II
702538
r<* . ':: ‘ ■ >’•/£* >,,	^
V- ' M .	'■	* ■ '	•	•	:’ 0$.
¥ :
I % . .g
K - si
t&^yt
B30R3S3E
ECLEsaaniţaL
HFOHOGFHF
1764-1815
CJ.
I
■i
CRONICILE MEDIEVALE ALE ROMÂNIEI
X
; DIONISIE ECLESIARHUL
HRONOGRAF
(1764—1815)
Transcriere după original, indice şi glosar de DUMI1KU BĂLAŞA
Studiu introductiv de DUMITRU BĂLAŞA şi NICOLAE STOICESCU Note şi comentarii de NICOLAE STOICESCU
*£cADKM/>r
im:*.
EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Bucureşti, 1987
ii.
Dionisie the Ecclesiarch’s “Chronography” (1764—1815) “XpoHorpa<î>” flHOHHcna 3KKjie3Hapxa (1764—1815 rr.)
EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA R 79717 Bucureşti, Calea Victoriei, 125
I. STUD
INTRODUCTIV
A.	AUTORUL HRON O GRAFULUI ŞI OPERA SA 1
Autorul Hronografului a rămas pînă de curînd un personaj misterios. Primul editor, A. Papiu-Ilarian, într-o notă pe prima pagină tipărită, spunea: „Manuscriptul e în 4°, fără foaie titulară, titlul de sus e pus de noi. Afară de 6 foi nepaginate, care cuprind însemnarea şi Scara (f. 1 — 8/1—VIII, n.n.) are 147 foi scrise cu slove de însăşi mina autorului. Cine era Dionisie Eclisiarcu nu puturăm afla. Din unele pasaje ale cronicei, pare a fi fost de peste Olt. Manuscriptul e proprietatea domnului Ioan Petrariu din Rîmnicu-Vîlcii, elev în clasa VI a gimnaziului Sfîntu Sava, care avu amabilitatea de a ni-1 comunica. Eclesiarcul nu e mai învăţat decît ceilalţi cronicari ai Ţerei Rumâneşti. El urăşte pe turci, rîde de nemţi şi ţine cu muscalii. Neexactitudinile lui asupra lui Napoleon nu sînt fără interes" 2. Această notă constituie introducerea primului editor la opera lui Dionisie şi reflectă nivelul cunoştinţelor despre autorul Hronografului la descoperirea acestuia.
Vorbind de acelaşi personaj, Ion Donat spunea textual: „Nu vom afla poate niciodată cine se ascundea sub numele de monah pe care îl cunoaştem" 3;
După îndelungate şi migăloase cercetări, D. Bălaşa a ajuns la concluzia că Dionisie s-a născut în jurul anului 1740 în satul Stoeneşti din judeţul Vîlcea, la 5—6 km nord-est de Pietrarii episcopului Climent 4. La botez primise numele de Dumitru, aşa cum se şi presupusese; a fost fiul lui Alexie şi al Aspaziei (devenită Anastasia monahia).
1	Vezi Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul (MO, 1982, nr. 1—3, p. 89—112 şi nr. 7—9, p. 559 — 583, care este cea mai detaliată prezentare a vieţii şi operei eclesiarhului. Dintre lucrările mai vechi amintim: G. Pascu, Dionisie Eclesiarhul („Convorbiri literare", 1925, p. 768 — 777); Ion Donat, Dionisie Eclesiarhul. Constatări şi observaţii noui (AO, 1934, p. 286-7 301); Ion Vîrtosu, Date noi despre Dionisie Eclesiarhul (BOR, 1937, nr. 5—7); şi extras, Bucureşti, 1937; Octavian Păun, Dionisie Eclesiarhul. Cronograful Ţării Româneşti („Analele Univ. Bucureşti", Filologie, VIII, 1959, p. 159— 165); Marin Sorescu, Prozatorul Dionisie Eclesiarhul („Ramuri"; iulie 1980).
Articolele şi lucrările privind diverse laturi ale activităţii lui Dionisie sînt citate în notele acestui studiu, precum şi la lista de lucrări ale eclesiarhului (vezi p. 25—29).
2	Tesaur de monumente istorice, II, 1863, p. 159.
3	I. Donat, op. cit., p. 289. într-o notă pe aceeaşi pagină, acelaşi autor considera, totuşi,, că — după limbă — Dionisie pare originar din judeţul Mehedinţi, opinie adoptată şi de C. C. Giu-rescu, care susţine că Dionisie era „din părţile Mehedinţului" (Istoria românilor, II1/2, Bucureşti, 1946, p. 827). Pentru G. Călinescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1941, p. 37, Dionisie era „un simplu călugăr de la Rîmnic".
4	Primul care a intuit regiunea de origine a lui Dionisie a fost A. Sacerdoţeanu, care spunea: „este foarte probabil ca Dionisie Eclesiarhul să fie din Pietrari, din neamul acestor preofi Pietraru" (De unde era Dionisie Eclesiarhul?, în AO, 1935, p. 517—518). De aceea Radu Con-stantinescu îi spune în 1982 Dionisie din Pietrari. Vezi şi Al. Piru, Istoria literaturii române r Bucureşti, 1970, p. 166.
5
Printr-o fericită întîmplare, tot D. Bălaşa a identificat portretul unic al lui Dionisie şi al mamei sale, Anastasia monahia, aflate într-o frescă din anul 1801, în pronaosul bisericii fostului schit Mănăileşti din judeţul Vîlcea 5.
După ce a urmat o şcoală bisericească de sat sau poate mănăstirească 6, căci în judeţul Vîlcea erau destule, Dumitru s-a căsătorit şi, datorită însuşirilor sale sufleteşti, a ajuns preot de mir la biserica episcopiei Rîmnicului, unde a fost ucenic al episcopului Grigorie Socoteanu.
După ce şi-a pierdut de timpuriu soţia, prin deces, în 1766, preotul Dimitrie se afla la mănăstirea Hurezu, unde venise să se călugărească, după îndemnul aceluiaşi episcop. Aci, arhimandritul Dionisie îi dă tînărului preot, ca „încercare" în noviciat, să copieze cărţi şi manuscrise.
în această perioadă semnează de cîteva ori : „popa Dumitru de la episcopia Rîmnicului" sau „popa Dimitrie Rîmniceanu" 7. După scris, comparîndu-1 cu alte manuscrise, l-am identificat cu cronicarul Dionisie Eclesiarhul, personajul de a cărui operă ne ocupăm. S-a călugărit, probabil, în 1769, căci în 1770—1771 apare ca ieromonah, egumen, pentru scurt timp, al mănăstirii Arnota. După îndepărtarea protectorului său Grigorie Socoteanu de la mitropolie, este înlăturat din egumenie şi ajunge din nou la episcopia Rîmnicului, de data aceasta ca eclesiarh 8. Aci îşi începe activitatea de arhivist şi alcătuitor de condici de documente.
Este greu de spus cum a ajuns din nou Dionisie la episcopia Rîmnic, care era pe vremea aceea un important centru cultural şi editorial. Este posibil ca el să fi fost adus aici de episcopul Chesarie (1773—1780), în vremea căruia tipografia de la Rîmnic a fost deosebit de activă şi pe care Dionisie îl va fi ajutat în munca de pregătire şi editare a cărţilor bisericeşti, îndeosebi a Mineielor. Aşa s-ar explica, foarte probabil, faptul că Dionisie a prelucrat în Hronograful său prefaţa lui Chesarie la unul din Mineiele publicate de el.
în calitatea sa de eclesiarh, a alcătuit condica de documente a episcopiei, însumînd 3 volume, muncă pe care a terminat-o în vremea păstoririi episcopului Filaret (1787).
în timpul războiului turco-austriac din 1788—1791, împreună cu Naum Rîmniceanu 9, l-a însoţit pe episcopul Filaret al Rîmnicului în Transilvania; a străbătut apoi Banatul şi a ajuns pînă la Buda, unde a văzut „palaturile" craiului Mateiaş. Amintirea acestei călătorii este evocată de Dionisie în hronograful său.
înlăturat de la episcopia Rîmnic, după 8 septembrie 1792, cînd episcopul Nectărie, un grec din Moreea, a venit la cîrma episcopiei Rîmnicului, Dionisie peregrinează pe la mai multe mănăstiri din Oltenia, continuîndu-şi activitatea de caligraf şi arhivist, alcătuind mai multe condici pentru mănăstirile Bistriţa, Govora şi Arnota. în acest timp a fost eclesiarh al mănăstirii Bistriţa (1795—1799) şi egumen al schitului Mănăileşti (1799—1801).
5	D. Bălaşa (Cozianu), Portretul lui Dionisie Eclisiarhul (inedit), în „Ramuti“, 1905— 1980, volum jubiliar, Craiova, p. 103— 104.
6	Despre educaţia sa, Dionisie declara el însuşi la 1793: „nu am avut vreo învăţătură academicească sau săvîrşire ritoricească la înfrumuseţarea cuvintelor" (BAR, ms. 3545, f. 235), ceea ce denotă că a învăţat la una din şcolile mănăstireşti. După opinia lui Al. Piru, Dionisie urmase „o şcoală de slovenie" (Istoria literaturii române, p. 545).
7	Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, I, Bucureşti, 1959, p. 62.
8	După cum a precizat Emil Vîrtosu, eclesiarhul era păstrătorul arhivelor mănăstireşti (BOR, 1961, nr. 11-12, p. 1050- 1054).
9	Naum Rîmniceanu protosinghelul arată că se afla la Hurezi în timpul „răzmeriţei" cu nemţii, cînd, „împreună cu alţii, m-am înstreinat de la Hurezi în Ţara Nemţească" (— Transilvania) (BOR, 1888, p. 550).
6
în 1804, ajunge eclesiarh la mitropolia din Bucureşti. Aici organizează o şcoală de caligrafi şi arhivari, scriind cele mai frumoase condici, în care copiază fonduri impresionante de documente istorice. Rămîne la Bucureşti pînă la începutul anului 1813; cînd episcopul Rîmnicului, Nectarie, ajunge mitropolit, Dionisie este înlăturat din funcţia de eclesiarh mitropolitan şi silit să se retragă la Craiova, unde îşi continuă munca de traducător de documente, caligraf şi dascăl10 11.
Personajul de care ne ocupăm cunoştea mai multe limbi (în primul rînd limba slavonă a documentelor, apoi avea cunoştinţe sumare de rusă, greacă şi, probabil, turcă), istorie, destulă geografie, astronomie, toponimie, aritmetică etc.; era — putem spune — pentru vremea lui un învăţat. La şcoala clericală din Bucureşti şi apoi la cea din Craiova, a fost dascăl şi este posibil ca Hronograful să nu fie decît o înmănunchere a lecţiilor de istorie ţinute la aceste şcoli; acesta credem că este şi motivul pentru care, din 1813, el va semna „Dionisie Eclisiarhu, dascăl slovenesc".
După ce cerşise ajutoare de la „cutia milelor", în 1819 n, Dionisie a murit bătrîn şi sărac, probabil în 1820 12 13.
Sperăm că atunci cînd se va publica tezaurul istoric lăsat de „micii cronicari" pe cărţile vechi de cult şi după ce se vor studia toate manuscrisele vechi, se vor afla mai multe date privitoare la viaţa acestui important personaj, care pînă de curînd sta ascuns sub numele monahal.
Din cîte se cunosc pînă în prezent, Dionisie a scris în total circa 30 de condici de documente, 22 de pomelnice ctitoriceşti, Hronograful, alte manuscrise şi traduceri, precum şi două cărţi de ritual care au fost editate (vezi lista lucrărilor de la p. 25—29).
Munca de alcătuitor de condici — incluzînd traducerea documentelor slavone — care constituia principala sa sursă de venit, era deosebit de grea; la 1796, după ce alcătuise deja 10 condici (pentru episcopia Rîmnic şi mănăstirile: Sadova, Govora, Tismana, Bistriţa şi Strehaia), Dionisie mărturisea că l-a ajuns „fireasca slăbiciune din multa scriere într-aceşti 17 ani, de la ochi au scăzut vederea, de la mîini s-au împuţinat vărtutea, pieptul s-au rănit înlăuntru, în piceoare au intrat răceala"; pentru aceste motive, el considera că va trebui să înceteze lucrul, ceea ce nu a putut face Vo.
10	Vezi pe larg D. Bâlaşa, Dionisie Eclisiarhul (MO, 1982, p. 98 şi urm.).
11	Jalba a fost publicată de I. Vîrtosu, op. cit., p. 20—21. La 1819, Dionisie mărturisea că fusese ales de boierul C. Almăjanu să-i scrie o condică, aceasta deoarece îl ştia că a îmbătrînit „cu condeiul în mînă"; cronicarul arată mai departe că a primit cu greu sarcina deoarece „fireasca mea putere au slăbit în starea ce am ajuns după zisa proorocului David" (AO, 1929,
p. 1-2).
Starea sa de slăbiciune era însă mai veche; în condica mănăstirii Bucovăţ, scrisă la 1813, Dionisie declara că era „cu totu slăbănog, atît de bătrîneţe, cît mai mult din multa nevoinţă a scrierii". El suferea de o boală de piept şi probabil şi de reumatism, deoarece pentru el condeiul era „în mină ca un şarpe veninat, dîndu-mi junghiuri adesea" (AO, 1936, p. 31).
12	La 22 iulie 1820 se afirma că Dionisie era „foarte neputincios de vârsta bătiîneţelor" (I. Vîrtosu, op. cit., p. 22). A murit după această dată.
13	AO, 1936, p. 261. La 1804 — cînd scria condica m-rii Arnota — Dionisie mărturisea din nou că era „neputincios", „pentru multa supărarea scrisului" (D. Cristescu, Sfînta mănăstire Arnota, Rm. Vîlcea, 1937, p. 66). Condica mănăstirii Bistriţa din 1795 a fost scrisă şi ea „cu multă osteneală" (Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIIl-lea. I. Ţa fa Românească, p. 630).
7
Scopul alcătuirii acestor condici — în care se păstrează multe traduceri sau copii de documente pierdute sau distruse 14 şi care prezintă deci şi un deosebit interes istoric — era acela de a grupa pe moşii documentele respective, necesare pentru uzul curent. După cum declară Dionisie însuşi în prefaţa condicii de documente a mănăstirii Tismana, egumenul şi soborul lăcaşului au hotă-rît „ca toate mai sus-numitele cărţi i sineturi să <să> scrie condici, prin carea toate pricinele moşiilor ce să vor întîmpla să să caute, iar cărţile şi hrisoavele ce vor fi să fie (adică originalele — n.a.) să fie la mare şi bună păstrare" 15.
în plus, documentele în limbă slavonă trebuiau traduse, deoarece puţini oameni mai cunoşteau slavona la sfîrşitul secolului al XVIII-lea sau la începutul secolului trecut; Dionisie făcea deci o muncă doesebit de utilă contemporanilor săi.
Trebuie să remarcăm faptul că atît condicile de documente, cît şi pomelnicele cuprind numeroase însemnări cu caracter istoric, ceea ce denotă că Dionisie avea asemenea preocupări şi în timpul cît alcătuia aceste lucrări. De pildă, în octombrie 1792, cînd termină condica de documente a mănăstirii Sadova, notează cu bucurie că „cumplitul şi înfricoşatul război între Poarta Otomanicească, împărăţia Roşii şi împărăţia Chesaro-Crăiască, din nemărginita milă dumnezeiască, au încetat" 16.
Asemenea notiţe istorice se găsesc şi în unele pomelnice scrise de Dionisie, care cuprind şi date despre domni. Astfel, într-un pomelnic alcătuit în 1816, Dionisie Eclesiarhul scria despre Constantin (Gheorghe) Hangerliu: „l-au tăiat în Bucuieşti, pentru că au pus pe raia (= supuşi) dajdea văcăritului şi pe mănăstiri, cu ferman viclean şi au chinuit greu ţara cu munci în vreme de iarnă, în ger, să scoată bani" 17. Notiţa respectivă rezumă pasajul din
14	Dionisie Eclesiarhul declara la 1813 că a salvat de la pieire o serie de documente ale mănăstirii Bucovăţ: „aflîndu-să cîteva izvoade rumâneşti după izvoadele ceale răpuse, fiind .şi acelea sparte şi ponegrite, cu multă luare aminte le-am prescris curat şi după orînduială le-am scris in condică, negăsind hrisoavele acelor isvoade" (I. Vîrtosu, op. cit., p. 20).
15	în postfaţa la condica de documente a mănăstirii Sadova, Dionisie declară că egumenul a strîns toate hrisoavele şi cărţile moşiilor pe care i le-a încredinţat „de s-au scris într-această cuprinzătoare condică (lucru prea lăudat şi foarte de folos), ca să o aibă sfînta mănăstire mai îndemănatecă la vremi de trebuinţă, iar hrisoavele şi cărţile, ca o temelie, să fie nemişcate şi păzite foarte cu luare aminte" (ibidem, p. 8). Vezi şi ibidem, p. 11.
Despre diverse documente traduse de Dionisie Eclesiarhul vezi: D. Bălaşa, Hrisov de la Mircea voievod, 1549 („Naţionalul Vîlcii", nov. 1933, nr. 71); Izvodul hrisovului din 7 mai 1617 de la Alexandru Iliaş pentru satul Risipiţi —Dolj (AO, 1922, p. 230—235); Izvodul hrisovului din 2 mai 1613, al lui Radu Mihnea (AO, 1931, p. 20 — 23); A. Sacerdoţeanu, Dionisie Eclesiarhul, traducător al hrisovului din 1609 pentru mănăstirea Bucovăţului (MO, 1967, nr. 11— 12, p. 941 — 947) etc. Este greu de calculat numărul sutelor de documente răzleţe traduse de eclesiarh (în afara celor cuprinse în condici).
La traducerile sale — destul de exacte — Dionisie adaugă de obicei „autentificarea" actului: „Acest izvod s-au tălmăcit în limba rumânească dupe hrisovul domnesc slovenesc, din cuvînt în cuvînt, întocmai, de mine, Dionisie eclisiarh, dascăl slovenescu", cum se spune pe un hrisov dat de Mihai Viteazul la 3 mai 1598 (Documenta Romaniae Historica, B, voi. XI, p. 379). Alteori se face menţiunea că nu s-a adăugat şi nu s-a schimbat nimic din textul original (ibidem, voi. XXII, p. 208).
18	I. Vîrtosu, op. cit., p. 5.
Sătul de războaiele şi de distrugerile provocate de acestea — pe care le văzuse cu ochii săi — în 1793 Dionisie condamna războiul care „zidăreşte limbile şi norodul spre turburare a să învrăjbi unii cu alţii..., a ucide, a jefui, a arde, a răpi ceale sfinte şi alte mii de răutăţi a face, zavistuind binele şi pacea obştescului norod". Dimpotrivă, pacea „potoleşte turburările, să liniş-teaşte norodul şi, ca şi cum ar sosi o primăvară cu aer dulce şi plăcut, răsare, creşte, să înmulţeşte şi si împlineaşte toate ceale ce au lipsit" (MO, 1982, nr. 1 — 2, p. 103).
17 AO, 1929, p. 211. în textul pomelnicului mănăstirii Ţinţăreni din 1816 se dau detalii despre înfiinţarea tîrgului de lîngâ mănăstire: jupanul Mihai Potîrcan din Craiova a obţinut aprobare pentru „tîrguleţ de săptămînă lingă mănăstire"; după ce acesta a făcut prăvălie în „tîrgulet.. .., s-au făcut multe prăvălioare în acel tîrguleţ si s au încheiat tîrgul cuvenit" (MO, 1982, nr. 7-9, p. 574).
s
Hronograf referitor la uciderea acestui domn abuziv şi lacom. Există deci o legătură între aceste opere minore ale lui Dionisie şi opera sa capitală care este Hronograful.
Nu putem să nu amintim aici că Dionisie a fost şi un foarte bun artist plastic, care şi-a decorat manuscrisele (condicile şi pomelnicele) cu numeroase miniaturi şi gravuri 18 19.
După cum arăta Radu Constantinescu, subiectele tratate de Dionisie şi de ucenicii săi se înscriu în trei mari categorii: cu subiect dogmatic, cu temă laică şi pur decorative ld. Partea creaţiei artistice care-1 reprezintă pe Dionisie ca miniaturist este împodobirea literei. „Stema ţării apare înaintea ori în urma hrisoavelor copiate de zeci şi zeci de ori, în variante adesea pline de fantezie, cu ornamente florale uimitoare ca imaginaţie decorativă" 20.
O	altă temă specifică a condicilor lui Dionisie este praesentatio codicis, influenţată de protocolul curţilor orientale.
în sfîrşit, Dionisie este şi autorul unor portrete — între care egumenul Paisie, 1804 şi mitropolitul Dositei Filitis, 1805 — „care, numai ele, ar fi de ajuns pentru a-1 socoti un adevărat artist, plin de originalitate" 21.
înainte de a încheia, se mai cuvine să amintim faptul că Dionisie a fost legător de cărţi22 şi tipograf. Tot de la el ne-au rămas două etaloane ale uneia din vechile măsuri de lungime: palma lui Şerban Cantacuzino şi aceea a lui Constantin Brîncoveanu, folosite la întocmirea hotărniciilor 23.
Precum se vede din această scurtă prezentare, Dionisie a depus o activitate foarte bogată şi diversă, în care scrisul a ocupat primul loc.
B.	TITLUL ŞI CUPRINSUL HRONOGRAFULUI
Lucrarea a fost intitulată de Dionisie Eclesiarhul HRONOGRAF (f. 9/1); acest titlu este scris cu roşu şi încadrat într-un chenar simplu. Cu toate acestea,
A.	Papiu-Ilarian, primul editor al manuscrisului, l-a intitulat Cronograful Ţerei Rumăneşti. Titlul pus de Papiu a fost adoptat şi de C. S. Nicolăescu-Plopşor.
18	T. G. Bulat, Dionisie Eclesiarhul artist plastic („Revista de istorie bisericească", 1943, p. 120— 121); V. G. Paleolog, început despre artistul caligraf şi miniaturist: Dionisie Eclesiarhul („Ramuri", 1966, nr. 3, p. 18— 19); Paul Păltînea, Pe marginea unei ipoteze : Dionisie Eclesiarhul caligraf şi miniaturist (ibidem, nr. 12, 15 dec. 1966, p. 23); V. G. Paleolog, Din nou despre Dionisie Eclesiarhul (ibidem, nr. 4, p. 14); Virgiliu Teodorescu, Dionisie Eclesiarhul miniaturist („Rev. arhivelor", 1973, nr. 2, p. 302 — 306); Radu Constantinescu, Dionisie din Pietrari miniaturist şi caligraf, Bucureşti, Edit. Meridiane, 1982 (lucrare de bază, cu numeroase reproduceri).
19	Tot 3 categorii distinge şi V. Teodorescu în studiul citat la nota precedentă: prezentarea condicilor în faţa domnului, hramul bisericilor şi desenul construcţiei bisericeşti. Menţionăm că unele desene au o deosebită valoare istorică întrucît reprezintă monumente dispărute sau care şi-au schimbat între timp înfăţişarea (bisericile mănăstirilor Bistriţa, Cătălui, Obedeanu, Văleni, a schitului Micşani etc.). Ele au fost reproduse de numeroşi autori ca Radu Constantinescu, op. cit., pl. VIII, IX, XI—XIII, XVII, Răzvan Theodorescu, Itinerarii medievale, Bucureşti, 1979, fig. 54 (Cătălui) etc.
20	Radu Constantinescu, op. cit., p. 34.
21	Ibidem, p. 39. Autorului amintit îi revine meritul de a fi precizat care sînt operele de artă plastică datorate într-adevăr lui Dionisie din cele ce-i erau atribuite de alţi autori. Acelaşi autor a arătat că „o mare parte a scenelor hagiografice, biblice ori liturgice, care împodobesc paginile condicilor lui Dionisie Eclesiarhul... sînt ale Erminiei bizantine" (ibidem, p. 40).
22	D. Bălasa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul legător de cărţi (MO, 1958, nr. 1 —2, p. 106—
107).
23	Ileana Leonte, Două etaloane : Palma lui Şerban vodă şi a lui Constantin Brîncoveanu („Rev. arhivelor", 1958, nr. 1, p. 217). Vezi şi N. Stoicescu, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, 1971, p. 62.
9
Facem deci precizarea că titlul dat de autor acestei lucrări este Hro-nograf, iar nu Cronograful Ţerei Rumâneşti. Stăruim asupra acestui fapt deoarece opera are capitole care nu privesc deloc, sau privesc numai tangenţial Ţara Românească. Astfel, primele două capitole sînt intitulate de Dionisie: „Pentru neunirea leşilor şi răzmiriţa între ei şi pentru partea ce s-au închinai muscalilor, pornindu-i cu război asupră-le,t (f. 11/3) şi „Pentru începerea raz-miriţii muscalilor cu turcii din pricina leşilor' (f. 12/4). La fel, capitole ca: „Pentru pacea care s-au făcut între împărăţia Roşii şi a Ţarigradului, cu ponturile ei“ (f. 15/7), „Pentruîncorunarea împărătesei Ecaterinii la Crîm“ (f. 24/16), „Istoria pentru nemţi"... (f. 31/23), „Istoria pentru Bonaparte..(f. 105 v/97), „Războiul Şpaniorului cu Bonaparte..." (f. 115/107), „Istoria pentru starea sîrbilor“... (f. 143/135) şi altele tratează diverse aspecte de istorie europeană. între acestea găsim însă şi teme de istorie românească; pentru exemplificare cităm cîteva: „Pentru starea Ţării Rumâneşti cum era mai-nainte cuprinsă de turci" (f. 12/4 v.), „Domniia lui Alexandru Ipsilant voe-vod“... (f. 16/8), „Domniia lui Nicolae Caragea voevod" (f. 19/11), „Domniia mării sale Mihai Suţul voevod"... (f. 19/11 v.). Seria evenimentelor şi domniilor din Ţara Românească se încheie cu „Ioan Gheorghe Caragea voevod" şi cu boala ciumii din Bucureşti, Craiova etc. (f. 153/145).
Din aceste cîteva exemple reiese clar că avem de-a face nu numai cu un hronograf al Ţării Româneşti, ci cu un hronograf în context european; acesta este şi motivul pentru care socotim că titlul operei trebuie să rămînă aşa cum l-a formulat însuşi autorul ei, Dionisie Eclesiarhul, Hronograf.
în lucrare sînt povestite atît evenimentele mai de seamă petrecute în Europa, cît şi istoria Ţării Româneşti începînd din a şaptea decadă a secolului al XVIII-lea pînă la 1815.
începutul cronicii nu este precizat ca dată. în „Cuvînt către iubitorii de cetire", Dionisie menţionează că va istorisi „de această patrie a Valahiei, ce s-au întîmplat în diastima vremii de la 55 de ani încoace, cîte am auzit de la cei bătrîni şi cîte îm<i> sînt în ştiinţă, în zilele stării vieţii meale" (f. 9/1).
Ultimele evenimente povestite, care marchează sfîrşitul Hronograf ului, se petrec în septembrie-decembrie 1815: „într-acest an, pe la septembrie 1815", sîrbii s-au împăcat cu Poarta (f. 151 v.) sau plecarea aianului din Craiova care a avut loc la 22 dec. 1815 (f. 154). Este greu de spus însă dacă sfîrşitul Hronografului a fost scris la această dată.
Studiind fazele procesului de redactare, G. Pascu conchide că „hronograful se prezintă ca o scriere compusă în 1814 şi trecută pe curat în 1820, cînd i-a intercalat pasaje scrise între 1814—1815". Întîia redactare a lucrării ar data din prima jumătate a lui 1814 şi ar cuprinde relatarea evenimentelor dintre 1775—1808 şi 1808—1812, în timp ce redactarea a doua, despre Napoleon şi despre istoria sîrbilor, ar aparţine celei de-a doua jumătăţi a aceluiaşi an. „Această a doua redactare — scrie G. Pascu — definitivă a fost scrisă în 1820, căci în a doua prefaţă a Cronografului, Dionisie zice că vrea să povestească istoria Valahiei de la 55 de ani încoace, adică de la 1765 la 1819 (...). Dionisie a redactat definitiv Cronograful de la început pînă la 22 dec. 1815, desigur cu intenţia de a-1 continua pînă în 1819, dar probabil că moartea l-a surprins înainte de a-şi fi putut realiza planul" 24 *.
24	G. Pascu, Dionisie Eclesiarhul („Convorbiri literare", 1925, p. 768—777). Vezi şi idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, 1926, p. 164—174, Textul lui G. Pascu a fost comentat de Mircea Muthu, La marginea geometriei, Cluj-Napoca, 1979 p. 227,
nota 10.
10
Utilizind studiul lui G. Pascu, C. S. Nicolăescu-Plopşor adoptă o concluzie similară: „Cronograful a fost scris de Dionisie la Craiova, cu începere de la anul 1814 şi a lucrat la el pînă la sfîrşitul vieţii sale, adică prin preajma anului 1820" 25.
Alte lucrări, pe care nu le mai cităm, au comentat acelaşi text al cronicii şi, scăzînd 55 de ani din 1814, au obţinut anul 1759, an care pînă la urmă a fost socotit, greşit, ca dată a naşterii lui Dionisie.
Vom preciza mai întîi că Dionisie Eclesiarhul nu a scris două prefeţe la Hronograf, ci numai una pe care a intitulat-o „Cuvînt către iubitorii de cetire" (f. 9/1). A. Papiu-Ilarian a editat manuscrisul în 1863, fără o introducere sau prefaţă, ci numai cu o notă în subsidiar 26. Reeditînd Hronograful în 1934, C. S. Nicolăescu-Plopşor scrie o Prefaţă 27, dar aceasta nu aparţine cronicarului. Vom mai remarca apoi că în textul Hronografului nu avem nici un indiciu despre cea de-a doua presupusă redactare, ci doar de una singură, terminată probabil în 1815.28
Ca dovadă că textul a fost redactat odată, în continuare, se poate invoca mai întîi faptul că scrisul este acelaşi, uniform, iar apoi acela că Dionisie cunoştea conţinutul întregului Hronograf în momentul cînd îl trecea pe curat ; numai aşa se pot explica trimiterile pe care le face autorul în text. De pildă, cînd vorbeşte despre prima domnie a lui Alexandru Ipsilanti (1775—1782) spune: „a căruia-i vom arăta şi sfîrşitul vieţii înainte" (f. 16/8); ori, despre uciderea tragică a bătrînului domn, pedepsit de Poartă pentru fuga fiului său în Rusia la 1806, se vorbeşte spre sfîrşitul Hronografului (f. 133v); cînd prezintă cursul monedelor în vremea aceleiaşi domnii a lui Alexandru Ipsilanti (f. 18/10), Dionisie anunţă că va vorbi mai departe despre „suirea lor la preţ", ceea ce va face la anul 1815, adică spre finele operei sale (f. 134/126); aceasta arată că atunci cînd vorbea despre valoarea monedei la 1775 el ştia că aceasta va creşte mult peste 4 decenii.
Tot astfel, după ce vorbeşte despre luptele lui Napoleon din 1807 (f. 114v.), Dionisie exclamă: „dar mai aşteaptă, o Bonaparte, să-ţi vezi sfîrşitul !'r, sfîrşit pe care autorul îl cunoştea deja, dar pe care îl relatează la locul cuvenit, la finele operei (f. 154v—155).
După alcătuirea întregului Hronograf, Dionisie şi-a revăzut opera şi a făcut o serie de adăugiri marginale 29, adăugiri pe care le-am introdus în textul Hronografului, la locul cuvenit, în paranteze rotunde.
Nu vom insista aici asupra cuprinsului Hronografului, analizat de N. Iorga, G. Pascu şi I. Donat30. O vom face mai pe larg în note.
26	C. S. Nicolăescu-Plopşor, Cronograful..., p. XI. Vezi şi Ion Donat, op. cit., p. 294.
26	Tesaur de monumente istorice, voi. II, Bucureşti, 1863, p. 159, nota.
27	Vezi Cronograful Ţerei Rumânesti, Rîmnicu Vîlcea, 1934, p. V—XIV.
28	Dacă a scris cronica la 1814— 1815 sînt greu de explicat greşelile de datare ale unor evenimente petrecute în 1812, pe care Dionisie ar fi trebuit să le cunoască bine. De pildă, se afirmă că ruşii au rămas în Ţara Românească pînă la 15 aprilie 1813 (f. 134 v), sau că vodă Carageaa venit domn la 1813 după sfîntul Gheorghe, adică după retragerea ruşilor (f. 143). Ori se ştie că trupele ruseşti s-au retras în octombrie 1812, iar vodă Caragea a venit la Bucureşti în decembrie 1812.
29	Menţionăm că Dionisie a folosit acelaşi sistem de lucru şi la condicile de documente pe care le-a alcătuit; de pildă, în condica episcopiei Rîmnicului, Dionisie arată că, revăzînd textul, „am îndreptat la margini iarăşi cu a mea mină'* (BOR, 1888, p. 615).
30	După cum remarca G. Călinescu, „grosul cronicei, bizuit pe experienţă personală începe odată cu domnia lui Mavrogheni şi merge pînă la domnia lui Caragea (1814)" (op. cit., p. 38).
11
C.	IZVOARE DE INFORMAŢIE
Cronicarul Dionisie a utilizat o serie de mijloace de informaţie scrise care nu au fost identificate decît în parte: întâmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova, lucrare tipărită la Buda în 1814; Seamne de biruinţă ; Vrednică de pomenire biruinţă ce în vreamea noastră s-au făcut, sau Piramida cea din tunuri înălţată în marea cetate Moscova ; înălţarea cinstitei cruci în cetatea Drezda la ziua naşterii măriei sale Alexandru I, împăratul a toată Rosiia, tipărită la Buda în 1815; (Istoria piramidei) „cea tipărită la Mosc(o)va"31; Hronograful Ţării Rumâneşti şi hronografurile ţării acestii (f. 9/1); hronografuri (greceşti) (f. 143/135 v.)31 32; o Hronică a slovenilor; ziare sau gazete franţuzeşti, germane, greceşti etc., pe care le avea la îndemînă atît la biblioteca Mitropoliei din Bucureşti, cît şi la Craiova (al doilea sediu al episcopiei Rîmnicului) 33. în cronica sa se întîlnesc trimiteri la aceste surse de informaţie: „precum am cetit în Istoria'' (f. 137 v.) ; „să găsăşte în hronografuri scris" (f. 143 v.); „scrie la Hronograful Ţării Rumâneşti" (f. 144 v.) sau „spunerea gazeturilor" (f. 111 v.), fără alte precizări.
Primul care a abordat problema izvoarelor scrise utilizate de Dionisie a fost G. Pascu. El a precizat atît titlurile lucrărilor despre istoria Franţei, cît şi faptul că „hronograful Ţării Româneşti de la Radu Negru pînă la Gri-gore Alexandru Ghica vodă, 1290—1768, pe care-1 continua Dionisie, este Cronica Anonimă, ms. Academie nr. 468".
Valoarea Hronografului nu stă însă în informaţia scrisă (considerată de unii specialişti ca fiind de mina a doua); Dionisie povesteşte mai ales, spune el, „cîte am auzit de la cei bătrîni şi cîte îmi sînt în ştiinţă în zilele stării vieţii meale“, adică evenimente la care a fost el însuşi martor.
în această privinţă sistemul de lucru al lui Dionisie este acelaşi cu al lui Zilot Românul — contemporanul său — care declara în introducerea cronicii sale: „am început a scrie cîte am văzut cu ochii mei, cîte am auzit de la oameni cu bună ştiinţă şi cîte am chibzuit că pot fi adevărate după alte
31	Despre modul cum erau recepţionate lucrările privitoare la Napoleon şi la epoca sa vezi Al. Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972, p. 137— 156 (studiu publicat în limba franceză în Nouvelles etudes d'histoire, III, 1965, p. 219 — 242) şi Paul Cerno-vodeanu, L’histoire universelle dans Vhistoriographie roumaine des XVII-e et XVIII-e siecles (V) („Revue roumaine d'histoire", 1974, nr. 1, p. 80 — 86).
Pentru a ne da seama de larga răspîndire a acestor lucrări, vom menţiona că broşura despre ţarul Alexandru I a avut 486 de abonaţi în Ţara Românească, din care i 12 erau din Craiova (Cornelia Bodea, Preocupări economice si culturale în literatura transilvană între anii 1786—1830, în „Studii", 1956, nr. 1, p. 99). Vezi mai jos şi notele 256 şi 269.
32	Vezi I. Donat, op. cit., p. 300.
33	Citirea „gazeturilor" la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul celui următor este dovedită de numeroase scrisori, adresate îndeosebi de boierii olteni casei Hagi Pop din Sibiu. Vezi N. Iorga, Studii şi documente, VIII, p. 8, 9, 32, 33, 37, 39, 43, 46, 48 etc. La 1798 se afirma într-o scrisoare: „mulţi de aici (din Oltenia — n.a.) din boeri, din neguţători, au scris pentru gazeturi" (ibidem, p. 35). După izbucnirea revoluţiei franceze, ziarele de limbă franceză pătrundeau mai greu, dar ele au circulat din nou după 1804.
Despre intensa circulaţie a gazetelor germane, franceze şi greceşti şi reacţiile produse de ştirile publicate între boierii din Bucureşti vezi şi rapoartele consulului francez Sainte-Luce din 1805 (Hurmuzaki, XVI, p. 690 — 691, 697). Naum Rîmniceanu nota şi el în cronica sa că aflase despre înţelegerea de la Erfurt din „gazetele franceze" (Cronicarii greci, p. 286).
Separat de gazete, circulau buletine despre campaniile purtate de armatele rivale (ibidem, p. 699, 702, 816). Toate acestea dovedesc că Dionisie avea posibilitatea să se informeze destul de bine despre evenimentele europene contemporane.
12
mişcări ce iar singur le-am pipăit şi alţii mi le-au dat în cunoştinţă" 34. Dio-nisie este superior însă lui Zilot prin informaţia scrisă de care s-a folosit.
Din diverse alte lucrări ale sale (unele din ele citate mai sus) rezultă că — încă înainte de alcătuirea hronografului — eclesiarhul îşi nota diverse evenimente pe care le trăia. De pildă, la 5 noiembrie 1788, aflat la mănăstirea Hurezi, Dionisie nota: „ocoliţi fiind şi împrejuraţi de cumpliţi volintiri nemţeşti, cu foc cumplit ne-au ars toate zidirile, bucatele şi altele ale mănăstirii dinprejur". Mai departe, discutînd data declanşării războiului respectiv, declară că „războiul s-au început... la anul 1787, octombrie (iar unii zic că au fost începerea războiului la august 1)" 35. Aceasta dovedeşte că Dionisie scria după amintiri şi că îşi controla exactitatea acestora cu ştirile cunoscute contemporanilor săi. Aşa se explică unele inexactităţi de date ce se întîlnesc în Hronograf (în cazul de mai sus, războiul ruso-turc a izbucnit la 24 august 1787).
Pentru anumite evenimente, Dionisie utilizează informaţii verbale: „spusu-mi-au un ipochimen vrednic de crezut că ar fi fost de faţă" (f. 27 v.); „precum spunea un ipochimen vrednic de crezut" (f. 63 v., 113 v., 152); „îmi spunea un logofeţel la Bucureşti" (f. 46); „după cum spunea unii" (f. 148 v.); „spusu-mi-au unii" (f. 130); „aflîndu-mă eu în Bucureşti, la Mitropolie, aşa am auzit de la ipochimeni vrednici de crezut" (f. 93 v.); pentru podul „de foi <piei> de vită", făcut de muscali peste Dunăre, „îmi spunea un arhimandrit, părinte bătrîn, cinstit, că ar fi trecut preste un pod ce-1 avea muscali<i> aşezat peste foi de vite, boi, vaci şi bivoli, cu mare meşteşug încheiat" (f. 125/117). Dionisie nu uită deci să sublinieze faptul că informatorii săi erau „vrednici de crezut", deci martori siguri ai evenimentelor povestite.
în cele mai multe cazuri Dionisie nu indică sursa de unde a auzit despre cutare eveniment, ci înseamnă scurt „spun unii" (f. 25/17 v., 29/21 v., 33/25 v., 37/29 v., 45/37, 92/84 etc.). Este vorba de zvonurile care circulau în societatea vremii despre efectivele oştilor turceşti, despre „secreturile" armatei ruseşti, despre mita dată de vizir lui Potemkin, despre legăturile amoroase ale acestuia cu împărăteasa Ecaterina a Il-a, ambasadorul francez despre care se spunea că ar fi frate cu Napoleon etc. Se înţelege că Dionisie nu avea cum să controleze toate aceste zvonuri pe care le reproduce.
în unele pasaje Dionisie evocă locuri sau lucruri văzute de el însuşi, notînd: „văzînd şi eu cu ochii" (ţepile puse de Mavrogheni) (f. 22/14); „pala-turile lui Mathias craiul..., pe care palaturi le-am văzut cu ochii mei" (f. 110); „care le-am văzut şi eu"" (f. 100 v., 102 v.); „şi am văzut cu ochii mei" (f. 91 v.); incendiul din 1804: „am văzut cu ochii mei, lucru jalnic şi vrednic de plîngere" (f. 91/83 v.) etc.
Alteori Dionisie citează unele însemnări contemporane în manuscris, pe care le-a văzut dar pe care noi nu le cunoaştem: „am şi văzut o însăm-nare cîţi au pierit într-acel război" (f. 48 v.); „după arătarea de catastişe de către vătaşii cioclilor" (f. 51) etc.
O problemă mai greu de rezolvat este aceea a provenienţei scrisorilor turceşti sau a celor schimbate de Pazvantoglu cu Constantin vodă Ipsilanti, reproduse în textul Hronografului (f. 31/23, 56/48, 98, 102, 103 v. —104, 105).
34	Zilot Românul, p. 2. După cum s-a arătat de curînd, sub pseudonimul Zilot Românul (= Românul zelos) se ascunde Ştefan Ioan Fănuţă, serdarul din Bucureşti. Vezi Marcel D. Ciucă, Adevărata identitate a lui Zilot Românul. Confirmarea unei ipoteze de acum 100 de ani („Manu-scriptum" 1980, nr. 3, p. 167— 174).
35	Cat. ms. rom., I, p. 229.
13
După opinia lui I. Donat, ar fi vorba de nişte plăsmuiri36. Aceeaşi opinie la G. Pascu, care se întreba: „de unde a putut afla eclesiarhul nostru fermanul scris de sultan regelui Poloniei, ori lui Pasvantoglu, apoi scrisoarea lui Pasvan-toglu către sultan? Dionisie a compus aceste scrisori, cum a compus şi pe acele ale ţarului Alexandru cătră miniştrii şi cetăţenii Parisului" 37 (deşi acestea din urmă puteau fi cunoscute din publicaţii contemporane, aşa cum se va arăta în note).
Toate aceste informaţii şi izvoare documentare fac din Hronograf o lucrare vie şi plină de interes. Rămînînd „departe de lumea cancelariilor domneşti", Dionisie „a putut cu mai multă uşurinţă să judece fără părtinire oamenii şi faptele lor. De obicei opiniunea sa este aceea a poporului" 38,
Motivul principal care l-a determinat pe Dionisie să alcătuiască acest Hronograf a fost faptul că de la 1768 n-a mai găsit „în scris cum s-au urmat şi care după care domnu au fost stăpînitor ţării acesteia şi ce s-au întîmplat, au bine, au rău, într-această ţară, în domniia lor. Iar de să va fi şi îndemnat cineva a istorisi în scrisu, de atuncea încoace, nu au eşit aceale hronografuri la vileag, să fie ştiute de obşte. Ci poate va fi cîte vreunul ţinut pe la cei mari" (f. 10/2 v.)59.
Opera lui Dionisie izvorăşte din „rîvna" sa faţă de „această patrie a Valahiei", considerînd că este „cu dulceaţă... a povesti cinevaş de patriia sa şi a istori de ceale ce s-au întîmplat neamului său" (f. 9/1). Ca şi Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, Dionisie se dovedeşte deci un patriot care nu vrea ca trecutul ţării sale să rămînă în uitare.
D.	VALOAREA HRONOGRAFULUI39 40
Valoarea Hronograf ului lui Dionisie a fost judecată în chip diferit de predecesorii noştri, care nu au negat însă nici unul talentul său de povestitor.
Una din cele mai interesante aprecieri privind valoarea Hronografului aparţine lui N. Iorga, care spunea: „A da o expunere istorică e mai presus de mijloacele lui Dionisie Eclesiarhul. El se pricepe numai a povesti: ce a văzut, ce i s-a raportat, ce a cetit. Tonul e naiv şi plăcut tocmai prin această naivitate care se vede mai bine acolo unde călugărul se apucă să-şi lămurească cetitorii asupra Evropei şi faptelor ce s-au petrecut acolo" 41.
Valoarea Hronografului lui Dionisie a fost subliniată de numeroşi alţi istorici şi oameni de cultură. G. Călinescu, cunoscutul istoric al literaturii române, numeşte pe Dionisie „istoric de viziune europeană" şi afirmă că „tăria lui Dionisie este în politica externă, unde se arată informat din gaze-turi şi din Istoria tipărită la Viena în româneşte" 42.
39	AO, 1934, p. 301.
37	G. Pascu, op. cit., p. 774.
38	Ion Donat, în AO, 1934, p. 299.
39	Intr-adevăr, colegul său mai tînăr, Naum Rimniceanu, recrutat de episcopul Filaxet, scrisese în Bucureşti Cronica Ţârii Româneşti (1768—1810), în gieceşte, în timp ce se afla alături de Divan. Vezi I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manusctiselor de cronici interne, 1963, p. 198—199. Pentru Moldova şi Ţara Românească, Constantin Caiagea banul scrisese Efemeride, 1777-1811 (ibidem, p. 434-435).
40	Vezi şi interesanta analiză literară făcută de Miicea Muthu, Dionisie Eclesiarhul sau fanariotismul între istorie şi legendă, in voi. La marginea gecmeiftet, p. 100—110.
41	N. Iorga, Istoria literatuni rcmâne în sec. Jillll, II, Bucureşti, 1901, p. 149.
42	G. Călinescu, op. c\t., p, 38.
14
Pe cu totul altă poziţie se găsea în aceeaşi vreme istoricul C. C. Giurescu, după opinia căruia valoarea hronografului „nu stă în informaţia străină — aceasta, de mina doua, e naiv redată—ci în felul bătrînesc, simplu şi limpede, în care povesteşte intîmplările din locurile noastre şi mai ales din Oltenia" 43 44 4S.
După opinia cercetătorului Al. Duţu, care dă dovadă de mult spirit critic, Dionisie este „autorul unei cronici în stil tradiţional, dar plină de reflexii critice la adresa tarelor regimului feudal... şi cu vădite însuşiri literare" 44.
Unii autori au afirmat că cronologia utilizată de Dionisie „e în chipul cel mai curios greşită'* 45. Considerăm că aprecierea este destul de exagerată, deşi Dionisie nu a fost scutit de astfel de greşeli.
S-a spus că Dionisie greşeşte cînd pune începutul domniei lui Alexandru Ipsilanti în 1775, deoarece el fusese numit de Poartă la 15 septembrie 1774. Trebuie să ţinem seama de faptul că Dionisie se referă la domnia efectivă şi că el înregistrează intrarea domnului în Bucureşti, intrare care a avut loc la 3 februarie 1775; deci Dionisie nu a greşit.
Două inadvertenţe comite cronicarul atunci cînd vorbeşte întîi de Nicolae Caragea voievod (4 ian. 1782—6 iulie 1783), despre care spune că a venit domn la leatul 1781 şi că a domnit „patru ani", şi a doua cînd înregistrează pe Mihai Suţu voievod (6 iulie 1783—3 martie 1786), despre care spune că a venit în ţară la 1784 şi a domnit „patru ani" (f. 19, 19 v.). O altă inadvertenţă este anul 1804 ca dată a venirii ca „domn în ţară a lui Costând Ipsilant voevod" (f. 90/82); el domneşte prima dată între 18 aug. 1802—12 aug. 1806.
Ţinînd seama de faptul că datele privind epoca 1802—1806 nu sînt prea sigure, s-a emis ipoteza că — determinat de teama jafurilor turceşti sau de o altă cauză necunoscută — Dionisie ar fi emigrat în această vreme în Transilvania, despre care vorbeşte în Hronograf. Asupra acestor inadvertenţe vom reveni în notele la text.
în afară de aceste mici inadvertenţe — întîlnite şi la alţi cronicari — vom sublinia atitudinea favorabilă celor asupriţi pe care o are Dionisie în hro-nograful său. Dionisie a fost un om din popor, înzestrat cu deosebite sentimente umanitare; el suferă la toate durerile „ţării", ale „creştinilor", folosind acest termen mai ales în raport cu „păgînii" (turcii): „vai şi amar de ţară ce era atuncea" (f. 33/25 v.); „dar ce trăgea bieţii creştini"; „O, prea milostive Doamne, ce patimiia această ţară!" (f. 39 v.); „O, vai de ţară! Ce nevoie i-au pus în spinare !" (f. 60 v.); „O, vai de ţară! (f. 68); „O, vai de bieţii creştini, ce li s-au gătit!" (f. 150 v.); „poeziseră ca lăcustele..., supărînd foarte rău cu mîncarea" (f. 143).
Atitudinea favorabilă celor săraci şi asupriţi se vede din modul cum povesteşte Dionisie strîngerea văcăritului în vremea domniei lui Constantin Han-gerliu şi abuzurile slujbaşilor domneşti, ca şi din relatarea modului cum s-a construit şanţul din jurul Craiovei în iarna anului 1810—1811 de către locuitorii din cele 5 judeţe ale Olteniei. Generalul Zas a făcut „şanţul mare împrejurul oraşului (Craiova) pentru oştire..., după cum să vede. Dar cine poate spune nevoile şi năcazurile şi chinurile ce au tras şi au pătimit bieţii creştini? Că poruncind ispravnicilor dintr-aceste cinci judeţe de au adus mulţi oameni salahori de i-au pus la săparea şanţului şi fiind vreme de iarnă, zioa săpa şanţu, păzindu-i şi silindu-i soldaţii muscali, după poruncă, iar seara îi închidea prin
43	C. C. Giurescu, op. cit., p. 27.
44	Al. Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, Bucureşti, 1968, p. 166. Vezi şi idem, înnoirea structurilor literare. Umanism şi iluminism, în voi. Istoria literaturii române. Studii, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 81.
45	G. Călinescu, op. cit., p. 38.
15
beserici şi prin curţile besericilor, în ziduri; şi fiind bieţii oameni uzi de ninsoare şi ploi reci şi flămînzi şi fără foc, murea de ger şi de foame. Şi nu puţini au murit. încă şi soldaţii cei ce îi păziia noaptea degera" (f. 129/121).
Dionisie are o atitudine critică faţă de regimul fanariot în general, ca şi faţă de clasa dominantă, care nu se sfieşte să se înţeleagă cu domnii fanarioţi pentru a exploata împreună ţara. Aproape toţi domnii, cu rare excepţii (Alexandru Ipsilanti, de pildă), exploatează fără milă pe bieţii locuitori. In vremea domniei lui Nicolae Mavrogheni „birurile, podvoazele, zaherelele nu mai înceta de la lăcuitorii ţării; vinericiul, oieritul, dijmăritul îl lua îndoit şi întreit" (f. 33/25); Alexandru vodă Moruzi nu se dă în lături să profite de pe urma foametei din 1795 făcînd negustorie cu grîne pe care le vindea locuitorilor înfometaţi cu suprapreţ (f. 51/43 v.—52/44) etc.
Antologică rămîne în literatura noastră istorică descrierea cutremurătoare a modului cum încasau dările slujbaşii lui Constantin Hangerliu care „închidea oamenii şi muieri prin coşeri şi îi îneca cu fumuri de gunoi şi cu ardei îi afuma şi îi ţinea închişi ziua şi noaptea flămînzi, să dea bani. Pe alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele de garduri şi-i bătea cu bicele. Pre alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpoada geroasă. Aşa chinuia pe creştini! O, amar de bieţii creştini, că plângea şi să văeta şi săracele văduve ţipa de ger, dar nu era milostivire la var var ii de slujbaşi, că avea urechile astupate ca aspidele şi ca vrăşmaşii ucidea oamenii" (f. 69/61).
Menţionăm că asemenea accente de umanism şi înţelegere faţă de viaţa celor asupriţi — din a căror categorie făcea parte, prin origine, şi Dionisie — găsim şi în alte lucrări ale acestuia; de pildă, pe un document din 9 iunie 1722 relativ la satul Bogdăneşti—Vîlcea, unde se află şi o notă din 1746 despre răscumpărarea românilor în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat, Dionisie adaugă marginal: „La acest domn s-au rădicat jugul rumâniei de pe creştini, carii iar la creştini era robi" 46. Aceasta dovedeşte că el cunoştea şi unele din evenimentele petrecute înainte de epoca sa, din documentele cercetate.
Un loc deosebit de important ocupă în Hronograf descrierea suferinţelor cauzate locuitorilor atît de jafurile pazvangiilor, cît şi de războaiele pustiitoare purtate de oştile ruse, austriece şi turceşti pe teritoriul Ţării Româneşti, din care cauză locuitorii ajunseseră să mănînce pîine din coaje de copac şi tărîţe şi se încălţau „în opinci din coajă de copac" (f. 81/73 v).
în plus, după cum arăta G. Călinescu, „Dionisie are materialismul istoric al omului sărac (îl avea puţin şi Neculce) care judecă o domnie după lista de preţuri" 47 şi ilustrează afirmaţia prin modul cum laudă cronicarul domnia lui Alexandru Ipsilanti pentru ieftinătatea produselor; era vremea în care — fiind „linişte mare şi pace adâncă — deşchizăndu-să toate schelile hotarălor înprejur..., neguţătorii să lăţiia cu alişverişurile lor la câştig, meş-teşugareţii sporiia în lucrarea sa, ţăranii îşi lucra pămînturile lor nesupăraţi cu greutate de dăjdi<i>, toţi să bucura şi fără grije petrecea. Eftinătate era la mărfuri şi la dobitoace" (f. 17/9).
Ca om al bisericii, Dionisie are o concepţie teologică asupra lumii, potrivit căreia „toate ceale ce să întîmplă a să face în lumea aceasta sânt prin ştirea lui Dumnezeu lăsate" (f. 10/2). Adeseori răzbat în cronică şi texte religioase de genul: „Dreapta ta, Doamne, au sfărâmat capetele vrăjmaşilor
reşti,
46	Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea I, Tara Românească, Bucu-1961, p. 298.
4T G. Călinescu, op. cit., p. 38.
16
şi au surpat sprânceana cea înaltă" (f. 46/38 v.); „O, Doamne, multă iaste răbdarea ta şi îndelung, nu răsplăteşti în grab<ă> această nedreptate" (f. 70/62).
în Hronograful lui Dionisie se găsesc şi unele accente moralizatoare de genul: Dumnezeu, „cel ce surpă pre cei puternici de pre scaune", l-a surpat şi pe Napoleon ca să-l smerească (f. 135 v.).
Cu toate acestea, marea majoritate a ştirilor le relatează ca un laic, îndeosebi luptele desfăşurate pe teritoriul Ţării Româneşti în timpul războaielor ruso-austro-turce de la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul secolului trecut. Deşi faţă bisericească, Dionisie vorbeşte adesea de lucruri foarte lumeşti, precum: relaţiile amoroase ale împărătesei Ecaterina cu Potemkin, despre femeile uşoare ce însoţeau armata austriacă, despre cadîna lui capudan-paşa care curvea cu sultanul sau despre zaiafetul turcilor cu femei uşoare la Bucureşti (f. 37/29 v., 53/45, 71/63).
Hronograful lui Dionisie cuprinde numeroase informaţii preţioase privind nu numai viaţa socială, ci şi organizarea politică, militară şi judecătorească în epoca de sfîrşit a domniilor fanariote. O consemnare deosebit de interesantă este faptul că Nicolae Mavrogheni voievod (1786—1790) şi-a organizat armata pe căpitănii şi fiecare căpitănie îşi avea steagul ei. Steagurile erau „frumoase, zugrăvit<e> cu sfinţi"; domnul îmbrăcase „căpitanii cu capoduri domneşti, dîndu-le şi lefi, numind: căpitănia lui s<fe)ti Gheorghe şi a lui s<fe)ti Dimitrie şi a lui s<fe)ti Teodor Tiron şi a altor sfinţi". Avea şi căpitănii de arnăuţi amestecaţi cu turci (f. 32/24).
Tot Mavrogheni, ca un al doilea Vlad Ţepeş, introdusese pedeapsa cu tragerea în ţeapă; Dionisie spune că la toate bisericile „au făcut ţăpi de doi stînjeni... dinainte, în sus, scriind pe dînsele (văzînd şi eu cu ochii), ca pe oamenii furi şi pe tâlhari şi pre cei ce îşi jură părinţii şi-i bate... să-iînţape fără de nici o judecată" (f. 22/14).
Foarte interesantă este şi porunca dată de acelaşi Nicolae Mavrogheni ca lăcaşurile de cult să fie deschise „zioa şi noaptea" pentru ca oamenii să vină la biserică sub ameninţarea cu pedeapsa; „şi aşa să umplea besericile de oameni de frica poruncii, iar nu pentru dragostea de Dumnezeu" (f. 21/13 v.).
Dionisie nu omite să înregistreze şi alte măsuri luate de domnii fanarioţi ca cele privind reorganizarea justiţiei de către Alexandru vodă Ipsilanti (f. 19/10 v.), înfiinţarea spitalului de ciumaţi de la Dudeşti de către Alexandru vodă Moruzi (f. 52/44) etc.
O mare parte din cronică se ocupă de răscoala lui Pazvantoglu, paşa de Vidin, care a cauzat mult rău Ţării Româneşti, atît prin obligaţiile de zaherea impuse ţării, cit şi prin jafurile la care au fost supuse numeroase localităţi (Craiova, Cerneţi, Caracal, Tîrgu Jiu, Ocnele Mari). Dionisie arată că a văzut cu ochii lui mulţime de oameni sluţiţi de turcii prădalnici, care „pe alţii îi împuşca, pc alţii îi tăia de tot" (f. 86/78).
Deosebit de importantă este consemnarea lui Dionisie că domnul Constantin Ipsilanti era, în 1806—1808, „beiu Valahii şi al Moldaviei' (f. 104/96), realizînd astfel unitatea lor administrativă.
Dionisie a fost impresionat de diverse întîmplări deosebite petrecute în timpul vieţii sale, precum apariţia unor comete, incendii etc. Deosebit de interesantă este relatarea lui Dionisie că „într-aceea vreme (1769), s-au arătat pe ceri o comită mare şi luminoasă, de către răsărit, pre carea norodul, din neştiinţă, o au numit stea cu coadă. Această comită răsăria de cu seara, la un ceas din noapte, despre răsărit şi mergea spre amiazăzi. Şi să vedea pînă la miezul nopţii şi apoi nu să mai vedea; şi au ţinut multă vreme. Şi era de minune pentru mărimea ei şi înfocarea ce o avia, că să vedea ca o văpae mare
17
de foc, trăgîndu-să pe sămuire ca la 10 sau 15 coţi. Şi era cu spaimă a o vedea, ca un sămn neobicinuit; iar turcilor era de mirare şi cu grije, socotind nu cumva să fie sămn de pierzarea împărăţii lor" (f. 12).
Nu este omis nici marele cutremur din 14 noiembrie 1802, cînd „s-au cutremurat pămîntul foarte tare de au căzut toate turlele bisericilor din Bucureşti şi clopotniţele şi alte case înalte s-au sfărîmat" (f. 87/79 v.).
în Hronograf este amintit apoi marele incendiu din august 1804, cînd a ars tot tîrgul Bucureştilor, ca „5—6 sute de casă". Socotind venirea la domnie a lui Constantin Ipsilanti în 1804, Dionisie spune că în al doilea an „la 1806 s-au întâmplat în Bucureşti la o spiţărie ce era în mijlocul oraşului, din lucrarea cu foc a doftoriilor, s-ar fi aprins unsorile şi spirturile" (f. 91/83).
E. LIMBA HRONOGRAFULUI
Limba utilizată de Hronograf a fost studiată pe larg de Emilian Bureţea, care consideră că Dionisie este „un exponent al epocii de profunde schimbări lingvistice de la începutul secolului al XlX-lea, care aveau să ducă la modernizarea limbii române literare" 48.
în Hronograf se găsesc numeroase expresii populare de genul: „au rămas cu buzele umflate" (f. 16/8 şi 50/42); oştile erau „ca frunza şi ca iarba" (f. 26/ 18 v.); „au dat dosul" (f. 36/28); „au apucat de sănătoasa" (în loc de „la sănătoasa") (f. 40/32 v); ajuns „în sape de lemn" (f. 70/62 v.); „le-a ajuns cuţitul la os" (f. 74/66); „fuga iaste ruşinoasă dar iaste sănătoasă" (f. 95/87) etc.
Se găsesc apoi unele expresii utilizate şi de cronicarii moldoveni ai vremii, de genul „cu capul a mînă" (f. 94/86 v.)
Se întîlnesc, de asemenea, o serie de neologisme precum: miniştri (f. 96 v, 106, 108 v.) ; congrez (pentru congres) (f. 49); comită (f. 12/4); curieriu (pentru curier) (f. 15/7v); corospondenţie (f. 22/14); tractament (pentru tratament) (f. 62/54) etc.
Uneori Dionisie simte nevoia să explice cititorilor cuvintele care intrau atunci în limba noastră: „contract adică zapis" (f. 23/15 şi 80/72); „alianţie adică contenire de arme" (f. 33/25 v), (deşi aceasta este armistiţiu, nu alianţă) ; „canal adecă şanţ sau gărlă mare" (f. 35/27); „comandir adecă povă-ţuitor şi poruncitor oştilor" (f. 38/30); „iureş adecă năvală" (f. 40/32); „felt-maşar (= feldmareşal), adecă voevod oştilor" (f. 79/71); „senatul franţozesc adecă divanul" (f. 139/131), „interes adecă cîştig" (f. 131 v.); „prinţipatul adecă ţara"; „capele adecă paraclise" (f. 140); „piramida adecă turn" (f. 141) etc.
în Hronograful lui Dionisie se întîlnesc numeroşi termeni de origine greacă ca: ipolipsis (f. 60/52, 62/54), heritizmos (f. 64/56), diastima vremii (f. 70/62), apoplită (= simplitate) etc. sau turceşti: madea, mehtup, bai-ractar, bulucbaşa, odobaşa, capudan paşa, gephana, capugiu, tefterdar,
48	Em. Bureţea, Consideraţii asupra cuvintelor de origine slavă din „Hronograful" lui Dionisie Eclesiarhul, în voi. Contribuţii filologice, I, Craiova, 1972, p. 5—26 (Centrul de ştiinţe sociale Craiova); idem, Note etimologice şi lexicale („Limba română", 1973, nr. 4, p. 330 — 333); idem, Unele elemente caracteristice limbii populare vorbite în Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul, în voi. Contribuţiifilologice, II, Craiova, 1975, p. 13—28; idem, Observaţii cu privire la sinonimele din Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul („Analele Univ. din Craiova. Ştiinţe filologice", V, 1977, p. 45—53); idem, Neologisme în Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul, în Contribuţii istorice, filologice şi socio-economice, V, 1980; idem, Elemente lexicale populare şi neologisme în Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul, în voi. Philologica, III (Centrul de istorie, filologie şi etnografie din Craiova).
18
calabalic etc., termeni utilizaţi în administraţie de slujbaşii statului sau în viaţa particulară, îndeosebi de boieri 49 50. Pentru unii termeni mai puţin cunoscuţi, Dionisie simte nevoia să-i explice: „barutana, adecă prăfăriia" (= pulberăria), „harzoval, adecă jalbă cătră împăratul", „colgii şi subaşi, adecă cu nişte zapcii şi polcovnicei"; „saraiuri, adecă palaturi".
în textul hronografului se întîlnesc şi expresii turceşti de genul: „dur, bre, ferman!" (dur = stai, imperativul de la durmak) sau „anasini sactim" (anasîni siktim, înjurătură naţională) 60.
Povestirea plină de suferinţe omeneşti, de războaie şi de ucideri, are şi unele elemente de umor negru; de pildă, după lupta de la Calafat din iarna lui 1790, pe un ger cumplit, turcii învinşi au fost băgaţi de austrieci în Dunăre „să-i scalde şi să bea apă" (43/35 v.); în lupta de la Giurgiu din acelaşi an, turcii secerau pe nemţi„cu săbiile şi cu iataganele ca pe verze" (f. 44/36 v.) etc.
în sfîrşit, menţionăm că ştirile înregistrate de cronicarul Dionisie în Hronograf ne dau posibilitatea de a deosebi la acea vreme oraşul (varoşul) de cetate. Cităm: „Viena să fie oraş, să sfarme zidurile dinprejur, să nu se mai numească cetate" (f. 116 v.); „au călcat numai varoşul, n-au avut oşti să ia cetatea" (f. 116); la Brăila „varoşul cetăţii l-au prefăcut cu foc în cenuşe" (f. 123 v.); la Ismail, „varoşul l-au ars cu foc" (f. 123 v.); la Rusciuk „zidurile cetăţii „le-au sfărîmat cu barut, ars-au varoşul, mulţime de casă" (f. 126 v.); „varoşul cetăţii Diiul, ce iaste lîngă cetate din afară" (f. 65 v.); „în cetate şi în varoş" (f. 104); „meterezuri — palancă de copaci clădiţi unul pe altul şi era acolo ca o cetate" (f. 151); „au sfărîmat poarta şi, intrînd în varoş..., era să apuce şi la porţile cetăţii" (f. 65 v.).
F. MANUSCRISUL HRONOGRAFULUI
Ms. se află acum la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti; poartă numărul 3537 şi are legătură modernă, în pînză albastră şi carton. Iniţial, manuscrisul fusese legat de autor în piele şi carton. La ultima legătură, pielea care îmbrăca prima copertă a fost detaşată şi lipită pe prima filă limi-nară. A fost o fericită inspiraţie, care ne oferă posibilitatea de a ne face o idee de cum arăta această carte manuscrisă, confecţionată chiar de mina autorului. (Aşa cum am arătat mai sus, la 1863 era proprietatea unui elev din Rîm-nicu Vîlcea.)
Manuscrisul are două file liminare (la început) nenumerotate, după care urmează 155 de file, format 22 x 18 cm. Fiecare filă are două rînduri de numărători: una mecanică de la 1 la 155 şi alta manuală de la I la VIII, cu cifre latine, plus 1—147, cu cifre arabe, făcută de autor. Manuscrisul mai are o numărătoare a coaielor, făcută tot de autor, cu cifre chirilice, în partea de jos, pe faţa primei file din coala respectivă; patru file alcătuiesc o coală.
49	Iată cîteva cazuri dc utilizarea unor grecisme întîlnite şi la Dionisie: la 27 dec. 1806 Constantin Ipsilanti spune despre C. Samurcaş că era un „ipochimen cercat în slujbele noastre şi cu bun ifolipsis la domnia mea*' (Urechia, IX, p. 108); acelaşi domn, la 3 ian. 1807, vorbeşte de „diastima vremii ce a trecut" (ibidem, p. 110); la 2 ian. 1808 trebuia să se ia „întreaga pliro-forie unui boier** (ibidem. p. 113); la 16 aug. 1807 un epistat trebuia să dea „dreapta analoghie" schitului Morunglav (ibidem, p. 117). Aceste cîteva exemple, din numeroasele ce se pot da, dovedesc că grecismele utilizate de Dionisie erau folosite şi în administraţie.
50	G. Pascu, Dionisie Eclesiarhul, p. 770. Vezi pe larg Em. Bureţea, Cuvinte de origine turcă şi neogreacă în Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul, în voi. Philologica, I, Bucureşti, 1970, p. 115-131.
19
Coala 1 începe cu fila 9(1) a manuscrisului. Ultima coală numerotată este a 37-a, pe fila 153/145.
Pe fiecare pagină Dionisie a scris cîte 19 rînduri, cu cerneală neagră. Fiind concepută pentru tipar, lucrarea este lipsită de ornamentele obişnuite în manuscrisele autorului.
Pe a doua filă liminară (nenumerotată) este scrisă o dedicaţie, prin care R. Novian oferă acest manuscris lui Grigore G. Tocilescu, doctor în litere şi filosofie, profesor la Universitatea din Bucureşti, cu prilejul alegerii acestuia ca senator în Bucureşti, la 1892.
Pe fila 1(1), o însemnare cu caractere latine menţionează pentru posteritate: „Acestu manuscriptu s-a publicatu întregu, în Tesaurulu de monumente istorice, tomu II, p. 159—243". Semnează „A. Pap iu", editorul din 1 863 al operei de care ne ocupăm.
în continuare urinează textul intitulat de Dionisie „ÎNSEMNARE" dintr-o „cărţulie tipărită", cu privire la primii martiri creştini şi la soborul de la Florenţa (din 1439—1440). Din această însemnare ar rezulta că Dionisie a intenţionat să o ia pe urma vechilor cronicari şi să înceapă Hronograful cu întîiul mucenic Ştefan; pînă la urmă a renunţat şi a trecut la descrierea evenimentelor ce au avut loc „în diastima vremii vieţii" sale. Textul acestei însemnări — fără legătură cu Hronograful propriu-zis — l-am trecut la finele Hronografului.
G. EDIŢII
Hronograful lui Dionisie a fost editat pînă acum de două ori: prima oară de A. Papiu-Ilarian în Tesaur de monumente istorice, II, 1863, p. 159—236 şi a doua oară de C. S. Nicolăescu-Plopşor, cu titlul Cronograful Ţerei Rumâ-neşti scris de Dionisie Eclesiarhul, Rîmnicu Vîlcea, 1934, XIX + 215 p.
în transcrierea primului editor se vede clar o depărtare de original, datorată tendinţei sale cunoscute de latinizare a limbii. Cel de-al doilea editor preia textul lui Ilarian şi îl „modernizează"; Plopşor menţionează chiar în Prefaţă (p. XII), că „originalul Cronografului nu se păstrează, sau poate a fost şi el evacuat la Moscova", prin urmare, nu a putut utiliza originalul. Se poate spune deci că ediţia din 1934 nu este decît o reeditare a celei din 1863; din aceste motive nu le-am utilizat.
între timp, manuscrisul a fost adus în ţară şi, avîndu-1 la dispoziţie, ne-a oferit posibilitatea de a prezenta prima ediţie critică a Hronografului.
H; TRANSCRIEREA TEXTULUI ŞI GRAFIA LUI DIONISIE
Avînd la îndemînă textul original al Hronografului, l-am transcris pentru această ediţie din alfabetul chirilic cu care a fost scris de Dionisie în alfabetul latin, românesc.
Mai întîi facem precizarea că în Scara cronicii (f. 5/V) apar numeroase capitole sau titluri care nu apăreau în text. Pentru o mai uşoară înţelegere, aceste formulări de capitole sau titluri le-am introdus, tacit, la fila respectivă, în paranteze unghiulare. Acolo unde titlul din Scară era deosebit ca redactare de cel care în unele cazuri apare în text, l-am trecut lingă acesta; de exemplu, la titlul din text: „Aicea să arătăm pentru izvodirea secreturilor", am adăugat
20
şi titlul din Scară: (sau) <Pentru izvodirea şi facerea secreturilor muscăleşti şi pentru lucrarea lor la oştire}.
Tot în paranteze unghiulare am trecut şi alte completări făcute de editor la textul lui Dionisie (unele litere sau cuvinte lipsă). Am folosit şi parantezele drepte, în care am închis cuvintele care se repetă în textul lui Dionisie, dar pe care nu le puteam elimina.
Din respect pentru manuscrisul lui Dionisie, am păstrat în textul transcris cuvintele cu litere mari prin care el urmărea să marcheze ceva deosebit (o dată, un eveniment sau un nume).
Precizăm că în transcriere am menţionat marginal numărul mecanic al filei respective şi în paranteze rotunde numărul pus de Dionisie; tot marginal am adăugat la pagina respectivă numărul coalei. Trecerea de la o pagină la alta a manuscrisului am marcat-o — după obicei — prin două liniuţe: //.
în continuare vom arăta cîteva caracteristici constatate în grafia acestei opere. Litera î (*t) la începutul cuvintelor înaintea unor consoane are valoarea fonetică în: înpărăţie (f. 11/3), întâmplat (f. 10), înpărăteasa (f. 11/3 v.) în interiorul cuvintelor are valoare singulară î: mîna (f. 52 v.), rumânească (f. 50 v.). Sunetul î (*t) se confundă cu ierurile ă şi â (*h şi k): Crăm şi Crîm (f. 5, 14 v. 15, 23—31), când şi cînd (f. 84), zâcănd zicînd, f. 78), mergând (f. 80), cîţi şi căţi (f. 50), rând (f. 50), întimpinîndu-i (f. 45), săvărşindu-să (f. 50), strecurănd ţănţariul (f. 51 v.), Ţara Rumânească (f. 12, 15, 26, 35, 41, 87 v.), dar şi Ţara Rumînească (f. 50 v.), rumîni (f. 117 v.), dar şi rumănce (f. 12 v.), rumănie şi rumâni (f. 106, 106 v).
Grecescul thita l-am transcris conform vechilor uzanţe, th: Ecatherina ff. 79), Matheiaş craiul (f. 110).
Alte forme de grafie pe care le găsim în Hronograf: a în loc de ă: bătălie (f. 30, 111 — 112 v., 113v.), nesăţios (f. 69 v.); cantare (pentru cîntare, f. 116 v.); marirea sa (f. 141); daca (f. 73 v.); naprasna, capitan paşa, dar şi căpitan-paşa (f. 30); moghili (în loc de movile, f. 66 v.); Moldova (f. 12, 15, 16 v., 66 v., 98 v., 102, 103), Moldoviia (f. 81), dar de cele mai multe ori Moldaviia (f. 23 v., 31 v., 32, 80, 88, 97, 104, 113, 132, 133); scoţind (în loc de scoţînd, f. 137 v.); văzind (în loc de văzînd, f. 42 v., 121 v.); intrat, intrînd şi intrând, să între (f. 48, 51, 51 v., 107); a istori, dar şi a istorisi (f. 9, 43 v., 50); nu poci (pentru nu pot, f. 55 v.), prinţipu (f. 118 v., 145); primblare, să primbe (f. 55); să rumpă (f. 149 v.), divanisti (pentru divanişti, f. 96 v., 106, 108 v.); rachiţa şi viniţa (diminutive de la rachiu şi vin) (f. 115) etc.
Menţionăm că Dionisie a înregistrat numele proprii aşa cum erau pronunţate în vremea sa de popor: Brandiburu, Cobor, Costând, Costandin, Diiu, Fontenblou, Franţişcus, Graţ, Işpania, Jiiu, Mehediia, Necopoia, Petreburgu, Rosiia, Sfeţiia, Strahaiia, Turchiia, Ţara Serviianţilor etc. Aceste numiri le-am îndreptat în indice.
La textul lui Dionisie s-au adăugat numeroase note, unele pentru identificarea personajelor, pentru datarea evenimentelor sau pentru îndreptarea erorilor, altele vizînd completarea informaţiei după diverse alte izvoare ale epocii; s-au mai indicat în note şi unele lucrări dedicate evenimentelor povestite de eclesiarh. Astfel, completat cu note şi comentarii bogate, textul Hronografului devine un izvor istoric de prima mină pentru epoca 1768—1815, epocă despre care s-a scris destul de puţin.
O parte din cuvintele turceşti, greceşti şi slave le-am explicat la finele lucrării, în glosar.
21
După ce am analizat opera lui Dionisie Eclesiarhul, încheiem cu concluzia ?că Hronograful este o cronică românească încadrată în context european, scrisă cu mult talent literar, bogat documentată şi cu spirit istoric destul de avansat, obsedat de ideea „ca să cunoască urmaşii cele ce s-au întîmplat" înaintaşilor lor. Subliniem că această cronică este numai o parte din bogata operă a unui personaj important, care a semnat atît de modest: Dionisie Eclesiarhul (vezi mai jos lista operelor).
înainte de a încheia studiul nostru, ne facem o plăcută datorie să aducem mulţumirile cuvenite Consiliului ştiinţific al Institutului de istorie „N. Iorga" pentru avizul favorabil dat publicării acestei opere, ca şi Editurii Academiei pentru înţelegerea cu care a scos la lumină textul acestui preţios hronograf.
DUMITRU BĂLAŞA NICOLAE STOICESCU
II.	LISTA ABREVIERILOR FOLOSITE
A. FONDURI DE DOCUMENTE ŞI MANUSCRISE:
ASB = Arhivele Statului Bucureşti
A SC = Arhivele Statului Craiova
ASD = Arhivele Statului Drobeta-Turnu Severin
ASV = Arhivele Statului Rîmnicu Vîlcea
BAR = Biblioteca Academiei R. S. România
BCS = Biblioteca Centrală de Stat
B.	PERIODICE:
AARMSI = Analele Acad. Române. Memoriile Secţiei Istorice
AO = Arhivele Olteniei
BOR	Biserica ortodoxă română
MO	*=	Mitropolia Olteniei
RA	=	Revista arhivelor
R1	=	Revista istorică
SMIM	=*	Studii şi materiale de istorie medie
C.	LUCRĂRI DIVERSE:
Bibliografia analitică = Bibliografia analitică a literaturii române vechi. Cărţile populare laice, voi. 1, partea I şi II, Bucureşti, 1976, 1978.
Cat. ms. rom. = Catalogul manuscriselor româneşti, I—III, Bucureşti, 1907—1931.
Corfus, însemnări = Ilie Corfus, însemnări de demult, Iaşi, 1975.
Cronica lui Ion Dobrescu = Ilie Corfus, Cronica meşteşugarului Ioan Do-brescu (1802—1830), în „Studii şi articole de istorie", VIII, 1966, p. 309— 346.
Cronicarii greci = C. Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1888, p. 259—294 (cronica lui Naum Rîm-niceanu, 1768—1810).
Cronici versificate = Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII— XVIII), ed. Dan Simonescu, Bucureşti, 1967.
23
—	Efemeride = Constantin Caragea banul, Efemeride (1775—1808), un manuscris necunoscut, ed. P. P. Panaitescu, în „Buletinul Comisiei istorice a României", 3, 1924.
—	Fotino = D. Fotino, Istoria generală a Daciei, voi. II, Bucureşti, 1859.
—	Hurmuzaki = Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privind istoria României, îndeosebi voi. XVI, XIX, Supl. I,vol. I şi II, Serie Nouă (SN), voi. I, II şi IV.
— Urechia = V. A. Urechia, Istoria românilor, voi. I—XII, Bucureşti.
—	Zilot Românul = B. P. Hasdeu, înainte de Tudor Vladimirescu, 1800— 1821. Ultima cronică română din epoca Fanarioţilor reprodusă după manuscriptul din Archiva Statului din Bucuresci, Bucureşti, 1884.
III.	LISTA LUCRĂRILOR LUI DIONISIE ECLESIARHUL1
1)	Viaţa lui Petru cel Mare, copiată în parte la 1767, de „popa Dumitru Rîmnicean<u>"; BAR, ms. nr. 2 668.
2)	Pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii Dobruşa, 1777; BAR, ms. nr. 2 197; publicat de T. Bălăşel, Un manuscris din 1777 al lui Dionisie Eclesiarhul (AO, 1932, p. 214-221). Nesemnat.
3) Condica de documente a episcopiei Rîmnicului, 1786 2; BAR, ms. rom. 2 082. Vezi MO, 1982, nr. 1—3, p. 98—99 şi ASB, Indice cronologic nr. 4. Episcopia Rîmnicului, p. 8—9.
4)	Condica metoaşelor Episcopiei Rîmnicului, 1786; BAR, ms. rom. 2 083 şi ASB, Doc. istorice, CMLXXVI/1 —621; publicată parţial: Condica metoaşelor Sf. episcopii Rîmnic. Metohu Gănescu din Craiova („Oltenia", III, 1942. p. 128—loO); T. G. Bulat, Contribuţiuni documentare la istoria Olteniei, secolele XVI—XVIII, Rm. Vîlcea, 1925; N. G. Dinculescu, Bisericile Craiovei („Oltenia", III, 1943, p. 128—150); prefaţa publicată de Urechia, II, p. 2—3.
5)	Condica de documente a mănăstirii Tismana, două volume, 1787; ASB, ms. nr. 329—330. Vezi I. Vîrtosu, Date noi despre Dionisie Eclesiarhul, p. 7—8; MO, 1982, nr. 1—3, p. 100, unde se reproduce însemnarea lui Dionisie că a avut în mină „toate cărţile şi hrisoavele moşiilor" mănăstirii, în număr de 2 173; ASB, Indice cronologic nr. 22, p. 7.
6)	întrebări şi răspunsuri (despre ursită) şi Alte întrebări şi răspunsurile lor, trebuincioase la fieştecare credincios, tot către acesta blagorodnic şi cuvîntătoriul boeriu Constantin biv vel stolnic Cantacuzino, copie din 1788 după ms. rom. nr. 458; BAR, ms. rom. nr. 1 117, f. 42 v.—67 v. Vezi Cat. ms. rom., I, p. 228—229; MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 100—101.
7)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Gănescu, metohul episcopiei Rîmnicului, 1789; BAR, ms. rom. nr. 2 098. Vezi Cat. ms. rom., II, p. 165; MO, 1982, nr. 1—3, p. 101. Publicat în BOR, 1891, p. 246 — 269 şi de Atanasie Mironescu, Istoricul eparhiei Rîmnicului — Noul Severin, Bucureşti, 1906, p. 419-425.
1	Vezi şi lista manuscriselor lui Dionisie la Radu Constantinescu, op. cit., p. 60 — 62, unde este înregistrată şi condica mănăstirii Mislea, 1811, care nu este scrisă de Dionisie Eclesiarhul ; în plus, în această lucrare mai figurează ca fiind ale aceluiaşi Dionisie Condica de ana-forate din 1801 şi Catagrafia bisericilor din Ţara Românească (nr. 20 şi 24). în realitate, este vorba de o confuzie între Dionisie Eclesiarhul şi adevăratul autor, Dionisie exarhul, care a fost şi el eclesiarh la Mitropolie înaintea cronicarului.
Lista noastră a fost alcătuită pe baza unei analize riguroase a tuturor manuscriselor lui (sau atribuite lui) Dionisie.
2	în dosarul 724/1833, f. 124, al tribunalului jud. Vîlcea, se află însemnarea: „Condica episcopiei Rîmnicului este scrisă şi iscălită de răposatul eclisiarh Dionisie, dascălu slavon, tîl-cuitorul sineturilor în limba românească, şi întărită cu iscălitură şi pecetea părintelui mitropolit Grigore din leat 1786, cel ce din porunca domnului vremii de atuncia a protocolit-o cu origina-lile seneturi şi le-au adeverit".
25
8)	Condica sfintei mănăstiri Strehaia, întru care să cuprinde toate cărţile şi zapisele de moşii, scrisă la anul 1791 la metohu Episcopii în Craiova ; BAR, ms. rom., nr. 500. Vezi Cat. ms. rom., I, p. 128; G. Ştrempel, Copişti de manuscrise, p. 50—51; MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 102.
9)	Condica de	documente a mănăstirii Sadova, 1792; ASB,	ms.	nr.	295.	Vezi
I.	Vîrtosu,	op. cit., p. 8—9; MO, 1982, nr. 1—3, p. 103;	ASB, Indice
cronologic nr. 19, p. 12.
10)	Stavrofilia sau Calea împărătească a crucii Domnului, trad. din limba
rusă, 1793; BAR, ms. rom. 3 545, f. 65—77 v. Vezi I. Vîrtosu, op. cit., p. 4, 9; Cat. ms. rom., I, p. 220; MO, 1982, nr. 1—3,	p. 103.
11)	Condica de	documente a mănăstirii Jitianu, 1793; ASB,	ms.	nr.	453.	Vezi
I.	Vîrtosu, op. cit., p. 10—11; MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 103; ASB, Indice cronologic, nr. 15, p. 7.
12)	Adunări de cuvinte sfinte şi folositoare de suflet, 1793; ASD, ms. nr. 18.
13)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Adormirea Maicii Domnului din Dră-găşani, 1794; publicat de T. Bălăşel, Un manuscris din 1794 al lui Dio-nisie Eclesiarhul (AO, 1935, p. 272—288). Vezi şi MO, 1982, nr. 1—3, p. 104.
14)	Pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii Cozia, 1794, completat de Dionisie la filele 43—47, 54 v.—56 v., 90, 92—94; BCS, ms. rom. 4 872. Vezi MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 104.
15)	Condica mănăstirii Bistriţa, 3 volume, 1795—1796; ASB, ms. nr. 192, 193, 194. Vezi I. Vîrtosu, op. cit., p. 14—16; A. Sacerdoţeanu, Cronicarul Dionisie eclesiarh al mănăstirii Bistriţa din Vîlcea (AO, 1936, p. 257— 261); D. Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul Bistriţei—Vîlcea („Renaşterea", 1945, nr. 4—5, p. 116—118); MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 105—106; ASB, Indice cronologic nr. 6, p. 8—10.
16)	Condica sfintei mănăstiri Govorii, întru care s-au scris toate hrisoavele şi cărţile moşiilor, la leat 1797; ASB, ms. nr. 447; prefaţa publicată de A. Sacerdoţeanu, Cronicarul Dionisie, eclesiarh al mănăstirii Bistriţa din Vîlcea (AO, 1936, p. 259—261). Vezi şi I. Vîrtosu, op. cit., p. 11—14; I. Popescu-Cilieni, Dionisie Eclesiarhul la mănăstirea Govora (AO, 1941, p. 56—57); MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 106; ASB, Indice cronologic nr. 13, p. 5-6.
17)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii din Proieni, plaiul Loviştii, sud Argeş, 1798; BAR, ms. nr. 2 031; publicat de Ioan M. Neda, Pomelnicul bisericii noi din Proieni (Vîlcea) (AO, 1942, p. 158—164). Vezi şi Cat. ms. rom., II, p. 160; MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 107.
18)	Pomelnicul ctitoricesc al schitului Ţigănia (Bistriţei), 1798; Muzeul m-rii Bistriţa; publicat de T. Bălăşel, Un manuscris din 1798 al lui Dionisie Eclesiarhul (AO, 1936, p. 100—103). Vezi şi MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 107 şi Radu Constantinescu, op. cit., p. 60, care-1 datează 1788 (poate greşeală de tipar).
19)	Pomelnicul ctitoricesc al m-rii Titireciu, 1799; Muzeul bisericii din Titi-reciu; publicat de T. Bălăşel, Un manuscris din 1799 al lui Dionisie Eclesiarhul (AO, 1933, p. 238—242).
20)	Pomelnicul ctitoricesc al schitului din muntele Eleon (Păpuşa), 1800; publicat de T. Bălăşel, Un manuscris din 1800 al lui Dionisie Eclesiarhul (AO, 1936, p. 364-372). Vezi şi MO, 1982, nr. 1-2, p. 111.
21) Pomelnicul mănăstirii Govora, 1800; BAR. ms. nr. 2 145 (atribuit lui Dionisie?). Vezi R. Constantinescu, op. cit., p. 61.
26
22)	Diata stăreţească, partea V-a, texte greceşti şi slavoneşti cu traducere, sfîrşitul sec. XVIII; BAR, ms. 346, f. 47. Vezi MO, 1982, nr. 1 — 3, p. 107.
23)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii din Bărbăteşti—Vîlcea, 1785—1800 (?); filele 88—89, scrise de Dionisie; BAR, ms. nr. 2 147.
24)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii din Urşani— Vîlcea, 1804; publicat de T. Bălăşel, Un manuscris din 1804 al lui Dionisie Eclesiarhul (AO, 1930, p. 309—314). Vezi şi MO, 1982, nr. 1—3, p. 112.
25)	Condica de documente a mănăstirii Arnota, 1804; ASB, Doc. istorice, pachet CMXIV; BAR, ms. 1 452. Vezi I. Vîrtosu, op. cit., p. 16—17; MO, 1982, nr. 1-3, p. 112.
26)	Pomelnicul ctitoricesc al m-rii Dintr-un Lemn, 1804—1805; arhiva episcopiei Rîmnicului; publicat de D. Bălaşa, Pomelnicul mănăstirii Dintr-un Lemn scris de Dionisie Eclesiarhul Mitropoliei din Bucureşti (MO, 1956, nr. 1-2, p. 125-129). Vezi şi MO, 1982, nr. 7-9, p. 560-561.
27)	Pomelnicul arhimandritului Ştefan, proegumenul Tismăneanul, la m-rea Dintr-un Lemn, 1805; BAR, ms. nr. 2 193.
28)	Condica moşiilor sfintei Mitropfolii), sud (= judeţul) Ilfov, 1805; ASB, ms. 128. Vezi ASB, Indice cronologic nr. 7, voi. I, Bucureşti, 1961, p. VII; MO, 1982, nr. 7-9, p. 561.
29)	Condica moşiilor sfintei Mitropolii) sud Dîmboviţa, 1805; ASB, ms. nr. 134. Vezi ASB, Indice cronologic nr. 7, voi. I, p. VIII.
30)	Condica moşiilor sfintei Mitropfplii) sud Vlaşca, 1805; ASB, ms. nr. 135. Vezi ASB, Indice cronologic nr. 7, voi. I, p. IX.
31)	Condica locurilor i caselor din Bucureşti ale sfintei Mitropolii, 1806; ASB, ms. nr. 131. Vezi ASB, Indice cronologic nr. 7, p. VIII.
32)	Condica moşiilor sfintei Mitropfolii) sud <=judeţul) Teleorman, 1806; ASB, ms. nr. 129. Vezi ASB, Indice cronologic nr. 7, p. VII.
33)	Condica de documente a m-rii Cotroceni, trei tomuri, 1806—1808, ASB, ms. nr. 690, 691, 692. Vezi MO, 1982, nr. 7—9, p. 562; ASB, Indice cronologic nr. 10, p. 15—18.
34)	Condica m-rii Cotroceni. Documentele metoaşelor Văleni şi Micşani,1808; ASB, ms. nr. 206 (fost 154). Vezi I. Vîrtosu, op. cit., p. 18—19; MO, 1982, nr. 7—9, p. 561—562; ASB, Indice cronologic nr. 10, p. 12—13.
35)	Condica de documente a schitului Micşani, numit şi Pîrlita, 1807; ASB, ms. nr. 207. Vezi I. Vîrtosu, op. cit., p. 17—18; ASB, Indice cronologic nr. 10, p. 13—14.
36)	Pomelnicul Mitropoliei din Bucureşti, 1675—1809, completări de Dionisie Eclesiarhul, 1809. Vezi MO, 1982, nr. 7—9, p. 562—563.
37)	Pomelnicul Episcopiei Argeş, 1809; ASB, ms. nr. 744.
38)	Orînduiala pentru sfinţirea bisericii, tipărită la Bucureşti, 1809, „purtător de grijă fiind tipografiei smeritul ieromonah Dionisie Cozianul, eclisiarh al sf<i>ntei Mitropolii". Vezi MO, 1982, nr. 7—9, p. 563—564.
39)	Panihidă împreună cu Litiia mică şi Panaghia, tipărită la Episcopia Rîmnicului, 1809 noemvrie 20, „cu osîrdiia smeritului ieromonah Dionisie Cozianul, eclisiarh Sf<i)ntei Mitropolii" (cu rebusul Dionisie). Vezi MO, 1982, nr. 7-9, p. 563-564.
40)	Carte arhierească (a lui Galaction episcop de Rîmnic), 1813; BAR, ms. nr. 3567.
41)	Condica de documente a mănăstirii Bucovăţ (Coşuna), 1813; ASB, ms. nr. 443. Vezi I. Vîrtosu, op. cit., p. 19—20. Publicate parţial de D. Bălaşa, Documente privitoare la mănăstirea Coşuna—Bucovăţul Vechi (MO, 1973, nr. 3—4, p. 304 şi urm.). Vezi şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 566—567. Un
27
extras din această condică se află la mănăstirea Varlaam de la Meteore. Vezi Dan Ionescu, Un manuscrit de Dionisie Eclesiarhnl au monastere de Barlaam („Balkan Studies", 1982, nr. 2, p. 307—319 +*8 fig.).
42)	Pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii Bucovăt, 1813; ASB, ms. nr. 460; publicat de I. Donat, Despre Dionisie Eclesiarhul şi mănăstirea Bucovăţ. Un „proimion“ şi pomelnicul mănăstirii (AO, 1936, p. 30—39). Vezi şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 567—568, unde se arată că Dionisie a contribuit cu bani la zugrăvirea şi înzestrarea bisericii.
43)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Oota din Craiova, 1813 ; publicat de D. Bă-laşa, Alte manuscrise ale Ini Dionisie EclisiarhuL Pomelnicul bisericii Oota („Oltenia", II, 1941, p. 99—111). Vezi şi MO, 1982, nr. 7-9, p. 568.
44)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Sf. Ioan-Hera din Craiova, 1813; publicat de D. Bălaşa, Alte manuscrise ale lui Dionisie EclisiarhuL Al doilea pomelnic al bisericii Sf. Ioan-Hera, Craiova („Oltenia", II, 1941, p. 111 — 118). Vezi şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 568.
45)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Simnicul de Sus—Dolj, 1814; Muzeul Olteniei, Craiova; publicat de Şt. Ciuceanu, Pomelnicul bisericii din comuna Şimnicu de Jos din judeţul Dolj, alcătuit şi scris de Dionisie Eclesiarhul (AO, 1922, p. 57—60). Vezi şi MO, 1969, nr. 3—4, p. 244—246 şi 1982, nr. 7-9, p. 569.
46)	Pomelnicul ctitoricesc al schitului Teiuşul (corn. Tismana—Gorj), 1814; BAR, ms. nr. 2 117; publicat de D. Bălaşa, Pomelnicul schitului Teiuşul (Gorj), manuscris inedit al cronicarului Dionisie Eclesiarhul (MO, 1971, nr. 5—6, p. 391 — 395). Vezi şi Cat. ms. rom., II, p. 201 şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 568—569.
47)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Sf. Nicolae din Tîrgu Jiu, 1814; publicat de D. Bălaşa, încă un manuscris necunoscut al cronicarului Dionisie Ecli-siarhul. Pomelnicul bisericii Sf. Nicolae din Tîrgu Jiu, 1814 (MO, 1969, p. 252—258). Vezi şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 569.
48)	Hronograful, 1764—1815, 1814—1815; BAR, ms. rom. nr. 3537.
49)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Postelnicul Fir din Craiova, 1815; Muzeul bisericii; publicat de D. Bălaşa, Alte manuscrise ale lui Dionisie Ecli-siarhul. Pomelnicul bisericii Postelnicul Fir din Craiova, 1815 („Oltenia", II, 1941, p. 82—99). Vezi şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 573 şi R. Constanti-nescu, op. cit., p. 62, care arată că miniaturile din 1826 aparţin lui Stancu sin Staico zugrav.
50)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii din Zăvideni-Vîlcea, 1815; BAR, ms. nr. 5 921; publicat de Gabriel Cocora, Un manuscris al lui Dionisie Eclesiarhul (MO, 1965, nr. 1-2, p. 54-59). Vezi şi MO, 1982, nr. 7-9, p. 572—573.
51)	Condica m-rii Govora, voi. II, 1816; Moscova, Centralnyj Gosudarst-vennyi Archiv Drevnich Aktov. Vezi Radu Constantinescu, op. cit., p. 62.
52)	Pomelnicul proscomidialnic al mănăstirii Ţînţăreni, 1816; BAR, ms. rom. 2 109; publicat de Emil Vîrtosu, Dionisie Eclesiarhul — Un manuscris din 1816 (AO, 1929, p. 208—213). Vezi şi Cat. ms. rom., II, p. 172-173 şi MO, 1982, nr. 7-9, p. 574.
53)	Condica pravilnicească, 1817, fostă a medelnicerului C. Zătreanu; o parte tipărită şi alta cu completări şi adausuri de Dionisie Eclesiarhul; BAR, ms. nr. 2 112. De la f. 5 la 57, documente scrise de Dionisie, datate între 1813—1816. Vezi Cat. ms. rom., II, p. 174—175; MO, 1982, p. 574.
54)	Condichel al protopopului loan Ciucioiu din Cacaleţi (Dolj), 1818; Bibi. centrală a Municipiului Craiova. Publicat de G. Constantinescu, Un
28
manuscris inedit al cronicarului Dionisie Eclesiarhul, 1818. Condica protopopului Ioan Ciucioiu din Cacaleti, azi Castranova, jud. Dolj (MO, 1973, p. 802).
55)	Condica casei dum^neajlui vel pahar (nicj jupîn Costand(in) Almăjanu, 1819, Biblioteca „V. A. Urechia" — Galaţi; publicată de I. C. Filitti, Condica Poenarilor—Almăjani (AO, 1929, p. 1—16 şi 284—308). Vezi şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 575.
56)	Rugăciuni, rînduieli şi învăţături, 1819, ASV, ms. Vezi D. Bălaşa, Contribuţia cronicarului Dionisie la îmbogăţirea Molitfetnicului românesc (BOR, 1968, nr. 1—2, p. 209-221).
57)	Alegere de slujbe scoase din Molitvenicul slovenesc. Vezi BOR, 1981, p. 665— 674.
58)	Condica de documente a mănăstirii Obedeanu din Craiova, 1820; ASB, ms. nr. 373. Vezi I. Vîrtosu, op. cit., p. 20 şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 576.
59)	Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Hagi Enuş— Craiova) publicat de D. Bălaşa, Un alt manuscris al lui Dionisie Eclesiarhul — Pomelnicul bisericii. Hagi Enuşi din Craiova („Oltenia", II, 1941, p. 76—77). Vezi şi MO, 1982, nr. 7—9, p. 577.
60)	Condica de documente a schitului Şerbăneşti—Vîlcea. Se afla în arhiva Eforiei Spitalelor Civile. Vezi I. Ionaşcu, Documentele moşiilor schitului Şerbăneşti-Morunglavu din Vîlcea (A.O., 1938, p. 289—309).
61)	înfruntarea jidovilor, copie după cartea tipărită la Iaşi, în 1803.
IV.	TEXTUL HRONOGRAFULUI
SCARA
List(uri) P*
F.5(V)	Pentru neunirea leaşilor şi răzmiriţa între ei şi pentru partea
ce s-au închinat muscalilor, pornindu-i cu război asupră-le....	3	33
Pentru începerea răzmiriţii muscalilor cu turcii din pricina
leşilor ........................................................... 4	34
Pentru starea Ţării Rumăneşti cum era mai-nainte cuprinsă
de turci .......................................................... 4	, 34
Pentru pacea care s-au făcut între înpărăţia Roşii şi aŢari-
gradului, cu ponturile ei ......................................... 7	35
Domnia lui Alexandru vodă Ipsilant după pace ................ 8	37
Domniia lui Nicolae vodă Caragea ........................... 11	38
Domniia lui Mihai vodă Suţul ............................... 11	38
Domniia lui Nicolae vodă Mavrogheni......................... 12	39
Pentru a doua răzmiriţă a muscalilor cu turcii ............. 14	40
Pentru încorunarea înpărăteasii Ecaterinii la Crîmu ________ 16	41
Pentru izvodirea şi facerea secreturilor muscăleşti şi pentru
lucrarea lor la oştire//.......................................... 20	44
F 5 v	Istoriia pentru nemţi, rădicîndu-să şi ei cu răzmiriţă
asupra turcilor .................................................. 23	46
Pentru boeriile care le făcea Mavrogheni în silnicie.....	25	47
Pentru intrarea turcilor în Ţara Nemţască şi cum au
robit-o .......................................................... 26	47
Căimăcămiia în Craiova a lui Turnagi aga şi a lui Dărviş aga şi
a lui Ioniţă Papuc, de boeriia cu sila............................ 30	50
Intrarea nemţilor în Ţara Rumânească cu război.............. 33	52
Pentru războiul nemţilor cu turcii la Calafat .............. 35	53
Năvala turcilor din Giurgiov asupra nemţilor afar-din
Bucureşti ........................................................ 36	54
Războiul muscalilor înpreună cu nemţii asupra ordii vezirului,
după rugăciunea boerilor, că era să robească ţara ................ 37	55
Pentru moartea înpăraţilor şi a feltmaşarilor............... 39	56
Pentru luarea cetăţii Ismailu de Suvaro ghenerar, cînd s-au
ţinut şi congrezu de s-au încheiat pacea ......................... 39	56
Domniia a doao a lui Mihai Suţu vodă după pace _____________ 43	59
Domniia lui Alexandru Moruz v<oie)vod ...................... 43	59
Domniia a doao a lui Alexandru vod<ă> Ipsilant ............. 44	60
* Prima cifră indică numărul filei trecut de cronicar; cifra a doua indică pagina de tipar din acest volum.
30
List (uri) P*
Domniia lui Gheorghie (Constantin) vod<ă> Hangerliu şi începeria oştirii asupra Pazvandului şi războaele ce s-au făcut	....	45	60
Pentru văcăritu ce au pus vod(ă) Hangerliu pe ţară şi pentru	F.6(vi)
tăerea capului său în scaun în Bucureşti ............................ 58	69
Pentru mergerea lui căpit<an> paşa în Bucureşti ............... 63	72
Pentru tăerea capului (lui) Leu paşa, părtinind Pazvan-
d<u)lui ............................................................. 65	73
Cum s-au meşteşugit capigiu de au tăiat pe vod(ă> Hangerliu .............................................................. 66	74
A doua domnie a lui Moruz vod<ă> şi pentru Pazvandu. Şi pentru intrarea franţezilor în Misir şi în Palastina şi cum era să
vie muscalii să bată cetatea Diiul .................................. 70	77
Pentru prada ce au făcut Cara Mustafa cu turcii oraşului Craiovei şi pentru venirea cărjaliilor în ţară şi pentru arderea
Craiovei şi alte oraşe .............................................. 76	81
Pentru domniia lui Costand(in) vod<ă> Suţu şi pentru jalba ce au dat toţi boerii şi arhiereii la înpărăţiia rossienească..	79	83
Pentru cererea boerilor la Poarta Ţarigradului să vie domn
ţării Costand<in> vodă Ipsilant ..................................... 81	84
Domniia lui Costand(in) vodă Ipsilant şi pentru arderea
târgului Bucureştilor ............................................... 82	84
Trecerea solului franţuzesc prin Bucureşti la Ţarigrad //	F.6(V)
şi cum l-au pîrît la înpărăţie pe vod<ă> Ipsilant ................... 84	86
Pentru fuga lui Ipsilant vod(ă) la muscali .................... 86	87
Venirea Suţului vod<ă> Costand<in> la Văcăreşti; şi n-au
apucat să intre în Bucureşti ........................................ 90	89
Venirea muscalilor cu Ipsilant vod<ă> în Bucureşti şi cum
au strîns vodă oaste ................................................ 93	91
Scrisoarea paşei Pasvandului către vodă şi cum i s-au întâmplat moartea......................................................... 95	92
Istoriia pentru Bonaparte şi tăiaria craiului Franţei _________ 97	94
Cum au făcut franţozi<i> pe Bonaparte înpărat şi cum au
luat cetatea Viena, scaunul înpărăţii nemţilor ..................... 100	95	^
Rugăciunea înpăratului nemţesc să-i dea înpăratul muscă-lesc oaste ajutor asupra franţezilor; pentru războiul ce s-au început
între muscali şi franţoz ........................................... 103	97
Cum au mijlocit Costand(in), fratele înpăratului Alexandru,
de au făcut pace cu Bonaparte şi l-au încorunat înpărat............. 106	98
Pentru războiul spaniorului cu Bonaparte, pornind şi nemţii război şi cum iarăşi al doilea au luat frantozii Viena, supu-
ind pe înpăratu nemţilor ........................................... 107	99
încutrupirea acestor 5 jud<e)ţe de turci şi prada lor şi	F.7(vii)
venirea muscalilor în Buc<u)reşti, în Craiova ...................... 109	100
învrăjbirea lui Ipsilant vodă cu ghenerarii muscăleşti şi fuga lui la Petruburg ................................................... 110	101
Spargerea Bucureştilor şi fuga de frica turcilor; şi pentru izbînda cu război ce au făcut Miloradovici asupra turcilor de
le-au spart ordiia ................................................. 113	103
Venirea feltmaşarului Camenskii în Bucureşti şi pentru războ<a)ele ce au făcut cu turcii .................................. 116	104
31
List (uri) P.*
Pentru războaele lui Isaiia gheneraru şi pentru întîmplarea
morţii lui ..................................................... 119 106
Zas gheneral cum au chinuit ţara de au făcut şanţu înpre-
jurul oraşului Craiovei ........................................ 121	107
Bonaparte au stricat pacea cu muscalii, iar muscalii au făcut pace cu turcii şi s-au apucat de război cu franţoz<ii> ....	123	108
Pentru moartea lui Alexandru Ipsilant v<oie)vod, cum l-au
muncit turcii şi cum s-au încheiat pacea ....................... 124	109
Pentru intrarea franţezilor în Moscva şi cum s-au prăpădit
oştile lor .şi cum au fugit Bonaparte//......................... 126	111
r.lv	Pentru luarea Parizul<ui>, scaunul crăiei franţozeşti,
şi pentru lipsirea lui Bonaparte de înpărăţie .................. 130	113
Cuvintele lui Alexandru înpărat către boerii Parizului şi pentru mărimea cetătii Parizu şi cîte case şi uliţe si beserici
are .................'.............................!..!......... 131	114
Pentru zidirea piramidei ce o au făcut-o <ţarul Alexandru) în Moscva din tunurile franţozeşti spre sămn de biruinţă ....	133	115
Domniia lui Ioan Gheorghie Caragea voevod după pace
şi turburarea cea de către sărbi ............................... 135	116
Istorija pentru starea sârbilor şi pentru războaele ce au
făcut cu turcii şi cum şi-au pierdut crăiia lor................. 135	116
Pentru oştirea lui Cara Gheorghe	................. 139	119
Pentru spargerea oraşului <Bucureşti> de ciumă ............ 144	122
Pentru spargerea oraşului Craiovei de frica turcilor din
cetatea Ostrovului ............................................. 145 122
Iarăşi pentru Bonaparte cum au scăpat din ostrovu Elba şi iarăşi s-au rădicat cu război ............................... 146	123
HRONOGRAF
f.9.(i)	CUVÎNT CĂTRE IUBITORII DE CETIRE
Cu dulceaţă iaste oareşcum a poveşti cinevaş de patriia sa şi a istori de ceale ce s-au întîmplat neamului său, atît din anii trecuţi, cît şi în diias-tima vremii vieţii sale, care toate după voia atotputernicului D<u)mnezeu să fac, unele cu slobozirea sa, iar altele din depărtarea sa, pentru răutăţile noastre, pedepsind şi miluind precum însuşi ştie, după dreaptele judecăţile sale. Pentru care şi sf<î>ntu<l> pro<o)roc David, la psalmul său 77 (—<*>3), poveşteşte de norodul lui Israil, neamul său, şi zice: „Spune-voi cîte am auzit şi cîte am cunoscut ceale din început şi cîte ne-au povestit noao părin-F,9v ţii noştri, poruncindu-ne ca să le arătăm fiilor // săi şi aceia să spu<i>e fiilor celor ce să vor naşte dintrînşii".
Apoi istoriseşte de înpăratul Egiptului, faraon, cîte au pătimit pentru învîrtoşarea inimii sale, nevrănd să asculte porunca lui D<u)mnezeu: şi spune şi de neamul lui Israil cum i-au scos Dumnezeu din robia Eghipetului şi i-au trecut prin Marea Roşie pre ouscat şi cum i-au hrănit în pustie 40 de ani cu mană şi apoi cealelalte pre răndu cîte au pătimit şi ei, iar pentru neascultarea poruncii lui D<u)mnezeu.
Deci, avînd şi eu rîvnă de a istori de această patrie a Valahiei, ce i s-au întâmplat în diastima vremii de la 55 de ani încoace, cîte am auzit de la cei bătrîni şi cîte îm<i> sînt în ştiinţă în zilele stării vieţii meale, dar,
32
neavînd practica lăudaţilor istorici, a împodobi povestirea cu cuvinte rito-riceştimă cuceresc celor ce vor ceti acest Hronograf, să fie primite ceale ce sînt istorisite după aplotita mea.
Şi întîi, cercând a lua ştiinţă mai luminat din hronografurile ţării aceş-tiia, găsit-am în ceale vechi scriind pentru domnii ţării, carii au fost după vremi, unul după altul, de la dăscălecarea celui // dintîi domnu Radu voe- f.10(2) vod, ce i-au zis Negru Vodă, pînă la domnul Alexandru Scarlat Ghica voe-vod, la leat 7276—1768 2, carele s-au luat de muscali din scaunul Bucureştilor, şi poveşteşte mai mult de războaele ce au avut într-aceale vremi; iar de atunci încoace n-am putut găsi în scris cum s-au urmat şi care după care domnu au fost stăpînitor ţării aceştia şi ce s-au întîmplat, au bine, au rău, într-această ţară, în domniia lor. Iar de să va fi şi îndemnat cineva a istori în scrisu de atuncea încoace, nu au eşit aceale hronografuri la vileag, să fie ştiute de obşte; ci poate va fi cîte vreunul ţinut pe la cei mai mari3.
Şi măcar de va zice cineva că hronografurile nu sânt sf<î>nta Scriptură să le aibă cineva a ceti spre folos, răspundem că iară sf<î>ntul pro<o)roc David întăreşte cuvântarea sa şi zice: „să să spue fiilor ce să vor naşte ceale ce s-au întîmplat părinţilor lor, să nu uite lucrurile lui D<u>mnezeu, să păzască aşezămîntu<l> lui şi poruncile lui să le facă". Cunoscut iaste dar luminat din graiurile sf<î)ntului pro<o)roc că toate ceale ce să întîmplă a să face în lumea aceasta sănt prin ştirea lui D<u>mnezeu lăsate // , spre f.IOv. îndreptarea omului, ca să le aibă ca oglindă înainte şi pildă spre a să păzi de rău şi a face bine, ca să lăcuiască în veacul veacului, cum am zice îndreptarea celui prea înnalt, spre viiaţa de veci.
Tuturor plecat, Dionisie Eclisiarhu, 1814. //
<PENTRU NEUNIREA LEAŞILOR SI RĂZMIRITA ÎNTRE EI	f.H(3
SI PENTRU PARTEA CE S-AU ÎNCHINAT MUSCALILOR,
PORNINDU-I CU RĂZBOI ASUPRĂ-LE)
IATĂ DAR că vom urma a istori de la Alexandru Ipsilant voe vod carele după răzmiriţa muscalilor, făcăndu-să pace, au stătut domnu acestii ţări 4.
Dar cu cuviinţă iaste a spune şi pricina răzmiriţii muscalilor, în ce chip s-au pornit asupra împărăţiei turceşti, de au călcat şi această ţară.
La leatul 1764, făcîndu-să turburare în ţara Panonii, între şlahtii cei mari, adecă între boerii cei mari ai Ţării Leşeşti, şi zămislind neunire între dânşii, nici supuindu-să craiului lor, lui Buntovskii5, ci dejghinăndu-să, o parte ţinea numai cu craiul, iar altă parte să închinasă muscalilor ca să fie supt a lor ocrotire, altă parte să osebisă sănguri de sine, cerînd ajutoriu de la nemţi şi de la Brandibur, adecă de la craiul Prusiei. Deci aşa, învălu-indu-se şi întărătîndu-se unii asupra altora, au pornit război între ei, adecă craiul Buntovskii cu oştile sale asupra părţilor nesupuse6. Iar cei plecaţi muscalilor au rădicat//oşti muscăleşti şi s-au întărâtat război mare între F.ilv. dînşii şi, făcăndu-să cîte va bătălii mari, s-a biruit craiul cu oştile sale de către muscali; şi, văzîndu-să biruit, au mers la Ţarigrad şi s-au închinat înpăratului turcescu cu toate ţările Lehii, stăpînirea lui, să fie supus Porţii şi să-i dea oşti să bată război cu muscalii. înpăratul turcescu, priimind bucuros, au poruncit vizirului şi paşilor ca să ridice oşti greale asupra muscalilor şi, împreună cu Buntovskii, craiul leşilor, să facă izbîndă, cu cuvînt că Panoniia, adecă Lehiia, iaste a înpărăţiei Ţarigradului închinată şi va să o apere de către vrăjmaşi7.
33
F. 12(4)
F. 12v.
F. 13(5), coala 2
Iar înpărăteasa ECATERINA 8, după ce au făcut biruinţă asupra leşilor şi craiul leşilor fugind la turci, au înpăciuit pe leaşi şi le-au pus alt crai să fie supt ascultarea şi povăţuirea înpărăţiei Roşii; şi au luat supt stăpînirea înpărăţiei Roşii a treia parte din Lehiia şi craiului celui nou i-au dat a treia parte supt stăpînirea lui, iar altă a treia parte au luat-o nemţii jumătate şi Prusu jumătate 9. Aşa dar au rămas Ţara Leşească cioplită, bărduită, deocamdată cu pace.
<PENTRU ÎNCEPEREA RĂZMIRIŢII MUSCALILOR CU TURCII DIN PRICINA LEŞILOR)
Şi îndată înpărăteasa Ecaterina au poruncit să să adune oşti greale şi mare război asupra turcilor, pe mare şi pe uscat,< ridicînd feltmaşar pe Galiţin 10 preste oştile cu corăbiile pe ape şi pe Romanţov 11 feldmaşar preste oştile pe uscat şi alţi mulţi comandiri ghenerari, cu puteri de oşti şi cu mulţime de tunuri şi gephanale. Şi aşa, pornindu-să groaznic şi înfricoşat război despre amîndoao părţile12 şi făcîndu-să loviri batalionuri, s-au început a fi biruinţa muscalilor, spărgînd cetăţi şi casteluri şi luînd oraşe şi ostroave pe mări; şi au cuprins şi aceaste doao ţări, Moldova şi Ţara Rumănească, însă nu cu puţin război13. (Urmează un desen în tuş roşu reprezentînd o cometă).
într-acea vreme s-au arătat pe ceri o comită mare şi luminoasă, de către răsărit, pre carea norodul, din neştiinţă, o au numit stea cu coadă. Această comită răsăria de cu seara, la un ceas din noapte, despre răsărit, şi mergea spre amiazăzi şi să vedea pînă la miezul nopţii şi apoi nu să mai vedea; şi au ţinut multă vreame. Şi era de minune pentru mărimea ei şi înfocarea ce o avia, că să vedea ca o văpae mare de foc, trăgîndu-să pe sămuire ca la <vre>o 10 sau 15 coţi. Şi era cu spaimă de a o vedea ca un sămn neobicinuit // , iar turcilor era de mirare şi cu grije, socotind nu cumva să fie sămn de pierzarea înpărăţii lor 14.
(PENTRU STAREA ŢĂRII RUMÂNEŞTI CUM ERA MAI-NAINTE CUPRINSĂ DE TURCI)
într-acea veme, era această ţară cuprinsă de turci, că luasă moşii boereşti, m(ănă)stireşti, care era lor voia, şi da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. Şi siliia pe oamenii satelor de lucra, adecă clăcuia, şi făcea negos-torie în sălnicie şi plătiia cît vrea ei, ori vite, ori miere şi unt şi altele. Şi îşi luasă mueri rumânce şi făcea copii cu ele şi făcea sălnicie copiilor şi fetelor şi pe unii din oameni îi făcea scăunaşi la trebile lor; şi acei scăunaşi ce era slugi turceşti făcea mare nevoe oamenilor, făcîndu-să mai răi decît turcii. Şi da turcii banii cu dobânzi asuprite, de întrecea pînă la un an sau doi do-bînda pe capete. Mare nevoe era pe această ţară şi niminea nu gîndiia că va mai scăpa de această împresurare mare a turcilor. Dar slujbaşii domneşti şi boereşti ce trăgea, vai de maica lor! Că de îi găsiia prin satele lor, frângea cebucile de ei. Iar pe preoţi şi pre călugări întru nimic nu-i socotiia, avăndu-i de batjocuri; şi unora le tăia barbele şi le mînca ce avea la casele lor tot, neplătind nimic 15. //
Iar ochiul lui D(u)mnezeu, văzînd suspinurile săracilor şi patimile lor, s-au milostivit asupra norodului său cel ce creade întru numele lui şi, dînd puteare oştilor muscăleşti şi biruinţă, au intrat în ţară cu mare război. Şi viind în Bucureşti, noaptea, fără de veaste, stupai(i) (aprinzînd cu foc cîteva case la marginea oraşului, pentru spaima turcilor); cărora le era căpetenie un polcovnic, Ilie, şi un Nazarie bragadir şi arhimandritu Argeşanu
34
şi cu egumenu Vieroşanu, carii aceşti egumeni au lasat m<ănă>stirile lor şi s-au dus la muscali; şi aceştea era povaţa muscalilor aici în ţară, pe carii îi avea muscalii la mare cinste, dîndu-le înpărăteasa şi cavalerii, cruci cu pietre scumpe şi cu aur ferecate.
Deci întrînd, cum am zis, noaptea în oraş cu mare zgomot şi strigare şi cu oareşcare sunet, iar oastea turcească prinzând de veaste s-au spăimîn-tat, socotind că iaste mare putere de oaste muscălească şi au fugit afară din oraş, la Văcăreşti 16, şi acolo aştepta să vază ce va să fie. Iar polcovnicu Ilie şi cu Nazarie 17 au şezut în scaunul domnesc şi pe Grigorie vod<ă> 18 l-au luat în chip de rob, cu iconomie despre // turci, şi îndată l-au trimis la F.i3v. ordiia cea mare a muscalilor, care veniia în urmă să între în Bucureşti; aceasta au voit şi vodă, să scape de turci, la muscali. Iar stupai<i> într-acea noapte au început a jefui casele oamenilor.
A doao zi, dimineaţă, văzînd turcii că sînt turci mulţi, iar stupaii sânt nişte găinari cu arme chiloame, lănci, giumege şi cu cîte o puşcă ruginăită şi la altul fără oţele, la altul cîte un pistol ca un picior de porc la brău 19, s-au gătit să între în oraş să tae stupai<i> şi să-i gonească. Dar au sosit şi un maior cu un polc de oaste ce-i numiia verzişori şi, lovindu-să cu turcii, n-au rămas nici unu viu, că i-au biruit turcii (marginal: şi i-au tăiat) pe toţi, fiind turci mulţi. în urmă au sosit oşti muscăleşti — putere şi au gonit pe turci peste Dunăre şi le-au stricat toate ceflicurile. Şi au stăpânit această ţară şapte ani20; iar pe vod<ă>, care l-au fost luat ca pre un rob, l-au trimis la Moscoviia 2l.
Dar, înştiinţăndu-să înpăratul turcesc de luarea lui vodă din scaun, au trimis ferman şi caftan de domnie lui Manuil Roset22 a fi domnu, fiindcă se afla într-acea vreme caimacam în Craiova. Şi umblînd cu turcii în răz-boae, întîmplăndu-să în Rîmnic şi sosind un//maior polcovnic cu vre-o F.M(6) patru-cinci sute muscali şi cu o sumă de stupai şi cu patru tunuri, au îndreptat tunurile peste Olt, în oraşi şi, dîndu-i foc, Manuil vodă s-au spăimîntat şi s-au apucat de sănătoasa, numai cu fesu în cap şi cum au putut au fugit peste munţi, în Ţara Ungurească 23. Iar turcii în urmă au făcut război, dar i-au biruit muscali(i) şi cîţi au rămas vii au întors spadele <spatele> către tunuri, apucăndu-să de fugă. Perit-au la această lovire mulţi stupai şi catane de ţară.
Deci s-au întins muscalii în toată ţara şi au făcut multe războaie, în multe locuri cu turcii; şi nu aşa îndată i-au scos din ţară, căci era mulţime de turci. Galiţin feldmaşar încă făcea mare biruinţă cu corăbiile pe mare şi cuprindea ostroave şi cetăţi; încă şi drumul Ţarigradului cel de pe mare l-au fost închis, de au fost început a muri oameni de foame în Ţarigrad.
Deci, văzindu-să turcii strămtoraţi şi biruiţi de muscali, au trimis înpăratul soli la craiul Şfeţii, cu multă sumă de aur şi cu rugăciunea să să scoale să-ş<i> strângă oşti, să pornească război asupra muscalilor, să să scoaţă de supt stăpînirea lor, să-ş<i> ia ţările şi scaunul // ce i l-au fost luat muscalii f. My. mai nainte şi pe el l-au fost supus. Şvedu s-au bucurat şi degrabă au făcut gătire, strângând mulţime de oaste şi au pornit război iute asupra muscalilor; şi fiindcă era oştile muscăleşti înpărţite asupra turcilor, cu puţină parte n-ar fi putut sta înpotrivă-i.
<PENTRU PACEA CARE S-AU FĂCUT ÎNTRE ÎNPĂRĂŢIA ROŞII ŞI A ŢARIGRADULUI, CU PONTURILE EI>
Şi văzînd înpărăteasa că şfedu s-au întărâtat tare şi cu hrăborie mare vine asupra Petreburgului, scaunul înpărătesc, să-l ia (care scaun înpărătesc
35
au fost al lor mai nainte)23 bis, au scris feltmaşarilor sâ facă pace cu turcii şi ce va putea să ia de la turci să ia, iar să nu mai meargă înnainte, că şfedu va să ia Petreburgu, şi să pornească oştile asupra vrăjmaşului. Deci feltma-şari<i>, după porunca înpărătesii, au dat în bună turcilor să facă pace 24.
Turcii au fost bucuroşi şi le-au părut bine; şi, ajungîndu-să la sfat, feltmaşarii cu vezirul au încheiat pacea, însă cu câştigul muscalilor, că au rămas Crămul, adecă Ţara Tătărească, jumătate supt stăpânirea muscalilor, iar altă jumătate după pace o au răscumpărat de la sultanu tătărăsc, cu multe milioane de ruble, pentru care vom istori înnainte.
F. 15(7)	Şi împărăţia Giurgiului o au slobozit // den robiia ce au fost, dând
fete mari, pe ales, şi copii în tot anul cîte (loc gol) înpăratului turcesc, la Ţarigrad; şi haraciu ce-i da şi de alte greutăţi i-au izbăvit.
Iar Ţara Rumănească şi Moldova o au lăsat iar întru stăpînirea turcilor, pentru Crăm şi alte cetăţi, care era foarte înpotrivă la războaele muscalilor, însă cu aşăzămănt ca turcii să nu mai şază cu casele lor în Ţara Rumănească, nici moşii sau bălţi să nu fie slobozi a ţinea, ci numai negustorii să facă, să cumpere cu bani ce le va trebui, cu preţul ce să vor putea ajunge cu vânzătorii ; şi domnu să fie ales de boerii ţării din pămînteani din leniia şi neamul domnescu şi, arătîndu-1 înpăratului, să-l facă domnu cu ferman după obi-ceaiu şi să domnească 7 ani în pace, apoi să-l mazilească şi iar aseamene să pue pe altul; iar întîmplăndu-să a face vre-o vină mare, atunci şi cu ştirea înpărăţiei ruseşti să fie scos şi pedepsit25.
înţăleaptă înpărăteasa ECATERINA, măcar că poruncisă feltmaşarilor să facă pace cu turcii şi să să întoarcă oştile asupra vrăjmaşilor şfezi, dar nu au aşteptat pînă a venit oştile ceale depărtate, ci adunînd oşti din F.15v. ţările dinprejur// , şi au dat război cumplit asupra şvedului şi cu ajutoriul lui D<u)mnezeu l-au biruit minunat şi i-au spart toată putearea oştilor lui şi l-au gonit din ţinuturile înpărăţii ruseşti, mai luîndu-i ţări şi cetăţi. Şi, după biruinţă, îndată au scris cu curieriu-ştafetă foarte grabnică la felt-maşari, făcîndu-le ştire că au biruit pe vrăjmaşul şfed, să nu facă pace cu turcii, ci să sporească înnainte cu oştile asupra turcilor. Dar pană a nu sosi ştafeta cu curieriul, au fost apucat de au încheiat pacea 26 şi s-au iscălit ponturile păcii, cu doao-trei zile înnainte; alţii spun că cu trei ceasuri înainte, în ziua aceaia în carea au sosit ştafeta. Poate că aşa au vrut D<u)mnezeu ca să mai rămîe stăpânirea înpărăţiei turceşti pînă la o vreme, cu toate că i-au scăzut muscalii multă putere şi l-au îndatorat de au plătit şi toată cheltuiala războiului, milioane de ruble, ca un pricinuitor de război.
Şi la această răzmiriţă ce au avut muscalii cu turcii, au dat ajutor franţozii turcilor, tunari cu tunuri şi cu cephănale; datu-le-au şi nemţii grîu, orz, sare, barut, însă cu bani. Stătut-au şi înprotivă muscalilor să F.16(8) facă II pace cu turcii, au să va scula şi ei cu război asupra lor, dar n-au putut strica nimic cu aceastea muscalilor 27.
Aşadar, încheindu-să pacea după cum am zis şi rădicăndu-să stăpânirea muscalilor din ţară, au rămas boerii ţării cei mari divanisti în Bucureşti; şi începînd a se sfătui pe cine să aleagă d<o)mnu şi să-l arate la Poartă, deci unii ziceau să aleagă din boerii Brăncovenii, alţii zicea din Ghica, alţii zicea din Racoviţă, iar alţii înpotrivă sta şi zicea să nu fie dintr-aceia, ci din cutare neam; şi, neunindu-să între dânşii, s-au prelungit vremea. Dar mai la urmă au fost ales pe vornicul Ştefan Părşcoveanul28 şi, făcînd gătire, au trimis doi sau trei boieri ai ţării, soli la Poartă cu alegerea de domnu; şi pănă a alege ei domnu, grecii la Ţarigrad au pripit şi prin mult<ă> dare de sumă de pungi cu bani la vezir şi la rigeale, s-au pus domnu Alexandru
36
vodă Ipsilant ( a căruia îi vom arăta sfîrşitul vieţii înnainte). Boierii-solii, sosind la Ţarigrad, au găsit pe Ipsilant vodă făcut domn Ţării Rumăneşti de înpăratul turcesc; şi ei au rămas cu buzele umflate, mergînd cu mare grije şi sfială la domnu // Ipsilant, i s-au închinat şi i-au sărutat mîna.
Iar la Moldova, voit-au muscalii şi au aşezat domnu pre Grigorie vodă 29, fiindcă îl luasă rob din Bucureşti, însă cu ferman de la sultanul Ţarigradului; şi trecînd nu multă vreme, au trimis de la Poartă înpăratul capigiu şi i-au tăiat capul, pizmuindu-i că, ca un hain, au fugit la muscali de voia sa30.
DOMNIA LUI ALEXANDRU IPSILANT VOEVOD I GOSPODARI
<DUPĂ PACE)
La leatul 1775, venit-au domnu ţării de la Poartă Alexandru Ipsilant, cu mare pompă, cu cucă şi cu tuiu înpărătesc, după obiceaiul turcesc; şi intrînd în Bucureşti cu mare halaiu şi şăzînd în scaun, i s-au închinat toată boerimea, vrînd, nevrînd31.
Acest domnu, fiind domn înţelept şi cu minte înnaltă, au pus toate trebile ţării cu rănduială bună şi au aşezat boeriile, atît la Bucureşti, cît şi la Craiova. Şi era întru adevăr pe acea vreame darul şi mila lui Dumnezeu într-această ţară, cu linişte mare şi cu pace adâncă, // deşchizăndu-să toate schelile hotarelor înprejur, şi de către turci nici-o supărare nu era32. Boerimea sporiia întru slujbele lor, neguţătorii să lăţiia cu alişverişurile lor la câştig, meşteşugareţii sporiia în lucrarea sa, ţăranii îşi lucra pămînturile lor, nesupăraţi cu greutate de dăjdi<i>; toţi să bucura şi fără grije petrecea.
Eftinătate era la mărfuri şi la dobitoace33; boii, vacile, oile, caprele cu puţin preţ, bucatele mai cu puţin preţu. Şi pentru ca să fie ştiut şi să fie de mirare celor ce să vor afla după noi, auzind, vom scrie cevaş din parte: bou de jug, 10 lei, 12—15 cel ales, vaca, 6 lei cu lapte, calu cârlan de trei ani, 8 lei; 10, cal bun de călărie, 20 lei, ales, 25, iar boeresc, telegar, preţul cel mai mare 40 lei, oaia cu miel, 1 leu, capra cu ed, 1 zlot, carnea, ocao 1 para sau mult 2, vinu vadra, 10 parale pe ales, ocaoa de vin, la cărciume, 2 par<ale>, găina, 2 sau trei par<ale>, puiu, 1 sau doao par<ale>, oaoă, zece de o para, găsea, 6, 7, 8 par<ale), curca, 10 par<ale>, curcanu cel mare, 15 <parale>, făina de grîu, 1 par<a>, cînd era mai scumpă, o para şi o lăţeae, făina de porumb, un ban sau mult o lăţeae34. Cu puţini bani îşi făcea omul // atunci înbrăcăminte.
Era şi îndestulare rodurilor pămîntului. Un veac fericit era, care pot zice că nu va mai fi niciodată. Era şi peştele berichet: morunu proaspăt, la Dunăre, ocaoa 4 par<ale>, la tărgu, la scaune, ocao 8 par<ale>, crapu, somnu, 5 par<ale> şi patru oc<aoa>; cosacu şi alt peşte mărunt era o para ocaoa şi nici îl lua cineva, raci, 20 de 6 para, icre tescuite de morun, 30 par<ale> ocaoa, de ceale proaspete, 20 par<ale> ocaoa, fasolea, lintea, mazărea, 1—2 par(ale) ocaoa, zaharu, ocaoa 2 lei de cel bun, iar cel mai prost, 2 zloţi, cafeao, 2 zloţi, untudelemnu, 20 par<ale> ocaoa, tămîia, 50 parale ocaoa, untu de vacă, 6 par<ale> ocaoa, iar mai scumpu 8 par<ale> oc<a)oa.
Dar să însămnăm şi pentru mărfuri oareşce: postavu de E<n)clitera, bun, era cotu 8 lei, mult zece lei, saita, 7 lei cotu, şaiu, 4 lei şi jumătate, mult 5 lei cotu, tropaoru, 2 lei şi jum^ătate), postavu mai de jos, 2 zloţ<i> cotu şi un leu cotu, şamalageao de ceale bune, 10 lei sau 12, mai jos 8 lei, ghermesutu, 1 leu cotu, mult 50 par<ale> cotu, nefelele de vulpi părechea 22 lei pe ales, vulpile era una 1 leu; şi altele toate cealea era eftine //.
Moneta banilor turceşti era pe acea vreme: ortiţă, orţi, leiţe, zloţi, lei, caragroşi de doi zloţi şi alţii de doi lei şi jumătate. Era şi galbi<ni) în
37
F.16v.
F. 17(9), coala 3
F.17v.
F. 18(10)
multe feliuri. Iar moneta banilor nemţeşti era: groşiţă de doao parale, petaci în 5 par(ale), mariaşi în 10 par(ale), ţfantici în 13 pol. parale şi jumătate de ţfantici, ţeneri le zicea, iar leiţele era în cornuri, caragroşi în doi lei ce le zicea taleri sau ruble, era şi de cîte un leu, iar galbinii înpărăteşti era 4 lei şi 8 creiţar(i), (galbeni) olandezi 4 lei şi 15 creiţari, veneticii 4 lei şi 20 crei-ţari35. Iar suirea lor la preţ vom însămna înnainte, precum şi pentru ceale-lalte vom însămna, pentru <ca> să ştie cei ce vor fi în urmă.
Aşa, domnul Ipsilant domniia şi stăpîniia ţara cu înţelepciune şi cu pace despre stăpînirea paşilor de pe lingă Dunăre; şi nu era cu tirănie, nici pedepsiia greu. Şi era ţara ertată de birul haraciului în trei ani de la înpăratul Ţarigradului33, pentru greutăţile şi pagubile ce au suferit în răzmeriţă lăcu-itorii. însă vod(ă) Ipsilant, măcar că punea dăjdii pe lăcuitorii cu alte nu-F. 18/.	miri//, dar dajdea haraciului numai un an n-au pus pe lăcuitor(i), apoi
n-au mai putut suferi, ci au început a pune şi acea dajde pe ţară, cugetînd că au rămas lăcuitorilor mulţi bani de la muscali; poate că şi boierii îl va fi îndemnat, ca să le dea şi lor lefi mari. însă n-au prea îngreuiat dajdile, temîndu-să să nu să dovedească la Poartă şi să cază în laţul gâtului.
Sărguitu-s-au măriia sa de au pus la bună orînduială judecătorii ţării, să judece pricinile lăcuitorilor ce vor avea la trei stări, adecă la trei divanuri: pre cei cu pricinile de hoţie la judecata de Cremenalion, iar celelalte pricini la judecata Depertamentului şi a treilea la Divanul veliţilor boeri; şi nemul-ţămindu-să vre un jăluitor după judecata acestor judecator(i), cu anaforaoa aceii judecăţi, făcînd apelaţie prin jalbă, eşiia amîndoao părţile în divanul mării sale lui vod(ă), înnaintea domnului şi a veliţilor boieri şi să hotăra judecata 37.
Această orînduială a judecăţilor, ori de ce pricină, au poruncit măriia sa de au dat în tipar pre larg, Condică pravilnicească38 numindu-o, scoasă F. 19(11) din // pravilă. Dar judecătorii au pravili ca foile de piele şi încotro voiaşte într-acolo o întinde, să iasă bani.
Acest domnu au fost dat voe lăcuitorilor ţării ca oricine ar şti că sânt undeva bani îngropaţi în pămînt, să sape şi, găsind cevaş, să arate la domnie şi să i să dea şi aceluia parte, din care voe s-au pornit lumea de ş(i)-au rupt oasele răsturnînd pămîntul şi ziduri vechi; spunea unii că s-au şi găsit bani pe alocuri.
Şi au domnit acest domnu cu pace 7 ani, după cum era la pontul păcii încheiat, şi i-au venit mazilie de l(a> Poartă.
DOMNIIA LUI NICOLAE CARAGEA VOEVOD
La leatul 1781 39, au venit domnu ţării Nicolae Caragea voevod, trimis de la Poartă, de înpăratul turcescu, cu cucă înpărătească, cu caftan şi cu tuiu, după obiceaiul Porţii; şi întrînd în Bucureşti 40 cu pompă mare şi cu halaiu şi şăzând în scaunul domnescu, venit-au toată boierimea de i s-au F.l9v. închinat şi i-au sărutat măna. Şi puind toate trebile ţării //, bQeriile cu orînduială bună, era linişte şi bivşag şi eftinătatea tot era la toate.
Acest domn era om bătrîn şi din fire bun; stăpînit-au ţara cu pace patru ani 41 şi i-au venit mazilie de la Poartă.
DOMNIIA MĂRII SALE MIHAI SUŢUL VOEVOD I G<0>SP<0>DAR
La leatul 1784 42, au venit domn ţării Mihail Suţu voevod, trimis de la Poart(a) otomanicească, cu pompă şi cu seamnele înpărăteşti de domnie, după obiceaiul înpărăţiei turceşti; şi întrîndu în Bucureşti cu halaiu, au şezut în scaun şi i s-au închinat toată boerimea, sărutîndu-i mina. Acest domnu
38
fiind om bătrîn, au stăpînit şi au domnit cu linişte ţara patru ani 43 şi i-au venit mazilie de la Ţarigrad şi s-au rădicat din Bucureşti cu pace 44. Efti-nătate tot era la toate.
DOMNI IA LUI <NICOLAE> MAVROGHENI VOEVOD
La leatul 1786, venit-au domnu ţării Io Nicolae Petru Ma//vrogheni voevod, trimis de la înpăratul Ţarigradului. Acestu domnu cu mare pompă şi cu străşnicie au intrat în Bucureşti, avînd cucă împărătească şi doao tuiuri, sămnul puterii înpărăteşti. Acest domnu, fiind cirac al unui capitan paşa al oştilor de pe mări, fost-au mai presus de cît alţi domni; care acest căpitan paşa era gătit cu mare putere de oşti, cu galio<a)ne pre mări şi pre uscat, asupra muscalilor, cu porunca sultanului. Şi, ca să aibă pe Mavrogheni ciracul său domnu aici în ţară 'cu oştile, au găsit prilej la împăratul de l-au făcut domnu 45. Şi, după ce au intrat în Bucureşti, au venit cu tot halaiul la beserica domnească, întru care i s-au cetit molitva de la mitropolitul pentru rădicarea la domnie, după obiceaiu. Poruncitu-au mărija sa atunci de au făcut dascălul domnesc logos, adecă cuvînt către toată adunarea norodului în beserică, ca fieştecarele să să grijască a petrece bine şi cu fapte bune, căci cel ce să va prinde în vinovăţie i să va răsplăti de către măriia sa cu pediapsă grea în lumea aceasta, de nu-d va rămânea rămăşiţă a lua răsplătire în ceaialaltă lume de la D<u)mnezeu 46.
Şi de aci mergînd la casele domneşti, avea după dînsul doi gelaţi înbră-caţi în că //măşi de zale. Şi el era om înnalt, uscăţiv la obraz şi straşnic; şi, şăzînd în scaunul domnescu, i s-au închinat toată boerimea, sărutîndu-i mina. A doaă zi au chemat pe mitropolitul Grigorie şi pe Filaret, ep<i)scopul Rîmnicului, şi pe Cozma, ep<i)scopul Buzăului, la masa domnească, de i-au ospătat, cinstindu-i şi înbrăcîndu-i cu haine înblănite, scumpe, domneşti. Iar a treia zi au chemat pre boieri<i> cei mari de i-au ospătat la masa domnească, cinstindu-i şi boierindu-i, dîndu-le slujbele divanului domnesc.
A patra zi au pus satarâ de bani pe mitropolitul şi pe episcopi şi pe boeri, încă şi pe neguţătorii cei mari să dea, care 60 pungi de bani, care 50 47, care 40, care 30, 20, 10, care 5; asemene şi pe boerii craioveni au pus, cu cuvînt că va măriia sa să înnoiască şi să dreagă casele domneşti, că iaste şi ruşine politiei domneşti a fi casele domneşti în mijlocul oraşului surpate 48, de nu are măriia sa unde să şază şi cum măriia sa are cheltuială grea; deci boerii n-au avut ce face, cu voe, fără voe, au dat ce li s-au cerut de către măriia sa, căzîndu-le ospătarea scumpă //.
Apoi au început a judeca, cine ce avea pricină înnaintea lui, fiind şi boerii divanisti şi mitropolitul, uneori şi ep<i)scopii, alte ori fiind singur; însă el judeca, el hotăra şi însuş el porunciia de pedepsiia pre cel ce i să părea a fi vinovat, cu grea bătae la scară, nu mai rînduia la veliţi<i> boer<i> sau la departament să cerceteze pricina jăluitorilor, ci măriia sa hotăra judecata pe turcie.
Poruncit-au ca niminea în Bucureşti să nu-ş<i> închiză porţile ale casii sale nici zioa, nici noaptea şi, de să va întîmpla vreo pagubă casnicelor de furtişag sau orice, va înplini măriia sa den vestieriia lui. Şi au început a umbla zioao şi noaptea pre uliţe şi prin curţile boereşti, uneori diptil, alteori de faţă, cînd călare, cînd pe jos, cu doi-trei arnăuţi după el, cercînd care cum să află pe la casele lor 49. Făcea cercări şi pe la cei ce vindea pîine şi alte bucate şi pe 1a. băcănii, cumpărind cîte ceva; şi de-i găsiia cu vânzare rea, îi rădica şi pedepsiia foarte rău şi le lua gloabă. Iar pe furi de-i găsiia sau îi arăta alţii, numai de cît poruncea gelaţilor (fiind gelaţii după el) 50
F.20(12)
F.20v.
F.21(13)
39
F,2lv. de-i spînzura în // uliţă de o prăjină, în furci, şi-i lăsa de sta spânzuraţi cîte o zi, apoi îi lua de-i scotea ţiganii afară şi îi îngropa; şi să făcea mare frică tuturor.
Să înbrăca uneori Mavrogheni vodă în haine popeşti, alteori să înbrăca cu rasă şi potcapet, călugăreşte, şi mergea pe la beserici de cerca cum slujesc preoţii şi pe ce vreame săvîrşescu slujba. Poruncisă a fi pururea la toate besericile uşile deschisă zioa şi noaptea şi preotul cel de rînd să să afle nelipsit în beserică, peste toată vreamea, cu cuvînt că oricine va trece pe lingă beserică să intre să să închine sau să-ş(i) facă paraclis 51 şi de cu seara să să slujească utreniia înpreună cu vecerniia, cu cuvînt că dimineaţa nu pot veni oameni la beserică, mergînd la lucru; iar la zile de sărbători, cu mic, cu mare, toţi să vie la beserică, că cel ce nu va merge la beserică să va bate rău, fără milă. Şi aşa să umplea besericile de oameni, de frica poruncii, iar nu pentru dragostea de Dumnezeu 52.
Poruncit-au la 4 boeri mari ai Craiovei şi la alţii din Bucureşti să umble prin ţară să judece pricinile lăcuitorilor di prin sate ce vor avea, fără mită de bani, numai conac să le facă, iar dovedind că vor face mîncătorie, F.22(14) în ocnă vor//putrezi; şi să dovedească hoţii pe unde vor fi şi să-i prinză.
Poruncit-au acest domn tuturor zapciilor de prin judeţe şi tuturor pîrcălabilor de prin sate, în toată ţara, de au făcut ţăpi (marginal: ţape) de doi stănjini, puindu-le la toate besericile, din nainte în sus, scriind pe dînsele (văzînd şi eu cu ochii), ca pe oamenii furi şi pe tâlhari şi pre cei ce îşi jură părinţii şi-i bate şi pre cei ce va înjura preoţii şi legea şi beserică şi crucea şi pre cei ce nu vor veni la rugăciune la beserică să-i înţape fără de nici-o judecată 53.
Pe atunci nu era a vedea sau a auzi gălcevindu-să oamenii în sate sau a să ucide şi nu să auziia nume de hoţi undeva, şi călătoriia oamenii şi neguţătorii ori unde, fără frică; iar la beserică veniia oamenii şi fără voe. Şi era acest domnu milostiv şi bun asupra raelilor 54, iar asupra boerilor era cumplit şi îi prăda de fiece vină. Şi încă, dac(ă> s-au început răzmiriţa, au surghiunit pre toţi boerii cei mari din Bucureşti şi pre cei din Craiova în Ţara Turcească, prin cetăţi cu mare pază 55, ca să nu poată face coroşpodenţie cu F.22v. nemţii sau cu muscalii, puind pază şi la mitropolitu // şi la episcopi.
Deci, după ce au trecut un an, au început şi răzmiriţa, că să gătisă turcii; iar eftinătate tot era şi dăjdiile raelelor nu prea era greale. Iar răzmiriţa această a doao într-acesta chip s-au scornit şi s-au aţîţat.
(O mînă desenată de Dionisie arată: VEZI) RĂZMIRIŢA A DOAO, IAR MUSCALI<I> CU TURCII *
Slăvită înpărăteasa Ecaterina a toată Rosiia, după ce au luat Crîmu (precum am scris), adecă Ţara Tătărască jumătate56, cu război de supt stăpînirea înpăratului turcescu al Ţarigradului, încheindu-să şi în ponturile păcii, (pentru) ceaialaltă jumătate ce să stăpîniia de sultanul, fratele celuilalt sultan ce i-au luat ţara, s-au învoit înpărăteasa cu sultanul acela să-l mulţumească cu multe milioane de ruble şi să-l aibă pre el la Rosiia în mare cinste, ca pre un sultan, dîndu-i şi o cetate spre a lăcui într-ănsa, în ceale mai alease saraiuri, adecă palaturi, şi să-i orînduiască un general cu 12 000 de ostaş(i), adecă 6 000 pedestraş(i). 3 000 călăreţi-dragoni, 3 000 călăreţi-husari, cu ofiţerii lor, ca totdeauna să-l parigorisească şi să-l veselească cu F.23(15) tot feliul de muzice şi mustrele ostăşeşti şi cu ţeremonii înpărăteşti;//şi,
* Scris cu roşu.
40
deosebit, să-i dea şi cîteva milioane de ruble să cheltuiască ori la ce va voi. Şi să rămîe şi partea lui den Crîm cît au stăpînit supt stăpânirea Roşii. Deci sultanul s-au amăgit şi au priimit, simfonindu-să, făcând şi contract, adecă zapis 57; şi pentru ca să nu simţă sau să priceap<ă> turcii şi mărzacii tătă-răşti, el să fie fără grije, că va trimite oşti şi fără veaste îl vor lua, să socotească turcii şi mărzacii că l-au luat rob.
Aşa dar, tocmindu-să lucru, au venit un ghenerar mare, chibzuit la oştire, cu o sumă de oşti şi, încunjurînd saraiurile sultanului noaptea, cu mare cumpăr tare şi fără veaste au lovit pe mărzacii sultanului şi, risipindu-i, au luat pe sultanul cu mare cinste, în cărîta înpărătească şi l-au dus la Petruburg, la înpărăteasa. în urmă muscalii au umplut ţara Crămului şi au întărit stăpânirea, cuprinzînd toate cetăţile şi castelurile 58.
Ecaterina înpărăteasa au împlinit sultanului milioanele de ruble după zapis şi i-a orânduit ceaia ce i-au făgăduit cu toată slava şi pomba lui, aşezîndu-1 în cetatea cea orânduită, cu oastea cea orânduită, cu // ghenerar.
Deci sultanul acela, petrecând aşa doi-trei ani, au început a tânji pentru înpărăţiia ce şi-a vîndut-o şi au cuvântat la înpărăteasă cum că îi pare rău şi să căeşte de înpărăţiia ce ş-au dat-o, că era stăpînitor, iar acum să vede ca un supus. înpărăteasa i-au zis: „Nu te mîhni, măriia ta, că, de voeşti stă-pînire, ai ţările moşului şi strămoşului tău să le stăpîneşti". Sultanul au întrebat: „Care sănt ţările moşilor miei?" Şi înpărăteasa i-au spus cum că toată Ţara Ungurească, cea de sus şi cea de jos, pînă în Dunăre, au fost supt stăpî-nirea tătărăscului crai Atila, cum şi Ţara Rumănească şi ţara Moldaviei şi Basarabiia. Ci măriia ta să le ceri de la înpăratul Ţarigradului aceste trei ţări (fiindcă Ţara Ungurească iaste supt stăpînirea nemţilor) să ţi le dea întru stăpînire, iar nevrînd îţi voi da oaste mare şi le vei lua cu război.
Sultanul, daca au auzit aşa, s-au bucurat şi au scris la înpăratul turcesc să-i dea ţările moşu-său întru stăpînire, au să va scula cu războiu mare asupra lui. înpăratul i-au scris cu înşălăciune că i le va da bucuros, ci să să ridice cu totul de la muscali şi să meargă la // Ţarigrad să fie iar sultan şi ocrotit de înpărăţie. Sultanul, văzînd ceale ce scrise înpăratul, socotind că scrie adevărul, s-au amăgit şi s-au ridicat de s-au dus la Ţarigrad 59. Şi, înştiinţăn-du -să înpăratul de venirea sultanului, au poruncit vezirului de l-au întîmpinat cu mare halaiu şi cu pompă înpărătească, aşezîndu-1 în sarai înpărătescu cu mare cinste; apoi au poruncit vezirului de au pus cu prilej de vreame de i-au tăiat capul.
<PENTRU ÎNCORUNAREA ÎNPĂRĂTEASII ECATERINII
LA CRÎMU)
înpărăteasa Ecaterina, avănd întru stăpânire tot Crămul tătărăsc, au poftit să să încoruneaze, spre a să numi înpărăteasă şi a Crămului 60. Şi, mergînd la Crăm, au scris şi au poftit pe toţi înpăraţii să să iscălească la cererea ei şi'să [să] vie la Crîm, la încorunarea ei, la o veselie preaslăvită şi negrăită. Deci înpăraţii şi craii Apusului au iscălit tituluşul a să numi înpărăteasa Ecaterina, înpărăteasă şi a Crămului şi la vremea cea orânduită au mers înşiş<i> şi s-au adunat la Crîm, ducînd fieşte care poclon, adecă daruri înpă-răteşti, înpărăteasii Ecaterinii, după cum au obiceai înpăraţii. Şi cine va putea povesti cu ce ţeremonii şi // cu ce halaiuri şi cu ce cinste şi dragoste i-au întîmpinat înpărăteasa şi cu sărutare înbrăţişîndu-i ca pre nişte prieteni şi înpăraţi.
Iar înpăratul Ţarigradului, măcar că iscălitura tituluşului înpărăteasii au dat după cerere şi nefiindu-i voia, văzînd că toţi ceilalţi înpăraţi au iscălit,
F.23r.
F.24(16)
F.24v>.
41
F.25(17) coala 5
F.25v.
F.26(18)
că tănjiia de partea Crămului jumătate ce au cumpărat-o înpărăteasa cu amăgire de la sultanul pe care l-au tăiat, însă el n-au priimit nici să auză, necum să meargă la încorunaţie, numindu-să pre sine înpăratul înpăraţilor şi stăpînul tuturor şi cum că toţi înpăraţii lumii, din prea multă a lui milostivire, îi îngădue dă sănt şi ei înperatori, stăpînitori, iar nu înpăraţi. Dar oareş-cum, ca cum nu ar şti, au poruncit unui răis-efendi din cei aleşi de au mers cu peşcheşur<i> scumpe, înpărăteşti la Crîm, să le dea înpărăteasii în adunare şi să fie la încorunaţie.
Deci, sosind răis-efendi la Crăm şi înştiinţăndu-să înpărăteasa cu ceilalţi înpăraţi de venirea lui, nici o întîmpinare sau halaiu nu i-au făcut; şi vrănd să meargă la înpărăteasa şi la adunarea înpăraţilcr cu pocloanele, n-au fost priimit // nici el, nici pocloanele lui, dăndu-i-să răspuns atît de către înpărăteasa Ecaterina, cît şi de către toţi înpăraţii cei adunaţi, cum că nu iaste priimit între adunarea înpăraţilor, că el iaste slugă înpăratului său şi la corunaţie să adună de faţă însuşi înpăraţii, iar nu slugile înpăraţilor. Şi aşa rais-efendi, cu acel răspuns ruşinat, s-au întors la Ţarigrad, spuind înpăratului ruşinea ce i-au făcut.
înpăratul auzind s-au măniiat foarte şi au chemat pe vezirul şi pe căpitan paşa şi cu groază mare le-au poruncit să ia bani din haznalele înpărăteşti să adune oşti greale şi să pornească război cumplit pe mare şi pe uscat asupra muscalilor, să ia Crămul înapoi din stăpînirea lor61. Atunci căpitan paşa cu trufie s-au lăudat înnaintea înpăratului că va prinde pe înpărăteasa Ecaterina şi o va aduce vie la înpăratul şi va lua şi Crămul.
înpărăteasa Ecaterina, după ce s-au încorunat înpărăteasă a Crămului, au şezut la Crăm o vreme, ca la un an şi mai mult, în scaunul Crămului. puind trebile ţării la stare bună; iar împăraţii // s-au întors careş<i> la scaunul său, cu mare cinste.
Iar Iosif, înpăratul nemţilor, atunci s-au unit cu înpărăteasa Ecaterina 62, ca, deschizîndu-să război asupra turcilor, să să rădice şi el, căutîndu-şi cu turcii pricina ce o are cu războiul său şi, de va face trebuinţă, să dea ajutor unul altuia; şi au întărit parola63. Atuncea i-au încredinţat înpărăteasa Ecaterina aceaste doao ţări creştineşti să le ocrotească şi să le păzască cu oştile sale să nu le strice turcii sau să le robească, fiind în vecinătate cu ţările înpărăţiei lui 64.
Vezirul şi căpitan paşa, după porunca înpăratului, au strâns mulţime multă, nenumărată, de oşti alease, călărime şi pedestrime, plătindu-le lefi mari; gătit-au şi tunuri înfricoşate, mari şi mici, şi toţi paşii cu oştile sale s-au gătit. Spun unii că oştile ceale adunate de căpitan paşa şi de vezirul, oşti alease de lefea, să fie fost un milion, afară de oştile paşilor.
Iar domnul<ui> Mavrogheni, după cererea stăpînului său căpit<an> paşa, i-au trimis înpăratul caftan înpărătesc şi cu ferman l-au făcut să fie şi sarasker paşă şi i-au rânduit //o sută de mii de turci oaste, călărime şi pedestrime şi cu tunuri65 să aibă de paza Ţării Rumăneşti de către nemţi şi, de să va scula nemţii cu război66, să le stea înpotrivă şi el cu războiu şi să nu-i lasă a intra în ţară; şi aşa au venit turcii în ţară.
Vezirul şi căpit<an> paşa au pornit oştile păs pămîntului, pe mare şi pe uscat. Şi căpit<an) paşa, fiind chitit şi măestru la război şi viteaz şi cu hrăborie la lovire, au plecat cu oştile pe mare în corăbii, făcînd ocol pe departe şi eşind cu greutatea oştilor tocmai în ţara Giurgiului67; şi întrănd în ţările Giurgiului cu năvală, măcar că i-au stătut Giurgiul înpotrivă cu o sută de mie de oaste şi cu tunuri, dar n-au folosit nimic, că fctoată oastea ş<i)-au
42
pierdut şi mulţimea turcilor au trecut prin ţara lor, arzând, prădînd şi tăind; şi pe unde au trecut au rămas numai pămîntul gol.
Deci înpăratul Giurgiului, dacă au văzut aşa, cum au putut mai în grab au trimis curieriulaCrăm, de au vestit înpărătesii de mulţimea oştilor turceşti şi cum i-au prăpădit ţările şi nu le-au putut sta înpo // trivă şi cum vin asupra Crîmului, cu mare îngrozire.
înpărăteasa, dacă au luat această înşti<i>nţare, s-au rădicat din Crăm şi s-au dus la Petruburg şi îndată au puruncit generalilor să aducă oştile foarte în grab, că turcii vin cu mare năvală la Crăm. Şi pînă <a> să aduna oştile muscăleşti, căpit<an> paşa cu toată putearea oştilor au întrat în hotarăle Crămului. Iar comandir general ce au fost pe atunci în Crăm, vestindu-i că turcii au întrat în hotarăle Crămului, de grab s-au gătit cu oştile cîte le avea în Crăm, ca la 70 000 şi cu ceilalţi generar<i> şi cu tunurile ce le avea şi au mers întru întîmpinarea turcilor. Şi, lovindu-să cu vitejie, nimica n-au putut folosi, că oştile muscăleşti să înneca în oştile turceşti, că era ca frunza şi ca iarba şi să coleşa întrănsele, măcar că da cu tunurile şi omora turcii şi călă-rimea îi tăia; turcii pedestrimea da năvală cu chiote mari şi ianicerii să slo-boziia ca zmei<i>, cu cai, măcar că cadea şi periia, dar nu băga de samă. Şi aşa împresura turcii pă muscali şi nu mai putea sta înpotrivă. Deci, văzînd aşa, comandiru au înştiinţat // înpărăteasii, cu grabnic curieriu, cum merge lucru.
înpărăteasa, dacă au înţăles că nu e mod a să izbăvi de mulţimea turcilor şi turcii dau năvală să ia Crămul cu mare grăbire, îndată au poruncit de au scos secreturile cu oştile ce era gătite şi cu mare grăbire, ziua şi noaptea, mergea să ajungă la Crăm. Şi mai sosind oşti muscăleşti, au ţinut războiu cu turcii, de n-au lăsat pe turci să să mai rădice de unde tăbărăsă. Şi sosind şi secreturile cu oştile lor, turcii era tăbărâţi într-o vale lată ce era între nişte dealuri mari, iar inginir-general cu comandirii oştilor, făcînd mare cercare şi uitîndu-să cu ochianul să vază cum stau oştile turceşti tăbărîte şi de unde ar veni bine a da cu tunurile ceale mari ce le trag cu cîte 40 de boi, de sănt ca butea, şi cum ar putea slobozi şi secreturile într-ănşii; şi, după chibzuirea ce au făcut, au aşezat secreturile 4 şi doao tunuri ca butea, în gura acei văi, într-un deal cam micşor, îndreptîndu-le pe şleaul acelor dealuri mari; şi au aşezat şi oştile, pedestrimea şi călărimea, cu // bună orînduială, aşăzînd şi alte tunuri (Pentru tunurile ceale mari, spusu-mi-au un ipochimen vreadnic de crezut că ar fi fost de faţă cînd s-au întîmplat de au slobozit muscalii aceaste tunuri în ordiia turcească, că de mare trăsnet i-au căzut calul <pe> pîntece jos şi lui i s-au luat auzul; şi pentru umplutu tunurilor spunea că bagă întîi un săculeţ de barut şi apoi toarnă cu baniţa feliuri de ghiulele, şi întregi şi sparte şi spărturi de tunuri turceşti şi potcoave de cai tocite şi orice, şi cînd le sloboade în ordie, face cămpu cît cuprinde; însă zicea că numa<i> odată le sloboade, neavînd vreme să le mai umple, făcăndu-să zăbavă). Deci noaptea despre ziuă, cînd odihniia turcii, au început muscalii a da cu tunurile foarte iute şi cumplit, sfărămîndu[ri]-le corturile şi pe ei. Dar turcii, măcar că fără veaste i-au lovit, nefiind gătiţi, dar n-au dat dosul nici s-au spăimăntat, ci toată mulţimea au sărit şi îndată s-au gătit de război şi au început a da şi ei cu tunurile; apoi, chiotind groaznic, au dat năvală călărimea şi pede // strimea asupra muscalilor să-i împresoare, făcîndu-să mare zgomot, răcnind ca leii: „ala, ala", zicînd.
Iar înţăleptul comandir, văzind năvala turcilor [văzînd năvala turcilor] şi mulţimea nenumărată că s-au apropiat de ei, de grab au poruncit de au slobozit secreturile într-ănşii; şi întîmplîndu-să (cu voia lui Dum<ne)zeu)
F.2 6v.
F.27(19)
F.27 v.
F.28(20)
43
de au suflat vîntul asupra lor pe acel şleau, au mersu fumu secreturilor de au intrat pe nările şi gurile turcilor şi a cailor lor; şi, fiind acel fum foarte otrăvit, cîţi l-au mirosit toţi au murit, zbierînd caii şi oamenii, căzînd ca znopii. Perit-au şi din muscali cîţi au ajuns de au mirosit acel fum.
Deci, perind toate oştile turceşti, mirosind acel fum otrăvitoriu, prin vîntul cel de D<u)mnezeu poruncit a sufla, şi murind ei şi caii lor cu grabnică moarte, văzînd căpitan paşa peirea oştilor, ca să nu-1 ajungă şi pe el acel fum otrăvit, au dat dosul şi cu puţini turci au scăpat, toate lăsînd şi năpustind. F.28v.	Muscalii în urmă au luat hazna // lele şi zaherealele şi tunurile şi vitele,
dînd voe ostaşilor de au cotelit pre cei morţi, luînd ce au găsit, lăsăndu-i goi, în piele; şi trupurilor le-au dat foc, să nu facă putoare. Şi s-au îndestulat muscalii de prăzi; în cetatea Crămului au dus haznalele, arinele, tunurile, pe seama înpărătească.
AICEA SĂ ARĂTĂM PENTRU IZVODIREA SECRETURILOR <PENTRU IZVODIREA ŞI FACEREA SECRETURILOR MUSCĂLEŞTI ŞI PENTRU
LUCRAREA LOR LA OŞTIRE)
Aşa spun că aceale secreturi, doao sau, precum spun unii, patru, iar nu mai multe, cum că au fost pe acea vreame un franţozi, meşter foarte iscusit la facere de tunuri şi, cerînd de la înpăratul multe feliuri de metaluri, le-au băgat în topitoare, amestecîndu-le şi cu multe feliur<i> de otrăvuri iuţi, înpreu-nîndu-le şi fierbîndu-le cu foc iute, după ce s-au topit toate materiile le-au vărsat în tipar, eşind tunuri nu prea mari, cu gura ca de somnu. Şi apoi au adunat otrăvuri foarte iuţi şi scumpe foarte de pe la spiţăriile înpărăteşti, F.29(2l) de la Hindiia, Franţa, Englitera // iproci, amestecîndu-le şi coleşîndu-le coala 6 cu prafuri iuţi şi cu alte materii veninoase; şi făcîndu-le barut, cum au ştiut, au făcut şi măsură cu cumpăna cît să bage într-unul ca o umplutură. Şi cercîn-du-le, spun că mare trăsnet fac şi numai fum iase dintr-ănsele, că ghiulele sau altceva nu bagă în iale. Şi fumul acela, răsfirîndu-se, cine îl va mirosi moare îndată şi de năprasnă, ori omu, ori dobitoc şi ţine multe ceasuri acea putoare iute68.
Deci poftind şi înpăratul să dea în scris pre anume materiile şi otrăvurile, cum să numesc, şi să arate facerea barutului şi măsura umplutului secreturilor şi i să va da mare cinste şi plată, franţozu au dat toate în scris. înpăratul l-au cinstit cu cavalerie şi cu lefea mare şi cu toată cheltuială înpărătească l-au ţinut pînă la moartea lui, însă [însă] cu mare pază, nemai lăsîndu-1 nici decum să fie singur sau să iasă din locul cel orînduit, nici să scrie cuiva ceva, ca nu care cumva să mai facă de acest feliu de tunuri la alte înpărăţii. Şi aceaste tunuri sânt oprite a nu da cu ele nicidecum, cu mare legătură şi po-F.29.v runcă, pentru // căci prea mult omor face; şi nu numai vrăjmaşii atunci cad cu moarte, ci şi muscalii cîţi vor ajunge mirosul fumului aceluia. Şi cu mare cheltuială să face acel barut al secreturilor, cu milioane de ruble şi cum că cu anevoe să găsesc aceale otrăvuri, fără numai cînd va fi mare nevoe, ca să* nu să răpească înpărăţiia, atuncea să le sloboadă, adecă să dea cu ele numai odată, iar mai mult nu.
Spun cum că tunarii şi cei ce aşază secreturile cu meşteşug sînt legaţi la gură şi la nas, cînd le sloboade; iar unii spun că au băşici de sticlă, cristal, şi bagă capu în ele, încheindu-le cu meşteşug la gît. Iar alţii pentru acest franţoz iscusit spun că, după ce au isprăvit tot lucrul secreturilor, ar fi poruncit înpăratul de i-au tăiat capul de la trup ca să nu mai facă şi altă înpărăţie de acest feliu de tunuri. Dar nu e de crezut această spunere, să omoară pe un făcător de bine înpărăţii, că, de nu ar avea muscalii acest feliu de tunuri.
44
în multe rînduri s-ar fi premejduit înpărăţiia Roşii, cum s-au întâmplat la năvala şfedului să ia Petruburgu şi cum s-au întâmplat, precum s-au // scris, F. 30(22) năvala turcilor la Crăm, că, de lua Crîmu, ar fi năvălit şi la Petruburg, văzînd că ar fi izbândit. Aseamenea cum s-au întâmplat şi năvala franţozului la Mos-cva, că, de izbăndiia, mergea şi la Petruburg.
S-au mai izvodit de s-au făcut şi nişte tunuri de dau cu ele umplîndu-le cu barut şi cu smoală şi, slobozindu-le smoala, să aprinde cu foc de la barut şi, împroşcînd, cade pe turci cu iuţime şi să lipeşte de haine şi le arde şi cade pe cai de arde cai<i>, iar cai<i> încep a fugi în toate părţile şi nu-i pot ţinea turcii şi dau cu picioarăle şi trîntesc pe turci jos şi-i calcă cai<i> cu picioarăle.
Şi aşa să sparge ordiia turcilor; cai<i> să duc în lume, zbierînd, şi turcii căzuţi, ţăpînd: aman, aman!
Deci, după cum am arătat, într-acest chip au isprăvit bataliia căpit<an> paşa cu muscalii, iar corăbiile au rămas goale pe mare; unele le-au înnecat şi altele le-au spart muscalii.
Auzind înpăratul de întîmplarea şi isprava lui căpitan paşa, foarte s-au scârbit şi s-au turburat şi chemând pe căpit<an> paşa la Ţarigrad vrut-au să-i tae capul. Dar au mijlocit unii din regeale, prietenii lui şi muft<i>ul, de l-au II ertat, fiind om vestit şi viteaz; şi l-au lăsat să şază în Ţarigrad.	F.30\r.
Dar s-au întrebat de înpăratul prin muft<i>ul să spue cum de n-au putut face biruinţă asupra vrăjmaşilor precum s-au făgăduit înnaintea înpărăţii lui. Răspuns-au căpit<an> paşa cum că el foarte mult s-au nevoit şi în tot chipul s-au silit şi în hotarăle Crămului au intrat şi războiu mare au făcut; şi de vreame ce n-au putut birui acum pre muscali cu atîta mulţime de oaste aleasă, nu să vor mai birui niciodată, ci putearnică înpârăţie să-i lase în pace pe ghiauri.
Auzind înpărat<ul> aşa, foarte s-au mîniat şi cu suflare groaznică au poruncit vezirului cu toată puterea înpărătească să bată război cu vrăjmaşii, să ia Crămul, au îi va tăia capul.
Scris-au ferman şi la craiul leşesc într-acest chip: „Eu, preaputernicul înpărat al otomanilor, înpăratul tuturor înpăraţilor, scriu ţie, craiule al Pano-nii, cu boerii tăi, pace. Vei ştii că am poruncit la toţi credincioşii şi povă-ţuitorii şi la toate căpeteniile a tuturor oştilor prea puternicii înpărăţiei meale cei nebiruite să să scoale cu toate puterile şi cu mare războiu de vitejie // să bată şi să supue stăpînirea ghiaurilor muscali şi să dezrădăcineze acest f.31(23) neam nemulţămitor din pămînturile şi ţările în care să află, aşternîndu-i supt picioarele preaputernicei şi măriei meale. D-aci, acum ai bună mijlocire să te scoli şi tu cu oştile tale să dai războiu ghiaurului, să-ţi scoţi ţările care ţi le-au luat cu vicleşug şi să fii săngur stăpănitoriu, avînd şi de la preapu-ternica şi nebiruita oastea înpărăţii meale ajutoriu cu îndestulare. Şi fii sănătos"'.
Craiul cu boierii săi, priimind fermanul şi văzînd cele ce scrie înpăratul Ţarigradului, să îndoia cu cugetul; într-un chip poftiia ca să pornească război să-ş<i> ia partea de Lehiia ce o au luat-o muscalii, iar într-alt chip să temea să nu piarză şi partea ce o are supt a lui oblăduire şi să pătimească ca cămilă cînd au mers să să potcovească şi şi-au pierdut şi urechile69, precum s-au şi întîmplat craiului. Dar l-au înduplecat miniştrii să pornească război asupra muscalilor. Deci, strîngînd oşti cît au putut şi cu ceale ce au avut, au început războiu.
Iar înpărăteasa Roşii, Ecaterina, luînd ştire, au poruncit lui comandir-generar carele se afla cu oştile muscăleşti în partea lor din Lehiia să // dea	F.31v-.
război cu leşii. Şi, începînd a să lovi oştile, au ţinut ca la vre-o şasă sau şapte
45
F.32(24)
F.32v.
F.33(25), coala 7
luni; şi, făcîndu-să pace între poarta Ţarigradului şi între Rosiia, au tăbărît oştite muscalilor pe Ieşi şi în trei luni, războindu-să amîndoao părţile, au biruit muscalii, luînd cetatea crăiască cu toate tunurile şi barutanele, supuind de tot pe craiul cu ostile ce au mai rămas vii, luînd şi partea Lehii ce au avut-o craiul în stăpînirea Roşii; şi alt crai nu au pus, ci au orînduit administraţie, adecă divan.
Să venim iar la cuvîntul ce ne iaste înnainte. Vezirul, gătindu-să, au pornit putere mare de oşti cu mulţime de tunuri, călărime şi pedestrime, ca frunza şi ca iarba, şi au umplut Basarabia şi Moldaviia, asupra Crîmului.
ACUM SĂ ZICEM CEVA ŞI <DE> NEMŢI <ISTORIIA PENTRU NEMŢI, RIDICÎNDU-SĂ ŞI EI CU RĂZMIRIŢĂ ASUPRA TURCILOR)
Iosif, înpăratul nemţilor, după învoirea ce au avut cu înpărăteasa Ecaterina, au rădicat oştile sale, rănduind generări şi comandiri pe la toate cheile, cu tunuri mulţime şi oşti amestecate, căl<ă)rime şi pedestrime, ca lăcustele despre hotarăle turcilor, începînd despre hotarăle Bosn<i)ei, apoi des II pre hotarul Beligradului a Ţării Serviianţilor şi despre hotarul Diiului şi al Crainei şi despre Ţara Rumănească la Mehediia, de către aceaste cinci judeţe ale Craiovei70, şi în Trenzivania, adecă în Ardeal, pe la toate cheile, despre Ţara de jos Rumănească, pînă la Moldaviia, unde au stăpînire trei judeţe. Şi aşa, înpărţind şi rînduind oştile sale, pus-au feltmaşar pe înţeleptul bărbat Laudon, care acesta era şi cu hrăborie şi cu vitejie purta şi comendi-ruia oştile spre izbânda <asupra> vrăjmaşilor; şi era chitit la război. Făcutu-s-au şi Iosif înpăratul însuşi comandir peste o sumă de oşti. Şi, aşa dînd război de către Bosnă întîi şi de că<tre> Serbiia, după ce au biruit pe turci la Bosnia, au dat război la Beligrad, cetatea din Serbiia şi cu multă vîrsare de sânge şi moarte de ostaşi, fărămînd şi cetatea o au luat71, că era tare şi vestită de tăriia ei, cuprinzînd şi umplînd toată Serbiia de oşti; luat-au şi o parte din Bosn<i)a de către hotarul nemţesc.
Iar oştile din Banat şi din Ardeal păziia hotarul pe margine de către Valahiia. Apoi s-au început a <se> întinde în ţară pe margini, cercînd intrarea mai în adînc. Perit-au şi mulţime de turci. //
Iar domnul Mavrogheni încă au pus oaste străji pe marginea ţării72, turci beşlii cu căpetenii beşlii şi agale şi odabaşi şi cu oaste din ţară, că făcusă căpitănii cu steaguri frumoase, zugrăvit(e) cu sf<i)nţi, înbrăcîndu-le şi lefi, numind căpitănia lui s<fe)ti Gheorghie şi lui s<fe)ti Dimitrie şi a lui s<fe)ti Theodor Tiron şi a altor sf<in)ţi. Era şi căpitanii de arnăuţi cu turci amestecaţi 73.
AŞADAR NEMŢII,
intrând pe margine în ţară, s-au lovit cu turcii ce era la Tismana străji şi lovindu-să cu ei, biruindu-i, cîţi au putut scăpa au fugit. Nemţii au intrat în m<înă)stiri, în ziduri, ţiindu-să la metereze cu tunuri mai mici; aseamene şi la m<înă)stirea Coziia au făcut74 şi iar au apucat şi acolo înlăuntru cu mete-rezi; şi dincolo de Olt au apucat m<înă)stirea Câmpul Lungu 75. Şi să sloboziia de la străjile nemţeşti volintiri rumâni, arnăuţi, sărbi prin satele ţării, pe margine, de jăcmăniia vite, cai, boi, vaci, haine, bani, ce găsiia, şi fugiia înnapoi, ca hoţii. Şi era mai mulţi volintiri nemţeşti, rumâni din ţară fugiţi la nemţi, care făcea multă răutate ţării. //
Domnul Mavroghenii au trimis oaste amestecată, precum am zis, ca să scoaţă pe nemţi din m<înă)stiri şi n-au putut; şi aşa, lovindu-să străjile
46
turceşti cu ceale nemţeşti, prăda satele, raiaoa. Apoi turcii şi arnăuţii şi cata-nele prindea oamenii di prin satele de margini, pre care îi prăda şi le lua tot ce găsiia, zicînd că sănt haini şi gazde hoţilor, volintirilor nemţeşti; şi pe unii îi tăia, luîndu-le capetele de le arăta la sarasieru, zicînd că sănt nemţi, ca să le dea bacşişi 76.
VODĂ MAVROGHENII <PENTRU BOERIILE CARE LE FĂCEA MAVROGHENI ÎN SÎLNICIE)
punea satarale de bani pe boeri mari şi mici şi pe cumpănii i pe toţi breslaşii şi pe răfeturile tuturor şi boeriia cu sila pe cei ce afla că au ceva bani; le trimitea caftane şi cărţi domneşti cu ciohodari şi, ori pe unde îi afla, îi înbrăca şi le lua bani<i> 77. Iar care nu să supunea şi nu primiia îi ducea arnăuţii la nazîru şi la dărvişi-aga, carii era caimacani, şi-i punea la grosul vartei, în putoare; şi aşa, nevrînd, primiia caftanele de pînză şi da la bani, cu cuvînt că trebue lui vod<ă> să dea lefi la oşti. Iar birurile, podvoazele, zaherelele nu mai înceta de pe lăcuitorii ţării78; vinericiul, oeritul, dijmăritul îl // lua îndoit şi întreit. Vai şi amar de ţară ce era atuncea! Şi au ţinut aşa hărţuire şi loviri unii cu alţii mai trei ani; şi nu coborîia nemţii mai înlăuntru în ţară 79.
Vezirul au făcut războae mari cu muscalii într-această diiastină de vreame, aproape trei ani. Şi groaznice bătălii s-au făcut, la care au perit şi muscali mulţi, dar turci au perit nemai ştiindu-li-să numărul; şi necum să ia turcii Crămul, ci au mai luat muscalii de la turci cetăţi: Hotin, Benderu şi Kilikiia 80 cu sarhatele lor.
Vezirul, văzînd biruinţa muscalilor de o parte şi a nemţilor de altă parte, să întrista că înpăratul îi va tăia capul; dar îi era mare năcaz pe nemţi, fiindcă au avut pace cu dînşii şi ei s-au sculat preste soroc cu război asupră-le. Deci vezirul s-au ajunsu cu feltmaşaru Potenkin de au făcut alianţie adecă contenire de arme în trei luni.
<PENTRU INTRAREA TURCILOR ÎN ŢARA NEMŢASCĂ ŞI CUM
AU ROBIT-O)
Şi îndată au pornit toate oştile turceşti asupra nemţilor. Spun unii că ar fi dat veziru lui Potenkin mită milioane de galbini să-l mai îngădue aceale trei luni, ca să-şi izbândească pe nemţi; şi zic cum că Potenkin au avut năcaz asupra înpăratului Iosif. Şi, cercînd prin iscoade, au găsit loc mai slab, unde era oaste multă // nemţească, mai sus de Dii, drept schela nemţască ce să numeaşte Palanca, care iaste şi oraş.
Şi, trecînd Danărea, au dat năvală turcii pe acolo şi, tăind oastea ce au găsit acolo, au intrat în ţara Banatului şi au robit, au tăiat, au prădat trei judeţe: Palanca, Beserica Albă, Panciova, oraşe mari şi frumoase cu cîte trei sau patru mii de casă şi toate satele acestor judeţe. Luat-au şi dobitoace mulţime şi acolo; n-au avut cui să le vînză, ci la trecerea în hotarele turcilor, le-au vîndut: bou 50 paral(e), vaca un leu, oaia, capra po 10 paral<e>. O vai şi amar ce au fost căzut pe ţara Banatului! 81
Şi au fost ajuns pînă la oraşul Vărşeţul, ca la 2 ceasuri numai, ce nu au întrat în oraş, unde iaste alt jud<e)ţu şi ar fi prăpădit şi acel mare şi slăvit oraşi,*cu casi frumoase, 5 sau şasă mie. Ci au pripit un general sîrbu cu corpo-sul lui de oaste sărbi şi cu cîtăva călărime, dragoni şi <h)usari şi, stîndu-le înpotrivă vitejaşte, au stătut turcii pe loc, dar dosul n-au dat, că socotiia vezirul să răzime cu oştile la cetatea Temişvarului 82. Dar ce folos că nu i-au
F.33v\
F.34(26)
47
F.34v.
F.35(27)
F.35v.
F.36(28)
putut întoarce să-i treacă Dunărea, ci doao sau trei săptămîni (precum spun unii), au statut turcii pe loc şi // surpa ziduri şi ardea casele oroşanilor şi răsturna pământul, căutînd bani; robii îi ţinea legaţi. Ars-au şi m<înă>stirea Voiloviţa de lîngă Panciova şi alte doao m<înă)stiri mai mici. Luat-au şi clopotele di prin clopotniţele besericilor, mari şi mici.
Iar despre Ţara Rumănească, sculatu-s-au saraskerul Diiului cu mulţime de oşti, după porunca vezirului, şi mergînd cu oştile prin povaţă, pe plaiul Mehedinţului şi strecurîndu-să ziua şi noaptea printre munţii pietroşi, pe o potecă foarte cu anevoe şi apropiindu-să de oraşul Mehediia ce iaste lîngă hotar şi aproape de Ruşava 83, unde găsind drum mai larg cevaş, au pogorît drept la oraşi, tărîndu-să pe ţărmurile dealului (marginal: dealurilor) ce sănt de săngără <singură> piiatră goală, vănătă-neagră, colţuroasă, loc foarte mare, care loc cu oraşu l-am văzut şi eu. Şi aşa, într-o dimineaţă în vărsat de zori, s-au pomenit nemţii cu turcii în spinare. Şi fiind acolea un polcovnic adecă obărşter şi un maior cu cevaş o<a)ste amestecată, ca la o mie de ostaşi şi negătiţi de lovire, turcii au dat năvală mare; şi, măcar că le-au stătut nemţii înpotriva, dar n-au putut folosi // nimic, că au biruit turcii şi au prăpădit aceea oaste şi au ars oraşu, robind şi tăind; luat-au şi tunuri şi prăfării şi zahereaoa, tot ce au găsit, făcînd aci atac trei-patru zile, legînd robi şi pră-dînd84. O amar de bieţii creştini!
De aci, nestăndu-le niminea înpotriva, după ce au istovit jud<e)ţul Mehedii, au tras la Caravansebeş, oraş mare, slăvit, cam între dealuri; ars-au, prădat-au, robit-au şi pre acel oraş şi toate satele acelui judeţ. Apoi au mers înnainte şi s-au apropiat de oraşul Logoj, alt judeţ, oraş mare, cu mulţime de lăcuitori bogaţi, neguţător<i> ca la 4 sau 5 mie de casă. Curge şi o apă mare prin mijlocul oraşului ce să numeşte Temişu. Dintr-această apă au despărţit nemţii un canal85, adecă şanţ sau gîrlă mare, de i-au îndreptat curgerea la cetatea Temişvarului, pe care nume de apă să numeaşte şi cetatea. Pe această apă merge la cetate leamne de foc şi herestea sau binale şi altele şi curge de umple şanţurile cetăţii ce sănt în prejur; şi tot dintr-această apă iaste luată de curge pe urloae în cetate, în cinci locuri ceşmele, apă bună de beut. Şi de aci de la cetate merge drept pe ochiian // pînă dă în Dunăre la cetatea Petruvarodin, unde iaste şi un oraş ce să numeşte Şanaţ, cu mulţime de casă, foarte frumos, unde acolo sosesc şăicile şi luntrile ceale mari ce vin pe Dunăre de la Viena şi de la Peşta, cu mărfuri feli de feli, încă şi buţi cu vin bun, roşu de la Buda; şi le îndreptează pe acel canal sau şanţu, de vin tot pe apă pînă la zidurile cetăţii Temişoarei, fiindcă sînt la Buda multe vii, şi aduc şi rachiu, spirt, aduc şi vase de pămînt de ceale bune din Vienă, vin, oale, urcioare, cratiţe.
Deci să venim iar la istoriia ce ne iaste cuvîntul. Sarasker paşa cu oştile n-au intrat în oraşul cel mai sus zis, Logoju, căci că-i era teamă de venirea nemţilor, ci au tăbărît cu oştile în cîmpul unui sat ce să numeşte Logoj el, aflînd loc întins şi bun de lovirea războiului, 4 ceasuri pînă la oraşul Logoj. Turcii să rumpea din ordie, ceate-ceate, şi fugea noaptea cu prada şi cu robii ce-i prinsasă în ţările lor şi saraskeru nu putea să le facă zapt; şi aşa slăbiia ordiia turcească din zi în zi. //
Iosif înpăratul, strîngînd mulţime de oaste cu tunuri şi călărimea înbră-cată cu fier, ce să numesc răitari, şi husari voinici şi cu hrăborie şi, mergînd întru întîmpinarea turcilor, au dat războiu iute; iar turcii, stînd bărbăteaşte, şi da şi ei război tare şi cu tunurile, nu da dosul; şi, ţiind războiul o zi pînă în noapte, despărţindu-i întunearecul, căzînd multe trupuri de amîndoao părţile.
48
A doao zi, iar s-au apucat de război foarte iute. Şi mai în desară au dat năvală călărimea nemţilor şi au răzbit pe turci şi turcii au dat dosul86, căzînd mulţi turci, prins-au nemţii şi robi mulţi. Nemţii, înbărbătîndu-să, i-au gonit pînă la Mehediia şi pînă i-au trecut Dunărea 87. Dar turcii au avut vreme de au trecut Dunărea cu toate prăzile şi robii, trecînd pe la Mehedinţi, pe la Cer-neţi. Şi vindea robi cum să putea ajunge cu cumpărătorii; au răscumpărat şi boierii ţării pe mulţi şi i-au slobozit. Spuneau unii din oamenii cei de crezut că, prin catastihul vezirului, 30 000 de oameni şi mueri şi copiii fete au robit din Banat, afară de cei ce au fugit turcii cu ei pe alăturea 88. Saraskeru au intrat în Dii şi oştile // toate au trecut Dunărea.
Tot atunci, cînd au pornit saraskerul oştile în Banat, au pornit şi un haiian cu o sumă de turci, o mie sau doao, să meargă să între în Ţara Ungurească. Haianu, după poruncă, s-au gătit şi au plecat cu oastea sa şi iar cu povaţă au mers pe plaiul Vălcanului şi s-au strecurat prin râpele munţilor, eşind la Haţăg, în Ţara Ungurească şi, nefiind oşti nemţeşti acolo să le stea înpotrivă, au robit şi au prădat şasăsprezece sate; pe mulţi au şi tăiat, arzînd casele oamenilor şi besericile. Şi pană a venit nemţii cu oaste asupră-le, ei s-au întors înnapoi cu fuga, cu prada ce au apucat, ca lupii cu oile cînd le găseşte fără păstori89. Şi s-au dus unii la Dii, alţii în alte părţi, pe la ţările lor.
Laudon, feltmaşarul nemţescu, văzînd că oştile vezirului au intrat în Banat, ajungînd pînă aproape doaoă-trei ceasuri la Vărşeţ, făcînd mare prăpădenie ţării, îndată au aşezat oşti spre paza cetăţii Beligrădului, carea o luasă în Sărbiia. Şi trecînd Dunărea în Banat, pornind şi oştile cu el şi înpreu-năndu-le cu celelalte oşti ce era de sta înpotrivă turcilor să nu vie// la Vărşeţ, s-au făcut mare oaste, pedestrime şi călărime, cu multe tunuri şi cu mare vitejie au mers faţă de s-au lovit cu ordiia vezirului. Şi dănd război cumplit cu tot feliul de meşteşug ostăşesc, au ţinut războiu toată zioa şi abiia i-au despărţit întunerecul nopţii, fiindcă turcii sta cu vitejie. Şi au perit într-acea zi mulţime de turci, asemenea şi nemţi, nu puţini.
A doao zi, iar lovindu-să oştile foarte tare şi despre o parte şi despre alta şi începînd a slăbi turcii au dat dosul şi, gonindu-i nemţii, i-au trecut Dunărea. Mulţi s-au înnecat în Dunăre, înbulzindu-să cu cai cu tot. Şi au căzut morţi cu miile; dar şi din oştile nemţeşti au căzut morţi şi mulţi răniţi.
Turcii toată prada şi robii i-au trecut Dunărea, mai-nainte, că au avut vreame, doao săptămîni şezînd în Banat 90.
DECI,
după ce au scos nemţii pe turci din ţara Banatului, cu a lor mare pagubă, prăpădindu-să atîta lume, au aşezat oştile pe marginea hotarului cu mare tărie, cu tunuri şi cu călărime, dragoni şi husari.//
înpăratul turcesc au vrut să tae capul vezirului, vinăvăţindu-1 de* ce n-au stăpânit cît au cuprins de la nemţi ţara, în Banat, ci au dat dosul; dar stînd rigealele şi muftiul cu rugăciune la înpăratul, l-au ertat, însă l-au mazilit şi au făcut pe saraskerul de la Dii vezir 91.
Spun unii cum că au înştiinţat înpăratul Iosif pe înpărăteasa Ecate-rina pentru prăpădeniia şi stricăciunea ţării Banatului ce au făcut turcii, făcînd Potenkii feldmaşar contenire de arme cu turcii, îndemănînd turcilor vreame cu prilej, ci nimic n-au putut strica lui Potenki; şi măcar că i-au venit înputăciune de la înpărăteasa, dar el s-au îndreptat cum au ştiut.
Spun unii că acest Potenkii feltmaşar, fiind om frumos la chip şi la stat, ar fi fost ibovnic înpărăteasii Ecaterina şi s-au fost purtînd foarte înpo-
F.3 6v.
F.37(29). coala 8,
F.37v.
49
dobit, cu haine inpărăteşti şi cu cavaleriile ceale mai înnalte; şi au fost um-blînd în carîtă înpărătească, foarte înpodobită cu lucruri de mult preţi, cu ţug, 8 cai telegari înpărăteşti. Hamurile cailor şi frânele, în loc de curele de piele şi chingile ţăsute, şireturi late de mătasă şi cusute cu flori de fir// F.38(30) Şi ţintele de pe hamuri, toate de aur, cu pietri scumpe 92. Dar ce folos dacă au fost om muritor şi toate au rămas de el şi i-au fost viiaţa ca un vis!
<CĂIMĂCĂMIIA ÎN CRAIOVA A LUI TURNAGI AGA ŞI A LUI DĂRVIŞ AGA ŞI A LUI ION IŢĂ PAPUC, DE BOERIIA CU SILA)
Domnul Mavrogheni, aici în ţară, sta pe loc cu oştile lui; rînduit-au la Craiova pe un Turnagiu şi pe un Dărviş aga să fie la scaun să judece pricinile ţării, orice s-ar întîmpla 93, şi pe Cara Mustafa, haianul Diiului, să fie cu oştile mai mare comandir, adecă povăţuitor şi poruncitor oştilor. Şi caimacam au pus pe un Ioniţă Papuc vtor<i> clucer, care acest ciocoi arăta la naziru şi la Dărviş aga cu foae pe cine ştia că are bani, de-i boeriia cu sila şi le lua bani<i> şi îi punea la gros, adecă la opreală, dacă nu vrea să prii-mească caftan sau carte domnească; aşa năcăjiia pă o seamă dă oameni 94.
Văzînd Mavrogheni că nemţii s-au împuternicit şi au întors oştile turceşti înnapoi din mergerea lor cu mare vitejie şi cu biruinţă, s-au îngri-jurat şi au poruncit lui Cara Mustafa să facă ordie mare împotriva nemţilor, care au şi făcut. Adunînd oaste mare, turci, arnăuţi, sărbi şi catane, rumâni F. 38/. din ţară, ca la zece sau doaosprezece mie, şi au aşezat // ordiia la hotar ce-i zice Porceni, aproape de Tîrgul Jiiului, ca la 4 ceasuri. Şi au făcut metereze mari 95 şi le ducea ţara acolo zaherea şi toate ce le trebuia; vacile şi oile nu li să mai precurma. Era oaste şi în oraş la Tîrgul Jiiului şi în Craiova şi la Rîmnic. Pusasă şi preste Olt ordie mare la schelă înpotriva Braşovului, ca la 20 039 de turci i arnăuţi; şi la Bucureşti era mulţime de turci.
Şi, fiindcă au fost fugit nemţii din m(înă>stirea Tismana şi din m<înă)s-tirea Coziia, cînd întrasă turcii în Bănat, precum am scris, au poruncit vodă să meargă turcii cu sarahori şi cu ciocănarii ocnei din Măglaş(i) 96, să strice o parte din zidurile mănăstirilor din prejur, să nu să mai poată închide nemţii într-ănsele; iar turcii n-au fărâmat numai o parte de ziduri, ci toate zidurile cu chiliile din prejur şi au arsu şibesericile cu clopotniţele. Şi la Coziia au găsit vistieriia m(înă)stirii şi au prădat-o, argintăria şi sfitele ceale scumpe, ev<an)ghelii ferecate cu argint şi crucile ceale ferecate cu argint şi cu aur şi cu mărgăritaruri şi cu pietri scumpe şi alte multe odoară ce au fost făcute F.39(31) şi date de domnul ctitoru m<înă)stirii //, că nu le-au fost dus în Ţara Ungurească. Şi încă au găsit turcii şi şine de aur şi de argint, pre care domnul, ctitorul, le pusasă în zidul clopotniţii ca după vremi, dacă să va strica m<înă)s-tirea, să aibă cu ce o zidi; iar vrăjmaşii de ţigani, carii îi avea m<înă)stirea credincioşi, au arătat turcilor de au spart acolo şi le-au luat pradă. Luat-au şi porţile m(înă)stirilor că era căptuşite cu fier preste tot, de le-au dus peste Dunăre şi la DU, în cetate, scriindu turcii la Ţarigrad cum că au fărâmat cetăţile Ţării Rumăneşti, scoţînd pe nemţi din ele; aşa laudă mincinoasă au scris ca să înşale pe înparatul, amăginiu-1 să le dea bacşiş, adecă daruri, precum le-au şi dat.
Al doilei an, venit-au volintirii nemţeşti cu cîţiva husaii de au prădat oraşul Râmnicului 97 şi Ocna cea Mare şi satele, luund buţiile cu vin, silind pe raia de le-au dus cu carăle şi sare multă şi mărfuri ce au găsit; şi pe cine prindea îl dezbrăca. Luat-au şi vitele oamenilor: cai, boi, vaci, oi şi ce găsiia. Şi pînă a veni oaste turcească, ei au fugit cu prăzile, rămîindu-le nişte buţi cu vin pe drum, pe la cheile munţilor, neputîndu-le sui de grab, că le suia
50
în sus, cîte cu 40 de boi. Iar deaca au venit oaste, turcii şi arnăuţii // şi geaite de catane, cu sărdariul lor Bojoreanu Preda, ei prăda iar pe raia, năpăstuin-du-i că sînt gazde de hoţii volintiri. O, prea milostive D<oa>mne, ce patimiia această ţară!
Deci, trecînd trei luni la mijloc şi înplinindu-să sorocul contenirii de arme ce au fost făcut muscalii cu turcii, s-au apucat de război; şi, rădicîndu-să vezirul cu toată puterea oştilor sale, făcut-au războae mari şi groaznice cu muscalii şi au perit mulţime multă de turci, încă şi muscali nu puţini, dar tot biruinţa muscalilor la urmă rămînea; şi necum să ia vezirul Crămul de la muscali, precum îi era gîndul, ci încă au pierdut cinci cetăţi mari, că le-au luat muscalii cu vitejie, adecă: Hotinu, Benderu, Kilikiia şi Basarabiia (sic) şi au venit sub zidurile cetăţii Ismail.
De care ispravă, văzînd înpăratul turcesc că nimic nu poate folosi să biruiască pe muscali, au scris la‘craiul leşesc să să scoale cu război asupra muscalilor, că-i va da şi el ajutor să-şi scoaţă ţările care i le-au luat muscalii; şi i-au trimis bani milioane de caragroşi ajutoriu. Şi la acest al treilea an, s-au sculat craiul leşesc cu război asupra muscalilor şi, făcînd război, n-au folosit nimic //, că oştile muscăleşti au fost gătite în partea Lehii muscăleşti şi îi înfrăngca cu moarte, iar leaşii nu să lăsa de război 98.
ÎNTR-AL TREILEA AN,
Nemţii s-au gătit să între cu toate oştile prin toate schelele în ţară şi au început a să lovi cu ordiile turceşti ce le pusasă domnul Mavrogheni. Şi lovindu-să cu ordiia ce era dincolo de Ploeşti, înpotriva Braşovului, o au spart şi s-au risipit turcii cei rămaşi în toate părţile şi nu s-au mai strîns ordie acolo 99.
Lovitu-s-au şi cu ordiia lui Cara Mustafa de la Porceani şi o au spart; Cara Mustafa cu cîţiva turci au venit la Craiova, feşteliţi şi plini de noroi 10°. Şi cei mai mulţi au trecut Dunărea, iar cei morţi, după ce i-au cotelit nemţii, le-au dat focu cu leamne. Iar o seamă de oaste, turci şi mai mulţi arnăuţi ce era, să aşezază în meterezuri şi da de acolo cu şişinealele bărbăteşte în nemţi şi-i strica rău; şi nu eşiia afară din şanţuri. Fiind dar acolo obărşter-crai cu pedestrimea, poruncit-au soldaţilor de au dat iurişi adecă năvală intr-inşii, în lăuntrul şanţului numai cu panganeturile în puşti; şi aşa, înţă-pîndu-i şi luîndu-i în săbii, prea puţini au // scăpat, şi acolo ordie nu s-au mai adunat.
Turcii să gătisă să robească ţara şi au venit un paşă mare cu oastea lui din adîncul ţării turceşti şi adusasă saci arari, plini de ştreanguri şi curele i lanţuri, să leage robii; şi mai mult Bucureştii îi era în minte. Dar domnul Mavroghenii, cu mare meşteşug şi cum<pă>tare, au tăiat pe acel paşă pe Dunăre şi l-au aruncat în apă, neştiind niminea din turci ce s-au făcut acel paşă.
Deci Mavroghenii, prin cercetare văzînd cum că nemţii fără apestire vor să între în ţară şi ordii de oaste a mai face nu putea, că turcii să spăi-mîntasă de papara nemţilor, s-au apucat de sănătoasa, măcar că-i era cam ruşine, dar ruşinea au dat-o într-o parte şi au trecut Dunărea101. Şi acolo poruncea turcilor să stea cu război asupra nemţilor, să nu-i lase să între în ţară; dar turcii, văzînd că şi el au dat dosul de au fugit din ţară, nu-1 mai băga în seamă. Scriia Mavrogheni şi boerilor ţării carii îi lăsasă caimacami la scaunul domnii ca, dacă vor veni nemţii în Bucureşti, să fie supuşi, să le dea zaharea şi să ocrotească ţara, precum şi măriia sa s-au nevoit de au scă-pat-o de robie102.
F.39v.
F.40(32)
F.40v.
51
<INTRAREA NEMŢILOR ÎN ŢARA RUMÂNEASCA CU RĂZBOI)
F.41(33), II Neamţii, deaca s-au împlinit trei ani, au intrat în ţară deodată pe coala 9 la toate schelele, într-o zi, că aşa îşi tocmisă sfaturile între dînşii; şi prinţi Cobor au intrat în Bucureşti cu gheneralii şi cu oştile lor 103, cuprinzînd toată ţara preste Olt şi nu i-au stătut niminea înpotrivă. La Craiova au venit în ziua de sti Dimitrie, octomb<brie> 26, prinţi Henţerberg 104, cu obărşter-crai şi cu obărşteru <h)usarilor unguri, cu polcurile călărimii şi ghenerariul dragonilor, cu polcurile lui şi cu multe tunuri mari. Iar la Cer-neţi au venit doi ghenerari cu oşti pedestrime şi călărime, cu multe tunuri105. Venit-au şi reghementul militarilor rumâni ce le zice frătuţi, iuţi la război.
Iar feltmaşaru Laudon 106 au întărit hotarul Banatului despre turci, de la Beligradul Serbiei pînă la cetatea Diiului, rînduind oştile tot pe marginea Dunării. Şi el au venit de au intrat în Craina, cu alte oşti, şi au luat Negotinul şi Sfetislamu, oraşe veştite cu trei judeţe pre care le stăpăniia obărchinejii sîrbii, fiind tot sârbi într-acea ţară Craina. Şi apoi au venit la Cladova, cetatea Crainei, şi dînd cu tunuri mari să sfarme zidul cetăţii, F.41v. aruncînd din avantop şi gumbarale în cetate, au nemerit baru // tana, adecă prăfăriia, şi, aprinzîndu-să barutul, s-au făcut mare şi groaznic trăznet; şi pre mulţi i-au omorît, fiindcă iuţimea focului au aruncat zidurile prăfării în toate părţile şi zidurile cetăţii s-au spart şi au căzut de multă silă a baratului.
După aceaia, Laudon feltmaşaru au poruncit de au aşezat tunurile în dealurile ce sânt în preajma cetăţii Ostrovului, dincolo de Dunăre, şi păziia străjile foarte tare drumu Dunării; şi adease să uita înginirii cu ochianurile şi orice vas sau caicu vedea că merge la cetate sau că eşiia de la cetate, da cu tunurile în el de-1 sfărîma şi să înneca în Dunăre. Aşa, ţiind cetatea pînă în vară închisă, perindu turcii de foame, mîncăndu-şi şi caii, au deschis porţile şi s-au închinat. Nemţii le-au luat armele şi i-au slobozit de s-au dus cu pace unde au voit ei, prin ţările turceşti.
Neamţii, după ce s-au aşezat în Bucureşti şi în Craiova, s-au apucat de muzici şi de baluri, după obiceaiul lor, şi nu prea grijiia de război. însă aşezasă străji pe marginea Dunării la toate schelele, oşti regulate şi volin-tiri rumâni, sîrbi, arnăuţi. Şi înbiia şi boerii, mai vârtos muerile, muzicele şi balurile nemţeşti, că să aduna cu ei la ceale veselit o are.//
F.42(34)	Să povestim ceva şi de fuga turcilor din Craiova. După ce le-au spart
nemţii ordiia de la Porceni, răsăpindu-să turcii în toate părţile, cei ce au scăpat vii, Cara Mustafa comandiru lor, viind la Craiova, scăpat, au mai adunat rămăşituri de turci şi catane de rumâni, ca la o mie sau mult doao şi şedea în oraşi, aşteptînd să vază ce au de gînd nemţii. Dar cu o lună mai nainte de venirea nemţilor, le-au venit veaste că nemţii sosăsc la oraş. Deci turcii, gustînd papara nemţilor la Porceni, cuprinşi de frică fiind, ziua pe la prînzu, au dat fuga, neputînd de frică mare nici să-ş<i> pue şăile pe cai, ci unii încăleca pe cal făr de şa, altul degrab nu apuca să-ş<i> dezlege calul şi încăleca pe el, alţii lăsă tot şi da fuga, iar alţii îşi trăgea numai calul de căpăstru cu nimic pe el, altul cu traista în capu calului; şi unii, fiind pe la bărbier să să rază, cum să afla pe jumătate ras să apuca de fugă. Şi aşa la un şfert sau mai mult jumătate de ceas, nici unul n-au rămas în oraş. Şi fugind pînă la m<înă)stirea Jitiianu, unde iaste pod mare, stătătoriu pe apa Jiiului, acolo au stătut să vază ce să face. Şi au trimis nazîru şi Cara Mustafa pe trei-patru turci la oraş să vază ce e şi să cerceteze cum iaste vreamea; şi luînd ştire că nemţii n-au venit, nici s-au mişcat de la hotar, s-au întors F.42v. turcii înnapoi la oraş; şi bănuindu-şi pe boeri că ei//au pricinuit spaima
52
lor au chemat pe toţi boerii şi i-au jurat să ţie credinţa cu ei şi să le spue adevărul cînd să va întîmpla să vie nemţii. Şi le-au poruncit de s-au schimbat şi s-au înbrăcat în haine turceşti, lăpâdîndu-şi işlicele şi puind căciuli negre, lungi, în cap. Şi au poruncit nazîrul cu Cara Mustafa şi cu Dărviş-aga de au junghiat un bou, întru spurcata lor jărtvă, jurînd pe boeri şi, frigîndu-1 întreg, au dat la turci de au mîncat; mîncat-au şi rumânii la voia lor dintr-acea jărtvă. Şi au aşezat străji pe alocuri, rîrduind la toate străjile să fie şi cîte un boer.
Apoi trecînd, cum am zis, ca o lună, au pornit nemţii cu toată puterea şi au venit la Craiova. Şi luînd turcii adevărată veste că au sosit nemţii aproape, cale de patru ceasuri de oraş, foarte cu mare siclet au cerut de la boeri, Cara Mustafa şi cu nazîru şi cu Dărviş aga, să le dea 70 pungi de bani să dea lefile turcilor, iar de nu vor da, va da voe turcilor să prada oraşu; şi îndată au rînduit mumbaşir turci<i> spre înplinire cu mare zor. Deci, văzînd boerii şi negustorii cei mari aşa, au dat banii la turci de au înplinit suma în patru, cinci ceasuri, şi pe urmă i-au pus pe ţară şi i-au scos boeri<i) cu prisos. Şi în ziua aceaia, seara, la un ceas din noapte, s-au întâmplat a ploa foarte tare şi reapede, de vărsa // ca din şghiaburi apa.	F.43(35)
Turcii, nimic mai aşteptând, au plecat pe acea ploae mare, nefăcînd nimurui nici un rău, fiindcă Cara Mustafa păziia ţara de către turci, căi s-au dat ce au cerut. Şi au mers turcii de au trecut Jiiu şi acolo, printr-acea vărsare de apă, toată noaptea aceaia au petrecut pînă a doao zi, să vază ce să face; cînd într-acea zi, pe la 5 ceasuri din zi, auzind turcii clopotele trăgînd în oraş, pentru venirea nemţilor, s-au apucat de sănătoasa la fugă, nemaistînd de a să potrivi cu război.
Nemţii au sosit şi au intrat în oraş cu pace, eşindu-le înnainte boeri, schimbaţi în haine boereşti; şi, întîmpinăndu-i cu rugăciune, i-au poftit de au venit la Episcopie, eşindu-le înnainte cu litanie besericească, adec<ă> preoţii cu s<fînta> ev<an>ghelie şi cu sf<î)nta cruce, în pridvorul besericii, unde obărşer-crai cu ofiţerii lui (care acest obărşer era venit înnaintea oştilor cu pioata pedestrime şi cu volintiri); şi, sărutînd sf<i)ntele, au intrat în beserică toţi, căntărdu-li-să Axicnu, zicîndu-să de diaconu ecteniia pentru biruinţa înpotrivnicilor, pcmenind pe împăratul Icsif 107. Şi li s-au făcut masă mare în Episcopie de către boeri, ospătîndu-i bine, mai vârtos boeri Bibescu, fiind unul din ei la nemţi, pre carele îndată l-au făcut ispravnic.
Apoi au sosit şi ghenerari, cu multe oşti călărime şi cu multe ortale de ostaşi, cu tunuri // ; şi s-au veselit creştinii, văzîndu-să atunci izbăviţi de turci. f.43v*
Aşa dar, cum am istorisit mai sus, s-au aşezat nemţii în ţară şi au început a-şi pune trebile la răncfuială, aşezăndu-să cu stăpînirea.
Iar domnul Mavroghenii i-au rămas dcmniia, însă au domnit Valahiia 1 anu cu pace şi 2 ani cu răzmiriţă. Şi s-au început a face scumpătate la toate, dar nu prea, bani mulţi nemţeşti eşind.
<PENTRU RĂZEOIUL NEMŢILOR CU TURCII LA CALAFAT)
LA LEATUL 1789 începîndu-să stăpînirea nemţilor şi trecînd de la octomv<rie> 26 pînă la ghenarie 15<1790>, turcii s-au gătit de război şi au trecut Dunărea dincoace, în ţară, la Calafat, şi au făcut şi metereze 108; însă nemţii i-au lăsat într-adins să treacă. Boerilor şi negustorilor le era frică, răpştind asupra nemţilor că nu stau de război, ci stau de tractiri la baluri. Apoi s-au gătit nemţii şi au mers asupra turcilor. Şi era un ger cumplit şi zăpadă, însă noaptea, pe lună, cu putere de oşti şi cu tunuri; şi lovindu-să cu turcii i-au biruit şi i-au băgat în Dunăre să-i scalde şi să bea apă. Prins-au
53
F.44(36)
F.44/.
F.45(37) coala 10
şi vii, robi, şi au luat şi cîteva tunuri de l<a> turci. Iar pe cei morţi i-au cotelit nemţii şi ce au găsit au luat şi i-au aruncat saraholi<i> în Dunăre.
La acest război au fost şi vod<ă> Mavroghenii cu turcii şi avea şi ca-răta lui cu sine, căci avea gînd //să scape de la turci la nemţi, dar n-au putut că s-au priceput turcii şi lua aminte paşii de el; încă i-au inputat că au venit la război cu carăta ca muerile, iar nu călare ca voinicii; şi carăta cu telegari i-au răpit-o în război ostaşii nemţeşti 109.
După aceasta au mers obărşter-crai cu vre<o> doao — trei şfadroane de oaste şi cu cîteva tunuri pe Dunăre, la cetatea Turnu, care iaste într-un ostrov pe Dunăre, nu departe de Dii; şi, înprejurînd cetatea cu oaste, au ţinut-o cîtăva vreme închisă, pînă au mîncat turcii zahereaoa ce au avut-o înlăuntru; aruncînd şi cîteva ghiulele într-însa, turcii s-au închinat şi au deschis poarta cetăţii. Obirşer-crai au poruncit şi au luat armele turcilor şi pe ei i-au slobozit de s-au dus unde au ştiut, în ţara lor. Atunci, înpăratul nemţesc au făcut pe obărşter-crai, gheneral. Această cetăţue ce iaste în ostrovul Dunării iaste scăpare turcilor, pentru că la războaele ce au turcii dincoace de Dunăre, au cu nemţii, au cu muscalii, dup<ă> vremi, cînd să biruesc turcii şi dau dosul, de înbulzirea ce li să face, ei dau în Dunăre cu cai<i> înnotînd şi trage drept la această cetăţue 110; şi care au cai buni scapă, iar carii au cai mai slabi şi obosescu, ei să înneacă ca faraotineani<i> în Marea Roşie.
(NĂVALA TURCILOR DIN GIURGIOV ASUPRA NEMŢILOR AFAR-DIN BUCUREŞTI)
Mai trecînd vreame, pînă la luna lui mai sau iunie 1U, prinţ Cobor la II Bucureşti iar nu grija de război, ci sta de baluri; iar turcii din cetatea Giurgiovul, văzînd pe nemţi negrijulivi şi zăbavnici la război, ei s-au gătit să-i lovească fără veaste. Şi aşa, întru una de zile, fiind oştile nemţeşti la loagăr, afară în cîmpu, cu corturile şi negătiţi de război şi caii călărimei prin po<e)niţi, la păşune, avea şi multe mueri cu ei, după obiceaiul nemţesc, unele ale ostaşilor, altele cu oştile să ţin de spală rufe şi curvescu cu cine pofteşte, că acest lucru iaste la nemţi fără nici o sfiială; şi muscalii încă o au aceasta, fără perdea. Avea nemţii cu ei vaci şi capre pentru lapte, şi acel lapte era pentru ghenerari şi ofiţieri, de bea cu cafea. Avea posadnice şi slujnice ţiitoare cei mai mari.
Deci eşit-au turcii fără de veaste din cetate, ca la vre-o trei-patru sute, şi i-au izbit acolo la lagăr, unde fiind şi prinţipu cu toată ofiţirimea, şi dînd năvală în nemţi, i-au început a secera cu săbiile şi cu iataganele ca pe verze şi cumplit îi tăia de rînd; iar muierile şi copii<i> ţipa, ostaşi<i> striga ajutor şi să văeta. Prinţ Cobor cu ghenerari<i> tremura şi striga: Husari, husari, arnăut, arnăut!, că nu ştiia ce să facă de frică mare, că îşi pierdusă cumpătu.
Deci husarii unguri, fiind lagăru lor osebit de al nemţilor pedestraşi //, fiind mai iuţi de război, au sărit şi îndată s-au gătit, încălecînd pe cai, fiind cu ei şi un arnăut Mavrodin biinbaşă, pe carele îl făcusă nemţii maior, fiind om viteaz şi cu un fecior al lui iar viteaz şi hrăbor, carele întră în oastea turcilor cu mare îndrăzneală şi vitejie.
Şi avănd maior Mavrodin o ceată de arnăuţi supt stăpînirea lui cu lefi înpărăteşti, aceştia, înpreună cu husarii, îndată au plecat înpotriva turcilor; şi n-au mers drept la turci, ci au alergat întîi la porţile cetăţii şi de acolo au eşit turcilor înnainte ca să nu scape în cetate, căci turcii luasă şi tunurile nemţilor şi gephănalele cu barutul şi carăle înpărăteşti cu boi şi
54
cu zahereaoa oştilor şi era să le bage în cetate; deci husarii şi arnăuţi<i>, întîmpinîndu-i, n-au lăsat pe turci să între în cetate cu prada şi cu robii ce-i luasă, numai muieri, ci au dat război cu turcii şi, biruindu-i, au scos de la ei tunurile şi gephănalele şi robii-muieri, dar cu multe au scăpat turcii; şi pînă una alta, au tăiat turcii 6 C00 de nemţi pedestraşi 112. Aşa au deşteptat turcii pe prinţu Cobor.
Spun unii că această stricăciune s-au pricinuit nemţilor de către un maior nemţesc, fiind că acestui maior i-ar fi venit rândul ca, după slujba şi vredniciia lui, să-l sue la treaptă mai mare de oîichie, şi cum că prinţ Cobor n-au vrut, ci au // înnalţat pe o rudenie a lui şi pe el l-au dat înnapoi. Şi acel maior, măniindu-s<e>, au fugit la turci în cetatea Giurgiovu şi ar fi povăţuit pe turci de au tăiat pe nemţi; încă zic unii că s-ar fi turcit acest maior. Pentru care periciune a ostaşilor, înştiinţăndu-să înpăratul Iosif, spun că l-ar fi rădicat pe prinţul cu poruncă înpărătească din cinstea lui ca pre un nevrednic.
<RĂZBOIUL MUSCALILOR ÎNPREUNĂ CU NEMŢII ASUPRA ORDII VEZIRULUI, DUPĂ RUGĂCIUNEA BOERILOR,
CĂ ERA SĂ ROBEASCĂ ŢARA)
Vezirul cel nou s-au gătit cu toată puterea şi sila oştilor turceşti asupra nemţilor să dea război mare şi, de va birui pe nemţi, să robească Bucureştii şi toată ţara. Dar preamilostivul D<u)mnezeu n-au lăsat această mare ispită să cază pe creştini, ci au stricat sfatul protivnicilor într-acest chip: că boerii cei mari, înţălepţi, cu mitropolitu şi cu arhierei<i> ţării, prin iscodire înţăle-gănd de ceaia ce au pus gînd rău turcii, s-au sfătuit cu toţii şi au scris la gheneraru Suvaro, fiind mai aproape la Ismail cetate 113, ce era comandir mare oştilor muscăleşti, şi cu mare rugăciune l-au poftit să vie măriia sa într-ajutor cu oştile sale, căci că turcii au pus gînd cu hotărîre să robească ţara şi de istov să o pustiiască.
Suvaro ghcnerar au dat răspuns boerilor şi arhiereilor că nu are poruncă de la înpărăteasa, dar pentru creştinătate va veni; Şi îndată au poruncit oştilor sale de s-au gătit un corpos cu tot tacîmul a oştirii; şi între celelalte tunuri, au luat şi doao tunuri mari foarte, în care bagă cu // baniţa ghiulele mai micşoare, ca merele şi ca nucile şi frînturi de tunuri turceşti stricate şi frînturi de potcoave de fier i frînturi de ghiulele sparte. Şi au poruncit ghenerarilor să să apropie de ordiia vezirului, iar el au venit în Bucureşti cu olac, la prinţ Cobor; şi, între celelalte ce au vorbit cu dînsul, au zis şi aceasta: „Frate, te temi de turci cu atîţia voinici ce ai?“. Şi aşăzîn-du-să între ei prin sfat cum vor da război amîndoao batalioanele, s-au dus.
Şi, cănd au fost ziua cea orânduită, fără zminteală, în vărsat de zori, s-au lovit cu ordiia vezirului, muscalii despre o parte şi nemţii despre altă parte şi au răzbit pe turci, dînd dosul turcii, dacă li s-au spart ordiia, şi au lăsat toate.
îm<i> spunea un logofeţel la Bucureşti cum că la acel război au fost faţă, fiind slugă pe cea vreme la maiorul Mavrodin, cum că, din porunca lui comandir Suvaro, au lăsat de s-au apropiat turcii, cît să poate vedea putearea oştilor încotro iaste, şi îndreptînd cu ochianu aceale doao tunuri mari, le-au slobozit unul după altul în ordiia turcească şi au văzut că s-au făcut într-acea dată cămp de ordie, căzînd mulţime de turci cu cai<i> lor. Şi aşa spunea că trăsnit mare s-au făcut, cît caii de supt dînşii au căzut pe pântece, // iar caii cei învăţaţi la oaste n-au căzut. Şi zicea că şi nemţii au avut un tun mare, dar s-au noroit într-un loc mlăcos şi nu l-au putut trage
F A5v.
F.46(38)
F.46y.
55
să dea cu el; şi spunea că tunurile ceale mari, doao ale muscalilor, le trăgea cu 40 de boi şi roatele tunurilor intra în pămînt uscat de o palmă şi foarte le păziia de noroae.
La acest război au perit mulţime nenumărată de turci. Luat-au muscalii şi nemţii multă pradă: tunuri, cephănale, cară cu zaherea, arme, vite, boi, vaci, oi, saci cu orez şi bani mulţi de pe la turcii cei morţi. Şi aşa au izbăvit D<u)mnezeu ţara de peire. Dreapta ta, Doamne, au sfărâmat capetele vrăjmaşilor şi au surpat sprânceana cea înnaltă!
Deci, după această izbîndă, au venit Suvaro ghenerar cu ostile în Bucureşti, şi întîmpinăndu-1 boerii cei mari şi arhierei<i> cu mare cinste, fă-cîndu-i oraţie pentru vitejie şi biruinţă; şi petrecînd muscalii ca o lună de zile în Bucureşti, să veseliia şi cănta şi bea. Şi înpreunăndu-să soldaţii, muscalii cu nemţii pe la circiume, şi după ce să îmbăta şi unii şi alţii, să bătea pe poduri; şi muscalii răzbiia pe nemţi că îi loviia la fălci cu pumnii F.47(39) Şi-i da jos, pentru care s-au jăluit nemţii la ofiţirii lor şi ofiţirii // au aratat prinţului şi prinţipu au cuvîntat către Suvaro, iar Suvaro au zis: „Lasă-i să se lupte ca nişte voinici !"
<PENTRU MOARTEA ÎMPĂRAŢILOR ŞI A FELTMAŞARILOR)
Deci nu multă vreame trecînd, au murit şi înpăratul turcescu114; şi cel ce. s-au pus înpărat după acela 115 au poftit să facă pace cu muscalii. Şi iar peste puţină vreame au murit şi Iosif, înpăratul nemţilor 116, şi puin-du -să înpărat frate-său, Leopold, îndată au poftit să facă pace cu turcii. Murit-au şi vestitul feltmaşar al nemţilor Laudon 117. Murit-au şi feltmaşarul cel mare şi slăvit Potenkii al muscalilor carele să purta mai înalt decît un înpărat 118.
Iar pe domnul Mavroghenii l-au tăiat vezirul cu ferman înpărătesc lld, dar n-au fost ferman făcut cu ştirea înpâratului, ci cu vicleşug au pus vezirul pe capicheheiaoa lui de au pus pecetea înpâratului, avînd vezirul pizmă pe el încă de cînd era sarasker la Dii, că atunci îi poruncea lui, Mavrogheni, să meargă la oaste, să nu şază în cetate. Şi în urmă au făcut doamna lui Mavrogheni davâ la înpăratul cu harzoval, cum că domnul ei au fost credincios înpărăţiei şi au slujit cu dreptate în oştire. înpăratul au poruncit de au tăiat capul vezirului, învinovăţindu-1 că au tăiat pe Mavroghenii cu ferman viclean. Şi s-au slobozit şi boerii ţării carie era surghioniţi de Mavroghenii prin cetăţile ţării turceşti şi au venit la ale sale. [Aceasta]// p47v>	întâmplarea morţii înpăraţilor au fost cu voia lui D<u)mnezeu ca
să să facă pace, să să mai uşureze creştinii de greutăţile şi năcazurile ce le era pe cap, pentru păcatele noastre ceale multe. Aşa dar, poftind aceşti doi înpăraţi să facă pace între dânşii, au priimit şi muscalii să ţie congrezi pentru aşezământul păcii.
<PENTRU LUAREA CETĂŢII ISMAILU DE SUVARO GHENERAR, CÎND S-AU ŢINUT ŞI CONGREZU DE S-AU ÎNCHEIAT
PACEA)
Şi străngîndu-să solii şi vechilii înpărăteşti la saraiul cel orânduit na-dins pentru congrezi, peste Dunăre; iar Suvaro, comandir ghenerar, au venit cu tot corposul său la cetatea Ismail şi, aşezînd ostile înprejurul cetăţii, au început a bate cetatea de toate părţile cu tunurile mari şi arunca şi cumbarale în cetate din havatopuri sau piale. Şi cu mare tărie păziia cetatea, nici să între cineva cu ceva, nici să iasă cineva dintr-ănsa. Dar n-au putut lua cetatea
56
cu bătaia zidurilor din afară, nici turcii n-au eşit să facă bătălie afară din cetate, ci da şi ei vârtos din cetate cu tunurile şi cu şişinelele, dar nu putea strica pe muscali, fiind ostile supusă supt zidurile cetăţii şi trecea ghiulelele tunurilor turceşti preste dânşii, departe. Şi văzînd Suvarov că nu poate lua cetatea în pripă, pentru marea tăriia ei, au poruncit de au făcut mulţime de scări şi au astupat şanţurile cetăţii cu znopi de pădure, tufe, şi au făcut // poduri cu Ieşi.
Şi, isprăvind toată gătirea, într-o noapte, toată oastea au dat năvală de au făcut podurile şi au rădicat scările, de toate părţile, pe zidurile cetăţii şi au început a să sui pe scări ca furnigile, numai cu sabia goală în mină. Iar turcii, prinzînd de veaste, s-au deşteptat toţi şi, suindu-să pe ziduri, da necurmat cu şişinele în muscali; şi cădea jos muscalii de pe scări morţi, înpuşcaţi. Dar măcar că cădea muscalii morţi, alţii era la spate-i în loc, că poezisă ca furnigile cînd să sue pe copaci primăvara. Şi Suvaro răcniia ca un leu să ia cetatea, măcar de ar peri toţi. Muscalii striga: „Stupai na pred, pomagai nam B<o)gă!" Adecă: „înainte să mergem, ajutîndu-ne Dum-(ne)zeu !".
Deci aşa, muscalii, unii suind, alţii căzînd, au apucat de au intrat în cetate, peste ziduri, ca vreo trei-patru sute, apărîndu-să cu săbiile şi tăind pe cîţi putea; şi carii dincotro întrasă au tras toţi la porţi. Turcii, dacă au văzut pe muscali în cetate, au început a chioti cu zgomot mare. Şi, făcîndu-să turburare, au mai slăbit focurile de pe ziduri; muscalii mai sporind cu suirea s-au mai înmulţit în cetate şi au dat năvală la porţi; tăind turcii, au deschis porţile cetăţii, iar oastea de afară, ce era gătiţi de sta la porţi, au dat năvală şi au intrat în cetate şi au început a tăia aşa fără milă şi cumplit, şi pe mare şi pe mic, // bătrîn şi tiner, muieri, fete, copii, de rînd, necruţînd şi nealegînd pe niminea, pînă s-au făcut ziua. Şi obosind ostaşii muscali şi poruncind comandirii să strige cu trîmbiţăle şi cu tobele să să oprească şi să înceteze a tăia. Şi întrînd Suvaro în cetate au dat voe la toţi ostaşi(i) să prade pre toţi cetăţeni(i) în doao ceasuri; şi au fost închis muscalii porţile, dacă au intrat înlăuntru, să nu scape niminea afară din turci.
Spun, dar am şi văzut o însămnare, cîţi au perit într-acel război, la luaria cetăţii: turci, armeani, ovrei, 60 000. Perit-au şi din muscali 5 000, şi ofiţier(i) 60 şi doi polcovnici şi un ghenerar. Apoi, muscalii, pe cei ce au rămas vii, i-au luat robi; şi mărfuri foarte multe, de nu avea ce să le mai facă: urez, cafea, zahar, untdelemn, bumbac, de le vindea pe fietece: urez 4 (parale) ocao, cafea 10—15 par(ale) ocaoa, untdelemn aseamenea, bum-bacu 20 par(ale) oca. Dar alagele şi şamalagele şi alte mărfuri de nu avea cine să le cumpere. Dar banii nenumăraţi de la paşi şi de la agale şi de la cei ce s-au tăiat, sume nenumărată, de s-au îndestulat muscalii de avuţie; spun că au fost dînd Suvaro cu pumnii galbini la ofiţieri şi la ostaşi. într-acest chip muscalii au izbândit de au luat cetatea Ismail, cu mare vărsare de sîn-ge 120.
Aceasta au făcut Suvaro într-adins de au luat cetatea, măcar şi cu peire de oaste // ; şi apoi au pus de au sfărîmat zidurile cetăţii, cu barut înerbărindu-le şi dîndu-le foc, ca să îngrozască pe turci şi să priimească înpăciuirea după ponturile ce să va cere de către muscali; căci că turcii tot nu vrea să lase Crîmul tot supt stăpînirea muscalilor, ci zicea la congrez să rămîe pe jumătate Crămul întru stăpînirea Roşiei, cît au fost luat cu război în trecuta răzmiriţă, iar altă jumătate ce au cumpărat-o de la sultan, cu bani, precum am arătat mai sus, zicea să fie a stăpînirii turcilor şi va întoarce banii cumpărătoarei de la înpărăţie. Iar muscalii nu îngăduia această
F.48(40)
F.48r.
F.49(41), coala 11
57
cerere a turcilor; şi această cerere a turcilor, spun unii că şi ceilalţi soli înpă-răteşti o găsiia a fi cu cale.
Iar dacă veni veaste în scris la congrez cum că Suvaro au luat cetatea Ismailu şi au şi spart-o cu prăfărie şi au prădat-o şi pre toţi cetăţenii i-au pus supt ascuţitul săbiei cu nemilostivire, şi auzind aceasta răis-efendi, carele era în congrez, s-au mirat şi s-au întristat, apucîndu-să cu mîna de barbă, zicînd că nu ar fi nici gândit de a putea lua muscalii acea nebiruită cetate, ştiindu-i tăriia ei. Iar solii ceilalţi ar fi cîrtit, zicînd că de ce n-au aşteptat Suvaro cu contenire de arme pînă s-ar fi izbrănit de către congrez lucrul, F.49v. iar Suvaro n-au vrut să ştie, ci au făcut cum au ştiut el, spre folosul // înpă-răţiei Roşii. Cu toate aceastea au slăbit cererea turcilor pentru Crăm, dacă au văzut că muscalii au luat şi cetatea Ismailu şi să găteşte Suvaro spre mai mare întindere în părţile turceşti. Şi au lăsat să rămăie Crămul tot întru stăpânirea muscalilor şi alte cereri de bani, pentru cheltuiala ce s-au făcut la acest război 121.
Iar nemţii nu s-au ales cu nimic câştig, că înpăratul Leopold au zis să se lase turcilor tot ce au luat înapoi; şi au luat xle la turci oareşce, cheltuiala răzmiriţii, bani şi nişte peşcheşuri înpărăteşti; şi le-au dat Ţaţa-Rumă-nească înnapoi şi ţara Serbiei cu Beligradu, şi Craina cu cetatea Tladovei şi cu cetatea Ostrovului122. Numai ce i-au cerut nişte părţi din Bosii<i)a ce ieste [ce ieste] pe lingă hotarăle nemţilor, unde au pricină totdeauna, acolo la Dunăre şi i le-au dat cu pont să fie supt stăpînirea nemţească. Apoi, după pace, au vrut nemţii să le stăpânească,dar nu i-au îngăduit paşii din Bosn(i)a; şi înştiinţînd la înpăratul turcesc de nesupunerea boşnecilor, au dat răspuns înpăratul turcesc nemţilor să stăpânească aceale părţi după legătură păcii ce au făcut în puterea înpăraţiiilor lor, iar dacă nu poate [iar dacă nu poate], el nu să va bate cu neamul lui pentru această madea.
F.50(42)	Leopold înpăratul, dacă au văzut aşa, s-au lăsat a mai // căuta cevaş,
nici a mai porni cu război, zicînd că are ţări destule şi are cu ce trăi, că ce au folosit frate-său, Iosif înpăratul, de au început răzmiriţă şi au deşertat vistieriile înpărăteşti de bani şi şi-au pierdut şi viiaţa?
Şi aşa, săvărşindu-să congrezu, rămîind Crîmul, ţara tătărască, să fie cu tot supt stăpînirea înpărăţiei Roşii, priimind înpăratul turcescu să fie înpărăteasa Ecaterina şi a Crîmului tătărăscu înpărăteasă. Apoi au mers oştile înpărăteşti ale muscalilor la Lehiia, precum s-au scris înnapoi, iar ostile nemţilor s-au rădicat din ţară şi s-au dus bătînd tobele, cu buzele umflate.
Să mai istorim ceva şi de nemţi, că după ce au venit cu izbîndă aici în ţară şi aşăzîndu-să stăpănitori, fiindcă turcii în trei ani, tăbărîţi fiind în ţară, au mîncat oile şi vacile creştinilor de n-au mai rămas 123, au tăbărît în porci şi le da sainuri cărnuri de porc. Şi lor, plăcîndu-le slănina, mînca soldaţii slănină cu profiant de al lor şi bea apă rece, că venirea lor <a fost) la începerea toamnei, şi i-au lovit lungoaria 124. Şi muria de să stingea aici în'Craiova şi pin sate unde era, de le aducea tot cu carăle, armele şi hainele şi tulbele cu pălăriile. Şi căţi să bolnăviia în oraşi, îi aducea la spital şi, dacă F.50v. muriia, înce // pusă întîi a-i îngropa cu ţeremonii, petrecîndu-i cu cîte un polc de soldaţi tot în rănd pînă la biserică, cu preot; şi slujiia, apoi îi îngropa. Şi soldaţi-i făcea o muştră şi apoi pleca la cvartiru lor. Şi-i ducea cu patru soldaţi pe nosilă şi punea peste coşciugu postav negru. Iar dacă au început a muri în greu, s-au lăsat de ţeremonii, ci îi încarca noaptea în cară înpără-teşti cu patru cai, de la spital, goli, în piele, nici cămăşile nu le lăsa pe ei şi îi ducea afară din oraşe, unde era şanţuri mari de saraholi săpate, adinei,
58
şi îi arunca din car în şanţi, ca pe nişte znopi sau buciumi; aşa mai în toate nopţile îi căra din spital şi saraholii trăgea pămînt peste ei. Iar unguri husari nu muriia că mînca slănină şi bea vin; nici militarii rumîni ungureni nu prea muriia, numai nevoiaşii de nemţi era biruiţi mai rău de această boală. îi ducea şi la Rîmnic, la spital, cu socoteală că iaste acolo aer de munte, mai sănătos, şi să vor însănătoşa şi nimic folosea, încă mai rău, că răciia şi îndată muriia.
Adevăra un ofiţier creştin, cunoscut mie, că 20 000 de ostaşi au murit de lungoare aici în Ţara Rumînească, de boala lungorii. Dar şi orăşani, pînă a nu*veni nemţii, au murit de s-au stins, rămîindu-le casăle pustii. // Iar turcii, pănă au fost aici, nici de cum n-au murit de lungoare.
DOMNI IA A DOAO A LUI MIHAI VOD<Ă> SUŢUL <DUPĂ PACE)
La leat 1792, au venit domn de la Poartă Mihai Suţul voevod 125*
Şi întrînd în Bucureşti cu halai mare, după obiceaiul d<o)mnescu 126, fiind şi un paşe mare trimis de la înpăratul Ţarigradului să aşază pe domnu în scaun şi să vază biiata ţară cum au rămas după răzmiriţa nemţilor. Şi după ce au şăzut vod<ă> în scaun, au venit toată boerimea de au sărutat măna lui vodă, iar paşii i-au sărutat poala hainei, făcîndu-i oraţie ca unui domnu bătrîn şi înpărătescului trimis, paşei, lăudând prea puternica înpărăţie că au potolit războaele şi au liniştit ţara cu înpăciuire. Deci a doao zi au orîn-duit boeriile divanului, după obiceaiu, puind şi trebile ţării la rînduială bună 127. Şi au domnit cu pace trei ani şi i-au venit mazilie de la Ţarigrad. într-aceşti trei ani au mai răsuflat ţara de greutăţile şi năcazurile ceale nenumărate ale răzmiriţilor.
DOMNI IA LUI ALEXANDRU MORUZI V<OIE>VOD
La leatul 1795, au venit domnu ţării Alexandru Moruzi voevod 128, trimis de la Poartă, cu cinste înpărătească, cu caftan şi cu cucă; // şi întrînd F.5lv. în Bucureşti cu halai domnesc, după obiceaiu, şi aşezăndu-să în scaun, mers-au boerimea de i s-au închinat şi i-au sărutat mîna. Şi puind la orănduială boeriile şi trebile ţării, era pace în ţară. Acest domnu să vedea iscusit la trebile ţării, adecă a domnii socotinţe, că era strecurănd ţănţăriul şi înghiţind cămila; era şi cam strajnic şi aspru cu boerii 129.
Fost-au în zilele acestui domnu mare omor de ciumă, murind în Bucureşti zece mie de oameni, bărbaţi, mueri, bătrîni şi tineri, după arătarea cu catastişe de către vătaşii cioclilor 13°. Aseamene şi la Craiova au murit ca la doaoă-trei mie. Şi să întinseasă boala ciumii prin toate oraşele şi satele ţării. Venit-au în vară şi lăcustele în ţară, de au făcut mare stricăciune în bucate. Fost-au şi secetă de au pricinuit lipsă de bucate, dincoace de Olt, în partea cîmpului mai mult 131.
Iar domnul Moruz au găsit prilej cum să câştige bani, că nu-i era destul venitul domnii; şi strîngînd mult grău de zaherea de pe unde găsia, plătind şapte lei chila, apoi îl vindea în Bucureşti, la pitari, cu 40 lei chila 132, fiindcă oprisă să nu să cumpere din altă parte grău, numai de la magazia domnească să să cumpere de a făce păine în Bucureşti; şi cu porumb făcea negustorie 133. încă au luat şi bani de pe la toate m<înă)stirile ceale mari din ţară, cu cu-vînt II de împrumutare, să cumpere porumb să dea la oamenii cei lipsiţi F.52(44) de bucate; însă porumb au cumpărat şi l-au vândut oamenilor cu bani îndoiţi şi întreiţi şi banii m<ănă)stirilor nu i-au mai dat nici de cum, ci i-au înghiţit el.
59
Acest domnu au poruncit de au zidit spital mare la marginea Bucureştilor, cu multe hodăi şi au făcut şi beserică în mijlocu curţii spitalului; şi pre cei bolnavi de ciumă îi scotea cioclii din oraşi şi îi ducea de-i băga acolo 134. Luat-au trei m<înă)stiri mari să fie închinate la spital<ul> ciumei, adecă: Tismana, Coziia şi Cumpul Lungu 135. Luat-au şi odoară bisericeşti de la aceste m(ănă)stiri de le-au pus în beserică spitalului (că nu avea vodă ce să le facă), adecă: sfite, candele de argint şi sf<in)te vase şi cruci ferecate cu argint, cărţi şi altele. Pus-au boeri mari, patru epitropi spitalului şi aceia au pus ciocoi epistaţi pe la m<ănă)stiri să strîngă veniturile m<ănă)stirilor şi adunând bani să-i dea la epitropii să-i cheltuiască pe ceale trebuincioase la spital; dar şi ei vor fi întrebuinţat dintr-acei bani la ale lor, cum spuniia unii.
Fost-au făcut acest domnu fabrică de hîrtie la Afumaţi, nu departe de Bucureşti, şi cînd i-au venit mazilie, au pus-o în spinarea Mitropolii, de i-au dat sumă de pungi de bani geremea, zicînd că au cheltuit măriia sa de F.52y. la dînsul de au o făcut şi Mitro//polii îi iaste de trebuinţă să facă hârtie, pentru tipografie 136.
Scumpetea sporiia şi să înnălţa toate la preţ şi banii să suia; banii nemţeşti şi cei turceşti, ce<i> mai mărunţi s-au adunat toţi, topindu-i şi prefăcîndu-i lsr7. Domnind acest vodă Moruzi trei ani sau patru, i-au venit mazilie şi s-au dus cu adunare multă de avuţie, fiind foarte măestru a strînge bani, îngreuind şi dăjdile raelelor.
A DOAO DOMNIE A LUI ALEXANDRU VODĂ IPSILANT
La leatu 1798, au venit al doilea rînd domnu ţării Alexandru Ipsilant voevod 138, trimis de la Poartă, bătrîn, alb ca oaia. Şi după ce au intrat în Bucureşti cu obicinuitul halai, s-au aşezat în scaunul domniei, s-au adunat boerimea şi i s-au închinat, sărutîndu-i mina şi puind trebile ţării la orîndu-ială; şi făcînd boeriile divanului, au început să domnească. Dar numai şasă luni au domnit şi i-au venit mazilie 13 9. Şi unii zicea că el şi-au cerut mazilie, dar aceasta n-au fost crezut, că cine şi-ar lăsa domniia cînd abiia au apucat-o, peste atîţia ani de l<a> înpărăţie, prin multă dare de bani? Iar alţii zicea că omul dacă înbătrîneşte îşi iasă din minţi şi nu ştie ce face şi de aciaia s-au mazilit, dar şi aceasta iaste o cuvântare deşartă a oamenilor şi o bărfire. F.53(45)	Ci au fost altă // pricină la mijloc; şi el n-ar fi voit să-l scoată din domnie,
ci l-au scos fără de voia lui, ca să să înceapă altă nevoe pe săraca de ţară, cum vom ist ori înnainte pe larg pricina.
DOMNIA LUI GHEORGHIE (CONSTANTIN) HANGERLIU <ŞI ÎNCEPERIA OŞTIRII ASUPRA PAZVANDULUI ŞI RĂZBOAIELE
CE S-AU FĂCUT)
La leatul 1798*, au venit domn ţării Gheorghie Hangerli voevod 14°, trimis de la puternica Poartă a Ţarigradului. Şi întrînd în Bucureşti cu halai, după obiceaiul domnilor, au mers la casele domneşti; şi, şezănd în scaun, toată boerimea i s-au închinat şi i-au sărutat mîna. Acest domnu au fost cirac a<l> unui căpitan paşa; şi acel căpitan paşa era iubit de înpăratul, că orice cerea de la înpăratul i să da şi orice cuvânta la înpăratul i să asculta cuvântul şi în faptă să înpliniia, pentru căci că cadâna lui era posadnică
* Scris cu roşu.
60
înpăratului, adecă curviia cu dînsa, precum mulţi din cei aleşi spunea. Şi cerând căpitan paşa la înpăratul să facă domnu ţări pe Hangerliu ciracul, adecă sluga lui, şi l-au făcut 141.
Deci, rănduind boeriile şi aşezând trebile ţării, au început îndată a face gătire de oşti, dînd poruncă pe la toate isprăvniciile să scrie bucatele oamenilor şi să strângă zaherea: grîu, orz, vaci, oi, untu şi altele ce tre // bu-eşte oştilor 142.
Şi au început a veni oşti asupra cetăţii Diiului, ca să scoaţă pe Pasvan-doglu din cetate, cu război şi să bată cetate, să o sfărâme, fiindcă să făcusă în puterea lui ca un paşă şi luasă cetatea în stăpânirea lui, hăinindu-să de către înpăratul 143.
Dar să cuvîntăm de începutul Pazvandoglului.
Acest Pazvandoglu era ostaş diianţu, odobaşă între ostaşii turcii şi era în rizmiriţa nemţilor supt stăpînirea lui Mavroghenii, cu lefeao sa 144. Şi după ce s-au făcut pace, aflăndu-să în cetate, au început a să arăta mai mare ca o aga, între ceilalţi cetăţeni agale şi a să înnălţa cu firea. Şi unin-du-să cu agalele cetăţii, i-au tras pe toţi a-i fi ghioldaşi şi a-i urma după gîndul şi socoteala lui; şi fiind măestru şi chitit la minte, peste puţină vreme, au amăgit pe toţi a-i priimi sfatul şi a-1 avea pre el mai mare şi fruntaş între toate agalele. Deci, fiind în cetate paşa aşezat de înpărăţie, Pazvandoglu au început a-i sta înpotrivă la trebile şi poruncile păşeşti, zicînd că ceale ce iaste să facă paşa şi să poruncească în cetate şi în tot sarhatul să fie şi cu ştirea lui, că este cetăţan vechi de moşie şi iaste aga cinstit de toate agalele.
Aşadar, paşei nu-i părea bine de înpotrivirea Pazvandoglului şi să scîrbiia şi au pus în gănd să omoară pe Pazvandu, ca pe un vrăjmaş şi înpo-trivitor // lui, să-i curmeze viiaţa. Dar Pazvandoglu foarte cu luare aminte să păziia şi şi-au strîns cîţiva beşlii pentru pază, dăndu-le lefi bune. Şi era toate agalele la un gînd şi la un sfat cu el. Paşa căuta prilej cum ar face să taie sau să înpuşce pe Pazvandu. Şi o dată s-au sculat paşa şi eşind din sarai să s<e> plimbe prin cetate cu paşalii lui şi umblând prin [în] cetate pre uliţe, într-o parte şi într-alta, făcutu-şi-au cale să meargă pe lingă casa Pazvan-dului; şi cănd s-au apropiat de casă-i, s-au repezit zece-cinsprezece turci paşalii înarmaţi, dănd năvală să între în casă să omoare pe Pazvandu. Dar Pazvandu au strigat să dea beşlii<i> cu foc din şişinele şi pistoalele] spre apărare; şi începând beşlii<i> a da foc, s-au tras turcii paşii înnapoi; n-au putut paşa să-ş plinească pofta şi s-au întors la saraiul lui145.
Iar Pazvandoglu, dacă au văzut aşa, au eşit din cetate şi s-au dus afară la un sat, la moşiia lui, nu departe de cetate, ca la un ceas mic, unde şi casă având; şi de loc s-au dus la Arnăutkiu de ş<i)-au strîns oaste: turci, arnăuţi, ca 500 voinici aleşi de război, dîndu-le lefea mare 146. Şi şezînd Pazvandu acolo, la cîtăva vreme, paşa socotind că acolo la sat va putea omorî pe Pazvandu mai cu lesnire, fiind afară din cetate, şi eşind din cetate cu mai mulţi turci paşalii şi mergând la satul Pazvandului, au trimis înnainte vestitori să spue lui // Pazvandu că paşa vine în primblare la dum<nea)lui şi iaste să-l poftească la zăefetul care va să-l facă. Pazvandu îndată s-au gătit cu oastea lui şi au eşit întru întîmpinarea paşii, înarmaţi şi gătiţi de a da foc. Iar paşa, văzind că Pazvandu au eşit înnainte-i cu putere de ostaşi înarmaţi şi nu va putea isprăvi nimica la socoteala lui, au heretisit pe Pazvandu cu vicleşug şi l-au poftit la zeefet.
Pazvandu au răspuns paşii că mulţămeaşte pentru chemare la zeefet, însă măriia sa nu caută să-l ospeteze la zeefet, ci caută să-l omoare. Paşa,
F .53/
F.54(4<5)
FMv.
61
dacă au auzit aşa, au strigat sa <să> dea foc paşalii, ca doară îl va împuşca. Pazvandu, fiind gătiţi toţi ai lui, încă au dat foc i paşa s-au tras mai înnapoi şi, lovindu-să unii cu alţii, au căzut mulţi de amăndoao părţile şi, biruindu-să, paşalii au dat dosul. Turcii Pazvandului i-au gonit pînă i-au băgat în cetate ; paşa mai nainte au intrat în cetate. Şi Pazvandu au scăpat viu, nevătămat; şi mai strângând oaste, cu toţi ca la o mie şi cu prilej de vreame, prin înştiinţarea agalelor ghioldaşilor lui, au intrat în cetate şi s-au dus la casa lui. Şi îndată s-au adunat de şi-au făcut tărie înprejur de parmaci groşi, făcînd şi metereze 147; şi mai sfătuindu-să cu agalele, prietenii lui, făcîndu-să una F.55(47) cu Pazvandu, au priimit de a să numi şi a fi Pazvandu // haiian cetăţii Diiului.
Deci Pazvanduglu, numindu-să haiian, au înprejurat saraiul paşii cu ostaşi de ai lui, puind străji cu tărie la porţi, să nu iasă niminea afară, iar care va îndrăzni să iasă să-l tae. Paşa, înştiinţăndu-să de închiderea lui în saraiu, au scris pitac la Pazvandu: „Bre, ce iaste această zurba ce o faci tu?". Pazvandu i-au dat răspuns cum că: „Zurba măriia ta faci, de cauţi să mă omori. Iar că am pus paznici saraiului mării tale să te odihneşti, să mănînci şi să bei fără de grije, în linişte şi în pace. Şi lefeao ţi să va da. Iar pentru trebile cetăţii şi ale sarhatului, voi purta eu grija, ca un haian al cetăţii".
Paşa, văzînd aşa, s-au scârbit şi s-au întristat şi peste cîteva zile iar au trimis pitac Pazv<an)doglului să s<ă> ridice turcii lui de la sarai că va să iasă la primblare. Pazvandoglu i-au dat răspuns că-1 va lăsa pentru hatăr iar nu pentru vrăjmăşie, să iasă să să primbe, însă numai cu doi sau trei turci, fără de arme, pentru ascultare. Şi aşa, eşind paşa cu porunca Pazvan-doglului, cîteodată la primblare prin cetate, slobozindu-1 străjile, odinioară s-au întîmpinat cu Pazvandu pe o uliţă, în cetate, călări fiind şi stînd cevaş, întrebîndu-să de sănătate.
Pazvandu au zis: „Măriia ta, babalîc, ai eşit în primblare?". Paşa au F.55v. răspuns: „Aşa, fiule, dorind să te // văzu". Şi apropiindu-se paşa de el, avînd sabia goală supt haină, atîrnată de brîu, fără de veste au tras-o şi cu iuţime au dat să tae pe Pazvandu (zicînd: „Nu poci mai mult suferi pe câinele acesta"). Dar nu au apucat să-l nemerească, că Pazvandu iute trăgînd armăsariul înnapoi cu frâul, nu l-au putut ajunge; ci fii<nd> alăturea un bulocbaşă al Pazvandului, pentru paza cea de aproape, l-au ajuns pe el şi l-au tăiat în doao bucăţi. Atunci s-au răpezit turcii Pazvandului să-l ia pe paşa în iatagane, dar Pazvandu au strigat: „Dur, bre, să nu-1 omorîţi", ci să-l ia dindărăt, să-l închiză iar în sarai şi cu tărie să-l păzască să nu mai iasă afară.
Şi iar, sfătuindu-să cu agalele, au scris la înpăratul de toată curgerea pricinii, cum paşa au vrut să-l omoară în doao sau trei rânduri, nefăcîndu-i nici o vină şi cum că cu sfat de obşte i-au făcut închidere în saraiul înpără-tesc, unde paşii au conac şi cum că pentru cetate şi pentru trebile cetăţii şi a sarhatului va fi el purtători de grije, ca un haiian al cetăţii şi va fi ascultători şi supus poruncilo<r> înpărăteşti şi haraciul raelilor va trimite la înpă-răţie, trimiţînd şi o sumă de pungi de bani la oarecare din rigeale mari, să F.56(48) Pue cuvînt bun la înpăratul pentru dânsul, scriind şi lor aseamenea de cur II gerea pricinii cu paşa.
Apucat-au şi paşa pe supt cumpăt de au scris la înpăratul pentru Pazvandu, cum că s-au făcut hain şi s-au numit săngur, de sine, haiian şi cum i-au făcut ruşine de l-au închis în sarai, înprejurănd saraiul cu cărjalii lui de nu-1 lasă afară.
62
înpăratul, dacă au văzut şi a unuia şi a altuia înştiinţare, s-au mirat. Regealele, luînd bani, au îndreptat pe Pazvandu, cum că este pămîntean vechi şi credincios înpărăţii şi mult au apărat cetatea cu război asupra nemţilor în răzmiriţa trecută şi iaste vrednic de a să cinsti de către înpărăţie pentru slujba lui şi cum că iaste asuprit de paşa.
înpăratul au poruncit să scrie ferman către Pazvandoglu într-acest chip: „Eu, Osman, sultan al Ţarigradului, înpăratul tuturor înpâraţilor pă-mîntului, de la răsărit pînă la apus, poruncescu ţie cea mai mică slugă de cît toate slugile prea puternicii înpărăţii meale, Pazvandule ! în vreame ce te-ai făcut singur de sine, ca un hain, haian cetăţii meale Diiului, pentru prea înnalt şi prea sf<î)nt creştetul mieu, te-am ertat. Şi din prea multă milostivirea mea te-am dăruit cu această cinste să fii haian cetăţii Diiului şi să fii supus înpărăteştii meale măriri şi cinstitului paşii; şi să-l laşi slobod pe paşa, să nu te mai atingi de cinstea lui şi să trăiţi amândoi // cu pace. Iar de nu vei f.56 r urma prea înălţatelor meale şi sf<i)ntelor porunci, cumplita sabiia împărăţii meale te va mînca" 148.
Aseamene au scris şi paşii ferman să să aibă bine cu Pazvandoglu şi să-l aibă haian cetăţii. Pazvandoglu, dacă i s-au cetit fermanu înnaintea tuturor agalelor cetăţii, s-au bucurat; şi dacă i l-au dat capigiu înpărătesc, el, luîndu-1, l-au sărutat şi l-au atins de capu-i, aratînd supunere şi dînd chip de a cinsti fermanu. Şi, ospătînd pe capigiu după obiceaiu, i-au dăruit uneai bun, armăsar, înpodobit cu rafturi de argint şi i-au dat şi 200 galbini, petre-căndu-1 cu mare cinste, cu agalele pînă la saraiul paşii.
Capigiu s-au dus la Ţarigrad. Paşa cu Pazvandu nu s-au înpăcat; Pazvandu, paşii nu s-au supus. Toate trebile le-au luat ca un haian asupra lui, paşaliilor turci le poiunciia el şi le da lefeao şi toate supt zaptul lui le-au supus. Paşa era numai în saraiul lui slobod, cu puţinei turci de ascultare, neavănd nici o treabă la mînă; iar ceale trebuincioase paşei şi oamenilor lui îi da Pazvandu; şi la toată luna îi trimitea şi lefoao paşii.
Aşa, nu multă vreame trecînd, ca la un an, scris-au Pazvandoglu iar la înpăratul, într-acest chip: „Eu, Pazvandoglu, haiannu cetăţii Diiului, sluga prea puternicii înpărăţiei tale, supus sânt şi ascultătoriu prea // înnaltelor F.57(49), şi sf<i)ntelor porunci ale prea puternicii înpărăţiei tale, dar pe paşa din Dii coaIa 13 nu-1 pociu suferi, că caută în tot chipul să mă lipsească de viiaţă; ci să lipsească el din cetate şi eu pentru toate ale cetăţii voiu purta grija şi toate veniturile înpărăţeşti din sarhat le voi înplini făr<ă> cusur".
Pe de altă parte, scris-au şi paşa de au arătat iară pentru nesupunerea Pazvandoglului şi cum că, ca un paşe, toate treabile cetăţii şi ale sarhatului le-au luat supt zaptul lui.
înpăratu,* văzînd înştiinţările şi a unuia şi a altuia, s-au mâhnit. Paşa, văzînd că nu va putea stăpîni Diiul, învrăjbindu-să cu Pazvandul şi mai vîr-tos că i-au luat şi toate treburile din mănă şi <că> agalele toate ţin cu Pazvandu, s-au gătit să iasă din cetate, şi, găsind vreme, tocmind şi caic, întru una din zile, foarte de dimineaţă, eşind cu oamenii lui la Dunăre să între în caic şi pornind calabalîcurile; iar Pazvandoglu, <care> să înştiinţasă de la cei ce era rînduiţi de el a păzi pe paşa, îndată au poruncit la 50 de beşlii de ai lui să păzască foarte bine şi cînd vor vedea că paşa coboară la Dunăre, de grab şi fără veste să-l încungiure şi să ia tot ce va găsi la el, bani şi alte argintării şi armăsarii, să-i lase numai hainele şi cebucele, nefăcînd alt rău întru nimic // ; şi aşa au şi făcut, că i-au luat tot ce au avut: bani, arme, scule şi f.57y. alte argintării şi cîţiva armăsari, spuindu-i că aşa au poruncit măriia sa Pazvandoglu. Paşa au întrat în caic uşurat de calabalîc şi <a> răzmat-o la Ruş-
63
ciuc; şi de acolo au scris la Ţarigrad, înpăratului. înpăratul, dacă au înţăles aşa, foarte s-au măniiat.
Pazvandu, dacă s-au dus paşa, au înpreunat pe toţi turcii, ostaşi cetăţii, cu ai lui, adunîndu-să ca la doao mie şi mai bine şi poftind pe toate agalele cetăţii la conacul lui, le-au făcut zeefet, cu scumpătăţi de zaharicale. Şi sfă-tuindu-să cu ei să fie toţi uniţi şi la un cuvânt cu el, hioldaş şi prietin şi el îi va avea la mare ipolipsis şi toate lucrurile cîte va face va fi cu sfatul lor înpreună şi, făgăduindu-să agalele la toate cîte va pofti, vor fi priimitori şi ei. Şi aşa, cu voia tuturor agalelor, s-au numit pre sine paşă al Diiului şi pe Cara Mustafa l-au înbrăcat cu caftan, numindu-1 haiian cetăţii Diiului, poruncind de au dat cu tunurile pe cetate, deasupra, făcăndu-să veselie mare, strigînd toţi să trăiască măriia sa Pazvandoglu, la mulţi ani.
După aceaia, Pazvandu s-au apucat de mai mari lucruri; şi îndată au F.58(50) început II a mai strânge oaste în cetate şi a aşeza tunurile cu tocmeală bună, pe zidurile cetăţii; şi au adus tunari iscusiţi şi au pus mulţime de salahori din sarhatul Diiului şi din ţară de au făcut un şanţu mare şi adînc înprejurul varoşului, făcîndu-i porţi cu tărie.
Scris-au şi ispravnicilor den ţară să-i dea zaherea pentru askerlii: grîu, orzi, unt şi i-au îngrozit că, de nu-i va da, va trimite la ei de-i va pune la pedeapsă în singir şi i-au şi dat; încă şi sare multă i-au dat. Şi din zi în zi întăriia cetatea pe alocuri şi toate la orănduială de război le punea, gătindu-se că de-i va veni de către cineva cu război să fie gata a să apăra. Fost-au cerut şi de l<a> Moruzi vod<ă> bani să-i dea, cu cuvânt că are trebuinţă de bani să dea lefi la askerlii; şi i-au şi dat, vrînd, nevrînd 149.
înpăratul de aceastea toate urmări ale Pazvandului înştinţăndu-1 vodă şi paşii mărginaşi, înpăratul au mai suferit şi au mai îngăduit să vază încotro apucă Pazvandu cu mintea sa cea trufaşă. Scrisu-i-au şi ferman să fie supus înpărăţiei ca un haiian al cetăţii. Şi după ce au venit capigiu înpărătesc la el cu fermanu, l-au priimit cu cinste şi, dîndu-i fermanu, au poruncit tefter-giului de i l-au citit, însă la iatacul lui şi, sărutîndu-1, l-au băgat în sîn. Şi //, F.38v. ospătîndu-1 bine şi între alte cuvinte ce au vorbit amîndoi, i-au zis capigiu că de ce s<ă> arată cu nesupunere înpăratului şi au făcut zapt cetăţii fără ştirea şi porunca înpăratului.
Pazvandoglu, daca au auzit, s-au măniiat foarte şi, căutînd la el groaznic, i-au zis: „Eu am socotit că eşti om cu minte înţăleaptă, ca un om înpărătesc, dar tu, bre, să-m<i> grăeşti de acest feliu de cuvinte? Mă opreşte cinstea înpăratului, dar acum te-aş face tot bucăţi cu însuşi mîna şi sabiia mea". Şi, răcnind, au strigat către pazvangii<i> lui: „Luaţi-1 şi-l aruncaţi în închisoare că nu iaste vrednic domuzul acesta de masa mea". Şi îndată, ca nişte lei, l-au apucat şi l-au dus cu necinste, înpingîndu-1 de l-au băgat la, închisoare. Şi îndată au scris cu olac la Ţarigrad, înştiinţând la regeale, prietinii lui, trimi-ţîndu-le şi cîteva pungi de bani, ca să mijlocească la înpăratul de a-1 face paşă Diiului. Deci rigealele au stătut la înpăratul mijlocitor<i>, însă înpăratul mai târziu iar i-au scris ferman să fie supus poruncilor înpărăteşti şi cu vreme îl va face şi paşă.
Şi, viind alt capigiu cu fermanu, au poruncit la odabaşi, buliubaşi, cu ortalele lor să iasă cu halai, trimiţînd şi doao agale cu un armăsar înpodobit; F.59(51) şi întimpinănd pe capigiu la poarta // cetăţii, l-au luat agalele de supţior<i> şi cu cinste mare l-au rădicat de au încălecat pe armăsari şi aducîndu-1 cu <a)lai la divan-sarai şi suindu-1 sus în sală, i-au zis agalele: „Porunca mării sale Pazvandoglu avem să te dezbrăcăm pe dumneata, să căutăm să nu cumva ai la sine niscai arme tăinuite sau niscareva lucruri otrăvitoare". Iar capigiu
64
au zis: „Pe mine, om înpărătesc şi credincios, să mă dezbrăcaţi?"' Agalele iar au zis: „,Denu te-ai lăsa a te dezbrăca, nu vei vedea faţa mării sale".
Capigiu, văzînd aşa, s-au lăsat de l-au dezbrăcat şi l-au cautat şi pe supt cămaşă şi, negăsind nimic lucru înpotrivă, iar l-au înbrăcat agalele şi l-au poftit pe saltea, dîndu-i cafea, ciubuc şi dulceaţă. Şi mergînd agalele cu halaiu la saraiul Pazvandului, i-au spus de isprava ce au făcut. A doao zi, la doao ceasuri din zi, s-au gătit Pazvandu cu halai mare şi cu multe agale de au mers la divan-sarai, unde era capigiu. Dar turcii şi arnăuţii Pazvandului, odobaşii, bulucbaşii, baraictari(i), binbaşi<i> şi cu agalele, înpodobindu-să numai în argintu şi sîrme şi cu rafturi pe cai şi pe lingă Pazvandu mergea agale pe de-o parte şi pe de alta cu mare pombă; şi, descălecînd la scară, s-au suit pe trepte, ţiindu-1 agalele de supţiori şi întrînd în divan cu mare // trufie au şezut pe saltea deosebi şi au făcut cu mina salamalikiul sau heretizma către capigiu şi cu un cuvînt au zis să scoaţă capigiu fermanu în divan, înaintea tuturor agalelor şi poruncind tefterdariului de l-au cetit în auzul tuturor apoi l-au luat şi l-au sărutat, băgîndu-1 în sîn.
Şi au poruncit tefterdariului să scrie răspuns la înpăratul că el iaste supus înpărăţiei şi haraciul raelelor îl trimite şi cetatea o păzeşte, ci să-i trimită şi ferman de paşalăc că au fost credincios şi au săvârşit slujbe mari împărăteşti; şi cetatea o au păzit de vrăjmaşi cu vărsare de sănge, prin răz-boae. Şi, sculîndu-să, s-au dus <la> saraiul lui, iar cu halai. Pe capigiu l-au dăruit cu o sută de galbini; şi întorcînd capigiu la Ţarigrad au dat scrisoarea Pazvandului la dragoman. Au slobozit şi pre celalt capigiu de la închisoare prin rugăciunea lui Cara Mustafa; şi, ducîndu-s<ă> la Ţarigrad, au avut ce spune. Deci, dragomanul cetind scrisoarea Pazvandului în auzul înpăratului, înpăratul dacă au auzit s-au mirat. Spus-au capigiu la.regealecumsă poartă Pazvandu şi cum l-au primit şi ce cinste i-au dat şi cum l-au dezbrăcat de l-au căutat întîi; şi s-au mirat toţi dacă au auzit. Iar prietenii lui, regealii, l-au lăudat.//
Mai trecînd aşa vreme la mijloc, au trimis împăratul paşă cetăţii Diiului cu ferman. Şi, viind la Dii, nu l-au primit Pazvandu, nici l-au lăsat să între în cetate, incuind porţile cetăţii şi luînd cheile la el; paşei îi zicea surlele şi-i bătea tobele din afară de cetate de geaba. Şi luînd înştiinţare că nu este priimit să fie paşe, nici îl lasă să între în cetate, s-au întors înnapoi cu ruşine şi au mers la Ruşciuc şi de acolo au scris la înpăratul.
Şi dacă s-au înştiinţat înpăratul de înpotrivirea lui şi văzînd că Pazvan-doglu s-au făcut hain, foarte rău s-au măniiat; şi chemând pe veziru au poruncit să scrie ferman lui Leu paşa să meargă cu oastea lui să ia cetatea Diiului supt zaptul înpărăţiei şi pe Pazvandu ca pre un hain, sau viu cu trupu să-l prinză, sau capul fără trup să i-1 trimiţă la înpărăţie şi să va cinsti Leu paşa de către înpărăţie cu vezirlîc. Scris-au şi lui vod<ă> Hangerliu ferman să caute să dea zaherea şi orice ar trebui oştilor cu care vine Leu paşa asupra Diiului de a scoate pe hainu Pazvandu din cetate 150.
Leu paşa, priimind ferman înpărătesc, i-au părut bine şi s-au bucurat că îl are înpăratul la ipolipsis, fiind fost şi el mai nainte hain mai rău şi nesupus înpăratului; şi îndată//au poruncit turcilor să să gătească de război, adu-nîndu-s-<ă> ca la patruzeci de mie de turci şi cu tunuri; dar nu e de crezut să aibă un paşă 40 000 ostaşi, ci un paşă are cîte o mie sau mult doao mie, iar cînd va merge la război i să dă oaste înpărătească, 5 sau 6 mie supt a lui povăţuire.
Aşa, Leu paşa, pornind cu oastea, au venit la Dii şi au tăbărît înprejurul Diiului. Şi îndată au scris Pazvandului mehtup să iasă din cetate afară, după porunca înpăratului, sau îi va da război şi, prinzîndu-1, îi va lua capul.
F.59v.
F.60(52)
F.60v.
65
Scris-au şi lui vodă: „Bei Hangerli, Multă sănătate de la mine ca de la un prietin. Iată că eu am sosit la cetatea Diiului cu ostile meale spre a scoate din cetate pe Pazvandu, hainu înpăratului. Ci să cauţi să porunceşti la toţi ispravnicii ţării di prin judeţe sa ne îndestuleze cu zahereale: făină, orzu, oi, vaci, unt, sare şi orice ar trebui, să nu tănjascăoştile, şi cară pentru treaba şi ascultarea oştirii. Şi fii sănătos!" 151.
Vodă au trimis porunca pe la toţi ispravnicii cu străjnicie să să facă gătire, cit mai curînd să pornească zaherealele la schela Diiului, la Calafat. O, vai de ţară ! Ce nevoe i s-au pus în spinare ! Că slujbaşii cu asupră îi siliia // F.6l(53), mai mult de cit avea porunca şi să prăda lăcuitorii cu asupră 152. coala 14	Pazvandu, dacă au luat pitacul, cetindu-1 au zâmbit a răde puţintel
şi au zis către agalele lui: „Să cercăm întîi mintea lui Leu paşa", poruncind teftendariului de au scris răspuns către Leu paşa într-acest chip: „Am priimit prea cinstit pitacul mării tale şi m-am bucurat de venirea mării tale la cetatea noastră Diiul, ştiind pe slăvimea mării tale că eşti cu înnaltă înţelepciune' şi milostiv. Şi pentru că îm<i> porunceşti a eşi din cetate ca un ham al înpăratului, eu hain nu sînt, că ce iaste al înpăratului am dat înpăratului; iar pentru eşirea mea din cetate mă rog [mă rog] mării tale să-m<i> dai vreme cu soroc de trei săptămîni să mă gătesc cu ale mele şi voi eşi după poruncă. Şi trimisei slăvimei tale de la noi aceşti doi armăsari cu tacâmul lor, precum s-au aflat la noi şi aceaste 2 blane de samur poclon, după cuviinţă, slăvimii tale; ne rugăm să fie primiite. Şi sînt al mării tale mai mic frate, plecat, Pazvandoglu".
Şi poruncind la zece beşlii voinici, înbrăcaţi în argint şi aleşi, de au luat F.6iv. armăsari înpodobiţi cu rafturi scumpe de argint şi cu aur // poleite şi cu haşâlele de catifea cusute cu flori de sîrmă şi cu ciucuraş<i> de aur înprejur şi dărlogii frăului de matasă, ţăsută; deci, învălind armasari<i> peste tot cu postav roşu, au mers beşlii la Leu paşa şi, închinundu-i-să, i-au dat mehtupu înpreună cu pocloanele.
Leu paşa, cetind mehtupu şi descoperindu-i armăsarii, dacă i-au văzut s-au mirat de aşa lucruri scumpe şi frumoase şi i-au părut bine, dăruind beşli-ilor o sută de galbini turceşti; şi au scris Pazvandului că i s-au primit cererea. Pazvandu, dacă au luat răspunsu de la Leu paşa, au chemat agalele şi le-au spus: „Leu paşa s-au amăgit şi are minte uşoară. Putem a-1 aduce după voia noastră". Şi de loc au trimis trei agale cu mulţi bani de au mai strîns oaste aleasă, tot voinici, turci şi arnăuţi; şi au mai adus şi tunuri şi tunari. Unii spun că de la nemţi le-au luat cu bani 153; şi aşa, cu cumpătare, noaptea, şi tunurile şi ostaşii i-au băgat în cetate, strejuindu-să cu mare priveghere, plătind turcilor lefi mari.
Iar în ţară, dincoace de Olt, într-aceaste cinci jud<e>ţe, s-au făcut mare F.62(54) turburare, mai rău de căt o răzmiriţă, că slujbaşii // apuca pe lăcuitori pentru zahereale şi podvoaze, iar turcii, pe marginea Dunării, răpiia ce găsiia, de le lua toate. O, amar de bieţii lăcuitorii ţării! 154.
Deci, înplinindu-să sorocul Pazvandului de trei săptămîni, iar i-au scris Leu paşa să iasă din cetate, să să ducă cu pace unde va şti.
Pazvandu au dat răspuns ca măriia sa Leu paşa să facă bine să-l mai îngădue zece zile, că încă nu şi-au isprăvit lucrurile ce le are pe la moşii şi cu unii, alţii şi negreşit va eşi după poruncă, trimiţîndu-i pocloanele, cafea multă şi orezu, vutcă, zahar şi alte zaharicale. Leu paşa iar le-au priimit şi l-au îngăduit şi acel soroc de zece zile. Deci, aşa purtînd Pazvandu pe Leu paşa cu vorbe şi cu momele prin daruri, ca un măestru dup<ă> fire, prelungind vreamea; către regealele înpărăteşti, la Ţarigrad, iar nu înceta a le scrie, tri-miţîndu-le şi bani, pocloane, ca le prieteni.
66
Iar căpitan paşa, de care am scris mai înnainte, aflîndu-să la înpăratul cu mare ipolipsis şi neputînd regealele a face lucrarea lor la înpăratul, după tractamentul divanului lor, căci li să făcea înpiedicare şi zăticnire de către capit<an> paşa, fiind că orice zicea el aceaia făcea înpăratul, au găsit dar regealele prilej cum să-l urneaze de acolo şi cuvîntînd regealele către înpăratul cum că nu să poate // lua Diiul într-alt chip, ci să trimiţă pe căpit<an> paşa, f.62.v. ca unul ce iaste mai mare preste paşi, cu ferman straşnic către toţi paşii mărginaşi să-i adune cu oştile lor la cetate şi, împrejurînd cetatea, să dea război mare cu toţi, că cetatea iaste tare şi nu va folosi nimic numai Leu paşa; şi aşa să va birui hainu şi să va face linişte înpărăţiei.
înpăratul au priimit sfatul regealilor şi au poruncit lui capitan paşa să meargă la cetatea Diiului şi cu putere înpărătească, prin ferman, să facă pe toţi paşii să dea război tare cetăţii, să o ia cu fărămare, să prinză hainu, sau capul să i-1 trimiţă la înpărăţie, făgăduind lui căpit<an> paşa că-1 va face vezir mare de va isprăvi lucrul în faptă.
Căpit<an> paşa îndată au scris tuturor paşilor mărgineni să să adune careşi cu oastea lui la cetatea Diiului şi să o închiză vîrtos cu oştile înprejur, că vine şi măriia sa cu prea înnalt ferman să să ia cetatea supt zaptul înpâră-ţiei de la un hoţ şi hain care s-au făcut de sine-şi stăpînitori cetăţii.
De aceasta înştinţîndu-să Leu paşa că vine căpitan paşa mai // mare F.63(55) preste el, foarte s-au scîrbit; şi, vorbind cu o aga credincios al lui, au zis:
,,Să vie căpitan paşa şi vom vedea cum va lua Diiul"‘. Iar Pazvandului i-au scris mehtupîntr-acest chip: „De la mine, vestitul şi slăvitul Leu paşa, către tine haianul Diiului Pasvandoglu, sănătate! De acum înainte să ştii că vei petrece în pace de către mine şi să fii fără grije că ţe-au slujit norocul mult şi plecăciunea ta către mine; şi nici capul nu te va durea, că îţi voi fi ca un hiol-daşi asupra celor ce vor să vie asupra ta. Şi fii sănătos ! Trimite-m ceva băcănii"'.
Deci mergînd cu biinbaşă de la Leu paşa cu mehtupu şi cu dînsul vreo zece turci paşalii, la Pazvandul, în cetate, l-au priimit cu mare cinste; şi, dîndu-i mehtupu şi citindu-1, Pazvandu au zîmbit a rîde şi atingîndu-1 de frunte l-au băgat în sănu şi pe biinbaşa l-au ospătat bine şi i-au dăruit 100 de galbini şi au trimis de tot feliul de băcănii din destul lui Leu paşa şi orez mult, făcînd şi prinsoare mare, multă mulţămire pentru prieteşugul ce i s-au făgăduit.
Apoi petrecînd pe biinbaşa beşlii<i> Pazvandului, au chemat Pazvan-doglu pe toate agalele // cetăţii la divan-sarai şi, sfătuindu-să cu ei, le-au f.63v. zis Pazvandu: „Văzut-aţi că lucrarea noastră s-au arătat şi în faptă că iaste bună chibzuire ce am făcut. Şi iată cel ce ne era vrăjmaş ni s-au făcut prietin.
Şi aşa socotesc că şi de acum înnainte va merge lucru spre bine"". Şisăvîrşind cuvîntul, s-au dus fieştecare la ale sale, lăudînd agalele pe Pazvandu că iaste om înţălept şi vrednic de paşe, fiind cu minte înnaltă şi iaste chitit la ale oştiri<i> ocurmuiri.
Iar Pazvandu cu mare halaiu s-au dus la saraiu lui, purtînd grije de strejuirea şi paza cetăţii şi a fi mulţămiţi ostaşii cu de toate. Şi au adunat în cetate oaste, precum spunea un ipochimen vrednic de crezut, mai mult de zece mii de ostaşi aleşi şi tunuri multe, 80 mari şi mai mici, purtăreţe, 50. S-au înştiinţat Pazvandu şi de la prietenii lui de la Ţarigrad pentru venirea lui căpitan) paşa.
Paşii, după poruncă, s-au adunat cu oştile lor la cetatea Diiului; spun să fie fost mulţime de oşti, ca la 100 000. Iar din ţară nu să mai curma ziua şi noaptea a le duce ceale cerute 155.
67
F.64(56)
F.64v.
F.65(57), coala 15
F.65v.
Căpit<an> paşa fără zăbavă au plecat de la Ţarigrad, grăbindu-1 cei ce nu poftiia acolo să fie. Şi apropiindu-să de Dii //, vodă Hangerliu eşitu-i-au înainte la Ruşciuc spre întîmpinare cu cîţiva din boeri, închinîndu-i-să şi sărutîndu-i mina ca unui stăpân, bucurăndu-să de venirea lui. Şi odihnind căpit<an> paşa la Ruşciuc trei zile, au înbrăcat pe vodă cu caftan şi i-au poruncit să caute să chivernisască oştile cu ceale trebuincioase şi să scoată bani din ţară pentru lefile askerliilor; şi au plecat. Deci sosind la Dii, strînsu-s-au toţi paşii la cortul sau conacul lui, căruia făcîndu-i heritizmos pentru buna venirea lui, viind şi Leu paşa, cu geremonie i-au făcut heretizmosul, iar de la inimă îi cocea turta. Căpit<an> paşa i-au răspuns: „Bine te-am găsit, babalic". Şi după heretizmosu şi întrebarea călătorii, paşii au întors care-şi la ortacu lui.
A doao zi, chemînd căpit<an> paşa pe Leu paşa la cortul lui, au început a să sfătui cu el, fiind om bătrîn şi vestit la războae. După altele, i-au zis: „Babalîc, să punem treaba în lucrare, să vedem de hainul acela şi de luarea cetăţii, spre a înplini porunca înpăratului". Leu paşa au răspuns: „Odihneaşte, slăvimea mării tale, trei-patru zile şi vom pune în rînduială lucru ce ne stă înnainte". Iar Pazvandoglu au gătit un armăsar foarte bun de // Misir şi, înpodobindu-1 cu rafturi scumpe şi foarte frumoase, de minune, şi, învăluin-du-1 cu zabrea de ibrişim peste tot, l-au trimis la căpitan paşa poclon, cu patru cioh<(o>dari, înbrăcaţi în haine cu sărmea şi cu argintării poleite tot cu aur, scriindu-i pitac, cu rugăciune să fie priimit şi să facă bine să-i dea soroc de doao săptămîni să să gătească şi să să rădice cu ale sale, să iasă din cetate cu ale sale, după poruncă.
Căpitan paşa au chemat pe Leu paşa şi i-au spus cererea Pazvandului. Leu paşa au zis: „De vreme ce să pleacă Pazvandu şi va să iasă de voia lui din cetate, să i să asculte cererea de slăvimea sa". Deci căpitan paşa au dat răspuns Pazvandului că îl va aştepta şi au oprit armăsariul.
Pazvandu, dacă au văzut că şi căpitan paşa s-au amăgit, i-au părut bine; şi i-au scris şi Leu paşa pe taină cum i-au părtinit la întrebarea lui că-pit<an> paşa şi i-au zis: „Nu te teme până voi fi eu aici". Pazvandu au chemat pe agale la sarai-divan şi le-au arătat mehtupu căpitan paşii şi a lui Leu paşii, zicînd către dînşii: „Vedeţi cum merge lucru ! Nu vă îngrijoraţi! Numai unire între noi să fie şi va fi biruinţa noastră". Şi s-au dus // careş'la ale sale.
Şi împlinindu-să sorocul Pazvandului de doao săptămîni şi văzînd căpitan paşa că s-au amăgit de către Pazvandu, s-au măniiat şi, chemând iar pe Leu paşa, au zis către dânsul: „Vezi, babalîc, că hainu Pazvandu ne amăgeşte. Să nu mai aşteptăm nimic, ci să dăm război şi să batem cetatea cu tunurile". Leu paşa au zis: „Să porunceşti paşii Rumele-Valis să meargă măria sa înnainte, că iaste paşe mai mare şi are şi oaste multă şi apoi vom merge şi noi". Deci, după ce s-au dus Leu paşa, au chemat pe paşa Rumele-Valis, zicîndu-i să bată cetatea cu oştile lui înnainte. Rumele-Valis au răspuns să-i dea bani să plătească lefile ostaşilor, apoi va da război156. Căpitan paşa au zis: „Măriia ta, cu oştile tale n-ai făcut pînă acum nici o lovire şi cum să cerem noi de la înpă-ratul lefile?" Rumele-Valis au răspuns: „Să meargă Leu paşa că şade aici de doao luni de mănâncă cu oştile lui zaherea!"; şi s-au sculat de s-au dus la cortul lui.
Chemat-au căpit<an> paşa şi pe ceilalţi paşi şi le-au zis să dea război să bată cetatea, iar ei au răspuns să meargă cu toţi să dea război, iar nu cănd unul, cănd altul; şi s-au dus la corturile //lor.
Deci, dacă au mai trecut cîteva zile, văzînd căpitan paşa că nu să unesc paşii, au scris la înpăratul înştiinţare pentru neunirea lor. Iar Leu paşa orice să făcea scriia Pazvandului pe taină.
68
înpăratul au trimis ferman la căpit<an> paşa, cu putere a avea ca oricarii din paşi nu să va uni şi nu va merge să bată cetatea, să-i tae capul şi să-l trimiţă la înpăratul. Căpit<an> paşa iară au chemat la cortul său pe toţi paşii şi le-au zis să să unească cu toţi, să bată cetatea. Iar Leu paşa au răspuns: „Să meargă Rumele-Valis înnainte". Iar Rumele-Valis au zis către Leu paşa: „Bre, haine, şăzi aici de jumătate de an de cănd ai venit. Pentru ce nu mergi să baţi cetatea, cum ţi s-au poruncit de la înpăratul ?“ Iar Leu paşa au răspuns către Rumele-Valis: „Bre, domuz, tu să-m porunceşti mie? Şi aşa, prigo-nindu-să, s-au dus careş la cortul lui.
Iar arnăut paşa, a doao zi s-au gătit cu oastea lui şi au mers de au bătut varoşul cetăţii Diiului, ce iaste pe lingă cetate, din afară; şi, dînd cu tunurile, au fărâmat poarta şi intrând în varoş, vîrtos şi vitejaşte s-au lovit cu turcii Pazvandului şi făcea biruinţă, că au înpuşcat şi // agale de ale Pazvandului şi era să apuce şi la porţile cetăţii. Dar ceilalţi paşi, văzînd biruinţa lui arnăut paşa, n-au vrut să-i ajute cu oştile lor, pizmuindu-i ca să nu ia cetatea el, să fie slăvit pentru biruinţă, măcar că nu ar fi putut lua numai el cetatea. Căci mai la urmă, eşind din cetate oaste asupra ostaşilor (lui) arnăut paşa, s-au lovit iute şi, biruindu-i, i-au scos din varoş afară. Şi au căzut vre-o cinci-şasă sute de turci despre amăndoao părţile. Paşa Rumele-Valis au cerut de la căpit<an> paşa lefile askerliilor lui şi nedîndu-i s-au rădicat cu toată oastea lui şi s-au dus la Rumele, cetatea lui 157. Dar au căutat căpitan paşa vreame cu prilej să tae pe paşa Rumele-Valis dar nu au putut. Aseamene şi arnăut paşa s-au sculat cu toată oastea lui şi s-au dus la Arnăutkiul lui, dînd răspuns că ş<i>-au făcut rîndul la război.
Deci aşa, trecînd un an şi mai bine şi neisprăvind căpit(an) paşa cu Diiu nimic, ţara să prăpădiia dînd: oi, vaci şi unt şi făină şi cară cu boi la slujba oştilor; că boi<i> nu să mai întorcea de la cară, că oamenii de pe la cară, de mare nevoe turcească, lăsa şi caru şi boii şi fugiia de scăpa, iar slujbaşii lua boi<i> şi făcea ciradă caimăcănească sau // boerească, sau îi mistuia ei, iar carăle le fărâma de lua fieru de pe ele, vănzăndu-1 pe bani să ducă câştig la casa lui15 8.
(PENTRU VĂCĂRITU CE AU PUS VOD<Ă> HANGERLIU PE ŢARĂ ŞI PENTRU TĂEREA CAPULUI SĂU ÎN SCAUN ÎN BUCUREŞTI)
Vodă Hangerliu cu căpit(an) paşa au făcut de aducea zaherea şi din ţara Moldovii, istovind Ţara Rumănească 159. Dar ce folos că era făină adunată la ordie peste Dunăre, nu în saci, în niscai hambare pusă, ci pe pămîntul gol turnată, făcută moghili în sus. Şi mulţime de vite, oi şi vaci, încă cei ce era cu acea treabă le şi vindea. Iar slujbaşii nu mai înceta, dînd zor lăcuitorilor, zicând: Ado, ado! Vodă Hangerliu iarăşi nu mai înceta a scoate dăjdi(i), cu cuvînt pentru lefile aşkerliilor. (Şi cîte şi mai cîte!). Luat-au vinericiu şi oeritul îndoit 160 şi m(ănă)stirilor nu numai, că le-au oprit mila vinericiului, ci încă au apucat pe m<ă/n>ă/stiri de au plătit şi vinerici pe vinurile din viile m(ănă)stirilor şi au dat: oi, vaci, orzu, grău şi bani satarâ. Dar bieţii preoţi ce trăgea ! Mai greu de cît lăcuitorii, căci că punea pe ei zaherele şi dări de bani îndoit şi întreit. O, vai de ţară era ! Mai vârtos pe aceaste cinci judeţe dincoace de Olt (însemnare marginală: Vezi pentru văc(ă)rit).
Iar al doilea an, vodă Hangerliu au pus pe toţi lăcuitorii ţării să dea dajde pe vite, adecă // văcărit. Şi chemînd boerii veliţi şi pe mitropolitu 161, cu episcopii eparhii, li s-au cetit anafora(ua) domnească, zicăndu-le să o iscălească, că să să facă porunci să să scoaţă dajde de bani pentru lefile askerliilor
F.6<5(58)
F Mv.
F.67(59)
69
celor adunaţi la cetatea Diiulului, căci că i să cere de la căpit<an> paşa şi aşa s-au găsit <cu> cale a să face.
Dar mitropolitul cu episcopii şi cu boerii au răspuns cum că această dajde grea, văcaritul, a pune pe ţară s-au oprit cu mare blestem şi cu groaznică afurisanie, cu cărţi patrierşeşti şi cu hrisoave domneşti, de mai nainte vreame, care cărţi şi hrisoave se găsesc la Mitropolie şi nu îndrăznesc a iscăli a să pune această dajde pe ţară. Vodă au zis (fiind de alţii adăpaţi) că nu cu nume de văcărit să să pue dajdiia, ci cu nume de gorştinărit. Mitropolitu şi boerii s-au apărat şi în ziua aceaia au rămas lucru jos.
Hangerliu vod<ă> au scris la patriarhul Ţarigradului 162 cu grabnic olac cum că i să dă mare zor de bani pentru lefile askerliilor ce sînt adunaţi la cetatea Diiului, de către căpit<an> paşa şi de către ceilalţi paşi, să trimită bl<a>-goslovenia mitropolitului şi boerilor prin carte, ca să priimească a iscăli de F.67v. a să pune dajde pe ţară după vite, cu o analoghie // uşoară, fiindcă, fără bl<a)gosloveniia preasfinţii tale, să sfiasc de a iscăli. Şi i-au scris să priimească de la cheheiaoa ce o are la Ţarigrad 50 de pungi de bani, poclon pentru osteneala preosf<inţii sale).
Patriarhu, cetind scrisoarea Hangerliului, n-au mai socotit blestemul altor patriarşi întru nimic, nici greutatea săracilor şi a văduvilor ce vor să pătimească, ci, lăcomind la bani, s-au bucurat şi îndată au poruncit de au scris carte către mitropolitu şi către episcopi şi către boeri să să iscălească la cererea lui vodă cu bl<a)goslovenie, fiindcă are trebuinţă de bani a da oştilor lefile.
Vodă Hangerliul, dacă i-au venit scrisoarea de la patriarhu, s-au bucurat şi, aratînd mitropolitului, au răspuns că el nu îndrăzneşte a iscăli, fiind legătură şi blestem de mulţi patriarşi, iar nu de unul, iar măriia sa să facă cum îi va fi voia şi s-au dus la ale sale.
Vodă au chemat pe vreo cîţiva din boerii cei mari, pre carii au dovedit că sânt mai lacomi de bani şi, arătîndu-le cartea patriarhului, au zis: „Boerii miei, primiţi a iscăli că veţi fi cinstiţi de către domniia mea şi să priimiţi din vistieriia domnii mele unul cîte 20 pungi de bani, milă domnească". // F.68(60) Boerii, lăcomindu-se, spun unii că patru boeri mari au iscălit: banul Nicolae Brăncoveanu şi Cornescu şi alţi doi.
Iară vodă s-au bucurat (n-au socotit că după această bucurie va să-i sosească mare întristare şi cormarea vieţii, precum obicinuiaşte lumea aceasta de lucrează cu cei ce fac voia lumii deşartă şi amăgitoare); deci, ne mai îndemnând şi pe alţii boeri să să iscălească, ci îndată au porunci<t> de s-au făcut porunci pe la toţi ispravnicii judeţelor ţării să rânduiască slujbaşi în plăşile judeţelor, să scrie toate vitele oamenilor di prin toate satele, să nu rămăe nici una nescrisă, numai viţei să nu scrie, şi de grab să trimită catastişele la domnie, rînduind mumbaşiri năprasnici asupră-le. O, vai de ţară!
Deci fiind într-acel an iarnă grea şi zăpadă mare, de 5 palme mare, începînd a ninge de l(a> dechem<brie> 5, care ţin minte că abiia s-au luat pînă la Blagoveştenii, şi scriindu-să vitele pe la ghenar, n-au putut bieţii creştini să scape nici un cap de vită cît de mic, de mărimea zăpezii; ci vitele să afla ale fieştecăruia în bătătura casii, naintea uşii. Scris-au şi vitele m<ănă)stirilor F.68v. şi ale boerilor, cu cuvînt să dea şi boerii văcărit, dar de la ei // nu s-au cerut, iar m<ănă)stirile au plătit. Şi fără zăbavă isprăvind scrisul vitelor, au trimis catastişile la vistierie şi vel vistieriu au arătat lui vod<ă>. Şi văzînd vod<ă> suma vacilor, mii peste mii, s-au bucurat nesăţiosul şi i ot nu-şi aducea aminte de blestemele şi lacrămile ticăloşilor de săraci, că va să vie pe capul lui.
Şi îndată au rânduit taxindari şi au trimis porunci straşnice la ispravnici să rânduiască slujbaşi cît mai în grab, să strîngă de la oameni bani<i> văcări-
70
tului, de cap de vită doi zloţi dincoace de Olt, într-aceste cinci judeţe, iar dincolo de Olt cîte doi lei de vită 163. Şi rînduind de la domnie mumbaşir peste slujbaşi, turci arnăuţi şi pe alţi ciocoi; şi măcar de era slujbaşii şi mumbaşiri<i> Şi creştini, era mai răi de cit turcii. Şi ca să nu scape cineva cu cîte vre-o vită, au adus taxindari(i) ţădule, adecă răvaşe pecetluite cu roşu, pecetea g<ospo)dă dupe catastişe, fieştecare om cu numele lui şi cu cîte vite are, şi plătind îi da pecetluit; şi catastişele, unele era la vist<ierie>, altele aseamene la ispravnici şi altele aseamene la slujbaşi.
Deci presfirăndu-să slujbaşii cu bucuriie şi cu mumbaşiri prin plăşile judeţelor şi mergînd prin sate ca nişte lupi flămînzi şi ca nişte holtei de // cîini leşinaţi, să fie văzut cineva- nemilostivirea lor şi ce făcia cu creştinii, că-i apuca de a înplini banii; şi, dînd zor, cum am zice în zece-cincisprezece zile, să s<ă> istovească dajdea văcăritului. Oamenii nu prea avea bani, fiind în mijlocul ernii, târgurile iarna nu era să vînză oamenii vite, vremea de coasă şi de sapă nu era să lucreze, să câştige bani, să s<ă> plătească, bucate încă nu prea era să vănză; ci numai o seamă de oameni care mai avea putere să plă-tiia.
Iar slujbaşii închidea oamenii şi mueri prin coşeri şi îi înneca cu fumuri de gunoi şi cu ardei îi afuma şi îi ţinea închişi ziua şi noaptea flămînzi, să dea bani. Pe alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele de garduri şi-i bătea cu bicele; pre alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpadă geroasă. Aşa chinuia pe creştini! O, amar de bieţii creştini, că plângea şi să văeta şi săracele văduve ţipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbaşi, că avea urechile astupate ca aspidele şi ca vrăjmaşii ucidea oamenii164. încă prez Olt au şi omorît mumbaşirii turci pe mulţi, din care pre unul rudele lui l-au dus la Bucureşti şi l-au băcat (sic) cu carul în curtea domnească, să-l arate lui vod<ă>. Şi înştinţăndu-să vod<ă> au zis să dea bani că nu-i va omorî niminea, iar nu // i s-au făcut milă să poruncească slujbaşilor să mai slăbească pre creştini, ci zicea să dea bani că nu-i va omorî niminea. O, vai de sufletu lui, nesăţiosului domnu ! Şi nu ştiia că peste puţină vreame nu va fi milă nici lui D<u)mnezeu, nici norodului de el, ticălosul!
Şi vom spune şi sfârşitul nesăţiosului domn. Că după ce au început a duce la visteriia lui bani cu carăle, mulţime multă, el să bucura. Iar boerii, unii şi gelepii, cumpăra vite de pe la oameni pe fiece, de făcia cirezi, să câştige bani sângeraţi: şi lua boi, cîte 10 sau 12 lei, bou ales, mare; vacile, 4—5lei alease, iar mai jos vite, cîte 2 lei sau 3; încă şi căte 2 zloţi junica, că oamenii nu avea cui să le vînză iarna, pre cum am zis, ci le da de mare nevoe, că-i munciia tiranii.
Aşadar, de la dechem<brie> pînă la fevruaiie 15, cu iuţime şi munci greale, mai istovisă dajdea văcăritului slujbaşii cu mumbaşirii şi trimitea banii la vistierie necurmat, ziua şi noaptea de prin toate judeţele, că veniia de la domnie cu porunci mumbaşiri preste mumbaşiri şi slujbaşii să siliia ca să iasă bani, să câştige şi ei să mănânce carne // de creştin.
Şi măcar că a fost porunca lui vod<ă> să să ia văcărit şi de <la> boeri mari şi mici şi de la slujbaşi, dar n-au luat de la ei, ci numai de la lăcuitori<i> ţării şi de la m<ănă)stiri, precum am spus înnainte. Că porunca au fost făţarnică, că necum să ia de la boeri văcărit, ci încă le-au dat bani din dajdea văcăritului, ca nu cumva să să unească boerii şi să dea arzoval la înpăratul pentru el.
Şi fieştecăruia, boerilor celor mari, cei din Bucureşti şi celor din Craiova, ie-au trimis, căruia cîte o pungă de bani, altuia doao şi la unii încă mai mult, precum am şi văzut cu ochii, cu cuvînt că li să dă milă domnească. O, Doamne, multă iaste răbdarea ta şi îndelung nu răsplăteşte în grab-această nedreptate !
F.69(61% coala 16
F.69v.
F.70(62)
71
Că domnul cel nedrept ia de la săraci bani, chinuindu-i şi omorîndu-i, şi dă* ruiaşte pre cei bogaţi şi îndestulaţi. Zice Scriptura că D<u)mnezeu iaste milostiv, şi adevărat că iaste, dar iaste şi drept judecătoriu şi răsplătitoriu binelui şi răului.
Aşa dar, în diiastima vremii văcăritului, de la deche(m)vrie 5 pănă la fevruar 15, grecii de la Ţarigrad n-au încetat a arăta prin regeale şi prin F.70v\ alte obraze mari la înpăratul // pentru vod<ă> Hangerliul, că au prădat ţara cu luarea zaherelelor în bani şi în natură, peste orănduială şi preste măsură şi n-au mai rămas nimic în ţară şi au pus şi văcăritu, de au sărăcit de istov raiaoa şi au deşertat cheleru înpărătesc de nici vite, nici bucate, nici bani n-au rămas la oameni în ţară şi au rămas raiaoa să să hrănească cu sape de lemnu şi înpărăţiia n-are ce să mai scoaţă din ţară 165.
Dând grecii şi bani mulţi la divaniştii înpăratului să scoaţă pe vodă Hangerliu din scaun 166, să să pue vreunu din ei domnu, şi arătând înpăratului de urmarea beiului Hangerliu, cum şi a lui căpit(an) paşa, încă pliroforisind pe înpăratul că dajdea văcăritului iaste oprită şi de înpăraţii cei mai de-nainte ai Ţarigradului cu fermanuri, ca să nu sărăcească ţara şi raiaoa de istov, precum au sărăcit-o beiu Hangerliu şi căpit(an) paşa, <care> au scos ferman înpărătesc cu înşălăciune de l<a> înpăratul să pue pre raia dajde văcăritul.
înpăratul, auzind aşa, s-au măniiat foarte rău, dar au mai îngăduit pentru hatăru cadănii lui capitan paşa (însemnare marginală: Vezi venirea lui căpitan paşa la Bucureşti), fiind vod(ă> ciracu lui căpit(an) paşa.
(PENTRU MERGEREA LUI CĂPIT<AN> PAŞA ÎN BUCUREŞTI)
Deci într-acea vreme au venit căpit(an) paşa cu agalele lui la Bucu-F.71(63) reşti167 şi acolo//, petrecînd doao săptămîni, făcutu-i-au vod(ă> zăefeturi; şi au zis căpit(an) paşa lui vod(ă> să cheme pe boerii cei mari cu cocoanele lor la zăefet. Şi chemînd vodă boerii, au venit, după poruncă, fără cocoane. Vod<ă>, văzînd că n-au venit cu muerile lor, nu i-au silit, ci au trimis pe postelnicul cel mare şi pe cămăraşu de au adus mueri podarease, curve şi cărciumă-rese; însă au ales mueri mai chipeşe şi mai frumoase şi le-au înbrăcat cu haine frumoase din cămara lui vod(ă>, făgăduindu-le daruri domneşti să facă toată voia lui căpit(an) paşa şi agalelor lui şi să să sloboaze la chefuri. Deci, la vrea-mea measii, le-au poftit la masă să şază cu boerii şi aducăndu-le vel postelnicul) le-au numit că sînt cocoanele boerilor, arătînd: „Iată, aceasta e Brăn-coveanca, aceasta Golească, aceasta e Corneasca, aceasta e cutare şi aceasta e cutare, Filipeasca" 168.
Căpitan paşa, văzîndu-le, s-au bucurat; şi şăzînd toate la masă cu boerii şi vod<ă> şi căpitan paşa cu agalele, zicăndu-le muzicile la masă. Şi după ce au mâncat, s-au sculat şi, rădicând masa, au poruncit căpitan paşa să joace boerii cu cocoanele lor; şi au şi jucat şi ţiind F.7lv. jocuri pănă seara. Şi iarăşi //, puind masa, şi după masă jucînd, pînă în puterea nopţii; şi încetând, au zis căpitan paş<a> lui vod<ă> să-i oprească pe una mai aleasă pentru culcare, că ştie el că sînt bucureştencele iubitoare de înpreu-nare; şi aşa s-au şi făcut. Şi cealelalte le-au dat la paturile agalelor. Şi boerii s-au dus la casele lor, poruncind vod<ă) postelnicului să spue muerilor să le *ie (turcilor) cu voe. Iar dimineaţa au dăruit turcii pe mueri bine, socotind că sînt cocoanele boerilor, şi le-au slobozit. Apoi cămăraşu le-au dezbrăcat de hainele cu care le-au fost înbrăcat şi le-au dat drumu 16 9.
Şi mai trecînd vreo două, trei zile, căpit(an) paşa au plecat la Dii şi sosind la ordie au chemat pe Leu paşa şi i-au zis: „Babalîc, ce să facem că nimic nu isprăvim cu Diiul, după porunca ce avem şi voiu cădea în primejdie de viaţă
72
de înpăratul". Leu paşa au zis: „Să-mi dai bani să plătesc lefile askerliilor şi apoi să ne gătim să mergem, că într-al chip agalele nu vor să meargă". Căpitan paşa, dacă au văzut aşa, că pricinueşte Leu paşa, i-au dat o sută de pungi de bani să dea lefile la askerlii. Leu paşa au luat banii şi au poruncit agalelor să se gătească cu turcii de război. Şi au scris şi Pazvandului pe taină să sa gătească şi să iasă cu toată puterea asupra // lui căpitan paşa, în cutare noapte fără de veste şi să-l lovească de toate părţile, fără nici-o frică, că se va scula şi el cu oastea lui ca cum ar fi ajutor lui căpitan paşa, dar turcii lui sănt povăţuiţi să dea şi ei năvală să tae pe turcii lui căpitan paşa.
Aşadar, sfătuindu-să Leu paşa cu căpitan paşa, puind soroc şi zi în care vor porni, însă să meargă oastea slăvimii tale înnainte, frunte (au zis Leu paşa), ca să nu pizmuiască ostaşilor miei cum că ei sănt cei de pe urmă. Deci căpitan paşa, amăgindu-să, au poruncit agalelor ca la'ziua sorocului să pornească şi să meargă ei cu oştile înnainte, ca o oaste aleasă a lui şi cu tunurile.
Deci Pasvandu, ştiind sorocu, a poruncit agalelor toţi să fie gata şi cu o zi, dooă mai nainte de soroc, au deschis porţile cetăţii foarte cu linişte şi eşind oastea Pazvandului, aleasă, voinică, călărime. Şi într-o noapte ca nişte lei a izbit oştile lui căpitan paşa fără veaste şi dînd iute război, oastea lui căpitan paşa şi-au pierdut cumpătu şi, pînă a să găti, pazvangii(i) i-au luat în goană, tăindu-i şi înpuşcăndu-i cu şişinele.
Leu paşa au strigat oştile sale să meargă să dea ajutor lui căpitan paşa. Ei au mers şi au dat ajutor Pazvandului, cum au fost // învăţaţi; şi au dat pazvangii năvală de au stricat rău oastea lui căpitan paşa, de au căzut mulţime tăiaţi şi înpuşcaţi. Şi, gonindu-să, s-au risipit care încotro au văzut cu ochii şi au rămas tunurile şi calabalâcurile lui căpitan paşa şi prăvăriia. Şi dacă s-au luminat de ziuă, au cotelit pe turci<i> cei morţi, luîndu-le armele şi hainele şi banii ce au găsit. Şi pazvanzii au cărat de au băgat toate în cetate şi zahereao toată şi vitele, oi şi vaci, tunurile şi barutul i ghiulelele. Şi spun că făina ce au fost acolo făcută movile s-au călcat de cai şi au fost umblând caii ca prin noroi prin făină.
Iar căpitan paşa, în noaptea aceea, abiia au scăpat de au fugit cu vreo 20 de turci la Oreaova şi de mare frică şi groază s-au bolnăvit să moară 17°. Oastea lui Pazvandu s-au băgat iar în cetate cu mult câştig, umplăndu-să dă toate. Oastea lui Leu paşa s-au aşezat iar la ortacul lor. Leu paşa şădea la cortul său; şi ce au mai fost oaste de la alţi paşi, dacă au văzut aşa că s-au risipit puterea lui căpitan paşa, ei <au> fugit care de unde au venit, unii s-au dus la Pazvandu.
(PENTRU TĂEREA CAPULUI<LUI> LEU PAŞA, PĂRTININD
PAZVAND<U>LUI> //
Căpitan paşa, dacă s-au mai îndreptat din bolnăvirea ce i s-au pricinuit, dovedind că toată neunirea paşilor la război au fost răzvrătitori tuturor Leu paşa şi povaţa Pazvandului el <a> fost, de i-au spart oastea şi l-au gonit şi i-au luat tot, au scris înpăratului pe larg, de toate. înpăratul foarte s-au mandat şi au scris ferman la căpitan paşa ca oricum va putea să tae capu lui Leu paşa.
Şi, după ce au mai trecut cîteva zile, au scris căpitan paşa lui Leu paşa: „Multă sănătate şi dragoste mării tale, babalîc! Iată că, mai dăndu-mi în de bine din bolnăvirea ce mi s-au întâmplat de către hainu Pazvandu, poftesc pe slăvimea ta, babalîc, să iai osteneală să vii aici la mine sa mai şădem de vorbă, a mă parigorisi cu slăvimea ta şi a ne mai sfătui ce să facem cu Diiu; iar de nu vei putea veni, să viu eu la măriia ta".
F.72(64)
F.27v\
F.73(6J), coala 17
73
Leu paşa, cetind mehtupul, s-au amăgit şi i-au dat răspuns într-acest chip: „Priimind prea cinstitul mehtupul slăvimei tale, m-am bucurat că iaste mării tale mai binişor şi te-ai mai îndreptat; şi, fiind încă zaif, să nu vii măria ta la mine, ci peste doao-trei zile, voi veni eu la măriia ta şi ne vom parigorisi unul cu altul". //
F.73v.	Căpitan paşa, luînd această înştiinţare, i-au părut bine şi, chemînd pe
patru ianiceari de ai lui, aleşi şi voinici, să fie gata cu armele grijite şi seara cînd va şedea cu Leu paşa de vorbă şi le va face semn, să dea năvală să-l omoară, să nu scape viu, că iaste ferman la mijloc şi le va da daruri mari şi-i va face şi agale, după ce-1 vor omorî. Cioh<o)dari<i> s-au făgăduit că îi va înplini voia şi va arăta slujba şi în faptă.
Deci, viind Leu paşa, l-au priimit căpitan paşa cu mare cinste, întîm-pinăndu-1 afară din iatac; şi întrînd amîndoi în iatac i-au dat dulceaţă, cafea, cebuc şi alte zaharicale. Apoi i-au făcut ospătare la masă, cu feliuri de feliuri, bucate scumpe şi făcîndu-şi voe bună cu el, ca să nu să priceapă de ceaia ce i să găteşte; şi, şăzînd seara la vorbă, mult <un> ceas, nimic bănuindu-i de ceia ce i s-au întâmplat de către Pazvandu şi trecând <de atunci) doao săptămîni, Leu paşa vrănd să întoarcă la ordiia lui, căpitan paşa i-au zis: „Babalîc, mai şezi o zi, doao, să mă sfătuieşti cum să mai scriu lui înpăratul pentru Dii". Leu paşa l-au ascultat. Iar în ziua aceia, daca s-au făcut seara, după masă au . şezut multă vreme la vorbă; şi ca să vază la cîte ceasuri iaste, să să odihnească, F.74(66) au II scos şi unul şi altul ceasornicile şi, văzînd că este vremea târziu în noapte, era să se scoale Leu paşa să plece la iatacul lui.
Căpitan paşa au strigat să aprinză felinarăle, iar celor rânduiţi le-au făcut sămn, fiind că era în casă de asculta şi strejuia lucrul; şi îndată ce văzură că le face sămnu, săriră toţi patru fără de veste în spinarea lui Leu paşa şi întîi au dat cu pistoalele de l-au ciuruit găuri cu gloanţele, apoi au înfipt hangerele în pîntece. Pusu-i-au şi laţ de gît şi aşa l-au omorît de năprasnă m. Şi a doao zi i-au jupuit capul şi, umplînd pielea cu bunbac, l-au trimis îndată la Ţarigrad, la înpăratul, iar trupul i l-au aruncat în Dunăre. Şi ce au găsit la el, bani, haine, arme, ceasornice, le-au luat acei ce l-au omorît; şi i-au făcut căpitan paşa agale. Iar turcii lui Leu paşa, de frică, n-au ştiut care încotro au fugit.
Scris-au căpitan paşa la agalele lui Leu paşa la ordie cum că pe paşa lor l-au omorît ca pre un viclean al înpărăţiei cu fermanu înpăratului, iar ei să stea pe loc cu oastea pînă va lua a doilea poruncă ce să facă; dar au fugit turcii mai toţi, dacă au auzit că au omorît pe paşa al lor.
<CUM S-AU MEŞTEŞUGIT CAPIGIU DE AU TĂIAT PE VOD<Ă>
HANGERLIU)
F.74v. Iar [vodă] vodă // Hangerliu nu curma trimiţind porunci strajnice şi mumbaşiri preste mumbaşiri pe la ispravnicii judeţelor, să dea zor slujbaşilor să istovească dajdia văcăritului; iar slujbaşii nu înceta a muncii pe creştini să dea bani. Lăcuitorii nu mai avea de unde să mai dea, că le ajunseasă cuţitul la os şi vitele nu avea cui să le vănză, că şi carii cumpăra, căuta să le ia pe nimic, ^precum mai sus am scris. Iar la Ţarigrad încă nu înceta grecii a arăta ce e pe ţară, ca să mazilească pe Hangerliu, să încapă vre unul din ei domn 172.
Deci, prea milostivul D<u)mnezeu, auzind strigarea săracilor şi năcazurile lor, văzînd şi a văduvilor plângere şi tânguire, n-au mai putut suferi pe nesăţiosul şi nemilostivul domnu, carele au zis în inima lui că nu iaste D<u)mnezeu să răsplătească, dat-au gînd înpăratului să-i curme viiaţa. Şi îndată au chemat pe vezirul şi i-au poruncit (marginal: cu străjnicie) să să scrie ferman şi să
74
trimiţă capigiu înpărătesc să meargă să tae pe vod<ă>, să-i aducă capu la înpărăţie, pentru prea multă răutate şi sărăcie ce au făcut raialilor înpărăteşti din Valahiia.
Şi de grab vezirul au poruncit unui ca // pigiu iscusit şi măestru a tăia pre cei mari cu cumpătare şi i-au zis vezirul: „Iată fermanu înpăratului, cu putere mare şi cu straşnică poruncă! Ia-1 şi mergi la Valahiia de tae capul beiului de acolo şi-l ado spre a-1 vedea preaputernicul nostru înpărat, că iaste nevrednic a fi bei. Şi, de nu vei înplini porunca, capul ţi-1 voi tăia !".
Capigiu, luînd fermanu, s-au închinat vezirului şi, gătindu-să, au plecat, luînd cu el un harap groznic la chip şi mare, cu îndrăzneală la ucidere, buzat la gură. Şi viind pe drum, pe la hanurile de beilicuri, nu spunea nimuiui unde merge şi cu ce treabă iaste trimis, ci cu cumpătare, din conac în conac, mergea cu grăbire. Pentru că domnii ţării au oameni turci, hangii de le dă plată, bani mulţi, de ispitesc pe cei ce trec de la înpărăţie la Bucureşti şi dacă dovedesc că merg la vod<ă>, cu poruncă ori de bine ori de rău, cu mare grăbire merg înnainte şi spun lui vodă ca să să păzească şi iau bacşişuri mari de bani.
Deci, sosind capigiu la Bucureşti, au mers la hanu [lui] Beilicului, după obicei. Şi, şăzănd la han trei zile, au spus că merge la Dii, la // căpitan paşa şi la Ostrov, cu porunci înpărăteşti; şi lui vodă iar aseamenea i-au spus cel ce au fost trimis de au cercetat pentru venirea capigiului.
Deci capigiu, gătindu-se cu ai lui, au încălecat şi au mers de au intrat în curtea domnească şi au descălecat la scară; şi întrînd în casă la logofeţie, au zis să facă arătare beiului că are a vorbi cu măriia sa din gură, cuvinte de taină, de la dragomanul mării sale de la Ţarigrad şi iaste călătoriu de nu poate zăbovi. Şi ducând pe capigiu la vel postel<nic> şi spuind şi lui, au mers postel(nicul) la vodă şi i-au spus. Vodă au zis: „Lasă-1 să vie!" Postelnicul au zis: „Ba să-i spunem că eşti măriia ta zaif, că are cu el şi un arap groznic". Vod<ă> au zis: „Aşa au obiceaiu capigii<i> de iau cu ei cîte un om groaznic, pentru mândrie; ci să vie să vedem ce-m va spune de la dragomanu".
Postelnicul) au mai ispitit pe capigiu şi au zis că măriia sa iaste acum cam zaif, ci la întoarcerea sa va veni pe la Bucureşti şi va afla vreme de va vorbi cu măriia sa. Capigiu au zis: „Eu avînd fermanuri către capit<an) paşa pentru turburarea Pazvandului şi pentru alte trebi // înpărăteşti şi voiu să merg şi la Ostrov la haianu şi de acolo nu întorc pe aici, căci pe aici am venit într-adins să-i spui cele ce mi-au spus dragomanul mării sale. Ci voi să vorbesc cu măriia sa cinci-şasă cuvinte şi să plec, (marginal: că nu poci zăbovi")
Postelnicul), mergând iar la vod<ă> şi mai spuindu-i zisele capigiului, i-au zis: „Să vie să-m spue !2 Deci postel<nicul> au zis capigiului: „Te pofteşte măriia sa”.
Şi, mergînd capigiu cu arapu, au intrat în iatac la vod<ă> şi i-au părut bine că au apucat înlăuntru; şi, făcîndu-i capigiu obicinuita închinăciune cu măna, după obiceaiul turcescu, aseamene şi vod<ă> către capigiu, l-au poftit să şază şi au şezut în pat pe saltea lăngă vod<ă>, iar arapul au şezut pe laviţă sau pe scaun. Dat-au capigiului cafea şi cebuc, iar harapu n-au priimit. Şi începând a vorbi unul cu altul, întrebând vodă pe capigiu de ceale ce sănt la înpărăţie, capigiu i-au spus ceale ce au ştiut. Vodă (marginal: înfiorîndu-să vodă de vederea harapului), au făcut sămnu postelnicului să mai cheme cio-hodari<i> în casă, grăindu-i franţozăşte.
Şi eşind post<elnicul> afară, harapu au sărit reapede în spinarea lui vod<ă>, puindu-i laţul în gît, capigiu au slobozit amăndoao pistoalele odată în pântecele lui vodă, harapul îl sugruma cu // laţul, trăgînd<u-l> cu amîndoao mîinile jos din pat; şi fiind şi vod<ă> cu vărtute de să zvârcolea, capigiu au
F.75(67)
F.7 5v.
F.76(68)
F.7 6v\
75
înfipt hangerul în pîntece-i, de i-au vărsat sângele. Harapu şedea pe el şi-i frângea grumazi, iar cebuciu şi peschergiu au <în>ceput a ţipa. Şi cînd a slobozit pistoală, au sărit ciohodari<i> şi au sosit postel<nicul> cu ei, dar capigiu a strigat: „Dur, bre, ferman''. Şi au stătut toţi (marginal: n-au îndrăznit să facă nimic dacă au auzit de ferman).
Harapul au tăiat capul lui vodă, încă izbindu-să vod<ă> viu şi tăvă-lindu-să în sânge; şi, puindu-i ştrangul în picioare, i-au tras trupul pe scări, jos, în curte. Şi dezbrăcăndu-1, au luat bani<i>, ceasornicu şi inelele, harapu 17?. Şi trupul l-au lăsat în mijlocul curţii, gol; iar doamna Hangerliului cu fetele ei şi cu copii<i> ţipa şi săriia pe ferestri afară, de frică, că se temea să nu o tae şi pe ia şi pe copii<i> ei.
Deci, străngăndu-să cei ce s-au aflat în curte şi boerii, li s-au citit fer-manu şi auzind toţi s-au înfricoşat. Iar boerii cei mari, divanişti, dacă au auzit, au eşit pe afară la moşii, temîndu-să nu cumva va avea osebit ferman să tae şi pe vreunul din ei174
Aşa săvărşindu-să omorîrea, macar că poste<lnicul> au sfătuit pe vod<ă> să nu lase pe capigiu că are arap groaznic şi pe sămuire se va întîmpla // F.77(69), cevaş, dar vod<ă> s-au înduplecat cu mintea, socotind că-i va spune cevaş-coala 18 pentru el, ce să face la Ţarigrad, Dum<ne)zeu slobozind să cază în ispită.
Şi lăsînd acolo trupul după poruncă, au zis harapul: „Iată câinele cel ce au mâncat rai<a)oa înpăratului". Şi zăcînd pînă a doao zi, niminea nu îndrăz-niia să zică sau să întrebe ceva. Harapul au jupuit capul lui vod<ă> şi spălînd pielea (marginal: de sânge) l-au umplut cu bumbac. Capigiu au poruncit să vie doamna cu copii<i> ei în casă-i cu <că> nu are poruncă a le face vre un rău şi să nu aibă nici o frică. Postel<nicul> au mers de au chemat-o şi o au adus la iatacu ei.
Harapu au pus capul lui vodă pe o tavă şi l-au dus la doamna de l-au pus pe o masă, să să uite la el, zicăndu-i: „Iată capul bărbatului tău" ; aceasta au făcut ca mai mare jale să dea doamnei şi copiilor, să dia la bani să-l rădice. Doamna să j ăluia cu ţipet şi cu copii(i) i fetele ei. Deci au chemat capigiu pe vel post<elnic> şi pe vel cămăraş şi pe vel vistier, zicînd să nu să teamă că nu le va face nici un rău; şi abiia au venit cu mare frică, temîndu-să să nu-i tae.
Şi au întrebat unde sînt teşcherealele ceale pecetluite ce le-au făcut ca să le dea la raele, după vitele ce au avut, vrînd să ia birul de la dânşii, pe acealea. Iar cămaraşul şi post<elnicul> şi visti<erul> au arătat de frică; şi, scoţîn-F.77v. du-le din cămară, spun că au // fost trei săpeturi de pecetluituri. Şi au zis capigiu de le-au dus în mijlocul curţii unde era trupul lui vodă, poruncind harapului să le pue toate pe trupul lui vodă grămadă şi să le aprinză cu foc să arză pe trupul lui; şi au poruncit să strige telali pe uliţă, să să strîngă norodul să vază.
Deci, văzînd aşa, postel(nicul) i cămăraşul au căzut la picioarele capi-giului cu rugăciune să nu să facă una ca aceasta, ci să să milostivească să lase trupul lui vod<ă> să-l îngroape şi pecetluiturile să le arză deosebit şi să le dea o sută de pungi de bani. Capigiu, văzînd că le dă mulţi bani, au dat voe să rădice trupul lui vodă să-l îngroape şi pecetluiturile le-au ars în mijlocul curţii; şi spun unii că l-au îngropat cu preoţi, făcîndu-i pogrebaniia şi au luat şi capul lui vodă din casa doamnei.
Şi îndată au poruncit capigiu boerilor ca, după fermanu înpărătesc, să scrie la toţi ispravnicii judeţelor să rămăe văcăritu jos, să nu să mai supere raialele de acea dajde. Şi, luînd banii de la vistier i cămăraş i postel(nic) i de la doamnă tot galbin<i>, au plecat la Ţarigrad, cu capul lui vod<ă>; şi ducăn-
76
du-1 la inpăratul, s-au făcut mare cercetare de s-au dovedit prin mărturii că // este adevărat acela capul Hangerliului.
Iar atunci cănd au eşit porunci în ţară să rămăe văcăritu jos, care pe unde s-au întâmplat bani adunaţi, i-au oprit boerii, ipravnicii şi cu zarafii lor şi taxidarii i slujbaşii i zapcii cu mumbaşirii. Şi pe drumuri carii îi ducea îi răpiia boerii, tăinuind şi zăcând că nu s-au găsit bani strînşi cînd au sosit poruncile; şi aşa s-au umplut de bani boerii şi slujbaşii, iar raialele au rămas săraci.
Şi aşa au domnit Hangerliu doi ani şi mai bine.
A DOAO DOMNIE A LUI ALEXANDRU MORUZI VOEVOD LA LEAT 1800
<ŞI PENTRU PAZVANDU)
După tăiarea Hangerliului, au pus inpăratul domnu ţării iar pe Moruzi. Şi intrînd în Bucureşti cu halai mare 176, după obiceaiu domnilor şi şezănd în scaunul domnescu, i s-au închinat toată boerimea, sărutăndu-i mâna şi rănduind boeriile divanului, după obiceaiu. S-au liniştit câteva zile, apoi au început a căuta treaba pentru oştile de la Dii. Căci căpit<an> paşa, dacă au tăiat pe Leu paşa, s-au întors la Dii şi au înpreunat cîtăva sumă de oaste să bată Diiu. Şi porunciia lui vod<ă> Moruz să poarte de grija // oştilor, cu zaherale, cu vite, cu cară de oaste şi altele ce trebueşte 176.
Iar inpăratul turcesc, văzînd că cu turcii nu va putea nimica să facă, nici va putea să scoaţă hainu din cetate şi înţălegănd că Pazvandu s-au unit cu cîrjalii şi face mare turburare înpărăţii, căci cărjalii prăda oraşe şi sate prin Ţara Turcească şi le ardea cu foc de rămânea pământul gol şi haznalele înpărăteşti le răpea de pe drumurile Ţarigradului şi toată avuţiia o ducea în cetatea Diiului, la Pazvandu, că le era cetatea conac şi Pazvandu gazdă şi-l avea mai marele lor şi povăţuitor; şi încă era sfatul lor să rădice pe Pazvandu să-l facă înpărat cu cetatea Odriiului, unde au fost mai denainte scaun înpă-rătescu. Aşa dar, dovedind inpăratul de aceastea de toate, s-au socotit cum va putea birui pe nesupuşii înpărăţii şi cum va putea să sfarme cetatea Diiul, să strice cuibul cărjaliilor şi al Pazvandului.
Deci poruncit-au la divanistii, regealile sfatului înpărătesc, ca înpreună cu marele muft<i>u, patriarhul turcescu, şi cu vezirul să facă divan, fiind şi însuş înpăratul în divan. Deci, străngăndu-să toţi şi făcând divan, unu zicea una, altul zicea alta, iar altul într-alt chip; unii zicea adecă // ca să aducă oaste franţuzască cu tunuri să spargă cetatea; altul zicea să poftească pe nemţi, că sînt vecini, să bată cetatea înpreună cu turcii177, iar alţii zicea să poftească pe muscali că ei sînt mai războinici şi vor face biruinţă mai curînd. Iar înpăratul şădea după perdeao divanului, precum iaste obiceaiul înpăraţilor turceşti, ca să nu i să vază faţa, şi asculta cine ce grăeşte; şi, săvărşindu-să divanul, s-au dus înpăratul în iatacul lui şi ceilalţi la ale sale.
<IN TRAREA FRANŢOZILOR ÎN MISIR ŞI ÎN PALASTINA ŞI CUM ERA SĂ VIE MUSCALII SĂ BATĂ CETATEA DIIUL)
Deci într-acea vreme s-au făcut înpărat Roşii marele Pavel, fiul înpă-rătesii Ecaterinii, fiindcă înpărăteasa Ecatherina au răposat întru fericire 178. Şi avănd înpărăţiia turcească război cu franţoţi<i> (sic), fiind că franţozi<i> au stricat pacea cu ei intr-acea vreame, că aflasă că oştile turceşti s-au adunat la Dii şi ei întrasă în Misir de cuprinsasă toată stăpânirea Misirului şi să întinsasă de întrasă şi în Palastina, adecă în părţile Ierusalimului17 9. Fran-ţozi<i> pe atuncea nu avea craiu să îş<i> tăiasă craiul lor 180 şi să aşăzasă
F.78(70)
F.78r.
F.79(71)
77
12 miniştrii de ocărmuia crăiia şi judeca ţara, iar Bonaparte era voevod oştilor, adecă feltmaşar m. Şi el întrasă cu oştile în Misir, că căuta franţozi<i> să// F. 79v. cuprinză aceaste ţări cu stăpânirea lor, să-ş<i> deschiză drum printrănsele mai drept la America, Ţara cea Noao, unde au şi ei parte de stăpânesc l82.
Şi înpăratul Ţarigradului, văzînd că franţozi<i> au intrat în stăpînirea înpărăţii lui, au poftit pe înpăratul Roşii, Pavel, să-i dea oaste ajutor asupra franţozului; şi i-au dat o sută de mie, căci nu-i era voia nici înpăratului Pavel să să lăţască franţozi<i> în ţările turceşti şi apoi mai la urmă să să întinză şi la Crîm, în stăpânirea muscalilor, precum le şi era gândul franţozilor.
Aşadar, înpăratul turcesc, după cum au aflat divaniştii lui să facă, au chemat îndată pe vezirul şi i-au poruncit să chieme pe elciu muscălesc l82bis să-i cuvinteaze despre partea înpăratului, ca să scrie la înpăratul Pavel, fiind că era în prietenie şi pace cu el, să-i trimită oaste muscălească să bată cetatea Diiului, să o sfărâme, să scoaţă pe hainu înpărăţii, Pazvandu, carele au turburat toată înpărăţiia.
Şi viind elciu la vezirul şi spuindu-i vezirul zisele înpăratului, elciu au dat cuvînt că va înştinţa cu ştafetă pe înpăratul la Petruburgu şi pănă în zece zile va veni răspuns; şi îndată cu curier au înştinţat înpăratului Pavel cererea înpăratului turcesc.
F.80(72)	Şi viind curieru cu răspuns au arătat răspunsul vezirului // cum că de
va mulţămi pe înpăratul Pavel cu aceaste doao prinţipaturi mici, Valahiia şi Moldaviia, de a fi supt stăpânirea Roşii, va orăndui un comandir general, cu 12 mie oaste aleasă, cu tunuri mari şi, cu ajutoriul lui D<u>mnezeu, în 24 de ceasuri, va sfărâma cetatea, de nu va rămînea piatră pe piatră şi nu numai pe Pazvandu îl va da în mîna înpărăţii sale, ci şi pe ceilalţi hainii şi turburătorii înpărăţii îi va supune şi va face linişte şi pace înpărăţii sale.
Vezirul, mergând la înparatul, i-au arătat ceale ce i-au spus elciu muscă-lescu. înpăratul au priimit bucuros şi au zis că mai bine iaste să dea aceaste doao ţări muscalilor, ca să supue vrăjmaşii şi turburătorii înpărăţii, să înpă-raţască cu pace şi în linişte, decît să piarză înpărăţiia. Vezirul au zis: „Aşa iaste, prea puternice înpărate". Şi au poruncit înpăratul vezirului să spue elciului să scrie înpăratului său că primeşte cererea şi-i va da aceste doao, ţări, ci să rânduiască oşti cît mai în grab să meargă la Dii, să sfărâme cetatea, cuibul hoţilor şi al hainilor. Şi spuind vezirul elciului, elciu au zis să facă înpăratul contract, adecă zapis, să-l trimită înpreună cu înştinţare la înpăratul; F.80v. iar căt pentru oşti, sănt gătite şi aproape unde să oştesc la locul // cu franţozii şi de acolo după poruncă să va dăspărţi un corpos cu toate ale războiului şi va veni la Dii cu grăbire.
Vezirul arătînd înpăratului zisele elciului, înpăratul îndată au poruncit să facă contract, carele s-au şi făcut; şi, dăndu-1 elciului, l-au trimis la înpăratul Pavel, la Petruburg 183.
Pavel, înpăratul Roşii, au scris ştafetă prin grabnic corier, poruncind lui Sovoro gheneral, comandirul cel mare 184 , să orănduiască generări cu corpos de 1200 ostaşi-piotă şi husar<i>, cazaci, călărime, cu tunuri mari cu cephănale şi cu avantop cu gumbărale să arunce în cetate şi cu cartace şi cu toată silinţa să sfarame zidurile cetăţii Diiului şi să o risipească cu putere, din temelie, a nu mai fi cetate. Care oşti s-au fost şi orânduit şi au fost şi plecat a veni asupra Diiului.
Scris-au înpăratul Ţarigradului şi lui vodă Moruz să facă toată gătirea oştilor muscăleşti, zahereale şi fănuri, orzu şi conace cu orice va trebui, că iaste să vie pe aici prin ţară la Dii să sfărâme cetatea l85. Moruz vod<ă>, F 81(73), văzând fermanul înpăratului, au fost dat poruncă ispravnicilor judeţelor să coala 19. scrie fănurile oamenilor şi zaherea: // grîu, orzu, vite ce să va mai afla în ţară l86.
78
Dar, fiind la mare întristare, înţălegănd că înpăratul au dat aceaste doao prinţipaturi, Valahiia şi Moldaviia, întru stăpânirea muscalilor, bolind cu inima că va să să scape de chiverniseala vieţii ce o avea dintr-aceaste ţării neamul grecilor, s-au pus şi au scris la regeale divaniştii înpărăteşti, trimi-ţîndu-le şi o sumă mare de pungi de bani, să stea şi să mijlocească la înpăratul să nu dea aceaste ţări[i] muscalilor, ci să le dea alte cetăţi şi ostroave, în alte părţi, că aceste doaoă ţări sănt ca nişte cămări pline cu de toate înpărăţiei spre folos; şi de va lua muscalii aceaste ţări, peste puţină vreame să va pomeni şi înpărăţiia cu ei la Rumele. Sau măcar să dea înpăratul<ui> neamţilor aceaste 5 judeţe numai, dincoace de Olt, şi să-i poftească, că şi ei au oaste regulată şi vor primi să bată cetatea Diiul şi să o sfărâme.
Deci regealele, fiind enteresate, au mijlocit la înpăratul şi înpăratul au priimit sfatul regealelor şi au poruncit vezirului să spue elciului muscălesc că de va priimi alte cetăţi sau ostroave să rămîe aceaste ţări, că sînt trebuincioase pe seama înpărăţiei, precum arată regealele // divanisti. Vezirul, arătînd elciului, elciul au răspuns zicînd că nu priimeaşte înpărăţiia Roşii casteluri, că are destule de acealea, ci pentru hatârul înpăratului au priimit aceaste ţărişoare ca să-i facă odihnă şi să înpărăţească cu linişte; şi aşa, fiindcă au fost dat zapis pe acest aşezământ, n-au putut să facă a priimi muscalii alte cetăţi.
Iar vodă Moruz, înştiinţăndu-să că nu s-au putut a să schimba lucrul, fiind măestru, au făcut altă meşteşugire şi puind de au făcut harzoval, adecă jalbă către înpăratul, despre partea ţării cu mare plângere şi tânguire şi au iscălit pe toţi boerii ţării, mari şi mici, şi pe toţi breslaşii şi cumpănaşii187 jăluind şi ticăloşindu-să că au sărăcit şi li s-au prăpădit tot ce au avut cu răzmiriţa Pazvandului, atîta mulţime de oşti fiind pe capul lor, şi au rămas de n-au ce mînca şi mor de foame, cu mueri, cu copii cu tot. Că raelele mănâncă coaje de copaci şi tărîţe şi nici haraciul înpărătesc nu au de unde să mai dea şi cu sape de lemn, încălţaţi în opinci de coaje de copaci, prin alte ţări să hrănesc. Pentru care cu lacrămi fierbinţi să roagă să să milostivească prea puternicul înpărat asupra săracilor // raelele aceştii ţări, să iarte pe Pazvan-doglu, să nu mai vie şi oştile muscalilor, că nu mai au nici oştilor înpărăteşti să le dea zahereale. Şi Dumnezeu să te ţie mulţi ani să înpărăteşti. Prea plecaţi robii din Valahiia ai prea puternicii înpărăţiei tale 188.
Şi trimiţînd vod<ă> Moruz jalbă cu olac grabnic la capicheheiaoa lui la Ţarigrad, scriindu-i să o dea dragomanului şi să-i numere şi o sumă de pungi de bani, dragomanul luînd jalba de la capicheheiaoa lui vod<ă> cu banii dinpreună, mergând la înpătatul, i-au citit-o întru auz, de rând, toată.
înpăratul, înţălegănd şi auzind de ticăloşiia raelelor Valahiei, s-au milostivit şi au ertat pe Pazvandu, scriindu-i ferman, cum că, pentru rugăciunea săracelor de raele din Valahiia, îl iartă, măcar că nu e vreadnic ertăciunii, şi-l cinsteaşte cu paşalîcul Diiului189 şi i-au trimis doao tuiuri înpărăteşti de stă^ pănirea paşalîcului şi caftan înpărătesc de samur.
Deci, viind capigiu de la Ţarigrad, cu tuiurile şi cu caftanu şi, viind la poarta cetăţii, înştiinţăndu-să Pazvandu de venirea lui, că iaste de la înpăratul trimis cu veste bună, au poruncit Pazvandu să-i trimiţă întăi fermanu să vază ce scrie înpăratu // şi de va fi bine, îl va lăsa şi pe el de va întră în cetate şi să va învrednici a vedea şi faţa slăvimei sale; iar de nu-i va trimite fermanu, să să ducă de aci, că va porunci de-1 va face în doao bucăţi.
Capigiu au dat fermanu la un biinbaşă; ducăndu-1 la Pazvandul, au poruncit teftendariului de i l-au cetit; şi, văzînd că l-au făcut înpăratul paşă mare, s-au bucurat şi îndată au poruncit la patru agale mari cu odobaşi, cu bulugbaşi şi ciauş-başi să meargă cu o sută de paşalii turci aleşi, înbrăcaţi
F.81 r.
F.82(74)
F.82*/.
79
frumos, înpodobiţi cu argintărie şi cu doi armăsari înpodobiţi cu rafturi de sărmă cu aur şi să aducă pe capigiu cu cinste mare la sarai-divan. Deci, mergând agalele cu halaiu ş.; descldzăndu-să poarta cetăţii, dup<ă> salamalichiul ce i-au făcut, l-au luat agalele de supţiori şi l-au încălecat pe un armăsari şi, aducăndu-1 la divan-sarai, l-au cinstit, după obiceaiu, cu dulceaţă, cafea, cebuc. Şi odihnindu-1 un ceas, doao aci, l-au luat agalele de l-au încălecat pe celalalt armăsari şi, cu tot halaiul, l-au dus la saraiul Pazvandolui. Acolo, F.83(75) intrând în iatac, unde era Pazvandul, puţintel s-au mişcat Pazvandul //de i-au făcut cinste; şi aducând cafea şi cebuc, l-au cinstit. Apoi au pus masa şi l-au ospătat bine, fiind şi câteva agale mari şi bătrîni la masă cu toţii ai cetăţii fruntaşi. Aseamene şi a doao zi.
Iară a treia zi au poruncit Pazvandu de s-au adunat toate agalele cetăţii, cu haiianu Cara Mustafa şi cu toată oastea şi au făcut zeefet mare. însă s-au cetit întîi fermanu înpăratului, de paşalîc, înbrăcîndu-1 capigiu<l> cu caftanu înpărătesc şi dănd tuiurile la baractarii Pazvandului să le ţie, poruncind de au dat cu tunurile mult <un> ceas. Apoi a strigat toţi ostaşii: „Hala, Hala!" cu glas mare: „Să trăiască înpăratul şi măriia sa paşa Pazvandoglu". Şi apoi au şezut la masă cu toţi şi au ospătat.
Iar a patra zi au înbrăcat Pazvandoglu pe capigiu cu caftan de la el şi i-au dăruit o mie de galbini şi un armăsar înpodobit cu raftur<i> şi au trimis la înpăratul carte de mulţămire şi că va fi cu supunere; scris-au şi lui vodă Moruzi că îi mulţămeşte ca unui prietin şi să vă avea bine cu el.
Şi aşa, după porunca înpăratului, căpit<an> paşa cu oştile lui s-au dus // F.83v. la Ţarigrad, luînd multe pungi de bani de la Moruzi vod<ă>, poclon. Aseamene şi ceilalţi paşi ce au mai fost cu oştile lor s-au dus careş la sarhatul lor. Şi oştile muscăleşti încă s-au oprit de a veni la Dii, pentru că înpăratul turcescu, dacă au ertat pe Pazvandu, de loc au trimis jalba Ţării Rumâneşti la Petruburg, la înpăratul Pavel să o vază şi i-au scris că au rămas jos cererea şi legătura ce au fost făcut pentru Dii, ca £ă nu mai pătimească raelele.
înpăratul Pavel, văzînd jalba ţării, au căit pe săraca de ţară şi au scris comandirului să oprească oştile de mergerea la Dii, să stea de război asupra franţezilor, precum au şi stătut, că, biruindu-i, i-au scos din Misir şi din Palastina şi au lăsat cetăţile iar întru stăpânirea turcilor 190. Şi într-acea vreame mare uşurare avea creştinii şi pace despre turci, pentru ajutoriul ce au făcut înpăratul Pavel înpărăţiei turceşti asupra franţozilor 191.
Iară paşa Diiului, Pazvandu, văzindu-să pre sine mare şi tare, nu s-au liniştit a fi cu pace, ci au început să supue oraşe şi cetăţi într-a lui stăpânire: Beligradu, Nişu, Ostrovul, Cladova, Oreaova, încă şi Ruşciucu. Şi au făcut F.84(76) şi război cu Trăstăninoglo, haianu Ruşciucului, [dar n-au] // dar n-au putut folosi nimic, că nu i s-au supus 192.
Iar de la vod<ă> Moruz au început a cere bani cu cuvânt că are trebuinţă să dea lefi la ostaşi. Vodă, văzând că nu va putea domni în pace dacă nu-i va da bani, i-au dat în cîteva rânduri, cînd 40, cînd 50 de pungi de bani193. Apoi au început a cere zaheria: grîu, orzu, untu, miere, său, măcar că i să da întreiala dup<ă> obiceaiul cetăţii Diiului. Dar Pazvandu nu să mulţămiia cu întreiala şi trimitea turci de prindea zapcii şi încă pe doi i-au şi tăiat. Prins-au şi pe boeri ispravnici şi îi ţinea la Dii închişi, până cînd da cîte 40 sau 50 de pungi de bani apoi scăpa cu capu a măna. Vodă Moruz, văzînd aşa, au înştinţat la înpărăţie, Cerut-au şi salahori şi bile să tae din păduri să i le ducă la Dii să întărească cetatea şi cară multe şi sare multă să umple magaziile în cetate 194. încă cerea şi ocna toată să fie a lui, cu cuvânt că moşu-său ar fi stăpănit-o în vechime; şi lui vod<ă> (zicea) că-i ajunge ocnele de peste Olt. Şi dulgheri, lemnari şi meşteri de fier ţigani, carii dacă auziia, de frică
fugea în păduri. încă şi zugravi, de-i zugrâviia // saraiurile şi le poleia cu laur şi cu argint, apoi cerea iar de la vod(ă> bani să le plătească lucrătorilor. jVodă îi da şi de nevoe, că să lăuda ca va trimite turci de va prăda oraşul Bucureşti. Deci au venit lui vod(ă> de la înpăratul ferman să dea Pazvandului numai întreiala, iar altceva nimic.
Scris-au înpăratul ferman şi Pazvandului să-şi ia întreiala şi să lase ţara şi pe vodă în pace; dar Pazvandu, ca un căine, mai rău s-au întărâtat şi s-au măniiat, trimiţind cuvânt la caimacamu şi la boerii divanisti că, de nu-i va da ceririle lui, va prăda oraşul Craiova şi pe boeri îi va tăia în bucăţi. Boerii şi negustorii, auzind aşa, s-au început a (se) înfricoşa; şi maitrecînd nu multă vreame, au simţit boerii şi au dovedit că cuvintele Pazvandului va să fie şi în faptă şi au început a-ş rădica calabalîcurile şi haremul, trimiţîn-du-le pe la m(ănă)stirile de la munte, alţii în alte părţi şi negustorii cei mari rădicăndu-şi mărfurile, dar nu să spărtigasă oraşul 195.
(PENTRU PRADA CE AU FĂCUT CARA MUSTAFA CU TURCII ORAŞULUI CRAIOVEI ŞI PENTRU VENIREA CĂRJALIILOR ÎN ŢARĂ ŞI PENTRU ARDEREA CRAIOVEI ŞI ALTE ORAŞE)
Şi trecînd aşa mai un an, fiind vreamea cam în iarnă, fără de veaste au venit Cara Mustafa cu o sumă de turci şi au călcat oraşul (Craiova), prădînd şi jăfuind prăvăliile şi pe negustori şi casele boereşti şi pe toţi oră-şanii, pe cine apuca //, spărgând pimniţile şi prăvăliile şi prăda bani, mărfuri, iar oamenii, orăşanii, îşi lăsa tot şi fugiia toţi în toate părţile 196.
Vodă, înştinţăndu-să, au trimis turci înpărăteşti de la Ruşciuc şi arnăuţi să le stea înpotrivă. Şi, dacă au sosit, au început a da cu şişinelele în văzduh, ca cum s-ar bate cu turcii Pazvandului; şi mai la urmă s-au unit cu toţi, apoi pradă mare ce au făcut, de n-au mai rămas nimic în oraşi, că numai ei rămasase în oraş. Pănă şi umblătorile le căuta ca să găsasc(ă) bani, cum au şi găsit Şi mai sosind turci înpărăteşti, Cafa Mustafa cu turcii lui, dacă s-au înplinit doao săptămîni, umplăndu-să de bani şi de odoară şi de mărfuri, au încărcat pe cai şi în cară şi s-au rădicat din oraşi. Şi mergând la m(ă)n(ă)stirea Şegarcea au rânduit turci mumbaşir, mergînd prin sate şi apucînd pe lăcuitori de au dat zaherea, încărcăndu-o în carăle oamenilor, o trimitea la Dii 197. Şi dacă s-au îndestulat, s-au rădicat cu toţi şi, trecând Dunărea, s-au dus la Dii şi multă bogăţie au dus la Pazvandu; iar turcii înpărăteşti mergea şi ei după Cara Mustafa şi zicea că-1 goneşte din ţară //. Şi dacă au trecut Cara Mustafa Dunărea, au întors turcii înpărăteşti în oraşi, cerăndu-şi lefile de la boeri că au gonit pe vrăjmaşi. O, vai de ţară!
După aceasta, mai potolindu-să oareşce Pazvandu, s-au gătit cărjalii să între în ţară. Iar vod(ă>, prinzând de veste, au scris la înpărăţie. înpăratul au rânduit un nazăr şi alte agale cu oaste şi turci şi cu tunuri, ca să păzească ţara. Iconomisit-au şi boerii cu caimacamu de au trimis lui Manaf Ibraim, de la Dii, care era capul cărjaliilor, daruri scumpe ca să-i fie milă de ţară,dar nimic n-au putut folosi, că Manaful au priimit darul şi nu s-au uitat la rugăciune. Şi întîi au prădat Cerneţul 198 şi tot judeţul şi au luat robi, trimiţîndu-i la Dii, la Pazvandu, şi aco(lo) îi vindea pe bani la cei ce voia să-i răscumpere. Şi după ce au ars oraşul Cerneţul, au venit la Tărgu Jiiului şi asemenea l-au istovit cu foc 199 şi cu pradă şi cu robii; şi aceaste cete de cîrjalii au apucat poala muntelui.
F.84v.
F.85(77), coala 20
F.85v.
81
Iar altă sumă de cărjalii, cu pazvanzi amestecaţi, au venit în Craiova şi au prădat ce au găsit, după prada lui Cara Mustafa (la leat 1800)* şi au F.86(78) aprins ora//şui de toate părţile, de au ars pînă în faţa pământului '200. Altădată au eşit la Caracal şi au ars oraşu pînă în pământ, după ce l-au prădat şi l-au robit.
Iar nazărul să ţinea după ei şi după ce-şi făcea cărjalii seama lor, sosea şi nazăru, dînd cu tunurile în văzduh şi pe niminea nu omora, cu cuvânt că-i goneşte. Şi prăda şi turcii înpărăţeşti satele şi oamenii pe unde trăia, zicînd că cărjalii pradă, iar nu ei. O, vai de creştini ce trăgea ! Că nu era destul că-i prăda, ci unora le tăia urechile, altora nasul, altora buzele, de-i sluţiia, iar pe alţii îi înpuşca, pe alţii îi tăia de tot. Văzut-am şi eu cu ochii oameni sluţiţi.
Iar ceata cărjaliilor, care apucasă poala muntelui, au venit pe la m<ănă)sti-rea Polovragi şi au ars-o cu foc, de tot rămîindu zidurile surpate 201. Apoi au venit hoţeaşte, noaptea, la oraşul Ocnei, şi aci mare răutate au făcut, că au omorît mulţi oameni şi au sluţit pe mai mulţi şi au ars oraşul tu foc şi toate besericile; ca şi <la> Craiova, şi aci au şezut cărjalii doao săptămîni de au prădat F.86v. şi au prins robi. Iar nazărul, sosind mai târziu cu turcii lui //, au tăbărît în dealul Titireciului, ca o jumătate de ceas de Ocnă. Şi da cîte un tun spre Ocnă, în văzduh 202.
Iar cărjalii, dacă s-au umplut de prăzi, mai vârtos de bani, că avea fiete care cîte doi sau trei cai încărcaţi de prăzi, au plecat în pace, nestăndu-le ■ nazîru nimic înpotrivă; ci s-au luat şi el dup<ă> ei pănă la Caracal, ca cum i-ar goni. Şi după ce au trecut Dunărea de s-au dus la Dii, că acolo era cuibu lor, şi la Pazvandu strângea toate prăzile şi avuţiile ce răpiia şi robii acolo îi vindea. Şi întorcîndu-să nazărul la Craiova zicea că au scos pe cărjalii din ţară şi i-au gonit peste Dunăre. Fost-au prins cărjalii şi pre un boeriu, Bibescu, cu soţiia lui robi în tîrgul Cle<a)novu şi mare nevoe au tras pănă au scăpat, însă dănd bani pe la alţi turci de i-au făcut cale cu chibzuire să scape 203.
Fost-au venit şi vod<ă> de la Bucureşti la oraşul Slatină, prez Olt, şi, şăzănd în oraş, au îndemnat pe nazîrul şi pe alte căpetenii ce era să stea să gonească cărjalii 204.
Deci, cum am scris, după ce s-au dus cărjalii din ţară, peste Dunăre la Dii, de bună voia lor, şi s-au potolit focurile şi frica, au început a veni oamenii F.87(79) pe la II casăle lor, însă sătenii lăcuitori, fiindcă să spărsasă toată ţara 205. Iar boerii cu toate familiile lor şi neguţătorimea, egumenii m<ănă>stirilor şi episcopii cu mitropolitul şi cei mai puternici de bani, umplusă Ţara Ungurească, de au îmbogăţit pe neamţi, cheltuind acolo în scumpătate mare 206. Iar vod<ă> Moruzi au scris înpăratului la Ţarigrad că au scos pe hoţii de cărjalii din ţară; înpăratului i-au părut bine şi s-au bucurat, trimiţînd lui vodă şi nazărului caftane şi alte daruri înpărăteşti scumpe şi cîteva pungi de bani nazărului 207.
Deci vodă Moruz, fiind măestru, s-au socotit ca nu cumva să dovedească înpăratul că s-au stricat ţara rău şi au arsu cărjalii toate oraşele şi mai vârtos Craiova, politie mare, şi să-l vinovăţească şi să cază la urgie înpărătească, au scris la înpăratul cu mare rugăciune să să milostivească să-l iarte de a mai sluji înpărăţiei în domnie, să meargă la ale sale să să odihnească de multele nevoi şi năcazuri şi greotăţi ce au tras cu Pazvandu şi cu cărjalii pănă i-au scos din ţară 208. Şi au trimis multe pungi de bani la capicheheiaoa lui la F.87v. Ţarigrad, să dea la regeale şi la dragomanul^şi aşa //meşteşugind, au venit mazilie şi au scăpat cu pace şi cu cinste şi cu avuţie multă 209. (Marginal: 1802 noem<brie> 14).
* Adăugat mai tîrziu de cronicar.
82
în domniia acestui domn, al doilea an, s-au cutremurat pământul foarte tare de au căzut toate turlele besericilor din Bucureşti şi clopotniţele şi alte case înnalte s-au sfărâmat. Şi clopotniţa cea vestită de înnaltă, care era podoabă oraşului, cu ceasornic, au căzut şi s-au sfărâmat210; şi era atunci mare frică. Şi au domnit Moruzi vodă în domniia a doao 3 ani.
<PENTRU DOMNIIA LUI COSTAND<IN> VOD<Ă> SUŢU ŞI PENTRU JALBA CE O AU DAT TOŢI BOERII ŞI ARHIEREII LA ÎNPĂRĂŢIIA ROSSIENIASCĂ)
înpăratul Ţarigradului au trimis ferman lui Constand<in> vod<ă>
Suţul, fiind atunci domn la Moldova (nepot lui Mihai vod<ă> Suţu) ca să fie domnu Ţării Rumăneşti211. Şi viind în Bucureşti, au scris porunci în ţară să să strângă toţi lăcuitorii din pribegie, careşi la casele lor. Scris-au şi boe-rilor în Ţara Ungurească să vie fieştecare la casele lor. Dar boerii n-au vrut să vie, pentrucă, sfătuindu-să boerii cei mari din Bucureşti cu boerii cei din Craiova, împreună şi cu mitropolitu şi cu episcopii şi arhimandriţii şi igumenii m<ă)n<ă)stirilor şi unindu-să toţi la un cuvânt, au făcut mare jalbă către // înpăratul Roşii, marele Pavel212, cu mare tânguire au arătat F.88(80) că sînt fugari de răul turcilor şi au pribegit şi în alte ţări, lăsîndu-şi casele pustii, şi cheltuindu-să au sărăcit, vănzăndu-şi moşiile şi acareturile sale şi turcii au ars oraşele toate şi bisericile cu foc şi au prădat toată ţara, omorând şi tăind mulţi creştini şi sluţindu-i, tăindu-le nasul, urechile şi buzele, să le dea bani şi pre mulţi i-au luat de i-au dus robi. Rugăndu-să înpăratului să să milostivească, ca un creştin asupra creştinităţii, să facă într-un chip cu ţara aceasta, ca să fie în pace de către turci, căci că n-au la ce să mai întoarcă în ţară; şi domn să fie ţării pe care îl vor alege boerii şi arhiereii ţării213. Şi iscălind toţi jalba, au trimis-o cu doi boeri, soli, la Petreburg, să o dea înpăratului; şi mergândboeri<i) la Petruburg, au dat jalba la înpăratul.
Şi înpăratul, cetind-o şi înţălegănd de pătimirea ţării şi a boerilor, au căit-o. Deci au poruncit ca toţi soli<i> înpăraţilor ce să află la Petreburg să vie la divanul înpărătesc; şi adunăndu-să întru una de zi, fiind şi înpăratul de faţă, au poruncit să//citească jalba Valahiei în auzul tuturor. Şi F.88v. după ce au cetit-o, au întrebat înpăratul pe soli: „Ce ziceţi dum<nea>voastră la aceasta?'' Solii au tăcut. înpăratul iar i-au întrebat: „Cade-să înpărăţiei meale a ajuta şi a apăra această ţară creştină, au nu?". Solii au răspuns că să cade a ocroti Valahiia după dreptate, de năpăstile ce-i vin asupră. Au întrebat şi pe elciu turcesc cum găseşte cu cale? Au răspuns că celui ce pătimeşte să cuvine a i să da ajutor.
înpăratul Pavel au poruncit secretariului înpărătesc să scrie înpăratului turcesc să caute să facă zapt turcilor de asupra acestor doao ţări, Valahiia şi Moldaviia, să nu o mai arză şi să o prade şi să o robească, gonind pre toţi lăcuitorii ţării în ţări streine şi sărăcind boerimea, arzînd oraşele şi bisericile creştinilor, să aibă ţara pace, după ponturile păcii care s-au aşezat la înpăciuire în vreamea trecută şi să pue domnu ţării pe carele îl va aleage boerii ţării, că de nu va fi ţara în pace cu lăcuitorii ei, va strica prieteşugu cu înpărăţiia sa şi oştile Roşii, care sănt orânduite asupra franţezilor cu război, le va porni cu război asupra înpărăţii sale şi va face zapt turcilor. Au scris şi // elciu F.89(8l), turcesc ce va fi vrut. Deci curierul, sosind la Ţarigrad, au dat scrisoarea lui coala 21 elciu Roşii, trimiţîndu-i şi lui deosebită scrisoare ca să ştie pricina. Elciu numai-decît s-au dus la dragomanul înpărătesc şi, dăndu-i scrisoarea, dragomanul au mers la înpăratul de i-au citit-o de rînd.
83
înpăratul s-au turburat dacă au auzit de patima ţării, neştiind el de aceasta; şi au vrut să tae capul lui Moruz vod<ă>, fiindcă el au scris înpăra-tului că au scos cărjalii din ţară şi nu i-a lăsat să facă rău în ţară şi cum că ţara iasteînpace. Şi l-ar fi şi tăiat, dar regealele, fiind<că> au luat bani de la el, au stătut de au înblănzit pe înpăratul să nu-1 tae, că să va scârbi înpăratul Pavel mai rău şi poate că va porni război; şi aşa i-au ertat înpăratul viiaţa, însă l-au făcut surghiun de au pătimit Moruz multă vreame.
Şi îndată au poruncit înpăratul de au scris fermanuri la toţi paşii mar-ginei Dunării să să ferească de Ţara Rum<ă>nească, să dea pace raelelor, nesu-părîndu-i întru nimic, să-ş<i> vie careşi la casa lui şi pe cărjalii să-i prinză F.897. şi să-i înţape pe // marginea Dunării, că de să va mai înştiinţa că nu iaste Valahiia în pace, sabiia îi va mînca.
Şi măcar că s-au fost scârbit înpăratul şi pe boerii ţării, că de ce n-au înştinţat înpărăţiei de realele ce li s-au întâmplat de către pazvanzi şi de către cărjalii, ci au jăluit înpărăţiei Roşii, dar n-au avut ce să le facă, fiind fost toţi la un cuvânt. însă au trimis ferman boerilor în Ţara Ungurească să vie toţi, careş la casa lui în ţară, că vor avea pace şi nu va mai patimi nici un rău, că înpărăţiia lui n-au ştiut de ceale ce s-au întîmplat în Valahiia. Şi iată că v-am orînduit bei pe Suţul Constandin.
<PENTRU CEREREA BOERILOR LA POARTA ŢARIGRADULUI SĂ VIE DOMN ŢĂRII COSTAND<IN> VODĂ IPSILANT)
Boerii şi arhiereii, priimind fermanul înpărătesc, au înştiinţat înpărăţii că sînt supuşi şi următori poruncilor prea puternicii înpărăţii şi sânt doritori şi bucuroşi a veni la casele lor, în ţara sa; dar pînă nu li să va orăndui de către înpărăţie domnu pe Costand<in> Ipsilant, după cererea lor, nu vor veni în ţară, că Suţul vod<ă> iaste om iău şi năprasnic şi le iaste teamere că vor pătimi de el ca şi de Mavrogheni. Dar cănd s-au fost trimis fermanul la F.90(82) boeri, au fost scris Alexandru Ipsilant boerilor şi arhiere // ilor să facă cerere de la înpărăţie pe fiiu-său Costand<in> să le fie domn, că le va fi bine cu el şi el le va nărăvi la toate şi va mulţămi pe toţi cu boerii şi cu venituri din ţară, că iaste om înţălept şi blând şi încă îl va sfătui şi măriia sa spre urmările ceale bune; şi boerii pentru aceasta l-au cerut de la înpărăţie să le fie domnu 214. înpăratul au priimit cererea boerilor şi au făcut domnu pe Costand<in> Ipsilant, înbrăcăndu-1 în caftan înpărătesc, după obiceaiu, dăndu-i şi cucă de samur, iproci. Iar lui Costand<in> Suţul, viindu-i mazilie 215, s-au dus la Ţari-grad scârbit, însă au pus gând de răsplătire lui Ipsilant, ca să-i coacă turta cît va putea; şi aşa au şi făcut, cum vom scrie înnainte.
Iară Manaf Ibraim cu cărjalii<i> lui au trecut iarna de la Dii, la Ruşciuc, pen ţară, pe marginea Dunării, jefuind satele ce au mai găsit; şi nu le-au stătut niminea înpotrivă, că turcu la turcu nu face nici un rău, pentru orice rău va face la creştini216. Scumpetea tot sporiia şi să înnălţa la preţ toate cealea. //
f.907. <domniia lui costand<in> vodă ipsilant şi pentru
ARDEREA TÂRGULUI BUCUREŞTILOR)
La leatul 1804 *, au venit domnu în ţară Costand<in> Ipsilant voevod 217, trimis de la Ţarigrad cu ferman înpărătesc. Şi intrând în Bucureşti cu halai mare, după obiceaiul domnilor, şezut-au în scaunul domnii şi au venit toţi boerii de i s-au închinat şi i-au sărutat măna, bucurăndu-să de venirea mării
* Scris cu roşu.
84
sale. Vodă/rănduind boeriile divanului şi aşezând trebile ţârii, era în grije să iconomisească de a fi ţara în linişte şi în stare bună, după porunca ce i s-au dat de la înpăratul. Şi s-au făcut linişte mare în ţară, începând boerii şi neguţători<i) şi toţi oroşanii a-şi face casele şi curţile ce le-au ars cărjalii şi a să drege sf<i)ntele beserici.
Pazvandu încă i-au scris: „Multă sănătate prietene, beiule î M-am bucurat de venirea mării tale". Vodă încă i-au scris cu ţeromonie, mulţămindu-i de cercetare. Şi nu multă vreame trecând, Pazvandu au început a cere de la vod<ă> de toate, ca şi de la Moruzi, mai vârtos bani; vodă i-au dat ca să poată domni în pace //2l8.
întru domniia acestui domnu, întru al doilea an, la 1806 219, s-au întâmplat în Bucureşti la o spiţărie ce era în mijlocul oraşului, din lucrarea cu foc a doftorilor, s-ar fi aprins unsorile sau spirturile; şi luînd foc spiţăria cu dofto-riile, au început a arde foc groaznic şi suflînd un vănt despre răsărit, s-au început a aprinde şi alte case. Şi luînd putere mare focul, nu putea folosi niminea să-l stingă, înălţăndu-să fleacăra focului în văzduh foarte groaznic. Şi sporind de la casă la casă, au sosit la prăvăliile cu mărfuri şi la băcănii, în puterea târgului; şi atunci mai groaznic înputernicindu-să focul, căci să învîl-văta din buţile cu untdelemn şi din buţile cu rachiuri, spirt şi din prafuri, barut, cît mari trăsnete să făcea şi zgomot mare era. Dar cine poate spune ţipetele şi strigătele oamenilor şi al muerilor? Că-şi lua copii în braţă şi de mină şi fugea ţipînd, şi nu ştiia încotro să fugă, de fum şi de dogorîrea focului. O, vai ce jale! Că nu era foc arzând o casă, doao, măcar şi zece, ci tot târgul care s-au mistuit, 5—6 sute de casă. Spun că s-au fost văzînd // focul cale de 6 ceasuri. Mărfurile negustorilor să tăvăliia prin picioarele oamenilor, iar arnăuţii şi catanele domneşti şi spathăreşti şi ale agăi, care avea poruncă să dea năvală să stingă focul, ei să încărca de postavuri şi alte matherii şi mătăsuri şi fugiia, fiind noapte; că focul s-au aprins ziua la şapte ceasuri din zi şi au ţinut pănă a doao zi iar pănă la 7 ceasuri, cănd milostivul Dumnezeu au poruncit cu minune unui norişor ce era deasupra focului de au ploat; şi au stătut şi vântul şi s-au mai muiat flacăra focului. Şi ajungând focul la zidurile hanului Şerban Vod<ă>, să opriia focul cu flacăra în zid. Deci, mai sporind a ploa mai tare şi aruncând apă şi din tulumbe, l-au potolit, dar tot au fumegat din temeliile caselor focul o săptămînă. Şi am văzut cu ochii miei, lucru jalnic şi vrednic de plângere, care cuprind pre om mirare. Că şi parii sau ţăpile podului de pe Dămboviţă ce au fost au ars pănă în faţa apei. O, Doamne, priamilos-tive, îndrăznesc a zice ca este mare mila ta, dar adaog a grăi că iaste mai mare măniia şi urgiia ta, pentru // păcatele noastre ceale multe.
Vodă, în urma focului, au făcut şi el ajutor oraşului cu herestea, măcar că o plătiia orăşanii oamenilor din ţară ce o aducea după domnească poruncă» dar numai mai uşor, în nart, şi făcea înlesnire oamenilor la facerea caselor. Şi eşiia însuş măriia sa la târg şi înpăca oamenii la pricinile ce le avia pentru locurile caselor celor arse; şi porunciia să facă casele drept, în rănd, săiase uliţele drepte, nu suvăite şi casele una mai afară şi alta mai înlăuntru, ca mai nainte, de astupa una pe alta. Şi s-au făcut pănă la un an mai frumos oraşul târgului, cu uliţe drepte 22°. Şi măriia sa au făcut toate podurile ce arseasă,. încă şi ceale ce era vechi şi putrede le-au prefăcut.
F.91(83>
F.91v*
F.92(84)
85
<TRECEREA SOLULUI FRANŢUZESC PRIN BUCUREŞTI LA ŢARIGRAD ŞI CUM L-AU PÎRÎT LA ÎNPĂRĂŢIE PE VOD<Ă>
IPSILANT)
Iar la al patrulea an al domnii sale, trecând solul franţezilor la Ţarigrad (Notă marginală: Vezi trecerea solului franţez la Ţarigrad) şi viind prin Bucureşti, vod<ă> l-au priimit cu cinste mare şi cu halai221, ca pre un sol înpără-tesc, rănduindu-i şi case boereşti conac, după cuviinţă. Acest sol spunea unii că au fost frate lui Bonaparte, alţii zicea că iaste altă rudenie 222. Deci a doao F-92v- zi şi a treia zi mergând la domnie, vod<ă> i-au făcut // zăefet, ospătând pe toţi, fiindcă era cu el şi madama lui şi mai era şi alte persoane mari cu madamele lor; calabalîc mult avea. Deci, el fiind pizmaş lui vodă, luat-au seama ce e prin curtea lui vod<ă> şi, văzînd cioh<o>dar<i>, 'arnăuţi, panduri şi cata-nele, călăraşi, cu mazdrace cazaceşti, n-au zis nimărui nimic. Şi mai ospă-tăndu-1 şi boerii cei mari încă doao-trei zile, au plecat la Ţarigrad, petrecăndu-1 boerii cu halai, după porunca lui vodă. încă l-au dăruit vod<ă> cu cai domneşti, armăsari şi cu galbini mulţi de cheltuială, aseamenea şi boerii cei mari.
Deci, dacă au sosit la Ţarigrad, Suţul vod<ă> Costand(in) au găsit vreame cu prilej şi, mergând de loc la solu, după heritizmosul ce au făcut solului, au deşchis cuvânt pentru trecerea lui prin Bucureşti şi pentru priimi-rea lui la domniia şi au părît pe vod<ă> cum că ţine cu muscali<i> şi altele ce va fi ştiut 223.
Solul mergând la vezirul, la heretizmos, între altele ce au vorbit cu vezirul, i-au spus că beiul Valahiei iaste hain înpărăţiei 224, că are oaste muscă-F.93(85), lească la dânsul şi tunuri mari; poate că va fi spus // ceva şi boerii la solul, coala 22	Vezirul, auzind aşa de la solul, mergând la înpăratul şi spuindu-i de
venirea solului franţuzesc în Ţarigrad, i-au spus şi pentru vodă, cum că solul l-au cunoscut că iaste hain înpărăţiei şi are oaste muscălească şi tunuri, înpăratul, auzind aşa, s-au aprins de mănie şi au poruncit vezirului cu ferman să trimită să taie capul lui vod<ă> 225. Iar capichehaiaoa lui vodă ce o are la Ţarigrad de străjuieşte foarte cu luare aminte ziua şi noaptea de ceale ce să vorbeşte şi să lucrează la înpărăţie de vod<ă>, înţelegând de aceasta, au scris lui vod<ă> cu olac de toate aceaste să să păzască, că va să-i curme turcii viiaţa 226.
Vodă, luînd această înştiinţare de la capicheheiao lui, s-au întristat, însă n-au dormit, ci au scris la toate capicheheialele ce le are pe la cetăţile turceşti peste Dunăre, care sănt în drumul Ţarigradului, să păzască foarte cu privighiere cînd va veni capigii înpărăteşti pe la hanurile beilicului, să rânduiască cercetători, să iscodească cu ce treabă vin la Bucureşti; şi pe care va dovedi că vine asupra domnii sale să pue pe turcii beilicului, cu dare de bani, F.93v. ca // noaptea cu cumpătare să tae pe acel capigiu şi să-i ia fermanul să i-1 trimiţă în taină, iar trupul capigiului, băgîndu-1 în sac, să-l arunce în Dunăre. De această lucrare, aflăndu-mă eu în Bucureşti, la Mitropolie, aşa am auzit de la ipochimeni vrednici de crezut.
Deci aşa urmând capicheheialele, spun că ar fi pornit pe vre-o doi-trei capigii şi, neîntorcănd la înpărăţie nici unul, s-au mirat înpăratul şi poruncind vezirului să să cerceteaze, vezirul au scris paşilor şi haianilor de pre la cetăţi să cerceteze şi să-l înştinţeze. Paşii cu haianii au poruncit la nişte odobaşi ca foarte cu amăruntul, pe taină şi cu cumpătare supţire şi cu făgăduinţe de bani către cei ce şă află la hanuri purtători de grije şi prin hangii să dovedească lucrul; şi, cercetîndu-să, ar fi arătat un hangiu că viind un capigiu seara la conac, dimineaţa nu s-au văzut, socotind hangiu că au plecat noaptea pe taină. Aşadar, dovedindu-să lucrarea lui Ipsilant, paşii au înştiinţat vezirului,
86
iar vezirul au arătat înpăratului; înpăratul s-au încredinţat că vodă iaste hain, după cum au arătat solul franţuzesc.
Iar II Costand<in> Suţul vod<ă> nu înceta deasupra lui Ipsilant, arătînd pe la regeale şi solului că iaste hain şi pradă ţara şi trimite avuţiia la alte înpărăţii.
înpăratul, măniindu-să şi mai rău, au scris ferman la Trăstăninoglu, haiianu Ruşciucului, să să scoale cu oaste să încungiure pe Ipsilant, beiul Valahiei, căci că s-au dovedit că iaste hain şi să-l prinză viu pe el şi pe toţi feciorii lui şi tot haremul lui, să-i trimiţă în obezi şi în lanţuri la înpărăţie. Trimis-au şi la boerii cei mari ferman, să păzască pe vod<ă> să nu fugă; iar Ipsilant, sprijinind fermanul, nu l-au dat boerilor, ci l-au dat focului. Capi-chehaiaoa de la Ţarigrad au scris lui vod<ă>, cu grabnici olăcari turci, dîndu-le mulţi bani, să meargă foarte iute la beiu cu înştinţare, scriindu-i de toate şi să facă cum va face să scape cu viiaţă. Tată său, Alexandru vod<ă> Ipsilant, încă i-au scris cum că să scape cu capu a mănă. Capicheheiaoa de l<a> Ruşciuc, simţind ce să lucrează pentru vod<ă>, încă i-au scris că Trăstăninoglu să găteşte ca fără de veaste să-l cuprinză cu oaste, ci să // fugă cu capul a mînă, că nu va rămînea din neamul lui nici picior.
PENTRU FUGA LUI IPSILANT VOD<Ă> LA MUSCALI
Vodă Ipsilant, luînd această înştiinţare, deodată foarte s-au întristat şi îndată au poruncit să închiză porţile curţii domneşti cu tărie şi cu mare pază şi de loc au poruncit doamnei că în grab să se gătească şi să strângă toate ale casei de drum; aseamene au poruncit şi celor din casă să strângă toate de grab şi să le aşaze de drum; au poruncit şi la ginerii lui în grab cu totul să să gătească de drum. Poruncit-au şi postelnicului şi cămăraşului să adune toate ale cămării, puindu-le în lăzi să le încarce în cară mocăneşti; poruncit-au vătaşilor de curte în grabă să aducă cară mocăneşti, să încarce calabalîcurile. Poruncit-au lui baş-ciohodar, buliugbaşilor, baraictarilor, tunarilor, căpitanilor de panduri, căpitanilor de călăraşi, de grab să să gătească, careş cu ceata lui şi cu armele sale, toţi să fie gata de război spre paza şi petrecerea mării sale. Aşa dar, luund toţi grabnic poruncă a mării sale, în trei sau patru ceasuri, toată gătirea s-au făcut.
Iar boerii cei mari, prinzînd de // veaste că vod<ă> pleacă cu toată casa lui, s-au adunat la curtea domnească şi au intrat la vod<ă>, grăindu-i: „Măriia ta, vedem că vei să pleci din scaunul domnesc cu toată casa mării tale şi noi, rămăind, vom cădea în primejdie şi în urgie înpărătească". Vodă au zis către dânşii: „Aveţi ferman înpărătesc să mă opriţi?" Boerii au răspuns: „Nu avem T. Vodă au zis: „Dacă nu aveţi ferman, să nu aveţi nici 6 grije, că nu veţi pătimi nimic. Iar de voiţi război cu mine, sabie şi topuz iaste în mana mea. Poftiţi!". Şi iar le-au zis: „Acum mă duc unde ştiu şi fără zăbavă <mă> voiu întoarce. Ci dum<nea)voastră să căutaţi de trebile domneşti, ale venitului din ţară, precum iaste rânduit de domniia mea şi să urmaţi ca cum aş fi însumi domniia mea de faţă şi să mă înştiinţaţi neîncetat de toate. Şi eu încă voi scrie dum<nea)v<oastră) şi voi porunci cum să urmaţi. Şi să rămâneţi sănătoşi!".
Şi la 6 ceasuri din zi 227, au plecat întîi tot calabalîcul şi haremul cu ginerii lui, iar măriia sa, dacă au isprăvit cuvântarea cu boeri în scurt, au suit în carătă (şi s-au apucat de sănătoasă, precum să vorbeşte între oameni, că fuga iaste ruşinoasă, dar iaste sănătoasă); şi cu oaste, arnăuţi, cioh<o)dar<i), cazaci, români //, horvaţi şi cazaci rumâni şi pandurii şi tunarii cu tunurile. Şi foarte cu iuţime şi cu grăbire au mănat, avănd frică mare să nu-1 ajungă
F.94(86)
FMv.
F.95(87)
F.95v.
87
F.96(88)
F.96v.
F.97(89)
turcii Trăstăninoglului. Şi ajungând la hotarul Ţării Ungureşti, la schela, adecă contromaţiia Braşovului, i s-au mai potolit frica, dar nu de tot, te-măndu-să ca nu cumva îl vor da nemţii în mînă turcilor. Şi au întors toată oastea şi tunurile înnapoi la domnie, scriind vod<ă> boerilor caimacami să le dea lefile şi să nu să risipească. A doao zi au intrat în Braşov şi o zi şăzănd aci să-ş mai vie în fire; şi de aci au plecat, au intrat în Ţara Leşască. Acolo, fiind stăpânirea muscalilor, i-au eşit frica de la inimă, dar grija n-au lipsit; şi odihnind 3—4 zile au plecat la Petreburg, la înpărăţie 228. Iar în Bucureşti, rămîind boerii caimacami divanişti, isprăviia lucrurile şi trebile ţării cu divan.
Pazvandu, înştinţăndu-să de lipsirea lui vodă din scaun, îndată au trimis scrisoare boerilor caimacani, să-i trimiţă o sută de pungi de bani că are trebuinţă să dea lefile turcilor paşalii, că, de nu-i va da, va trimite oaste de va prăda oraşul. Trăstăninoglu, asemenea //, au trimis la boeri să-i dea bani, ca de nu va da, nu va fi în pace 229. La aceste cereri s-au mirat boerii ce vor face şi au scris lui vodă cu olac grabnic.
Vod<ă> au scris boerilor să facă iconomie să dea şi unuia şi altuia mai cîte puţini bani, pînă va veni el. Boerii n-au avut cum face, ci cu multă rugăciunea abiia i-au înpăcat cu o sumă de bani 23°. Iar pandurii şi alte catane, nedăndu-le boerii lefile, toţi au fugit şi s-au risipit, numai arnăuţii cele zic horbagii <= horvaţi) i-au oprit boerii şi le-au dat lefi să fie de paza oraşului.
Costand(in) Suţul vod<ă>, dacă au luat ştire de lipsirea lui Ipsilant din scaun, au alergat la solul franţezilor şi i-au făgăduit sumă mare de bani că-i va da, să mijlocească cum va şti să-l facă înpăratul domnu în Valahiia, fiindcă Ipsilant au fugit ca un hain. Elciu vorbind cu vezirul şi cu alte regeale pentru Suţu, cum va fi ştiut, ei au arătat înpăratului că, de vreme ce au fugit hainu, după dreptate să cuvine să facă bei în locul lui pe Suţul, fiind fost rânduit şi mai nainte şi l-au zăticnit Ipsilant cu vicleşug. înpăratul au priimit şi l-au făcut domnu, după obiceaiul înpărătesc 231.
Suţul, dacă s-au făcut domn //, îndată au trimis caimacamu lui la scaunul domnii, scriind şi boerilor divanişti, ca din ziua carea s-au făcut domnu să să adune venitul ţării pe seama domnii sale; şi aşa s-au şi urmat 232.
Ipsilant vodă, ajungând la Petruburg, îndată au găsit vreme şi au intrat la înpăratul Alexandru Pavlovici (fiindcă Pavel, tată-su, au răposat de dambla. Iară unii spun că l-au omorît miniştri cu vicleşug, mergînd noaptea la iatacul lui, cu cuvînt că au să vorbească taină înpărătească; şi spun că nu au fost priimind sfatul miniştrilor pentru ocărmuirea înpărăţiei, nici au vrut să urmeze testamenturilor înpăraţilor Roşii, nici rănduelii ce au avut înpărăteasa Ecaterina, maică-sa. Şi spun că pe mulţi miniştri i-au dat morţii. Apoi ei, cu sfat de obşte, l-au lipsit de viiaţă) 233. Spus-au şi s-au jăluit Ipsilant de toate înpăratului, cum au scris istoriia şi cum au năzuit la milostiviare înpărăţiei creştineşti, abiia scăpând cu capu a mănă 234.
înpăratu Alexandru au scris înpăratului turcesc că fără dreptate s-au pornit asupra beiului Ipsilant, nefiind vinovat înpărăţii sale, //că solul fran-ţozesc i-au pizmuit şi l-au arătat la înpărăţiia ta hain; şi, fiindcă l-ai învinovăţit morţii, după arătarea solului cea mincinoasă, el au fugit de frică din scaunul său la înpărăţiia noastră, să-şi scape viiaţa ca un om; iar Suţul, găsind vreme de a-şi izbândi asupra lui, pentru răutatea sa, prin mijlociri, l-au făcut înpărăţia ta bei.
înpăratul turcesc prin vezir au poruncit elciului muscălesc să scrie înpăratului Alexandru că, în vreame ce beiul Ipsilant de bună voia lui au
£8
fugit de la scaunul lui, au pus domnu pe altul ca un înpărat ce iaste, precum şi în locul lui Moruz, beiu Moldaviei, fiindcă el însuşi şi-au cerut mazilie, s-au orânduit altul în locul lui; şi de aceasta să nu să mai [să] mâhnească înpăraţiia lui.
înpăratul Alexandru i-au scris înpăratului turcescu cum că la Molda-viia cu cale au fost să orănduiască alt domnu, fiindcă Moruz de bună voe şi-au cerut mazilie, iară Ipsilant au fugit din scaunul său de frica morţii; şi de era el vinovat morţii, să cădea a fi şi prin ştirea înpărăţiei noastre, Roşii, după cum iaste legătura păcii prin ponturi, ci pentru // aceasta să orănduiască înpărăţiia sa a fi iar Ipsilant bei al Valahiei. Aceastea s-au lucrat prin scrisori între înpăraţi.
Iar Suţul vod<ă>, pănă a să găti să vie de la Ţarigrad la scaun, în Bucureşti, au trecut trei luni 235. într-aceasta diastimă de vreme a trei luni, înpăratul Alexandru au scris înpăratului turcesc că are război cu franţezii, să binevoiască a da ferman ca să treacă prin părţile înpărăţiei sale cu trei sute de mii de ostaşi, pentrucă franţozi<i> şi-au pus înpărat înşiş<i> de sine pe Bonaparte 236, fără ştirea şi iscălitura acestoralalţi înpăraţi, neurmănd testamenturilor înpăraţilor şi s-au apucat de război cu nemţii de i-au călcat înpărăţiia şi face turburare în toată Evropa 237. înpăratul turcesc au dat ferman şi au scris la toţi paşii.
Alexandru înpărat au poruncit ghenerarilor să plece cu oştile, să vie pe aici prin ţară 238, iar paşii din prin cetăţile de pe marginea Dunării, simţind ce să lucrează, au umplut Bucureştii de turci, ca să stea muscalilor înpotrivă. Şi fiindcă era porunca prin ferman la boeri caimacami să gătească conacuri şi zaheria pentru trecerea muscalilor, turcii au găsit toate gata. //
VENIREA SUŢULUI VOD<Ă> CONSTAND<IN> LA VĂCĂREŞTI;
ŞI N-AU APUCAT SĂ INTRE ÎN BUCUREŞTI
Vodă Su[su]ţul încă au sosit de la Ţarigrad şi au tăbărît cu tot angar-lîcul la Bucureşti, după obiceaiul domnilor ca <şi> cînd va întră în Bucureşti, să între cu halai; şi ,şăzănd aci vre-o zece zile, întru una de zile s-au gătit toată boerimea şi toate breslele să iasă cu halaiu să aducă pe vod<ă> în scaun. Pristavii striga cu glas mare să pornească halaiu; şi era ca la 4 ceasuri din zi. Apoi vezi întîmplare ! Cînd au fost să plece halaiul, într-acel ceas au sosit un capigiu cu mare grăbire de la Ţarigrad, cu ferman înpărătesc de maziliia lui Suţu vod<ă> şi tot venitul ţării ce va fi luat Suţul vodă să-l dea înnapoi lui Ipsilant vod<â>, fiind orânduit de înpărăţie a fi iar el domnu Valahii 23 9.
Ipsilant vod<ă> au scris boerilor divanişti să apuce pe caimacamu Suţului să dea tot venitul ţării ce l-au luat pănă la o para şi să spue Suţului să nu-1 găsească aci că i să va tăia capul. Boerii au mers la Suţul şi i-au arătat ceale ce scrise Ipsilant şi l-au apucat de au întors banii ce au fost luat de la vistierie şi ce nu s-au ajuns au dat argintăriile ce au avut de au înplitit* Şi în scaun n-au intrat, ci cu mare în // tristare au plecat; dar plîngerea doamne<i> şi beizadelelor şi tânguirea celor ce nădăjduia a trăi pe lingă dânşii, cine va putea să o spue? O, lume deşartă şi înşălătoare! Cum înnalţi pe om la slavă şi apoi îl laşi deşert! Adevărat că iaste lumea aceasta deşertăciunea deşertăciunilor, precum zice sf<î)nta Scriptură.
Ipsilant întăriia şi îndrepta toate lucrurile şi trebile prin scrisori către boeri şi veniia cu muscalii24°.
Oştile muscăleşti sosind la cetatea Bender şi la Hotin şi la Chiliia, arătând gheneral-comandir fermanul înpăratului turcesc, ei s-au închinat
F.97v\
F.98(90)
F.98v.
89
cu pace, arătăndu-să supuşi241. Muscalii au umplut cetăţile de oşti şi le-au luat supt zaptul lor şi alte oşti mergea înnainte. Cuprins-au şi Moldova preste tot şi Basarabiia; şi nefiind domnu în Moldova fiindcă Moruz să mazilisă şi s-au dus la Ţarigrad, ştiind că Ipsilant va să vie cu muscalii, Ipsilant cu comandir-ghenerar au aşezat divan cu boeri divanişti, adecă să fie administraţie, urmând la toate după porunca lui Ipsilant 242. Şi au rămas în Mol-F.99(91) dova oşti multe//muscăleşti, cu putere de tunuri şi ghenerari, aseamenea şi în Basarabiia. Ipsilant au poruncit divaniştilor boer<i> să strângă oaste din ţara Moldovii, zece mie, înbrăcăndu-i cu haine verzi de postav şi cu coifuri în cap, numindu-i dragoni-machedoni.
Muscalii, sosind la cetatea Braila, s-au fost închinat cetăţeni<i> şi au fost intrat muscalii înlăuntru; dar apoi, viind alţi turci mai dinlăuntru, au scos pe muscali şi apoi iar mai la urmă au luat-o muscalii cu război; asemenea şi Ismailu.
Deci, întrînd muscalii în hotarăle Ţării Rumăneşti, paşa care era în Bucureşti au trimis o seamă de oaste să stea muscalilor înpotrivă 243. Şi întîmpinăndu-i ca la 6 ceasuri de la Bucureşti, au cerut turcii să vază ferman înpărătesc. Şi, arătăndu-i-1, dacă l-au cetit, au zis paşa că acel ferman iaste vechi, ci altul mai nou să arate, dacă are. Gheneraru au poruncit să-i spue că are şi ferman nou; şi au început muscalii a da cu tunurile în turci, zicând: „Acesta iaste ferman nou!" Şi omorând mulţi turci, au dat spathele şi s-au F.99v. apucat de sănătoasa în fugă şi viind în // Bucureşti, carii cum au scăpat, cu capu a mină şi mulţi fărâmaţi de tunuri244
Dar paşii, dacă au văzut aşa, s-au luat de grije ce să facă?; şi, sfătu-indu-să să aducă mai multă oaste, n-au avut vreme, fiind muscalii aproape şi sosesc. Să jăfuiască oraşul şi să robească sau să-l aprinză cu foc, nu le da mîna, că oroşanii nu era risipiţi, ci era gătiţi toţi cu mare cu mic, cu arme, că nu-i lăsasă boeri<i> să să risipească orăşanii. Şi era şi conzulul muscălesc şi al englezului în Bucureşti, iar al franţezilor au fugit, ne mai uităndu-să înnapoi 245. Avea şi boerii, fieştecare, oameni cu arme, arnăuţi, sărbi, rumâni, să fie gata de război. Şi pe la hanurile ceale mari era cîte o sută sau doao sute şi la m<ănă)stirea Radu Vod<ă> era arnăuţi horvaţi vre-o trei sute, şi aşa să străjuia oraşul 246.
Turcii şi-au ales sfat să mai aştepte să vază ce urmează muscalii şi, văzînd că muscalii au gănd să între în oraşi şi nu vor să treacă alăturea să meargă înnainte precum le scrie fermanu, ei să să apuce de fugă, să întoarcă. F. 100(92) spatele către tunurile muscalilor, precum au ei obiceaiu. Deci//, mai apro-piindu-să muscalii şi auzind tunurile muscalilor trăsnind (fiindcă muscalii da cu tunurile nadins, ca să să înfricoşază turcii să iasă din oraş, ca nu cumva să strice pre creştini sau să aprinză oraşul), ei s-au strîns toţi în Dealul Mitropolii şi în curtea mitropolii de sta ca cânepa de deşi. Atunci în Mitropolie au jefuit pe cine au prins dintr-ai Mitropolii şi au spart cămăr<i> şi beciuri, de au luat di	prin lăzi	ce au găsit, dar	în beserică n-au întrat să	jefuiască,
că era poate o	mie şi mai bine de lăzi şi	sepeturi şi teancuri, calabalîcul oro-
şanilor; aseamene era şi la hanurile ceale mari, calabalîcur<i> foarte multe înlăuntru în beserici, precum la sfeti Gheorghie, la Şerban Vod<ă>, la Colţea, la Radu Vod<ă>, la Mihai Vod<ă>. Măcar de ar fi vrut turci<i) să stea să mai jăfuiască,	dar nu	avea vreme, că	îi înbulziia muscalii.
Aşa dar,	dacă au	sosit muscalii la	Colintina, văzindu-să di	prin clo-
potniţă, au început a trage clopotele ceale mari despre acea parte de oraş. Turcii, auzind şi clopotele şi tunurile, au început a fugi, nefăcînd nimărui F. 100 /. nici un // rău, numai au luat cu ei pe consulul muscălesc de l-au dus la Ruş-ciuc; era să ia şi pe mitropolitu, dar s-au tăinuit şi au scăpat 247.
90
Deci sosind înnainte cazacii muscăleşti călări, ca ulii cei iuţi să prinză vânat, au încungiurat Bucureştii pe din afară şi, luînd pe turci la goană şi repezindu-să cîţiva pe la hanuri, unde era arnăuţi şi horvanţii, dăndu-le yeaste să iasă şi ei la goana turcilor şi însoţindu-să şi aceia, încă făcăndu-să cete de sărbi, mahalagii<i> dat-au iute goană turcilor şi pre mulţi au ajuns, tăindu-i şi înţăpăndu-i cu mazdracele; mai vârtos harvagii, fiindu-le cai<i> odihniţi, cu vitejie au făcut goană. Şi preste trei, patru ceasuri au întorsu la Radu Vod<ă> (unde era conacul), fieştecare cu căte doao capete de turci Jegate la oblăncul şăi<i>, (care le-am văzut şi eu); şi, înţăpăndu-le în pari, le-au pus la uliţă spre vederea oamenilor; şi au cîştigat multe cealea de la turci, încă şi banii 248.
Aşadar piota muscalilor, cu tunurile, în ziua aceaia s-au aşezat în oraş, ar cazacii cu călărimea de husari //au gonit turcii pănă la Giurgiov şi s-au ntors la oraşu.
LA LEAT 1808 DECHEM<BRIE> 12 (VENIREA MUSCALILOR CU IPSILANT VOD<Ă> IN BUCUREŞTI ŞI CUM AU STRÎNS
VODĂ OASTE) 249
Ghenerarii, odihnind cu oştile trei-patru zile, apoi au venit cu toate oştile şi cu tunurile la sf<î)nta Mitropolie, adunăndu-să şi toţi boerii cei mari şi întrănd în beserică, cu mitropolitul şi cu toţi arhiereii i arhimandriţii şi egum(enii) cei mari, toţi au luat şi s-au înbrăcat în mandii i omofoară i odăjdii, făcând sf<î>ntul paraclis cel de mulţămire către Dumnezeu pentru biruinţa ce au făcut asupra vrăjmaşilor. Dup(ă) săvârşire, ghenerarii şi cu ofiţerii şi boerii cei mari, eşind din beserică, mers-au cu mitropolitul şi cu arhiereii în sala cea mare şi i-au ospătat cu dulceaţă, cafea, pocincă, vutcă şi pecsmet. Iar tunurile au dat ca la o jum<ă)tate de ceas; şi atît trăsnet era, cît asurziia norodul cei ce era mai aproape de tunuri, că tot norodul Bucureştilor să adunase la mitropolie să vază ţeromoniile oştilor; şi atăta bucurie era, cît calea unul pe altul. Şi făcăndu-să muştră de // către ostaş<i>, deci săvărşindu-să această orănduială a oştilor, s-au dus toţi pe la cfartiru-rile lor.
Şi trecând doao-trei zile, au pornit o seamă de oşti, piota cu tunurile cu barutanele, călărime, cazaci, husari, dragoni şi cu toată gătirea la Dunăre, aşezăndu-să corposul acela pen satele de pe marginea Dunării; iar în Bucureşti au sosit altă oaste ce era în urmă. Sosit-au şi domnu Ipsilant peste cîteva zile, întimpinăndu-1 boerimea cu halai, făcăndu-i cinste mare; dat-au şi cu tunurile din porunca ghenerarilor în seara aceia, un ceas şi mai bine, în cinstea prinţipului 250.
Măriia sa, odihnind trei-patru zile, îndată au poruncit să să adune oaste cu lefi; deci au dat năvală norodul din toate părţile de să scria ostaşi. Poruncit-au vodă la tot feliul de meşteşugăreţi cu vătăşie de făcea haine, căciuli, cizme, arme; adunase cai, şăi, săbii, mazdrace. Şi o ordie să făcusă, cazaci înbrăcaţi în albastru, călărime cu numele lui Ipsilant pe pantelire, cu slove de alamă, cu pecetea lui vodă pe piept. // Altă oaste era pedestrime, de el zicea arnăuţi; altă oaste era de le zicea panduri, iar pedestri; altă oaste era dragonii cei din Moldova adunaţi, care şi pecetea Moldo vii avea pe coifuri. într-aceste oşti era feli de feli de limbi: arnăuţi, greci, sărbi, rumâni de ţară, neamţi, unguri. Făcutu-s-au şi alte căpitănii, cu osebite steaguri, căci că da năvală precum am zis pentru lefi. Vodă la oştile ceale adunate le prănduisă căpit(ani) şi ofiţeri, muscali, nemţi, sărbi din Banat, încă şi
F. 101(93) coala 24
F.lOlv.
F. 102(94)
91
F.102v.
F. 103(95)
F. 103v.
unguri, dar tot muscali să numiia. Şi i-au pus peste polcuri cîte doao sute sau mai mult la o căpetenie şi i-au început a-i învăţa muştra ostăşească; şi le da pe spate cu latul săbii şi, dacă au mai deprins, mergea şi ei cu polcurile lor la război cu muscalii şi făcea izbândă. Apoi au început unii a fugi şi, dacă îi prindea, bătăi ce punea pe ei muriia bătăndu-1, încă şi mort îi bătea să să înplinească numărul hotărărei; să spăreasă rumânii care era. de ţară, că unii îş<i> lăsasă muerile şi copii de // să făcusă ostaş <i>. Era şi un polc de ostaşi care zicea că este polcul lui Cara Gheorghe şi această căpitănie avea steagul ei zugrăvit pe sfeti Nicolae în picioare, ţiind într-o mănă. ev<an)gheliia şi într-alte ţinea sabiia goală, care am văzut şi eu cu ochii; dar cu ce înţălegere au zugrăvit pe sfeti Nicolae cu sabia în mănă n-am dovedit 251.
Ghenerarii, în iarna aceia ce venisă, sta pe loc cu oaste la străji, pe marginea Dunării. Şi ei s-au apucat de baluri şi de tractamenturi, a-ş petrece vreme cu muzici, după obiceaiul ostăşesc; şi era cănd la unul, cănd la altul, zăefeturi.
Domnul Ipsilant încă să aduna cu ghenerarii la zăefeturi şi măriia sa încă făcea zăefeturi şi aşa să bucura şi să trufiia că iaste domnu de doao ţări 252 ; şi avea voe bună cu ghenerarii pururea. Dar mai îngădue, o slăvite Ipsilante, să vezi această bucurie ce o ai cumva peste puţin să ţi să întoarcă întru scârbă.
înpăratul turcesc, înştiinţăndu-să de la paşii // dunărinţi de urmările muscalilor, cum că nu-şi căută călătoriia a trece la franţuzi, după slobo-zeniia ce li s-au dat prin ferman, ci au cuprins cetăţi şi ţări supt stăpânirea lor şi din zi în zi sporesc oşti şi să întind cu stăpânirea şi încă au făcut loviri cu oştile înpărăteşti în hotarăle Ţării Rum<ă)neşti şi au cuprins şi oraşul Bucureşti; de care lucrare a muscalilor, ce cu meşteşug au scos ferman, foarte s-au măniiat înpăratul (dar aceasta, muscalii au făcut iconomie ca să cu-prinză ţările creştineşti a nu simţi turcii, de care cumva să le robească); şi îndată au poruncit vezirului şi tuturor paşilor prin fermanuri să să rădice cu oşti greale să stea înpotriva muscalilor şi să-i scoaţă din ţările ce le-au cuprins, să-i gonească înnapoi.
Domnul Ipsilant, înştiinţăndu-să de la capichehaiaoa lui din Ţarigrad şi de la tată-său, s-au început a scârbi, dar tot sta cu ghenerarii să întărească a fi Dunărea hotar şi să închiză schelele, nemai // lăsând pe turci dincoace de Dunăre a treace 253.
<SCRISOAREA PAŞEI PASVANDULUI CĂTRE VODĂ ŞI CUM I S-AU ÎNTÂMPLAT MOARTEA)
Pazvandoglu, dacă au venit vodă în Bucureşti, i-au trimis scrisoare în care i-au scris aşa: „De la slăvimea noastră, marele paşă al Diiului, Pazvandoglu, către tine, beiule <al> Valahii, prietinul mieu, multă sănătate! Auzind că ai venit sănătos m-am bucurat. Te poftesc să-m trimiţi 70 de pungi de bani, că-m trebuesc. Şi pentru muscali să-m seri cită sumă de ostaşi sănt. Să fii sănătos!”.
Vodă, cetind scrisoarea, au arătat-o lui comandir-ghenerar şi i s-au făcut răspunsul după învăţătura comandirului, într-acest chip: „Multă sănătate închin slăvimei tale, prea înnălţate pase Pazvandogule, al mieu iubit prietine ! Am văzut ceale ce-m scrii şi că te-ai bucurat că mă aflu sănătos; şi eu aseamenea m-am bucurat că eşti şi măriia ta sănătos. Iar că mă pofteşti să-ţi trimit bani, va fi ceva îngăduinţă până voi aduna şi eu. Iar pentru
92
cită oaste muscălească iaste, vei vedea-o când va veni aciia in partea locului.
Şi să fii măriia ta sănătos 1".
Pazvandu, cetind cartea, s-au măniiat şi au poruncit//să să adune F. 104(96) oastea lui de pe afară în cetate şi în varoş să fie gata de război asupra muscalilor. Şi au început a strânge zaherea din ţară: grău, mei, sare, untu, său, cit au putut răpi dintr-aceaste cinci judeţe, băgând în cetate, de au umplut culele.
Şi mai trecând ceva vreame, vre-o doao luni, au scris Ispilant vod<ă> la Pazvandu într-acest chip: „De la beiu Valahii şi al Moldaviei, multă sănătate mării tale, slăvite paş<a> al Diiului, Pazvandoglu, vechiului mieu prieten ! Poftescu pe măriia ta să-mi trimiţi o sută de pungi de bani, carii ţi i-au dat mării tale boerii ţării, bani domneşti, că îm<i> trebuesc. Şi să fii măriia ta sănătos!" Şi cartea au trimis-o pe un deli-ceauş, rumîn îndrăzneţi, dăndu-i din visterie t<a)l<eri> 50.
Ceauşul, sosind la Calafat, au arătat căpitanului de margine treaba şi au trecut Dunărea. Şi mergând cu căpit(anul) la capicheheiaoa caimacamului ce s-au aflat la Dii, a dat capicheheiaoa scrisoarea la molaoa ce era credincios Pazvandului, ca un popă turcesc. Molaoa, arătând Pazvandului, au poruncit să o citească şi //, cetind-o, au scărşnit cu dinţii dacă au auzit F.104r şi îndată au poruncit să tae pe capicheheiaoa şi pe căpit<an>. Deci capicheheiaoa au scăpat cu capu a mănă, iar pe căpitan l-au tăiat; iar ceauşului nu i-au făcut nimic, ci au poruncit la agale să-l întrebe de muscali cîţi sănt şi ce gănd au şi cîte tunuri au? Şi, întrebăndu-1 agalele, ceauşul au spus cum au ştiut şi pe cum îl vor fi învăţat la domnie. Şi, slobozindu-1, i s-au dat Tăspunsul să nu mai vie cu acest fel de scrisoare că-i va tăia capul. Ceauşul, întoreînd la Bucureşti, au spus lui vod<ă> ce au văzut şi ce au auzit.
Şi mai trecând nu multă vreme, Pazvandul s-au bolnăvit de multă mâhnire pentru venirea muscalilor, socotindu-să că nu va putea să o scoaţă la cale treaba ca cu domnii ţării, nici va putea învârti lucrul ca cu căpit<an> paşa. Şi din păntecel(e) lui cel de aspidă, i-au eşit în piept ca o băşică cu venin cît o nucă; şi, chemând pe doftorul lui, i-au poruncit să o tae şi să pue plastur să-l vindece. Doftorul au // tăiat, puindu-i plastură, dar în zadarF. 105(97). că i s-au veninat trupul, nefolosindu-i plasturile; şi, slăbind, au crăpat ca coala 25 un căine spurcat, scăpând ţara şi domnii de acest balaur mare 254. Aşa ştie D<u)mnezeu birui pre cei puternici; că pe acest balaur nu l-au putut birui oştile turceşti, înpărăteşti, iar o bubă l-au biruit.
Şi dacă au perit pomenirea Pazvandului cu sunet, molaoa i-au luat muerea şi s-au făcut el paşă în locul Pazvandului, cu ferman înpărătesc; şi au fost om mai domol şi mai bun cu boerii Craiovei, dar tot turc, vrăjmaş creştinilor.
Să venim la cuvîntul ce ne stă a istorisi. Comandir-gheneral Mitriston255 au scris feltmaşarului Prozorovskii de rândul turcilor. Feltmaşaru au înştiinţat înpăratului Alexandru cum că turcii strâng şi să gătesc cu greale oşti şi caută să facă oştilor înpărăteşti nazad adecă îndărăt. înpăratul au poruncit să ţie Dunărea hotar şi pre cît s-au cuprins să să stăpânească de prinţipul Ipsilant şi va mai trimite oşti spre întărire şi spre împotrivire; // iară asupra franţezilor, fiindcă era trebuinţă a trimite înpăratul Alexandru F.l05v\ oşti, au poruncit să să adune în Lehiia, unde mai era oastea muscălească.
X
93
<ISTORIIA PENTRU BONAPARTE ŞI TĂIARIA CRAIULUI
FRANŢEI)
Dar să cade de a fi cu cuviinţă de a face istorie pentru Bonaparte.
Bonaparte, spun unii că au fost fecior de neam greco-romeos şi în copilăriia lui au trecut în leagea papistăşească şi, făcăndu-să ostaş, au ajuns ofiţer la înpărăţiia nemţilor şi apoi căpit<an> mare; şi, fiind isteţ, s-au purtat bine în oştire. Deci căutând a i să da mai mare ofichie, într-aceaiaşi dată nu i s-au dat; el, scărbindu-să, s-au dus la franţezi şi priimindu-1 franţezi<i> şi preste puţină vreame au ajunsu din treaptă în treaptă, prin isteţimea lui, de l-au făcut obărşter, adecă cum e la muscali polcovnic mare 256.
Deci, într-acea vreame, era mare turburare la Franţa, căci craiul franţuzesc vrea să-şi orănduiască crăiia, a avea din toate ţările oşti regulate, ca la înpărăţiia nemţilor. Dar boerii cei mari, carii avea sate multe iobagi, F. 106(98) adecă rumâni, nu îngăduia. Şi unindu-să toţi//boerii Franţei, au însoţit şi pe miniştrii crăeşti şi, făcând sfaturi şi divanuri în multe rânduri, mai la urmă au găsit cu cale să tae capul craiului lor, ca al unuia ce au căutat să strice obiceaiurile şi stăpânirile Franţei şi cu divan l-au dat morţii şi pe feciorii lui, încă şi pe crăiasa lui, fiind fata înpăratului nemţilor, Mariia Tereziia, sor<ă> cu Iosif înpăratul şi cu Leopoltus. Şi atunci, scăpînd un pruncşor al craiului, pitulăndu-1, l-au dus la înpărăteasa Ecaterina a Roşii, să crească acolo.
Miniştrii şi boerii ţării, după ce au tăiat pe craiul lor, cu sfat de obşte, ş-au ales lor să fie 12 judecători divanisti, să judece şi să ocărmuiască toată Franţa, iar mai mult crai să nu fie; şi i-au şi aşezat. Deci într-acest chip stăpănindu-să Franţa, dar nu multă vreme, ci doi trei ani. Apoi s-au scociorit altă turburare între boerime şi între acei 12 judecător<i> divanisti şi miniştri, cum că să nu mai fie rumănie supuşi ca nişte robi unii la alţii, fiind un neam, // F.106/. ci să fie slobozi, numindu-să unul cu altul fraţi şi să să unească asupra vrăjmaşilor toţi, la un cuvânt. Aceasta spun unii că au izvodit-o Bonaparte257. Şi sfătuindu-să cu unii şi cu alţii, întărind să să facă treaba în faptă, şi fiindcă acest sfat era plăcut la tot norodul ce era rumâni, ca să fie slobozi, odată toată mulţimea norodului s-au sculat şi s-au adunat la palaturile de judecătorie, cu un glas toţi au cerut slobozenie de rumănie, sau va porni zurba asupra boerilor. Apoi n-au avut cum să facă boerii a-i avea rumâni mai mult, ci s-au făcut dezlegare şi slobozenie rumâniei Franţei (ca şi odinioară ru-măniei Ţării Rumăneşti), dăndu-le decreturi tipărite de la judecătorie; pentru care lucru că s-au isprăvit aşa, au ajuns Bonaparte mare, iubindu-1 toţi boerii Franţei, şi mari şi mici, mai vârtos norodul, pentru buna lui înţă-lepciune şi binele ce au făcut la toţi de obşte.
Deci, socotindu-să ocărmuitorii miniştri Franţei pentru stăpânirea F. 107(99) lor ce o are în America, cum ar fi cu putinţă//a face să deşchiză drum mai drept, să le fie cu înlesnire a merge acolo, fiindcă mergea foarte cu ocol şi cu zăbavă şi la sfatul lor era chemat şi Bonaparte, fiind obărşter mare al oştirii; Bonaparte au zis: „Daţi-mi mie zece mie de ostaşi, oaste aleasă, cu tunuri şi cu toate ceale ce trebuesc ordiei şi haznale de lefi şi eu voiu deşchide drum prin părţile ţărilor turceşti". Arătăndu-le pe unde să între şi pe unde să deşchiză drumu la America, franţozilor le-au plăcut sfatul lui Bonaparte şi îndată l-au făcut voevod oştilor şi au rânduit pe seama Iui zece mie de ostaşi cu toate ce le trebuesc şi fără zăbavă au făcut gătirea. Şi, luîndu-şi ziua bună de la cei mai mari, au plecat cu oştile şi cu cumpătare au intrat fără veaste în Misir, pomenindu-să turcii cu ei în spinare 258.
94
Deci turcii au strîns oşti să le stea înpotrivă să-i scoaţă din Misir; şi făcând război cu ei nimic n-au folosit, că s-au biruit turcii şi au fost luat Bonaparte Misiru întru stăpânire. Apoi s-au întins franţezi<i> în părţile Palestinei, adecă // Ierusalimului.	F.
înpăratul turcesc al Ţarigradului, înştinţăndu-să că au intrat franţezii în Palastinia şi oştile lui fiindcă să adunase la Dii asupra Pazvandului, n-au avut ce face, ci au cerut ajutor la înpăratul Pavel al Roşii, să-i dea oşti asupra [asupra] franţezilor, căci franţezii va să cuprindă toată Turchiia.
înpăratul Pavel, socotind ca nu cumva franţezii, călcăndu pe turci, să va întinde şi asupra ţărilor muscăleşti, au trimis un corpos de oşti, 40 000, cu ghenerarii lor şi cu tunuri i gephănale cu barut, ghiulele şi alte toate cîte trebuiaşte oştilor. Şi dănd război iute asupra franţezilor, i-au biruit şi i-a scos de pin cetăţile ce le luasă de la turci, aseamene şi din Misir i-au scos, gonindu-i până la Italia 259. Şi de nu ar fi stătut înpotrivă muscalii franţezilor, Bonaparte ar fi isprăvit ceia ce i-au fost gândul. Şi mulţi franţezi au perit în război.
Bonaparte s-au întors la Franţa, spuind miniştrilor că el s-au purtat cu biruinţă asupra turcilor şi de nu ar fi stătut înpotrivă muscalii cu oştile lor, despre//partea turcilor, nu numai drum la America ar fi deşchis, ci ar fi cuprins multe ţări şi cetăţi turceşti.
Deci Leopold, înpăratul nemţesc, vrănd să răsplătească franţuzilor pentru tăiarea cumnatului său ce au fost crai Franţei şi pentru tăiarea sororii sale ce au fost crăiasă craiului şi fiilor lui, dacă au făcut pace cu turcii, au pornit toate oştile asupra franţezilor, avănd pricină cu ei şi pentru Italiia, partea ce o are nemţii acolo. Şi lovindu-să cu război asupră-le, nimic n-au putut folosi numai ce au prăpădit mulţime de oşti. Şi rugând pe înpăratul Pavel al Roşii să-i dea ajutor, le-au dat 40 000, cu toată rănduiala oştirii cu comandiru Sovaro; şi făcând bătălie cu dânşii, i-au început a birui şi a-i goni din Italiia, perind mulţi franţezi. Şi mai la urmă, înpăratul Pavel au stătut de le-au făcut pace, însă luînd franţozifi) oareşcare parte din Italiia, partea nemţilor m0. Şi fiind Bonaparte cap oştilor, i s-au mărit numele că iaste biruitor la război şi cu minte înnaltă să poartă.
<CUM AU FĂCUT FRANŢOZI<I> PE BONAPARTE ÎNPĂRAT ŞI CUM AU LUAT CETATEA VIENA, SCAUNUL ÎNPĂRĂŢII NEMŢILOR) //
Apoi, mai trecând ceva vreame la mijloc, Bonaparte iar s-au meş- F teşugit ca un măestru de au intrat cum am zice pe supt pielea tuturor miniştrilor şi a tuturor boerilor mari ai Franţei, sfătuindu-să cănd cu unii, cănd cu alţii, că iaste bine să-ş pue înpărat şi înpăratul ca un cap mai mare, cu trupurile Franţei, adecă cu miniştrii ţiind sfat, va ocărmui înpărăţiia bine şi va sta cu putere mare asupra vrăjmaşilor şi cum că să cuvine a avea Franţa titlul de a să numi înpărăţie, că iaste cel mai mare trup al părţii Evropii. Deci miniştrii şi boerii cei mari, sfătuindu-să şi fiind amăgiţi de cuvintele lui Bonaparte, au ales pe Bonaparte a le fi înpărat, zicând că iaste cu minte înnaltă şi ştie ocărmui oştile la războae asupra vrăjmaşilor şi face biruinţă.
Şi aşa, cu sfat de obşte, au rădicat franţezi<i> pe Bonaparte a le fi înpărat, fără ştirea înpăraţilor Evropei261.
Bonaparte, dacă l-au rădicat franţezii înpărat, au poftit pe Franţişcus, înpăratul nemţilor, să iscălească // şi el la diploma înpărătească, dăndu-i tituluş de înpărat al Franţei. Franţişcus n-au priimit, zicând cum că Franţa nu este înpărăţie, ci iaste crăie şi el nu s-au încorunat cu ştirea cestoralalţi înpăraţi ai Evropei. Aseamene au poftit şi pe înpăratul Roşii, Alexandru,
107 v\
F. 108 (100)
. I08v\
F. 109 (101)
95
F. 109 v.
F. 110 (102)
F.llOv.
să-i dea tituluş de înpărat şi n-au priimit nici Alexandru înpărat, fără numai l-au numit cap al franţezilor; aseamene n-au priimit nici Prusul, adecă craiul Brandiburul, nici craiul Sfeţii, nici craiul Hişpanii, nici craiul Portu-galii, nici craiul Italii (!), nici papa al Romii, nici raguzu, nici englezul.
Deci, după ce au murit Leopold, înpăratul nemţilor, puindu-să înpărat Franţişcus, nepot lui Leopold, s-au rădicat şi el cu război asupra franţezilor, ca să-şi scoaţă Italiia ce i-au luat-o Bonaparte fără dreptat<e>; şi, pornind putere de oşti, dar ce folos că gheneralii nemţilor sănt foarte mitarnici şi ghenerarii franţezilor dau şi mituesc cu bani, ca să li să deschiză drum de război. // însă Franţişcus înpărat au rânduit ghenerarii cu oştile şi cu tunuri pe la toate locurile unde era trebuinţă a să lovi cu vrăjmaşii lui.
Dar Bonaparte ce au făcut? Fiind în vreme ce n-au priimit înpăraţii Evropii a iscăli spre a să numi şi el înpărat, îndat<ă> au dat poruncă cu iuţime de a să aduna oşti multe şi gătindu-să cu mare unire a ghenerarilor şi a toate oştile de război, nesuferind a rămînea ruşinat de a nu-1 numi înpărat, ca să-şi izbândească, lăudăndu-să că de n-au vrut înpăraţii Evropei a-1 numi înpărat de voia lor, vor priimi şi fără de voe şi-l vor mîmi înpărat.
Şi, pornind cu nemţii război, despre o parte da lovire cu oştile sale asupra oştilor nemţeşti; şi mituind gheneralii nemţeşti, de la un rănd de vreame au început a să călca nemţii; iar despre altă parte, au pornit o seamă de oşti cu ghenerali isteţi şi cu tunuri multe şi le-au poruncit să între prin părţile şi hotarăle Prusului şi să meargă drept la Viena şi de vor sta niscai oşti de ale Pru//sului cu înpotrivire, vitejaşte să dea război să-şi deschiză drum, că despre acele părţi nu era oşti nemţeşti.
Aşadar, ghenerarii lui Bonaparte (avînd feltmaşar pe Vandon 202, mare viteaz şi isteţi la oştire) au intrat în părţile stăpânirii Prusului, adecă a Bran-diburului. Şi, măcar că era oşti pruseşti la aceale hotară spre pază de către franţezi, dar oştile franţuzeşti cu iuţime mare le-au călcat şi, deschizăndu-ş drum, fără veaste au sosit la Viena şi au încongiurat cetatea cu oşti de toate părţile 263.
Şi pomenindu-să Franţişcus închis în cetate să miră ce să facă? ! Oşti în cetate nu avea de ajuns ca să stea de război să gonească pe vrăjmaşi, fiindcă era oştile adunate spre părţile Italiei. Ce să facă dar? Văzînd nevoia, au ieşit din cetate pe supt cumpăt cum au putut şi au apucat sănătoasa, de au răzmat-o la cetatea Buda, unde au fost scaunul crăiei ungureşti, unde sănt palaturile lui Matheiaş, craiul ungurilor, foarte frumoasă şi minunată zidir<e>, pe lăngă apa Dunării, în lung, înnalte, cu ferestri trei rânduri în sus // spre Dunăre, pre care palatul i le-am văzut cu ochii mei, acolo sălăş-luindu-să Franţişcus.
Iar cetăţenii din Viena, dacă au eşit înpăratul, au deschis porţile şi au intrat oştile franţuzeşti cu pace, de n-au prădat pe niminea în cetate, numai cele înpărăteşti au jăfuit şi hazn<a)lele înpărăteşti, aur, argint şi alte acareturi, cum şi mărfurile din (marginal: fabricile) înpărăteşti le-a luat ce au găsit (Spun unii că Franţişcus au eşit din cetate ca să nu să strice cetatea de franţozi, ci să o lase deşchisă). Să poate şi aceasta a creade că vine cuvântul cu asemănare, dar şi într-alt chip vine cuvântul a zice: ca să nu încapă rob în mina franţozilor şi apoi să-i ia înpărăţiia
Deci Franţişcus, găsindu-să la Buda, oştile franţuzeşti s-au luat după el. Dar Franţişcus au adunat oşti din Ungariia, călărime, şi dănd război vitejaşte ungurii, fiind voinici la război şi lovindu-să cu franţuzii, i-au înfrăndt de n-au putut lua franţozii cetatea Buda. Şi s-au întors franţozii la Viena.
96
{RUGĂCIUNEA ÎNPĂRA1 ULUI NEMŢESC SĂ-I DEA ÎNPĂRA1UL MUSCĂLESC OASTE AJUTOR ASUPRA FRANŢEZILOR; PENTRU RĂZBOIUL CE S-AU ÎNCEPUT ÎNTRE MUSCALI ŞI FRANŢOZ) //
Franţişcus, văzîndu-să strămtorat şi gonit din scaunul înpărătesc, au căzut cu rugăciune către înpăratul Alexandru al Roşii să-i dea ajutor asupra vrăjmaşilor franţozi, că i-au luat scaunul înpărătesc. Alexandru, bunul şi creştinul înpărat, au priimit rugăciunea lui Franţişcus şi, avănd oşti în Lehiia, unde să afla şi măriia sa însuş, au poruncit gheneralilor să să rădice cu 70 000 asupra franţezilor de la Viena 264. Dar franţezii s-au mai înputernicit, mai sosind ostile lor la Viena, încă ca la 30 000, cu totu 80 000.
Alexandru înpărat au scris lui Franţişcus, la Buda, că cererea lui de ajutori asupra vrăjmaşilor au priimit pentru frăţasca dragoste şi să nu să teamă, nici să slăbească, ci să gătească şi el cu ostile sale şi înpreună cu oştile înpărăţiei sale, cu ajutoriul lui D<u)mnezeu va birui pe vrăjmaşi şi îi va scoate din Viena.
Ghenerarii muscăleşti au plecat cu oştile la Viena şi, sosind, au făcut bătălie mare cu franţozi(i). însă s-au bătut în parte, n-au fost biruinţa cea de pe urmă nici a muscalilor, nici a franţezilor 265 ; ci, după spu // nerea gaze-turilor, au perit franţozi ca la 40 000 şi muscali cu nemţi ca la 30 00Q şi ar fi fost biruinţa muscalilor cu a nemţilor. Dar zminteala au fost că trei ghenc-rari nemţeşti, interesaţi fiind de franţozi, n-au dat război cu oştile lor, cînd au făcut muscalii bataliia, ci s-au tras cu oştile într-altă parte. Alexandru înpărat, văzînd aşa, au poruncit să mai vie oşti muscăleşti şi, înpreunăndu-să cu Franţişcus, au vorbit de întămplaria războiului; şi dovedindu-să că au viclenit ghenerarii nemţeşti, spun că i-au adus şi ar fi judecat înpăraţii de i-au omorît cu grcale munci.
Deci, mai sosind oşti muscăleşti, venit-au şi Costantin, fratele înpă-ratului Alexandru, fiind voevod, adecă domnu mare peste oşti, şi făcăndii-să bătălie mare şi groaznică de amăndoao părţile; şi spun că veniia ghiulele ca ploaia de către franţozi, fiind cu mare isteţime la slobozirea tunurilor şi a puştilor. Iar Costând, fiind în bătălie, spun unii că încălecasă pe tunuii şi răcniia ca un leu asupra tunarilor să sloboaze tunurile cu // iuţime; şi zic unii că au tăiat cu măna lui doi tunari. Şi de multa iuţimea focului, spun că s-au fost topindu-şi tunurile. Şi aşa, ţiind războiul cumplit de amăndoao părţile, văzînd ghenerarii vitejiia şi îndrăzneala lui Costând, ca să nu pice de ghiulele tunurilor de la vrăjmaşi, l-au rugat ca să iasă din bătălie că îşi va pierde viiaţa, căci că cădea ostaşii de amăndoao părţile ca znopii. Şi ne-vrănd Costând, l-au luat ghenerarii de supţiori şi l-au dus la cortul lui şi cam fără voe, iar oştile n-au încetat şi despre o parte şi despre alta a da război cumplit; şi au ţinut 36 de ceasuri. Şi mai la urmă, sosind o aripă de oaste muscălească de cazaci şi izbindu-i dindărăt, cu dragoni, cu usari, au fost biruinţa muscalilor; dar au pierit muscali cu nemţi 25 de mie şi franţozi 40 mie.
înpăratul Franţişcus au început a slăbi cu firea şi a să spăimănta. Muscalii au mai făcut şi a treia bătălie cu franţozi<i> şi era să dea dosul fran-ţozii, dar oştile nemţeşti n-au dat război //la a treia bătălie, ci au fost războiul în parte, fiindcă Franţişcus au alergat la Bonaparte la Viena şi au căzut la pace cu el, închinăndu-i-să şi plecăndu-i-să; şi i-au dat şasă ţări, adecă domni<i> sau prinţipaturi, cum iaste prinţipatul şi aceştii ţări Valahiia, însă ţări bogate, care le-au fost cuprins franţozii cu luarea Vienei. Datu-i-au şi toată Italiia, cu cetatea Mantova, partea ce au fost a nemţilor şi i-au dat şi multe milioane de galbini, cheltuiala răzmiriţii 266.
F. lit
(103)
F. 111'/
F.112
(104)
F.112'/.
97
F .113 105
c oala 27
F. 113/.
F.114
(106)
Muscalii, săvârşind şi a treia bătălie în parte cu franţozii şi văzînd înpăratul Alexandru că Franţişcus s-au plecat lui Bonaparte şi au făcut pace cu el, cu mare scădere şi pagubă înpăraţiei lui şi fără ştirea mării sal<e>, şi-au rădicat măna de pe nemţi şi au poruncit de s-au întors toate oştile mus-căleşti la Lehiia.
Iar Bonaparte au poruncit de s-au adunat toate oştile lui în Prusiia, că au dat război de au supus pe Brandeburul de i-au luat şi scaunul crăii267 şi în Lehiia partea ce au avut-o Prusu, aşezând oştile acolo, // în Lehiia Pru-sului; iar cetatea Viena o au lăsat iarăşi să fie a nemţilor. Şi au dat Franţişcus contract adecă zapis de stăpânirea a şasă prinţipaturi şi de Italiia şi cum că nu să va mai scula cu război asupra Franţei, puind şi ţara Hun-gariia chiezăşie şi zălog.
înpăiatul Alexandru au poruncit tuturor domnilor ţărilor să dea oameni de oaste şi spun unii că au adunat un milion. Şi aceste oşti lc-au făcut trei trupuii mari, adecă trei părţi; şi o parte cu toată rănduiala oştirii au rânduit asupra perşilor, având război şi cu înpăratul persesc 268 ; altă parte asupra înpăraţiei Ţarigradului, avănd război cu turcii şi această parte s-au înpărţit pe mare cu corăbiile şi au venit şi aici în Valahiia şi în Moldaviia şi în Basa-rabiia, la Hotin, la Bender, la Chiliia, la Ismail, la Silistra, la Brăila iproci; a treia parte au orănduit-o asupra franţozilor. Şi s-au mai înmulţit în Lehiia, fiindcă au rămas gâlceava nemţilor în spinarea muscalilor şi căuta să să aleagă // un feliu, spunea un ipochimen, om [de] aşa de crezut, că şi Bonaparte au gătit oaste, şaptezeci de mie 269.
Deci, gătindu-să şi o parte şi alta, au început război groaznic şi înfricoşat foarte, care nu s-au mai pomenit; şi, lovindu-să batalionurile, adecă ordiia muscalilor, era groaznică vederea. Dar cine poate spune trăsnetul tunurilor şi al puştilor şi zgomotul călărimei, ţiind războiul cîte 24 ceasuri, alteori doao-trei zile, de leşina franţezii şi de foame, iar muscalii, mai vârtoşi fiind, suferia foamea mai mult. Deci biruinţa era învărstată: uneori biruia muscalii, alteori franţezi(i) 27°. Şi la toate bătăliile au fost căzînd morţi cîte doaozeci de mie sau treizeci dintr-o parte, aseamene şi dintr-o ceaialaltă parte. Şi oşti nu înceta a veni în locul celor morţi şi de la muscali şi de la franţozi, ca să nu slăbească ordiile şi a unuia şi a altuia. Şi unii spunea cum că franţezii au fost apucat de pe altă parte să meargă la Peterburg, iar alţii zicea că nici-o palmă de loc // n-au putut călca franţezii din Lehiia Prusului, în hotarăle muscalilor.
<CUM AU MIJLOCIT COSTAND<IN>, FRATELE ÎN PÂRÂTULUI ALEXANDRU, DE AU FĂCUT PACE CU BONAPARTE ŞI L-AU ÎNCORUNAT ÎN PÂRÂT)
(Marginal: Costând voeşte pace). Cu toate acestea, fiind Costantin, fratele înpăratului Alexandru, cu oştile la aceaste războaie şi văzînd că la toate bătăliile pier mulţime de ostaşi şi să face atîta mare şi multă vărsare de sânge şi să cheltueşte înpărăţia din pricina nemţilor, s-au întîmpinat cu Bonaparte şi au zis: „în destul iaste atâta periciune de oameni nevinovaţi şi atâta vaisare de sânge. Poftim să meargem la frate-mieu, înpăratul, la Petruburg să facem pace". Şi, luînd pe Bonaparte, au mers amândoi la Petru-burgu 271 (şi făcăndu-să contenire de arme, oştile s-au odihnit în pace, de amăndoao părţile, mergând unii la alţii, bucurăndu-să de pace). Acolo s-au priimit Bonaparte cu cinste mare şi cu ţeremonii înpărăteşti şi heremeti-sindu-să înpăraţii după obiceaiul înpărătesc şi ospătîndu-să cîteva zile, apoi au făcut pace între ei, fiind Costând mijlocitor păcii. Şi, dănd măna unul
98
cu altul, au strigat pace vecinică să fie între ei. Şi au încorunat pe Bonaparte să fie înpărat Franţei //, încheind pacea în scris; şi ceale ce au luat de la F-nemţi au rămas bune luate, iar prusului i-au lăsat un prinţipat în care să să numească tot crai, cu oştile sale oareşce, însă supus Franţei şi dajnic sumă de aur.
Bonaparte s-au întors la Franţa cu mare bucurie, pentru că s-au încorunat înpărat de înpăratul cel ce n-au voit (ca el) să fie înpărat franţezilor; tuturor le-a părut bine şi miniştrii cu toată boerimea l-au slăvit cu mari laude pentru izbăndirea ce au făcut.
Dar mai aşteaptă, o, Boanaparte, să-ţi vezi sfârşitul, că D(u)mnezeu celor mândri şi înnalţi cu mintea le stă înpotrivă ! Că prin cel ce te-au înnălţat printr-acela va să te surpe din scaunul tău, precum scrie: Pogoră-vei pre cei puternici de pe scaune, iproci.
Craiul Engliterii 272, fiindcă era una cu muscalii asupra franţezilor, foarte s-au măniiat pe înpăratul Alexandru căci au făcut pace cu franţozi<i> cei ce sânt vrăjmaşi Engliterii.
Aseamene şi miniştrilor (marginal: Roşiei) nu le-au//fost cu voinţă a face înpăratul pace cu franţozii, precum spun unii, găsind cu cale că mai bine ar fi fost să facă pace cu turcii şi să dea război cu franţozii, carii sânt vrăjmaş(i) înpărăţiei Roşii, dar aceasta s-a făcut iconomie păn<ă> la o vreme.
(PENTRU RĂZBOIUL SPANIORULUI CU BONAPARTE, PORNIND ŞI NEMŢII RĂZBOI ŞI CUM IARĂŞI AL DOILEA AU LUAT FRANŢOZII* VIENA, SUPUIND PE ÎN PĂR ATU NEMŢILOR)
Deci, trecând un an la mijloc, Bonaparte au asuprit pe craiul Spanie a răspunde mai mult decît ce avea legătură cu Franţa din vechime; spa-nioru, nesupuindu-să, s-au scociorit neunire şi gălceavă între dânşii şi s-au rădicat cu război unul asupra altuia 273. Deci, şpanioru, avănd ajutor pe craiul Portucalii274, s-au înpotrivit tare franţezilor şi eia biruitor şpanioru.
Franţişcus, înpăratul nemţilor, dacă au văzut că iaste biruitor spa-nioru, s-au unit cu dansul şi, însoţindu-să la înpotrivirea lui Bonaparte, s-au sculat şi el cu război asupra lui Bonaparte, că doară îl vor birui să-ş(i) scoaţă ţările ce i le-au luat. Bonaparte (precum spun unii) au rădicat 300 000 de oaste şi, dând război cu şpanioru şi cu nemţii, au biruit puterea lor. Deci şpanioru, căzind la pace, se supune la Bonaparte şi au încheiat pacea // cu F-scăderea Işpaniei.
Deci Bonaparte au poruncit lui Van don feltmaşar să orănduiască oştile asupra nemţilor şi să meargă oareşcarii ghenerali aleşi să să încungiure cetatea Viena şi să o ia cu război şi toată avuţiia lăcăitorilor cetăţeani să fie de pradă ostaşilor, numai vistieriia înpărătească, adecă aurul, argintul şi hărţile, ade(că) bancele şi mărfurile din fabricile înpărăteşti, să fie pe seama înpăraţii sale.
Gheneralii cei orânduiţi de Vandon feltmaşarul, pornind oştile, au plecat asupra Vienii, după poruncă, cu mare îndrăznire; şi măcar că era oştile nemţeşti înpotrivă, dar şi-au deschis drum, dănd război într-ănşii şi trecând cu vitejie, au tras la Viena (spun unii că şi atunci, fiind gheneralii nemţeşti mituiţi, nu le-au stătut înpotrivă, ci le-au făcut cale); şi, sosind la Viena fără veaste, au încongiurat cetatea cu oşti şi cu tunuri, iar Franţişcus înpărat, pomenindu-să cu ei în spinare, să mira ce să facă.
Franţozii n-au mai aşteptat nimic alta, ci au început a bate cetatea de toate părţile. // Nemţii încă au început şi ei a să apăra din cetate, dînd ] cu tunuiile, stănd Franţişcus bărbăteşte asupra vrăjmaşilor, dar n-au putut
1147.
F.115
(107)
115/
F.116
(108)
99
F.U6v.
F. 117 (109), coala 28
F.ll7v.
să să izbăvească de ei că, ţiind războiu 20 zile, mai la urmă au biruit franţezii, că sfarămănd zidurile cetăţii şi întrănd în cetate cu război, au prădat pre toţi cetaţeanii, umplăndu-să de bogăţie; şi ceale împărăteşti le-au luat pe seama lui Bonaparte 275. Şi mai sosind oşti franţozeşti au umplut cetatea şi au luat-o supt zaptul lor şi pe Franţişcus, luundu-1 ca pre un rob, l-au pus la pază mare. Deci cine poate spune cît aur, argint şi bance din vistieriile Vienii au luat tot? Bonapaite, sosind şi el la Viena, au poruncit de au făcut din aurul vistieriilor Vienei galbeni pe numele şi chipul lui şi s-au făcut precum să văd galbinii pe turaoa Franţei.
Franţişcus, văzînd că au căzut în robie, au căzut la picioarele lui Bonaparte să-l erte şi să facă pace 276 şi să-i dea scaunul înpărătesc, Viena, şi să fie şi el înpărat, iar Bonaparte să stăpînească ţările ce i le-au dat şi să-i dea şi haraci // pe tot anul cîte o sumă dc cantare de aur şi argint. Bonaparte au cerut zap;s să-i dea şi Ungaria toată, dacă se va mai rădica cu război şi să nu aibă voe nimic a face fără ştirea lui şi să fie supus Franţei la cîte i să va porunci. Şi, dănd contract Franţişcus cu legăturile la toate cererile lui Bonaparte, puind şi aceasta ca Viena să fie ca un oraş, să sfarme zidurile din prejur, să nu să mai numească cetate.
Bonaparte s-au întors la scaun, în Pariz, cu mare bucurie, ca un biruitor şi s-au rădicat oştile franţuzeşti de la Viena, în Italiia, o seamă şi la Prusiia, în Lehiia prusului şi prin ţările care le-au luat de la nemţi.
Să venim dar la istoriia ce ne iaste înnainte.
Ghenerarii muscăleşti, după poruncă, păziia ţara despre turci şi au făcut gătire să meargă la Giurgiov, să ia cetatea 277, fiind Giurgiovu dincoace de Dunere. Şi mergând au călcat numai varoşu şi s-au tras înnapoi că nu era de ajuns oşti muscăleşti să poată lua cetatea, că nici dincoace de Olt nu cuprinsasă muscalii aceaste 5 jud<e)ţe cu // Craiova.
(ÎNCULRUPIREA ACESTOR 5 JUD(E>ŢE DE TURCI ŞI PRADA LOR ŞI VENIREA MUSCALILOR ÎN BUC<U>REŞTI,
ÎN CRAIOVA)
Turcii, văzînd că nu sănt muscali mulţi, să sloboziia dincoace de Dunăre cîte 2—3 sute şi tăia străjile muscalilor şi prăda satele ce putea apuca, bucate şi vite; şi pănă a să strânge muscalii să le stea înpotiivă, ei trecea Dunărea înnapoi şi strica rău pe muscali, că-i aducea tot cu carăle răniţi la Bucureşti.
Iar dincoace de Olt, nefiind muscali nicidecum, au venit turci de la Dii, de la Oreaova, de la Necopoia şi de la Ostrov şi de la Cladova şi au cuprins aceste cinci judeţe, puind ei ispravnici şi zapcii. S-au făcut ei mum-başiri şi au apucat pe lăcuitorii satelor de zaherea şi au strănsu cît au vrut, de toate. Pus-au şi analoghie de bani, de casă sau de un lude, cîte 40 de lei; şi pe cine prindea îl prăda. Apucat-au şi m<ănă)stirile şi cu sălnicie le-au prădat. Deci s-au spărticat aceste cinci judeţe care încotro putea scăpa din mîna turcilor şi a slujitorilor, dar boerii, igum(enii), negustorii, au fugit în Ţara Ungurească//; şi s-au fost însoţit şi pandurii ce au fost ai curţii domneşti, de prăda cu turcii ostroveni şi aceştea mai rău prăda tâlhăreşte şi omorîia oamenii în partea muntelui. Aşa turcii stăpănia dincoace de Olt ;şi prada o trimitea peste Dunăre, în cetăţile lor.
Dar mai sosind oşti muscăleşti la Bucureşti, domnul Ipsilant, văzînd că turcii au cuprins Ţara de Sus şi au prădat-o, s-au sfătuit cu ghenerar-co-mandir Mitriston şi au orânduit comandiru pe Isaiia gheneraru cu corposul lui şi cu tunuri şi câţiva husari şi cazaci şi dragoni pedestri de la Moldova
100
şi cazaci rumâni de ai lui Ipsilant şi alte cete şi căpitanii de sărbi, de arnăuţi, cum am arătat înnapoi, adunăndu-să deoca<m>dată vreo 6 000 cu toţi. Şi, trecând Isaiia cu oastea Oltu, turcii, dacă au luat veste de venirea muscalilor, s-au tras înnapoi şi au trecut Dunărea; iar dacă au sosit Isaiia, s-au aşezat în oraş(ul) Craiova şi au orânduit oştile pe marginea Dunării să păzească ţara de turci 278. //
Isaiia gheneraru au fost om bun şi înţălept, creştin cu adevărat şi înţălept, cu ştiinţă bună a chibzui oştile la război cu turci(i), şi păziia bine ţara şi faciia dreptate celor ce să jăluia de supărarea ostaşilor; (marginal: era şi milostiv, de făcea milă); ci era toţi mulţămiţi de măriia sa. Deci, unin-du-să şi cu sârbii lui Caragheorghe, au trecut Dunărea de s-au lovit cu turcii şi multe biruinţe şi izbănde au făcut asupra turcilor, precum am mai arătat înnainte.
(ÎNVRĂJBIREA LUI IPSILANT VODĂ CU GHENERARU MUSCĂLEŞTI ŞI FUGA LUI LA PETRUBURG)
Iar în Bucureşti, domnul Ipsilant sta de ghenerari să bată cetatea Giurgiovu să o ia, să rămăe Dunărea hotar. Deci, Mitriston comandirul au rânduit o seamă de oaste cu un ghenerar să meargă să bată cetatea; şi mergând au dat război, dar cum s-au întîmplat, n-au folosit nimic 279, că au perit mulţi muscali şi acel gheneral cu căzut înpuşcat de turci 28°, că pricina au fost de la comandiru, că au tiimis oastea fără tunuri.
Alţii iarăş într-alt chip zicea: Mitriston cu Miloradovici ghenerar au poftit de la prinţul Ipsilant, prin vel vistier, să-şi arate mă // riia sa celi-bilicu de a-i mulţămi cu 70 sau 80 de pungi de bani pentru osteneala lor, precum i-au mulţămit şi boerii Moldaviei. Vel vistier au spus lui vod(ă), iar măriia sa n-au voit să dea nimic. Vel vistier ar fi zis: „Bine ar fi măriia ta să-i mulţămim cu ce vei socoti". Vodă au răspuns: „Caută-ţi treaba". Şi, întrebăndu-să vel vistier de către comandiru, au zis că nu i-au dat vod(ă) răspuns281. (Marginal: Vezi de aici începe scârba lui vod(ă».
Comandiru au cunoscut că vod(ă) nu voiaşte a-i mulţămi cu ceaia ce au cerut şi au intrat urîciunc şi pizmă între ei 282. însă au tăcut ghene-rarii a mai zice ceva de bani; aseamene şi vod(ă) şi-au făcut uitare.
Deci despre primăvară au mai grăit vod(ă) comandirului Mitriston să rânduiască oşti spre luarea cetăţii Giurgiovului. Mitriston i-au răspuns că măriia sa nu iaste poruncitor ghenerarilor şi oştilor, ci iaste înpăratul şi nu vor să-l ştie între oştirea lor mai mare, ci, ca un prinţip al ţării, să-şi caute trebile ţării şi să le dea ce i s-au poruncit de la înpăratul. Vodă s-au scârbit şi au scris la Petruburg înpăratului // cum ghenerarii stau numai de baluri şi de tractaţii şi au lăsat pe turci de trec Dunărea şi pradă raiaoa şi Miloradovici umblă să să însoare cu fete de bocri şi numai de mueri stă 283.
înpăratul au scris comandirului Mitriston foarte cu înputăciune, mustrăndu-i de nehărniciia lor, aseame(nea) şi lui Miloradovici să să pără-sască de mueri şi să stea de război. Ghenerarii, cetind cartea înpăratului şi văzînd că le înputează şi îi mustrează că sănt neharnici, s-au umplut de mănie şi au scris la înpăratul cum că urmează poruncilor înpărăteşti şi turcii nu trec Dunărea; iar pentru a bate cetatea Giurgiovul au mai făcut contenire că turcii ş(i)-au pus soroc să iasă din cetate cu pace şi să o dea fără război şi iaste închisă cu oştile înpărăţii sale înprejur; iar prinţipul Ipsilant, ca un grec mândru să socoteşte în mintea lui ca cum ar fi un înpărat.
Aseamene au scris şi comandiru şi feltmaşarului Prozorovskii pentru vod(ă) şi pentru rândul oştirii. Scris-au Mitriston şi turcilor la Ruşciuc şi
F. 118 (110)
F. 118v.
F. 119
(IU)
101
F. 119v.
F. 120(112)
F. I20v.
F. 121(113), coala 29
la Giurgiov // şi la Braila, cum că va da pe mina lor pe beiul Ipsilant ca pe un răzvrătitor carele au pricinuit turburare şi răzmiriţă între doao înpărăţii.
Paşii, priimind scrisoarea comandirului şi văzînd ce le-au scris coman-diru, s-au bucurat, trimiţînd poclon lui Mitriston sumă de galbini, rugăndu-1 ca să le mai nărăvească şi să-i îngădue a-ş strânge sămănăturile şi fănurile ce le au ale lor dincoace de Dunăre; şi aşa au şi făcut. Că în primăvară, a cincea săptămînă din postul Paştilor, au poruncit de s-au tras toate oştile muscăleşti de la Dunăre înnapoi şi au întrat în Bucureşti; iar satelor au poruncit să să rădice de pe marginea Dunării, către munte, spre Tărgovişte284. (Marginal: Vezi, scârba lui Ipsilant s-au mai adaos).
Ipsilant, dovedind că vor ghenerarii să-l dea pe măna turcilor 285, foarte rău s-au scârbit şi nimic mai aşteptând, ci de grab s-au gătit cu tot calabalîcul şi s-au apucat de sănătoasa, că într-o noapte au răzmat-o tocma la apa Buzăului, după cum spun că iaste în dreptul Brăilei 286.
Mitriston, simţind de ducerea lui vod<ă>, încă au scris turcilor de la Brai //la, să-i ţie calea să-l prinză; dar Ipsilant, ca cel cu grija, n-au zăbovit acolo mai mult decăt o jumătate de ceas, de au mai răsuflat caii şi au plecat şi, trecând apa Buzăului, au scăpat din măna turcilor. Că turcii încă au sosit după plecarea lui vod<ă>, la o jumătate de ceas; însă doao care mocăneşti, care au fost mai în urmă cu calabalîcul lui vodă, le-au sprijinit turcii şi le-au luat cu tot.
Prinţipul Ipsilant lăsă prinţipatul Valahiei şi, ajungând la Petruburgu, mergând la înpăratul, au spus toate pricinile şi urmările lui Mitriston şi ale lui Miloradovici şi s-au jeluit cum au fost să-l dea pe mina turcilor.
înpăratul Alexandru au scris ştafetă cu grabnic curieri lui Mitriston să meargă la înpărăţie să răzpunză de ceale ce va fi întrebat: Mitriston, văzînd că părîşe îi vor fi faptele la înpăratul şi va cădea în urgie înpără-tească, s-au adăpat cu salepul morţii si au murit, fiind papistaş, iar nu muscal 287.
înpăratul au făcut pe Miloradovici mare comandir, fiind // omul lui Costând, fratele înpăratului 288, măcar că l-au învinovăţit şi el, dar el s-au îndreptat că Mitriston au fost comandir şi poruncitor mai mare. Iar la scaunul domnii s-au orânduit de către înpărăţie a fi divan şi boerii divanişti să ocărmuiască trebile ţării. Şi o vreme s-au ţinut divanul urmând după porunca lui vod<ă> şi lua măriia sa din venitul ţării. Apoi începând boerii a scrie lui vod<ă) că nu să ajunge venitul ţării a da lefile la oştile înpărăteşti şi la alte cheltuieli ce să făcu după poruncă şi nu au de unde să dea şi mării sale bani, iar vod<ă> s-au <s)cărbit foarte şi spun cum că au mers la înpăratul Alexandru şi au închinat ţara să fie a înpăraţiei Roşii şi să să ia venitul pe seama înpărăţici, ca pe măriia sa să-l miluiască înpărăţiia cum va socoti.
înpăratul au trimis pe un generar să fie în loc de domnu, vechil în-părătesc, cap mai mare al divanului289 şi fără de dânsul nimic să nu să facă de boerii divanişti şi el să înştiinţeze // la înpăratul lucrurile ceale mari ce să cuvine a ştii înpărăţii; iar pricinile ce să voru întâmpla între oroşani şi intre ostaşi să să judece la judecata ce să numeşte poliţie 29°.
Iar lui Ipsilant i-au dat 80 de sate de rumîni, adecă iobagi, din satele lavrei Kievo-Pecerskii, fiindcă acea m<ănă)stire are mulţime de sate iobagi, să fie lui vod<ă> venitu de la aceale sate, precum iau de la rumâni şi alţi domni carii au sate, după obiceaiul şi orănduiala ce iaste pe la acele ţări şi i-au dat şi un sarai de lăcuinţă 291. Spun unii că i-ar fi orînduit să i să dea şi câteva mii de ruble în tot anul de la visteriia înpărătească. Şi aşa
102
Ipsilant ş<i)-au luat zioa bună de la domniia Ţării Rumăneşti, dănd vod<ă) şi un fecior al lui să slujească înpăratului, pe care l-au încins cu sabie de loc 292.
SPARGEREA BUCUREŞTILOR ŞI EUGA DE FRICA TURCILOR;
ŞI PENTRU IZBÎNDA CU RĂZBOI CE AU FĂCUT MILORADOVICI ASUPRA TURCILOR DE LE-AU SPART ORDIIA
Miloradovici, rămîind comandir, nezăticnindu-1 niminea, s-au însurat şi au luat fata banului Filipescu, că şi mai nainte au avut a face cu casa Filipescului prieteşug şi să robisă cu poftă muerească şi sta numai de baluri // şi tractaţii 293.
Iar turcii s-au adunat mulţime multă şi au făcut ordie dincoace de Dunăre, aproape de Bucureşti doao ceasuri, gătindu-să să dea năvală în oraş şi, lovindu-să cu muscalii, de-i va birui să robească oraşul cu mic, cu mare şi caselor să le dea foc de toate părţile.
Boerii, văzînd că ţuicii s-au strâns mulţi şi au făcut ordiia aproape de oi aş şi văzînd că muscalii sănt puţini şi nu vor putea sta înpotrivă turcilor, că oştile era adunate la Lehiia asupra franţezilor, că încă nu făcusă pace, au mers la Miloradovici şi ş<i)-au cerut voe să scoaţă calabalâcurile afară din oraş şi haremurile. Miloradovici le-au dat voe şi, mai trecând cîteva zile, au zis boerii că vor să iasă şi ei afară din oraş. Miloradovici au zis să iasă dacă le <e> frică, oricare va vrea, numai să rămîe cei ce sănt rânduiţi a da oştilor ceale ce le trebueşte; şi, luînd acest răspuns, boerii s-au rădicat de au plecat din oraş; iară orăşanii, dacă au văzut că fug boerii cu mitropolitul şi episcopii, s-au spart tot oraşul, fugind toţi în toate părţile, unde le-au văzut ochii, de//frică; dar boerii şi mitropolitul cu episcopii, igu-m<enii>, arhimandriţii, negustorii şi cei cu putere au întrat în Ţara Ungurească de au umplut toate oraşele. Şi să fie văzut cineva spaimă şi fugă, că nu era drumul numai plin de cară, ci era căte trei-patru şireaguri alăturea, iar la locuri strămtorate şi la poduri, da năvală care să apuce înnainte şi să încurca carăle, căruţele, butcile, de nu putea să treacă 294. O, mare era frica, cum i-ar fi gonit cineva ! însă turcii sta pe lcc.
Deci Miloradovici, văzînd că turcii s-au şi mai apropiiat de Bucureşti, temăndu-să că, de va întră în oraş, vor strica oraşul şi va strica şi oastea şi vor peri cu totul şi să va învinovăţi de către înpăratul, aşadar au lăsat chefurile şi au poruncit tuturor tisturilor în grab să să gătească de război; şi gătindu-să oştile cu tot tacâmul şi cu tunurile, dar nu ştiia nimini din orăşanii ce mai rămăsease unde va să mearg<ă> oastea, ca să nu afle iscoadele turcilor. Şi într-o zi, la apusul soarelui, au plecat cu toate oştile din oraşi spre Colintina; şi, eşind muscalii, oamenii zicea că fug de frica tur //cilor.
Şi, dacă au eşit la cămp, Miloradovici au înpărţit oştile în doao părţi şi le-au rânduit care pe unde să mearg<ă>; şi cazacii cu ceaialaltă călărime. i-au rânduit pe de altă parte. Şi mergând în noaptea aceaia cu tăcere şi cu povaţă de iscoade şi în vărsat de zori au lovit ordiia turcilor şi au început a da cu tunurile; şi apropiindu-să piota, dînd cu puştile groaznic şi lovindu-i de doao părţi, cazacii încă i-au lovit de altă parte, au turburat pe turci, însă turcii n-au dat dosul, fiind mulţime, ci sta de război şi da şi ei cu tunurile şi călărimea se sloboziia în piotă de muscalii, dar piota s-au făcut ca un zid, îndreptând puştile cu panganeturile, de să înţăpa caii turcilor şi cu tunurile neîncetat da foc, iute.
Aşadar, ţiind războiul şasă ceasuii cumplit, nebiruindu-să nici o parte, căzind ostaşii şi dintr-o parte şi dintr-o alta, şi mai în de seară, dat-au năvală
F.121v.
F. 122(114)
F. 122v.
103
F. 123(115)
F. 123/.
F. 124(116)
F. 12 l\r.
dragonii, husarii, cazacii, arnăuţi ce era cu săbiile, în turci şi, răzbindu-i au început a da turcii dosul, fugind spre Dunăre. Şi au fost izbânda muscalilor, perind turci, spun, 6 000 şi zic că au fost ordiia // 20 000; iar muscali spun că au fost de toţi 8 000 şi au perit şi din muscali 1 500 295. Şi la urmă muscalii au cotelit pe turcii cei morţi şi au câştigat din destul pentru rachiiţa şi viniţa.
Şi în toamnă s-au adunat oraşul, fiindcă muscalii au făcut pace cu franţezii şi au venit oaste muscălească din destul (Şi s-au înplinit un anu).
Feltmaşarul Prozorovskii mai în iarnă au venit de la Iaşi în Bucureşti296 şi, şăzînd cîteva zile, făcut-au o tractaţie mare şi slăvită cu 24 de muzicanţi şi, ospătând cu toţi ghenerarii, într-alte cuvinte au înputat ghenerar lor că nu sânt sărguitori asupra turcilor să facă biruinţă şi izbândă, avănd atîţca ostaşi viteji. Şi apoi au plecat pe marginea Dunării să vază hotarul Ţării Rumăneşti şi au mersu până la Calafat, în preajma Diiului, şi de acolo în-torcînd s-au dus la Iaşi, în Moldova, unde îi era conacu; şi, bolnăvindu-să, au murit, fiind şi bătiîn 297.
Apoi au venit în locul lui Prozorovski, feltmaşar sau vechil, Pangra-tion 298. Acesta s-au purtat cu vitejie // asupra turcilor, că cu venirea lui au mai venit şi oste, muscali şi cazaci. Şi îndată au încungiurat cu oşti cetatea Braila şi, îndreptând tunurile ceale mai mari asupra cetăţii, au dat în ziduri şi, fărămînd zidul pe doao locuri, au intrat cu oştile în cetate şi pe toţi turcii cei ce venisă din lăuntru de au fost scos pe muscali pe cum am scris înnapoi i-au pus supt sabie, pe nici unul n-au lăsat viu; iar pe cetăţenii pământeni, după multă a lor rugăciune şi dare de mulţi galbini, i-au ertat. Muscalii au cotelit pre cei omorîţi şi au câştigat destul de viniţa. (Marginal: Aseamene şi pe cetăţeami i-au prădat oastea muscal<ilor» 2".
Apoi au poruncit Pangration de au înerbat zidurile cetăţii cu barut şi, apiinzând, le-au sfărâmat din faţa pământului 300, să nu mai aibă turci<i> loc a să închide într-ănsa, iară varoşul cetăţii l-au prefăcut cu foc în cenuşe.
Iară Ismailu, cetatea, fiind cu mare tărie, avănd şanţuri înprejur ca să nu s<ă> piarză oştile, n-au bătut-o, ci au închis-o cu oşti înprejur, să nu poată turci<i> a eşi afară, pănă vor fărşi zahereaoa, să-i scoaţă cu foame; iar varoşul l-au ars cu foc. // Şi viindu-i poruncă de la înpăratul s-au dus Pangration la Lehiia.
Isaiia ghenerar, înputernicindu-să cu oşti, mai sosind la Craiova301, au dat război foarte tare cu sârbii, înpreunăndu-să preste Dunăre, şi au luat cetatea Cladova şi au oprit drumul Dunării şi multe şăici de mărfuri au luat 302. Ostrovul i-au închis calea la cetate şi au luat cu război Sfetislamu şi au prădat oraşu. Făcut-au război cu turcii şi la Negotin şi, biruind, l-au luat şi l-au prădat; şi alte multe izbănde au făcut şi pe mulţime de turci i-au dat morţii.
(VENIREA. FELTMAŞARULUi CAMENSKII ÎN BUCUREŞTI ŞI PENTRU RAZBO(A>ELE CE AU FĂCUT CU TURCII)
Deci, dacă au plecat Pangration, au venit feldmaşar mare Camenskii 303, care în limba rumănească va să zică Al pietrii sau Pietrar iul. Acesta cu adevărat s-au numit cu un nume ca acela, care şi cu fapta şi cu lucrai ea l-au arătat, căci ca cu o piatră vărtoasă au sfărîmat pre vrăjmaşi şi cu vitejiia şi biruinţăle lui a îngrozit pre vrăjmaşi, atît cît şi de numele lui auzind vrăjmaşii că soseşte, să înfricoşa 3u4.
Fost-au Camenskii om înnalt cu mintea şi nu iubiia desfătările; puţin mănca, puţin dormiia, uneori răzmat în scaun // lua puţintel somnu, chib-
104
zuit la război, grijuliv foarte. Pe generar<i> i-au oprit de a mai goni balurile, poruncindu-le să stea de război, înfricoşăndu-i cu pedeapsă înpărătească; aseamene şi pre boeri i-au oprit de la baluri şi muzicile le-au oprit de tot. Cu butcile niminea să nu umble pe poduri, fără numai ghenerarii şi boerii cei mari şi bătrîni să meargă cu carîtele lor unde vor avea treabă, însă în pasul cailor, ca să nu să facă zgomot pe uliţe. Poruncit-au şi oştilor ca să nu supere pe lăcuitori mai mult decât le iaste porunca. Şi apururea umbla Camenskii pe jos, pe uliţe, cu unul sau doi soldaţi după el, de lua seama ce să face prin oraş; şi mai mult pentru aceia oprisă butcile ca să-i fie slobod umblarea pe poduri.
Să spunem şi de urmările feltmaşarului Camenskii, că după cercetarea şi pliroforiia ce au luat, cum au mersu războiu, fiindcă să făcusă pace cu fran-ţozii, precum am zis, au venit mulţime de oşti muscăleşti, de era ca lăcustele. Mers-au la cetatea Ismail şi, văzînd că cetatea iaste mare şi de va face năvală preste ziduri să prăpădeşte şi multă // oaste, ci au: mai întărit încungiurarea cetăţii cu oaste, mai înmulţind oastea carea o puseasă Pangration de închidere, însă au poruncit de au aruncat în cetate cîteva cumbarale din avanposturi şi au făcut farîmare înlăuntru, dar n-au putut nemeri barutana, adecă pră-făria, precum îi era socoteala, că dacă va nemeri prăfăriia şi luînd foc să va sparge zidurile cetăţii; şi, lăsând cetatea Ismailului închisă cu oşti înprejui, au mers cu o seamă de oşti la cetatea Silistra ce să numeşte Dărstoru.
Acia, la Silistra, aşezând corposul oştilor şi măcar că era cetatia dincolo de Dunăre pe coasta unui deal, dar au dat război cu turcii şi dincoace şi dincolo de Dunere, trei-patru bătălii mari şi biruind mai la urmă pe turci, au spart cetatea cu tunurile şi au perit mulţi turci (15 000 de turci au perit) 305; şi din muscali încă au perit. Prins-au viu pe un paşă şi pe un Pelivan aga ce au fost vestit la războae 306; încă pe un vod<ă> ce au fost odată domnu la Moldova, Kilimah 307, că şi domni<i> umbla cu turcii la război pentru lefi şi ca să să hrănească, precum şi Costând Suţul au umblat. //
Luat-au şi oraşul Dobriţa şi viind la Turtucaia, oraş mare, vestit, l-au luat cu război. Luat-au Tărnovul cel mare şi Gabrovul şi Lovţa şi Ghiatropul şi Razgradu, adecă Arnăuţkiu şi Provatul şi Gheni-pazar şi Iskiţuma şi Osman-pazar şi Pazargicu şi Cavarna şi Siştofu; aceaste oraşe şi cetăţi cu război le-au luat Camenskii cu oştile muscăleşti 308. Şi au perit mulţi muscali, dar şi turci fără număr au perit. Iar Necopoia, Turnu, Cladova, Ostrovul, Sfetislamu şi altele le-au luat Isaiia cu sârbii însoţindu-să, precum şi mai sus am istorisit.
Deci Camenskii, făcînd poduri pe Dunăre, pe trei locuri, trecea oştile muscăleşti şi într-o parte şi într-alta, ca furnicile.
îmi spunea un arhimandrit, părinte bătrîn, cinstit, că ai fi trecut preste un pod ce-1 avea muscali<i> aşezat preste foi de vite, boi şi vaci şi bivoli, cu mare meşteşug încheiat; şi nu numai oştile că trecea preste el, ci şi tunurile cu roatele lor şi cai, trăgăndu-le, trecea. Şi spunea că, mergând pe el orice greutate, să cufunda podu cu foi în apă de eşiia apa // de o palmă în pod; aşa înnainte să cufunda şi dindărăt să rădica şi să scura apa. Lucru minunat şi cu înţelepciune făcut.
Deci venit-au şi la cetatea Ruşciuc şi în doao rânduri dând tare război şi cu tunurile bătând cetatea n-au putut birui 309, că turcii foarte tare au stătut înpotrivă, dănd de pe tabiile zidurilor şi ei cu tunuri şi cu puşti de au umplut şanţurile cetăţii de muscali. Deci Camenskii nu s-au lasat, ci peste puţine zile s-au gătit cu oşti şi au pus tunurile ceale mari în preajma zidurilor cetăţii şi au dat cumplit război a treia oară şi începând a fărăm?
F. 125(117), coala 30
F. 125r.
F. 126(118)
105
zidurile despre o pai te şi dând năvală ostaşii au intrat în cetate şi au făcut mare vărsare de sănge în turci, poruncind Camenskii să le răsplătească sănge pentru sănge 310. Şi potolindu-să războiul, au prădat cetatea şi avuţiile cetă-ţeanilor de s-au umplut muscalii de bogăţie şi de scule, de argintării. Dai măifuri şi băcănii? Spun că Camenskii cu pălăriia înpărţiia galbini la ofi-ţieri, iar muscalii vindea ceale ce prădasă, pe fiece; era şi aramă multă, pe F.\26v.	20 par(ale) ocao, încît muscalii cerea la marchitan o // păine şi o oca de
vin şi-i arunca un galbin.
Dar Camenskii nenumărată sumă de galbini au luat de la Boşneag-paşa, de l-au ertat cu viiaţă şi, trecăndu-1 pe supt sabie, l-au slobozit. Deci Camenskii au poruncit de au înerbat zidurile cetăţi cu barut şi le-au dat foc, de s-au risipit din faţa pămîntului. Ars-au înprejur varoşul, mulţime de casă de le-au prefăcut în cenuşe şi s-au mistuit de foc cîte şi cîte mărfuri, feli de feli, încă şi jitniţele de bucate. Spun unii că au fost înştiinţat Camenskii la înpă-ratul Alexandru pentru stricăciunea oştilor la bătaia cetăţii Ruşciucul şi i-ar fi scris înpăratul să bată cetatea şi să o sfărâme, să spargă cuibul turcilor, că înpărăţiia are oşti din destul, precum şi era, căci căţi periia, alţii veniia la loc şi nu să înpuţine(ze) oştile muscalilor.	\
Iară paşa de la Giurgiov, văzînd că s-au luat cetatea Ruşciucu de muscali, ce era sprijineala Giurgiovului, n-au mai stătut înpotrivă, ci au deschis cetatea şi s-au închinat cu toate agalele lui Camenskii, cu poclcn, F. 127(119) puind pe o tavă cheile cetăţii şi plină de galbini, dînd şi o // ştilor o sumă de ruble turceşti pentru viniţa. Dat-au ghenerarilor cîte un armăsar înpo-dobit cu rafturi, aseamene şi lui Camenskii i-au dat ce au poftit. Deci Camenskii au lăsat pe turcii din Giurgiov şi pe paşa cu toate agalele de s-au dus cu pace unde au voit şi cetatea n-au stricat-o, ci au luat-o supt zapt.
Paşa din cetatea Ismail cu turci<i> n-au mai putut suferi foamea, că au fost murit mulţi de turci în cetate de foame şi şi-au mîncat şi caii în loc de carne de oae cu urez, fiindu că doi ani şi mai bine au fost închişi cu oşti înprejur. Au deşchis cetatea şi s-au închinat generărilor, dăndu-le multă bogăţie de bani şi armăsari înpodobiţi, de Misir, ca să nu-i strice; şi au mul-ţămit şi oştile şi i-au lăsat de s-au dus cu pace şi au intrat muscalii de au umplut cetatea311.
Deci înştinţînd Camenskii pe înpăratul Alexandru pentru biruinţăle ce s-au făcut şi pentru cetăţile i oraşele ce s-au luat de la turci, cu ajutoriul F.127v. cel de sus, prin vite // jiia oştilor înpărăţii sale, înpăratul s-au bucurat şi au trimis lui Camenskii cavalerie înpărătească de mult preţu şi cu laude l-au încununat ca pre un viteaz şi biruitor şi întîiul feltmaşar, scriindu-i; „Stupai na pred", adecă să meargă nainte.
<PENTRU RĂZBOAELE LUI ISAIIA GHENERARU ŞI PENTRU ÎNTÎMPLAREA MORŢII LUI)
Iar Isaiia ghenerar luat-au cetăţi şi oraşe precum am scris, precum şi Ostrovul, ţiindu-1 închis pănă au eşit turcii de foame; însă nu s-au băgat muscalii în cetate, neavănd la ce. Şi turcii n-au mai îndrăznit să intre să pătimesacă foamea, măcar că n-au mai putut, fiind drumul închis al Dunării de oşti, muscali şi sărbi.
Iară cetatea Diiul, fiind vestită de tăriia ei, nu s-au apucat Isaiia de a o bate, ca să nu să piarză oaste multă, ci au încungiurat-o şi au închis-o* cu putere de oaste, muscali şi sărbi. însă au eşit turcii dienţii la război de faţă pănă a nu fi închisă şi s-au lovit cu muscalii şi cu sârbii, dar, biruiţi fiind, au căzut mulţi şi cîţi au rămas vii au scăpat în cetate; iară pre cei
106
F. 128(120)
morţi, după ce i-au cotelit oştile Isaii, i-au aruncat în Dunăre să s<ă> // scalde. Apoi Mola paşa au trimis la Isaiia cu cheheiaoa lui mare poclon, galbini, şi l-au rugat să nu bată cetatea că, de va rămînea biruinţa şi stăpânirea înpărăţii Roşii, el va fi plecat şi va răspunde ori ce să va cere şi turcii din cetate nu va mai eşi la război.
Aşadar, Isaiia cu oştile lui şi cu sârbii lui Cara Gheorghe, făcând răz-boae asupra turcilor şi biruindu-i, au cuprins şi acea păr cea de ţară ce să numeşte Crăina, cu toate oraşele ei şi cu cetatea Cladova312, întru stăpânirea sa, în care Craină sănt trei judeţe mari, tot sărbi, stăpănindu-să de trei obărchineji şi ei ia birul şi-l trimite la înpăratul la Ţarigrad, şi ei judecă toate pricinile ţării; însă iaste şi un turcu judecător, ce-i zice voevoda, ca un beşli-aga şi când are vreun sărbu cu turcu pricină, judecă voevoda cu obărchinejii.
Deci, trecând trei ani de la venirea muscalilor, Isaiia să făcusă cu bunătăţile lui în Craiova ca un pământean, dănd tuturor boerilor cuviincioasă cinste şi cu oştile era bun şi le da lefi mari, însă la arnauţi i sărbi //şi celor streini, iar muscaliloi le da după orănduiala înpărătească; şi celor ce i să jăluia de nedreptate îi mîngîia şi le făcea dreptate cu îndestulare. Şi ţiind Dunărea cu pază de la Dii pănă la Ostrov, înţărcasă pe turci de nu putea trece nici în Ţara Românească, nici în Craina, nici la Ostrov.
Iară odinioară, întănplăndu-i-să a trece Dunărea spre cercetarea oştilor şi într-o zi fiind la masă cu ofiţerii lui şi ospătînd (aşa s-au dovedit) i-au trimis nişte agale din Dii sau poate fi de la paşa poclon o baclava foarte frumoasă şi cu gust bun şi mirositoare, încă şi zaharicale, în care au fost băgat turcii otravă cînd au făcut-o; şi, priimindu-să, au pus-o la masă, Isaiia, văzănd-o că este bună la vedere şi dulce la gustare, au mîncat dintr-însa, însă şi doi ofiţeri au mâncat. Şi îndată bolnăvindu-să după scularea de la masă, au venit la Craiova şi, căutăndu-1 doftorii să-i ajute, i-au mai prelungit viiaţa cîteva zile şi au murit; asemene şi cei doi ofiţieri au murit, cei ce au mâncat baclava. Şi aşa au fost sfârşitul ghenerar(ului) Isaiia.313//
<ZAS GHENERAL CUM AU CHINUIT ŢARA DE AU FĂCUT ŞANŢU ÎNPREJURUL ORAŞULUI CRAIOVEI)
Iar în urmă, după moartea Isaii gheneral, au venit în locul lui Zas gheneral314, care acesta fiind om rău, spun unii că n-au fost muscal creştin, ci au fost (marginal: papistaş sau luteran, ori calvin). Şi au făcut mult val ţării, năcăjind lăcuitorii ţării şi pe orăşani. Acesta au născocit să facă şanţu mare înprejurul oraşului <Craiova> pentru oştire, precum au şi făcut, după cum să vede. Dar cine poate spune nevoile şi năcazurile şi chinurile ce au tras şi au pătimit bieţii creştini! Că poruncind ispravnicilor dintr-aceste cinci judeţe de au adus mulţime oamen<i> salahori, de i-au pus la săparea şanţului şi, fiind vreme de iarnă, zioa săpa şanţu, păzindu-i şi silindu-i soldaţii muscali, după poruncă, iar seara îi închidea prin biserici şi prin curţile besericilor în ziduri; şi fiind bieţii oameni uzi de niţisoare şi ploi reci şi flă-mînzi şi fără foc, murea de ger şi de foame şi nu puţini au murit. încă şi soldaţii cei ce îi păziia noaptea degeia. Aşa, cu nemilostivire, acest general au căznit oamenii şi l-au blestemat ţara şi tot norodul315.//
Iar viteazul Camenskii, după ce au făcut mari biruinţe şi au luat cetăţi şi oraşe peste Dunăre, precum mai sus am arătat, au pornit oştile înnainte şi cîte oraşe şi casteluri le-au fost în drum toate le-au spart şi le-au prădat ostaşii, apoi le-au dat foc; iar turcii nu să mai opriia fugind, toate lăsând de frică, că îi îngroziia numele lui Camenskii U6.
F. 128'/.
F. 129(121), coala ii
F. 129r.
107
F.130(122)
F.130v.
F.131(123)
Mare pagubă şi prădăciune să făcea turcilor ! Deci sosind oştile ly Cogeia-Valtac, adecă Muntele cel Mare, au tăbărît acolo supt poala muntelui şi s-au pus la orănduială toate corpusurile, cu tunurile şi cu gephănalelc lor, pentru că acest munte nu are drum să-l meargă cu caru, ci numai poteacă de picior şi calul să-l tragă după el; şi să aducea zaherea oştilor din toate părţile acolo.
Spusu-mi-au unii, carii zicea că au văzut şi cu ochii, cum că au fost venit la Bucureşti oaste ce au fost zicând calmuci, cu mazdrace şi alte arme, tot ca ale cazacilor şi călări, în starea trupului scundateci şi groşi, cu capul mare şi fruntea lată şi obrazul mare, iar ochii // şi urechile mici; acest neamu de oameni spunea toţi că n-au nici o leage şi nu cred nici într-un chip, numai de porunca înpăratului ascultă şi să supun. Acestea spun că mînca orice vedea şi le eşiia înnainte, şi dobitoace necurate şi jigănii, nu alegea nimic; încă şi crud şi gol, fără păinc sau mălai, încă şi carne de om au fost măneîndu,. pentru că la venirea lor au fost poruncă de la Camenskii să-şi păzască oamenii copii(i) şi fetele de către ci. Dar ei, dovedind uliţele pe unde lăcucsc ovrei, mergea pe poduri repede cu cai şi, dacă vedea vre un copil sau feţişoară de ovrei, să sloboziia ca uliul, plecăndu-să de pe cal, adecă de călare îi răpiia şi-l băga în traista calului ce o avea la oblîncu şi fugiia şi eşind afară la ordie, noaptea îl frigea întreg şi-l mănca cu tovarăşii ce-i avea. Deci, jâ-luindu-să ovreii că le mănâncă copii<i> şi dînd bani mulţi hv Camenskii, i-au rădicat din Bucureşti şi i-au trimis la ordiia de la Cogea-Valtac. Acolo, aşe-zăndu-să cazacii şi cu acestea calmuci, să scula cîte o sută şi mai bine, poate şi doao sute, şi să ducea noaptea // însă zioa trecea muntele şi să tăinuia prin păduri păn<ă> însăra; apoi pogora fără veste, în oraşe şi în sate turceşti, ce era dincolo pe supt munte, şi da năvală cu măzdracele în turci şi răpiia pradă orice găsiia şi lua tot, mai vârtos vite ca să mănânce la ordie. Iar calmucii aducea disagiu pe cai, fete şi copii de turci şi îi mînca care friptură, care rasol şi bea horelcă de la marchitan, macar să fie fost ocaoa un galben; dar era cu îndestulare la marchitani de toate, că făcea negustorie ca la un bîlciu mare şi câştiga bani în greu.
Turcii, dacă au văzut că le mănîncă copii<i> şi fetele calmucii, i-au cuprins mirare de au fost zicând: „Anasini sactim ! ce legheoane ’de oameni au adus ghiaur muscal să ne mănînce copii<i>". Şi tare s-au îngrozit de muscali, văzind că au sosit şi au tăbărît ca lăcustele la acel loc.
Spunea unii de aceşti calmuci că, la drum, dacă găseşte ori cal ori om căzut mort de războae, tae pecini de carne din aimuri din napoi şi le aşterne supt şa, în loc de ebăncă, strângând tare cu chinga de să coleşeşte, fiind el călare, supt şa // ; apoi o lua şi o mănca ca pastramaoa de Ţarigrad sau ca ghiudenu şi încă goală uneori, când nu i să întâmplă sain, şi^bea horelcă, apoi începe a cănta şi a-ş<i> face voe bună.
< BON APARTE AU STRICAT PACEA CU MUSCALII, IAR MUSCALII AU FĂCUT PACE CU TURCII ŞI S-AU APUCAT DE RĂZBOI CU FRANŢOZ<II»
înpăratul turcesc au scris lu<i> Bonaparte că de ce au făcut pace cu ghiaurul, nu vede că va să supue înpărăţiia lui, adecă a Ţarigradului? Apoi el cum va putea să rămăe în pace? Ci să să scoale cu război asupra muscalilor ; iar pe de altă parte, văzind că cetăţile de la Dunere s-au luat şi s-au fărâmat toate de muscali şi toate oraşele le-au prădat şi le-au pustiit prefă-căndu-le în cenuoşe şi nu mai pot sta înpotrivă oştilor muscăleşti, căci au slăbit, fărămîndu-li-să puterea de feltmaşaru ce are nume Piiatră, au por un-
108
cit vezirului să deşchiză cuvînt către Camenskii pentru pace şi să pue în lucrare trebuinţa păcii. Bonaparte au stricat pacea şi s-au sculat iar cu război asupra muscalilor, ca un vrăjmaş nestimpărat 317.
înpăratul Alexandru al Roşii au ţinut sfat cu miniştrii lui pentru fran-ţezi ce va face. Miniştrii au găsit cu cale ca înpăratul să priimească a face pace cu turcii // cu cît interes, adecă câştig, se va putea deocamdată şi să pornească război asupra franţezilor, să sfărâme capul răutăţilor şi cu înpăratul otomanilor mai la urmă îşi va căuta de nu să va potoli de-asupra înpă-răţii Roşii.
Alexandru înpărat au grăit către miniştrii cum că asupra franţezilor trebuesc oşti multe, iar miniştrii au zis către înpăratul: „Te temi măriia ta de un unchiaş bătrîn? Oşti vom răspunde cu toţi cneazi(i) de obşte şi nu vei avea înpărăţiia ta lipsă de ostaşi". Aşa dar s-au dat porunci pe la toţi cneaji(i), adecă domnii, ca fieştecare din prinţipatul lui, adecă din ţara lui, să răspunză oameni de oaste, însă oameni aleşi, sănătoşi, vârtoşi şi voinici şi să să facă gătire de toate cîte trebuescu de război mare asupra franţezilor.
Iar turcilor li s-au dat răspunsul prin feltmaşarul Camenskii prin carele au deşchis vezirul cuvânt de înpăciuire, cum că şi înpărăţiia Roşii iaste voitoare de pace. Camenskii pe acea vreme s-au bolnăvit de lungoarfe şi au răposat318; şi înpărat Alexandru//foarte s-au întristat şi i-au părut rău de moartea lui Camenskii, iar turcii s-au bucurat că au scăpat de Piatra cea vărtoasă, carea rău i-au sfărîmat.
Dar încă odat s-au ţinut congrez pentru pace, cînd eia Prozorovskii feltmaşar; şi cerăndu-să de către înpărăţiia Roşii să dea Poarta Ţarigradului aceasti doao ţări, Valahiia şi Moldaviia, cu pace şi să întoarcă toată avuţiia casii lui Alexandru vod<ă> Ipsilant ce i-au luat-o fără dreptate şi să plătească şi cheltuiala războiului de cănd s-au început. Iar vezir-paşa, care era la congrez, au cerut ca aceaste doao ţări să rămîe iar supt stăpânirea Porţii şi să dea muscalii şi Crîmul înnapoi. Prozorovskii, auzind de Crîm, au zis către vezir paşa: „Crîmul ceri, ebi tvoi mater?". Şi spun că l-ar fi scos pe vezir paşa cu ruşine din gongrezus319.
(PENTRU MOARTEA LUI ALEXANDRU IPSILANT V<OIE>VOD, CUM L-AU MUNCIT TURCII ŞI CUM S-AU ÎNCHEIAT PACEA)
Să spunem şi de moartea bătrînului Alexandru vod(ă> Ipsilant (Marginal: Vezi de moartia lui Ipsilant). Că după ce s-au înştinţat înpăratul tur-cescu cum că el au dat ştire şi învăţătură fii-său, Costand(in) Ipsilant vodă, ca să fugă din Bucureşti să scape la muscali şi cum că, fugind la muscali, au scociorît răzmiriţa asupra Porţii (marginal: au poruncit înpăratul) lui ianicear-agas(i) de au mers cu o mie sau doao de ianicear(i) şi fără veaste au încungiurat // casăle lui Ipsilant şi, prinzând pe vod(ă) Ipsilant, i-au pus lanţu de găt şi la picior câtuşi şi obezi de fier şi l-au închis în temniţa ce-i zice Edicula, luînd atunci, după poruncă înpăratului, toată avuţiia ce au găsit în casele lui de pradă, lăsând numai zidurile goale. Apoi, peste cîteva zile, l-au scos şi la meidan, adecă la loc de privelişte, şi, stând vezirul de faţă, au poruncit la gelaţi de l-au început a tăia din toate încheeturile, adecă de la degetile mîinilor până la umere, care sănt şaptesprezece încheieturi la o mînă pănă la umere; asemene şi la altă mănă iar 17. Şi la picioare, iar de la degete pînă la încheeturile armurilor la trup, 13 încheeturi la un picior şi alte 13 la alt picior, care fac de toate încheeturi 60. Şi rămăindu-i numai
F. 13 lv.
F. 132(124)
F. 132v\
109
trupul, tăvălindu-să în sânge, i-au tăiat pe urmă capul 320. Acest chin au suferit bătrînul Ipsilant de la nemilostivul tiran, învinovăţindu-1 că el <a) fost pricinuitoriol răzmiriţii între înpăraţi.
Iară pacea într-acest chip s-au încheiat321: congrezul nu s-au făcut, ci numai înpărăţii prin scrisori unul către altul s-au înţeles şi s-a învoit la tocmeala păcii, trimiţindu-să scrisorile prin curier<i> înpărăteşti, după obi-F.133(125). ceaiu. // Şi au dat Poarta înpărăţii Roşii să stăpânească patru cetăţi, adecă: coala 32 Hotinul, Benderu, Chiliia sau Chilichiia şi Ismailu şi trei judeţe din Moldova şi Basarabiia. Iar muscalii au lăsat Valahiia şi Moldaviia ce au mai rămas (fiindcă stăpânesc şi nemţii trei judeţe din Moldova), să fie iar supt stăpânirea Ţarigradului. Şi spun că au dat Poarta şi cheltuiala răzmiriţii la muscali şi legătuindu-să pacea cu ponturi ca să nu mai facă turcii creştinilor rău sau vreo asupreală, ci cu bani şi cu tocmeală să cumpere ce vor voi de la lăcuitorii ţării cum să vor putea ajunge şi să nu mai prade ţara după cum au prădat-o cărjalii(i) şi pazvangii<i>; şi de l<a> domnul ţării să ia haraciul cel orânduit şi să nu-1 lipsească din domniia ţării fără ştirea înpărăţii Roşii, macar să fie şi în vinovăţie. Şi aşa s-au rădicat oştile muscăleşti din ţară şi du peste Dunăre 322.
Iar acolo la Cogea Valtac, unde era corposurile oştilor, în poala muntelui, încă cănd au sosit acolo, au poruncit Camenskii de au cioplit într-un stei de piiatră închipuind sau alegând într-ănsul un stălpu // neted, pe care F. 133.v	stălp au scris cu slove cioplite în piiatră într-acest chip: Cu ajutoriul lui
D<u)mnezeu pănă aici au biruit armele puternicii înpărăţii noastre, Roşii, fiind curgerea anilor leat (marginal: leat 1812), închipuind şi gripsor în piiatră, pecetea înpărătească.
într-această diastimă de vreame a răzmiriţii s-au făcut şi o nespusă şi nepovestită scumpete, care n-au mai fost niciodată în lume, pentru care să-însărcinăm din parte, ca să rămîe de a şti fii<i> cei ce să vor naşte: făină de grău, 24 lei suta <de ocale), mălaiu, 15 lei suta de oca, vinu pănă la 50 par(ale) ocao s-au suit, rachiu prost, 70 par(ale) ocao, iar anason 3 lei şi
4	ocaoa, găina 50 par<ale> şi 60, un ou, 6 par<ale> şi 8, curcanu, 4—5 lei, iar la Bucureşti 8 lei, peştele, morun proaspăt, doi lei şi jumătate ocao, crapu, somnu, doi lei, al mare, doi zloţi, cosacu mărunt, care era o para ocao<a>, s-au suit un leu ocaoa, iar icrele roşii, 4 lei ocao, iar negre, 5 lei şi 6, untdelemn,
5	lei şi 6 ocao, lemnele, caru 5 lei şi 6, iar la Bucureşti 10 lei caru şi 12 lei. Iar vitele, cal prost, 100 lei, iar mai bun, 200 şi 300, încă şi 500 un cal; vaca
F. 13^(126) cu viţel mai de jos, 40—50 lei şi 20 lei vacă bună, boi de jug, // 100 lei pă-rechea, mai buni, 120—150 şi 170 de frunte părechea. Dar mărfurile, ce vom zice: -alageaoa proastă, 12 lei, şamalageaoa, 25 lei şi 30 lei bucata, pos-tavu, trapaor, 10 lei cotu, şaiu, 16 lei cotu, saita, 24; aseamenea şi bumbacu, astaru, ibrişimu şi găitanurile, încă şi ghermesuturile, toate ceale s-au suit la preţi întreit şi înşeptit 323.
Aseamene şi banii s-au suit cu preţul mare, acum la acest leat 1815: leu turcesc de cei noi 50 par<ale>, caragroşu ce au fost doi lei, acum doi lei şi 25 par<ale>, caragroşu ce au fost 2 lei şi jumătate, acum 3 lei, 15 par<ale>. Aceşti bani i-au suit neguţătorii la preţi, că-i adună şi îi duc la nemţi de-i topesc şi-i fac caragroşi nemţeşti foarte frumoşi, cu ştirea înpărăţii, plătind havaetu la tarapanao<a> înpărătească. Iar banii nemţeşti: groşiţa 4 par<ale>, petacu 10 par<ale>, mariiaşu 20 par<ale), ţvanţu <= ţvanţigu) 1 leu, galbini 14 lei, care era în răzmiriţa nemţilor 5 lei, iară taleru era 2 lei şi 10par<ale>, acum este 5 lei şi un zlot, iar crontal<erul> 6 lei; aseameniaşi galbini<i> tur-
110
F. 134'/.
ceşti s-au suit la preţ. stanbolu 8 lei, mîsiru 7 lei, funducliu 11 lei, şi cei mai mici aseamene i-au rădicat la preţ 324. Şi de ce merge, toate să sue din zi <în zi) şi II pană cănd, nu şă ştie.
Aşadar, înpărăţiia Roşii, înputernicindu-să şi lărgindu-să cu vuia lui D<u>mnezeu, fiind că iaste creştină, şi după ce au încheiat pacea cu turcii, precum mai sus s-au scris, s-au rădicat oştile asupra vrăjmaşilor franţezi. Şi au stăpânit această ţară de la leatu 1808 dekem^vrie) 12 pănă la leatul 1813, april<ie> 15 325.
Iar pentru războaele ce au făcut muscalii asupra franţezilor, au eşit Istoria, tipărită la Viena, pe larg rumâneşte; cel ce are poftă a şti să citească326, însă să scriem oareşce din parte, precum am cetit în Istorie.
(Marginal cu roşu:) RĂZBOIUL CU FRANŢUZII AL DOILEA (PENTRU INTRAREA FRANŢEZILOR ÎN MOSCVA ŞI CUM S-AU PRĂPĂDIT OŞTILE LOR ŞI CUM AU FUGIT BONAPARTE)
însă numai pentru Moscova să spunem, iar pentru celelalte loviri şi luori de cetăţi, le lăsăm pentru lungimea vorbei. înpăratul Alexandru, gătind oştile cu toate ceale ce sânt trebuncioase oştiri<i>, adecă tunuri şi barut, ghiulele, zaherele iproci 170 000, iară Bonaparte încă s-au gătit, după cum scrie Istoriia, cu 500 000 şi cu mulţime de tunuri + 1 500. (Marginal: în Moscva au intrat 140 000). Şi au pornit oştile drept la Moscova 327, politie foarte mare şi scaun vechi, înpărătesc, scriind Bonaparte către înpăratul Alexandru cum că are poftă să bea pocincu în Moscoviia. Iar Ale // xandru i-au dat răspuns: „Să vii sănătos că te voi aştepta şi îţi voi sluji. Apoi voi veni şi eu de voiu bea pocincu în Pariz".
Deci poruncit-au înpăratul Alexandru să iasă toţi lăcuitorii cu mare şi cu mic din oraş şi să-şi scoaţă toate averile lor, să rămîe numai zidurile, adecă casele goale, asemene şi satele denprejus şi să să depărteze unde li s-au poruncit; şi s-au tras şi oştile într-o parte şi într-alta, făcând cale sau drum deschis, nestănd înpotrivă, ca să între oştile franţuzeşti. în Moscova .328
Deci, sosind oştile franţuzeşti şi văzind că oştile muscăleşti nu le stă înpotrivă, au socotit că de frică au dosit; şi întrăndu Bunaparte cu toate oştile în Moscova şi aşezăndu-să prin case, oştile muscăleşti încă s-au adunat şi au tăbărît de toate părţile înprejurul Moscovei. Deci Bonaparte cu oştile lui, văzind că să strămtorează, una că n-au găsit zaherea în Moscova şi ceia ce au <a)vut-o adusă au măncat-o şi de afară din ţară nu putea să aducă că nu lăsa muscalii, nici ei franţozi<i> nu putea a eşi afară din oraş, că şi ce au fost cîteva magazie de bucate în Moscova le-au dat foc muscalii de âu arsnadins, ca să nu le ia vrăjmaşii. //
Alta,, fiind vreme de iarnă şi în partea locului acolo să face ger iute şi cumplit şi franţozi<i) fiind slabi la frig, nu ca muscalii vârtoşi şi obicinuiţi la frig, pentru că la Franţa nu sănt geruri iuţi, vrut-au după voia lui să facă pacea, aci în Moscva, să închee pacea ca cum ar fi biiuit înpărăţiia Roşii şi să supue pe muscali ca pe nemţi, dar n-au nemerit căci s-au înnălţat prea mult cu mîn-dria, socotind să supue toată Evropa. Şi Dam<ne)zeu, cel ce surpă pre cei puternici de pe scaune, va să-l surpe şi pe el şi să-l smerească.
Şi trimiţind Bonaparte pe craiul Ispanii, care îl avea cu el, la prinţipul (loc gol) care era capul cel mai mare al oştilor muscăleşti 329 şi pe feltmaşaru Vandon, la ghen<er)aru Miloradovici, care era comandir peste oştile cazaceşti şi husari, de au deschis cuvinte de pace; dar au răspuns numiţilor că nici să auză nu voescu cuvânt de pace, ci sănt gata de război, căci muscalii cu un
F. 133(127)
F.135/.
111
F. 136(128)
F.136v.
F. 137(129), coala 33
F.137v.
cuvânt voesc a să face jărtvă pentru patriia lor. Zis-au franţezi<i>: „Cum? Au nu vedeţi că noi ca nişte biruitori am luat jumătate înpărăţiia Roşii şi astăzi săntem în Moscova, scaunul înpărătesc?".
Răspunsu-le-au prinţipu şi Miloradovici: „Noi v-am lăsat de aţi intrat în Moscva şi // războiul voim a face, macar să înnotăm în sănge." Franţozi<i> iară a zis: „Dar cănd să vor lovi arteleriile noastre greale biruitoare, mulţi voinici va să piară"' Muscalii au răspuns: „Lovindu-să ostile, vom vedea". Aşa s-au întors trimişii lui Bonaparte fără ispravă.
Iară Bonaparte, fiindcă mai era oşti frariţozeşti şi pe alte locuri mai departe de Moscva, dacă au auzit că le-au biruit cazacii şi husarii, au poruncit să dea război şi cei din Moscva. Dar ce folos că ostile lui slăbisă de foame şi de ger şi muscalii da năvală în ei, mai vârtos cazacii; şi în toate zilele mulţime de franţozi cădea de război şi îi lua muscalii tot polcuri vii, dindărăt, ca pe oi, de-i ducea robi.
Bonaparte, văzind că pibrde oştile şi la război au slăbit, căci cădea şi de foame şi de ger, au zis către ghenerar<i>: „Eu voi să esu afară să vă găsesc cvartiruri, adecă conace, case cu oameni, să fie cu foc şi cu zaherea". Şi pe taină s-au schimbat în haine şi numai cu comisul lui de călare au eşit din Moscva şi au apucat spre Viena; apoi scrie Istoriia că au găsit un ovrei cu o chibitcă şi cu un cal de l-au dus cu chirie, neştiind că este //el înpăratul Bonaparte 33°.
Deci ghenerârii franţuzeşti, neputănd nici a să apăra de muscali, dar necum şă dea război sau să facă vre-o biruinţă, au început a să trage înnapoi şi a da dosul. Dar cine îi lăsa sa scape ? Că muscalii celor dinainte le sta în-potrivă cu război, iară pe cei din urmă îi încungiura de-i lua robi cu tunuri, cu gephănale cu tot; că era o mare nevoe pe capul frănţezilor că un muscal prindea zece şi zece muscali prindea o mie de-i ducea robi sau îi tăia, căci că franţozi<i> de la o vreme au lăpădat şi armele, au lăsat şi tunuiile şi gephănale şi alte cară cu calabalîcuri, pentru că nice ei nu putea merge de foame şi de frig, ger iute, şi mergând cădea leşinaţi şi muriia şi ce găsiia mînca şi pe ce punea mina; să învăluiia de ger, dezbrăcănd pe cel ce cădea, să să învălească; şi rogojinile de pe la calabalîcuri le lua de să învăliia şi alte tărsini. Şi mînca orice găsiia, pănă şi carne de om mănca. Cai<i> lor cădea de supt ei de foame şi ei de pe cai cădea ca snopi<i>; cai<i> cei ce tragea tunurile cădea, tunurile rămânea. O, vai de ei!
Deci aşa, cîţi au scăpat de au ajuns la o apă ce-i zice Borontina, apă marc şi adâncă, // acolo au fost peirea lor cea mai mare331. Că cazacii îi goniia dindărăt de-i prăpădiia cu mazdracele şi cu săbiile şi la podul apei îi bulziia de să călca unii peste alţii şi însuşi ei să omorîia unul pe altul ca să treacă şi nu putea că să înghesuisă grămezi morţi pe pod, căzând morţi; iar unii, o seamă de polcuri dănd să treacă peste ghiaţă, s-au rupt cu ei ghjaţa şi s-au afundat pe supt ghiaţă. O, vai de ei, şi periciunea lor de istov !
Deci aşa, întorcând, precum nu ş-au adus aminte de nu să mai numiia cine este soldat sau cine ofiţer sau gheneral. Scrie Istoriia că dintr-o sută şi patruzeci de mie au întors scăpaţi şapte mie, trenţoşi şi goi, iar ceilalţi au perit toţi de război şi de foame şi de ger; iai că au rămas şi robi vii, nu scrie, că i-ar fi tăiat pe toţi muscalii; însă scrie că cincizeci de ghenerar<i> vii i-au prins robi (marginal cu roşu: 50 de ghenerari robi) şi i-au dus la Petruburg şi-i arată tot anume şi în ce stare a rănduelii oştirii au fost; scrie că şi tunuri care rămase, adecă lasate, şi cîte au luatu peste tot, 1134; iar de ce<el)alte arme nu e număr. Dar şi altele, încă şi bani mulţi au dobăndi<t> mus // călii ca nişte voinici.
112
Aşadar, scoţind pe franţozi din Moscva şi din hotarăle ţării lor muscă-leşti, au poruncit înpăratul Alexandru să meargă ostile înnainte să scoaţă pe vrăjmaşi din Lehiia, că o cuprinseasă peste tot; şi dănd război muscalii cu franţozii ce să afla în Lehiia, i-au biruit şi căţi au rămas vii au dat dosul.
Deci craiul prusu s-au sculat şi el cu cîtă oaste avea şi s-au făcut un trup cu muscalii 332 şi, dănd război, au biruit şi au scos pe franţozi şi din Prusiia, care o luasă, adecă ţările Brandiburului; şi, gonindu-i înnainte, i-au scos şi din Hişpaniia, care o supusasă. însă după cum scrie Istoriia, de prin toate locurile i-au scos tot cu războae şi cu vărsări de sănge (că şi franţezii au făcut mare pagubă muscalilor, cănd au mers în Moscoviia, de au arsu oraşe şi sate şi încă şi în Moscva au dat foc oraşului, cînd au fost intrat), pre care scrie Istoriia. Cu toate aceste, scoţîndu-i şi gonindu-i din toate locurile, au intrat oştile a inpreunatei stăpâniri (adecă a muscalilor şi a Brandiburului) înhota-rălc Franţei.
<PENTRU LUAREA PARIZUL<UI>, SCAUNUL CRĂIEI FRANŢOZEŞTI, ŞI PENTRU LIPSIREA LUI BONAPARTE DE ÎNPĂRĂŢIE)
Şi nemai // putănd a sta franţozi<i> de războae, fiind biruiţi şi goniţi de toate părţile, au sosit oştile înpreunatelor stăpâniri la Pariz 333 ; şi tabărînd înprejurul cetăţii, au scris înpăratul Alexandru miniştrilor şi boerilor celor mari ai cetăţii Parizului într-acestaş chip: „Voi, mai marilor cetăţeani ai Parizului, cetatea Franţei, scaunul înpărăţii voastre, vedeţi că oştile înpreu-natei stăpânirii au încungiurat cetatea voastră. Şi de voiţi binele vostru şi al patriei voastre să vă închinaţi puterii noastre şi să aveţi pace şi milostivire de la noi, căci noi voim pacea voastră şi nu învinovăţim pre voi, franţezii, pentru răul şi paguba înpărăţii noastre ce aţi făcut. Ci ne iaste învinovăţit, răul înpăratul vostru, Bonaparte, carele, nefiind neam de franţozi, ca un vrăjmaş au turburat, nu numai Franţa toată, ci şi toată Evropa au adus-o la nepăciuire şi la turburare, pricinuind periciune şi vărsări de sănge între înpărăţii şi în mijlocul înpărăţii meale au intrat şi atîtă periciune neamului vostru au pricinuit, ca un nestimpărat şi fără de minte; carii voi fireşte săn-teţi datori a ocroti şi a linişti neamul vostru, ca nişte // capete ale trupurilor Franţei. Iar de nu veţi asculta de povăţuirea noastră, voi veţi vedea cu ochii voş-trii stricăciunea voastră şi a cetăţii voastre. Şi să ne înştinţaţi în soroc de 8 zile".
Deci cetăţeanii Parizului, cu miniştrii, au citit cartea înpăratului Alexandru la toate divanurile cetăţii şi au tractiruit zisele acei cărţi, adecă au ţinut sfat cu divan şi au găsit cu cale ca să deschiză cetatea şi să s<ă> închine înpăratului. Şi au dat răspuns că sănt supuşi.
Iar le-au scris înpăratul Alexandru într-acestaş chip, a<l> doilea: „O, voi cetăţenilor şi înpreună cu ostaşii Franţei, aduceţi-vă aminte ce aţi pătimit supt tirăniia lui Bonaparte, că nu de mult aţi fost la un milion puternici şi iată că mai toţi au perit în înpărăţiia noastră, fără hrană şi fără spitaluri. Mai toţi au fost daţi săbii oştilor noastre şi de foame şi de ger au murit. Şi acum ne iaste jale a pustii părţile voastre ceale frumoase ale ţării voastre. Drept aceasta, noi nu voim pe Bonaparte sau pre vreunul din familiia lui a fi înpărat Franţei de acum înnainte, ci voim să fie Franţa cu întregimea ei pe cum au fost mai nainte, supt stăpânirea crăii cari în pace o vom // lăsa. Pentru că Bonaparte nefiind franţoz, numele franţozilor la toate neamurile l-au făcut urît şi bl<a)gorodiia voastră ar fi pierdut-o".
Deci senatul franţozesc, adecă divanul, au făcut tuturor în ştire şi au dat în scris cum că Napoleon Bonaparte din scaunul înpărăţiei e lăpădat şi
F. 138(130
F. 138y.
F. 139(131)
113
F.139-/.
F. 140(132)
F. 140/.
dreptatea moştenirii familii lui care era sa o aibă de tot e ruptă şi neamul franţozesc de jurămînturile şi credinţa ce au avut spre Bonaparte de tot să dezleagă.
Apoi întrind în cetate, în Pariz, înpăratul Alexandru şi cu craiul-prusul şi aşăzăndu-să în orânduitele palaturi, asemene şi ostile, miniştrii stăpânirii cei înpreunate cu plenepotenţiarii lui Napoleon Bonaparte prin divan hotărăsc aşa: „Napoleon Bonaparte, cel ce au fost înpărat al franţozilor, să lapădă de coroana franţozască şi de cea italienească şi să trimite în ostrovul anume insula Elba, ca acolo să petreacă până la sfârşitul vieţii lui înpreună cu tot neamul lui. Şi i să va orăndui penzion adecă leafă pentru hrana vieţii". Şi această hotărîre au întărit-o şi senatul franţozesc 334.
(CUVINTELE LUI ALEXANDRU ÎNPĂRAT CĂTRE BOERII PARIZULUI ŞI PENTRU MĂRIMEA CETĂŢII PARIZU ŞI CÎTE CASE ŞI ULIŢE ŞI BESERICI ARE)
înpăratul Alexandru, cănd au intrat în Pariz, aceasta au grăit // către boerii cei mari ai cetăţii, carii venisă de s-au închinat măriei sale (Marginal cu roşu: Vezi cuvintele lui Alexandru înpărat din Istoriia tipărită); „Soarta războiului pănă aicea m-au adus. înpăratul vostru a fost cu mine unit şi înpreunat, însă de trei ori m-au înşelat. El au intrat în mijlocul înpărăţii mele şi nenorocirea lui ce i s-au întîmplat în mulţi ani să va vedea. Dreapta scutire m-au adus pănă aici. Şi eu nu cuget a face răsplătire şi izbândă asupra realelor ce mi-au făcut Franţa; eu sînt cu dreptate. Eu ştiu că nu sânt franţozi(i) pricina, că ei sînt prietenii mei. Drept aceaia le voiu arăta lor cum că am venit bun pentru rău, adecă a le face bine. Napoleon Bonaparte el săngur e vrăjmaşul mieu. Cetăţii voastre, Parizu, făgăduescu osebita a mea scutire şi toate instituturile ceale publice întregi le voi ţinea. Voao iaste trebuinţă de aşa stăpânire, care voao şi la toată Evropa va da pace" 335. Şi altele au grăit bunul Alexandru cu blăndeaţe către cetăţeani.
Deci înpăratul Alexandru, cu sfat de obşte şi cu voinţa tuturor cetăţea-nilor, le-au încorunat crai pe feciorul craiului care l-au tăiat franţozi(i) în anii trecuţi, fiind moştenitor // crăii franţuzeşti 336. Şi au încheiat pacea între toţi înpăraţi(i) şi toate ţările ce le-au fost hrăpit Bonaparte le-au slobozit a fi iar supt stăpânirea crailor şi înpăraţilor a cărora au fost, adecă a nemţilor, a spaniorului, a portugalului şi a Brandiburului. Şi craiul franţozesc să-şi stăpânească Franţa cu toate ţinuturile ei. Şi pace le-au legat între toţi, ca nici unul dintre crai să nu să mai scoale cu război asupra altuia, să-şi stăpânească fieştecare ţinuturi(le) lui, care le au din vechime. Iar pe Bonaparte şi pe familia lui i-au petrecut cei orînduiţi şi i-au dus de i-au aşezat la ostrovul Elba, acolo cu rănduiala ce li s-au hotărît pentru ceale trebuincioase ale vieţii.
Ostile muscăleşti s-au învărtejit la Lehiia şi ale Brandiburului la Prusiia.
Cetatea Parizu iaste scaunul crăii franţuzeşti şi scrie la Istorie (marginal: vezi) că are 25 000 de case şi 875 de uliţe şi 550 000 de suflete lăcuescu într-însa; şi beserici sânt 300 şi 45 de capele, adecă paraclise — beserici mici şi 3 beserici lutărăneşti.//
Bonaparte, pănă l-au pornit la Elba-ostrov, s-au aflat în Fontenoblou, încongiurat de paznici.
Făcut-au înpăratul Alexandru multe aşăzăminturi de folos între crai şi între înpărăţii Âpusului şi toţi au pe măriia sa mai mare în’tre dânşii, pri-imind a să numii înpărăţiia Roşii mai mare.
114
Şi spun unii din cei vrednici de crezut că înpăratul nemţilor, Franţişcus, pentru că i s-au slobozit ţările ce le-au fost luat franţozi(i) prin biruinţa mus-oalilor, au închinat partea lui din Lehiia să fie întru stăpânirea înpărăţii Roşii. Aseamenea şi craiul Prusii, fiindcă ş-au câştigat iarăşi craiia lui prin înparatu Alexandru, au închinat şi el partea lui din Lehiia, iarăşi să fie întru stăpânirea Roşii 337 ; care Lehie fostu-au crăie cu multe prinţipaturi înainte vreme şi după vremi au înpărţit-o înpăraţi<i> în patru părţi, precum am istorisit mai la început. Acum dar, să vede că au venit toate părţile de s-au făcut iară un trup, însă supt oblăduire, iar nu de sine şi nu craie, ca mainainte.//
<PENTRU ZIDIREA PIRAMIDEI CE AU FĂCUT-O lN MO SC VA DIN TUNURILE FRANŢOZEŞTI SPRE SĂMN DE BIRUINŢĂ)
Alexandru, înpăratul Roşii, după biruinţa ce i s-au dat de la D(u)mnezeu, ca unui înpărat creştin (făcută prin vitejiia oştilor măriri<i> sale) şi scoţind pre vrăjmaşii franţozi din stăpânirea înpărăţii sale, însuşi cu toţi miniştrii şi cu toţi gheneralii mers-au în soborniceasca şi înpărăteasca beserică de au făcut mulţămire cu toţi arhierei<i> către D<u)mnezeu pentru izbîndirea asupra vrăjmaşilor. După aceasta socotit-au cu înţelepciunea sa să să alcătuiască un sămnu întru inpărăţiia sa, în Moscva, din tunurile franţozeşti ce s-au luat cu război, precum iaste obiccaiul înpăraţilor a fi spre pomenire şi aducere aminte de biruinţa ce s-au făcut, cum arată istoriile că să află la Roma şi la Ţarigrad, făcute de înpărăţii cei din vechime.
Deci poruncit-au marirea (măria) sa să să zidească o piramidă din-tr-acele tunuri, adecă un turn (în mijlocul Moscvei), înaintea caselor înpărăteşti. Deci inginerii au închipuit acel turnu pe hârtie cu mare înţelepciune, cum să să facă turnul şi cum să alcătuiască acele tunuri la acea piramidă adecă turn. Şi adunăndu-se şi alte materii // ce au trebuit, s-au adunat povăţuitorii meşterilor cei mari, iscusiţi la meşteşugurile de tot feliul de materii, începăndu-să lucru zidirii.
AICI SCRIEM CUM IASTE ZIDITĂ PIRAMIDA, DUPĂ CUM AM VĂZUT-O ZUGRĂVITĂ CU ÎNCHIPUIREA ÎN ISTORIIA EI CEA TIPĂRITĂ LA MOSCVA338
Temeliia ei pănă în faţa pămîntului va fi zidită de piiatră sau cărămidă, iară peste-acea temelie iaste pardosit cu lespezi de marmură roşie, cu îndestulare de lărgime înprejur; şi peste acea pardoseală, altă pardoseală mai înnaltă, făcăndu-să treaptă tot de marmoră şi pe acea pardosea, dinnaintea piramidei, sânt făcuţi patru stălp(i)şori ca de o jumătate de stănjini înnalţi, tot de marmură; pe şi acei stâlpi stau pe fieştecare cîte o zgripsură cu un cap de marmură făcut şi legate cu lanţuri de fier, de gîtu, una de alta, toate patru. Care această închipuire însămnează că iaste legată puterea franţozască (fiindcă aceale zgripsuri sănt pecetea stăpânirii Franţei). De pe acea a doilea treaptă a pardoselii, iaste zidită piramida şi tunurile aşezate în faţa zidului, alăturate unul lingă altul, in sus rădicate cu // căpătîiul ce are gura tunului, rând înprejurul piramidei, apoi peste acel rănd, alt rînd aşezat iară în sus cu capul, adecă băgate cu coada ce are tunul la capul cel gros, în gura tunuriloi celor aşezate rândul dintîi; şi aşa toate rândurile sînt aşezate, cum am zis băgate unul în altul (marginal: căpătîile) pe faţa zidului, foarte cu meşteşug, minunat. Deci la mijloc iaste făcut brîu frumos şi minunat de marmură, albastru, de care să găseşte acolo în partea locului (precum scrie Istoriia), care hriu iaste făcut preste căpătîile tunurilor, ca o legătură; şi preste acel
F.141(133), coala 34
F. 141/.
F. 142(134)
115
F.142v.
F. 143(135)
F. 143/.
brău <sînt> aşezate cîte doao tunuri cu roatele lor, care roate să văd jumătate eşite afară din zidire, în faţă şi jumătate aşezate în zidul piramidei de ţine tunurile întinse pe ele, în patru părţi, cîte doao, de minune. Şi spun unii că piramida are loc (marginal: pre dinlăuntru) de să sue pănă sus omul; iar de la brăul din mijloc, iar să începe în sus rănd de tunuri tot în căpătîi puse şi aşezate unul în altul. Şi aşa merg rândurile pănă la al doilea brău ce iaste iar de marmură, cu care iar închee căpătîile tunurilor; şi de la acel al doilea brău, iar tunurile pusă rănd unul în altul (marginal: în căpătîe), pănă la al treilea brău //, care şi acel brău tot de marmură, leagă căpătîile tunurilor. Şi peste acel brău iaste făcut un foişor pe patru stâlpi de marmură, şi deasupra foişorului, făcut în sus, vîrful piramidei, foarte frumos. Şi în vârful piramidei iaste zgripsor de aur, cu doao capete, sămnul înpărăţii şi a stăpânirii) Roşii. Şi iaste această piramidă, adecă turn, înălţimea de 14 stănjini (marginal: iar urme 84) şi lăţimea sau grosul ei, stănjini 6 şi (marginal: urme 4). Care această piramidă de tunuri alcătuită pre cei ce o văd îi aduce la mirare şi socotescu cu mintea de biruinţa cea mare a creştinului înpărat şi vrăjmaşilor înfricoşat, neamului franţozesc şi tuturor celor ce viclenescu.
Războiul acesta au contenit la leatul 1814, cănd şi pacea s-au încheiat, în cetatea Parizului, a Frânţii, patria Evropii.
(Două palme, una sub alta, desenate de Dionisie, arată cu degetul: Vezi! Turnul sau piramida are 8 rânduri de tunuri şi brîne şapte, iar urmele să socotesc 6 urme într-un stănjin 339; adăugat de altcineva: tunul).//
<DOMNIIA LUI IOAN GHEORGHE CARAGEA VOEVOD DUPĂ PACE ŞI TURBURAREA CEA DE CĂTRE SĂRBI)
Iară la leatul 1813, după Sfeti Gheorghe, au venit domnu ţării Ioan Ghe-orghie Caragea v<oie)v<od> 340 (carele acesta au fost mai nainte caimacam scaunului Craiovei şi să iscăliia la porunci şi la atresia de la tituluş, Iancu) 341, trimis de la Poarta Ţarigradului, cu ferman înpărătescu. Şi întrînd în Bucureşti cu halai mare, după obiceaiu domnilor, au şezut în scaun şi viind toată boerimea i s-au închinat şi i-au sărutat mîna după obiceaiu. Măriia sa, după ce au odihnit cevaş, doao-trei zile, au orînduit boeiiile divanului domnescu şi au aşezat trebile ţării. S-au făcut oreşcare linişte în ţară, după ce s-au văzut lăcuitorii izbăviţi de greutăţile şi năcazurile oştilor muscăleşti, carii poezişă ca lăcustele de nu le mai ajungea casă sau loc a încăpea, supărînd foarte rău cu mîncarea pe lăcuitori, că aşa îi orănduisă de la domnie, să-i hrănească lăcuitorii ţării şi nu-i mai putea sătura. Şi încă şi fura tot ce găsiia 342. O, vai, ce pătimiia toţi lăcuitorii // de obşte ! însă puţină vreme trecînd şi s-au făcut oa-reşcare turburare de către sărbi, tot într-acest an, carii era peste Dunăre, în Craina, tot de ai lui Cara Gheorghe.
<ISTORIIA PENTRU STAREA SÂRBILOR ŞI PENTRU RĂZBOAELE CE AU FĂCUT CU TURCII ŞI CUM ŞI-AU PIERDUT CRĂI IA LOR)
Şi fiindcă şi sârbii s-au amestecat cu muscalii la războaele ce s-au făcut asupra turcilor (marginal: într-această trecută răzmiriţă), ne caută a istori de dânşii oareşce pentru ştiinţa celor ce nu va fi ştiind starea lor în ce chip iaste.
Deci, neamul şi limba sârbilor iaste osebit de neamul şi limba bolga-rilor. Şi bolgarii au avut înpărăţie în vechime şi au făcut maii războae asupra turcilor, mai de demult, încă cănd nu era ei creştini, dar mai vîrtos asupra
116
•
înpăraţilor greci ai Ţarigradului, au făcut războae, după cum să găseşte la hronografuri scris; şi scrie că şi biruitori (marginal: au fost) în multe rânduri; şi le da grecii haraci că nu le pute sta înpotriva varvarotitei lor.
Iară sârbii avea şi ei mai-nainte crăie şi despotie şi să stăpăniia de crai şi de despoţii lor trei ţări, adecă SERBIIA, SREMUL, BACICA*. Şi fiindcă aceste trei ţări sănt peste Dunăre de să hotărîia cu ţările // turceşti, pururea avea războae cu turcii de îşi apăra ţările lor, fiindcă turcii căuta să-i supue supt jugul lor. Iar mai la urmă, în zilele lui Ştefan despot, avănd război sârbii cu turcii, mulţi din turci au perit; însă fiind mulţime de turci adunaţi (la Pole Cosovo), adecă la un loc ce să numeşte Cîmpul Cosovci, unde acolo mare război au făcut sârbii cu turcii 343 şi măcar că a oaria era biruinţa sârbilor, dar ce folos că turcii nu da dosul, ci, dând navală în sărbi, îi tăia cumplit şi fără milă.
Deci, văzînd Ştefan despot năvala turcilor şi per'ciunea sârbilor, însuşi cu ai săi cei aleşi au intrat în tabăra turcească şi cumplit i-au fost tăind însuşi cu mina lui, ca să izbândească sângele creştinescu; iară turcii, văzând că iaste craiul sîrbilor în oaste, au făcut o chiotă şi zgomot mare spre năvală şi înpresurăndu pe Ştefan despot l-au tăiat şi au biruit pe sărbi. Şi au perit aci toată oastea sârbilor şi au luat turcii ţările supt a lor stăpânire.
Şi, stăpănind mulţi ani, apoi s-au rădicat turcii cu război asupra ungurilor şi II după multele războe ce au avut. unii cu alţii, în cea după urmă au biruit turcii pă unguri şi au luat toate ţările ungureşti 344, pănă la Viena, că până acolo cuprinde Ungariia. Şi Viena iaste la hotar, scaunul înpărăţii nemţilor. Turcii, supuind (marginal: şi) crăiia ungurilor, au aşezat în scaunul crăii ungureşti paşă345. Iar scaunul lor au fost la Buda, peste Dunăre, fiind Dunărea acolo toată într-acea vreme în hotarul Ungarii. Iar acum (iaste în stăpî-nirea nemţilor).
Aşadar, stăpănind turcii 60 de ani craiia Ungarii şi crăiia sârbilor, s-au sculat cu oşti greale să ia şi Viena 346, să supue şi pe nemţi; şi au tăbărît vezi-rul cu oştile lângă zidurile cetăţii Viena. Nemţii, văzînd aşa, au amăgit pe vezirul, trimiţîndu-i pocloane scumpe şi galbini mulţi, scriindu-i cum că să închină a fi supuşi, cerăndu şi soroc să iasă din cetate. Vezirul au priimit şi le-au dat soroc de o lună precum scrie la Hronograful Ţării Rumăneşti. Şi fiind şi Şerban vod<ă> atunci cu oastea sa, cu turcii, după porunca înpăratului turcesc, mult au povăţuit pe // nemţi prin scrisori pe taină, cum să să poarte nemţii spre oştire, fiindu-i milă de creştinătate.
Nemţii, avănd atunci feltmaşar pe piinţipul Evghenie, om înţălept şi chibzuitor la oştire, după povăţuirea lui Şerban vodă, în diiastima sorocului cc au pus cu turcii, au alergat la Lehiia (fiind pe acea vreme puternică) şi au cerut de la craiul leşesc să-i dea oaste într-ajutor. Craiul, după rugăciunea lui, i-au dat oaste din destul şi, înpreunînd cu acele oşti şi oastea nemţească, au făcut gătire; şi, cînd au fost la soroc, înştiinţăndu-să de la Şerban vodă cum că turcii nu sănt gătiţi de război, ci numai tăbărîţi fără grije, atunci prinţ Evghenie, pornind oştile noaptea, i-au lovit (marginal: fără veste), într-o dimineaţă, în vărsat de zori 347.
Iar turcii, nefiind gătiţi de război, s-au turburat şi, neştiind ce să facă, au dat dosul şi au inceput a fugi, lăsând toate jos, tunurile şi gephanalele, zaherelele şi altele ce au avut 348. Prinţipul cu ostile vitejaşte i-au gonit înnapoi pănă la Buda, măcar ca au mai stătut // turcii intr-un loc de război, dar au rămas şi acolo biruiţi şi iar au dat dosul. Şi la Buda iarăş au stătut turcii
F. 144(136)
F. I44v.
F. 145(137), coala 35
F.145v.
* Cele trei nume sînt scrise cu litere mari, de culoare roşie, în text.
de război şi iar i-au biruit nemţii, că avea oştile leşeşti intr-ajutor şi leşii era hrăbori la război 349. Vezirul s-au tras înnapoi la Serbiia, la cetatea Beligradu.
Nemţii, înputernicindu-să, au scos pe turci şi din Ungariia şi din doao ţări ale sârbilor, din Bacica şi din Srem şi din Banat şi din Ardeal. Şi apoi au făcut pace cu turcii, rămîind Serbia cu cetatea Beligradului supt stăpânirea turcilor, iar nemţii au luat toate ţările ungureşti, adecă crăiia Ungariei şi acele doao ţări al sârbilor, adecă Bacica şi Sremul, supt a lor stăpânire 35°.
D^ci Poarta Ţarigradului au stăpânit acea ţară, Serbiia cu cetatea Beligradu, care au fost a sârbilor, de atunci de la acea pace, mulţi ani, până în răzmiriţa nemţilor ceasta dupe urmă, în pace şi cu raiao Sărbii, cînd atunci Iosif, înpăratul nemţilor, o au fost luat cu război de la turci, încă şi Craina şi - X45(i38) această ţară // Valahii*. Iară dacă au făcut pace, au rămas iar suptu stăpânirea turcilor, precum Serbiia sârbilor, aşa şi această Valahie, precum e arătat mai sus.
IAR LA LEATUL 1804, s-au sculat agalele turcii din cetatea Beligradu ce iaste în Serbiia, ţara sârbilor, asupra paşii de acolo ca să nu mai poruncească el la trebile cetăţii, nici la trebile ţării, nici să judece pe niminea, nici la dăj-diile ţării să nu să mai amestece, ci ca un paşă să şază în saraiul lui cu pace şi să-i dea leafa să şi-o aibâ de cheltuial<ă>, urmănd aceaste agale ca şi Paz-vandoglu. Deci paşa, şi nevrănd, s-au prostit, adecă s-au mazilit, şi înştiinţând laŢarigrad înpăratului, nimic n-au folosit. Agalele, sfătuindu-să, au ales dintr-ănşii să fie patru agale mai mari, căpetenie cetăţii şi ţării în locul paşii şi toa<te> trebile cetăţii şi a ţării ci să le săvărşască cu sfat de obşte.
Aşadar, aceale agale, luînd toată stăpînirea, au orînduit colgii şi subaşi, adecă ca nişte zapcii şi polcovnicei, însă turci, să umble prin ţară să scoaţă dăjdiile de la racle şi să înplinească toate zaherelele şi altele ce trebuesc cetă-F.H5/. ţii; şi, eşind//turcii slujbaşi în ţară, au început a năcăji pre săracele raele.
Deci într-aceasta au venit şi ferman de la înpăratul către agale ca să nu stea înpotrivă paşei, să-l lase să fie poruncitor şi mai mare, după cum s-au orânduit de la înpărăţie. Dar agalele n-au ascultat porunca înpăratului, zicând că lor să cade a fi mai mari şi judecători şi poruncitori ţăiii a fi, căci că sînt cetaţeani bătrîni şi pămînteani.
Slujbaşii cu mare zor cerea de la raele dăjdii mari şi greale, preste răn-duiala ce li s-au fost făcut de la paşa. Şi au început a bate raiaoa şi a da cu pistoalele întrînşii, legând pârcălabii şi chinuindu-i şi făcând silnicii muerilor şi stricând copii<i> şi fetele lăcuitorilor, măncănd şi bănd şi cu sila luînd cele ce voia; preoţilor le tăia barbele şi-i batjocoriia şi îi prăda şi nu-i lăsa să slu-jască în beserică, că şi besericile le închidea.
Sărbii raelele, văzînd aşa şi înţălegănd că pe paşa l-au lipsit din starea lui, au mers pârcălabii de s-au jaluit la aceaste agale cum că pătimesc rău de către slujbaşi<i> turci, dar nu li s-au dat ascultare, nici dreptate. Mergând F. 147(139) şi la paşa şi spuindu-i năcazurile ce trag, paşa le-au dat răspuns că // nici o putere nu are să le poată ajuta.
Turcii slujbaşii, de ce trecea vreme, mai rău îi năcăjia. Şi au poruncit aceale agale slujbaşilor de au luat toate armele ce au găsit la sărbi: puşti, pistoale, orice şi le-au dus cu carăle la cetate, ca să nu aibă sărbi vre o putere a le sta înpotrivă. Deci, trecând aşa un an sau doi, n-au mai putut sărbii a suferi răutăţile turcilor, mai vârtos sălniciile muerilor şi a copiilor şi a fetelor ce le avea, ci s-au început a sfătui ce vor face.
Pârcălabii şi cu ceilalţi fruntaşi ai satelor deci au început a să uni cete, cete, cîte zece-doaozeci la un pârcălab, ca când vor veni slujbaşii turci şi
118
făcîndu-le răutăţi să le stea înpotrivă. Dar ce folos că nu avea nici unu arme, ci cu topoaiă şi cu giumage le sta înpotrivă.
Văzînd turcii că sărbii au început a le sta înpotrivă la răpirile lor, au spus agalelor; agalcle au rânduit turci mai mulţi să prinză pre cei ce le va sta înpotrivă şi, legăndu-i, să-i aducă la cetate. Şi făcând turcii cum li s-au poruncit, încă si mai rău, ca nişte vrăjmaşi ai creştinilor, s-au început a face tur-burare în toată ţara. Şi sculîndu-să sărbii să să adune şi ei mai cîte // mulţi în ceată şi cu cîtecevaş arme, turcii s-au sculat cu război asupra lor.
Sărbii, văzînd aşa, s-au sfătuit cu căpitănii cetelor să aleagă dintre dânşii a le fi cap, adecă mai mare povăţuitori în război; şi ştiind pe Cara Gheorghe om vârtos şi îndrăzneţ la război, l-au poftit cu toţi să le fie mai mare preste toate coatele, adecă căpeteniilor şi pârcălabilor351.
(PENTRU OŞTIREA LUI CARA GHEORGHE)
Iar Cara Gheorghe, dacă l-au ales mai mare, au poruncit de s-au a[u]du-nat vre-o 500 de sârbi aleşi voinici şi au chibzuit vreme de au mers într-o noapte la un han de beilic (marginal: la un oraş), unde era acolo doao-trei sute de turci adunaţi şi aprinzînd hanul din afară fără veste au întrat la turci cu ce au avut în mîini: sape, topoare, lance, coase, furci de fier, ciumege mari şi au dat năvală întrînşii. Turcii, nefiind gătiţi de război, văzînd şi hanu aprins, s-au spăimîntat, mai vârtos de năvala sârbilor şi nu avea prilej nici de scăpare, nici de război; ci i-au omorît sărbii pe toţi cîţi au fost într-acel han şi le-au luat armele, banii şi orice au găsit 352. Şi aşa şi-au mai găştigat (cîştigat) sărbii arme de apărare.
Deci înştiinţîndu-să în cetate agalcle de omorîrea acelor turci, // sfă-tuindu-să, au trimis biinbaş, buliuebaşi, odabaşi afară la Arnăutkiu, să (a)dune oaste cu lefi, turci, arnăuţi, cărjalii, asupra sârbilor. Iar Cara Gheorghe încă au poruncit de s-au adunat sârbi ca la o mie şi mai bine şi puindu-le şi căpetenie pe la ceate, oameni aleşi, au început a lovi oraşele şi hanurile turceşti şi cu mare vitejie omora turcii şi le lua armele şi bani şi cai şi haine şi le înpăr-ţiia la ostaşi. Strînsu-s-au şi turci oştire mare şi, făcând războae unii cu alţii, n-au putut birui pe sârbi, fiindcă s-au fost înputernicit .sărbii cu arme şi cu hrăborie să războiia cu turcii; şi, măcar că au perit şi sărbi, dar turci fără număr au perit.
Aşadar, ca să nu lungim isteriia, făcăndu-să războae între amăndoa(o) părţile, sărbii au scos pe toţi turcii din ţaiă lor, luînd toate oraşele supt stăpânirea loi, îndestulăndu-să cu de toate de la turci ce au trebuit la oştire.
Mai aducând şi din (alte) părţi tunuri şi barut şi trecând mai doi ani, au încungiurat şi cetatea Beligradu cu oaste şi cu tunuri, fiindcă s-au fost înmulţit oaste la sărbii, viind şi din alte părţi oamen(i) cu arme pentru câştig. // Deci au ţinut pe turci închişi în cetate trei ani (că nici era putere la sărbi să bată cetatea). Şi, dacă n-au mai avut turcii ce mînca, au eşit turcii afară şi s-au dus, lăsând cetatea pe seama sârbilor 353. Iară Cara Gheorghe au umplut cetatea de oaste, adunăndu-să de toate părţile ostaşi cu lefi, după cum spunea unii, că au avut 50 000 de ostaşi; şi vitejaşte sta de război cu turcii.
Inştiinţăndu-să înpăratul de luarea cetăţii Beligradu de supt stăpânirea Porţii, au scris ferman paşii de la Bosn(i)a şi paşii de la Nişi şi paşii de la Dii, poruncindu-le să să scoale cu oşti să bată pe sărbi, să supue pe hainu Cara Gheorghe. Paşii, după porunca, s-au sculat cu oşti şi au făcut mari războae cu sărbi(i), însă s-au biruit turcii, căci, cum am zis, s-au fost înputernicit tare sărbii şi au fost cuprins în Bosn(i)a oareşcîteva oraşe, judeţe şi din Nişi, de au luat zaherea şi bir pentru ostaşi 354.
F. 147/.
F. 148(140)
F.148v.
119
F. 149(141), coala 36
F. 149 v.
F. 150(142)
F. 150v.
Deci, aşa cu vitejie ducăndu-o Cara Gheorghe, apărîndu-şi ţara pană la leatul 1808, cînd atuncea viind şi // muscalii cu vod<ă> Ipsilant, deci au unit cu ei şi pre Cara Gheorghe cu sârbii, să fie înpreună asupra turcilor (fiindcă nu sosisă ostile muscăleşti să fie de ajuns, precum am scris, trimiţîndu-i vod<ă> şi bani să mai strângă oaste şi altele ce trebuesc la oştire.) Şi i-au trimis înpă-ratul Alexandru decret (marginal: ferman, pe turcie), de stăpânirea piinţipa-tului Serbiei şi cavalerie, trimiţînd şi un gheneral pe Rodofinix 355 cu o mie de ostaşi şi cu tunuri şi prăfărie, adecă cu tacîmul unui gheneralilet al oştirii, ca să fie ajutor cetăţii Beligradul, să fie în cetate şi să înveţe şi pe sărbi regula ostăşască. Iar Cara Gheorghe, mai strângând oaste şi înpreunănd oaste sârbească cu oştile muscăleşti ce le avea Isaiia gheneral 356, au făcut mari răz-boae şi izbânzi asupra turcilor (marginal: precum s-au scris); şi întrînd sârbii în părţile Rumeli<i> mai înlăuntru, în Turchiia, multă stricăcionc şi pagubă le-au făcut, prădînd, arzînd şi tăind, pentru că sârbii avea poruncă de la domnul lor, Cara Gheorghe, să nu ia robi nici măcar pe un turc, mare fiind sau mic (adecă căpetenie sau ostaş), ci pe toţi să-i pue în ascuţitul săbiei, pe cîţi îi va prinde vii. //
CU TOATE ACESTEA*, făcînd muscalii pace cu turcii 357, pentru ca să rumpă piedeca cea zăticnitoare (marginal: Bonaparte au fost piedeca) la ponturile ce s-au aşezat în scris, s-au pus pont şi pentru Serbiia, deocamdată să aibă sârbii căpeteniia lor şi să-ş dea haraciu la Poarta Ţarigradului şi să judece pricinile ţării, adec<ă> ce să va întîmpla între raele şi între turci, judecători din sărbi, înpreună cu judecător turcu; iar ncfiind pricină cu vre-un turcu, atunci să nu aibă voe judecătoru turcesc a judeca pe creştini, ci să judece căpeteniile sârbilor, adecă senatul, judecata oraşului acelui ispravnicat. Şi la scoaterea dăjdiilor sau podvoaze sau zaherele sau măcar ce, turcii să nu aibă amestec, ci pârcălabii satelor toate să le înplinească şi să facă teslimat prin zabiţii creştinii şi [şi] nici o asupreală să nu facă turcii la cumpărături de [de] orce, în ţară, ci cum să vor putea tocmi cu creştini<i> aşa să plătească. Şi bani cu sila la neguţătorie, pe miere, pe unt şi altele să nu aibă putere turcii a da cuiva, fără numai celui ce va voi să ia să-i adune marfă, cu învoire în scris. Aseamenea şi altele să să urmeze cu bună pace. // Iară în cetate, în Beli-grad, să şază un paşă cu cîţiva turci (marginal: spun unii că 1 000 de turci) spre paza cetăţii, cu bună pace; şi creştinii, cetăţeanii, neguţătorii şi alţii să nu aibă nici o supărare.
Deci, cu venirea mării sale lui vod<ă> în scaun, au venit şi un sarasker paşă la cetatea Diiolui, trimis de la înpăratul Ţarigradului, să aşaze pe sărbi, cu ferman; acel paşă au scris la Cara Gheorghe ca să vie la Dii să i să arate şi să-i spue ceaia ce porunceşte înpăratul prin ferman, pentru aşezămîntul ţării sârbeşti.
Cara Gheorghe au trimis doi din cei aleşi căpetenie la paşa, să vază ce are paşa să le spue. Paşa au zis: înpăratul porunceşte să fiţi raia supuş<i> la toate poruncile înpărăteşti şi să conteniţi de războae, să vă daţi haraciul şi în cetate s-au orânduit să şază un paşă cu o seamă de ostaşi pentru paza cetăţii şi a ţării; şi veţi avea bună pace şi mila de l<a> înpărăţie.
Solii lui Cara Gheorghe au răspuns către paşa (marginal: Aşa spun unii că au zis solii) că pe paşa cu turci nu-1 priimesc în cetate, nici ţara nu o mai lasă în stăpânirea turcilor, iar haraciul îl vor da şi cu supunere vor fi, că cu vărsare de sînge şi-au scos ţara din robie şi cănd nu o va putea stăpâni, iar prin vărsare de sănge o va da, iar într-alt // chip nu va fi.
* Scris cu litere mari, roşii.
120
Paşa, auzind aşa, s-au apucat cu mina de barbă a o netezi şi au tăcut. Solii s-au dus de au spus lui Cara Gheorghe, iar paşa au înştiinţat înpăratului la Ţarigrad răspunsul sârbilor pentru ţară.
înpăratul, dacă au auzit aşa, s-au turburat şi, chemând pe vezirul, cu mănie au poruncit să rădice oşti asupra sârbilor. Vezirul au scris paşilor de pe la cetăţile de lingă Dunăre să meargă cu oştile lor asupra sârbilor, să-i supue, iar nesupuindu-să şi stănd cu înpotrivire de război, să-i supue supt sabie şi să robească toată ţara. O, vai de bieţii creştini, ce li s-au gătit!
Deci strănsu-s-au mulţime de turci dincolo de Dunăre, trecînd şi pe aici prin Craiova, mergând la Dunăre asupra celor ce era în Craina şi, lovindu-să unii cu alţii, într-un rănd au cam biruit turci<i> pe sărbi. Dar şi sărbi<i> cei din Craina au făcut biruinţă în turci, de care era această ţară dincoace de Olt iar îngrijat<ă> şi despre turci şi despre sărbi, că era frică mare de pradă şi de robie, despre amîndoao părţile. Dar în cea dupe uimă, au biruit mulţimea turcilor pe sărbi şi au intrat // în Serbiia 358.
Apoi ceşti din Ctaina iarăş au slăbit şi, luîndu-i turcii în goană, i-au risipit. Spun oarecarii că nu s-ar fi biruit sârbii de către turci de nu s-ar fi întîm-plat oareşcum înpărţire (marginal: înpărăchere) de oştile sârbilor, neadunîn-du-să unde era mulţimea turcilor să le stea înpotrivă.
Cara Gheorghe, văzînd că au intrat turcii în ţara lor şi nu va putea sta la război, au deşertat cetatea de tunuri şi barut i ghiulele, puindu-le în cară şi cu o seamă de oaste (marginal: ca 10 000) au trecut Dunărea la nemţi.
Turcii au robit ţara, încărcând familiile sârbilor în cară de le-au dus în Turchiia. Iar o seamă de oşti (marginal: ca 40 000), cu căpeteniile lor şi cu tunurile i barut i cu ghiulele, s-au tras la munţii lor, unde au avut meterezuri (marginal: palancă), de copaci clădiţi unul pe altul şi era acolo ca o cetate (marginal: loc tare). Fiind acolo şi multe familii de sîrbi adunate, au scăpat acolo că nu s-au putut apropiia turcii de acel loc cu desime de copaci de pădure şi de frica tunurilor.
Deci oastea sârbilor cu căpeteniile lor s-au înpreunat cu oştile nemţeşti şi ale muscalilor, asupra franţezilor, după porunca înpăratului Alexandru. Iar pe Cara Gheorghe, învinovăţindu-1 înpăratul Alexandru pentru ce n-au urmat ponturilor păcii să să aşază cu turcii, ci au // dat pricină de au prăpădit turci<i> ţara şi au robit-o, l-au pus pe măriia sa la opreală în cetatea Graţ, adecă surghiun.
Turcii au luat ţara, Serbiia, întru stăpînire şi au intrat în cetate 359. Oastea sârbească din palanca lor au eşit pe la luna lui iunie într-acest an, 1814, şi cu vitejie mare au dat năvală iar în tur<ci> şi au tăiat mulţi turci şi iar s-au întors înnapoi. Şi mai agonisindu-şi şi de cheltuială şi zaherea, şădea acolo, neputîndu-le strica turcii nimic; şi îşi aducea şi de la nemţi ce le trebuia, cu bani.
D eci, biruindu-să franţozii şi făcăndu-să pace între înpăraţii Apusului, precum am scris, înpăratul Alexandru n-au lăsat Serbiia în voia turcilor a o stăpâni, fiind ţară cu creştini, ci au scris înpăratului, la Ţarigrad, ca Serbiia să-ş aibă rănduiala sa, după ponturile păcii, spre a nu să mai face turburare. Şi într-acest an, pe la sept<em)vrie 1815, i-au înpăciut şi i-au pus la orînduială, după ponturile păcii. însă 12 oameni fruntaşi ai ţării i-au luat la înpărăţie ca nişte chezaşi de păciuire, să şază la Ţarigrad zălog un an şi înplinindu-să anul să să schimbe, să vie alţii în locul acelor, dînd credinţă înpărăţii cu <că> nu să vor mai // înpotrivi cu arme asupra stăpânirii înpărăteşti; şi aşa s-au potolit toate înpotrivirile şi urmează acum cu pace.
F. 151(143)
F.IMv.
F. 132(144)
121
Iar Cara Gheorghe s-au îndreptat, nefiind el pricinuitoriul stricăciunii ţării, căci că solii cei trimişi de el au intărîtat pe paşa şi nu cu porunca lui; şi înpăratul Alexandru s-au milostivit şi l-au ertat şi l-au chemat la înpărăţie.
Iată într-acest chip iaste istoriia sârbilor.
Să mai spunem ceva pentru Cara Gheorghe. Spusu-mi-au un ipochimen vrednic de crezut precum Cara Gheorghe au fost om viteaz şi cu mare îndrăz-nire la război, înfricoşat la vedere şi groaznic celor vicleni, drept judecător, răsplătitori celor răi şi nesupuşi. Spun unii că avănd el un frate, care acela şi-au lăsat soţiia lui şi să ţinea cu alta streină şi căuta a să cununa cu ia, i-ar fi poruncit *Cara Gheorghe mai întîi să părăsască muerea străină şi să-şi ţie soţiia lui, să nu facă priacurvie; şi nevrînd frate-său să asculte porunca, l-au adus la judecată, unde fiind şi alte căpetenii, şi ar fi zis aşa: „De vreme ce noi ne vărsăm sângele nostru asupra vrăjmaşilor pentru <ca> să ne păzim F.152v. legea, iar tu faci călcare de lege şi nu vei să te părăseşti //, vrednic eşti de moarte". Şi îndată au poruncit de i-au tăiat capul îrinaintea lui; iar unii spun că însuş el, rîvnitori fiind legii, cu mina lui l-au tăiat, care iaste în-îndoire de a ciede cum că însuşi el l-ar fi tăiat.
<PENTRU SPARGEREA ORAŞULUI (BUCUREŞTI) DE CIUMĂ)
Să venii (= venim) la ceaia ce ne era înnainte a istori, întâmplările anului.
LA LEATUL 1814*, în zilele acestui domnu Ioan Caragea, s-au întîm-plat boala ciumii şi în iarnă au început a muri oamenii aici în Craiova, însă nu prea mulţi, dar de frica morţii au fugit toţi în toate părţile şi s-au spart oraşu, rămîind casele pustii. Numai cioclii şi crai(i) podurilor le cerceta, mai vârtos pimniţele cu buţile le lua seama. Iar în Bucureşti au murit mulţime de norod 360. Acolo era bucuriia cea mai mare a cioclilor şi a crailo(r) du pe uliţe. Şi peste Dunăre nenumărat norod de oameni au murit, de au rămas oraşe şi sate de tot pustii. Şi pănă în primăvară, pe la aprilie, s-au milostivit cel ce pururea iaste milostiv, D(u)mnezeu, de au poruncit boalei năprasnice de au încetat, a nu mai muri. //
f.153(M5), (PENTRU SPARGEREA ORAŞULUI CRAIOVEI DE FRICA coala 37	TURCILOR DIN CETATEA OSTROVULUI)
După aceasta, la leatul 1815, la ghenarie, s-au făcut mare turburare de către turcii din cetatea Ostrovului, într-aceste cinci judeţe, pricinuind că nu li să dă şi cetăţii lor zaherele şi sare precum să dă cetăţii Diiului şi altă pricină găsind; şi eşind ei din cetate, o sumă de turci au cuprins doao judeţe, Mehe-dinţu şi Gorjii, puind ei ispravnici şi zapcii sale strîngă zaherea şi să o ducă la cetate. Şi fiindu-le gîndul cu hotărîre să vie şi în oraşul Craiovei, să prade pe boeri şi pe negustori şi viind turcii pănă la Străhaiia, acolo la m(ănă)stire tăbărînd, au luat al m(ănă)stirii tot ce au găsit.
Orăşanii, înştinţăndu-să de această mare nevoie turcească, au fugit toţi, în toate părţile, cu mic cu mare, scoţîndu-şi boierii calabalâcurile şi familiile şi negustorii mărfurile, de s-au presfirat în ţară şi peste Olt că era şi porunca domnului caimacamu să să rădice orăşanii să fugă. Şi aşa s-au spart oraşu, rămîind casăle goale361, iar crailoi le părea bine.
Şi înştiinţăndu-să măriia sa vod(ă> de spargerea oraşului şi de încu // F.153/. tropirea judeţelor, au scris paşii de la Dii şi haianului Horeaovei ca mai în
* Scris cu litere mari, roşii.
122
pripă să trimită oaste să stea turcilor ostroveani înpotrivă[vă]. Şi au şi venit de le-au eşit înnainte şi au început a face război că (cu) dânşii, de i-au zăticnit a nu putea veni să prade oraşu. Dar pănă a veni turcii mai mulţi să-i gonească şi să-i scoată din ţar(ă>, ostrovenii au prădat lăcuit orii dintr-aceale doao jud<e>ţe de au luat: grîu, orz, miere, unt şi vite destule şi le-au băgat în cetate. Apoi ei au stătut de război multe zile şi, biruindu-se de către ceşti-lalţi, s-au tras înnapoi.
Iar de altă parte pătimiia şi lăcuitorii din partea muntelui de panduri rumâni, că să făcusă hoţi şi omora şi ardea oameni şi-i prăda şi au prădat şi m<ănă)stirile muntelui. Dar pe mulţi au prins turcii şi, ducăndu-i la Dii, spun că i-au tăiat paşa; şi pe mulţi i-au trimis la Bucureşti. Era într-acea vreme o mare nevoe, mai rău decît în răzmiriţă. Dar încă ce trăgea bieţii creşti(ni) în vreme de iarnă, pe ger, de le ducea zaherea în Meh<e)dinţi şi aici în oraş <în Craiova): făină, orz, lemne, făn şi altele.//
Cu toate aceastea, neînpăciuindu-să ostroveni(i) turci cu una cu doao, F. 154.(H6) ca nu cumva să să premejduiască oraşu şi să nu s(ă> mai prade ţara, au scris măriia sa vod(ă> la înpăratul la Ţarigrad, pentru stricăciunea ţării şi nepă-ciuirea raialilor. Şi înpăratul o au căit pe ţară şi îndată au poruncit cu ferman unui haiian, om bun şi înţălept, să vie aici cu o seamă de oaste să şază în oraşi, spre paza politici, şi altă seamă de oaste să fie la margine, pe lîngă Dunăre, să apere ţara de acei vrăjmaşi. Şi după poruncă au venit haiianu şi oastea au prisfirat-o prin casăle orăşanilor şi aşa cu supărare, cam strămto-răndu-să oraşanii pentru cvartiruri şi lăcuitorii satelor pentru zaherele.
Un an au petrecut turcii în oraş şi acolo la margine, apoi s-au milostivit înpăratul de au ertat pe acel liaian Regept al cetăţii Ostrovului şi s-au făcut pace. Şi s-au rădicat haiianu din Craiova cu oastea ce au avut-o şi au rămas oraşu în linişte, 1815, la dechem(brie) 22 au plecat. //
(IARĂŞI PENTRU BONAPARTE CUM AU SCĂPAT DIN OSTROVU ELBA ŞI IARĂŞI S-AU RIDICAT CU RĂZBOI)
Să venim cu istoriia iar pentru Bonaparte, că după ce l-au dus la ostrovul f. 154/. Elba, în stăpânirea Engliterii, nu s-au fost înplinit nici anul şi, ajungîndu-să cu oarecarii din boerii cei mai mari ai Franţei, pe tain(ă) au scăpat de acolo şi au venit în Pariz 362 şi au fost adunat oaste, unii spun 60 000, şi s-au gătit iarăş de război; iar craiul cel ce l-au fost încorunat stăpânirile ceale înpreunate au eşit din Pariz, dăndu-să într-o parte.
Deci iarăş înpăratul Alexandru al Roşii au rădicat oşti asupra lui, cu prusul înpreună şi, sosind la Pariz, au dat războae mari şi tari şi s-au biruit oştile lu Bonaparte 363. Apoi Bonaparte s-au tras la Italiia şi gonindu-1 oştile l-au înpr(e)surat şi acolo. Şi biruindu-să şi la Italiia, s-au tăinuit Bonaparte şi, întrînd într-o corabie, au vrut să meargă pe mări să scape la America, unde are şi Franţa stăpânire, ci n-au putut, că l-au oprit străjile englezului şi l-au prinsu ca pe un fugar, după poruncă; şi, după judecata înpăraţilor, l-au dus iar la//acel ostrov,364 puindu-1 supt mare pază, să nu mai poată scăpa. Şi F. 155(14?) încă, ca să nu să mai facă vre-o turburare în Franţa dintr-o vreo povăţuire, ori de către Bonaparte, ori de către alţii, au lăsat oaste muscălească şi pru-sească în Pariz, să fie stătătoare acolo, spre pază, 25 000, iar alţii spun 75 000.
Şi iarăşi au făcut pace. Şi pentru cei ce au fost părtinit lui Bonaparte, de l-au
123
F. 1(1) '
F.lv.
F.2(II)
tras din ostrov şi l-au pus la căi să să ridice iar cu război, spun oarecare că, după judecata înpăraţilor, i-ar fi dat morţii, sept<emvrie> 1815.
Iar scumpetea să tot înnalţă cu mare preţ, din zi în zi, la toate cealia365, mai vârtos banii să rădică tot cu adaos.
ANEXA
I. ÎNSĂMNARE (de mina cronicarului Dionisie)
Aflat-am scris într-o cărţulie tipărită cum că ounsprezece milioane şi cinci sute de mii de sf<i)nţi mucenici s-au făcut de către înpăraţii tirani şi închinătorii de idoli, găsindu-să scris în condicile Romei, pînă la înpăratul Costand<in> cel Mare, cînd au încetat şi goana besericii şi muceniile sfanţilor, şi încît au înpărăţit 40 de ani au fost în linişte şi în pace sf<i)ntele bese-rici şi arhierei(i) şi toată ceata preoţască şi călugărească şi toţi creştinii. Dar după ce au răposat întru fericire acest sf<î)nt împărat, iarăş s-au început a face mucenici de către înpăraţii Ţarigradului.
Şi îndată înpăratul Costandic, fiiul răposatului sf<î)ntului Costand(in) împărat, rămâind moştenitor şi împărat, s-au abătut la eresul ariianilor şi au surghiunit // arhierei<i> besericii şi a-i închide în temniţe, încă şi pre Zotic, maghistran fiind cu boeriia, carele era hrănitorul de săraci cei ce era scoşi afară din cetatia Ţarigradului, l-au făcut mucenic, că au poruncit de i-au legat picioarele de coadele cailor zvăpăiaţi şi, trăgîndu-1 preste locuri cu pietri, i-au sfărîmat tot trupul.
Dar ce vom zice şi de alţi înpăraţi carii munciia pre arhierei şi preoţi, pentru închinarea sf<i)ntelor icoane, ca să nu să închine lor, şi alte eresuri siliia să primiiască sf<i)nţii lui Dum<ne)zeu, precum arată la proloagele Mi-neelor bisericeşti, că cei mai mulţi era cuprinşi de eresuri.
Deci, aşa mergînd înpăraţiia Ţarigradului învărstată, cînd cu pace, cînd cu goană şi cu munci, pînă la împăratul Ioan Paleologul, carele acesta au pri-imit a fi bun al optulea sobor de la Florenţiia, fiind amăgit de papa ce au fost pe acea vreme pentru mărirea cea deşartă şi au // iscălit dogmele acelui sobor al papiştaşilor, primiind numitul Paleolog să le ţie si biserica răsăritului; şi la acel sobor s-au prelestit mulţi şi din arhierei<i) greci de au iscălit acele dogme. Şi împăratul au trimis porunci împărăteşti în toate eparhiile să primească arhierei<i> şi preoţi<i> dogmele acelui sobor papistăşesc. Şi aşa mulţi primiia şi cei ce primiia era a fi în pace, iar cei ce nu primiia îi chinuia de-i bătea şi îi băga în închisori greale. Mers-au şi papa la Ţarigrad şi au orînduit arhierei şi gardinar cardinal) de au slujit prin besericile creştineşti şi pre cei ce nu primiia dogmele papei îi munciia de-i făcea mucenici. Mers-au papa şi la Sfeta Gora şi, nepriimind călugării dogmele, i-au muncit de i-au făcut mucenici.
Aşa dar au scurtat D<u)mnezeu viiaţa înpăratului Ioan Paleologu şi după dînsul s-au pus înpărat frate-său, Costa<n>d Paleologu. // Acest înpărat au vrut să rămîie soborul de la Florenţiia deşărt şi să să ţie leagea şi credinţa creştinească, după aşezămîntul a şapte soboară, precum s-au ţinut de mai nainte şi au scris porunci înpărăteşti pe la toate eparhiile să rămîie jos poruncile lui Ioan Paleologu şi să să ţie leagea cea adevărată. Dar mulţi nu s-au întors la credinţa cea adevărată, ci au rămas dejghinaţi de către beserica răsăritului, abătînd la beserica apusului, de la lumina pravoslaviei, la întunerecul
124
eresurilor papistaşilor, fiindcă papistaşii şi-au ales şi şi-au făcut lor lege desfrânată. Şi firea omului iaste lesne abătătoare spre ceale desfrînate şi slobode, trupeşti.
Deci văzînd Dum<ne)zeu această răzvrătire a legii pravoslavnice şi ştiind ceaia ce va să fie înnainte, adecă cum că pre încet, încet va să abată creştinii la acea lege desfrănat<ă> şi s<ă> va strica pravoslavnica credinţă, au rădicat înpărăţia grecilor şi au dat-o turcilor, carii nu caută să strice legea creştinilor // şi va înpărăţii pînă cînd va voi D(u)mnezeu cel ce le-au dat a înpărăţi; că Dum<ne)zeu înalţă şi smereşte şi pre cei ce <îi> iubeşte încearcă şi îi miluieşte.
Dar şi de către jidovi mulţi mucenici s-au făcut, începînd muccniia lor de la întîiul mucenic arhidiaconu Ştefan. Şi încă după pările lor ce păra pe creştini la înpărăţii cei de demult, mult norod au dat morţii, făcîndu-i mucenici, carii şi pînă astăzi au pizmă pe creştini, ca nişte vrăjmaşi ai lui D<u)m-nezeu — Cuvîntul.
F.3(III)
V.	NOTE ŞI COMENTARII
1	O mărturisire asemănătoare la Zilot Românul, p. 1: „retorică n-am învăţat ca să vorbesc şi să sciiu cu meşteşug".
2	Este vorba de o cronică anonimă aflată la BAR, ms. rom. nr. 468. Vezi Ioachim Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne, sec. XV—XVIII privind istoria României, Bucureşti, 1963, p. 189.
Existenţa unor hronogiafe pe care le-ar fi putut citi Dionisie este dovedită de numărul relativ mare al acestora în epoca respectivă; la 1807, de pildă, mănăstirea Căldăruşani avea 4 asemenea hronografe (N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 308—309).
3	Existau trei cronici, necunoscute lui Dionisie: a lui Dumitrache medelnicerul, care povesteşte evenimentele petrecute întie 1768 şi 1775; Istoria Ţării Româneşti a banului Mihai Cantacuzino, care dă cronologia domnilor cu unele ştiri despre înfăptuiiile acestora pînă la 1776, precum şi cronica lui Naum Rîmniceanu, care povesteşte perioada 1768—1810. Vezi Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1964, p. 695—701.
4	Alexandru Ipsdanti, 15 sept. 1774—4 ian. 1782.
5	Buntovski este, de fapt, regele Stanislaw al II-lea Poniatowski (1764—1795), a cărui alegere a fost susţinută de Ecaterina a Il-a; polonii nemulţumiţi de această alegere au cerut sprijinul Porţii. Vezi I. Văcărescu, Istoria Imperiului otoman, în Tezaur de monumente istorice, II, p. 279.
La aplanarea conflictului turco-polon a contribuit şi domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, care a sprijinit demersurile diplomaţiei ruso-pru-siene pentru a determina Poarta să recunoască alegerea ca rege a lui Poniatowski. Vezi I. C. Filitti, Role diplomatique des Phanariotes de 1700 ă 1821, Paris, 1901, p. 86; Veniamin Ciobanu, Moldova şi conflictul diplomatic polono-turc din anii 1764—1766 („Anuarul Inst. de istorie şi arheologie" — Iaşi, 1972, p. 159-182).
6	La 29 febr. 1768 s-a constituit Confederaţia de la Bar, îndreptată împotriva lui Poniatowski şi a ruşilor; este vorba aici de luptele dintre cele două tabere rivale. Vezi Veniamin Ciobanu, Confederaţia de la Bar şi implicaţiile ei pentru Moldova („Anuarul Inst. de istorie si arheologie" — Iaşi, 1970, p. 279-290).
7	Agravarea situaţiei din Polonia şi refuzul ţarinei Ecaterina a Il-a de a-şi retrage trupele de aici au determinat Poarta să declaie război Rusiei la 6 oct. 1768, declarîndu-se protectoarea Confederaţiei de la Bar. Despre cauzele războiului ruso-turc şi desfăşurarea sa vezi Mehmed Mustafa, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 283—288. După cum a arătat E. I. Drujinina, Kilcink Kainargiskii mir 1774 goda, Moscova, 1955, p. 126—127, după victoriile din 1770 Rusia ţaristă urmărea ocuparea unor teritorii din Imperiul otoman.
8	Ecaterina a Il-a, ţarina Rusiei, 1762—1796.
126
Despre ţelurile politice ale Ecaterinei a Il-a vezi mai nou D. L. Rassel, The Politics of Catherinian Russia. The Panin Party, New-Haven, 1975; Isabel de Madariaga, Russia in the age of Catherine the Great, New-Haven-London, Yale. University Press, 1981. Despre relaţiile ţarinei cu Iosif al Il-lea— evocate de Dionisie — vezi Alfred von Arneth, Joseph II und Katharina von Russland, ilir Briefwechsel, Viena, 1869.
9	Prima împărţire a Poloniei între Rusia, Imperiul austriac şi Prusia a avut loc la 25 iulie 1772; Rusia a ocupat Bielorusia răsăriteană cu unele oraşe din partea polonă a Livonici; Imperiul austriac a primit unele teritorii din sud, iar Prusia partea de nord a regatului (NT. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 64).
10	Prinţul Aleksandr Mihailovici Galiţin (1718—1783), înlocuit la scurtă vreme de Ecaterina a Il-a pentru lipsă de pricepere în conducerea oştirilor;
11	Piotr Aleksandrovici Rumianţev (1725—1796), conte, a avut la început comanda acţiunilor militare în Polonia, după care — la 15 sept. 1769 — l-a înlocuit pe prinţul Galiţin la comanda trupelor care luptau cu turcii. Vezi I. R. Klokman, Feldmarşal Rumianţev v. period russko-tureţkoi voinîi 1768—1774 gg, Moscova, 1951.
*Ni s-au păstrat unele porunci date de Rumianţev în vremea ocupaţiei ruseşti, în care generalul se intitulează: „Noi, graf Petru Romeanţov, a oştilor a singurei stăpînitoarei a toată Roşia preamilostivei stăpînei mele, ghinăral feldmarşal, al Malorusiei governator, al colegiei Malorosiei prezădent" (T. G. Bulat, Din timpul primei ocupatiuni rusesti în ţările româneşti, în RI, 1926, p. 25).
12	Poarta a declarat război Rusiei la 6 octombrie 1768. într-o însemnare contemporană se spune că „la anul de la mîntuirea lumii leat 1768, octombrie, au început turcii a să găti de război cu Moscu. Şi am dat noi, satul Godeni, de la octomvrie pînă la fevruarie 3, zaharale de grîu şi am făcut 3 cară cu boi de oste şi am dus, tot într-a<cele> zile, 11 cară de cherestele la Giurgiul" (Corfus, însemnări, p. 12).
13	Teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei a fost ocupat în anii 1769— 1770. Au avut loc numeroase lupte la Comana, Larga şi Cahul, în care s-au remarcat detaşamentele de voluntari români. Luptele sînt povestite pe larg într-o cronică versificată scrisă de un român (Cronici versificate, p. 142—158). Vezi şi I. Văcărescu, Istoria Imperiului otoman, p. 279—286, care cuprinde date mult mai exacte decît hronograful lui Dionisie, aceasta deoarece boierul a luat parte la evenimente.
14	Apariţia cometei este confirmată şi de alte însemnări contemporane, care o şi datează: „Anul 1769 octombrie în 22 de zile, s-au arătat o stea cu coadă şi sta cu capul către răsărit şi cu coada către apus" (Corfus, însemnări p. 166). Este vorba de o cometă cu totul remarcabilă, care a avut o coadă de o lungime deosebită şi a piezentat variaţii rapide ale formei şi strălucirii. Vezi V. Mioc şi D. Mioc, Cronica observaţiilor astronomice româneşti, Bucureşti, 1977, p. 166-169.
15	Despre abuzurile săvîrşite de „răufăcătorii şi tiranii" care aveau cîşle şi ciflicuri la nord de Dunăre, vezi Mehmed Mustafa, Documente turceşti privind istoria României, I, 1455—1774, Bucureşti, 1976, p. 249, 251, 270—271, 273 passim.
16	Este vorba de cunoscuta eliberare a Bucureştilor din noaptea de 6/16— 7/17 nov. 1769, povestită pe larg în Istoria Ţării Româneşti dă la leat 1769. Vezi Cronici versificate, p. 128—140. Naum Rîmniceanu notează şi el că, la
127
1769 nov. 6, „au intrat stupaii în Bucureşti, cu polcovnicul Ilie Lăpuşneanu, şi au ridicat pe domnitorul Grigorie voievod, iar boierii au fugit la Braşov" (Naum Rîmniceanu, în Cronicarii greci, p. 259). Vezi şi Genealogia Cantacu-zinilor, p. 171—173.
17	Polcovnicul Nazarie Carazin, comandantul unui corp de circa 1000 de cazaci trimişi să ocupe Bucureştii.
18	Grigore al III-lea Ghica a fost expediat de colonelul Carazin prin Iaşi la Petersburg, unde a fost bine primit de Ecaterina a Il-a; în 1777 va fi ucis de turci sub acuzaţia de pactizare cu Rusia.
19	Despre slaba înarmare a „volintirilor", care erau „numai oieri şi plugaii, ţigani şi mămăligaii", vezi şi Cronici versificate, p. 137.
20	De fapt, numai 5, pînă la pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774.
21	Dintr-un raport din 2 mart. 1770, rezultă că fostul domn fusese primit la Petersburg „avec distinct ion", i se pusese la dispoziţie un hotel şi era seivit de echipaje imperiale; după ce fusese primit de contele Panin, urma să. fie primit în audienţă de Ecaterina a Il-a (N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 26).
22	Emanoil Giani-Ruset a fost ban al Craiovei, în care calitate a curăţat cele 5 judeţe de „volintiri". A fost numit domn în mai 1770, intrînd în Bucureşti în iunie, după retragerea trupelor ruseşti. Despre numirea sa ca domn vezi arzul din 19 mart. 1770 la M. Mustafa, op. cit., p. 314 — 317. Vezi şi N. Iorgar O scrisoare a lui Manoli vodă (RI, 1925, p. 1—4).
23	Dintr-un raport contemporan, din 11 oct. 1771, rezultă că „le colonel de chasscurs Fabricien a marche â sa rencontre (a lui Manoli- vodă) avcc quelques miliers d'hommes et, l'ayant attaque preş d'un passage diffi-cile, il Ta battu et a pris plusieurs trophees et tout l'equipage de l'hospodar" (N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 60).
23bis Informaţia lui Dionisie nu este prea exactă (Suedia nu era supusă Rusiei, iar Petersburgul nu fusese sub stăpînirea sa). La 1/12 iulie 1788, Gustav al III-lea, regele Suediei, aliat cu Imperiul otoman, a trimis un ultimatum Rusiei, cerînd Finlanda şi Carelia. Întrucît Petersburgul era ameninţat, Rusia a încheiat pace cu Suedia la 14 august 1790. Vezi detalii la A. Oţetea, Contribution ă la question d’Orient, Bucarest, 1930, p. 103—104.
24	Dionisie nu aminteşte de congresul de pace de la Focşani şi Bucureşti (24 iulie 1772—22 mart. 1773), unde delegaţii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au cerut independenţa sub garanţia Austriei, Rusiei şi Prusiei şi unirea celor două ţări; cererile româneşti au fost respinse de delegaţii Porţii.
25	Dionisie rezumă hatişeriful eliberat de sultanul Abdul Hamid I la 15—24 dec. 1774. Vezi M. Mustafa, op. cit., p. 321 — 328 şi Al. Vianu, Cu privire la hatişerifurile de privilegii acordate Principatelor Române în anul 1774 („Romanoslavica", V, 1962, p. 121 şi urm.)
26	Pacea s-a încheiat la Kuciuk Kainargi la 10/21 iulie 1774. Despre tratativele purtate şi condiţiile păcii vezi E. I. Drujinina, op. cit., şi Mehmed Mustafa, Istoria turcilor, p. 288—290.
Condiţiile („ponturile") păcii au fost tipărite de Rumeanţev şi trimise mitropolitului pentru înştiinţare. Vezi I. Bianu, O comunicare obştească a. condiţiilor păcei de la Kuciuk-Kainargi (1774), Bucureşti, 1938 (extras din „Analele Academiei române. Mem. Secţiei literare", s. III, t. VIII, 1936— 1938, p. 137—141 + IX pl.). Aceasta dovedeşte că Dionisie avea posibilitatea să cunoască unele documente de acest gen, aşa cum le-a cunoscut şi Naum Rîmniceanu (Vezi BAR, ms. nr. 322).
27	Austiia s-a oferit să medieze încheierea păcii, pentru a împiedica expansiunea Rusiei; pentru acest serviciu, prin convenţia din 6 iulie 1771,
128
Poarta oferea Austriei 20 000 de pungi (10 milioane lei). împărăteasa Maria Tereza declara că „nu va fi îngăduit să se facă unele inovaţii" în Ţara Românească şi Moldova (Politische Correspondenz Friedrich’s des Grossen, voi. XXXI, Berlin, 1906, p. 363).
28	Ştefan Pîrşcoveanu a fost mare vistier (1770) şi apoi membru aL divanului Craiovei (1770—1774); Dionisie îi spune vornic după ultima sa dregătorie, ocupată între 1777 şi 1791. Vezi P. V. Năsturel, Neamul boierilor Pîrşcoveni, Bucureşti, 1906.
29	Grigore al III-lea Ghica, numit la 27 sept. 1774 (M. Mustafa, op. cit.,. p. 319), a domnit pînă la 1 oct. 1777, cînd a fost ucis de turci. Vezi mai jos.
30	Uciderea domnului Moldovei, care s-a opus anexării Bucovinei de către austrieci ca „răsplată" pentru medierea păcii între Imperiul otoman şi Rusia, este povestită de numeroase cronici în versuri (28 de manuscrise).. Vezi Cronici versificate, p. 165—196.
31	Alexandru Ipsilanti a intrat în Bucureşti la 3 febr. 1775. Vezi Urechia, II, p. 9—13 (alaiul de primire) şi Cronicarii greci, p. 260. După cum rezultă dintr-un raport diplomatic din 12 nov. 1774, o delegaţie de boieri munteni a protestat la Poartă împotriva numirii ca domn a lui Al. Ipsilanti, „preten-dendo di godere il diritto di elegere un principe nazionale loro" (A. Oţetea,. Contribution ă la question dVrient, Bucarest, 1930, p. 217).
32	Alex. Ipsilanti este considerat în istoriografia noastră drept „unul dintre cei mai de seamă" dintre domnii fanarioţi (C. C. Giurescu, Istoria românilor, III/1, Bucureşti, 1942, p. 293).
33	Domnul a introdus narturile (= preţuri fixe) şi a luat măsuri pentru respectarea lor (Urechia, II, p. 205); printre altele, se prevedea că mierea se vindea cu 30 de bani ocaua, untul cu 48 de bani etc. (ibidem, p. 203). Eftină-tatea produselor în această vreme este dovedită şi de alte documente contemporane; vezi Acte judiciare din Ţara Românească, 1775 — 1781, Bucureşti,. 1973, p. 207, 211, 652, 708, 725, 761, 883, 904 passim.
34	Leul sau talerul se împărţea în acea vreme în 40 de parale, fiecare de cîte 3 bani; zlotul valora 90 de bani sau 3/4 dintr-un leu; lăţeaia era o monedă măruntă etc. Vezi şi nota următoare.
35	Echivalenţele monetare indicate de Dionisie pentru deceniul VIII al sec. XVIII sînt foarte interesante; este o epocă în care raportul dintre monede se schimbă continuu, fiind determinat de moneda forte de aur. Galbenii (moneda de aur) erau de mai multe feluri: împărăteşti (chesaro-crăeşti),. olandezi, venetici (= de Veneţia), de Regensburg, turceşti etc. Caragroşii erau taleri chesaro-crăeşti, ţvanţigul (de la Zwanziger) sau icusarul de 20 de creiţari era o monedă foarte căutată îndeosebi de zarafi, ortul era un sfert dintr-un leu sau taler, petacul sau pitacul era o monedă măruntă de 5 parale sau 7 creiţari, groşiţa avea două parale sau 3 creiţari, mariaşii de 10 parale se mai numeau şi decaeptari etc.
Unele echivalenţe monetare indicate de Dionisie sînt confirmate şi de alte documente contemporane. De pildă, la 1775, galbenul venetic era considerat la cursul de 4,50 groşi (Catalogul documentelor greceşti din Arhivele Statului din Braşov, I, Bucureşti, 1958, p. 17); la 1779 un galben olandez valora 4,17 florini, iar un galben împărătesc era egal cu 4,66 groşi (ibidem, p. 26). După cum indică şi Dionisie, valoarea galbenilor nu diferea prea mult. La 1787 galbenul olandez valora deja 5 groşi (ibidem, p. 122), iar la 1794, 6 groşi şi 25 de parale (ibidem, p. 393 şi II, p.. 125), ceea ce arată că eclesiarhul era. la curent cu „suirea la preţ" a monedelor de aur.
129
în 1808, divanul Ţării Româneşti constata că galbenii olandezi, vene-ţieni şi austrieci „au aceiaşi greutate, dar diferă între ei prin calitatea aurului ce conţin, adică calitatea galbenului veneţian este superioară celei a galbenului olandez, care, la rîndul său, este de calitate superioară celui austriac"; de aici provenea diferenţa de valoare dintre ei (R. Rosetti, Arhiva senatorilor din Chişinău, II, p. 109).
36	în realitate, „raialele Ţării Româneşti au fost iertate pe doi ani de cererea de tribut şi de altele" (M. Mustafa, op. cit., p. 322).
37	Despre această problemă vezi Radu Dimiu, Primele hrisoave pentru organizarea judecătorească ale lui Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească (1775) („Studii şi cerc. juridice", 1975, nr. 4, p. 385—392).
38	Este vorba de Pravilniceasca Condică din 1780 (vezi ed. Academiei, Bucureşti, 1957, unde se reproduc şi hrisoavele de reorganizare a justiţiei).
39	în realitate, Alexandru Ipsilanti a fost mazilit în ianuarie 1782, după cum rezultă din următoarea însemnare: „Ghenarie 12, 1782, miercuri seara, s-au mazilit Alexandru vodă (Ipsilanti); şi au îmbrăcat caftan Nicolae vodă Caragea, dragoman fiind, de la ghenarie 6" (Corfus, însemnări, p. 15). Dintr-o altă însemnare rezultă că Nicolae Caragea „au îmbrăcat caftan dă domnie" la 7 ianuarie (ibidem, p. 300). Vezi şi Cronicarii greci, p 260 şi N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 156—157.
40	Precizarea datei într-o însemnare contemporană: „Aprilie 3 dni, 1782, în Duminica Thomii, au intrat în scaunul Bucureştilor domn nou, măriia sa Nicolae Costandin Caragea voevod, domnind pînă la iulie 1783" (Corfus, însemnări, p. 15); vezi şi ibidem, p. 300.
41	De fapt, numai un an şi cîteva luni (april 1782 — iunie 1783). Dionisie are cunoştinţe mai vagi pentru această perioadă; el afirmă că N. Caragea era bun deoarece nu cunoaşte dările mari puse de domn, din care pricină a şi fost mazilit. După un raport contemporan, Nicolae Caragea a fost mazilit la 11 iulie 1783, datorită caracterului său slab şi laş, ca şi exploatării fiscale a ţării (N. Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine, II, Bucureşti, 1910, p. 55; extras din AARMSI, s. II, t. XXXII).
42	Şi aici trebue corectată data în 1783. Iată o altă însemnare: „1783 sep<temvrie> 1, au intrat în scaunu domnesc măriia sa Mih(ai) Suţu voevod, domnind pînă la apr<ilie> 1786" (Corfus, însemnări, p. 15); vezi si ibidem, p. 300.
43	De fapt, mai puţin de 3 ani, după cum rezultă din însemnarea precedentă.
44	Precizarea datei maziliei în două însemnări contemporane: „1786 mar<tie> 26, a luat domnia Nicolae Mavrogheni în Ţara Românească şi s-a mazilit Mihai vodă Suţu" (RI, 1931, p. 327); a doua: „1786 mar<tie> 31, într-o zi mărfi, au venit mazilia mării sale lui Mihai vodă Suciu şi domn nou Ţării Româneşti, patrii noastre, s-au făcut măriia sa Neculae v<oe>v<od> Mavrogheni" (Corfus, însemnări, p. 18); dintr-o altă însemnare aflăm că noul domn fusese „dragomanu lui căpitan paşa" {ibidem, p. 300). Vezi şi Hurmuzaki, XIX/1, p. 247.
45	Despre intrarea lui Nicolae Mavrogheni în Bucureşti vezi Urechia, III, p. 19—22 (organizarea alaiului de intrare la 15 mai 1786). într-o altă însemnare contemporană se precizează: „1786, mai 17, au intrat în scaun<ul> domnesc măriia sa Nicolae Petru Mavrogheni voevod" (Corfus, însemnări,
130
p. 18). Naum Rîmniceanu pune greşit numirea lui Mavrogheni în 1787 {Cronicarii greci, p. 260). Noul domn lusese dragomanul lui Gazaerli Hasan capudan paşa, cu sprijinul căruia ocupase tronul (Urechia, III, p. 18 şi urm.).
46	La 21 mai 1786, în proclamaţia către ţara, N. Mavrogheni cere boierilor ispravnici şi judecători să se poarte „foarte cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu şi a domniei noastre , să se părăsească fiecare de cele rău obişnuite trecute..., de jafuri şi de hrăpiri. .. ; pe locuitori să-i primiţi cu bunăvoie şi cu blîndeţe cînd vin la d-voastră de a se plînge pentru cîte ceva". Domnul avertizează că va fi „vai de acela ce va călca poruncile sfintei pravile şi ale preaputernicei împărăţii şi ale domniei noastre"; unul ca acela, nu numai că-şi va pierde slujba, „ci va petrece şi ceea ce n-au socotit, nici au gîndit" (Urechia, III, p. 31 — 32).
47	Ştirea dată de Dionisie este confirmată de „Gazetta Universale" nr. 85 din martie 1788, unde se spune că Mavrogheni cerea episcopului de Rîmnic 50 de pungi de bani; întrucît acesta nu dorea să le dea, domnul l-a sigilat în casă pînă va plăti suma (I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, II p. 174).
48	Este vorba de Curtea Veche din Bucureşti, părăsită de Alexandru Ipsilanti, care clădise o altă curte domnească (Curtea Nouă) lîngă mănăstirea Mihai vodă. După cum spune N. Mavrogheni, „neputînd suferi să vedem un scaun vechi al domnii năpustit şi părăsit şi dărăpănat, stînd în mijlocul politii (=r oraşului), o vedere jalnică, ca un semn urît al pustiirii", a reparat-o, „pre-înnoind-o" şi „înfrumuseţînd-o şi pă dinafară şi pă dinlăuntru" (RI, 1930, p. 203; cf. N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, 1961, p. 34).
49	Cf. şi Cronica anonimă despre N. Mavrogheni (cunoscută poate lui Dionisie), unde se spune că domnul:
„Sădea cu ochi stîlpiţi, Uitîndu-să pe uliţi, Stăruia în zi şi-n noapte Cu grijă şi groază foarte
Că n-avea preget nimica, Umblînd tot în tiptilică, Uneori galaongeşte,
Alteori călugăreşte,
Mai de multe ori turceşte".
50	„Galeongiii" lui Mavrogheni constituiau un mic corp de 50 de ostaşi creştini „habilles d'une meme couleur, armes de fusils avec la bajonette" (N. Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre, II, p. 60—61). Vezi şi idem, Acte şi fragmente, II, p. 207.
51	Vezi şi cronica pitarului Hristache (Cronici versificate, p. 262,). unde se spune acelaşi lucru:
„Dete straşnică porunca De puse pe popi la muncă Ca cîte biserici sînt Şi cîte s-or fi aflînd Să stea pururea deschise Şi cu luminări apiinse
Şi popa să nu lipsească De lîngă ea, s-o păzească Pentru vre-o întîmplare Ori de moarte ori de boa le; Ca cînd îl va căuta Să-l poată curînd afla".
62	Vezi şi Cronici versificate, p. 234.
53	Punerea ţepilor de către Nicolae Mavrogheni a fost înregistrată şi de alte izvoare contemporane. Pe un Molitfelnic din Tîrgovişte se scrie: „La martie în 30, 1786, s-au mazilitu m<ăria> sa Mihailu Suţu v<oie>v(<od>, iaru la maiu au intratu în scaun măria sa Nicolae Mavroghenie voevodu, făcînd multe minuni şi ţap<e)li puindu pe la toate răspîntiile, în toată Ţara
131
Românească" (R. Gioglovan şi M. Oproiu, Inscripţii şi însemnări din jud. Dîmboviţa, I, Tîrgovişte, 1975, p. 126, nr. 266). în Cronica anonimă se arată: „Aşadar, spre pilduire Şi spre semne de-ngrozire,
Puse ţepi pe la răspîntii,
Scrise cu atîtea litii Tot vorbe de îngrozire
Şi cu spaime de pieire" {Cronici versificate, p. 236),
Despre severitatea lui N. Mavrogheni vezi B. Iorgulescu, Ordonanţă a lui Mavrogheni, importantă pentru tonul sever în care e redactată („Arhiva", 1899, nr. 3-4, p. 256-257).
54	Imaginea aceasta puţin idilică despre domnia lui N. Mavrogheni s-a mai schimbat în ultima vreme cînd s-a arătat că domnul a fost destul de aspru faţă de ţărănime. Vezi I. Ionaşcu, Concluzii greşite în istoriografia burgheză despre domnia lui N. Mavrogheni („Studii", 1962, nr. 1, p. 69—109); V. Mihor-dea, Politica lui Nicolae Mavrogheni faţă de ţărănime („Studii", 1963, nr. 6, p. 1325-1350).
55	Naum Rîmniceanu precizează că este vorba de cei trei boieri Filipeşti, surghiuniţi în ianuarie 1788 „la marginea ţării", de „alţi boieri" exilaţi la Nicopole şi de 6 boieri (Nicolae şi Manolache Brîncoveanu, Ianache Moruzi, Ianache Văcărescu, Constantin şi Scarlat Ghica), exilaţi în Rhodos {Cronicarii greci,
p. 260).
După cum declară Ienăchiţă Văcărescu în prefaţa la Istoria Imperiului otoman, la 1788 se găsea la Nicopole, ajungînd apoi în insula Rhodos (Tesaur de monumente, II, p. 245 şi 295).
56	Prin art. 3 al tratatului de pace din 1774 se recunoştea scoaterea hanatului de Crimeea de sub autoritatea sultanului şi independenţa acestuia sub garanţia Rusiei. Despre tîrguielile dintre turci şi reprezentanţii Rusiei — — care doreau să ocupe Crimeea — vezi I. Văcărescu, op. cit., p. 283.
57 Este vorba de hanul Şahin Ghirai, (1777—1782), care a primit mai întîi protecţia Rusiei, iar la 1783 „au închinat Crîmul şi toată stăpînirea la împărăţia Roşiei", primind în schimb leafă cîte 120 000 ruble pe an (I. Văcărescu op. cit., p. 286-287, 291-292).
Dionisie exagerează importanţa acordată fostului han, căruia i s-a oferit doar o pensie de 100 000 de ruble (Ienăchiţă Văcărescu era deci mai bine informat) şi grad de ofiţer superior în armata rusă, după ce a abdicat la 8 aprilie 1783. Vezi detalii la C.Andreescu, La France et la politique orientale de Catherine II d'aprhs Ies rapports des ambassadeurs frangais ă St. Peters-bourg (1775—1792), Vălenii de Munte, 1930, p. 139—175 (extras din „Me-langes de l'Ecole roumaine en France", 1927 şi 1929; A. Oţetea, Contribution â la question d’Orient, Buca rest, 1930, p. 85—87 şi Alan W. Fischer, Sahin Girey, the Reformer Khan, and the Russian Annexation of the Crimea („Jahr-bucher fur Geschichte osteuropas", N. F. Bând 15, Heft 3, Wiesbaden, 1967, p. 341 — 361).
58	După abdicarea lui Şahin, generalul Suvorov a ocupat Crimeea care a fost anexată Imperiului ţarist la 19 april. 1783; guvernator al Crimeii a fost numit prinţul Potemkin, favoritul împărătesii. Dionisie schimbă puţin ordinea prezentării evenimentelor.
59	La 1/12 april. 1787 Şahin Ghirai pleca din Hotin spre Istanbul, unde îl aştepta moartea (N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 218).
132
60	Nu este vorba în realitate de o astfel de încoronare. Vezi manifestul adresat de Ecaterina puterilor europene la 8 april. 1783, explicînd de ce a ocupat Crimeea (Urechia, III, p. 9—11).
Despre atitudinea marilor puteri europene faţă de anexarea Crimeii de către Rusia ţaristă vezi M. S. Anderson, The Great Powers and the Russian anexation of Crimeea 1783—1784 („The Slavonie and East European Review", dec. 1958, nr. 88, p. 768 şi urm.)
61	I. Văcărescu — care nu vorbeşte de încoronarea Ecaterinei în Crimeea — afirmă că motivul declarării războiului a fost refuzul Rusiei de a părăsi Crimeea la cererea Porţii (Istoria Imperiului otoman, p. 293). Vezi şi Mehmed Mustafa, Istoria turcilor, p. 293—294 şi C. Andreescu, op. cit., p. 223 şi urm.,, care prezintă pe larg călătoria Ecaterinei în Crimeea şi întîlnirea ei cu împăratul Iosif al II-lea la Kersones, ceea ce a stîrnit indignarea Porţii ce nu s-a putut resemna cu pierderea Crimeei.
62	La 13 april. 1787 contele Metzburg, agentul diplomatic al Austriei la Bucureşti, scria cancelarului Kaunitz că N. Mavrogheni primise de la seras-cherul de Ismail o copie de pe o scrisoare a sultanului în care se spunea că. Ecaterina a Il-a venea „în apropierea imperiului nostru... şi că acolo va sosi şi un alt mare monarh" (Iosif al II-lea), ceea ce stîrnea îngrijorare la Poartă (Hurmuzaki, XIX/1, p. 291).
63	Este vorba de înţelegerea stabilită între Iosif al II-lea şi Ecaterina a Il-a la Kersones în vederea unei acţiuni comune antiotomane. Vezi V. Mihor-dea, Fuga lui Alexandru Mavrocordat în Rusia şi întrevederea de la Kerson (1787) (RI, 1943, p. 247—266). La această întrevedere au fost invitaţi să participe Stanislas Poniatowski, regele Poloniei, precum şi ambasadorii Austriei, Angliei şi Franţei la Petersburg; şi Poarta a fost invitată să trimită o ambasadă pentru a saluta pe împărăteasă, invitaţie pe care turcii au privit-o ca pe o provocare directă. Vezi A. Oţetea, Contnbution ă la question dfOrientr p. 93. Este posibil ca la această întîlnire să se refere Dionisie cînd vorbeşte despre aşa-zisa încoronare a Ecaterinei.
64	Era credinţa naivă în dorinţa de eliberare a „pravoslavnicei" Rusii ţariste, care ui mărea — în realitate — ocuparea ţărilor române. Vezi C. Am dreescu, op. cit. Dionisie nu face decît să înregistreze ştirile ce circulau în societatea vremii cu privire la intenţiile ţarinei Rusiei; la 31 mai 1771, solul Prusiei la Petersburg, von Solms, anunţa că „par des considerations de christianisme et d’humanite", Ecaterina a Il-a cerea curţii din Viena să nu se restituie cele două ţări române Porţii otomane „pour en disposer en faveur de la chretiente" (N. Iorg?, Acte şi fragmente, II, p. 39). La 18 iunie 1771, acelaşi von Solms scria că Rusia dorea să ocupe Moldova şi Valahia „pour la chretiennete et qu'elle-meme n'y faisoit aucune pretention" (ibidem, p. 40). Ideea „creştinătăţii" era deci agitată de diplomaţia ţaristă pentru a-şi ascunde planurile expansioniste.
65	Cifra este, evident, exagerată; în scrisoarea sultanului din 13 april.. 1787 — citată mai sus — se spunea că Poarta numise pe serascherul de Ismail comandantul unei armate de 40 000 de oameni, avînd misiunea să apere graniţa de răsărit. Sultanul scria mai departe: „Noi îţi vom trimite oameni din Anatolia şi Rumelia, iar tu vei putea face recrutări în Basarabia şi în alte locuri; noi poruncim voievozilor Moldovei şi Valahiei să-ţi trimită oameni der ai lor si să-ti pună la îndemînă proviziile necesare' (subl. ns.) (Hurmuzaki, XIX/1, p. 291).
După rapoartele agenţiei austriece din Bucureşti, din octombrie 1787,. Poarta autorizase pe Mavrogheni să recruteze 3000 de călăreţi şi 5000 de
13Î
pedeştri din rîndurile populaţiei locale (Hurmuzaki, XIX/1, p. 339). în „Ponturile după buna rînduială a cetei ostăşeşti din breasla spătăriei" sînt înregistrate 110 steaguri cu 10 350 liude (Urechia, III, p. 120 şi urm.). Vezi şi mai jos nota 66.
66	Războiul ruso-turc a început la 5/16 august 1787; în această zi solul Rusiei la Poartă a fost închis la Edikule (I. Văcărescu, Istoria Imperiului otoman, p. 293). Vezi şi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 46. Ecaterina a Il-a a declarat război la 7/18 sept., iar Iosif al II-lea la 9 febr. 1788. Vezi şi alte însemnări: „la anul 1787, avgust, 14, s-au vestit războiul între Poarta Othomanicească cu împărăţiia Austriei, viind în primăvară mulţime de turci atît în Craiova. .., cît şi în Bucureşti, şi au umplut toată ţara, neputînd nimeni din lăcuitori a să mişca din locurile lor. Au trecut vezirul cu puteare mare de turci pe la Ruşava in Ţara Nemţească şi au făcut multă stricăciune, jăfuind şi robind" (Corfus, însemnări, p. 18). După o altă însemnare, pacea între turci şi „moscali" s-ar fi stricat la 5 august 1787 (ibidem, p. 76). Vezi şi ibidem, p. 78 (însemnare făcută de Dionisie Eclesiarhul).
67	La 24 iulie 1783, printr-un tratat încheiat cu Irakli (Heraclius) al II-lea, rege al Kakhetiei (1744) apoi şi al Khartliei (1762), domnind astfel peste cele două provincii ale Gruziei (Georgiei) de nord-est pînă în 1798, Ecaterina a Il-a a plasat această ţară sub protectoratul Ruriei, care a anexat-o la 18 ianuarie 1801, după moartea ultimului suveran, Gheorghe al XH-lea (1798—1801). Partea de vest a Gruziei, adică Iremetia, a fost anexată de ruşi de abia în 1810, odată cu sfîrşitul domniei regelui Solomon al II-lea (1789— 1810); cf. Histoire de l’URSS (sub redacţia prof. A. Pankratova), Moscova,
II,	1948, p. 138—141 ; Marcel D. Popa — Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, 1983, p. 562 şi 563.
68	Ştirea dată de Dionisie Eclesiarhul despre „secreturi"a fost comentată de A. Potocki, Uemploi des gaz toxiques au XVIIIime silele („Bulletin de l’Academie Roumaine. Section historique", 1942, p. 57—61). Autorul consideră că este Curios că nu a rămas nici o amintire despre aceste „secreturi" şi că ele nu au mai fost folosite în războaiele următoare. Ştirea dată de Dionisie cu priviie la aceste „secreturi" rămîne deci ea însăşi un „secret".
69	Proverb utilizat şi de D. Cantemir, sub forma: „cămila, cercînd coarne, şi-au pierdut şi urechile" (Istoria ieroglifică, ed. Stela Toma-Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973 p. 113).
70	După o însemnare contemporană, „la leat <1788), octombrie 28, au venit oştile Austriei într-această zi, intrînd în Craiova, de care silă fiind turcii ^înştiinţaţi) mai-nainte cu doao zile s-au rădecat într-o noapte, nefăcînd nici o stricăciune în Craiova. Asemenea şi turcii din Bucureşti, iarăş rădeeîndu-se, făr-de nici o stricăciune făcînd, au trecut Dunărea" (Corfus, însemnări, p. 19).
71	Trupele generalului Laudon au început asediul Belgradului la 15 sept. 1788 şi l-au cucerit la 8 oct. (Zinkeisen, Geschichte des Osmanische Reiches in Europa, VI, p. 670).
72	în cartea sa deschisă trimisă în judeţe la 2 febr. 1788, N. Mavrogheni arăta că a luat măsuri „cu îndestui ostaşi pentru paza ţării", îndemnînd pe locuitori ca, dacă vin „vrăjmaşii", „să săriţi cu mic cu mare asupra lor, să daţi fără de nici o sfială; şi cel ce va aduce capul vreunui vrăjmaş ca acela, să ştiţi că aceluia nu numai se va dărui de către domniia mea un bacşiş bun, şi încă va cîştiga iertăciune de dajdie ca unui vrednic ce se va arăta" (Urechia,
III,	p. 123). Vezi şi ibidem, p. 129, 136.
134
73	între oştenii lui N. Mavrogheni se găseau aproape 5000 de turci de la sudul Dunării, care săvîrşeau mari abuzuri şi jafuri. Vezi Relaţii române-bulgare, p. 211 şi Huimuzaki, XIV/3, p. 260, 268.
După autorul Cronicii anonime despie N. Mavrogheni, domnul „Strînse oaste o mulţime D-alde sîrbi şi plăcintari Cum simigii şi brăgari,
Pînă incit şi ţigani...
Găti tunuri, gephanele Cum iarbă, gloanţe, ghiulele"
{Cronici versificate, p. 241). Vezi şi ibidem, p. 268.
Cînd „rumânii" au auzit că oştenii vor fi scutiţi de dări, oastea a crescut ca număr, iar domnul a numit dintre „mojici şi văcari căpitani, ceauşi, stegari" {ibidem, p. 253).
După opinia aceluiaşi cronicar, oastea era nedisciplinată şi prost îndrumată:
„La trei-patru un pistol,
Fără cremene 'şi gol,
Cu ciomege cei mai mulţi,
Prea puţini vedeai cu puşci" (ibidem, p. 254).
în schimb, Hristache pitarul are o părere bună despre oastea lui Mavrogheni, alcătuită „de rumânaşi voinici, încălţaţi toţi cu opinci" ; aceştia „păreau c-au fost cătane de cînd au ieşit din foaie" („Buciumul", 1863, p. 36).
Oricum, Ienăchiţă Văcărescu nu avea dreptate cînd spunea domnului: „Rolul nostru nu e să ne batem, că românul nu mai ştie să se bată, ci să dea proviant oştirilor străine" (Urechia, III, p. 87).
Despie recrutarea oştirii de către Maviogheni vezi numeroasele documente publicate în Hurmuzachi, SN, I, p. 405 şi urm., 474 şi urm . în sept. 1786 se afirma că domnul recrutase 6000 de oşteni, „dar cerea provizii pentru 20 000, ceea ce ruinează ţară". Ienăchiţă Văcărescu şi-a dat demisia din dre-gătoria de mare vistier, „nevoind să asuprească într-atîta patria" {ibidem, p. 476).
Pentru amănunte privind organizarea oastei lui N. Mavrogheni vezi şi I. Nistor, Primele încercări de restaurare a oştilor pămîntene, Bucureşti,. 1941 (extras din AARMSI, s. III, t. XXII, 1939—1940, p. 15—33) şi Al. Vianu,. Mişcarea naţional-eliberatoare si Nicolae Mavrogheni („Studii", 1956, nr. 5, p. 45-62).
74	Primele ciocniri de la Cozia au avut loc la 4 şi 27 mart. 1788. Vezi N. Docan, O povestire în versuri despre domnia lui Mavrogheni, Bucureşti, 1910, p. 53 (extras din AARMSI, s. II, t. XXIII). Şti rea despre aceste lupte a apărut în „Nunzio di guerra", nr'. 30 din martie 1788 (I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, II, p. 173).
Despre prădarea mănăstirii Cozia vezi Hurmuzaki, XIV/2, p. 280,. Urechia, III, p. 285, IV, p. 83, VII, p. 20, Fotino, II, p. 177.
Pentru datarea acestor acţiuni dispunem de o însemnare contemporană chiar a lui Dionisie, pe care el nu a mai folosit-o în hronograf; este vorba de o însemnare scrisă la m-rea Hurezi de Dionisie eclesiarhul „ot epis(copia) Craiov<ii>", la „1788, noemvrie 5, ocoliţi fiind şi împrejuraţi de cumpliţi volintiri nemţeşti, cu foc cumplit ne-au ars toate zidirile, bucatele şi altele ale mănăstirii dinprejur" (Corfus, însemnări, p. 78 şi Cat. ms. rom,, I, p. 229).
75	în martie 1788 se ştia la Poartă că un corp de oaste austriac „de six cents fantassins et de neuf cent chevaux a tente d'entrer en Vallachie, du
135'
cote de Cumbullunk, mais il a ete oblige de retrograder, avec perte de deux cents hommes" (N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 231).
76	La. 19 aprilie 1788 N. Mavrogheni reproşa locuitorilor din fostul judeţ Saac: „v-aţi ridicat după la casele voastre şi, fugind şi depărtîndu-vă de lingă •oştirile noastre, v-aţi ascuns prin munţi şi v-aţi apropiat de vrăjmaşii noştri cu gînduri ca să slujiţi printr-ascuns vrăjmaşilor" (Urechia, III, p. 208). Despre confiscarea averii unor locuitori care „s-au hainit, fugind la duşmanii împărăţiei", vezi ibidem, p. 147.
77	Afirmaţie adeverită şi de Ienăchiţă Văcărescu, op. cit., p. 297, unde se spune că domnul „umbla prin sate şi îmbrăca pe ţărani cu caftane şi apoi-i punea la închisoare ca sa dea bani, fapte ce nu le-au mai văzut Ţara Românească". Despre vînzările de titluri vezi şi Hurmuzaki, SN, I, p. 392. 400—401. Consulul rus afirma că Mavrogheni „a împărţit aşa de multe titluri, încît toţi au devenit mari boieri şi acum au început să se organizeze între ei în partide" (ibidem, p. 36). Vezi şi lista de la p. 440—446.
78	în hrisovul pentru diri din 20 oct. 1786, N. Mavrogheni promitea „cu jurămînt" că nu va supăra pe supuşii săi „cu nimic mai mult din ceea ce se cade.. ., căci avem milă şi durere de voi şi iubim pe săraci din adîncul inimei noastre" (Urechia, III, p. 50). Din aceste motive, la începutul domniei (f. 22/14), Dionisie laudă pe Mavrogheni pentru faptul că „dăjdiile raclelor nu era prea grele".
Lucrurile s-au schimbat după începerea războiului ruso-austro-turc, cînd domnul avea nevoie de bani pentru întreţinerea armatei (circa 25 000 florini lunar). El însuşi se justifica spunînd că fără bani nu poate respinge invazia trupelor străine şi nici să se menţină la putere (ibidem, p. 112). Vezi şi Hurmuzaki, XIX/1, p. 327 şi SN, I, p.’ 373, 392, 397-398, 434-436.
79	„Nemţii" erau opriţi să coboare în ţară de oastea lui Mavrogheni care a obţinut cîteva victorii împotriva trupelor imperiale la Bran (9 iunie 1788) şi pasul Buzău (13—14 iunie) (Urechia, III, p. 215, Hurmuzaki, XIX/1, p. 473). Despre măsurile de pază luate vezi şi N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 105. în anul următor domnul dispunea de 4000 oşteni la Cîmpina (pentru paza drumului pe Valea Piahovei) şi de 4800 la Cîmpulung şi Bran (Hurmuzaki, XIX /l), p. 547). în această vreme trupele austro-ruse înaintau prin Moldova.
80	Asediul Hotinului a fost început de trupele austriece ale prinţului Coburg, la care s-au adăugat, la 28 iunie 1788, trupele ruseşti ale generalului Şoltikov. După o lună de asediu, Hotinul a capitulat în condiţii favorabile garnizoanei otomane (C. Andreescu, op. cit., p. 253—254). Vezi şi Hurmuzaki, XVI, p. 596.
Despre asedierea cetăţilor Hotin, Tighina şi Chilia în 1788 vezi : Huimuzaki, 1/3, p. 85, 94—95; RI, 1919, p. 91 — 92; Johann Matthias Korabinzky, Beschreibung und Schichtsale von Bender, Bukarest und Orsowa, Wien, 1790. Despre capitularea Hotinului există şi o gravură contemporană. Vezi Adrian Corbu, Două albume de război privind ţările române („Arta şi tehnica grafică", mart. 1938, p. 40—45).
81	Este greu de spus de unde deţine Dionisie atîtea informaţii privind luptele din Banat. Despre aceste evenimente vezi pe larg Nicolae Stoica de Haţeg, 'Cronica Banatului, ed. D. Mioc, Bucureşti, 1969, p. 227—280. Faptul că vorbeşte mai mult de luptele din aceste regiuni (de cele din Moldova nici nu aminteşte) este o dovadă că Dionisie se adăpostise în Oltenia. . Despre arderea Mehadiei vezi Cronica Banatului, p. 255—256; Die Schlacht bei Mehadia. Episode aus dem Feldzug 1788 („Temesvarer Zeitung", 19 mart. 1868); Hurmuzaki, XVI, p. 597—598.
136
82	Despre asedierea Timişoarei şi situaţia locuitorilor vezi proclamaţia adresată ţăiii de N. Mavrogheni la 21 august 1788 (Urechia, III, p. 225).
83	La 7 febr. 1788, N. Mavrogheni arăta într-o proclamaţie că trupele austriece „fără de veste au năvălit şi au călcat Ruşava" (= Orşova). Ca urmare, cere locuitorilor să se alăture oştiloi sale cînd vor năvăli duşmanii,promiţînd din nou „bogate daruri şi ertare de dajdie" celor caie vor aduce la domnie capetele ostaşilor ucişi (Urechia, III, p. 129). La 27 iulie 1788 oştile turceşti şi cele ale lui Mavrogheni au biruit pe „vrăjmaşii nemţi la Ruşava ..., i-au izgonit şi, după ce au făcut zapt Ruşava, călcînd şi lazaretul nemţesc, asemeni i-au biruit" (ibidem, p. 221). întrucît lazaretul era plin de negustori, oastea turcă a capturat' „magazii întregi pline cu feluri de averi" (ibidem, p. 226).
84	Lupta de la Mehadia dintre trupele turceşti, conduse de marele vizir, şi cele imperiale, conduse de generalul Wartesleben, a avut loc la 28 august 1788 (Hurmuzaki, XVI, p. 598; C. Andreescu, op. cit., p. 255—256).
Luptele de la Mehadia sînt povestite şi de N. Mavrogheni în două proclamaţii („cărţi deschise") adresate locuitorilor la 7 şi 21 august 1788 (stil vechi); descrierea este asemănătoare aceleia făcută de Dionisie: „turcii au luat multe zaherele şi alte agoniseli..., mulţime de robi şi sumă de tunuri". Şi domnul menţionează muntele de lîngă Mehadia, unde otomanii au făcut şanţuri şi metereze, surprinzînd pe imperiali (Urechia, III, p. 223, 224, 226— 227).
85	Este vorba de canalul Bega, construit de austrieci la 1753—1754. Vezi Alexandrina Haţieganu, Canalul Bega, Bucureşti, 1947.
86	în realitate, după ce trupele imperiale au fost înfrînte la 14 sept. 1788, în noaptea de 20—21 sept. tabăra imperială de la Lugoj a fost capturată de otomani, Iosif al Il-lea scăpînd cu fuga (Hurmuzaki, XVI, p. 597—598 şi C. Andreescu, op. cit., p. 256). Vezi şi Urechia, III, p. 228—229, proclamaţia lui N. Mavrogheni din 19 sept. 1788 (stil vechi) despre victoria de la Caransebeş, unde au fost luaţi 5000 de robi.
87	Este posibil ca Dionisie" să facă o confuzie cu luptele victorioase din 1790; la 28 august 1790 Iusuf aga marele vizir a fost înfrînt de austrieci lîngă Mehadia şi alungat peste Dunăre (Hurmuzaki, XVI, p. 611 — 612).
88	Vezi şi Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri, ed. D. Mioc şi C. Feneşan, Timişoara, 1984, p. 215, după care „cu tot, suma robilor creştini, scrişi în Ţarigrad: şaptezeci şi doao mii".
89	Acţiunea a avut loc la începutul lui octombrie 1788, cînd Mavrogheni mulţumea lui Kara Mustafa pentru faptele sale „pe care cu toată vitejia le-a săvîrşit la Vulcan, Haţeg şi în părţile învecinate"; ca să fie pe deplin mulţumit, domnul îi cerea „cheile cetăţii Sibiului" (I. Nistor, op. cit., p. 16). Vezi şi Urechia, III, p. 228.
90	Ienăchiţă Văcărescu, Istoria Imperiului otoman, p. 296, afirmă că turcii au pricinuit „multă robie şi prăpădenie" în Banat, dar aceasta în 1788.
91	Vezi ibidem, p. 298, unde se spune că numele noului vizir era Hasan paşa Gazaerli.
92	Acest pasaj din textul lui Dionisie a fost comentat de Nicolae Iorga într-o scurtă notiţă: Cum umbla Potemkin la noi (RI, 1917, p. 23). Potemkin era foarte priceput la planuri de cucerire, „mais n'avait aucun talent pour faire la guerre" (C. Andreescu, op. cit., p. 257).
93	Vezi I. Văcărescu, op. cit., p. 297, unde se afirmă că Mavrogheni „făcuse şi caimacam la Craiova turc şi chehaia turc şi capigilar chehaia turc".
94	într-o scrisoare din 17 nov. 1789 se afirmă că „Papuc au fost caimacam la turci şi, venind nemţii, ^u pus pe Gianol; şi acuma au scos pe Gianol
137
şi au pus iar pe Papuc, din ce pricină nu ştiu" (N. Iorga, Studii şi doc., VIII,
p. 106).
95	Lupta de la Porceni a avut loc la 8 nov. 1789 (stil nou) (Urechia, III, p. 285). Urmele meterezelor se mai păstrau la sfîrşitul secolului trecut, cînd li se spunea „cetate" (Marele dicţionar geografic al României, V, p. 56).
Despre situaţia Olteniei în timpul acestei ocupaţii vezi M. Popescu, Contribuţia Olteniei la războiul ruso-austro-turc dintre anii 1787—1792 (AO, 1930, p. 306—309) şi N. Iorga, Ceva despre ocupaţiunea austriacă în anii 1789—1791, Bucureşti, 1911 (extras din AARMSI, s. II, t. XXXIII, 1911, p. 211 — 265), care citează printre izvoarele principale hronograful lui Dionisie, folosit intens şi de V. A. Urechia.
96	Ciocănarii (sau ciocănaşii) erau cei care tăiau cu ciocane speciale sarea din ocne, iar măglaşii cei care scoteau bolovanii din ocnă şi-i aşezau grămadă (sau maglă) la gura ocnei; de aici numele satului Păuşeşti Măglaşi.
97	Cu acest prilej a fost prădată şi stricată biserica Sf. Paraschiva, care a devenit grajd pentru cai (MO, 1958, nr. 7—8, p. 561 — 573). La 27 oct. 1789 se afirmă că-la Rîmnic erau mulţi „volintiri" care făcuseră nespuse orori: „pe mulţi i-au ars şi au şi omorît şi i-au jăfuit cu totul" (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 106).
La 1 ian. 1791, divanul Craiovei, compus din căpitanul Eperiş, Ştefan Pîrşcoveanu, Barbu Ştirbei, Ioan Glogoveanu şi Haralambic — ţinînd seama că „în cursul răzmeriţii acesteia atît cît s-au călcat de volintiriichesariceşti, cît şi la ieşirea turcilor ce au fost încuibaţi, cum şi la intiarea armiei (austriece) multe stricăciuni şi pagube" s-au făcut episcopiei de Rîmnic—îi dau acesteia „vama tîrgului ce să face la Drăgăşani" (N. Iorga, Ceva despre ocupaţh.nca austriacă în anii 1789—1791, p. 48).
Despre luptele din nordul Olteniei (Rîmnicul Vîlcea, Ocnele Mari), din nov. 1788, vezi amănunte la I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, II, p. 184-187.
98	Este foarte probabil că Dionisie confundă Polonia cu Suedia. Regele Suediei avea un tratat de alianţă cu Imperiul otoman încă din 22 aug. 1739. După un ultimatum adresat Ecaterinei a Il-a la 1 iulie 1788, Gustav IlI-lea a intrat în război împotriva Rusiei (C. Andreescu, op. cit., p. 260—266). Diversiunea suedeză nu a avut însă nici o influenţă asupra desfăşurării războiului ruso-turc.
99	Este vorba de atacul oştirii otomane asupra vămii Braşovului, la Timiş, în care N. Mavrogheni îşi pusese mari speranţe (15 iulie 1789); după un început de biruinţă a turcilor, aceştia — afectaţi de moartea unui comandant — s-au retras după ce au dat foc localului vămii <Th. Hope), Anastase, ou Ies memoires d’un Grec, ecrits ă la fin du XVIIIe siecle} II, Paris, 1820, p. 109—128; Hurmuzaki, XIX/1, p. 482—483; Urechia, III, p. 269—270; Al. Elian, Conspiratori greci în Principate şi un favorit mavroghenesc :Turna-vitu, Bucureşti, 1935, p. 18—19). Insuccesul a provocat mînia domnului (I. Nistor, op. cit., p. 18; Hurmuzaki, XIX/1, p. 552—553).
100	într-o scrisoare contemporană se menţionează: „la Craiova zic căr la 28 oct<ombrie>, au mers ai noştri şi turci<i> au fugit şi nu s-au făcut nici o stricăciune" (N. Iorga , Studii şi doc., VIII, p. 106).
101	într-o însemnare contemporană se spune: „în luna lui octomv<rie> 7 zile, la leat 1789, au plecat măriia-sa Nec<u)lae Petru Mavroghen v<oe)v<o>d la Giurgiu pentru frica muscalilor i a nemţilor; şi la 29 de zile tot a lui octom-v<rie>, leat <17)89, luni seara, au intrat nemţii în Buc<u>reşti cu marc isihie;
138
şi la mai 3 zile, vineri dimineaţ<ă>, la leat 90, au plecat la ordie cătră Giurgiuv" (Bibliografia analitică, p. 345); vezi şi ibidem, p. 462; Al. Elian, op. cit., p. 22; Corfus, însemnări, p. 79 şi Hurmuzaki, XIX/1, p. 572.
102	Meritele lui Mavrogheni au fost recunoscute de sultan; la 28 mai 1789, Poarta „a trimis un capugi başa pentru a-1 decora cu semne de onoare, o blană de ceremonie, o sabie şi totodată a-i duce numirea ca domn al amîn-doura principate, Moldova şi Ţara Românească" (N. Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre, II, p. 64). Vezi şi idem, Acte şi fragmentezi, p. 240.
N. Mavrogheni s-a menţinut în domnie pînă la 19 iunie 1790, cînd a fost mazilit (I. Nistor, op', cit., p. 18). Vezi şi o scrisoare din 8 mai 1790 din Craiova, unde se spune: „oamenii a lui cei mai credincioşi au fugit de la Mavro-ghenii de peste Dunăre" (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 108).
103	Prinţul Coburg a intrat în Bucureşti la 10 nov. 1789. Vezi G. Seve-reanu, Intrarea prinţului Josias de Saxa-Coburg în Bucureşti la 10 noiembrie 1789 şi asediul cetăţii Giurgiu din 2 iunie 1790 („Bucureşti", 1935, p. 268— 290) şi Hurmuzaki, XIX/1, p. 567 şi urm.
104	Generalul maior baron Enzenberg, fostul comandant militar al Bucovinei.
105	Ştirea este confirmată de o însemnare contemporană: „1789 octombrie 28, într-o duminică, au venit aicea în Craiova măria sa crai oberster cu oastea împărătească, iar la octombrie 31, miercuri, a sosit şi măria sa general maior Sterder, pogorînd pe la Porceni cu oaste şi tunuri". („Analele Acad. Române. Partea ad-tivă şi dezbateri", s/II, t. XVII, 1894—1895, p. 63). Vezi şi Fotino, II, p. 177 şi Urechia, III, p. 286.
106	Gedeon baron von Laudon, general feldmareşal, comandant al trupelor imperiale din Serbia şi Croaţia.
107	La aceste ceremonii — pe care le descrie detaliat — a luat parte foarte probabil şi Dionisie, pe atunci eclesiarh al episcopiei.
108	Ciocnirea de la Calafat a avut loc la 25 dec. 1789 (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 106). La 15 iulie 1790 se afirma la Craiova: „de multe ori au cercat turcii de au trecut la Calafat, dar nici o procopsală n-au făcut, măcar că astăz<i> am auzit multe tunuri dînd' (ibidem, p. 110). Vezi şi Hurmuzaki, XVI, p. 629, 630-631.
Cu prilejul luptei de la Calafat din 26 iunie 1790 s-au executat numeroase planuri ale localităţii şi mişcărilor trupelor. Vezi N. Docan, Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la războiul din 1787—1791 (AARMSI,
s.	II, t. XXXIV, 1912, p. 1322-1323).
109	Acuzaţia este nedreaptă deoarece N. Mavrogheni a fost tot timpul fidel otomanilor; ea a fost inventată de duşmanii domnului, printre care se găsea şi Ienăchiţă Văcărescu. După unele informaţii, domnul ţinea la dispoziţia sa 700 de care cu animalele de tracţiune necesare pentru a putea trece oricînd peste Dunăre cu avutul său (Hurmuzaki, XIX/1, p. 519 şi urm.).
110 Luptele de la Turnu Măgurele au avut loc la 13 mai şi 2 iulie 1790. La 26 iulie 1790 se ştia la Craiova că trupele austriece „i-au stricat foarte rău pe turci şi i-au gonit pînă în cetatea Turnului; au luat armăsarii, au găsit ban<i>, corturi, lucru de mâncare" (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 111).
111	Despre luptele de la Giurgiu din 2 iunie 1790 vezi Hurmuzaki, XVI, p. 628—629 şi G. Severeanu, op. cit., p. 279—286, unde se reproduce şi o descriere contemporană. La Naum Rîmniceanu data greşită: „1789, pe la mai, pogorîndu-se armatele austriace cu principele Coburg ca să lovească Giurgiul, au fost învinse... şi s-au întors la Bucureşti cu mare ruşine; de
139
aceia îndată au făcut armistiţiu şi au întărit şi pacea la Şistov cu musahafizii orînduiţi" {Cronicarii greci, p. 261).
112	Informaţiile lui Dionisie despre vitejia lui Mavrodin sînt în contradicţie cu cele aflate într-o scrisoare din 15 aug. 1790, unde se spune: „pc Mavrodi zic că astăz<i> să-l fi trimis înlăuntru la robie pe 10 ani, cu toată familia lui" (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 112).
113	Generalul Suvorov îşi cîştigase o deosebită faimă după marea victorie de la Focşani din 3 august 1789, bătălie necunoscută lui Dionisie. Vezi.
I.	Băcilă, Lupta de la Focşani, 3 august 1789 („Milcovia", II, 1931, voi. I, p. 44—51) şi Urechia, III, p. 258 şi urm. Ni s-a păstrat o însemnare pe un manuscris, alcătuită la 1790: „în luna lui noiem<brie> 20,... pre vreme cînd băte muscalii cetate Ismail, fiind cneaz sfitlişii Alexandrovici Potemki, mai mare preste toată armia" (Bibliografia analitică, p. 83). Vezi şi Corfus, însemnări, p. 313.
114	Sultanul a murit la 7 april 1789. Vezi şi cronica lui Naum Rîmniceanu, după care sultanul Abdul Hamid ar fi murit de apoplexie la 7 april 1789 {Cronicarii greci, p. 261). Vezi şi Hurmuzaki, XIX/1, p. 542. Moartea sultanului a atras şi căderea lui capudan paşa, protectorul lui Mavrogheni.
115	Solim al III-lea (8 april. 1789 — 29 mai 1807).
116	Iosif al Il-lea a murit la 10 febr. 1790, deci cu mult înainte de căderea cetăţii Izmail.
117	în realitate, în mai 1790 Laudon a fost numit comandantul trupelor austriece din Banat. Remarcăm faptul că Dionisie amestecă evenimentele petrecute în anii 1790—1791.
118	Potemkin a încetat 'din viaţă la 7 oct. 1791, după cum rezultă dintr-o însemnare contemporană: „La velet 1791, octomvrie 7, au răposat măriia sa cnez Alexandru Grigorovici Potimkin, fiind comandir oştilor împărăţii rusăşti" (Corfus, însemnări, p. 82) Vezi şi Cronici în versuri, p. 291 — 298 şi A. Oţetea, op. cit., p. 104—105.
119	După surse demne de încredere, Mavrogheni a fost ucis înainte de 2 oct. 1790 (Hurmuzaki, XIX/1, p. 575); capul său a fost expus la Poartă la 5 nov. 1790 {ibidem, Supl. 1/2, p. 77). După alte informaţii, fostul domn ar fi fost ucis în august 1790 (RI, 1931, p. 328).
Vezi şi Naum Rîmniceanu, care spune: „în acelaşi an (i790), la august, după întoarcerea boerilor de la ordii, chemat fiind şi Mavrogheni din Vidin să vină la ordie, şi după ce au sosit la un sat bulgăresc numit Bela, au trimis vizirul armata în contra lui împreună cu frate-său Celebi aga, cu sultanul Barbiţa şi alţii şi l-au tăiat acolo, pe care apoi l-au îngropat oamenii lui în malul rîului de acolo, gol, nenorocitul" {Cronicarii greci, p. 262).
La 29 dec. 1790, marele vizir Şerif Hasan paşa motiva uciderea „hainului" Mavrogheni prin faptul că acesta „îndrăznise 'să săvîrşească tiranii şi persecuţii" (Mustafa Mehmet, Documente turceşti privind istoria României,
II,	Bucureşti, 1983, p. 317).
Mediile diplomatice de la Poartă au condamnat uciderea lui Mavrogheni, „vestitul şi cunoscutul domn al Ţării Româneşti ... ,cu toate faptele mari pe care el le-a făcut în folosul acestei împărăţii în cursul războiului" (N. Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea, p. 66).
Despre uciderea lui N. Mavrogheni din porunca marelui vizir vezi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 77; D. Bălaşa, 0 însemnare despre moartea lui Nicolae Petru Mavrogheni („Oltenia", I, 1940, p. 172—173) şi N. Docan, O povestire în versuri încă necunoscută despre domnia lui Mavrogheni („Analele Acad. Române, Mem. Secţiei literare", s. II, t. 33, 1910—1911, p. 448—450).
140
120	Izmailul a fost cucerit la 11/22 dec. 1790, în urma unui asalt general; au fost ucişi 28 000 de turci, iar 11 000 au fost luaţi prizonieri; nu au fost cruţaţi nici copiii şi femeile (Hurmuzaki, XVI, p. 638—641). Referindu-se la cucerirea cetăţii Izmail, contele de Langeron declara că „est certainement le plus extraordinaire de tous Ies evenements de guerre arrives depuis bien de siecles" (Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 97. Vezi şi A. Oţetea, op. cit., p. 266—267).
Vezi şi Naum Rîmniceanu: „1791 luna mai, după luarea Ismailului de ruşi, care s-a întîmplat la 11 decembrie 1790, s-au decapitat vizirul Hasan paşa de Rusciuc, în Şumla, de asemenea şi fratele său Celebi efendi, la Stapa-daghi. Şi s-au făcut iarăşi Iusuf paşa vizir" {Cronicarii greci, p. 262).
121	Imperiul austriac a încheiat pace cu Poarta la Şistov, la 4 aug. 1791, iar Rusia la Iaşi, la 9 ian. 1792. Prin această pace, Imperiul ţarist cucerea teritoriul dintre Bug şi Nistru, devenind vecin cu Moldova. A fost un eveniment cu grele urmări pentru istoria poporului român. Vezi Hans Uebersberger, Russlanis Orient-politik in den letzten zwei Jahrhunderten. I. Bând. Bis zum Frieden von Jassy, Stuttgart, 1913.
122	Austriecii s-au mulţumit cu două mici rectificări de frontieră: la Orşova şi la rîul Unna, în Croaţia, fiind presaţi de revoluţia franceză (C. C. Giu-rescu, Istoria românilor, III/1, p. 301). Modificările de hotar dintre cele două imperii sînt prevăzute în convenţia încheiată la 4 aug. 1791. Vezi Mustafa Mehmet, Documente turceşti, II, p. 320—322.
123	Pentru a ilustra mizeria în care trăiau ţăranii din Oltenia în timpul ocupaţiei austriece (1791) cităm spusele Iui Lucchesini: „La disette est si grande, que Ies paysans des environs de Krajova se nourissent de pain mele de paille hachee et mouse d'arbre; j'ai eu en main un morceau" (N. Iorga, Ceva despre ocupaţiunea austriacă în anii 1789—1791, p. 21).
124	Afirmaţia lui Dionisie despre cauzele morţii ostaşilor „rămîne numai ca o notă pentru închipuirile ce-şi putea face un cleric cărturar de pe acel timp" (N. Iorga, op. cit., p. 18). După cum scria un negustor din Craiova, în martie 1790, „zaherea are oştirile destulă de la Dumnezeu, numai moarte multă este între soldaţi şi între ceilalţi oameni; mor de se sting de lingoare; zac ca dovlecii; unde intră boala, cad toţi la pămînt" (ibidem).
125	Domnia lui Mihai Suţu a început în 1791, după retragerea trupelor austriece. La 12 august 1791, Stan Jianu vorbea despre „negîndita pace" şi anunţa că, la 4 august, Mihai Suţu scrisese „cărţi" în ţară de la Şumla, anunţînd „că l-au făcut împărăţiia domnu aici la Ţara Rumânească". El nu putea veni însă în ţară pînă la retragerea oştilor străine (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 20). La 19 august 1791 caimacamii săi erau la Bucureşti (ibidem). Vezi şi Naum Rîmniceanu: „1791 septembrie 4. Au eşit armatele austriace din Bucureşti, cu feldmareşalul lor Metrovschi, şi s-au suit în tronul său Mihail vodă, domnind un an şi 4 luni, şi s-au strămutat în Moldova. în timpul acestuia mare mortalitate a secerat pe nenorociţii locuitori ai Valahiei. Pe lîngă acestea, s-a încheiat în timpul său şi pacea între Rusia şi Poarta otomană prin murahasizii" (Cronicarii greci, p. 262). într-o altă însemnare contemporană se spune: „1791 sept., s-au ridicat din Craiova şi din toată ţara oştirea chesari-cească şi au rămas domnu iarăşi măria sa, prealuminatul nostru stăpîn, Mihail Constantin Suţu voivod („Analele Acad. Române, Partea ad-tivă şi dezbateri", s. II, t. XVII, 1894—1895, p. 63). Vezi şi o altă însemnare din 13 ian. 1792 {.Bibliografia analitică, p. 198).
126	intrarea lui M. Suţu în Bucureşti a avut loc la 1 sept. 1791, cînd s-a organizat alaiul domnesc (Urechia, IV, p. 17—21).
141
127	într-o scrisoare din 20 ian. 1793, Dumitrache Fălcoianu afirma insa „că domnu ţării nu sta să facă purtările de grijă cele cuviincioase..., ci sta numai de jăfuia păcătosu norod cu multe nedreptăţi, incit jafurile lui Mihai vod<ă> au întrecut jafurile liii Mavrogheni cînd a stinsu ţara... Acum să duce la Moldova, să mai jăfuiască şi acolo"' (N. Iorga, Studii si doc., VIII,
p. 26).
128	Cronologia e greşită. într-o însemnare contemporană citim: „La leat 1793, fev<ruarie> 20, au intratu excelenţiia sa Alexandru Costandin Moruz vodă în Bucureşti, venind din Moldova" (Corfus, însemnări, p. 20). Vezi şi Cronicarii greci, p. 262 şi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 85. La 20 ian. 1793 se ştia deja că „merge, Mihai vodă <Suţu> la Moldova şi vine Alexandru vodă <Moruzi> aice" (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 26).
129	Zilot Românul (p. 25) îl acuză pe Moruzi de lăcomie; el a reuşit „cu multă strînsoare" să adune banii văcăritului rămaşi nestrînşi după mazilirea lui Hangerli; „şi altele multe au născocit spre dobîndire de bani, cu mijloace subţiri şi viclene".
130	Pentru începutul ciumii vezi scrisoarea din 7 ian. 1793 în care un boier declară că Bucureştii „rămăsese pustiu" din pricina bolii, „iar acum s-au mai osteiat, dar nu dă tot că tot izbeşte la <căte> doaă, trei locuri" (N. Iorga, op. cit., p. 26). La 15 dec. 1795 un locuitor scria: „sînt 15 zile de cănd nu s-au mai auzit <de ciumă), cum şi la Bucureşti" (ibidem, p. 113); la 12 ian. 1796 se afirma că oraşul Rm. Vîlcea „s-au adunat tot şi s-au deschis şi tîrgu" (ibidem). Pentru evoluţia bolii vezi Urechia, V, p. 427—446 şi Hurmuzaki, XIX/1, p. 727, 747, 754. Cf. şi P. Gh. Samarian, Ciuma..., Bucureşti, 1932, p. 163-172.
131	Foametea din 1795 — cînd „mulţi din creştini au şi murit de foame" — este evocată şi de alte însemnări contemporane (Corfus, însemnări, p. 173). Vezi şi Zilot Românul, p. 24, care afirmă că în timpul acestei domnii „s-au făcut groaznică foamete, încît toată obştea a pătimit foarte, ajungînd cei mai mulţi a trăi cu coajă de copaci şi cu băligi de vită, ferească Dumnezeu; încă au şi murit oameni de foame, lucru ce de multă vreme nu fusese pomenit". Diplomatul austriac Merkelius afirma, la 9 april 1795, că chila de cereale, care costa înainte 5 lei, ajunsese în această vreme la 55 de lei (Hurmuzaki, XIX/1, p. 734).
132	într-o informaţie din aceeaşi vreme, piovenind din Bucureşti, se afirma că domnul şi boierii „ont achete le ble â 12 piastres et le vendent â 55 aux fours" (Hurmuzaki, SN, I, p. 660), ceea ce arată căştirea dată de Dioni-sie este exactă. Vezi şi Hurmuzaki, XIX/1, p. 711, 756.
133	într-o scrisoare adresată clerului la 13 febr. 1795, mitropolitul Dositei Filitti recunoştea că vodă Moruzi purta de grijă „din toate părţile de hrană". „A trimis pretutindenea oameni de au cumpărat hrană din locuri depărtate... şi, după ce au fost nenumărate mijloace ca să uşureze cererile împărăteşti (== turceşti) şi să împlinească în părţi, pune şi anume osteneli şi cheltuieli şi este totdeauna cu priveghere pentru mîntuirea norodului său" (I. C. Filitti, Şapte scrisori păstoreşti de la mitropolitul Dositei Filitti, Bucureşti, 1934, p. 11).'
La 26 februarie 1795, vodă Moruzi hotăiăşte să se dea brutarilor din Bucureşti 600 de chile de grîu din magaziile domneşti"' ca să nu fie lipsă în tîrg" (Urechia, VI, p. 672). După cum rezultă dintr-un alt document, din 2 april 1795, domnul dăduse bani pentru „cumpăratul zaherelei la orînduita magazie"; el hotărăşte ca dobînda banilor daţi „să se cheltuiască la zidirea
142
spitalurilor" de ciumă (ibidem, p. 772). De aceea V. A. Urechia considera că Moruzi nu a făcut speculă cu grîne (V, p. 449—451).
134	Spitalul de la Dudeşti a fost construit în 1795—1796. Dintr-un document din 27 iunie 1795 rezultă că spitalul urma să se construiască în apropiere de casele boierilor Dudeşti (ASB, Mitr. Ţării Rom., CDIX/7). La 8 iulie 1795 se cerea epistăşiei facerii spitalului să chibzuiască „cu meşterii piacticoşi să vedeţi cîtă cheltuială ar merge0 la facerea spitalului, care trebuia să aibă 3 — 4 „apartamenturi" şi o mică bisericuţă (ibidem, CDIX/9). Vezi N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, p. 138—139; Urechia, V, p. 439—442 şi G. Barbu, Spitalul de ciumaţi Dudeşti, în voi. Din istoria medicinii româneşti şi universale (sub îngrijirea prof. V. L. Bologa), Bucureşti, 1962, p. 211—231.
13* Documentul se păstrează la ASB, Mitr. Ţării Rom., CDVII/17. Vezi şi Urechia, IX, p. 339.
136	„Moara de hîrtie" se afla la Ciorogîrla, numită apoi şi „Ciorogîrla sau Fabrica de Hîrtie0 (ASB, Mitr. Tării Rom., XXVI/6 şi 15). Vezi şi Urechia, V, p. 300-303).
137	Este vorba de comerţul cu bani de argint care se vindeau cu cîntarul, cei austrieci la tarapanaua din Constantinopol, iar cei turceşti la monetăriile de stat din Viena şi Alba Iulia, unde se topeau. în Catalogul documentelor greceşti din Arhivele Statului din Braşov, voi. I—II, Bucureşti, 1958, sînt rezumate sute de documente relative la comerţul cu bani. La 1813 speculanţii au strîns astfel toţi funduclii, care erau de argint bun, şi i-au convertit la monetăria din Alba Iulia în taleri austrieci, realizînd un cîştig de 35—40% (A. Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional, Bucureşti, 1977, p. 134).
138	Data e greşită; într-o însemnare contemporană se spune: „Să <să> ştie de cîndu s-a mazilit domnul nostru Ioan Alexandru Costandin Moruz voevod, miercuri noaptea la 6 ciasuri spre joi, 1796, avg<ust> 20° (Corfus, însemnări, p. 21). Aceeaşi dată este trecută şi în scurta cronică rimată dedicată acestui eveniment: „avgust douăzeci de zile° {Cronici versificate, p. 300). Dintr-o însemnare în limba greacă rezultă că Alexandru Ipsilanti a fost numit domn la 17 august 1796, cînd a fost mazilit Moruzi (RI, 1931, p. 328). într-o altă însemnare din ţară citim: „1796 octombrie 14, au venit Alixandru vodă Ipsilant în Bucureşti, joi dimineaţa, pă la 7 ceasuri din zi° {Bibliografia analitică, p. 411). După o altă însemnare, domnul ar fi venit cu cai de poştă la 7 septembrie (Corfus, însemnări, p. 21). Vezi şi Hurmuzaki, SN, I, p. 782 şi 793 şi XIX/1, p. 798.
Despre această domnie a lui Alexandru Ipsilanti vezi Florin Constantiniu, Un hatişerif inedit de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea (RA, 1965, nr. 1, p. 203-207).
139	De fapt, a domnit mai mult; într-o altă însemnare citim: „Să <să> ştii de cînd s-au mazilit domnul nostru, Ion Alexandru Ipsilant voivod, <17)97, noe<mvrie> 18° (Corfus, însemnări), p. 22). Despre mazilirea bătrî-nului domn vezi raportul din 11 dec. 1797 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 106 şi ibidem, XIX/1, p. 858.)
Mai multe amănunte despre a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti ne dă Naum Rîmniceanu: „1796. Alexandru Ioan Ipsilant voievod a doua oară. Pe timpul acestuia încă mai mult s-a întins în răspîndire focul războiului în Franţa. . ., a început şi Pasvantoglu Osman aga să neliniştească ţara în deosebite chipuri, fiindcă şi din cauza ordinelor lui au venit Cara Mustafa cu 150 luptători ca să ceară şi să ia de la Văcăreşti lăzile luiHagi Mimis aga Nico
143
(pe care-1 luară sclav Pasvantoglu şi-l decapitară), iar domnitorul Ipsilant s-a justificat cu adeverinţa autografă a lui Mimis aga, doveditoare că au fost lăzile la Văcăreşti, dar a trimes Mimis aga, pe cînd trăia, şi le-a luat (Cronicarii greci, p. 263). Kara Mustafa a venit la Bucureşti în noiembrie 1797 pentru a cere averile aianului de Nicopole (Relaţii româno-bulgare, p. 221 şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 100).
140	într-o însemnare în limba greacă se spune: „1797 nov. 22. S-a făcut domn Constantin vodă Hangerli în Ţara Românească întîia oară şi s-a mazilit Ipsilanti. Tot atunci s-a strigat război cu Pazvantoglu" (RI, 1931, p. 328). într-o altă însemnare se afirmă: „1798 ianuarie 6 zile, au venit domnu aicea în Bucureşti, Gheorghe vodă Hangearliul; şi au venit într-o noapte năuntru aicea, fără alai, că cucă nu-i venise dă la împărăţie" (Bibliografia analitică, p. 411). După Zilot românul, p. 5, „şi venirea în scaun îi fu ciudat, intrîndpc Podul Mogoşoii, ca nimeni dintre domni alt". Despre sosirea lui Hangerli la Bucureşti vezi şi raportul consulului rus din 10 ian. 1798 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 116—117) şi ibidem, Supl. 1/3 p. 486. Despre numirea ca domn a lui Constantin Hangerli vezi N. Iorga, O înştiinţare de domnie nouă („Drum drept", 1913, nr. 6, p. 332—334) şi Hurmuzaki, XIX/2, p. 2, 4—5.
141	La 11 dec. 1797 căpitan paşa Husein a fost făcut serascher al oştirii otomane trimisă împotriva lui Pazvantoglu, iar peste 4 zile C. Hangerli pleca din Constantinopol ca domn al Ţării Româneşti (Hurmuzaki, SN, IV, p. 108). O informaţie asemănătoare la Zilot Românul p. 18, care dă şi numele lui capudan paşa: Kiuciuc Husein.
142	Ilustrativ pentru modul în care se rechiziţionau cantităţile de cereale cerute de Poartă este ordinul domnesc din 1797 adresat ispravnicilor din judeţele Ţării Româneşti: „şi din cît grîu şi orz vor găsi pe la locuitorii birnici, lăsîndu-le numai pe cît le va fi de semănat şi oareşce de vînzare la alţii, toată ceilaltă zaherea, încărcînd-o, să o trimită la schela Găujani. Iar cît va găsi pe la mănăstiri, boernaşi, mazili, breslaşi, scutelnici, posluşnici, preoţi şi diaconi, să le lase numai pentru sămînţă, iar pe la arendaşii moşiilor..., oricîtă zaherea vor găsi de grîu şi de orzu, pe toată să o ridice şi să o pornească, făr-de a lăsa măcar un bob", deci nici măcar pentru sămînţă. Ordinul se repetă la 15 febr. 1798, cu măsuri şi mai drastice (Ioana Constantinescu, Arendăşia în agricultura Ţării Româneşti şi a Moldovei pînă la Regulamentul organic, Bucureşti, 1985, p. 146; vezi şi ibidem, p. 167).
La 5 mart. 1798 se poruncea strîngerea a 22 000 chile de Brăila de orz pentru oştile otomane ce se pregăteau să atace Vidinul (Urechia, VII, p. 197— 198).
143	Despre tulburările provocate de răscoala lui Pazvantoglu, care a produs mult rău locuitorilor Ţării Româneşti, vezi pe larg: Mărie Iliewa Theophilowa, Die Rebellion des Pascha Paswan-Oglou..., Zurich, 1915, singura monografie cunoscută pînă în prezent; Vera Mutafcieva şi Al. Vianu, Frămîntările feudale din Bulgaria de Nord la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea şi ecoul lor în Ţara Românească, în voi. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec, XII—XIX), I, Bucureşti, 1971, p. 187—250. (Va fi citat în notele următoare Relaţii româno-bulgare,) Vezi şi Al. Vianu, Les evenements des Balkans et Ies negociations russo-turques de Vannee 1802 („Romanoslavica", IX, 1963, p. 483—504); N. Iorga, Ştiri noi despre Pasvantoglu şi relaţiile lui cu noi (RI, 1936, p. 205—211) şi idem. Două pagini din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1940, p. 7—16 (extras din AARMSI). Foarte multe documente, rapoarte şi scrisori relative la aceste
144
tulburări sînt publicate în Hurmuzaki, S. N., voi. IV (Rapoarte diplomatice ruse, 1797—1806), Bucureşti, 1974, ca şi în Hurmuzaki, XIX/2.
144	Fapt confirmat într-o biografie a lui Pazvantoglu, unde se spune că acesta „vint se ranger sous Ies drapeaux de Mauroyeni, Hospodar de Valachie... Ce fut lâ qu'il fit ses premieres armes" (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 513). Aceasta dovedeşte că Dionisie era bine informat cu privire la viaţa lui Pazvantoglu.
145	Despre atentatul împotriva lui Pazvantoglu vezi documentul din 22 april. — 8 mai 1798 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 167—168).
146	într-un raport din 8 april. 1797, se afirmă că Pazvantoglu „S'y tenoit entoure de 500 Arnauts armes â toutes Ies heures du jour" (Hurmuzaki, SN, IV, p. 73).
147	Pentru întărirea Vidinului, în ian. 1798, Pazvantoglu a cerut 1400 de salahori din Oltenia (ibidem, p. 116—118, 124—125). Vezi şi porunca îui C. Hangerliu din 30 april 1798 (Urechia, VII, p. 515).
148	De fapt, după asediul nereuşit al Vidinului din primăvara lui 1798, la începutul anului următor, sultanul l-a recunoscut pe Pazvantoglu ca guvernator al Vidinului (Hurmuzaki, SN, IV, p. 259 şi Relaţii româno-bulgare, p. 218). Sultan era însă Selim al III-lea, nu Osman.
La 30 ian. 1799, într-o proclamaţie adresată locuitorilor ţării, C. Hangerliu anunţa cu bucurie că sultanul „au trecut cu vederea, din iubirea de oameni, toate acele împotrivitoare porniri (ale lui Pazvantoglu), ..., s-au făcut de obşte pace şi unire, precum şi mai înainte", motiv pentru care „să vă bucuraţi cu toţii, de la mic pînă la mare, înveselindu-vă în tot locul de această linişte" (Urechia, VII, p. 247).
149	Dionisie revine aici la lucruri petrecute înainte de domnia lui Hangerliu. Despre cererile repetate de materiale, provizii şi bani vezi Hurmuzaki, SN, IV, p. 102, 155, 175—178 passim.
150	Pregătirile pentru asediul Vidinului — la care participa Aliut paşa— au avut loc în martie 1798 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 151, 158). Pentru întreţinerea celor 6 000 de oşteni ai lui Ghiurghi Osman paşa în 1798, C. Hangerliu a pus dări şi pe mănăstiri (Urechia, VII, p. 197; Relaţii româno-bulgare, p. 222). Vezi şi Hurmuzaki, XIX/2, p. 15—23.
151	Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 158.
152	Situaţia grea a ţărănimii din* Oltenia este recunoscută într-un raport al consulului rus Luca Grigorovici Kiriko, unde se spune: „din toate judeţele Craiovei nu numai că s-au ridicat toate grînele şi vitele, dar şi oamenii aproape toţi s-au bejenit" (Relaţii româno-bulgare,p. 223).
într-o însemnare pe un Penticostar al fostei mănăstiri Coşuna-Bucovăţ se spune: „Aicea am scrisu în zilele Pasfangiului, că s-au bătut cuîmpăratu şi bătu pă un an; şi cînd au lovit turci<i) pasfangii pă ai împăratului şi au gonit 2 mii ai Pasfangii, 3 sute mii ai împăratului. Şi într-acea vreme au fost Ţara Rumâneasc<ă> de bătaie de joc, că u<m)bla cat<a)nele pă toate drumurile şi pă cine găsiia pă acel om luo şi-lu ducea la ordie legat. Şi am însemnat aicea ca să nu se uite aceasta. Iordache logofăt, <17)98 mai 15" (D. Bălaşa, în „Oltenia", 1940, p. 64).
153	Informaţie confirmată de un martor ocular care afirmă că Pazvantoglu folosea poloni, francezi şi dezertori austrieci, cu ajutorul cărora „ridicase topitorii de tunuri" (N. Iorga, Două pagini din istoria fanarioţilor, p. 9).
154	Dionisie nu precizează cînd se întîmplau aceste fapte; la 22 apriL 1797 se spunea că „toute Krayova tremble de l'extravagance de Pazwand-
145
oglu", iar capuchehaia domnului fugise din Calafat (Hurmuzaki, SN, IV, p. 74).
Şi Zilot Românul (p. 16—18) a condamnat „supărările" provocate ţării de „tîlharii cîrjalii": „Amar ţie, ţară săracă! Turmă ca în mijloc de cîmp, pustie, fără nici o strejuire". în acelaşi timp, Zilot recunoaşte că Pazvantoglu
—	spre deosebire de ceilalţi comandanţi turci, „plini de barbă şi goi de minte"
—	era „o straşnică căpetenie ostăşească" ce „batjocoria negura oştilor împărăteşti" (p. 19—20). Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 135—137, 145.
155	Despre concentrările de forţe otomane împotriva Vidinului şi obligaţiile mari impuse Ţării Româneşti vezi rapoartele din 11—24 febr. şi 10 mart. 1798 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 135—137, 146—148).
156	în aprilie 1798 valiul Rumeliei a fost înfrînt, iar Aliut paşa s-a retras în Oltenia (ibidem, p. 162—163).
157	Rumelia era o provincie, nu o cetate; valiul Rumeliei a mai suferit o înfrîngere din partea trupelor lui Pazvantoglu si în iunie 1798 (ibidem, p. 183-184).
158	La 22 mai — 11 iunie 1798 capudan paşa a cerut domnului Ţării Româneşti 14 000 de care şi 5 000 de salahori (ibidem, p. 175—178). La 24 iunie 1798 boierii arată domnului starea de ruină în care ajunsese ţara şi-i cer să solicite Porţii uşurarea sarcinilor impuse (ibidem, p. 183—184).
159	Vezi şi ibidem, p. 102, 155, Supl. 1/3, p. 501, 505, 527 şi Urechia, VII, p. 202-203.
160	La 30 ian. 1799, domnul recunoştea el însuşi că „în anul trecut, după mare trebuinţă a multelor cheltuieli siliţi fiind", trebuise să perceapă oieritul şi dijmăritul îndoit; acum promite că-1 va încasa „drept, precum s-au urmat şi din vechime" (Urechia, VII, p. 247). Despre dările mari impuse de vodă Hangerliu şi starea de nemulţumire a locuitorilor vezi Hurmuzaki, SN, IV, pp. 147-148, 180-182, 196-197 şi Urechia, VII, p. 516-517.
161	Mitropolitul Ţării Româneşti în timpul domniei lui C. Hangerliu a fost Dositei Filitti (25 sept. 1793— 15 ian. 1810), care a fost înlocuit de ruşi. Vezi I. C. Filitti, Şapte scrisori păstoreşti de la mitropolitul Dositei FUiţi, Bucureşti, 1934 (extras din BOR) şi Iancu Anastasescu, Date noi despre fericitul întru pomenire Dositei Filitti, mitropolit al Ungrovlahiei (1793—1810) („Glasul bisericii", 1968, nr. 9—10, p. 1019—1028).
162	Patriarhul de Constantinopol care s-a lăsat cumpărat de Hangerliu a fost Grigorie al V-lea (1 mai 1797 — 19 dec. 1798).
163	La 4 ian. 1799 — ţinînd seama de nemulţumirile iscate în ţară — Hangerliu a dat ordin să se scadă văcăritul de la doi taleri de vita mare la un taler şi jumătate (Urechia, VII, p. 204).
1G4 Este cel mai zguduitor tablou al exploatării fiscale în epoca fanariotă. Un alt contemporan al evenimentelor, Zilot Românul (p. 7 — 10), notează că taxildarii „cu zor mare începur-a cere bani,
Muncind pe creştini, săracii, tocmai ca nişte tirani
Nu era dor nicăiria sau vre un alt ajutor,
Ci cu toţii, d-impreună ardea ca într-un cuptor".
La aceste chinuri s-a adăugat şi „o zăpadă mare, grea,
Cu viscole prea grozave, vrednice de pomenit,
Cît nu numai vite multe, ci şi oameni au pierit".
în numeroase însemnări contemporane este condamnat „nemilostivu domn" Hangerliu pentru faptul că a scos văcărit în lunile decembrie 1798— febr. 1799, cîte doi taleri de vită „prin voiia a 2 boeri, anume Necolae Brînco-
146
vanu şi a lui Scarlat Cîmpineanu". Uciderea sa de către turci este considerată, o pedeapsă meritată şi dreaptă (Corfus, Însemnări, p. 105—106).
Din informaţii contemporane rezultă că în 4—5 săptămîni lacomul domn a reuşit să strîngă circa '4 000 000 lei, adică aproximativ venitul Ţării Româneşti pe un an de zile (Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 199, XIX/2, p. 36, Relaţii romăno-bulgare, p. 233). Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 216—217, de unde rezultă că C. Hangerliu a strîns în 1798 suma de 11 323 000 piaştri.
Domnul a încercat să se disculpe de fărădelegile taxildarilor; la 15 ian* 1799 — auzind că taxildarii „se poartă cu mare nemilostivire. .., cu bătăi şi cazne nesuferite" — C. Hangerliu arată locuitorilor că a poruncit „ca împlinirea banilor să se facă... cu păsuială şi fără de bătăi"; le cere însă să se silească „cu toată osîrdia" să plătească văcăritul, „căci şi neguţători de a cumpăra vite au eşit îndestul şi nu puteţi a găsi mai mult pricină" (Urechia, VII, p. 205). Domnul recunoştea că se produc excese, dar împingea pe locuitori să-şi vîndă vitele pentru a plăti darea.
165	Despre numeroasele jalbe împotriva văcărit ului şi starea de nemulţumire creată la Poartă de excesele lui C. Hangerliu vezi Hurmuzaki, SN, IV, p. 225—227, 228—230, 232—234. După cum spune Naum Rîmniceanu, Hangerliu l-ar fi pîrît pe capudan paşa — patronul său — că din cauza acestuia „nu s-a luat Vidinul"; scrisorile „căzînd în mîna lui capudan paşa prin spioni", acesta a afirmat că i le-a trimis sultanul pentru mazilirea lui Hangerli {Cronicarii greci, p. 263).
166	într-o însemnare în limba greacă se precizează: „1799 ianuarie 31. S-a făcut domn Alexandru Moruzi a doua oară în Ţara Românească şi s-a mazilit Hangerli" (RI, 1931, p. 328). Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 235—237.
167	După o însemnare contemporană: „1799 ghenar 7, au intrat capitan paşa în Bucureşti, viind de la Pasvantoolo" {Bibliografia analitică, p. 411 şi Corfus, însemnări, p. 22). Vezi şi documentele din 8 şi 14 ian. 1799 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 228-230 şi XIX/2, p. 34-35).
168	Spre deosebire de Dionisie, Zilot Românul nu vorbeşte de podărese; el spune (p. 22) că domnul i-a oferit lui căpitan paşa „mese frumoase cu tot felul de zicături. Au adunat pe toţi boerii cei mari, împreună cu cucoanele, de au făcut jocuri, ca să-i treacă din vreme".
169	Comentînd ştirea dată de Dionisie, V. A. Urechia (VII, p. 234) arăta, că scena povestită constituie „culminanţa degrădării la care putu ajunge ţara la finea sec. XVIII sub domnia Fanarioţilor".
170	Despre înfrîngerea lui capudan paşa la Vidin vezi raportul din 24 oct. 1798 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 208—209). Ea s-a petrecut înainte de venirea lui capudan paşa la Bucureşti, pomenită anterior.
171	Spre deosebire de Dionisie, care povesteşte amănunţit uciderea lui „Leu-paşa", Zilot Românul (p. 21) notează scurt: „încă pe un Aliu-paşa, om foarte straşnic şi vestit întru răutate, cu înşelăciune l-au şi omorît". Despre uciderea lui Aliut paşa — acuzat de înţelegere cu Pazvantoglu — vezi documentul din 25 nov. 1798 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 211 — 212).
172	Informaţiile lui Dionisie despre sfîrşitul domniei lui Hangerliu sînt destul de exacte; pentru comparaţie a se vedea textul lui Friedrich Murhardt care a aflat la Constantinopol ştirea despre uciderea domnului de la un logofăt al acestuia, care a fost martor al tragediei (N. Iorga, Două pagini din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1940, p. 4—7; extras din AARMSI).
După cum rezultă din unele mărturii contemporane, Poarta îl acuza pe Hangerliu de legături cu rebelii de la Vidin şi de ruinarea Ţării Româneşti (Hurmuzaki, SN, IV, p. 238—241). Din informaţiile ambasadorului olandez.
147
la Poartă rezultă că domnul „era învinuit de a fi apăsat foarte mult pe supuşii săi şi de a fi introdus şi ridicat sarcini şi dăjdii grele, care fuseseră înlăturate de sultan de mai mulţi ani". (N. Iorga, Documentele familiei Callimachi, II, p. 604).
173	Tăierea capului lui Constantin (sau Gheorghe) Hangerliu a impresionat pe numeroşi contemporani, care au însemnat spre aducere aminte faptul că la „1799 fevruarie 18, la cinci ceasuri, au tăiat capu lui Constandin Angerli voivod, cîndu au scos văcăritu po t<a)l<eri) 2". (R. Gioglovan şi Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din jud. Dîmboviţa, Tîrgovişte, 1975, p. 59, nr. 97);
„La leat 1799, vineri, la 3 ceasuri din zi, fevruarie 18, au venit capigiu de la înpărăţie şi i-au tăiat capul lui Costandin vodă Hangerliu şi i-au luat toată averea lui înpărăţia" (N. Iorga, Studii şi doc., XV, p. 362);
„La leat 1799 febroarie, 8, marţi la 7 ceasuri di<n> zi, au venitu maziliia lui Costandin Gheorghie Hangerli voivod şi după măriia sa au venit Alexandru Muruzu voiuvod întru a doo<a> d<o)mnie. Iar la 18 zile, viindu Catifi-başă de la Ţarigradu cu ferman împărătescu, vineri la 7 ceasuri din zi, au luat capul .şi trupul lui l-au aruncat la scară domnească cu mare necinste şi la unsprizece ceasuri i-au ardicatu trupu mării sale spre îngropare" (Bibliografia analitică, p. 345); vezi şi ibidem, p. 411 — 412 şi Corfus, însemnări, p. 23—24;
„La 18 (februarie), vineri, la 5 ceasuri şi ju<mă)tate, cu ferman de la împărăţie, au tăiat capul lui Costandin vodă Hangeri şi, lepădîndu-i trupul în mijlocul curţii, au şăzut păn-sara de l-au văzut tot norodul şi pă urmă l-au Îngropat la Sf. Spiridon" (Corfus, însemnări, p. 22—23) ;
„La leat 1799, fevruarie 18, vineri, la cinci ciasuri din zi, au tăiat pă Angerlău, domn al Ţării Româneşti. Şi m-am dus şi eu de l-am văzut cu ochii mei, unde îl tîrîse gialat<ul>, jos la capul scării, la curtea lui Mihaiu Vodă cea Noă", înseamnă Ilie Izbăşescu {ibidem, p. 23).
Un alt martor ocular adaugă faptul că, „după ce i-au luat capul, i-au tras trupul afară, jos, la capul scării domneşti, despuiat, numai i-au lăsat izmenile pentru acoperirea trupului, şi aşa l-au privit norodul ce să adunase. Capul l-au dus la Ţarigrad, iar trupul noaptea l-au dus şi l-au îngropat la mănăstirea Sfîntului Spiridon cel Nou" {ibidem, p. 24—25).
Din textul acestor însemnări rezultă că Dionisie Eclesiarhul ne oferă unele amănunte pe care nu le-au reţinut contemporanii săi. Vezi şi Urechia, VII, p. 248—254, care citează şi textul din Fotino, II, p. 189—192.
Textul lui Dionisie a fost reprodus (cu mici modificări) de Eugen Barbu în Tomanul Princepele, Bucureşti, 1969, p. 335—338 (cap. Sfîrşitulprincepelui).
174	Au plecat, în primul rînd, foştii dregători ai lui Hangerliu, care l-au ajutat la spolierea ţării şi care au fost înlocuiţi de Alex. Moruzi: Manolache Creţulescu, vel vornic al Ţării de Sus, Constantin Filipescu, vel vornic al Ţării de Jos, Constantin Ştirbei, vel logofăt, Nicolae Brîncoveanu, vel vistier etc.
175	Data 1800 e greşită; într-o însemnare contemporană se spune; „La 14 a lu<nii> lui mar<tie> <1799) au intrat măriia sa vodă Muruz în Bucureşti, aşteptînd toiurile <= tuiurile) şi pă urmă să i să facă alai, cînd va intra cu cuca" (Corfus, însemnări, p. 23). Domnul fusese numit la 8 februarie, după cum spune Naum Rîmniceanu: „1799 februarie 8. După Constantin voevod Hangerli, s-au făcut domnitor Valahiei Alexandru voevod Moruzi, domnind ani 2 şi luni... Pe timpul acestuia au sporit iarăşi relele la Vidin, s-au călcat nenorocita Craiova de armatele lui Osman paşa Pasvantoglu, prin Cara Mustafa, pe timpul căimăcămiei lui Niculache; au fugit boerii de acolo şi,
148
luptîndu-se armatele împărăteşti amestecate cu cazaci zaporojeni prin Ibrail iiazir cu a lui Pasvantoglu, au ars piaţa Craiovei şi casele cele itiai însemnate ale boerilor" [Cronicarii greci, p. 264). Zilot Românul (p. 24) afirmă că Moruzi a îmbrăcat caftanul de domnie „la luna martie, leat 1799'". Tot el arată nemulţumirea locuitorilor la vestea venirii lui Moruzi: „am scăpat de Hangerliu cu văcărit şi vine ăsta cu foametea !". Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 241 — 243 şi XIX/2, p. 45.
176	De fapt, Pazvantoglu se împăcase cu Poarta, iar luptele încetaseră, 'astfel încît nu capudan paşa, cît paşa rebel de la Vidin era cel care cerea domnului bani, alimente şi diverse materiale. Astfel, în aprilie 1799, Pazvantoglu cere lui Moruzi vodă 60 000 de piaştri, iar acesta promite cîte 75 de pungi pe lună (Hurmuzaki, XIX/2, p. 51 ; Relaţii romăno-bulgare, p. 234). Despre cererile repetate de bani şi provizii vezi si Hurmuzaki, SN, IV, p. 246— 247.
177	încă de la 12 febr. 1798, gazetele din Imperiul austriac publicaseră ştiri despre cererea de ajutor adresată curţii din Viena de ambasadorul otoman (Hurmuzaki, SN, IV, p. 132).
178	Pa vel I, 1796-1801.
179	Este vorba de campania lui Napoleon Bonaparte în Egipt din 1798—
1799; Poarta a declarat război Franţei în august 1798, deci înainte de uciderea lui Hangerliu (Hurmuzaki, SN, IV, p. 205 — 206).
Mai multe amănunte la Naum Rîmniceanu, care afirmă: „1798 sept. 10. A declarat Poarta război contra franţuzilor, prin manifestul următor (reprodus în ms. 322 de la BAR — n.a.) şi cu scrisoare patriarhală către raiale, locuitorii din Corifon (Corfu) şi din alte insule" (Cronicarii greci, p. 264).
După cum rezultă din documente contemporane, la Bucureşti se aflase despre debarcarea franceză în Egipt încă de la 30 iulie 1798 (Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 534.)
Ştirile despre expediţia franceză în Egipt şi luptele purtate puteau fi aflate şi din proclamaţiile domnului C. Hangerliu, ca aceea din nov. 1798, unde se povestesc pe larg evenimentele ce au determinat mari serbări la Stanbul „cu focul tunurilor, meterhanele şi alte veselitoare" (Urechia, VII, p. 245— 246).
180	Ludovic al XVI-lea, condamnat la moarte şi decapitat la 21 ianuarie 1793, fapt cunoscut şi lui Naum Rîmniceanu (Cronicarii greci, p. 262).
181	După lovitura de stat din 19 brumar 1799, Napoleon s-a declarat prim consul la 13 dec. 1799.
182	De fapt, campania în Egipt urmărea să taie legăturile Angliei cu
India.
i82bis Vasili Stepanovici Tomara, rezidentul Rusiei ţariste la Poartă (1798-1803).
183	La 23 dec. *1798 s-a încheiat alianţa turco-rusă împotriva lui Napoleon.
184	Generalul Aleksandr Vasilievici Suvorov (1729—1800) a fost comandantul armatei de operaţii în Polonia şi Italia. Vezi C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Bucureşti, 1983, s.v.
185	în toamna lui 1799 Poarta a ordonat lui Moruzi să rupă legăturile cu Pazvantoglu, iar nazîrul de Brăila cu 1500 de ostaşi a venit prin Bucureşti, îndreptîndu-se spre Oltenia (Hurmuzaki, XIX/2, p. 66; vezi şi ibidem, Supl. 1/2, p. 209). Despre trecerea oştilor ruseşti vezi ibidem, XIX/2, p. 38—39.
186	Vezi Hurmuzaki, SN, IV, p. 290—292.
149
187	De fapt, companiştii, membrii ai companiilor de negustori.
188	Despre memoriul din 24 martie 1802 privind situaţia grea a Ţării Româneşti, vezi Hurmuzaki, SN, IV, p. 261—262. Boierii ţării trimiseseră un arz Porţii în aceeaşi problemă în martie 1799 (ibidem, p. 241—243).
189	Despre graţierea lui Pazvantoglu vezi ibidem, p. 225—221, 228—230. Această graţiere a fost primită cu speranţă de populaţie: „s-au astîmpărat furtunile ţării, s-au mai alinat durerile creştinilor şi toţi cu totul ne bucurăm, socotind că după aceea vom avea pace de către Pazvantoglu şi ne vom odihni" (Zilot Românul, p. 26). Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 259 şi mai sus nota 148.
190	De fapt, nu ruşii l-au biruit pe Bonaparte în Egipt şi Palestina, ci -englezii aliaţi cu turcii; trupele ruseşti au înfrînt două corpuri de oaste franceză la Trebia şi Novi (17—19 iunie şi 15 august 1799). Despre aceste evenimente vezi amănunte la Fr. Charles-Roux, L’ Angleterre et Vexpedition fran-gaise en Egvpte, Cairo, 1925 si Norman E. Saul, Russia the Mediteranean, 1797—1807r Chicago, 1970, p. 65-69.
191	Lauda la adresa ţarului este inutilă şi nemeritată: Ţara Românească nu avea de fel pace din partea turcilor, îndeosebi a lui Pazvantoglu. Pentru a înţelege intenţiile ţarului Pavel I — necunoscute lui Dionisie —, vom menţiona faptul că în oct. 1800 acesta aproba planul lui Rostopcin de împărţire a Imperiului otoman; Rusia urma să anexeze: Moldova, Bulgaria, Rume-lia şi Constantinopolul, iar Austria: Ţara Românească, Serbia şi Bosnia („Rev. de istorie", 1976, nr. 5, p. 661).
192	Ismail aga „Trăsnetikliogu" (Terseniklioglu), aianul Rusciukului, care conducea pe aianii din nordul Bulgariei împotriva lui Pazvantoglu, s-a împăcat cu acesta la sfîrşitul anului 1799. în 1800 a cucerit Tîrnovo şi Şiştov. Vezi Hurmuzaki, S.N., IV, p. 506—508, 521—531, 534—539 passim. Despre asasinarea sa, vezi ibidem, p. 637:
193	Zilot Românul (p. 26) afirmă că Pazvantoglu i-a cerut lui vodă Moruzi „să-i dea cîte 75 pungi de bani pe lună", ceea ce domnul nu a acceptat; el «. cerut voie la Poartă „a străjui ţara" la Dunăre. Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 246-247.
194	Zilot Românul (p. 28) descrie chinurile pe care le îndurau „săracii creştini" trimişi cu zaherele pe la ordii; fiind iarnă, le mureau dobitoacele, iar ei scăpau „cu capul a mînă"; alţii se întorceau cu picioarele sau cu mîinile degerate, iar alţii „peria şi ei împreună cu dobitoacele lor".
195	La 12 aug. 1799 caimacamul Craiovei a fost ridicat de oamenii lui Pazvantoglu (Hurmuzaki, SN, IV, p. 264—265).
190 Despre arderea Craiovei, în decembrie 1800, vezi Hurmuzaki, SN, IV, p. 301—303 şi Zilot Românul, p. 32—39, unde se arată că, din 7 000 de case, „abia au rămas vreo trei sute... şi nici aceste puţine n-ar fi rămas, dar pazvangiii... au poprit acele puţine case ca să se închidă într-însele, să le aibă drept metereze". în cîteva scrisori din ian.-april 1801 ,se spune că „din tot tîrgul Craiovei... s-au făcut cenuşă" sau că Pazvantoglu a ars-o „cu totul" (N. Iorga, Studii şi documente, VIII, p. 113—117).
Despre luptele purtate vezi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 208, XIX/2, p. 84. Poruncile lui Al. Moruzi — venit la Slatina — date trupelor turceşti din Oltenia să respingă pe rebeli nu au avut urmări, deoarece otomanii refuzau să lupte cu coreligionarii lor din oastea lui Pazvantoglu (Urechia, VIII, p. 173).
197	După o ştire contemporană, la 18/29 decembrie 1800, Kara Mustafa a intrat în Oltenia în fruntea a 3 500 de oşteni cu 20 de tunuri; după ce a ocupat Craiova, s-a îndreptat spre Segarcea şi Cioroiu (Hurmuzaki, XIX/2, p. 79-89).
150
Situaţia grea a părţii de sud a Olteniei ne este descrisă de o scrisoare a paharnicului Constantin Brăiloiu: „Ne aflăm fugiţi aici la Rîmnic, multe familii... Casăle noastre le-am lăsat pline de turci... în trecutele zile de la Vidin au ieşit în judeţul Mehedinţului un Kara Osman cu vreo 60 florenti-nieni, căci acesta era sărdar la Florentin, au fost porunciţi de Osman paşa să ia zahereaua unde vor găsi... ; pe unde au ajuns, au ars case boiereşti, au luat zaherele şi vite, făcînd şi alte răutăţi multe". Cit priveşte oastea de pază, „care iaste aici în ţară, şade, mănîngă şi iau leafă; altă treabă nu fac. De abia îi ţine măria sa vodă cu sila, măcar că în toate zilele fug" (N. Iorga, Studii şi documente, VIII, p. 113—114). Kara Mustafa fusese numit de Paz-vantoglu ispravnic în judeţul Mehedinţi, cu porunca să ridice zaherele, vite etc„ (Relaţii romăno-bulgare, p. 236). Despre panica produsă la Bucureşti, unde păturile înstărite ale populaţiei se pregăteau să fugă spre munte, vezi Hur-muzaki, XIX/2, p. 70—71.
198	Luptele pentru Cerneţi au avut loc in sept. 1800 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 290—292). Trupele de cîrjalii care au atacat Cerneţul au fost respinse de unitatea locală de panduri (Hurmuzaki, XIX/2, p. 69).
199	Despre arderea Tîrgului Jiu la 1802 (nu 1800!), vezi Fotino, IIr p. 197; Hurmuzaki, SN, IV, p. 372; Zilot Românul, p. 29—30 şi Ion Dascălu, însemnări de pc cărţi (MO, 1954, nr. 7—8, p. 242). Cea mai interesantă şi completă însemnare despre aceste împrejurări sună astfel: „La leatul 1802 apr<ilie> 27, dumineca lingă sară, la două săptămîni după paşti, au călcat cîrjaliii oraşul Tîrgul Jiului, arzînd toate casăle, tăind şi robind şi oameni. Şi după ce au şezut o săptămîn<ă> în Tîrgu Jiului, apoi s-au arădicat şi s-au dus la satul Stăneştii şi acolo au şăzut alt<ă> săptămîn<ă>. Au ars toate satele si sfintele biserici după supt munte şi acolo mulţi oameni au robit şi au tăiat, fiind ca la o mie de cîrjalii. Şi mai marele lor era Manah Ibraim. Şi dă acolo, păscăind, s-au dus la Ocnele Mari, arzînd toate casăle pă drum, şi sfînta mănăstire Polovragi. Şi, fiindu-lc trecerea prin acest sat Româneşti <Gorj>, multă stricăciune şi pagubă au făcut, luînd şi un rob, pă Ioan sin popa Nicolae. Şi la mulţi oameni au tăiat şi urechile. Şi după dînşii viind nazirul de la Brăila cu vreo cinci sute dă turci, cu cazaci (sic) cu tunuri, oaste împărătească, s-au aşezat aici în satul Româneşti, şăzînd o săptămînă, cît au şăzut şi cîrjaliii în Tîrgu Jiu. Şi viind cîrjaliii aicea dă s-au bătut cu dînşii, au ars şi multe casă dintr-accst sat şi sfînta biserică au făcut-o metereză, sfărîmîndu-i tîmpla toată şi icoanele, rămîind numai păreţii. Au fost făr-de slujbă opt luni, pîni la dechcmvr<ie> în 20. Şi adueîndu-să sfinţia sa părintele protopop Andrei, au tîrnosit-o şi au sfinţit-o. Şi toată ţara şi boerii au fugit peste munte; aflîn-du-să domn ţării maria sa Mihai vod<ă> Suţul, au fugit cu toţi boierii din Bucureşti în Braşov. Şi spre a şti pricina în ce chip s-au întîmplat, am însămnat aicea, aceasta: 1802 apr<ilie> 27. Gheorghiţă Despescu".
în continuare, de altă mină: „Acest boeri ce au scris şi iscăleşte mai sus, după cum au scris, adevărat este. Şi robul ce-1 arată că s-au robit îmi este mie frate şi nici pînă acum au venit, nici s-au mai auzit unde se află. Şi cel ce iscăleşte mai sus, în anul trecut la l<ea>t 1806, în luna lui mai 7, l-au chemai* D<u>mnezeu	Eu am scris în zilele mării sale Cos<tan)d<in) Alexandru
lpsilant voevod, cînd avea măriia sa război cu turcii, avînd muscali ostaşi măriia sa, 1807 iunie 24. . ." (D. Bălaşa, Din însemnările micilor cronicari, în „Ramuri", 1979, nr. 1, p. 10).
Un alt martor ocular nota, la 4 mai 1802, că „hoţii cîrjalii" au fost înconjuraţi la Tg. Jiu de „oastea împărătească" (otomană) (N. Iorga, Studii şi doc. VIII, p. 119).
151
200	La 20 april/2 mai 1802, Stan Popovici nota că tîrgul Craiova „s-a spart ieri, toţi negtistorii ridicase mărfurile şi eşise vorba ca să fie trecut şi Pazvantoglu înŢara Românească" (N. Iorga, Studiişi documente, VIII, p. 119). Vezi şi Hurmuzaki, SN, IV, p. 368.
201	Despre arderea mănăstirii de cîrjalii vezi I. Ionaşcu, Contribuţii la istoricul mănăstirii Hurezi, p. 134; N. Iorga, Studii şi doc., XV, p. 329 şi MO, 1954, nr. 7—8, p. 424.
202	Mai multe amănunte la Zilot Românul, p. 61 — 64.
203	La 23 april/4 mai 1802 două mari detaşamente de cîrjalii au trecut Dunărea; sub comanda lui Manaf Ibrahim au înaintat prin Maglavit, Moţă-ţei, Pleniţa, după care au atacat bîlciul din Cleanov; puţini din cei aflaţi acolo au scăpat „cu mare groază" (Fotino, II, p. 197; Hurmuzaki, SN, IV, p. 372— 373; N. Iorga, op. cit., VIII, p. 118). Naum Rîmniceanu relatează la rîndu-i: „au năvălit în cele 5 districte (judeţe) de la Vidin armate cu doi căpitani, pe două drumuri, cu Cusanizal de la Calafat, venind de-a dreptul la Caracal, lăsînd pe Ibrail nazir cu urdia lui în urmă. Iar Mustafa Ibraim, lovind iarmarocul Clianovei la Mehedinţi şi luînd sclav pe serdarul Dincă Bibescu cu soţia sa, au trecut de la Tîrgu Jiului la Ocnele Mari ale Vîlcei şi au venit şi acesta la Caracal, ameninţînd să treacă rîul Olt şi să năvălească spre Bucureşti, făcînd multe rele pe drumul pe unde au trecut, ucigînd pe mulţi locuitori şi pe unii ciuntindu-i" (Cronicarii greci, p. 265). Multe amănunte despre „a doua trecere a tîlharilor cîrjalii" în Ţara Românească la Zilot Românul, p. 55-63.
204	Zilot Românul (p. 41) arată că domnul s-a întors vesel la Bucureşti „ca (şi) cum ar fi făcut izbîndă şi ca (şi) cum cu vrednicie şi vitejie s-au izgonit pazvangii, lucru de tot împotriva adevărului".
205	Este curios că Dionisie Eclesiarhul — aflat în Oltenia — nu vorbeşte nimic despre „spargerea" Bucureştilor în mai 1802 de teama atacurilor cîr-jaliilor, despre care se spunea că au trecut Oltul; evenimentul este povestit pe larg de-Zilot Românul, p. 67—80. El precizează: „La şaisprezece mai vezi oraşul în stare, / La nouăsprezece mai puişor de om n-are".
„Spargerea" Bucureştilor de teama atacului cîrjaliilor este înregistrată şi de alte izvoare contemporane: pe o carte din comuna Doiceşti—Dîmboviţa se înseamnă: „La leat 1802, mai 12, s-au spart Bucureştii de frica cîrjaliilor" (R. Gioglovan şi M. Oproiu, op. cit., p. 285, nr. 710). „Pe la 15 mai s-au ridicat boierii şi locuitorii din Bucureşti", notează D. Fotino, II, p. 199. Groaza a fost atît de mare încît „în trei zile au plecat peste 4 000 de căruţe, iar pentru o căruţă cu doi cai se cere 150 de piaştri", nota Merkelius (Relaţii româno-bulgare, p. 243).
Un alt martor, Nicolae, logofătul episcopiei Argeş, pune evenimentul tot la 15 mai 1802, cînd „dintr-o spaimă a unui turcu hoţ, anume Manaf Ibraim, carele prădînd şi arzînd multe orâşe i sate de dincolo de Dunăre, spereindu-se lăcuitorii din Bucureşti, s-au strămutat tot oraşul, încă şi domnul ţării, Mihail vodă Suţul, ce domnea aicea, trecînd domnul şi toată boierimea în cetatea Braşovului, unde am fugit şi noi, şăzînd acolo doao luni deplin, pînă, din porunca împărătească, au venit măriia sa, Alexandru Suţu v<oe)v<o)d din Moldova aicea în Bucureşti şi au strînsu ţara la loc, iar alţi din lăcuitorii din satele de la munte şi pe unde au putut s-au dat în lături" (Corfus, însemnări, p. 26).
După Naum Rîmniceanu, la „1802 mai 19, luni, Mihail vodă, prefăcîn-du-se că se teme de năvălirea asupra Bucureştilor de către Manavi şi chirzalizi (= cîrjalii), a fugit la Braşov cu toţi arhiereii şi boerii; au sfărîmat pe lîngă
152
aceasta nu numai oraşul Bucureşti, dar şi toată ţara şi au fugit unii în Ţara Nemţească şi alţii la munţi" (Cronicarii greci, p. 265).
O carte „s-au isprăvit dă scris la l<ea)t 1802, avg<u>st 27, zioa aceia era joi la 3 ş-un sfert nemţeşti ceasuri, în cetatea Braşovului, cînd ne aflam băjănari pentru Pazvantuol, din Bucureşti" (Bibliografia analitică, p. 392).
206	Vezi şi Zilot Românul, p. 29, care afirmă că cine putea „îşi trimitea înăuntru în Ţara Nemţească (= Transilvania) din averile lor", ţinînd prin curţi care tocmite cu luna pentru a fi gata de fugă. La 7 febr. 1803 se spunea: „plus de 30 000 Vallaques qui l'annee derniere ont quitte leurs foyerspour se retirer tant en Transylvanie qu'au delâ du Danube reviendraient dans leur patrie regeneree" (Hurmuzaki, SN, IV, p. 483).
207	La 9 dec. 1802 un contemporan nota că „toţi turcii din dnci judeţe (oltene) s-au rădicat" (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 123). Despre retragerea turcilor rebeli — în urma somaţiei consulului rus Kiriko la Vidin — vezi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 204, 208, XIX/2, p. 83. Pentru pustiirile săvîrşite de Kara Mustafa în Oltenia, sultanul S?lim al IlI-lea a oferit domnului 100 000 de taleri ca despăgubire (BAR, DLXXXII/27 a).
208	Cf. şi Zilot Românul, p. 42, care afirmă că vodă Moruzi a obţinut mazilia „cu meşteşugareţele sale mijloace". Vezi şi Hurmuzaki, XIX/2, p. 105.
209	în
iunie 1802, mitropolitul, episcopii şi boierii munteni, refugiaţi la Braşov, arătau Porţii că în 4 ani şi jumătate cei trei domni care s-au schimbat (Hangerli, Moruzi şi Suţu) au ridicat din ţară enorma sumă de 48 000 de pungi de bani, adică 24 de milioane de taleri, din care nici jumătate nu s-au folosit pentru nevoile ţării; cel mai mult realizase AL Moruzi: 31 000 de pungi \ (Hurmuzaki, SN, IV, p. 396).
în aceeaşi vreme, un străin nota cu uimire faptul că „ţăranii din acest principat (Ţara Românească) sînt aproape cu desăvîrşire istoviţi în urma dărilor grele şi necontenite care îi apasă de zeci. de ani. Se împlinesc, prin mijloacele cele mai brutale, de la nişte oameni al căror întreg avut consistă într-o pereche de boi şi una pînă la două vaci, nişte dări care se ridică pînă la 120 lei pe an. Aceste împrejurări făcîndu-se şi mai grele în urma rebeliunii de la Vidin, aceşti nenorociţi sînt aduşi la disperare" (R. Rosetii, Arhiva senatorilor din Chisinău şi ocupaţia rusească din 1806—1812, I, Bucureşti, 1909, p. 11).
210	Marele cutremur din 14 octombrie 1802 — cînd „au căzut biserici multe şi case", printre care şi celebrul turn al Colţei, „iar din casele boereşti şi din cele de obşte prea puţine au scăpat zdravene" — este evocat de numeroase documente şi însemnări contemporane. Vezi Corfus, însemnări, p. 247—250. Cutremurul s-a produs însă după mazilirea lui Moruzi, în timp ce noul domn, Constantin Ipsilanti, intrase în ţară, Vezi Cronica lui Ioan Dobrescu, p. 320.
211	Vezi Cronicarii greci, p. 265, unde se spune: „1802 iunie 29. Au venit din Moldova la Bucureşti domnitor Alexandru Nicolae Suţu voievod, numit de împărăţie domnitor peste amîndouă Principatele, al Valahiei şi al Moldaviei". La 11/23 iunie 1802 consulul rus de la Iaşi, Vasili Feodorovici Malinovski, anunţă pe V.P. Kociubei că Al. Suţu, domnul Moldovei, a fost numit domn al ambelor principate (Hurmuzaki, SN, IV, p. 388). Vezi şi Zilot Românul, p. 42, unde se arată că, în oct. 1802, a venit domn Mihai Suţu. El.dă multe amănunte despre această domnie.
212	Pavel I fusese asasinat la 23 martie 1801, deci înainte de domnia lui Alexandru Suţu, cînd domnea Alexandru I.
153
213	La 28 mai 1802 viceconsulul L. Kiriko confirmă lui V.F. Malinov-ski trimiterea memoriului boierilor munteni către ţar prin care solicită protecţia şi ajutorul Rusiei (Hurmuzaki, SN, IV, p. 380). La 10 iunie 1802 boierii Ţării Româneşti refugiaţi la Braşov cer ţarului Alexandru I sprijinul şi protecţia Rusiei (ibidem, p. 385). La 5 iulie acelaşi an, boierii refugiaţi la Braşov îşi exprimau „la plus grande consternation" pentru faptul că nu primiseră încă nici un răspuns la cele trei memorii adresate ţarului Alexandru {ibidem, p. 412). Ca urmare a acestor memorii, diplomaţia ţaristă a impus Porţii să prevadă într-un act separat cîteva din cererile boierimii, printre care aceea ca termenul de domnie să fie de 7 ani (ibidem, p. 414). Mai trebuie să amintim şi de jalba adresată de aceiaşi boieri împăratului Francisc, la 11/23 iunie 1802, prin care descriu starea disperată a Ţării Româneşti datorită devastărilor comise de bandele lui Pazvantoglu (R. Rosetti, Arhiva senatorilor, I, p. 14—15).
214	în sept. 1802 Andrei Jakovlevici Italinski, elciul Rusiei la Poartă, transmitea cererea boierilor munteni de a li se da ca domn pe Constantin Ipsilanti, cerere fondată pe buna impresie lăsată de acesta cit timp fusese domn al Moldovei în 1799—1801 (N. Iorga, Acte şi fragmente, II,p. 371 — 372).
216	Vezi Naum Rîmniceanu, care precizează: „1802 august. S-au mazilit domnitorul Alexandru voievod Suţu. Boierii fugiţi în Braşov cu arzmagzar către Poartă, prin elciul de acolo rusesc, Tamara, prin insistenţa Rusiei, au reuşit a numi pe Constantin Alexandru Ipsilant voievod, domn Vala-hiei pe 7 ani; şi după puţin s-au rînduit prin acelaşi consul rusesc şi Moruzi domn în Moldova, iarăşi pe 7 ani. Domnitorul Ipsilante au adus aicea şi următorul hatişerif împărătesc, cuprinzînd şi unele prerogative pentru ţară, ce le-au cerut Rusia" (Cronicarii greci, p. 265). Vezi şi Efemeride, p. 145— 146; Hurmuzaki, SN, JV, p. 426, 445—446 şi R. Rosetti, op. cit, I, p. 21—25.
Despre numirea ca domn a lui Costantin Ipsilanti vezi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 229—230 şi Relaţii romăno-bulgare, p. 244. Firmanul de numire ca domn s-a citit în divan în noiembrie 1802 (Fesaar de monumente istorice, II, p. 307-308).
216	La 21 ian. 1803 Manaf Ibrahim a trecut Dunărea pe ghiaţă cu 5 000 de oameni în Oltenia „qu'il a d’abord fait une requisition de chevaux pour artillerie, de vivres et de fourrages dans le district de Craiova" (Hurmuzaki, SN, IV, p. 480). Vezi şi ibidem, p. 481, 48 1. La 7 febr. 1803 se aflase că Manaf Ibrahim s-a retras din Oltenia {ibidem, p. 488). în april 1803 se afirma că Ibrahim făcea să tremure Valahia şi că toată lumea căuta să fugă (Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 283). Vezi şi Zilot Rombul, p. 82.
217	Data corectă este 1802. într-o însemnare în limba greacă se spune: „1801 octombrie 8, a luat domnia Mihail voevod Suţu în Ţara Românească şi, fugind (el) în Ţara Nemţească, a ajuns Alexandru Suţu vechil al Ţării Româneşti, avînd şi Moldova", aceasta pînă la 19 august 1802, cînd a luat domnia Constantin Ipsilanti (RI, 1931, p. 329). Despre numirea acestuia ca domn vezi şi notele 214—215.
218	Despre corespondenţa schimbată de C. Ipsilanti cu Pazvantoglu, vezi documentele din 13 nov. 1802 şi 19 mai 1803 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 445—446 şi 514). Paşa de la Vidin comunica ambasadorului rus V.S. Tamara că principele se bucura din partea sa „d'une consideration bien plus grande que celle dont ont joui ses predecesseurs" {ibidem, p. 482).
La 13 ian. 1803 Pazvantoglu ceruse domnului 1 000 de pungi de bani (500 000 de taleri) {ibidem, p. 475). La 19 mai 1803 C. Ipsilanti comunica lui A. Italinski că primise o nouă scrisoare de la Pazvantoglu prin care acesta
154
îi cerea 100 000de piaştri pînă în septembrie (Hurmuzaki, SN, IV, p. 514), Cînd domnul i-a răspuns că nu-i poate plăti suma, Pazvantoglu a replicat că-1 poate forţa, arestînd pe caimacamul de la Craiova (ibidern, p. 517). Aceste cereri repetate de bani au determinat intervenţia ambasadorului rus Ita-linski la Poartă (ibidern, p. 522—523).
Despre excesele săvîrşite de turci vezi scrisoarea consulului francez Sainte-Luce la Bucureşti din 21 iunie 1805, care arată: „on enlevait de force Ies paysans et leur bestiaux. On massacrait partout ou Ton trouvait de la resistance. L'hospodar (= domnul) attendait, dans Ies plus vives alarmes, Tissue d'un evenement si deplorable" (Hurmuzaki, XVI, p. 684). La 17 sept. 1805 acelaşi autor bine informat arăta că ispravnicii mergeau prin judeţe şi ridicau tot ce puteau din noua recoltă, care nu ajungea nici pentru consumul intern (ibidern, p. 690).
219 Marele incendiu din 1804 (nu 1806!) este evocat de numeroase însemnări contemporane: „La leatu 1804, la avgust 28, în domniia mării sale luî vod<ă> Co<stan)din Ipsilant, s-au întîmplat de s-au aprinsu Bucureştii) şi au ars Tîrgu din Năuntru <cu> totul: 1 900 de case cu prăvălii cu totul" (Bibliografia analitică, p. 346). Vezi şi mărturiile citate de N. Stoi-cescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, p. 15 şi Hurmuzaki, XVI, p. 668—669. Descrierea lui Dionisie Eclesiarhul este una din cele mai detaliate ce ni s-au păstrat. Vezi, spre comparaţie, şi descrierea din Cronica lui Ion Dobrescu, p. 321.
220	Este foarte interesantă observaţia lui Dionisie despre măsurile luate de Constantin Ipsilanti cu privire la îndreptarea uliţelor.
221	După cum declara el însuşi, generalul Horace Sebastiani a ajuns la Bucureşti la 28 iulie 1806, în drum spre Istanbul (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 346). La 23 iulie (stil vechi) 1806, C. Ipsilanti expunea lui A.Czar-toryski discuţiile avute cu noul ambasador francez la Poartă, care-1 suspecta că este partizan al Rusiei (Hurmuzaki, SN, IV, p. 634). Trecerea solului francez este înregistrată şi de Naum Rîmniceanu: „1806 iulie. A trecut Se-bastian prin Craiova şi Bucureşti şi s-a dus în Constantinopol, trimes de Franţa, pentru ca să susţie alianţa Porţii cu Franţa" (Cronicarii greci, p. 267).
222	Sebastiani nu era în nici un fel rudă cu Napoleon; el a fost trimis de împărat ca ambasador la Poartă cu misiunea de a întări alianţa franco-otomană împotriva Rusiei. Vezi Ed. Driault, La politique orientale de Napoleon 1806—1808, Paris, 1904 şi I. Vernon-Puryear, Napoleon and the Darda-nelles, 1802—1815, Berkeley-Los Angeles, 1951, p. 124.
223	Vezi şi Zilot Românul, p. 83, unde se spune că Alecu vodă Suţu (nu Constantin!) vina domnia Ţării Româneşti „prin elciul franţuzesc de la Ţarigrad".
224	în instrucţiunile date lui Sebastiani la plecarea din Paris se spunea: „Des Grecs perfides et secretement seditieux, tels que Ies Moruzzi et Ies Ipsilanti, doivent etre un objet perpetuei de crainte, de defiance et de severite par la Porte" (Urechia, IX, p. 27) După conversaţia cu Ipsilanti — dîndu-şi seama că domnul este omul Rusiei — Sebastiani l-a avertizat că are să-l denunţe la Poartă, ceea ce a şi făcut (Fotino, II, p. 220).
Referindu-se la C. Ipsilanti — considerat mare duşman al Franţei — la 27 april. 1803, Sainte Luce scria lui Talleyrand: „II est la creature de la Russie... La chimere du Prince Ypsilanti est d'etre independant de la Sublime Porte et de voir perpetuer dans sa familie la Principaute de Vala-chie... Ce Prince deteste generalement tous Ies Frangais" (Rosetti, Arhiva senatorilor, I, p. 20—31). La 11 febr, 1806 acelaşi consul anunţa pe ministrul
de externe al Franţei că ştirea victoriei de la Austerlitz l-a adus pe domnul Ţării Româneşti „dans une sorte de stupidite qui degenere souvent en fero-cite". Buletinele de victorie, pe care Saint Luce le tradusese în limbile greacă şi română şi le răspîndise în public, „bont exaspere" (Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 588).
225	La 29 august 1806 (stil nou), Sebastiani anunţa în Franţa că, „ieri", sultanul Selim al IlI-lea a mazilit pe C. Ipsilanti, cu toate protestele elciului Rusiei, A. Italinski (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 348). Vezi şi ibidem, p. 352 şi A. Oţetea, Contribution, p. 287—288.
La 11/23 august 1806, ambasadorul Rusiei la Poartă comunica hotă-rîrea Porţii de a-1 mazili pe C. Ipsilanti în urma insistenţelor lui Sebastiani (Hurmuzaki, SN, IV, p. 636).
226	După Zilot Românul, p. 83, C. Ipsilanti ar fi fost anunţat de „elciul rosesc. .. să fugă să-şi scape capul".
227	Dionisie nu precizează ziua, luna şi anul cînd a plecat Constantin Ipsilanti. Mazilirea şi plecarea acestuia din Bucureşti este evocată în numeroase însemnări contemporane: „August 17, 1806, s-au mazilit Constantin voivod Alexandru Ipsilant; iar în octombrie 15 au venit cu multă oaste moschicească" (R. Gioglovan şi M. Oproiu, op. cit., p. 60, nr. 101); „la leat 1806, aug<ust> 16, joi, la ceasul II, au fugit Costandin vodă Ipsilantu în Ţara Nemţească, de frica înpărătească" (N. Iorga, Studii şi doc., XV, p. 362 şi Corfus, însemnări, p. 27). Un alt martor pune evenimentul la 15 august (ibidem). într-o altă însemnare se arată: „august 16, 1806, fiind domnu aici în ţară măriia sa Costandin voevod Ipsilant, într-o zi joi, pre la 10 ceasuri din zi, au eşit domnul cu toată casa mării sale, împreună şi cu nişte zaporo-jeni, ce-i avea de mai-nainte la curtea domnească, luînd şi doao tunuri ale scaunului ce era în curte şi au plecat la Braşov, însă tunurile le-au trimis înapoi de la Cîmpina; şi de la Braşov au plecat în Rosiia" (ibidem, p. 28).
Vezi şi Naum Rîmniceanu, care spune: „1806 august 15, ziua joi, pe la orele 9 din zi, încunoştiinţat Constantin vodă Ipsilant că este mazil şi că vine în contra lui capugi-başa împărătesc, au fugit din tron cu repeziciune şi cu boerii greci ai săi şi s-au dus în Rusia, prin ţara nemţască (Transilvania), aşezîndu-să la Cameniţa" (Cronicarii greci, p. 268). Singurul care explică motivele mazilirii lui C. Ipsilanti este Zilot Românul, p. 83, care aminteşte şi de amestecul său în răscoala sîrbilor.
Vezi şi cartea deschisă adresată de divan ispravnicilor, la 17 august (stil vechi) 1806, în care se spune că, în ziua precedentă, „la lo ceasuri din zi", domnul plecase „fără de veste", spunînd că se duce la moşia sa Afumaţi, după care „au apucat drumul Braşovului către Ţara Nemţească" (Urechia, IX, p. 42). Vezi şi Hurmuzaki, XVI, p. 742 si R. Rosetti, Arhiva senatorilor, I, p. 66-67. .
Despre fuga lui C. Ipsilanti din Ţara Românească vezi scrisorile sale din 31 august 1806, cînd se afla la Cameniţa, laP.P. Panaitescu, Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc, 1806—1812, Bucureşti, 1933, p. 30-32.
228	Despre relaţiile lui Constantin vodă Ipsilanti cu Rusia a se vedea P.P. Panaitescu, Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu .guvernul rusesc; Alex. Vianu, Din corespondenţa lui C. Ipsilanti cu Rusia (1806) („Romano-slavica", 10, 1964, p. 467—470); idem, Din relaţiile lui Constantin Ipsilanti cu Rusia (1803) („Analele Univ. Bucureşti", istorie, 13, 1964, p. 143—154).
229	Tersenlikoglu paşa nu avea cum să mai ceară provizii deoarece fusese asasinat la 12 aug. 1806, deci înainte de fuga lui C. Ipsilanti (Hurmu-
156
zaki, XVI, p. 737); în plus, fostul aian de Rusciuk „etait devenu l'ami intime du Prince Ipsilanti" (ibidetn, p. 747). Despre năvălirea trupelor lui Pazvan-toglu în Oltenia vezi memoriul divanului Ţării Româneşti din 17 sept. 1806 şi raportul consulului francez (ibidetn, p. 753, 760) şi Urechia, IX, p. 51 — 53.
230	La 4 oct. 1806 se spunea că Pazvantoglu a profitat de schimbarea domnului şi a făcut o nouă incursiune în districtul Craiova; i s-au trimis 250 de pungi (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 354). Vezi şi ibidetn, XVI, p. 764, 776. La 25 oct. 1806, consulul Franţei anunţa că Pazvantoglu cerea din nou 1 500 de pungi (750 000 de taleri!), ameninţînd că altfel va trece prin foc şi sabie Ţara Românească (R. Rosetti, op. cit., I, p. 92). Peste cîteva zile, la 8 nov., acelaşi consul scria: „Ies cinq districts de la petite Valachie sont entierement deserts et ne se pourront se relever de longtemps" (ibidetn, p. 94).
231	Naum Rîmniceanu ne oferă date mai precise: „1806 august 6, ziua marţi. Au fost îmbrăcat cu cavade în Constantinopol Alexandru voievod Suţu ca domnitor în Valahia, de asemenea şi Scarlat vodă Calimah ca domnitor în Moldova. Mare dragoman la Poartă s-au făcut banul Alecu Hangerli" ; în Efemeride, p. 147—153, se spune: „Sîmbătă, 11 august 1806, către seară, Alecu vodă Suţu a îmbrăcat caftan pentru Vlahia, mazilindu-se Constantin vodă Ipsilanti, iar Scarlat Callimah beizadea, marele dragoman al puternicei împărăţii, pentru Moldova, mazilindu-se prea înălţatul meu domn Alexandru vodă Moruzi... Cu aceste neaşteptate schimbări de domnie care se făcuseră la instigaţia francezilor şi a solului lor, Sebastiani, care avea mare trecere..., cîrmuitorii împărăţiei au rupt înţelegerile din urmă... privitoare la Vlaho-Bogdania... La 12 ale aceleiaşi (noiembrie), a venit ştire că vodă Constantin Ipsilanti, luîndu-şi familia lui, pe cei din jurul lui..a plecat în Rusia, din Bucureşti, lăsînd acolo caimacamii... Puternica împărăţie a început şi ea să se gătească de război împotriva Rusiei".
Despre numirea ca domn a lui Alexandru Suţu vezi scrisoarea acestuia către Sebastiani din 24 aug. 1806, prin care-şi exprimă admiraţia faţă de Napoleon (Hurmuzaki, XVI, p. 741).
232	La 25 august 1806 boierii caimacami trimişi de noul domn au sosit la Bucureşti; în aceeaşi zi boierii munteni trimiteau un arz la Poartă, mul-ţumindu-i pentru numirea unui domn înţelept şi blînd (Urechia, IX, p. 45—
47)-
233	Pavel I a fost asasinat la 23 martie 1801 de adepţii, apropierii de Anglia, printre care se afla şi fiul său, Alexandru I. Ştirea este înregistrată şi de Naum Rîmniceanu: „1801 martie 24. Ucigîndu-se împăratul Rusiei Pavlu (Pavel) Petrovici de către oamenii curţii, pentru că ar fi în consens cu franţujii; prin conlucrarea englejilor, au luat tronul rusesc fiul său. Acesta au întărit pacea cu francezii sub condiţiile următoare" (Cronicarii greci, p. 264). Textul este reprodus de autor în ms. 322 de la BAR (unde sînt reproduse şi alte texte de acelaşi fel).
Despre împrejurările uciderii lui Pavel I — despre care fiul său, noul ţar Alexandru I, a afirmat că a murit de apoplexie — vezi Henri Troyat, 1801. Sfîrşitul ţarului Pavel I („Magazin istoric", 1984, nr. 6, p. 57—62) {capitol din lucrarea Alexandre I-er, le Sphinx du Nord, Paris 1980).
234	După alte ştiri, fostul domn a comunicat ţarului că turcii sînt nepregătiţi pentru război şi că nu vor putea opune nici o rezistenţă trupelor ruseşti, care vor putea astfel ocupa uşor Moldova şi Valahia „en donnant la main aux Serbes" (Urechia, IX, p. 62).
157
235	La 17 oct. 1806 consulul francez anunţa că Alex. Suţu va intra în Bucureşti la 19 oct. (Hurmuzaki, XVI, p. 773).
236	Napoleon a fost proclamat împărat la 18 mai 1804; după plebiscitul din 6 nov., a fost încoronat la 2 dec. 1804.
237	Rusia s-a aliat cu Anglia împotriva lui Napoleon la 11 april 1805; la 9 august a aderat la alianţă şi Austria, ale cărei oştiri au fost înfrînte la Ulm, la 20 oct. 1805, Viena fiind ocupată de Napoleon la 12 nov. 1805. Vezi şi Cronicarii greci, p. 267, unde se dau mai multe amănunte.
238	La 16/28 oct. 1806, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Ivan Ivanovici Michelson să treacă Nistrul, fără declaraţie de război (A.N. Petrov, Voina Roşii i Turţei, 1806—1812 gg, I, p. 375—379). Motivele erau: de a
* contracara planurile franceze relative la ţările române, a proteja Ţara Românească faţă de pretenţiile lui Pazvantoglu şi a întări încrederea sîrbilor în Rusia (Hurmuzaki, SN, IV, p. 643). Vezi şi R. Rosetti, Arhiva senatorilor, I, p. 99-102.
239	Cf. şi Naum Rîmniceanu: „1806 octombrie 11, ziua joi, în care era să se facă marele alai domnesc, s-au mazilit şi domnul Suţu şi domnul Calimah, şi la 14 octombrie, duminică, s-a dus cu toată familia Suţu la împărăţie şi curînd după aceia şi Calimah, trecînd pe la Afumaţi, fiindcă din ordinul Porţii, prin intervenţia Rusiei, s-au numit domn pe termen de 7 ani iarăşi Ipsilant în Valahia şi Moruz în Moldova, care, viind numai pînă la Focşani şi auzind de venirea armatelor ruseşti, s-au reîntors la Bucureşti, şi de acolo, luînd împreună cu el şi pe banul Gheorghe Mavrocordat, fugind de la Cameniţa, au trecut la Rusciuc" (Cronicarii greci, p. 268). Vezi şi raportul consulului francez din 25 oct. 1806 (stil nou), în care se spune că principele a primit mazilirea înainte de instalarea sa oficială (Hurmuzaki, XVI, p. 776).
La 18 oct. 1806, sultanul scria lui Napoleon, numit „Padichach de Fran-ce", că a trebuit să consimtă la reintegrarea lui C. Ipsilanti şi Moruzi, în urma ameninţărilor ambasadorilor Rusiei şi Angliei; el recunoştea, totdeodată, că, prin destituirea celor doi voievozi, erau încălcate capitulaţiile ţărilor române unde se prevedea că termenul de domnie era de 7 ani, (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 354—355).
240	La 14 oct. 1806, divanul Ţării Româneşti anunţa locuitorilor venirea oştilor ruseşti, precum şi faptul că „peste cinci saşe zile" era aşteptat la Bucureşti domnul C. Ipsilanti (Urechia, IX, p. 67—68).
Principala lucrare pentru luptele purtate în cursul războiului ruso-turc din 1806—1812 este relatarea generalului rus de origine franceză Langeron, publicată de Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 108—390. Pentru situaţia ţărilor române sub ocupaţia rusească multe amănunte se găsesc la Radu Rosetti, Arhiva senatorilor de la Chişinău şi ocupaţia rusească de la 1806—1812, 4 voi., Bucureşti, 1909 (extras din ÂARMSI).
241	Cf. Naum Rîmniceanu: „1806 noiembrie 10, ruşii în puterea articolului 4 a noii alianţe cu Poarta, cea de 9 ani, au pogorît armate în Moldova, călcînd însă alianţa, îndată ce-au trecut confiniile, au apucat cu hapca, fără de război, cele două castre amice turceşti, Hotinul şi Benderul" {Cronicarii greci, p. 269). „La 19 noiembrie, a venit Halii Tatarul cu o scrisoare a mării sale de la Buzikioiu şi cu ştirea la Poartă că generalul principe Pro-zorovski şi generalul Miloradovici, cu o parte a oştilor ce se aflau de cîtăva vreme în Lehia şi în împrejurimile Cameniţei, au trecut rîul Nistru şi au cucerit fără luptă cetatea Hotinului, spunînd muhafizului şi celorlalţi că
158
vor stăpîni cetatea cu ştirea puternicei împărăţii şi ca prieteni". (Efemeride, p. 151). Vezi şi Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 362 şi XVI, p. 791 — 797.
242	După Zilot Românul (p. 84), firmanul de numire a lui C. Ipsilanti a fost trimis în Rusia, „unde se afla fugit".
243	Naum Rîmniceanu precizează: „1806 noiembrie 30. Au intrat în Bucureşti armatele lui Mustafa bairactar, aian de Rusciuc, pînă la 12 000, dintre care generali superiori era: Kiose Ahmet, chehaia al său, Aidi paşa Ikituili, Mahmet Tiranul, Kel Aii, Nuzul Emeni Ibraim şi alţii".
244	„1806 decembrie 11, ziua marţi, s-au lovit turcii cu ruşii la Her-binţi (= Fierbinţi) şi Glodeanu pe Ialomiţa, s-au ucis un comandant rus (care s-au adus după aceia şi s-au înmormîntat în Mitropolie, cu onoare) şi zdrobindu-se turcii au fugit la Bucureşti, iar boierii pe ascuns au fugit la munţi cu familiile lor; au fugit unii şi înlăuntrul ţării nemţeşti, adică: boierul banul Manolache Brîncoveanu, boierul vornic Grigorie Brîncoveanu, boierul banul Dimitrie Racoviţă, boierul banul Costache Ghica, boierul vistier Constantin Filipescu şi boierul logofăt Grigorie Ghica". {Cronicarii greci, p. 269). Cf. şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 322, care arată că bătălia de la Glodeanu a avut loc la 8 dec. 1806. Vezi şi Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 376 şi XVI, p. 808-809.
245	Consulul francez Lamare fugise la Rusciuk, de teama ruşilor (ibi-dcm, p. 808). Consul rus era Luca de Kiriko, iar englez Francis Summerers.
246	Vezi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 322, care afirmă că la mănăstirea Radu vodă existau „ca vreo sută şi cincizeci de arvaţi", rămaşi de la C. Ipsilanti, care au rezistat turcilor. După Zilot Românul (p. 84), erau 300 de harvaţi închişi la Radu vodă. Povestirea celor trei cu privire la aceste evenimente este destul de asemănătoare.
247	Cf. şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 322—323, care povesteşte evenimentele într-o mod asemănător, ceea ce arată că cei doi au fost martori ai acestor întîmplări.
248	Vezi şi ibidem, p. 323, unde se spune că turcii au fost goniţi din Bucureşti de arvaţii de la Radu vodă şi de „norod mult, călărime". Şi alte însemnări contemporane consemnează faptul că la luptele din 1806 au participat şi locuitorii din Bucureşti: „fiindu mulţi turci în Bucureşti de frica muscalilor fugiţi, orăşenii cu oareşce arnăuţi, luîndu-să după dînşii, pre mulţi i-au tăiat" (Corfus, însemnări, p. 320). Vezi şi Hurmuzaki, XVI, p. 809.
249	Anul este greşit: 1808, în loc de 1806, deşi Dionisie declară că se afla in Bucureşti la acea dată. (Aceasta dovedeşte că a scris mai tîrziu, din amintire.) Venirea oştilor ruseşti la Bucureşti în 1806 este evocată şi de alte însemnări contemporane: „la leat 1806, dechemvrie 13, au venit muscalii în Bucureşti, la 3 ceasuri din zi; iar turcii, dacă au auzit tunurile muscalilor, n-au mai stătut în Bucureşti, ce au fugit; şi s-au luat cazacii după ei şi i-au ajuns pă la Odăi şi i-au tăiat rău" (N. Iorga, Studii şi doc., XV, p. 362 şi R. Gioglovan — M. Oproiu, op. cit., p. 286, nr. 712).
După o altă însemnare, trupele ruse „cum au sosit la Colintina, au datu 3 tunuri; şi cum au auzit turcii tunurile, au început a fugi din tîrgu şi au eşitu la Văcăreşti şi s-au luat cazacii după dînşii şi i-au ajunsu păcei după jos la Odăi şi i-au tăiatu pă toţi cîţi au fostu, ca la 400, iar cei călări apucase de fugise mai de dimineaţă" (Corfus, însemnări, p. 85). Vezi şi ibidem, p. 86. Naum Rîmniceanu notează: „1806 decembrie 13, ziua joi, la 6 ore din zi, au fugit toţi turcii din Bucureşti şi au intrat armatele ruseşti cu generalul poruşcic Miloradovici" {Cronicarii greci, p. 269).
159
250	în proclamaţia sa către ţară, C. Ipsilanti arată că a sosit „la domnescul nostru scaun din cinstita politie a Bucureştilor" la 15 dec. 1806 (Urechia, IX, p. 101). Naum Rîmniceanu precizează: „1806 decembrie 15, ziua sîmbătă, pe la 3 ore din noapte, au intrat domnitorul Constantin voievod Ipsilant în Bucureşti, înpreună cu anşef-generalul Michelson. Şi domnitorul au tras la casa boierului Ghica cel bătrîn, iar Michelson la casa boierului vistier Filipescu" (<Cronicarii greci, p. 269). într-o altă însemnare contemporană se spune: „1806. Să se ştie cînd au fugit Constantin Ipsilant la muscali, în luna lu august 16 zile la 7 ceasuri din zi; şi au venit cu muscali în Ţara Românească în luna lui decembrie 12, la 7 ceasuri din zi la leat 1806". („Analele Acad. Rom., Partea ad-tivă şi dezbateri", s. II, t. XVII, 1894—1895, p. 60). Vezi şi Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 110—111, 117.
251	Descrierea pe care o face Dionisie oştilor lui C. Ipsilanti — pe care le-a văzut cu ochii săi — este cea mai completă din cîte ni s-au păstrat. Vezi şi Naum Rîmniceanu, care spune: „1807 ianuarie 10, prin decretul preastră-, lucitului domnitor, din poruncă s-au făcut jurămînt în sfînta Mitropolie către stăpînirea împărătească, toţi boierii, oficialii şi poporul comun. De atuncea au început să facă recrutare de armată dintre pămînteni, purtînd strae căzăceşti şi învăţîndu-i instrucţiile militare; pe lingă acestea, îi şi îndatora să facă jurămîntul de supunere la Mitropolie, după grad" (Cronicarii greci, p. 268 — 270).
După opinia generalului Kuşnikov, oastea organizată de C. Ipsilanti era formată în „cea mai mare parte din vagabonzi, de purtare rea, care s-au adunat la acea slujbă mai mult pentru interes personal şi pentru cîştig şi de loc pentru apărarea principatului împotriva invaziei turcilor". Această oaste, „fără valoare militară" şi „incapabilă să facă servicii", fiind „păgubitoare pentru propria sa ţară", a fost desfiinţată de generalul Prozorovski (R. Rosetti, Arhiva, II, p. 113). Vezi şi ibidem, I, p. 118—124, unde se face o interesantă descriere a oastei adunate de C. Ipsilanti din Moldova şi Ţara Românească (circa 10 000 de oameni); oştenii aveau costume de culoare albastră şi roşie, iar steagurile aveau pe ele armele Ţării Româneşti.
După opinia lui Zilot Românul (p. 85—86), oastea lui C. Ipsilanti era formată „de felurimi de oameni blestemaţi..., din neamuri străine descălecate aici". Vezi şi documentele publicate de Urechia, IX, p. 103—105.
Constantin Ipsilanti şi-a creat şi un steag militar, pe care figurau stemele unite ale celor două ţări, Moldova şi Ţara Românească. Vezi Anton Velcu, Steagul lui Constantin-Vodă Ipsilanti, în voi. în amintirea lui C. Giu-rescu, Bucureşti, 1944, p. 547—550 + o planşă.
252	Faptul că vodă Ipsilanti a fost domn al ambelor ţări române a fost înregistrat de numeroşi martori oculari; unul dintre ei scria: „1807, Costandin Ipsilanti voevod, fiind domnu şi pă ţara Moldovei şi pă Ţara Românească, care au domnit 8 luni şi apoi s-au pus sănatoriu" (— senator în Rusia) (Corfus, însemnări, p. 27).
Vezi şi documentele emise de C. Ipsilanti ca „domn (al) amîndorura ţărilor Moldovei şi Valahiei" la Urechia, IX, p. 101, 131, 139. El a alcătuit un plan al unui regat al Daciei, considerînd că „moldovenii şi valahii vor forma (uniţi) o naţiune foarte respectată" (ibidem, p. 6—7).
253	Despre situaţia ţărilor române în această vreme, cînd ţarul Alex-xandru I s-a străduit să le înglobeze în imperiul său pentru a face Dunărea hotar, vezi Sergiu Columbeanu, Contribuţii privind situaţia internaţională a ţărilor române între anii 1806—1812 („Rev. de istorie", 1976, nr. 5, p. 657 -676).
160
254	La 4 febr. 1807 se ştia la Bucureşti câ Pazvantoglu „a succombe â une maladie de poitrine" (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 383).
255	Generalul rus se numea Ivan Ivanovici Michelson (Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 117).
256	Ştirile despre originea şi tinereţea lui Napoleon nu sînt prea exacte; ele vor fi fost înregistrate după diverse zvonuri ce circulau cu privire la acesta. Dionisie nu cunoştea broşura Napoleon Bonaparte ce au fost şi ce taste. O întocmită arătare despre viaţa şi faptele sale, apărută la Buda în 1815, unde datele cu privire la viaţa viitorului împărat al Franţei sînt mult mai exacte.
Chiar dacă datele despre viaţa lui Napoleon Bonaparte nu sînt prea corecte, Dionisie îl priveşte cu oarecare simpatie, spre deosebire de un alt călugăr contemporan de la mănăstirea Neamţ, pentru care „Bunăparte (sau să-i zicem rea parte)" era un „nelegiuit" care „s-au unit cu cei mai mulţi ucenici răi a lui Voltir (= Voltaire) celui făr-de nici un Dumnezeu". Vezi Ilie Corfus, Un vag ecou al războaelor lui Napoleon la mănăstirea Neamţului („Rev. istorică română", 1945, p. 220—223).
' Trebuie să mai menţionăm faptul că în circulările bisericeşti din Transilvania — unde episcopii uniţi cereau supunere împăratului de la Viena — Napoleon era acuzat că „au lepădat toată leagea lui Hristos şi dintru acest fără de leage cuget vrea toată credinţa lui Hristos a o călca şi de tot a o ştearge", în timp ce împăratul de la Viena „să oşteaşte" pentru apărarea credinţei (Mircea Popa, O contribuţie la „Bibliografia românească veche". Circulara episcopului Bob din 1797 în „Sargetia", 1977, p. 557—578).
Campaniile lui Napoleon au stîrnit un larg ecou în ţările române, unde erau urmărite cu mult interes. Vezi C. Şerban, Aspecte privind ecoul războaelor napoleoneene în ţările române („Studii şi articole de istorie", IX, 1967, p. 293—306); idem, Napoleon dans Vhistoriographie roumaine („Revue rou-maine d'histoire", 1970, p. 177—183).
Dionisie a putut afla ştiri despre Napoleon din publicaţiile vremii; la 1810 boierul oltean Barbu Ştirbei cerea să i se trimită din Sibiu Viaţa înpăratului Bunăparte (N. Iorga, Studii şi doc., VIII, p. 49), ceea ce arată că lucrarea era cunoscută în Oltenia şi Muntenia. Vezi şi Zilot Românul, p. 82, care — vorbind despre Napoleon — spune „citeşte Istoria lui".
Numeroase ştiri despre războaiele purtate de Napoleon, începînd cu expediţia din Egipt din 1798, se găsesc în cronica lui Naum Rîmniceanu, care le prezintă cronologic, paralel cu cele privitoare la Ţara Românească. Vezi Cronicarii greci, p. 264, 266, 267, 268, 270, 274. Comparînd aceste ştiri cu cele furnizate de Dionisie, rezultă că Naum era mult mai bine informat despre aceste evenimente.
După cum observa Dimitrie Popovici, Studii literare, I, Cluj, 1972, p. 161, „informaţia în legătură cu evenimentele din Europa îi venea aşadar lui Dionisie Eclesiarhul din scrieri minore de propagandă antifranceză şi faptul acesta determină şi coloratura sentimentală a cronicii sale".
257	De curînd, Florin Constantiniu a subliniat faptul că Dionisie cunoaşte ca „un erudit comparatist" esenţa şerbiei în Ţara Românească şi în Franţa, cînd explică iobăgia prin rumânia desfiinţată de C. Mavrocordat. Că el greşea atribuind abolirea şerbiei lui Napoleon „nu trebuie să ne mire: prestigiul împăratului era prea mare pentru ca orice măsură importantă să nu-i fie pusă în seamă" (SMIM, X, 1983, p. 62).
258	Este vorba despre campania în Egipt (1798—1799), amintită de Dionisie şi mai sus (vezi f. 79).
161
259	De fapt, ostile ruseşti au purtat lupte cu francezii numai în Italia şi Elveţia.
260	Campania din Italia a avut loc în anul 1800 şi s-a încheiat cu armistiţiul de la Steyer (25 dec. 1800) şi pacea de la Luneville (9 febr. 1801). Dionisie confundă luptele din 1799 cu cele din 1800.
261	Despre alegerea lui Napoleon ca împărat a mai fost vorba la f. 97 v.
262	Întrucît nu există un mareşal francez cu acest nume, poate fi vorba de mareşalul Louis Nicolas Davout (1770—1823).
263	Viena a fost ocupată la 12 nov. 1805, după ce trupele austriece fuseseră înfrînte la Ulm.
264	Naum Rîmniceanu precizează data: „1806 decembrie 16, s-au publicat şi scrisorile sinodale în Petersburg, imprimate în ruseşte şi în limba grecească contra lui Bonaparte şi a franţujilor, care au venit şi aici" (Cronicarii greci, p. 269); aceasta dovedeşte că Dionisie putea afla asemenea ştiri din publicaţiile ce circulau prin ţară.
265	Este vorba de lupta de la Austerlitz (2 dec. 1805), în care trupele ţariste au fost înfrînte. Mai multe amănunte la Naum Rîmniceanu (Cronicarii greci, p. 267).
266	La 8 august 1806 Napoleon a desfiinţat Imperiul romano-german, după ce împăratul crease o serie de noi state şi alipise la Franţa „provinciile ilirice". Vezi Jacques Madaule, Istoria Franţei, II, Bucureşti, 1973, p. 223—224.
267	Vezi şi Naum Rîmniceanu unde se precizează: „1806 octombrie, Bonaparte, zdrobind pe regele Saxoniei, al Prusiei în cinci războaie întîmplate la 7, 9, 10, 11 şi 12 octombrie, în fine la 14 a aceleiaşi (luni), într-un război general la lena, au intrat în Berlin şi de acolo au trecut în Polonia prusacă, cu trei sute mii soldaţi şi, după cîteva zile, trecînd Vistula, au intrat în Var-şavia şi şi-au aşezat acolo lagărul său, ocupîndu-se de războiul contra Rusiei". (Cronicarii greci, p. 268/
268	Războiul ruso-persan (1804—1813), încheiat cu pacea de la Gulistan.
269	Aceasta dovedeşte că ştirile despre campaniile lui Napoleon erau colportate şi discutate de contemporanii lui Dionisie. „Bătălia cea cumplită ce au fost cu franţuzu în anul 1809" este amintită şi într-o circulară trimisă preoţilor din Transilvania. Vezi Emil Micu, Răsunetul războaielor lui Napoleon I la românii din Ardeal. Ce spun circulările bisericeşti („Rev. istorică română", 1939, p. 288).
Despre modul cum se răspîndeau la Bucureşti ştirile privind victoriile lui Napoleon vezi raportul consulului Ledoulx din 22 mai 1813, în care se spune: „tout le monde vient me demander des copies de la relation du 4,. datee de Pegau" relativă la lupta de la Lutzen (Hurmuzaki, XVI, p. 966). Locuitorii din Bucureşti (îndeosebi boierii) aveau posibilitatea să cunoască şi unele broşuri publicate împotriva lui Napoleon; la 14 febr. 1812 consulul Franţei la Bucureşti arăta că în oraş circulau nişte broşuri engleze despre campania din Portugalia din 1810 şi 1811 care cuprindeau „injurii revoltătoare" la adresa armatelor franceze (Hurmuzaki, XVI, p. 937).
27° Principalele lupte s-au dat la Eylau (8 febr. 1807) — terminată nede-cis — şi Friedland (14 iunie 1807), unde Napoleon a repurtat o strălucită victorie.
271 Întîlnirea dintre Napoleon şi ţarul Alexandru a avut loc la Tilsit la 25 iunie, după care s-au încheiat tratatele de la Tilsit, la 7 şi 9 iulie. Mai precise sînt ştirile lui Naum Rîmniceanu: „1807 iunie 9, după noi, franţu-
162
zeşte 21, s-au făcut armistiţiu între francezi şi ruşi şi la 11/23 a aceleiaşi luni, întîlnindu-se cei doi împăraţi, Alexandru şi Napoleon Bonaparte, pe podul Niemen, după generala bătălie de la Friedland în care au fost bătuţi cu desăvîr-şire ruşii; şi au întărit între ei pacea cu următoarele condiţii, fără să se ia în considerare aliaţii din partea Rusiei" (Cronicarii greci, p. 274/ în plus, Naum Rîmniceanu vorbeşte şi de înţelegerea de la „Erdfurd" (Erfurt) dintre cei doi împăraţi, ştire pe care a aflat-o „în gazetele franceze" (ibidem, p.286).
272 George al III-lea, rege al Marii Britanii (1760—1820).
2:3 Este vorba de nefericita campanie în Spania din anul 1808, împotriva regelui Carol al IV-lea, unde trupele franceze au fost înfrînte la Bayle (22 iulie), fapt care l-a determinat pe Napoleon să intre personal în acţiune, reuşind să ocupe Madridul la 9 dec.; situaţia a rămas instabilă pentru împărat în această ţară, unde a fost numit rege fratele său, Joseph Bonaparte.
274	De fapt regentul Joăo (viitorul rege Joăo al Vl-lea, 1816—1826),-domnind în numele mamei sale Maria I-a (1777—1816) care suferea de alienare mintală din 1792.
275	Viena a fost ocupată a doua oară de trupele franceze la 13 mai 1809.
276	Pacea s-a încheiat la Schonbrunn la 14 oct. 1809; prin ea Austria devine un stat secundar al Europei. Naum Rîmniceanu vorbeşte şi de condiţiile păcii (Cronicarii greci, p. 288/
277	Naum Rîmniceanu precizează data: „1807 martie 2, ziua sîmbătă, s-au pornit de aicea armatele ruseşti împreună cu Michelson, Miloradovici, Dejur, Olan şi ceilalţi generali şi ofiţeri, ca să bată cetatea Giurgiu". (Cronicarii greci, p. 273/ Vezi şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 324, după care expediţia a avut loc în martie-aprilie 1807. Despre insuccesul oştilor ruseşti vezi documentul din 26 martie 1807 (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 407—408).
278	Date mai exacte la Naum Rîmniceanu: „1807 april. 22, luni. A pornit de aici Isaiof generalul cu cazacii şi ruşii localnici şi cu o parte din armata regulată, pihotă şi cu opt tunuri ca să se ducă în părţile Craiovei" (Cronicarii greci, p. 271/
Despre trimiterea corpului de oaste rus în Oltenia vezi şi Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 424 (1 iunie 1807). La 9 oct. 1807 se arăta că: „la Divi-sion du general Isaeff, qui s'etait unie aux Serviens, est toujours campee preş de Craiova" (ibidem, p. 470/
La 27 nov. 1807, fraţii Murgăşanu arătau că, „mulţumită lui Dumnezeu, avem linişte şi în ţara noastră; cum au venit ghinăraru Isaia aicea la Craiova, cu oaste muscălească, nu mai pot turci să mai treacă Dunărea dincoace, fiindcă nu-i ţin curelele" (N. Iorga, Studii şi doc., VII, p. 43). Este vorba de generalul rus Isaev. Vezi şi Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 193.
279	Fapt confirmat şi de Naum Rîmniceanu, care afirmă că ruşii s-au întors la 17 april. 1807 „fără să săvîrşească ceva la Giurgiu" (Cronicarii greci, p. 273/ A doua bătălie de la Giurgiu a avut loc la 24 martie 1809 (ibidem, p. 286—287).
în amintirea „ofiţerilor (ruşi) ce au perit în deosebitele bătălii" purtate în anii 1806—1807, generalul Mihail Andreievici Miloradovici (1771— 1852), „poruncitor de un trup din al armiei ruseşti în Valahia", a ridicat o-cruce comemorativă în dealul Mitropoliei. Vezi Paul Cernovodeanu, Cîteva monumente comemorative şi funerare ruse din Ţara Românească, în voi. Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 661—662.
280	Zilot Românul (p. 93) precizează că e vorba de „un gheneral iscusit de călărime de husari anume Savischi".
163
281	După cum arăta consulul englez la Bucureşti, Francis Summerers, la 22 febr. 1807, Ipsilanti „a de frequentes conferences avec le General en Chef, se mele de tout, et bien souvent dans des choses qu'il n'entend pas lui meme. S. A. s'occupe de la levee de ses troupes, et celal'amuse" (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 388).
282	După Cronica lui Ion Dobrescu, p. 324, C. Ipsilanti avea „pizmă multă" cu generalul Prozorovski. Zilot Românul (p. 86) înţelege mai bine relaţiile dintre domn şi generalii ruşi: „roşilor le venia cu strîmbul, în vreme cînd stăpîniia ei ţara, să domnească grec fanariot oiînduit de Poarta turcească".
283	Despre relaţiile lui C. Ipsilanti cu generalii ruşi Michelson şi Milora-dovici vezi scrisoarea domnului din 1 iunie 1807, cînd se afla la Focşani. în această scrisoare domnul arată că generalul Miloradovici s-a ridicat împotriva sa datorită legăturilor amoroase ce întreţinea cu fiica boierului Constantin Filipescu (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 63—71).
După opinia generalului Langeron, Constantin Filipescu, „le plus grand ennemi des Russes,. . . le plus dissimule, le plus perfide, le plus profondement scelerat des Valaqucs, profite de cette impardonnable faiblesse de Milora-dowich, lui prostitua sa fii le et s'empara de sa confiance". La adăpostul încrederii cîştigate, Filipescu şi aderenţii săi au dus ţara la ruină (Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 134). Despre abuzurile boierului vezi şi ibidem, p. 185. După opinia aceluiaşi Langeron, întrucît Miloradovici locuia la Filipescu, acesta afla multe de la generalul rus, iar ştirile aflate le comunica lui Ledoulx, consulul francez, care, la rîndu-i, le aducea la cunoştinţa turcilor, care cunoşteau astfel dinainte intenţiile ruşilor (ibidem, p. 187). în felul acesta Miloradovici a devenit fără să vrea trădător, făcînd mai mult rău Rusiei decît au făcut turcii (ibidem, p. 199).
284	Date mai precise la Naum Rîmniceanu: „1807 mai 17, vineri. Ipsilanti cu pitacul său şi cu pristavi a publicat în tot Bucureştiul ca să se retragă lumea afară, pe unde pot, de teama turcilor". „1807 mai 19, duminică, au fugit Ipsilant din Bucureşti şi s-au spart tot Bucureştiul, încît n-a rămas suflet, decît Miloradovici cu armata rusească, care era postat afară. Cei mai mulţi dintre locuitorii Bucureştiului au fugit la Braşov, iar ceilalţi în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pămîntului. Iar Ipsilant, avînd cu el pe prietenul său Radofinix şi pe curtezanii lui şi toate calabalîcurile, şi-au îuat drumul spre Focşani. Şi au dormit la Afumaţi, a doua zi, luni, la Urziceni, marţi seara la 21 mai au Losit la Buzău şi, aflînd rîul revărsat, şi-au propus să rămînă acolo. Radofinix însă l-au nevoit să treacă rîul fără să piardă un moment şi să ia drumul său către Focşani, pentru orice întîmplare. Deci la 21, în revărsatul zorilor, cu multă osteneală şi primejdie au trecut rîul, şi miercuri, mai 22, seara, au sosit în Focşanii Valahiei, găzduind la isprăvnicie. în aceeaşi miercuri de dimineaţă, au sosit cu iuţeală la Buzău, Ibraim nazir, cu Gheur Hasan şi cu armată îndeajuns, într-adins ca să prindă pe Ipsilant. Şi, neaflîndu-1, au ucis cîţiva din localnici, pînă la 230, şi cîţiva au robit, au sfărîmat şi o parte din case. Aflînd pe drum patru trăsuri cu calabalîc de a lui Ipsilant, le-au luat. Au sclăvit (= robit) şi două sate din districtul Buzău, Săgeata şi Gălbineii, şi s-au reîntors nenorociţii la Brăila, fără să aibă nici o îngrijire pentru această nenorocită întîmplare generalul Camenski ce era postat acolo. Iar Ipsilante, trimiţînd toate calabalîcurile lui la Iaşi, au rămes singur la Focşani, cu ginerii săi: Antonie postelnicul, hatmanul Persianu şi cu Varlaam şi Petrache Rito-ride, viind după aceia. împrăştiindu-se de această frică şi de venirea lui Ipsilant la Focşani, districtul Bacăului, Bîrladului, Tecuciului şi cea mai mare
164
parte a Putnei, rămîind Ipsilant cîteva zile cu cîţiva în Focşani, şi temîndu-se să nu-1 prinză şi aici, s-au dus la Bîrlad" (Cronicarii greci, p. 273—274,).
285	Cf. şi Zilot Românul, p. 86, care arată: „zicea lumea că (C. Ipsilanti) ar fi fost vîndut de roşi la turci pentru pizmă".
286	C. Ipsilanti a plecat din Bucureşti la 28 august 1807 (Hurmuzaki, XVI, p. 818). Dionisie nu menţionează faptul — amintit de Naum Rîmni-ceanu — că C. Ipsilanti s-a întors la Bucureşti la 27 iulie 1807, răspîndind zvonul că „împăratul Rusiei Alexandru l-a aşezat rege al Basarabiei, Moldovei, Valahiei şi Serbiei"; domnul a plecat a doua oară din Bucureşti, oprindu-se la Kiev (Cronicarii greci, p. 275). Vezi şi Hurmuzaki* XVI, p. 821 şi XIX/2, p. 495.
287	Date mai exacte la Naum Rîmniceanu: „1807 august 19, luni dimineaţă, şi-a dat sfîrşitul obştesc Michelson; i-au făcut autopsie, l-au îmbălsămat şi cu ceremonie l-au dus în Mitropolie, sîmbătă, august 24; şi marţi, august 27, l-au pus într-un coşciug cu spirt şi l-au pornit spre Rusia" (Cronicarii greci, p. 215). Vezi şi Hurmuzaki, XVI, p. 818 şi 820 şi N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 427, unde data morţii este 31 aug. 1807 (stil nou).
288	Ştirea dată de Dionisie este confirmată de un raport din 1809, unde se spune că Miloradovici „est un favori de l'imperatrice mere de Tempereur Alexandre et fort protege par le grand duc Constantin. Ce fut lui qui determina le renvoy du prince Ipsilanti de la Valachie" (T. Holban, Documente româneşti din arhivele franceze, 1801 — 1812, Bucureşti, 1939, p. 54).
289	Naum Rîmniceanu notează: „1808, martie 26, s-a citit în Mitropolie nota lui Prozorovski de la Iaşi, cu care prin ordin împărătesc dat din Peters-burg, la 18 februarie, s-au scos Ipsilant din Valahia şi Moldova şi s-au numit preşedinte amîndoror principatelor în cele politice, Kuşnicov, de aici înainte". (Cronicarii greci, p. 276—277). Textul notei publicată de Urechia, IX, p. 191. Vezi şi Zilot Românul (p. 86), care arată că ţările române au rămas „supt otcîrmuirea boerilor", aflaţi sub conducerea a doi generali ruşi: cel de la Iaşi numit preşedinte, iar cel de la Bucureşti „viţe-prezedent". Zilot Românul dă mult mai multe ştiri despre organizarea administraţiei ţărilor române sub ocupaţia rusească, precum şi despre înlocuirea mitropolitului Garviil cu Ignatie. Este curios că Dionisie — deşi om al bisericii — nu vorbeşte nimic despre această înlocuire. Despre aceste evenimente vezi şi Cronicarii greci, p. 279 şi urm. şi R. Rosetti, op. cit., I, p. 159—165.
290	„Boierii divanişti" alcătuiau „întîiul Divan" care lucra sub conducerea vice-preşedintelui rus (generalul Engelhardt); separat, s-a înfiinţat un „comitet al poliţiei", pe lingă agia şi spătăria existente (Urechia, IX, p. 250-252).
291	După cum arăta generalul Miloradovici, Alexandru I a dăruit fostului domn „des terres aux environs de Moscou, avec un village d'une cin-quantaine de maisons" (Hurmuzaki, XVI, p. 836), ceea ce era cam puţin pentru tronul pierdut din cauza Rusiei.
292	C. Ipsilanti şi familia s-a aşezat la Kiev, unde fostul domn a dus o viaţă plină de privaţiuni, deşi slujise interesele Rusiei. Vezi P. P. Panaitescu, op. cit.
293	Zilot Românul (p. 92) are cuvinte frumoase despre generalul Miloradovici, care „pe ostaşi îi înfrîna de a face supărări peste orînduială, pe boeri îi cinstiia, pe neguţători îi ocrotiia despre verce asupriri", dar, mai ales, a interzis circulaţia unei monede „foarte proastă şi mincinoasă", emisă după porunca lui Prozorovski „în chipul celei turceşti". După lupta de la Obileşti
165
(2/14 iunie 1807), generalul rus a fost primit cu triumf la Bucureşti, iar el şi-a gravat portretul, numindu-se „salvatorul Bucureştilor" (Hurmuzaki, Supl, 1/3, p. 140—141).
294	Despre „băjenirea" Bucureştilor este vorba şi în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 324.
295	Este vorba de lupta de la Obileşti (ibidem). Vezi şi Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 470 şi urm. şi XVI, p. 843.
296	La 5 oct. 1807 divanul Ţării Româneşti poruncea să fie gata tot „tacîmul" spătăriei „spre întîmpinarea măriei sale prea înălţatului feld-mareşal Prozorovski" (Urechia, 1*X, p. 187). Odată cu sosirea lui Aleksandr Aleksan-drovici Prozorovski (1732—1809) la Bucureşti, la 12 oct., administraţia ţării a intrat sub controlul comandamentului armatei ruseşti de ocupaţie.
Date mai precise la Naum Rîmniceanu: „1807, octombrie 15, sîmbătă pe la ora 9 din zi, au intrat în Bucureşti cneazul Alexandru Prozorovski, feldmarşal, bătrîn de 90 de ani, plenipotent, ca să întărească pacea cu turcii şi s-au găzduit la casa fericitului ban Scarlat Ghica. Scriind acesta peste Dunăre lui Reiz Efendi ca să hotărască şi acela murahasizii pentru pace, au luat răspuns că congresul s-au mutat la Paris. S-au stabilit însă armistiţiu pe 6 luni, de la 3 octombrie pînă la 3 aprilie". Şi mai departe: „1807, octombrie 23, vineri, au plecat din Bucureşti Prozorovski pentru Craiova şi după 6 zile iarăşi s-au întors; stînd cîteva zile în Bucureşti, s-au dus la Iaşi" (Cronicarii greci, p. 216). Informaţie confirmată şi de o relaţie franceză din 16 nov. 1807 (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 481—482).
297	După cum precizează Naum Rîmniceanu — care ne oferă mai multe date despre această perioadă —: „1809 august 23. A murit Prozorovschi, întorcîndu-se bolnav la Galaţi, şi a predat comanda armatelor cneazului Pan-gratie anşef-general, georgian de neam" (Cronicarii greci, p. 287J.
298	în poruncile date către divan, Piotr Ivanovici Bagration (1765— 1812) se intitula: „general de infanterie, mai marele povăţuitor al armiei în Moldova, Valahia, Basarabia şi în partea dreaptă a apei Dunării şi cavaler, cneaz Bagration", cum îşi spune la 14 ian. 1810 (Urechia, IX, p. 349).
299	Brăila a capitulat la 28 nov./9 dec. 1809 din lipsă de hrană (Hurmuzaki, XVI, p. 844). Vezi şi ibidem, Supl. 1/3, p. 214.
300	După alte informaţii, zidurile cetăţii Brăila au sărit în aer, în martie 1810, din cauza imprudenţei unor ofiţeri ruşi (ibidem, XVI, p. 852Ţ
301	Vezi mai sus nota 278.
La 1809 se estima că generalul Isaiev dispunea de: 5 batalioane de infanterie, două regimente de cazaci, 400 de călăreţi croaţi, 300 de albanezi şi circa 2 000 de soldaţi români numiţi panduri, întreţinuţi de divanul Ţării Româneşti (T. Holban, Documente româneşti din arhivele franceze, 1801 — 1812, p. 53).
Printre cei care s-au remarcat în luptele purtate de oastea rusă secondată de panduri români a fost slugerul Tudor Vladimirescu, necunoscut se vede lui Dionisie; la 17 april. 1808, generalul Isaiev, „comandantul detaşamentului din Oltenia", recunoştea că Tudor — care avea sub ordinele sale „peste o mie de panduri la Cerneri" — „a oprit timp de un an de zile atacul turcilor asupra acelui ţinut; avînd cu ei cîteva lupte în munţi, i-a respins de fiecare dată" (Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, I, Bucureşti, 1959, p. 40—41). Vezi şi ibidem, p. 45. La 3 sept. 1810 se recunoşteau meritele slugerului Tudor şi la cucerirea cetăţii Cladova (ibidem, p. 51 j.
302	Este vorba de acţiunea comună a trupelor ruseşti conduse de Isaev cu cele sîrbeşti ale lui Karagheorghe din vara anului 1807. Vezi Lidia Demeny, Relaţiile ruso-sîrbe în anii 1806—1812, în voi. Studii istorice sud-est europene,
166
I,	Bucureşti, 1974, p. 140—141. Vezi şi raportul din 1 april, .1810, unde se spune că Isaev a ocupat insula Orşova, situată între Vidin şi Orşova (Hur-muzaki, XVI, p. 852).
303	Dionisie nu precizează cronologia faptelor prezentate; după Naum Rîmniceanu: „1810 martie 4, vineri, s-a citit în Divan nota cneazului şi în urmă vice-preşedintele Engelhard a pronunţat în prezenţa tuturor că, din ordinul împărătesc, cneazul Pangratie s-au suspendat de la comanda lui şi în locul său s-au numit anşef generalul Nicolae Mihailovici Camenski". „1810 martie 12, sîmbătă la 7 ore, au venit anşef-generalul Nicolae Mihailovici Camenski, noul comandant la armatele contra turcilor din Vlaho-Bogdania, în locul lui Pangratie". (Cronicarii greci, p. 291/ Vezi şi Hurmuzaki, XVI, p. 852. N. M. Kamenski (1778—1811) fusese trimis de ţarul Alexandru cu condiţii noi de pace, vizînd împărţirea Imperiului otoman şi recunoaşterea independenţei Serbiei.
304	în schimb, Zilot Românul (p. 95) — care ştie că erau doi fraţi, ambii generali: generalul en şef Nicolai Mihailovici Kamenski şi general-leitinant Serghie Mihailovici Kamenski — afirmă că primul era „straşnic sau rău, ... bătea, necinstia şi vătăma pre mulţi, şi mari şi mici, şi din pămînteni şi din ostaşi, încît se spăimîntară toţi şi-l urîră pentru varvaricescul său mijloc".
305	Mai multe precizări la Naum Rîmniceanu: „1809 octombrie 9, 10,
II,	12, adecă sîmbătă, duminică, luni şi marţi, s-au făcut război înfricoşat, afară de Silistra, între armata rusească şi turcească cu Pehlivan aga şi au fost striviţi ruşii, încît însuşi Platov au fost în pericol să cadă cu toţi cazacii din jurul său robiţi, pe care abea au putut să-l salveze Pangrat, fiind în pericol şi el însuşi, pentru că un cursar turcesc au tăiat pana de la casca sa. Au luat turcii şi cinci tunuri de la ruşi. 1809, octombrie 14, joi, venind iarăşi Pehlivan în marş de război cu 40 tunuri, au lovit pe ruşi cu multă pornire şi i-au zdrobit în atîta grad, încît de abia au putut să se salveze în retragere; iar a doua zi, vineri, ridicînd ruşii şi asediul Silistrei, s-au retras la Hîrşova" (Cronicarii greci, p. 288). Vezi şi Hurmuzaki, XIX/2, p. 608—609.
300 în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 326, se precizează că e vorba de „vestitul sarascher Ismail paşa Pehlivanul". Despre succesele militare ale lui Pehlivan paşa vezi şi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 395, 397, 401 şi 1/3, p. 119— 125, 144.
307	Este vorba de Scarlat Calimachi, numit domn în Moldova în 1807 şi luat prizonier de ruşi la 15 iunie 1810 la Arnăutchioi împreună cu paşa comandant al cetăţii Razgrad. Vezi Hurmuzaki, XVI, p. 858, Supl. 1/3, p. 250 şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 326.
308	Kamenski a trecut Dunărea la sfîrşitul lunii mai 1810, ocupînd Bazargicul la 3 iunie; la 6 iunie 1810 generalul A. P. Zass a ocupat Turtucaia. iar la 11 iunie Kamenski a cucerit Silistra. După aceste victorii, trupele ţariste au fost înfrînte la Bania, la 13 iulie (Lidia Demeny, op. cit., p. 151 — 152). Vezi şi Cronicarii greci, p. 293, Cronica lui Ion Dobrescu, p. 326, Zilot Românul, p. 95—96 şi Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 563.
309	Despre luptele de la Rusciuk din nov. 1810, iulie şi nov. 1811 şi importanta cetătii pentru mersul operaţiilor vezi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 579, 590—591, 598—600, 603, 616; şi 1/3, p. 274—277, 292—295; numeroase rapoarte sînt publicate în Hurmuzaki, XVI, p. 865—877, unde se descriu luptele şi se indică şi pierderile trupelor ruse. Vezi şi Cronicarii greci, p. 260 şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 326—328, unde se dau multe amănunte despre luptele din 1810.
167
Luptele din 1810—1811 de la Şumla, Rusciuk, Giurgiu etc. sînt povestite pe larg în Efemeridele culese de banul C. Caragea. Vezi Hurmuzaki, XIII, p. 116—125, 132—134, 137—140.
310	Dionisie nu aminteşte faptul că — după victorie — generalul Kamen-ski a fost primit cu mari onoruri la Bucureşti (Hurmuzaki, XVI, p. 881).
311	După Naum Rîmniceanu: „1809 septembrie 13, s-a predat renumita cetate a Ismailului, prin constrîngerea foametei, cu capitulaţiune ca să fie liberi localnicii să se ducă unde voesc" (Cronicarii greci, p. 288). Cronologia lui Dionisie lasă din nou de dorit: după evenimentele din 1810, se întoarce la
1809.
312	Cetatea Cladova a fost ocupată de trupele ruso-sîrbe la 15 sept. 1810. (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 453—455).
Vezi şi Naum Rîmniceanu (Cronicarii greci, p. 291), după care, la 19 martie 1810, s-a făcut o rugăciune la biserica Curtea Veche din Bucureşti „pentru victoriile generalului Isaiov la Cladova şi Ostrovul de acolo (= insula Ada Kale) şi pentru că are să iasă toată armata rusească peste Dunăre la război în contra turcilor".
313	Isaev trăia încă la 1810, cînd comanda 6—7 000 de oşteni, avînd cartierul general la Craiova (Hurmuzaki, XVI, p. 849). El a murit la 26 aug./7 sept.
1810,	după ce cu o zi înainte decedase un alt general rus, contele Tzukato. Acest fapt a făcut să se nască ideea că cei doi nu au murit de moarte naturală ci au fost otrăviţi. După generalul Langeron, turcii nu aveau posibilitatea să o facă, iar sîrbii şi românii nu aveau interesul, întrucît prin moartea lor pierdeau doi apărători (Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 311). După moartea lui Isaev, Kamensky l-a înlocuit cu Zass; „il ne pouvait faire un meilleur choix pour la pârtie militaire", consideră Langeron (ibidem, p. 312j.
Despre moartea generalului Isaev mai există o însemnare pe un Pen-ticostar, Blaj, 1808, aflat la biserica din Brădeşti Bătrîni—Dolj, unde citim: „Să se ştie că acum, la leatul 1810, la luna lui septe<mbrie>, la întăile zile, aflîndu-se Isaia ghenărariul cu o<a>stea musc<ă)lea<scă> peste Dunăre, făcînd păgînii turci <v)iclăşug cu otravă, au omorît acel gheneraru şi între el (sic) şi alţi că<pit)ani mai mari; şi după moartea lor, au intrat şi ei (= turcii) în Cladova. Şi am însămnat <eu>, popa Ion Ungureanu".
314	Generalul A. P. Zass a fost numit comandant al trupelor ruseşti din Oltenia în toamna anului 1810, după moartea lui Isaev. Vezi Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 563. Langeron — în general bine informat — nu vorbeşte despre suferinţele locuitorilor din Oltenia; în schimb, el afirmă că Zass a dublat vama pentru baloturile de marfă ce treceau spre Transilvania de la 2 la 4 ducaţi, depunîndla casieria imperială 100 000 de ducaţi în iarna 1810— 1811 şi reţinîndu-şi aproximativ aceeaşi sumă (Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 328). Astfel a realizat cu timpul o avere de aproape 1 000 000 de ruble {ibidem, p. 365^. Generalul Zass nu avusese o conduită prea omenoasă nici pe cînd comanda o unitate rusă la Chilia; aici el punea pe dragoni să răpească recoltele locuitorilor, pe care raporta apoi că le cumpărase la preţuri exorbitante ; în felul acesta, încasa sume enorme pentru cumpărături imaginare (ibidem,
P. m).
315	Este unul din puţinele aspecte negative ale ocupaţiei ruseşti despre care vorbeşte Dionisie, care era filorus. El omite celelalte aspecte, despre care nu se putea să nu ştie; de pildă, o dare de 30 de piaştri de fiecare casă, impusă la 1808 în Oltenia, mai mare de 5 ori decît în trecut (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 501) despre rechiziţiile forţate etc. De pildă, la 15 aprilie 1812, generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov (1745—1813) a poruncit ca pînă la
168
28 april., locuitorii din Ţara Românească să-i pună la dispoziţie 20 000 de care fiecare cu cîte 4 boi şi condus de cîte doi ţărani ceea ce însemna că 40 000 de ţărani şi 80 000 de boi „irons sans doute peupler quelque coin de desert". Totodată, el cerea o contribuţie de două milioane de taleri (ibidem, p. 682).
După cum spunea vice-consulul francez la Bucureşti la 5 febr. 1808: „Ies generaux russes continuent â lever sur ces deux malhereuses provinces d'enormes contributions; ils ne laisseront aux paysans Valaques et Moldaves que Ies yeux pour pleurer". Ca exemplu citează faptul că mareşalul Prozorovski ceruse divanului Ţării Româneşti 2 400 de pungi (= 1200 000 taleri) pentru construirea de cazărmi şi spitale necesare oştirilor ruseşti (Hurmuzaki, XVI , p. 833). Acelaşi diplomat denunţa modul cum erau chinuiţi oamenii pentru a da tot ce aveau: „le dernier veau, le dernier agneau, leur derniere poule" (ibidem, p. 834).
La 1810 consulul Ledoulx nota la rîndu-i că Valahia se afla în starea cea mai deplorabilă; contribuţiile pe care le încasa divanul pentru întreţinerea armatei de ocupaţie erau de 4 ori mai mari decît cele din vremea domnilor fanarioţi; un ţăran care nu avea decît doi boi şi o căruţă plătea pînă la 40 de piaştri ca dare lunară; pînă la sfîrşitul anului 1809 Ţara [Românească cheltuise 3 milioane (de taleri) pentru întreţinerea trupelor tariste (ibidem, p. 849).
Vorbind despre urmările ocupaţiei ruseşti, un francez afirma că „l'armee russe a tellement devore ce pays qu'au commencement de 1809, il n'offrait deja plus que l'image d'un desert" (Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 589). Un alt observator contemporan nota: „Ies Russes ont devaste avec une rare barbarie Ies pays qu'ils ont occupes militairement" (ibidem, p. 630). De aceea se spunea în nov. 1811: „Ies pauvres Valachs brulent du deşir de voir l'armee russe loin de leur malhereux pays" (ibidem, p. 648). Vezi şi ibidem p. 670 şi Urechia, X A, p. 3.
316	Ultima victorie a lui Kamenski a fost la Batina, unde — în sept. 1810 — a împrăştiat oastea de 40 000 a lui Guşanţ Aii (Lidia Demeny, op. cit., p. 152). După cum se spune în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 329, Kamenski, fiind bolnav, „au murit pe cale în Moldova".
317	Relaţiile dintre Napoleon şi Alexandru I s-au deteriorat în dec. 1809 datorită refuzului ţarului de a-i da de soţie pe sora sa, Ana. Vezi şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 334, unde se dau amănunte despre începerea conflictului franco-rus.
318	Kamenski a fost înlocuit cu M. I. Kutuzov care a sosit la Bucureşti la 1/13 april. 1811. Este curios că Dionisie omite dintre generalii ruşi tocmai pe acesta din urmă, despre care Zilot Românul (p. 97) spune că era „întreg şi desăvîrşit la toată treaba ostăşească" şi că, sub ocîrmuirea sa, „lipsi mulţimea cererilor de cară care topiia dobitoacele, slujindu-se mai mult ostile cu carăle şi caii lor; lipsiră oarecum şi jafurile ce se urma în ţară de cătră dregători; se îndreptară judecătorii şi căuta dreptatea fiecăruia", ceea ce înainte de el nu se întîmpla. Vezi şi Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 326.
Despre tratativele şi discuţiile purtate între reprezentanţii Rusiei şi ai Turciei vezi Sergiu Columbeanu, op. cit. Dionisie nu menţionează ultimele lupte dintre ruşi şi turci; Vezi Zilot Românul p. 97—100, care le povesteşte pe larg.
319	Este vorba de discuţiile pentru pace din 1807; Prozorovski fusese numit comandant după Michelson cu misiunea de a încheia pace cu Poarta (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 477). Dionisie nu remarcă faptul că au fost
169
două serii de convorbiri pentru încheierea păcii; tratativele din 1807 nu au avut rezultat.
Opinia publică din ţările române urmărea cu îngrijorare tîrguielile dintre Rusia, Napoleon şi Imperiul otoman privind soarta lor. La 6 ian. 1810, Naum Rîmniceanu nota: „A sosit aici discursul ce a pronunţat Napoleon Bonaparte în corpul legislativ din Paris, în care se cuprinde şi despre Valahia şi Moldova că le-au unit Rusia la imperiul său" (Cronicarii greci, p. 289/
320	Dionisie îşi aminteşte probabil că nu a pomenit la locul cuvenit uciderea bătrînului domn Alexandru Ipsilanti pe care o povesteşte aici, deşi, ea s-a petrecut în 1807. După versiunea păstrată în Efemeride, p. 152—153, lucrurile s-au petrecut astfel: „1806, luni, 10 decembrie, de dimineaţă, bos-tangi-başi a înconjurat casa bătrînului Alexandru-Vodă Ipsilanti şi pe dînsul l-au închis în Cuptor, iar casa au pecetluit-o; şi a doua zi a venit tefterdar-efendi, Morali-Osman-efendi, şi, scriind lucrurile, a început să le ridice, ca fiind confiscate. Iar pe Ipsilanti au început să-l cerceteze ca să afle bogăţiile lui. Şi, pentru că nu avea mai mult de 200 de pungi în banca din Viena, iar duşmanii lui spuneau că are nenumărate, i-au făcut nenorocitului cele mai grozave şi crude chinuri, cu toată bătrîneţea lui, deşi ceia ce mărturisise de la început la aceia a rămas pînă la sfîrşit. . . 1807. Pe nenorocitul Alexandru vodă Ipsilanti, după ce l-au chinuit fără milă în Cuptorul lui bostangi-başa, l-au trecut în cea mai nenorocită stare în închisoarea Zintani, şi la 13 ianuarie i-au tăiat capul. Iar după aceasta călăii au dus trupul lui la Curu-Ceşme ca să-l vîndă vre uneia dintre rudele sale, şi nu s-a găsit nimeni. Apoi, unul, doi dintre locuitori au arătat lucrul preasfinţitului, bătrînului Kir Atanasie al Nicomidiei, care, mişcat, din iubire de oameni, le-a dat acelora 150 lei şi l-a cumpărat de la călăi, îngropîndu-1 pe ascuns, afară, lingă biserica sfîntului Dimitrie". Vezi şi Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 135—136.
321	Pacea s-a încheiat la Bucureşti la 16/28 mai 1812. La 6 iulie 1812, generalul Pavel Vasilievici Ciceagov (1767—1849) trimitea articolele păcii divanului Valahiei cu rugămintea să le „publicarisească" după obicei (Ure-chia, XA, p. 5). Dionisie a putut cunoaşte deci condiţiile păcii din 1812 din aceste publicaţii. Vezi şi textul „tractaturilor" în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 333; el este publicat de D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, I, Bucureşti, 1900, p. 269—302.
322	în tratat se prevedea că oştile ruseşti vor fi retrase din Ţările Române pînă la 2 oct. 1812. Întrucît Dionisie nu se găsea la Bucureşti în momentul încheierii păcii, nu vorbeşte despre bucuria locuitorilor cînd au aflat de terminarea războiului. Vezi Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 648.
323	Pentru preţurile din anii 1814—1815 vezi şi Urechia, X A, p. 879— 880, 883, 940. După cum rezultă dintr-un document din 24 iulie 1814, scumpirea produselor se datora nenorocirilor şi necazurilor produse locuitorilor „în toată vremea războiului trecut, cînd fieşcare din lăcuitori şi-au prăpădit dobitoacele şi alte agoniseli ce au avut", precum şi „năprasnicii boale a ciumii", care a împiedicat pe locuitori „din alişvelişurile ce putea să facă spre îmbivşu-garea şi întemeierea pîrlejului său" (Tesaur de monumente istorice, II, p. 370/ Lipsa de produse era deplînsă la 26 august 1814 de Radu Golescu care afirma că românii sînt distruşi de război şi că „nu mai au nimic" (Hurmuzaki, XIV/2, p. 532-533 ).
Foametea din 1811 — 1812 este evocată şi de o însemnare contemporană unde se spune: „a ajuns pînea un leu, ocaua de porumb 24 parale, secara 20 parale şi majoritatea poporului mîncau ciocălăi de porumb şi coajă de pe arbori" (BOR, 1891, p. 329).
170
Scumpirea deosebită a vieţii în această vreme este recunoscută şi de vodă Caragea în hrisovul său din 1 iulie 1814, prin care a fost nevoit să mărească lefurile dregătorilor săi „ştiut (fiind) că ieftinătatea lucrurilor vremii întru care s-a făcut rînduelile acestor lefi n-are întru nimic asemănare cu cumplita scumpete ce curge acum întru toate felurimile de lucruri, precum de faţă este văzut"'. Cu toată zgîrcenia sa recunoscută, domnul a trebuit să mărească lefurile cu circa 50% (Urechia, XA, p. 463—464).
După cum a arătat Mircea Popa, La circulation monetaire et Vevolution des prix en Valachie (1774—1831), Bucureşti, 1978, p. 116, preţurile au crescut şi datorită devalorizării monedei.
324	Despre cursul diverselor monede aflate în circulaţie în această vreme vezi ibidem, p. 79—102.
325	Data este greşită deoarece domnia lui I. Caragea a început în noiembrie 1812, după retragerea trupelor ruseşti. Vezi Fotino, III, p. 127, unde se arată că Poarta a numit noii domni la 24 august 1812. După cum nota un contemporan: „1812 oct. 2, s-au ardicat din ţară armia rusească supt comanda lui Zaltuhin general" (N. Iorga, Un boier de provincie în timpul Eteriei şi Regulamentului Organic, Bucureşti, 1928, p. 5; extras din AARMSI, s. III,
t.	IX).
326	Este vorba despre întîmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moskva, Buda, 1814. în această vreme s-au tipărit şi alte lucrări despre luptele purtate împotriva lui Napoleon, din care amintim: Scurtă arătare despre luarea Parisului şi alte întâmplări, Buda, 1814 ; Trista întâmplare a cetăţii Drezda de la spargerea podului încoace, Buda, 1814. Campania din Rusia este povestită şi de Cronica lui Ion Dobrescu, p. 335, care citează ştiri din „gazeturi".
Campania lui Napoleon în Rusia a fost urmărită cu interes în Ţara Românească şi Moldova, unde „Ies nouvelles victoires des Franţais... font beaucoup de sensation" (Urechia, X B, p. 6).
327	Armata franceză a început campania la 24 iunie 1812, prin trecerea Niemenului, dar o iarnă timpurie (prima zăpadă a căzut la 4 nov.) i-a cauzat mari pierderi, determinînd o retragere catastrofală.
328	Moscova a fost predată fără luptă la 14 sept. 1812, după cum se spune şi în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 335.
329	Comandantul suprem era generalul M. I. Kutuzov.
330	Napoleon a plecat din Rusia la 5 dec. 1812. Vezi şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 336, unde se spune: „unii zic că <Napoleon> au eşit <din Rusia) în chip de curier, alţii zic că l-au scăpat ovreii în chip ca ei, alţii în multe feluri zic că s-ar fi aflînd la Pariz".
331	Este vorba de lupta de la Berezina din 26—28 nov. 1812. Despre retragerea armatei franceze şi pierderile suferite vezi E. Târle, 1812 Campania lui Napoleon în Rusia, Bucureşti, 1948, p. 291—332, (Cap. Berezina şi pieirea mar ei armate).
332	Prusia s-a aliat cu Rusia la 1 mart. 1813.
333	Trupele aliate au intrat în Paris la 31 martie 1814. Şi alţi contemporani ai lui Dionisie urmăreau evenimentele ce se petreceau în Franţa; unul dintre ei nota la 31 martie 1814 că „au intrat moscalii în Paris, cu craiul prusăsc, cu capitulaţii. Şi au făcut împărat Frânţii în locul lui Bunăparte pe fratile lui Ludovic împăratul" (Corfus, însemnări, p. 90—91). în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 344, se afirmă că oastea rusească „au izbit scaunul Frânţii, adecă Parisul", la 5 febr. 1814.
171
Despre impresia produsă la Bucureşti cu privire la intrarea trupelor în Paris şi detronarea lui Napoleon vezi rapoartele din Hurmuzaki, SN, II, p. 173—174, 175—176. La 4 mai 1814 I. Caragea primise textul actului de abdicare a lui Napoleon, iar la 11 mai se ştia la Bucureşti despre primirea triumfală a ţarului Alexandru I la Paris (ibidem, p. 178—179). Aceste ştiri dovedesc că opinia publică din Ţara Românească urmărea cu interes evenimentele din Franţa.
334	Napoleon a abdicat la 4 april. 1814.
335	Textul proclamaţiei lui Alexandru I este tipărit în broşura Scurtă arătare despre luarea Parisului şi alte întâmplări, Buda, 1814, p. 6. Dionisie nu copiază textul aidoma, ci îl „prelucrează", omiţînd unele pasaje sau înlocuind unele expresii; de pildă, „eu sînt cu dreptate", în loc de „eu sînt drept". Din aceeaşi lucrare sînt luate şi datele privind populaţia Parisului (p. 3 nota).
336	La 6 april. 1814 senatul francez a chemat la tron pe Ludovic al XVIII-lea, (1814—1815, 1815—1824) fratele lui Ludovic al XVI-lea, după cum se spune în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 345.
337	în
urma congresului de la Viena (sept. 1814—iunie 1815), Rusia a anexat teritoriile Marelui Ducat al Varşoviei, creat de Napoleon.
338	Descrierea piramidei înălţată de ţarul Alexandru este făcută după cartea Seamne de biruinţă, citată în studiul introductiv, cap. C., Izvoare de informaţie. Gravura (reprodusă în Bibliografia românească veche, III, p. 134) reprezintă „vreadnicade vedeare Piramida, care din orînduiala înălţatului înpărat a toată Rusiia, Alexandru I, din ceale 1131 de tunuri în anul 1812 de la Franţozi cuprinse, înaintea palatului înpărătesc din Moscva, spre veacinica pomenire fu înălţată". Vezi şi G. Pascu, op. cit., p. 775.
După o altă însemnare contemporană, trupele ruseşti au capturat 1137 tunuri „şi li-au zidit în ţara franţuzului turn spre pomenire biruinţii" (Corfus, însemnări, p. 318.)
Dionisie nu copiază aidoma textul descrierii; iată un pasaj din acesta, pentru comparaţie: „Gurile tunurilor aşa sînt întocmite una lîngă alta, cît capetele pretutindene fac un picior şi gurile deasupra la olaltă să închie în opt rînduri cu brăurile preste olaltă întocmite, dintre care fieştecare brîu cu un inel sau cerc din cea mai frumoasă marmoră rusască să ţin la olaltă şi se întăresc. Ca cea mai grea povară la cel din jos şi cea mai mică la cel din sus brîu să vină ţine facerea piramidei măsura dreaptă în sus".
339	Urma (sau piciorul) era o veche unitate de măsurat lungimile; ea reprezenta a şasea parte dintr-un stînjen sau 0,316 m. (N. Stoicescu, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, 1971, p. 70).
340	Data venirii lui Caragea e greşită; alte însemnări contemporane sînt mai precise. După reprezentantul Franţei la Bucureşti, Caragea a intrat în capitală la 24 dec. 1812 (stil nou) (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 700). „După tragerea oştilor ruseşti, au venit domnu de la Poartă aici în ţară măriia sa Io Ioan Gheorghie voevod Caragea, intrînd în scaun dechembrie 12, la 6 ciasuri din zi; însă alaiul l-au făcut într-această zi, iar aici în oraş era intrat mai-nainte cu doao săptămîni, şăzînd în casele dum<nealui> vel log<ofăt> Dumitrache Racoviţă" (Corfus, însemnări, p. 28). După o altă însemnare, domnul ar fi intrat „în scaunu Bucureştilor" la 15 dec. 1812 (ibidem, p. 29). Vezi şi ibidem, p. 315, unde se precizează că domnul a venit la Bucureşti la 24 noiembrie, iar „halaiul" a avut loc în ziua de 12 decembrie. în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 336, se arată că Ion Caragea a intrat în Bucureşti la 12 dec. 1812 „cu halai, cu toiurile, cu cuca în cap".
172
I. Caragea fusese numit domn la 8 sept. 1812 şi a plecat din Constanti-nopol la 12 nov. (N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 487, 488 şi Comte de Lagarde, Voyage de Moscou â Vienne, par... Constantinople, Bucharest et Bermanstadt, Paris, 1824, p. 252—253).
Întrucît se găsea la Craiova în această perioadă, Dionisie nu a avut posibilitatea să înregistreze unele evenimente importante, care au impresionat pe contemporanii săi, ca, de pildă, uciderea lui Ramiz paşa la Colentina în 1813. Vezi M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Contribution ă Vetude des relations de Seid Adbullah Ramiz Pacha avec Ies Principautes Roumaines („Studia et Acta Orientalia", VII, 1968, p. 77—94), care cuprinde şi numeroase ştiri despre sfîrşitul războiului ruso-turc.
341	Fostul mare postelnic Iancu Caragea a fost confirmat caimacam al Craiovei la 30 nov. 1797 (Hurmuzaki, SN, IV, p. 105).
342	Despre excesele săvîrşite de ostaşii ruşi în timpul ocupaţiei vezi pe larg mai sus nota 315. Deşi arată mare simpatie Rusiei, „fiindcă iaste creştină'' (cum spune Dionisie la f. 134 v.), cronicarul nu poate trece sub tăcere exploatarea nemiloasă la care a fost supusă ţara de trupele ţariste de ocupaţie.
343	Lupta de la Kossovopolje (Cîmpul Mierlei) a avut loc la 15 iunie 1389; în ea şi-au pierdut viaţa sultanul Murad I şi cneazul Lazăr.
344	Prin lupta de la Mohâcs (29 august 1526), Soliman I cel Măreţ a supus Ungaria. A urmat un lung şir de lupte pentru coroana regatului între Ioan Zapolya şi Ferdinand I de Habsburg.
345	Paşalîcul de Buda — cuprinzînd Ungaria centrală — s-a format în 1541 în urma expediţiei lui Soliman, care a ocupat Buda la 2 sept. 1541.
346	Din text rezultă că este vorba de al doilea asediu al Vienei din 1683; între 1541 şi 1683 trecuseră însă 142 de ani, nu 60 cum susţine Dionisie. Despre asediul Vienei şi rolul românilor vezi culegerea de studii Românii şi asediul Vienei 1683, Bucureşti, 1983.
347	Trupele otomane asediatoare au fost atacate de oastea polonă a regelui Ioan al III-lea Sobieski la 12 sept. 1683.
348	Despre ridicarea asediului de către oastea otomană, care şi-a părăsit artileria, muniţiile şi corturile pe cîmpul de luptă, vezi Hurmuzaki, IX/1, p. 305.
349	Buda a fost cucerită la 2 sept. 1686.
350	Prin pacea de la Karlowitz (26 ian. 1699), Ungaria şi Transilvania au trecut în stăpînirea Imperiului austriac.
351	Este vorba de Karagheorghe, conducătorul răscoalei sîrbilor izbucnită la 1804.
352	Pare a fi vorba de cucerirea cetăţii Semendria, unde cei 400 de turci au fost obligaţi să predea armele sîrbilor, la 18 iulie 1804 (Lidia Demeny, op. cit., p. 131).
353	în realitate, Belgradul a fost ocupat în sept. 1804.
354	La 16 iunie 1807 se arăta că răscoala sîrbilor „a gagne tout le pays qui borde la Save depuis la Drina jusqu'au Bosna. Les Serviens occupent Bellina" (Hurmuzaki, Supl. I, voi. II, p. 431). Despre luptele purtate vezi ibidem, p. 433—434, 439—440, 453—454 etc. Luptele din Serbia şi relaţiile răsculaţilor sîrbi cu Rusia şi cu reprezentantul acesteia, Rodofinikin, sînt înfăţişate pe larg într-un memoriu publicat de T. Holban, Documente româneşti din arhivele franceze, p. 63—72.
355	Konstantin Konstantinovici Rodofinikin (1760—1838) a fost reprezentantul Rusiei pe lîngă Karagheorghe începînd din august 1807; el venea
173
nu cu oase ci cu un ajutor de 100 000 de piaştri pentru răsculaţii sîrbi. Vezi Lidia Demeny, op. cit., p. 144—146.
356	Generalul Isaev, comandantul detaşamentului rus din Oltenia, însărcinat cu ajutorarea lui Karagheorghe (ibidem, p. 146—147). Mai multe amănunte despre aceste evenimente (pe care la povesteşte la locul lor, cronologic) la Zilot Românul, p.91 — 92, care subliniază colaborarea dintre sîrbi. ruşi şi români în lupta pentru obţinerea independenţei Serbiei.
357	în art. VIII din tratatul de pace încheiat la Bucureşti se prevedeau unele drepturi pentru Serbia, printre care autonomia internă (Lidia Demeny, op. cit., p. 156.)
La 10 nov. 1815 un diplomat acreditat la Istanbul arăta că, la cererile repetate ale Rusiei în favoarea Serbiei, „la Porte ottomane a constamment reprondu qu'elle ne saurait accorder â la Servie, qui este une province conquire Ies privileges de la Valachie et de la Moldavie, qui sont des provinces qui se sont donnees des capitulations, scrupuleusement observees de tous temps" (N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 501), observaţie foarte preţioasă pentru natura relaţiilor Porţii cu ţările române.
358	Despre luptele din Serbia (cucerirea Cladovei şi a Belgradului vezi documentele din 2 sept. şi 17 nov. 1813 (Hurmuzaki, SN, II, p. 122 141-144.
359	Este vorba de cetatea Belgrad, ocupată de oştile otomane la 1 oct. 1813. Vezi Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri, ed. cit., p. 212, care dă mai multe amănunte despre aceste lupte.
360	Mult mai numeroase ştiri despre „năprasnica boala ciumii" din 1813—1814 găsim în Cronica lui Ion Dobrescu, p. 340—341. Despre această ciumă, zisă a lui Caragea, vezi M. Alexandrescu-Bulgaru Dersca, Contribuţii privind „ciuma lui Caragea" în Bucureşti (1813—1814)(„Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeograf ie", 1964, p. 355—364) şi Dan Berindei, Ştiri consulare austriece privind epidemia de ciumă din principatele române în anii 1812—1814, în voi. Din istoria luptei antiepidemice în România, Bucureşti, 1972, p. 195—198.
361	Vezi şi Cronica lui Ion Dobrescu, p. 346, unde se arată că turcii din insula Ada Kaleh au jefuit mănăstirile Tismana şi Strehaia „şi Craiova mai era să să spargă".
Turburările au fost provocate de fraţii lui Regep paşa din Ada Kaleh (ucis de paşa din Rusciuk), Adem, Bechir şi Săli aga, care „toată vara să bătură cu cei împărăteşti, pănă în noem. 815" (Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri, ed. cit., p. 212—213). La 28 ian. 1815, Tudor Vladimirescu — aflat la Orşova — arăta că „hoţomanii de la Ada Kale au prăpădit lumea du pe la noi. . ., încă şi pe oameni i-au pedepsit tare. Cerneţu l-au ars tot". (Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, I, p. 89). După cum mărturiseau bătrînii, „din vremea tătarilor" nu păţiseră atîtea suferinţe {ibidem, p. 91).
362	Din aceeaşi sursă ca şi Dionisie, un moldovean reţinea sub data de 15 martie 1815 faptul că Napoleon a fugit din insula Elba „şi au venit iarăşi în Paris împărat, priimindu-1 toati oştile Frânţii cu toată bucuria" (Corfus, însemnări, p. 91). Napoleon a debarcat în golful Jouan la 1 martie 1815 şi la 20 martie se afla la Paris, după un marş triumfal.
363	După înfrîngerea de la Waterloo din 18 iunie 1815, Napoleon a fost silit să abdice la 21 iunie, fiind internat de englezi în insula Sfînta Elena.
364	Nu în insula Elba, cum s-ar putea înţelege, ci în insula Sfînta Elena.
365	Afirmaţie confirmată de o însemnare contemporană publicată de Ioan M. Neda în „Rev. istorică română", 1944, fasc. II, p. 226—227.
174
VI.	GLOSAR
aian, vezi haian. alişveriş — afacere, negoţ, anaforâ — raport către domn, sau către divanul domnesc, analoghie — asemănare, aplotita — simplitate, arzoval (arzuhal) — petiţie, plîngere. aspidă — şarpe veninos, astar — stofă, căptuşală. aşcherlii — ostaşi turci, avantop — tun, mortier. baraictar — stegar, barut — praf exploziv pentru tunuri, barutana — „adecă prăfâria", pulberărie, beşlii — ostaşi turci însărcinaţi cu paza ordinii.
bimbaşă — căpetenie a o mie de ostaşi turci, maior.
bivşag — belşug, bogăţie, blagorodiia — nobleţe, aristocraţie, de neam bun.
bragadir — brigadier, general de brigadă, bulucbaşă — comandantul unui buluc (companie).
capichehaia — reprezentant permanent al domnilor la Poartă.
capigiu — portar al seraiului, slujbaş al Porţii cu misiuni speciale, capudan — căpetenie, comandant de oaste, amiral (capudan paşa), cartace — cartuşe, proiectile, catagrafie — recensămînt, samă. ceflic, ciflic — moşie, fermă, casă şi construcţiile de pe moşie, cheler — cămară de provizii, chilom — măciucă, bîtă. coleşi (verb) — a slăbi, conac — loc de găzduire, corpos — corp de armată, coteli (verb) — a scotoci, a cotrobăi, cucă — căciulă domnească cu pene de struţ, culă — turn (kul6), casă fortificată, cumbara — proiectil, bombă, cumpănaş (companist) — membru al unei companii (bresle).
davâ — reclamaţie, proces, judecată, dărviş, derviş — călugăr turc. diianţ — locuitor din Vidin (Dii). diiastima — interval de timp. domuz — porc.
elciu — sol, ambasador, consul.
epistat — ofiţer de poliţie, supraveghetor, feltmaşar — feldmareşal, cel mai înalt grad militar.
ferman, firman — ordin emis de cancelaria sultanului.
gelep — negustor de vite. geremea — gloabă, amendă în bani. ghiaur — creştin, nemusulman, ghioldaş — bătăuş, goştinărit — dare pe oi şi porci, gros — „gros, adecă oprealâ", închisoare, haian, aian — dregător otoman, fruntaşul unui sat sau oraş. hain — trădător, necredincios, harvagiu — arvat, ostaş sîrb sau arnăut. havaiet — taxă, impozit, hazna (hazinfc) — vistierie, tezaur, comoară, heritisi (verb) — a felicita, heritizmos — felicitare, urare, hrăbor — viteaz.
iconomie — socoteală, gospodărie, ipolipsis — stimă, consideraţie, iproci — şi altele, etc. isnaf — breaslă, corporaţie, înerbat — minat cu pulbere, înputâciune — reproş, învîrteji (verb) — a se întoarce, jiganie — lighioană, jivină, lavră — mănăstire mare. list — foaie, filă.
lude — oameni, contribuabili, unitate fiscală.
madea — chestiune, problemă, pricină.
marchitan — negustor ambulant.
mazdrac — lance, suliţă.
măglaş — lucrător la ocnă.
mehtup — scrisoare din partea vizirului.
mlăcos — mlăştinos.
molia — iniţiat în teologia musulmană, cadiu, mumbaşir, bumbaşir — slujbaş însărcinat cu împlinirea unei porunci domneşti, muştră — exerciţiu militar, instrucţie, nart — listă de preţuri, cuantum, nazîr — slujbaş otoman, supraveghetor, director, ministru, nosilă — targă.
obărşter — polcovnic, colonel.
olac — curier.
ordie — oştire, armată.
orta — regiment, unitate militară turcă.
ostrov — insulă.
175
panganet — baionetă.
paragorisi (verb) — a mîngîia, a consola, părcea — diminutiv de la parte, părticea, pecetluitură — act cu sigiliu pentru contribuabili.
peşcheş — plocon, cadou oferit de slujbaşi superiorilor lor.
piotă — oaste pedestră, infanterie, pitac — scrisoare, pliroforie — informaţie, lămurire, podvoadă — obligaţie de transport, cără-tură.
poezi (verb) — a se împuia, a se înmulţi.
pogrebanie — înmormîntare.
pol — jumătate.
politie — oraş, cetate (polis).
prez — peste.
pristav — vestitor, crainic, pungă — de bani, conţinea 500 de monede de argint sau aur. raft — scară pentru cai. raia — popor, supuşi neinusulmani. răfet, rufet — breaslă.
răitari — călăreţi îmbrăcaţi în fier (reiter). răzmeriţă — tulburare provocată de război, reis-efendi — ministru de externe turc.
satarâ — impozit, taxă, dare pusă pe silişti, schelă — port, punct de vamă. serascher — comandant al armatei, serdar. serhat, sarhat — hotar, margine de ţară. sinfonie — înţelegere, tabie — fortificaţie, întăritură. tarapana — monetăria statului, taxildar — strîngător de dări sau taxe. tefterdar, defterdar — controlor, sau director financiar.
teslim — predare (de marfă); făcut teslim — a predat.
topuz — buzdugan, sceptru împodobit cu nestemate.
valiu — guvernator turc, prefect, vechil — împuternicit, mandatar, locţiitor, zabit — slujbaş domnesc care aducea la îndeplinire o hotărîre. zaherea — obligaţia de aprovizionare cu alimente sau cereale, zaif — slab, slăbit după boală, zapciu — cel ce ţine în frîu pe răufăcători, ofiţer, căpetenie.
zapt — luare cu forţa, confiscare, stăpînire. zăticni (verb) — a împiedica, a stînjeni. zurba — răzvrătire, turburare.
VII.	INDICE DE NUME ŞI LOCURI1 * * *
(Abdul Haniid 1), sultanul turc, 47 v.
(A da Kalch) (cetatea Ostrovului), insulă, 7 v, 41 v, 49 v, 75 v, 76, 89 v, 117, 124, 125 v, 127 v, 128 v, 153, 154.
Adrianopole (Odriiu), „scaun împărătesc/', 78.
Afumaţi, jud. Ialomiţa, 52.
Alexandru ipsilanti, vezi Ipsilanti.
Alexandru Mor uzi, vezi Moruzi.
Alexandru I (Pavlovici), tarul Rusiei, 6 v, 7 v, 96—97 v, 105, i09,	111,	112v,
113, 114, 114 v, 120, 120 v, 126 v, 127, 131, 131 v, 134, 135, 137 v, 138- 139, 140 v, 149, 151- 152, 154 v.
Alexandru Scarlat Ghica, vezi Ghica Alexandru Scarlat.
Aliut paşa (Leu paşa), 6, 60 — 63, 65, 71 v, 72-74, 78.
America (Ţara cea Nouă), 79 v, 106 v, 108, 154 v.
Anglia (Englitera), 17 v, 28 v, 109, 114 v, 154 v.
Ardeal, vezi Transilvania.
Argeşanu, arhimandrit, 13.
Arnâut Kioi (adecă Razgracu), vezi Razgrad.
Athos (Sfeta Gora), 2.
Atila, „tătărăscul crai", 23 v.
Dacica, provincie in nordul Iugoslaviei, 143 v, 145 v.
Bagration (Pangration) Piotr Ivanovici, general rus, 123—125.
Banat (Bănat), 32, 34, 36-38, 41, 102, 145.
Basarabia, provincie .si (greşit) cetate, 23 v, 31 v, 98 v—99, 1Î3, 133.
Bănat, vezi Banat.
Belgrad (Beligrad), R.S.l7. Iugoslavia, 32, 36 v, 41, 4) v, 83 v, 145 v, 146, 148- 150.
Bcnder (Tighina), cetate, R.S.S. Moldovenească, 33 v, 39 v, 98 v, 113, 133.
Bcrczina (Borontina), U.R.S.S., luptă, 136 v.
(Berlin), capitala Prusiei, 112 v.
Bescrica (Biserica) Albă (Beala Trac va), în Banatul iugoslav, 34.
Bibescu, boer oltean, 43.
Biserica domnească, vezi Bucureşti.
Bojorcanu, vezi Bujoreanu.
Bonaparte Napoleon (Bonaparte, „voevod
oştilor franceze", împărat francez), 6 —7 v, 79, 92, 97 v, 105 v, 106 v- 108 v, 109 v-110, 112 v, 113 v — 116 v, 131, 134 v, 136, 136 v, 138-Î39, 140, 140 v, 149, 154 v, 155.
Borontina, vezi Bere zi na.
Bosna (Bosnia), provincie în R. S. F. Iugoslavia, 31 v, 32, 49 v, 148 v.
Bosniak (Boşneag) paşa, 126 v.
Brandeburul, vezi Prusia.
Braşov, 38 v, 40, 95 v.
Brăila (Braila), cetate, 99, 113, 119v, 120, 123 v.
Brîncoveanca, boieroaică, 71.
Brîncoveanu Nicolae, ban, 68.
Brîncoveni, boieri, 16.
Bucureşti (oraş, scaun, capitală): 5 v, 6, 7, 10,' 13, 16,’ 16 v, 19-20, 21-22, 38 v, 40 v — 41 v, 44, 44 v, 45 v —46 v, 51—53, 66 v, 69, 70, 70 v, 75, 75 v, 78, 84 v, 86 v, 87 v, 90 v —91 v, 92, 93, 93 v, 95 v, 97 v, 98, 99 v, 101, 101 v, 103, 103 v, 104 v, 117-118, 119 v, 121-122, 123, 124, 129 v, 130, 132, 133 v, 143, 152, 153 v; Beii icul, 75; biserica domnească, 20; curtea domnească, 69, 75 v, 94 v, 95; hanul Şcrban vodă, 100; m-rea Colţca, 100; m-rea Mihai vodă, 100; m-rea Radu vodă, 99—100 v; m-rea Sf. Gheorghe, 100; mitropolia, 52, 67, 93 v, 100—101; podul peste Dîmboviţa, 91 v; spitalul de ciumaţi de la Dudeşti, 52.
Buda, cetate, capitala Ungariei, 11 v, 35 v, 110-111; paşalic, 144 v, 145-145 v.
1 Am trecut în paranteze numele proprii identificate de noi, pentru care Dionisie Ecle-
siarhul menţionează numai titlul sau funcţia: de pildă, craiul Franţei, vezi (Ludovic al XVI-lea),
solul Franţei, vezi (S6bastiani Horace) etc. Trimiterile se fac la paginaţia cronicii marcată pe
marginea din stînga a paginilor tipărite.
177
Bujoreanu (Bojoreanu) Preda, boier oltean, 39 v.
Buntovski, vezi Poniatovski.
Buzău, apă, 119 v, 120.
Calafat, vamă, „schela Diului", luptă, 5 v, 43 v, 60 v, 104, 123.
Callimah (Kilimah) Scarlat, voievod, 125.
Camenski, vezi Kamenski.
(Cantacuzino) Şerban, voievod, 144 v—145.
Car a Gheorghe, vezi Karagheorghe.
Cara Mustafa, aianul Vidinului, 6, 38, 40, 42-42 v, 43, 45, 57 v, 59 v, 83, 84 v, . 85, 85 v. .
Caracal, jud. Olt, 86, 86 v.
Caragea loan (lancu), voievod, 7 v, 143, 152; Nicolac, 5, 19.
Caransebeş (Caravansebeş), jud. Caraş Seve-rin, 35.
(Carazin) Nazarie, polcovnic, 13.
(Carol al IV-lca), regele Spaniei, 109, 115.
Cavarna, R. P. Bulgaria, 125 v.
Căpitan paşa, vezi (Gazacrli Hasan).
Căpitan paşa, vezi (Kuciuk Husein).
Cerneti, contopit cu Drobeta-Turnu Scvcrin, 36, 41, 85 v.
Chilia (Kiliia), R.S.S. Ucraineană, 33 v, 39 v, 98 v, 113, 133.
Cîtnpul Cosovci, vezi Kossovopoljc.
Ctmpulung, mănăstire, jud. Argeş;, 32 v, 52.
Cleanov (Clenov), corn. Carpen, jud. Dolj, 86 v.
Coburg (Cobor) Friedrich Josias de Saxa —, general-prinţ austriac, 41, 44 — 45, 46.
Cogeia Valtac (Muntele cel Mare), 129 v, 130, 133.
Colentina, lingă Bucureşti, 100, 122.
Coif ea, vezi Bucureşti.
Condica Pravilnicească, pravilă, 18 v, 19.
Constantin (Costând) cel Mare, împărat, 1.
Costandin (Costând), Pavlovici, mare duce, fratele împăratului Alexandru I, 6 v, 111 v, 112, 114, 120 v.
Constantin Ipsilanti, vezi Ipsilanti Constantin.
Constantin Sutu, vezi Suţu Constantin.
Corneasca, boieroaică, 71.
Cornescu (Mihai Grecianu-Comcscu), boier,
68.
Cozia, mănăstire, jud. Vîlcea, 38 v, 52, 52 v.
Cozma, episcop al Buzăului, 20 v.
Craina, regiune în R.S.F. Iugoslavia, 32, 41, 49 v, 128,	128 v, 143 v, 145 v,
150 v, 151.
Craiova (oraş, scaun, ţară), 5 v, 6, 7, . 13, 16 v, 21 v, 22, 38, 38 v, 40, 41 v, 42 v, 50, 51 v, 70, 84 v—87 v, 105, 117, 117 v, 124, 128-129, 143, 152 v-154; episcopia Craiovei, 43.
Craiul Angliei, vezi (George al III-lea).
Craiul Franţei, vezi (Ludovic al XVI-lca).
Craiul Poloniei, vezi (loan Sobieski).
Craiul Portugaliei (Portucalii), vezi (Joâo al Vl-lea).
Craiul Prusiei, vezi (Frederic Wilhelm a
III-	lea).
Craiul Suediei (Sfeţii), vezi (Gustav al
IV-	lea).
Craiul Spaniei (Hişpanii), vezi (Carol al IV-lea).
Crimeea (Crîm, Ţara Tătărască, hanatul tătărăsc), 5 — 7, 14 v, 15, 22 v— 24 v, 25-27, 28 v, 30-31 v, 33 v, 39 v, 49-50, 79 v, 132.
Crîm, vezi Crimeea.
Curtea domnească, vezi Bucureşti.
David, împărat, 10.
Dărviş (Derviş) paşa, 5 v, 38, 42 v.
Dealul Mitropoliei, vezi Bucureşti.
Di iu, vezi Vidin.
Dionisie Eclesiarhul, 10 v.
Dîmboviţa, apă, 91 v.
Dîrstoru, vezi Silistra.
Doamna lui Hangerliu, vezi (Hangerliu Ruxandra).
Doamna lui Mavroghcni, vezi (Mâvrogheni Maria).
Dobrifa, oraş, 125 v.
Dunăre, 13 v, 17 v, 18, 34, 35 v, 36, 39, 40-41 v, 42 v, 44, 47 v, 74, 85, 86 v, 89-90, 93, 93 v, 97 v, 101 v, 102 v-104, 105, 110, 116 v-118, 119, 119v, 121 v, 122 v, 123, 125, 127 v, 128 v, 129 v, 131, 133, 143 v, 144 v, 150 v, 151, 152 v, 154.
Ecafcrina a ll-a, ţarina Rusiei, 5, 11 v, 12, 15, 22 v, 23, 24, 25, 25 v, 31, 31 v, 37 v, 50, 79, 96 v, 106.
Edikule, vezi Istanbul.
Egipt (Misir), 6, 9, 64, 79, 83, 107.
Elba (ostrov), 7 v, 139, 140, 154 v, 155.
Elciul Rusiei, vezi (Italinski Andrei lako-vlevici) şi (Tonuira Vasili Stepanovici).
Englitera, vezi Anglia.
Enztnberg (Hcnţerbcrg), general baron austriac, 41.
Eugeniu (Evghenie) de Savqia, general principe austriac, 145.
Europa (Evropa), 97 v, 108 v, 108, 109 v, 135 v, 138, 139 v, 142 v.
Filaret, episcop al Rîmnicului, 20 v.
Filipeasca, soţie de boier, 71.
Filipescu (Pană), mare vistier şi ban, 121.
(Filitii Dositei), mitropolitul Ungrovlahici, 67.
Florenţa, oraş în Italia, sinodul de la, 1 v.
Fointainbleau (Fontcnoblou), oraş în Franţa, 140 v.
Francisc I (Franţiscus), împărat austriac, 108 v — 111, 112-113, 115-116 v, 140 v.
Franţa (crăie, imperiu, republică), 28 v, 105 v-106 v, 107 v-108 v, 113, 114 v, 115, 116, 116 v, 135 v, 137 v, 139 v, 140, 141 v, 142 v, 154 v, 155.
(Frederic Wilhelm al III-lea), craiul Prusiei, 109, 112 v, 137 v, 139, 140 v.
178
Gabrovo (Gabrov), R. P. Bulgaria, 125 v.
Galiţin Aleksandr Mihailovici, conte, general-feldmareşal rus, 12, M.
(Gazaerli Hasan) (căpitan paşa), 20, 25 — 26, 30 — 30 v.
(George al lll-lea), regele Angliei, 109, 114 v.
Georgia (Giurgiu, împărăţie), 14 v, 26.
Ghenipazar, tîrg în R. P. Bulgaria, 125 v.
Gheorghe Hangerliu, vezi Hangerliu Constantin.
Ghiatropul, tîrg 125.
Ghica, familie, 16; ~ Alexandru Scariat, 10; ~ Grigore al IIl-leay 16.
Giurgiu (Giurgiov), cetate, jud. Giurgiu, 5 v, 44, 44 v, 45 v, 101, 116, 118 v, 119, 126 v.
Giurgiu, vezi Georgia.
Golească, soţie de boier, 71.
Gorj, judeţ, 153.
Gnu (Graţ), cetate, 151 v.
Grigorie, mitropolit al Ungrovlahiei, 20 v.
(Grigorie al V-lea), patriarh de Constanti-nopol, 67.
Grigore Ghica, vezi Ghica Grigore.
(Gustav al lV4ea), regele Suediei, 109.
Hangerliu Constantin (Gheorghe), voievod,
5	v, 6, 53, 60, 60 v, 63 v, 64, 66 v-67 v, 70-70 v, 74, 74 v, 73 v, 76-78.
(Hangerliu Ruxandra), doamna lui Ilan-gerliu, 76 v, 77.
(Hasan paşa), serascher de Yidin, mare vizir, 37 v.
Haţeg, jud. Hunedoara, 36 v.
Henferberg, vezi Knzenberg.
Hindiia, vezi India.
Hişpania, vezi Spania.
Horeahova, vezi Rahova.
Hotin, cetate, R. S. S. Moldovenească, 33 v, 39 v, 98 v, 113, 133.
Hronograful Ţârii Româneşti, 144 v.
Hungaria, vezi Ungaria.
Iancu, caimacam al Craiovei, vezi Caragea Ioan.
/aşi, oraş, 123.
Ierusalim, 79, 179 v.
//ic polcovnic, vezi (Lăpuşneanu) Ilie.
Imperiul habsburgic (împărăţia nemţilor),
6	v, 33 v, 144 v,
/nrfia (Hindiia), 28 v.
/oaw Paleologu, vezi Paleologu Ioan.
Ioniţâ Papuc, clucer, caimacam al Craiovei, 5 v, 38.
/0$i/ a/ II4ea, „împăratul nemţilor", 25 v, 31 v —32, 33 v, 36, 43, 45 v, 47, 50, 106, 145 v.
Ipsilanti Alexandru, voievod, 5, 5 v, 7, 11, 16-19, 52 v, 89, 94, 132-132 v;
Constantin, voievod al Ţării Româneşti şi Moldovei, 6 — 7, 89 v, 90 v, 92, 93 v —94 v.,	96-97,	98,	98 v, 101,
101 v, 102 v, 103, 104, 105, 117 v-120, 121, 125, 132, 149,
(Irakli al II4ea), regele Georgiei, 26.
Isaiev (Isaiia), general rus, 1, 11? v, 118# 124, 125 v, 127 v-129, 149.
Ismail, cetate, R.S.S. Ucraineană, 5 v, 39, 45 v, 47 v, 48 v —49 v, 99, 113, 123 v, 124 v, 125, 127, 133.
Israil, popor, 9.
Istanbul (Poarta Ţarigradului), 1 v—2, 6,
11 v, 14-15, 16— 16 v, 18— 19 v, 20, 22 v, 23 v, 24, 25, 30, 31, 31 v, 39, 51, 52 v, 56 v, 57 v, 58 v, 59 v, 62, 63 v, 67 v, 70, 74, 74 v, 77, 77 v, 79 v, 82, 83 v, 87, 87 v, 89, 90, 90 v, 92-93, 94, 97 v, 98, 98 v, 103, 107 v, 113, 128, 131, 132, 133, 141, 143- 143 v, 145 v-146, 148 v, 150, 151 v, 154; lidikule, temniţă, 132 v.
Istoria piramidei din Moscova, carte tipărită la Moscova, 141 v.
Istoriia războaclor muscalilor cu francezii, carte tipărită la Yiena, 134 v, 136.
Istoriia sîrbilor, 143 v.
Italia, crăie, 107 v, 108, 109, 110, 112 v, 113, 116 v, 154 v.
(Italinski Andrei lakovlevici), cleiul Rusiei la Poartă, 89, 97.
împăratul Giurgiului, vezi (Irakli al II-lea).
împăratul turcesc, vezi (Abdul Haniid I şi SeJini al III-lea).
împărăţia Giurgiului, vezi Georgia.
împărăţia nemţilor, vezi Imperiul habsburgic.®
împărăţia 'Ţarigradului, vezi Turcia.
JUianu, mănăstire, jud. Dolj, 42.
Jiu, apă, 42, 43.
(Joăo al VIAea), regele Portugaliei (Por* tucalii), 109.
Kamenski (Camenski) Nikolai Mihailovici, general rus, 7, 124, 125 v—127 v, 129 v, 130-131 v, 132, 133.
Karagheorghe (Cara Gheorghe), conducătorul răscoalei sîrbeşti, 7 v, 102 v, 118, 128, 143 v, 147 v, 148-152.
Kievopecerski, vezi Lavra Pecerska.
Kilia, vezi Chilia.
Kilimah, vezi Callimah.
Kladova (Cladova, Fetislam), cetate în Craina, 41, 49 v, 83 v, 117, 124, 125 v, 128.
Kossovopolje (Pole Cosovo, Cîmpul Mierlei), luptă, 144.
(Kuciuk Husein), căpitan paşa, 6, 53, 62 — 65, 67, 70 v —72, 73, 73 v, 75, 75 v, 78.
Laudon Gedeon, von, general al trupelor imperiale, 32, 36 v, 41, 41v, 47.
Lavra Pecerska, Kiev, U.R.S.S., 121.
(Lăpuşneanu) Ilie, polcovnic, 13.
Lehiia, vezi Polonia.
Leningrad (Petreburgu, Petersburg), U.R.S.S., 7, 14 v, 23, 26 v, 29 v, 30, 79 v, 80 v, 83 v, 88, 95 v, 96 v, 113 v, 114, 118, 118 v, 120, 137.
179
Leopold al II-lea, împărat austriac, 49 v, 81, 106, 108, 109.
Leu paşa, vezi Aliut paşa.
(Ludovic al XVI-lea), craiul Franţei, 6 v, 79, 105 v, 107 v.
Lugoj (Logoj), oraş mare, 35, 35 v.
Lugojel (Logojel), sat lingă Lugoj, 35 v.
Manaf Ibraim, capul cîrjaliilor de Ia Vidin, 85 v, 90.
Mantova (Mantua), cetate, 112 v.
Manuil Giani Roset, voievod, fost caimacam al Craiovei, 13 v, 14.
Marea Roşie, 9, 44.
(Mafia Antoaneta), regina Franţei, 106.
Mafia Tereza (Maria Tereziia), împărăteasă, 106.
Matias (Matheias) Cor vin, regele Ungariei,
110.
Mavrodin binbaşa, 45, 46.
(Mavrogheni Maria), doamna lui Mavro-gheni, 47.
Mavrogheni Nicolae, voievod, 5, 5 v, 20, 25 v, 32 v, 33, 38, 40 v, 43 v, 47, 53 v, 89 v.
Măglaşi (Pâuşeşti), jiul. Vîlcea, 38 v.
Mehadia (Mehediia), jud. Caras Severin, 32, 35, 36.
Mehedinţi, judeţ, plai, 34 v, 36, 85 v, 153, 153 v.
Michdson (Mitriston) Ivan Ivanovici, general rus, 105, 117 v- 120 v.
Mihai Suţu, vezi Suţu Mihai.
Miloradovici Mihai Andrcevici, general rus, 7, 118-120, 121-122 v, 135 v.
Misir, vezi Egipt.
Mitriston, vezi Michelson.
Mitropolitul Ungrovlahiei, vezi (Filitti Dositei).
Mola paşa de Vidin, 128.
Moldova (Mcldaviia), 12, 15, 16 v, 23 v, 31 v, 32, 66 v, 80, 81, 87 v, 8S v, 98, 98 v, 99, 102, 104, 113, 117 v, 123, 132, 133.
Mor uzi Alexandru, voievod, 5 v, 51, 52 v, 58, 78, 80 /, 82, 83-84, 87, 89, 90 v, 97, 98 v.
Moscova (Moscva, Moscoviia), 7, 7 v, 13 v, 30, 134 v, 135- 136, 137 v, 141; piramida din ~ 141.
Napoleon I, vezi Bonaparte Napoleon.
Nazarie, vezi (Carazin) Nazarie.
Necopoia, vezi Nicopole.
Negotin, oraş, R.S.F. Iugoslavia, 41, 124..
Negru vodă, vezi Radu voievod zis Negru vodă.
Nicolae Caragea, vezi Caragea Nicolae.
Nicolae Mavrogheni, vezi Mavrogheni Nicolae.
Nicopole (Necopoia), cetate, R. P. Bulgaria, 117, 125 v.
Niş, oraş, R. S. F. Iugoslavia, 83 v, 148 v.
Ocnele Mari (Ocna cea Mare, oraşul Ocnei), jud. Vîlcea, 39, 84, 84 v, 86, 86 v.
Odriiu, vezi Adrianopolc.
Olt, rîu, 14, 32 v, 38 v, 41, 51 v, 66 v, 81, 84, 86 v, 117, 117 v, 150 v, 153.
Oltenia (aceste 5 judele, dincoace de Olt), 7, 32, 61 v, 68 v, 81, 116 v-117 v, 153.
Oreaova, vezi Rahova.
Orşova Veche, cetate (Ruşava), 3*1 v.
Osman, sultan al Imperiului otoman, vezi (Selim al ITI-lca).
Ostrov, cetate, vezi Ada Kalth.
Ostrov, insulă, vezi F11>a.
Palanca, oraş, R. S. F. Iugoslavia, 34.
Paleologu Constantin şi Ioan, împăraţi bizantini, 1 v, 2 v.
Palestina (Palastina), 6, 79, 83 v, 107.
Panciova, oraş, R. S. F. Iugoslavia, 34, 34 v.
Pangration, vezi Bagration.
Panonia, vezi Polonia.
Paris (Pariz), „scaunul crăiei franţozeşti", 7 v, 116 v, 135, 138, 138 v, 140, 142 v, 154 v, 155.
Patriarhul de Constantina pol, vezi (Grigorje al Y-lea).
Pavel I, împăratul Rusiei, 79 — 80 v, 83 v, 88-88 v, 96 v, 107 v, 108.
Pazvantoglu (Pazvandu) Osman aga, aianul cetăţii Vidinului, 5 v — 6 v, 53—55, 56 — 57 v, 59 v—60 v, 61, 62, 63, 63 v, 65, 66, 71 v—72 v, 75 v, 78, 78 v, 79 v-84, 85, 90 v, 95 v, 103 v- 105, 107 v, 146.
Pehlivan (Pelivan) Ismail aga, 125.
Pesta (Peşta), oraş, R. P. Ungară, 35 v.
Petreburgu, vezi Leningrad.
Petrouaradin (Petruvarodin), cetate, R. S. F. Iugoslavia, 35 v.
Pietrariul, vezi Kamenski.
(Pius al Vll-lea), papă, suveran, pontif al Romei, 109.
Pîrşcoveanu Ştefan, vornic, 16.
Ploieşti, oraş, 40.
Poarta Otomaniceascâ sau Poarta Ţarigra-diditi, vezi Istanbul.
Pole Cosovo, vezi Kossovopolje.
Polonia (ţara Panoniei, „Lehiia adecă Panonia", Ţara Lesască), 11 — 11 v, 30 v — 31 v, 40, 50, 95 v, 105 v, 111,	112 v,
113, 121 v, 124, 137 v, 140, 140 v, 145.
Polovragi, mănăstire, jud. Gorj, 86.
Poniatowski (Buntovski), Stanisla>v al 11-lea, regele Poloniei, 11.
Porccni, jud. Gorj, 38 v, 40, 42.
Portugalia (Pcrtucalia), 109, 115.
Potemkin (Potenkin) Grigore Aleksandrovici, general rus, 33 v, 37 v, 47.
Provatu, loc., R. P. Bulgaria, 125 v.
Prozorovski, Aleksandr Aleksandrovici, gene-ral-feldmarcşo.1 rus, 105, 119, 123, 132.
Prusia (Brandeburul, „ţările Brandibnru-lui“), 11, 12 v, 16 v,’ 109-109 v, 110, 112 v, 116 v, 137 v, 140, 140 v.
180
Racoviţă, boieri, 16.
Radu vodă, m-re, vezi Bucureşti.
Radu voievod zis Negru vodă, 10.
Raguza (Dubrovnik), K. S. F. Iugoslavia 109.
Rahova (Oreaova), cetate, R. P. Bulgaria, 72 v, 83 v, 117, 153 v.
Razgrad (Arnăutkioi), K. P. Bulgaria, 54, 66, 125 v, 148.
Regina Franţei, vezi (Maria Antoaneta).
Rimnicul Vîlcea (Rîmnic), oraş, 13 v, 38 v, 39, 50 v.
Rcgep (Regept) pasa, aian de Ada Ivaleli, 154.
Rodofimkin (Rodofitiix) Konstantin, general rus, 149.
Roma, 109, 141; papa, vezi (Pius al VII lea).
Romanţov, vezi Rumianţev.
Rumianţcv (Romanţov) Piotr Aleksandro-viei, conte, general-feldmareşal rus, 12.
Rumelia (Rumelc), provincie otomani, 66, 81, 149; valhtl de Rumelia, 65—66.
Rusia (Roşia, împărăţia Roşii), 5, 11 v, 14 v, 22 v, 23, 29 v,*31, 49, 50,79, 80 v, 81 v, 88, 89 v, 97, 114 v, 120 v, 128, 131, 131 v, 133, 134, 134 v, 135, 136 v, 137 v, 140 v, 141, 142 v.
Ruşava, vezi Orşova Veche.
Ruşciuk (Ruse), cetate, R. P. Bulgaria, 57 v, 60, 64, 83 v, 85, 90, 94, 100 v, 119, 126, 126 /.
(Sebastiani Hor ace), solul Franţei la Poartă, 6 v, 92-93, 96, 97 v.
(Selim al I'II-lea), sultan al Imperiului otoman (la Dionisie greşit: Osman), 56 —57 v, 58 v, 59 v, 60,' 62 v, 65 v, 70 v, 73, 74 v, 75, 78 v-80 v, 82-83 v, 84 v, 89, 90, 93, 96, 97, 97 v, 103 v, 107v, 131.
Serascherul de Vid in, vezi (Hasan paşa).
Serbia (Ţara Servianţilor), 32, 36 v, 49 v, 143 v, 145 v, 146, 149, 149 v, 151, 151 v.
Sfetagora, vezi Athos.
Sfetislam (Fetislam), vezi Ivladova.
Sfeţia, vezi Suedia.
Sfîntul Dimitrie, sfîntul Gheorghe, sfîntul Theodor Tiron, steaguri ostăşeşti, 32 v.
Silistra (Dîrstor), R. P. Bulgaria, 113, 125.
Slatina, jud. Olt, 86 v.
(Sobieski Ioan al Ill-lea), regele Poloniei, 145.
Solul Franţei, vezi (Sebastiani Horace).
Sovaro, vezi Suvorov.
Spania (Hişpania), 15 v, 109, 135 v, 137 v.
Srem (Sirmium), principat în Serbia, 143 v, 145 v.
Strchaia, mănăstire, jud. Mehedinţi, 153. Suedia (Sfeţia, Şfedu), 14, 14 v, 29 v, 109. Sultanul tătărăsc, vezi (Şahin Ghirai).
Sutu Constantin, voievod, 6, 87 v, 89 v, 92 v, 94, 96, 96 v, 98; ~ Mihai, voievod, 5, 5 v, 19 v, 51, 97, 97 v.
Suvcrov (Suvaro), Aleksandr Vasilievici, general rus, 5 v, 45 v — 48, 49, 49 v, 108.
(Şahin Ghirai), hanul tătarilor, 22 v —24. Şanaţ, oraş, R. S. F. Iugoslavia, 35 v. Şegarcea, jud. Dolj, 85.
Şerban (Cantacuzino), vezi (Cantacuzino) Şcrban.
Ştrban vodă han, vezi Bucureşti.
Şfedu, vezi Suedia.
Ştefan, arhidiacon, 3.
ŞUjan, despotul Serbiei, 144.
Şiştov, R.P.Bulgaria, 125 v.
Temişvar, vezi Timişoara.
Terstnkliogltt (Trăstăninoglu), aianul Rus-ciukului, 83 v, 94, 95 v.
Timiş (Temiş), apă 35.
Timişoara (Temişvar), 34, 35, 35 v. Tismana, mănăstire, jud. Gorj, 32 v, 38 v, 52.
Tilireciu, deal, jud. Vîlcea, 86 v.
Tirgoviste, ll9v.
Tîrgu Jiu, 38 v, 85 v.
Tîrnovul cel Mare, vezi Veliko Tîrnovo. (Tomara Vasili Stepanovici), cleiul Rusiei, 79 v-80 v, 81, 89.
Transilvania (Ardeal, Trenzivania, Ţara Ungurească), 14, 23 v, 32, 36 v, 39, 87, 87 v, 89 v, 95 v, 117, 122,	132, 145.
Trăstăninoglu, vezi Tersenklioglu.
Turcia (Turkiia, împărăţia Ţarigradului, Ţara Turcească), 5, 11 v, 14 v, 16, 22, 78 v. 107 v, 149, 151.
Turnagi aga, caimacam al Craiovei, 5 v, 38. Turnu (Măgurele), cetate, jud. Teleorman, 44, 125 v.
Turnul Moscovei, vezi Moscova.
Turtucaia, R. P. Bulgaria, 125 v.
Ţara cea Nouă, vezi America.
Ţara Leşască, vezi Polonia.
Ţara Muşcălească, vezi Rusia.
Ţara Nemţească*, vezi Imperiul habsbnrgic. Ţara Rmânească, vezi Valahia.
Ţara Servianţilor, vezi Serbia.
Ţara Tâtărască, vezi Crimeea.
Ţara Turcească, vezi Turcia.
Ţara Ungurcască, vezi Transilvania şi Ungaria.
Ţarigrad, vezi Istanbul.
Ungaria (Hungaria), 23 v, 110 v, 113, 116 v, 144 v, 145. Vezi şi Ţara Ungurească.
* Uneori Dionisie cuprinde sul) acest nume şi provinciile româneşti ocupate de austrieci, de pildă Banatul (f. 5 v).
181
Valahia (Ţara Românească), 5, 9, 12, 15, 16, 23 v, 26, 32, 34 v, 39, 43 v, 49 v, 50 v, 66 v, 74 v, 75, 80, 83 v, 87 v, 88 v-89 v, 92 v, 94, 96, 97, 98, 99, 103, 112 v, 113, 120, 121, 128 v, 132, 133, 146, 150 v. Vandon, general francez (?), 110, 115v, 135 v. Vdcârtşti, sat lingă Bucureşti, 6 v, 13, 98. Vtliko Tîrnovo (Tîrriovul cel Mare), R. P. Bulgaria, 125 v. Vidin (Diiu), cetate, paşalîc, R. P. Bulgaria, 6, 32, 34 v, 35 v —36 v, 37 v, 38,	79 v, 80 v, 81, 83 v, 84, 85, 86 v, 104, 107 v, 123, 127 v, 128 v, 148 v, 150, 153 153 v. > Vi(nay „scaunul împărăţiei nemţilor**, 6 v, 35 v, 108 v, 109 v-111, 112 v, 113, 115-116 v, 136, 144 v. Vieroşanu, egumenul in-rii Vieroş, 13. Vîlcany plai, 36 v. Vîrşdy R.S.F. Iugoslavia, 34, 36 v, 3 7. Vuiloviţci, mănăstire lîngă Panciova, 34 v.
39, 41, 44, 53, 56 v, 57, 58 v, 60, 60 v, 62 v, 63, 67, 71 v, 73, 73 v, 75, 78, 78 v -	Zass, A.P., general rus, 7, 129. Zotic, maghiM ran, 1 v.
* %.*•	
SUMAR
P.
I.	Studiu introductiv ....................... 5
II.	Lista abrevierilor folosite ............. 23
III.	Lista lucrărilor Iui Dionisie Eclc-
siarhul ................................. 25
IV.	Textul hronografului .................... 30
V.	Note şi comentarii ..................... 126
VI.	Glosar ................................. 175
VII.	Indice de nume şi locuri ............... 177
Redactor : GEORGETA POP Tehnoredactor: FELICIA BOLOCAN
Bun de tipar : 2.II. 1987 ; coli tipar : 11,50. Format: 16/70 X 100.
f 9(498.1) «1764 ; 1815» C.Z. pentru biblioteci mari :<	(0031)
( 859194
C.Z. pentru biblioteci mici : 9(498.1)___________
Tiparul executat sub comanda nr. 1356 la
întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918M. str. Grlgore Alexandrescu nr. 89-87 Bucureşti,
Republica Socialistă Româniji