Portret de FLORIN PUCÂ POEZIA MIRACULOSULUI Tipărindu-i-se prima carte la 40 de ani (Versuri, 1966) şi fără ca pînă atunci să-i fi fost publicate în reviste prea multe poezii (cîteva apăruseră, totuşi, în 1965, în Viaţa românească şi în Ramuri), Leo-nid Dimov a fost privit, în contextul literar al epocii debutului său dar şi mai tîrziu, ca un adevărat „maestru necunoscutrevelat dintr-o dată şi oarecum întîmplător în plenitudinea creaţiei lui, asemenea descoperirii unui depozit de obiecte preţioase despre a căror existenţă nu se ştia nimic şi care, odată scoase la iveală, stîrnesc deopotrivă admiraţie şi stupoare. Atitudini care nu au însă durată, amăgitoare, inconsistente şi nestatornice, îngrădind înţelegerea şi nu favorizînd-o: poezia lui Leonid Dimov a rămas nu în afara interesului, ci în umbra născută dintr-un interes limitat, îndreptat exclusiv către aspectul său de strălucitoare operă excentrică. Oricare ar fi fost motivele întîrzierii debutului său editorial şi publicistic (un istoric literar * informează totuşi despre meteorica apariţie a numelui poetului cu mult înainte de momentul 1965—1966, * Emil Mânu, Eseu despre generaţia războiului. Editura Cartea Românească, 1978, p. 150—151. LEONID DIMOV TEXTE Prefaţa de MIRCEA IORGULESCU EDITURA ALBATROS • BUCUREŞTI • 1980 &tît de important pentru evoluţia întregii literaturi româneşti contemjjorane: în 1943, în Revista literară a Colegiului Sfîntul Sava, precum şi în 1956, în Tînărul scriitor .si în Gazeta literară), întîrziere deloc neobişnuită, în fond, pentru o epocă atît de agitată cum a fost aceea a primelor decenii postbelice, şi nici atît de prelungită încît să devină, cum s-a întîmplat în cazul lui Tudor Arghezi, un termen de raportare obligatoriu şi un imposibil de evitat loc comun al comentariilor critice, această circumstanţă, a neluării în seamă, pare însă a fi fost prefăcută de Leonid Dimov, prin aprofundare şi agravare, printr-o asumare existenţială şi artistică pe cît de intensă pe atît de consecventă, în însăşi condiţia matricială a creaţiei lui. O condiţie totuşi învinsă şi totodată necontenit ascunsă. Dar nu din pudoare şi nici prin obişnuitele mecanisme ale travestirii şi convertirii unei „suferinţe" (a trupului, a sufletului, a spiritului) în creaţie : ci dintr-o acută, imperioasă nevoie de apărare, de supravieţuire chiar, şi printr-un proces de recuperare şi redresare într-un plan indiferent la accidental. Astfel că din poezia lui Leonid Dimov lipsesc nu numai „suferinţa" şi stările complementare ei: lipsesc, de asemena, ecourile oricărei „dureri", lipsesc, mai mult, formele de manifestare a ceea ce în mod curent se cheamă „eu poetic". Poezia lui Leonid Dimov are de aceea înfăţişarea unui produs detaşat cu totul de autorul său; este o operă ce se dispensează de fiinţa creatorului eif nu numai de persoana lui, substituindu-i-se şi sfîr-şind prin a-l exclude. Fiind o poezie care nu-şi fconţine autorul, implicaţiile biografice şi psihologice ii sînt cu desăvîrşire străine. Regimul ei de existenţă este integral artistic, aşa cum din neluata în seamă scoică rănită se zămisleşte, în întuneric şi tăcere, o strălucitoare perlă: atît de puţin conformă, atît de neconformă totuşi, în splendoarea ei, cu fiinţa care i-a dat naştere. „Avem aici — scrie un cercetător român despre simbolistica perlei * — de-a face cu reflexul de apărare al unei fiinţe vii, ameninţate de o defecţiune organică. Perla rezultă, astfel, dintr-o luptă defensivă cu propria împuţinare vitală a moluştei care a produs-o. Cu cît — pînă la o anumită limită — leziunea se arată mai gravă, cerînd ca încordarea de menţinere integră a vieţii să fie mai susţinută, cu atît nestemata apare mai spectaculoasă. Iar splendoarea re-mediului întrece nemăsurat redusa însemnătate a vietăţii producătoare, care se mai află şi în circumstanţa agravantă a unui moment de declin. Este exemplul tipic al crizei vitale, care se supracom-pensează prin defensiva strălucirii. Dar din această strălucire ambiguă, difuz apăsătoare, inconsistentă ca pondere — ceea ce contrazice una din calităţile * Edgar Papu, Barocul ca tip de existenţă, Editura Minerva, 1977, voi. I, p. 87. materiilor preţioase, care trebuie să sune plin — se descifrează, adine imprimată, însăşi drama slăbiciunii agonice care a generat-o.“ Fiind totuşi greu de stabilit în ce măsură această asociaţie se poate susţine şi verifica în totalitatea elementelor ei concrete, rămîne însă incontestabilă în spiritul său: poezia lui Leonid Dimov, care în cuprinsul liricii noastre contemporane are înfăţişarea luxuriantă, copleşitoare şi bizară a unui magnific templu asiatic, fiind fără egal ca exuberanţă, strălucire şi complexitate a . formelor materiei poetice, reprezintă un triumf al exploatării miraculosului, domeniu baroc prin excelenţă. Autenticitatea poeziei lui Leonid Dimov este astfel asigurată nu numai de coerenţa ansamblului său, ci şi de corespondenţa barochismului ei artistic, structural, cu circumstanţele de natură barocă ale genezei şi ale existenţei lăturalnice, umbrite, tainice : de aceea este absent „eul poetica. ★ Esenţială pentru înţelegerea acestei poezii este neputinţa de a o caracteriza după regula genului proxim şi a diferenţei specifice. Apelul la vis, frecvent (Carte de vise şi-a intitulat poetul un volum), precum şi procedeele sugerînd aparent onirismul — rapida succesiune de secvenţe aleatoriif ^ metamorfoza continuă a obiectelor şi a fiinţelor, prezenţa unei mari cantităţi de ansambluri insolite — sînt totuşi simple mijloace, avînd o funcţiune poetică diferită de ceea ce se cheamă în mod obişnuit „onirism", Nicăieri în poezia lui Leonid Dimov nu se întîlneşte transa onirică, nici turmentaţia provocată de contactul cu o lume terifică, halucinantă, necunoscută şi înspăimîntătoare; dimpotrivă, se dezvăluie, unei priviri fermecate, o lume feerică,^ Un spectacol fabulos privit cu un ochi uimit de copil: poezia lui Leonid Dimov este refractară prin însuşi principiul său d,e existenţă oricărei opoziţii, raportul prin care se caracterizează este unul de coexistenţă şi simultaneitate. Ceea ce poate defini cu adevărat această poezie ca năzuinţă profundă este un refuz integral şi, organic al constrîngerii: înaintarea în miraculos traduce o rezistenţă constantă la restrîngere şi limitare, succesiunea de metamorfoze are semnificaţia înlăturării barierelor. Inexistente în afară, fiindcă orice raportare se dovedeşte a fi, pînă la urmă, parţială, >incompletă, exterioară, asemănările şi opoziţiile sînt absente şi din interiorul poeziei lui Leonid Dimov, Nu găsim aici obişnuitele „etape", „faze" şi „stadii" de natură să sugereze, măcar, o' „evoluţie", impresia generalăv este de operă perfect închegată, constituită ca unitate armonioasă, fiecare nou volum aducînd mai degrabă cunoaşterea unei porţiuni pînă atunci ignorată decît o „schimbare" structurală. Poetul construieşte — lucid, cu o extraordinară inventivitate — o lume fabuloasă : în scopul de a-i revela existenţa (sau posibilitatea de existenţă!), nicidecum pentru a se ajunge, prin ea, la un adevăr ultim. O lume fără „metafizică", în care opulenţa şi fastul se nasc din conştiinţa fragilităţii, „eternitatea" devine atunci „iterativă", ca în marele poem Baia sau o eternitate iterativă, sensul ultim şi unic dizolvîndu-se într-o abundenţă de sensuri fugitive. Motivul central al poeziei lui Leonid Dimov este călătoria, în sensul de aventură, de peripeţie, dar şi ca deschidere spre un mod de percepţie realizabil oricînd şi oricît, ca invitaţie perpetuă la miracol : Fii gata. Străzile deşarte Se împreună-n tainic rut. Ne vom urca peste o clipă într-un vehicul nevăzut. Voiajul acesta nu presupune însă o stare iniţia-tică, un ceremonial, o pregătire prealabilă, lumea a cărei perspectivă o deschide poetul este situată în prelungirea cotidianului celui mai umil, către ea poate da un banal ochi de geafn, o „lucarnă", simbol mereu prezent al posibilităţii de a descoperi: Razant cu lumea de granit Un moale ochi de geam există. Locuitorii îl omit Dar el rămînc şi insistă 10 Să nu mai fie ocolit Să ştie urbea egoistă Că-n buza lumii de granit Un moale ochi de geam există. E plin de mîluri, umilit De Antihrist, de ginta tristă, Dar luminează alb, mulcit, Ca într-o noapte elenistă, Razant cu lumea de granit. întreaga poezie a lui Leonid Dimov este „pentru mai dreapta cinstire41 a lumii spre care dă tainicul „moale ochi de geam“ : este o lume a miraculosului, în care nimic nu e surprinzător şi totul este posibil, tărîm al minunilor, spaţiu intermediar între divin şi terestru, între contingent şi incontingent. Poetul are, dealtfel, obsesia locurilor de convergenţă (Turnul Babei, spălătoria, piaţa, muntele, vitrina fotografului, bîlciul, ospătăria, salonul, tramvaiul etc.), şi nu e greu de observat că însăşi poezia sa ia naştere printr-o colosală aglomerare de materii eteroclite. Binele şi răul, sacrul şi profanul, Diavolul şi Dumnezeu sînt principii adverse care în poezia lui Leonid Dimov se confundă şi se anulează reciproc; aici, sfînta este „fără &fînt“ : Era o sfîntă fără sfînt, Fără credinţă, fără casă, Avea doar inimă şi gînd Şi-o fustă verde, de mătasă, 11 Cu astragal şi iacint Venea la fiece mireasă, Ea, mica sfîntă fără sfînt, Fără credinţă, fără casă. Şi ne-am adus aminte cînd In toamnă negură se lasă, Cînd lingă noi, de noi visînd Că nu ne vede şi nu-i pasă, Era o sfîntă fără sfînt. Către acest univers poetul tinde in virtutea unui impuls liberator, gestul prin care i se poate integra fiind abolirea limitelor, trecerea hotarelor, „deschiderea uşilor dintre odăi“ : Ca seria spre fund să fie calmă Sunt scoase uşile din loc în loc. Adună-ţi umerii cei reci sub palmă, Rămîi alături, să privim din toc. E verdele grădinii primăvara înviorat cuminte, din brocart, Şi scoica venusină cu ghitara închisă-n ea de-un Odiseu de cart, E purpura adîncă-n draperie Cu fluturi de email în cute-ascunşi Şi mantii de prelaţi plecaţi să fie în reci bazilici de pontife unşi, 12 E galbenul spătarelor de jeţuri Cu bumbi albaştri în reţea dispuşi, Din glastre cafenii cînd suie ceţuri Şi scîrţîie-n peizaje cărăbuşi, E capa de mătase violetă Nepăsător răsfrîntă pe sofa, Cînd aşteptarea înlemni, secretă, Capacul cu păstori, de besactea, Este sideful spart peste platouri Adus de caravele din ocean, E-un alb veşmînt înnăbuşind ecouri Din catedrale, la sfîrşit de an, ( E marele chivot portocaliu Cu sfinţi de sînge presăraţi în stea Şi poartă-n miez. Mîneru-i negru-1 ţin Din răsputeri : îl trage careva, E ultima în care apoi, zac Culorile din fiece odaie. O scenă de irozi cu vîrcolac, împreunarea lor, în mijloc, taie. Această poezie conţine o adevărată estetică: arta lui Leonid Dimov ţinteşte către cuprinderea globală, sintetică şi unificatoare. „Uşile" sînt înlăturate, gestul semnificînd îndepărtarea barierelor cunoaşterii reflexive, analitice, şi realizarea — printr-o exten- 13 sie încorporat oare — a anei viziuni plenare, fără hiatusuri; concentrate în ultima încăpere, „culorile din fiece odaie14 dau o combinaţie neaşteptată, căci ele „taie<(, detaşează adică, o suprafaţă plană avînd un anumit contur, „o scenă de irozi cu vîrcolac44, un spectacol de bîlci, cu alte cuvinte, încremenit, static, asemenea păstorilor de pe capacul besactelei. Imaginea este extraordinară, fiindcă nimic nu este mai potrivnic nemişcării, opririi decît spectacolul carnavalesc : avem, aici, întreagă măsura acestei poezii, a marii salţ forţe combinatorii, prin care se anihilează limitele şi se contopesc termenii de opoziţie, într-o încercare de a se surprinde unitatea profundă a lumii. Structura poeziei lui Leonid Dimov este ăe tip folcloric şi aşa se explică atît locul atribuit motivului călătoriei (în toate basmele se parcurge un itinerar al minunilor, care nu sînt însă percepute ca atare), cît şi inexistenţa unei linii de demarcaţie între planuri. Miraculosul este pretutindeni : Şi-acum să trecem la copilării Cu capete de cal în bălării, Cu oşti din Indii pe elefanţi trişti, Mor toate dacă te mişti ! Adună-ţi lucrul şi vin sub barcă, Vom sta la umbră de mînătarcă. E plasa dată cu cert gudron, Pescari de spijă fac cor afon 14 Şi scuipă-n soarele de dimineaţă De pe marele cargou ivit din ceaţă Transportînd o Africă de lemn sculptat. Fugi de-mi adă steagul ajurat, Steagul meu cu pajeră funebră Şi departe-n pajişti ca de fum, o zebră. Nota de ingenuitate a poeziei lui Leonid Dimov nu este efectul unei viziuni infantile, ci vine din credinţa în posibilitatea miraculosului, credinţă specifică artei „naive“, folclorice, al cărei mod de reprezentare şi l-a însuşit poetul. Regăsirea, la capătul unei aventuri celeste printre lumi întunecate, a copilăriei, simbolizată prin vechiul căruţ de lemn, „cît o ulcică“, dobîndeşte astfel înţelesul obţinerii unei perspective integrale : * Tavanul cîrciumii se lasă tot mai jos : Ieşi-voi iar în drumul nămolos, Ca-n miez de noapte, fix, către lumini S-apuc, cu caravana de asini, Sunt pe Neptun, planeta fără om, Am sticle-n buzunarul drept, cu rom. Strivesc în palmă noaptea dureroasă Şi uit mereu fereştile de-acasă. înot adînc sub pajura trimisă Din lumile cu parc şi fără clisă, îmi las genunchii într-un zmîrc şi iar Pornesc, în cioturi către n-am habar, 15 Rămîn în mîini, în dinţi să mă tîrăsc, Scrutez în smoala goală şi zăresc Pierdut, departe, stacojiu şi mic, De cineva în astrul cu nimic. Căruţul meu de lemn cît o ulcică, Prin ierburi tras în dimineţi, cu frică Vopsit în cinci culori, mîngîietoare Şi roţile cu scrîşnet fiecare. Pierderea succesivă a braţelor, a picioarelor, râmî-nerea „în dinţi“. apoi descoperirea căruţului prin ' „scrutareu sugerează deplasarea în spiritual către o zonă absolută („astrul cu nimic“). La fel, într-un mare poem intitulat în munţi, poetul porneşte : Spre pisc, spre han Cu lemn, hîrtii, vopseluri : talisman, altfel spus, cu insemnele artei sale, populînd un spaţiu vid : Zădarnic spaima cald răsunet cere Nimic nu întîlni-vom. Doar tăcere. Ce neted trup s-aşterne dedesupt Cîte lumini ninsorile le-au supt Ar fi de-ajuns o şoaptă mai zgîriată Ca umbra muntelui să se prăvale toată Te leapădă de gînduri, de simţire Alungă liniştea din amintire 16 Rămîi atît cît să mă poţi sui în palida, dreptunghiulară zi Ce ne aşteaptă peste gheaţa goală, Puternică, pe cumpăna finală... Ascensiunea este însă o demonstraţie a închiderii mişcării în nemişcare, fiindcă sust în vîrful muntelui, la capătul marii călătorii, totul încremeneşte „în marea dimineaţă14, într-un etern început: S-ajungem pe lumină, cît mai sus Şi poate prinşi de ţurţurii de gheaţă Să-ncremenim în marea dimineaţă Ce duduie etern acolo-n pisc Cu acvile purtîndu-ne în plisc. Luxuriantă, de o bogăţie a formelor şi culorilor unică în literatura noastră, poezia lui Leonid Di-mov are ca notă distinctivă tonul jovial, ironia cu aparenţă bonomă; la prima vedere, nimic nu pare să agite această lume de „peizajeu fabuloase; poetul este însă dominat de un intens sentiment al tragicului, închizîndu-şi adevărata stare în podoabele strălucitoare şi somptuoase ale versurilor, în bufonele viziuni ale bîlciului zgomotos şi sclipitor. Jocul este aici expresia spaimei, miraculosul este un refugiu: jovialitatea poetului are un secret fior tragic. Acumularea enormă devine un mijloc de protecţie a fragilităţii, goana prin lumile fluide, 17 nestatornice, înseamnă de fapt o fugă de sine, o tentativă de uitare : în cerc de smalţ m-am zăvorit şi zbor Sub pasărea cu cercul prins în gheare Cămaşă port mînjită cu fosfor, Iar barba mi-o resfir în depărtare. Atît de hîd îs că încerc fior De mă privesc în smalţ prin înserare, Pe creştet duc pecingine şi flori Din palide grădini otrăvitoare. Nici un adînc privirea mea nu are, Păstrez din urma toată o mirare Cu lumea încăpută-n ea : căuc. Adun nemîngîiat ce mi se pare Şi mîngîi nevăzutul la-ntîmplare Prin burguri de carton plutind năuc. Dincolo de fastuoasele ornamente ale poeziei lui Leonid Dimov, sub mulţimea mişcătoare de forme şi arborescente, se află o conştiinţă rănită. Vraja sublimă a versurilor o ascunde ; dar nu întotdeauna : Lipa-lipa, se grăbea desculţa negresă Prin satul văruit, la o adresă De pe strada căprioarelor de porţelan. 18 Era o seară clc-acum un an, Curgeau streşinile. Trecusem de mărţişor, Mamele duceau pentru copiii lor Bolnavi de raze din Aldebaran, Bune şi mici căprioare de porţelan. Iar ea, desculţa negresă, Se grăbea prin satul văruit, la o adresă Fără copii, doar c-un negru şaman Pe strada căprioarelor de porţelan. Acolo aveau să fiarbă ierburi amîndoi Şi se vor scrijeli, şi vor dansa goi, în jurul broaştelor, melcilor, inimilor de miei Pînă cînd vor suna zorile din clopoţei, Şi pe urmă vor rămîne soră şi frate. O, ce tristeţe ! ce pustietate ! înţelegem, acum, că proiecţiile ironice, viziunile fabuloase, încercarea de a găsi un spaţiu sustras în mod egal vieţii şi morţii reprezintă modul poetului de a-şi transpune lumea lăuntrică şi stările afective într-o formă contrară. Ca în această excepţională Aşteptare, el se preface că ignoră adevărata sa dramă, refuzînd să înţeleagă, amăgindu-se că nu „pricepe“ ultima soluţie posibilă : Cu sufletul golit de miracole Am fost îmbrînciţi într-o sală de spectacole Unde ni s-au împărţit, printr-un sistem de jgheaburi, Fiecăruia, o gamelă cu aburi. Eram tineri, eram militari, Abia muriserăm în luptele mari Purtate de noi la Trecătoare. Cine nu cade ? Cine nu moare ? Noi însă nu filozofam Ci ne continuam Serviciul, întrerupt un moment Pînă la venirea noului regiment Care urma să ne preia. Nu ştiam cît va mai dura Şederea noastră în marea sală. Ştiam doar că va fi un spectacol de gală Şi, pînă cînd va începe, Căutam şi noi a pricepe De ce se-aşază sus de tot, pe cornize, Medaliile noastre, păstrate în valize. Fastuos decorativă, de o mare forţă a expresiei în realitate, acoperind, prin imaginaţie feerică şi legănat visătoare, suprafaţa ascunsă a unei „leziuni", poezia lui Leonid Dimov exprimă, în reprezentările compensatorii ale unui univers miraculos, o criză de factură barocă : Credea că strigînd în întinderi enorme Va strivi tristeţi circulînd în forme. 20 Şi-atunci a pătruns pe scenă, stingaei, Presărînd în dans jucării din saci. Şi-avea pentru ultimul rînd ce-1 privea Un fel de fiu într-o besactea. Plîngînd de tăcerea celor de jos, Din vată cu dinţi de lumină l-a scos, Cu toţi băteau din pălmi, în picioare : — Ridică-1 mai sus — striga fiecare. Doar maşiniştii vedeau din culise Că-n braţele sale copilul murise. MIRCEA IORGULESCU VERSURI (1966) NOSTALGICA Tăiaţi, departe, scînduri cu proaspete răşini Să treacă după-amiaza prin dinţi de fierăstraie. Atunci, ciorchini de coacăz, sub garduri, la vecini Vor tremura din umbră că vrejul li se taie Şi iar va-ntoarce poarta bineţe automate Cînd vor intra strămoşii cu oase străvezii Cum învăţăm, să vază, materiile toate Zîmbind pe la ferestre, ca şi cînd ar fi vii, Va fi cu ei şi unul atît de gri, de vechi, Că lune răsucite la fiece mişcare, Purtate, verzi, prin curte şi trase în perechi Or să se-aşeze, strîmbe, prin pomi, în chip de floare... PESCUIT Tîrg văruit, cu livezi în vîlcea, Am plutit iarăşi deasupra ta. Era dimineaţă. Spre cetăţui Urca de pe şlepuri fum albăstrui, Arinii adunau de lumină mată Solzii Dunării iviţi dintr-o dată. Am cules tulipe prin curţi, şi văzdoage, Am privit cum dorm eleve-n iatace, Cu pulpe plăpînde de chihlimbare, Am intrat în cămări, în hambare, Din pod în pod, din casă-n casă, Pînă la ultima uşă rămasă ; Eram, cînd i-am împins ivărul, gol, Pe umeri cu undiţe şi prostovol. Coborît-am rîpa printre răzoare La apa cu lintiţă zîmbitoare... Acum adunăm într-o neagră bască Mrene trandafirii care cască. 26 FUGA In cetăţi de piatră cu cer de cărbune Fluieră grilajele sub mai multe lune Te-am strîns în palmă şi te-am făcut mică Fierbinte-n căuşul cu ţară peltică Să-ţi răsuceşti coapsele prin visuri arse Gîdilînd burice de degete-ntoarse Simt cum rizi în pumn ocrotită Şi linia vieţii o şerpui grăbită, Ai scos călcîile din cuibul de piele Să le-nţepe gerul de după zăbrele Cînd alerg, uriaş, prin cetăţi streine Ducîndu-te, pasăre-n pumn, pe tine. ETAPA Mă va ţine ramul cardinal Seara ? Cît mai bine să m-aşez. Voi culege mere de cristal Cu reptile sîngerii în miez. Greu, urcuşul, sprintene amiezi Le-a scobit adînc, în amintire... Parcă te-nspăimîntă valea. Vezi Turnurile din argint subţire ? Stai o clipă. Am să te ridic Sus, între livide frunze. Suie. Azi, în foşnetul acela mic Pasărea pe care-ai prins-o nu e. NELINIŞTE E timp la golful vechi să vii : Tăcerea, verbele sunt coapte. Pe dunga zării arămii Au fîlfîit fluturi de noapte. Poate că n-ai să recunoşti Corabia care mă duce, Prădată de barbare oşti în veac mai leneş, prin Moluce, Şi n-ai să-ţi aminteşti nimic Decît cum cîntă pentru tine, înzorzonate pe tălpic, Inimi de scoică în ciorchine. Am hidromeluri şi absint în ea, din mentă tropicală. Am aur roşu, am argint Arborescent, crescînd în cală. Covoare plutitoare port Chiar lingă mine, pe dunetă, Am stive de vederi din port Şi-un pui de barză cinegetă. 29 Ori poate toate cîte duc îţi par ciudate şi streine, Am mări, atunci, de gînd năuc Cu largi ostroave pentru tine, Ori poate tot ţi-e dor de-un Nord Livid, cu măguri scandinave. Am linişti aspre, din fiord, Furate de pe alte nave. Ori poate vechiul nostru chei De inimă ţi-e mai aproape, La el vom merge, dacă vrei, S-auzi cum clipoceştc-n ape. Nu ocoli, nu-ntîrzia, Vezi spaima mea printre catarge ? E noaptea-n jur atît de grea Că alba-ţi luntre se va sparge. CINA CU MARINA Lasă-mă, cerule, să rîd pe spate : Mi-au gîdilat inima frunzişe vărsate. Livadă rece, ninsori ce scuturi, Nu mă lăsa să dorm somn cu fluturi. Ceară ce picuri de sus, din pădure, Sparge-te, gală, de degete dure Ca seara să bată-n cetate la poartă Cu sumbri soldaţi desenaţi ca pe hartă. Să tremure verzi jumătăţi de văpaie Aprinse nostalgic în ochi de tramvaie Şi zgomot de ţurţuri să cadă pe stradă Rotind amintiri de Crăciun cu zăpadă. Opreşte-te. Uite, e uşa deschisă, Ne cheamă lucarne prin conuri de tisă. La creştete, masa imensă aşteaptă, Cu cîte-un tacîm sub lumina coaptă : Prelung, să tăiem pagurii aduşi Din Africi, de cafri în frac şi mănuşi, Meduzele roze gătite cu cimbru, Cu fructe de mare pe spată de zimbru, In sos ecumenic, anguile cu tic, Calmari îngropaţi, violet, în aspic 31 Şi alte, din marea Japoniei, feluri Cu turme de sepii gonind în cerneluri. Lumina o scade la pragul ei verde Şi-nfige cuţitul adînc în lacherde. JURNAL Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţi Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă Şi linişte de Paşte împinge la pereţi Podeaua cea vărgată ca burta de balenă. De bine mă cutremur şi-mi amintesc un an Cu lumea despicată, zîmbind din măruntaie. Erai o nimfă albă cu colţul diafan, Sub merele de piatră, uitată în copaie. Şi cum rîdeau în casă ghiciţi după perdea, Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă, Cum sfîrîia prin uşă din încăperea mea Bumbacul fantomatic fugind din jurubiţă. Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate, Şi simt cum, lîngă tine, în palma caldă joc O purpură rotundă de bile numărate. TREMUR Armura descheie-mi-o iute, E-un uliu de iulie-n cute, Şi-n arşiţi, în cuiburi piezişe, Nătîngi, să visăm netezişe. E-un burg cu teribile bande De rozuri dansînd sarabande, Sub ceaţa fugind să n-o prinzi Pe negre alei de oglinzi. E-un bronz de gînganii rămase Pe dopuri de umbră, lucioase, Cînd trec însoriţi dintr-o parte Străvechi cetăţeni în brocarte. Surîd de dureri pe trotuare Şi-ţi dărui corimbi de răcoare, Cînd lent se înclină în spate Palate de scînduri spălate. TUTELA In curtea catedralei ce-i La capul şinelor ferate, Zac risipite pe alei Clopotniţele colorate. Prelaţi, acolo, şi mireni Se joacă, vii, cle-a cine-i pricea, Iţi aminteşti acele ierni Albe ca dalele de-aicea ? Cîte-au suit şi cîte n-au Pierit apoi în zurba fricii... Cocoşi de tablă se roteau, întrebători, pe edificii. Şi iată că ajuns-am iar Pe sub porticele ştiute. Vrei să le treci ? Mă lasă dar, Te voi privi de-aicca. Du-te ! VOIAJ Fii gata. Străzile deşarte Se împreună-n tainic rut. Ne vom urca peste o clipă într-un vehicul nevăzut. Mai şterge zaua ruginită, Aşa*ză-mi chivără mai drept Şi vezi de ce nu vine carul Cu cavalerii ce-i aştept, Pe drum ai să-mi cîrpeşti mătasa întunecimii de pe scut. Te luminează degetarul Dintr-un metal necunoscut- ETERNITATE Pune-mă pe masa lungă Din odaia cu peceţi, Mai la colţ să nu m-ajungă Zăbăucii de băieţi. Şi deschide geamul iute, Lumea s-o privesc de-aici. Lasă-mă acum şi du-te Smalţul vechi să nu mi-1 strici. Da, e tot aşa înalta Lume, dincolo de geam, Doar grădina parcă-i alta, Alta umbra-n care stăm, Alte florile cu ciucuri Vineţi pe pedunculi roşi... La cîntarea, te mai bucuri, Răguşitului cocoş ? Ori aqum că sunt o glastră Cu pămînt la subţiori Şi-o imagine albastră Repetată de trei ori, 37 Tot mai plîngi, deşi trecut-a Poate-un secol, poate-un ev De cînd am pornit cu pluta In linţoliu de elev ?... într-o vineri cu cristale M-ai luat pe-un gologan Dintr-un raft cu alte oale Şi gheişe de mărgean, Ca-n duminici alburite Să mă pui din loc în loc Lîngă linguri, lingă site, Lîngă umedul ghioc, Ce, sosind din mări streine, L-am adus intr-un demult Cu descîntec pentru tine (Numai eu îl mai ascult). Tot mai zăboveşti cu frică Noaptea, lîngă farfurii, Tot mai pui într-o ulcică Stele pentru cînd vei fi Singură-n bucătărie Pentru oaspeţi să găteşti Dintr-o lume mai nevie Fără inimi, ori poveşti. Eu i-am invitat acasă, Sunt de pe fregata mea ; Crapi letargici, pentru masă, Au adus într-o boccea. Au tentaculi de calmare, Trup de peşti cu lampion, Numele de lupi de mare Scufundaţi la Capul Horn. Toţi te vor privi deodată, întuneric vor ivi In odaia cadrilată Cu joben şi pălării, La un semn triunghiuri vide Vor sui, ciudat, de jos Şi prelung te vor ucide Leneş, dulce, pin’ la os. Vor strivi rotuncf din tine Doar un bob de peruzea Incrustat în glastră bine Chiar la subsuoara mea. Vom porni atunci prin case Cu bunici şi descendenţi, Vom vedea ciorchini de oase Şi fetiţe în galenţi, 39 Colb vom aduna pe vrafuri, De infolii cu peceţi, Bea-vom umbre de cearşafuri Fluturate pe pereţi. Ne vor duce la serbare Sus, în insuli de coral, Ne vor umple cu unsoare Verde pentru carnaval, Ne vor sparge-n dans, în şapte, Vom ţipa atunci uşor, Ei ne vor zîmbi şi-n noapte Ne vor azvîrli-n decor Să rămînem pe vecie : Ciob albastru, bob rotund Pe cortina vişinie Dintr-o sală de corund. REÎNVIERE Răstoarnă-te cu tot cu lotcă-n val : Odaia cu chenar de crin regal întinsă peste insula cu trapa Te va-nveli să nu te ducă apa. Rămîi acolo înecat gîndac Cu carapace de neon, cu ac, Şi bea din vinul meu pe îndelete Tot fundul apelor cu tine să se-mbete. Apoi vei sta în planşă, desfăcut, Privind năuc în orice azimut Şi toţi elevii cu plastron ca neaua Vor scormoni în tine cu vergeaua. Adună-te. Acum e noapte goală, Mai arde becul într-un colţ de sală : S-ajungem iar la cumpăna de ape Vom trece amîndoi peste dulape... DUPA-AMIAZA Balaurul ucis de-atîtea ori De bunii duci ai lumilor aceste Ascunde-n iris lire de colori Şi-n fiecare solz cîte-o poveste. Găsitu-l-am pe-o floare de tulipă Uscată galben într-o carte veche. Purta inel uri grele pe aripă Şi pietre nestemate la ureche. L-am întrebat : felia de coral Din ochiul lui ce vrajă nouă ţese Deşi ştiam : un şipot sideral în solniţe pustii prin după-mese. NUNŢI Cusătoresele subţiri Aşteaptă goale prin dantele Taxiuri lirice cu miri La geamurile paralele. Adolescenţi şi zîmbitori, Ei trec uşor după cupole Şi-anină sus, de sărbători, Planşe cu raci şi colembole. PASTORALA Turmele minate spre apus Scutură ciulini din albe Grecii. S-au frecat, în catedrale, sus, De cilindrii orgelor, berbecii. Şi privesc din turn, spre mare, jos, La cabirii ce corăbii mină. Cînd, tîrziu, cimpoiul uleios îi îndeamnă înapoi, la stînă. LA CAPAT A viscolit un veac pătrat Cu aur prin viroage. înaltul crîng l-au spulberat Insecte xilofage. Cad roade dure din copaci Sunînd în corzi de liră : Au rătăcit aezi săraci Şi rezemaţi admiră Cum prinde boabele de jir Prin uluirea calmă Un braţ de vînător ilir Cu bube vii în palmă. HARTA VECHE Cavaleri de gheaţă fulguită îşi înclină pleoapa să mă mustre, M-au învăluit într-o clipită Asii necuprinse şi lacustre. Berze verzi strivite de viteză Au pornit spre piramide line, Flutură năframe pe faleză Fete dezvelite şi streine. Intr-un colţ, pe linii de sineală Trec corăbii cu sidef la pupă. Numai una într-o radă goală A rămas să navigheze după. DESTIN CU BAOBAB Oraşul în cadril de mucava Trăia, înfricoşat, la cinema, Iar străzile duceau poveri de şoapte Doar între pauze. La cinci şi şapte. In piaţa cu celebru nume şvab Creştea, pînă la cer, un baobab Cu fructe cît o casă, cu bodegi Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi, Cu gări albastre-n care stăm zîmbind La străvezii pahare cu absint Şi povesteam din viaţă, şi rîdeam De peştii care ne priveau din geam, în seara-aceea-n care nori duioşi Au oglindit lătraturi şi cocoşi Şi medici de zăpezi cu nume şvab Zăcînd lîngă bolnavi, în baobab. DESTIN CU CIOBURI Crîşmarul aplecat peste tejghele înfige-n noapte şiş, pînă-n prăsele ; La masa cu clondire de răvac S-au aşezat strămoşii mei şi tac. Ştiu, aţi venit pe drumuri cristaline Cerşind din tîrg în tîrg, pînă la mine, Reptile oarbe din care mă trag (Ca să-mi daţi toate tainele-n vileag). Lunatic, în privirea-vă isteaţă Zile şi nopţi s-au bulucit în ceaţă Şi cîte praguri n-aţi trecut, năpîrci, Să beţi, de drum, balerce de poşirci. Şi cum v-aţi furişat din casă-n casă Copiii să-i vedeţi, cum stau la masă Ori să-ncercaţi, prin cuhnie, bucate Gătite din vechimi, pe apucate. In curţile cu zoi şi globuri lucii Aţi stat la umbră pironind ulucii : Cînd trec gînganii peste lemn, alene, Cînd dorm amiezile printre dughene... Şi v-aţi întors, în urbi prea cunoscute, Zîmbind deasupra, galeş, din volute ; Ştiaţi acolo numărul şi casa — în frac, unde v-am aşteptat cu masa. Dar n-am mai fost, ci doar, peste cleştare îmboboceau lumine milenare. Atunci, zîmbind pe la ferestre goale Spre mine iarăşi v-aţi pornit agale Şi m-aţi găsit aici, lingă ulcioare Un ciob verzui, sticlind la întîmplare ; V-aţi aşezat şi staţi aşa, mereu, Gîndind că poate am să vin şi eu. DESTIN CU BILE Vaporul vechi cu două roţi uriaşe Pluteşte pe sub poduri, prin oraşe, Licori albastre, galbene, verzui Pe puntea lui spălată, sorb dudui Şi cavaleri în frac cu mov joben Tinînd de zgardă bile din eben : Rotunde, roşii, cu desen subţire, Ovale, verzi, cuprinse-n negre fire, Su clopoţei, cu ciucuri, cu lumini, Cu trandafiri pictaţi, cu flori de crin, Cu valsuri, cu parfum de liliac, Chineze, cu dragon şi vircolac, Franceze, cu perechi dansînd gavote, Barbare, cu imagini vizigote, Şi doamnele, ce rîset ţes pe punte Şi cum dezleagă pălării şi funte Cînd trec deşerte cheiuri şi palate Cu monştri la fereşti iluminate. Atunci, în noapte, cînd se schimbă garda Aprind vedenii bilele şi zgarda Iar domnii cu joben, încinşi în frac, Atoateştiutori, surîd şi tac, Iar doamnele mai tare rîd şi sorb Cafele din felgean de fildeş orb. 50 ARHIMEDE Pleşuve moş, nu te speria Că umbra ta n-are să vină, Ii vom găsi pe undeva O mai multiplă rădăcină. Şterge-ţi triedrul înflorit Din unghi mai vag în colţul gurii, Odăi lichide ne-au foşnit Pînă-n tavan, cu holoturii. Adună-ţi gîndul circumscris, Ia şi nisip, că nu se vede : Soldatul care te-a ucis Pare-n amurg tot Arhimede. 7 POEME (1968) POEMUL ODĂILOR Ca seria spre fund să fie calmă Sunt scoase uşile din loc în loc. Adună-ţi umerii cei reci sub palmă, Rămîi alături, să privim din toc. E verdele grădinii primăvara înviorat cuminte, din brocart, Şi scoica venusină cu ghitara închisă-n ea cle-un Odiseu de cart, E purpura adîncă-n draperie Cu fluturi de email în cute-ascunşi Şi mantii de prelaţi plecaţi să fie în reci bazilici de pontife unşi, E galbenul spătarelor de jeţuri Cu bumbi albaştri în reţea dispuşi, Din glastre cafenii cînd suie ceţuri Şi scîrţîie-n peizaje cărăbuşi, E capa de mătase violetă Nepăsător răsfrîntă pe sofa. Cînd aşteptarea înlemni, secretă Capacul cu păstori, de besactea, Este sideful spart peste platouri Adus de caravele din ocean, E-un alb veşmînt înăbuşind ecouri Din catedrale, la sfîrşit de an, E marele chivot portocaliu Cu sfinţi de sînge presăraţi în stea Şi poartă-n miez. Mîneru-i negru-1 ţin Din răsputeri : îl trage careva, E ultima în care apoi zac Culorile din fiece odaie. O scenă de irozi cu vîrcolac, împreunarea lor, în mijloc, taie. MISTREŢUL ŞI PACEA ETERNA (Prolog) Cumplit te-am mîhnit noi cei vii, Te-ntorci deci spre urbe, la Tyr, Cavalere ! Eu voi zăbovi La răscrucea cu hidrargir. Pieri-voi în aburul brun Ca dinţii s-aştept să-mi cadă, Cruţa-mă-va barbarul hun Cu încă, sub şauă, zăpadă. Culcat pe lucarnă stau Aşa, putrezind duios, A fost unul de Reichenau Şi-o babă din Ţara de Jos. Trubadur, el, de mult, ea, frumoasă, Ştiau că-i aştept clănţănind, Mi-au dat turtă dulce de-acasă Şi-un alb pergament să-l colind, C-un deget muiat în cenuşe, Măcel de Crăciun să dezgrop, Cînd bat halebardele-n uşe Şi vin călăreţi în galop, 57 Ori noaptea, mistreţii răstoarnă Pădurea cu hribi şi gogoşi, Cînd sună pe uliţe goarnă Şi trec mercenari pîntecoşi, Noi gînd să strunim spre Mayenţa Povestea să-nceapă mai iute : Argintul îmi toarnă demenţa în trepte, în stîlpi, în volute. (Epilog) De cînd în tindă m-am ascuns Jos, printre doniţe şi mături, Taifasuri port, şi mi-e de-ajuns, Cu melcul vagabond de-alături. Domnea un abur rătăcit în mintea lui neturburată Cînd de cetăţi i-am povestit împărăţite altădată. Acum tot melc sunt ca şi el încovoiat pe suprafeţe : Eram, atunci, un menestrel Cinstit, la hanuri, de iubeţe. 58 De toate luptele îi spun, învii turnire, jocuri, larme, Şi mă cuprinde rîs nebun Cînd îl împing prin săli de arme. Pierdut, priveşte orizont De lăncii trase-ntr-o culoare, Iar coarnele-i cu vîrlul bont Ciocnesc armuri şi foişoare. Ştiu c-ar dori de mult să tac Şi-ntors să intru în găoace : Mă roagă umedul ortac Să-l las cu balele-i în pace. Dar eu întruna-i toc şi-i toc La vremi dintîi, la vremi apuse, Pîn’ cade răsucit în loc Şi geme podidit de spuse, Atunci spre uşă îi îndrept Auzul aţintit la şoapte, — Afară-i — spun — e tot un sept Cu roşii crengi muiate-n lapte. Auzi ? Grădinile foşnesc, Rîd doamnele în crinoline Spre fluturele boieresc Gonind cu plase serpentine, Auzi ? E muzică la bilei Sunt caruseluri şi baloane. Ai adormit sub piei şi gîlci In aşternut de castelane. CARTE DE VISE (1969) REALITATE (mic poem oniric) 1. Biserica Era ca sculptată din os Biserica cea fără pronaos Insulă tulbure şlefuită-n jad Cu scene din mult încercatul Ţarigrad, Cu părinţi în alb pe creneluri Şi peplumuri purpurii de femeluri, Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde, La răscrucea a trei bulevarde. Tufe din plante necunoscute Dădeau roată bisericii, pe sub volute, In acea parte de oraş, se-nţelege, Cînd o vreme matinală trimetea etern adieri blege. 2. Lucarna Au ajuns acolo amîndoi, într-o plutire Suind deasupra tufelor prin ceaţa subţire. Apoi din nou, şi iară şi iară Ocoliră lăcaşul cu horbotă rară, Mai sus, spre clopotniţi, degeaba, Ii mîna dragostea, îi mina graba... înfriguraţi, chiar în aer, apoi Se dezbrăcară şi zburară goi Deasupra tufelor iarăşi : numai piele şi carne. Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarne Au pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gust Amîndoi deodată prin lumenul îngust. 3. Sf. Ieronim Giganticul naos îi împresoară (Ce mică, bazilica, părea de-afară), Iar acel, cu mutra prelungă, sfînt Ieronim, Patronul ulcerelor de tipografi la regim, Zîmbi spre fata ce-i zboară prin faţă Şi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă. Iar fata, la rîndu-i, zîmbeşte, Barba sfîntului o prinde-ntre deşte Şi-apoi o lasă. — Ce-i ? Parcă eşti mai frumoasă ! Soţul gol i-a şoptit de neunde. — Nimic, dînd din palme răspunde. Şi plutesc mai departe. Şi simt, mişei, Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei. 4. Revelaţie — Spune-mi : crezi în Dumnezeu ? — Nu. 64 — Bine, dar stă acolo, mereu ! — Unde ? ’n suportul ăla ce ne priveşte ? — Mda. El este. Rugineşte Peste tot. Cînd vrabie, cînd cardinal, Cînd balaur de cîrpă, acefal... Ştia că nu cred şi zîmbea. Aici e trist. Are privirea grea. — Femeile-1 fac să simuleze. — Ce? — Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze, Ciute în faţa marilor fiare. Priveau amîndoi la disperare Suportul tulbure, de argint pătat Pe damascul verde cu macat, Suportul rece-n altarul gol Cu iluzii de suporturi în carambol. Metal tutelar în străvechea zi. închiseră ochii. Sfeşnicul pieri. .5. Călătoria Şi-acum să descriem tăcutul voiaj Cu plopi nefireşti, din etaj în etaj, Pe cruntul ocean de sferule verzui, Sineli ovoide purtate hai-hui, Răcori gîdilîndu-le coapsele goale Şi ţărmuri ciudate, departe de cale. O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vînt La capătul străzii cu scări de pămînt. 65 Era o banchetă acolo, vopsită Cu roşu pe stinghii. Bulboana pitită La mijlocul apei îi tot aştepta Şi luntrea-le-n gol le tot răsturna. Ce valuri suiau în alint, pe tăcute, Şi cum înotau spre o insulă iute. — La fel de albastre sunt tufele, da ? Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga. 6. Surorile Din nou un amestec de vară şi iarnă, Din nou au intrat, amîndoi, pe lucarnă Şi iarăşi sărutare. — Să fugim De libidinosul sfînt Ieronim. — Să mergem mai sus. Lîngă clopotniţele mari Surorile dantelărese ţes şalvari Pentru mine. Le cunosc de multişor. — Le iubeşti ? Dădu din umeri, uşor. începură să suie pe-o scară sidefie Ce trecea prin cartiere din copilărie, Unele noaptea, altele dimineaţa, Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţa în clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele, In gemetele gospodinelor infidele. Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale De revopsite tramvaie goale, 66 Pîlpîiau reclame, nictitante. Iedera creştea, Mormăia sonorul grădinilor de cinema... — Ai obosit un pic ? Ultimele trepte treceau prin nimic. 7. Tunelul Dar erau aceste din urmă trepte atît de roase Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase Şi-atît de tare-i ameţea înaltul C-au uitat unul de altul : El se duse la dantelărese, îi dară vişinap şi delicatese, Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe : Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe... Vai, şi ea, la rîndu-i, legală, Se cufundă goală ■în imensa cupă cu rachiu de ienupăr Din living-roomul lui Garry Cooper. Pe urmă s-au trezit în tunelul alburit, Pardosit Cu clisă. Erau siguri că urmează o curbă închisă, în fund ardea palid bec, Li se părea ne-ncetat că trec Iteraţii roşii, vagi figuri oafe, Poate lalele, poate garoafe Emanînd un miros cald : Frunza verde sticlea, ca de smarald. 67 8. Fiara Teşiţi din zona de cîlţi, de puzderii, de lină, Porniră goi, ţinîndu-se de mină, Ducînd ocale surde-n coşarca spaimelor : plină, Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină, Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte, Cînd au simţit că cineva-i urmăreşte, înlemniră ! O, vîsc al inimilor : paloare levogiră : Venea o felină cafenie din întunecime, Molatică, veselă de cruzime. N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşa De la garoafă la garoafă. Curba le era Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea. Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea. Mereu mai aproape, mereu rîzătoare, Simţeau cum fiara le sufla dogoare, Şi-atunci, într-un ultim efort, Bătură la poarta cu resort, A patruzeci şi patra poartă la fel Cu celelalte porţi de oţel. Şi-n scîrţîitul ivărului, sfîşietor. Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor. Aleluia, aleluiră corurile salvatoare : Era o rotondă matinală. Era sărbătoare. 9. Curtea interioară Gata de diurn, gata de sacrificiu, Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu. Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate, Numeroase familii scăpătate. De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit, Mîini subţiratice le făceau semne de bun venit. Se treziră cu palmele făcute pahare, Strigînd un nume la-ntîmplare. Auzeau voci de meseriaşi plecînd la tîrg, Zăriră balcoane cu rodii în pîrg. întrebaţi : ce vor ? de sus din balcoane, Au zis c-au venit să scuture burlane, Şi-unde începură să zboare Burlane, coturi cu cuie cu floare, Date cu bronz, cu negru, spoite Cu var. Portocalii, ruginite... Curînd fu curtea plină de ele. Se aşezară la treabă printre zorele în sunetul unor clopoţei de porţelan : Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan. 10. Funinginea Şi deodată, cam pe la şase, Totul fu invadat de puzderii negricioase. Pieriră rufele, vocile, tot. Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot, Iar spaţiul cel negru se-mpărţi Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii. Săli, coridoare, odăi, pasarele, Turnuri, saloane, mansarde, capele, Subsoluri, cămări, paraclise, Toate cu uşile deschise Şi-n fiecare turn, în fiecare odaie Aceeaşi fiară cu ochi de văpaie, Aceeaşi fiară care-i urmărise Molcomă, crudă ca-n vise. Fiară Didonă, fiară Belindă Surîzînd cînd nu reuşea să-i prindă. 11. Tancul Totul era etern, totul era integru. Totul părea vînăt spre negru Cînd, în sunet de flaut şi tilingă, Totul se-ncenuşă : începuse să ningă. Apoi totul fu alb cu numai o pîrtie şuie Spre care suiră spre piscul de gheaţă verzuie. Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă Departe, străvezind o nostalgică elipsă, Unde-i aştepta duduind pe loc Un tanc cît o corabie la iernat în doc. Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant, Ascultară cuminţi de comandant Şi pătrunseră pe turela deschisă, în aburul cald de benzină, printre crengi de tisă. 70 înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie, Se mişcară lent pe patul de campanie, Se-mpreunară cu scîncet dur Şi priviră limpede jur-împrejur. 12. Sf. Elefterie Curgea o umbră de rai vopsit, Clătina din clopotniţi marele naos scorojit Şi chiar lingă lucarnă, violet pe jumătate, Sf intui Ieronim cu buzele ţuguiate. Tremurau de frig şi de-ntuneric mut Plutind încet spre lumenul ştiut. Zăriră lucarna şi ţîşniră prin ea Ca două efluvii. Amiaza gemea De lume. Coborîră spre caldarîm, peste tufele-n ceaţă, Traversară-n fugă întreaga piaţă Şi se pierdură, goi, de nu ştiu cîte ori în forfota multicoloră, printre trecători. Rîdeau de bucurie că-i aevea tot, Şi streaşină, şi burlanul rupt în cot Şi Dîmboviţa furişată prin ulei şi materie Dincolo de biserica Sfîntul Elefterie. 71 VIS CU DENTIŞTI Miezul nopţii. Dincolo clc rampă S-au aprins braţele terminate cu lampă. E-o clădire albă pînă la stele Cu dentişti în alb şi cleşti de oţele, Şi tuturor, aşa cum şedem cuminte, Ni se va scoate, la semnul cuvenit, un dinte. Apoi vom ieşi, cîrduri, pe marile portaluri, Mereu alţii, mereu noi, valuri, valuri, In sunet de fanfare, în noaptea uleioasă, Care pe jos, care-n caleaşcă de patru iepe trasă, în definitiv, aşa-i semnul de toamnă : Dinte scos moarte înseamnă... Mai bine să ne suim în primul tren, Oriunde ne ducem ajungem în Eden, Edenul edentat, edenul ardent, Cu livezi de caişi cît un continent încăput tot în căputa roasă Din vitrina cizmăriei de-acasă. E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie Parcă vorbind singure-n ploaie Şi tot intrăm cu exemplare fox de zgardă La urgenţă, în camera de gardă, Aflată chiar la gară, pe peron, lingă tren, Sub felii de lumină emanînd arsen. 72 o dimineaţa noroasa întru pomenirea agrimensorului K. Incîlcit mai începea dimineaţa ! Se ştia Că o parte din locuitorii oraşului murea. Strada plină de interstiţii de rouă gemea de lume nouă : bărbaţi, femei, copii, îmbrăcaţi în galenţi şi tichii, păreau turişti ori coloni dintr-un neam mînat de nevăzuţi centurioni. Era o mulţime veselă şi guralivă, cu mîini descărnate şi straturi uscate de salivă la răscrucile buzelor. Cu unghia coclită. Trăda o boală molipsitoare şi cumplită. Intr-adevăr, erau muribunzi acei inşi atît de veseli, de preocupaţi, de învinşi, iar în capul străzii, aşezaţi la o masă mică, de brad, acoperită fcu hîrtie lucioasă, şedeau doi mari medici bărboşi, în halate scrobite, în galoşi, care le priveau în grabă mîinile şi^apoi îi trimiteau, fără excepţie, înapoi. Iar cei ce se-ntorceau erau atît de trişti, furişîndu-se prin mulţime ca nişte baletişti, că nici nu-i vedeai cum plecau spre casele lor de norodul acela zurbagiu şi forfotitor. 73 Ştia că nu e nebun, se ştia sănătos tun, îşi privi totuşi mîinile grăsuţe, palmele roze, unghiile ca nişte părăluţe. Calm, zîmbitor, aproape distrat, se apropie de medicii în halat care, la vederea lui, tăcură mîlc, schimbară priviri cu tîlc, îşi dădură coate de parc-ar fi fost în singurătate. îl cuprindeau unde de nămol, se făcuse în juru-i un spaţiu gol şi-o tăcere de-ngropăciune : operaţia aceasta dură două-trei minute bune, Tocmai se-ntreba de ce stă lumea, de ce tace, cînd fu invitat să se dezbrace. Doctorii deschiseră un sertar şi-i vîrîră acolo hainele, ciorapii, batista cu chenar, se-ntoarseră apoi cu spatele la lume şi-l strigară pe nume. 3 Ocoli masa, dezbrăcat şi temător, şi se aşeză în faţa comisiei, picior peste picior. Vedea cum îl privea mulţimea cu groază şi i se părea că visează. Abia atunci văzu cum pe cerul saturat de nori se oglindea cenuşie, dar netă, şi-i dădea fiori imaginea lui, aşa cum stătea, gol, picior peste picior, pe scaunul de muşama. 74 Dacă mişca doar un pic din picior, mişcarea se repercuta ameţitor la mari înălţimi, sub cerul închis, provocînd un tumult de nedescris. Rămase deci înlemnit, cu ochii deschişi la nesfîrşit, îşi împietri ficatul, inima, gîndurile,. ordonă sîngelui să-şi strîngă rîndurile, pătrunse într-o durată matematică, îşi opri activitatea pancreatică. Era o aşteptare de tone grele mărginită de propria-i piele palidă, netedă, ca de onix. Medicii îl priveau fix, cu atîta înţelegere că extremităţile începură să-i degere cînd îi fulgeră de ce continuau să tacă : într-adevăr, dacă ar fi rostit o şoaptă numai, în orice grai, vocea lor s-ar fi amplificat în evantai, s-ar fi revărsat pe cerul întunecos, care şi aşa cobora tot mai jos, îi vedea lacunele cenuşii cum se cască, mai departe nici nu-ndrăznea să gîndească. Pe buzele medicilor se iviră pete diafane, aproape violete. Ştia că orice întrebare a lor ar fi declanşat în el, hotărît, sonor, răspunsul, răspunsul lui definitiv. 75 Tăcea deci invocînd motiv după motiv. Suia în el un plictis iritant, îşi aminti de nasturii studenţilor lui Kant, încă o clipă şi ar fi vorbit, ar fi vorbit primul în infinit, ar fi spus orice, o literă, o vocală, un „m“ întors pe mantia palatală, orice, un nemaiauzit blestem, un sunet pe jumătate, un fonem, şi atunci, chiar pe livida pată de pe vîrful nasului său, căzu, catifelată, rece, greoaie, o picătură de ploaie. Tresări. Apoi încă una, încă o sută, o mie de picături din întinderea pămîntie de sus. Fu un zîmbet general. Ploaia se-nteţea. Era un vals. Era un bal. Cînd se mai limpeziră apele îndrăzni să-şi mişte pleoapele, capul, mîinile, se sculă în picioare, mulţimea fremăta pînă-n depărtare, medicii se ridicară şi ei, bărbaţi, copii, femei îl îmbrăţişau şi-ncepeau să joace ca nişte dobitoace. Se recunoşteau, se sărutau, valsau cu toţii, îşi schimbau batistele, fesurile, saboţii, se iviră alviţari, vînzători de cornete, flaşnetari cu străvechi melodii desuete... 76 Devenea tot mai ştearsă, mai asemănătoare cu nime imaginea lui din înălţime, pînă cînd dispăru de peste oraş în buclele unui nor uriaş. Atunci, ajutat de cei doi medici, mari amatori de mise şi predici, se sui pe masa acoperită cu hîrtie lucioasă şi-n aplauzele mulţimii care pleca acasă execută cuprins de^un îndemn etic un dans complicat, un dans nou, un dans frenetic, repetat pe străzi, în tramvaie, pe edificii, pînă la ora jocurilor de artificii. Atunci intrară cu toţii în case. Ploaia încetase. JENY ŞI CEI PATRU SERGENŢI In groapa pătrată, din noapte pînă-n zori de sus, privită de vedenii, unde trăiau cei patru sergenţi dezertori şi palida fecioară Jeny, erau de toate : cutii cu afumături conservate, operele complete ale lui Shakespeare, mici plăpumioare cusute cu fir, perne roz umplute cu aer şi chiar o banchetă Biedermayer. La o anumită oră cei patru ostaşi nepăsători, guralivi şi laşi, în uniformă şi chipiu începeau să-şi vopsească puştile în liliachiu. Iar treaba odată isprăvită, clătinate de dragoste şi ispită, se duceau la Jeny care le dădea voie să-i lingă, doi cîte doi, talpa stingă. Sfîrşite de voluptate şi de foşnetul tarlalelor de porumb, odată cu amurgul, cădeau toate cătanele, ca nişte soldaţi de plumb. Zîmbind atunci, sibilin şi impertinent, Jeny ştia că întregul regiment, în curtea căruia se afla, dealtfel, groapa, îşi punea, cum se spune, spada şi capa şi pornea în căutarea celor patru fugari, înarmat pînă-n dinţi, ca de zile mari, cărînd după el tunuri, chesoane, ciorchini de grenade şi faust-patroane. Urcată pe bancheta de catifea, Jeny îşi sălta din groapă capul blond şi că ta la desfăşurarea de forţe. în chiot de comenzi şi pîlpîit de torţe fiecare companie, cînd trecea prin dreptul ei, dădea onorul, iar ea răspundea salutînd milităreşte. Se lăsa apoi, hoţeşte, o noapte veselă, cu lupanare, cu crîmpeie de muzici şi palate-n depărtare, şi, zîmbind fericită, după aceste toate, Jeny cădea pe gînduri cu capul pe coate. Aşa trecu, noapte de noapte, acea vară nesfîrşită plină de tot felul de şoapte, de competiţii sportive la periferii, de semnale de goarnă şi rîsete de copii, pînă cînd, fără să spună ceva, unul din cei patru sergenţi hotărî să se predea. 79 VÎRCOLACUL ŞI CLOTILDA Venea o seară moale ca mingiile ce ni-s aduse din afara terenului de tenis. Şi chiar terenul însuşi părea curbat în arc, cărămiziu şi umed în spate de parc, cînd fu schimbată ultima minge. Pieri şi cel ce strînge accesoriile-n tecile lor. îi urmă pilda masiva jucătoare Clotilda. Vîrîndu-şi racheta-n pînză portocalie, ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor saşie, uşor obosită, legănînd un sac, zîmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lîngă lac. Iat-o fredonînd, aşezată la masa nichelată. E liberă, calmă, iubeaţă, coctail imens are-n faţă, iar pe scaunul de vizavi, melancolic că se duce gingaşa zi, în volte dulci, urmînd plan măi astru, execută contorsiuni lente un vîrcolac albastru. Are de-a lungul trupului din paftale şi inele trei creste paralele- şi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii, ca două lune sîngerii. Priveşte trist la Clotilda care, nepăsătoare, se face că nu-1 bagă-n seamă. Deşi, mă rog, parcă tot naşte un pic de teamă albastrul vîrcolac consumator şi banal, în acest mic, dar faimos local de noapte, de petrecere, de nebunii, din nesfîrşitul parc cu arbori fumurii. Se tot lăsa o-ntunecime de vată cînd, fără voie parcă, dintr-o dată, masiva jucătoare întinde palma peste masă, iar firava labă veselă şi sticloasă, albastră, a fiarei, într-o clipită se cuibăreşte acolo, fericită. Şi cum scînceşte animalul de bucurie, un vîrf ivind de limbă purpurie. Şi rămîn amîndoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi, cu capetele-ntoarse la yolele sidefii ce trec mirate-n mişcare centripetă pe apa tot mai violetă. Se-aud de departe — rumbă, tango, song — orchestre calme, numai alămuri şi gong. 81 VIS CU INSTITUTOARE Jos, în uriaşa bucătărie de internat, Institutoarea mea, tînăra mea institutoare de agat, Mulatră, cu pielea foşnind de bună, M-a chemat din ochi să-mi spună Să-ngenunchi, aşa cum sunt, scofîlcit şi cu chelie, Să-mi aşeze pe creştet talpa ei liliachie. Rătăcea miros ameţitor peste duşumele : Se prăjeau într-o tigaie nesfîrşită chiftele Şi era o dimineaţă posomorită şi amară Din anii de şcoală primară. Mi-am văzut atunci obiectele, etatea, Am văzut care era realitatea, Mi-am pus mîinile pe degetele arătătoare Ale nemuritoarei mele institutoare Şi, poate de aceea, poate din alt motiv, Am lovit-o-n laringe cu trident milostiv Şi-am zburat apoi greoi şi vîscos Pînă-n dantelatul orăşel de os Unde şi ieşiseră gazetele de-o centimă Cu-ntr-o limbă moartă ştiri despre oribila crimă. Eram vesel şi copilăros Şi dansam chiar de bucurie într-o curte din dos : Tocmai intrase pe portiţa de piatră Institutoarea mea, tînăra mea institutoare mulatră. 82 OSPEŢIE Fetele veneau dinspre sud, din Corint. Trecuseră Dunărea pe biciclete de argint. Mai aveau în irisuri negrul dricului trimotor : bîntuiseră molime-n ţara lor. Era toamnă şi tremurau tufişurile învelite-n ceaţă la spatele alb al oraşelor, de dimineaţă. Ţinea ochii strîns închişi, închipuindu-şi chipuri de cenuşă, cînd îi bătură, grăbite la uşă, fetele sulugece de paşale şi mameluci, în acea dimineaţă cu ceai şi papuci, în acea dimineaţă de acvarelă căzută, vorbindu-i o limbă necunoscută. Au început să diretice, să gătească, să spele, erau atît de rădăcinoase, de' femele, şi niciodată nu-1 priveau în ochi, fetele. Numai în serile cînd îi lustruiau ghetele, îi ţineau haina de zile mari, îi potriveau cravata cu şopîrle zornăind printre icusari, — în serile cînd lua tramvaiul spre Lînăric, cînd pleca la amanta aceea tînără cu busuioace şi panaghie, 83 îl petreceau pînă-n prag, vărsînd uriaşe lacrimi triste şterse de el cu fel de fel de batiste. Le vedea acolo stînd aşa, ca-ntr-o prostraţie, pînă ce dădea colţul aproape alergînd spre staţie. * Trecuseră anii din dimineaţa aceea. Imbătrînise. Cea din Lînărie îşi făcuse un rost, apoi murise... Numai fetele, fecioare şi iubeţe, rămîneau la fel. Pîrîiau de tinereţe. Ba chiar, în ochii lor cu aşteptări de baluri se iveau tîrguri albe pe dealuri. Era atîta nostalgie în ochii lor ca boarea că-ntr-o seară îşi pierdu răbdarea şi, cînd îi făceau patul, pe neaşteptate, intră în odaia unde erau toate adunate, le privi fix şi le spuse : „Na-vă, pentru cît vă urăsc, o canistră cu otravă, căci vă voi ucide pe toate !“ Ele stăteau cu capetele plecate. Mirosea a mirt. Lumina feştila. Le privi fix şi-l apucă mila. Le pipăi viaţa rotundă şi frumos mirositoare, le-nveli-n mantile să nu le fie răcoare, simţi că le-a fost atît de drag, îneît le duse pînă-n prag. 84 Furişate-n curte, fetele din Corint încălecară pe bicicletele de argint fulgerînd din pulpele o clipă devzelite. Le urmări pînă dădură colţul. Se-nchină la Trisfetite, stinse candelele. Aprinse opaiţele cu iască. A doua zi începu să spoiască. DECOMPOZITIi Triptic oniric I Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese Că avem mari datorii la florărese : Florăresele funerare de lingă cenotaf. Cum mai viscolesc anceştrii prefăcuţi în praf Prin lumina arămie închisă litru cu litru, Dar mai întîi să terminăm cu problema liberului arbitru Şi pe urmă să rămînem acolo unde şedem, Sub coroanele de crizanteme crem, Sub inscripţiile de culori violente încremenite arbitrar pe. monumente. Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace A-nceput să coboare de pe bulumace Rostindu-şi, la temperaturi de mii de grade, Anateme vehemente sub tornade De văpăi încinse pînă la nevăzut, Uite, ţi s-au ivit semne de putrefacţie pe şezut, Aşază-te o clipă să ascultăm în neştire Orologiile bocănind în amurgire. E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească, Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească Sunînd cam aşa : li be di le, li be la bi. Se-aude ţipătul zalelor din armura lui Hamurabi. II Să-ntoarcem spatele arhitravelor de toriu, Capitelurilor de gadolin de la crematoriu, Să nu mai privim ornamentele selenare, Şlefuite în T întors cu intars de metale rare Şi să coborîm în visul vostru fără ţintă, cu labirint, Dincolo de observator, pe strada Cuţitul de Argint, Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna, Cu cerul ovoid mai vînăt ca pruna. E noapte. Oftează nişte scene de copilărie, Ne-am luat covrigi cu susan de la simigerie Şi-am plecat mai încolo Cu luntrea pe oceanul înverzit de palolo. Ştiţi, viermele delicat adunat precum rouă Pe lună nouă în largul insulei Hiva Oa. Acum am debarcat. Se leagănă negurile prin temple, Uite-1 pe cîinele Dingo plimbat de Shirley Temple. Planează ghitare, cobze, mandore, Trec amazoni de braţ cu conchistadore, S-a-ntors istoria către-nceput, Doamne, se-aud tropote de mamut ! Să facem iute un menhir cît de şui Pentru scheletele noastre de plastic verzui. Mai urcau şi nevăstuici printre candelabre Pistruiate pe obrazeic glabre, Aveau toate un fel de pecete pe spinare, O mişcare molatică, o preocupare, Ştiau ele ceva Şi piereau înainte de-a se-nfiripa Cum se cuvine : sferturi, treimi, cozi, Vicleimuri cu inorogi şi irozi, Şi tot aşa, am rămas să le privesc Surd la răsufletul pămîntesc, Pustiit de-o înţelepciune străvezie, Singur, în clopotniţa trandafirie Modelată pe-un Caucaz de şapte ori mai înalt, Acuminat numai din calcedonie şi bazalt, Răscolit de fluiere şi săgetători In zodiace calculate de şapte ori Numărînd cîte şapte. Apoi n-a mai fost nimic, decît răcoare şi noapte. SEMNE CEREŞTI (1970) Ardea o luminare aşezată Pe-o altă luminare ce ardea Şi-n alba luminare ca de vată M-am aşezat, tot alb, deasupra mea. Atunci a hohotit o mască lată, Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea, Ardea o luminare aşezată Pe-o altă luminare ce ardea. Eu am plutit spre bagdadii, deodată, Spre zeul zugrăvit, care privea Nepăsător, pe lada înstelată Din podul alb cum, făr-a fumega, Ardea o luminare aşezată. 91 RONDELUL JUCĂTORULUI PIERIT Era grădina ca un labirint Şi, chiar la mijloc, o popicărie Şi se vedea un jucător venind Şi-n palma lui o barcă ele- hîrtie. Doar rîsete şi forme de argint Mai rămîneau în seara zmeurie. Era grădina ca un labirint Şi, chiar la mijloc, o popicărie. Popicele-au căzut, alcătuind Din clinchete şi rîs o melodie, Iar jucătorul, cînd am vrut să-l prind, Ca la un semn pierise, căci pustie Era grădina ca un labirint. 92 RONDELUL DUŞUMELEI VIŞINII O ! duşumeaua-n vişiniu vopsită, Din coridorul în amurg etern, C-un fiece firidă mai boltită Capcane negre scoase din infern Şi lupul slăbănog cu mers de vită Cînd oglindiri neaşteptate cern Pe duşumeaua-n vişiniu vopsită Capcane negre scoase din infern O ! iată veşnicia mea ivită Ca o broboadă caldă peste ierni, Ca o singurătate mult iubită Cînd inimi noi în inimă se-aştern Din duşumeaua-n vişiniu vopsită. RONDELUL SFINTEI ADULTERE Bătrînii sumbri-s strinşi la sfat în jurul sfintei adultere, Găsită, noaptea, în alt pat, • Pierdută-n somn şi-n mîngîiere. Dom colosal de matostat, Vagi catifeluri în unghere : Bătrînii sumbri-s strînşi la sfat în jurul sfintei adultere. Ea mai dormea zîmbind ciudat, Adusă-n perini, de minere, Şi, mult, sub bolţi au aşteptat Să-şi facă somnul, în tăcere, Bătrînii sumbri strînşi la sfat. RONDELUL CEASULUI BONDOC Era, pe măgură, un ceas bondoc Făcut din piatră verde şi alamă, Fixat de-un secol în acelaşi loc Cu-afişe mari pe spate, drept reclamă. Bătea la zi, la oră, la soroc, Porneai din zori la drum şi ţi-era teamă Că, sus pe măgură, e-un ceas bondoc Făcut din piatră verde şi alamă. Cind l-au luat, eram la five o’clock, Privind pe geam cum ziua se destramă. L-au reparat şi nu l-au pus la loc Dar încă auzim cum ne tot cheamă De sus, din măgură, un ceas bondoc. RONDELUL SFINTEI IN BROCAT Cum doarme-o sfintă în brocat. Pe frunze de pelin, uscate ! în jurul ei au înviat Paseri de purpură, migrate. Din geamuri a privit, mirat, Drac alb, smuls din eternitate, Cum doarme-o sfîntă în brocat Pe frunze de pelin, uscate. A răsunat înalt macat Din ciucuri negri, pe-nserate, Cînd uşile-napoi s-au dat Să vază duhurile toate Cum doarme-o sfîntă în brocat. RONDELUL IPOTEZELOR Ar fi să-nfigem un cuţit De os, adine, în întuneric. Ar fi ca firul răsucit, Din fire trei, să fie sferic. Ar fi să fie fericit Felibrul nouă, cel feeric. Ar fi să-nfigem un cuţit De os, adînc în întuneric. Ar fi tot ce-am agonisit Să dăm ofrandă unui cleric Atît de negru, de urît, Incit în chipu-i cadaveric Ar fi să-nfigem un cuţit. RONDELUL SFINTEI FÂRÂ SFlNT Era o sfîntă fără sfînt, Fără credinţă, fără casă, Avea doar inimă şi gînd Şi-o fustă verde, de mătasă, Cu astragal şi iacint Venea la fiece mireasă, Ea, mica sfîntă fără sfînt, Fără credinţă, fără casă. Şi ne-am adus aminte cînd In toamnă negură se lasă, Cum lingă noi, de noi visînd Că nu ne vede şi nu-i pasă, Era o sfîntă fără sfînt. RONDELUL RONDELURILOR O ! marele delir în rond, alene, Delfini rotind intr-un amor relict, Cînd dorm corundele-n eoliene Delicii încâlcite de-un delict Comis în vis de crocodili cu pene încremeniţi, aşa, într-un constrict, Sub marele delir în rond, alene, Delfini rotind într-un amor relict. Din ronde litere, din cantilene De rune, lin, s-a şlefuit verdict: Rotundul tot să piară în gheene, Blagoslovit de sfîntul Benedict In marele delir în rond, alene. # DESCHIDERI (1972) Ridicaţi-vă magiştri pe papainoage A suit prea tare sala gotică Plină de silfi şi iele oloage Minate de-o idee erotică. Cit li se pare de ardentă Litera numelor de fete : Egrete din insuli de mentă, Isolda, Pentesileea, Grete... Şi devin albastre cu totul Cînd se lăţeşte pe-ntreaga casă Umbra lui Otto gotul, Rotundă, veselă, grasă. DECOR în amiaza dintre mîine şi ieri, N-are margini livada de meri, Merii cu tulpinele opalescente In neguri înfipţi, în şiruri divergente. Nimic între ei decît amiază Şi gîndaci trandafirii care vînează. Nimic, pînă la nesfîrşit, decît meri In livada dintre mîine şi ieri. Doar, la distanţe de ani şi ani, Ecrane de cinema cu Stan şi Bran, Doar că-ntre toţi aceşti meri la fel Este unul livid, ca de oţel, Cu frunze încremenite etern, Cu nume latinesc terminat în quern, Aţi ghicit desigur sau v-au spus părinţii Mai ştiutori : e mărul cunoştinţii. Iată, şarpele-i încolăcit pe-o cracă între Adam şi Eva lui buimacă, Ştiţi ce se va-ntîmpla mai departe : Eva va face păcatul de moarte, II va lua de mînă pe Adam Şi se vor plimba prin oraşe, pe macadam. Milenii de piatră tulbure de jad. 104 TRAMVAIUL» 2 Nu-ţi pierde cumpătul. Cetatea Decolorată ne-a-nşelat: Străzile, turlele, etatea Sunt parcă dintr-un alt veleat. Suind alee alburită Clădirile parc-