1 STUDII CRITICE Volumul I I. GHEREA (C. Dobrogeanul --• STUDII CRITICE VOLUMUL I BUCURESCI Tipografia „Românulu", yintilă C. A. Rosetti — IO, Strada Hrezoiunu, IO — 1890 Prefaţa1 (la ediţia I) Articolele cuprinse în acest volum au fost tipărite în revista Contemporanul afară de două inedite : Vlahuiă şi Caragiale. Toate articolele sînt revăzute şi adăugite, mai ales acela despre Eminescu. In acest articol am stăruit să străbat mai adînc în creaţiunea genialului nostru poet decît am făcut-o mai înainte. Bineînţeles, cu toate aceste completări, articolul despre Eminescu rămîne o încercare şi un fragment critic. Un articol complet, o adevărată, adîncă şi sigură lucrare critică asupra creaţiunii genialului poet va fi cu putinţă numai atunci cînd viaţa lui va fi mai bine cunoscută, cînd vom avea date biografice precise şi cînd vor fi tipărite toate scrierile poetului nostru. Chiar volumul al doilea, tipărit acuma de V. G. Morţun 2 şi din care mi-a fost cunoscută numai o parte, de l-aş fi cunoscut în totul, mi-ar fi dat mult material şi multe argumente pentru deducerile mele. Asupra comediilor lui Caragiale am avut un articol în Contemporanul, dar mi-a apărut acuma prea incomplet, şi de aceea am scris pentru acest volum alt articol, în care din cel trecut au intrat numai 3 pagini. In volumul al doilea, afară de articolele ce au fost tipărite, vor mai intra şi cîteva inedite. Data apariţiei volumului al doilea atîrna de primirea ce o va face publicul cititor acestui I-iu volum. I. Gherea 1890 î i | I ASUPRA CRITICII" Aveam de gînd să scriem o schiţă critică despre talentatul şi simpaticul nostru nuvelist Barbu Ştefănescu-De-lavrancea. Spre acest sfîrşit am citit mult din criticile ce s-au scris despre dînsul şi, citindu-le, ne-am schimbat ideea ; ne-am hotărît să spunem cîteva cuvinte despre critica noastră, despre cum este ea şi cum ar trebui să fie. Aceste cîteva cuvinte despre critică ne par trebuitoare înainte de a urma cu cercetările noastre. Oricine îşi va arunca ochii asupra criticilor ce se fac la noi, fie în foiletoane, fie în reviste, nu va putea să nu se simtă mîhnit. Critica românească, cu foarte mici excepţii, e cît se poate de deşartă, o critică de frunzăreală. E mare reţeta în literatura noastră, dar mai mare încă în critică. Critica la noi nici n-are o viaţă neatîrnată, ea trăieşte pe lîngă literatura artistică, din viaţa acestei literaturi, şi nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degrabă pentru a o încurca. Cînd apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se împart de obicei în două tabere : unii, duşmani ai artistului, îl ocărăsc, îl numesc om fără talent, nulitate, aşa din senin, fără nici o motivare ; alţii, prietenii, îl ridică în slavă şi iarăşi fără de motivare. Astfel, scriitorul ajunge după unii o nulitate, după alţii un maestru, un talent fără pereche. Iar prieteşugul şi duşmănia atîrnă de nişte factori care îndeobşte n-au nici o legătură cu literatura, ca de pildă : colaborarea la aceeaşi revistă, înregimentarea în aceeaşi gaşcă literară, ba de multe ori îşi vîră coada şi politica de partid. Aşa că un scriitor care e maestru, talent mare, ge- 15 niu, cînd face parte din partidul politic al criticului, ajunge nulitate cînd trece în alt partid. Pricina stării foarte triste a criticii noastre nu-i atît în caracterul criticilor, în însuşirile morale şi intelectuale ale acestora, ci în metoda veche, greşită care îi călăuzeşte, înainte de a dovedi că avem dreptate, vom lua o pildă pentru a arăta cum se face la noi critica. Vom lua ca pildă nu un om fără talent, nu vreun băiat de la jurnalele zilnice, care face administraţie, e reporter, corector, iar cînd îi rămîne timp liber, ca să facă economie ziarului, directorul îl pune să scrie şi critică — nu —, ci vom lua un om cu talent, un om cult, care urmînd altă metodă de critică ar putea ajunge critic de valoare. Vom lua pe confratele nostru Sphynx * de la România liberă. Dacă stăruim îndeosebi asupra criticilor din România liberă, pricina mai este că ele sînt singurele care au vorbit mai pe larg despre scrierile lui Delavrancea 4, despre care voiam să scriem şi noi ; afară de aceasta, criti-cile lui Sphynx sînt scrise cu talent şi cuprind o mulţime de observaţii şi fine şi adevărate. Totuşi nici confratele Sphynx n-a putut scăpa de semnul caracteristic al criticii O noastre, de exclusivism. Criticul găseşte, de pildă, că tot *\ ce a scris Delavrancea e perfect, desăvîrşit din toate pune- dt tele de vedere. De la început făgăduieşte să facă oarecare rezerve, dar afară de una mică de tot şi formulată după S o mie şi una de explicări, cu privire la limba din Sul- £ tănica, criticul n-are nici o observaţie de făcut. Despre £ 0 Sultănica ne spune : „Ar trebui să citez toată Sultănica, ^ atît de frumos şi de măiestrit e scrisă. E un şir neîntrerupt de mărgăritare, şi scenele, care de care mai colorate, urmează unele după altele. In Văduvele şi în Odinioară, autorul a arătat un dar de care rămîi mirat, preţiosul şi neasemuitul dar ce are autorul, dar excepţional, care-1 va face neimitabil, fără pereche între toţi scriitorii noştri de azi". Despre Zobie şi Milogul criticul ne spune că-s... perfecte, frumoase... de adevărat maestru". îancu Moroi e „o schiţă care singură ar fi de ajuns să ne arate pătrunderea şi măiestria autorului". Trubadurul, Ziua, Noaptea sînt „capodopere de stil" ; iar în Linişte, în sfîr-şit, deşertînd sacul de laude, criticul ne spune că „Dela- * [Pseudonimul lui D. Racoviţă.} i1 vrancea s-a întrecut pe el însuşi". Şi alături de acest | potop de laude nici o imputare ! Mai rău : criticul se supără grozav cînd cineva îndrăzneşte să facă vreo obiec- j ţie critică. Dar oare este în adevăr creaţiunea lui Delavrancea aşa de perfectă încît nu i se poate face nici o obiecţie ? Cum ? Victor Hugo, Alfred de Musset, Balzac, Flaubert au fost criticaţi; în creaţiunile lor s-au găsit, cu drept cuvînt, multe şi însemnate neajunsuri ; în Goethe se află greşeli; în Shakespeare chiar, în marele soare al poeziei, sînt pete, şi numai creaţiunile lui Delavrancea să nu le aibă ? Am zis că trebuie să aibă. Mai mult, chiar voi susţine acum o teză care va părea multora ciudată, paradoxală, dar care e un sfînt adevăr, şi anume : un critic^ chiar înainte de a citi o producţie literară artistică, poate .spune că va cuprinde greşeli, că va avea lipsuri. Pentru ce ? Pentru că absolutul în artă e peste putinţă, deoarece arta e prea complexă pentru ca în ea să fie o dezlegare exactă a problemelor ca în matematică, pentru că un ar-^ tist, un artist adevărat aleargă după un ideal pe care însă niciodată nu poate să-1 ajungă. Nu putem să dăm aici lămuriri mai pe larg, le vom da însă altă dată ; ceea ce putem invoca sînt chiar mărturisirile lui Delavrancea. In Ys^* Memoriile Trubadurului găsim o pagină pe cît de f ru- r moaşă, pe atît de adîncă şi de adevărată : \ „Arta împuţinează natura. Arta e născocită pentru cei % 5 C€ aud şi văd pe sfert din cîte natura le desfăşoară îna-V>1 inte-le. Tot ce creează omul e o sărăcie vicleană a realităţii. Cîteva însuşiri mari ale unei pajişti, ale unui suflet, ale unui trup scos din marmură, cîteva însuşiri care domnesc pe deasupra celorlalte şi pe care artiştii le schilodesc mărindu-le şi le morfolesc potrivindu-le cu puterea simţurilor oricărui nesimţitor. Iată arta. Iată de ce marile genii au simţit în toată viaţa lor o durere fără repaus în faţa naturii. Ei care vedeau, auzeau şi pătrundeau adînc tainele culorilor, ale sunetelor, ale formelor şi-ale simţirilor, ei care rămîneau departe de ceea ce voiau să apropie de cîte ori n-au reînceput iarăşi şi iarăşi acelaşi subiect, aceeaşi inimă muncită, aceiaşi ochi vii, feluriţi în clipire, în lumină, în umbră şi-n expresie, acelaşi trup perfect ale cărui linii mlădioase, moi şi pătimaşe se împletesc cu atîta noroc şi cumpănire, încît marmura nu le poate fura decît pe^sfeft^ cJih adevărata lor căldură! De cîte ori n-au rupt volume întregi, n-au spart pînze cît zidurile şi n-au aruncat cu dalta în faţa Venerii lor, albă, netedă şi moartă !" (Ziua, Memoriile Trubadurului, p. 56 şi 57). Această frumoasă pagină, care trebuie să arate opiniile artistice ale Trubadurului, arată în realitate sentimentele artistice ale lui Delavrancea, pentru că Delavrancea are netăgăduit simţ artistic, şi deci, fără a fi mare geniu, a simţit „acea durere fără repaus în faţa naturii". Ca artist, Delavrancea a trecut prin toate acele comoţiuni dulci şi dureroase prin care trec toţi aceia care simt într-înşii chemarea de a crea. El a simţit acea emoţiune, acel entuziasm care-ţi cuprinde sufletul cînd în gîndu-ţi se-ncheagă creaţiuni sublime, desăvîrşite, măiestre şi care din nenorocire zboară, pier cînd vrei să le aşterni pe hîrtie, cînd vrei să dai acestor vedenii frumoase trup şi suflet. Delavrancea de bună seamă a simţit acea dureroasă descurajare cînd, citind ce-a scris, a văzut cît de departe este ceea ce-a visat şi-a vrut să întrupeze în scrierea sa, de ceea ce-a reuşit să facă ! De cîte ori i-a venit să azvîrle în foc tot ce-a scris, şi cît va fi zvîrlit !... Pe ce ne bizuim ca să spunem toate acestea ? Pe pagina citată mai sus, precum şi pe temperamentul artistic al scriitorului. Dacă scriitorul însuşi nu e, nu poate să fie cu desăvîr-şire mulţumit de creaţiunea sa, simţind unele lipsuri fără a le pricepe bine, pricepînd pe altele fără a le putea îndrepta ; dacă însuşi scriitorul niciodată nu poate fi pe deplin mulţumit de opera sa, fiindcă vede cît e de departe opera făcută de cea visată, cum ar putea fi mulţumit criticul, care are şi el idealul său ? Pentru că şi criticul trebuie să aibă idealul său literar şi artistic, şi acest ideal poate să fie deosebit de idealul artistului cînd critic şi artist fac parte din două şcoli literare deosebite. Dar, chiar dacă artistul şi criticul sînt în aceeaşi şcoală literară, între idealurile lor va fi o deosebire, după deosebirea care e între caractere şi între temperamente. Şi cînd ne gîndim la atîtea deosebiri de caractere, de temperamente, deci şi de gusturi literare, cînd cugetăm la imposibilitatea de a ajunge la o creaţiune perfectă, absolut perfectă, ni se lămureşte cum o operă de artă nu poate să placă necondiţionat, să placă tuturor fără nici o rezervă. Şi iată de ce, cînd ne dezmeticim de puternica şi covîrşitoarea întipărire ce face asupră-ne Shakespeare, acest colosal evocator de viaţă, şi-ncepem să judecăm mai liniştit, chiar în el găsim greşeli. In dramele şi tragediile istorice, adevărul istoric nu e tocmai observat. Romanii lui Shakespeare în realitate sînt englezi. Greşeala nu-i mare, dar este. Persoanele comice sînt exagerate. Uneori dăm şi peste greşeli de logică. Aşa Hamlet, în vestitul monolog „A fi ori a nu fi", zice vorbind de moarte că e „o ţară necunoscută, al cărei hotar nu 1-a mai trecut îndărăt nici un călător" şi puţin mai înainte vorbise cu umbra tatălui său, care nu numai că trecuse graniţa morţii, dar descoperise lui Hamlet şi o mulţime de taine *. Nu-i vorba, toate aceste neajunsuri sînt mici şi arată mai mult dibăcia lui Louis Blanc decît vreo greşeală reală a lui Shakespeare. Dar aici e vorba de Shakespeare ! Cîteva exemple din literatura critică străină vor dovedi şi mai bine zisele noastre. Un talentat critic din Franţa, Emile Faguet, începe astfel studiul critic asupra lui Bal-zac ** : „E un curios capriţiu al suveranului fabricator de a fi unit într-o zi temperamentul unui artist cu spiritul unui comis-voiajor. Balzac a fost vulgar şi profund, grosolan şi fin, plin de prejudiţii comune şi în acelaşi timp nemărginit de pătrunzător şi profund ; platitudinea-i ne uimeşte ca şi imaginaţia lui; are vederi de geniu alături cu gîndiri de imbecil". Cei care nu cunosc critica contemporană şi sînt obişnuiţi cu critica noastră unilaterală, cu drept cuvînt se vor mira de această analiză critică, unde alăturea de cuvîntul geniu stă cuvîntul imbecil, şi vor crede poate că felul de critică al lui Faguet e o excepţie ori că el ar fi un scriitoraş necunoscut, care caută să ajungă celebru prin para-doxe. Aceia însă care cunosc literatura contemporană franceză ştiu că Faguet e unul dintre cei mai talentaţi critici. Pentru a fi şi mai convingători, să lăsăm la o parte pe Faguet şi să cităm pe alt critic, care e o celebritate europeană şi pe oare mulţi l-au citit; iar aceia care nu l-au citit, desigur, au auzit de dînsul; e vorba de H. Taine. Taine a scris şi el un studiu critic asupra lui Balzac *** şi * Această observaţie e făcută de Louis Blanc. ** Etudes litteraires sur le dix-newvieme siecle par Emile Faguet. *** Nouweaux essais de critique et d'histoire par H. Taine. ÎS 19 încă un studiu admirabil, în care analizează puternica personalitate artistică a lui Balzac. Taine are o admiraţie profundă pentru genialul scriitor francez. Nu numai în studiul despre care vorbim, dar şi în alte articole, el mereu îşi întoarce ochii la Balzac. Aşa, de pildă, în istoria literaturii engleze, vorbind de Shakespeare, Taine, arătînd nemărginita-i admiraţie pentru genialul englez, plin de mîndrie nu numai ca critic, ci şi ca francez, zice că numai unul 1-a ajuns pe Shakespeare, ca evocator de viaţă, şi acela e Balzac. Cu toate acestea, cînd, în analiza lui critică, Taine începe să vorbească despre neajunsurile creaţiunilor lui Balzac, atunci nici admiraţia pentru artist, nici mîndria de francez nu-1 opresc să spună crude adevăruri, care pe alocurea întrec cu mult spusele lui Faguet. Vorbind de caracterul lui Balzac, Taine zice între altele : „Scrisorile sale atît de iubitoare au ceva trivial ; gluma lui e greoaie. Gesticulează, cîntă, loveşte oamenii peste pîntece, face pe bufonul" 5. Cînd e vorba de obiceiul lui Balzac de a pune în mijlocul scenelor celor mai interesante lungi tirade filozofico-metafizice, iată ce zice Taine : „Se sfîrşeşte o comedie plăcută şi mişcătoare, viaţa unui sărman canonic alungat de gazda sa, şi deodată ne găsim cufundaţi în acest galimatias emfatic..." 8. Cînd vorbeşte de stilul lui Balzac, inegal, de multe ori exagerat, fals, emfatic, Taine zice : ^Cuvintele sublime, plăcute, supraumane revin la fiecare pagină. Desigur, d-1 de Balzac are rele deprinderi; este grosolan (grossier) şi şarlatan (charlatan); are rîsul zgomotos, răsunător şi vocea strigătoare a oamenilor din popor. Stilul lui sau surprinde, sau ameţeşte, pentru ca să fie puternic, îl forţează, pentru ca să-1 încălzească, se aprinde. Aceasta e bolnăvicios şi mă opresc aici" 7. Cînd e vorba de idealul moral al lui Balzac, ascultaţi, rogu-vă, pe Taine : „Idealul lipseşte naturalistului, lipseşte încă mai mult naturalistului Balzac..." „...Adevărata nobleţe îi lipseşte, lucrurile delicate nu le bagă în seamă, mîinile sale de anatomist pângăresc caracterele curate, sluţesc sluţenia" 8. Cînd vrea Taine să ne arate idealul şi înălţimea morală a eroilor lui Balzac şi, indirect, a autorului însuşi, ne spune : „Virtutea astfel arătată nu este decît un împrumut cu camătă şi cu amanet. Aceasta este cea mai urîtă idee a lui Balzac. Cînd naturalistul ne deziluzionează, ne supunem ; dar cînd artistul înlătură din noi înălţarea sufletească şi delicateţea ne revoltăm şi îi răspundem că le distruge în alţii poate pentru că nu le află deloc în sine însuşi" 9. Aceste cîteva pilde sînt destul de caracteristice. Desigur, Taine nu se mărgineşte în studiul său a da numai aceste caracterizări negative, el găseşte şi merite, merite foarte mari, care fac din Balzac, după opinia lui, cel mai mare artist al Franţei. Studiul său asupra lui Balzac îl încheie cu următoarea frază, care dă o caracterizare definitivă lui Balzac : „Cu Shakespeare şi Saint-Simon, Balzac este cel mai mare magazin de documente din cîte avem asupra naturii omeneşti" 10. Şi fiţi siguri că fraza aceasta iese într-un mod logic şi necesar din tot articolul. Taine e un prea mare logician pentru ca din premise să nu-i iasă de la sine încheierea. Eu nu sînt cu totul de părerea lui Taine asupra lui Balzac. Cred că Taine exagerează şi partea pozitivă şi pe cea negativă a lui Balzac. Asemenea cred că putem să ne lipsim de cuvinte prea aspre ca „charlatan", „coquin", „imbecile" chiar cînd sînt întrebuinţate ca metafore ori termeni de comparaţie. Am adus aceste exemple din Taine şi Faguet pentru a arăta cît de imparţială — relativ, bineînţeles — e critica din occidentul Europei, de ce spirit relativist, eminamente ştiinţific e însufleţită. Ea pricepe că un om în general, şi mai cu seamă un om genial, e ceva prea Complex ; că o creaţiune artistică e prea multilaterală ca să poată fi caracterizată numai prin laude sau prin huliri, care prin faptul că sînt numai laude ori huliri sînt unilaterale. Critica europeană a înţeles că imperfecţia omenească fiind în natura omului, imperfecţia artistică e în natura artistului şi, mai mult decît atîta, ea a înţeles că meritele şi neajunsurile, partea negativă şi cea pozitivă a unei creaţiuni artistice se ţin strîns legate, se condiţionează una pe alta şi nu se poate pricepe bine chiar partea pozitivă a creaţiunii dacă nu se pricepe partea negativă. Ni se va zice, poate, că în străinătate asprimea criticii e la locul ei; dar că la noi, unde literatura e aşa de săracă, critica ar trebui să fie mai îngăduitoare. Foarte bine ! Să fie îngăduitoare ! Dar exclusivismul ce domneşte azi e departe ca cerul de pămînt de îngăduinţa ce- 20 21 rută, e chiar tăgăduirea desăvîrşită a oricărei îngăduiri, pentru că pe unii îi laudă numai, pe alţii îi ocărăşte numai. Poate fi deci vorba de îngăduire în această critică ? Noi nu numai că sîntem pentru indulgenţă, dar înţelegem chiar că critica uneori poate să fie înrîurită de prietenie, de dragoste pentru autor. In adevăr, arta e una din cele mai complexe manifestări ale spiritului omenesc şi totodată e foarte puţin supusă la legi ştiinţifice. Arta e departe de a avea axiome ca 2X2 = 4; pe de altă parte, critica estetică e încă aşa de slabă, instrumentele cercetărilor critice moderne sînt aşa de imperfecte încît de multe ori intuiţia, un fel de ghicire a criticului, face mai mult decît analiza ; de multe ori, criticului i se cere inspiraţie ca şi artistului, şi iată de ce un prieten şi admirator al scriitorului, sub înrîurirea acestui îndoit sentiment de dragoste şi admiraţie, poate să simtă şi să afle multe însuşiri şi frumuseţi pe care n-ar fi putut să le vadă cel mai iscusit critic cu analiza lui. (Fireşte că vorbim de prietenie şi admiraţie sinceră.) Aşadar repetăm : noi înţelegem ca o critică să fie înrîurită de sentimentele deosebite ce are criticul pentru scriitor ; ştim că o obiectivitate absolută e cuvînt deşert, mai mult, credem că această înrîurire e folositoare, cu condiţia însă ca criticul să nu fie exclusivist. Criticului, în această împrejurare, îi este şi mai puţin iertat a fi exclusivist; iar confratele Sphynx e exclusivist : nici nu dă voie să se facă vreo observaţie în privinţa scrierilor lui Delavrancea. Am pricepe încă nemulţumirea în contra criticului de la Naţiunea, care iscăleşte banalităţi româneşti cu litere greceşti. In criticile acelui domn găsim în adevăr lucruri ciudate. Aşa, vorbind de nuvela Milogul, criticul o găseşte măiastră, desăvîrşită, însă toată această desăvîrşire se strică prin cuvintele din urmă ale ţigancei : „Sînt ţigancă, nu-mi lepăd copiii". Iată dar o nuvelă minunată, desăvîrşită, pierzînd toate aceste însuşiri din pricina a trei cuvinte de ia sfîrşit, aşa că pentru a o preface în capodoperă ar fi de ajuns la altă ediţie să lipsească aceste cuvinte ! Această ciudată critică nu poate fi altfel înţeleasă decît prin aceea că a voit criticul să arate că ştie să găsească nu numai însuşiri bune într-o scriere, ci şi greşeli ; într-un cuvînt, a voit să arate că ştie să critice. Am pricepe încă asprimea confratelui nostru împotriva acestui domn, dar mînia d-sale împotriva criticului de la Lupta, C. Miile ! C. Miile a scris două foiletoane despre Delavrancea, unul despre Sultănica şi altul despre Trubadurul 11. Bineînţeles că o dare de seamă, făcută într-un singur foileton, nu poate să fie completă ; dar, oricît de necomplete, aceste foiletoane sînt pline de bunăvoinţă pentru autor. Aşa ne aducem aminte că foiletonul întîi îl începe comparînd pe autorul Sultănicăi cu Hristos şi îl sfîrşeşte prin o comparaţie a operei lui Delavrancea cu un izvor de apă răcoritoare, care răcoreşte pe cititor în căldurile tropicale ale capitalei *. Al doilea foileton e de asemenea binevoitor, dar sînt şi cîteva rezerve, lucru foarte de înţeles, avînd în vedere marea deosebire ce este între Delavrancea şi între Miile ca temperament, ca mod de scriere, ca şcoală literară. Vorbind de Văduvele şi lăudînd această nuvelă, criticul Luptei e împotriva împăcării mamei Ghira şi a mamei Iana. Confratele nostru, C. Miile, judecă astfel : „Cînd o sfadă, mînie, ură, s-a început între doi oameni ; cînd această ură a mers tot crescînd, apoi orice i-ar fi stat în cale trebuia să o aţîţe şi mai tare, deci cînd babele au găsit pe copiii lor sărutîndu-se, după logică, s-ar fi cuvenit să-i apuce la bătaie, dar nu să se împace. Într-o nuvelă, vestitul scriitor rus Tolstoi, în împrejurări analoage, încheie povestirea prin dare de foc şi nu prin împăcare". Cam aşa judecă Miile şi, cum văd' cititorii, observaţia e serioasă şi, deşi poate să nu fie dreaptă, dar merită să fie discutată. Totuşi această observaţie îl supără grozav pe d-1 Sphynx. Citind aceasta observaţie a lui C. Miile, d-1 Sphynx o caracterizează prin cuvintele : „alandala" ; zice că Miile „n-are bun-simţ", că asta e „revoltător" şi în sfîrşit termină cu : „Mi-e silă să discut". Dar, pentru Dumnezeu, de ce atîta supărare si nervozitate ? Şi noi avem cu atît mai mult drept să facem această întrebare, cu cît sîntem de aceeaşi părere cu d-1 Sphynx, iar nu cu Miile. Sîntem de aceeaşi părere cu d-1 Sphynx, că împăcarea între babele Ghira şi Iana e foarte cu putinţă şi foarte logică, pentru că supărarea lor era din nimica, pentru că această supărare era căptuşită cu dor de împăcăciune, * N-avem foiletonul la îndemînă, deci nu putem cita textual. 22 23 pentru că, în sfîrşit, bătrînele îşi iubeau copiii şi copiii îşi spuneau unul altuia că se vor omorî (adăugăm că asta nu era vreo ameninţare cu scop de a speria pe bătrîne pentru că Răducanu şi Irina nici nu ştiau că mamele îi ascultau) şi aceste cuvinte au trebuit să bage groază în inimile lor. Vom mai adăuga că la mahala în fiecare zi se întîmplă sfezi şi mai totdeauna să sfârşesc cu împăcare ; mahalagioaicele parcă înadins se ceartă, pentru a avea prilej de a se împăca ; sfada, care aţîţă nervii, înlocuieşte pentru dînsele aţîţările nervoase ce le primim noi din citite ori de la teatru, de la îndeletnicirile intelectuale. Lipsa de asemenea aţîţări unele clase o înlocuiesc prin beţie, sfadă, clevetire etc. Sfada şi ura între mama Ghira şi mama Iana nu e [sînt] doar ca ura neîmpăcată, adîncă, sălbatică între Montaigus şi Capulet. Şi..., şi fiindcă vorbele de Montai-gus şi Gapulet ne-au venit pe buze, apoi ne vom opri la o comparaţie între ura acestor italieni, mîndri şi nobili, şi între ura babelor Ghira şi Iana ; ne vom opri, deşi ştim că multora li se va părea deplasată această comparaţie între trufaşii gentilomi ai Veronei şi între nişte mahalagioaice din Bucureşti. Verona e zguduită pînă în temelii de ura a doi nobili, capii familiei Montaigus şi Capulet. Această luptă şi ură a două familii ţine veacuri întregi. Interese de domnie, de mîndrie, cele mai felurite, cele mai arzătoare sentimente sînt puse la mijloc pentru a înflăcăra ura. Ura ajunge tradiţională, e suptă de copii cu laptele, a intrat în nervi, s-a făcut aproape organică. Această ură e hrănită cu sînge, pentru că nu trece un timp mai îndelungat fără ca unul din casa Montaigus să nu cadă ucis de mîna unui Capulet sau dimpotrivă. Montaigus şi Capulet au doi copii, Romeo şi Julieta, care se îndrăgostesc (întocmai ca Răducanu şi Irina) şi amîndoi cad jertfă acestei iubiri, omorîndu-se. în faţa acestor morţi, grozavii vrăjmaşi, Montaigus şi Capulet, dau mîna, hotărăsc a face pentru copiii morţi ceea ce n^ar fi făcut pentru dînşii vii : vrăjmaşii de moarte se împacă şi-şi îngroapă copiii unul lîngă altul. Durerea, durere îngrozitoare pentru nişte părinţi, de a-şi vedea copiii morţi, a învins o ură uriaşă, ură de moarte. Din două sentimente duse la extrem, durerea părintească şi ura, cel dintîi a învins. Se înţelege că este mare deosebire între frica de a-şi pierde copiii şi amara durere de a-i fi văzut morţi. Dar este deosebire şi între ura nobililor de la Verona şi ura babelor din mahalalele Bucureştilor. Deci, repetăm, noi credem că d-1 Sphynx are dreptate ; dar de aci nu urma ca d-sa să se supere atîta pe Miile. Ba dimpotrivă. Observaţia lui Miile a dat prilej d-lui Sphynx să pună în lumină, să explice logica sfîrşitului nuvelei Văduvele, precum ne-a dat şi nouă prilej să mai adăugăm cîteva consideraţii pe lîngă ale d-lui Sphynx. Sînt mulţi care gîn-deau ca şi Miile, dar, după explicaţiile d-lui Sphynx şi ale noastre, poate unii îşi vor schimba părerea ; iată deci că şi noi, şi d-1 Sphynx, şi Delavrancea, şi publicul cititor trebuie să fim recunoscători lui C. Miile că a făcut observaţia de mai sus. Ne-am oprit cam prea mult la pilda aceasta pentru că de aici urmează un fapt foarte însemnat pentru critica literară, şi anume că observaţiile şi rezervele criticii, cînd sînt făcute conştiincios (nu pentru a necăji înadins pe scriitor, dacă ai vreo ciudă personală împotriva lui) şi nu-s prostii, folosesc nu numai cînd sînt bune, ci şi cînd sînt greşite. Ca să vedem ce spirit greşit stăpîneşte în articolele d-lui Sphynx, trebuie să cităm încă o bucată de la sfîrşit, anume : „Destul numai că, fără să am pretenţiu-nea de a fi adus pe Barbu în adevărata lui lumină, m-am silit să fiu drept faţă cu o muncă conştiincioasă şi de un caracter cu totul original, şi am întins o mîna prietenească unui scriitor de talent, mîhnit fără îndoială că s-au găsit să-1 judece tocmai acele inimi rele cărora şi «velinţă de flori să le aşterni, ele tot ciulini şi pălămidă caută^". Nu ştiu dacă a simţit d-1 Sphynx ce spirit exclusivist, mai mult!, ce spirit de zîzanie se introduce în literatura românească printr-o astfel de critică. în adevăr, ce în-seamă aceste cuvinte ? D-1 Delavrancea a aşternut numai trandafiri prin scrierile sale, iar critici, cum e de pildă Miile, inimi rele ce sînt, caută ciulini, vor să-1 înece, să-1 nimicească pe scriitor ; însă d-1 Sphynx, care are inimă bună şi care e prieten cu scriitorul, îi întinde o mînă de ajutor pentru a-1 scăpa de inimi rele, de duşmani. Iată dar criticii unui autor împărţiţi în oameni buni şi răi, în prieteni şi în duşmani ai autorului; iar pentru ca să cazi în categoria celor răi n-ai decît să faci o observaţie critică, aşa cum a fost cea făcută de Miile. Nu voim să-1 apărăm pe Miile, el ştie să se apere şi singur ; avem un scop cu totul egoist, voim să ne apărăm 24 25 pe noi înşine, pentru că şi noi, cu toate că am scris aşa de puţin, am căzut de pe acum în categoria celor răi, şi iată cum. Cititorii ştiu că am scris două articole despre Eminescu12. Ca şi d-1 Sphynx, noi n-am avut pretenţia de a pune în adevărata lumină pe Eminescu, ci am înşirat mai multe consideraţii prin care am vrut să arătăm' talentul mare, neasemănat de mare, al lui Eminescu ; iar pe de altă parte să punem în evidenţă cîteva pricini care au hotărît direcţia, sensul scrierilor poetului nostru liric. In aceste articole am făcut cîteva obiecţii, care se explică foarte uşor, avînd in vedere deosebirea cea mare ce este între direcţia socială a poetului şi între a noastră. Au fost destule aceste obiecţii pentru ca d-1 Morna, criticul de la Liberalul din Iaşi, să scrie că noi am criticat pe Eminescu cu „multă răutate". Şi, băgaţi de seamă, noi, cunoscînd spiritul criticii din ţara noastră, am şi adăugat că rezervele pe care le facem nu trebuie să mire pe nimeni, pentru că nu-i artist care să n-aibă cusururi şi greşeli ; că-n Byron, Musset, în Goethe chiar se află multe şi mari lipsuri ; că noi avem stimă şi admiraţie sinceră pentru cel mai mare poet liric contemporan. Dar degeaba ! Poţi să afli lipsuri în Byron, în Musset, în Goethe, pînă şi în Shakespeare, dar dacă vei găsi în Eminescu, atuncea eşti om rău şi duşman al poetului. Şi trebuie să se noteze că răutatea în cazul de faţă ar fi şi mişelie, ţinînd seamă de soarta poetului *. Ori iată altă pildă. Voiesc să scriu acuma un articol despre Delavrancea. In acesta voi avea de făcut unele observaţii, după mine esenţiale. Nu-s de loc sigur că a doua zi după apariţia articolului nu se va ridica vreunul şi va scrie că sînt o inimă rea, „care tot ciulini şi pălă-midă caută" şi că sînt un duşman al autorului, şi deci acel cineva s-a crezut dator a-i întinde mînă de ajutor etc. ... Şi iată-mă, pe neaşteptate, nu numai om rău, dar şi duşman jurat al autorului ! Se înţelege că noi protestăm cu atîta mai mult cu cît avem stimă personală pentru Delavrancea şi sinceră stimă „faţă cu o muncă con- * într-o broşură apărută de curînd şi scrisă de d-1 I. 3ST. Roman 13 ni se fac mai multe observaţii în privinţa criticii noastre despre Eminescu ; vom răspunde altă dată. [Vezi volumul de faţă, p. 61.] ştiincioasă şi de un caracter original", sinceră stimă faţă de un om de talent. Credem că oricine va admite că o atare critică e o anormalitate într-o literatură. Şi trebuie să ne spunem sincer părerea : nu învinuim deloc nici pe d-1 Morna, nici pe alţii; părerile lor sînt o urmare neînlăturată a direcţiei greşite a criticii noastre în general (pentru că oricît ar fi de neînsemnată, dar tot avem şi noi o critică). Această direcţie nu este a criticii moderne, ci a criticii care a fost în Franţa pe la începutul veacului. Critica se credea pe atunci judecător chemat a judeca pe scriitori şi operele lor. Critica dădea sentinţe, împărţea titluri : cutare operă e bună, cutare rea ; cutare magistrală, sublimă, genială ; cutare stupidă etc. ... Bineînţeles că în astfel de împrejurări critica trebuia să ajungă un judecător părtinitor şi aducător de întuneric şi zavistie în literatură. Pentru ce ? Pentru un cuvînt foarte simplu. Care este condiţia esenţială ca judecătorul să nu cadă în arbitrar ? Condiţia de căpetenie este ca regulile, legile după care judecă să fie bine hotă-rîte, foarte lămurite ; altfel orice judecător va fi arbitrar. Ce legi, ce reguli avea însă critica pentru a judeca după ele operele de artă ? Nici o regulă, nici o lege. La sfîrşitul veacului trecut şi la începutul veacului nostru, sub domnia absolută a clasicismului, s-au făcut reguli, un cod întreg de legi după care artiştii trebuiau să-şi creeze operele. Aceste reguli ţineau ea-ntr-un corset strimt literatura, sugrumînd-o. Victor Hugo, înconjurat de o legiune întreagă de talente, a dat asalt împotriva clasicismului, 1-a învins, romantismul a sfărîmat toate regulile şi legile estetice ale clasicismului. Rămasă fără reguli, fără legi, critica de la începutul epocii romantismului nu putea să fie decît cu totul arbitrară. Neavînd legi, criticii au căpătat putere prea mare, nimic nu-i oprea de a judeca după gustul şi placul lor. Puterea prea mare în literatură, ca şi în politică, e stricătoare. Criticii dădeau numele de talente, de maeştri, de genii după hatîr, după gradul de prietenie : iată de unde vine şi plîngerea artiştilor de la începutul veacului împotriva criticii, cum şi superficialitatea criticii, cu mici excepţii. Şi nici nu putea să fie altfel. Operă bună, rea, de talent, genială... ce cu- 26 27 vinte largi şi cu ce înţeles nehotărît şi relativ ! Din două opere de artă de aceeaşi valoare e foarte uşor să arăţi că una-i de talent şi alta slabă ; pentru aceasta n-ai decît să schimbi termenii de comparaţie. Aşa, dacă vrei să arăţi că opera e de valoare, n-ai decît s-o asemeni cu a lui Prodănescu. în adevăr, ce scriere nu va fi minunată faţă cu opera acestui bard ? în cazul al doilea, asemeni scrierea cu a lui Shakespeare. Şi ce scriere nu va părea slabă faţă cu opera colosală a genialului Shakespeare ? Acest exemplu arată limpede cît de superficială şi totodată cît de puţin folositoare a trebuit să fie critica literară. Eminentul nostru critic, d-1 T. Maiorescu, în articolul său Poeţi şi critici exprimă o părere care a trebuit să facă pe mulţi să se mire. D-sa zice că în ţara românească n-are ce mai căuta critica deoarece la noi ea a avut un rol de îndeplinit, dar acuma nu mai are. D-sa judecă astfel : * în ţara românească, acum cîtva timp, literatura mai că nu exista, de-abia se începea ; atunci critica a avut un rol, a trebuit să călăuzească paşii copilăreşti ai literaturii, să încurajeze operele mai bunişoare, să nu lase să se strecoare opere cu totul rele, critica trebuia să fie ca o strajă pusă înaintea edificiului literaturii româneşti şi să lase să intre numai pe aceia care meritau asemenea cinste ; iar pe cei lipsiţi de talent să-i înmormânteze. Cînd însă literatura s-a dezvoltat, nu mai are nevoie de critică ; slujba de a înlătura nulităţile o face însăşi literatura artistică. Talente ca Alecsandri şi Eminescu alungă din literatură nulităţi ca Prodănescu ; deci acum critica n-are nici un rol de îndeplinit14. Cam aşa judecă d-1 Maiorescu şi... credem că are cu desăvîrşire dreptate, pentru că e vorba, cum văd cititorii, de acea critică pe care am numit-o judecătorească. Această critică a fost şi folositoare şi trebuitoare şi prin d-1 Maiorescu, reprezentantul ei cel mai de frunte, ea şi-a făcut datoria. D-1 Maiorescu, om luminat, instruit — care şi-a format cunoştinţele şi gustul literar după geniile cele mari ale Germaniei, după Lessing, Schiller, Goethe —, * N-avem articolul la îndemînă, de aceea cităm numai înţelesul. cunoscător al literaturii europene, om cu gust artistic şi cu tact critic, şi-a făcut datoria în înţelesul de mai sus, a stat strajă înaintea edificiului literaturii. Acest merit va face ca numele d-lui Maiorescu să fie însemnat în dezvoltarea literaturii române. Se înţelege, va fi fost şi d-sa părtinitor, lucru firesc şi aproape de neînlăturat cînd critica e critică judecătorească ; dar trebuie să ţinem seamă şi de greutăţile cu care a avut să lupte. E de ajuns să citim acele probe de poezii monstruoase strînse de d-sa pentru a vedea ce mărginiţi, ce nulităţi, ce secături aveau dorinţa şi îndrăzneala să ceară un loc în literatura românească, şi d-1 Maiorescu a avut glas destul de tare şi destulă autoritate pentru a da înlături pe aceşti îndrăzneţi pretenţioşi. Pe de altă parte, d-sa a putut cunoaşte, numai în cîteva poezii, un om cu adevărat talentat, pe care şi 1-a încurajat mult; e vorba de Eminescu. Repetăm, aceasta e un merit foarte mare al d-sale. Dar a trecut un timp oarecare, literatura s-a dezvoltat, gustul publicului s-a dezvoltat şi el, şi cînd unui public îi plac Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă, — scrierile lui Prodănescu et comp. stîrnese rîs obştesc şi, fără nici o strajă, acestea vor fi izgonite din literatură. Văzînd aceasta, d-1 Maiorescu scrie că critica nu mai are nici un rol şi, încredinţat că critica şi-a făcut datoria, zice cu o mîndrie foarte la locul ei : „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să se ducă" *. Repetăm, d-1 Maiorescu are dreptate. Chiar articolul critic din urmă al d-sale arată că critica, cum se făcea înainte, şi-a trăit traiul. Dar, lipsind critica judecătorească, nu va rămîne nimica în locul ei ? D-1 Maiorescu nu ne spune nimic, nici măcar nu face vreo aluzie că ar fi existînd o critică modernă care nu numai că nu piere îndată ce literatura se dezvoltă, dar, dimpotrivă, ajunge tot mai puternică. Nu cunoaşte oare d-1 Maiorescu o astfel de critică ? Ori o cunoaşte, dar nu o primeşte, nu socoate de trebuinţă să vorbească de dînsa pentru că pe orizontul nostru literar nu vede oameni destul de destoi- * Die Verschworung des Fiesco [Conjuraţia lui Fiesco], Schiller, Contemporanul, anul VI, nr. 3. 28 29 nici pentru a o face. Nu ştim care e pricina, dar e neîndoios că d-1 Maiorescu nu pomeneşte cîtuşi de puţin despre acest fel nou de critică ! Critica în Europa a luat o mare dezvoltare, dar o critică întemeiată pe alte baze, o critică plină de putere, care priveşte o operă literară ca un product şi îl analizează ca atare, cum fac ştiinţele naturale, căutînd pricinile ce i-au dat naştere. Cînd critica are înainte o operă literară, se întreabă care e pricina ei cea mai apropiată. Bineînţeles, această pricină este artistul, creatorul operei, deci cea dintîi grijă a criticii este de a statornici o legătură de cauză între opera artistică şi artistul creator. Critica, analizînd viaţa artistului, sufletul lui, ne explică de ce şi cum a făcut el această operă artistică, ne arată cum, luînd în seamă temperamentul artistului, psihicul lui, opera artistică a trebuit să fie tocmai aşa cum este şi nu altfel ; ne explică pricinile care au hotărît caracterul operei artistice, sau, cum am zis, arată legătura între artist şi creaţiunea sa. Un exemplu va lămuri mai bine gîndul nostru. Iată un poet. Trăsăturile caracteristice ale poeziilor lui sînt melancolie adîncă, iubirea pentru fantastic, încît poetul zboară-n aer ori se cufundă în prăpăstii adinei în loc de a gusta frumuseţile ce sînt împrăştiate pe pămînt şi, în sfîrşit, a treia trăsătură caracteristică, o ură înverşunată împotriva femeii. Critica ne va arăta pe poet nervos, uşor de aţîţat, nemulţumit — de unde se înţelege melancolia poeziilor lui. Critica îl va arăta trăind într-un oraş mare, crescut în oraş, într-o ulicioară îngustă, într-o casă fără curte, din care nu putea să vadă frumuseţile naturii, pădurile, cîmpiile, munţii, lanurile întinse scăldate în lumina aurie a soarelui ori în lumina argintie a lunii ; poetul în copilăria sa a stat sub înrîurirea unei mame bigote, care umplea capul copilului cu basme religioase, cu grozăveniile iadului. Iată dar explicarea fantasticului în poeziile artistului şi lipsa lui de iubire pentru natura măreaţă, pe care n-a putut s-o observe decît pe fereastra îngustă a unei uliţi necurate. In sfîrşit, critica arată cum poetul s-a îndrăgostit, şi-a pus tot sufle- tul, toată nădejdea, toată viaţa într-o femeie, şi aceasta 1-a înşelat mişeleşte, lăsîndu-i o rană adîncă în inimă, rană cu atît mai dureroasă cu cît poetul a fost mai naiv, mai încrezător, mai nervos, mai pasionat. Iată de ce rana niciodată nu s-a mai închis, de ce îi sfîşie vecinie inima, şi orice amintire face să vibreze dureros această sărmană inimă. Iată explicarea urii, deznădejdei, blestemului, plânsului cu hohot, care zbucnesc cînd vorbeşte de femeie, în care poetul vede numai pe cea care 1-a trădat. Şi astfel, pas cu pas, ni se explică toate părţile caracteristice ale creaţiunii poetului, fir cu fir se ţese legătura între poet şi opera lui. Şi dacă critica reuşeşte să aducă înainte-ne pe poet, să ni-1 zugrăvească tocmai cum e, atunci înţelegem lămurit de ce şi cum creaţiunea poetului este aşa, şi de ce nici nu putea fi altfel. Aşadar, temelia criticii, cînd e vorba de a statornici legătura între artist şi operă, va fi o analiză psihică a artistului. Astfel, romancierii de azi şi criticii au acelaşi scop. „Romancierul şi criticul — zice Brandes în admira-bila-i scriere* — pleacă astăzi în schiţările lor de la acelaşi punct : atmosfera spirituală a epocii. In aceasta se arată formele. Unul vrea să ne înfăţişeze şi să ne explice faptele unui om, altul vrea să ne înfăţişeze şi să ne explice o operă literară, şi ambii caută să ne arate că faptele oamenilor şi operele literare trebuie să fie privite ca nişte producte pe care omul le face fatal, îndată ce se întrunesc anumite însuşiri năuntrice şi înrîuriri externe. Deosebirea esenţială este numai aceasta, că poetul face ca persoanele închipuite de dînsul, de obicei zugrăvite după modele din viaţa reală, să lucreze şi să vorbească după împrejurările date, în timp ce criticul este cu desăvîrşire legat de realitate, aşa încît închipuirea lui trebuie să lucreze numai şi numai pentru a afla şi reconstrui starea sufletească, pricina sau condiţia faptelor. Romancierul, de la caracterul observat, trage încheieri în privinţa faptelor probabile ale insului, criticul * Vezi Die Literatur des neunzehnten Jahrhunderts in ihren Hauptstromungen [Literatura secolului al XlX-lea din punctul de vedere al curentelor principale], V. Band, p. 386. 30 31 scoate încheieri în privinţa caracterului artistului din însuşirile operei observate". Dacă în multe privinţe creaţiunile artistice ale romancierului sînt mult mai presus, mult mai preţioase decît criticile, este însă o parte în care lucrarea criticului modern e mai însemnată decît a artistului. Această însemnătate mai mare izvorăşte din subiectele tratate de critici. Artistul studiază oameni în general, oameni de rînd ; criticul studiază pe artişti. Artiştii însă, ca modele, sînt cele mai de multe ori mai interesanţi, mai instructivi, pentru că în sufletul lor se oglindeşte mai bine epoca în toată complexitatea ei decît în sufletul unui simplu muritor. Aşa, de pildă, Flaubert a creat tipuri admirabile ca artă : pe madame Bovary, pe Charles Bovary (spiţerul), pe Leon etc. Istoricul veacului nostru nu va putea să nu cunoască tipurile lui Flaubert, căci ele îl vor lumina în privinţa vieţii oamenilor din Franţa în veacul acesta. Dar cu cît mai instructiv va fi pentru istoricul veacului al XlX-lea tipul complex al lui Flaubert, viaţa veacului nostru în toată complexitatea ei ? Cred că aceste puţine cuvinte sînt de ajuns pentru ca să poată vedea oricine deosebirea între critica modernă şi între cea judecătorească ; dar n-am terminat încă. Am zis că criticul trebuie să analizeze psihicul artistului pentru a explica opera lui ; însă această stare psihică e pricinuită, atîrnă de psihicul cercului în care se învîrteşte artistul, de al poporului din care face parte ; deci, după ce am aflat legătura între opera artistică şi între artist, trebuie să aflăm şi legătura între opera artistică şi poporul din care face parte artistul. Alături deci cu analiza psihică a unui ins, critica face şi analiza unui popor. Mai departe, psihologia unui popor atîrnă de mediul natural în care trăieşte poporul, atîrnă în mare parte de întocmirile politico-sociale ale acestui popor, deci trebuie de aflat legătura între opera artistică şi mediul natural şi social în care trăieşte artistul. Aşa, să luăm din nou exemplul nostru. Melancolia ce o vedem în opera artistică am explicat-o prin nervozitatea şi caracterul trist al poetului ; înclinarea spre fantastic, prin creşterea fanatică religioasă pe care i-a dat-o mama lui; ura împotriva femeilor, prin o trădare mişelească suferită de însuşi poetul. Ridicîndu-ne de la poet la mijlocul în care trăia el, vom afla că întristarea şi melancolia lui a fost însuşirea pe care o aveau toţi cei din cercul în care trăia poetul ori chiar toţi cei din clasa lui; iar această melancolie şi întristare se datoreşte unor cauze politico-sociale. Fanatismului religios, pe care a voit să i-1 insufle mama lui şi care s-a arătat în creaţiunea poetului prin iubirea de fantastic, îi vom afla pricina în starea religiei, în faptul că religia avea mai mare înrîurire asupra femeilor. Lucru care, la rîndul său, se datoreşte unor cauze anumite : stării femeii în societate. în sfîrşit, faptul trădării, analizîndu-1, vom vedea că nu-i izolat, ci foarte obişnuit în mediul în care trăia poetul, şi vom afla că se datoreşte stării ce s-a creat femeilor în societate, creşterii false ce li se dă etc. ... Se poate urma altă cale în investigaţiunile critice, şi anume o cale inversă : în loc de a pleca de la opera artistică pentru a ne ridica pînă la naţiunea în care s-a ivit, putem, după exemplul dat de Taine, să plecăm de la rasa, naţiunea din care face parte poetul, să analizăm mai întîi poporul, ţara în care s-a născut el, pentru ca să definim toate condiţiunile care au influenţat asupra lui, pe urmă să trecem la poet, la analiza lui psihică şi apoi la operă ; cu alte cuvinte, în loc de a ne ridica cu analiza.de la opera poetului pînă la mijlocul natural şi social, să ne coborîm de la mijlocul natural şi social pînă la opera artistică. Drept pildă despre o astfel de lucrare putem lua monumentala operă a lui Taine Istoria literaturii engleze. Taine începe cu analiza configuraţiunii geografice (mijlocului natural), apoi studiază rasa şi influenţa acestor doi factori asupra întocmirii naţiunii engleze. Pe urmă analizează societatea engleză şi înrîurirea ei asupra poetului, şi astfel ajunge la poet, şi de la poet la creaţiunea poetului. După Taine, o societate, o naţiune este productul mijlocului natural al rasei, poetul este productul naţiunii, iar opera literară e productul poetului ; deci analiza unei lucrări artistice trebuie începută <3e la factorul, de la cauza primă. Această cale inversă a lui Taine e prea vastă, prea puţin sigură, sîntem însă departe de a o nega, după cum fac Brandes, Hennequîn, 32 33 Guyau*, ci credem că şi drumul indicat mai sus duce la acelaşi rezultat şi sînt cazuri cînd e mai potrivit decît cel dintîi. Dacă pentru analiza unei opere artistice e mult mai potrivit a lua ca punct de plecare chiar această operă artistică, în schimb, and e vorba de a analiza o anumită literatură în întregime, un curent literar întreg, cum e, de pildă, clasicismul ori romantismul, atunci drumul indicat de Taine e mai potrivit. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creaţiunei literare şi de stabilirea legăturii între mijlocul natural şi social, între poet şi creaţiunea artistică. Dar, odată opera artistică creată, ea, la rîndul ei, are influenţă asupra mijlocului social în care a fost creată. De aici decurge a doua datorie a criticului, nu mai puţin însemnată. Considerînd opera artistică ca un fapt împlinit, critica o analizează ca atare. Mai întîi criticul pune întrebare operei artistice : de unde ai venit ? Cum ai venit pe lumea aceasta ? Cine-ţi e creatorul ? etc. După multă trudă, în care adeseori critica pierde nădejdea de a căpăta un răspuns măcar aproape lămurit (un răspuns pe deplin lămurit e peste putinţă), după multă stăruinţă, cînd în sfîrşit răspunsul e dat, critica pune o altă în- * Hennequin, în cartea lui La critique scientifique, o carte care cuprinde cîteva vederi ingenioase, dar mai multe greşite, se ridică ou drept cuvînt contra exageraţiilor teoriei lui Taine, dar, cum se întâmplă adesea, cade singur într-o exageraţie contrară. Influenţat de teoria absurdă a lui Bagehot (ideea centrală a lui Bagehot este că nu summum eondiţiumilor istorice face pe eroi, pe oamenii superiori, ci eroii, oamenii superiori fac istoria), susţine că nu mediul face pe artist, ci artistul face mediul. Brandes, într-o conferinţă publică ţinută în Petrograd, dezvoltă aceeaşi teorie, Guyau, într-o operă admirabilă, apărută acum {Vart au point de vue sociologique), e mult mai aproape de adevăr. Noi, după cum am mai zis, credem că toate căile indicate de Taine, Saint-Beuve, Brandes, Hennequin, Guyau duc la acelaşi rezultat; critica va arăta relativa lor importanţă şi cînd anume va trebui să ne servim de oiciune. Şi nu numai de critici, dar chiar şi de poeţi mari. Alfred de Musset, adresîndu-se către poeţi, le spune : „Ce ne pasă, poete, de plîngerile, de bucuriile, de extazurile, într-un cuvînt de toate peripeţiile dragostei tale ?" Deşi nu sîntem deloc aplecaţi a ne face apărătorii şi cavalerii dragostei împotriva învinuirilor ce i se fac, credem însă de datoria noastră a limpezi chestiunea. A fost o vreme cînd aproape unica simţire cîntată de poeţi era iubirea. împotriva acestui exclusivism a trebuit să se înceapă lupta. Viaţa e aşa de întinsă, de felurită, patimile ce muncesc pe om aşa de variate, aşa de multe, interesele omenirii iarăşi aşa de însemnate încît era o absurditate a ridica pe piedestal numai o singură patimă şi a-i da privilegiul de a fi exprimată în forme poetice. Iubirea e una din patimile de căpetenie ale omului şi, ca atare, va ţine de bună seamă un loc foarte mare în literatură şi poezie, dar iubirea nu cuprinde toată viaţa, şi afară de acestea este iubire şi iu- bire. Afară de iubirea către o femeie, este iubirea către familie, iubirea către ţară şi, în sfîrşit, iubirea către omenire, iubirea idealului, sentimente şi simpatii întinse, care din ce în ce mai mult mişcă pe oameni, care tot mai mult stăpînesc viaţa afectivă a omenirii. Şi, bineînţeles, cu cît aceste sentimente vor creşte mai mult în viaţă, cu atît mai des vor da prilej de poezie. Acelaşi lucru trebuie să-1 spunem despre exprimarea generalizărilor ştiinţifice sub forme poetice; cu cît generalizările acestea vor pătrunde mai adînc în viaţă, cu cît ele vor atinge mai tare interesele omenirii, cu atîta vor merita a fi, ■şi, de bună seamă, chiar vor fi motive pentru poezie. Sîntem încredinţaţi de aceasta şi cu alt prilej o vom dovedi mai pe larg. Pîn-acuma sîntem deci de aceeaşi părere cu cei ce critică dragostea cînd e singura inspiraţie a poeziei. Şi, mai mult, sîntem de aceeaşi părere cu dînşii cînd spun că este mai preţioasă, mai cu seamă pentru omenire, poetizarea iubirii de ţară, de omenire, de înalte interese omeneşti decît vecinica poetizare a dragostei. Fără a străbate în fondul chestiunii, ne va fi uşor a vedea că aşa este, luînd în seamă că poeţi de cei dintîi sînt mai rari decît cei ce cîntă dragostea. Aici poate fi vorba, ca şi în economia politică, de preţul rarităţii. Noi am zis că un poet trebuie să simtă adînc şi să aibă talentul de a exprima această simţire. Sentimentul dragostei e foarte obişnuit, aproape nu-i om care să nu fi avut această simţire. Dar cîţi sînt cei care au adinei sentimente cetăţeneşti, care au un ideal mare pentru fericirea omenirii, care sînt întristaţi de relele sociale şi sînt gata la jertfe mari pentru o viaţă mai fericită şi mai morală în viitor?... Sînt puţini oameni de aceştia, şi mai puţini încă sînt poeţii care să simtă şi să cînte asemenea lucruri ! Şi cu cît sînt mai rare aceste simţiri, cu atîta mai preţios e acel poet care le va simţi adînc şi le va exprima în formă poetică. Pînă-acum ne înţelegem cu criticii dragostei, dar nu sîntem deloc de părerea lor cînd, treeînd peste orice margine, nu vor să primească de fel iubirea ca materie pentru poezie. Oricum, fac mare nedreptate sărmanei iubiri, care, ca sentiment mare, ea unul din sentimentele de căpetenie ale oamenilor, ca izvorul unora din cele mai înalte sentimente şi simpatii ale omenirii, va fi totdeauna 102 103 un motiv puternic pentru poezie, deşi nu singurul. Criticii cei mai neîmpăcaţi ai dragostei obiectează că ea a fost cîntată veacuri şi de atîţia poeţi încît cei de azi nu mai pot să spună ceva nou. Acest sentiment, oricît de mare ar fi, este după dînşii analizat şi răsanalizat în toate amănuntele, aşa că în privinţa aceasta n-a mai rămas nimica de spus. După Petrarca, Tasso, Ariosto ; după Hugo, Lamartine, Alfred de Musset, Byron şi sute de alţii cu talent mai mare ori mai mic, ce lucru nou ar mai putea să spună poeţii azi ? Nu vor fi decît plagiatori, mai mult ori mai puţin dibaci. Această argumentare pare a fi foarte puternică, în realitate însă e slabă de tot şi foarte greşită în privinţa originalităţii în artă, şi mai ales în poezie. Să ne aducem iarăşi aminte că un poet atunci e cu adevărat poet şi numai atunci face lucrări poetice cind simte adînc. Sentimentul unui om e însă lucru atît de complex şi atît de personal încît niciodată nu seamănă cu desăvîrşire la doi oameni deosebiţi, întocmai după cum aceştia niciodată nu se aseamănă cu desăvîrşire din punctul de vedere fiziologic. In adevăr, luaţi sutele de milioane de oameni de pe faţa pământului şi veţi găsi că toţi seamănă între dînşii : au nas, gură, mîini, picioare; oamenii dintr-o rasă seamănă şi mai mult, oamenii dintr-o grupă etnică şi mai mică seamănă şi mai mult, şi, în sfîrşit, puteţi face grupe de oameni foarte asemănători : totuna de înalţi, bălai ori negrieioşi, cam tot cu aceeaşi figură, dar niciodată nu veţi găsi doi oameni cu asemănare desăvîrşită, şi chiar de s-ar întîmpla, un caz, două, oricine le-ar privi ca fiind cu totul excepţionale. Tot aşa este şi în privinţa psihologică. Pot să se afle oameni foarte potriviţi la minte şi la simţire, asemănarea nu poate fi întreagă. Trăsăturile sufleteşti ale omului sînt atît de multe, combinaţiile între ele aşa de numeroase şi felurite încît natura nu produce niciodată inşi absolut la fel la minte şi la simţire. Bineînţeles că iubirea, dragostea, atingînd toată viaţa sufletească a omului, nu poate fi în totul deopotrivă chiar la oamenii care seamănă mai bine unul cu altul. Deci cînd un poet simte adînc dragostea şi o poate întrupa în forme desăvirşite poetice, atunci el va fi original, pentru că niciodată alt poet n-a exprimat aceeaşi simţire, pentru că nici unul n-a avut-o întocmai. Bineînţeles, vorbim de poeţi ade- 104 văraţi, nu de mulţimea fără număr a copilandrilor care se simt chemaţi a o cînta pe „ea, iubita inimii lor", şi, lipsindu-le talentul, plagiază expresiile şi simţirile altora. Cum nu poate să fie vorba de zugravii de firme cînd scriem despre pictorii-artişti, tot aşa nu poate să fie vorbă nici de aceşti înjghebători de rime şi de epitete furate cînd vorbim despre adevăraţii poeţi. Analiza poeţilor de dragoste trebuie să o facem din două puncte de vedere. Intîi trebuie să analizăm adîncimea simţirii şi cît de mult a ştiut poetul să o exprime în creaţiile sale ; astfel se va arăta talentul poetului. Apoi trebuie să analizăm idealul iubirii, idealul ce are poetul despre femeie, cerinţele morale şi ideale ce caută poetul în dragoste şi la femeie. Ştim că la aceste cuvinte ale noastre se vor găsi mulţi care ne vor întîmpina cu un zîmbet, dacă nu de dispreţ apoi de compătimire, pe buze : „Aha ! vor zice ei, încătuşarea artei prin cerinţele unei morale înguste, arta tendenţioasă, cîntarea emancipării femeii, egalitatea femeii cu bărbatul !... Ştim noi trebile acestea !..." şi zîmbetul dispreţuitor li se va întinde pe obraz. La dreptul, nu putem osîndi pe aceşti admiratori ai artei în sine, ai artei pentru artă. Li s-a cîntat atît de mult despre arta impersonală, despre moralitatea artei în sine, aşa de mult s-au deprins a primi, fără critică, zisele aşa-numiteior autorităţi, ei au atîta groază de noutăţi şi de idei noi, care oarecum le strică liniştea, îi nevoieşte să mai gînaească, le turbură echilibrul împietrit al inteligenţei încît nu ne mirăm cîtuşi de puţin de zîmbetul lor dispreţuitor. Noi, cu toate acestea, vom îndrăzni să spunem cîteva cuvinte, şi cine ştie dacă numitul zîmbet nu va pieri de pe buzele cavalerilor esteticii pure. ^ Am arătat că un poet, un artist are marele dar de a pricinui lucrare psihică în noi şi că, exprimîndu-şi simţirile în forme poetice, el ne sugerează aceleaşi simţiri ; am asemănat pe poet, în această privinţă, cu un hipnotizator. Credem că prin aceasta am pus arta aşa de sus încît e peste putinţă a o pune mai sus. Am mărturisit că are o putere uriaşă şi am pus-o alături cu a celor ce hipnotizează ; dar oare n-are nici o însemnătate a şti ce anume va sugera hipnotizatorul ? Unul ne va sugera dorinţa de a face binele, de a fi morali ; altul dorinţa de a trăi în desfrînare. Oare nu trebuie să ne pese de 105 ideile şi de caracterul hipnotizatorului ? Nu e tot aşa cu poeţii ? Sugerîndu-ne simţirile lor, nu e oare de cea mai mare însemnătate a şti însuşirea morală a acestor simţiri ? Şi cam ce simţiri morale sînt în stare să ne sugereze unii poeţi putem vedea din următorul exemplu. Un poet francez, şi poet cu talent, d-1 Cheve, într-o poezie dedicată femeilor scrie : Femme, quel abruti, quel animal, quel ane A voulu d'ideal nimber ton front etroit Et detruire ton charme, en logeant sous ton crane, Au cerveau si leger, la science ă Voeil froid ? Je te veux ignorante, o femme, et te veux bete Bete a manger de Vherbe, et ne comprenant rien, N'ayant rien dans le coeur, rtayant rien dans la tete, Stupide comme un boeuf, soumise comme un chien. Que m'importe ton coeur ? Que m'importe ton dme ? Je n'aime que ta forme, et ne veux que ta chair! * Nu ştim, zău, dacă se va găsi vreun om căruia să nu i se urce sîngele în faţă, care să nu se ruşineze văzînd atare sentimente, vrednice de un neozeelandez. Poetul nu vrea femeia nici măcar curtezană, pentru că şi curtezana poate avea cerinţe omeneşti, o vrea „bete d manger de Vherbe", „Je veux ta chair !" De aci şi pînă la a tăia şi mînca femeile bătrîne, cum fac unele triburi sălbatice, nu-i departe ! D-1 Cheve e poet cu talent, dar putea fi şi de geniu, şi în asemenea caz ce înrîurire vătămătoare ar fi putut avea el, înzestrat fiind cu aceste simţiri şi sugerîndu-le cititorilor ! Credem că pe mulţi acest exemplu îi va pune pe gînduri. Să ne întoarcem la Eminescu. Cum am zis, mare parte din poeziile lui sînt de dragoste. In acestea se * Femeie, ce prost, ce dobitoc ce măgar A vroit fruntea-ţi îngustă să încunune cu ideal Şi să-ţi strice farmecul punîndu-ţi sub tidvă, într-iun creier aşa uşor ştiinţa rece ? Femeie, te vreau să nu ştii nimic, te vreau dobitoacă ; Aşa de vită încît să paşti iarbă, să nu-nţelegi nimic, Să nu ai nimic în inimă, să n-ai nimic în cap, Proastă ca un bou, supusă ca uin cîne. Ce-mi pasă de inima ta ? Ce-mi pasă de sufletul tău ? Nu-ţi iubesc decît chipul, şi-mi trebuie numai trupul tău î 106 vede simţire adîncă, admirabil exprimată. Bucuriile în-tîlnirii, toate durerile despărţirii, toate simţirile felurite pe care le trezeşte în noi o dragoste fără răspuns, toată gama acestor simţiri felurite răsună în poeziile lui Eminescu, şi aceste sunete sînt dulci, melancolice, armonioase în gradul cel mai înalt. Imaginile iubirii sînt iarăşi atît de plastice, atît de artistice şi, poate mai presus de toate, deplin sincere : poetul simte, şi simţirile le aşterne pe hîrtie, fără a căuta să facă efect, fără a se îmbrăca în simţiri pe care nu le are. De aci atîrnă, pe de o parte, marea înrîurire ce are poetul asupra cititorilor, iar, pe de altă parte, de aici urmează lipsa părută de desfăşurare logică a sentimentelor în poeziile lui, şi chiar uneori în aceeaşi poezie. Poetul ba e trist, neîncrezător, plînge nestatornicia femeiască ; ba se prinde, o crede pe femeie înger ; ba o blestemă, ba cade în genunchi înaintea ei; cînd o cheamă în codrul des, unde ar putea să se iubească în voie, cînd se gîndeşte la mormînt, unde ar putea să doarmă vecinie strînşi în braţe ! Acea mare nelogică a simţirilor la oamenii îndrăgostiţi, neconsecinţa care este în viaţa reală în poet, în inima lui, o aflăm şi în poezii. Şi ele ne farmecă aşa de mult tocmai din pricină că exprimă simţiri adinei, sincere şi adevărate. In una din cele dintîi poezii ale sale, Venere şi madona, Eminescu blestemă pe iubirea sa, pe care o credea femeie ideală : O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surîsul blînd, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece, şi cu suflet de venin! Cînd copila, în faţa acestei învinuiri începe a plînge, poetul se aruncă în genunchi strigînd : Plîngi, copilă ? — C-o privire umedă şi rugătoare Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea ? La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adînci ca marea, Şi sărut a tale mine, şi te-ntreb de poţi ierta. Şterge-ţi ochii, nu mai plînge /... D-1 Maiorescu, în cri ti cile sale a găsit această trecere grabnică de la blestem la „plîngi, copilă ?" plină de efect (aşa şi este), deşi cam prea calculată (părere 107 ce ne pare greşită). Trecerea e cît se poate de firească şi de reală. Într-un moment de indignare, un om care iubeşte îşi varsă focul împotriva iubitei sale, exagerînd grozav, fiind cu desăvîrşire nedrept, învinuind-o pe iubită că nu-i o zeitate cum a crezut-o el, exagerînd în ponegrire cum exagerase înainte în idealizare ; dar iat-o că începe să plîngă, el îşi vine în fire, simte nedreptatea şi se azvîrle la picioarele ei. E cît se poate de firesc şi de sincer simţit. Această poezie cuprinde ceea ce socotim noi ca una din cele mai mari însuşiri ale lui Eminescu, simţirea adîncă şi sinceră. De altmintrelea, ne unim cu d-1 Maiorescu în privinţa celorlalte observaţii. Ca alt exemplu putem lua minunata poezie Despărţire. O tipărim aici întreagă : Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ? Te-aş crede doar pe tine, dar nu mai eşti a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc ? Tot alte unde-i sună aceluiaşi pîrău : La ce statornicia părerilor de rău, Cînd prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre şi umbra unui vis ? La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porţi ? La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi ? Tot una-i dacă astăzi sau mîne o să mor,y Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor, Cînd voi să uiţi norocul visat de amîndoi, Trezindu-te, iubito, Cu anii înapoi, Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit, Ca şi cînd niciodată noi nu ne-am fi găsit, Ca şi cînd anii mîndri de dor ar fi deşerţi — Că ie-am iubit atîta putea-vei tu să ierţi ? Cu faţa spre părete mă lasă prin străini, Se-ngheţe suB pleoape a ochilor lumini, Şi cînd se va întoarce pămîntul în pămînt, Au cine o să ştie de unde-s, cine sînt ? Cîntări tînguiioare prin zidurile reci, Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci; Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape, Apoi — de vor — m-arunce în margine de drum... Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi, [ Răsar-o vijelie din margini de pămînt, \ Dînd pulberea-mi ţărînii şi inima-mi la vînt... 108 Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari şi umezi, cu zîmbet de copil, Din cît eşti de copilă să-ntinereşti mereu, Să nu mă ştii pe mine, cum nu m-oi şti nici eu. Ce admirabilă exprimare a unui şir întreg de patimi, şi cît de nelogică poate să pară această poezie pentru cei care n-o vor adinei mai mult! Poetul se desparte de iubita lui şi n-are decît o rugă ; să-1 uite. Fdarte bine, dar atunci de ce-i aduce aminte de anii trecuţi, de ce-i vorbeşte de moartea sa şi de altele ? Şi cu toate acestea cît e de firesc ! Un poet iubeşte o fată, o iubeşte mult, dar din nefericire trebuie să se despartă de ea. Das ist eine alte Geschichte, Doch immer bleibt sie noch neu *. Ce simţiri felurite, adinei, dureroase vor chinui inima omului î Să o roage să rămînă e peste putinţă, mîndria-i se împotriveşte. Şi de la început înamoratul se arată mîndru şi mărinimos : ...singura mea rugă-i uitării să mă dai. Zice poetul şi stăruie să o convingă, ori mai bine să se convingă pe sineşi, spre a-şi alina durerea, că orice altă hotărîre ar fi absurdă. In adevăr : „La ce simţirea crudă a stinsului noroc ?... La ce statornicia părerilor de rău ?" şi mai ales poetul are un argument din filozofia pesimistă : La ce statornicia părerilor de rău, Cînd prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre şi umbra unui vis ? Argumentele sînt logice, de neînvins. Dar una zice logica, mintea rece, şi alta strigă pasiunea, patima nebună. Raţiunea zice : „Du-te" şi patima strigă : „Oh, rămîi !" Raţiunea omenească zice : „La ce statornicia părerilor de rău ?", patima rupe inima prin durere şi părere de rău. Raţiunea zice : „La ce aducerea aminte de iubirea trecută, de stinsul noroc ?"; iar patima amin- * Este o poveste veche, Dar rămîne pururea nouă (Heine). 109 teste iubirea trecută, parcă îi place a deschide o rană neînchisă bine ; raţiunea şi simţirea omenească zic : „Dacă suferi tu, lasă cel puţin să nu sufere ea" ; iar patima, blestemata patimă, strigă : „Nu, dacă sufăr eu, să sufere şi ea, să se muncească, să plîngă cu hohot, să strige de durere, astfel îmi va fi mai uşor mie". Şi această luptă năuntrică, şi această ciocnire tragică a feluritelor sentimente, patimi, raţionamente se oglindeşte minunat în poezia citată. Poetul începe prin argumentare logică, raţională : că iubita lui trebuie să-1 uite, că e de prisos vreo părere de rău. Pe nesimţite însă începe să vorbească de „stinsul noroc", de anii trecuţi, amintire care trebuie să le rupă inima la amîndoi şi care se potriveşte atît de puţin cu versurile de la început. Mai departe începe a descrie un tablou groaznic, singurătatea şi moartea lui, un tablou menit a sfîşia inima iubitei şi, ca o culme a cruzimii, poetul, după ce face tabloul nefericirii lui, un tablou care ar putea să îngheţe sîngele în vinele femeii, parcă pentru a mări contrastul, zice : Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari şi umezi, cu zîmbet de copil. Punînd aceste două imagini alături, poetul, fără poate a pricepe, zice : „Vezi, eu voi fi singur nefericit, singur voi muri, nu va fi cine să-mi închidă pleoapele, ca pe un mort mă vor arunca la marginea drumului, şi tu vei fi în floare ca luna lui april, vei zîmbi ca un copil". Ce amărăciune, ce grozavă imputare şi care se potriveşte, de bună seamă, foarte puţin cu filozofia din versurile dinainte. Sînt toate acestea patimi bune ? Sînt rele ? Fireşte că ideale nu-s, dar sînt omeneşti, reale ca însăşi viaţa şi admirabil exprimate, desăvîrşit exprimate în poezia Despărţire. Dragostei [îi] sînt consacrate cele mai simţite şi cele mai talentate din poeziile mult talentatului nostru poet. Dacă am voi să cităm, ar trebui să le tipărim mai pe toate. Ca mai bune între bune, putem numi unele pline de melancolie şi jale ca : De cîte ori, iubito, sonetul Afară-i toamnă, frunza-împrăştiată, S-a dus amorul, Departe sînt de tine şi mai ales O, mamă, dulce mamă; altele admirabile prin graţie şi culori vii, cum sînt Do- rinţa, Atît de fragedă, Din valurile vremei, Povestea codrului. Puternice şi multe sînt sentimentele şi patimile poetului, care : Bat la porţile gîndirei Toate cer intrare-n lume, Cer veşmintele vorbirei. Şi, din cauza acestei înghesuieli, poetul cîteodată n-are vreme să se îngrijească de formă, să caute ca versul să fie curgător. Versurile lui Eminescu, în adevăr, cîteodată sînt greoaie, alteori forma lasă de dorit, se vede multă muncă, dar, cum am zis, pricina e mai ales mulţimea şi puterea sentimentelor care îi frămîntă sufletul şi care cu toatele „cer veşmintele vorbirei". Versuri curgătoare la asemenea împrejurări sînt peste putinţă, şi dealtfel, nici nu s-ar mai potrivi cu starea-i sufletească, ar suna cam fals. în versurile curgătoare poate fi exprimată o stare sufletească senină, liniştită, dar nu-s la locul lor cînd : ...inima-ţi frămîntă Doruri vii şi patimi multe * - Fireşte însă că ar fi trebuit să se păzească de greşelile de limbă care adesea, mai ales în poeziile cele dintîi ale lui Eminescu, lovesc neplăcut urechea. Dar în unele toate însuşirile unui mare poet se întrunesc şi din pana lui Eminescu ies capodopere : versul muzical, rima armonioasă, imagini bogate, ades exprimate prin două-trei cuvinte, muzicalitatea limbii, potrivirea desăvîrşită a imaginilor cu simţirea şi o economie perfectă în privinţa spaţiului. Cîteodată versurile cuprind dorinţe adînci şi chemări tînguioase, rugătoare, care au o adevărată putere atrăgătoare, hipnotică ; aşa sînt sfîrşiturile de la aceste două sonete admirabile : Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi şi blonde plete ? * (Criticilor mei.] 110 Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. Fă un sfîrşit durerii... vin' la sînu-mi*. Şi-n al doilea sonet : Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strîngerii în braţe — Pe veci pierduto, vecinie adorato! ** Acestea sînt din cele mai geniale sonete care există în vreo literatură europeană. Sentimentului dragostei şi analizei lui îi sînt consacrate două poeme «admirabile — Luceafărul şi CâZm. In Călin e zugrăvită, sub forma foarte străvezie de poveste, o întîmplare din viaţa de toate zilele, o întîmplare banală. Un tînăr iubeşte o fată, şi ea îl iubeşte pe dînsul şi i se dă ; pe urmă tînărul pleacă, lasă pe iubita lui. Ea se usucă de dorul lui, naşte un copil, e izgonită de părinţi, în sfîrşit îşi întîlneşte iubitul, care se întoarnă de pe unde fusese şi o ia de nevastă. Nu se poate o istorie mai banală, dar tocmai atunci se arată talentul unui artist mare, cînd are a face cu asemenea teme, şi Eminescu s-a arătat mare artist. Poetul se pierde lîngă tabloul fetei adormite, lîngă creaţia sa şi are şi de ce. Tabloul e admirabil, demn de penelul unui mare artist din epoca Renaşterii : După pînza de păianjen doarme fata de-mpărat; înecată de lumină e întinsă în crivat. Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb ; cu ochiu-l măsuri Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri; Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie Şi sprincenele arcate fruntea albă i-o încheie, Ce o singură trăsură măestrit le încondeie ; Sub pleoapele închise globii ochilor se bat. Braţul ei atîrnă leneş peste marginea de pat; De a vîrstei ei căldură fragil sinului se coc. A ei gură-i descleştată de-a suflare-a sale foc. * (Iubind în taină.] ** [Sonete.] Ea zîmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri; Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri. In descrierea fetei care se uită în oglindă şi e uimită de frumuseţea sa, în cuvintele ce-şi spune sieşi, în cele prin care opreşte pe Călin lîngă sine, peste tot se simte gingăşie şi delicateţe de sentiment şi nu ştiu ce ironie blîndă. Fata opreşte pe zburătorul Călin cu următoarele cuvinte : O, tu umbră pieritoare, cu adîncii, triştii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale — nu le fie de deochi. Acest „nu le fie de deochi" e pe atît de caracteristic, pe cît de neaşteptat. Toată iubirea gingaşă, dar copilărească a fetei, cît şi dulcea ironie a poetului însuşi sînt zugrăvite prin aceste cuvinte. în descrierea nunţii fetei cu Călin, se vede iarăşi marea iubire a poetului pentru natură. Trei pagini, mai toate, sînt pline cu o genială descriere a pădurii şi a vieţuitoarelor ce o locuiesc ; iar la sfîrşit pune chiar pe marele norod al fluturilor, albinelor, greierilor, bondarilor să pornească şi ei nunta, alături cu nunta împărătească. Poate unii ar fi vroit să vadă aici un simbol prin care poetul a căutat să arate nimicnicia vieţii şi bucuriilor omeneşti, punînd alături nunta omenească şi nunta insectelor şi dovedind pentru amîndouă acelaşi interes. Nouă nu ni se pare deloc astfel. Mai curînd vedem aici o simpatie mare, largă, ce se revarsă din inima plină a poetului deopotrivă asupra oamenilor ca şi asupra naturii întregi. Iată şi cuprinsul Luceafărului: o fată de împărat se îndrăgosteşte de luceafărul din cer. în Luceafăr poetul a vrut să simbolizeze iubirea platonică ori acele dorinţe neînţelese, acele emoţiuni care cuprind pe toţi oamenii la o vîrstă hotărîtă, cînd braţele singure se deschid pentru îmbrăţişare; aceste năzuinţe, naturale şi totodată ideale, le-a simbolizat poetul în iubirea pentru Luceafăr. Această simbolizare, această concepţie ne pare cît se poate de fericită : ea a lăsat pe poet să fie cît se poate de real şi, totodată, să se poată feri de pornografiile care de la o vreme încoace bîntuie literatura franceză şi 112 113 despre care putem zice din toată inima, vorbind de literatura noastră : „Treacă de la ea paharul acesta !" Fata în somn cheamă pe Luceafăr : — O, dulce-al nopţei mele domn, De ce nu vii tu ? Vină! Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gînd Şi viaţa-mi luminează! Luceafărul o ascultă, vine la ea prefăcut în tînăr, dar atunci fata simte că nu Luceafărul, ci alte dorinţe o frămîntă, dorinţe vii ; ea îi răspunde prin următoarele versuri admirabile, pe oare le-am mai citat o dată ; îi zice : Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă, Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. Luceafărul pleacă la creatorul lumii să-i ceară ca să-1 facă muritor; aici se găsesc versuri măreţe, cum sînt următoarele : Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din haos, Doamne,-am apărut, Şi m-aş întoarce-n haos... Şi din repaos m-am născut Mi-e sete de repaos. Creatorul respinge ruga Luceafărului şi-I trimite îndărăt, ca să vază ce-1 aşteaptă. în vremea însă pe cînd Luceafărul cerea creatorului să-1 facă muritor, un paj, copil din casa împăratului, se îndrăgosteşte de fată şi ea de dînsul. Descrierea acestei iubiri fireşti, contrastînd cu iubirea platonică ideală, e plină de graţie, de lumină, şi iarăşi poetul a ştiut să nu fie nici banal, nici pornograf. Luceafărul, întorcîndu-se, vede următorul tablou : Sub şirul lung de mîndri tei Şedeau doi tineri singuri: — O, lasă-mi capul meu pe sin, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin, Şi negrăit de dulce; Şi de asupra mea rămîi, Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea de-ntîi Şi visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă; Abia un braţ pe gît i-a pus Şi ea l-a prins în braţe. Eay îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede : — Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gînd, Norocu-mi luminează! Se înţelege că Luceafărul nu s-a mai coborît în jos şi, plin de mîndrie, zice : — Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu, sau altul ? Trăind în cercul vostru strîmt. Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. Se vede că simpatiile poetului sînt pentru Luceafăr, şi poate între Luceafăr şi poet este şi ceva comun. Nouă însă, simpli muritori, ne pare că în acest răspuns, afară de mîndrie, este şi multă amărăciune şi invidie ; Luceafărul, desigur, ar fi vrut să fie în locul lui Cătălin, în mîndria lui ne pare că este ceva de al vulpei care, ne- 114 putînd ajunge la struguri, se mîngîie cu ideea că-s acri, necopţi, stricaţi. în orice caz, răspunsul este cu totul omenesc, cu desăvîrşire real, ca şi toată poema ; pe un fond fantastic, în imagini admirabile, poetul a ţesut cele mai adevărate sentimente omeneşti. în două articole deosebite, d-1 Maiorescu şi talentatul nostru poet Vlahuţă citează ultima strofă din Luceafărul, dîndu-i însă alt înţeles20. După domniile-lor, această strofă arată imîndria poetului şi nepăsarea-i pentru ale lumii, şi au dreptate de netăgăduit. Oricît de modest va fi fost Eminescu, dar cînd iubirea pentru femeie ori gelozia îl făcea să se compare cu alţii nu putea să nu-şi simtă superioritatea şi să nu dispreţuiască nimicurile vieţii. Deci au dreptate, dar am şi eu dreptate. Un sentiment omenesc nu e niciodată unilateral, ci complex şi multilateral şi cînd e bine exprimat, atunci găsim aceeaşi multilateralitate. în adevăr, prin această strofă se exprimă mai multe sentimente ; altmintrelea poema toată ar fi nelogică. Cum ? Luceafărul pleacă la creatorul lumii şi, nebun de iubire, îi cere să-i ia nimbul nemuririi, zeitatea lui, tot, numai să-i dea în schimb o oră de iubire şi cînd, întorcîndu-se, va afla iubirea lui luată de altul nu cumva va simţi numai mîndrie ? Aici este în parte tot acelaşi sentiment ca şi în Satira a IV-a, numai că acolo e mult mai puternic. Acolo, cînd poetul-luceafăr vede pe fată, de împărat ori nu, n-are a face, înconjurată de un roi de pierde-vară de felul lui Cătălin, pe Luceafărul nostru îl apucă o desperare care se manifestă într-un şir de strigări sublime de durere. Aici însă sentimentul e mai liniştit, dar e tot de acelaşi fel, e deosebit numai în grad, sînt două variante ale „aceluiaşi cîntec vechi". Astfel e poetul, ca artist. Să vedem acum idealul lui despre femeie, idealul ce-şi face despre iubire. Aici, cu cea mai mare părere de rău, trebuie să spunem tot ceea ce am zis despre tendinţele sociale ale poetului ; înălţimea morală şi ideală a tendinţelor lui e mai prejos decît înălţimea artistică. Idealul social, idealul femeii, idealul iubirii este ne-hotărît, neguros şi, oricum, stă mai prejos de înălţimea artistică a poetului. Poetul se indignează, se răscoală straşnic împotriva corupţiei femeii, împotriva iubirii prefăcută în marfă, şi în privinţa aceasta nu putem decît să arătăm poetului cele mai mari simpatii, dar revolta aceasta, ca şi revolta lui în general, împotriva ticăloşiilor vieţii de azi e negativă. Care este însă idealul lui despre femeie, idealul despre dragoste ? O Venere cu braţe reci, cu părul lung bălai, cu forme perfecte, şi această Venere trebuie să fie blîndă, pururi fecioară ca Madona, ca un înger, şi să iubească pe poet. Ea trebuie să fie un înger, o zeitate ; dar care-s anume însuşirile care o prefac în înger ? Poetul singur nu ştie şi de aceea acest ideal de „iubită" e o fantasmă după care în zadar aleargă, în zadar vrea să o cuprindă „din valurile vremii" ; la cea dintîi atingere, năluca piere, se preface în fum şi poetul plînge, suferă sincer. Şi, în adevăr, ce stare poate fi mai tragică decît a alerga după ceva care îţi pare scump, din care ţi-ai făcut un interes vital, şi acest ceva, ca o umbră, să fugă de tine, să se evaporeze cînd vrei să-1 apuci ? Poetul înţelege că femeia pe care o iubeşte este o plăsmuire a imaginaţiei sale, pe care niciodată nu o va afla. Iată cuvintele-i amare şi pline de dor nebun : Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinie pentru mine, Mireasa sufletului meu! Că te-am văzut e a mea vină Şi vecinie n-o să mi-o mai iert, Spăşi-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deşert. Şi-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtînd coroană — Unde te duci ? Cînd o să vii ? * Ori iată versurile din urmă din Valurile vremii: Dar, vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci, Şi umbra ia se pierde în negurile reci, ^ De mă găsesc iar singur cu braţele în jos In trista amintire a visului frumos... * {Atît de fragedă.] 116 117 Zadarnic după umbra ta dulce le întind: Din valurile vremei nu pot să te coprind. Iubita poetului e o fantasmă. Şi care e idealul lui despre dragoste, idealul vieţii ce ar vrea să petreacă împreună cu iubita ? Acest ideal, drept vorbind, e tot aşa de fantastic şi de nenatural ca şi iubita. Iată dorinţa poetului, exprimată într-o poezie care poartă chiar numele de Dorinţa. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei şedea-vei, Vom îi singuri, singurei, Iar în păr, înfiorate O să-ţi cadă flori de tei. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci, Lăsînd pradă gurei mele Ale tale buze dulci... Vom visa un vis ferice, Ingîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare, Blinda batere de vînt: Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. Aiurea poetul zice : Hai şi noi la craiul, dragă Şi să fim din nou copii, Că norocul şi puterea Să ne pară jucării *. Sărutări, îmbrăţişări sub flori de tei, un loc singuratic, mîngîierile iubirii, iată tot idealul poetului în * [Povestea codrului.] această privinţă. Noi nu pricepem austeritatea sectantă, ştim că dragostea, mîngîierile iubirii sînt din cele mai puternice simţiri omeneşti ; dar, fiindcă vorbim de dragoste ca de un sentiment omenesc, trebuie ca dînsa să cuprindă elemente curat omeneşti, care o deosebesc de un sentiment analog ce-1 întîlnim la o turturea sau la altă pasăre. Care sînt dar acele sentimente ideale, înalte, sentimente morale omeneşti ce introduce poetul în iubire ? Sărutări, îmbrăţişări în, împrejurările cele mai poetice şi artistice, iată tot idealul lui Eminescu ! Şi aici se concentrează viaţa întreagă ! Lucrul este nefiresc. E nefiresc pentru că exprimările iubirii nu pot dura decît puţină vreme din viaţa omului, şi a dori să dureze toată viaţa e o copilărie. Un om care ar pune atare cereri vieţii va fi zdrobit. Pe de altă parte, în ce se preface femela, ce rol are ea în asemenea concepţie de iubire ? O păpuşă frumoasă ca un înger, cu părul lung bălai, care nu ştie decît să sărute şi să îmbrăţişeze, să se primble pe lac la lumina lunii ori să alerge în pădure ca un copil, într-un cuvînt o păpuşă frumoasă ca formă, menită să aţîţe nervii poetului ; iată adevăratul caracter al acestei zeităţi ce ni se arată în creaţiile lui Eminescu. Dar, fiindcă îngerul-păpuşă, tocmai din pricina însuşirii sale de păpuşă, e menit a schimba pe cei cu care aleargă prin pădure „ca un copil" ; pe de altă parte, o viaţă îndelungată numai în sărutări şi îmbrăţişări fiind peste putinţă, poetul suferă de această închipuire nerealizabilă şi simte nelămurit cît de nefireşti sînt cererile sale, cît de fantastice. El zice iubitei sale : Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie *. Ce anume înţelege el prin înger, ştim ; poetul, negreşit, simţea că ar fi trebuit să ceară de la iubire altceva decît cele ce vedea împrejur ; el protestează contra iubirii luată ca un instinct Ce le-abate şi la paseri de vreo două ori pe an. * [S-a dus amorul.] 118 119 Dar prin ce se deosebeşte concepţia poetului de a celorlalţi ? A lui este mai poetică, a lor mai prozaică, iată tot. Cităm încă o pagină din Satira a IV-a, pagină admirabilă, poate cea mai bună din cîte a scris el : Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ce să te aţii ? Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri în luminile aprinse Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară, Cum zîmbeşte tuturora cu gîndirea ei uşoară ? S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, Pe cînd ei sucesc mustaţa, iară ele fac cu ochii ? Cînd încheie c-o privire amoroasele-nţelegeri, Cil ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri ? Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil Cînd ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april ? Incleştînd a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi, De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi Ca pe-o marmură de Păros sau o pînză de Correggio, Cînd ea-i rece şi cochetă ? Eşti ridicul, înţelege-o... Da... visam dinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aş sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi, Aş simţi-o câ-i aproape şi ar şti c-o înţeleg... Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg... N-o mai caut... Ce să caut ? E acelaşi cîntec vechi, Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi; Dar qrganele-s sfarmate şi-n strigări iregulare Vechiul cîntec mai străbate cum în nopţi izvorul sare. P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată Dintr-un Carmen Saecuiare ce-i visai şi eu odată. Dar tot şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, Se împinge tumultuoase şi sălbatece pe strună, Şi în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit... Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun ? Ah! organele-s sf armate şi maestrul e nebun ? Admirabil! Măreţ ! Toate sentimentele căşunate de o iubire respinsă, nesocotită, de o iubire de sine rănită dureros ; invidia amară, amestecată cu ură şi dispreţ pentru cei preferaţi ; gelozia eare-1 roade cu dintele ei otrăvit, indignarea împotriva celei care i-a înşelat toată nădejdea, dorinţa de a se mîngîia, ponegrind pe cea care-i nesocoteşte durerea adîncă, deznădăjduită, nebună, ne-mîngîiată, durerea crescută prin icoana unui trai ideal, desperarea ce umple o viaţă nimicită — toate aceste sentimente se împing tumultuos în inima şi capul poetului, şi inima lui răsună cu durere, îi arde capul şi pe noi ne face să simţim şi să suferim împreună. Nimica deopotrivă cu această pagină n-a fost scris pînă acuma în limba românească. Dacă voim însă să căutăm în această pagină idealul poetului despre femeie şi iubire, vom mărturisi că idealul e departe de a fi la înălţimea artistică a poetului. El e adînc revoltat, indignat de roiul de pierde-vară, care nu ştiu alta decît a bate din pinteni şi a-şi răsuci mustaţa ; de femeile uşoare, care nu ştiu decît a face cu ochiul, a cocheta, a încheia amoroasele înţelegeri; poetul e indignat de toată deşertăciunea şi corupţia iubirii în lumea aşa-zisă bună, de bonton. Dar, în schimb, care este iubirea lui. pe care o pune în contrast cu iubirea celorlalţi ? El admiră pe iubita-i : „Ca pe-o marmură pe Păros sau o pînză de Correggio44. Forme frumoase, atîta tot. „Je ne veux que ta chair" pare a zice „roiul de pierde-vară", răsucindu-^şi mustaţa ; „Je n'aime que ta forme" pare a răspunde poetul, împreună cu Cheve. Şi poetului încă i se pare că înalţă astfel grozav de sus pe femeie, reducînd-o la rolul de „marmură de Păros" ori de „pînză de Corregio", la rolul de lucru de artă ! Poetul parcă nici nu simte ce sîngeroasă ocară pentru femeie se află în aceste cuvinte. Şi poetul n-a înţeles că, dacă femeia e cochetă şi uşoară, apoi vina este că se potriveşte prea mult idealului ce şi-a creat el însuşi, ideal numai de sărutări şi îmbrăţişări, ba prin codri, ba pe mare. O femeie ai cărei creieri sunt munciţi de gînduri multe şi vii, al cărei cap e frămîntat de problemele întinse şi grele ale vieţii omeneşti, a cărei inimă bate cu durere pentru durerile lumii, care ştie să se aprindă pentru idealurile înalte ale vieţii omeneşti, care ştie şi să iubească lucrurile vrednice de iubire, şi să le urască pe cele cărora li se cuvine dispreţul; o femeie tovarăşă, pe viaţă şi pe moarte, a bărbatului ; o femeie care ştie să ţină sus, împreună cu dînsul, steagul, pe care-s scrise cele mai înalte cerinţe ale viitorului omenirii, care va şti să înalţe acest steag şi să-1 poarte singură la nevoie, care va şti să sugereze în copii cele mai înalte virtuţi cetăţeneşti ; o femeie care să ştie a munci şi a se lupta, a da piept cu nenorocirile vieţii ; o femeie care ştie să trăiască, dar ştie şi să moară, femeia-erou, într-un cuvînt o astfel de femeie nici prin gînd nu i-a trecut lui Eminescu ! 120 121 Pe această femeie eroică, ideală, o vor cînta poeţii viitorului. Acuma, cîteva vorbe încă în privinţa înrîuririi literaturii germane asupra lui Eminescu — şi mai ales a lui Lenau, despre care acum în urmă am auzit vorbin-du-se mai mult. Că literatura germană a trebuit să aibă mare influenţă asupra lui Eminescu, adept al filozofiei germane, nu mai încape îndoială. Şi, chiar dacă n-am cunoaşte schiţa biografică a lui Caragiale, am putea spune cu siguranţă că spiritul adînc idealist şi larg umanitar ai lui Schiller trebuia să-1 îmbete. Dar Eminescu e prea personal, e o individualitate prea puternică, de aceea tot ce a primit din afară a prelucrat cu desăvîrşire şi, ma-nifestîndu-se în formă poetică, se manifesta ca o crea-ţiune proprie, eminesciană. Dintre toţi poeţii simţim cîteodată influenţa lui Heine, mai ales în Călin; cîteodată, în loc de a unui poet german, se simte influenţa ori mai bine înrudirea cu Alfred de Musset, poet francez. In orice caz, ar fi foarte greu de hotărît care poet a avut mai mare înrîurire asupra lui ; dar lucru sigur este că Lenau n-a avut nici una — e sigur că geniul lui Lenau e cu totul deosebit de al lui Eminescu Am zis că fondul prim al caracterului lui Eminescu e idealismul şi naturalismul antic păgîn şi că pe acest fond s-a altoit pesimismul german. La Lenau însă, chiar fondul prim e sumbru, dureros, sectant-creştin, mistic. Din poema lui, Savonarola, alăturea cu vederi înalte, iese un suflu de intoleranţă, de sectantism, de renunţare creştinească. Geniala sa poemă, Albigenser, e plină de vederi înalte, de sentimente mari şi nobile. Are însă un fond groaznic de sumbru şi de dureros, foarte potrivit pentru descrierea sălbăticiilor ce au însoţit distrugerea albigenţilor, dar deloc asemănător cu geniul lui Eminescu. Să ne aducem numai aminte de capitolul Der Rosen-kranz — cununa de trandafiri —, unde contele Simon trimite ereticului conte de Foix o coroană grozavă, alcătuită dintr-o sută de eretici legaţi împreună şi cărora călăii le-au scos amîndoi ochii. Pentru a caracteriza pe Lenau în privinţa cîntării iubirii pentru femeie, credem că ajunge să spunem că din poema Faust, scrisă de el, a scos pe Margareta : Faust al lui Lenau n-are Margaretă ! Cît despre zugrăvirea naturii va ajunge să cităm o poe- zie foarte caracteristică, Hypochonder's Mondlied* plină de blesteme, ca următoarele, împotriva lunii : Lasst ihr den Mond in's Brautbett scheinen, îst euer kunftig Kind bedroht, Denn viele Stunden wird es weinen Und wiinschen wird es sich den Tod. Und bei Banditen, geht die Kunde, Ein Dolch gewetzt in Mondenschein Sticht eine ewig stumme Wunde, Trifft mittendurch in's Herz hinein** Cred că e de prisos să mai stăruim asupra deosebirii dintre geniul lui Lenau şi al lui Eminescu ; caracterul prim şi intim al poeziei lui Eminescu e naturalismul, un naturalism ca acela care s-a manifestat în Grecia antică ; pe cînd caracterul prim şi intim al poeziei lui Lenau e spiritualismul, romantismul, aşa cum s-a manifestat în poezia din vîrsta de mijloc. Mai mare deosebire cred că nu se poate. Gazetele germane care, vestind moartea lui Eminescu, l-au caracterizat ca „Lenau al ţării româneşti" au înşelat opinia publică literară germană ori ele singure au fost înşelate. Ceea ce face pe mulţi a numi pe Eminescu Lenau al României e trista lor viaţă asemănătoare ori, mai bine, acelaşi sfîrşit tragic al amândurora. Intr-o zi, doctorul, director al casei de nebuni din Viena, unde era închis poetul Nikolaus Niembsch.*** Lenau, a auzit un plîns amar venind din celula lui şi, intrînd acolo iute, află pe poet plîngînd amar şi repe-tînd mereu : „Der arme Niembsch is sehrunglucklich" ****. De cîte ori n-o fi repetat şi nefericitul nostru poet, în casa din strada Plantelor, aceeaşi frază : „Bietul Eminescu, e tare nenorocit". Sfîrşitul tragic, asemănător la amîndoi poeţii, a făcut pe unii să creadă că şi operele lor sînt asemenea. * [Cântecul de lună al unui ipohondru.] ** Dacă lăsaţi luna să lumineze în patul de nuntă, Viitorul vostru copil e ameninţat, Căci va plînge multe ceasuri Şi moartea îşi va dori. Şi la hoţi merge vestea — Un pumnal ascuţit la lumina lunii Face o rană mută pe veci, Nimereşte drept în inimă. *** Niembsch e adevăratul nume de familie al lui Lenau. **** „Bietul Niembsch e foarte nenorocit". 122 123 D-L BROCINER CA DESCRIITOR AL VIEŢII ŢĂRĂNEŞTI21 Sanda este titlul unei nuvele, tipărită nu de mult în Revista literară22, care, de cînd a trecut de sub direcţia d-lui Macedonski sub a d-lui Velescu, a adunat în jurul său cîţiva tineri nu fără talent. Această pricină ar fi de ajuns ca să ne facă să luăm în seamă cele ce se publică într-însa. Intîi vom arăta pe scurt cuprinsul nuvelei celor ce n-au citit-o ori poate au citit-o prea iute şi nu cu destulă băgare de seamă. într-un sat (nuvela este din viaţa ţărănească), lîngă tîrguşorul Tirveşti, trăia un erîşmar, moş Ilie. Moş Ilie esteun om de omenie, ceea ce nu-1 opreşte de a despoia pe ţărani, mai ales pe cei săraci. Ogoarele lui moş Ilie sînt bine lucrate, pivniţa îi e plină de vin, are bani, în sfîrşit, vorba d-lui Brociner, „îi prieşte socoteala". Averea, moş Ilie a cîştigat-o parte prin negoţ, parte prin contrabanda ce o face şi acuma printr-un contrabandist, Mărgărit. Toate i-ar merge bine lui moş Ilie, dar are şi mare supărare din pricina fetei sale, Sanda, eroina acestei nuvele. Cînd am zis „eroină", cititorii trebuie să fi înţeles că Sanda are tot ce poate să facă dintr-o fată eroina unei nuvele ori a unui roman : „are părul bălai, pletele aurii, pieliţa subţire, mînuţa mică, picioruşe micuţe, forme în-cîntătoare", într-un cuvînt are tot ce poate face dintr-o fată un înger (sau angel), ori un heruvim ; dar îi lipseşte vederea, e oarbă. Cînd era copilă de şase ani, trăsnetul a omorît pe mă-sa şi pe dînsa a orbit-o. Autorul răpeşte eroinei vederile, dar, în schimb, o încarcă cu toate calităţile posibile : e bună, primitoare, mărinimoasă şi, mai ales, are plete bălai, aurii şi forme încîntătoare ; într-un cuvînt este un angel. Eroul nuvelei e contrabandistul Mărgărit. Numele poetic de Mărgărit nu-1 dă degeaba autorul. Acest Mărgărit, deşi ţăran după spusa autorului, dar seamănă tot atît de mult a ţăran cît seamănă şi d-1 Brociner a nuvelist. Acest contrabandist ţăran nu-i acela pe care-1 cunoaştem cu toţii, fie de-a lungul graniţelor, fie în jurul Bucureştilor, şi care nu se deosebeşte de alţi opincari decît uneori prin mai multă energie ori îndrăzneală. Ţăranul contrabandist al d-lui Brociner este şi el ca şi Sanda, un fel de heruvim. Autorul spune că Mărgărit are păr bălai, auriu, ochii albaştri, ca cerul, însă el, fiind heruvim de parte bărbătească, are şi multe care lipsesc Sandei. Aşa, spre pildă, afară că e înalt şi spătos, Mărgărit are „ochi scînteietori", care mereu aruncă scîntei, are „o voce grozavă", părul bălai-auriu, cînd joacă îi zboară ca coama de leu, cînd goleşte paharul îl golea pînă la fund ; iar cînd se înfurie, apoi înghite pe nerăsuflate paharul de vin, adică înghite numai vinul, cît despre pahar îl pune pe masă cu atîta putere că se sfarmă în mii de bucăţele (este de luat aminte că face asemenea bravură fără să-şi taie mînile). într-un cuvînt, cum vom vedea mai departe, Mărgărit este un fel de „Rinaldo Rinaldini" ori mai bine un cavaler din tagma celor ce au înnebunit pe bietul Don Quijote. Cînd am zis că Sanda este eroina nuvelei şi Mărgărit eroul, cititorii au şi înţeles că aceştia trebuie să se amo-rezeze unul de altul şi să sufere la nemurire (vorba d-lui Caragiale), pentru că aşa e regula în romane. într-adevăr, aşa şi este : Mărgărit se amorează de Sanda. Această întîmplare, vrednică de amintire, a luat început în următoarele împrejurări. Mărgărit se întorsese în sat, după o întreprindere de contrabandă. Moş Ilie îl primeşte, însă temîndu-se de răspundere, fiindcă Mărgărit, apărîndu-se, ucisese un jandarm. Această primire înfurie pe Mărgărit şi-1 face să-şi strice paharul în mii de bucăţele. în vremea asta, crîşma se umple de lume, între alţii vin Gligore, ţiganul lăutar, şi Baba Cloanţa, ţigancă vrăjitoare „care ştie toate". Ţiganca apucă pe Mărgărit de mînă şi-i spune că mîna lui e pătată de sînge (cum am spus, Mărgărit omorîse un jandarm), lucru pentru care nu avea nevoie să fie atoateştiu-toare, căci îl ştia tot satul. Mărgărit o trînteste la pămînt 124 125 şi ar fi fost vai de dînsa dacă, în acel moment critic, n-ar fi intrat Sanda, care opreşte pe Mărgărit de a atinge pe baba Cloanţa. „N-am s-o ating — grăi el (Mărgărit) —, dar cine mă va opri ?" „Eu" — zise Sanda, şi faţa i se făcu roşie ca „văpaia focului". Mărgărit văzuse de multe ori pe Sanda fără s-o bage în seamă, dar, auzind-o rostind acest eu (parcă ar fi o Dona Sanda de Triveşti), mîn-dru, şi văzînd faţa ei, care se făcuse roşie ca „văpaia focului", rămîne pe loc amorezat, şi încă al dracului. Amoarea îl străpunse atît de adînc încît cavalerul nostru cam turbă. Băutura, cît a băut el după ce a ieşit Sanda din crîşmă, nu ajută deloc ; s-a pus deci eroul nostru pe jucat hora, dar nici aceasta n-a fost de leac, deşi Mărgărit juca al dracului, judecaţi singuri : „Părul lui bălai, cum spusese Miron, zbura într-adevăr ca o coamă de leu, ochii săi scînteiau şi podeala răsuna sub loviturile puternice ale călcîelor sale". Totul nu ajută [laj nimic. Deodată îi vine ideea să cheme pe Sanda la joc. Moş Ilie nu vroi, zicînd că s-a culcat fata. Mărgărit năvăleşte atunci în odaia de culcare, îmbrîncind de la uşă pe moş Ilie, care vroia să-1 oprească. Acest lucru este cam puţin cavaleresc,, s-ar înţelege însă la Gheorghe al Ioanei ori la Ţopîrlan, contrabandist ţăran, cum îl ştim cu toţii, dar la un cavaler „sans peur, ni reproche" ! ? Autorul însă îşi ia de seamă, şi Mărgărit se poartă în odaia Sandei ca adevărat cavaler. Să vedeţi numai cum spune autorul : „...Şi cum văzu această minune de femee, acest cap încununat de lumină sfîntă, acest trup de vrajă nespusă, aceste forme încîn-tătoare îl cuprinse o simţire tainică, un dor dulce şi dureros. De odată i se păru că aude numele său de pe buzele zîmbitoare. El se apropia de patul ei, îngenunchiă şi apucă mîna fetei". Se înţelege că, îngenunchind şi apucînd mîna fetei, Mărgărit avea de gînd să facă o declaraţie formală de amor, în stilul lui „Rică Ventureanu" din „Noaptea furtunoasă" : „Angel radios, de cînd te-am văzut întîia-şi dată, pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii, sînt într-o poziţiune pitorească si mizericordioasă etc". Dacă Mărgărit n-a făcut această declaraţie, numai-decît cerută, vina trebuie să fie a lui moş Ilie, care era de faţă la îngenuncherea cavalerului Don Margarito del... Brociner... După ce Mărgărit iese din odaia Sandei, se face şi mai trist, mai melancolic, ba chiar ajunge ateu. O prefacere aşa de ciudată nu poate să nu ne intereseze ; ne vom opri deci puţin asupra ei. Mărgărit, întorcîndu-se din odaia Sandei în crîşmă, se apropie de părintele Năstase şi începu să-1 întrebe de este ori nu D-zeu. Părintele, se înţelege, îi răspunse că este. „Şi acest D-zeu, e bun şi milostiv ?" — întrebă Mărgărit. „Cum nu, negreşit !" „Minţi", — îi zise Mărgărit, cu o linişte îngrozitoare. Se înţelege că părintele a rămas nemulţumit cu acest argument, deşi era rostit „cu o linişte îngrozitoare", şi ceru dovezi ; Mărgărit i le dă pe dată. Iată-le : „Dacă este un D-zeu — răspunse Mărgărit iute (de era răspunsul şi îngrozitor, autorul nu ne spune) — şi dacă este el bun şi milostiv, cum zici, apoi de ce este Sanda oarbă ?" Cam ciudată argumentare ! Părintele Năstase nu-i mulţumit deloc, şi într-adevăr, după noi, Mărgărit ar fi putut aduce alte argumente mai puternice ; de pildă : „Dacă este bun şi milostiv, cum de lasă pe d-1 Brociner să ne chinuiască cu asemenea nuvele, şi încă din viaţa ţărănească ?" Dar, cum am spus, Mărgărit n-a întrebuinţat acest argument, ci altul, şi de aceea părintele Năstase rămîne tot neînduplecat, cu toate că Mărgărit strigă de mai multe ori „Minţi", ba „cu linişte îngrozitoare", ba „cu furie grozavă", ba „cu ochii scînteietori de mînie". Văzînd însă că-i degeaba, Mărgărit aleargă la cel din urmă argument. Se ştie că în astfel de întîmplări toţi „cavalerii cu faţa întristată" întrebuinţau spadă; Mărgărit, deşi cavaler, dar fiind cavaler naţional, întrebuinţează pumnul, şi — „după o lovitură straşnică, cum ştie numai el să lovească" — popa se convinge că nu este D-zeu. Această biruinţă însă tot nu mulţumeşte pe eroul nostru, care rămîne tot trist şi melancolic : zeul amorului îl rănise de moarte. Nici vinul, nici jocul, nici cîntecele lui Gligore Ţiganul, lăutar, nu pot să-1 învoioşeze, deşi în descrierea autorului lăutarul pare a fi un fel de Paganini. Neputîn-du-se linişti, Mărgărit lasă crîşmă şi începe a rătăci fără a şti unde pînă ce ajunge la malul rîului. Acolo, deznădăjduit, mai ales pentru că iubita-i este oarbă, se hotărăşte să-şi curme zilele, să se înece. Cum văd cititorii noştri, d-1 Brociner duce repede treaba : în aceeaşi seară botezat, împărat şi spînzurat. Pe la orele 8 seara, Mărgărit a fost lovit de amorezeală, pe la ora 10 a intrat cu sila 126 127 la Sanda în odaie, pe la 12, deznădăjduit, a început să nege pe D-zeu şi pe la 2 caută să se şi înece. Ce dracu, cam prea iute, chiar şi pentru Don Margarito del... Brociner, cavaler cu faţa întristată. Gîndurile ce însoţesc zămislirea planului de sinucidere sînt aşa descrise de autor ca şi cum Mărgărit ar fi un Hamlet, prinţul Danemarcei, în vestitul monolog, „To be or not to be". Ascultaţi numai : „De desuptul lui murmurau şi cîntau valurile apei, şi, cum sta el aşa, nici deştept nici adormit, îi trecu prin minte : un pas numai şi în fundul apei o mică agonie (!!!) şi toate s-ar sfîrşi, toate s-ar uita în veci, căci acolo, în adîncul apei, nu e groază de judecător şi de întunericul înfiorător al Ocnei, nici o pomenire de întîm-plarea cea groaznică, din tufişul de lîngă Bucureşti, şi nici durere pentru aceea că ochii Sandei erau stinşi". Aşa cugetă despre mica agonie ţăranul român, cînd ni-1 zugrăveşte d-1 Brociner ! Pare că auzim pe Hamlet : „To be — to sleep — no more — and by — a sleep to say we and the heart — ache, and the thousand natural shaeks, that fles is heir to... * In acest moment critic pentru eroul nostru, ca deus ex machina, se iveşte Baba Cloanţa, care cere un leu lui Mărgărit, dar acesta, în loc de leu, îi dă un picior şi se înduioşează numai cînd baba zice că vrea să-i spună de norocul Sandei. Mărgărit îi dă un leu şi Baba Cloanţa, „care ştie toate", spune lui Mărgărit că el iubeşte pe Sanda, Sanda pe dînsul şi că ea, Cloanţa, ştie leac pentru ochii Sandei, şi cere un galben ca să i-1 spună. Se înţelege că Mărgărit îi făgăduieşte galbenul, şi Cloanţa îi zice : „Pe vîrful de pe Stînca dracului, unde stă biserica cea prăpădită, acolo se vede în miezul nopţii de Bobotează o crăpătură mică, ce se face în bolta cerului, şi cine stă acolo pe vremea aceea, şi se roagă din toată inima, cu faţa întoarsă spre răsărit, aceluia i se îndeplinesc toate dorinţele". Rămînea deci ca la Bobotează să meargă acolo Sanda cu Mărgărit, şi fata îşi va căpăta vederile. Se înţelege dar bucuria lui Mărgărit şi a noastră, împreună cu dînsul; dar, cu toată bucuria noastră pentru Mărgărit şi pentru sărmana Sanda, mărturisim că de d-1 Brociner n-avem nici o bucurie şi-i vom face ur- * Să mori — să dormi — nimic mai mult; cînd gîndeşti că printr-un somn putem pune sfîrşit suferinţelor inimii şi miilor de îmboldiri cărora timpul nostru e supus. 128 mătoarea observare : Baba Cloanţa a găsit pe Mărgărit, j i-a spus despre iubirea lui pentru Sanda, i-a dat leac pentru ochii oarbei, acestea toate le înţelegem fiindcă Cloanţa „ştie toate". Dar de ce, ştiind leacul boalei, nu-1 spune Sandei, cu care era prietenă, care o apăra de furia lui Mărgărit, nu spune nimica lui moş Ilie, care făgăduia p rnie de galbeni celui ce-i va tămădui fata, şi toate le spune lui Mărgărit, care o bate mereu, şi i le spune pentru un leu şi un galben ? întrebarea poate părea ciudată chiar unora din cititorii noştri şi de aceea vom da lămuriri. | ..■ Poporul vîră în poveştile sale strigoi, vrăjitoare, care f fac fel de fel de lucruri mai pe sus de fire, şi în asemenea, plăsmuiri poporul crede cu tot dinadinsul, dar toţi vrăjitorii şi strigoii, în poveştile populare, sînt logici în .acţiunea lor, pentru că poporul le dă caractere reale, deşi îi pune de fac lucruri peste fire. Cînd, de pildă, ne spune despre o mamă vitregă, vrăjitoare ori strigoaică, aceasta va întrebuinţa puterea ce are pentru a face bine copiilor ! săi şi pentru a prigoni pe copiii ce-i are bărbatul de-la i altă femeie. < Vrăjitorii şi strigoii fac bine celor pe care îi iubesc şi I rău celor pe care îi urăsc. Cît de absurdă trebuie să ne 1 pară această Babă Cloanţă a d-lui Brociner, care nu spune ■ leacul apărătoarei sale, Sandei, ori lui moş Ilie, care i-ar \ da o grămadă de parale, ci se duce în puterea nopţii de-1 ? spune lui Mărgărit, şi anume pentru un galben, lui Mărgărit, care din brînci şi din bătăi n-o slăbeşte. Apoi ce harababură e nuvela aceasta ? Legendă nu-i; ■ cum cred ţăranii lucrurile nu-i cum le crede d-L Brociner I iar nu ! Ce fel de miş-maş este dar poreclita nuvelă? Fiindcă am început a vorbi despre poveştile populare, vom spune şi noi ceva d-lui Brociner. în poveştile ruseşti, cînd povestitorul, dus de închipuire, cam trece marginile adevărului, stă şi zice : „Dacă nu vă place, nu ascultaţi, dar lăsaţi-mă să mint înainte". Această frază se spune ca re-I fren ori de cîte ori trebuinţa cere. De ce n-a luat acest f obicei şi d-1 Brociner ? Dar să mergem mai departe, să 1 vedem ce spune d-1 autor. Am lăsat pe Mărgărit plin de bucurie, din pricina leacului aflat de la Cloanţa. Cîteva zile după acestea s-a hotărît să plece în ţări f străine (Bulgaria) pînă la Bobotează, cînd era să vină, să 129 ducă pe Sanda la Stînca dracului, la biserica veche. Înaintea plecării, Mărgărit se duce să-şi ia rămas bun de la moş Ilie şi de la Sanda. După o vorbire scurtă prin care Mărgărit spune cu lacrimi în ochi lui moş Ilie că de acuma vrea să se facă om cinstit, se duce în grădină, la Sanda. Aici vor face cititorii cunoştinţă cu alt erou al d-lui Brociner — cu flăcăul Miron, nepotul lui moş Ilie. Cititorii, de bună seamă, n-au citit romane cavalereşti, ne-roade, din vîrsta mijlocie, şi bine au făcut, dar nu ne îndoim că au citit minunata lucrare a genialului Cervantes, lucrare prin care s-a dat o lovitură de moarte romanelor cavalereşti. Cititorii îşi aduc aminte că după toate regulile romanelor sentimentale şi neroade trebuie să fie o Dulcinee, un angel radios, mîncătoare de inimi, frumoasă ca soarele şi nevinovată (şi proastă) ca o pasăre ; pe urmă trebuie să fie un cavaler cu faţa întristată, care suspină după Dulcinee, îi poartă colorile, o apără şi se duce peste nouă ţări şi nouă mări pentru a învinge toate ţările, şi a le închina la poalele reginei ce i-a subjugat inima. De multe ori, în loc de un cavaler, sînt doi, amîndoi cu feţe întristate, „sans peur, ni reproche", vrăjmaşi însă ; din aceştia unul rămîne lîngă Dulcinee, pentru a priveghea asupra fericirii, liniştii şi nevinovăţiei ei. De obicei treaba se mîntuie prin lupta celor doi şi Dulcineea este a învingătorului. D-1 Brociner n-a putut pierde prilejul de a înjgheba asemenea frumuseţi şi în viaţa ţăranului român. Am văzut că Sanda este Dulcineea, Mărgărit cavaler cu faţa întristată ; cît despre al doilea cavaler privighetor al nevinovăţiei... D-1 Brociner a însărcinat pe Miron cu asemenea cinstită îndeletnicire — Miron e nepotul lui moş Ilie *. In scena din crîşmă, acea scenă nenorocită pentru inima lui Mărgărit, cînd acesta din urmă sărută pe Sanda, iată ce zice Miron : „Dacă-i vorba aşa, atunci ai a face cu mine ! strigă de o dată Miron cu ochi scîn-teietori de mînie, ridicînd braţul". Cînd veni Mărgărit * Rămînînd singur cu Sanda, Miron spune aceste cuvinte : „Cînd te văd pe tine, aşa răspunse el uitîndu-se la fată cu ochi strălucitori, nici atuncea nu gîndesc nimica. Dar mă uit la picioruşele tale şi-mi zic : ce picioruşe gingaşe are Sanda, şi cît de albe îi sînt mîinele, şi cît de frumoasă-i peliţa obrazului". \ să-şi ia rămas bun de la Sanda, cavalerul privighetor, Mi- | ron, îl respinge cu cuvintele următoare : „Aci o să ţi se înfundeze, Mărgărit, nu te mai încerca în zadar, căci de- I geaba te trudeşti cît trăiesc eu. Şi dacă te mai apropii ^ încă un pas, adause el. cu ochii scînteietori de mînie, I atunci vai de tine ; zicînd acestea, scoase un cuţit de la brîu şi se pregăti să lovească". Dacă şi acesta nu-i cavaler, apoi cine dracu să mai ) fie ? Se înţelege că, în acest moment, se amestecă Sanda şi trimite pe Miron să se plimbe, iar ea rămîne singură cu Mărgărit. Am zis de la început că numai moş Ilie fusese de vină mai înainte că n-a avut loc declararea de | amor â la „Rică Ventureanu". Acuma însă Mărgărit, rămînînd singur, îi face Sandei o declaraţie în toată regula. Dăm o părticică din această scenă admirabilă ca să ră-mînă urmaşilor : „Cîtăva vreme domni o tăcere adîncă, Sanda se aşeză pe bancă cu capul rezemat de mînă şi ) stetea pierdută în gînduri. «Plec chiar azi, începu Mărgărit. Sanda nu răspunse şi rămase nemişcată... O ! dacă nu te-aş fi cunoscut niciodată», urmă el cu glas duios... I ««Vezi, Sando, zise el, prinzînd la inimă, înainte %de a te cunoaşte aşa cum te cunosc acuma am dus un trai vesel şi fericit, dar acuma inima îmi e apăsată, ca d-o nenorocire dumplită»" etc... Şi apoi mai departe „Nu, nu! N-am nici tată, nici mamă, nici iubită. N-am pe nimeni aci pe pă- ) mint... Dar numai pe tine te am, izbucni el ca o juv-tună"... Ce jalnic şi sentimental! Parcă auzi pe „Rică Ventureanu" : „De cînd te-am văzut pe tine inima-mi palpită d-amoare şi sufăr peste poate". Acuma, după ce cititorii au aflat cum fac declaraţii de amor ţăranii în ţara noastră, putem merge mai departe. „O sărută uşor pe frunte şi părăsi bolta", pleacă în ţări străine pentru ca prin muncă cinstită să ajungă vred- I nic de Sanda şi la Bobotează să se întoarcă pentru a o duce la Stînca dracului şi a-i da mîna şi inima. Se înţelege că aşa trebuia să facă Mărgărit, căci aşa făceau toţi cavalerii cu faţa întristată, toţi plecau în ţări străine pen- i tru a ajunge vrednici de Dulcineea lor, făcînd năstruşnice vitejii. Ce s-a întîmplat în lipsa lui Mărgărit, cititorii trebuie să înţeleagă şi singuri. Sanda se usucă de dorul lui Mărgărit şi-1 aşteaptă de Bobotează, moş Ilie şi Miron nu înţeleg pricina, deşi acesta din urmă pricepea că Mărgărit 130 131 trebuie să fie de vină. Cum vedem însă, despre taina cu Stînca dracului nu aflase bietul Miron, dovada la pagina' 424, în următoarea bucată : — „Miroane. Aşa e că azi e marţi şi că mai avem trei zile pînă la Bobotează. Aşa e? — Aşa este, trei zile, răspunse Miron mirat". In ajunul Bobotezei, o sanie se opri dinaintea crî's-mei şi dintr-însa s-a coborit Mărgărit. Moş Ilie s-a cam strîmbat văzîndu-1, dar cînd află că Mărgărit are mult aur cîştigat prin muncă cinstită se linişti. Cum poate un ţăran să cîştige în cîteva luni mulţi galbeni în Bulgaria 1 rămîne secretul autorului. După cîteva cuvinte cu moş Ilie, Mărgărit intră în odaia Sandei, unde poftim şi noi pe cititori să vadă ce se petrecer — „Sando, strigă el, şi se repezi la dînsa. Ea tresări, scoase un ţipăt şi căzu ca moartă în braţele iui... — "Bagă de seamă ce am să-ţi spui, zise Mărgărit. Cînd s-o culca tat-ţău,"tu să ieşi pe furiş din casă. Eu am să te aştept Ia întîia răspîntie a drumului ce'duce în munţi..." : A da întîlnire unei oarbe, care trebuie să meargă necălăuzită de nimeni, de vreme ce nimeni nu ştia taina lor, la întîia răspîntie a drumului ce duce în munţi; este uivfapt vrednic de talentul şi curajul autorului ; cît despre noi, vom zice cititorilor : „Dacă nu vă place/nu ascultaţi ' şi lăsaţi pe d-1 Brociner să... spună mai departe". De altmintrelea însuşi d-sa uită îndată răspîhtîa şi pune'pe Mărgărit sâ aştepte pe Sanda lingă cerdacul crîşmei, aproape de uşa grădinii. Călătoria la Stînca dracului este, se înţelege, cît1 "se poate de poetică. O parte din călătorie o face Sandă pe jos, altă parte o duce cavalerul nostru în braţe. Stînca este descrisă foarte romantic, nu lipseşte nici „tăcerea cea adîncă, întreruptă cîte odată de urletul depărtat al vreunui lup".;, nici „tăcerea ca în mormînt", nici „linţoliul alb"... Mărgărit duce pe Sanda la marginea prâpas-tiei, o pune cu faţa la răsărit şi încep să se roage. Treaba merge strună, Sanda a strigat că vede ceva luminos înaintea ochilor, cînd, din nefericire, se arătă Miron gîfîind şi strigînd : „Am venit să te scap din mîinele acestui nelegiuit". (Aicea a uitat autorul să spună dacă a rostit cuvintele cu. voce grozavă, cu linişte îngrozitoare ori cu strigăt teribil ; sîntem nedumeriţi.) Cum a aflat Miron că Mărgărit a duş pe Sanda la Stînca dracului e unul din preţioasele secrete profesionale ale autorului nostru. Se înţelege că Mărgărit „ca un leu se aruncă asupra lui şi într-o clipă ei se euprinseră", lupta se începu şi se încheie astfel: „Mărgărit sări în sus, cu o lovitură de picior dete la o parte leşul lui Miron". Sanda, speriată, nu mai poate să se roage din inimă, pe de altă parte a trecut şi vreme, aşa că rămîne tot oarbă. Mărgărit, în deznădăjduire, ridică pe Sanda deasupra pră-pastiei şi se aruncă împreună cu dînsa în bezna adîncă. Iată cuprinsul nuvelei d-lui Brociner. Credem că şi-au format acuma cititorii o ideie despre valoarea acestei bucăţi literare, pe care unele din ziarele noastre nu s-au sfiit a o numi „frumoasă". * Nu ştii ce să admiri mai mult în această nuvelă : fantezia ce i-a venit autorului de a îmbrăca în haine ţărăneşti un Rinaldo Rinaldini, desăvîrşită necunoştinţă a păturii sociale descrise, lipsa de adîncire psihică, lipsa de logică, absurditatea tipurilor şi a acţiunii ? Nu ştii de ce să te miri mai mult în această înşirare de fraze romantice. Am auzit că nuvela e tradusă în nemţeşte. Am dori să ştim ce idee îşi vor face germanii despre ţăranul român după cavalerii descrişi de d-1 Brociner. Aceşti ţărani, cu ochii scînteietori, care admiră picioruşele micuţe, mîinile albe, pieliţa subţire a fetelor, care în-genunche înaintea patului ibovnicelor, care, amorezîn-du-se în cîteva ceasuri, de desnădăjduire, se fac atei, apoi se hotărăsc să se înece, monologînd ca Hamlet : „O mică agonie şi toate s-ar sfîrşi". Nu ştim ce idee îşi vor face nemţii de ţăranul român, credem'însă că, dacă se vor găsi mulţi (sînt şi printre dînşii oameni deştepţi) care îşi vor face idee greşită despre ţăranii de pe la noi, se vor găsi însă destui care îşi vor forma o idee adevărată despre valoarea literară a d-lui Brociner. Cititorii noştri, credem, îşi vor fi făcut pînă aici ideea destul de dreaptă despre analiza psihică şi metoda logică a d-lui Brociner. Pentru a mări această convingere, mai dăm cîteva lămuriri, alegînd două — trei năzdrăvănii mai bălţate din 132 133 colecţia îmbelşugată ce se află adunată în nuvela d-lui ; Brociner. într-un loc ne spune autorul că Sanda îşi în- ' chipuie pe Mărgărit cu ochii albaştri, cu plete... şi că chipul bărbatului este adînc zugrăvit în inima ei. In alt loc ne spune că Sanda cu „ochiul ei sufletesc" vede lămurit \ pe toţi, afară de Mărgărit. Cum rimează aceste lucruri împreună ? Cînd descrie întîlnirea lui Mărgărit cu moş Ilie, îndată după omorîrea jandarmului, Mărgărit se înfurie. Iată j ce ne spune d-1 Brociner : „Iar dacă vei îndrăzni să m-atingi încă o dată — adaugă cu glas răsunător, şi vinele de pe frunte i se umflară —, atunci să ştii că în curînd are să fie un ticălos mai puţin pe lume. Îşi turnă paharul plin, îl goli şi-1 puse cu atîta putere pe masă \ că se sfărîmă în mii de bucăţele". — „Pentru Dumnezeu ! zise moş Ilie mîngîindu-1, pe cînd aduna bucăţile de sticlă, de ce te-ai înfuriat aşa ? Mărgărit nici nu auzea ce spunea crîşmarul el sta cufundat în gînduri. De odată tresări". Cum vă place şi aceasta ? Omul este înfuriat într-atita că „vinele i se umflară pe frunte", că strică paharul în mii de bucăţele, că ameninţă cu moartea pe moş Ilie, iar t în timpul răspunsului lui moş Ilie (şase cuvinte), răspuns I care nu putea să ţină mai mult de 10 secunde, autorul I ne declară că „Mărgărit sta cufundat în gînduri şi de o ( dată tresări". j Dar furia cea grozavă îl apucă mai în acelaşi timp, cum dracu se putea deci ca Mărgărit să fie în aceeaşi clipă şi înfuriat, de i se umflau vinele pe frunte, să strice paharul şi totodată să fie şi cufundat în gînduri ? Nu încape îndoială că d-1 Brociner scriind rîndul al şaselea a uitat ce scrisese în celelalte cinci ori că înşiră rînduri fără nici o legătură numai să aibă formă romantică. încheiem în sfîrşit cu monologurile ce rostesc ţăranii la noi cînd au de gînd să se omoare. Cititorii noştri le vor auzi întîiaşi dată, căci de bună seamă nu le-au ştiut pînă acum. Cititorii îşi aduc aminte cum mor eroii, prinţii, baronii, conţii cînd se ucid singuri în melodramele franceze : strigăte de groază, blesteme, chemări de suflete, infernul, retragerea dinaintea unei vedenii grozave şi alte mărunţişuri de acest soi. Această formă de declamare le place şi nemţilor, şi chiar genialul Schiller nu e străin de atare păcate. Deşi nu ne plac declamările pomenite nici la genialul Schiller, dar la dînsul cel puţin este vorba de o dramă jucată înaintea publicului, este vorba de lucrare asupra privitorilor, şi la urma urmei la Schiller asemenea declamări le aflăm spuse de conţi, baroni, prinţese etc... ; dar cui îi putea trece prin gînd să pună un asemenea monolog în gura unui ţăran român, fie acela şi contrabandist ? Această năzbîtie a făcut-o, cititorule, d-1 dr. M. Brociner. Punem alăturea monologul ce rosteşte Franz Moor înaintea morţii în piesa lui Schiller Hoţii, cu vorbele cele din urmă ale lui Mărgărit. „Franz (uitîndu-se cu ochii mari după dînsul). în iad ai vrut să zici ! în adevăr aşa-mi miroase (turbat). Sînt acestea ţipetele voastre, vă aud pe voi şuierînd, şerpi ai infernului ? — Se apropie — izbesc în uşă ! — De ce mă apucă fiori cînd mă uit la virful spadei ? Uşa crapă — cade — nu e scăpare — Ha ! atunci îndură-te tu de mine (scoate un lanţ de aur şi se sugrumă)". Iată şi monologul ţăranului Gheorghe al lui Ţopărlan (aşa ar fi trebuit să-1 cheme pe Mărgărit). „Mărgărit tresări, ca apucat de friguri, apoi se plecă spre Sanda şi-i zise, cu o linişte stranie : — Văzut-ai două stele căzînd ? (Cum avea să vadă dacă era oarbă ?) Auzi tu clopotul cum sună ? E semnul că se scoală sihastrii din morminte... Iată-i că vin... se apropie... vor să ne apuce —... iată şi Miron !..." Se înţelege că ţăranului român care ar fi rostit asemenea monolog nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să se arunce în bezna adîncă. Păcat numai că Mărgărit, azvîrlindu-se în beznă cu Sanda în braţe, n-a luat cu dînsul şi manuscrisul nuvelei d-lui Brociner, că făcea mai bine autorului şi „Revistei literare", şi publicului cititor. 134 A. VLAHUŢĂ23 A. Vlahuţă a scris două volume mici, unul de nuvele şi altul de poezii24. Cantitatea scrierilor sale e mică, dar, în puţinul cît a scris, a putut da întrucîtva măsura talentului său, un talent incontestabil distins. In cele ce a scris s-a arătat individualitatea sa artistică. Deci analiza scrierilor lui Vlahuţă se impune. Dacă articolul nostru despre Eminescu e numai un fragment critic, deşi despre dînsul se poate da judecata definitivă, cu atît mai mult va fi un fragment articolul acesta despre Vlahuţă. Am zis aiurea că A. Vlahuţă e decepţionist. Să vedem care e înţelesul şi care sînt cauzele decepţionismului lui. Din durerile lumii e titlul celei dintîi şi celei mai însemnate din nuvelele sale. Un titlu foarte caracteristic şi care te pune pe gînduri. Se potriveşte oare titlul cu conţinutul nuvelei ? Nu numai că se potriveşte foarte bine, dar e de mirare că autorul n-a dat acest titlu volumului întreg. In adevăr : iată-1, în nuvela întîia, pe sărmanul Radu Munteanu, tînăr, talentat, om cult, cum moare în chinuri în coliba săracă de la ţară, lăsînd fără nici un ajutor pe nenorocita şi bătrîna lui mamă, care cade jos lîngă cadavrul lui „mugind ca o vită înjunghiată". Iată mai departe doi copii ai unui flaşnetar italian (De-a baba oarba), săraci, orfani şi străini, pierduţi într-un oraş mare ca Bucureştii, flămînzi, goi, tremurînd, cum se înghesuie unul lîngă altul ca să se încălzească, „mititeii de ei". Iată cătunul (Amintiri) trist şi părăsit, numai cîteva colibe ; în una sta zăcînd moş Simion, aşteptînd, cu sicriul pregătit de zece ani, pe izbăvitoarea tuturor durerilor, moartea; şi această moarte, într-un acces de beţie şi turbare, i-o dă însuşi fiul lui : „Un topor repezit, şi ţeasta trosni sfă-rîmată". Priviţi pe tînăra şi frumoasa călugăriţă (Epraxia) cum se zbuciumă şi se istoveşte şi moare ofticoasă din pricină că toate cerinţele naturale ale trupului ei sînt călcate în picioare. Iată un fiu nenorocit (Vişan) care într-un moment de turbare împuşcă pe mama sa, e osîndit la muncă silnică şi-i împuşcat, la rîndul său, de păzitor. Iată durerile, adevăratele dureri ale lumii. In tot volumul nu e o singură notă mai veselă. Şi tot melancolic, sumbru şi dureros e conţinutul volumului de poezii. La Eminescu se simte cîteodată o notă veselă, se simte un zîmbet pe faţa poetului. Aşa, de pildă, în Călin, în Cupidon ori în scena dintîi din Luceafăr. Vlahuţă rămîne serios şi trist totdeauna, acesta e tonul general şi ne-schimbăcios al talentului său. In nuvele, unde simţămîntul autorului se exprimă mai mult indirect, el s-a arătat prin alegerea temelor, prin zugrăvirea mai ales a durerii. In poeziile lirice însă, poetul expune simţămintele lui proprii de-a dreptul. Şi aceste simţăminte sînt adînc dureroase : Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară. Ce trudit mă simt sub cruda suferinţelor povară! Mi-i greu capul, ca de-o noapte, lungă, dusă-ntr-o orgie, Parc-aş fi d-un veac pe lume... O paragină pustie.. Spulber atu-mi-s-a pin* şi scrumul visurilor mele. Ş-acum gîndurile toate, ca de plumb, mi le simt grele Mi-a rămas inima rece şi-mpietrită de durere... * Şi în altă poezie, Melancolia: Bietele gînduri şi-au ars aripele-n para durerii; Grele îmi par, ca de plumb, în vîlva atîtor mizerii. Un întuneric adînc, şi-un frig, ca de moarte, m-apucă... Şi din toate iluziile şi visurile ceea ce mai simte, ceea ce-i rămîne e : Silă de ziua de azi şi teamă de ziua de mine. Şi cînd ai iluzii sfărîmate, cînd, în vîlva atîtor mizerii, un frig ca de moarte te apucă, desigur numai durere vei vedea împrejuru-ţi şi, dacă eşti artist, numai durere ori, cel puţin, mai ales durere vei zugrăvi. Dar de unde vine * [Din prag.] 136 137. această durere, care e pricina că s-a spulberat pînă şi scrumul visurilor poetului ? Cauzele sînt mizeriile vieţii. Şi nu e de mirare să-ţi simţi inima împietrită de durere ; mirare ar fi dacă tu, om bun, blînd, cinstit, le-ai simţi altmintrelea „în vîlva atîtor mizerii". Una din pricinile decepţionismului exprimat în micul volum de poezii e poziţia artei în societatea de azi. Intr-o societate unde toci aleargă după cîştig, după prozaicul ban, unde lupta pentru trai e atît de grea, desigur interesul pentru artă nu va fi aşa de mare după cum ar dori artistul, care-şi pune tot sufletul în producţiunea sa. Dar nu numai poziţia artei, ci şi a artistului e nefericită, umilită peste măsură dacă artistul e sărac. Aceasta e ideea centrală în frumoasa satiră Linişte. în volumul de nuvele găsim una, cea mai mare şi cea mai importantă, Din durerile lumii, care pare scrisă înadins pe tema decepţionismului. Eroul nuvelei, Radu Munteanu, un tînăr cinstit, poet, ajunge decepţionist, e distrus de mediul social modern. Cauzele decepţionismului lui Radu Munteanu sînt pentru noi cu atît mai interesante cu cît Radu Munteanu e poet şi el, cu cît oarecare asemănare între Radu şi poetul însuşi e vădită. Iată cîteva citaţii mici; ele arată cauzele care au distrus şi viaţa, şi iluziile tînărului Radu Munteanu. „El era iubit de camarazii lui, şi mulţi prieteni de şcoală l-au ajutat, care cu ce-a putut. Dar s-au găsit şi de aceia care să-şi bată joc de sărăcia lui, să-şi vîre degetele, rîzînd prin spărturile hainei lui vechi, cu mînecile scurte, care abia-1 mai încăpea şi prin care viforul şuiera a batjocură şi-a deznădăjduire pe vreme de iarnă. Şi toate umilinţele, pe care el le primea c-un zîmbet silit şi dureros, izbeau greu şi adînc, ca nişte tăiuşuri de topor, în această natură blajină, de o mîndrie stăpînită şi îngăduitoare, care-şi închidea durerile şi şi le strivea în ascuns, c-o putere neobicinuită la vîrsta aceea" (p. 18). „Pentru oamenii săraci şi expuşi fatal umilinţelor, natura ar fi trebuit să-şi croiască un sistem nervos mai din topor, mai... a nesimţire, ceva... aşa cum e la animale şi la mulţi oameni bogaţi. Aşa segîndea adeseori Radu, care înghiţea toate brutalităţile popei, năbuşindu-şi în piept mînia şi ura ce-1 zugruma..." (p. 14). „Spiritul lui de observare, îndreptat pururea şi prea de timpuriu asupra celor ce se petreceau în lume, îl făcu să înţeleagă cît e de greu să răzbaţi şi să ajungi a însemna ceva între ai tăi cînd eşti atît de sărac şi cînd ai nenorocirea de a fi mai deştept, mai cinstit şi mai simţitor decît alţii (p. 20). Cum vedem, A. Vlahuţă, ca şi Eminescu, îşi dă bine socoteală ori, poate mai bine zis, simte foarte bine cauzele decepţionismului, cauzele aşa-numitei boale a veacului, la poeţi şi nepoeţi. Cred că avem deci dreptate cînd am zis în articolul Decepţionismul în literatura română* că pricina decepţionismului la noi, ca şi aiurea, trebuie căutată într-un complex de cauze care se află în mediul social ori, cum ne-am exprimat mai sus, „în întocmirea socială burgheză modernă". Concepţia poetică a lui Vlahuţă e mult mai puţin vastă decît a lui Eminescu, şi multe chestiuni filozofice ori sociale nu sînt atinse ori, poate ar fi mai drept a zice, nu sînt încă atinse de A. Vlahuţă. Aşa, decepţionismul lui Vlahuţă nu şi-a găsit formulare filozofică, pe cînd pesimismul lui Eminescu şi-a aflat-o în schopenhauerianism şi în budism. De aceea nici nu s-ar potrivi cuvîntul de pesimist lui Vlahuţă, de aceea vom întrebuinţa cuvîntul care, după cum am zis mai înainte, ne pare mult mai potrivit ; decepţionist. Asemenea Vlahuţă n-a atins deloc chestiunea idealului social, şi despre el deci n-am putea spune că îşi are idealul în trecut. Vlahuţă simte toate mizeriile vieţii moderne şi-şi exprimă acest simţămînt dureros ; numai din cînd în cînd auzi cuvîntul că aceste dureri şi mizerii nu sînt numai însuşirile vremii noastre, ci „născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri !" Aceasta nu e însă expresia unei sisteme filozofice a desperării ca la Leopardi, ci mai curînd generalizarea unei simţiri subiective. Se ştie în adevăr că, dacă sîntem veseli, ne pare toată lumea veselă, ne pare că şi luna luminează mai dulce ; cînd însă sîntem trişti, cuprinşi de durere, vedem această durere în toţi, pare că şi natura plînge cu noi. Durerea ce o simţim ne pare că a fost, este şi va fi vecinică. La Vlahuţă e tocmai generalizarea acestui sentiment subiectiv. Dacă însă lui Vlahuţă îi lipseşte o sistemă filozofică, asta nu vrea să zică că n-are poezii care ating, exprimă idei înalte, de interes * [Vezi volumul de faţă, p. 43—60.] 138 139 general şi de interes filozofic. Le are, şi încă foarte frumoase. Iată, de pildă, una, intitulată Cugetări*. Zbuciumul vieţii, alergarea după noroc, care să mîn-tuie cu moarte, lupta neîntreruptă cu condiţiile vieţii, e admirabil reprezentată, plasticizată, prin o mare fără început şi fără sfîrşit, fără cărări, unde omul într-o luntre şubredă, purtat de vînturi, lovit de stînci vîsleşte tot înainte. Încotro ? Cine ar putea să ne spună ? Vîsleşte pînă ce valul mării îl îngroapă. Şi apoi ? Şi apoi... cine ar putea să răspundă ? Vîslaş, ce-aleargă, împins în zare De oarba sete a fericirii, Pe cîmp de ape fără cărare, Omul e pururi prad-amăgirii. Şi cînd viaţa abia-i o rază, Atît de slabă şi trecătoare, Cînd ştie bine că-naintează Inspre-a peirei de veci viitoare, De ce vîsleşte şi se răpede, Cu-atîta pripă şi nerăbdare, După-o nălucă de foc, ce-o vede Fugind în noapte-i, din zare-n zare ? Unde mă duceţi, visuri deşarte ? Unde-s acele limanuri sfinte, Chinul amarnic să mi-l omoare ?... — Mai înainte ! — Mai înainte ! îi şoptesc glasuri amăgitoare; Şi omul trece pe-ntinsa mare, Cu valuri repezi şi ape-adînci, Călător, vecinie în nerăbdare, împins de vînturi lovit de stînci. Tîrziu, cînd simte că e aproape Clipa, în care valul, sub dînsul Să se desfacă şi să-l îngroape, Se uită-n urmă, şi-l umple plînsul; Căci tot trecutu-i pare-o comoară De fericire, rămasâ-n drum, Pînf şi durerea-i de-odinioară, Plină de farmec o vede-acum. * [în amurg.] Gîndu-i adoarme în nemişcare, Ochii s-acopăr, stinşi, sub pleoape — A nefiinţei eternă mare * > Valu-şi desface ca să-l îngroape. Poate cam prea lungă (noi am citat o parte), dar admirabilă poezie. Cît de măreaţă, de-înfiorătoare e moartea din strofa din urmă ! Cît de jalnic de adevărată e această imagine plastică a clipei din urmă, a morţii care se apropie ! Vîslaşul în mijlocul mării nemărginite, mare fără de început şi fără de sfîrşit, simte că a venit vremea cînd va fi îngropat în marea nefiinţei eterne şi atuncea se întoarce şi priveşte înapoi, la lungul drum străbătut, şi un dor, un dor nebun de viaţă îl apucă, încît şi durerile trecute îi par pline de farmec. Adevărat, foarte adevărat. Dar e: oare adevărat acest simţămînt pentru toţi oamenii ? Şi,-mai-ales, e bare acest simţămînt comun tuturor poeţilor, îndeosebi poeţilor decepţionişti, "pesimişti ? Nir aceleaşi-ssimţăminte despre moarte le vom găsi şi lâ nobilul Leopardi,1 care într-însa vedea sora buriă a iubirii,' care îşi-reprezenta moartea prin o.fecioară frumoasă, pe al cărei,piept el, nefericitul poet, îşi va culca nobilul său cap, pen,tru veşnica odihnă : 7 . . : Solo aspeţtar sereno, ...... "; ' Quel di,ch,io pieghiădăoramentâto ilvolto ■ . ; Nel tuo virgineo seno* , ' - Dar simţămîntul enormei majorităţi a oamenilor este acela pe care ni-1 arată Vlahuţă, şi acesta e simţămîntul său propriu. Simţămîntul său propriu ni 1-a zugrăvit poetul, descriind iubirea de viaţă, frica de moarte. în altă poezie, poetul vorbeşte iarăşi de această dorinţă de viaţă. Vorbim de poezia Din prag. Cînd idealistul, nobilul prinţ al Danemarcei, lipsit de energia şi voinţa tare care se cer în lupta pentru trai, a dat piept cu mizeriile vieţii, descurajat spune această frază rămasă clasică : „To be, or not to be ? That is the question". A fi ori a nu fi ? Iată întrebarea. Şi de atunci cîţi oameni şi cîţi poeţi artişti nu şi-au pus-o? între aceştia sînt şi poeţii noştri Eminescu şi Vlahuţă. întrebarea poate fi pusă in * [Singur să aştept senin Acea zi cînd să-mi plec în adorare faţa Pe sînul tău feciorelnic (it).] 140 141 două feluri : din punctul de vedere general — pentru omenire şi din punctul de vedere special — pentru sine. Noi am văzut cum Eminescu îşi pune această întrebare, dintr-un punct de vedere general, în Mortua est. Eminescu are însă şi altă poezie, despre care n-am vorbit şi unde. această groaznică întrebare e pusă din punctul de vedere al său propriu, şi anume în poezia Se bate miezul nopţii. E stranie această poezie. Numai şase versuri, şi foarte confuze. Şi, cu toate acestea, poezia e minunat de frumoasă, şi, cugetînd mai mult, vedem că nici greşeli nu are, că e adevărat şi admirabil exprimată o stare sufletească. E vorba de acea stare cînd dorinţa de viaţă şi ideea de moarte sînt mai tot atîta de tari, aşa că, puse în talerele cumpenei, atîrnă deopotrivă. Dorinţa de viaţă şi dorinţa de moarte se neutralizează una prin alta. Asemenea stare psihologică nici nu poate să fie lămurită. în atare stare sufletească se înţelege că nu poate fi vorba de raţibnamente, de argumentări, ca la Hamlet; nu poate fi, de asemenea, vorba de izbucniri de sentimente felurite cînd toate puterile sufleteşti sînt neutralizate. Pentru o aşa stare psihologică e cît se poate de potrivită poezia lui Eminescu. Vlahuţă şi-a pus aceeaşi întrebare, dar într-o poezie de patru feţe, plină de raţionamente, de argumentări, de sentimente felurite. La început acest lux de argumentare pare o greşeală fundamentală : cînd omul a ajuns la ideea sinuciderii, nu mai raţionează patru pagini. Dar aşa s-ar părea numai deocamdată ; cugetînd mai bine, vedem ce adevăr se ascunde în această poezie şi cît e de naturală. Din prag ne înfăţişează altă stare sufletească decît a lui Eminescu, de aceea este şi descrierea cu totul alta. Vlahuţă ne zugrăveşte lupta între dorinţa de a trăi şi cea de a muri. Dorinţa întîia însă e mult mai tare, de aceea e foarte natural ca la ivirea ideii de moarte toate puterile vii ale sufletului să înceapă a protesta ; e foarte natural să se ridice o furtună întreagă în sufletul omului. Poezia ori monologul (pentru că Din prag ar putea fi numită un monolog în versuri) se începe prin o protestare la cea dintîi ivire a ideii de moarte, de sinucidere : O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi! 142 Bineînţeles, acest argument nu e destul de puternic, destul de doveditor pentru un suflet bătut de gînduri, apăsat de dureri, şi pe nesimţite, duhul morţii începe să-l ademenească : înţeleg, împărăţia ta, cu vecinica-i odihnă, Este singura-mi scăpare. — O să fiu acolo-n tihnă: Nici urît, nici dor, nici cobea neprielnicilor gînduri... Şi-o să dorm în întuneric şi în Imişte eternă. N-o să-mi pese — căpătîiul de-mi va fi pietroi ori pernă. Şi aşa mai departe, un şir întreg de argumentări ca acestea, şi altele care pledează pentru moarte, odihna de veci : dar pe toate le nimiceşte un formidabil sentiment contrar : Insă, uite, mă-nspăimîntă întunericul de veci, Nentreruperea acestei linişti împietrite, reci. Să nu mai revin în viaţă, niciodată niciodată ? OM grozavă vorba asta!... Limba nemaidezgheţată, Humă, nemaiîncălzită de simţiri şi de idei! Nu de moarte mă cutremur — ci de vecinicia ei... în aceste admirabile şi energice versuri, poetul a exprimat cea mai mare, cea mai puternică groază a timpului nostru împotriva morţii. Hamlet găseşte alt argument hotărîtor : To die — to sleep; To sleep! perchance to dream; ay, therefs the rub — For in that sleep of death what dreams may come *. „în acest somn al morţii, ce visuri vom avea" ; ce fel de viaţă e viaţa de dincolo, de unde nu se întoarnă nici un călător (no traveller returns) ? Viaţa după moarte, iată ce înspăimînta pe oamenii din vremea lui Shakespeare ; astăzi însă, cînd nu mai credem în acea viaţă de apoi, ceea ce poate înspăimînta, ceea ce ne doboară mintea în faţa morţii e acel „niciodată", de care ne vorbeşte poetul nostru. Să mori, să nu mai vii îndărăt niciodată ! Dar ce este acest „niciodată" ? Cum aşa, niciodată ? Să * [Să mori, sa dormi , . . Să dormi ; cu vise, pcate ; aci e-aci, Căci visele din somnul morţii... 1 143 nu mai vii îndărăt o mie de ani, un milion, un miliard, miliarde de miliarde de ani, atîţia ani cîţi vor putea fi exprimaţi printr-un şir de cifre, a cărui lungime ar fi de la pămînt pînă la soarele strălucitor, dar... niciodată ? Pare că ai căzut într-o prăpastie, unde e întuneric beznă şi te duci, te .duci, şi niciodată nu atingi fundul. Repetăm ; acest sentiment modern de groază în faţa morţii e admirabil exprimat prin versul ce am citat mai sus : Nu de moarte mă cutremur— ci de vecinicia ei. Dar, oricît de convingător. ar. fi acest argument, el nu' poate să nimicească toate sentimentele dureroase care vorbesc pentru moarte. întîiul argument care a pledat pentru ea e că moartea are bunătăţile ei, dîndu-ţi odihna, iar răutăţile ei nu sînt răutăţi pentru că nu le simţi. Dar după îngrozitorul „niciodată", care a făcut să cadă jos talerul cumpenei în care era viaţa şi să se ridice sus de tot celălalt, în care era moartea, trebuie un alt argument şi mai, puternic, alte sentimente, care să atîrne greu în cumpănă spre a o face să se plece înspre moarte. Acesta este argumentul că nici nu poţi să trăieşti apăsat de atîtea mizerii, de atîtea dureri. Iată cum e exprimat acest sentiment, în versuri energice : Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară. Şi altele, pe care nu le-am citat, cum e : Aş voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul şi plînsu-mi. Ca un vînt printre ruine — simt că-mi vîjîie-ntre tîmple.. E-ntuneric şi cenuşă... Aceste sentimente cad ca bucăţi de plumb în talerul cumpenei, strigă tare : trebuie să mori, n-ai cum să trăieşti, n-ai pentru ce să trăieşti ! Care argument ar fi destul de tare ca să distrugă aste dureroase sentimente cînd argumentul cel mai tare cu putinţă, „niciodată", n-a putut să le stea împotrivă ? Logică e sinuciderea, distrugerea vieţii încărcate cu dureri ; dar acuma se ridică alte sentimente nelogice, lipsite de argumentare, dar adînc adevărate, anume : simţul de conservare, iubirea de trai, iubirea instinctivă pentru viaţă. Pare că, simţind primej- dia, ele se azvîrl cu tărie, c-o sălbatică putere în cumpănă. Iată cum strigă, tremurînd de mînie şi de frică, instinctul de conservare, energia vieţii : A, e negrăit de lesne să-ţi răpezi un glonţ în creier... Dar pe cer scînteie luna, dar în iarbă cînt-un greier, E-o mişcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă... Şi cînd te întorci şi cugeti, lung privind ce laşi în urmă, Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire. Primeşti orice Suferinţă — dar eterna nesimţire, Nu. — Durerea are-un capăt, — Moartea~ţi zice: Niciodată. Alia viaţă ?... altă lume ?... i-o poveste minunată, însă ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poaîâ. Ea o lacrimă de-aicea nu mi-aş da-o pentru! toată Nesfîrşita fericire din viaţa de apoi. . Şi versul din urmă : înaintea morţii mele — moartea dragostei de viată. Admirabil de adevărat. Ceea ce hotărăşte pe omul'care îşi pune întrebarea „a fi ori a nu fi" să dea răspunsul afirmativa „a fi", pe Hamlet, ca pe oricare altul, nu e cutare ori cutare argument, nu e „visul după moarte", nu-e groaznicul „niciodată", ci toată energia vieţii, toate sentimentele de care nu-'poţi-să te saturi, e dragostea de viaţă. Cu aceste simţăminte ne naştem, ele sînt în sîn-gele şi nervii noştri, ele sînt grămădite de sute de generaţii care au fost înaintea noastră şi moştenite de la ele. Poezia Din prag e cam lungă, sînt unele versuri care ar putea să lipsească fără a pricinui vreun neajuns pentru fondul emoţional, pentru cuprinsul poeziei, dar analiza sentimentelor multiple şi argumentările, urmări logice ale lor, e făcută foarte bine în poezie. în această poezie, Vlahuţă arată că este în adevăr, cum vom vedea şi mai bine de acuma înainte, un poet psiholog. Dar se vede şi altceva în această poezie : ea caracterizează ceea ce am numit fondul prim al poetului. Fondul prim al lui Vlahuţă, ca şi al lui Eminescu, nu e nici pesimist, nici decepţionist, ci mai curînd optimist. Fondul prim arată o iubire de viaţă, o tendinţă egoistă, dar naturală, de a trăi şi de a se bucura de toate bunătăţile vieţii. Şi pe acest fond de optimism s-a altoit decepţionismul lui, datorit, cum am spus, complexului întreg al vieţii sociale. Vorbind despre creaţia lui Vlahuţă din 144 145 punctul de vedere al ideilor şi al sentimentelor ce cuprinde, n-am putea să trecem cu vederea poezia Dormi în pace, în multe privinţe, cea mai bună din cîte a scris poetul nostru. In ea găsim exprimată concepţia şi sentimentele religioase. Această concepţie şi aceste sentimente sînt însă deiste, creştino-deiste. Acest lucru va face pe unii din cititorii noştri să zîmbească : şi în adevăr concepţia filozofică propriu-zisă a poeziei e aproape naivă. Dacă această concepţie înfăţişează credinţa poetului însuşi în unul din stadiile dezvoltării sale ori dacă a vroit să zugrăvească în general sentimentele unui om religios, concepţia ca atare tot naivă rămîne. Se înţelege că Dumnezeu n-a făcut pe oameni după chipul şi asemănarea sa ; dar oamenii l-au făcut pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lor, dîndu-i însuşirile lor, mai exagerate, bineînţeles, concentrînd într-însul toate însuşirile şi cerinţele morale, idealul lor moral. Acesta e de altmintrelea un adevăr acuma prea cunoscut, aproape banal. De obicei însă nu se ia în seamă că Dumnezeu nu numai că e făcut după chipul şi asemănarea oamenilor, dar fiecare om religios în parte îşi închipuie pe Dumnezeu după chipul său : ,,/n seinen Gdttern mahlt sich der Mensch" *. Omul îşi concentrează în Dumnezeu idealul său şi cerinţele sale de dreptate, simpatie şi armonie universală. Şi cum morala şi cerinţele morale ale oamenilor nu se aseamănă, ba chiar sînt foarte felurite, nu seamănă nici dumnezeii lor. Aici se vede dar limpede cît de mult poate să exprime poetul exprimînd pe Dumnezeul său. Tema poeziei cred că o cunosc toţi cititorii noştri. Poetul e la mormîntul iubitei sale, şi iată ce gînduri îi vin „cînd de-a crucei muche rece îşi lipeşte tîmpla fierbinte" : Cîteodată, stînd aicea, la mormîntul tăfii, îmi vine Ca o furie nebună. Şi-aş voi atunci, aproape, Faţă-n faţă colea, lîngă piatra astei triste groape Să-mi descind-acela, care, cu puternica lui dreaptă, Lumile le cîrmuieşte şi-n văzduh aştrii îndreaptă. Şi eu, viermele din tină, Să-i cer astfel socoteală — lui, izvorul de lumină : Doamne, dacă nu se mişcă nici un pai de pe pămînt Fără ştirea şi voinţa ta, şi dac-al tău cuvînt Este singura poruncă, cărei toate se supun; — * „Omul se zugrăveşte în zeii săi" (Schiller). Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun, Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă ? Pentru ce ne surpi credinţa-n judecata ta-nţeleaptă? De ce — fulger — cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită, Şi în ţănduri crapi icoana Maicii Domnului trăsnită ? De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui april, Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil ? Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că eşti, Şi, topindu-le în focul tinereţei, le urseşti Dor cu dor să-şi împletească, prinse-n dragoste nebună, Şi cînd se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună, Din senin îţi vine-o toană; zvîrli ţarina peste una, Iar pe cea stingheră — neagra jale pentru totdeauna! Doamne, iartă-i pe aceia care-ncep să se-ndoiască. Ceea ce se exprimă, ceea ce s-a dezvelit în aceste magnifice versuri, tremurînd de emoţie, de viaţă, e cerinţa intimă a naturii poetului, cerinţa de dreptate, de bunătate, de iubire, de simpatie, de armonie universală. Aceste cerinţe, proprii intimei naturi a poetului, sînt concentrate într-un Dumnezeu din cer, iar cînd aceste simţăminte sînt lovite de realitate poetul se revoltă. Strigătul de revoltă şi de durere, care se simte în aceste admirabile versuri, e rezultatul dizarmoniei între cerinţele ideale şi morale ale naturii poetului şi între realitatea lucrurilor. Dar cerinţele ideale şi morale nu sînt unicul element al credinţei, al religiei, este altul, care, după Feuerbach, e chiar esenţialul factor în producerea simţămintelor reli-agrease : acesta e frica, teama. Frica de necunoscut, de imensitatea misterioasă care ne înconjoară. Şi acest sim-ţămînt de frică face pe poet să zică : „Doamne, iartă-i pe aceia" etc. Mai bine încă e arătat sentimentul de revoltă înăbuşit de frică mai departe. Poetul stă la sicriul iubitei sale moarte, care : îşi da duhul, liniştită, ca un Mesia pe cruce, Am simţit atuncea, Doamne, că din sufletu-mi se duce Pin* şi drojdia credinţa ce-o purtam fiinţii tale, Şi mi-am zis: — Desigur, pasul, pe-a vieţii noastre cale Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei — ne sîntem noi. Lumea asta-mbătrînită în mizerii şi nevoi, Singură se cîrmuieşte... Aceste gînduri rele dispar însă cînd poetul iese sub minunata boltă înstelată a nopţii, şi psihologiceşte e perfect adevărată această trecere de la rebeliune la credinţă 146 147 la un om care n-are o concepţie filozofică mai modernă, mai ştiinţifică. In odaie e chipul galben.din sicriu, dovadă atît de dureros de vădită a dizarmoniei care aţîţă rebeliunea poetului ; dar afară, singur, noaptea, în faţa imensului necunoscut, trebuie să se manifeste elementul celălalt, frica, teama care face pe poet să zică : ... E cu putinţă să fim tot dintr-o bucată! Eu clipa de luţ, şi dînsa — vecinicia de lumină! Eu urăsc şi plîng — ea trece zîmbitoare şi senmă... Eu mă tîrîi prin noroaie, ea pluteşte-n cer albastru... Cită depărtare, Doamne, de la vierme păny la astru! Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atinga? Cine Mîn-atîtea lumi, cu pază, pe cărările senine? O ! ce rnic, şi ce netrebnic m-am simţit atunci... Şi versul de la sfîrşit : Am'venit- să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre Domnul. : E vorba deci aici,de un fel de demon .pgeăit, ca -la Eminescu. Inferioritatea • concepţiei filozofice e; vădită. Concepţia ştiinţifică, _ filozofică ..modernă, care într-un „vierme" vede Qglindindu-se. aceleaşi legi ca şi în aştri ; care vede în cel din.urmă vierme confirmarea,legilor care mîna aştrii pe cărările senine şi misterul imens pe care omul poate niciodată nu-1 va „pricepe; această, concepţie filozofică e nu numai mai adevărată şi mai ştiinţifică, dar şi mai grandioasă şi poate să dea un material mult mai bogat pentru creaţia poetică. Dar inferioritatea filozofică a acestei poezii nu trebuie, bineînţeles, să ne ascundă acele calităţi care fac din ea una din capodoperele poeziei române. Aceste calităţi, afară de admirabila limbă, sînt : sinceritatea şi intensitatea emoţiei, adevărata şi fina analiză psihică a simţămîntului religios şi, în sfîrşit, un şir întreg de înalte simţăminte, cum e simţămîntul simpatiei şi armoniei. Pîn-acum am vorbit despre scrierile lui Vlahuţă mai ales din punctul de vedere al ideilor şi simţămintelor ce conţin. Să analizăm acum toate aceste scrieri mai ales din punctul de vedere artistic. , * In acest articol nu voi vorbi despre nuvelele lui Vlahuţă, căci articolul ar lua o întindere prea mare, ci numai despre Vlahuţă ca poet. Ca poet, Vlahuţă e socotit între eminescieni, ba unii. merg cu răutatea pînă să dea a înţelege că Vlahuţă copiază pe Eminescu ! Să ne înţelegem mai întîi, în cîteva cuvinte, asupra influenţei lui Eminescu, în general, asupra poeziei române contemporane. Nu mai încape îndoială că influenţa liii e mare şi cu totul legitimă. Eminescu e cel dintîi poet român care a exprimat în formă poetică cele mai adînci şi mai zbuciumate gîndiri şi simţiri. înaintea lui au fost oameni de mare talent, de pildă Alecsandri, care au avut limbă admirabilă, vers curgător, elegant, muzical, în care îşi exprimă simţămintele şi gîndirile lor. Dar aceste gîndiri şi simţăminte au fost uşoare, puţin intense, deloc zbuciumate. Oricine dar s-ar ivi acuma pe orizontul poeziei române, fie chiar un talent şi mai mare decît al lui Eminescu, cind va fi muncit de „doruri vii şi patimi multe", cînd va avea de exprimat tot zbuciumul gîndirii şi simţirii, nu va putea să nu fie influenţat de ritmul, de limba, de versul, de rima lui Eminescu, care întîiul a dat o exprimare poetică în limba românească zbuciumului vieţii. A fugi de influenţa lui Eminescu în acest sens ar fi tot aşa de absurd ca a fugi de limba românească. însă această influenţă poate să fie de două feluri. Asupra unor poetaşi cu puţin talent (de băieţandri lipsiţi cu totul de talent şi care imi-tează pe Eminescu nu vorbesc deloc), cu personalitate proprie foarte puţin pronunţată, această influenţă va fi nimicitoare. Simţirile şi cugetările lui Eminescu vor fi absorbite de ei, dar se vor manifesta tot ca simţirile şi cugetările lui Eminescu; dar, întunecate prin lipsa de talent a discipolilor, vor fi tot creaţia lui Eminescu, numai ştearsă, întunecată, moartă ; chiar acel puţin propriu al lor, pe care l-ar putea produce aceşti poetaşi, nu-1 vor produce din cauza influenţei covîrşitoare a lui Eminescu. Sînt însă alţi poeţi, adevăraţi poeţis care au o individualitate, o personalitate poetică a lor proprie, care exprimă simţăminte şi gîndiri proprii ale lor, care au de zis cuvîntul lor propriu aici, pe pămînt. Aceştia sînt poeţi, poeţi în toată puterea cuvîntului, dar şi ei, fiindcă scriu după 148 149 ce a scris Eminescu, vor fi, cum am zis, influenţaţi de limba lui, de ritm, cadenţă, rimă şi, dacă temperamentele lor vor fi ceva analoage cu ale lui Eminescu, atuncea şi de tonul general al scrierilor lui. Această influenţă însă nu va face deloc să scadă meritul creaţiei lor, care va fi în definitiv a lor proprie. Aşa poet este Vlahuţă. Am văzut că Vlahuţă e o personalitate poetică, vom vedea aceasta şi mai bine mai jos, comparînd creaţia lui cu a iui Eminescu. Această comparaţie va fi de îndoit folos, va lămuri pe Vlahuţă, va lămuri în parte şi mai bine pe Eminescu. Aici vom fi nevoiţi însă să facem un înconjur. * Taine şi-a pus întrebarea : prin ce s-ar explica faptul că artiştii antici, clasici, au ajuns să exprime natura înconjurătoare ori corpul omului cu atîta plasticitate, cu atîta perfecţiune încît noi nu sîntem în stare să-i imităm, deşi sîntem mai învăţaţi, mai civilizaţi decît ei. Răspunsul dat de Taine e foarte ingenios şi ar putea să fie exprimat astfel : apoi tocmai fiindcă sîntem aşa de învăţaţi şi de civilizaţi, am pierdut darul de a reprezenta cu atîta perfecţie corpul omenesc şi natura înconjurătoare. Cînd un om din antichitate, spune Taine, zicea copac, plop spre exmplu, apoi îl vedea în spiritul său, în toată întregimea lui, cu toate deosebirile individuale : mare, înalt, verde, cu ramuri multe, cu frunza mică, tremurătoare ; cînd însă omul modern zice copac, cel dintîi lucru ce-i vine în gînd e : din ce familie şi specie botanică face parte; toate deosebirile individuale ale copacului se pierd în abstracţia clasificării ; capul nostru e plin de numiri, de abstracţii, aşa că se face tot mai mult incapabil de a reproduce impresiile prime şi directe. Acelaşi lucru în privinţa corpului omenesc. Cînd omul Greciei antice zice corp omenesc, îşi reprezenta un piept larg, un bust puternic, muşchi încordaţi etc. ; pe cînd acuma cînd zicem om — apoi începem să ne gîndim la calităţile lui interne, dacă e bun, rău, cuminte, învăţat, la soarta şi la menirea lui pe pămînt... Intr-un cuvînt, cugetăm acuma prea mult şi vedem, auzim, simţim direct prea puţin. Mulţi văd în această evoluţie a cugetării pieirea poeziei şi a artelor în genere. Cu cît, zic ei, se va dezvolta ştiinţa şi cugetarea, cu atît arta va pierde din însemnătate, va dispărea. Cum vedem, chestiunea e destul de însemnată ca să merite să mai spunem cîteva cuvinte în privinţa ei, cu atîta mai mult că ne e absolut trebuincioasă pentru acest articol. Să vedem despre ce e vorba. Toate lucrurile înconjurătoare fac impresie asupra noastră, sînt simţite de noi şi formează în spiritul nostru reprezentări ale acestor lucruri. Reprezentarea obiectului, produsă în spirit, păstrează calităţile şi caracterele individuale ale obiectului. Aşa, cînd zicem, spre exemplu, trandafir, în spiritul nostru se produce reprezentarea trandafirului aşa cum este el : rotund, cu foile resfirate albe, roşii ori gălbui... Din nefericire, noi nu putem să ţinem minte toate lucrurile, aşa de multe şi aşa de felurite, şi cu cît studiem mai mult natura, cu atîta aceste obiecte se înmulţesc. Noi nu putem să cugetăm prin obiecte, pentru că sînt prea multe, imens de multe, sîntem dar nevoiţi, prin organizaţia noastră psihică şi mentală, să formăm grupe din mulţimea de obiecte care ne înconjoară. Aşa, spre exemplu, pe trandafir îl punem în grupa florilor în care e şi garoafa, şi camelia, şi micşuneaua... Dar cînd zic floare se pierde în mare parte tot caracterul individual al trandafirului, al garoafei etc. Pe urmă, după anumite semne, pun trandafirul într-o grupă şi mai mare, într-o grupă imensă şi zic că e un corp organic. Dar, zicînd corp organic, se pierd cu desăvîrşire toate calităţile şi semnele individuale ale floarei, concretitatea, caracterului şi ajungem la o abstracţie. De la fenomenele simple ne ridicăm la fenomene complexe ; de la ele la legile fenomenelor, şi cu cît ne ridicăm mai sus, cu atîta cugetăm mai exclusiv prin abstracţie : aceasta e o necesitate a cugetării noastre, a cunoştinţelor omeneşti. Ar urma oare de aice că arta şi poezia trebuie să dispară ? Deloc. Mai întîi nu e încă dovedit că ar fi un aşa mare antagonism între cugetarea prin abstracţii şi cugetarea prin obiecte concrete, încît cea dintîi să excludă cu desăvîrşire pe cea din urmă. Putem foarte bine să ne închipuim un viitor cînd oamenii au să fie mai fin, mai normal organizaţi deicît azi ; ne putem închipui un om care să fi ajuns la cele mai înalte margini ale cugetării abstracte şi totuşi să păstreze însuşirea de a percepe trandafirul cu toată frumuseţea lui, cu toate caracterele 150 151 lui concrete şi individuale. Dar, chiar dacă n-ar fi aşa, ar urma numai că poezia şi arta în general îşi vor schimba caracterul, dar nu că vor dispărea. In adevăr, poetul nu ne zugrăveşte trandafirul, ci emoţia ce i-a produs şi aţîţă în noi aceeaşi emoţiune. Esenţialul caracter al artei e dar emoţiunea, şi a spune că în viitor va dispărea arta înseamnă a susţine o teză absurdă : că în viitor nu vor mai fi emoţii. Absurditatea e vădită. Adevărul e că oamenii, cu cît se vor cultiva, se vor dezvolta, cu atîta sistemul nervos chiar va fi mai fin, cu atîta şi sentimentele se vor rafina, cu atît şi emoţiunile vor fi mai intense, mai variate, mai înalte. Ceea ce trebuie dar să prevedem pentru viitor e o înflorire uriaşă, o imensă dezvoltare a artei. Cel mult putem zice că arta îşi va schimba caracterul ; în loc de a aţîţa în noi emoţiuni prin forme frumoase, ni le va aţîţa prin idei; în loc de a zugrăvi un corp frumos omenesc, ne va zugrăvi stări sufleteşti. Personal cred că arta viitorului va exprima şi cele mai frumoase şi armonice forme, şi cele mai înalte idei filozofice, şi cele mai adînci şi mai variate stări sufleteşti. Dar, oricum ar fi viitorul, în prezent noi, în adevăr, vedem o tendinţă către schimbarea caracterului artei, înlocuind formele frumoase prin idei şi forma corpului omenesc prin stări sufleteşti. In pictură e o tendinţă bine pronunţată de a zugrăvi în loc de trupuri goale (de pictura pornografă, care speculează asupra simţămintelor erotice, pentru a face bani, nu vorbesc) — oamenii îmbrăcaţi, şi interesul tot se concentrează în expresia sentimentală, morală şi intelectuală a feţei, în ideea ce exprimă tabloul, în stările sufleteşti ce arată. Aşa sînt tablourile marilor maeştri moderni Mun-kăcsy, Matejko, Vereşciaghin, Siemiradzky etc. In poezie este iarăşi o tendinţă de a exprima idei filozofice şi stări sufleteşti mai mult decît forme frumoase, natură, peisagiu. Pentru unii poeţi şi pictori moderni, luna, stelele, florile, izvorul răcoros, pădurea verde, asfinţitul de soare, toate acestea, care făceau tema principală a poeziei lirice a altor vremuri, parcă nu există, nu le bagă în seamă, ori, dacă le bagă în seamă, apoi nu pentru emoţiunea directă de frumos ce ne produc, ci pentru unele idei pe care ar putea ele să ni le sugereze. Aşa, pentru a da un exemplu lămurit, e marele maestru rus Dostoievski. In zecile de volume ce a scris el, între m care sînt capodopere ale geniului omenesc, peisagiul, natura înconjurătoare cu tot farmecul imens parcă nu există. Dostoievski n-o vede, toată puterea spiritului său genial e îndreptată asupra omului, numai asupra omului, asupra ideilor, cugetărilor, dorinţelor, pasiunilor, durerilor, şi mai ales durerilor lui. Din cauza acestui interes, din cauză că ochii lor sînt aţintiţi numai asupra capului şi a inimii omului, ei pierd interesul şi chiar putinţa de a vedea într-un mod artistic altceva decît capul cu cugetările lui, inima cu pasiunile, bucuriile şi durerile ei. Acest exclusivism, ca orice exclusivism, e vătămător pentru artă, nu mai încape îndoială, dar în parte tot el a făcut cu putinţă ca Dostoievski să fie unul din cei mai mari analişti sufleteşti ai omenirii, să se ridice cu analiza sa pînă la Shakespeare. Lăsăm pentru altă dată dezvoltarea mai amănunţită a acestei chestiuni, aici vom spune numai că Vlahuţă e din această grupă de artişti psihologi. în volumul de poezii al lui Vlahuţă, toată larga şi frumoasa natură dumnezeiască lipseşte aproape cu desăvîrşire. Care să fie cauza ? E oare o cauză chiar organică, adică aşa e felul talentului lui Vlahuţă de a nu vedea natura, ori mai bine zis de a nu fi impresionat atît de tare de ea, de a nu simţi destul de tare pentru o manifestare artistică, ori Vlahuţă o trece cu vederea numai pentru a se îndeletnici cu altceva care-1 interesează mai mult, cu psihicul omului ? Eu cred că şi una şi alta. Faptul că ţine exclusiv la ideile şi simţămintele omeneşti arată că simţirea-i artistică pentru natură nu e destul de puternică ; dar e departe de a-i lipsi cu desăvîrşire. Aşa, spre exemplu, sînt cîteva peisagii frumoase în nuvele, tot aşa e următorul Sonet din volumul de poezii : Vuind s-azvîrl şuvoaiele devale, Pe deal stă zarea de brînduşi albită, în aer i-o căldură liniştită, Pe bolţi un nor de-argint se rupe-n pale. Sar apele din matca prididită; Un cocostîrc, pe mal, păşeşte agale Dînd spaima-n broaştele ce-i fug din cale Ies aburi calzi din pajiştea-ncropită. Şi nici un sloi n-a mai rămas pe gîrlă, Doinind, s-aude trişca de la tîrlă; Iar meii, sţrînşi în cîrduri, zburdă-n soare. 153 Pămîntu-ntreg, ca-n prima-i dimineaţă, Se umplu de lumină şi viaţă; Iar inima-mi se-ntunecă şi moare. Se înţelege că aici nu se mai simte puternicul geniu al lui Eminescu în zugrăvirea naturii, cu toate acestea icoana primăverii e frumoasa, cam răzleaţă, nu-i vorbă, dar frumoasă ; însă aceasta şi încă una, în poezia, De la fereastră, sînt aproape unicele. încolo, în unele poezii cîteva versuri, cîteva icoane neînsemnate si atîta tot. In poezia Luna şi noaptea, luna se sfădeşte cu noaptea. Această poezie e, de altmintrelea, una din cele mai slabe. Dar iată alta Pe deal. Stînca vorbeşte cu gîrla. Iată răspunsul gîrlei în versurile din urmă : Tu, răspunde gîrla stîncei, tu ai somnul drept ursită, Eu în mine port viaţa. Dormi. Eu sînt neadormită! Şi port grai în a mea undă, şi din leagăn la mormînt, Merg, şi-n mersul meu spun lumei că-i cumplit al vremii zbor, Că-s zădărnicii, nimicuri, toate cîte-s pe pămînt, Şi că totu-i trecător: Se poate să ne placă mai mult decît gîrla vorbitoare emoţia produsă de gîrlă cu apele murmurînd, bătînd încet în mal, răcoroasă ; dar aceasta chiar nu trebuie să ne oprească de a pricepe acea putere cu care, în versurile de sus, e exprimată o idee abstractă despre vecinica mişcare şi curgerea vremii. Foarte caracteristică, e altă poezie : în pădure. Titlul ne-ar îndreptăţi să credem că ne vom afla adevărat într-o pădure, într-o pădure vie ca a lui Eminescu, cu copaci verzi, cu răcniţi, cu tei încărcaţi de flori, cu apele murmurînd, în care se oglindeşte luna, cu greieri, fluturi, bondari şi alte dihănii de-ale pădurii. Nu însă ! Pădurea îl interesează în adevăr pe poetul nostru numai în-tr-atîta întrucît ea aţîţă în sufletul lui amintirile copilăriei, cu toate emoţiile dulci, cu toate basmele ei, cu caii care mănîncă jăratec, cu Cosinzene ascunse în palate, cu crai luptîndu-se cu zmei şi biruindu-i... Dacă toate aceste emoţiuni sufleteşti ale copilăriei ar fi putut să-i vină în suflet în alt loc, în odaie, spre exemplu, atunci odaia foarte bine putea să înlocuiască pădurea. De altmintrelea, în toată poezia avem numai trei-patru versuri despre pădurea propriu-zisă. Aşa, de la început : Cum m-adîceşte-n visuri lăuntrul tău feeric^ Şi cît pari de sfîntă!... Tu mă uimeşti, pădure, Cînd pe sub bolţi tăcute şi pline de-ntuneric... Şi la strofa din urmă : Copaci blajini — amicii copilăriei mele, Lăsaţi potop de frunze aicea să mă-ngroape... Atîta e tot despre pădure, şi chiar aici numai cuvintele „potop de frunze" ne mai aduc aminte de pădure. încolo sînt „copaci blajini". Adică nu sînt nici plopi, nici răchiţi, nici tei, ci un ce mai general, mai abstract, „copaci". Şi aceşti copaci nu sînt verzi cu ramuri largi, ci blajini, au o calitate cu totul omenească. Într-un cuvînt, pădurea lui Vlahuţă nu e pădure vie, ca a lui Eminescu, ci o pădure abstractă, din poveşti. Dar, dennteresîndu-se de mai toată natura înconjurătoare, cu atît mai mult se Interesează de omul însuşi. Din colosalul concert ce cîntă natura imensă, poetul nostru se aude numai pe el, îl pasionează, îl pătrunde numai acea muzică, cîteodată atît de discordantă, cîteodată dulce şi dureroasă, a coardelor inimii omeneşti. Şi aici e esenţiala diferenţă între el şi Eminescu. Eminescu auzea tot imensul cor al naturii, deosebea fiecare glas în parte, deosebea mai ales cîntul sublim al coardelor propriei sale inimi, avea însă o ureche ceva mai puţin fină cînd era vorba de coardele inimii altor oameni. Vlahuţă aude aproape numai coardele inimii omeneşti, ale inimii sale şi ale altora, şi pe cît e vorba de ale altora nu numai că îl ajunge pe Eminescu, ci îl întrece. Noi am făcut încîtva cunoştinţă cu analiza psihică a poetului nostru analizînd două poezii : Din prag şi Dormi, iubito. Am auzit vibrarea inimii unui om căruia îi vine să se ucidă şi a unui om credincios în fundul inimii, dar căruia îi vine să se îndoiască de Dumnezeu. Iată acuma cum vibrează şi plînge inima unei mame al cărei copil e pe moarte : Toată jalea mea pustie Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele Presfintei, Şi-n cucernică-nchinare, şi plîngînd sta-voi nainte-i, Pîn' ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blînd deschizîndu-şi, Zîmbitor cătînd spre mine, şi minutele tinzîndu-şi... Eu atîta am pe lume, pe cînd ceru-i plin de îngeri ! 154 155 Cît sună de adevărat şi de jalnic această naivă socoteală : „Eu atîta am pe lume — pe cînd ceru-i plin de îngeri !" Şi iată suprema rugăciune a acestei mame înaintea celei care simbolizează durerea tuturor mamelor, înaintea marii „Mater dolorosa". O, îndură-te, priveşte-l, Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l! Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept, Aţintit să-ţi stea asupra-i şi prin somn ochiul deştept, Şi^cum inima-ţi tresare, c-un scîncit cînd el te cheamă, Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă. Vezi-l, tînjitor, cum doarme-n frumuseţa-i îngerească! Cum putere ar fără dînsul mama lui să mai trăiască ?... Te îndură — din văpaia vieţii tale dă-i viaţă, Să-mi cuprindă iar grumazul, cu micuţele lui braţe. Cît de adevărată şi dureroasă e această rugăciune în marea ei simplicitate ! Una din creaţiile poetului nostru în care s-a arătat variatul lui talent ca observator psiholog e incontestabil admirabila satiră Linişte. Am mai spus că tema acestei satire e poziţia umilită şi înjosită a artistului şi a artei în societatea noastră. Tema în sine e de o importanţă capitală. Arta atinge prea mult viaţa omenirii pentru ca poziţiunea ei în societate să nu ne intereseze, ea caracterizează încîtva chiar societatea însăşi. Şi e neîndoielnic că poziţia artei în republica ateniană ori în Europa din vîrsta de mijloc, în cea din timpul Renaşterii, a fost în unele privinţe mai bună decît acuma. Pare că arta se în-voia mai bine cu manta ateniană, cu armura unui baron feudal şi cu rasa unui călugăr decît cu fracul, căptuşit cu bilete de bancă, al unui baron financiar modern. Mult talentatul şi încă mai mult cunoscutul decît talentatul scriitor francez Zola apără şi laudă poziţia artistului şi a artei în societatea de azi zicînd că e mult mai bună decît în societatea feudală, unde artistul era în deplină atîr-nare, sluga, robul unui papă ori al unui duce. Se înţelege că e adevărat, şi ar fi o nebunie de a lăuda în general viaţa de pe atunci, în opoziţie cu viaţa modernă, şi de a lăuda în general poziţia artiştilor în vîrsta de mijloc. Dar un spirit analizator trebuie să ţină seamă de bunele şi de relele unei societăţi şi, comparînd două stări sociale, din care una nemăsurat mai bună decît alta, poate să găsească oareşicare trăsătură socială în societatea cea rea, care să fie mai bună■< decît în cealaltă. Se înţelege că un artist era la .urma urmei sluga unui duce ori a unui papă, dar ducele care proteja pe Tasso, dar papii din. epoca Renaşterii au;fost admirabil cunoscători în ale artei, adînci cunoscători, care erau în stare să fie cuprinşi de entuziasm adevărat nebun pentru o mare lucrare de artă. Entuziasmul însă, ca atmosferă înconjurătoare, e tot aşa de trebuitor .pentru producţiile artistice ca lumina pentru floare. Azi însă un yankeu, un baron financiar modern, un milionar contra ideilor şi tendinţelor sociale introduse în artă, pre- tinzînd că ea trebuie să rămînă cu totul în afară de lupta ideilor şi a tendinţelor sociale, ei nu ştiu ce vorbesc. Adevărul este că ei nu-s, în general, împotriva ideilor şi tendinţelor sociale în poezie — aceste idei şi tendinţe fiind sîngele cald al poeziei —, ci sînt împotriva unor anumite idei şi tendinţe. Dacă ei strigă împotriva tendinţelor sociale în general în poezie, apoi strigă fie din ne-[ pricepere, fie din interes. Cînd genialele versuri ale lui j Shelley au căzut asupra Engliterei. ca o lavă topită, che- j mînd la viaţă pe cei dezmoşteniţi, ce strigăt de ură şi de turbare ! Intre alte clevetiri. a fost şi aceea că versurile ! lui Shelley pîngăresc arta prin introducerea unor idei I care au alt cîmp de luptă... Estetici curaţi s-au făcut mai ales cei ale căror privilegii au fost ameninţate prin acest ■ potop de geniale şi înfocate versuri.: A trebuit mai bine | de-o jumătate de veac pînă ce critica să înceapă, în sfîr- j şit, a mărturisi că Shelley e cel mai mare poet englez din ţ veacul nostru, că e mai presus de Byron şi în unele pri- vinţe ajunge pe Shakespeare *. Trebuie să spunem însă I* un adevăr, că în cuvintele antitendenţioniştilor în privinţa poeziei se cuprinde şi o parte de adevăr cîtă vreme ei luptă în contra tezismului (pe dată vom vedea cum pricepem acest cuvînt) confundîndu-1 cu tendinţa socială a | artei. I De altă parte, şi apărătorii tendinţelor sociale în artă I nu lămuresc destul deosebirea cea mare ce există între ] tendenţionism şi tezism29. Voi stărui să explic aici pe ( scurt această deosebire. De la început însă trebuie să ] * Vezi „Swinburne", în prefaţa dramei lui Shelley CencL I 199 mărturisesc că vorbele tezism şi tendenţionism le întrebuinţez arbitrar, iîn limba obişnuită, aceste vorbe «sînt întrebuinţate chiar în acelaşi înţeles. Şi, drept vorbind, n-aş dori deloc să introduc nici cuvinte noi, nici să iau • un cuvînt într-un înţeles neobişnuit. Dar ce vreţi să, fac ? Am în .capul meu două şiruri de idei bine deosebite, dar pe care publicul le amestecă, nu le distinge, încît pentru .oricare din amîndouă întrebuinţează, la întîmplare, ori .vorba tendenţionism ori tezism. Gum am spus, pentru mine aceste două serii sînt foarte deosebite, sînt deci nevoit să dau fiecăreia din ele o numire, fie chiar cu primejdia; de a aduce oareşicare încurcătură în mintea cititorilor. De altmintrelea, eu nu ţin la cuvinte, ţin numai să se facă bine deosebirea între aceste două serii de idei, şi, dacă mi se vor da nume mai potrivite, le voi primi cu plăcere. Cu alt prilej voi lămuri în toată întinderea ei, pe larg, deosebirea adîncă între tezism şi tendenţionism ; aici voi spune numai cîteva cuvinte, dar care, cred, vor fi destul de lămurite. Una din trăsăturile caracteristice ale teziştilor este că ei cred că însuşirea artistică (aşa iese din vorbele lor) nu se deosebeşte de însuşirile intelectuale în general. în polemica lor împotriva metafizicilor care socot arta ca ceva dumnezeiesc, supranatural, pentru a arăta că arta e o însuşire ca oricare alta, un rezultat al dezvoltării nervoase, teziştii au căzut în greşeala contrară (cum se întîmplă aşa de des în polemică), ajungînd pînă la a spune — lucru absurd — că însuşirea artistică nu se deosebeşte prin nimic de însuşirea de a învăţa aritmetica. Astfel ar urma că, după cum toţi oamenii (nu ţinem seama de idioţi) pot să înveţe cele patru reguli, tot astfel toţi ar putea fi poeţi. Ei nu spun aceasta lămurit, dar aşa reiese negreşit dacă scoatem încheieri logice din cuvintele şi premisele lor. După noi însă e cu totul altceva. Deşi noi considerăm însuşirea artistică nu drept ceva supranatural, ci ca un lucru foarte firesc, rezultat necesar al dezvoltării nervoase, totuşi această însuşire nervoasă, specială, o credem de un tip mai înalt. După cum toate rasele omeneşti sînt rase omeneşti, iar rasa albă e de un tip mai înalt,, tot aşa un artist mare e om ca toţi oamenii, dar de un tip mai superior. Nu fiecare om poate să se facă poet, şi vorba că poeţii se nasc este un adevăr ce nu trebuie tăgăduit. Un poet mare, la;naşterea lui, are un,sistem nervos fin, de 200 un tip mai înalt Un căţel şi un copil la naştere sînt deopotrivă de proşti^ însă copilul prinde putinţa de a ajunge om ; iar căţelul, fie pus în orice împrejurări, tot cîine se face. Aşa este cu Stan şi Bran faţă cu Goethe. Goethe la naşterea sa cuprindea putinţa de a fi poet mare. împrejurările vieţii, creşterea au hotărît direcţia poeziei lui, precum şi cuprinsul etc. ; însă, repetăm Goethe la naşterea sa era un geniu, pe cînd Stan şi Bran, oricare ar fi 'împrejurările în care vor trăi, vor rămînea tot oameni de rînd. Dacă însuşirea artistică am voi să o comparăm cu însuşirea matematică, ar trebui să comparăm pe Goethe cu Leibnitz, Newton ori Euler. Goethe şi Newton au fost tipuri mai înalte ale dezvoltării omeneşti, dar unul într-o ramură şi altul în alta. Această deosebire între noi şi tezişti va fi de ajuns pentru a face să fie pricepută deosebirea cea mare ce trebuie să fie între aprecierile noastre şi ale teziştilor. Pentru tezişti, un artist, poet, de pildă, poate după o teză dată (de aceea îi numim tezişti) să scrie orice, azi o odă unui monarh, mîine o odă republicii; artistul e un meşteşugar, se aseamănă cu tîmplarul, care face azi un tron pentru rege, iar mîine poate face unul pentru preşedintele republicii. în această privinţă, teziştii, deşi pleacă de la un punct de vedere deosebit decît metafizicii, ajung la aceleaşi încheieri, fie din pricină că şi unii şi alţii au temelie greşită, fie pentru că extremele se aseamănă. în adevăr, după metafizici, obiectivişti absoluţi în artă, după metafizicii care cred arta un dar dumnezeiesc, căzut din cer şi neatîrnat de împrejurările materiale ale vieţii, artistul-poet poate de asemenea azi să facă o odă minunată regelui, mîine un cîntec revoluţionar. Plecînd de la două puncte de vedere deosebite, dar amîndouă greşite, metafizicii şi teziştii ajung unii şi alţii la aceeaşi încheiere greşită : că artistul poet e neatîrnat de mijlocul ce-1 înconjoară şi, după voinţă, poate să creeze în orice feL Cititorii ştiu că, după părerea noastră, creaţia poetului e condiţionată negreşit de mijlocul natural şi de cel social. Aceste cîteva cuvinte le credem destule pentru a arăta deosebirea ce este între tezişti şi noi. Cele ce urmează vor lumina chestiunea şi mai bine. Cînd d-1 Roman ne învinuieşte că amestecăm economia politică şi poezia, apoi ne învinuieşte tocmai pentru că ne crede tezişti în înţe- 202 leşul de mai sus, lucru de care să ne ferească Dumnezeu. Dar, neavînd dreptate în privinţa mea, are dreptate în general cînd se rosteşte împotriva tezismului. Cînd ne vor- [ beşte însă de neamestecarea ideilor sociale în artă, cînd j vorbeşte de arta care trebuie să fie mai înainte de toate artă, atunci vorbeşte ca metafizic şi, în adevăr, cum am văzut, e mai aproape de tezişti decît sîntem noi. îneur'că-tura se naşte de acolo că d-1 Roman nu ştie să deosebească tezismul de tendenţionism ; se naşte şi de acolo j că d-sa, deşi din şcoala literară modernă (lucru pe care I îl constatăm cu multă plăcere), tot nu s-a lăsat de cîteva păcate metafizice. D-1 Roman ridică, după cum am zis, mai multe chestiuni foarte însemnate din unele puncte de vedere, de ce deci hu m-aş folosi de acest prilej pentru a-mi spune şi cuvîntul meu ? Cititorii — care s-au convins de cele spuse pînă aici că nu combatem pe d-1 Roman, ci căutăm a lu- j mină cîteva chestiuni literare atît de încîlcite, din nefericire— vor urma înainte acest articol, dîndu-mi dreptate dacă o voi avea, arătîndu-mi că n-am dreptate dacă j nu voi fi avînd. A mă lumina pe mine şi a lumina pe alţii, altă dorinţă n-am. D-1 Roman caracterizează direcţia literară de care mă ţin şi pe care aş dori s-o aibă literatura română. In privinţa caracterizării n-am avea nimica de zis dacă unele cereri ale noastre nu le-ar fi priceput cam altfel decît am fi vroit. Aşa, dr-sa ia cuvintele noastre parcă ar fi nişte reţete ce le dăm artei în genere şi poeziei în special. După d-sa, eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia-cetăţeană etc. E foarte adevărat dacă vorbele mele ar fi luate într-un înţeles mai larg, şi nu tezist, cum pare că le-a luat d-1 Roman ; e adevărat că am zis poeţilor : „Cîntaţi în femeie nu numai pe amantă, dar ■ şi pe cetăţeană" ; însă mai de demult, în articolul despre d-1 Maiorescu, am zis şi am răszis, am stăruit şi chiar am sfîrşit acel articol spunînd poeţilor următoarele cuvinte : „Umpleţi-vă inima şi sufletul, oricît de largi ar fi ele, cu cele mai înalte sentimente şi idealuri, cu cea mai înaltă morală a veacului nostru — şi opere însemnate, educa- 202 | toare şi moralizatoare veţi produce". Din tot ce am scris, nu din cutare ori cutare loc, urmează că noi nu dăm nici o reţetă ori teză după care cerem să scrie poeţii, ci dorim ca poetul să se pătrundă, pînă în cele mai mari adîncuri ale sufletului său, de o idee sau un sentiment mare şi numai atunci să scrie. Pe un poet care e pătruns de o idee contrară cu ale noastre negreşit nu l-am sfătui să scrie aşa cum ne-ar plăcea nouă. Dacă un poet talentat mi-ar - face cinstea să mă întrebe despre ce să scrie, i-aş răspunde următoarele : „Zi, poete, ceea ce îţi arde sufletul, ce face inima ta să bată cu durere ori cu bucurie, ce îţi arde şi-ţi istoveşte creierii, ce te face să visezi cu ochii deschişi, ca astfel versul tău să sugereze în omenire aceleaşi sentimente şi gînduri, care te muncesc şi te istovesc ; dar, tocmai fiindcă sentimentele şi gîndurile ce te muncesc, urele şi simpatiile tale, vor fi aţîţate în cititorii tăi, caută de te pătrunde de cele mai înalte, de cele mai sublime idei şi sentimente ale veacului, ca astfel să fii nu numai poet mare, dar şi un mare cetăţean". Cred că e foarte departe de la aceste cuvinte pînă la teze şi reţete. Al doilea punct în care asemenea nu ne-a înţeles după cum am dorit e următorul: d-1 Roman, luînd cuvintele noastre drept reţete şi teze, crede că am opri pe poeţi să scrie altfel decît după cîteva reţete pe care le-am dat noi. D-1 Roman mustră pe poeţii Contemporanului de ce cîntă iubirea pentru femeie şi nu cîntă femeia-cetăţeană, „după cum a zis d-1 Gherea" ; aceasta, după d-sa, e gravă contrazicere, mai ales pentru redacţie, care, alăturea cu articolele mele, tipăreşte poeziile lui Teodoru, unde se vorbeşte de iubire tot cum a vorbit şi Eminescu. După cum a înţeles d-1 Roman, ar urma că, dacă unui poet îi bate inima să i se rupă, îi zvîcnesc tîmplele, i se învîrteşte capul din pricina iubirii, îi vine să plîngă ori să rîdă, îi vine să cadă la picioarele iubitei, să-i îmbrăţişeze genunchii, dacă îi vine să se piardă în ochii ei, să zbucnească într-un hohot de plîns ori dacă ar vrea să se arunce în braţele celui dintîi cunoscut şi să strige : „cît sînt de fericit!" — după d-1 Roman ar urma că noi nu dăm voie să se manifeste în formă artistică aceste sentimente atît de omeneşti, adică ar urma să desfiinţăm pe toţi poeţii cei mari ai omenirii !! De unde a luat d-sa aceasta ? Că va găsi cîteva fraze pe care le-ar putea lua şi în acest înţeles se poate ; căci ce nu se poate dovedi scoţînd fraze dintr-un articol ? 203 Dar din tot ce am scris pînă acuma urmează cu totul altceva. Nu o dată am zis că toate sentimentele omeneşti au dreptul să fie exprimate prin artă. Mai mult decît atîta, din articolele mele urmează un lucru asupra căruia atragem mai ales luarea-aminte, urmează că poetul exprimă în creaţiunea sa toată personalitatea sa, cu totalitatea sentimentelor sale, şi că nu poate să exprime decît aceste sentimente. Fireşte, e vorba de poeţii adevăraţi *. Din broşura d-lui Roman ar urma că eu am fost grozav de aspru şi chiar nedrept cu Eminescu. Pentru a lămuri această chestiune, pentru a-mi arăta părerea despre Eminescu şi a-mi desluşi părerile arătate în articolele din urmă, voi face următoarea propunere. Să zicem că mult talentatul nostru poet Eminescu mi-ar fi propus să tipăresc scrierile lui în revistă. Crede oare d-1 Roman că n-aş fi tipărit mai toate poeziile lui Eminescu în Contemporanul ? Ori crede că, tipărindu-le, aş fi fost în contrazicere cu credinţele mele ? Greşeşte foarte mult d-sa dacă crede astfel. Declar că aş fi tipărit cu bucurie mare parte din scrierile lui Eminescu, şi iată de ce : poeziile lui Eminescu exprimă un şir întreg de sentimente frumoase, omeneşti : blîndeţea, bunătatea inimii, compătimire pentru cel împilat, şi în special pentru nefericitul popor românesc, „sărac în ţară săracă". In privinţa iubirii către femeie, poeziile lui Eminescu exprimă admirabil o frumoasă şi puternică iubire erotică, adică un sentiment omenesc, biciuiesc legăturile negustoreşti între bărbat şi femeie, adică arată un sentiment progresist, mai ales într-o societate în care mare parte din căsătorii au cu totul altă pricină decît iubirea : zestrea femeii, lefile bărbatului, înrudirile aducătoare de hatîruri etc. Iată de ce aş fi tipărit cu bucurie mai toate poeziile lui Eminescu în care e vorba de iubirea către femeie. Şi tipărindu-le aş fi pus alăturea o critică în care aş fi constatat talentul poetului, aş fi lăudat chipul cum exprimă iubirea erotică, dar, totodată, aş fi arătat că este un ideal de femeie mai înalt decît cel exprimat de poet, că poetul nostru a zugrăvit admirabil concepţia sentimentului de iubire pentru femeia-amantă, însă n-a exprimat de fel o concepţie mai înaltă : femeia-cetăţeană. * Rugăm pe cititori să nu uite că în acest articol vorbim despre poezie mai ales, şi mai mult de poezia lirică. 204 Aş fi eu oare redactor neconsecvent? Se înţelege, dealtfel, că mi-aş da toate silinţele să trezesc în poet concepţia ce o am eu, aş pune toată puterea ca să aţîţ în el acele sentimente ce le cred mâi înalte şi, dacă aş fi reuşit, atunci cu înzecită bucurie i-aş fi tipărit poeziile, iar dacă nu, aş fi urmat cu tipărirea poeziilor lui frumoase şi, în unele privinţe, progresiste ; iar sentimentele şi concepţiile mele mai înalte despre femeie le-aş fi exprimat altfel, prin vreun chip care nu cere aptitudini atît de speciale, le-aş fi exprimat fie într-un articol critic, fie în articole sociologice, cum sînt ale d-nei Sofia Nădejde. Cu totul altfel aş face dacă aş fi tezist. Aş găsi un om care ştie să facă bine versuri şi l-aş pline să facă atîtea şi atîtea sonete pe an asupra cutărei sau cutărei teze. Ori să luăm, de pildă, pesimismul lui Eminescu. Limba obişnuită amestecă multe sub numele de pesimism. Cînd un om, primind un şir întreg de crude lovituri, prigonit veşnic de soartă, cade istovit strigînd : „Nu mai pot; mai bine moarte decît aşa viaţă !" — această se numeşte pesimism. Cînd în luptă cu ticăloşiile vieţii omul vede triumfînd pe oamenii de rînd şi pe idioţi, cînd vede călcate în picioare cele mai alese şi mai înalte însuşiri omeneşti şi scapă un strigăt de durere adîncă şi de descurajare : „Aşa a fost, aşa este, aşa va fi cît lumea !" — aceasta se cheamă pesimism. Cînd un om, sub înrîurirea marii sale iubiri trădate, cade cu capul pe perină mototolind-o şi muşcînd-o de durere, dînd curs amărăciunii nesuferite ce i-a pricinuit trădarea — asta se cheamă pesimism. Cînd un om, care s-a împotrivit cu putere tuturor mi-şeliilor, vede una mai mare, apropiindu-se mai ameninţătoare decît celelalte, cu scop de a-1 zdrobi, şi strigă : „Doamne, fă să treacă de la mine paharul acesta !" — asta se cheamă pesimism. Cînd un om e ruinat sufleteşte printr-un complex de cauze, fie naturale, fie sociale ; cînd a ajuns să vadă totul în negru ; cînd din ştiinţă şi din generalizări filozofice el ajunge să tragă încheierea că răul este îîi faptul existării (în „Das Sein", „To be"); cînd idealul lui ajunge a fi nefiinţa; cînd găseşte că scopul cel mai înalt al fiinţei e 205 nefiinţa — atunci acest om e pesimist, şi de astă dată în înţelesul ştiinţific al cuvîntului. Eminescu n-a fost pesimist de cutare ori de cutare fel, mai degrabă le-a avut şi le-a exprimat pe toate. După cum m-a priceput d-1 Roman, nici vorbă că n-aş fi putut să tipăresc în Contemporanul poeziile de acest fel ale lui Eminescu. Dar greşeşte foarte tare. Dacă pesimismul, în înţelesul descris mai sus, poate pricinui, încîtva, un sentiment de descurajare, apoi pe de altă parte pricinuieşte un şir de alte sentimente, cum este compătimirea pentru suferinţă, ura pentru oamenii de nimica, respectul pentru merit şi superioritate. Cel din urmă fel de pesimism, în înţelesul ştiinţific, e mai serios. Dar şi aice, în înţelesul cum scrie Eminescu, pesimismul deşteaptă gîndirea, deschide cugetării un orizont larg, este, în sfîrşit, o protestare împotriva acestei burtăverzimi, care nu se îndoieşte de nimica, numai burta şi punga să-i fie pline. Eu aş fi tipărit deci mare parte din scrierile pesimiste ale lui Eminescu ; fireşte însă că, alăturea cu dînsele, aş fi tipărit cu plăcere un articol ştiinţific prin care s-ar fi arătat că pesimismul, în înţelesul schopenhauerian, are înrîurire vătămătoare asupra energiei tinerimii, asupra căreia face impresie. Aş putea să lungesc şirul exemplelor, dar, ca să nu iasă articolul prea mare, voi formula cugetarea mea în cîteva cuvinte. In creaţiunea poetului se oglindeşte poetul cu toate credinţele şi sentimentele sale. Viaţa sufletească a unui om e peste măsură de complexă, iar viaţa psihică (deci şi credinţele şi sentimentele) a unui poet, a unui artist e mai complexă decît a altor oameni. într-o creaţiune poetică se va oglindi o viaţă psihică complexă, un şir de credinţe şi, mai ales, un şir întreg de sentimente şi de combinaţii de sentimente. Bineînţeles că, omul nefiind o maşină făcută după cutare sau cutare regulă, pentru cutare sau cutare scop, toate sentimentele lui nu pot să corespundă unui ideal anumit. Fiecare om are păcatele lui, zice poporul, şi are dreptate. în creaţiunea poetului, din punctul de vedere al vreunui ideal hotărît, pot să apară sentimente şi credinţe mai mult ori mai puţin străine, ba chiar sentimente şi credinţe protivnice acestui ideal. între alte îndatoriri ale criticii, şi chiar una din cele mai de frunte, este analiza acestui şir de credinţe şi de sentimente şi critica lor din punctul de vedere al unui ideal, al idealului celui ce critică. E lucru de la sine înţeles că prin constatarea unei anumite credinţe ori unui anumit sentiment ce nu corespunde cu idealul criticului nu vrea să zică nici că desfiinţăm poetul, nici câ sîntem împotriva lui, nici că nu poate fi publicată creaţiunea artistică în revista în care scrie criticul, în revista al cărei ideal e exprimat de către critic. Nu poate însemna aşa ceva, pentru că toţi oamenii au negreşit cutare ori cutare neajuns dacă-i privim din punctul de vedere al unui anumit ideal. Dar o obiecţie poate să ne fie făcută, şi anume una foarte serioasă. Din faptul că toţi oamenii şi deci toţi poeţii, ori cel puţin enorma majoritate a lor, au o parte bună şi o parte rea din punctul de vedere al unui anumit ideal, ar urma că într-o revistă s-ar putea publica creaţiunile tuturor poeţilor, numai să fie talentate ; ar urma un fel de nepăsare morală faţă cu poeţii. Nu, asta nu urmează, şi dacă n-aş dori să fiu înţeles rău, apoi mai ales n-aş dori să fiu înţeles rău în această privinţă. Desigur, indiferentismul moral nu urmează din cuvintele mele. Dacă o lucrare poetică (în întregul ei, fireşte, nu fiecare poezie luată în parte) exprimă toate sentimentele bune şi rele ale poetului, rămîne de văzut ce sentimente bune şi ce sentimente rele exprimă. Pot fi mai multe rele decît bune, poate să fie un singur sentiment rău asupra căruia stăruie poetul mai ales ; în sfîrşit, pot să fie şi alte consideraţii foarte legitime pentru a nu primi, pentru a respinge cutare ori cutare creaţiune poetică a cărei tipărire ar compromite credinţele şi direcţiunea unei reviste. Bineînţeles că o revistă redactată de un om religios nu va tipări şi nu trebuie să tipărească vreo poezie în care se înjură religia, deci îndreptată împotriva ideilor şi idealului care sînt scumpe redacţiei. Toate cazurile nu pot fi prevăzute şi înşirate. Astfel eu n-aş putea publica niciodată partea în care unul din cei mai însemnaţi fii ce a avut vreodată România e numit broască veninoasă, pocitură, şi alte epitete de acest soi. De asemenea, în alt gen, n-aş tipări Baia şi alte poezii ale lui Rollinat, pentru că sînt, în mare parte, produse de nevroză sexuală şi o asemenea nevroză tinde să sugereze în cititori. Din cuvintele mele iese numai atîta : că nu este o măsură cu care s-ar putea să se cîntărească producţiunile pentru a şti care pot fi tipărite şi care nu; din cuvintele mele iese, 206 207 de asemenea, eă în chestiune de artă, şi mai ales de artă care se îndeletniceşte cu viaţa omului, hotărîrile simpliste ale d-lui Roman nu pot să aibă loc; din cuvintele mele mai iese că, nefiind o măsură pentru a şti ce poate şi ce nu poate fi tipărit într-o revistă decît în împrejurări extreme (pornografie, insulte aduse principiilor revistei), tactul redacţiei joacă în acest caz rolul de căpetenie, şi, fireşte, numai tact bun n-ar fi arătat redacţia Contemporanului dacă ar fi respins poeziile ce exprimă iubirea către femei sub cuvînt că este un ideal mai înalt decît cel exprimat în ele; şi, în sfîrşit, urmează, cred, destul de lămurit că nu m-a înţeles bine d-1 Roman cînd din cuvintele mele a vrut să facă o armă împotriva redacţiei şi direcţiei Contemporanului. încă puţine cuvinte vom spune d-lui Roman şi vom mîntui. în articolul meu despre Eminescu am scos cît am putut la iveală însuşirile cît şi neajunsurile poetului. Intre aceste din urmă, am stăruit asupra faptului că poetul are idealul său în trecut, în loc de a-1 avea înainte. Nu — zice d-1 Roman -—, aceasta e o absurditate, o nedreptate ; Eminescu n-a avut idealul său în trecut, ci a luat trecutul fiindcă-i dădea mai mult material poetic ; nicăierea, zice d-1 Roman, poetul n-a însoţit trecutul de idealuri nepoetice. Idealul poetului e sublimul, frumosul, şi deci ce ne pasă dacă poetul ne descrie acest sublim şi frumos în trecut, numai frumos să fie ; ce ne pasă din ce buruieni e strlnsă mierea albinelor, bine că e dulce. Dacă iubirea cavalerului şi a damei din Scrisoarea IV e frumos descrisă, atunci tot păcatul lui Eminescu ar fi numai că, vorbind despre ei, a pus data 1400 ; de-ar fi spus că lucrul se petrece ia 1900, atunci ar fi, după d-1 Gherea, perfect fondul scrisorii. Nu trebuie să cerem poetului ca să vadă trecutul prin prisma noastră. Cam acestea sînt argumentele ce înşiră d-1 Roman în patru pagini pentru a protesta împotriva noastră, care am găsit un neajuns lui Eminescu în convingerile lui şi în idealizarea trecutului. „Nicăierea — zice d-1 Roman — poetul n-a însoţit trecutul de idealuri nepoetice". Netăgăduit este că aici e un merit al lui Eminescu, dar tot aici e şi un neajuns, pe care l-am arătat. în articolul despre Eminescu, îmi pare că am spus foarte desluşit părerea mea, dar, fiindcă n-am fost înţeles, sînt nevoit a alerga la un mijloc care poate nue> potrivit din punctul de vedere al esteticii, dar e foarte potrivit cînd voim a lamuri bine un lucru, şi, cum am spus, n-avem altă ambiţie. Vom lua deci o pilda,, pentru că pildele vorbesc nu numai minţii, ci şi inimii*: Aşa, să luăm provinciile noastre care-s sub istăpîniri străine, sub ruşi şi unguri. Să presupunem că românii din Transilvania sînt trataţi de o mie de ori mai rău decît sînt trataţi în adevăr, să presupunem că se poartă cu dînşii ca stăpînii de robi cu negrii pe vremea robiei în America. Să mai zicem că un poet scrie o poemă în care, în versuri energice, spune că asemenea stare de lucruri e bună şi dreaptă. Poetul, un om curajos şi mîndru, însă cu instincte sălbatice, cheamă pe magnaţii unguri la luptă spre a împila pe robii români, care-s născuţi spre a fi robi. Această poemă, oricît de frumoasă, de plastică, de energică ar fi ea, va fi însă o infamie şi nu cred să se găsească o singură revistă în ţară care s-o tipărească. Fac însă a doua presupunere. Să zicem că este un poet omenos, cu sentimente frumoase, un poet care iubeşte sincer poporul românesc, dar nu cunoaşte starea lucrurilor în Ungaria ori, mai bine, care e înconjurat de un cerc de oameni care au interes să se pară lucrurile altmintrelea decum sînt; pe de altă parte, poetul nu vede lucrurile petrecîndu-se decît prin prisma acestui cerc de oameni. Acest poet scrie o poemă în care relaţiile între unguri şi români se arată patriarhale, blînde, frumoase; ungurii împilători sînt ca nişte părinţi care se îngrijesc numai de fericirea românilor-copii. Fiindcă, după presupunerea noastră, poetul e om bun, blînd şi cu sentimente frumoase,, apoi fireşte că în poemă se vor da pe faţă tot aceleaşi însuşiri. Presupunem că d-1 Roman a trebuit să facă o dare de seamă despre această poemă. Ce ar fi scris d-1 Roman ? După ce ar fi citit şi înţeles poema, ar fi făcut, sîntem încredinţaţi, cam aşa. Ar fi scos la iveală talentul poetului, plasticitatea formei, ar fi arătat sentimentele frumoase ce se dau pe faţă în lucrarea artistică, dar fireşte că ar fi adăugit: „Din nefericire, poetul ori nu cunoaşte deloc, n-a studiat starea nenorocită a românilor, ori a fost indus în greşeală de oameni interesaţi şi de aceea ne dă cu totul alt tablou despre starea rpmânilor şi despre relaţiile lor cu ungurii de cum e în adevăr. Această greşeală e foarte mare, şi cu atît mai rea cu cît 208 209 vine foarte la îndemînă duşmanilor noştri. Apăsînd, nimicind pe români, ei ar voi să aibă, totodată, în faţa lumii nume de binefăcători ai lor, vor să-^şi facă fală la alte naţii şi astfel să poată sugruma poporul nostru fără grijă. Cel mai mare duşman n-ar fi putut să ne facă mai mult rău, şi cu cît talentul artistului e mai mare, cu atît face mai mare întipărire în felul dorit de duşmanii noştri, eu atîta lucrarea lui e mai vătămătoare". Cam aşa ar fi scris d-1 Roman şi nu s-ar mai fi gîndit la faptul că poetul vede lucrurile prin altă prismă decît economistul ori decît criticul. Şi ce-am făcut eu altceva decît ceea ce sîntem încredinţaţi că ar fi făcut şi d-1 Roman în împrejurarea pomenită mai sus ? Şi eu am arătat, bineînţeles, pe cît am putut frumuseţea şi plasticitatea formei, o mulţime de sentimente frumoase care însufleţesc pe poet, dar am protestat împotriva idealizării unei stări de lucruri care numai idealizare nu merită. H. Taine, unul din cei mai mari istorici moderni şi care mai curînd poate să fie acuzat de conservatorism decît de liberalism, zugrăveşte cu culori grozave viaţa din veacul de mijloc. După ce înşiră o mulţime de grozăvenii, iată concluzia la care ajunge : „Această despoiere şi aceste omoruri de slabi, acest negoţ de hoţii şi de ucideri între cei tari, această deprindere de a ocărî şi de a sugruma legea şi dreptatea alcătuiesc aproape în tot veacul de mijloc obiceiurile feudale şi, după ce am cîntărit cu băgare de seamă bunătăţile şi fericirile acestei vremi lăudate, aflu că mi-ar plăcea tot .atîta să trăiesc într-o pădure sau într-o potaie de lupi" *. Alt istoric, Scherr, ne descrie cu cele mai vii culori .grozavele şi dobitoceştile relaţii de iubire în veacul de mijloc. Şi, - iată, eu, care mi-am făcut o idee limpede despre aceste relaţii, citesc un poet romantic la care aceşti lupi feudali sînt zugrăviţi ca nişte viteji „fără frică -şi fără pată", plini de înaltă morală, iar relaţiile de iubire apar ca nişte idile frumoase, şi în faţa acestei minciuni eu, criticul, să n-am drept a pomeni măcar că minciuna e minciună, să n-am drept nici să arăt răul ce aduce această idealizare, pe de o parte prin falsificarea faptelor istorice, pe de alta prin sugerarea de sentimente de respect şi iubire pentru o stare de lucruri ce merită numai * Vezi Essais de critique et d'histoire, p. 8—9. ura ; n-am drept să spun că din această falsificare de fapte istorice, din această sugerare de sentimente nepotrivite se pot folosi acele păsări de noapte care aşteaptă vreun chip dacă nu pentru a întoarce carul progresului îndărăt, cel puţin pentru a-1 opri pe loc cit mai multă vreme !! D-1 Roman găseşte că n-am drept să fac astfel şi susţine că-i „o absurditate" ! Dar pentru ce ? Poate d-1 Roman are idei istorico-culturale în privinţa veacului de mijloc ? Atunci, bineînţeles, ar avea dreptate să ne combată. Nu, în privinţa aceasta d-sa e de acord cu noi. Dar iată pentru ce : ,„Nu-mi pretinde mie, poet, să văd trecutul prin prisma d-tale de economist; nu pretinde albinei să facă studii prealabile de botanică înainte de a începe să-şi strîngă mierea". Iată concepţia metafizică a artei în toată goliciunea ei, în toată simplicitatea. Prisma poetului strămutată în afară de cunoştinţele omeneşti, poetul asemănat cu o albină care zboară de la o floare la alta pentru a strînge mierea ! Goethe, pentru a scrie Iphi-genia, a studiat ani întregi istoria culturală a Greciei; Flaubert, pentru a scrie Salammbd, a studiat şase anr istoria Cartaginei şi, după d-1 Roman, rău a făcut. D-sa nu le cere asemenea jertfă, nu le cere ca ei, artişti, să vadă prin prisma istoriei. Iar dacă grecele în drama lui Goethe ar veni pe scenă cu turnură şi grecii cu frac, stînd de* vorbă la cafe chantant şi citind gazete, toate acestea n-ar fi nimica, numai frumos să fie descrişi, numai să fie miere, încolo de unde a luat-o poetul nu-i treaba noastră f Nu vede oare d-1 Roman că nu concepţia mea e absurditate, ci a d-sale ? D-1 Roman citează următoarea frază a mea : „Depărtarea trecutului face să se poată şterge toate trăsăturile nepoetice". „Ei bine — zice d-1 Roman — dacă depărtarea face să dispară părţile nepoetice, lăsaţi pe poet să cînte ceea ce rămîne, ce-i pare că e poetic". Ba nu ! Dacă poetul vrea să scrie ceva dintr-o epocă istorică, apoi trebuie s-o cunoască adînc, din punctul de vedere istoric, economic şi cultural, ca să nu ne spună minciuni ; iar dacă n-o cunoaşte, atunci să vorbească despre ceea ce cunoaşte. „Dar o poemă care cuprinde greşeli istorice ori ne înfăţişează sub cu totul altă lumină o epocă istorică poate să fie însemnată din alte puncte de vedere". Foarte adevărat ! Un critic, făgăduind toate însuşirile unei poeme numai pentru că va fi euprinzînd un neadevăr istoric, ar 210 1?U dovedi îngustime de vederi; dar şi un critic care, din pricina frumuseţilor formei, n-ar vedea minciuna fondului ar dovedi de asemenea o minte prea îngustă. De altmintrelea, această minciună îşi răzbună stricînd înti-părirea ce ar putea să ne facă forma. întipărirea ce ne va face o poemă foarte frumos scrisă, dar in care grecele s-ar arăta cu turnură şi grecii fumînd ţigări de Havana va fi foarte stricată tocmai prin faptul minciunii istorice. Şi cînd în public se vor lăţi cunoştinţele istorice, economice .şi culturale despre vîrsta de mijloc, aşa ca fiecăruia să-i iie cunoscute limpede relaţiile sociale şi morale din acea epocă, atunci ideile romantice din acea vreme ne vor face tot aceeaşi întipărire ca şi nişte grece din Atena veche cu turnură. Mai ciudat este că d-1 Roman, apărînd dreptul minciunii în artă, crede că apără arta împotriva mea ! Putem cu tot dreptul să-i înturnăm d-lui Roman cuvintele d-sale : „Dacă venim însă la d-1 Eminescu, nedreptatea şi absurditatea e şi mai aparentă44. Aceste cuvinte pe care ni le spune d-sa nouă cu mai mult drept i le putem întoarce noi, pentru că, afară de toate celelalte, e şi nedrept cu Eminescu. Cînd am scris articolele mele despre genialul poet, înaintea mea plutea poetul aşa cum îl cunoaştem cu toţii, cel puţin în parte. Un om nervos, impresionabil, sărac, cinstit, cult, muncitor; un om care a cîştigat cultura prin muncă, în sfîrşit, un om consecvent. Sub înrîurirea unui cerc de oameni şi-a format Eminescu convingerile sale sociale, filozofice, economice, is-tbrico-culturale, politice şi, alcătuindu-şi aceste convingeri, el le-a rămas credincios toată viaţa lui. In conferinţe publice (Influenţa austriacă), în viaţa publică, în timpul cît a fost ziarist, ca redactor al Timpului, ca poet, în sfîrşit, el a rămas consecvent cu principiile sale. Convingerile lui nu sînt ale noastre, ba, în multe privinţe, ale noastre sînt cu desăvîrşire protivnice celor ale lui, dar el credea sincer. Cu un asemenea om poţi să te lupţi cu toată energia, să-l ai duşman^ dar nu poţi să nu-1 stimezi, nu poţi să nu simţi că tot ce spune e strîns legat cu totalitatea convingerilor lui. Şi tocmai aşa l-am considerat eu. Pentru mine, cutare poezie, cutare ori cutare vers chiar n-au fost nişte lucruri făcute din întîmplare, ci nişte produceri necesare, „bucăţi din inimă rupte44, după vorba admirabilă a lui Vlahuţă, şi bucăţi din creieri rupte. Pentru noi, strofa „Şi cum vin cu drum-de-fier44, din doina-i populară, nu-i ceva accidental, care ar fi putut şi lipsi,, după noi această strofă e strîns, organiceşte legată de toate convingerile, de toată viaţa poetului. Cînd zice: Şi cum vin cu drum-de-fier, Toate cîntecele pier, Zboară păsările toate, De neagra străinătate... In aceste versuri se vede jalea şi plângerea poetului împotriva civilizaţiei străine, care, introducîndu-se cu dru-mul-de-fier, dizolvă o stare întreagă de lucruri, de relaţii patriarhale, alungă poezia primitivă, alungă cîntecele pentru a face loc unei stări de lucruri întemeiată pe ban, zgomotoasă şi nepoetică, după cum e şi zgomotul locomotivei. Noi sîntem cu totul de altă părere în privinţa acestei poezii primitive şi patriarhale şi, cu toate protestările d-lui Roman, nu vom înceta de a ne lupta împotriva acestei idealizări a unei stări de lucruri arhiticăloase şi care pentru poetul nostru se părea plină de cîntul pasărilor. Dar nu-i vorba de noi, ci de Eminescu, şi el aşa credea, aşa simţea şi aşa zicea. Aşa-i cu toate poeziile lui Eminescu. Nu-i ceva accidental cînd el, în satira lui, în termeni nu tocmai poetici, dar foarte tari, ocărăşte pe reprezentanţii mişcării liberale, şi mai ales pe C. A. Rosetti; nu-i ceva accidental cînd poetul gîndeşte cu drag şi cu mîndrie la vremea lui Mircea cel Mare, dîndu-ne-o ca ideal faţă cu vremea de azi; nu-i ceva accidental, în sfîr-. şit, cînd Eminescu zugrăveşte cu culori vii şi idealiste iubirea de pe la 1400 ; toate acestea se ţin,, sînt strîns legate de convingerile, de concepţiile politico-sociale ale poetului, sînt strîns legate de toată viaţa lui. Acela care ar fi zugrăvit iubirea ideală de la 1900, poetul acela ar fi avut alţi creieri, alt sistem nervos, alte convingeri, altă creştere, alt mijloc înconjurător, în sfîrşit, ar fi fost altul, şi nu Eminescu. Cînd am scris articolele mele despre dînsul şi am avut înaintea mea volumul lui de poezii, am privit acest volum ca productul, ca rezultatul unei vieţi întregi de gîndire, de luptă, de suferinţă ; acest product, pentru mine are rădăcini adinei şi inima şi creierii poetului, şi plecînd de la acest product am vrut să mă strecor în inima şi creierii lui pentru a vedea şi a pricepe rădăcinile, firele prin care se 212 213 ţine creaţiunea artistică de poet, am vrut s-o pricep şi s-o explic la alţii. Am reuşit oare pe deplin? Desigur că nu. Şi chiar am declarat că în privinţa aceasta nici nu mi-am închipuit şă reuşesc pe deplin. Reuşit-am măcar în parte? Nu ştiu; asta s-o judece cititorii, nu eu. Dar ceea ce ştiu este că am fost corect lucrînd astfel. Am fost corect cînd am privit volumul de poezii nu ca o jucărie, ci ca rezultatul şi exprimarea unei vieţi întregi, am fost corect cînd am privit pe poet ca pe un om viu; am fost corect, în sfîrşit, fiindcă am vorbit de poetul-orn. Şi în faţa acestei concepţii a mele : poetul-om d-1 Roman pune concepţia sa: poetul-insectă! Poe-tul-fluture, poetul albină, care zboară de la floare la floare pentru a strînge miere şi a ne desfăta ! Iată cum pricepe d-1 Roman pe poet! Şi exemplul d-lui Roman cu albina nu-i o scăpare din vedere, ci exprimă foarte bine ceea ce înţelege d-1 Roman prin poet. Şi, în adevăr, dacă poetul nu pune în creaţia sa toată viaţa, cu toate luptele, suferinţele, convingerile sale, dacă el caută peste tot numai frumosul, îl strînge şi îl aşterne pe hîrtie pentru a ne desfăta, ce alta e atunci poetul dacă nu un fluture ori o albină ce zboară din floare în floare şi strînge miere ? Nu-i vorbă, poeţi-fluturi de aceştia sînt destui în ţara românească, dar a spune aşa ceva despre Eminescu ar fi mare nedreptate. Şi ce e mai frumos este că d-1 Roman, punînd împotriva concepţiei mele de poet-om concepţia d-sale de poet-insectă, crede că-1 apără pe Eminescu. Dacă Eminescu ar fi răspuns, desigur ar fi zis : „Seapă-mă, Doamne, de prieteni !" Cum că Eminescu ar fi zis astfel nu încape îndoială. /. L. CARAGIALE înainte de a începe să scriem despre Caragiale, sîntem nevoiţi a face o digresiune cam mare, dar care e absolut necesară pentru articolul de faţă, pentru priceperea mult talentatului nostru scriitor I. L. Caragiale. Am zis într-un articol precedent* că, pe la sfîrşitul veacului trecut, o stare întreagă de lucruri, o întocmire întreagă socială a căzut (feudalismul), a fost înlăturată de revoluţia cea mare franceză şi în locul ei s-a înfiinţat întocmirea socială liberalo-burgheză. Aceasta din urmă, mult mai superioară decît cea dintîi, mult mai progresivă, e foarte departe de a fi perfectă ori chiar bună, ci are multe şi grave neajunsuri care au deziluzionat aşa de mult pe cei ce şi-au croit un ideal frumos şi se aşteptau la realizarea unei întocmiri ideale. Starea de lucruri modernă e, desigur, mai înaintată decît cea veche, dar are neajunsuri adinei şi dureroase. Omenirea e din nefericire departe de a putea fi comparată cu un om cu minte şi inteligenţă clară, care ar merge tot înainte, ci mai cu-rînd am putea s-o comparăm cu un om beat, care nu vede bine drumul, face ocoluri şi zigzaguri, se poticneşte, cade şi de multe ori e expus să-şi frîngă gîtul. Va fi în viitor altmintrelea desigur, dar acesta e un ideal depărtat. Ceea ce a fost revoluţia cea mare pentru Franţa a fost 1848 pentru noi. După 1848 a dispărut şi la noi o întocmire socială asemănătoare cu feudalismul * [Este vorba de articolul Decepţionismul în literatura română, în volumul de faţă, p. 43—60.] 225 {iobăgia), înlocuită fiind prin o întocmire liberalo-bur-gheză. O prefacere asemănătoare celei franceze a fost făcută de o pleiadă de tineri generoşi, sub influenţa şi cu I ajutorul civilizaţiei europene. O prefacere asemănătoare a dat şi roade asemănătoare. întocmirea noastră socială contemporană e, desigur, mult mai înaintată, mult mai superioară decît cea veche, iobăgistă, dar are şi ea multe, adînci, grave şi dureroase neajunsuri. Am zis că instituţiile europene introduse la noi au dat roade asemănătoare cu cele europene. Asemănătoare, da, dar identice cu desăvîrşire nu, pentru că condiţiile în care au fost introduse la noi instituţiile europene n-au fost identice cu condiţiile în care au fost introduse aceleaşi instituţiuni în Europa occidentală, şi mai ales în Franţa. La 1848 Europa nu era ceea ce fusese la 1789, deci şi condiţiunile exterioare şi cele interioare erau pentru ţara românească altele decît pentru Franţa. Evident că şi roadele date de instituţiuni identice în condiţiuni diferite trebuie să difere. Analiza lor în condiţiunile speciale româneşti, cît diferă ele, în rău ori în bine, de cele europene, este lucru de o colosală importanţă, dar, desigur, nu poate să facă tema unui articol literar cum e acesta. Pentru un singur lucru trebuie să facem excepţie, despre o singură diferenţă între condiţiunile ţării noastre şi între ale Franţei cu privire la introducerea institu-ţiunilor moderne, trebuie să vorbim aici, fiind absolut necesar pentru articolul nostru. Această diferenţă e următoarea : în Europa occidentală, întocmirea socială modernă, instituţiunile liberalo-burgheze au fost" obţinute printr-o luptă îndelungată şi eroică de însăşi burghezimea. Burghezimea, ajungînd puternică materialiceşte şi intelectualiceşte, fiind bogată şi cultă, a învins clasa feudală, boierimea occidentală, şi a introdus instituţiile liberalo-burgheze, mai ales prielnice burghezimei. Noi însă la 1848 n-am avut o clasă burgheză puternică, nici materialiceşte, nici intelectualiceşte. Burghezimea noastră orăşenească nu era nici bogată, nici cultă. Aceia care aii introdus instituţiile liberalo-burgheze la noi, printr-o luptă eroică, erau tocmai fiii clasei privilegiate, o pleiadă de' tineri culţi şi generoşi, iar burghezimea a început să se dezvolte mai tîrziu, ca un rezultat al introducerii instituţiilor europene. Diferenţa e dâr vădită, e bătătoare la ochi. în occidentul Europei, instituţiunile au fost create de burghezimea bogată şi cultă ; la noi, instituţiunile moderne creează o burghezime puternică şi cultă. în occidentul Europei instituţiile moderne, întocmirea socială modernă e o creaţiune a burghezimei, la noi invers : burghezimea, puterea şi cultura ei sînt creaţiuni ale insti-tuţiunilor. Această diferenţă fundamentală a trebuit, bineînţeles, să producă nişte anomalii speciale ţării noastre, nişte anomalii necunoscute, altele decît ale occidentului Europei. Cultura modernă burgheză, introdusă la noi, s-a întîlnit cu altă cultură inferioară, cu care a intrat în luptă, avînd tendinţa de a o distruge, de a educa pe om în sensul modern. Dar omul nu se schimbă aşa de uşor, ceea ce se schimbă mai uşor la om e stratul întîi, dacă putem să ne exprimăm aşa, al inteligenţei şi moralei, adică partea cea mai superficială din om. Calităţile organice, adînci, se schimbă mult mai greu, se schimbă cu generaţiile. De aici superficialitatea culturii noastre. Instituţiile europene, odată introduse, cer o clasă de oameni care să le priceapă bine, să ştie să le pună în practică, să le realizeze. în occidentul Europei, această clasă era burghezimea cultă; la noi, cum am zis, lipsea această clasă, burghezimea chemată să realizeze aceste instituţiuni fiind incultă. De aici trebuie să rezulte, şi a rezultat, multă nepricepere, schimonosire, falsificare a instituţiilor şi culturii europene din partea celor nepricepuţi, falsificarea şi exploatarea acestei culturi şi acestor instituţii din partea celor mai pricepuţi şi mai necinstiţi. Aceste anomalii, neajunsuri şi multe altele, unele comune nouă şi Europei occidentale, altele speciale nouă, trebuiau să fie produse de introducerea la noi a instituţiilor şi culturii europene, şi în adevăr au şi întovărăşit aceste instituţii şi această cultură. A fost oare de vină acea pleiadă de tineri generoşi care au introdus la nbi formele sociale moderne ? Bineînţeles că nu. Lor cu atît mai mare le e meritul că în condiţiuni atît de neprielnice au putut să ne înzestreze cu nişte instituţiuni cărora, de bine, de rău, le datorim tot progresul ce am făcut. Iar anomaliile sînt rezultatul întregii noastre dezvoltări istorice. Dar ce au a face toate acestea cu scrierile lui Caragiale ? Au mult a face : cele patru comedii ale lm Caragiale, strînse într-un volum, au toate aceeaşi notă ge- 216 217 nerala : bătaia de joc, ridiculizarea, biciuirea anomaliilor, neajunsurilor izvorîte din introducerea instituţiilor europene, satirizarea mai ales a acelor neajunsuri şi anomalii pe care nu le împărtăşim cu Europa occidentală ci smt speciale ţării noastre. Caragiale e de netăgăduit un mare talent şi un talent satiric. Am subliniat cuvintele din urmă pentru că am dori să atragem asupra lor atenţia cititorilor noştri. Un talent trebuie preţuit, dar mai ales trebuie preţuit un talent satiric; aici, cum am zis cu altă ocazie, poate să fie vorba de preţul rarităţii. Natura e peste măsură de zgîreită în producerea geniilor satirice. Geniile care prin rîsul lor au biciuit viţiile societăţii au fost şi sînt foarte puţine: Aristofan, Juvenal, Erasm de Rotterdam, Ra~ belais, Moliere, Swift, Voltaire, Gogol, Şcedrin, iată-i mai pe toţi. Caragiale nu e geniu, dar e un mare talent satiric şi ca atare trebuie să ne intereseze în gradul cel mai înalt. în acest articol vom vorbi numai de volumul de comedii al lui Caragiale. Conu Leonida faţă cu reacţiunea e comedia cea mai mică şi cea mai neînsemnată din cele patru ; sînt numai două persoane : Conu Leonida, un pensionar bătrîn, şi Efimita, femeia sa. în această comedie, ca în germen, se vede tot talentul lui Caragiale cu toate marile lui calităţi şi cii toate neajunsurile lui. Un umor, un spirit, un rîs vesel şi nesilit, o observaţie adevărată, reală şi fină, o pricepere de scenă perfectă, 6 exactă pătrundere psihică şi o vedere limpede a fiecărei mişcări a eroilor săi, toate aceste calităţi, care ne-au dat două capodopere ca Noaptea furtunoasă şi Scrisoarea pierdută, se văd în germeni în Conu Leonida. Conu Leonida, un pensionar bătrîn, om bun, timid, mărginit şi incult, face politică, politică mare, vorbeşte de revoluţie, de „Galibardi", de papa de la Roma, „iezuit, aminteri nu-i prostcare, văzînd că nu poate s-o scoată la capăt cu „Galibardi", a hotărît să-l facă cumătru şi 1-a pus de i-a botezat un copil. Ori iată cum conu Leonida explică nevestei sale ce este halucinaţia : „Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap \ Glumeşti cu omul! se-ntîmplă... (cu tonul unei teorii sigure), Că fiincă de ce ? O să mă-ntrebi... omul, bu-nioară, de par egzamplu, dintr-un nu ştiu ce, ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee ? Fandacsia e gata ; ei ! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă". De acelaşi spirit şi umor e plină toată piesa. Cit de fin şi real observator e Caragiale dovadă e începutul scenei a Il-a, o pagină admirabilă. După ce bătrînii au vorbit de revoluţie, adorm. Deodată se aude un zgomot afară. Cucoana Ef imita, încă sub influenţa convorbirii cu bărbatu-său, speriată, se scoală, încuie uşile şi iar se culcă, zgomotul se repetă. Efimiţa sare din pat, aprinde lampa, încuie iar uşile, umblă tremurînd prin casă, cheamă pe bărbatu-său. în această pagină mare (e tipărită cu petit), Efimiţa pronunţă numai cinci sau şase cuvinte, încolo urmează descrierea tuturor mişcărilor corpului, tuturor mişcărilor sufleteşti. Caragiale arată aceeaşi pătrundere şi observaţie fină şi în alte comedii, dar această pagină rămîne neîntrecută. Toată scena care urmează, unde teribilul revoluţionar, conu Leonida, la cel dintîi zgomot de afară, tremură ca varga, baricadează uşile cu mobilele din casă, e de un comic mare şi, ceea ce poate e şi mai important, e perfect tipică pentru conu Leonida şi coana Efimiţa. Aceşti bătrîni pensionari, mahalagii, sînt creaţiuni vii, atît de vii încît parcă-1 vezi pe conu Leonida în halat, în papuci şi cu scufie de noapte pero-rînd : „Hehei ! unul e Galibardi ; om, o dată şi jumătate !" Ca satiră socială, comedia e puţin adîncă, ea abia atinge stratul superficial al neajunsurilor urmate din introducerea instituţiilor europene. Săracii bătrîni pensionari sînt atît de proşti, dar şi atît de inofensivi. Mai adîncă e Noaptea furtunoasă. Aici scalpelul criticii, satirei şi analizei a intrat mai adînc în viaţa noastră socială. Unii au făcut o învinuire lui Caragiale din faptul că a luat să descrie tipuri din mahala, şi nu din saloane şi buduare. O învinuire mai nefundată nici că putem să ne închipuim. Mai înainte de toate, un autor descrie, şi trebuie să descrie, acel strat social pe care-l cunoaşte mai bine, şi afară de aceasta mahalaua de la 1848 încoace are din ce în ce mai multă însemnătate în viaţa noastră socială. Despre însemnătatea mahalalei în viaţa noastră politică nici nu vorbim, fiecare ştie că de mahala atîrnă 218 219 alegerile în oraşe, fiecare ştie că un guvern care ar pierde sprijinul mahalalei n-ar putea-o duce mult. Mahalaua mai are şi altă însemnătate; dintr-însa iese burtă-verzimea îmbogăţită, burghezimea noastră naţională. Un crîşmar, un cherestegiu, îmbogăţindu-se cine mai ştie cum, ajunge bancher, lipscan, neguţător naţional. Influenţa acestei burghezimi cu punga plină asupra vieţii noastre, de bună seamă că nimeni nu va nega-o. Nu vom arăta cuprinsul comediilor d-lui Caragiale, fiindcă cititorii le cunosc, apoi nici loc nu avem. Persoana de căpetenie în Noaptea furtunoasă este Dumitrache zis şi „Titircă inimă rea", cherestegiu, „comersant" şi căpitan în garda civică. Jupîn Dumitrache este în adevăr cel mai tipic reprezentant al mahalalei. Am s-pus că puterea mahalalei începe de la 1848, cînd au căzut boierii şi pe terenul vieţii sociale a început a ieşi burghezimea. Jupîn Dumitrache este reprezentantul mahalalei, unul din reprezentanţii domniei banului, şi el îşi simte bine puterea, o cunoaşte chiar lămurit. Jupîn Dumitrache ştie, ori măcar simte, că toată mişcarea liberală este pentru dînsul. „Titircă inimă rea" ştie că parlamentele lucrează pentru dînsul, că Vocea patriotului naţionale cu redactorul ei, „Rică Ventureanu", combate pentru dînsul, că „sfînta constituţie", în sfîrşit, este pentru dînsul făcută. Ştie şi simte, de aceea, cu o mină pe burta-i groasă şi cu alta pe pungă, zice : „Noi suntem popor, naţie..." şi cu cel mai mare dispreţ vorbeşte despre cei ce n-au bani. Funcţionari mici, cu leafă puţină, sînt la dînsul „bagabonţi", „coate-goale", „maţe-fripte" şi d-sa, stăpân pe situaţie, dă mandate de arest împotriva bolnavilor, bate slugile şi dacă nu umflă şi pe redactorul Rică apoi pricina nu-i frica de a bate un scîrţai-scîrţai, ci pentru că „... Eu de ! negustor, să mă pui în public cu un coate-goale..." Un om sărac pentru „Titircă inimă rea" este aşa de jos încît, chiar cînd îi funcţionar, e ruşine a-1 bate. Şi „Titircă" e numai cherestegiu, ce va fi un jupîn de soiul acesta mai bogat încă ? Tipul jupînului Dumitrache e de mare interes. Nu ştim dacă autorul a pus înadins în aceeaşi comedie pe băiatul Spiridon, pe tînărul Chiriac şi pe jupîn Dumitrache ; oricum — în această treime avem un singur Titircă, dar la felurite vîrste. Băiatul Spiridon, pe care îl creşte stăpînu-său prin sfîntul Nicolai cu sf îr-curi, pe care-l bate şi-1 trage de păr oriunde-1 întîlneşte... Spiridon, care de mic e deprins a bea tutun, a fura şi a duce biletele de amor ale Ziţei... Spiridon crescând ajunge un Chiriac, băiat de prăvălie, capătă încrederea stăpânului, „consimte la onoarea lui de familist", adică se face păzitorul stăpânei, pe urmă amantul ei şi astfel, fiind bine cu jupînul şi mai ales cu jupîneasa, intră şi el cu parte în prăvălie, se însoară şi se face „negustor", adică un jupîn Dumitrache — Titircă inimă rea. Pe urmă îşi destoaie muşchii, pentru bătăile suferite, pe alţi Spi-ridoni. Credem că e vădită absurditatea celor ce ziceau că autorul a greşit luînd tipuri din mahala, în loc să ia din saloane şi buduoare. In Ziţa, cumnata lui Dumitrache, vedem ce înrîurire a avut civilizaţia asupra femeilor din mahala. Ziţa se duce la „Inion", ştie să facă cu ochiul, să se îmbrace, să facă intrigi amoroase, să spună cîteva cuvinte franţuzeşti, pocite grozav, şi, în sfîrşit, ca hrană sufletească are romane proaste ca Dramele Parisului, despre care zice : „... Cîte au ieşit, le-am citit de trei ori". Rică Ventureanu, tandru poet, student în drept şi redactor la Vocea patriotului naţionalele alt tip, tot atît de cu spirit descris şi de real. Zic unii că tipul lui Rică e prea din cale-afară. Noi nu sîntem de această părere. Tinerii găgăuţi, „tinerimea, speranţa viitorului", care bat trotuarele Bucureştilor, umplu cafenelele şi tunelurile, joacă toată noaptea biliard, îşi ruinează sănătatea şi morala în casele publice şi sărind gardurile mahalalelor; aceşti tineri, care se pretind învăţaţi pentru că ştiu să înşire cîteva fraze, stricate, franţuzeşti; aceşti tineri, care se fac luminătorii naţiei în ziare pentru că au învăţat pe de-a rostul cîteva fraze, odinioară cu înţeles mare, pentru care au bătut inimi mari, dar care acuma au ajuns stereotipe, s-au pîngărit, au ajuns de rîs în gura acestor Rică, Ipingescu, Titircă etc.; aceşti tineri, care se fac redactori la Vocea patriotului naţionale, repetînd cu patos : „Naţie, patriotism, poporul suveran, patria e familia cea mare" ; aceşti tineri, această speranţă a viitorului sînt o realitate prea bătătoare la ochi pentru a rnai putea fi negată. Cît despre năstruşnica lipsă de cunoştinţe a redactorului Vocei patriotului naţionale, care scrie : 220 221 „Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizerieordioasă..." — apoi prin ce este această frază mai gogonată decît cea scrisă de redactorii revistei Steluţa din Roman cînd zic : „Nutrim devotamentul de a colabora pentru progres" ? Cucoana Veta, nevasta lui „Titircă inimă rea", e mai aşezată şi mai solidă decît sora sa, Ziţa, mai cu minte v.'decît bărbatu-său, ea în definitiv duce casa. Îmbogăţită, deci neavînd nevoie de a munci, neputînd chiar a munci, că „de, ce-ar zice vecinele!", incultă, deci neputînd munci intelectual, e fatal ca ea să-şi ia un amant. Puterile nervoase trebuie cheltuite şi, neputîndu-se altfel, sînt cheltuite în intrigi amoroase. In cazul de faţă, amantul e Chiriac, băiatul din prăvălie şi omul de încredere al stăpînului. Dacă trecem de la tipurile din Noaptea furtunoasă la consideraţii generale, trebuie să spunem că toate meritele artistice care se găsesc în germeni în Conu Leonida, în Noaptea furtunoasă se dezvoltă, sînt o vegetaţie frumoasă. Un spirit nesecat, un rîs vesel şi nesilit; acţiunea e vie, un act urmează din altul fără silă, oamenii se mişcă pe scenă atît de natural încît uiţi cîteodată că te găseşti la teatru. Scena fiind Ocupată totdeauna de persoanele principale, niciodată nu scade interesul spectatorilor, ci mai curînd creşte. Intriga e extrem de simplă, tipurile sînt vii. Aici însă trebuie să constatăm şi un neajuns ce-1 are Noaptea furtunoasă: analiza psihică a tipurilor nu e destul de adîncă, tipurile sînt mai ales descrise şi analizate din punctul de vedere exterior. Adîncile mişcări sufleteşti, care caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sînt făcute cu mai puţină măiestrie decît caracterizarea tipului şi caracterului exterior. Excepţie fac scenele a VUI-a şi a IX-a din actul I, admirabile ca analiză psihică. Veta e sfădită cu amantul ei Chiriac, care presupune câ ea s-a amorezat de un amploiat. Urmează o scenă între Chiriac şi Veta. Amîndoi au dor de împăcăciune, dar amorul propriu nu-i lasă, mai ales că şi unul şi altul crede că are dreptate. Si, iată, scena se începe prin cuvinte nepăsătoare, prin fraze scurte, care ascund o emoţiune şi o amărăciune mare. Frazele, de o indiferenţă prefăcută, se fac amare, pline de mustrări : dorind din toată inima a se împăca, Chriac cu Veta se sfădesc, sînt gata să rupă cu totul; şi indiferenţa, amărăciunea se sting, dispar numai cînd Chiriac se repede şi ia spanga pustei ca să se ucidă. In faţa primejdiei, Veta, înspăimîntată, cedează ; urmează o scenă de împăcăciune, cu explicaţii, cu jurăminte de fidelitate, cu promisiuni de a nu mai începe niciodată sfada, cu asigurări reciproce de iubire. Toată această scenă e admirabilă, fiecare cuvînt e la locul său, fiecare frază arată o stare sufletească vie şi adevărată. După fiecare frază, cînd pricepi şi simţi că e tocmai aceea pe care trebuie să o spună Veta ori Chiriac, rămîi uimit: de unde ştie Caragiale că tocmai această frază e aceea care trebuie spusă ? — o uimire care de altmintrelea se repetă totdeauna cînd citeşti scrieri de mare talent. Rămîi uimit asemenea cînd te gîndeşti că autorul a ştiut să ne intereseze atît de mult pentru o scenă între o mahalagioaică şi băiatul din prăvălie, o scenă care durează opt pagini. Aceasta e o dovadă vie de -modul cum Caragiale poate să vadă în adîncul inimii omeneşti. * Talentul lui Caragiale şi-a găsit expresiunea sa cea mai desăvîrşită, a dat roadele cele mai frumoase în a treia comedie, în O scrisoare pierdută. Intriga acestei comedii e cît se poate de simplă. Zoe Trahanache, nevasta a doua a lui Zaharia Trahanache, mare proprietar şi capul unui partid politic, pierde o scrisoare de amor scrisă către Tipătescu, prefectul judeţului, amantul ei. Această scrisoare cade în mîna unui opozant, Caţavencu, care se foloseşte de ea ca de un instrument pentru a fi ales deputat. Aceasta e esenţa intrigii politice dacă putem să ne exprimăm aşa. Cît despre intriga amoroasă, ea e mai aceeaşi ca şi în Noaptea furtunoasă. în Noaptea furtunoasă avem pe Titircă, Veta, Chiriac; în Scrisoarea pierdută pe Trahanache, Zoe, Tipătescu. După cum Ti-tirică are deplină încredere în Chiriac, amantul nevestei sale, făcîndu-1 straja „ambiţului de familist", onoarei sale de familist; tot aşa şi Trahanache are încredere deplină în Tipătescu. încrederea bărbaţilor în amanţii nevestelor lor e oarbă: amîndouă comediile se sfîrşesc fără ca bărbaţii să bănuiască măcar pe amanţii nevestelor. Cu această intrigă simplă, politică şi amoroasă, Caragiale a ştiut să creeze nu numai o comedie mare de 222 223 moravuri, dar- şi una din cele mai sîngeroase satire politico-sociale. Aici satira e mai adîncă, mai serioasă, aici nu mai e vorba de ridiculizarea naivităţilor politice ale unui mahalagiu cum e conu Leonida, ci de funcţionarea întregului sistem constituţional, reprezentativ, în condiţii special româneşti. Aici satira e mai ascuţită, mai serioasă; după un rîs homeric, ea ne provoacă alte sentimente, care numai a rîs nu seamănă. Căci cel care cugetă, de multe ori sub forme caraghioase, vede un fond care merită o întristare adîncă. Cînd zeţarii tipografi culegeau geniala operă a lui Gogol, Suflete moarte, rî-deau ca nebunii. Se zice că acesta e unicul exemplu de o operă care să fi fost atît de spirituală încît să facă pe zeţari să rîdă aşa mult. Cînd însă Gogol a citit opera sa celebrului poet Puşkin, acesta a început să rîdă, dar cu cît Gogol citea mai mult Puşkin se întrista şi la sfîrşitul citirii, seoţmd un adînc oftat, a zis : „Ah, cît de tristă e ţara noastră". Şi cînd ne dezmeticim de torentul de spirit vesel care străbate toată comedia oare nu ne vine, nu trebuie să ne vină acelaşi simţămînt trist şi dureros ? In adevăr, să adîncim puţin această piesă. Iată-1 pe Trahanache, incult, prost ca o ciubotă, dar bogat; acesta e reprezentantul marilor proprietari. Iată pe Tache Farfuridi, de trampa lui Trahanache, avocat care face politică. Tot bagajul lui politic stă în cîteva fraze deşerte, ba are şi un program politic care se rezumă în următoarele : să se revizuiască constituţia, dar să nu se schimbe nimica. Brînzovenescu, avocat, prietenul lui Farfuridi, e şi mai ceva decît Farfuridi. Lui Brînzovenescu, Farfuridi i se pare un om politic prea aprins şi de un temperament periculos şi de aceea îl trage mereu de mînecă, repetînd : „Tachi, fii cuminte". Despre această treime Trahanache zice : „...Noi trei sutem stîlpii puterii : proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statua lui Traian etc". Capul partidului potrivnic e Caţavescu. Acesta e mai deştept ca ceilalţi, plin de iniţiativă şi de energie. In schimb însă e un plastograf, un falsificator de poliţe, om fără cel mai mic scrupul. Pentru el toată politica se reduce la carieră şi la apetituri. 224 Madam Trahanache e nevasta lui şi amanta prefectului ; această cucoană energică duce în adevăr politica judeţului, în locul venerabilului Trahanache. Politica pentru ea, cum se şi cuvine unei cucoane Zoiţica, e o petrecere ori un mijloc d-a urma intriga amoroasă cu Tipătescu. Nu principiile, dar chiar simple scrupule politice îi par nişte fleacuri, nişte nimicuri demne de copii, I iar nu de oameni serioşi. Ea e sincer revoltată contra amantului său, Tipătescu, care „nimicurile politice" (propria ei expresie) îndrăzneşte să le pună mai presus de liniştea ei. ţ Dandanache, un bătrîn ramolit, idiot, e candidatul t administraţiei, se alege chiar deputat tot prin amenin-tarea de a publica o scrisoare de amor a unei înalte persoane, lucru ce doreşte, dar nu reuşeşte să facă Ca-^ ţavencu. Reprezentantul administraţiei e prefectul Ti-i* pătescu. Tipătescu e amantul nevestei prietenului său, Tra-t hanache, pe care îl înşală de cinci ani. Ca prefect, bate f" lumea, face alegeri cu bătăuşi, arestează oamenii ca să capete înapoi o scrisoare de amor pe care a pierdut-o i amanta sa ; dă voie poliţaiului să ia mită numai să-i ] fie lui cu credinţă ; sechestrează telegrame şi dă ordine ţ ca să nu se expedieze nici o telegramă fără ştirea sa, şi toate acestea le face cu atîta seninătate de suflet încît ai crede că nici nu poate şi nici nu trebuie să fie alt-t mintrelea. Cînd vine de la telegraf şi spune Zoiţei că a | dat ordin să oprească toate telegramele, spune aceasta cu r atîta linişte încît s-ar părea c-a dat ordin slugii să-i facă ghetele. Şi cu toate acestea, din toată compania I onorabilă din Scrisoarea pierdută, parcă tot Tipătescu e mai om decît alţii. îngrozit de toată corupţia politico-socială care se desfăşoară înaintea sa, Tipătescu strigă : „Ce lume, ce lume, ce lume !..." Că Tipătescu e nevoit să strige plin de deznădejde : „Ce lume, ce lume !", aceasta e poate cea mai dureroasă parte a satirei, caracteristică pentru întreaga viaţă politică din Scrisoarea pierdută. Trahanache, un om, cum am zis, incult, naiv, | foarte mărginit, dar om cinstit în afacerile lui personale, ţ zice : „„.. Înţeleg, să zic : pentru politică — unde e în ^ joc interesul ţării, ca oricare român, a încercat omul, i ca să te forţeze adică, pentru că te ştie că ţii la onoarea |i Joiţichii, ca prieten ce-mi eşti — a făcut plastografie..." i 225 Din aceste cuvinte incoherente iese morala politică nu numai a lui Trahanache, dar a tuturor oamenilor politici din Scrisoarea pierdută. Revoltat grozav pentru neonestitatea lui Caţavencu în afacerile lui băneşti, pentru falsificarea girurilor la poliţe, Trahanache admite însă, ca oricare român, să facă „plastografie", mişelie cînd e vorba de politică, de „Interesul ţării". Dandanache rămîne cu gura căscată de mirare cînd Zoe îi zice că, odată ales deputat, trebuie la rîndul lui să se ţină de cuvînt şi să întoarcă scrisoarea de amor acelei înalte persoane cu al cărei ajutor s-a ales. „Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi ? S-ar putea să fac aşa prostie ? Mai trebuie s-al'dată... La un caz iar... pac! la Războiul". Necinste, mişelie, lipsă de scrupule sînt norme de purtare şi de înţelepciune cînd e vorba de „politică", de „interesul ţării". Mai sînt încă două persoane în Scrisoarea pierdută; aceştia sînt Cetăţeanul turmentat şi Pristanda. Cetăţeanul turmentat n-are nume propriu, şi aşa şi trebuie să fie, căci Cetăţeanul turmentat în comedia lui Caragiale e o simbolizare a majorităţii alegătorilor, pentru că acest Cetăţean turmentat trebuie să reprezinte, după ideea din O scrisoare pierdută, masa anonimă a alegătorilor. Cînd prefectul Tipătescu e nevoit să-şi calce pe inimă şi să recomande Cetăţeanului turmentat să aleagă pe Caţavencu, îl apostrofează cu următoarele cuvinte : „Pentru că eşti un om viţios... beţiv... păcătos... trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul domn Caţavencu". „... Pentru că, încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decît d-1 Caţavencu..." „Şi mai bun prefect decît d-1 Tipătescu" ar fi putut să adauge cu multă dreptate, în realitate însă, Cetăţeanul turmentat al lui Caragiale nu e nici viţios, nici păcătos, ci ignorant şi prostit. Caţavencu îl îmbată cu rachiu. Farfuridi şi acelaşi Caţavencu îl îmbată şi mai rău cu vorbe, prefectul are pentru el „hîrdăul lui Petrache", şi cu toate acestea Cetăţeanul e unicul om adevărat cinstit din toată piesa. Cînd pentru a doua oară găseşte scrisoarea cucoanei Joiţei şi i-o aduce acasă, Caţavencu, mirat şi revoltat de prostia Cetăţeanului, îi spune : „Nenorocitule ! ţi-ai arun- cat norocul în gîrlă : te făceam om !" Cetăţeanul, care ştie şi el foarte bine ce folos putea să tragă făcînd o mişelie cu scrisoarea, răspunde hotărît: „Nu puteam... andrisantul cu domiciliul cunoscut (arată pe Zoe)". Cît de departe sînt toţi aceşti Trahanache, Caţavencu, Dandanache, Tipătescu de la această pricepere a datoriei, de la acest simţămînt de dreptate şi onestitate. Aici avem una din cele mai fericite şi mai adînci idei din Scrisoarea pierdută. A doua persoană, de care n-am vorbit încă, e poliţaiul Pristanda ; acesta e iarăşi una din cele mai fericite creaţii ale lui Caragiale. Poliţaiul G. Pristanda linguşeşte, se tîrîie, minte, se înjoseşte, mijloceşte în afaceri ca om al prefectului, ascultă la ferestreie oamenilor, bate, arestează ilegal, strînge bătăuşii, e gata să trădeze azi pe acela pe care 1-a servit ieri. Unde e cauza acestei activităţi atît de febrile, atît de nesănătoasă şi vătămătoare ? E oare cauza chiar în caracterul lui ? Pristanda însuşi o explică. „Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi ! greu de tot... Ce să zic ? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Iacă d-aia nevastă-mea zice : mai roagă-te şi tu de domnul prefectul, să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot... Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi ! Nu mai puţin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună; famelie mare, renumeraţie mică, după buget". în acest monolog, admirabil de natural, atît de caracteristic pentru Pristanda, se arată, totodată, şi mobilul ce-1 mişcă, şi cauza întregii lui activităţi. Ca un refren care face pe unii să rîdă cu hohot, pe alţii să rîdă cu lacrimi, Pristanda repetă mereu : „... Famelie mare... nouă copii... unsprezece suflete... renumeraţie mică..." Că iubirea chiar cea mai curată (în cazul acesta iubirea de copii) poate să fie mobil de fapte mişeleşti e din nefericire un dureros adevăr. în Scrisoarea pierdută, Cetăţeanul turmentat şi Pristanda fac posibilă toată tragicomedia politică pe care o joacă Trahanache, Dandanache, Caţavencu. Cetăţeanul turmentat, persoană simbolică, după cum am zis, prin ignoranţa lui, prin lipsa 226 227 de simţ politic; Pristanda prin faptul că e instrumentul acestui politicianism, şi e instrument pentru că are „nouă copii... unsprezece suflete..." Aşa e conţinutul, aşa e satira politico-socială din Scrisoarea pierdută. E oare adevărată această satiră, e oare viaţa noastră aşa de păcătoasă, nu e oare o exageraţie mare aici ? Desigur că toată viaţa noastră politico-socială nu e aşa cum ne e zugrăvită în Scrisoarea pierdută; desigur că avem şi oameni cinstiţi, şi alegători care nu sînt nici ignoranţi, nici beţivi, altmintrelea ar trebui să desperăm de soarta şi viitorul ţării. Desigur, multe anomalii existente vor dispărea, dispar chiar acuma, aceasta e adevărat. Dar toate acestea nu dau nici un cuvînt în contra satirei lui Caragiale ; pentru că el nu ne-a zugrăvit toată viaţa, ci o parte a vieţii, o parte caraghioasă şi urîtă. Şi că astfel de viaţă, astfel de anomalii există, ba chiar unele care întrec pe acelea din Scrisoarea pierdută cine ar îndrăzni să nege ? Şi, odată aceste anomalii existînd, cine oare ar putea să nege dreptul lui Caragiale de,a le ridiculiza, de a le biciui, de a le expune la rîsul şi dispreţul public ? Ba nu numai că are dreptul, ci are chiar mare merit, un merit imens că a făcut aşa ; şi nu numai merit de artist, ci şi merit cetăţenesc, merit de a-şi fi făcut datoria. Dar zic alţii : tipurile nu sînt oare exagerate ? Unde s-au văzut oameni atît de proşti, unde s-a pronunţat un discurs aşa de incoerent ca al lui Farfuridi ? Mai întîi satira şi-a arogat totdeauna dreptul unor exagerări, şi în această privinţă chiar lucrările marilor maeştri satirici întrec mult în exagerări pe ale lui Caragiale. în adevăr, Caragiale s-a folosit foarte puţin de acest drept al satirei. Tipurile create de dînsul nu sînt numaidecît oameni care se plimbă pe stradă, şi nu trebuie deci căutată o absolută identitate între tipurile lui Caragiale şi între tipurile similare din viaţa reală şi nici între frazele ce pronunţă eroii lui şi între acelea pe care le spun oamenii ce trăiesc realmente şi care au dat material lui Caragiale pentru scrierile lui! Această identificare, această cerere ca eroii produc-ţiunilor artistice să fie identici în vorbă, în caracter, în toate, în sfîrşit, cu oamenii reali e absurdă. Cu mare naivitate, această cerere s-a manifestat cu ocazia criticilor asupra celei din urmă lucrări a lui Caragiale, Nă- pasta. Eroii comediilor lui Caragiale sînt creaţiuni ale lui Caragiale, deci sînt oameni nou născuţi, care au individualitatea lor proprie, caracterul lor propriu. Fiind creaţiuni vii, veţi întîlni o sumedenie de oameni care seamănă cu ei, niciodată însă identici, cum nu există nici în viaţa reală doi oameni absolut identici. Cu cît tipul creat de artist va fi mai reuşit, mai cu viaţă, cu cît mai mult va fi adevărată creaţiune de artă, cu atît această creaţiune va fi mai individuală, cu atît va fi mai puţin vorba de identitate cu alt tip din viaţa reală. O fotografiere, o copiere a unui ins din viaţa reală nu va fi o creaţiune vie, ci, ca o fotografie, ca o copie, va fi o lucrare moartă. Dacă tipurile din comediile lui Caragiale sînt vii, şi vii sînt tipurile din comediile lui, atunci ceea ce trebuie să cerem e ca frazele ce spun să fie caracteristice, să fie logice, să nu fie în contrazicere cu caracterul celui care le pronunţă, ci, dimpotrivă, să arate tocmai caracterul lui. în acest sens a avut dreptate marele scriitor rus Dostoievski cînd a zis că o creaţiune adevărat artistică e mai adevărată decît viaţa reală. în adevăr, pe cînd în realitate oamenii vorbesc şi fac multe lucruri care nu sînt deloc caracteristice ori care sînt indiferente caracterului lor, în artă însă fiecare acţiune, fiecare frază trebuie să fie şi este caracteristică pentru eroul producţiei artistice. Şi, în acest sens figurat, putem zice şi noi că tipurile comediilor lui Caragiale sînt mai adevărate decît cele din viaţa reală. Fiecare frază, fiecare acţiune ne zugrăveşte caracterul omului. Fiecare frază e caracteristică pentru acela care o pronunţă, caracteristice sînt chiar acelea care par a fi exageraţii satirice. Şi aici dăm peste o greutate, cu totul specială, pe care trebuie s-o învingă un scriitor satiric. Se înţelege că şi în roman o frază trebuie să fie caracteristică eroului ; într-o piesă teatrală, ea trebuie să mai lucreze pentru dezlegarea intrigii şi trebuie să fie scenică ; iar într-o piesă teatrală cu conţinut satiric se adaugă o nouă greutate :^ ea trebuie să ridiculizeze pe un individ ori chiar o întreagă stare de lucruri socială. Caragiale a învins toate aceste greutăţi. E caracteristic pentru Farfuridi incoerentul discurs de la întrunirea publică, e scenic acest discurs şi caracterizează şi ridiculizează şi pe Farfuridi, şi pe cei 228 229 ce-1 ascultă şi aprobă. Mai ales e admirabil caracterizat programul lui Farfuridi prin frazele din urmă, unde cere revizuirea constituţiei, însă cu condiţie, să nu se schimbe nimica. Pe frontispiciul cîtor programe politice nu s-ar putea pune această frază ca admirabila lor caracterizare ! Şi tot aceleaşi calităţi le găsim şi în discursul lui Caţavencu. Cîte discursuri patriotice, cîte lacrimi patriotice nu se varsă dacă nu pe tema că n-avem şi noi faliţi naţionali români, apoi pe teme similare ? Discursul demagogic al lui Caţavencu, plin de şiretlicuri, de tirade false, discursul unui speculant neruşinat şi îndrăzneţ ar fi peste putinţă în gura naivului şi timpitului Farfuridi, dar e foarte natural în gura lui Caţavencu. Analiza sufletească a eroilor din Scrisoarea pierdută nu e destul de adîncă. Cele mai adînci şi mai variate simţăminte mai nu sînt atinse. Aceasta se explică în mare parte prin faptul că Scrisoarea pierdută e o satiră politică ; asupra acestei satire a fost aţintită mai ales atenţia autorului, şi nu asupra adîncirii psihice a persoanelor. Dar analiza sufletească, atîta cîtă e, ca exactitate, ca pricepere a sufletului omului, ca putinţă de a zugrăvi acest suflet e mai presus de orice laudă. De altmintrelea, pentru două tipuri trebuie să facem excepţie şi în privinţa adîncirii psihice: Tipătescu şi Zoe Trahanache, chiar în această privinţă, nu lasă nimic de dorit. Aici iarăşi avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentatul nostru scriitor dramatic. între Zoe şi Tipătescu nu se agită numai chestiuni politice, ci e atins un puternic şi adînc simţămînt omenesc : iubirea; de aceea şi autorul nostru a avut prilej să facă o analiză mai puternică. Din punctul de vedere psihic, unii sînt zugrăviţi mai adînc, alţii mai puţin adînc, dar, cum am zis, nici unul greşit. Sînt scene care din punctul de vedere al adevărului şi puterii în zugrăvirea caracterelor şi stărilor sufleteşti sînt făcute cu adevărată nună de maestru. Aşa e scena a IX-a din actul al II-lea, între Caţavencu şi Tipătescu. Tipătescu e nevoit, prin poziţiunea sa, prin rugăminţile Zoei Trahanache, să trateze cu Caţavencu pentru răscumpărarea scrisorii. Plin de dispreţ, de ură pentru Caţavencu, e nevoit să înăbuşe aceste sentimente. Dar, ca prefect, învăţat să poruncească şi neînvăţat să-şi în-frîne pornirile caracterului său violent, de-abia poate să se stăpânească. In toată scena aceasta între Tipătescu şi Caţavencu, o scenă mare, de şapte pagini, la fiecare frază, la fiecare cuvînt se simt, se văd admirabil simţămintele ce fierb în sufletul lui Tipătescu. Frazele ce pronunţă, bătaia nervoasă din călcîi, strîngerea scaunului cu mîna trădează şi zugrăvesc aceste simţăminte, dar, mai presus de toate, e admirabil exprimată creşterea treptată a indignării lui Tipătescu şi silinţa de a se ştăpîni, pînă ce în sfîrşit indignarea învinge şi izbucneşte în strigătul: „Mizerabile !" şi turbat se aruncă asupra lui Caţavencu. Ca „pendant" pentru această scenă admirabilă, am sfătui pe cititorii noştri să citească din nou scena I-a din actul al II-lea, între Brînzovenescu, Farfuridi şi Trahanache. Brînzovenescu şi Farfuridi, după multe ocoluri, în sfîrşit, mărturisesc lui Trahanache că ei bănuiesc pe prefect de trădare politică. Trahanache, indignat, începe să mustre pe Farfuridi şi pe Brînzovenescu, la fiecare întrerupere se indignează mai rău şi sfîrşeşte prin a fugi de amicii săi politici strigînd: „Salutare! Salutare, stimabile!" Creşterea indignării lui Trahanache e zugrăvită cu o admirabilă pricepere. Zugrăvirea unui aceluiaşi simţămînt al indignării, a creşterii treptate a indignării la doi oameni atît de deosebiţi ca Tipătescu şi Trahanache arătă şi mai bine tot puternicul spirit de observaţie, toată puterea cu care Caragiale ştie să creeze adevărate şi vii individualităţi. ~ Sînt iarăşi admirabile două scene dintre Tipătescu şi Zoe. în scena a V-a din actul al II-lea, se zugrăveşte admirabil caracterul cucoanei Zoiţa : alintată, capricioasă, învăţată să i se îndeplinească toate capricîurile, cînd peste ea dă o nenorocire, cînd o ameninţă un scandal uită toate. Neînvăţată să fie contrariată în viaţă, neînvăţată cu toată seriozitatea vieţii, la prima arătare a primejdiei e gata să jertfească interesele politice trecute, prezente şi viitoare ale lumii întregi. De un egoism strimt, de o inteligenţă care era tocmai destulă pentru a duce de nas şi înşela pe bărbatu-său, de a face intrigi amoroase, dar cu totul neîndestulătoare cînd se cer vederi ceva mai înalte, ea se miră, e revoltată de scrupulul lui Tipătescu, care nu vrea să susţină candidatura escrocului de Caţavencu. Pentru a învinge scrupulul şi îndărătnicia lui Tipătescu, cucoana Zoe pune în mişcare toate mijloacele de care dispune o 230 231 femeie, şi încă o femeie-cucoană: linguşiri, dezmierdări, mustrări, ameninţări şi, în sfîrşit, lacrimi. Toată această scenă e admirabil de expresivă şi de adevărată. Faţă cu aceste multiple arme, Tipătescu se pleacă, e învins. Faptul că Zoe duce de nas şi pe bărbat şi politica judeţului, faptul că învinge scrupulul şi îndărătnicia lui Tipătescu prin energie, poate să pară că e semnul unei energii superioare. Aceasta e greşit, şi Caragiale e un observator prea fin ca să fie de această părere ; în altă scenă între Zoe si Tipătescu*, petrecută după cîteva zile după cea dintîi, se arată adevăratul caracter al Zoei. Cîteva zile de suferinţă, de primejdie o distrug într-atîta încît ea se pierde cu desăvîrşire. Fiecare mişcare, fiecare zgomot o face să tremure ca varga, să plîngă cu un plîns isteric, de astă dată neprefăcut şi cît se poate de sincer. Pe cînd Tipătescu cugetă şi se luptă pentru înlăturarea primejdiei, .pentru scăparea poziţiei lor, cucoana Zoe plînge, tremură, îl împovărează cu mustrări, şi-a pierdut capul pînă într-atîta încît nu ştie nici ce face, nici ce vorbeşte; ea ne insuflă milă. Diferenţa pe care o invocă ea între poziţiunea ei şi a lui Tipătescu, căci el e bărbat, deci asupra lui scandalul nu se va răsfrînge atît de mult, nu e tocmai adevărată pentru că Tipătescu oricînd e gata să plece cu ea. în această scenă se arată adevăratul caracter al cucoanei Zoe, caracter mai reuşit poate decît toate celelalte. Dar talentul lui Caragiale se arată nu numai într-o scenă, ci cîteodată într-o singură frază se oglindeşte tot caracterul talentului lui. Dăm aici două pilde foarte caracteristice : Tipătescu vorbeşte cu Pristanda. Acesta din urmă, plin de un extaz ipocrit pentru Tipătescu, plin de supunerea unui rob pentru prefect, supunere şi admiraţie ipocrită, cum şi trebuie să fie la un rob, cu un surîs de supunere pe buze, repetă, ca un ecou după prefect, cel din urmă cuvînt al frazei. Cînd prefectul înjură pe Caţavencu, Pristanda repetă după prefect, adăugind cuvîntul „curat". „Mişel", înjură Tipătescu pe Caţavencu, „curat mişel", repetă Pristanda ; „murdar", „curat murdar", răspunde Pristanda. Se schimbă vorba, Pristanda /ca un ecou/ repetă sfîrşitul f ra- * Scena a V-a, actul IV, şi mai ales scena I-a, actul IV. 232 zei, dar iată că Tipătescu spune fraza următoare, al cărei sfîrşit e cu totul în defavorul lui Pristanda : „Tipătescu: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine ; ai tras frumuşel cu condeiul. Pristanda (uitîndu-se pe sine, rîzînd): Curat condei. (Luîndu-şi numaidecît seama, naiv). Adecă cum condei, coane Fănică ?..." Acest răspuns al lui Pristanda, această frază e cît se poate de caracteristică pentru natura de rob ipocrit a lui Pristanda. Ea e şi cît se poate de logică, de adevărată din punctul de vedere psihologic. în adevăr, cînd Tipătescu începe zîmbind să vorbească de steaguri, Pristanda, al cărui spirit se modelează după spiritul lui Tipătescu, începe să rîdă, pregătindu-se să repete cuvîntul din urmă. Prin puterea inerţiei psihice, mecaniceşte, el repetă cuvîntul din urmă, „curat condei" ; sunetul cuvintelor pronunţate îi deşteaptă în conştiinţă însemnarea lor şi atunci, schimbînd deodată expresiunea feţei în naivă şi mirată, el pare că, nepricepînd de ce e vorba, întreabă : „Adecă cum condei, coane Fănică ?..." Dar acest răspuns, pe lîngă că e foarte caracteristic, pe lîngă că e perfect logic şi adevărat, psihologiceşte vorbind, e şi cît se poate de scenic. Păcăleala lui Pristanda face pe public să izbucnească într-un rîs cu hohot. A doua pildă o luăm din actul al IV-lea, scena a X-a. Zoe, după atîta spaimă şi durere, capătă pe neaşteptate ,■ scrisoarea de amor înapoi. Ea rămîne singură pe scenă, cu 1 scrisoarea în mînă. Ce prilej ar fi pentru un scriitor cu | mai puţin talent să facă un lung monolog, în care Zoe şi-ar fi exprimat toată mulţumirea, toată bucuria că în ! sfîrşit a căpătat scrisoarea pierdută, în sfîrşit n-o ^ mai 1 ameninţă nici o primejdie, în sfîrşit poate să trăiască înainte nesupărată cu omul pe care-l iubeşte : Fănică Tipătescu. Dar Caragiale e un observator prea fin, prea bine ştie să privească în adîncul inimii omeneşti pentru ca să facă astfel de greşeală. Bucuria mare, fericirea mare, neaşteptată, ca şi o mare nefericire neaşteptată, tulburînd toate puterile sufleteşti, le seacă, amuţesc pe om şi îl fac să exprime nimicitorul sentiment în fraze scurte, confuze. De aceea e aşa de greu, aşa imens de greu a exprima, a zugrăvi un asemenea sentiment. Ceea ce e adevărat în general e, bineînţeles, şi mai adevărat în cazul cucoanei i I 233 I Zoe, femeie slabă şi nervoasă. Toate acestea le-a priceput şi simţit perfect Caragiale. Iată cum îşi arată Zoe sentimentul de nespusă bucurie. „Zoe: E adevărat ori visez ? (sade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută.) Fănică ! (se scoală rîzînd, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori, şi iar sade.) Fănică ! (plîns nervos... după o pauză, se scoală zîmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare.) A !... mi-a trecut... Fănică ! (suie repede la dreapta şi dispare.)" Cît de sobru şi cît de admirabil de adevărat! Două simţăminte au muncit mai mult pe Zoe — teama de un scandal public şi, mai cu seamă, teama că va pierde pe amantul ei Fănică. Şi cît de uimitor de adevărat e exprimată în cîteva cuvinte bucuria de a se fi mîntuit de această spaimă. Cîte simţăminte nu-^s exprimate în această repetire de trei ori: „Fănică !" ? Sfătuim pe cititorii noştri să citească de mai multe ori aceste cîteva rînduri, acest mic monolog al Zoei, pentru a înţelege bine acea pătrundere adîncă a lui Caragiale şi acea artă sobră cu care ştie s-o exprime. Prin asemenea bucăţi, Caragiale se ridică de la un scriitor de talent la înălţimea unui artist. Este încă o particularitate în scrierile lui Caragiale, asupra căreia dorim să atragem luarea-aminte a cititorilor noştri. Toate comediile lui sînt pline, împestriţate cu paranteze. Mai fiecare monolog mai însemnat, mai fiecare frază mai caracteristică e urmată de o paranteză în care e arătat fiecare gest, fiecare intonaţie ; fiecare schimbare a feţei chiar e arătată în paranteză. Se înţelege, aşa obişnuiesc toţi scriitorii dramatici, dar foarte puţini cît Caragiale. Comediile lui Caragiale, din această cauză, sînt foarte îndemînatice pentru jucat. Care o fi cauza acestor paranteze atît de numeroase ? E oare frica lui Caragiale să nu greşească actorii şi de aceea le arată în paranteză fiecare gest ce trebuie să-l facă ? O fi şi aceasta. Dar cauza principală e mai ales în felul talentului scriitorului nostru. Caragiale cunoaşte aşa de bine, aşa de perfect pe aceia pe care îi descrie : el vede aşa de bine, aşa de exact fiecare mişcare ce fac ; el aude aşa de desluşit fiecare cuvînt ; el simte aşa de bine fiecare mişcare sufletească, fiecare simţămînt al eroilor săi, şi cum acest simţămînt se manifestă, şi toate modurile posibile de manifestare — încît i-ar trebui spaţiul larg al unui roman pentru a le exprima. Strîmtorat însă în felul scrierii speciale care e piesa teatrală, strîmtorat în convenţiile teatrale, în mo-nologuri, el varsă toate observaţiile, atît de fine, atît de exacte, în paranteze. De aceea, între altele, sînt aşa de uşor de jucat comediile lui Caragiale şi, ceea ce e mai important, de aceea sînt aşa de interesante la citire. E o plăcere... aproape fizică de a citi Scrisoarea pierdută; orişicît de bine ar fi jucată, ea nu ne poate produce atîta plăcere. In privinţa tehnicii piesei Scrisoarea pierdută nu mai avem mult de zis, trebuie să repetăm ceea ce am spus despre toate comediile lui. Plină de spirit, făcînd pe public mai la fiecare frază să izbucnească în hohote de rîs, acţiunea se desfăşoară atît de viu şi natural încît, cum am mai zis, uiţi că eşti la teatru. Convenţiile teatrale, absolut necesare într-o piesă de teatru, sînt întrebuinţate (cu atîta artă încît nu ne lovesc neplăcut sentimentul logicii şi naturalului. în Noaptea furtunoasă sînt mai puţine persoane, de aceea erau mai uşor de maniat [mînuit], dar în Scrisoarea pierdută sînt multe, ba e chiar o adunare mare de oameni, întruniri şi manifestaţii publice, şi mînuirea pe scenă a acestor numeroase persoane, a acestor adunări mari de oameni e făcută cu o egală siguranţă, cu tot atîta pricepere şi măiestrie. Persoanele principale le ţine Caragiale mai tot timpul pe scenă, ceea ce face să nu scadă nici un moment interesul spectatorilor. Ar fi de scris un articol întreg spre a arăta acele •greutăţi speciale care sînt de învins în împărţirea în acte, în desfăşurarea acţiunii, în zugrăvirea caracterelor prin monologuri şi convorbiri, în economia spaţiului lucrării, în închegarea intrigii şi dezlegarea ei la sfîrşitul piesei şi într-o sută de alte greutăţi mai mici ori mai mari care îngreuiază acest special fel de producţiune artistică. Ar fi de făcut alt articol încă spre a arăta cum toate aceste greutăţi speciale au fost învinse de Caragiale. Nu-1 facem aici pentru că nici loc n-avem şi pentru că socotim mult mai importante alte însuşiri ale creaţiunei lui Caragiale pe care am stăruit să le punem în evidenţă, adică : satira politico-socială şi, mai ales, crearea unor fiinţe şi tipuri vii. 234 235 Această din urmă observaţie o facem mai ales pentru aceia care vor să imite pe Caragiale, pentru aceia care vor voi să lucreze în aceeaşi direcţie, pentru aceia care vor dori să creeze lucrări de valoarea Scrisoarei pierdute. E grea tehnica în scrieri teatrale, mai ales cînd ajunge la perfecţia din Scrisoarea pierdută, dar o poate căpăta totuşi un om inteligent prin muncă, prin stăruinţă, prin viaţa în culisele teatrului. E un preţios lucru spiritual, mai ales un spirit înţepător ca al lui Caragiale, dar găsim mulţi oameni de spirit în ţara noastră care în multe privinţe îl egalează. Insă ceea ce e peste măsură de rar şi de excepţional, ceea ce nu se capătă prin nici o muncă şi stăruinţă e talentul artistic de a zugrăvi, de a crea viaţă, tipuri, oameni vii şi vieţuitori. Chiar frazele, cuvintele de spirit din comediile lui Caragiale, care au început să capete dreptul de cetăţenie în convorbirile de toate zilele, ca fraze tipice, sînt, mai ales de aceea, aşa de spirituale fiindcă sînt pronunţate de oameni vii şi sînt caracteristice pentru aceşti oameni. Chiar satira politico-socială e aşa de adîncă şi înţepătoare pentru că îşi găseşte exprimarea în viaţă şi în oameni vii. Şi vii sînt oamenii din Noaptea furtunoasă şi Scrisoarea pierdută, atît de vii încît parcă vor să plece din comediile scrise, să plece în lume, să plece pe stradele oraşului de munte unde se petrece acţiunea Scrisoarei pierdute. Farfuridi, pentru că are, n-are procese, să meargă la unsprezece fix la tribunal, Caţavencu să plîngă la întruniri cu lacrimi patriotice că n-avem şi noi faliţi naţionali români, după cum are fiecare stat civilizat, Trahanache să prezideze o sumedenie de comitete, să facă mare politică şi adînci observaţii, ca următoarea : „într-o soţie-tatefără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie !", ori să se extazieze înaintea scrisorii băiatului său : ,„... Tînăr, tînăr, dar copt, serios băiat ?" şi care scrie : „Tătiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o so-ţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are !" Zoe să petreacă şi să mănînce averea bătrînului său bărbat cu „cocoşelul" ei, Tipătescu ; iar Pristanda să mintă, să înşele, să se înjosească, să linguşească, să bată pe cei mici, să fie bătut de cei mari, şi toate acestea pentru că de... are ornai „nouă copii... unsprezece suflete". Dacă stăruim aşa de mult asupra puterii de a trăi a tipurilor din Caragiale, despre care am vorbit pînă acum, e de altmin- trelea nu numai pentru aceia care vor să-l imite, ci chiar pentru Caragiale însuşi. După cum vom vedea pe dată, Caragiale uneori pare a nu pricepe el singur ce constituie, mai ales, mărirea talentului său. * « Am arătat, pe cît am putut, însemnătatea creaţiunei lui Caragiale. Să vedem acuma unele neajunsuri ale acestei creaţiuni. Se înţelege că nu vom căuta cu luminarea mici greşeli cu scop de a arăta că ştim să le descoperim. Aceasta n-ar fi demn nici de noi, nici mai ales de însemnatul talent al lui Caragiale ; vom căuta să urmărim, să înfăţişăm lucrurile dintr-un punct de vedere mai general, mai obiectiv şi mai înalt. Primul neajuns, şi, după noi, un neajuns însemnat, e sensul satirei sociale ; am arătat cît de serioase âeducţii se pot scoate din talentata satiră a lui Caragiale, ce mare interes social are ea. Dar aceste deducţiuni, dar acest interes e al nostru şi, sperăm, al tuturor cititorilor ce vor cugeta mai mult. Oare tot aşa de serios le-a luat şi Caragiale ? îi dă el oare tot atîta însemnătate ? La aceste întrebări n-am putea decît să dăm un răspuns negativ. Caragiale ne dă un fragment din viaţa reală. Această viaţă îl face să rîdă şi, la rîndul lui, prin talentul său ne face să rîdem împreună cu el. Odată ce această viaţă conţine anomalii grave, căutînd, le vom descoperi atît pe dînsele, cît şi dureroasa lor însemnătate. Dar autorul nostru nu dă anomaliilor acea însemnătate ce le-o dăm noi. El rîde şi rîde cu poftă, nu se simte nici amărăciunea, nici revolta în rîsul lui, şi de aceea rîsul lui nu poate să aibă acea adîncă seriozitate, acea mare însemnătate socială pe care ar putea să o aibă dacă autorul nostru ar rîde cu acelaşi talent, dar pătruns de un ideal social înalt. Idealul social al satiricului trebuie să fie mult mai presus decît societatea în care trăieşte, pentru ca rîsul lui să fie atît de însemnat ca al maeştrilor satirei de care am pomenit mai sus. Voltaire, cu tot geniul său, n-ar fi avut înrîurirea ce a avut-o dacă n-ar fi stat aşa de sus prin dezvoltare, prin ideal, şi tocmai fiindcă avea ideal aşa de înalt şi de mare, de aceea rîsul lui a zguduit lumea de atunci şi a ajuns pînă la noi, iar veacul al optsprezecelea a putut fi numit veacul lui Vol- 236 237 taire. Idealul social călăuzeşte satira artistului, îndreptîn-du-i rîsul, făcînd ca acest rîs să fie mai serios, mai amar, făcînd să ardă mai tare, să ardă acolo unde trebuie să fie ars. D-1 Caragiale e indiferent în materie de politică socială ; el n-are acest înalt ideal trebuincios, ceea ce scade în parte însemnătatea satirei sale. Acest neajuns, care se simte în admirabilele comedii despre care am vorbit, e mult mai mare în a patra comedie, despre care vom vorbi acum, în D-ale carnavalului. Satira politico-socială în această comedie e de o însemnătate cu totul infimă şi chiar greşită, forţată, şi în general D-ale carnavalului, deşi o lucrare de talent, e mai prejos decît comediile celelalte ; e mai prejos de talentul unui Caragiale. Cercetarea psihică, uneori destul de adîncă în comediile despre care am vorbit, de multe ori mai puţin adîncă, dar totdeauna reală şi adevărată, e în D-ale carnavalului superficială şi uneori greşită. După cum se vede, Caragiale a vrut să bazeze toată lucrarea sa mai ales pe acţiune, pe marea sa pricepere de scenă şi pe cuvinte de spirit. Dar, cum am zis, toate acestea au însemnătate cînd sînt strîns legate de tipuri reale şi vieţuitoare, cînd acţiunea decurge din viaţă şi cuvintele de spirit sînt pronunţate de oameni vii. Caragiale, în D-ale carnavalului, a vrut să captiveze publicul numai prin acţiune teatrală şi spirit, dar, bineînţeles, n-a reuşit, şi era imposibil să reuşească. Despărţind într-un mod nefiresc intriga, acţiunea, de viaţa reală, el concentrează toată atenţia asupra celor dintîi, în loc de a o concentra asupra celei din urmă, asupra vieţii reale. Urmarea acestei greşeli e că intriga însăşi ajunge peste măsură de încurcată ; acţiunea uneori nefirească, spiritul uneori silit. Intriga se încurcă aşa de rău încît autorul nici nu îndrăzneşte s-o descurce pe scenă, ci între culise, fără să ştim cum, şi desigur a trebuit toată priceperea lui în ale scenei, în ale tehnicii teatrale, pentru a o descurca şi aşa cum e descurcată ; încurcăturile din comedia aceasta dau prilej la o mulţime de bătăi. Nu-i vorbă, bătaia, slavă Domnului !, e destul de caracteristică pentru viaţa noastră în general şi pentru viaţa de mahala în special; dar se simte că toată bătaia e pusă pe scenă numai pentru a face pe public să rîdă. Miţa Baston, principala persoană a comediei, e nereală şi nelogică. Noi am mai spus că e absurd a cere de la un artist să creeze ti- 238 puri identice cu cele din viaţa reală şi să facă pe eroii săi să rostească fraze identice cu ale tipurilor reale care i-au servit drept modele ; dar aceste tipuri trebuie să fie logice cu ele înseşi, trebuie ca, spre pildă, acţiunile pe care le fac să fie condiţionate de simţămintele şi pasiunile ce le muncesc.' Aşa oare sînt tipurile din D-ale carnavalului ? Să luăm ca pildă pe Miţa Baston, aproape principala persoană a piesei. Miţa Baston, ţiitoarea lui Crăcănel şi amanta bărbierului Nae Girimea, e o cocotă ordinară de mahala, care nu ştie să rostească un cuvînt străin, care scrie lui Nae bărbierul : „...Vino... să-i tragem un chef", care cere miş-marş, mai mult miş decît marş, această Miţă rosteşte tirade ca următoarele : „...Ai uitat că sînt fiică din popor şi că sînt violentă, că în vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 februar (formidabil); ai uitat că sînt ploieşteancă..." Ori : „D-zeule ! Jur ! pe ce mi-a rămas mai scump, jur pe statua Libertăţei din Ploieşti...", ori : „O să mă dea la juraţi... «Ţi se va ierta mult, căci mult ai iubit...» Mi se va ierta mult pentru că juraţii sînt din popor, nu sînt tirani, n-au obicei să condamne..." Cum se potrivesc aceste tirade (care ar merge în gura unui Caţavencu) cu tipul Miţei Baston ? Ori iată alt fapt : Miţa e o cocotă ordinară, e ţiitoarea lui Crăcănel, dar are şi alţi amanţi : pe Girimea nu-1 iubeşte, chiar o parte din comic stă în faptul că ea se împodobeşte cu © iubire pe care n-o are. Această Miţă, pentru a se răzbuna în contra lui Girimea, care o „traduce" cu Didina, îi aruncă „vitrion" în ochi, îl orbeşte, riscînd astfel să fie arestată şi să meargă la munca silnică. Unde e simţămîntul ce o împinge la aşa fapt ? Nu-i vorbă, spiţerul a fost om cuminte şi, în loc de vitriol, i-a dat cerneală violetă (altfel ar fi dramă, şi nu comedie) ; dar Miţa, aruncînd cerneală, era convinsă că aruncă vitriol. E vădit că Miţa e contrazicerea personificată, iar tiradele ce le pronunţă sînt numai pentru a-şi bate joc de frazele democratice. Pentru acelaşi scop, Miţa se numeşte „republicană", iar Didina, altă cocotă ordinară, „ni'filistă". Alte tipuri din D-ale carnavalului, cum sînt Pampon, Nae Girimea, Iordache, nu-s aşa de nelogici, dar toţi sînt creaţi în vederea acţiunii, iar nu acţiunea pentru ei. Numai două tipuri, Crăcănel şi Găgăuţă Catin- 239, datul, sînt tipuri vii, foarte cu spirit descrise, şi stau la înălţimea altor creaţiuni ale lui Caragiale. Bineînţeles, afară de greşelile arătate, piesa are şi multe merite. Aşa, afară de aceste tipuri hazlii şi de duh, sînt scene întregi vii şi spirituale, ca în cele mai bune din comediile scrise înainte de autorul nostru. Aşa e, de pildă, scena I-a din actul I; apoi următorul monolog al Catindatului, care se magnetizează cu rom pentru a scăpa de durere de măsele : „...Pfu, cald mi-e... lucrează magnetismul... I-am dat de leac!... Vezi ce e cînd nu ştie cineva !... Era aproape de mintea omului; durerea devine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig ; — din cald devine că nu mai e frig ; dacă nu mai e frig, va să zică că răceala se duce şi vine căldura ; a venit căldura, a trecut durerea..." Sînt şi alte scene tot aşa de vii şi spirituale. Dacă n-ar fi decît tipurile cum e Catindatul, Crăcănel şi, în parte, Pampon, dacă n-ar fi altceva în toată comedia decît cîteva scene vii şi spirituale, încă arn preferi această comedie, cu toate greşelile ei, tuturor melodramelor franceze şi naţionale. Iar' publicul care înghite cu plăcere aceste melodrame, care se extaziază înaintea farselor franceze şi nemţeşti de mult mai puţin talent decît D-ale carnavalului, a fost grozav de nedrept fluierînd această comedie. Bineînţeles, vorbim de majoritatea publicului. Cît despre o parte mică a publicului, partea inteligentă, apoi aice se schimbă chestiunea, acest public avea drept să fie nemulţumit. Nu-i vorba, şi acestora Caragiale ar putea să le răspundă : „De ce numaidecît îmi cereţi satire adînci, comedii mari de moravuri ? In D-ale carnavalului n-am avut pretenţie să fac nici una, nici alta, ci am vrut să dau mai mult o farsă decît o comedie, cu multă acţiune, pentru a face pe public să rîdă, să petreacă, şi atîta tot..." Dar publicul inteligent ar putea să-i răspundă : „D-ale carnavalului e, desigur, o farsă-comedie de talent, care ar putea, chiar cu toate greşelile ei, să facă reputaţia unui talent de mîna a doua, dar de la acela care, întrucîtva, a creat chiar teatrul nostru, de la acela care ne-a dat două capodopere ca Noaptea furtunoasă şi Scrisoarea pierdută, de la acela noi cerem mai mult". Cine ar avea dreptate ? Poate şi unul, şi alţii. După D-ale carnavalului a trecut foarte multă vreme şi Caragiale nu scria nimic, nu dădea semne de viaţă. Această tăcere era foarte păgubitoare literaturii noastre, atît de săracă — cu atît mai păgubitoare cu cît Caragiale e poate cel mai talentat dintre toţi scriitorii în viaţă. Care va^ fi lucrarea mult talentatului nostru scriitor dramatic, se întrebau aceia care se interesau de viaţa şi mişcarea literară a ţării noastre ? Va fi oare o comedie de moravuri ca Noaptea furtunoasă, dar mai însemnată, prin adîncimea caracterelor zugrăvite ? Va fi oare o satiră adîncă politico-socială în felul Scrisorii pierdute, dar mai însemnată prin stratul social ce va zugrăvi, mai adîncă prin viţurile sociale ce va înfiera ? Nu-i vorbă, în contra presupunerii din urmă pleda lipsa unui ideal înalt, ideal politico-social, indiferentismul politico-social al autorului nostru. Dar nu se nasc oamenii cu un înalt ideal politico-social, cu adîncă pătrundere a condiţiilor de trai ale ţării, ele se capătă cu multă uşurinţă şi se simt cu mai multă intensitate de artişti decît de oricare altul. Care deci va fi lucrarea artistică a lui Caragiale ? se întrebau admiratorii talentului său. Dar un talent însemnat scapă de prevederile noastre, şi pe cînd toţi se aşteptau la o lucrare în felul celor făcute, Caragiale ne dă două lucrări de un talent şi merit însemnat, care arată variatul său talent, dar care nu seamănă cu cele despre care am vorbit. Acestea sînt : o nuvelă, Făclia de Paşi, şi o piesă dramatică, Năpasta. Despre acestea însă în alt articol". [Vezi volumul de faţă, p. 328—358.1