445. Pentru bibliotecile mic.i indicele de clasificare 598.2 (p). pentru bibliotecile mari indicele de clasificare 598.2 (498) Tiparul executai la întreprinderea Poligrafică nr. 4. Caiea șerban Vodă Nr. 133—135. — București — R.P.lt.