Mfam Dima Principii de literatură ^ comparată Editura enciclopedică română Bucureşli - 1972 Cuvînt înainte Redactor : NORA ALMOSNINO Tehnoredactor : CONSTANTA BRANCIU Coli tipar : 13 V?%L7eÂmat sub c«^da nr. 20 004 la Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii", Piaţa Scînteii nrTl' Bucureşti Republica Socialistă România Expunerea de faţă, cea dinţii de acest gen în literatura noastră de specialitate, îşi propune să atingă diferitele obiective pe care titlul ei le include. Etimologic, -«principiile» au însemnat totdeauna — în primul rînd — «începuturi», introduceri adică în cuprinsul disciplinei despre care se vorbea. O iniţiere-călăuză în lăuntrul ei, adesea confuz şi întortocheat prezentat in fel şi chip, de diferiţi cercetători, se impunea ca o necesitate de prim ordin. Principiile au adunat, mai departe, un ansamblu coerent de idei fundamentale, care alcătuiesc — de obicei — ţesătura de nervuri a unei discipline. Aci s-au cuprins problematica ei de bază, determinarea obiectului şi domeniilor lui, sistematizarea întregului cîmp al cercetării, concepţia sub care acesta e privit. In sfîrşit, «principiile» au explicitat totdeauna liniile mari şi esenţiale ale dezvoltării unei discipline, îndrumările evolu- ţirl ct ulterioare, incitaţiile dominante ale studiilor ce ror urma in perspectiva timpului. Sltuindu-se în această matcă, Principiile de literatură comparată pe care le prezentăm aci, îşi doresc să constituie — şi ele — mai întîi «un început» în sensul de mai sus, o introducere şi lămurire a labirintului deosebit de complicat al disciplinei atît de frecventată astăzi, impunînd numeroase şi complexe controverse din pragul şi pînă în profunzimile ei. Se cuprinde apoi aci, de asemeni, circumscrierea obiectului şi domeniilor literaturii comparate, incluzînd sistematizarea integrală a disciplinei care prezintă, pentru noi, spre deosebire de celelalte concepţii comparatiste, o diviziune trihotomică : cercetarea relaţiilor literare internaţionale, cea a paralelismelor şi cea a caracterelor diferenţiale ale fiecărei literaturi în parte, considerate sub unghi comparatist. Depăşim, prin urmare, vechea mentalitate care reducea domeniul literaturii comparate la studiul relaţiilor internaţionale, îndeosebi la cel al influenţelor şi izvoarelor, şi ne asociem celei noi, care acordă o influenţă tot mai creseîndă «paralelismelor literare», dar le adăugăm — şi acestora — un cîmp de cercetare mai puţin răscolit pe scară mondială, şi anume studiul «specificului naţional» al fiecărei literaturi, determinat prin metoda comparată. în ierarhia problematicii comparatiste, socotim chiar că e necesar să se acorde condiţiilor interne ale fiecărei literaturi, caracteristicilor ei distincte, o importanţă mai subliniată decît li s-a atribuit pînă acum, dat fiind că prezenţa lor se afirmă, cu putere, în toate compartimentele literaturii comparate. în ce priveşte, în sfîrşit, aspectul relativ-normativ al «îndrumărilor» cuprinse în conceptul de «principii», lucrarea noastră înregistrează inventarul general al direcţiilor cercetării de pînă acum şi deschide totodată perspecti- vele celor viitoare, referindu-se îndeosebi la misiunile comparatismului român, ilustrate prin studii remarcabile şi tipice, dar care trebuie multiplicate şi extinse spre toate domeniile disciplinei. în acest fel, «principiile»- de faţă constituie şi incitaţii pentru studiile ce vor urma în cadrul literaturii comparate de mîine. Expunerea sistematică ce cuprinde cea mai mare parte o acestei lucrări, e prefaţată de două priviri istorice referitoare la mişcarea comparatistă mondială şi la literatura comparată din România, care se completează reciproc şi care-şi propun nu numai descrierea evoluţiilor respective, ci şi reliefarea principalelor soluţii ale problemelor de bază ca şi a aspectelor lor actuale. în raport cu celelalte lucrări de acelaşi gen, apărute mai ales în Franţa — cea a lui Paul van Tieghem din 1931, cea a lui Marius-Francois Guyard, din 1965 şi cea a lui Claude Pichois şi Andre M. Rousseau, din 1967 —, expunerea noastră introduce puncte de vedere noi, urmărind, în acelaşi timp, un triplu obiectiv : o largă şi temeinică informaţie cu caracter istoric ce se urcă pînă în zilele noastre, o lămurire accentuată a problematicii fundamentale, paralel cu descrierea stadiului contemporan al disciplinei, în sfîrşit, o stimulare vie a cercetării comparatiste de pretutindeni şi îndeosebi de la noi. Al.D. 1968 Cu prilejul ediţiei a doua Epuizarea în scurt timp a Principiilor de faţă ca şi evoluţia comparatismului internaţional şi românesc in ultimii ani, dezvoltarea rapidă caracteristică de altfel tuturor disciplinelor moderne — au impus apariţia celei de a doua ediţii a acestei lucrări. Ea se prezintă, prin urmare, din nou specialiştilor, celor legaţi de învăţămînt şi publicului mare, păstrînd întreaga ei structură iniţială, dar completează — cu numeroase date noi din anii recenţi — informaţiile privitoare la progresele literaturii comparate pe plan mondial şi naţional, deopotrivă. Al. D. 1 Literatura comparată între disciplinele ştiinţei literaturii Concepte preliminare şi delimitări Ca disciplină istorică, literatura comparată se situează în cuprinsul domeniului mai larg al «ştiinţei literaturii» în sensul cel mai general al acestui termen, despre care vom vorbi de îndată. Ea se alătură istoriei, criticii şi teoriei literare ca şi, desigur, literaturii universale, într-un mod implicit sau explicit, aşa cum va apărea, de mai multe ori, în cursul acestei expuneri. Va trebui să fim preocupaţi, prin urmare, în pragul cercetării noastre, de operaţia preliminară a delimitării disciplinelor respective în vederea caracterizării specifice a literaturii comparate. încadrarea acesteia în domeniul «ştiinţei literaturii» solicită însă, mai întîi, o serie de consideraţii cu privire la conceptul de «ştiinţă» însuşi, aplicat literaturii. El a fost utilizat, după cum se ştie, pe scară largă încă din secolul trecut, în cele mai variate accepţiuni, de la cele pozitiviste, la cele metafizice. La noi, Mihail Dragomirescu — de pildă — a statornicit un sistem al esteticii literare pe care 1-a denumit «ştiinţa literaturii» şi care, plecînd de la o bază metafizică, a tins, totuşi, spre rigorile propriu-zise ale Unei metodologii ştiinţifice. 11 Cuprinderea disciplinelor umaniste şi a celor literare1 în speţă, în cadrul tendinţei (generale de a deveni «ştiinţifice» se datoreşte extinderii conceptului de «ştiinţă» de la domeniul naturii la cel al spiritului încă din a doua jumătate a veacului trecut. S-au întemeiat atunci sociologia, psihologia, filologia, folcloristica, istoria etc., adeseori cu metode ale ştiinţelor naturii. Aplicaţiile la literatură au venit nu numai din partea lingvisticii, ceea ce era şi firesc, dar şi din cea a psihologiei — la Sainte-Beuve, din cea a sociologiei — la D-na de Stael, chiar înaintea întemeierii acestei discipline, şi pînă la Taine şi Brandes, dar şi direct din partea ştiinţelor naturii, la Brunetiere, de pildă. Toată această atmosferă ştiinţifică s-a reflectat, la noi, în scrierile de început ale lui G. Ibrăileanu pînă şi în terminologia sa critică, sub influenţă dominant naturalistă. Se impune, aşadar, să lămurim în prealabil, cel puţin în mod sumar, în ce măsură conceptul de «ştiinţă» se poate aplica literaturii înlesnind studiul adecvat al acesteia. Prin «ştiinţă» înţelegem, în orice caz, şi încă din antichitate, un proces de cunoaştere ; Kant a precizat, mult mai tîrziu, că e vorba de o cunoaştere certă şi apodictică şi, mai ales, de organizarea cunoştinţelor după anumite principii. Spencer a comunicat apoi, o formulă renumită după care procesul de cunoaştere se înfăţişează sub trei moduri distincte : o cunoaştere vulgară, disparată şi empirică, o a doua, parţial unificată, şi aceasta e echivalentă cu «ştiinţa» propriu-zisă, şi o a treia, total unificată, filozofia. «Ştiinţa literaturii» poate fi socotită, în lumina unor astfel de caracterizări, ca un proces de cunoaştere cu tendinţe spre certitudine, ca un ansamblu de cunoştinţe organizate pe anume axe de susţinere şi, după concepţia lui Spencer, ca un sistem de cunoştinţe parţial unificate în sensul că acestea se referă doar la domeniul restrâns al literaturii, ordonat de o valoare dominantă, care rămîne, desigur, cea estetică. Obiectul cunoaşterii în «ştiinţa literaturii» variază însă — se înţelege — după disciplinele care o constituie. Critica literară studiază astfel fenomene concrete, indi- 12 viduale, opere şi autori, spre a le determina valoarea artistică şi originalitatea. Istoria literaturii se referă la curente şi şcoli, la geneze şi filiaţii, cu un cuvînt, la clasificări în grupe sau la încadrări de personalităţi sub proiectorul timpului, cu accent, prin urmare, asupra epocii, a momentului respectiv. Teoria literaturii, în sfîrşit, îşi propune studiul categoriilor, al conceptelor abstracte (stiluri, metode, curente, genuri şi specii, aspectele structurale, caracterele generale ale artei literare etc). Literatura comparată şi cea universală, pe care le prezentăm deocamdată împreună, îşi identifică obiectul în fenomene literare de tot felul (fie individuale, fie de grup), raportate la anume momente şi care aparţin unor sfere lingvistice şi istorice distincte unele de altele. «Ştiinţa literaturii», în calitatea ei de disciplină, elimină — în orice caz ■— perceperea empirică a fenomenelor, reconstituirea lor inferioară prin metodele impresionismului, descrierea pur şi simplu. Neexistînd o cunoaştere în sine, critica literară depăşeşte ea însăşi, implicit, tendinţa cercetării izolate, căci orice caracterizare presupune raportare, prin comparaţie, la fenomene analoge. Un mod de sistematizare apare deci pretutindeni, în toate disciplinele studiului literar, şi el alcătuieşte, de fapt, sîmburele ştiinţei către care tindem. Forma cea mai înaltă a sistematizării, caracteristică ştiinţei, rămîne însă formularea «legilor», adică — după vechea definiţie a lui Montesquieu — a «raporturilor necesare care derivă din natura lucrurilor, şi, în acest sens, toate obiectele îşi au legile lor», ca «raport constant, stabil între fenomene». După cum se ştie, unii reprezentanţi ai studiului literar, mai ales istoricii, socotesc că disciplinele literare nu sînt decît repertorii metodice de fapte, cel mult serii, în sensul lui Xenopol şi al şcolii lui Rickert şi Windelband, şi înlătură orice idee de «lege». N-au lipsit, totuşi, voci, chiar din epoca idealismului filozofic, şi anume din cea a esteticii post-hegeliene, care au crezut în posibilitatea «legilor» esteticii literare. Printre aceştia, un Fr. Th. Vischer, de pildă, situat în genere în afara oricărei problematici sociale, socotea că poate fi definită ca «lege» a poeziei etirttelorlzarea acesteia ca sinteză a tuturor artelor, sinii-/.â văzută imaginativ. Compoziţia operei poetice alcătuieşte- astfel aspectul ei arhitectural, imaginile vizuale —■ pe cel pictural, sonoritatea — pe cel muzical, unele percepţii tridimensionale — pe cel sculptural etc. Unele curente literare au şi dezvoltat anume laturi ale acestei «sinteze», ca impresionismul — imaginile vizuale şi picturale, parnasianismul — tendinţele sculpturale, simbolismul — pe cele muzicale, clasicismul, în genere, pe eole arhitectonice etc. Fireşte, «legea» nu pare de loc exactă dacă ne gîndim că procesul imaginativ transformă sensibil structurile artelor transferate în poezie, întrucît ut pictura poesis e o apropiere foarte relativă, după cum sonoritatea versurilor nu e totuna cu muzica, iar basoreliefurile poeziei cu sculptura. Ceea ce interesează ansă aci nu se referă la veracitatea legii, ci numai la tendinţa de a o formula şi încă din unghiul de vedere al unei concepţii idealiste. Conceptul de «lege» a fost introdus însă în «ştiinţa literaturii», cu încredere şi consecvenţă, de către marxism, dar nu într-un fel rigid şi riguros, ca, de pildă, prin întemeierea lui pe o cauzalitate strictă de tip naturalist. Fenomenul literar nu este efectul, cu «consecvenţă invariabilă şi necondiţionată», a unui antecedent sau a unui ansamblu de antecedente care ar alcătui «cauza». în «ştiinţa literaturii» nu ne poate întîmpina un raport mecanic, întrucît între aşa-numitele «cauze» şi «efecte» se interpun totdeauna factori imprevizibili. Wellek şi Warren au subliniat faptul în a lor Theory of literature (Teoria literaturii)1 observînd — cu drept cuvînt — că oricît am studia «mediul», «cadrul», «determinanţii» operei literare, nu epuizăm, prin aceasta, explicaţia integrală a fenomenului literar în ansamblul său. «Ştiinţa literaturii» în secolul trecut a tratat «cauzalitatea» unilateral, Sainte-Beuve a redus-o la biografie, Taine şi Brandes la sociologie, Brunetiere la sociologie şi biologie. 1 R. Wellek şi A. Warren, Teoria literaturii, trad. rom. de Rodiea Timus, Studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967. O îmbrăţişare largă a tuturor factorilor de luat în considerare, o cauzalitate vastă şi amplă ne-a oferit-o însă marxismul, care introduce fenomenul literar în sistemul relaţiilor reciproce dintre bază şi structură, şi determină caracterul indirect al raporturilor dintre literatură şi condiţiile economico-sociale. «Cauzalitatea» se identifică astfel cu descrierea minuţioasă, completă şii elastică, a împrejurărilor economico-sociale, între care se integrează organic fenomenul literar. Trebuie observat, în plus, că nu e vorba aci numai de o pură metodă descriptivă, ci că aceasta include în cuprinsul ei judecăţile de valoare corespunzătoare şi că, prin urmare, determinismul social e însoţit concomitent de scara aprecierii şi ierarhiei estetice. în ce priveşte literatura comparată, ca domeniu al «ştiinţei literare», procesul ei de cunoaştere ordonată şi sistematică are ca obiect un aspect particular al fenomenelor literare şi anume nu cercetarea lor izolată sau în grupe distincte în cadrul istoriei respective, ci raportarea lor — aşa cum observam şi mai sus — la fenomene analoge dintr-o altă sferă naţională. E de adăugat aci că diferenţierea prin limbă a termenilor în raport, deşi de o însemnătate capitală, nu constituie totuşi o condiţie suficientă, din moment ce studiile de literatură comparată se pot referi şi la literaturi de aceeaşi limbă, ca, de exemplu, la cea engleză, franceză, germană sau spaniolă, în cuprinsul cărora au apărut dezvoltări istorice distincte, ca literatura din Anglia în comparaţie cu cea din America, cea din Franţa în raport cu cea din Belgia sau Canada, cea din Germania, în paralel cu literatura din Austria sau Elveţia. Literatura comparată va tinde şi ea, ca orice ramură a «ştiinţei literaturii», spre determinarea modalităţilor generale ale raporturilor internaţionale, prin reliefarea condiţiilor economico-sociale care le explică. Acestea joacă, şi aci, rolul «legilor» şi al «cauzalităţii» ca factori de caracterizare ştiinţifică. E necesar acum să determinăm raporturile literaturii comparate cu celelalte discipline din cuprinsul «ştiinţei literaturii». Referindu-ne, mai întîi, la relaţiile cu critica literară, ar părea — la prima vedere — că acestea nu se 14 ÎS manifestă în nici un fel. Totuşi, s-a putut observa uneori că cercetătorii comparatişti au neglijat sau şi-au depăşit misiunea de a studia fenomenele literare în calitatea lor specifică de structuri artistice. Paul van Tieghem, de pildă, cuprins de apele istorismului, socotea — la un moment dat — că «le mot „compare" doit etre vide de toute valeur esthetique et doit recevoir une valeur historique»2 («cuvîntul „comparat" trebuie să fie golit de orice valoare estetică, să dobîndească o valoare istorică»). Intervine, de aceea, sprijinul criticii literare spre a determina, în prealabil sau concomitent, identitatea estetico-literară propriu-zisă a fenomenelor în discuţie. Altfel, literatura comparată se transformă în «cultură comparată», «istorie comparată», «filozofie comparată» etc. Fireşte, astfel de cercetări nu sînt de dispreţuit, ele se amestecă chiar uneori pe nesimţite în studiile de literatură comparată ca în cazul analizei literaturii vechi, dar menţinerea independenţei domeniilor e absolut necesară. Criticii literare îi revine, mai departe, misiunea să distingă, pentru literatura comparată, diferitele feţe sau aspecte ale structurilor, ca, de exemplu, compoziţia, stilul şi modalităţile lui, versificaţia, genurile şi speciile etc. O delimitare a lor, prin contribuţia conjugată a teoriei şi criticii literare, se impune de la sine. In sfîrşit, valoarea artistică determinată cu metodele criticii e — prin ea însăşi — un factor al raporturilor literare internaţionale ca una care explică, de numeroase ori, înrîuririle reciproce dintre fenomenele aparţinînd unor arii deosebite de cultură. Marea şi hotă-rîtoarea influenţă a lui Baudelaire asupra poeziei europene din a doua jumătate a veacului trecut, şi mult dincolo de pragul acestuia, se întemeiază, deopotrivă, pe probleme de conştiinţă morală, dar şi — mai ales — pe largi motivări artistice. Se poate spune chiar, şi cu drept cuvînt, că vehicularea mesajelor filozofice şi sociale de la popor la popor a fost totdeauna înlesnită 2 Paul van Tieghem, La litterature compar ee (Literatura comparată), ad. IV, Paris, 1951, pag. 21, trad. rom. de Al. Dima, Bucureşti, Editura pentfu literatură universală, 1966, p. 30. de sprijinul convingător al artei literare şi că, dimpotrivă, lipsa acesteia împiedică şi deserveşte difuziunea ideilor şi sentimentelor ce înalţă umanitatea. în ce priveşte contactele literaturii comparate cu teoria literară, ele sînt — fireşte — mult mai reduse. Scopul teoriei literare fiind, în fond, filozofic, tinzînd către un grad de generalitate tot mai accentuat, în timp ce literatura comparată stăruie asupra analizei concrete a fenomenelor în raport, atingerile celor două discipline devin întîmplătoare. E totuşi cazul să observăm şi aci. după cum vom arăta mai tîrziu, că literatura comparată, ca orice disciplină umanistă, nu e de loc lipsită de orizont teoretic. Studiul ei adînceşte, fără îndoială, analiza fenomenelor literare în circulaţie internaţională şi tinde chiar spre dezvăluirea esenţei lor, ceea ce se observă îndeosebi cu prilejul cercetării paralelismelor anistorice dintre faptele literare, legate prin structuri analoge. Literatura comparată se îndreaptă, în aceste cazuri, spre o poetică generală, ba chiar şi spre o estetică ge-... nerală, în vecinătatea imediată a teoriei literare. Fireşte, relaţiile literaturii comparate sînt şi mai strînse şi mai organice cu istoria literară, şi asupra aces-' tora se cade să insistăm, mai cu seamă. Obiectivele istoriei literare sînt, desigur, multiple şi în genere cunoscute. Se cercetează aci originea unor fenomene literare (izvoare, influenţe, raporturi cu realitatea naturală şi socială), geneza interioară a acestora, adică determinarea etapelor parcurse de operă pînă la închegarea ei finală în legătură cu incitaţiile epocii, aşa cum, de pildă, Alain Guillermou a studiat «geneza interioară a poeziilor lui Eminescu» 3, conţinutul de fapte al unei opere, ideile şi sentimentele ei în raport cu cele ale timpului sau cu manifestări anterioare ale acestuia, mai departe, arta literară însăşi în perspectivă istorică sau contemporană, situarea fenomenelor literare în filiaţie cronologică în cadrul genurilor şi speciilor respective, în sfîrşit, istoria literară e preocupată de soarta 3 Alain Guillermou, La genese interieure de la poesie d'Eminesco (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), Paris, Mancei Didier. 19(54. _-"■""""* ' . 17 operei după apariţia ei, de succesele sau insuccesele prin care a trecut de-a lungul vremii şi a literaturilor diferitelor popoare. Literatura comparată îşi însuşeşte, la rin-du-i, aceste preocupări atît de variate şi de vaste. Ea se ocupă, de asemenea, cu cercetarea factorilor externi aparţinând altor literaturi sau culturi, determinanţi, într-un fel sau altul, ai operei (izvoare, influenţe), cu geneza interioară a fenomenelor literare, descriind etapele ce au fost parcurse pînă la realizarea ei definitivă în raport cu intervenţia unor incitări străine stimulatoare ale acestor faze, ea cercetează — mai departe —• relaţiile dintre diferitele aspecte ale structurii literare şi eventualele lor modele externe ca şi originile ideilor şi sentimentelor unei opere în măsura în care punctele lor de plecare purced de la emiţător aparţinând altor sfere lingvistice şi istorice, apoi — desigur — nu mai puţin cercetează situarea fenomenelor literare pe plan mondial (paralelisme, afinităţi), în sfîrşit, cercetările literaturii comparate se interesează — la rîndu-le — de soarta operelor pe verticala timpului şi în cadrul anumitor regiuni spaţiale. E, prin urmare, limpede că disciplina de care ne ocupăm se integrează istoriei literare şi metodelor istoriste în genere, ceea ce vom mai avea prilejul să reliefăm de-a lungul lucrării noastre. în finalul acestor consideraţii se mai ridică încă o întrebare, şi anume dacă literatura comparată rămîne — în concepţia noastră — un domeniu exclusiv istoric-literar, sau dacă, cel puţin prin anumite aspecte ale ei, nu-şi depăşeşte obiectivele propriu-zis istorice. Vorbind despre raporturile literaturii comparate cu teoria literaturii, am atins — de pe atunci — chestiunea. Ţelurile finale ale disciplinei fiind soluţionarea problemelor de bază privind influenţele, paralelismele şi valorile proprii ale fiecărei literaturi în comparaţie cu celelalte, se înţelege că literatura comparată are — după cum am arătat — o structură dominant istorică. Influenţele nu pot fi tratate în afara epocii în care ele apar, paralelismele, ca — de exemplu — marile curente literare începând din Renaştere şi îndreptîndu-ne spre baroc, clasicism, luminism, romantism şi realism, sînt totdeauna prezentate în lumina bazelor istorice şi a ana- logiei condiţiilor economico-sociale, in sfârşit, determinarea valorilor proprii ale fiecărei literaturi in parte, prin comparaţie cu alte literaturi, presupune, de asemenea, raportări la epocă, precum şi comparaţia epocilor intre ele, spre a statua eventualele constante ca şi schimbările dialectice ce s-au produs pe cascada timpului. Cu toată această evidentă optică istorică, de necontestat, rămîne totuşi descoperit un anume aspect al paralelismelor, pe care l-am pomenit şi mai sus. Apropierile atît de semnificative între structurile unor opere îndepărtate în timp şi spaţiu, inexplicabile prin analogii economico-sociale oricît de vagi, le situează într-o tipologie vădit anistorică, pe baze general psihologice şi le îndreaptă astfel spre un anume orizont, evident sistematic. Ca orice disciplină umanistă de altfel, literatura comparată tinde şi ea — la rîndu-i — spre o încununare filozofică, aducîndu-şi contribuţiile proprii la lămurirea marilor probleme ale esenţei literare şi ale esteticii, în genere. Integrarea literaturii comparate între disciplinele ştiinţei literaturii, de care ne-am ocupat anterior, solicită o prezentare mai amplă a conceptelor imediat înrudite privind literatura universală şi literatura comparată, între acestea se produc, după cum vom arăta, numeroase interferenţe, dar pînă la urmă domeniile se diferenţiază, cel puţin, în mod relativ. Ne vom referi, mai întîi, la conceptul de literatură universală, a cărui apariţie în timp a stîrnit discuţii aprinse. Ca fenomen masiv şi impunător, literatura universală s-a ivit — cu relief — abia în veacul trecut. La începutul acestuia, renumita vorbă a lui Goethe «Weltliteratur» («literatură universală»), frecvent citată, socotea că a sosit vremea literaturii universale, în timp ce literatura naţională nu mai înseamnă mare lucru 4. 4 Johann Peter Eckermann, Gesprăche mit Goethe in den letzten Jahren seines Lebens (Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale), trad. vom. de Lazăr Iliescu, prezentare de Al. Dirna, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1965, p. 226. 18 ■In Fireşte, afirmaţia marelui clasic era perfect adecvata în ce priveşte prima ei parte, secolul al XlX-lea carac-terizîndu-se printr-o viguroasă circulaţie a bunurilor materiale şi spirituale ale lumii, atrăgînd în viitoarea lor creatoare şi ţările din Răsăritul Europei, inclusiv pe cele româneşti. Nu se potrivea însă realităţii cea de a doua parte a afirmaţiei goetheene, după care literatura naţională n-ar mai fi însemnînd un fenomen deosebit tocmai în epoca dezvoltării aprige a ideologiei naţionale şi a diferenţierii accentuate a literaturii europene, o dată cu formarea şi dezvoltarea naţiunilor burgheze. Se producea, de fapt, procesul concomitent al conştiinţei universale, dar şi cel naţional al literaturilor, cel al apropierilor dintre ele, dar şi al diferenţierilor. Procesul universalizării literaturilor nu se confundă însă, desigur, cu cel al apariţiei unei conştiinţe universale a lor. Cel dintîi poate fi urmărit departe în timp, încă din antichitatea orientală şi europeană, exis-tînd — încă de pe atunci — mari regiuni între care circulaţia valorilor literare se dovedea deosebit de vie. întreg spaţiul asiatic, cel extrem-oriental, cel din Japonia, Mongolia şi pînă în China şi India, era străbătut de opere care circulau nu numai în domeniul folcloric ; de asemenea, spaţiul Orientului Apropiat, din Egipt şi pînă în Palestina, cunoştea aceeaşi vehiculare de valori, în ce priveşte Europa de miazăzi, circulaţia literaturii greceşti se desfăşurase liber şi cu putere, iar literatura latină avea să se constituie ea însăşi după modele eline, dar fără a i se compromite originalitatea. Evul mediu a alcătuit, cu baza lui religioasă catolică — în Occident, cu cea ortodoxă — în Orient, cu limba lui comună latină — în Occident, cu slava şi greaca — în Orient, un limpede domeniu al universalităţii. Marile curente literare şi general-culturale care au urmat de la Renaştere, baroc şi clasicism, şi pînă la luminism, romantism şi realism, apoi şcolile şi curentele din a doua jumătate a veacului trecut şi pînă în vremea noastră, de la parnasianism şi simbolism şi pînă la suprarealism şi expresionism — ne-au înfăţişat numeroase aspecte ale universalităţii. Evoluţia istorică din antichitate şi pînă astăzi, cu toate variaţiile ei, ne-a prezentat însă un concept al universalităţii cu caracter vădit istoric, relativizat pe epoci. Alta a fost concepţia universalităţii în antichitate, alta în evul mediu, alta în epoca modernă. Unele trăsături au rămas însă constante, şi pe acestea urmează să le adunăm aci. Literatura universală a însemnat, pentru toată lumea, depăşirea în anume direcţii a literaturilor naţionale. După cum am mai arătat cu un alt prilej 5, opoziţia universal—naţional nu cuprinde însă întreaga sferă istorică a procesului în discuţie. întrucât nu se poate vorbi de aspectele naţionale ale antichităţii, de pildă, e mai potrivit să înlocuim amintita opoziţie cu una mai generală, şi anume cu cea dintre universal şi particular, care e aplicabilă tuturor timpurilor. Literatura universală nu este, apoi, după cum s-a accentuat de numeroase ori, un concept sumativ al literaturilor particulare sau naţionale. Concepţia stăruie, însă, încă de la cursul lui Wilhelm Schlegel din 1801—1804 şi pînă la istoria literaturilor lui Oskar Walzel sau Kurt Wais (1939), cuprinzînd toate încercările germane dintre 1894 (Julius Hart) şi pînă la 1914 (Paul Wiegler), şi chiar pînă la istoria literaturilor desfăşurată de Giacomo Prampolini în a sa Storia universale deila letteratura (Istoria universală a literaturii, 1933—1938) şi pînă la Enciclopedia Pleiadei de sub conducerea lui Raymond •Queneau (1956). Juxtapunerea literaturilor naţionale continuă să se afirme şi astăzi uneori, în cadrul, îndeosebi, al încercărilor de închegare a unei istorii a literaturilor europene. Se mai identifică încă urme ale vechii concepţii europocentriste, deşi e evident că momentul istoric actual nu e unul european, ci unul general-mon-dial. La Congresul internaţional de literatură comparată din 1967 de la Belgrad, s-a preconizat o nouă istorie a literaturilor europene, dar — de data aceasta — în sens mai larg, de istorie a literaturilor în limbi europene, ceea ce, evident, extinde cercetarea şi peste lumea Ame- 5 Al. Dima, Conceptul de literatură universală şi comparată, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1967, p. 13. 21 rtrt ricii de Nord şi de Sud, şi peste o parte a Africii sau Asiei. Literatura universală cuprinde, nu numai literatura aşa-numitelor «popoare mari», ca volum al populaţiei, şi cu străvechi tradiţii culturale, ci — după accepţiunea cea mai nouă şi mai proprie — şi pe cea a «popoarelor mici», a căror artă literară a urcat, la rîn-du-i, scara valorilor mondiale, cuprinzînd pe un Lenau, Andersen, Petofi sau Eminescu — spre a cita numai la întîmplare. De altfel, trebuie observat că ştiinţa comparată europeană începe a fi preocupată tot mai frecvent de însemnătatea literară a «popoarelor mici». La Congresul internaţional de literatură comparată de la Utrecht din 1961 s-a discutat, printre altele, despre «literatura popoarelor mici cu limbi neuniversale», tema fiind înscrisă oficial în programul consfătuirii. Observam însă mai sus că literatura universală se defineşte prin depăşirea literaturilor particulare. Cum trebuie înţeleasă această depăşire ? In orice caz, nu prin ignorarea caracterelor acestor literaturi particulare care rămîn de fapt la baza universalităţii. E vorba de un alt fel de depăşire a particularului, şi anume prin trecerea unui fenomen literar din aria unei limbi şi a unui stil istoric în sfera altora şi de răspîndirea lui stimulată tocmai de însuşirile lui originale. E necesar însă aci să mai adăugăm o precizare. Dacă Rabelais, De Coster sau Creangă şi-au dobîndit universalitatea prin valorile proprii şi specifice ale artei lor naţionale, o exagerare hi-perbolizată a acestora duce la un efect contrar. Ne referim, de pildă, la literatura dialectală atunci cînd e prea izolată şi prea specifică lingvistic şi etnografic, spre a putea intra în circulaţie universală. Se impune deci determinarea unui loc geometric între particularitate şi universalitate, care să înlesnească circulaţia, peste hotare, a unor fenomene caracteristice diferitelor popoare. Literatura universală se caracterizează apoi, prin ideologia înaintată a operelor ei, prin critica socială pe care o mînuieşte şi prin eficacitatea reală a acesteia. Iată de ce scriitorii socotiţi mai «neutrali» se încadrează unui grad de universalitate mai modest şi scrisul lor e mai puţin gustat pe scară mondială. Se înţelege, în sfîrşit, că literatura universală îşi dobîndeşte meritele ei şi prin caracterul artistic predominant al structurii în care cristalizează. Inventivitatea subiectului, expresivitatea stilului şi a limbii, capacitatea de creare a personajelor, îndemînarea compoziţiei, scînteierea imaginilor, arta versificaţiei sprijină — în mod efectiv — fenomenul de universalitate. în ce priveşte criteriile de recunoaştere aplicate realităţii istorice, ele pot fi reduse sau sistematizate, după opinia noastră, în trei modalităţi distincte. Sînt sau devin universale, într-adevăr, operele, autorii, curentele sau personalităţile care apar la mai multe po-ipoare în aceleaşi epoci sau în perioade apropiate, avînd structuri analoge, fapt explicabil — aşa cum am arătat — prin condiţii economico-sociale asemănătoare. Sînt sau devin universale apoi fenomenele care exercită •înrîuriri asupra altor literaturi, fie prin importanţa personalităţii scriitorilor, fie prin cea a ideilor şi sentimentelor, fie prin valoarea subiectelor sau a artei literare respective. Sînt sau devin universale, în sfîrşit, fenomenele care se răspîndesc dincolo de aria lor lingvistică, dar nu numai prin procesul difuziunii însuşi, ci şi prin structura lor ideologică şi artistică valoroasă. Se înţelege că în realitatea istorică aceste trei modalităţi se împletesc de cele mai multe ori, ca, de exemplu, în cazul marilor curente mondiale, care sînt, deopotrivă, opera condiţiilor sociale analoge, a înrîuririlor ce s-au exercitat reciproc, a difuziunii largi a operelor componente. Nu e însă mai puţin adevărat că istoria literară citează şi cazuri cînd unele modalităţi, mai sus pomenite, pot fi izolate şi identificate în stare cel puţin relativ pură, cum s-ar putea reliefa aci unele exemple, despre care vom vorbi cu alte prilejuri. Conceptului de literatură universală i se alătură •însă cel de literatură comparată, şi asupra raporturilor dintre acestea urmează acum a ne întreţine. între modalităţile literaturii universale pe care le studiază şi literatura comparată se numără — în primul rînd — paralelismele şi influenţele. Trebuie observat însă, de îndată, că unghiul de vedere al celor două discipline nu este de loc acelaşi. Paralelismele şi influen- 22 23 ţele apar în cadrul literaturii universale în calitate de criterii de recunoaştere a universalităţii. Spunem că un fenomem literar e universal, ca, de pildă, Renaşterea sau barocul, pentru că el apare în mai multe ţări deodată ori la mici intervale între ele, sau fiindcă exercită înrîu-riri asupra altor literaturi, ca, de exemplu, petrarchis-mul sau rousseauismul. Ne aflăm, prin urmare, în faţa unor mijloace ce definesc. Paralelismele şi influenţele joacă însă un alt rol în cuprinsul literaturii comparate. După cum vom arăta mai tîrziu în cadrul acestei lucrări, fenomenele amintite interesează aci ca procese în desfăşurare şi sînt studiate în literatura comparată ca atare. Ne ocupăm anume numai de descrierea lor concretă, cu funcţiunile operative respective. In ce priveşte difuziunea, ea interesează mai puţin sub unghi comparatist şi poate fi invocată numai ca un fenomen secundar sau complimentar, cantitativ, spre a susţine paralelismele sau influenţele cu date statistice. Ni se mai înfăţişează apoi şi alte diferenţe. RoluL originalităţii literare apare în feluri deosebite în cuprinsul celor două discipline. Pentru literatura universală, valoarea specifică a unei literaturi alcătuieşte una din bazele posibile ale universalităţii şi e privită ca atare. Pentru literatura comparată, originalitatea unei literaturi devine scopul însuşi al compara tismului, care o demonstrează pe calea raportărilor reciproce. Nu e vorba, prin urmare, numai de o constatare şi de o explicare a universalităţii, ci de o reliefare viguroasă a valorilor proprii pe un fundal mondial. Spre deosebire de literatura universală, care se aplică apoi de preferinţă asupra aspectelor ce leagă literaturile între ele, literatura comparată e obligată să se ocupe totdeauna şi de răsfrîn-gerile particulare ale fenomenelor universale. Căci nu numai Renaşterea, barocul sau romantismul european ne interesează, ci şi aspectele acestor curente în diferite ţări, laturile deosebitoare ale lor, măsura în care ele reflectă condiţiile fiecărui popor sau ale fiecărei naţiuni într-un anume moment al istoriei lor. Literatura comparată se ocupă apoi, de unele probleme ce nu sînt specifice literaturii universale, care-î oferă doar materialele de susţinere. între acestea, să ci- tăm deocamdată, cu titlu ilustrativ, filiaţia temelor de-a lungul istoriei literare mondiale, ca, de pildă, motivul ■% sociogonic în literatura şi filozofia universală, atît de = măiestrit studiat de Tudor Vianu, de la Hesiod, Eschil, Protagoras, Plotin şi Democrit şi pînă la Lucreţiu, Ver-i. giliu şi Ovidiu ; apoi, de la Dante, Voltaire şi Rousseau şi pînă la Victor Hugo, filiaţia fiind urmărită apoi mai departe pe scara literaturii române, de la Heliade şi Eminescu pînă la Tudor Arghezi. Literatura universală a oferit aci, după cum se vede, scena pe care s-a desfăşurat procesul sociogoniei, în timp ce literatura comparată a caracterizat personajele principale, a diferenţiat rolurile, a analizat soluţiile tematicii generale în lumina epocilor respective, cu un cuvînt, a operat — în mod constant — prin raporturi comparatiste, reciproce în cadrul timpului. 24 Mişcarea comparatistă mondială Dezvoltarea literaturii comparate propriu-zise începe — după cum se ştie — abia în a doua jumătate a secolului trecut, şi anume spre sfîrşitul acestuia, şi continuă, ramificîndu-se şi precizîndu-şi ţelurile, pînă în epoca noastră. O privire retrospectivă asupra drumului parcurs pînă acum se impune nu numai din obişnuitele motive istorice, dar şi pentru a putea fi urmărită evoluţia direcţiilor ei principale de la constituire şi pînă astăzi. Nu e de loc lipsit de interes să schiţăm, mai întîi, contribuţia deseori uitată a precursorilor dinaintea secolului al XlX-lea, de la Renaştere şi pînă la romantism, întrucît — se înţelege — semnalele sporadice din trecut îşi au însemnătatea lor neîndoioasă. Orientarea Renaşterii spre antichitate a determinat, în mod necesar, unele studii de tip comparatist. Se publicau astfel comentarii punînd în paralelă pe scriitorii greci cu cei latini, spre a demonstra superioritatea celor dintîi ca modele pentru ceilalţi, dar fără a anula originalitatea acestora. îndeosebi se tindea să se arate că Vergiliu a respectat, cu mare grijă, regulile artei 26 epice a lui Homer. De asemenea, se scriau comentarii privind, mai cu seamă, pe Dante şi Petrarca în raport : cu scriitorii antichităţii. Secolul al XVII-lea şi perioada clasică, deşi au continuat în genere linia fidelităţii faţă de antichitate, au început să devină sensibile faţă de originalitate în raport cu diferitele modele literare, dintre care unele aparţineau însuşi evului mediu sau epocii imediat anterioare. O astfel de concepţie ne e dezvăluită de obiecţiile ce i s-au adus lui Pierre Corneille cu privire la apropierile Cidului său (1636) faţă de izvoarele lui spaniole. După cum se ştie, tema Cidului care purcede de la un mare poem din secolul al Xll-lea, reluată de baladele din Romancero şi apoi de Poemul lui Rodrigo din secolul al XlV-lea, au incitat teatrul spaniol de la începutul secolului al XVII-lea, pe Jean de la Cueva şi, mai ales, pe Lope de Vega, închegînd, prin cele două piese ale lui Guillen de Castro, modelul către care s-a îndreptat Corneille. S-a produs, prin urmare, în mod implicit, o cercetare comparată între dramaturgia spaniolă şi cea franceză. De asemenea, o altă piesă a lui Corneille, melodrama clasică Heraclius (I646), a provocat reproşuri, sub aspectul originalităţii, şi în veacul următor. Secolul al XVIII-lea, cu ambianţa lui cosmopolită, a dezvăluit în mod sensibil interesul pentru literaturile străine şi pentru o serie de priviri de ansamblu asupra literaturii europene. Printre spiritele deschise străinătăţii trebuie citat — în primul rînd — Voltaire însuşi, care, în Lettres philosophiques ou lettres anglaises (Scrisori filozofice sau scrisori engleze, 1733), adunînd materiale din timpul exilului său în Anglia, popularizează literatura britanică pentru francezi, opunînd — de fapt — eleganţa şi măsura franceză, cum spunea el, atitudinilor -«cam barbare» ale celor de dincolo de canal şi elogiind tragedia franceză în raport cu Shakespeare, considerat ca autor de «farse monstruoase», pline de «idei bizare şi gigantice» etc. în cadrul vechiului vis despre «o republică a literelor», care încîntase anterior pe un Petrarca sau pe un Erasmus, un scriitor ca Lu-dovico Antonio Muratori, autorul unei vaste corespondenţe şi a unor cercetări teoretice cu privire la poezie, 27 care schiţează un studiu Della perfetta poesia italiana (Despre poezia italiană desăvîrşită, 1706), se referă şi la ansamblul occidental al acesteia. De asemenea, unul din primii istorici ai literaturii italiene, Francesco Sa-verio Quadrio, publică o cercetare, Della storia e della ragione d'ogni poesia (Despre istoria şi raţiunea oricărei poezii, 1752), în care atinge şi aspecte ale influenţei poeziei provensale asupra celei italiene. In sfîrşit, cu acelaşi titlu ilustrativ, îl cităm şi pe Denina, cu un studiu general cu privire la literatura europeană (1761). Caracterul raţionalist al epocii luminilor, lipsit de spirit istoric, n-a putut duce însă la studii comparatiste pe baza diferenţierilor dintre fenomenele literare în discuţie. Abia sfîrşitul veacului al XVIII-lea aduce — cu La Harpe, profesor de literatură, şi cu Marmontel, profesor de istorie — începutul altui climat, cu unele aspecte istoriste. E însă vremea în care apare şi Her-der şi, cu el, se deschide, mai larg, o fereastră spre concepţia istorică a culturii şi, prin urmare, se vor înlesni perspectivele unui comparatism mai organic. Veacul al XlX-lea prilejuieşte, prin evenimentele lui politice, sociale şi culturale, încă din prima lui jumătate, prin vehicularea ideilor Revoluţiei din 1789 şi a celor următoare ca şi prin războaiele napoleoniene, o atmosferă favorabilă unei vii circulaţii a bunurilor materiale şi spirituale ale timpului. După cum am mai arătat, Goethe prefaţează noul curs al istoriei culturale şi statorniceşte importanţa apariţiei unei «Weltlite-ratur». în Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels determină sociologic evoluţia literaturilor, la începutul secolului al XlX-lea, dbservînd : «Die naţionale Einseitigkeit und Beschrănktheit wird mehr und mehr unmoglich und aus den vielen und lokalen Litera-turen bildet sich eine Weltliteratur» («Unilateralitatea şi mărginirea naţională devin tot mai cu neputinţă şi din multiplele literaturi naţionale şi locale se formează o literatură mondială»). Creşterea interesului pentru literaturile străine se dovedeşte, prin urmare, tot mai intensă şi se îndrumă spre două direcţii : spre aspectele comune ale literaturilor naţionale, ca o prelungire a concepţiilor luministe 28 V ale veacului anterior şi spre aspectele diferenţiale ale ai acestora, tendinţă încurajată de mişcarea romantică, în - plină desfăşurare la începutul secolului. Fraţii Schlegel sînt, în această vreme, promotorii unei literaturi universale care îmbrăţişează — deopo-... trivă — antichitatea şi epoca modernă. O vastă panoramă a literaturii mondiale ne-a oferit, de pildă, Frie-drich Schlegel în renumitele sale prelegeri de la Universitatea din Viena (1812)1, iar fratele său, August Wilhelm, deschide receptivitatea germană pentru Sha-kespeare, pentru poezia italiană, spaniolă şi portugheză (1804) 2, şi pune — împreună cu Friedrich — bazele şcolii romantice. în aceeaşi epocă, Friederich Bouter-wek3 schiţează o viziune a poeziei şi elocinţei italiene, spaniole, portugheze şi franceze din secolul al XlII-lea pînă în al XlX-lea, în afară însă de ideologia romantică. Aci e locul a fi citată D-na de Stael, care a popularizat, în Franţa şi întregul Occident, lumea aproape necunoscută a Germaniei din epoca «Sturm und Drang»-ului («Furtună şi avînt»), a clasicismului şi romantismului, f comparînd Nordul, considerat romantic, cu Sudul, socotit clasic, descriind caracterele specifice — după ea — ale literaturii germane (individualismul, spiritul independent, tendinţa metafizică), ca şi personalităţile de seamă ale epocii, de la Wieland şi Winckelmann şi pînă la Lessing, Goethe şi Schiller. Ea glorifică idealul romantic, şi îi opune, din punctul ei de vedere, liberal, Germaniei, Franţa din epoca lui Napoleon. Toate aceste lucrări, prin spiritul universal de care erau animate, prin raporturile comparatiste către care îndrumau fenomenele literare şi culturale la începutul secolului al XlX-lea, au pregătit temeinic atmosfera 1 Fr. Schlegel, Geschichte der alten und neuen Literatur (Istoria literaturii vechi şi noi), Viena, I9d2. 2 A. W. Schlegel, Blumenstrăusse italienischer, spanischer und portugesischer Poesie (Buchete de flori din poezia italiană,. spaniolă şi portugheză), Viena, 1804. 3 Fr. Bouterwek, Geschichte der Poesie und Beredsamkeit seit dem Ende des XlII-e Jahrhunderts (Istoria poeziei şi elocinţei de la sfîrşitul secolului al XlII-lea). care va înlesni mai tîrziu constituirea literaturii comparate. Mai e necesar să adăugăm, la cele de mai sus, dezvoltarea unor condiţii prielnice întemeierii disciplinei noastre ca ştiinţă istorică. Ne referim astfel, mai întîi, la bazele istoriei însăşi, pe care încep a le pune Francois Guizot şi Augustin Thierry publicînd, între deceniul al treilea şi al patrulea, mari lucrări privind istoria Franţei şi a Europei, şi scoţînd în relief determinantele sociale, chiar sub forme antagoniste. Paralel cu dezvoltarea istoriei politice şi sociale, veacul al XlX-lea — şi încă din primele lui decenii — prilejuieşte şi întemeierea ştiinţei literare sub aspectul istoriei şi criticii literare. Abel Francois Villemain, renumit profesor al Sor-bonei (1822), e autorul unor reputate lecţii de istorie a literaturii franceze (1828—1829) şi, mai tîrziu (1846), al unor studii de literatură antică şi străină, prin care lărgeşte orizontul francez şi prin care începe a mînui metoda comparată, aplicînd-o, îndeosebi, literaturii popoarelor latine din regiunea Mediteranei. 4 El dedică pagini, rămase clasice, poeziei italiene, operei lui Dante mai ales, şi epicii spaniole inspirate de tema Cidului. Optica timpului devine la el obligatorie, putînd fi considerat, de aceea, ctitorul criticii istorice. Contemporanul său Jean-Jacques Ampere, apoi Philarete Chasles şi Edgar Quinet se orientează, de asemenea, spre studii de literatură comparată. E locul a fi citat aci şi Sainte-Beuve, care nu neglija nici el să semnaleze influenţele străine ce se exercitau asupra scriitorilor studiaţi, dar — după cum se ştie — accentul cercetării sale cădea, pînă la urmă, asupra aspectului propriu, original al scriitorilor. Termenul de «literatură comparată» însuşi, impropriu de altfel, după cum vom arăta, apare pentru prima oară la aceşti cercetători. Philarete Chasles va publica, de pildă, roadele învăţămîntului său în douăzeci de volume, sub titlul general : Etudes de litterature comparee (Studii de literatură comparată, 1847—1864). 4 A. Fr. Villemain, Cours de litterature fran-caise (Curs de literatură franceză), Etudes de litterature aneienne et etrangere (Studii de literatură antică şi străină). 30 I J' Cercetătorii de mai sus pot fi consideraţi deci, ca cei ki dintîi comparatişti, deşi nu ne aflăm, fireşte, încă în J faţa unei aplicaţii metodologice consecvente, care se va 11| produce abia la sfîrşitul veacului. Ei rămîn precursori I f entuziaşti cu intuiţia viitoarei discipline, dar — deocam-I 4 dată •— juxtapun mai mult, disparatele lor cunoştinţe ; privind diferitele literaturi naţionale. Elveţia susţine, la rîndu-i, începuturile literaturii i comparate încă din primele decenii ale veacului. După Sismondi, autorul unei lucrări despre literatura Sudului Europei (1813)5, Joseph Hornung, istoric al dreptului comparat, e chemat să prezinte şi un curs de literatură ■ ţ comparată (1850) la Lausanne, în timp ce la Universitatea din Geneva se succed, în a doua jumătate a veacu-. lui, o serie de comparatişti cu renume, ca Richard, Monnier sau Rod. In aceeaşi epocă, la începutul secolului, nu lipseşte nici contribuţia italiană, şi trebuie citat, în cadrul ei, Nicolo Ugo Foscolo, devenit, pentru puţină vreme, profesor de elocinţă la Universitatea din Padova, cu care li prilej dezvoltă o lecţie inaugurală : Dell'origine e f. dell'uffici della letteratura (Despre originea şi funcţiile literaturii, 1809), în care ridică şl probleme de literatură comparată, după cum, mai tîrziu (în 1829), se va gîndî şi la problemele unei viitoare literaturi europene. Literatura comparată dobîndeşte însă imbolduri şi de la alte discipline, care se orientează — în această vreme — tot mai mult spre comparatism. în domeniul ştiinţei naturii chiar, Georges Cuvier ţinea lecţii publice (1800—1805) de anatomie comparată şi aplica metoda la studiul vertebratelor. Se dezvolta atunci şi fiziologia comparată (către 1833) ca şi embriologia comparată. Dintre disciplinele umaniste, mitologia comparată, apoi lingvistica comparată, prin Fauriel, fraţii Grimm, Diez şi Bopp, în sfîrşit, folcloristica de acelaşi tip care a creat cele dintîi studii comparatiste cu privire la circulaţia internaţională a temelor şi motivelor, s-au dezvol- 5 Sdsmondi, Litterature du Midi de VEurope (Literatura Sudului Europei), f.l. 1013. at tal paralel cu literatura comparată, i-au sprijinit consti- | luirea şi au fost sprijinite, la rîndu-le, de aceasta. | Alături de îndemnurile ce veneau din domeniile I ştiinţifice înseşi şi din metodologia aplicării compara- f liste pe numeroase tărîmuri ale cercetării, un deter- ! minant hotărîtor al literaturii comparate 1-a constituit I realitatea istorică însăşi adică dezvoltarea relaţiilor li- I terare internaţionale de-a lungul epocilor trecute, înain- : tea secolului al XlX-lea. Evoluţia acestora a dezvăluit trei mari perioade, în cuprinsul cărora fenomenele literare s-au rînduit în vaste unităţi mondiale, stimulînd studiul de ansamblu al acestora, prin urmare, priviri generale şi comparatiste asupra literaturii europene. E vorba anume de evul mediu propriu-zis, cristalizat, într-o bună măsură, de identitatea credinţelor religioase — catolicismul, în Apus, ortodoxismul, în Răsărit —, de fondul folcloric comun — tipuri, motive, legende —, | de cultura latină în Occident, de cea bizantină şi slavă f în Orient. Urmează Renaşterea, a cărei unitate se rea- | zemă pe moştenirea literaturii antice şi pe umanismul I epocii în ansamblul lui, apoi luminismul secolului al ! XVlII-lea, închegat în jurul culturii şi limbii franceze. f Evul mediu a alcătuit obiectul unei cercetări ma- | gistrale a lui Ernst Robert Curtius, în care studiază minuţios, dar şi cu ample vederi sintetice, supravieţuirile lumii antice în cadrul feudalităţii latine — Euro- j păische Literatur und lateinisches Mittelalter (Literatura europeană şi evul mediu latin), 1948 —, iar epoca lumi-nistă s-a bucurat de două cercetări fundamentale de ansamblu aparţinînd lui Paul Hazard, una dezvăluind tranziţia de la spiritul tradiţionalist al secolului al XVII-lea spre cel critic şi individualist al secolului al XVIII-lea (La crise de la conscience europeenne — Criza conştiinţei europene [1680—1715], din 1935), alta clădind o vastă sinteză a veacului al XVIII-lea (La pensee europeenne du XVIII-e siecle, de Montesquieu ă Lessing — Gîndirea europeană a secolului al XVlll-lea de la Montesquieu la Lessing, din 1946). Evoluţia literaturii comparate înregistrează un ritm mai viu, cu preocupări mai variate şi anticipînd, de pe acum, constituirea unei discipline autonome, în 32 a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi anume între deceniul al şaptelea şi ultimul al veacului. încep cercetări cu privire la problematica influenţelor, mai ales în Franţa, unde o tradiţie de acest fel urca pînă la sfîrşitul secolului anterior. Se studiază, mai cu seamă, relaţiile literare franco-germane, răsunetul lui Dante şi Shakespeare în Germania, raporturile reciproce dintre Anglia, Germania, Italia şi Franţa. Apar acum şi cercetări de filiaţii, legate de Goethe, Byron sau Mickiewicz, pătrunzînd astfel mai adînc în domeniul viitor al disciplinei, dar se iveşte şi prima cercetare amplă cu privire la Marile curente ale literaturii europene din secohd al XlX-lea 6, aparţinînd lui Georg Brandes, care va deveni un precursor de seamă al literaturii comparate în cîmpul dificil al sintezelor europene. Lucrarea, publicată în şase volume în daneză, între 1872 şi 1890, a fost tradusă în germană şi apoi în aite limbi. Ea înfăţişează, pe rîncl, nu numai aspectele literare, ci şi unele fenomene politice ale timpului într-o optică liberală, înce-pînd cu preromantismul francez, trecînd la cel german, faţă de care ia atitudini critice cu aluzii la romanticii danezi, apoi la «naturalismul din Anglia», Ia «şcoala romantică din Franţa», la «tînăra Germanie». Lucrarea interesează, cu tot spiritul ei polemic atît pentru descrierea «marilor curente europene» cit şi pentru tabloul sugestiv al culturii daneze şi scandinave de la sfîrşitul veacului trecut. în cadrul aceleiaşi perioade, mai trebuie citate, deşi numai pentru contribuţii indirecte la literatura comparată, nume ca cele ale lui Francesco de Sanctis, ale cărui eseuri, publicate între deceniul al şaselea şi al optulea, şi a cărui renumită istorie a literaturii italiene (1870—1871) ating şi probleme care se referă la disciplina de care ne ocupăm. El dorea stimularea acesteia prin crearea unei catedre la Universitatea din Neapole (1861). Arturo Graf propunea apoi literaturii comparate o ţinută mai ştiinţifică, spre a surprinde, cum spunea el, «sotto Faspetto variato e mobile, quel esenziale e con- 6 Georg Brandes, Hovedstrăminger i det 19-e Aarhundre-des europoeiske Litteratur (în daneză). Ediţia germană, Leipzig. 1897. 33 stanţe» («sub aspectul variat şi schimbător pe cei esenţial şi constant»). Comparatismul italian îmbrăţişa şi el, la sfîrşitul secolului trecut, metoda erudiţiei pozitiviste. In perioada în care ne aflăm, şi anume în deceniul al optulea, apar primele prefeţe şi articole referitoare la teoria literaturii comparate, ceea ce înseamnă că ne apropiem de momentul în care disciplina ia conştiinţă de sine însăşi. Faptul se produce, într-adevăr, după 1885, cînd începem să asistăm — am spune — la constituirea oficială a literaturii comparate ca disciplină autonomă. Apare acum primul volum consacrat unei sinteze a istoriei literaturii mondiale, semnată de Macaulay Posnett (Comparative literature — Literatura comparată, 1886). Lucrarea a fost larg comentată în diferite ţări şi a precipitat, prin aceasta, dezvoltarea disciplinei noastre. Ea utilizează metoda analogică propunîndu-şi a degaja legile genetice ale genurilor literare, determinate de condiţiile sociale asemănătoare. Posnett admira civilizaţia greco-latină, dar îşi căuta raporturile comparative — ceea ce e foarte semnificativ pentru această vreme — şi dincolo de Europa, pînă în Mexic, în India sau China, de pildă. In acelaşi timp, la Geneva se deschid primele cursuri de «istorie comparată a literaturilor», iar 5n Germania, în 1887, Max Koch începe a edita Zeitschrift filr vergleichende Literaturgeschichte (Revistă de istorie literară comparată), fiind prefaţată de prescripţiile programatice ale directorului, cea dintîi revistă de specialitate care va apărea pînă în 1910. Periodicul ne înfăţişează, deci, primul centru de coordonare al cercetărilor comparatiste, aducînd, de aceea, o contribuţie hotărîtoare. Ne întîmpină, paralel, o serie de studii privind influenţele străine în Anglia, îndeosebi cele spaniole şi italiene sau influenţa franceză în Italia şi Germania. Un imbold deosebit, care trebuie, cu precădere, subliniat, îl abţine literatura comparată ■— în această perioadă — de la Ferdinand Brunetiere, atît prin lecţiile sale de mare răsunet ţinute la Şcoala normală superioară cît şi prin articolele lui din Revue des deux mondes. El înţelege şi propagă necesitatea depăşirii istoriografiei literare naţionale către literatura univer- 34 ;gală şi preconizează, prin accentuare internaţională, ^determinarea «curbei evolutive a literaturilor europene». K|;î Ideile lui Brunetiere aveau să dea, în curînd, roade, ş;Jatorită elevilor săi, îndeosebi lui Joseph Texte, autorul |— printre altele — a unei declaraţii entuziaste cu pri-? Vire la perspectivele literaturii comparate : «Je crois â l'avenir de la litterature comparee et europeenne — Brandes, Max Koch, Erich Schmidt en Allemagne, Posnett en Angleterre ont ouvert la voie. Nous y mar-cherons» («Cred în viitorul literaturii comparate şi eu-Topene — Brandes, Max Koch, Erich Schmidt în Ger-v-mania, Posnett în Anglia au deschis drumul. îi vom ■î'urma»). J. Texte a redactat într-adevăr prima teză de seamă a disciplinei abia constituite, una din marile lu-crări ale comparatismului ştiinţific al epocii — J. J. - Rousseau et Ies origines du cosmopolitisme litteraire (J. J. Rousseau şi originile cosmopolitismului literar, 1895) —, după care au urmat o serie de studii despre ' literatura europeană (1898), capitolele care cuprind bi-?' lanţul influenţelor străine în literatura franceză din tra-I tatul lui Petit de Julleville (1896—1900) şi mai ales in-Ş troducerea la vasta bibliografie prezentată de Louis l Paul Betz. J. Texte e primul titular al unei catedre de literatură comparată în Franţa şi anume la Lyon. Paralel şi în strînsă colaborare se desfăşoară concomitent - activitatea lui Betz, autorul unei teze despre Heine en France (Heine în Franţa, 1895) şi a numeroase studii comparatiste, dar mai ales făuritorul instrumentului de lucru absolut necesar, al unei bibliografii metodice (1897), care avea să se dezvolte de la 3 000 de titluri, în 1899, ia 6 000, în 1904, cînd lucrarea va fi preluată de F. Baldensperger, care începe — de pe acum — să-şi pregătească renumita sa teză despre Goethe en France (Goethe în Franţa) ce va apărea în 1904. O mişcare asemănătoare, dar într-un ritm mai lent, se desfăşoară contemporan şi în Italia, unde Arturo Farinelli, alături de Flaminni şi alţii, se dedică cercetării relaţiilor literare dintre Spania, Germania şi Italia. La sfîrşitul veacului, ne mai întîmpină două evenimente care au întărit atmosfera prielnică literaturii 35 comparate. Ne referim la o vie dezbatere publică, desfăşurată între 1894—1895, la care au participat Jules Lemaître şi Emile Faguet cu privire la cosmopolitismul literar şi raporturile lui cu spiritul naţional, controversă reluată de mai multe ori şi care a crescut interesul pentru disciplina noastră fără să aducă ea însăşi contribuţii ştiinţifice. Cităm apoi, în cadrul Congresului internaţional de istorie comparată ţinut la Paris cu ocazia primei Expoziţii universale, activitatea secţiei de istorie literară comparată de sub conducerea lui Gaston Paris şi Ferdinand Brunetiere. Deşi această din urmă manifestare a avut un răsunet mai redus, înregistrarea ei e totuşi necesară în cadrul acestui istoric general. Sfîrşitul de secol, prin contribuţiile lui teoretice, prin studiile de bază mai sus citate, ca cercetări concrete ale domeniului de care ne ocupăm ca şi prin dezvoltarea metodologiei şi a bibliografiei ca procedee ajutătoare, a aşternut — fără îndoială — fundamentele noii discipline, al cărei act de naştere a fost semnat, de fapt, în chiar această din urmă perioadă. începînd din pragul noului veac, literatura comparată înaintează cu paşi mai repezi spre limpezirea şi atingerea obiectivelor ei. Evoluţia îi e înlesnită prin reînnoirea metodelor de istorie literară, care se impun prin figura dominantă a lui Gustave Lanson, întemeietorul şcolii filologice şi istorice franceze a timpului. Lecţiile lui de la Şcoala normală superioară şi cele de la Sorbona, articolele şi cărţile sale, îndeosebi Histoire de la litterature jranqaise (Istoria literaturii franceze, 1894), felul în care a ştiut să prelucreze şi să dezvolte moştenirea literară a lui Sainte-Beuve şi Taine, pe de o parte, pe cea a lui Brunetiere, pe de alta, au imprimat istoriei literaturii europene directive de seamă : minuţia, soliditatea şi abundenţa informaţiei, situarea scrierilor în cadrul epocii lor, considerarea fenomenelor literare în perspectivă socială, analiza lor esenţială, documentată la extrem. Toate tratatele şi manualele, de la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi pînă la cele ale lui Be-dier şi Hazard (1923—1924), Abry, Audic şi Crouzet, Des Granges, Mornet etc, s-au dezvoltat pe urmele lui Lanson. Se înţelege că şi literatura comparată va utiliza g eîştigurile pozitiviste ale metodologiei lansoniene în " cercetările ei de după 1900. ,JŞ Personalitatea care preia, după această dată, torţa : I literaturii comparate e Fernand Baldensperger, urmaş 1 al lui J. Texte Ia catedra din Lyon şi editor, după cum I am mai arătat, al bibliografiei lui Betz. Teza sa f- despre Goethe en France îl impune cercetării comparatiste europene. Preocupat, mai cu seamă, de influenţa [ străinătăţii asupra Franţei pe care o demonstrează prin I numeroase lucrări, manuale etc, ca cele adunate în pa-i tru volume : Etudes d'histoire litteraire (Studii de istorie I ^literară, 1907—1939), sau în Le mouvement des idees ţ ; dans l'emigration franqaise (Mişcarea ideilor în emigra-i ţia franceza, 1925), şi prin funcţiile deţinute la Lyon şi I | Sorbona, Baldensperger devine factorul cel mai activ ; ■ al propagării literaturii comparate în toată Europa, în-| -* deosebi în cadrul ţinutei academice. Cercetările sale r j, sînt deopotrivă de natură teoretică, de pildă, Litterature | comparee : le mot et la chose (Literatură comparată: I termenul şi obiectul)"', precum şi aplicativă, după cum I Jfeam arătat mai sus. El e, apoi, unul din întemeietorii şi I «directorii Revistei de literatură comparată, întemeiată i în 1921, alături de Paul Hazard, condusă apoi de acesta • şi de Jean-Marie Carre, în sfîrşit, de Marcel Bataillon şi care apare şi astăzi, cu concursul Centrului naţional i de cercetări ştiinţifice din Franţa. S-a constituit şi o ^ bibliotecă a revistei, continuată cu o colecţie de Etudes de litterature etrangere et comparee (Studii de literatură străină şi comparată), cuprinzînd îndeosebi teze de ■ * doctorat. Paul Hazard e, alături de Baldensperger, cealaltă ?: figură dominantă a şcolii comparatiste franceze. Ilustrul profesor de la Sorbona şi College de France, unde a ocupat catedra de literaturi moderne comparate, cu mari relaţii în lumea universitară, care i-a decernat titluri de onoare, Hazard a fost preocupat — mai cu seamă — de ; relaţiile literare, culturale şi politice ale Franţei cu . Italia, începînd cu teza de doctorat despre La revolution 7 în Revue de litterature comparee (Revistă de literatură comparată), 1921, nr. 1. 37 franqaise et Ies lettres italiennes (Revoluţia franceză şi literatura italiană, 1910) şi pînă la studiul L'influence franqaise en Italie au XVIII-e siecle (Influenţa franceză în Italia în secolul al XVIII-lea, 1934), în colaborare cu H. Bedaride. Criza conştiinţei europene, cealaltă lucrare citată, desfăşoară o vastă sinteză a atmosferei intelectuale din care s-a ivit profilul lumii moderne. Se urmăreşte, îndeosebi, perioada de «criză» şi de trecere de la ideile clasicismului, bazate pe «stabilitate», la cele noi, ale «mişcării şi progresului», urcînd trepte, pe care le numeşte «marile schimbări psihologice ale timpului» : lupta împotriva credinţelor tradiţionale, încercarea de reconstrucţie, în sfîrşit — valorile imaginative şi sensibile, referindu-se aci, în mod accentuat şi profund, la domeniile psihologiei. Importanţa lucrării constă, mai ales, în arcuirea unei priviri de ansamblu asupra Europei timpului, a făuririi unei imagini generale a epocii, după cele mai bune metode ale comparatismului francez. Lui Paul Hazard i se alătură, în cadrul aceleiaşi şcoli, Paul van Tieghem, devenit şi acesta, după 1931, unul din profesorii de seamă ai Sorbonei, format, la rîndu-i, la disciplina lui Lanson. Teza sa de doctorat, tratează despre Ossian en France (Ossian în Franţa, 1917) şi se situează pe linia inaugurată de Baldensperger privind influenţele străine asupra patriei sale şi cele referitoare la periodicul L'Annee litteraire (1754—1790} comme intermediaire en France des litteratures etran-geres (Anul literar (1754—1790} ca factor intermediar între literaturile străine în Franţa). Curînd, după 1924, van Tieghem începe să redacteze studii mai vaste cu-prinzînd mişcarea literară din întreaga Europă, după ce fusese preocupat de problemele teoretice ale disciplinei (La notion de litterature comparee — Noţiunea de literatură comparată, 1906 ; La synthese en histoire litteraire — Sinteza în istoria literară; La litterature comparee et la litterature generale — Literatura comparată şi literatura generală, 1920 etc, publicate în diferite re- - | viste). Cercetarea sa sintetică asupra preromantismului 8 I a devenit o lucrare clasică. In timpul elaborării, el a mai i redactat o Histoire litteraire de l'Europe et de l'Ame- II rique (Istoria literară a Europei şi Âmericii, ed. I, ' Şi 1945), extinderea unui manual mai vechi din 1925. Se i înfăţişează aci, în secţiuni orizontale, marile curente i europene evoluînd în mai multe ţări deodată, pe categorii sincronice de sensibilităţi literare. De mare circulaţie, lucrarea a fost completată printr-o alta, Les grands ecrivains etrangers (Marii scriitori străini, 1928), comu-nicînd informaţii de bază, analize şi extrase din scrierile reprezentative de care se ocupase anterior. I-au urmat 1 i sinteze despre Le romantisme dans la litterature euro-T $ peenne (Romantismul în literatura europeană, 1948), la _ care se adaugă şi o altă serie de studii, ca cele despre ţ descoperirea lui Shakespeare pe continent. Micul mai-; nual de literatură comparată, apărut mai întîi I în 1931, a ajuns în 1951 la ediţia a IV-a şi a fost 5 tradus şi comentat în româneşte de semnatarul acestor Jrînduri '(1966). In Italia, evoluţia literaturii comparate continuă ', după 1900 linia erudită de mai înainte, ca, de pildă, prin f lucrarea lui E. Maddalene, care a cercetat raporturile dintre Lessing şi Goldoni (1906). j Cercetătorul cel mai de seamă rămîne aci Arturo Farinelli, citat şi mai sus, care publică, printre altele, | privirea sa generală asupra Romantismului în lumea latină (1927) 9, determinînd caracterele mişcării şi ilus-trînd-o prin fenomene literare din toate ţările romanice. * Ni se înfăţişează, pe rînd, estetica romantică, filozofia * şi religia, atracţia evului mediu, exotismul, sentimenta-î lismul, arta cuvîntului etc. Contribuţiile lui Farinelli au avut largi ecouri europene şi, de aceea, au surprins, cu drept cuvînt, unele manifestări anticomparatiste ale lui spre sfîrşitul strălucitei sale cariere. De altfel, în Italia, r- pe aceeaşi linie se situa şi Benedetto Croce, marele este- 8 Paul van Tieghem, Le preromantisme. Etudes d'histoire litteraire europeenne (Premmantismul. Studii de istorie literară europeană), Paris, 1924—1948. 9 A. Farinelli, II romanticismo nel mondo latino, 1927. 38 39 tician, deşi el însuşi fusese preocupat de probleme de literatură comparată, în speţă, de relaţiile literare italo-spaniole în secolul al XVII-lea. Pentru Croce, care a publicat în 1903 în revista La critica, de sub a sa conducere, un articol despre literatura comparată, aceasta n-ar fi chemată să rezolve problemele principale ale artei literare. Disciplina e prezentată ca un simplu instrument de cercetare istorică, de integrare a fenomenelor literare în albia tradiţiilor, o «critică de raporturi şi paralele», care poate impresiona, dar care ar rămîne — în fond şi pînă la urmă — «goală şi falsă». Conform punctului de vedere al sistemului său, Croce socoteşte că menirea ştiinţei literare, şi în speţă a criticii, e să expliciteze individualitatea, originalitatea operei în mod monografic, ca intuiţie-expresie, nu s-o reducă la «raporturi îndepărtate şi extrinseci». Cu toate aceste obiec-ţiuni, cercetările comparatiste au continuat în Italia, idînd — uneori — rezultate remarcabile, ca în lucrarea iui G. Pellegrini despre La poesia didascalica inglese neî settecento italiano (Poezia didactică engleză în secolul al XVIII-lea italian, 1958). După cum se ştie, Germania a dat — prin Goethe — un imbold de seamă literaturii universale. Romantismul, aşa cum am arătat anterior, prin fraţii Schlegel îndeosebi, şi-a adus — la rîndu-i — contribuţiile, urmate, la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul veacului nostru, de activitatea lui Max Koch şi a revistei sale, mai sus citată. După război, tendinţele comparatiste s-au accentuat şi aci, şi anume prin studiul comparat al literaturilor europene adică prin reliefarea aspectelor lor comune, dar şi prin sublinierea diferenţelor tradiţionale, specifice fiecărei literaturi. Sfera de cercetare e, mai cu seamă, occidentală, şi studii ca cele ale lui W. Milch, H. O. Burger sau H. W. Eppelsheimer, autorul unui manual bibliografic de literatură universală, se referă — cu accent — la unitatea literaturii din Apus. Două cărţi au dominat îndeosebi cîmpul comparatist, estetic şi istoric german, cu puternic răsunet european, după cel de al doilea război mondial. E vorba de magistrala lucrare a lui E. R. Curtius despre Europăische i Lizeratur und lateinisches Mittelalter (1948) pe care am r mai citat-o şi cea a lui Auerbach : Mimesis (1946). m Curtius, romanist, istoric literar şi filozof al culturii, a | fost —- fără îndoială — personalitatea cea mai înaltă a ţ. * difuziunii şi interpretării culturii şi literaturii franceze - în Germania în perioada dintre 1914—1930. De la teza ; sa de doctorat, referitoare la locul lui Brunetiere în *• istoria criticii franceze (1914)10, şi pînă la Frankreich, I eine Einfuhrung in die franzosische Kultur (Franţa, o introducere în cultura franceză, 1930), el a semnat mai ' multe studii cu teme aparţinînd acestui domeniu. Privirile sale au îmbrăţişat, de fapt, întreg spaţiul european, 1 la confluenţa dintre antichitate şi evul mediu, şi pe - acesta însuşi. Cu toată marea sa capacitate sintetică, / Curtius s-a sprijinit totdeauna pe fapte istorice şi pe ţ-' disciplina riguroasă a filologului. Lucrarea despre Mimesis a lui E. Auerbach e o tipică cercetare stilistică & «Stilforschung», care prezintă, prin minuţioase ana-♦ lize, aproape microscopice, ale unor scurte fragmente, o *. panoramă istorică a literaturii occidentale, perioadă de -| perioadă, din evul mediu şi pînă în epoca noastră. El re-1 ţine două domenii (ideile şi sentimentele, pe de o parte, ' M «imitaţia realităţii concrete», pe de alta) şi două stiluri | care le exprimă (marele stil literar şi stilul trivial, co-î mic), care au fuzionat, de două ori în cursul istoriei, în § evul mediu şi în epoca modernă în secolul al XlX-lea. Un rol de seamă în ce priveşte stimularea litera-5 turii comparate 1-a jucat în Germania profesorul Kurt Wais de la Universitatea din Tubingen, care a subliniat cu toate prilejurile însemnătatea acestei discipline, după ce publicase mai înainte (în 1939) o culegere colectivă de studii despre literatura contemporană a popoarelor europene, în care însă se aplică încă metoda juxtapunerii literaturilor naţionale. Renumitul cercetător a susţinut nu numai necesitatea literaturii comparate, dar şi prezenţa ei implicită în cadrul oricăror studii de istorie literară. El s-a referit, îndeosebi, la relaţiile simbolismu- !C E. R. Curtius, Ferdinand Brunetiere; ein Beitrag zur Geschichte der franzdsischen Kritik (Ferdinand Brunetiere; o contribuţie la istoria criticii franceze), 1914. 40 41 lui german cu romantismul francez, în cartea despre Mallarme. De asemenea, s-a publicat, sub conducerea sa redacţională, o serie de Forschungsprobleme der ver-gleichenden Literaturgeschichte (Probleme de cercetare ale istoriei literare comparate, 1951). Kurt Wais, format în şcoala filologiei romanice şi a comparatismului francez al lui F. Baldensperger, s-a referit — de mai multe ori —• la Occidentul medieval, cercetînd continuu problemele epicii din Europa de vest şi raporturile ei cu Nibelungenlied (Cîntecul Nibelungilor, 1953), s-a oprit asupra liricii franceze de la Marot la Valery, dar şi asupra unor scriitori din America de Sud, ca Romulo Oallegos şi Gabriela Mistral. Citabile pentru însemnătatea lor sînt şi lucrările lui Fritz Strich atît cele teoretice, ca, de exemplu, studiile mai vechi despre Welt-literatur und vergleichende Literaturgeschichte (Istorie universală şi istorie literară comparată) din Philosophie der Literaturwissenschaft (Filozofia teoriei literaturii), editate de Ermatinger (1930) cît şi cele despre Goethe und die Weltliteratur (Goethe şi literatura universală, 1946), care s-au bucurat de un larg ecou. Mai e necesar să pomenim o lucrare ajutătoare ca bibliografia traducerilor germane a tipăriturilor franceze dintre 1700— 1948. In Republica Federală a Germaniei s-a constituit o Asociaţie de literatură comparată, condusă de profesorul Horst Riidiger de la Universitatea din Bonn, eminent cercetător de renume internaţional, acesta fiind şi directorul revistei Arcadia, care apare în aceeaşi localitate. Cercetările comparatiste de după ultimul război mondial din Republica Federală a Germaniei se mişcă în sfera Occidentului european şi se încadrează, cu precădere, metodei istorice. Dezvoltarea literaturii comparate în S.U.A. datează cam din pragul secolului al XX-lea de cînd a început să se predea la universităţile din Columbia şi Harward, introdusă fiind de profesorul Irving Babbit. Un sprijin evident i s-a acordat de către şcoala franceză, îndeosebi prin contribuţiile lui F. Baldensperger, care a ţinut cursuri aci între cele două războaie şi care a revizuit, împreună cu W. P. Friederich, bibliografia disci- plinei (1950). Catedrei de la Harward i s-a adăugat cea de la Yale, unde profesează Rene Wellek şi unde se pre- tdau, deopotrivă, şi literaturile slave. Sfera compara-f, tismului american s-a rezumat, mai întîi, la literatura | locală, în urma succesului lui Faulkner, Hemingway şi Dos Passos ; ea s-a extins însă apoi şi asupra celei din Europa. Profesori veniţi de pe continentul european ca G. A. Borgese, Americo Castro, Leo Spitzer şi Roman Jakobson au întărit sensibil şi în S.U.A. disciplinele literare şi comparatismul însuşi. A apărut şi o revistă americană — Comparative literature — care adună studiile de specialitate. Domeniile în care se lucrează aci mai asiduu cu metode comparatiste sînt teoria literară şi stilistica. în lucrarea de mare circulaţie a lui Wellek şi Warren, Teoria literaturii (1949), un capitol întreg se ocupă de literatura comparată şi de relaţiile ei cu «literatura naţională, generală şi universală». Autorii întreprind aici o analiză subtilă de precizare a conceptelor şi a raporturilor dintre ele. Se aminteşte, mai întîi, vechiul interes al comparatismului pentru studiile de folclor şi raportul acestuia cu literatura scrisă, şi se arată necesitatea depăşirii şcolii franceze, a studierii relaţiilor binare şi chiar multilaterale, îndeosebi a celor despre influenţe. Acestora li se adaugă, după părerea autorilor citaţi, şi literatura generală despre care vorbea Paul van Tieghem, şi e vădit că preferinţa lor se îndreaptă spre cercetarea aspectelor comune ale literaturilor naţionale şi mai puţin spre cele diferenţiale, deşi cele din urmă sînt şi ele înregistrate, dar — se pare — mai mult în mod teoretic. Nu lipsesc în S.U.A. nici cercetări comparatiste în spirit tradiţional, ca, de pildă, cele ale lui H. Remak asupra criticismului la Stendhal (1947) u, dar se manifestă şi tendinţe de extindere a comparatismului dincolo de sfera propriu-zis literară, spre celelalte «arii de expresie umană» adică spre celelalte arte, şi chiar dincolo de acestea. O sinteză metodologică şi perspectivele lite- 11 H. Remak, German criticism of Stendhal (Criticismul german la Stendhal), 1947. 42 43 ralurii comparate sînt cuprinse într-o lucrare colectivă editată de N. P. Stallknecht şi H. Frenz, în 196112. Comparatiştii americani participă la lucrările Asociaţiei internaţionale de literatură comparată, nume de seamă figurind în Biroul acestei organizaţii. Cităm astfel pe : Werner Friederich de la Universitatea din Carolina de Nord, pe Rene Wellek de la Universitatea din Yale, Chandler Beall de la Universitatea din Oregon, H. Block de la Universitatea din Brooklyn, H. H. Remak de la Universitatea Indiana, la care se adaugă cercetători reputaţi din Canada ca M. V. Dimie de la Universitatea din Alberta şi Eva Kushner de la Universitatea din Ottawa. De o dezvoltare apreciabilă se bucură apoi comparatismul în Japonia, în cadrul extinselor relaţii cu Occidentul, încă între 1868—1912. Puternica tendinţă inter-naţionalistă de după ultimul război mondial, ilustrată prin creşterea considerabilă a traducerilor (Japonia este ţara în care se traduce azi cel mai mult), a sprijinit mişcarea comparatistă, cristalizată în 1948 într-o Societate naţională japoneză, care publică un buletin trimestrial şi o revistă. S-a întemeiat, de altfel, şi un Institut de literatură comparată la Universitatea din Tokio (1953). Inrîuririle care s-au exercitat asupra japonezilor vin, îndeosebi, din partea şcolii franceze şi a celei americane. Se studiază, mai cu seamă, influenţa poeticii engleze asupra prozodiei japoneze, apoi cea italiană şi cea franceză, dar şi relaţiile dintre literatura japoneză şi cea chineză, şi, în genere, şi cele cu lumea budistă. în ţările socialiste din Răsăritul Europei, comparatismul cunoaşte, îndeosebi în ultimul deceniu, o dezvoltare dintre cele mai interesante şi mai semnificative, în lumina concepţiilor marxist-leniniste. Contribuţii de seamă se datoresc cercetătorilor sovietici, preocupaţi deopotrivă de teoria literaturii comparate care se cere elucidată, ca şi de raporturile literaturii ruse şi sovietice cu toate ţările lumii. Numele de mai mare relief sînt 12 N. P. Stallknecht şi H. Frenz, Comparative literature, metod and perspective (Literatură comparată, metodă şi perspectivă), 1961. Ediţie excelentă, revizuită, 1971. 44 cele ale lui R. M. Samarin, I. Anisimov, V. M. Jirrnun-ski, M. P. Alekseev, la care se adaugă, de asemenea, V. I. Kuleşov, N. I. Konrad, I. G. Neupokoeva, B. G. Reizov, T. Motîliova, a căror activitate; în acest domeniu, s-a înteţit, îndeosebi după 1956. Cîteva volume colective au prezentat atît studii metodologice şi în genere teoretice cît şi cercetări concrete. în 1960, de pildă, apoi şi în 1966, a apărut un volum masiv cu privire la teorie, metode şi influenţe în cadrul relaţiilor reciproce şi interacţiunilor dintre literaturile naţionale, şi un altul cuprinzînd «probleme ale metodologiei ştiinţei literare», inclusiv unele referitoare la literatura comparată. Teme concrete referitoare la diferitele modalităţi ale realismului au fost dezvoltate în volumele apărute între 1963—1967. întrucît asupra unora dintre aceste contribuţii vom mai reveni în partea sistematică a acestei expuneri, reţinem deocamdată cîteva din aspectele teoretice cele mai tipice. Comparatismul rus şi apoi cel sovietic îşi are, desigur, tradiţia lui, care purcede mai cu seamă de la Al. Veselovski în contextul ştiinţei literare mondiale de la sfîrşitul veacului trecut, specialist de reputaţie internaţională în folcloristica comparată, preocupat de asemenea de teme şi motive mondiale în spirit pozitivist, ambiţionînd spre o ştiinţă comparatistă de mare extindere. Depăşind însă vechile metode, noul comparatism sovietic, revoluţionat de marxism, a purces pe alte căi, mai sigure. El a întreprins, mai întîi, o critică severă a structurii anterioare a disciplinei, căreia nu i se poate contesta îndreptăţirea. Cînd, de pildă, N. I. Konrad combătînd europocentrismul a cerut ca cercetarea comparatistă să se extindă şi asupra popoarelor din Orient ca, de altfel, în genere asupra întregii lumi, un astfel de punct de vedere şi-a găsit ecoul şi în Occident, unde a fost susţinut cu tărie, la rîndu-i, de Rene Etiemble. De asemenea, a fost acceptată ideea cuprinderii Răsăritului european, neglijat în mod vizibil, anterior. S-a cerut apoi şi o extindere pe scara timpului, comparatismul apusean tratînd, îndeosebi, perioadele de după Renaştere. De un interes subliniat a început să se bucure şi evul mediu, atrăgîndu-se atenţia nu numai asupra moştenirii antice, a celei latine mai ales, ca, de pildă, în opera lui Curtius, ci şi asupra relaţiilor promovate în cercul celorlalte limbi, a celei sanscrite, eline, slave, chineze, persane, arabe etc. Cu un cuvînt, teoria marxistă a solicitat o extindere spaţială şi temporară a domeniului comparatist, corespunzătoare spiritului mondial contemporan. Se subînţelege că s-a accentuat depăşirea cercetării interne, naţionale a literaturilor şi necesitatea studiului relaţiilor internaţionale ca parte integrantă a proceselor literare văzute în desfăşurarea lor concretă. Teoria comparatistă sovietică a tins chiar către determinarea unor «legităţi» ale fenomenelor literare. S--au luat, de asemenea, în considerare mai multe modalităţi ale literaturii comparate, şi anume : raporturile dintre literaturile naţionale în cadrul unor comunităţi determinate istoric, raporturile comparativ-tipolo-gice legînd fenomenele literare fără contacte istorice între ele, în sfîrşit, aceste din urmă relaţii înseşi, adică influenţele lor reciproce. E interesant de adăugat că amintitele raporturi nu sînt văzute izolat, ci în relaţiile dintre ele, în cuprinsul unui proces literar putînd apărea şi raporturi istorice, şi fenomene independente, şi amîn-două categoriile împreună. Teoria sovietică mai scoate în relief, de asemenea, scopul diferenţierii literaturilor, a originalităţii fiecăreia în parte, demonstrată pe calea comparaţiei. La Congresul din 1970 de la Bordeaux a participat — prin comunicări — o numeroasă delegaţie sovietică, reprezentînd variate direcţii ale comparatismului, ca, de pildă, cercetări ale unor epoci diferite, începînd din evul mediu şi pînă astăzi, probleme de sociologie literară în cadru comparatist, soarta scriitorilor străini în Rusia etc. Cităm cîteva titluri semnificative de comunicări : V. M. Jirmunski despre Literatura evului mediu ca problemă de literatură comparată, M. P. Alekseev despre Plurilingvism şi creaţie literară, N. I. Balachov despre Aspectul sociologic al noţiunii sistemului de relaţii în literatura comparată, K. N. Gregorian despre Poezia lui Verlaine în Rusia, P. R. Zaburov despre Voltaire şi societatea rusă din secolul al XlX-lea etc. In cadrul dezvoltării literaturii comparate în Răsăritul Europei şi în ţările socialiste, contribuţiile cristalizate — printre altele, şi cu prilejul congreselor internaţionale, începînd cu cel din 1931 de la Budapesta şi continuînd cu cel din 1962 din acelaşi oraş ca şi la alte congrese de mai tîrziu — s-au dovedit temeinice. Ele se situează, de altfel, în albia unei tradiţii susţinute încă din al optulea deceniu al veacului trecut, cînd apărea la Cluj o revistă de literatură comparată (1877—1882), condusă de profesorul de origine germană Hugo Meltzl. Integrîndu-se metodei dialectice a relaţiilor istorico-so-ciale care cuprind şi fenomenele literare, reprezentanţi ai comparatismului — şi ne referim îndeosebi la academicianul Istvân Soter din Ungaria — au încercat, printre altele, să extindă cercetarea la ansamblul manifestărilor artistice ale unei civilizaţii într-o epocă dată, pe urmele tradiţiei lui Veselovski şi a studiilor stilistice şi tipologice ale lui Jirmunski. S-a propus o «metodă com-paratistă-complexă», care tinde să substituie vechiului studiu al «influenţelor» pe cel al «receptării», pe aceeaşi linie pe care s-a situat şi la noi regretatul Tudor Vianu cînd a vorbit despre «revoluţia coperniceană» a literaturii comparate, oferind o nouă perspectivă disciplinei noastre. O schiţă dezvoltată a istoriei literaturii comparate în Ungaria a prezentat Gyorgy Mihâly Vajda, într-un volum colectiv apărut în 1964 ls. Preocupări de literatură comparată nu lipsesc nici celorlalte ţări socialiste, şi vom cita aci doar ■— cu titlu ilustrativ, întrucît, din păcate, nu sîntem în posesia unor date mai ample — contribuţiile cehe ale eminentului cercetător acad. Jan Mukarovski şi pe cele ale profesorului Iulius Dolansky. Cel dintîi a detaliat, printre altele, obligaţiile ştiinţei literare faţă de literatura mondială contemporană, sarcini cerute organic de evoluţia convergentă a literaturii internaţionale, a explicitat concursul activ al literaturii comparate în procesul de for- 13 G. M. Vajda, Essai d'une histoire de la litterature comparee en Hongrie (Eseu de istorie a literaturii comparate în Ungaria), în Litterature hongroise, litterature europeenne (Literatură ungară, literatură europeană), i. 1. p. 525—589. mare a unei literaturi generale pentru întreaga lume, a scos în relief contribuţia literaturii comparate la rezolvarea unor probleme de teorie literară, ca şi rolul ei pacificator şi umanist. Julius Dolansky, slavist mai ales, participant apreciat la congresele internaţionale de literatură comparată, e preocupat, ca — de altfel — numeroşi cercetători din Europa centrală şi răsăriteană (Lâszlo Gâldi, L. Sziklay, de pildă), de relaţiile dintre literaturile acestor regiuni, ceea ce a provocat discuţii susţinute. (Vezi Acta literaria Aoademiae Scientiarum Hungariae, 1965.) Cercetători poloni se interesează şi ei de acest fel de probleme, ca, de exemplu, profesorul Cazimir Wyka. împreună cu profesorul M. Brahmer de la Varşovia, de asemenea un specialist de reputaţie, autorul unei cercetări despre petrarchism în literatura poloneză din secolul al XVI-lea (1967), studiile acestora îmbrăţişează un larg cîmp al cercetării europene. Pe lîngă obişnuitele cercetări privind relaţiile bilaterale (ca, de exemplu, Schiller în Polonia de M. Szyjkowski, 1915), se urmăresc obiective mai generale, îmbrăţişînd marile curente literare pe urmele tradiţiei lui Ed. Porebowicz (Andrei Morztyn, ca reprezentant al barocului, 1893), ca şi în lucrările lui St. Lempicki (Renaştere, luminism, romantism, 1923) sau J. Krzynowski (De la evul mediu la baroc, 1938). O tendinţă generală spre teoretizare caracterizează de asemenea studiile poloneze, ca cele semnate de S. Skwar-czynţka (Introducere în ştiinţa literaturii, 1954—1965) sau Henryk Markiewicz (Principalele probleme ale ştiinţei despre literatură, 1966). Cercetările de literatură comparată nu interesează mai puţin în Republica Democrată Germană, şi anume în jurul universităţilor din Berlin, Lipsea şi Greifswald, îndeosebi. Rita Schober, directoarea Institutului de romanistică din Berlin, e preocupată mai ales de relaţiile literare germano-franceze din secolul trecut, referin-du-se la Balzac şi Zola. Preocupări insistente de literatură universală şi comparată au fost însă cultivate mai cu seamă la Universitatea din Greifswald, unde au avut loc discuţii ample cu privire la problematica teoretică a acestei discipline. Directorul Institutului de filologie 48 germană — H. J. Geerdts — a publicat, împreună cu colaboratorii săi (prof. Besthorn, Nockle, Steiner), contribuţii de acest fel în buletinul ştiinţific al universităţii citate (1965). îşi continuă, de asemenea, vechea lui activitate, referindu-se îndeosebi la secolul al XVIII-lea, reputatul profesor Werner Kraus. Tabloul general al literaturii comparate actuale nu prezintă, prin urmare, nici măcar o unitate aproximativă. El ilustrează, tocmai prin această varietate a punctelor de vedere, complexitatea disciplinei, frămîntarea pe care o răscoleşte astăzi «criza de creştere» despre care s-a mai vorbit. în unele prezentări ale tabloului de care ne ocupăm, se încearcă o grupare pe «şcoli» şi pe ţări a comparatismului mondial. Se vorbeşte, de pildă, despre o şcoală americană, caracterizată prin tendinţe «exclusiv estetice», prin care s-ar opune «şcolii franceze», cu tendinţe «exclusiv istorice», şi care, împreună, s-ar deosebi radical de «şcoala sovietică» şi de celelalte manifestări marxiste din diferite ţări socialiste sau din Occident. După cum a şi arătat-o Rene Etiemble în ascuţitul şi spiritualul său eseu Comparaison n'est pas raison (Comparaţia nu e un argument) ca şi dările de seamă publicate în Revue de litterature comparee (Revista de literatură comparată), nu se poate vorbi, în ultima vreme, de şcoli perfect unitare în fiecare ţară în parte, şi nici de puncte de vedere absolut distincte. Istorismul francez se deplasează, de exemplu, fără a fi totuşi cu totul abandonat, spre o poetică sau sociologie literară comparată. Excelenta lucrare a lui Jacques Voisine, fostul preşedinte al Asociaţiei internaţionale de literatură comparată, despre Jean-Jacques Rousseau en Angleterre (Jean-Jacques Rousseau în Anglia, perioada 1778— 1830), precedată de studiul lui Roddier cu privire la acelaşi Rousseau, în aceeaşi ţară (între 1750—1778), sau cea a lui Roland Mortier, dedicată lui Diderot en Alle-magne (Diderot în Germania, 1954), se alătură studiilor de stilistică şi poetică preconizate de Etiemble şi celor de sociologie literară semnate de R. Escarpit. Etiemble susţine el însuşi tendinţa spre varietate a curentelor comparatiste franceze, în timp ce găseşte puncte evidente de /IO eon tact cu comparatismul marxist, mai cu seamă în ce priveşte extinderea în spaţiu a cercetărilor de dincolo de sfera Europei occidentale ca şi îmbrăţişarea concepţiei tipologice. Dezvoltarea literaturii comparate din ultimele decenii se datoreşte şi congreselor internaţionale, care au înregistrat, pe de o parte, bilanţuri, pe de alta, au deschis noi perspective de lucru. Comisia internaţională de istorie literară, care şi-a ţinut cel de al IV-lea Congres la Paris în 1948, congresele Federaţiei internaţionale de limbi şi literaturi moderne care au avut loc la Oxford, Heidelberg, Liege, New York şi Strassbourg, între 1954—1966, şi, în sfîrşit, cele ale Asociaţiei internaţionale de literatură comparată din Veneţia, Chapel Hill. Utrecht, Fribourg (Elveţia), Belgrad, dintre 1958—1967, au adus contribuţii hotărîtoare stimulării şi promovării cercetărilor de specialitate. Unele ţări, ca Franţa, S.U.A., Japonia, Coreea de Sud, Algeria, şi-au constituit societăţi naţionale de literatură comparată, noi înşine pre-gătindu-ne în acelaşi sens. Ceea ce se dovedeşte limpede e năzuinţa spre colaborare a tuturor comparatiştilor din lume, de la cei americani la cei francezi, de la aceştia la cei sovietici şi japonezi, inclusiv antrenarea celor din ţările cu mai mică tradiţie în acest domeniu, dar care posedă forţe de creaţie ştiinţifică. Congresul Asociaţiei de literatură comparată de la Belgrad (1967) a demonstrat dorinţa şi voinţa cercetătorilor de pretutindeni de a se alinia într-un front comun, cu toate diferenţele de metodă, în scopul studierii unor probleme de interes general, ca, de pildă, acea proiectată istorie a literaturilor europene, fără a se renunţa însă la diferenţele naţionale. Ultimul congres a avut loc în august-septenibrie 1970 la Bordeaux. S-a putut constata, cu acest prilej, lărgirea sferei internaţionale a participanţilor prin reprezentanţi din tot mai multe ţări, crescînd — mai cu seamă — numărul celor care veneau din Răsărit la 33% din totalul celor înscrişi. La Bordeaux au luat parte aproape 400 de cercetători reprezentînd 32 de naţionalităţi şi vorbind 26 de limbi. Interesul acestui din urmă 50 congres a fost susţinut nu numai de avîntul general al disciplinei, ci şi de tematica incitatoare la discuţii. Comunicările şi intervenţiile s-au centrat pe două mari probleme : Literatura şi societatea, aspecte de structură şi comunicare şi Literaturile lumii mediteraneene, moşteniri şi reînnoiri. Au fost prezentate peste o sută de comunicări din ambele domenii, cu un accent puternic pe tema sociologică. La problemele dominante s-au adăugat două colocvii, care s-au referit la relaţiile Europa — Africa şi Orient — Occident. Preocuparea sociologică dominantă, după cum am arătat, a confirmat încă o dată — şi pe plan internaţional — că problemele literare nu mai pot fi tratate în afara cadrului general al dinamicii sociale în care apar. Reprezentantul direcţiei sociologice — prof. Robert Escarpit, care a fost şi organizatorul Congresului de la Bordeaux — a prezentat un raport despre Literar şi social, conchizînd că e necesară o sociologie a cărţii sau o psihosociologie a lecturii şi, în genere, o sociologie a operei literare. De asemenea în două rapoarte speciale s-a înfăţişat stadiul actual al Dicţionarului internaţional de termeni literari şi al unui proiect privitor la o Istorie a literaturilor de limbi europene, despre care vom refera pe larg la sfîrşitul acestei lucrări. Ceea ce a caracterizat ţinuta întregului Congres de la Bordeaux a fost obiectivitatea sa faţă de reprezentanţii tuturor ţărilor atît în ce priveşte alegerea tematicii, cît şi a punctelor de vedere distincte, ca şi spiritul general de cooperare internaţională, cu respectul variatelor concepţii ce s-au exprimat cu prilejul problemelor discutate. Literatura comparată în România Ca pretutindeni, primele studii comparatiste apar şi în România la sfîrşitul secolului trecut, paralel cu închegarea în Occident a disciplinei. Impulsul se da-toreşte învăţămîntului superior din Franţa : Sonbonei, Şcolii normale superioare, lui Ecole des hautes etudes şi College de France. Cea dintîi lucrare, aparţinînd lui Pompiliu Eliade, editată în 1898 (De Vinfluence franqaise sur Vesprit public en Roumanie — Despre influenţa franceză asupra spiritului public în România) e dedicată în mod caracteristic Şcolii normale superioare, al cărei elev se prezintă, recunoscător, autorul. Căile de dezvoltare ale comparatismului român au fost multiple. El a apărut mai întîi, incidental şi implicit, în manualele, tratatele sau sintezele de istorie a literaturii române, în mod firesc atunci cînd acestea au trebuit să se ocupe de izvoarele străine ale scriitorilor noştri sau să schiţeze paralele între ei şi literatura de peste hotare, cu prilejul caracterizărilor. De asemenea, comparatismul s-a ivit în cuprinsul prezentărilor de ansamblu ale literaturilor străine în relaţiile dintre ele, ca, de pildă, în cursurile de istoria 52 literaturilor romanice ale lui N. Iorga1 sau în cele litografiate ale acad. Iorgu Iordanla, din acelaşi domeniu, care au scos în relief contactele dintre literaturi şi uneori paralelismele evidente. In ce priveşte manualele şi sintezele, ele au apărut — după cum se ştie — în ultimele două decenii ale secolului trecut, ca cele ale lui Aron Densusianu (1885) 2, ale lui V. A. Ure-chia (1885);i, ale lui Ion Nădejde (1886) 4, şi mai ales cele ale lui Al. Philippide (Introducere în istoria limbii şi literaturii române, 1888) şi M. Gaster (Geschichte der rumănischen Literatur — Istoria literaturii române, 1896). De valori inegale şi ca lucrări de început, ele nu cuprind decît referiri comparatiste reduse. Acestea se lărgesc abia după sfîrşitul veacului, cînd, între 1904 şi 1945, apar cele mai de seamă cercetări de ansamblu, cea dintîi dată marcând prima ediţie a istoriei literaturii române a lui N. Iorga (Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688) şi cea din urmă, studiul de sinteză al lui D. Popovici (La litterature roumaine â l'epoque des lumîeres — Literatura română în epoca luminilor). Cărţile lui N. Iorga publicate între 1904—1934, cuprinzând toate fazele de dezvoltare ale literaturii române din epoca veche şi pînă la cea contemporană, lucrarea lui Sextil E'uşcariu referitoare la literatura veche (1920) 5, apoi — în succesiune cronologică — Istoria literaturii române vechi a lui N. Cartojan (1940), ca şi Istoria literaturii ro- 1 Nicolae Iorga, Istoria literaturilor romanice in dezvoltarea şi legăturile lor, voi. I—III, indice alfabetic de Virgil E. Şotropa (4 voi.), Bucureşti, 1920, 1925. ,a Iorgu Iordan, Literaturile romanice în raporturile lor reciproce. In Revista critică, 1927, p. 89—109. 2 Aron Densusianu, Istoria limbei şi literaturei române, ed. I, Iaşi, ,1885. Istoria limbei şi literaturei române, ed. a II-a, Iaşi, 1894. 3 V. A. Urechia, Schiţe de istoria literaturii române. Carte didactică secundară, Partea I, Bucureşti, 1885. 4 Ion Nădejde, Istoria limbei şi literaturei române cu probe de limbă, de ortografie şi grafie din toate veacurile... Pentru cursul superioru licealii, Iaşi, 1886. 5 Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Cursuri populare, voi. I, Epoca veche. Sibiu, 1920 (pe copertă, 1921). 53 mâne din Transilvania a lui N. Drăganu (1938) 6, Cursurile de literatură modernă ale lui G. Bogdan-Duică (1923) 1, Panorama de la litterature roumaine contem-poraine (Panorama literaturii române contemporane) a lui Basil Munteanu (1938), Istoria literaturii române a lui D. Murăraşu (1941), ampla prezentare a lui Eugen Lovine&cu relativă la Istoria literaturii române contemporane (1925—1937) şi pînă la Istoria literaturii române de la origini pină în prezent a lui G. Călinescu (1941), la care se adaugă erudita expunere mai sus citată a lui D. Popovici (1945), în sfîrşit, cursurile lui Al. Piru despre Literatura română veche şi cea premodernă (1961, 1964) — unele dintre aceste lucrări de bază, altele manuale sau cursuri deosebit de utile, toate folosesc, în diferite feluri, metodele comparatiste cu prilejul precizării unor izvoare sau paralele. Adiacent trebuie adăugat aci şi domeniul folcloristicii, în măsura în care acesta se adresează comparatismului, ceea ce — de fapt — s-a întâmplat mai întotdeauna. Vom cita, cu titlu ilustrativ, vechile studii ale lui Lazăr Şăineanu privitoare la basme 8 şi care continuă în genere studiile anterioare ale lui B. P. Hasdeu (1878—1880), mînuitor erudit al comparatismului, pe care 1-a aplicat mai tîrziu cu noi perspective Ovid Den-susianu în Viaţa păstorească în poezia noastră populară (1923). Folcloristica actuală acordă un spaţiu tot mai larg comparatismului, referindu-se atît la literatura populară a sferei geografice înconjurătoare — la spaţiul sud-est european — cît şi la cea mondială. Studiile speciale de literatură comparată au apărut însă, aşa cum observasem mai sus, la sfîrşitul vea- 6 Nicolae Drăganu, Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origmes ă la fin du XVIH-e siecle (Istoria literaturii române din Transilvania de la origini la sfîrşitul secolului XVIII) (extrait de La Transylvanie), Bucarest, 1938. 7 G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. Intîii poeţi munteni. Lecţiuni, Cluj, 1923. 8 Lazăr Şăineanu, Basmele române In comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele poporelor învecinate şi ale tuturor poporelor romanice. Studiu comparativ, Bucureşti, 1895. cului trecut în cadru universitar şi în strinsă legătură cu şcoala istorică şi pozitivistă. Comparatismul român a întîmpinat unele dificultăţi, datorită problematicii sale specifice, care trebuie amintite aci. Situarea literaturii noastre în cadrul sud-est european presupune — atît pentru perioada feudală cît şi, în parte, pentru cea modernă —, cum se spune între comparatişti, un «echipament» mai complicat şi mai vast, cuprinzînd, pe lîngă cunoaşterea unor limbi occidentale, şi familiarizarea cu limbile orientale, cu greaca, cu limbile slave din Răsărit, Nord şi Sud, în sfîrşit, cu limba turcă. Tabloul cercetărilor noastre 'comparatiste arată într-adevăr o preferinţă pentru studiile privind relaţiile cu Occidentul tocmai din pricina pomenită, şi abia în ultimele decenii o cultivare mai susţinută a sferei sud-est europene, paralel cu însuşirea limbilor respective. O a doua dificultate se datoreşte, am putea spune, lipsei de claritate a fenomenelor literare, mai ales în ce priveşte epoca veche, dar şi începuturile celei moderne, în sensul amestecului valorilor, a amalgamului cultural, din care adesea aspectul estetic se alege cu anevoie. De aceea, literatura comparată a devenit la noi un fel de «cultură comparată», filozofie sau politică comparată, ceea ce, fireşte, nu reprezintă o eroare fundamentală, cu condiţia ca să se distingă mereu punctele de vedere eterogene. Cu aceste scurte preliminarii, trecem la expunerea istoricului comparatismului român, pe care nu-1 vom prezenta ca pe o bibliografie completă, ci numai în direcţiile lui principale, citind lucrările reprezentative doar cu titlu ilustrativ, în raport cu obiectivele la care s-au referit. Problematica fundamentală a literaturii noastre comparate a fost constituită, îndeosebi, din domeniul cercetării relaţiilor culturale şi literare internaţionale de-a lungul veacurilor. S-au studiat, cu alte cuvinte, influenţele suferite de literatura noastră în diferite perioade, ceea ce se întreprinde, de altfel, pretutindeni pe scara comparatismului mondial. 54 55 Ne vom referi, mai întîi, la perioada feudală, şi anume la acele fenomene literare în structura cărora aspectele «culte» se interferează cu cele populare, la cărţile populare. Domeniul aparţine, prin excelenţă, metodei comparatiste, care se află în faţa unui obiect de studiu cu totul adecvat, apariţia şi circulaţia cărţilor populare producîndu-se într-un vast cadru geografic internaţional, care se extinde uneori chiar la mai multe continente. S-au realizat, în acest sector, importante cercetări monografice, în primul rînd, pe urmele tradiţiei lui B. P. Hasdeu. Amintim anume studiile lui N. Car-tojan referitoare la Alexandria în literatura română (1910), Fiore di virtu în literatura română (1928) sau Legenda Troadei în literatura veche (1925). Acestora, şi altor studii cu obiective asemănătoare, li s-au adăugat priviri sintetice, amintind — la rîndu-le — tot de Hasdeu, şi anume de cercetările acestuia relative la Cărţile poporane 9. Vom cita aci cartea de bază a lui N. Cartojan — Cărţile populare în literatura română (1929). Se scoate în relief circulaţia traducerilor, versiunile şi trecerea lor dintr-o literatură în alta, influenţele sud-slave, bizantine, asiatice şi nu mai puţin cele occidentale. Vom ilustra studiul comparatist al cărţilor populare cu prezentarea succintă a tezei de doctorat a prof. N. N. Condeescu, autorul eminentei lucrări Legenda Ge-novevei de Brabant şi versiunile sale româneşti (1938)10, concepută şi realizată ân spiritul şcolii istoriste. Cercetarea aparţine sferei tematologice şi se aşază în cadrul studiilor privind legendele, ca, de pildă, cel despre Don Juan a lui G. Gendarme de Bevotte (ediţia a Il-^a, 1929), sau cel despre Saristine al lui Robert Guiette (1927). 9 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI in legătură cu literatura poporană cea nescrisă... Studiu de filologie comparativă. în : B. P. Hasdeu. Cu-vente den betrani, limba vorbită între 1550—1600... Tom. II, Bucureşti, 1879 ,. 10 N. N. Condeescu, La legende de Genevieve de Brabant et ses versions roumaines. (Academie Roumaine, Etudes et Re-cherches, IX, Bucarest, 1938.) 56 La noi, lucrări referitoare la legende şi motive au mai scris Ramiro Ortiz (Fortuna labilis — Soarta schimbătoare, 1927), Ani ta Belciugăţeanu (Cârpe rosam — Bucură-te de trandafiri, 1931), D. Găzdaru (Originea şi răspîndirea motivului «amărîtă tur tur eu»- în literaturile romanice, 1934) şi, cu orizont mai larg, cuprinzînd şi literatura cultă, D. Caracostea (Leonore, 1929). Teza de care vorbim aruncă o privire amănunţită asupra originii şi circulaţiei legendei Genovevei pornind de la versiunea ei romană şi pînă la ultimele versiuni româneşti, inclusiv tratarea literară a lui Mihail Sado-veanu din Măria Sa Puiul Pădurii. Se analizează riguros formarea legendei, versiunile latine, pătrunderea ei în diferite ţări, în Franţa, Italia, Spania, Olanda, Anglia, se circumscrie apoi motivul, care e urmărit începînd din epoca preromantică şi romantică — recunoaşterea şi triumful inocenţei — pînă în secolul al XX-lea. Numeroase şi migăloase cercetări sînt, în sfîrşit, cristalizate în «tablouri de filiaţie», grafice care descriu ilustrativ evoluţia traducerilor, a textului inspirat indirect din legendă si roman, a versiunilor noastre, toate între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea. Un al doilea domeniu al comparatismului românesc aplicat evului mediu cuprinde aria largă a influenţelor primite din partea culturilor şi literaturilor spaţiului în -care am evoluat în această vreme. Fireşte, nici aci nu vom urma drumul prezentării propriu-zise a unei bibliografii, care, desigur, ar fi prea abundentă şi costisitoare. E vorba numai de punctări reprezentative. Raporturile noastre cu literatura şi cultura slavă au început a fi cercetate mai amplu îndată după jumătatea veacului trecut, în primul rînd de către B. P. Hasdeu, iar mai tîrziu de către I. Bogdan şi alţii. Studii caracteristice au fost semnate de P. P. Panaitescu (de exemplu : La litterature slavo-roumaine et son impor-tance pour Uhistoire des litteratures slaves — Literatura slavo-română şi importanţa sa pentru istoria literaturilor slave, 1929), I. C. Chiţimia (Cronica lui Ştefan cel Mare, 1932), dintre cele privind influenţa bulgară, studiile lui Emil Turdeanu (Literatura bulgară în secolul al XlV-lea şi difuziunea ei în Ţările Române, 57 1947) n, dintre cele relative la influenţa polonă, tot de v P. P. Panaitescu, specialist pe acest tărîm (Influenţa \ polona în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, 1925), dintre studiile privind f înrîurirea rusă, cel al lui P. Constantinescu-Iaşi (Reia- { ţiile culturale româno-ruse din trecut, 1954). în ce pri- ţ veste influenţa elină, dezvoltată şi aceasta după cea ' slavă şi cercetată îndelung, studiile critice de bază au aparţinut lui Demetrios Russo (Elenismul în România, 1912, şi Studii istorice greco-române, 1939). Un interesant capitol al acestei perioade se referă la răsfrîngerea în literaturile străine a imaginii marilor domnitori români ai epocii. Vom cita astfel studiul lui I. Bogdan (Vlad-Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, 1896) şi pe cea a lui Pândele Olteanu (Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş, 1961, lucrare de lingvistică, dar care atrage implicit atenţia şi asupra figurii domnului), apoi cercetările lui O. Tafrali şi D. Russo (Poema lui Stavrinos, în Studii istorice greco-române, 1939, şi Poema lui Palamide, 1905, în care se prezintă două evocări ale lui Mihai Viteazul în versuri greceşti). Referindu-ne de acum înainte la perioada modernă, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi apoi la cel următor, în speţă, la Şcoala ardeleană şi Curentul latinist, cercetarea comparatistă tipică aparţine, după opinia unanimă, lui D. Popovici şi se intitulează La litterature roumaine ă Vepoque des lumieres (1945). Amplul studiu consideră procesul de modernizare al literaturii române ca un rezultat direct al influenţelor luminilor şi remarcă formele variate determinate la noi de contactele cu literaturile străine : poezia minoră în genul Văcă-reştilor, scrieri de preocupări mai înalte la un Dumitru Golescu sau I. Tăutu, literatura emancipată a unui Va-sile Pogor, şi pînă la creaţia cea mai caracteristică a epocii — Ţiganiada —, asupra căreia se insistă cu drept cuvînt. După depăşirea influenţei slave şi greceşti, «Renaşterea» transilvană din perioada 1779—1829 apare 11 Emile Turdeano, La litterature bulgare du XlV-e siecle et sa diffusion dans Ies Pays Roumains, Parts, Droz, 1947. 58 ca un puternic ecou al luminismului francez îndeosebi, difuzat prin numeroase căi la noi, mai ales prin încă ^frecventele relaţii culturale greco-române. D. Popovici insistă asupra funcţiunii Şcolii ardelene ca factor de desprindere din complexul spiritual sud-est european. Literatura română în epoca luminilor e, fără discuţie, una din lucrările fundamentale ale comparatismului român, în sensul şcolii franceze, cu accentuarea — din păcate, exagerată — a elementului emiţător în paguba celui receptiv. Lucrarea se încadrează totodată cercetărilor insistente asupra influenţei franceze în România, care se deschid, de fapt, la sfîrşitul veacului trecut, cu vastul studiu mai sus citat a lui Pompiliu Eliade (De l'influence franqaise sur Vesprit publique en Roumanie, Ies origines; etude sur Vetat de la societe roumaine ă Vepoque des regnes phanariotes — Despre influenţa franceză asupra spiritului public în România, originile ; studiu asupra stării societăţii româneşti în epoca domniei fanariote, 1898, urmat de La Roumanie au XlX-e siecle, 1914)12. Obiectivul îl constituie vechiul regim, prin care se înţelege, după cum arată subtitlul, secolul al XVIII-lea, şi îmbrăţişează, pe larg, «starea societăţii, intermediarii influenţei franceze şi rezultatele acesteia». Prin «spiritul public», asupra căruia se exercită influenţa, se înţelege «ansamblul opiniilor şi sentimentelor comune unui popor». Cercetarea depăşeşte, prin urmare, domeniul pur literar, căruia îi dedică totuşi o treime a «rezultatelor», ocupîndu-se de «Renaşterea» română şi influenţa franceză în ce priveşte lecturile boierilor de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, traducerile acestora, succesul micilor poeţi francezi în Principate — ca Dorat, Piron sau Collardeau —, imitaţii şi traduceri ale lui Iancu Văcărescu şi Costachi Conachi, anticipând astfel — într-o măsură — studiul mai larg, 12 Pompiliu Eliade, La Roumanie au XlX-e siecle. Les trois presidents plenipotentiaires (România în secolul al XlX-lea. Cei trei preşedinţi plenipotenţiari), Paris, 1914 (voi. II al cărţii Histoire de Vesprit public en Roumanie au XlX-erme siecle — Istoria spiritului public în România în secolul al XlX-lea, Tome I—II, Paris, 1905^1914). 59 de mai tîrziu, al lui D. Popovici, prezentat de noi anterior. Volumul lui Pompiliu Eliade e caracteristic şi pentru îmbrăţişarea totală a influenţei franceze, socotită de el determinantă, în mod hotărîtor, pentru întreaga noastră cultură şi civilizaţie. Datorită ei, crede Pompiliu Eliade, asistăm «nu la Renaştere, ci chiar la „naşterea" unui popor» (Introducere, p. I—II), «cele două mici provincii româneşti» neexistînd «pentru civilizaţie şi de loc pentru istorie» (idem, p. I), mai înaintea influenţei franceze. Se constată, deci, de îndată tendinţa hiperbolizării acestei înrîuriri şi o subapreciere vădită a vechii noastre culturi dinaintea secolului al XlX-lea. Cercetarea marchează totuşi, după cum am arătat, data de început propriu-zis a comparatismului românesc. Un revers al medaliei îl oferă studiul lui V. V. Haneş, elev al lui Pompiliu Eliade, Formarea opiniei franceze asupra României (1929), a cărui preocupare se concentrează asupra primei jumătăţi a veacului trecut, urmărind, cu ajutorul unei bibliografii minuţioase, cu-prinzînd şi periodicele timpului, părerile franceze despre un popor ca cel român, în plină prefacere în această epocă, citînclu-se nume de relief ca Lamartine, conducător în 1846 al Societăţii studenţilor români de la Paris. Influenţa franceză în România a fost studiată şi în cadrul literar propriu-zis, şi vom cita aci cele două lucrări tipice în acest domeniu, cea a lui N. I. Apostolescu : L'influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine (Influenţa romanticilor francezi asupra poeziei româneşti, 1909) şi cea a lui Charles Drouhet : Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi (1924). Prima, din cele două, îmbrăţişează aproape întregul material al secolului trecut din perioada preromantică, de la Iancu Văcărescu şi Grigore Alexandrescu, apoi de la aceştia la traducători cum au fost Const. Stamati şi Costache Negruzzi, trecîndu-se apoi la Nicolae Bălcescu (considerat ca autor al Cîntării României), la D. Bolin-tineanu, N. N. Nicoleanu, Al. Depărăţeanu, Mihail Zam-firescu, Nicolae Scurtescu, în sfîrşit, la V. Alecsandri şi la familia Hasdeu, inclusiv — se înţelege — Bogdan Pe-triceicu. N. I. Apostolescu aparţine riguroasei metode $ istoriste şi e, de fapt, descoperitor a numeroase iz-11 voare, ca şi autor al unei priviri generale asupra lite-! raturii române în funcţie de cea franceză. Apropieri de 4 texte, de idei, de sentimente, de îndrumări se produc f aci pentru prima oară, dar nu e mai puţin adevărat că # uneori tendinţa cercetătorului se îndreaptă în sensul acoperirii originalităţii operelor ca, de pildă, atunci cînd caracterizează Cîntarea României ca încărcată de influenţe din Chateaubriand, Byron, Lamennais, Mi-chelet, Biblie, şi se prezintă ca aspect nou doar limba «cu sonoritatea ei muzicală» 13. Studiul lui N. I. Ap>os-tolescu e prefaţat de Emile Faguet şi dedicat, în semn de recunoştinţă, acestuia şi lui Mărio Roques, ambii dascăli ai autorului. în cuvîntul său introductiv, Faguet subliniază originalitatea poeziei româneşti faţă de împrumuturile romantice, observînd : «preluînd sucul şi întreaga substanţă a romantismului francez, poeţii români au procedat exact ca oamenii Pleiadei în momentul lor de originalitate, atunci cînd îşi asimilau poezia grecilor şi romanilor». Studiul lui Charles Drouhet reprezintă, mai departe, de fapt, piima încercare de a cerceta, în mod amplu şi amănunţit, influenţele franceze asupra unui scriitor român văzut în ansamblul operei lui. Sînt urmărite «modelele franceze» ale poeziei lirice şi epice, ca şi cele ale variatului repertoriu dramatic al lui Alecsandri, pornind de la Lamartine, Hugo şi Gautier, sau de la alţi scriitori mai mărunţi. Autorul a avut de înfruntat rezistente din partea admiratorilor romantici ai bardului de la Mirceşti, îngrijoraţi — pe nedrept — de umbrirea originalităţii poetului. Drouhet atrage însă atenţia asupra «interesului psihologic şi literar» al cercetării, întrucît, alături de dependenţa lui Alecsandri faţă de anume modele, s-a procedat la disocierea elementelor străine de cele proprii, s-au reliefat modificările introduse de poet, tinzîndu-se către o caracterizare specifică. Faptul s-a dovedit posibil prin accentuarea naţionalizării împrumuturilor, prin transpunerea personajelor şi schimbarea temelor şi motivelor, da- 13 Op. cit, p. 194. 60 torită contribuţiei aprinse a patriotismului lui Alecsandri. Romantismul superficial al acestuia a fost, de asemenea, scos în relief în raport cu temperamentul său clasic. Cercetarea influenţelor franceze s-a putut sprijini pe amănunţita bibliografie franco-română a lui G. Ben-gesco (1895) u, revizuită şi augmentată (în 1907), care cuprinde un catalog al lucrărilor franceze asupra României, ca şi al lucrărilor scrise de români în limba franceză. Mai tîrziu, în 1930 15, A. şi G. H, Rally publică, de asemenea, o bibliografie franco-română, cu-prinzînd operele în franceză ale unor scriitori români şi operele franceze relative la România. Influenţa italiană atît cea exercitată înăuntrul literaturii noastre vechi, cît şi cea referitoare la secolul al XlX-lea, a fost cercetată mai temeinic mai întîi de fostul profesor de limba italiană al Universităţii din Bucureşti, Ramiro Ortiz, şi de şcoala care s-a format în jurul lui. Per la storia della cultura italiana in România (Despre istoria culturii italiene în România, 1916) e o sinteză anticipativă a unor lucrări de amănunt de mai tîrziu, care se vor datora tot distinsului profesor însuşi, preocupat de evul mediu român şi de alte teme de acest fel, pe care avea să le publice în culegerea de studii Varia romanica (1932), în reviste. Organele proprii ale comparatismului italo-român au devenit publicaţii periodice : Roma (1922—1944) şi Studii italiene (1934—1943), în care apar numeroase lucrări din acest domeniu. Iată cîteva cercetări cu privire la relaţiile italo-române : Teatrul lui Metastasio în România (1934) de Al. Ciorănescu, Duiliu Zamfirescu şi Italia (1935) de 14 Gearges Bengesco : Bibliographie franco-roumaine du XlX-e siecle (Bibliografia franco-română în secolul al XlX-lea), Tome I, Bruxelles, 1895 ; Bibliographie franco-roumaine depuis le commencement du XlX-e siecle jusqu'ă nos jours {Bibliografia franco-română de la începutul secolului al XlX-lea pînă în zilele noastre). Deuxieme edition augmentee d'une preface, d'un supplâment (1895—1906) et d'un index alphabetique, Paris, a 907. 15 Getta Helene Rally et Alexandre Rally, Bibliographie franco-roumaine (Bibliografia franco-română), Preface de Mărio Roques. Premiere Pârtie. Tome I—II, Paris, 1930. Mariana Zamfirescu, numeroase studii de Al. Marcu .v: referitoare îndeosebi la raporturile revoluţionarilor pa-|v şoptişti cu italienii (Alfieri şi revoluţionarii noştri de la 1848; Conspiratori şi conspiraţii în epoca Renaşterii politice a României), apoi, de acelaşi autor, monografia Alecsandri şi Italia (1929) 16, Nina Facon : Benedetto Croce în cultura românească (1940), urmărind difuziunea şi discuţiile pro şi anticroceene de la A. D. Xe-nopol şi pînă la D. Caracostea ete. Se adaugă studiile — în acelaşi domeniu — ale lui G. Călinescu 17, Anita Belciugăţeanu, Al. Balacilg. Relaţiile româno-spaniole, care purced cel puţin de la traducerea cronicarului Miron Costin din Antonio de Guevara (Ceasornicul domnilor), au fost prezentate sporadic, începînd cu N. Iorga în Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi raporturile lor şi continuînd. cu referirile lui Ovid Densusianu şi ale şcolii lui, îndeosebi cu lucrările lui Al. Popescu-Telega. Trebuie citate aci şi contribuţiile iui G. Călinescu : Impresii asupra literaturii spaniole (1946) şi cursurile acad. Iorgu Iordan în domeniul filologiei romanice. In 1929, N. Iorga înfăţişează la Congresul de istoria Spaniei din Barcelona o comunicare despre Rapports entre VEspagne et 16 Al. Marcu, Romanticii italieni şi românii, Note, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924. V. Alecsandri şi Italia, Bucureşti, Academia Română, Metaioriile Secţiunii literare, Seria III, Tomul III, mem. 9, 1927. L'Italia in cerca della latinita dei Rumeni (Italia în căutarea latinităţii românilor), Bucarest, 1927. V. Alecsandri e VItalia. Contribute alia storia dei rapporti culturali tra Italia e la. Rumania nell'Ottocento (V. Alecsandri şi Italia. Contribuţii la istoria raporturilor culturale dintre Italia .:. şi România în Ottocento). Roma, Pubblicazioni dell'Istituto per VEuropa Orientale. 1929. Athems ou Rome ? A propos de Pin-fluence italienne en Roumanie vers 1820 (Atena sau Roma ? Cu primre la influenţa italiană în România pe la 1820), Paris, H. Champion, 1930. Torquatto Tasso în romantica românească, voi. I, Studii italiene, Bucureşti, 1937. 17 G. Călinescu, Alcuni missionari cattolici italiani nella Mdldavia nei secoli XVII e XVIII (Unii misionari catolici italieni în Moldova în secolele XVII şi XVIII), Rama, Şcoala Română, 1925. 18 Al. Balaci, Studii italiene, Bucureşti, Editurii pentru literatură universală, 195®—1968. 62 Ies Roumains (Raporturi intre Spania şi Români), urmată — la diferite date — de unele cercetări comparatiste, ca cele ale lui Ramiro Ortiz, care se ocupă o dată de ecourile unui motiv madrigalesc în Spania şi România (1924) 19, şi ale lui Al. Popescu-Telega, care descrie raporturile a două drame ale lui Lope de Vega cu istoria şi literatura noastră (1936) 20, ca şi Asemănări şi analogii in folclorul român şi iberic (1927). Cu prilejul Colocviului internaţional consacrat civilizaţiilor, limbilor şi literaturilor romanice de la Bucureşti din 1959, organizat cu sprijinul U.N.E.S.C.O., Biblioteca Academiei R. S. România a redactat o bibliografie selectivă : Echos iberiques hispano-americaines en Roumanie (Ecouri iberice hispano-americane în România), semnată de G. Baiculescu, Al. Duţu şi Dorotea Sasu-Ţimerman. In ce priveşte comparatismul româno-german, cercetărilor care se referă la raporturile dinaintea secolului al XlX-lea (semnate de Sextil Puşcariu, Traian Bratu sau Karl Kurt Klein) li se adaugă altele care se ocupă de acest veac, cînd — mai ales în a doua jumătate — înrîurirea germană devine mai puternică, începînd cu «Junimea» şi cumpănindu-se cu cea franceză. Comparatismul nostru se concentrează, îndeosebi, asupra lui Eminescu, ale cărui izvoare germane sînt urmărite, cu asiduitate, de la Titu Maiorescu, G. Bogdan-Duică, Tudor Vianu şi G. Călinescu pînă la ultima lucrare a lui Liviu Rusu despre Eminescu şi Schopen-hauer (1966), acest din urmă filozof atrăgînd atenţia în mod insistent. Studiul sistematic al influenţelor germane asupra poeziei lui Eminescu e inaugurat, în cadrul cercetărilor sintetice, ele Tudor Vianu : Poezia lui Eminescu (1930), care se referă, mai cu seamă, la tema principală a raporturilor cu romantismul german. O sinteză de mai amplă anvergură, deşi realizată succint, aparţine aceluiaşi mai sus citat autor şi priveşte Influenţa 19 Ramiro Ortiz, Per la fortuna di un motivo madrigalesco italiano in Ispagna e in Rumania (Despre destinul unui motiv madrigalesc italian in Spania şi România), Palermo, 1924. 20 Al. Popescu-Telega, Două drame de Lope de Vega in-teresînd istoria şi literatura românilor, Craiova, Ramuri; 1936. 64 lui Hegel în cultura română (1933). E un «memoriu» care, cu toate că nu se aplică direct literaturii beletristice, se ocupă totuşi de aceasta în cadrul general al îndrumării culturii noastre din veacul trecut. Hegelianismul a făurit într-adevăr în secolul al XlX-lea o anumită atmosferă, care a cuprins pe un Heliade Rădulescu, pe un Mihail Kogălniceanu, Radu Ionescu, pe Mihai Eminescu, pe Titu Maiorescu şi apoi, în perioada dintre' cele două războaie, a înrîurit discuţia dintre Ştefan Ze-letin şi Eugen Lovinescu relativ la geneza civilizaţiei noastre. O cercetare specială asupra hegelianismului e semnată de autorul acestei lucrări (Motive hegeliene în scrisul eminescian, republicată în volumul Conceptul de literatură universală şi comparată, 1967). Caracteristice mai sînt şi studiile care tratează despre soarta marilor clasici germani în România, ca de exemplu cel al lui Ion Gherghel (Goethe în literatura română) 21 sau al lui I. E. Torouţiu : Heine şi heinismul în literatura românească (1930). Ambele utilizează o bibliografie vastă, despuind, alături de cărţi, numeroase periodice şi insistînd asupra traducerilor, al căror catalog aproape complet îl redactează. Lucrarea lui I. Gherghel cuprinde şi o schiţă asupra Aspectului general al influenţei literaturii germane asupra literaturii române şi se referă apoi, pe larg, la Goethe, la intîiele traduceri şi imitaţii, la cele ulterioare apoi, oprindu-se îndeosebi asupra traducerilor din Faust şi a circulaţiei motivelor faustice în România. Influenţa engleză produeîndu-se la noi mai tîrziu, în secolul trecut, spre sfîrşitul acestuia, şi în cel următor, studiile respective au trebuit să apară, de asemenea, în această perioadă. O primă cercetare de ansamblu ne întîmpină abia în 1924, cînd fostul profesor al Universităţii din Cluj, P. Grimm, publică studiul Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză. El fusese precedat doar de unele lucrări sumare, 81 Ion Gherghel, Goethe în literatura română, cu o privire generală asupra întregii înrîuriri germane ; Studiu de literatură comparată, voi. I, Bucureşti, Academia Română, Memoriile Secţiunii literare, Scria III, Tomul V, tnem. 8, 1931. 65 de felul celor ale lui Marcu Beza 22 şi I. Botez : Scriitori englezi despre români (1920). Cercetarea lui P. Grimm (extras din Daco-Romania) se ocupă doar de prezentarea traducerilor de la începutul secolului al XlX-lea şi pînă la data apariţiei studiului său, de traducători ca Heliade şi C. A. Rosetti şi pînă la G. To-pîrceanu şi M. Dragomirescu (1922). Constată că s-au tradus şi au fost imitaţi, cu diferite prilejuri, Shakespeare, Young, Ossian, Byron, Milton, Pope şi compară transpunerile şi textele originale, determinînd astfel calitatea celor dintîi. O schiţă a relaţiilor istorice anglo-române a fost publicată şi de N. Iorga. O bibliografie anglo-română şi româno-engleză se datoreşte lui O. Pădureanu (1946). Raporturile româno-ruse manifestîndu-se şi în cadrul literaturii noastre vechi s-au accentuat în secolul al XlX-lea şi sînt înregistrate din 1830, cînd apare cea dintîi traducere românească a Odei către Dumnezeu a lui G. R. Derjavin. Un studiu de ansamblu privind mai multe domenii e cel mai sus citat al lui P. Constanţi-nescu-Iaşi despre Relaţiile culturale româno-ruse din trecut (1954), precedat — în perioada dintre cele două războaie — de unele cercetări speciale ale Eufrosinei Dvoicenko despre influenţa lui Puşkin, Lermontov, Ju-kovski şi alţii asupra lui C. Stamati (1934) şi asupra altor scriitori români (1937). Comparatismul româno-rus şi româno-sovietic s-a dezvoltat în ultima vreme în mod accentuat, dar în fond nu s-a concentrat în lucrări monografice, în afară de cele ale Tatianei Nicolescu — Opera lui Gogol în România, 1959, şi L. N. Tolstoi în literatura română, 1963 — caracterizate, ambele, printr-o documentare vastă, din care nu lipsesc gazetele şi revistele, ca şi printr-o interpretare largă, pe baze marxiste, a difuziunii şi înrîuririlor exercitate de aceşti doi clasici asupra literaturii noastre. Lucrarea despre L. N. Tolstoi, în- 22 Marcu Beza, Shakespeare in Roumania (Shakespeare în România), London, J. M. Dent, 1931 ; Vechi legături cu Anglia, Bucureşti, Academia Română, Memoriile Secţiunii literare, Seria III, Tomul VIII, mem. 11, 1938. 66 deosebi, epuizează aproape întreg materialul la înde-mînă, se referă deopotrivă la personalitatea marelui scriitor şi la opinia românească despre el, la pătrunderea şi răspîndirea operei sale în România în diferitele perioade ale secolului trecut şi pînă astăzi, schiţînd şi ecoul operei în creaţia cîtorva scriitori români şi, în genere, în evoluţia romanului românesc. Deosebit de preţioase documentar sînt contribuţiile bibliografice ale lui Filip Roman (Barbu Thcodo-rescu) despre Literatura rusă şi sovietică în limba română (1830—2959), cuprinzînd 8 502 titluri de volume, articole şi studii, ce interesează domeniul pînă în momentul apariţiei bibliografiei (1959), lucrare prefaţată de Tamara Gane, care aruncă o privire de ansamblu asupra relaţiilor româno-ruse de-a lungul veacurilor. Un capitol important ar trebui să fie consacrat, desigur, influenţelor exercitate de literaturile popoarelor vecine din spaţiul sud-est european şi din cel central, din secolul al XlX-lea şi pînă astăzi. Din păcate, cercetările de acest fel sînt încă rare, deşi e evident că relaţiile literare din această zonă au existat efectiv şi s-au manifestat în ambele direcţii : spre literatura română şi, de la aceasta, spre celelalte literaturi ale popoarelor înconjurătoare, cuprinzînd şi folclorul, în relaţii şi mai strînse înăuntrul acestui cadru geografic. De curînd s-a publicat o bibliografie maghiară a literaturii române (1966) pentru perioada 1831—1965, semnată de conferenţiarul Samuel Domokos de la Universitatea din Budapesta, care cuprinde, amplu, istoricul legăturilor literare româno-maghiare, în speţă, receptivitatea maghiară faţă de valorile folclorului şi literaturii noastre culte. Comparatismului român i se mai datoresc apoi o serie de contribuţii referitoare la relaţiile dintre diferite literaturi naţionale, în afară de cea română. Ne întîmpină astfel lucrările mai vechi ale lui N. Şerban despre Leopardi et la France (Leopardi şi Franţa, 1910) şi Alfred de Vigny et Frederic II (Alfred de Vigny şi Frederic II, 1920) a lui Al. Ciorănescu, Ariosto en France, des origines â la fin du XVIII-e siecle (Ariosto în Franţa, de la origini pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, 1939), cîteva studii ale lui N. N. Condeescu, ca Sistemul lui Galilei şi opinia franceză din secolul al XVIII-lea (1942), sau Concepţii apusene despre omul ideal de la Renaştere la sfîrşitul secolului al XlX-lea (1946), ca cele ale lui Tudor Vianu privitoare la propagarea unor reputaţii literare străine într-o literatură naţională, ca J. J. Rousseau şi influenţa lui literară în Germania, republicat în voi. Studii de literatură universală şi comparată (1963), referindu-se la Herder, Goethe, Schiller, Klinger şi întreg «Sturm und Drang»-ul. Nu putem trece aci peste teza de doctorat a lui D. D. Roşea, tratînd despre Uinfluence de Hegel sur Taine, theo-ricien de la connaissance et de l'art (Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi artei, Î928), deşi lucrarea aparţine filozofiei şi esteticii în primul rînd, dar prin aceesta — indirect — şi problemelor de artă literară. Dedicată profesorului său de la Sorbona — Emile Brehier — şi tradusă de curînd în româneşte (1968), studiul ne interesează aci mai ales prin cea de-a doua parte a lui, cea referitoare la «filozofia artei» a lui Taine şi influenţa exercitată de Hegel asupra ei în ce priveşte «natura artei, artă şi cunoaştere, artă şi natură, procedeele artei, ierarhia valorilor estetice». Totul se încheie cu concluzia generală : «toate ideile estetice importante susţinute de Taine vin din Hegel». Un paragraf aparte îl alcătuiesc studiile unor cercetători străini despre literatura română, deşi ele nu sînt opera unor români şi ca atare nu se încadrează direct comparatismului nostru, decît prin tematica lor. Vom cita, dintre ultimele lucrări, pe cele mai caracteristice, şi anume pe cea a lui Alain Guillermou despre La genese interieure de la poesie d'Eminesco (Geneza interioară a poeziei lui Eminescu, 1946) şi pe cea a Rosei del Conte, Mihai Eminescu o dell'Assoluto (Mihai Eminescu sau despre Absolut, 1962), cuprinzînd atît studii de tematică în prima parte cît şi aspecte ale artei şi limbajului eminescian, în cea de-a doua. Un sector de seamă al literaturii comparate e cel al filiaţiilor de idei şi al istoriei unor teme poetice de-a lungul epocilor. înregistrăm, în acest domeniu, o tra- 68 diţie mai susţinută, care purcede de la B. P. Hasdeu şi se continuă cu Ovid Densusianu şi N. Cartojan, dezvăluind preocupări de folclor comparat, privind, îndeosebi, cărţile populare. Şi aci contribuţiile lui Tudor Vianu sînt exemplare, dar, fiind în genere cunoscute, nu vom mai aminti decât pe Arghezi, poet al omului (Cîntare omului), în cadrul literaturii comparate (1964), amplu studiu tematologic şi poligenetic, în care ni se desfăşoară o vastă panoramă a sociogoniilor antichităţii şi gîndirii moderne, de la Hesiod şi Eschil la Vergiliu şi Ovidiu, de la aceştia la Dante şi Milton, la Voltaire şi Rousseau, la Michelet şi Quinet, la Hugo, la parnasieni şi pînă la scriitorii români, Heliade şi Eminescu. Opera lui Arghezi devine ultima verigă din seria tematică, milenară a sociogoniei, produsul poetic reprezentativ al noii culturii socialiste. Deşi încă în fază incipientă, comparatismul român poate cita şi studii privind tipurile tradiţionale ale literaturii universale sau legendele celebre, pe care le exemplificăm tot prin contribuţiile lui Tudor Vianu (Patosul adevărului în «Oedip» şi «Hamlet» şi Mitul prometeic în literatura română, republicate şi acestea în volumul de Studii de literatură universală şi comparată, ediţia a Il-a, 1963). Ne vom mai opri asupra capitolului care cuprinde aşa-numitele «cercetări paralele», putând fi construite sau pe baze psihologice ca studiul Afinităţi elective: Titu Maiorescu şi Goethe (republicat in voi. Conceptul de literatură universală şi comparată de Al. Dima, 1967), sau pe baze ideologice şi politice, ca în Madăch şi Eminescu a lui Tudor Vianu, un adevărat omagiu adus celor doi poeţi, repre-zentînd fiecare poporul său şi contribuind «la formarea unei umanităţi noi, demne şi libere». Ar mai putea fi amintite, pentru implicaţiile lor literare, unele lucrări de filozofia culturii, ca cele ale lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, care cuprind abundent material comparatist privind tipologia culturii sau cele de istoria civilizaţiei româneşti ale lui 69 Eugen Lovinescu 25 sau Şt. Zeletin (Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, 1925), cu numeroase raportări la cadrul european în care s-a dezvoltat societatea noastră în secolul al JXIX-lea. E, în sfîrşit, necesar să înregistrăm participarea românească la Congresul Asociaţiei internaţionale de literatură comparată de la Utrecht (1961), de la Budapesta (1962), de la Fribourg (1964) şi de la Belgrad (1967), unde s-au prezentat comunicări apreciate, cele ale lui Tudor Vianu, N. I. Popa şi Liviu Rusu, la care se adaugă cele de la Belgrad, expuse de N. I. Popa, Liviu Rusu, Al. Dima, Vera Călin, Matei Călinescu, Stan Velea şi Radu Niculescu, cu toţii delegaţii noştri oficiali. La ultimul Congres de la Bordeaux, din 1970, participarea românească a fost şi mai numeroasă în raport cu diferitele congrese anterioare. Au fost expuse şapte comunicări cu temele : 1. Liviu Rusu despre Eul creator ca izvor al comunicării poetice şi al sociologiei literare; 2. Al. Dima despre Relaţia literatură-so-cietate în concepţia criticii şi teoriei literare româneşti; 3. I. Zamfirescu despre Literatura română veche în cadrul culturii mediteraneene ; 4. I. C. Chiţimia despre Aspecte ale fabulei esopice mediteraneene în cîteva literaturi europene; 5. Tatiana Nicolescu despre Tema Italiei în literatura rusă din secolul al XlX-lea; 6. M. Novicov despre Opera literară ca relaţie socială ; 7. Vera Călin despre Condiţii favorabile dezvoltării noii retorici; şi-au trimis de asemenea comunicările lor la Bordeaux : Paul Cornea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Stan Velea. Lucrările Congresului s-au încheiat cu alegerea unui comitet de conducere, în care a fost cooptat şi un delegat român (Al. Dima). între comparatiştii români, mai stăruitor şi mai entuziast militant a fost totdeauna N. I. Popa, «intermediar», încă din perioada dintre cele două războaie, între şcoala franceză a lui Baldensperger şi Paul van 25 Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, voi. I—III, Bucureşti, 1924—1925. 70 Tieghem, şi revistele româneşti. O veche activitate în acest sens, dar mai ales în domeniul esteticii generale şi literare, a desfăşurat şi Liviu Rusu, autor al unei teze : Essai sur la creation artistique (Studiu asupra creaţiei artistice, 1935) şi al Esteticii poeziei lirice (1938), cea dintîi citată în lucrări străine de specialitate şi cuprinzînd numeroase referinţe de literatură universală. Prof. Liviu Rusu a participat la mai toate congresele Asociaţiei internaţionale de literatură comparată, devenind o figură cunoscută şi apreciată pe plan mondial datorită viziunii filozofice în care tratează problemele comparatiste. Vom adăuga la toate acestea activitatea cadrelor universitare de literatură universală şi comparată de pe lîngă universităţile noastre din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi Craiova, unde, pe lîngă lucrările citate cu diferite prilejuri mai sus, se adaugă manualul de istorie a teatrului universal (pînă acum, 3 volume) al lui I. Zamfirescu 2(i şi cel al lui Octavian Gheor-ghiu cu aceeaşi temă (2 volume) 21, studiile Verei Călin, autoarea volumelor Byron (1961), Curentele literare şi evocarea istorică (1963), Metamorfozele măştilor comice (1966) şi ultima lucrare, cea despre Romantism (1970) ; cele ale lui Romul Munteanu 28, referitoare la anume aspecte ale luminismului în ţările române şi la romanul francez contemporan (1967); cele ale Zoei Dumitrescu-Buşulenga, dezvoltînd paralelele dintre clasicii români şi scriitorii străini (despre Creangă, Eminescu, dar şi o cercetare despre surorile Bronte)29, la care se adaugă o amplă lucrare despre Stilurile Renaşterii, ob- 26 Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului, voi. I, II, III, Bucureşti, Editura pentru literatură şi ,-trtâ (începînd din 1958). 27 Octavian Gheorghiu, Istoria teatrului universal, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1967. 28 Romul Munteanu, Contribuţia Şcolii ardelene la culturalizarea maselor, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1962. Bertholt Brecht, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1966. Noul roman francez, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1968. 28 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Surorile Bronte, Bucureşti, Editura tineretului, 1968. 71 servaţiile lui Matei Călinescu referitoare la romantismul european şi titanismul lui Eminescu (1964). Se mai adaugă, pe linia cursurilor şi manualelor, cele ale lui Ovidiu Drimba, începînd din 1963. so Trebuie reţinute apoi, în cadrul unor vederi proprii, studiile lui Victor Iancu, îndeosebi cele despre Goethe, T. Vianu şi Lucian Blaga. Fireşte, nu putem înşirui aci numeroasele nume ale unor cercetători mai noi ; subliniem totuşi pe Hertha Peretz de la Universitatea din Iaşi, cu studii despre Thomas Mann, sau pe Dan Grigorescu şi Sorin Alexandrescu de la Universitatea din Bucureşti. Vom încheia istoricul tipologic al comparatismului român semnalînd cele mai caracteristice opinii din teoria literaturii comparate ale ctitorului filozofic al disciplinei la noi, pe cele ale lui Tudor Vianu. încă din cuprinsul vechii sale Estetici (1934 ediţia I), Tudor Vianu a insistat în mod special asupra metodei comparate, aplicînd-o varietăţii tipurilor estetice, spre a extrage, prin comparare, după cum remarca acolo, «raţiunea permanentă a artei». Esteticianul proceda aci descriptiv şi explicativ deopotrivă, statuînd «corelaţia dintre tipurile artei şi factorii extra-estetici». Trecînd la comparatismul literar propriu-zis, T. Vianu e preocupat de neajunsurile vechii şcoli pozitiviste, localizate la «strîngerea faptelor şi punerea lor în relaţii de succesiune». El refuză, cu drept cuvînt, accentuarea hiperbolică a influenţelor străine, care transformă operele receptoare într-un «mozaic de în-rîuriri externe», rezultat al suprapunerii mecanice a textelor şi expresie a unei «dependenţe sclave» faţă de izvoarele lor. Referindu-se apoi la problema influenţelor, T. Vianu găseşte că ne aflăm în faţa unei «adevărate revoluţii coperniciene» a studiilor literare, focarul solar devenind receptarea. Discutînd mai departe domeniul însuşi al literaturii comparate, cercetătorul nostru îl lărgeşte dincolo de problematica influenţelor, spre studiul «propagării unei reputaţii literare, străine», 30 Ovidiu Drimtoa, Istoria literaturii universale, voi. I, II, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1963 şi următorii. 72 dar şi spre cel al paralelismelor între literaturi diferite şi care nu se explică printr-un izvor comun, ci prin analogiile condiţiilor sociale, morale, psihologice ce l-au generat. Se depăşeşte, prin urmare, carenţa vechilor studii pozitiviste, şi, sub înrîurirea materialismului istoric, se atinge nivelul mai înalt al explicaţiilor preconizate de noul comparatism. Printre problemele teoretice pe care le tratează Tudor Vianu, cea a traducerilor 1-a reţinut de asemenea, acestea fiind socotite «creaţii lingvistice», expresii ale echilibrului dintre naţional şi străin. Traducătorul îi apare ca un artist care lucrează pe o temă dată într-un tipar formal, prestabilit, iar stilul literar «se apropie de cel al poeţilor epici şi al virtuoşilor» adică al scriitorilor obiectivi şi mînuitori îndemînatici ai formelor artistice. Cu problemele teoretice ale comparatismului s-a ocupat, mai înainte, o dată cu cercetările sale de izvoare şi motive, D. Caracostea, proclamînd îndeosebi necesitatea «unei literaturi comparate» a formelor, pentru a se putea determina exact locul structurilor literare româneşti în cadrul internaţional. Problemele de teoria literaturii comparate sînt tratate sistematic şi în manualul apărut în limba spaniolă a lui Al. Ciorănescu : Principios de literatura ccm-parada (Principiile de literatură comparată, 1964). Autorul, lingvist şi comparatist deopotrivă, preocupat de literatura spaniolă şi relaţiile ei, îndeosebi de barocul spaniol şi cel european în genere, arcuieşte o privire de ansamblu asupra problematicii disciplinei, pe care o concepe în sensul istorismului francez, mai cu seamă. Obiectul literaturii comparate e, după Al. Ciorănescu, alcătuit din «relaţiile de contact», «relaţiile de interferenţă» şi «relaţiile de circulaţie», termeni care transpun — de fapt — vechile opinii ale şcolii franceze. Sînt preţioase analizele amănunţite ale problemelor teoretice şi numeroasele referinţe istorice în perspectivă universală, temporală şi spaţială. Lucrarea de care vorbim e una din introducerile valoroase ale teoriei literaturii comparate. Teoria literaturii comparate se dezvoltă mai departe la noi, şi lucrarea de faţă îşi propune ea însăşi să aducă unele contribuţii, pe care le vom prezenta în capitolele ulterioare. Putem conchide, în urma acestui succint istoric desfăşurat în linii mari, că literatura comparată s-a dezvoltat şi la noi paralel cu cea de peste hotare încă de la sfîrşitul secolului trecut, că ea cuprinde mai toate tipurile de studii comparatiste care sînt reprezentate astăzi în domeniul disciplinei, că s-a îmbogăţit cu metodele noi ale explicaţiilor genetice şi că făgăduieşte perspective îmbucurătoare. Fireşte, sînt încă multe acţiuni de întreprins şi drumuri de străbătut, în primul rînd e necesară, după crearea Comitetului naţional de literatură comparată, înfiinţarea unei reviste proprii, care să reflecte activitatea cercetătorilor noştri din acest domeniu. Prima consfătuire de literatură comparată din iunie 1967 s-a ţinut în cadrul Institutului de istorie şi teorie literară «G. Călinescu» al Academiei R.S.România, iar cel dintîi volum colectiv de studii comparatiste a apărut la Editura Academiei în 1968. El a fost urmat de alte două : Probleme de literatură comparată şi sociologie literară (1970), sub redacţia prof. Al. Dima şi prof. M. Novicov, Studii de literatură universală şi comparată de sub redacţia prof. I. C. Chiţimia, cuprinzînd comunicările prezentate la cea de a doua consfătuire de literatură comparată de la Bucureşti, organizată de Institutul de istorie şi teorie literară «G. Călinescu» al Academiei de ştiinţe sociale şi politice. în noiembrie 1971 a avut loc a treia consfătuire comparatistă a aceluiaşi Institut, de data aceasta cu participarea prof. Jacques Voisine de la Sorbona, care a tratat problematica contribuţiilor naţionale la literatura universală şi aspectele specifice româneşti în curentele europene. Termenul şi obiectul Discuţiile terminologice nu se bucură, în genere, de prea mult credit. Ele par unora dintre cercetători ca inutile, o dată ce nu etichetele interesează, ci conţinutul lor. Observaţia nu e însă, după părerea noastră, întemeiată. Termenii care desemnează conceptele ştiinţifice, şi cu atît mai mult disciplinele sub care acestea se organizează, trebuie să fie precişi şi adecvaţi. Apariţia şi configuraţia lor exprimă, în fond, conştiinţa conţinutului respectiv, claritatea cu privire la însuşi cuprinsul noţiunii. Cînd totuşi nu se poate ajunge la termenul cel mai propriu, faptul se datoreşte — în anumite cazuri — unor dificultăţi stilistice pro-priu-zise. Termenul de «literatură comparată» îşi are, şi el, desigur, istoricul său, care poate fi urmărit chiar pînă în secolul al XVIII-lea. Un francez (Murald, la 1725) şi un englez (Andreew, la 1785) ca şi periodicele franceze din acest veac — L'Annee litteraire, 1754, Journal etranger, 1760, Mercure de France, 1780 — l-au folosit de mai multe ori. Prima jumătate a veacului următor, odată cu punerea bazelor disciplinei, 1-a utilizat mai frecvent. Pot fi înşiruite o serie întreagă de nume, de la Noel şi Laplace (1818), la Villemain (1827), la Jean Jacques Ampere (1832), la Louis Bernlow (1849) şi pînă la Sainte-Beuve (1868), care pare să-1 fi impus cu prilejul unui articol al său despre Jean-Jacques Ampere. Trebuie observat însă că, pe lîngă formularea «literatura comparată», s-a ivit la unii dintre autorii citaţi (la Ampere şi Bernlow, de pildă) şi termenul mai complicat, dar mai exact, de «istorie comparată a literaturilor». Din a doua jumătate a secolului trecut şi pînă astăzi, s-a căzut de acord asupra termenului de «literatură comparată» şi el e folosit curent : în franceză ca «litterature comparee» ; în italiană, ca «lette-ratura comparata» ; în spaniolă, ca «literatura compa-rada»; în engleză, ca «comparative literature»; în japoneză, ca «hikaku bungaku»; în germană însă se utilizează «vergleichende Literaturwissenschaft» sau «vergleichende Literaturgeschichte», iar în olandeză, un calc al acesteia. E limpede că termenul cel mai exact e cel german, după cum observă şi cel mai recent manual (din 1967) a lui Pichois şi Rousseau, care accentuează, în plus, că participiul prezent din formularea germană exprimă mai adecvat actul comparaţiei în raport cu pasivul francez, care sună într-adevăr impropriu. Cu toate acestea, termenul oficial a rămas «literatură comparată», şi el circulă în mai toate ţările. O înlocuire a lui nu mai e astăzi cu putinţă, căci el aparţine acelor cuvinte despre care Renan spunea că trebuie păstrate chiar dacă sîntem convinşi că ele cuprind erori, şi cea mai gravă dintre acestea, în cazul nostru, ar fi desigur confuzia ce s-ar putea produce între obiectul disciplinei şi ea însăşi, ţinînd seama de faptul că, în realitate, nu de o «literatură comparată» e vorba, ci de o «ştiinţă» care compară o literatură cu o alta sau cu mai multe. Probleme de terminologie sînt ridicate, de altfel, în parte şi de vocabularul utilizat, cu privire la care autorii mai sus citaţi observă ironic că e împrumutat fie din «mecanica fluidelor» (izvoare, curente, confluenţe), fie din sfera «metaforelor negu-ţătoreşti» (agenţi de difuziune, intermediari, bilanţuri, valori etc), fie din «fizica spaţială» (emisiuni, transmi- 76 siuni, difuziuni etc). Se constată, încă o dată, şi cu acest prilej, că metaforele îngreuiază ştiinţa şi, adăugăm, de mai multe ori, o falsifică. Adoptînd, prin urmare, termenul consacrat, va trebui să avem totdeauna în vedere, adevăratul său cuprins, despre care începem a ne întreţine în cele ce urmează. Observăm, mai întîi, că nu au lipsit opiniile care au contestat literaturii comparate că ar fi în posesia unui cîmp de cercetare distinct. S-a susţinut astfel că disciplina n-ar avea un obiect specific, o dată ce trăsătura ei principală constă în utilizarea cu insistenţă a unei metode cu caracter general, care e cea comparată. «Literatura comparată» s-ar reduce în acest fel, de fapt, la o metodologie aplicabilă în fond, deopotrivă, literaturii mondiale şi celei naţionale. Practica de cel puţin opt-nouă decenii a demonstrat însă, specificitatea domeniilor disciplinei despre care vom vorbi pe larg în aceste pagini. Pentru alţii, obiectul literaturii comparate s-ar confunda cu cel al folcloristicii, în speţă al folcloristicii comparate. într-adevăr, studiul temelor şi al mi-graţiilor sau cel al raporturilor reciproce dintre literatura populară şi cea cultă, se desfăşoară pe un plan internaţional şi cade implicit sub proiectorul comparatismului. întrucît apoi cercetarea propriu-zis estetică a folclorului s-a impus tot mai mult în ultima vreme, folclorul literar devenind obiect al analizei alături de literatura cultă, cele două domenii ar putea coincide. Evident disciplina nu studiază numai folclorul, ci — mai cu seamă — relaţiile dintre literaturile culte, de care nu se ocupă folcloristica. Totodată, s-ar putea însă ca folclorul de valoare estetică, în calitatea lui de literatură «propriu-zisă», să alcătuiască un capitol important al literaturii comparate. O remarcabilă tradiţie a cercetării artistice brăzdează la noi şi eîmpul folcloristicii, de la Aîecu Russo pînă la Al. Odobescu, de la Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea şi pînă la G. Călinescu. Negarea unui domeniu specific al literaturii comparate a venit şi din partea literaturii universale. S-a vorbit de o acoperire a celor două domenii, dar am arătat încă din primul nostru capitol că altele sînt obiectivele literaturii comparate decît cele ale literaturii universale, cea din urmă orientîndu-se spre reliefarea tezaurului mondial al valorilor literare, cealaltă, spre raporturile şi circulaţia acestor valori în cadrul procesului real al istoriei. Este evident că nu poate fi contestată prezenţa unui domeniu distinct al literaturii comparate, pe care urmează acum a-1 delimita, mai întîi prin structura lui de ansamblu. Definiţia cea mai generală a comparatiştilor mai vechi, dar care a fost reluată cu nuanţe pînă în zilele noastre, prezintă «disciplina ca studiu al relaţiilor dintre literaturi de limbi diferite». Iată, de pildă, formularea lui Paul van Tieghem, din micul său manual : «L'objet de la litterature comparee, nous l'avons deja indique, est essentiellement d'etudier Ies oeuvres des diverses litteratures dans leurs rapports Ies uns avec Ies autres. Concue dans Ies termes aussi generaux, elle comprendrait, â ne considerer que le monde occidental, Ies reiaţions des litteratures grecque et latine entre elles, puis la dette des litteratures modernes, depuis le moyen âge, envers Ies litteratures anciennes, enfin Ies rapports des litteratures modernes entre elles».1 («După cum am arătat, obiectul literaturii comparate constă în studierea raporturilor dintre operele diferitelor literaturi. Ea cuprinde deci, concepută în astfel de termeni generali, dacă n-am lua în considerare decît lumea occidentală — relaţiile dintre literaturile greacă şi latină, contribuţia literaturilor vechi la literaturile moderne începînd cu evul mediu, în sfîrşit, raporturile dintre literaturile moderne».) Definiţia mai recentă, cea din 1965, a lui Marius Francois Guyard, de asemenea din micul său manual introductiv, formulează la rîndu-i : «La litterature comparee... c'est l'histoire des relations litteraires interna-tionales. Le comparatiste se tient aux frontieres lin- 1 Paul van Tieghem, La litterature comparee, Paris, Armând Colins, ed. IV, 1951, p. 57. guistiques ou nationales et surveille Ies echanges des themes, d'idees, de livres ou des sentiments entre deux ou plusieurs litteratures»2. («Literatura comparată e istoria relaţiilor literare internaţionale. Comparatismul veghează la frontierele lingvistice sau naţionale şi supraveghează schimburile de teme, de idei, cărţi sau sentimente între două sau mai multe literaturi».) După cum se vede, domeniul literaturii comparate s-ar reduce la relaţiile binare sau plurale dintre literaturile de limbi diferite. Se cristalizează aci, de fapt, opinia vechii şcoli franceze din jurul lui Fernand Baldensperger şi al Revistei de literatură comparată, ale cărei contribuţii la dezvoltarea comparatismului au fost considerabile în ce priveşte aceste «relaţii externe», cum îi s-a spus, dar care au căzut uneori în rutină şi fac-tologie. S-a observat însă, cu drept cuvînt, că — în practică — cercetarea comparată s-a referit şi la alte categorii de fenomene decît cele cuprinse sub egida relaţiilor. S-a remarcat anume că asemănările dintre unele literaturi nu se datoresc numai contactelor directe dintre ele şi influenţelor, ci că ne aflăm uneori în faţa unor analogii, concordanţe, coincidenţe, simultaneităţi etc. (termeni relativ sinonimi), care au, de asemenea, dreptul de a pătrunde în cuprinsul literaturii comparate. Toate acestea alcătuiesc vastul cîmp al paralelismelor, despre care ne vom întreţine pe larg într-un alt capitol al acestei lucrări. La acestea se mai adaugă apoi şi un alt obiectiv, şi încă unul dintre cele mai însemnate, şi anume determinarea, prin comparaţie, a originalităţii fiecărei literaturi în parte. Căci tendinţa apropierii dintre literaturi şi a constatării aspectelor comune ce le leagă, trebuie însoţită şi de cea a descrierii structurii lor naţionale, identificată prin comparaţie. S-a încercat apoi mărirea sferei literaturii comparate şi prin anexarea a încă două domenii, aşa cum s-a propus, de pildă, în manualul lui Pichois şi Rous- - M. F. Guyard, La litterature comparee, Paris, 1965, 12. 79 7R seau. E vorba anume de «istoria ideilor» şi de «structuralismul literar», care ar urma să ocupe două mari sectoare de nivelul schimburilor literare internaţionale şi «istoriei literaturii generale». De altfel, încă din 1931, Paul van Tieghem atrăsese atenţia asupra importanţei «istoriei ideilor» ca obiect al literaturii comparate. Cercetătorii englezi au cultivat-o, de asemenea, cu precădere- Ea ar trebui să se refere la ideile filozofice ale scriitorilor (la Lucreţiu sau Shelley), la cele preluate de la filozofi (de la Platon, Hegel, Schopenhauer etc), la scriitori de factură filozofică (ca, de pildă, Mon-tesquieu, Sartre), la ideile religioase, politice, literare etc. Nimeni nu poate contesta, desigur, importanţa acestui domeniu al cercetării comparatiste, numai că el se cuprinde, de fapt, după cum vom arăta ulterior, implicit în fiecare dintre cele trei mari despărţăminte ale comparatismului mai sus enumerate şi se contopeşte cu acestea. într-adevăr, «istoiia ideilor» apare şi în capitolul dedicat relaţiilor dintre literaturi şi cel închinat paralelismelor, ca şi în cel al determinării originalităţii literaturilor, ideile scriitorilor putînd fi atît produsul influenţelor, sau expresia unor paralelisme fără contacte cît şi proprii fiecărui scriitor în parte. în ce priveşte propunerea de a se trata pe larg şi separat «structuralismul literar» în care ar trebui să se studieze temele, motivele, compoziţia, traducerile etc, şi acestea apar de-a lungul celor trei mari compartimente. Nu e, prin urmare, nici un motiv ca acest domeniu să fie cercetat deosebit. Rămîne, aşadar, să conchidem că definiţia literaturii comparate prin «relaţii externe» nu mai poate fi satisfăcătoare, că acestea alcătuiesc numai o parte a cîmpului cercetării şi că o definiţie adecvată trebuie să devină mult mai cuprinzătoare. Propunem, de aceea, înlocuirea termenului de «relaţii», în sensul strimt, de contacte directe, cu unul care să îmbrăţişeze şi restul problematicii literaturii comparate, şi anume cu cel mai larg de «raporturi» dintre diferitele literaturi, fiindcă Inlăuntrul acestuia pot pătrunde şi fenomenele de paralelisme cît şi cele independente. Literatura compa- 80 rată studiază atunci, după opinia noastră, raporturile dintre diferite literaturi şi anume pe cele de tipul relaţiilor directe (influenţe, izvoare etc), pe cele cuprinse sub categoria paralelismelor ca şi pe cele de independenţă adică pe cele care scot în relief originalitatea literaturii naţionale. Literatura comparată presupune, prin urmare, în primul rînd, prezenţa a doi termeni ce urmează a fi raportaţi unul la celălalt. Faţă de părerea generală că termenii în discuţie aparţin axiomatic unor literaturi diferite, s-a ivit însă opinia lui Wellek, după care comparaţia se poate efectua şi între fenomenele aceleiaşi literaturi, ceea ce e desigur adevărat. Uzul a consacrat totuşi, de mult, ca pe o condiţie sine qua non a comparatismului, conceptul de raporturi între literaturi diferite, şi la acesta trebuie să rămînem. întrebarea care urmează, în mod firesc, se referă la definiţia însăşi a termenilor în raport. La prima vedere, s-ar părea că limba ar constitui criteriul suficient al diferenţierii, raportul trebuind a se produce între literaturi de limbi deosebite- Procesul istoric ne dezvăluie însă şi cazul unor literaturi de aceeaşi limbă, dar diferite totuşi, ca, de pildă, literatura de limbă franceză din Canada, cea de limbă engleză din America de Nord, cea de limbă spaniolă din America de Sud etc. Ele nu se pot încadra pe de-a întregul literaturilor cu limba de baştină, pentru motivul că s-au dezvoltat în alte medii şi şi-au creat acolo alte tradiţii. în funcţie de acestea, ele alcătuiesc termeni deosebiţi de raportare şi se cuprind în sfera literaturii comparate. Mai avem apoi cazul contrariu, al literaturilor de limbi deosebite din cadrul aceluiaşi stat, ca, de exemplu, situaţia din Elveţia, Belgia, sau cea de la noi, unde literatura română coexistă cu literaturi de limbă germană şi maghiară. între acestea, cu toate diferenţele de limbă, s-au aşternut însă unele tradiţii şi idealuri comune, ca cele din epoca socialistă, de pildă, dar comparatismul li se aplică şi acestora. Studiile de teorie a literaturii comparate au mal pus în discuţie, în ultima vreme, puritatea domeniului însuşi, în sensul că s-a propus ca cercetarea să se tx- ai tindă şi dincolo de valorile literare propriu-zise. S-a ajuns astfel la ceea ce s-a numit «studiul complex» al literaturii comparate. El a fost susţinut de comparatistul american H. Remak, pentru care comparaţia ar trebui să cuprindă şi «celelalte sfere ale relaţiei umane»3, referindu-se la toate formele culturii, dar îndeosebi la cele artistice. «Cercetarea complexă» şi-a găsit apoi apărători convinşi şi în Ungaria, unde academicianul Istvân Sdter o priveşte din punct de vedere marxist şi înţelege prin ea, pe de o parte, studiul bazelor economice şi sociale, poziţia de clasă, istoria civilizaţiei etc, iar pe de alta, corelaţiile cu celelalte arte şi influenţele dintre ele. După cum se vede, această propunere nu e numai mai complexă, ci pare şi mai completă. Sîntem totuşi de părere că o extindere a comparatismului literar spre toate formele culturii, chiar numai spre cele artistice, trebuie considerată excesivă. Literatura comparată s-ar transforma atunci într-o filozofie comparată a culturii sau într-o ştiinţă generală a artelor, ceea ce i-ar depăşi cu mult obiectul şi i-ar îngreuia sarcinile. Se înţelege că va trebui utilizată metoda corelaţiilor pentru lămurirea anumitor fenomene literare care au fost influenţate de alte arte şi s-au contaminat de atmosfera lor specifică, dar aceasta nu poate justifica depăşirea domeniului literar propriu-zis. O problemă de bază, tot cu caracter introductiv, e dimensiunea în timp şi spaţiu a domeniului literaturii comparate. în ce priveşte extinderea lui, comparatismul se referea, pînă recent, chiar pînă în cel de al treilea deceniu dacă ne gîndim la manualul lui Paul van Tieghem, la Renaştere ca la epoca cea mai îndepărtată-Au fost studiate, mai înainte, doar secolul al XVII-lea şi cel următor pînă la al XX-lea. S-a simţit, de aceea, nevoia întoarcerii înapoi pe clina vremii şi s-a propus, de pildă, şi cuprinderea evului mediu, de care începuse a se ocupa Ernst Robert Curtius. Atît cercetătorii sovietici cît şi unii dintre cei occidentali împărtăşesc această perspectivă. Ea o susţinută astăzi de sovieticul N. I. Konrad şi de francezul R. Etiemble, deopotrivă. în ce priveşte spaţiul, toată lumea e de acord că viziunea europo-centristă trebuie neapărat depăşită. Vechile cercetări se ocupau, de altfel, numai de o parte a sferei europene şi anume de cea apuseană îndeosebi, neglijînd pe cea răsăriteană şi, în parte, pe cea centrală. Puţine erau, de exemplu, studiile privind relaţiile diferitelor literaturi europene cu literatura rusă. Şi în această direcţie N. I. Konrad e de acord cu R. Etiemble, întrucît amîndoi combat, după cum am mai arătat, formele europo-centrismului. Extinderea spre Orient şi Extremul Orient pînă în Japonia e, de asemenea, curentă şi cerută de ambii cercetători. Cînd apoi Congresul de la Belgrad a propus o istorie a literaturilor de limbi europene, el nu s-a referit numai la vechiul continent, ci şi la Australia, America de Nord şi de Sud, unde ne întîmpină încă aspecte ale litera- , turii europene- Desigur, dilatarea — în timp şi spaţiu — îngreuiază cercetarea, dar cooperarea internaţională e menită să învingă şi această dificultate. 9 în volumul colectiv Comparative Hterature, 1961. Domeniile Materi ia După determinarea generală a trăsăturilor de bază ale obiectului, e timpul să pătrundem înlăuntrul lui însuşi, circumscriind mai de aproape domeniile. După opinia noastră, acestea ar putea fi împărţite în două mari sectoare : 1. Materia sau conţinutul raporturilor internaţionale ; 2. Forma sau modalităţile acestor raporturi. în ce priveşte materia, aspectele acesteia sînt multiple şi variate, exprimînd diferitele feţe ale structurii fenomenului literar, de la teme la idei şi sentimente, şi pînă la imagini şi stiluri. Ne oprim, mai întîi, asupra temelor comparatiste, asupra a ceea ce s-a numit, cu un termen devenit tehnic, «Stoffgeschichte» (-«istoria temei»), cu echivalentul francez mai puţin răspîndit «thematologie». A fost, după cum se ştie, cel mai cultivat capitol al literaturii comparate, mai întîi de germani, de şcoala lui Max Koch de la Zeitschrift fiir vergleichende Literaturgeschichte (Revista de istorie literară comparată) şi de la colecţia Studien zur vergleichende Literaturii geschichte (Studii de istorie literară comparată), apoi de francezi şi italieni. Numărul lucrărilor de acest tip a crescut mereu, dar uneori calitatea a lăsat de dorit, în aşa fel încît s-a creat un anume sentiment de saţietate, care a dus, aproape, la denigrarea cercetărilor tematologice. După părerea unora, astfel de studii ar fi potrivite doar pentru tezele de doctorat, cu caracter mai mult didactic. Se dovedeşte, prin urmare, necesară o discu-» ţie preliminară cu privire la utilitatea studiului temelor, cu atît mai mult cu cît nume reputate ca Paul Hazard, resping încadrarea tematicii în literatura comparată. Principalele argumente împotriva acesteia ar fi următoarele : 1. Temele n-ar alcătui decît «materii literare», ceea ce interesează fiind numai interpretările adică prelucrările originale ale acestora. Croce, Baldensperger şi Hazard susţin această obiecţie. 2. Temele ar fi indiferente întrucît aceeaşi finalitate poate fi servită de teme diferite, de exemplu, de cele din Faust, Manfred, Cain sau Isus pe muntele măslinilor, toate soluţionînd problema destinului uman- 3. Studiile tematologice ar cuprinde simple cataloage de opere succesive, fără legături între ele. 4. De aci, discontinuitatea şi lipsa de tradiţie pe care ar ilustra-o tematologia. 5. Aceasta n-ar ridica, se obiectează mai departe, problema surselor şi influenţelor, sector însemnat al comparatismului. 6. Studiul temelor n-ar reliefa individualitatea expresivă a operelor, ci numai aspectele comune şi uniforme ce le leagă. 7. Cercetarea n-ar raporta temele la circumstanţele lor istorice, localizîndu-le adesea la o singură epocă. Faţă de avalanşa de argumente antitematice, nu s-au produs mai puţine încercări de apărare a studiilor de acest fel, dintre care vom cita atitudinea lui Etiemble, 85 pentru care analiza unei teme poate sprijini înţelegerea operei însăşii, sau un articol amplu al lui R. Trousson 2. ; Reluînd, de aceea, discuţia, vom observa mai întîi I că unele dintre obiecţiile ce i se aduc tematologiei pro- | T vin din sfera lucrărilor eşuate, care nu au izbutit să | pătrundă adevăratul sens al cercetării. Faptul că unele r studii n-au scos în relief continuitatea tradiţiei, n-au > ridicat problema influenţelor şi surselor, n-au subliniat ' originalitatea operelor ce concretizează aceeaşi tematică sau n-au raportat-o la condiţiile istorice — aparţine planului empiric al realizărilor, nu configuraţiei ideale a problematicii. Un autentic studiu de acest tip nu poate neglija descrierea atentă a firului tradiţional al unei teme, nici sensul sau influenţele ce leagă operele între ele de-a lungul veacurilor, nici caracterul propriu, specific, al fiecăreia dintre ele, nici cercetarea condiţiilor economico-sociale în cadrul cărora apar, în diferite epoci. Cad astfel argumentele de la punctele 4 pînă la 7, ele reducîndu-se astfel — după cum observam — la invocarea defectelor unor anume lucrări concrete- în ce priveşte celelalte trei puncte, iată contra- i obiecţiile noastre. Mai întîi, temele nu se reduc doar la «materiile literaturii», ci — după cum observă R. Trousson, referindu-se la mituri — încă din momentul preluării lor, ele ne apar cristalizate într-o formă relativ literară, sub chipul unor naraţiuni mitologice. Alegerea lor însăşi de către un autor sau altul ilustrează apoi o optică ideologică deosebită, şi deci «prelucrarea» se iveşte, în sâmbure, din chiar această clipă. Temele rămîn deci puncte de plecare necesare, care nu sînt de loc indiferente cercetătorilor. Este, mai departe, greu de susţinut şi cel de al doilea argument, după care aceeaşi finalitate ar fi servită de mai multe teme. S-ar putea crede că tematica lui Faust e exact aceeaşi ca cea a lui Manfred sau a lui Isus pe muntele măslinilor ? Atinge- 1 rile lor, evidente de altfel, sînt prea generale ca şi for- 1 R. Etiemble, Comparaison n'est pas raison (Comparaţia nu e un argument), Paris, 1963, p. 80. 2 R. Trousson, Plaidoyer pour la «Stofj geschichte» (Pledoarie pentru tematologie), în Revue de litterature comparee, 1964, nr. 1. 86 mularea : «destinul omului». Că, în sfîrşit, studiile tematologice s-ar reduce la simple cataloage de opere succesive e o afirmaţie care porneşte şi ea tot de la cazul operelor eşuate, mai sus pomenite. Putem conchide, prin urmare, şi noi, alături de R. Trousson ale cărui contraobiecţii le-am întregit, că nu sînt motive serioase care ar putea elimina tematolo-gia din cadrul literaturii comparate, ca, de altfel, nici cel al ştiinţei literare în genere. Adăugăm, în sfîrşit, că «argumentul» după care acest fel de studii ar fi fost prea mult practicate nu se dovedeşte nici el valabil, o dată ce în cuprinsul multor literaturi naţionale, printre care şi în cel al literaturii române, astfel de cercetări sînt abia la început. Paul van Tieghem înţelege prin teme : «situaţiile impersonale, motivele tradiţionale, subiectele, locurile, cadrul, obiceiurile etc.» 3. Li se asociază tipurile şi legendele, creîndu-se astfel — după autorul citat — trei categorii distincte. E necesar să ordonăm puţin acest material amalgamat, înainte de a trece la caracterizarea lui. «Temele», de pildă, nu se confundă nici cu «motivele» şi nici cu «subiectele», cele dintîi fiind — de fapt — supraordonate faţă de celelalte, motivele adică fiind impulsul care determină parţial acţiunile din cadrul temelor ce se caracterizează printr-o mai largă amploare, iar subiectele deosebindu-se de teme prin aceea că apar ca forme organizate prin axa motivării însăşi. Temele se rezumă de obicei astfel, la formulări mai generale, fără concretizări. E mai potrivit, de aceea, să precizăm lucrurile şi să vorbim despre «teme şi motive» pe de o parte, despre subiecte, pe de alta, sau despre «teme şi subiecte» laolaltă, dar distingîndu-le după natura lor. De asemenea, nu e necesar să ajungem la o clasificare trihotomică, «tipurile şi legendele» fiind — în fond — tot teme, tipul Antigonei sau cel al lui Prometeu reprezentînd, în realitate, teme concretizate în personaje, iar legendele 3 Paul van Tieghem, Literatura comparată, trad. rom. de Al. Dima, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1966. nefiind altceva decît o categorie de teme speciale, caracterizată prin eroi mitici şi acţiuni supraumane. Iată cîteva din principalele categorii de teme care au căzut sau pot cădea sub proiectorul cercetării comparatiste. Distingem, astfel, temele ca situaţii tipice foarte generale, ca — de exemplu — sacrificiul pentru datorie, infidelitatea, răzbunarea, gelozia etc. S-a încercat, de mult, reducerea acestora, mai ales în domeniul teatrului şi romanului, la un mic număr de teme fundamentale. Cităm un exemplu de temă care ilustrează, în acelaşi timp, şi categoria tipului, demonstrînd — în acest fel — şi identitatea dintre temă şi tip. Ne referim anume la situaţia generală şi tipică a răzbunării, concretizată, de pildă, în figura Medeii. începuturile temei sînt îndepărtate, ea izvorînd din mitul argonauţilor, cîntat de vechii poeţi epici şi lirici ai Greciei antice. Prima ei formă antică i se datoreşte, după cum se ştie, lui Euripide, care o desfăşoară în termenii zguduitori ai tragediei cunoscute. Urmează o întreagă tradiţie, care cuprinde o seamă de autori latini rămaşi necunoscuţi, apoi pe Ovidiu, a cărui tragedie, cu aceeaşi temă, a fost pierdută şi, în sfîrşit, pe Seneca. Renaşterea preia tema în secolul al XVI-lea prin Juan de la Peruse, imitator al lui Seneca, apoi, în epoca clasică, Pierre Corneille o tratează la rîndu-i. Secolul al XVIII-lea o reia din nou în Franţa, Germania şi Italia, fără ca veacul al XlX-lea să renunţe la ea, un scriitor ca Franz Grill-parzer făurind o tragedie cu acest titlu. Numeroase alte variante scrise de autori mărunţi ar putea fi citate. N-a lipsit nici transpunerea în muzică, începută încă din secolul al XVII-lea şi continuată pînă tîrziu în secolul al XlX-lea. Contribuţia lui Luigi Măria Cherubini de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea rămîne, în acest domeniu, cea mai de seamă. De asemenea, ne întîmpină reprezentări picturale aparţinînd lui Eugene Delacroix şi Gustave Moreau. Fireşte, o cercetare cu o astfel de temă ar trebui să ţină seama de toate cerinţele mai sus expuse ale te-matologiei, descriind deopotrivă tradiţia «Medeii» adică scoţînd în relief continuitatea temei, dar şi succesivele ei tratări de-a lungul vremii, interpretările originale, extinderea influenţelor de la o operă la alta etc. O altă categorie de teme s-ar referi la locurile deseori evocate în literatura universală ca Roma, Veneţia, Italia în genere, Parisul etc. Să ne oprim, de pildă, la Veneţia. Cercetătorul comparatist poate identifica o întreagă serie de lucrări începînd cu o tragedie de la sfîrşitul secolului al XVII-lea — Venice preserved (Veneţia salvată, 1682) de englezul Thomas Otway, piesă de mare succes în epoca ei şi în secolul următor, şi care e trasă, la rîndu-i, dintr-o lucrare a francezului Saint-Real, intitulată Conjuration des Espagnols contre la re-publique de Venise en l'annee 1618 (Conspiraţia spaniolilor contra republicii Veneţia în anul 1618). Drama scriitorului englez a fost tradusă şi prelucrată în 1905 de Hugo von Hofmannsthal — Bas geretete Venedig (Veneţia salvată) — dar contestată aprig de Ştefan George. Thomas Mann a scris apoi o amplă nuvelă Der Tod in Venedig (Moartea la Veneţia, 1912), iar Maurice Barres a evocat — de asemenea — «cetatea moartă» în Amari et dolari sacrum (Ceea ce e sfînt în dragoste şi durere, 1921), cu care prilej a amintit trecerea pe acolo a lui Goethe, a lui Chateaubriand, a lui Byron, a lui Musset, a lui George Sand şi pînă la Richard Wagner. Să reamintim aci şi tema «Veneţiei» în literatura română în jurul sonetului eminescian. Desigur, deşi e vorba tot de acelaşi loc, nu se poate vorbi totuşi de o temă identică. Se distinge, de altfel, cu limpezime, aspectul politic al primelor trei lucrări, de cel poetic propriu-zis din celelalte, pe motivul general al înrîuririi climatului spiritual veneţian asupra eroilor sau a autorilor respectivi. O altă categorie tematică o alcătuiesc «obiectele», în sensul general al cuvântului, cuprinzînd plantele, animalele, lucrurile neînsufleţite etc. Oferim şi aci o ilustraţie, aparţinînd, de data aceasta, comparatismului românesc şi anume tema poetică a trandafirului, cercetată în literatura italiană şi în cea franceză a Renaşterii de către Anita Belciugăţeanu (Cârpe rosam, 1931). Folosind ca puncte de plecare studiile parţiale cu această temă ale lui Ramiro Ortiz, Paul Laumonier, A. Sainati, 88 Gabriel Maugain, L. P. Thomas, autoarea desfăşoară amplu — istoricul temei. Pornind de la poezia greacă şi latină, referindu-se la poezia latină medievală, apoi | la cea franceză tot medievală, la cea italiană din aceeaşi epocă şi, în sfîrşit, la Renaşterea franceză şi italiană, Anita Belciugăţeanu descoperă rădăcinile temei tocmai in Biblie, şi le urmăreşte apoi proliferarea de-a lungul epocilor mai sus citate, descriind atît continuitatea tradiţiei cît şi aspectele particulare ale fiecărei opere în parte, precum şi influenţele ce s-au exercitat de la o scriere la alta. O nouă categorie a temelor ne-o înfăţişează tipurile prezente in literatura universală, fie cele naţionale (ca turcul, evreul, ungurul, germanul, englezul etc), fie cele profesionale (soldatul, ofiţerul, valetul, subreta, curtezana etc), fie cele sociale (ţăranul, aristocratul, proletarul etc). Iată, şi de data aceasta, o ilustrare şi anume vom înfăţişa tipul ţăranului, pe larg cuprins în istoria literaturii mondiale. Referindu-ne numai la epoca de după Renaştere, ne întîmpină comedia lui Lope de Vega — El villano en su rincon (Ţăranul în groapa sa, 1617), cea a lui Tirso de Molina — La villana de Valle-cos (Ţăranca din Vallecos, 1520), romanul lui Marivaux — Le paysan parvenu (Ţăranul parvenit, 1735), mai cunoscutul roman al lui Balzac — Les paysans (Ţăranii, 1845), mai tîrziu, lucrarea lui W. Reymont — Chlopi (Ţăranii, 1909) — pentru a pomeni numai unele scrieri cu această temă la care adăugăm reflectarea atît de bogată a ţăranului în literatura română de la Alecsandri la Rebreanu şi pînă la Marin Preda şi Ion Lăncrănjan. Şi aici, ca şi mai sus, tema poate fi defalcată pe motive şi ţăranul urmărit sub diferite aspecte, ca — de exemplu — ţăranul exploatat, ţăranul parvenit, ţăranul răsculat etc. O categorie tematică deosebită e cea a tipurilor legendare, cele biblice — Satana, Cain sau Iuda — cele de origine greacă — Prometeu, Oedip, Medeea, despre care am vorbit mai sus, Sapho, Leandru etc. — cele cu baze simbolice — Faust sau Don Juan, — care au fost tratate încă din prima jumătate a secolului trecut şi dintre care ne vom opri asupra tipului prometeic, că- 90 ruia i-a dedicat o vastă cercetare mai sus citatul Ray-mond Trousson 4. Cu o excepţional de bogată bibliografie, tema e urmărită din antichitate de la mit la Hesiod şi pînă la prima cristalizare artistică a lui Eschil (Prometeu înlănţuit), după care Prometeu reapare în evul mediu sub forme creştine, spre a izbucni, mai viguros, în Renaştere, fie <în lucrările de erudiţie mitologică de felul celei a lui Boccaccio (1360), fie în acelea ale gânditorilor epocii : Ficino, Eras-mus, Bacon, Bruno, în poeţii Renaşterii şi în petrarchism, mai departe, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea în cadrul Enciclopediei, după care apar fragmentele lui Goethe şi Herder, Prometeul romanticilor, de la Shelley începînd. în sfîrşit, tema e prezentată şi în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi în veacul nostru. Tratarea, şi aci minuţioasă, se reliefează prin continuitatea tradiţiei şi originalitatea diferitelor interpretări, nelipsind nici raportări general-istorice şi parti-cular-literare ca şi consideraţiile estetice respective. Remarcabil e faptul că apar referinţe şi cu privire la literaturile din estul Europei şi de la noi. E, desigur, locul să amintim aci studiul lui Tudor Vianu Mitul prometeic în literatura română — căruia i se integrează o introducere cu privire la temă în literatura universală 5. Un tip legendar, dar aparţinînd unei epoci mai recente, e cel al lui Don Juan, despre care vom mai înşirui cîteva date. El a determinat una din tradiţiile cele mai susţinute ale tematologiei. Punctul de plecare n-a putut fi încă statuat cu preciziune, erudiţii oscilînd între legende din Italia, Portugalia sau Germania, în care personajul e prezentat uneori ca o fiinţă fantastică, alteori ca un real istoric. Prima operă cu această temă a fost comedia atribuită lui Tirso de Molina — El burlador di Sevilla y Convidado di piedra (Seducătorul din Sevilla şi oaspetele de piatră, 1630), urmată de numeroase comedii 4 R. Trousson, Le theme de Prometh.ee dans la litterature europeenne (Tema lui Prometeu in literatura europeană), Geneva, Droz, 1964. 5 T. Vianu, Studii de literatură universală şi comparată, #d. II, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1963. 91 «dell'arte» cu acelaşi subiect, ca cele ale lui Gilberto şi Cicognini, tot din secolul al XVII-lea, reluări succesive de către Moliere (Don Juan sau banchetul de piatră, 1665), de către Thomas Corneille — o imitaţie în versuri — Don Juan ou le festin de pierre (Don Juan sau | banchetul de piatră, 1673), de către spaniolul Antonio ■ de Zamora (1714), de Goldoni (1730), după care tema » reapare cu strălucire în romantism, prin nuvela muzicală a lui E. T. A. Hoffmann, prin «satira epică» a lui Byron (1819—1824), prin tragedia lui Puşkin Kamennyi-gost (Oaspetele de piatră, 1830), prin drama fantastică a lui Al. Dumas-pere : Don Juan de Marana ou la Chute d'un ange (Don Juan de Marana sau căderea unui înger, 1837), prin Nikolaus Lenau cu al său poem dramatic Don Juan (1844), spre a cita numai unele din interpretările mai cunoscute la care se adaugă scrierile de o altă categorie ale lui Alfred de Musset, Theophile Gau-tier, ale lui Alexei Tolstoi (1817—1875), ale lui Jules Barbey d'Aurevilly, ale lui Edmond Haraucourt (1848), fără a uita Man and superman (Om şi supraom) a lui Bernard Shaw, dar trecînd totuşi peste alte numeroase opere, completate printr-o importantă tradiţie muzicală, care purcede de la Wolfgang Amadeus Mozart (1787) şi merge la poemul simfonic al lui Richard Strauss (1887). Un astfel de opulent material a fost utilizat cu pricepere în complexul studiu al lui Gendarme de Bevotte : La legende de don Juan, des origines au romantisme (Legenda lui Don Juan de la origini la romantism, 1929). Un alt aspect al structurii fenomenului literar îl alcătuiesc ideile, care devin astfel, şi ele, în mod firesc, obiectiv al cercetării comparatiste. După 1931, mai ales, Paul van Tieghem a introdus, ca o importanţă orientare a literaturii comparate, direcţia «istoriei ideilor», susţinută apoi — peste un deceniu — îndeosebi de englezi. Prin «idei» nu înţelegem însă aci o reflecţie de caracter abstract, a cărei analiză ar trebui să aparţină, de drept, filozofiei, ci doar reprezentări intelectuale izvorîte din sensibilitatea scriitorilor sau determinînd această sensibilitate. E zona de interferenţă dintre filozofie şi artă literară, dar accentul cade — se înţelege de la sine — pe emoţia generată de idei. 92 în linii mari, ideile ne pot întîmpină, în literatură, sub două ipostaze : cele ce aparţin structurii unei anumite opere literare particulare, de exemplu : Luceafărului, Sărmanului Dionis sau unor poeme de Leopardi ori Vigny, ale căror izvoare sau influenţe trebuie cercetate comparatist, şi ideile generale ale ansamblului operei unui scriitor, concepţia lui de viaţă («Weltan-schauung»-ul său), care a putut fi înrîurită de filozofi, ■ ca, de pildă, de un Rousseau, de Schopenhauer, de Nietzsche, de Tolstoi, de existenţialiştii germani etc. Istoria literaturii cunoaşte apoi scriitori cu spirit filozofic sau filozofi cu spirit literar ca Platon, Montaigne, Pascal, Rousseau sau Sartre; la noi, e cazul să fie citat, cel puţin, Lucian Blaga. Studiile comparatiste cu astfel de teme, vor trebui să se refere — deopotrivă — la planul filozofic şi la cel literar, care nu pot fi, de altfel, despărţite. Lucrări tipice de istoria ideilor sînt, neîndoios, cele ale lui Paul Hazard (1874—1944), pomenite într-un capitol anterior, dar asupra cărora se cade să revenim în acest nou context. în cea dintîi cercetare a sa referitoare T la Criza conştiinţei europene (1935), marele comparatist |, francez studiază scurta perioadă de timp de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, doar 35 de ani (1680—1715), care reprezintă tocmai momentul de tranziţie spre o nouă epocă de efervescenţă caracteristică celei anterioare, de Ia Racine la Fontenelle, de la acesta la Voltaire, urmă-rindu-se trecerea de la «stabilitate la mobilitate», de la vechi la modern, de la sud la nord. Circulaţia ideilor filozofice şi literare se produce pe o scenă care se lărgeşte tot mai mult, cuprinzînd Anglia, Germania, Franţa şi Olanda. E vremea în care se începe un nou asalt în numele raţiunii împotriva credinţelor tradiţionale. Se întrevede, la orizont, noul ideal al reconstrucţiei, operă a secolului al XVIII-lea, prin empirismul lui Locke, deismul italian, prin apariţia francmasoneriei, elaborarea dreptului natural, a unei alte morale sociale. în cea de-a doua lucrare a lui Paul Hazard, de asemenea citată anterior — Gîndirea europeană în secolul al XVIII-lea (1946) —, se înregistrează, cu strălucire, evoluţia spre luminism şi, reluîndu-se descrierea unor 93 fapte de mult cunoscute, li se descoperă semnificaţiile cardinale sub optica timpului. Se analizează «procesul creştinismului», la care iau parte un Voltaire, un Lessing sau un Genovesi, şi se reconstituie acea «cite des hommes» care va fi opusă «cetăţii lui Dumnezeu», de mai înainte. Ambele cercetări, devenite clasice în materie, se caracterizează printr-un amplu spirit de sinteză, care leagă ideile filozofice şi literare aparţinînd mai multor naţiuni occidentale între ele, şi se construieşte astfel o imagine de ansamblu a epocii care — abandonînd clasicismul — se îndreaptă spre romantism. Studiile lui Paul Hazard pot fi considerate ca adevărate modele a ceea ce s-a numit «literatură generală» şi pot fi socotite, în anumite limite, ca îndrumătoare pentru noile cercetări de istorie a literaturilor europene, proiectate de Asociaţia internaţională de literatură comparată. Detaliem acum cîteva din principalele categorii de idei care au alcătuit sau pot alcătui temele unor studii comparatiste. Reţinem, mai întîi, ideile filozofice, de felul celor ilustrate mai sus, prin cercetările lui Paul Hazard, secolul al XVIII-lea fiind prin excelenţă domeniul tipic al acestora. Comparatiştii urmează a se ocupa de circulaţia ideilor filozofice în cuprinsul operelor literare sau a curentelor literare de la popor la popor, surprinzînd — după cum am arătat — coincidenţele dintre filozofie şi literatură. Li se alătură apoi ideile religioase, într-un fel o subcategorie a celor filozofice, care pot fi întîlnite în operele unor scriitori ca Pascal, Klopstock, Lessing, Novalis, Milton, Lamartine, Dostoievski şi ale altora. Aspecte sau tendinţe religioase sau antireligioase apar, sub diferite forme, în mai toate epocile literare, şi comparatismul e obligat a le studia geneza, care poate purcede din Biblie sau de la scriitor la scriitor, de la naţiune la naţiune, de la curent la curent. Puncte de plecare în cercetarea istoriei ideilor religioase întîlnim la Pascal, Bossuet, Fenelon, Voltaire, Rousseau, Chateaubriand, Lamennais, spre a cita numai cîteva din numele cele mai caracteristice. Cel din urmă, autorul unei cărţi de răsunet în vremea ei : Paroles d'un croyant (Cuvintele 94 unui credincios, 1833), a pătruns şi la noi, cu repeziciune, încă din al patrulea deceniu al secolului trecut, influen-ţînd pe Heliade, pe Cezar Bolliac, fiind tradus în 1848 de Dionisie Romano şi chiar mai înainte, în 1843, de un I. Mânu de la Blaj. Inrîurirea lui Lamennais asupra Cîntării României a lui Alecu Russo e de mult recunoscută, prin structura compoziţională asemănătoare, prin stilul mesianic şi retoric consonant epocii paşoptiste. O categorie deosebită a istoriei ideilor cuprinde pe cele morale. Se înţelege că acestea apar în numeroase opere literare ca unele care ridică problemele existenţei umane şi rostul ei însuşi. Primatul conştiinţei morale apare frecvent, şi avem aci doar greutatea alegerii, pornind de la scriitorii antici şi pînă la Ibsen, de pildă. O tipică temă ilustrativă e cea pe care ne-o oferă Polyeucte, tragedie a lui Pierre Corneille, din 1643. Izvorul, destăinuit de autor însuşi, se găseşte în martiriul Sfîntului Polyeucte, scris de Simeon Metaphraste şi care povesteşte tragica soartă a eroului, apărător al creştinilor împotriva persecutorilor romani, condamnat — de aceea — de chiar socrul său şi executat. Se ridică aci mai multe probleme morale, şi interpretarea lui Corneille trebuie pusă alături de izvorul său, apoi de o serie de interpretări muzicale, care cuprind pe Donizetti (1840), pe Gounod (1878) sau pe Dukas (1891). Influenţe stăruitoare au purces, pe tărîm moral, din opera lui Petrarca, socotit îndreptar etic al secolului al XV-lea şi al XVI-lea, de la Montaigne, ale cărui Eseuri au făcut şcoală în Anglia, de la moraliştii francezi din secolul al XVII-lea, care l-au înrîurit, de pildă, pe Schopenhauer sau pe Nietzsche, de la Rousseau spre un Lev Tolstoi, despre care s-a scris şi o lucrare, cea a lui Markovici (1928). O interesantă categorie de idei e cea ştiinţifică. Ea a exercitat totdeauna înrîuriri vădite asupra literaturii, ca, de exemplu, teoriile şi ideile ştiinţifice din anume epoci, influenţele suferite de Emile Zola din domeniu] biologiei şi sociologiei sfîrşitului veacului trecut, sau cele primite de «decadenţi» din psihiatrie şi psihanaliză. O «poezie ştiinţifică» a existat încă din perioada Pleia- 95 clei, şi noile invenţii şi descoperiri ştiinţifice ale vremii noastre n-au fost cîntate numai o dată în literatură. De o însemnătate deosebită sînt, desigur, ideile estetice a căror circulaţie a fost totdeauna vie, începînd din Renaştere, şi care, pornind din Italia, au radiat în multe direcţii în cadrul vederilor clasiciste despre artă, de exemplu. Inrîurirea lui Aristot asupra lui Horaţiu, cea a amîndorura asupra scrierilor Renaşterii, influenţa lui Boileau sau Diderot asupra lui Lessing, circulaţia ideilor romantice în diferite ţări din Occident, înrîuririle străine asupra lui Heliade de la noi, studiate atît de precis de D. Popovici — iată numai unele din aspectele acestui domeniu, bogat în roade. Li se alătură, tuturor acestora, ideile politice, nelipsite de la Platon şi pînă la scriitorii contemporani, prin Bacon, Hobbes, Machiavelli, Locke, Vico, Hegel şi Marx. Arta literară a cuprins, în toate epocile ei, descrierea marilor şi micilor evenimente politice şi sociale, şi acestea au trecut — ca procedee şi conţinut — de la o literatură la alta. S-au înrîurit reciproc şi atitudinile naţionale, ca şi cele cosmopolite, concepţii politice de tot felul, şi toate acestea alcătuiesc un vast cîmp al ideilor, pe care comparatismul nu are motive să-1 neglijeze. De la idei despre care observasem, de altfel, că interesează în literatură mai mult prin ecourile lor în sensibilitate, trecem la aceasta însăşi, mai exact, la conţinutul sentimental al operelor literare. Desigur, literatura, ca şi toate artele, e, prin excelenţă, expresia vieţii afective, legată strîns de eul fiecăruia şi, ca atare, necomunicabilă. Caracterul strict personal al sentimentului împiedică însă comunicarea lui largă şi, prin urmare, el pare a nu se integra cîmpului influenţelor şi continuităţii tradiţiilor. Există totuşi — cum remarcă Paul van Tieghem — numeroase sentimente colective, ca, de exemplu, cel patriotic, cel al onoarei, cel al cinstei familiale, al ospitalităţii, al răzbunării etc. Ele depăşesc sensibil cercul restrîns al individualităţii şi se revarsă în albia continuităţii şi tradiţiilor. Despre sentimentul celei mai crude răzbunări reflectate în literatură ne-am întreţinut mai sus, în cadrul tematicii şi, prin urmare, nu mai e cazul să revenim spre a-1 ilustra aci. Vom insista 96 Insă asupra situaţiei speciale a literaturii sentimentale, In cuprinsul căreia sensibilitatea se concentrează accentuat, aproape ostentativ, reacţionînd împotriva raţionalismului şi exceselor lui. S-a produs chiar — după cum t x. s-a spus — un fel de «revoluţie a sentimentului în lite-1 -" ratură», ilustrată — în mod tipic — de curentul desfă-i şurat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Mai înainte însă, poezia trubadurilor exemplifică, de asemenea, această eflorescentă a sentimentului pentru secolele al XH-lea şi al XlII-lea. Ea s-a dezvoltat în cadrul Provenţei, dar a trecut apoi în nordul Franţei, în Germania şi Italia. După observaţia lui Fr. Engels, arta poetică provensală «a servit tuturor popoarelor romanice, ba chiar şi germanilor şi englezilor drept un model, pe atunci, inegalat»6. Lirica trubadurilor era ; , — după cum se ştie — o poezie de curte dedicată, în formele ceremonioase ale cavalerilor, temelor erotice. Extinderea ei poate fi ilustrată prin cei 400 de trubaduri identificaţi individual, la care se adaugă alţi 70, al căror nume a rămas anonim. în fruntea lor se aşează, ca primul în serie cronologică, Wilhelm al IX-lea, duce de Aquitania şd conte de Poitiers, şi Jaufre Rudei, prinţ de Blaye, ambii din secolul al XH-lea. Intensificarea sentimentului duce pînă la modă în i % a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd se \ 1 creează, după cum notam mai sus, un adevărat curent, cel al sentimentalismului. Prevost, Richardson, Fielding, Rousseau şi Goethe, prin Werther, îl reprezintă pe o vastă arie a Occidentului. Romanele, în mare parte epistolare ale acestora, forma «epistolei» fiind ea însăşi sentimentală, s-au bucurat de un succes imens la vremea lor, puternice influenţe din Anglia exercitîndu-se asupra Franţei şi Germaniei şi a acestor din urmă ţări între ele. Epistolele din Pamela, Amalia, Noua Heloiză sau Werther au contaminat lumea epocii, exprimîndu-i sentimentele şi stimulîndu-le. S-a produs atunci şi apariţia acelor «sentimente instructive şi morale», în care fuzionau sferele afectivităţii cu cele ale ideilor. Samuel r f 6 Fr. Engels, Die Polendebatte in Frankfurt, Nene Rhei- : nische Zeitung, 3 sept. 1848. 97 7 — Principii de literatură Richardson extrăsese chiar, din propria sa operă, «o antologie de maxime şi sentimente instructive». Prero-mantismul şi apoi romantismul au înlesnit dezvoltarea temelor sentimentale ale poeziei abordînd marile emoţii şi probleme ale vieţii ca sentimentul morţii şi, legat de el, cel al decăderii civilizaţiei, prin cântarea ruinelor atît de extinsă în toată literatura europeană şi cu ecourile cunoscute şi la noi, în opera lui Cîrlova, Alexan-drescu sau Heliade. De o difuziune de acelaşi fel s-a bucurat sentimentul naturii, în plină eflorescentă în romantism, dar nu lipsit de numeroase tratări anterioare ca şi alte numeroase categorii afective. Domeniul comparatist îşi anexează, mai departe, studiul genurilor şi speciilor literare, privite pe arie internaţională, cum altfel nici nu e cu putinţă. într-adevăr, dezvoltarea sau evoluţia genurilor şi speciilor a depăşit totdeauna sfera literaturilor particulare şi s-a extins, în acelaşi ritm, asupra mai multor epoci. O istorie a genurilor literare nu se poate întreprinde altfel decât ca o istorie comparată a lor. Categoria şi teoria genurilor a evoluat sensibil din perioada clasică şi neoclasică, de la Aristot şi Horaţiu la Boileau, şi de la aceştia în secolul al XVIII-lea, mai departe, spre romantism, şi apoi de-a lungul secolului al XVIII-lea, pînă la noi. După un puternic naufragiu sub romantism unde în fond n-au dispărut cu totul, cum se crede, ci numai s-au amestecat, nu fără a-şi accentua anume dominante, genurile s-au reafirmat sub înrîu-rirea clasificărilor ştiinţelor naturale şi au dus pînă la poziţia radicală a lui Brunetiere. Lui i se datoreşte însă totodată, din pricina exceselor, o tendinţă generală de a se desconsidera genurile. într-o astfel de atmosferă, totala lor negare de către Croce la începutul veacului nostru n-a mai putut surprinde. Aplicînd optica propriului său sistem, după care fenomenele artistice sînt unice şi deci neclasificabile, esteticianul italian socotea genurile şi speciile ca simple etichete sau nume, fără conţinut real, o manifestare a nominalismului, prin urmare. Teoriile cele mai recente n-au împărtăşit însă opiniile negativiste, pentru motivul temeinic că acestea 98 nu ţin seama de faptele istorice reale, care ilustrează, în mod neîndoios, existenţa şi permanenţa unor tipuri specifice de organizare şi integrare a structurilor literare, chiar dacă ele au trebuit să evolueze în timp. Wellek şi Warren consideră genurile şi speciile ca «instituţii» şi teoria lor ca «un principiu de ordine», ca unele «care clasifică literatura şi istoria literară nu în funcţie de timp sau loc, ci în funcţie de anumite tipuri specifice de organizare sau de structură a operelor literare».7 Eclipsa romantică şi cea croceeană fiind, prin urmare, depăşite, comparatismul va trebui să se ocupe şi de istoria genurilor şi speciilor. Să statuăm însă, mai întîi, că e necesară precizarea terminologiei, şi anume că tendinţa generală de a se amesteca genurile cu speciile nu e recomandabilă. Nu ştim de ce n-am folosi expresia de «gen» pentru tipurile fundamentale ale structurilor literare, pentru epic, liric şi dramatic, şi pe cea de «specie» pentru numeroasele lor subdiviziuni, pentru schiţă, nuvelă, roman, pentru meditaţie, odă, satiră, pentru comedie sau tragedie etc. Studiul genurilor, pentru care Paul van Tieghem propune termenul forţat de «genologie», nu poate fi întreprins, după cum observam şi mai sus, decît pe scară internaţională, şi, ca atare, el se oferă disciplinei noastre ca obiect specific. Speciile în proză ale genului epic pot fi studiate comparativ dacă sîntem preocupaţi de evoluţia povestirilor de călătorie, de pildă, a celor fantastice, de la Cyrano de Bergerac la Swift, Holberg şi Voltaire, sau de evoluţia nuvelei din evul mediu şi pînă recent. Oprindu-ne mai îndelung la cea din urmă, vom întîlni — mai întîi — în evul mediu, înainte de Boccaccio, mai înainte chiar ca italienii din trecento să-i zică «novella», povestiri eroice şi sentimentale, realiste, satirice şi licenţioase, «fabliaux»-urile chiar, încă din secolul al XH-lea şi al XlII-lea. Specia 7 R. Wellek şi A. Warren, Teoria literaturii, trad. rom., Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967, p. 300. 99 7* apare însă doar în momentul în care, desfăcîndu-se de alegorii şi intenţii didaetice ca şi de duritatea ei popu- ; Iară, se va cristaliza autonom prin Decameronul lui Boc-caccio (1350—1355), urmat de o întreagă serie de culegeri din literatura italiană a secolului a'I XlV-lea şi pînă în secolul al XVI-lea, constituind epoca de aur a nuvelei devenită realist-satirică şi decoltată. începînd cu secolul al XlV-lea, nuvela reapare în diferite colţuri ale Europei, în Anglia, cu Povestirile din Canterbury (1387) ale lui Chaucer, sau în Spania, cu Contele Lu-canor (1337) a lui J. Manuel, Infante de Castilia. Secolele al XV-lea şi al XVI-lea cunosc eflorescenta nuvelei cavalereşti burgheze, pigmentată de scepticism moral şi cinism, ca în culegerea O sută de nuvele noi. In veacul următor, istoria nuvelei înregistrează un moment culminant cu Nuvelele exemplare ale lui Cervantes (1613), dezvoltînd atît teme tradiţionale cavalereşti şi pastorale, unele sub influenţă italiană cît şi subiecte cu totul originale. Marele autor spaniol sparge vechile cadre ale j nuvelei italiene şi construieşte o specie estetic echilibrată, reflectînd umanitatea specifică a ţării sale din epoca ce-i era contemporană, realizînd importante valori estetice pe plan psihologic şi stilistic. Secolul al î XVII-lea, cu toată înclinaţia sa spre romanul preţios sau burlesc, cultivă nuvele prin Scarron şi Boisrobert şi mai ales prin povestirile şi nuvelele în versuri ale lui La Fontaine, care reînviază tradiţia lui Boccaccio şi a «fabliaux»-urilor. Trebuie menţionat că, în această vreme, conceptul de nuvelă însuşi evoluează, preluînd forma naraţiunii sentimentale. Princesse de Cleves a contesei de La Fayette e tipul nuvelei de acest fel. Secolul al XVIII-lea cultivă, la rîndu-i, nuvela, prin Lesage, Prevost şi Diderot, dar — potrivit atmosferei epocii luminilor — înclină spre povestirea filozofică. Romantismul încurajează, în felul său, dezvoltarea nuvelei, care prin conciziunea ce o caracterizează poate stimula intensificarea emoţiei prin concentrare, o tendinţă tipică a curentului. Nuvelistica lui Merimee, a lui Nodier, a lui Balzac, a lui Nerval etc. reprezintă trăsăturile specifice ale artei romantice. Evoluţia nuvelei continuă, sub noi forme, în perioada naturalistă * cu Daudet şi Guy de Maupassant. în Germania, romantismul sprijină dezvoltarea nuvelei fantastice cu Arnim, Hoffmann sau Tieck, cel din urmă schiţînd chiar o teorie după care nuvela ar «soluţiona contra- ţ dicţiile existenţei şi ar concilia idealismul cu realismul». O tendinţă spre cel din urmă se identifică, mai tîrziu, în opera lui Storm, Keller şi C.F. Meyer. Nuvela a fost reprezentată în Anglia de Dickens, Ste-venson, Kipling, de D.H. Lawrenee, K. Mansfield şi S. Maugham. America ne aduce contribuţia nuvelei fantastice a lui E. Poe şi, în secolul al XX-lea, pe cea a lui Anderson. Un capitol deosebit îl deschide nuvelistica rusă, cu Puşkin, Gogol şi pînă la Lev Tolstoi şi A. Cehov. Italienii îl adaugă pe G. Verga şi L. Pirandello. în ultimele decenii, nuvela pare să fi trecut pe un plan secundar, biruită de roman, ceea ce a provocat discuţii, vorbindu-se chiar de o «criză a nuvelei», dar contribuţii ca cele ale . lui Apol-linaire, Mauriac sau Sartre au ridicat din nou prestigiul speciei. Fireşte, n-am prezentat aci decît o scurtă schiţă istorică şi cîteva jaloane, fără preocuparea epuizării, J dar evoluţia nuvelei poate fi urmărită — chiar şi în î acest cadru — nu numai în succesiunea momentelor * ei, ci şi prin influenţele şi izvoarele ce o constituie, * de la epocă la epocă şi de la scriitor la scriitor. Nu mai puţin interesantă se dovedeşte dezvoltarea romanului, specie tipică a epocii noastre, căreia i s-au dedicat numeroase studii, de mare circulaţie, privind stadiul ei actual. Ele au fost introduse desigur prin lucrări mai vechi, ca cea a lui Louis Maigron despre romanul istoric în epoca romantică.8 Se pleacă aci de la W. Scott, întemeietorul speciei, şi i se urmăreşte soarta în Franţa cu Alfred de Vigny, Balzac, Merimee şi Hugo. Autorul nu pune accentul pe scriitor, ci pe structura romanului însăşi, pe tehnica lui, care „ purcede de la W. Scott şi pe care, de fapt, francezii nu şi-au putut-o însuşi la acelaşi nivel. 8 L. Maigron, Le roman historique ă l'epoque romantique (Romanul istoric în epoca romantică). Paris, 1898—1912. 100 101 Şi speciile genului liric se oferă, fireşte, cercetării comparatiste, ca, de pildă, satira, fabula, elegia sau meditaţia, a căror evoluţie pătrunde orizontal şi vertical prin numeroase literaturi. înrîurirea unor şcoli literare, ca cea a petrarchismului, de exemplu, începînd din secolul al XVI-lea, ca într-o lucrare a lui J. Vianey (1909), şi care se continuă, de fapt, pînă în secolul al XVIII-lea, alcătuieşte una din temele cele mai cercetate. Trebuie amintit aci şi un studiu românesc, cel al lui Jean Livescu, cu privire la petrar-chismul german. 9 Se înţelege că nici problemele dramaturgiei n-au fost date uitării şi comparatismul li se aplică adesea. Soarta tragediei clasice, care a dominat trei secole scenele Europei, influenţa lui Corneille şi Racine îndeosebi în Anglia şi în Olanda, căreia i-a dedicat un studiu J. Bauwens (1921), în România, unde N. Şerban (1940) 10 s-a ocupat de înrîurirea lui Racine — a trebuit să reţină atenţia cercetătorilor. Nu altfel s-au petrecut lucrurile cu specia comediei, studiată începînd cu momentul ei spaniol şi influenţa ei europeană în Franţa, Anglia, Olanda, Germania, ca, de exemplu, în studiul lui E. Martinenche. De asemenea, desigur, a interesat înrîurirea lui Moliere exercitată pînă tîrziu în secolul al XlX-lea. Drama shakespeareană constituie, mai departe, o temă majoră, şi influenţa ei a fost tratată, de exemplu, de Gundolf, referindu-se la «spiritul german», sub trei aspecte : «materia, forma şi fondul». E aci locul să amintim şi de ecourile europene ale lui Shakespeare, prezentate şi la noi de Tudor Vianu n. E de la sine înţeles că asupra genurilor şi speciilor se pot compune numeroase lucrări comparatiste şi că exemplele de mai sus, ca, în genere, şi ce- 9 J. Livescu, Deutscher Petrarchismus im 18. Jahrhundert. (Petrarchismul german în secolul al XVIII-lea), 1943. 10 N. Şerban, Racine en Roumanie (Racine în România), 1940. 11 T. Vianu, Studii de literatură universală si comparată, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Academiei R. P. Române, 1963. 102 lelalte din această expunere, n-au decît un caracter ilustrativ. O faţadă caracteristică a structurii operei lite-rare e compoziţia, definită ca «arhitectură generală a : operei». Problemele compoziţiei interesau mai mult în veacul trecut, cînd ele erau tratate uneori în chip dogmatic, ca, de pildă, de către Paul Bourget, care dorea un roman sistematic şi riguros, construit geometric. S-a observat însă că unele specii literare nu acordă vreo însemnătate deosebită compoziţiei, tectonicii. S-a constatat chiar o indiferenţă faţă de compoziţie încă la Goethe, în al său Wilhelm Meisters Lehrjahre, sau la Dickens, în al său David Copperfield. Albert Thi-baudet a contestat prezenţa compoziţiei în poezia lirică, din pricina spontaneităţii ei, care-şi refuză orice fel de plan preconceput. Dacă observăm însă că lipsa compoziţiei atît de frecventă în romanul modern contemporan, ascunde totuşi — ea însăşi — un fel de compoziţie şi anume pe cea a dezordinii voite, spre a sugera anume concepţii de viaţă, atunci nu putem să trecem uşor peste acest aspect necesar al operei. în unele scrieri, epice mai ales, ne întîmpină aşa-numita «compoziţie în lanţ», în care faptele se înşiruie în jurul personajelor centrale şi se deapănă logic, ca în opera lui Stendhal, în timp ce în altele domină «compoziţia în ţesătură», în sensul că se urmăresc firele unor acţiuni în mod separat, apoi se revine asupra lor, după ce au fost părăsite şi, din cînd în cînd, se înnoadă totuşi între ele, ca în Anna Karenina a lui Tolstoi. Se adaugă şi alte feluri de compoziţie, ca cea în perspectivă, în labirint etc. Comparatismului îi revine sarcina să statueze diferitele moduri ale compoziţiei, să le ilustreze prin opere reprezentative şi apoi să le urmărească repetarea în istoria internaţională a genului sau a temei respective. Desigur, va fi vorba şi despre procedee împrumutate de la autori străini, şi eventual de modificarea lor de către scriitorii naţionali sau de simple paralelisme de tip compoziţional, expresii ale unor conţinuturi analoge. 103 Structurile literare caracterizîndu-se, îndeosebi, prin faptele lingvistice ce le stau la bază, comparatis-mului i se cere să se îndrepte cu precădere chiar şi în această direcţie. Se ridică atunci problemele stilisticii literare, despre care va trebui să însemnăm — mai întîi —cîteva generalităţi. Renumita expresie a naturalistului Buffon, după care -«stilul e omul însuşi», a atras atenţia stăruitor asupra caracterului personal, strict particular al stilului. Faptul, apoi, că acesta e strîns legat de structura limbilor naţionale a întărit — la rîndu-i — trăsăturile lui specifice, de data aceasta printr-un cadru colectiv, precis delimitat. De aci s-ar putea deduce că literatura comparată n-ar putea fi aplicabilă stilisticii literare, fiindcă ar da peste fenomene extrem de individuale. Pentru unii stilişti, ca, de pildă, pentru Vossler, stilul se defineşte ca «interpretarea individuală» a limbii, în realitate, caracterizările de acest fel sînt vădit unilaterale întrucât reduc stilul la funcţia de reflectare a spiritului individual, pierzînd din vedere faptul cardinal că, în definitiv, stilul nu e strict introspectiv, ci — în chip evident — un mod de comunicare, şi, prin urmare, i se adaugă o vădită finalitate socială. S-a putut spune, de aceea, cu drept cuvînt, că distingem în cuprinsul stilului două aspecte ce se suprapun organic, şi anume : cel relativ-individual şi cel general-social, iar acesta din urmă e constituit — la rîndu-i — dintr-o structură naţională şi una în care se integrează, în mod necesar, anume influenţe străine. Compara-tismul nu poate lipsi, prin urmare, nici cu prilejul cercetării stilului, ba chiar — după părerea lui Etiemble — el îşi găseşte aci o aplicaţie fundamentală, dat fiindcă, în fond, după cum spune acest autor, «literatura e făcută din cuvinte». Stilistica comparată a rămas însă, în genere, un domeniu foarte neglijat, deşi — în ultimii ani — n-au lipsit unele începuturi, pe care profesorul francez le citează. El ne vorbeşte12 de inaugurarea unei colecţii de acest fel la Didier. prin 12 Op. cit., p. 90. 104 apariţia a două lucrări despre stilistica comparată a limbii franceze şi a celei engleze, şi a limbii franceze şi a celei germane, semnată prima de J. P. Vinay şi J. Darbelnet (1958), şi cea de-a doua de Alfred Mal-blanc (1961). Se mai citează, mai departe, un studiu comparativ al francezei şi polonei de Boleslav Kirski şi intensificarea cercetărilor în lumea socialistă, de către Alexeev şi Jirmunski, îndeosebi. Arn putea adăuga şi dezvoltarea stilisticii literare la noi, datorită îndrumării fructuoase a lui Tudor Vianu, dar ea nu se aplică propriu-zis la stilistica comparată. Cel dintîi capitol al acesteia ar trebui să se refere la limbă, adică la cuvintele şi structurile lexicale împrumutate din străinătate. Este evident că limbile se contaminează între ele şi că, în anumite epoci, înrîuri-rile din afară s-au dovedit foarte puternice. în Franţa secolului al "XVI-lea, scriitorii luptau contra grecizării şi italienizării, în al XVIII-lea în Spania, în contra francizării, în secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea, la noi, s-a dus o luptă susţinută împotriva slavizării şi grecizării, în secolul al XlX-lea în contra latinizării şi italienizării ; în vremea noastră, se discută mult cu privire la influenţa americană asupra limbii franceze şi germane etc. Astfel de înrîuriri au fost caracterizate chiar de către Etiemble ca «fapte de colonizare» şi ele au provocat o vie reacţiune. Trebuie observat însă aci că nu e cazul să confundăm cercetarea lingvistică cu cea a literaturii comparate propriu-zise. Contaminările limbilor între ele sînt studiate de comparatism numai în măsura în care ele depăşesc lingvistica spre stilistica literară adică ating problemele de expresivitate şi pe cele de accesibilitate. Influenţele străine interesează, cu alte cuvinte, numai dacă reflectă, într-un mod pozitiv sau negativ, anume efecte artistice, de pildă, sprijinind cristalizarea comicului prin deformarea lexicului eterogen, exprimînd un anume pedantism şi snobism, îngreunînd procesul de comunicare al conţinutului operei literare etc. Capitolul de stilistică lexicală e însoţit însă şi de celelalte probleme ale acestui domeniu ca cele de stilistică fonetică, cercetînd valoarea expresivă a sune- 105 I telor, hiaturile, cacofonia, aliteraţiile şi asonantele, nu fără a se referi şi la simbolismul fonetic, înţeles totuşi în raport cu sensul întregului context, în sfîrşit, la stilistica morfologică şi sintactică, şi apoi la figurile de stil. Cu privire la toate aceste materii şi la fiecare în parte, dar şi la ansamblul lor închegat, comparatismul are a-şi spune cuvîntul său, prea rezervat pînă acum. Dintre studiile referitoare la înrîuririle stilistice, să menţionăm — încă o dată -— pe cele privitoare la petrarchism, care se extinde pînă în secolul al XVIII-lea din Italia în Spania, în Anglia, în Germania, accentul căzînd pe probleme de vocabular şi imagini, şi cele care abordează stilurile baroce ale marinismului, gongorismului, euphuismului, preţiozităţii etc. O culegere de poeme ca cea a lui Giambattista Marino din 1602, intitulată Rime, a exercitat puternice înrîuriri asupra gustului literar al secolului său, în sensul cultivării virtuozităţii mai mult verbale. Alături de acesta, se iveşte şi Gongora, la începutul aceluiaşi secol, creatorul «cultismului», caracterizat prin metafore extravagante, prin latinisme şi neologisme laolaltă, prin întorsături complicate de topică, ceea ce duce la un tipic ermetism înrîurind totuşi arta poetică a vremii sale. Cu cîteva decenii mai înainte, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, John Lyly publica în Anglia romanele din seria Euphues, cu trăsături stilistice ca antiteze, aliteraţii, interogaţii, simetrii, ce au exercitat — de asemenea — influenţe în epoca respectivă. Un sector distinct al stilisticii comparate îl alcătuieşte studiul imaginilor, al înrîuririlor acestora de la o literatură la alta ca în cazurile amintite mai sus. Hiperbolele, metaforele, antitezele, comparaţiile etc. barocului literar din secolul al XVII-lea n-au rămas fără urmări, şi cel puţin tipul lor literar s-a menţinut pînă la vremea noastră. O cercetare comparată cu privire la figurile de stil ar descoperi, pe de o parte, un depozit comun de imagini între mai multe literaturi ale lumii, pe de alta — imagini legate de anume particularităţi naţionale, şi, în sfîrşit, figuri strict personale ale fiecărui scriitor în parte. Variaţia pe literaturi km e uneori atît de vie, încît aceeaşi imagine poate trezi sentimente deosebite şi contradictorii. Etiemble ne citează, de pildă, cazul culorii de alb, care înseamnă pentru noi puritate şi determină efecte stenice, în timp ce chinezii simbolizează prin alb doliul, singurătatea şi durerea. Sub proiectorul comparatismului pot cădea şi diferitele forme ale poeziei, ca, de exemplu, cele fixe, ' aspectele strofice, cele metrice, ritmul şi rimele etc. Studiul sonetului, gazelului, rondelului sau glosei în literatura universală a diferitelor epoci n-a fost încercat decît în parte, în sensul comparării variatelor exemple care le ilustrează, de asemenea cel al tipurilor de strofe (terţina, catrenul, octava, rima etc). Cercetările de metrică comparată, solicitate şi ele de Etiemble, nu sînt prea numeroase pînă acum. în fruntea lor se aşază studiul reputatului lingvist An-toine Meillet cu privire la originile sud-europene ale metricii greceşti, în vederea reconstituirii sistemului general european al metricii. Se mai adaugă studiile lui Lâszlo Gâldi asupra stilului poetic al lui Eminescu (1964), inclusiv asupra metricii poetului, cu care prilej se urmăresc şi influenţele străine, şi unele lucrări anterioare ale aceluiaşi, asupra înrîuririi metricii lui J. Kohanovski asupra lui Dosoftei13. « Vn vrând ^J*^^^*™™* '' * ^ tropolite Dokthee, în Studxa Slăvea, 1960. 106 Forma sau modalităţile raporturilor internaţionale I. Refaţiile directe Factorii determinanţi «Materiei» raporturilor internaţionale, despre care ne-am întreţinut anterior, i se adaugă — după cum am anunţat, de asemenea — în cadrul domeniilor literaturii comparate, tipurile fundamentale ale acestor raporturi. în capitolul dedicat Termenului şi obiectului am enumerat aceste tipuri şi anume : 1. Relaţiile sau contactele directe dintre literaturi ; 2. Paralelismele dintre acestea, în măsura în care ele nu presupun relaţii directe ; 3. Raporturile de independenţă adică structurile originale ale diferitelor literaturi, determinate prin metoda comparată. a) Ne ocupăm, mai întîi, de relaţiile directe dintre literaturile particulare sau naţionale. Să observăm, cu titlu introductiv, că anume împrejurări de caracter general înlesnesc contactele dintre literaturi, în mod evident. Ne referim, astfel, la condiţiile economice şi politice, precum intensificarea comerţului sau raporturilor diplomatice şi militare. Circulaţia mărfurilor a fost uneori paralelă cu cea a căr- 108 ţilor, sau acestea înseşi au alcătuit obiectul schimbului comercial. Războaiele au sprijinit, în mod direct, opera de difuzare a culturii, cum a fost cazul cu cele din antichitate, din Renaştere, cu războaiele napoleoniene, şi chiar cu cele din vremea noastră, în măsura în care ele depăşind caracterul lor destructiv, au înlesnit contactele literare. în numeroase epoci, în antichitate, în evul mediu, în Renaştere, în perioadele clasicismului, în secolul al XVII- lea şi mai ales în al XVIII-lea, din epoca burgheză şi pînă astăzi, s-a creat — din motive şi condiţii deosebite — o atmosferă prielnică relaţiilor internaţionale cu caracter cultural şi literar. Secolul luminilor e tipic în această privinţă, şi studii, ca cele mai sus amintite ale lui Paul Hazard, au explieitat ţesătura intimă a acestor raporturi. începînd din veacul al XlX-lea, contactele au devenit atît de stringente încît Goethe a putut considera, încă din 1827, după cum se ştie, că poezia a devenit «un bun al întregii omeniri» şi că a sosit timpul «literaturii universale». Constatarea goetheană a fost însă întărită în sens explicativ prin cunoscutul pasaj din Manifestul Partidului Comunist cu privire la transformările economice şi culturale din prima jumătate a veacului trecut. S-a arătat acolo că, prin exploatarea pieţii mondiale, burghezia a făurit o producţie şi o consumaţie cu caracter internaţional, consolidînd dependenţa economică a naţiunilor între ele şi adăugind că fenomenul s-a manifestat în acelaşi fel şi cu «producţiile spirituale», care au devenit «bunuri culturale comune» şi astfel s-a putut crea o literatură universală («eine Weltliteratur»). Trecîndu-se de pragul secolului al XVIII- lea spre cel de-al XlX-lea, de la o concepţie ra-ţionalistă la una istorică a culturii, s-au produs şi condiţiile de apropiere dintre literaturi pe ambele căi posibile, prin trăsăturile comune dintre ele, dar şi prin cele diferenţiale. Procesul a continuat, fireşte, şi e în curs şi în epoca noastră. Dependenţa economică şi spirituală dintre naţiuni e azi un fenomen curent, concomitent, de altfel, cu cel al afirmării originalităţii diferitelor culturi. 109 E timpul să prezentăm acum factorii care vehiculează de la emiţător la receptor «materia literară» mai sus descrisă, temele, motivele, tipurile, ideile şi istoria lor, sentimentele, genurile şi speciile, compoziţia, stilul şi modalităţile lui, formele strofice şi metrice etc, dar şi operele ca unităţi, ansamblul lucrărilor unui autor, curentele şi şcolile literare etc. Aceşti factori au fost uneori caracterizaţi drept «curieri» ai comparatismului sau drept «intermediari» între termenii în raport, încercîndu-se chiar — de către Paul van Tieghem — un barbarism pe bază grecească : me-sologie (de la messos, care înseamnă mijloc) şi care ar urma să se ocupe de studiul acestor factori, dar calificativul nu s-a putut impune. Relaţiile directe dintre literaturi sînt, desigur, cu atît mai temeinice, cu cît ele se bazează pe cunoaşterea directă a limbilor respective, înlesnind, prin urmare, apropierea cea mai adecvată de textele originare. Una din misiunile de seamă ale comparatismului ar consta, de aceea, în studiul pătrunderii limbilor străine în diferite ţări, în descrierea tradiţiilor de cunoaştere ale acestor limbi, în precizarea extensiunii difuzării lor etc. Lucrările de acest fel sînt însă foarte rare, dintre ele putînd fi citată ca tipică doar cea a lui Georges Ascoli despre La Grande-Bretagne devant l'opinion franqaise au XVH-e siecle (Marea Britanie în judecata opiniei franceze în secolul al XVII-lea, 1930), care se ocupă de răspîndirea limbii engleze în Franţa, în această perioadă. în genere, s-a putut constata, de pildă, că, în ciuda simpatiei lor pentru germani, romanticii francezi — Hugo, Lamartine, Vigny, Musset — nu aveau cunoştinţe prea dezvoltate cu privire la limba respectivă. Relaţii de acest tip ne-au dăruit doar lingviştii în mod indirect, şi M. F. Guyard citează un exemplu prin lucrarea lui Fraser Mackenzie, Les relations de î'Angleterre et de la France d'apres le vocabulaire (Relaţiile Angliei şi Franţei după vocabular, 1939). în ce priveşte cunoaşterea limbilor străine la noi, ea se mărgineşte la sfera clericilor şi boierilor, pentru perioadele mai vechi, cînd slava şi greaca dominau, ceea ce prilejuia contactul cu literatura popoarelor respec- 110 tive. în secolul al XlX-lea, se adaugă limbile occidentale, în primul rînd franceza, apoi — mai tîrziu — germana, italiana şi engleza. Distingem, mai departe, ca factori colportori ai relaţiilor directe dintre literaturi, o seamă de agenţi individuali şi alţii colectivi. Din categoria celor dintîi vom cita numai cîteva nume ilustrative : dintre scriitorii francezi ai secolului al XVIII-lea, pe abatele Le Blanc, pe abatele Prevost sau pe La Place, cari au devenit solii literaturii engleze în Franţa, în timp ce Boneville şi Liebault ai aceleiaşi literaturi în Germania, iar Linguet în Spania. Poezia germană a avut în Ber-tola un crainic în Italia, iar literatura franceză — îndeosebi J. J. Rousseau — pe Karamzin în Rusia. Figurile franceze reprezentative în acest domeniu rămîn însă Voltaire pentru Anglia şi D-na de Stael pentru Germania. Cel dintîi, exilat peste Canalul Mînecii în 1726, după penibilul său incident cu cavalerul Rohan, trăi în Anglia trei ani, bine primit de aristocraţie şi de oamenii de litere, filozofi şi savanţi. Voltaire fu entuziasmat de progresul acestei ţări pe tărîm filozofic şi politic îndeosebi, libertatea de opinii, toleranţa religioasă şi opoziţia faţă de orice fel de absolutism impre-sionîndu-1 adînc. Reîntors în Franţa, popularizează, după cum am arătat şi anterior, prin Lettres philoso-phiques ou anglaises (Scrisori filozofice sau engleze), apărute în 1733 în Anglia şi în anul următor în Franţa, dar arse aci — concepţiile politice, literare şi filozofice pe care şi le însuşise în exil. D-na de Stael realizează, mai tîrziu, în renumita ei lucrare Despre Germania (1810), aceleaşi ţeluri şi anume difuzarea teoriilor literare de dincolo de Rin în momentul eflorescentei spirituale marcate de «Sturm-und-Drang», de renaşterea spiritului clasic şi de afirmarea romantismului german, după cum am mai observat. Dezvoltată pe plan filozofic, sociologic şi literar, scrierea — în opoziţie radicală cu Napoleon — e preţioasă nu numai din punctul de vedere al răspîndirii ideilor romantice germane în Franţa, dar şi pentru că a stimulat liberalismul francez înăbuşit de împărat. 111 Interesant e, mai departe, cazul legării unor relaţii dintre diferitele culturi sau literaturi cu sprijinul unor personalităţi care nu aparţin nici ţării emiţătoare, nici celei receptoare. O astfel de figură a fost, în primul rînd, olandezul Erasmus, important factor de cimentare al umanismului occidental, dar avînd relaţii şi cu umanismul oriental, ca — de pildă — cu Nicolaus Olahus. De asemenea, Bodmer şi Breitinger propagă, de la Ziirich, difuzarea ideilor literare engleze pentru germani. Numeroase personalităţi greceşti sau române de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea mediază nu numai între cultura greacă şi cea română, dar şi între literatura franceză a luminilor şi cea română din aceeaşi perioadă. Date copioase din acest domeniu sînt expuse în cunoscuta lucrare a lui D. Popovici despre La litterature roumaine â Vepoque des lumieres (Literatura română în epoca luminilor). Un factor de seamă al etapei ce a urmat de îndată după cea a luminismului se dovedeşte a fi Heliade, colportor şi traducător al scriitorilor străini, autorul unui proiect de bibliotecă universală, pe care 1-a alcătuit după Aimee Martin. Printre agenţii individuali ai literaturilor străine sînt citaţi frecvent, şi cu drept cuvînt, călătorii, fie scriitori, fie nu. Ei străbat nu numai ţările clasicismului, Grecia, Italia, Franţa, ci şi întreaga Europă şi răspîndesc pretutindeni imaginile pe care le adună în peregrinările lor. Se înţelege că prin noile mijloace tehnice ale epocii noastre, spaţiul a devenit tot mai re-strîns şi apropierile tot mai intime. S-a născut apoi, pe această cale, o întreagă literatură de călătorii, şi prin ea, chiar personalităţi de seamă, ca Walter Scott, Goethe sau Lev Tolstoi, au cunoscut aspecte caracteristice ale străinătăţii. Pe lîngă numeroasele cărţi de călătorii ale literaţilor, vom cita lucrarea unui comparatist specializat ca Jean-Marie Carre, care a prezentat Voyageurs et ecrivains frangais en Egypte (Călători şi scriitori francezi în Egipt, 1933). De la noi, călători străini prezentaţi în studiile de istorie, în primul rînd în cele ale lui N. Iorga, au transmis — peste hotare — imagini ale ţării şi poporului român. r \ \ > în ce priveşte factorii colectivi, amintim — mai întîi — faptul că anume ţări şi anume oraşe au jucat un rol deosebit de activ. între primele se citează, de obicei, Elveţia, şi pentru utilizarea aci a mai multor limbi, apoi Olanda, prin poziţia ei geografică aproape de principalele ţări de mare cultură de pe continent şi totodată de Anglia. Centre urbane cu astfel de funcţiuni sînt, de pildă, Paris, Lyon sau Rouen în Franţa, Frankfurt pe Main în Germania, Veneţia în Italia. Urmează anume instituţii care au sprijinit relaţiile dintre culturi şi literaturi, în primul rînd, desigur, academiile şi universităţile. Marile centre universitare italiene ca Bologna, încă din evul mediu, franceze ca Parisul, germane ca Berlinul de mai tîrziu, au întreţinut o atmosferă de concordie internaţională şi au vehiculat valorile literare din mai multe ţări; de asemenea academiile, ca, de exemplu, cele italiene din Renaştere, factori activi ai transmiterii moştenirii antice. Se adaugă bibliotecile publice, de multe ori şi cele particulare, depozite de numeroase cărţi ale tuturor popoarelor, în-treţinînd permanent interesul pentru literaturile străine. Nu poate fi ignorat, mai departe, nici rolul tipografiilor, al librăriilor şi editurilor, centre de colportare — la rîndu-le — ale literaturilor străine. Să ne gîndim numai la rolul Veneţiei ca centru tipografic şi editorial în epoca Renaşterii, nu numai pentru umanismul occidental, dar şi pentru Răsăritul Europei, inclusiv pentru ţările noastre. Printre factorii colectivi, se mai situează în antichitate, dar mai ales în Renaştere, curţile princiare sau domnitoare de toate gradele, la care veneau deseori, în refugiu, poeţi, filozofi, ori savanţi străini, ca la curtea lui Friederich al II-lea sau la cea a Ecaterinei din Rusia. Mai specifice sînt însă grupurile de prieteni literari, cenaclurile şi saloanele literare, care au înlesnit totdeauna circulaţia valorilor literare străine. Un astfel de grup de prieteni e cel din secolul al XVI-lea al şcoalei lyoneze, care reprezintă tranziţia de la Marot la Pleiadă. Departe de teologii sorbonarzi şi de presiunile Inchiziţiei, şcoala lyoneză — întrunind poeţi şi poetese, ca Maurice Sceve şi Louise Labe — se ca- 112 113 8 racterizează printr-un spirit mai liberal ce deschide larg porţile influenţelor germane şi italiene. Citabil, în acest sens, e apoi grupul francez de admiratori ai englezilor, ai lui Shakespeare şi Ossian, cuprinzînd pe Stendhal, Ampere, Merimee. Astfel de grupuri se în-tîlnesc, desigur, înlăuntrul fiecărei literaturi în parte, de obicei strînse în jurul unei publicaţii literare — despre care vom vorbi însă mai departe. Cenaclurile dezvoltă, de asemenea, gustul pentru literaturile străine, şi vom cita aci cîteva dintre ele. Iată, de pildă, mai întîi, Pleiada, grupată în jurul lui Pierre Ronsard, care, împreună cu prietenii săi, Antoine de Baîf şi Joachim du Bellay, întemeiaseră mai întîi «brigada», căreia i s-au asociat apoi şi alţi literaţi. Pleiada poate fi considerată, deopotrivă, ca un cenaclu, dar şi ca o şcoală, ceea ce interesează însă aci e numai rolul ei în circulaţia valorilor străine. Aceasta s-a produs într-adevăr, în sensul potenţării moştenirii antice, îndeosebi a celei greceşti şi a relaţiilor cu literatura italiană, considerată — în epocă — drept a treia literatură clasică. Un cenaclu, devenit în curînd şcoală şi care se aşează la izvoarele romantismului european şi german, e «Sturm und Drang»-ul celui de al optulea deceniu al secolului al XVIII-lea. în cuprinsul lui intră Goethe, dar şi Herder, în ciuda trăsăturilor sale luministe, Maximilian Klinger, autorul piesei care a denumit mişcarea, şi alţi scriitori, mai puţin remarcabili, ai timpului. Cenaclul se situează pe o poziţie antilumi-nistă şi împotriva chiar a Aufklărung-ului (luminismului) german, a raţionalismului, prin urmare. Ideologia sa e individualistă şi liberalistă ca şi, în acelaşi timp, accentuat germanistă. Faţă de influenţele străine, «Sturm und Drang»-ul o rupe cu înrîurirea franceză clasică, dar suferă totuşi puternic influenţa lui Rousseau ca şi cea engleză, pornind de la Shakespeare şi Ossian, de la care purced, în parte, valurile pasio-nalităţii timpului. în istoria literaturii noastre, exemple tipice de cenaclu ne sînt dăruite de «Junimea», de «Literatorul», de «Sburătorul» etc. Caracteristic pentru structura unui autentic cenaclu rămîne, desigur, cel al lui Al. Macedonski, constituit încă înainte de 1900, 114 grupat şi regrupat de numeroase ori în cursul vieţii maestrului, schimbîndu-şi sediul, cînd nu era la revistă, pe la diferite locuinţe ale poetului, şi în jurul căruia s-au adunat scriitori din mai multe generaţii, în ce priveşte rolul acestui cenaclu relativ la vehicularea literaturilor străine, linia lui generală era, după cum se ştie ca şi cea de la «Sburătorul» de mai tîrziu, modernistă în sensul cel mai larg al termenului şi se îndrepta aproape exclusiv spre literatura franceză, cu toate experienţele ei de la sfîrşitul veacului trecut, de la parnasianism la simbolism, instrumentalism etc, atingînd uneori şi şcolile de avangardă, ca, de pildă, futurismul italian. Cenaclurile grupate, ca unele din cele mai sus-citate, în jurul unor reviste de seamă se bucură, fireşte, de un mai mare prestigiu şi joacă un rol mai viu cu privire la circulaţia valorilor străine. Dintre acestea, vom cita, în continuare, cenaclul din preajma renumitei reviste a lui Friederich şi August Wilhelm Schlegel —• «Athenăeum» —, publicată la Berlin în 1798 şi căreia i s-au alăturat nume ca No-valis, Schleiermacher, mai tîrziu, Schelling. Gruparea se războieşte, ca toate asociaţiile romantice, cu valorile tradiţionale, şi-şi propune să instaureze figurile noii lumi ce începea să apară. Ea dezvoltă o aprinsă admiraţie pentru scriitorii Renaşterii, pentru Dante, Pe-trarca, Boccaccio, Camoes, Cervantes şi-şi ia ca model, după propunerea lui Friederich Schlegel, triada «Dante, Shakespeare, Goethe». Cenaclul din jurul revistei citată răscolea deci, cu spiritul său romantic, inovaţiile literare ale unei epoci ce-i impusese idoli noi. Ceva mai tîrziu, în Franţa, mişcarea romantică se dezvoltă şi ea în jurul unor cenacluri, închegate de Charles Nodier, şi care cuprindeau pe Hugo, Vigny, Sainte-Beuve, Dumas, Boulanger, Musset. Revistele care apar ca centre de cristalizare, sînt La muse franqaise (1823) şi Le Gldbe (1824). în acest moment al romantismului francez, privirile sînt aţintite, în ce priveşte străinătatea, la concepţia Prefeţei lui «Cromwell», spre Ariosto, Cervantes şi Rabelais, «cei trei Homeri bufoni», şi mai ales spre Shakespeare, în perspectiva unei optici realiste, după care «tot ce este în natură se găseşte şi în 115 artă». E tipic strigătul entuziast al unor gazetari ai epocii, cari se referă şi la influenţele străine : «Trăiască englezii şi germanii. Trăiască natura brută şi sălbatică, care retrăieşte atît de potrivit în versurile d-lor de Vigny, Jules Lefevre, V. Hugo.» 1 în Italia, o funcţie analogă îi revine periodicului Conciliatore (1811—1819), la care colaborează şi Giovanni Berchet, reprezentant de frunte al romantismului italian după Manzoni, traducător al lui Gray, Goldsmith, Schiller şi al unor vechi romanţe spaniole. Un factor care stimulează insistent relaţiile dintre literaturi îl alcătuiesc renumitele «saloane» ale diferitelor epoci. La originea lor trebuie aşezată contribuţia franceză, legată de eflorescenta vieţii mondene, începînd din secolul al XVII-lea. Cel dintîi salon de mare reputaţie e cel al Catherinei de Vivonnes, marchiză de Rambouillet, care izbuteşte să adune la ea scriitori, artişti, savanţi, cu toţii amatori de plăceri spirituale, care se incitau reciproc la variate discuţii intelectuale. Fără prea multă ceremonie şi în afară de orice formalism frivol, dar cu decenţă şi înaltă politeţă, se desfăşoară întrevederile acestui salon şi a celor următoare. Părerea unanimă era că prin conversaţie se poate învăţa mai mult decît prin lecturi. Se înţelege că salonul D-nei de Rambouillet cultivă şi literaturile străine, şi îndeosebi pe cea italiană. Saloanele reapar mereu în Franţa pînă la Revoluţia din 1789 şi se integrează unei tradiţii bine susţinute, fiind reluate şi 'după marile evenimente politice ale epocii, la începutul secolului a XlX-lea, de către D-na de Stael, care reuneşte la ea pe D-na Recamier, pe D-na de Beaumont, pe Benjamin Constant, pe Fauriel etc. în salonul D-nei Recamier apare şi Chateaubriand. Moda saloanelor se extinde, de altfel, în tot veacul de care vorbim, în numeroase ţări, în Germania, Italia, Austria, Rusia şi nu ne lipseşte nici nouă, la Iaşi şi la Bucureşti, unde se organizează soiree.s-uri boiereşti, după modelul francez, şi unde se discută aspecte ale literaturii franceze, foarte răspîndită în epoca curentului Heliade şi 1 L. Thiess£, Mercure de France, 1826, nr. 1, i după acesta. Periodicele timpului — Curierul românesc, Albina românească, unele reviste în limba franceză sau bilingve ca Le glaneur moldo-roumain (Spi-ţ cuitorul moldo-român), publică frecvente dări de seamă cu privire la aceste reuniuni mondene. | Importanţi factori mijlocitori între literaturi | sînt, desigur, periodicele, dintre care unele au şi fost î citate mai sus. Le completăm adăugind şi altele, care !- au jucat un rol însemnat în acest domeniu. Ne referim la revistele din secolul al XVIII-lea ca Journal etranger en France, apoi Gazette litteraire de VEurope, înmulţite în veacul următor cînd apar Archives lit-\ ■ teraires de VEurope, Revue britanique, Revue germa-) | nique etc, periodice specializate în ce priveşte rela-; î ţiile literare ca Revue des deux mondes, Revue de | Paris, Mercure de France, L'Annee litteraire, Deut-; *i scher Merkur, Conciliatore etc. Informaţii copioase re-; | feritor la literaturile străine apar adesea aci. Cu pri-- f vire la unele din aceste periodice s-au scris monografii f întregi sau cel puţin studii parţiale ca despre Journal etranger, Archives litteraires de VEurope, despre L'Annee litteraire (1749) etc. Difuzarea gazetelor şi revis-| m. telor străine care aduc ştiri despre literaturile străine Ţ la noi începe încă din secolul al XVIII-lea, cînd se citea, de pildă, Le journal encyclopedique, Le journal litteraire, Mercure de France, dar şi unele periodice ţ italieneşti, ca Notizie del mondo şi II redattore italiano sau nemţeşti, ca Die fliegende Post sau Offene Zeitung-Jt Prin unele din acestea se propagă ideile Revoluţiei franceze, şi, în orice caz, opiniile progresiste ale Europei timpului. Desigur, răspîndirea periodicelor st străine va fi tot mai frecventă în secolul al XlX-lea « şi mai tîrziu. î; Fireşte, servicii evidente aduc şi dicţionarele, en- 4 ciclopediile, gramaticile, operele pedagogice etc, în ^ care mişună şi informaţii referitoare la literaturile & străine, informaţii mai mult sau mai puţin exacte. f Desigur, relaţiile dintre literaturi se datoresc, în .J cea mai mare parte, circulaţiei directe a cărţilor în f limbile originale şi în funcţie de cunoaşterea acestora. f *p- Fenomenul difuziunii tipăriturilor, fiindcă cel al ma- 116 117 nuscriselor a trebuit — prin forţa lucrurilor — să fie mult mai lent, s-a intensificat abia în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, prin cărţile franceze, engleze şi celelalte. E interesant de ilustrat situaţia privind pătrunderea cărţilor străine la noi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului următor. Ne referim, îndeosebi, la lucrările occidentale, care încep a înlocui, în această vreme, tot mai mult şi mai frecvent pe cele greceşti. în biblioteca episcopului, învăţat Cezar al Rîmnicului, au putut fi găsite nu numai periodice franceze şi germane ca cele mai sus-pome-nite, ci şi cărţi luministe, în frunte cu Enciclopedia. în biblioteca lui Gh. Lazăr au fost identificate numeroase cărţi în germană, dar şi în franceză, care teoretizau iosefinismul, iar în biblioteca mitropoliei din Bucureşti, la începutul secolului al XlX-lea, numărul cărţilor de teologie, istorie şi ştiinţă în franţuzeşte depăşeşte sensibil pe cele greceşti, cuprinzînd şi lucrări laice. Librăriile din Bucureşti şi Iaşi de pe la jumătatea veacului trecut, ca, de exemplu, cea a lui F. Bell din Iaşi, cuprindea, la un moment dat, 3 357 de volume în franceză, ceea ce demonstrează — fără îndoială — o vie circulaţie a cărţii străine. Date statistice ilustrative lipsesc în domeniul de care ne ocupăm, dar — în esenţă — intensificarea relaţiilor directe prin cărţi străine e de la isine înţeleasă. întrucît cunoaşterea limbilor străine a fost totdeauna restrînsă la pături sociale mai reduse numeric, aparţinînd, în genere, claselor dominante, accesul spre literaturile străine a trebuit să fie deschis prin traduceri, adaptări, prelucrări, rezumări şi parafrazări de tot felul. Se ridică, prin urmare, mai întîi, problema traducerii cu toate implicaţiile ei, care ne interesează, fireşte aci, numai ca factor al înlesnirii relaţiilor dintre literaturi. Trebuie făcută o distincţie, dintru început, între traduceri, adaptări şi prelucrări. Tendinţa generală constînd în transpunerea cel puţin relativ exactă a unor opere dintr-o limbă în alta, se înţelege că adaptările şi prelucrările, în măsura în care sînt deformări ale valorilor originale, cad pe plan secundar. Traducăto- r ; rii au fost însă totdeauna ispitiţi să augmenteze con- ! tribuţia lor creatoare prin numeroase tipuri de adaptări. S-a încercat astfel francizarea lui Homer şi a eroilor săi, costumaţi după moda clasică franceză a secolului 1 '' al XVIII-lea şi transformaţi în aristocraţi de curte. Tendinţa n-a lipsit nici literaturii noastre, şi exemplul lui G. Murnu ne stă la îndemînă. Se ştie că reputatul traducător a cultivat o anume apropiere a lumii homerice de mediul nostru, sugerînd analogii de moravuri şi utilizînd arhaisme şi regionalisme româneşti. Nu altfel, şi încă mult mai accentuat, pe linie lingvistică, a pro- • cedat Romulus Vulpescu transpunînd în graiul româ- Inesc de acum cîteva secole pe Villon şi înlocuind, în î parte, atmosfera Renaşterii franceze cu cea de la noi. î Mai deformantă a fost, mai departe, tendinţa pre- I lucrărilor, numeroase în toate epocile moderne, din Re-t naştere şi pînă azi. Decameronul, Don Quijote, romanele picareşti, poveştile fraţilor Grimm sau ale lui Ander-sen, cărţile populare au cunoscut variante multiple tot mai depărtate de textul original. La noi, spre a cita numai un exemplu mai expresiv, transpunerile lui |.ţ Tudor Arghezi din Krîlov sau La Fontaine au fost re-; , simţite ca prelucrări fundamentale, reflectând —■ în mare parte — pe autorul român. Este, prin urmare, evident că atît adaptarea cît şi prelucrarea au funcţii deformante şi că ele reprezintă, mai mult decît s-ar crede, punctul de vedere al receptorului, nu al emiţătorului, deşi — pentru consideraţiile noastre de aci — acesta din l 3jt urmă ne interesează. ţ Cu toate abaterile spre adaptări şi prelucrări, tra- 1 ducerile s-au menţinut totuşi pe primul plan încă din jf secolul al XVIII-lea şi s-au multiplicat sensibil începînd ' y din epoca romantică şi pînă astăzi. Frecvenţa şi via lor 1 circulaţie au înlesnit considerabil relaţiile dintre litera-ţ jj turile naţionale. Mai ales începînd din secolul al XIX-" ff lea, difuziunea s-a înteţit în mod vădit, şi putem cita cel v puţin, cazul nostru însuşi, referindu-ne la traducerile din perioada dintre 1780—1860, studiate statistic de către 118 119 Paul Cornea2. Se arată acolo că, în epoca citată, s-au putut înregistra nu mai puţin de 679 de traduceri în 935 de volume, numărul traducătorilor fiind respectabil şi anume 301 identificaţi. Din limba franceză s-a tradus cel mai mult — 385 de titluri, din germană — 83, din engleză — 56, din greacă — 44 etc. în fruntea traducătorilor se aşază Heliade, cu 21 de titluri. Să mai reamintim că acelaşi a iniţiat acea bibliotecă de literatură universală pe care am mai citat-o, menită a umple un gol profund resimţit al istoriei noastre culturale. E interesant de observat, mai departe, că reacţiunea lui Kogălniceanu împotriva traducerilor n-a dăunat curentului şi că el însuşi a continuat-o atît de evidentă se dovedea necesitatea ei. într-adevăr, în perioada de după Dacia literară dintre 1850—1860, vor apărea tot atîtea titluri cîte s-au ivit în cei 70 de ani anteriori, între 1780—1850. Opera traducerilor n-a încetat, fireşte, nici după epoca romantică, şi cunoaştem, în zilele noastre, un avînt în continuă creştere, aşa cum îl găsim înregistrat în Index translatorium, repertoriul internaţional al traducerilor, editat de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură. Catalogul cu nr. 18, din 1965, de pildă, cuprinde 31 196 de traduceri publicate în 70 de ţări, pe specialităţi. Sectorul literar inventariază 2 059 de transpuneri în U.R.S.S., 2 010 în Germania, 1 228 în Olanda, 967 în Suedia, 880 în Franţa, 578 în S.U.A., 410 în Japonia ; România numără 359 de titluri. Trebuie adăugat că s-a constituit, mai de mult, o Federaţie internaţională a traducătorilor (F.I.T.), care editează, din septembrie 1955, o revistă bilingvă (în franceză şi engleză), consacrată în special traducerilor şi care poartă titlul semnificativ de Babei. Ea se ocupă de problemele ştiinţifice şi tehnice ale traducerilor, dar şi de soarta traducătorilor din diferite ţări şi de condiţiile lor profesionale de muncă. 2 P. Cornea, Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XlX-lea, din voi. De la Alexandrescu la Eminescu, Bucureşti, EJP.L., 1966. 120 Fireşte, traducerile nu sînt de acelaşi tip, şi trebuie, mai întîi, deosebite cele care purced direct din limba originară şi cele care pleacă de la limbi intermediare. Acestea din urmă sînt destul de numeroase, limbile mai des utilizate fiind mai ales franceza, apoi germana şi mai recent engleza. Scrierile italiene şi spaniole erau transpuse prin intermediul limbii franceze, în timp ce operele engleze, prin limba germană în Ungaria şi Serbia, prin limba franceză, la noi, după cum ne arata statistica mai sus-citată. Limba franceză a fost, de altfel, până în trecutul apropiat, intermediarul cel mai frecvent dintre literaturile din Nordul şi Sudul Europei. E apoi necesar să distingem, mai departe, între traducerile din proză şi cele din poezie din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale. După cum se ştie, funcţiunea cuvîntului e relativ deosebită in poezie faţă de proză. în cea din urmă, accentul cade pe conţinut şi uneori pe ritmul frazei, în timp ce ân poezie e vorba de structura generală şi integrală a stilului, de funcţia cuvîntului în contextul semantic, dar şi muzical, al melodiei frazei. De aci, desigur, dificultăţile mai mari pe care le întîmpină transpunerea poeziei. în orice caz, atît traducerea prozei cît şi cea a poeziei se cere a fi integrală şi organică, îndepărtîndu-se cu totul concepţia după care conţinutul unei opere, fie în proză, fie în poezie, urmează numai a fi Înveşmântat într-o limbă sau alta. După cum observam, în lumina relaţiilor internaţionale, ne interesează — în gradul cel mai înalt — fidelitatea, în limitele posibilului, faţă de textul originar. Istoria traducerilor a înregistrat într-adevăr, deformări care au dăunat sensibil cunoaşterii exacte a literaturilor străine. Asupra acestora trebuie — prin urmare — să insistăm. Distingem, mai întîi, deformările ce se datoresc nerespectării integralităţii textelor originare. Cu cît ne înapoiem în trecut, spre secolul al XVIII-lea cu atît transpunerile sînt mai puţin complete. La sfîrşitul acestui veac, şi chiar mai tîrziu, de pildă, traducerile franceze suprimau din Werther cel puţin cele 12 pagini cuprinzând fragmentele din Ossian, iar Clarissa lui 121 Richardson apărea în Franţa cu multe eliminări. Mai târziu, 11 trionfo della morte (Triumful morţii) al lui D'Annunzio apărea cu suprimarea paginilor legate de influenţa lui Nietzsehe asupra autorului italian. La noi, pot fi citate, în acest domeniu, intervenţiile în texte ale lui Heliade, mărturisite de el însuşi, cu privire la Eugene Sue. Să mai amintim mutilarea romanelor ruseşti şi a celor engleze în perioada dintre cele două războaie. Se înţelege de la sine că respectarea integralităţii textelor e o condiţie elementară a transpunerii unor scrieri dintr-o limbă în alta. Şi mai grave sînt, apoi, infidelităţile legate de conţinutul şi forma operelor traduse, chiar dacă s-ar respecta integralitatea lor. După unele păreri, ca cele ale cercetătorului sovietic F. M. Dostoievski3, unele limbi ar fi mai puţin accesibile decât altele în ce priveşte traducerile. Se susţine astfel că, în timp ce limba franceză şi alte limbi n-au putut cuprinde adecvat pe clasicii ruşi, limba rusă ar fi mai accesibilă şi ar îmbrăţişa mai larg pe scriitorii străini, inclusiv pe cei englezi. într-o recentă discuţie la Revue d-esthetique, raportată de curînd 4, se vorbea de «dificultăţile metafizice» ale traducerii lui Shakespeare în franceză, constatîndu-se o «divergenţă profundă a tendinţelor ontologice ale limbii engleze faţă de cea franceză». în timp ce engleza ar fi îndreptată spre aspecte concrete, singulare, individuale, fiind totuşi înconjurată de un sugestiv halo poetic, franceza ar cristaliza mai adecvat aspectele esenţiale, generale, raţionale, conceptuale, mai puţin poetice, de unde transpunerea mai dificilă în franceză a lui Shakespeare. Nu credem însă că astfel de opinii sînt integral întemeiate. Fireşte, traducerile sînt sprijinite de înrudirile dintre limbi şi îngreuiate de apartenenţa lor la unele familii lingvistice depărtate între ele, dar se poate susţine că, principial, orice limbă posedă capacitatea inte- 3 în culegerea de studii Scriitori ruşi despre traducerile din secolele XVIII—XX, 1960, studiul Specificul naţional al literaturii ruse şi problema traductibilităţii. 4 Rev. cit., 1968, nr. 1. 1 grală a traducerii întrucît fiecare exprimă, în fond, j 1: aceeaşi structură a spiritualităţii şi umanităţii. ■ |■ Cele mai numeroase deformări purced, după cum Im se ştie, din necunoaşterea limbilor respective sau a I unora dintre ele, în ce priveşte gramatica, dar mai • I ales spiritul lor intern. De asemenea, unele deformări I ii se datoresc concepţiilor filozofice ale traducătorului res-f ff pectiv. Aşa, de exemplu, scriitorul creştin Young a devenit, în refracţie franceză, deist, iar Ossian — trubadur, în timp ce Shakespeare, Goethe şi Ossian au fost prezentaţi de romantici ca poeţi de sensibilitate exal-I , tată la maximum. O deformare tipică, de caracter anec-^ dotic, e adesea citată, de pildă, din cuprinsul dramei a 2 Othello. E vorba anume de batista de mătase a Desde-f f monei, care înainte de a fi tradusă ca atare de roman-, * ticii francezi, era prezentată ca brăţară, eşarfă, diademă sau agrafă, spre a menaja spiritul decent al aristocra-j | ţiei timpului. | ţ Fidelitatea traducerii depinde şi de tipul operei l l care se transpune. Evident că scrierile clasice sînt mai uşor de transferat într-o altă limbă, accentul căzînd pe conţinutul de idei şi sentimente. Tipul romantic şi for- ■ n- mele sale de mai tîrziu ca cel simbolist, solicită efor-; * turi mai susţinute şi întâmpină pierderi mai grave. Cu toate aceste dificultăţi, şi împotriva deformărilor de tot felul, arta traducerii s-^a perfecţionat în mod -; vădit în ultima vreme, în măsura în care traducătorii i - înţeleg să-şi comprime personalitatea şi să respecte textele originare. Li se cere un efort spre obiectivitate şi o virtuozitate artistică ce a lipsit unora dintre ei. E, ; desigur, aci cazul să cităm cîteva traduceri reputate, care nu s-au depărtat prea mult de modelele lor. Iată, dintre acestea, Vieţile paralele ale lui Plutarch, transpuse magistral de Jacques Amyot încă din 1599, o adevărată capodoperă, după cum spun toţi istoricii literari, «un monument al limbii franceze», totodată ; iată traducerile lui Shakespeare — şaptesprezece drame — realizate de August Wilhelm Schlegel şi terminate sub conducerea lui Tieck, iată atît de izbutitele traduceri din greceşte ale lui Leconte de Lisle. Referindu-ne la literatura noastră, să cităm oîţiva dintre traducătorii de 122 123 seamă contemporani. Iată-1 pe Al. Al. Philippide trans-punînd pe Schiller sau Goethe, pe Tudor Vianu traducând, de asemenea, pe Goethe, pe Cezar Petrescu transpunându-l, la rîndu-i, pe Şolohov, pe G. Lesnea tradueînd pe Puşkin şi Lermontov, spre a nu pomeni decât pe unii dintre ei. Oricît de exacte şi de expresive ar fi aceste remarcabile traduceri, ele cuprind, desigur, fatale devieri din punctul de vedere al fidelităţii faţă de factorul emiţător, în linii mari şi esenţiale, ele servesc totuşi ţelul circulaţiei valorilor internaţionale, care ne preocupă aci. E lo-cul să observăm, cel puţin în treacăt, că se încearcă tot mai mult utilizarea maşinilor electronice şi în domeniul traducerilor, şi că, în ultimii douăzeci de ani, s-au făcut progrese remarcabile. Vor ajunge ele să promoveze şi valoarea artistică a traducerilor ? Iată o întrebare ce strecoară evidente îndoieli. Traducerile rămîn, desigur, mai departe, un mijloc de bază al circulaţiei valorilor literare, cu toate insuficienţele şi limitele lor. Adăugîndu-le prefeţele sau introducerile ce lămuresc prin expuneri critice şi comentarii pe autorii traduşi, înregistrăm încă un factor al circulaţiei literare şi un izvor al cercetărilor comparatiste. Influenţele şi izvoarele Relaţiile dintre literaturi devin însă mai profunde şi mai intime prin influenţele pe care unele le exercită asupra altora sau pe care le primesc unele de la altele. Prin procese de acest fel se pătrunde pînă în miezul frământării creatoare însăşi, şi sîntem îndemnaţi, de aceea, să le acordăm o atenţie mai susţinută. Va fi vorba, aşadar, aci de influenţe şi izvoare, concepte care se află în corelaţie directă, o dată ce influenţele presupun optica emiţătorului avîndu-şi punctul de plecare în acesta, în timp ce izvoarele implică optica receptorului, avfînd\i-şi punctul de ajungere ân cel din urmă. Influenţele şi izvoarele sînt, deci, totdeodată, perspective deosebite, care deşi se referă la aceleaşi fenomene, nu | < pot fi, totuşi, confundate. Trebuie adăugat chiar că stu-I •-, diile privitoare la izvoare sînt mai dificile decît cele i t§ care au ca obiect influenţele, iar bibliografiile referi-j :ş toare la unele, nu lămuresc deplin pe celelalte. I ¥ Ne vom opri, mai întîi, la cercetarea influenţelor. 14- Ele alcătuiesc un capitol îndelung studiat în literatura I i' comparată, şi de aceea s-a produs şi aci, ca şi în cazul 11|. tematologici, o reacţiune a saţietăţii. Nu se poate vorbi ! *' totuşi de eliminarea cercetării influenţelor din cîmpul i .,. comparatist atît pentru motivul că astfel de studii n-au l fost, nici pe departe, epuizate în cadrul diferitelor literaturi cît şi dată fiind importanţa lor în raport cu problemele originalităţii fiecărei literaturi în parte. ,* ţ- Faţă de complexitatea domeniului, o clasificare r |i oricît de aproximativă se impune ca necesară. Nu nă-\- zuim, desigur, spre una exhaustivă, ci vom determina | p numai, cu titlu ilustrativ, ca de obicei, cîteva tipuri | l fundamentale ale influenţelor. Cel dintîi criteriu care trebuie luat în considerare i * ne pare cel al volumului, distingînd şi aici, ca şi în alte ■ ■» sectoare, între influenţele individuale şi cele colective. , în cadrul primelor, ne întîmpină autori care influen-I ţează pe alţii străini, fie pe plan strict individual ca, « |j de exemplu, Moliere pe danezul Holberg (studiu între-I f* prins, încă din 1865, de către A. Lagrelle), fie trecînd .1 de la planul individual spre cel colectiv ca în studiile I | Goethe en France (lucrare de mai multe ori citată aci I : a lui F. Baldensperger, din 1904), sau Goethe en An-I * gleterre (lucrarea lui Jean-Marie Carre, din 1920). Mai complexe sînt influenţele ce se exercită pe planuri exclusiv colective, ca, de pildă, influenţa Revoluţiei Franci ceze asupra literaturii italiene (studiată de Paul Hazard, | 1910) sau influenţa franceză asupra spiritului public ' din România (lucrarea lui Pompiliu Eliade, 1898). Un alt criteriu al clasificării constă în numeroa-; sele aspecte ale fenomenelor transmise de la o litera-' * tură la alta, «materiile» despre care am vorbit detaliat & într-un capitol anterior. E vorba de tematică, de idei ■* şi sentimente, de genuri şi specii literare, de compoziţia operelor, de structurile lingvistice şi stilistice, de formele poeziei, de tehnică etc. Pentru fiecare din 124 125 acestea s-au întreprins sau pot fi întreprinse cercetări comparatiste speciale sub unghiul influenţelor. Unele exemple pe acest tărîm au şi fost cuprinse în capitolul citat. Aci revenim numai spre a marca, prin altele, diferitele categorii de studii, observînd totdeodată că punctul de vedere al influenţelor nu coincide cu cel al palingenezei care urmăreşte, de exemplu, evoluţia unei teme de-a lungul veacurilor, putînd constata sau nu relaţii directe între materiile a două opere. Cu alte cuvinte, aceeaşi temă poate fi descrisă în evoluţia ei multiseculară fără ca să ne întîmpine, în mod obligatoriu, raporturile eventuale de influenţă. De acea, structurile literare ne apar aci, sub o perspectivă specifică. Enumerăm cîteva ilustraţii în cadrul tematicii : străvechiul motiv al lui «Amfitrion», de pildă, purcede, după cum se ştie, din Plaut şi trece prin numeroase variante în cuprinsul literaturii universale. Dacă alăturăm piesa lui Plaut de cea a lui Luis de Camoes din secolul al XVI-lea, fenomenul influenţei devine aci izbitor, în domeniul ideilor apoi, răsfrîngerea filozofiei idealiste germane, a lui Hegel sau Schopenhauer, asupra operei lui Eminescu a fost explicitată de la Maio-rescu la studiile lui Tudor Vianu şi pînă la cele ale lui Liviu Rusu. Nu mai puţin vădită s-a dovedit înrîu-rirea sentimentalismului şi tendinţei apostolice a lui Rousseau asupra lui Lev Tolstoi, de pildă. în ce priveşte drama romantică franceză, ea a influenţat întreg teatrul european, la noi pe un Alecsandri sau Davila. Compoziţia romanului «monumental» al lui Lev Tolstoi n-a înrîurit ea toată Europa, pînă în vremea noastră ? Exemple de acest fel pot fi uşor citate şi din domeniul lexicului şi al stilisticii comparate sau din cel al versificaţiei ca în cazul înrîuririi alexandrinului antic sau francez asupra poeziei diferitelor naţiuni ca şi, de asemeni, din câmpul tehnicii, urmărindu-se, bunăoară, influenţa monologului interior asupra romanului contemporan. O categorie distinctă cuprinde influenţa exercitată de mari personalităţi literare asupra unui curent sau a unei perioade a unei literaturi străine, aşa cum s-a întîmplat cu Voltaire sau Rousseau, cu Goethe sau Schiller, cu Byron sau Hugo etc. Nu e vorba aci numai de înrîurirea operei literare a acestora, ci şi de cea i a vieţii lor spirituale în ansamblul ei, de atitudinile lor ţ ideologice şi politice, de concepţiile lor filozofice, de f ;■ formele umanismului lor. Să cităm, de pildă, pe Goethe, { care vorbea despre suveranitatea lui Voltaire asupra Iîntregii lumi intelectuale şi asupra tinereţii lui însuşi şi a cărui influenţă îi provoca o rezistenţă dintre cele mai aprige, spre a-şi recâştiga independenţa. Despre •! acelaşi Voltaire, Hugo observa — la rîndu-i — că prin el se 'defineşte întreg secolul al XVIII-lea, cu fiziono-mia-i istorică şi literară, deopotrivă. Să trecem însă la problemele interne propriu-zise t ale influenţei. După cum se ştie, cuvîntul închide în { î sine o străveche origine astrologică şi desemnează^ o acţiune ce se exercită de la un fenomen la celălalt, îndelung, continuu şi uneori pe nesimţite, cuprinzînd nu mai puţin aspecte de mister. Noţiunea a evoluat însă, i .- şi vechile ei însuşiri în ce priveşte durata şi stăruinţa variază de la caz ia caz, influenţa putîndu-se manifesta şi fulgerător, spontan, urmată fiind, apoi, de stingere. Un anume mister o învăluie totuşi încă, fiindcă — de multe ori — încercările de motivare nu sînt convingătoare. Cercetarea influenţelor rămîne una din întreprinderile cele mai delicate, căreia nu i se poate recomanda destulă prudenţă. Problema cuprinde numeroase forme, de la imitaţia totală şi conştientă, care se identifică cu plagiatul şi pînă la constatarea unor incitaţii mai mult sau mai puţin stimulatorii. Sînt cercetători, ca, de exemplu, Wellek, pentru care studiul influenţelor s-ar X reduce doar la o vânătoare vană, ce nu merită prea accentuate eforturi. Nimeni nu contestă totuşi, în fond, - necesitatea studiului influenţelor şi nici nu pledează pentru încetinirea lor. Pentru unii, influenţa alcătuieşte un factor ho- j tărîtor al creaţiei, chiar un determinant exclusiv al ei. Concepţia apare mai ales în cadrul literaturilor mai : tinere, conştiente de numeroasele împrumuturi pe care au trebuit să le ceară. Se identifică aci uneori un fel de sclavaj sau colonialism, despre care se vorbeşte şi 126 127 în literatură în ultimul timp. Faptul s-a produs şi la noi, şi el e străveziu în studiile de ansamblu ale lui Pompiliu Eliade sau în cele mai amănunţite ale lui N. I. Apostolescu cu privire la influenţa franceză. Şi pentru Eugen Lovinescu, de exemplu, «primele traduceri şi tipărituri în româneşte, formarea limbii literare, ba chiar şi crearea istoriografiei naţionale şi a adevăratei literaturi române» se datoreşte influenţei apusene. 1 N. I. Apostolescu insistă asupra fenomenului îndelung, aglomerînd modele pentru mai toate operele noastre. Pentru el, după cum am mai arătat, Cîntarea României e «o poemă alcătuită după Chateaubriand, Byron, Lamennais, Michelet şi Biblie, într-o limbă românească datorită geniului lui Bălcescu».2 După cum se vede, originalitatea acestei scrieri ar consta doar în limba naţională în care a fost turnată. Se înţelege că astfel de concepţii nu mai pot fi acceptate. 0 atitudine opusă aparţine acelora după care influenţa nu înseamnă nimic, sau aproape nimic. Am citat mai sus opinia lui Wellek, pe care o detaliem acum. Pentru el, opera literară fiind o structură stratificată de semne şi sensuri care se deosebesc radical de procesele mentale din momentul în care scriitorul compune, problemele privind influenţele care eventual i-au format spiritul nu au nici o semnificaţie ce ar merita vreo atenţie susţinută. Se iveşte aci opoziţia dintre şcoala structurală americană şi cea istorică franceză. Exprimîndu-şi părerile cu privire la această situaţie, Marcel Bataillon, comentînd unele comunicări de la Congresul din Chapel Hill, observă — cu drept cuvânt — că tradiţia filologiei clasice apărută în Renaştere solicită o colaborare a tuturor punctelor de vedere, prin urmare deopotrivă a celor istorice ca şi a celor structuraliste sau estetice. Influenţele nu vor putea fi 1 E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, I, p. 16. 2 N. I. Apostolescu, L'influence des romantiques francais sur la poesie roumaine, p. 5. > , nici ele neglijate, ca unele ce se integrează tradiţional perspectivei istorice. 3 , Istoricul literaturii engleze L. Cazamian acordase, de asemenea, mai înainte, o însemnătate redusă influ-f enţelor. Pentru el, similitudinile dintre civilizaţii, cul- i i* turi şi literaturi, trebuie explicate printr-o «lege internă» a dezvoltării lor spontane, a analogiilor crescânde privind condiţiile istorice. Influenţele propriu-zise de la un fenomen la altul n-ar constitui decît «o parte minimă şi superficială» a acestor procese. s Observaţia psihologică, concretizată şi în părerile I lui Baldensperger şi bazată pe mărturiile scriitorilor, recunoaşte însă, în influenţe, acţiunea prin care aceştia sînt treziţi la viaţă proprie şi prin care virtualităţile lor * x devin actualităţi. Adevărata funcţie a influenţei rămîne, f prin urmare, cea creatoare. I î E locul, fireşte, să amintim aci teoria pe care 1 1 Lucian Blaga o expune în Spaţiul mioritic (1936) cu r • privire la «influenţele modelatoare şi catalizatoare». I Ocupîndu-se de înrîuririle străine asupra literaturii J române, Blaga deosebeşte stilul culturii franceze de cel | german. Primul s-ar considera model indiscutabil care | - se cere imitat, «ca lege şi arhetip». «Fii cum sînt eu», I « ar exclama francezul, în timp ce germanul ar spune : | ţ£ «fii tu însuţi». Pe de o parte, deci, o tendinţă clasici-!# zantă modelatoare, pe de alta, una romantică, indivi-ţ (. dualizatoare, denumită, cu un termen chimic, «catali-! zatoare». S-ar distinge, ca atare, două linii inductive, * ţţ una franceză — cu Alecsandri, Bolintineanu, Ma- . cedonski — şi o alta germană — cu Maiorescu, Emi-nescu, Coşbuc. Se mai adaugă că ar exista şi genuri de I. influenţare mixtă. I Teoria lui Blaga e perfect legitimă sub aspectul f formulării generale. Clasificarea lui dihotomică — influenţa imitativă şi cea catalizatoare — se poate susţine ca fiind reală. A fost, de altfel, expusă şi de curînd, ţ : utilizîndu-se chiar termenul de «catalizator», de către m l .\ _ 3 NouveUe jeunesse de la philologle ă Chapel HiU (Noua \ tinereţe o filologiei la Chapel HUI), Revue de litterature com- f paree, 1961, atprdlie-iunie. 128 *9 — Principii de literatură 129 Pichois şi Rousseau în de mai multe ori citata lor 1 crare 4. Ceea ce rămîne totuşi discutabil e aplicarea > la înrîurirea literaturii franceze sau germane asupr literaturii române. Defectul constă în generalizar fiindcă, evident, nu întreg stilul francez e modelat şi nici cel german, fără excepţie, creator. Oare scriitc citaţi pe linia influenţei franceze — Alexandrei , Bolintineanu, Alecsandri sau Macedonski — sînt totul lipsiţi de originalitate şi opera lor s-ar put reduce la imitarea unor anume modele franceze ? , de altă parte, pe linia inductivă germană — Maiores Eminescu, Coşbuc — nu pot fi identificate şi aspe imitative, despre care, de altfel, s-a vorbit pe larg ( în cazul lui Maiorescu sau Coşbuc) ? Realitatea, concre în toate istoriile literare, pledează pentru ceea ce Blag a numit «genuri mixte de influenţare». 5 Există totuşi şi cazuri liminare, care ilustrea: încă o dată dificultatea problemei. Unul dintre acest e cazul lui Baudelaire, acuzat că l-ar fi imitat pe P pe care, de altfel, 1-a şi tradus. Baudelaire ne spu > pur şi simplu, că atunci cînd a deschis pentru pri; oară una din cărţile scriitorului american, a descope: «cu spaimă şi satisfacţie», nu numai subiectele visate el, dar chiar şi fraze compuse şi scrise de el însuşi douăzeci de ani mai înainte. înrudirile temperamental acea familie de spirite de care vorbea Sainte-Beuvt analogia momentelor istorice şi a atîtor factori impenetrabili operează, fără îndoială, cu astfel de prilejuri. Rămîne să expunem, în mod concret, metodologia cercetării influenţelor, înlăturînd unele procedee inadecvate, care n-au putut da, fireşte, rezultate pozitive. încercările de a reduce la minimum influenţele străine şi a scoate în relief numai aspectele autohtone nu s-a dovedit realistă. Aşa-numita teorie a «vasului închis» nu se mai poate susţine. Nici o literatură nu s-a putut izola de celelalte, şi relaţiile dintre ele fiind necesare, studiul influenţelor se aplică, în mod normal, urmînd a fi descrise în toată extensiunea lor şi în raport 4 Pichois et Rousseau, La litterature comparee, 1967, p. 81. 5 Op. cit, p. 266. 130 y. elementele naţionale, privite, de asemenea, sub jŞv-" dimensiunea lor reală. Lî tg Ceea ce ar trebui însă determinat cu grijă e ■S, Stingerea influenţelor de afinităţi sau paralelisme. Se |-Ţ :Hvpune aci o mare doză de prudenţă, care, fireşte, nu Wt : *ate fi definită teoretic. Dăm cîteva exemple. S-a -'^ezut' multă vreme, că diferitele forme ale barocului I merar din secolul al XVII-lea, ca gongorismul, marinis-£ * '"pl, euphuismul, preţiozitatea franceză, «stilul german * ' >flat», ar fi expresia unor înrîuriri. Cercetările ulte-j '.jare au infirmat însă constatarea şi au arătat că ne ' ,'jiăm aci, de fapt, în faţa unor paralelisme vădite. In « , r!f*rte, lucrurile nu stau altfel nici cu marile curente i •' ţjrterare, începînd cu Renaşterea şi pînă la diferitele ! forme ale realismului din secolul al XlX-lea sau al {' ''îX-lea. Este evident că toate acestea n-au putut fi yera exclusivă a procesului de influenţă, că — de i ' > ,tdă — Renaşterea italiană, mai timpurie decît cele-:jte manifestări ale curentului din alte ţări, n-a creat, ,frtn determinare hotărâtoare, Renaşterea franceză, ■ '■#niolă sau engleză. Factorii care au fost decisivi au fS -^buit să exprime, în primul rînd, condiţiile interne . e societăţilor respective. M > E necesar, mai departe, să înlăturăm unele pro-W tedee eronate, care apar cu prilejul studiului influenţe-\ iot. Ne referim, în primul rînd, la tendinţa cercetării "J mai vechi de a pune accentul pe focarul emiţător, pe capacitatea exclusivă a acestuia de a înrîuri. In reali-tate, aceasta nu se poate exercita decît în momentul maturizării condiţiilor de receptare, care se îndreaptă î — parcă, ele — spre factorul emiţător. Reamintim termenul expresiv cu care Tudor Vianu a caracterizat ,. metaforic această situaţie ca pe o «revoluţie coperni-ciană în studiile literare». E, prin urmare, limpede că studiul influenţelor trebuie adîncit dincolo de compararea filologică a textelor, spre cercetarea condiţiilor sociale generale în care ele se încadrează. Simpla lectură contaminatoare nu mai alcătuieşte un criteriu, climatul spiritual-social fiind factorul cu adevărat determinant. El şi explică, în acelaşi timp, aspectele specifice proprii răsfrângerii autohtone a influenţelor 131 străine şi reliefează, de asemeni, însemnătatea condiţiilor interne, a tradiţiilor naţionale cu prilejul acţiunii de adaptare a elementelor străine. O încercare ca cea a istoricului literar Giuseppe Petronio de a propune o altă concepţie despre influenţe n-a putut infirma opinia de mai sus. La Colocviul internaţional de civilizaţie, literaturi şi limbi romanice ţinut la Bucureşti în 1959, profesorul italian a susţinut că ideile se dislocă dintr-o ţară în alta prin simplă imitaţie, anticipînd chiar maturizarea condiţiilor interne ale factorului receptiv. S-a dat ca exemplu romantismul german, care ar fi înrîurit pe cel italian înaintea dezvoltării condiţiilor receptive interne. Ni se pare însă evident că ne aflăm, în astfel de cazuri, doar în faţa unor atingeri superficiale şi efemere a căror eficacitate reală nu se poate produce decît în momentul atracţiei factorului receptiv. Aşa s-a întîmplat la noi cu influenţa romantică, pe care am înregistrat-o mai întîi livresc şi superfluu în primele decenii ale secolului al XlX-lea, pentru a se produce apoi — spre jumătatea acestuia — viguroase condiţii receptive exprimate prin momentul politic, cultural şi literar din 1848. E necesar să mai atragem totuşi atenţia, concomitent cu adoptarea concepţiei ştiinţifice despre influenţă, asupra importanţei criteriului cronologic. Ignorarea lui ar putea duce la surprize neplăcute, cum s-a întîmplat în ipoteza perpetuată a vechilor manuale şcolare după care poezia Gefunăen a lui Goethe, creată posterior, ar fi înrîurit poezia lui Ienăchiţă Văcărescu, într-o grădină, care se închega, de fapt, dintr-un motiv folcloric foarte răspîndit. In sfîrşit, trebuie subliniat că studiul influenţelor nu urmăreşte numai propriul lor exerciţiu, sfera lor de extindere. Scopul lui final trebuie să devină determinarea originalităţii fenomenului literar, după ce s-a aplicat operaţia de reducere a înrîurilor şi a gradului lor de eficienţă. In ce priveşte cercetarea propriu-zisă, reducerea ei la studiul paralel şi formal al textelor pe baza succesiunii cronologice şi a similitudinilor exterioare nu mai poate satisface. Inrîurirea certă, dar limitată a lui Lamennais asupra Cintării României nu se datoreşte numai cunoaşterii textului scriitorului francez, ci şi atmosferei generale a timpului şi intenţiilor ideologice ale mişcării din 1848. Accentul se pune în mod vădit nu pe factorul emiţător, ci pe cel receptor, opinie care e astăzi generalizată atît în cadrul şcolii comparatiste franceze cît şi în câmpul marxist. | Referindu-ne acum la izvoare, vom reaminti că I optica cercetării se schimbă cu acest prilej abandonînd | pe emiţător pentru receptor. Ne întrebăm, de data ' aceasta, de unde vin diferitele aspecte ale fenomenului literar, care e originea lor, a tematicii, a ideilor şi sentimentelor, a compoziţiei, a stilului şi imaginilor etc. r S-a propus şi pentru acest sector al comparatis- I i mului, şi anume tot de către Paul van Tieghem, un termen special, cel de crenologie (de la grecescul { • Krene, care înseamnă «izvor»), dar ■— şi, de data î aceasta — fără succes. Domeniul rămîne însă un capitol i de seamă al literaturii comparate, şi încă unul, după f \. cum observam şi anterior, mai dificil decît cel al in-i fluenţelor. Ca şi în cazul acestora, cercetările de izvoare s-au dovedit frecvente şi abuzurile n-au pregetat să se | - ivească, ceea ce a şi determinat — la noi — apariţia f unei expresii ironice, ca cea de «izworism». Se reco-f mandă, de aceea, şi aci, ca şi în cazul problematicii I influenţelor, o cît mai susţinută prudenţă, i Studiul izvoarelor nu trebuie mărginit numai la ; cel al textelor scrise. Numeroase opere sînt incitate, în ' l- mod direct, de biografia scriitorilor, de natura sau împrejurările de viaţă în care au trăit. Sentimentul ( naturii a fost dezvoltat, îndeosebi, în epoca romantică, l ",, dar el se află preexistent şi cu alte prilejuri în istoria [ | literaturii universale de la Teocrit şi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cel puţin în mod sporadic. Eflorescenta mondială a pastelului nu a avut nevoie de izvoare livreşti, ci s-a produs — de multe ori — sub incitaţia directă a naturii, pe care uneori autobiogra-l ^ fiile sau biografiile scriitorilor o dezvăluie. Istoria lite-{ î rară citează, printre acestea, mai ales călătoriile scriito-■ - rilor, însemnate izvoare ale operei. Se cunosc evadările în spaţiu şi timp ale romanticilor şi importanţa lor ca 132 133 factori de creaţie. Italia, Grecia, Germania, Orientul, apropiat sau depărtat, apar mereu în scrierile acestora. Cîteva din impresiile de călătorie ale marilor scriitori au rămas celebre ca cele ale lui Goethe cu privire la Italia, ale D-nei de Stael referitoare la Germania, ale lui Theophile Gautier relative la Spania, Italia sau Rusia. Nu e vorba însă aci numai de originea unor subiecte, ci de înrâuriri de seamă asupra ansamblului scrierilor unui autor. Lucrarea lui Goethe Italienische f Reise (Călătorie în Italia), scrisă între 1816—1829, con- j semnează nu numai impresii şi amintiri pline de j vioiciune şi prospeţime pînă astăzi, ci determină ade- I vărate revelaţii, contactul cu arta clasică, integrarea ; în atmosfera spirituală a Romei şi Italiei, originea unor j idei care vor fructifica mai tîrziu în opera scriitorului, I ' ba chiar şi echilibrul sufletesc pe care 1-a dobîndit prin I • aceste izvoare. De asemenea, călătoria în America întreprinsă anterior de Chateaubriand, în 1791, ale cărui | -impresii au fost publicate aproape concomitent cu cele f ale lui Goethe, explică multe pagini din Les martyres [ , (Martirii), din Memoires d'outre tombe (Memorii de. dincolo de mormînt), din Atala sau Rene. Impresiile de călătorie adunate la noi de Dinicu Golescu, de I. Codru-Drăguşanu sau Grigore Alexandrescu cuprind observaţii şi notaţii care descoperă înrîuriri hotărîtoare asupra concepţiei despre viaţă şi cultură a scriitorilor respectivi. | 1 La călătorii se adaugă şi alte incitaţii, uneori cu f -totul neînsemnate şi întîmplătoare, o întîlnire surprin- \ zătoare, ca cea povestită romantic de Alecsandri în j Buchetiera din Florenţa, o simplă conversaţie oarecare, o amintire narată ocazional, ca — de atîtea ori — la Mihail Sadoveanu etc. Desigur, izvoarele scrise, venind uneori direct din literatura orală, interesează mai accentuat. Cercetarea lor presupune însă, după cum am arătat, pe lîngă ana- ; lize paralele minuţioase, şi luarea în considerare a biografiei scriitorilor comparaţi, precum şi a întregii am- " * bianţe în care aceştia au trăit şi creat. Studiul izvoarelor scrise ar putea avea ca obiect originile unei singure opere, şi cercetarea s-ar referi, în acest caz, la întreaga ei structură sau la anume aspecte particulare, cum a procedat, de pildă, Charles Drouhet cu analiza scrierilor lui Alecsandri sau, mai înainte, N. I. Apostolescu in amintita lucrare. De la ansamblu, grija comparatistului se extinde uneori pînă la izvoarele unui singur vers sau unei imagini izolate. Cu toate aceste prilejuri, atenţia şi prudenţa lui metodologică trebuie să rămână mereu treze, şi analiza de text coroborată cu numeroase alte informaţii din domeniile biografiei, cronologiei, istoriei culturale şi literare, în genere. Izvoarele s-ar putea referi, mai departe, la toate aspectele structurilor literare pe care le-am citat anterior. Subiectele operei lui Shakespeare sau Moliere, de pildă, au preocupat adesea pe cercetători. După cum am arătat, ele nu par prea numeroase, dar ceea ce le multiplică e combinaţia dintre ele şi frecventele lor varietăţi. O piesă atît de complicată ca Visul unei nopţi de vară adună atîtea izvoare din Plutarh, Apuleius, Chaucer, din cărţile despre vrăjitorii, din folclor, din mitologie etc, încît e adesea dificil să le identificăm separat; de asemenea, izvoarele subiectului lui Ham-let nu sînt mai puţin numeroase şi eterogene, ele tră-gîndu-se din Saxo Grammaticus prin Povestirile tragice ale lui F. De Belleforest, din Thomas Kyd, dintr-o dramă pierdută de la sfîrşitul secolului al XVI-lea etc. Complexul eseu al lui Odobescu Pseudokyneghetieos e, desigur, caracteristic prin multiplicitatea de izvoare care purced, deopotrivă, direct din impresiile incitate de natură şi viaţă ca şi din cele livreşti, din literatură şi istoria artelor. Studiile de izvoare se pot referi, apoi, la atmosfera generală care a contribuit la făurirea ansamblului operei unui scriitor. E vorba aci de lecturile sale străine, de biblioteca lui uneori descoperită şi studiată, de corespondenţa sa cu scriitorii altor literaturi etc. O lucrare ca cea a lui H. Tronchon 6 despre Ernest Renan a dezvăluit izvoarele sale orientale, pe cele greco-latine, pe cele franceze, germane, engleze şi italiene, etajate pe perioade şi pe anume momente din viaţa * Renan et l'etranger (Renan şi străinul), 1928. 134 135 scriitorului, de asemenea, studiile despre «cultura lui Eminescu», de exemplu, ca cele întreprinse de G. Că-linescu, şi alţii, privesc nu numai anume izvoare parţiale, ci şi climatul general al ansamblului. Imaginea străinului în diferite literaturi naţionale Studiul relaţiilor dintre literaturi, aşa cum l-am prezentat anterior, ca şi ale factorilor ce le înlesnesc şi le mijlocesc — cunoaşterea directă a limbilor străine, circulaţia cărţilor, a revistelor şi ziarelor de tot felul, activitatea cenaclurilor şi saloanelor, traducerile, adaptările şi prelucrările, influenţele şi izvoarele, în sfîrşit — acumulează numeroase materiale, prin utilizarea cărora se pot construi sinteze generale sau parţiale cu privire la imaginea popoarelor în diferite literaturi străine. Apare astfel o nouă problematică a comparatismului, în care mulţi au văzut o tendinţă de reînnoire a disciplinei şi au început a o practica, mai ales în Franţa, în ultimele două decenii. Se studiază, aşadar, «miturile naţionale» reflectate în diferite forme ale culturii, în politică, în istorie, în sociologie, în literatură şi artă etc. Desigur, reflectarea literaturii, care ne interesează aci, nu poate fi — prin natura lucrurilor — cea mai exactă, dar ea se impune prin expresivitate colorată şi prin vie capacitate propagandistică, vehiculînd — cu eficacitate — imaginea unei ţări în literatura alteia, sau altora. Exercitînd o viguroasă influenţă asupra altor literaturi, cea franceză s-a arătat — în acelaşi timp — receptivă şi interesată faţă de trăsăturile altor naţiuni şi le-a reflectat adesea în propria ei creaţie. îndeosebi începînd din secolul al XVIII-lea, spiritul francez şi-a îndreptat atenţia mai întîi asupra Angliei, apoi asupra Germaniei. «Mitul englez» a preocupat cu stăruinţă, de la Voltaire la Taine şi de la acesta pînă în zilele noastre. Au 136 m Hi interesat şi au fost elogiate instituţiile engleze, princi-°>" piile constituţionale, concepţiile filozofice empiriste, li-teratura începînd cu Shakespeare. într-o lucrare recentă 1(1962) a lui Pierre Reboul, intitulată Le mythe anglais ţdans la littemture franqaise sous la Restauration (Mitul englez în literatura franceză sub Restauraţie), se demon-y strează că opinia franceză despre Anglia s-a cristalizat mai ales între anii 1815—1830, descriind un portret cu % trăsături ca acestea : realismul, ipocrizia, sentimentul libertăţii, imperialismul etc. M. F. Guyard a completat, . mai departe, imaginea, referindu-se la romanul perioadei dintre 1914 şi 1940 şi urmărind transformările ima-, ginii franceze despre Anglia la scriitori ca Paul Bourget, _^ Aibel Hermant, Andre Maurois, Valery Larbaud, Paul Morand, L.F. Celine, într-o lucrare a sa din 1954. A fost -& studiată apoi şi «opinia franceză» despre Marea Britanie ': înainte şi pînă în secolul al XVII-lea de către Georges Ascoli, dar cercetarea — ca toate cele despre «opinii» — aparţine mai mult istoriei propriu-zise. «Mitul german» a preocupat, la rîndu-i, pe francezi cam de la jumătatea secolului al XVIII-lea, şi mai ales după apariţia lui Werther. Fireşte, factorul cel mai activ M al răsfrîngerii Germaniei în Franţa a fost — după cum J£ am mai arătat — cartea D-nei de Stael din 1813. Pînă la jumătatea secolului al XlX-lea, în Franţa s-a contu-|H rat o imagine a Germaniei văzută ca «republică a lite-1 r relor» cu sediul la Weimar. Abia de atunci înainte a Iînceput să-şi facă loc o altă imagine, pe care războiul din 1870 a cristalizat-o în felul cunoscut. Apăreau astfel , f două Germanii, aceea a culturii şi ştiinţei, şi aceea a lui t -a Bismarck şi caporalismului. Se iviră şi imagini indivi-I j~ duale ale diferiţilor scriitori ca cea a lui Renan, a lui | H Romain Rolland sau a lui Jules Romains-i H După Anglia şi Germania, spiritul francez a înce- 1 put să fie preocupat şi de alte ţări, de Italia şi Spania:, i % de pildă, despre care s-au redactat cercetări încă de la . începutul veacului nostru ca cea semnată de Urbain ', Mengin, L'Italie des romantiques (Italia romanticilor, | ţ 1902). I «Mitul rus», «american» etc. au fost prezentate îm I diferite teze şi lucrări, după 1940. Nu lipseşte nici imagi- I 137 1 nea românului în literatura franceză, şi asupra ei vom insista, fireşte, utilizînd studiul mai vechi, dar foarte sugestiv, al lui Charles Drouhet, publicat în Mercure de France 1. Cercetătorul întreprinde, după propria lui expresie, un fel de «excursie» de-a lungul literaturii franceze din secolul al XlX-lea şi al XX-lea, parcurgînd romane, nuvele şi piese de teatru cu «atingeri româneşti». El purcede de la unele melodrame din al patrulea deceniu al veacului trecut ca cea a lui Cuvelier şi Leopoldi intitulată L'armure ou le soldat moldave (Armura sau soldatul moldav, 1831), de la unele fiziologii în sensul lui Balzac, semnate de un Stanislav Bellanger (1840), de la contesa Dash, eroina unui roman erotic alături de unul din fiii lui Mihail Sturza în epoca Revoluţiei din 1848, şi se opreşte mai îndelung, cum era şi firesc, asupra lui Michelet, cel care a sprijinit — cu atîta avînt şi convingere — cauza luptătorilor români pentru libertate. Informaţiile istoricului francez asupra noastră aveau izvoare multiple : unele veneau direct de la exilaţii cu care el se afla în relaţii personale, altele de la prietenii Iui francezi care fuseseră în ţările române sau din lecturi pe baza lucrărilor lui Heliade şi Bălcescu, a traducerilor din poeziile populare iscălite de Voinescu etc. Din astfel de surse, Michelet a schiţat un portret al românului, care cuprinde — între altele — melancolia doinelor, dulceaţa moravurilor valahe, tandreţea, dragostea de natură, capacitatea de a răbda şi suferi, grija ospitalităţii, farmecul limbii etc. Recunoaştem aci unele tendinţe de idealizare, dar nu se pot contesta acele trăsături care sînt expresia vieţii noastre istorice. în ultimul deceniu al veacului trecut, şi apoi mai tîrziu, imaginea despre români în literatura franceză devine mai variată şi mai contradictorie, apar tot mai mult şi defecte. Românii se ivesc ca personaje secundare în opera unor scriitori ca Alphonse Daudet, Andre Theuriet chiar şi la Hippolyte Taine, care, în Voyage aux Pyrenees (Voiaj în Pirinei) din 1854, este atras, în salonul unui hotel, de bavardajul unei «dame moldave» ce-şi povesteşte peregrinările prin Europa şi dizertează despre civilizaţia turcilor şi ruşilor. 1 Rev. cit., 1924, nr. 1. [ ' Alături de calităţi recunoscute, ca ospitalitatea, cultul I trecutului, sentimentul de amiciţie, se ivesc şi înclinaşi ţiile spre lux, petreceri, aventuri, snobism etc. Astfel de •« aspecte se accentuează la anumiţi scriitori francezi din 1 ■!.; secolul al XX-lea, la un Marcel Prevost, la un Willy, la ' *\ Henri Bataille, la un Binet-Valmer, la care, de altfel, h trăsăturile amintite sînt atribuite unor personaje cu na-, ţionalitatea incertă mai curînd, aventurieri, seducători, *■ desfrînaţi etc. Cercetarea lui Drouhet se opreşte la «galeria de portrete ale românului în literatura franceză contemporană», observînd că multe dintre ele corespund realităţii, dar altele sînt alterate de personalitatea scriitorilor res-S pectivi. Se înţelege că «galeria» nu e completă nici pen-\ • tru trecut, că trebuie zugrăvită în continuare după data (studiului (1924), şi că, prin urmare, s-ar putea alcătui o •j| lucrare mai amplă cu această interesantă temă. E ' Dintre studiile cu privire la imaginea românilor în !* Franţa, trebuie citată şi lucrarea lui V. V. Haneş despre § Formarea opiniei franceze asupra României în secolul • al XlX-lea (1929). Cercetarea e de caracter dominant is-[ toric, nu specific literar, şi urmăreşte — începînd din al : ' doilea şi al treilea deceniu al secolului trecut — răsu- Î| netul problemei româneşti în Franţa. După 1840 — se » notează —, preocupările despre români sînt tot mai ac-* centuate şi informaţiile despre ei mai largi, datorită că-i „ lătorilor, literaţilor, oamenilor de ştiinţă şi diplomaţilor 1 francezi care au străbătut sau locuit în ţările româneşti, [ aşa cum au fost Vaillant, Regnault, Despres etc. Anul i 1848 constituie o culme a interesului francez pentru noi, prin incitarea, mai cu seamă, a emigraţiei româneşti de la Paris şi din alte părţi, a unor personalităţi ca I. Ghica, V. Alecsandri sau M. Kogălniceanu. f f Desigur, problema generală de care ne ocupăm tre- I * buie extinsă şi în direcţia contrarie, preocupîndu-se şi de imaginile străine cu privire la Franţa, aşa cum — de \ \ exemplu — Revue de psychologie des peuples a reţinut mai mult pe plan ştiinţific decît literar, imaginile ger- II mane, spaniole, engleze şi italiene despre Franţa. E notabilă aci o interesantă schiţă a profesorului Roger | Bauer de la Universitatea din Miiuchen despre Ima-I 138 139 ginea germanului în literatura franceză şi imaginea francezului în literatura germană, apărută la Fraternite mondiale. Studiul, concentrat în puţine imagini, descrie totuşi expresiv reflectările reciproce mai sus citate, creaţia mitului german la francezi la începutul secolului al XlX-lea, apoi a celui francez la germani, încadrîn-du-le în explicaţii de ordin politic, social şi cultural. Mai departe, rămîn de cercetat portretele tuturor ţărilor, unele despre altele, aşa cum se răsfrîng ele în literaturile respective. In această privinţă, nu e lipsit de interes un studiu referitor la imaginea străinilor în literatura română sau la cea a românilor în diferite literaturi străine. Relativ la cercetări ca cele de mai sus, se pot reţine unele constatări menite a sugera îndrumări pentru studiile viitoare. Mai întîi, trebuie observat că imaginile despre o ţară nu sînt, prin firea lucrurilor, unitare. Germania de la începutul secolului trecut nu poate fi numai patria lui Goethe, ci şi a altor scriitori ai epocii, după cum ea nu se reduce numai la Prusia sau Bavaria. Portretele variază apoi după epoci şi se situează pe galerii la niveluri deosebite, explicabile prin numeroşi factori de toate tipurile. Se înţelege că optica socială joacă un rol de frunte, ceea ce se exprimă prin cele «două Germanii», de care vorbeam mai sus, sau prin cele «două Franţe», despre care scria, la noi, M. Ralea. în sfîrşit, trebuie ţinut seama totdeauna de prezentarea subiectivă a scriitorilor, despre experienţa lor personală în ţara descrisă, de factorii politici care intervin totdeauna, de tradiţiile literare etc, în aşa fel, încît imaginile respective urmează a fi conturate cu supremă grijă şi prudenţă. II. Paralelismele După expunerea primei modalităţi a raporturilor internaţionale, a relaţiilor sau contactelor dintre literaturi, urmează să ne oprim asupra celei de a doua modalităţi, care cuprinde — după cum am arătat — parale- lismele fenomenelor aparţinînd unor arii lingvistice . sau istorice deosebite. Acest nou aspect al comparatismului s-a bucurat însă de o tratare mai sporadică ; , in raport cu studiul relaţiilor, al influenţelor şi izvoa-I .' relor. Abia în ultima vreme, cercetarea a început să se îndrepte mai insistent şi în această direcţie, şi faptul - a putut fi remarcat — cu claritate — la cel de al V-lea . Congres al Asociaţiei internaţionale de literatură comparată de la Belgrad, din 1967. Numeroase comunicări au fost dedicate unor astfel de fenomene, referindu-se, îndeosebi, la fizionomia internaţională a curentelor literare, la cea a umanismului Renaşterii, a romantismului, a diferitelor moduri ale realismului şi ale şcolilor de avangardă. S-a observat, totuşi, mai de mult, că există între literaturi asemănări, analogii, similitudini, corespondenţe, dintre care unele au fost pomenite şi de noi anterior, şi pentru care nu sînt valabile explicaţiile prin influenţe şi izvoare. Fenomenul trebuie, prin urmare, constatat ca atare, înregistrat şi analizat, ceea ce ne şi propunem în cele ce urmează. E necesar să remarcăm că, în timp ce relaţiile dintre literaturi sînt relativ mai uşor de interpretat, paralelismele ne apar '. mai dificile, pentru motivul că ele se împletesc adesea '* cu fenomene ce aparţin domeniului influenţelor şi , izvoarelor. Faptul se întîmplă, de exemplu, cu şcolile şi curentele literare care sînt deopotrivă expresia parale- ■ lismelor, dar şi a unor influenţe ce apar ca aspecte secundare ale celor dintîi, după cum vom avea prilejul să arătăm mai jos. în orice caz, distingerea paralelismelor . de relaţii directe dintre literaturi se impune în cadrul ţ oricărei cercetări comparatiste. H Originea paralelor aparţine, după cum se ştie, anti- * chitaţii, însemnînd atunci un foarte răspîndit exerciţiu retoric al şcolilor poetice şi filozofice. E meritul lui . - Plutarh (46—120 e.n.) de a fi ridicat procedeul la nive-*" Iul unui gen literar, prin renumita sa lucrare Vieţile gg| oamenilor iluştri sau Vieţile paralele. Scriitorul antic - alătură consecvent figura unui grec de cea a unui roman înşiruind 23 de perechi biografice, ca, de exemplu, Demonstene şi Cicero, Pericle şi Fabius Maximus, Ale- 140 141 xandru cel Mare şi Cezar, Alcibiade şi Coriolan etc. Paralelele lui Plutarh sînt cristalizate pe aceeaşi schemă narativ-istorică şi dezvăluie, pe rînd, asemănări şi deosebiri, încheindu-se totdeauna cu o apreciere de ansamblu asupra calităţilor morale ale celor doi eroi, raportaţi unul la celălalt. Din antichitate, genul a trecut, mai cu seamă, în domeniul literaturii franceze, care ne citează pagini memorabile, ca cele ale lui Bossuet din Oraisons fune-bres (Discursuri funebre), ale lui La Bruyere din Les caraeteres (Caracterele) sau ale lui Chateaubriand din Memoires d'outre tombe. Literatura noastră însăşi, poate cita astfel de paralele, ca, de exemplu, în opera lui Delavrancea. Toate acestea se încadrează însă în cuprinsul istoricului unui gen literar ale cărui origini rămîn antice şi a căror structură stăruie a fi cea retorică. Ele nu aparţin direct comparatismului ca ştiinţă, şi citarea lor aci e motivată doar de interesul istoric pe care-1 reprezintă şi de utilizarea metodei comparate ca atare. Se apropie însă de spiritul literaturii comparate renumita polemică dintre antici şi moderni, care s-a desfăşurat între 1683 şi 1719, susţinută de figuri ca Fontenelle, Perrault, Boileau şi pînă la abatele Dubos. Se confruntă aci, din punct de vedere literar, artistic şi ştiinţific, două mari epoci din istoria omenirii, dintre care una — cea antică — ameninţa să anihileze capacitatea progresivă a creaţiei moderne. Fontenelle susţinea, în 1688, în reputata sa Digression sur les anciens et les modernes (Digresiune asupra anticilor şi modernilor), că antichitatea reprezintă doar epoca infantilă a umanităţii, în timp ce evul modern, pe cea virilă. El profetiza că va veni o vreme cînd scrierile secolului lui Ludovic al XlV-lea vor fi preţuite la înălţimea celor antice. în acelaşi an, Charles Perrault se va alătura dezbaterii şi va scrie, la rîndu-i, o Parallele des anciens et des modernes (Paralelă între antici şi moderni), în care va aduce noi argumente susţinînd superioritatea celor din urmă. Poziţia contrarie, cea de apărare a antichităţii, va fi reprezentată încă din 1674 de Boileau, care va tinde totuşi, spre 1700, la o reconciliere aproxima- 142 tivă cu Perrault. Dezbaterea se va continua, într-o a ; doua fază, între 1711 şi 1719, şi ecourile ei nu se vor j Ipierde nici la jsfirşitul secolului al XVIII-lea, cînd Condorcet va participa şi el la dispută. De data aceasta, p, nu mai era vorba de un gen literar propriu-zis, ci de o *.: adevărată opoziţie de idei şi concepţii, de un paralelism pe bază de argumente, cu toată atmosfera de combati-' vitate ce învăluia discuţia. «Cearta dintre antici şi mo-; denii», fără a marca un moment tipic al comparatismu-: lui ştiinţific, ilustrează totuşi, neîndoios, tendinţa cer-■ cetărilor paralele şi subliniază unele similitudini dintre cele două mari epoci. în secolul trecut procedeul a început să decadă, şi ceea ce e şi mai caracteristic şi surprinzător, e faptul că, : în epoca începuturilor comparatismului, un cercetător ca Villemain privea cu scepticism metoda. El socotea că «scriitorul subtilizează pentru a explica diferenţele şi falsifică trăsăturile pentru a crea asemănări» — ceea ce, fireşte, se referă doar la o inadecvată mînuire a comparaţiei. Căderea în desuetudine a paralelei s-a ac-.i eentuat totuşi mai departe, şi dicţionarele şi enciclopediile contemporane o înregistrează cu scepticismul veacului trecut. în ultimii ani s-a simţit totuşi nevoia « reabilitării paralelei, şi un astfel de studiu a fost compus t de Leon Cellier, care a publicat în Revue de litterature 4 comparee un articol: Paradoxe sur le parallele (Para- 3 doxul paralelei) 1 care susţine — cu vigoare — că procedeul nu e deloc depăşit, că el merită a fi reluat, că nu 4 e artificial şi că decurge, de fapt, din natura lucrurilor I ''* însăşi. Această din urmă afirmaţie rămîne perfect vala-• r bilă. Paralelele şi paralelismul nu sînt procedee subiec- Itive ale spiritului nostru, ci există în realitate ca date obiective, pe care cercetarea e obligată să le recunoască, să le înregistreze şi să le explice ştiinţific. O explicitare a evidenţei paralelismelor poate fi uşor demonstrată prin citarea cazului curentelor şi şcolilor literare moderne. Nimeni n-ar avea posibilitatea explicării acestora exclusiv prin procesul influenţelor şi izvoarelor. Nimeni n-ar putea susţine, de pildă, aşa 1 Rev. cit., 1964. aar. 2. | 143 cum am arătat şi anterior, că Renaşterea, deşi a apărut mai întîi în Italia şi a fost un fenomen prin excelenţă italian, s-ar fi revărsat apoi peste toate ţările şi le-ar fi contaminat ca o epidemie universală. Cel puţin un fapt contrazice flagrant o astfel de teorie. Ne referim anume la variaţia datelor de apariţie şi dezvoltare a Renaşterii în diferite ţări, despre care am vorbit şi în altă parte a acestei lucrări. Curentul s-a ivit, după cum se ştie şi am mai arătat, mai întîi în Italia, încă din secolul al XlV-lea, reapare în Franţa şi Spania în secolul al XV-lea, în Anglia şi Germania, şi, mai tîrziu, în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, în această din urmă ţară sub forma specială a Reformei. In răsăritul Europei, de exemplu, la noi, fenomenele Renaşterii apar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea chiar, cu Şcoala ardeleană, reflectînd totodată toate ecourile luminismului. Dacă acest puternic curent european ar fi fost expresia contaminării prin influenţă, el s-ar fi produs concomitent în mai toate ţările sau la intervale scurte de timp, sub înrîurirea riguroasă a Italiei. Diferenţierile de date ilustrează însă tocmai fenomenul contrar, al independenţei diferitelor forme ale Renaşterii, a necesităţii apariţiei unor condiţii interne care să recepteze eventualele influenţe externe, a unei maturizări a spiritului propriu al fiecărui popor şi a determinantelor eco-nomico-sociale respective. Influenţele au putut ajuta, fără îndoială, dar ele alcătuiesc, în mod evident, un fenomen secundar, de caracter incitatoriu faţă de ivirea, la momentul oportun, a paralelismelor despre care vorbim. Cercetarea acestora trebuie însă amănunţită, de-terminîndu-se cel puţin cîteva din tipurile lor fundamentale. O primă categorie o alcătuieşte studiul paralelismelor, care se referă la multiplele aspecte ale structurilor literare, la tematică, la sentimente şi idei, la diferitele feţe ale formei, la stil, la imagini, la versificaţie etc. Despre paralelismele tematice am vorbit mai sus, cu prilejul descrierii domeniului literaturii comparate. 144 E de observat că numărul temelor nu e de loc nelimitat şi că, dimpotrivă, în teatru, Gozzi socotea că nu există decît 36 de situaţii tragice, Sehiller nu putea descoperi nici atîtea, Andre Maurois identifica în roman doar 12 teme de bază, la noi B. P. Hasdeu reducea pro-* totipurile basmelor la 28. Fireşte, e necesar să mai - adăugăm că nu e cazul să discutăm exactitatea sau I- inexactitatea acestor cifre, ci numai să reţinem caracterul limitat al temelor şi, prin urmare, să identificăm limpede prezenţa paralelismelor indiscutabile. în ce priveşte, mai departe, conţinutul sentimental al operelor, el poate dezvălui — la rîndu-i — cu uşu-I rinţă fenomenul de care ne ocupăm. Să ne amintim numai de faptul condensării sentimentelor în adevărate curente literare în secolul al XVIII-lea, de la , Ş Richardson la Rousseau şi Goethe, fapt de care s-a ocu-l pat Paul van Tieghem în mod special, într-un studiu al său din Revue de litterature comparee. 2 Ne întîm-pină aci paralelisme evidente, întărite, desigur, şi de « influenţe, dar cele dintîi dominînd. Paralelismele ideologice nu sînt mai puţin frecvente, şi, pentru a cita numai un exemplu, să reamin- Itim eminentele contribuţii ale lui Paul Hazard în acest domeniu. Cele două mari lucrări ale acestuia privind f . secolul luminilor descriu numeroase paralele de idei şi i concepţii în cadrul asaltului general împotriva «cre-i dinţelor tradiţionale» ale evului mediu. «Procesul creştinismului» nu e, în această epocă, expresia unei sin-4 gure ţări, ci critica are un caracter vădit universal. l: Voltaire, Lessing, Genovesi, Hagedorn etc. reprezentînd popoare diferite, susţin aceleaşi idei în aceeaşi epocă. I" . In Italia, Franţa, Germania şi Anglia apar — în aceeaşi L vreme — deismul, pasiunea pentru ştiinţele naturii, fi pentru dreptul natural, pentru o morală laică şi socială, '} se admiră pretutindeni Enciclopedia ca şi Constituţia I ţ engleză. I f Nu lipsesc — se înţelege — nici paralelismele din I 1 domeniul formei, şi ne vom opri, dintre acestea, doar f y asupra crizei intervenite în perioada dintre Renaştere I 2 Rev. cit, 1940, aprilie-iunie. 145 10 şi clasicism, exprimată prin diferitele aspecte ale barocului în cazul stilului literar, pomenite de noi şi altă dată mai sus, dar pe care le vom amănunţi acum. La începutul secolului al XVII-lea, apar, într-adevăr, aproape concomitent, cu o prelungire de durată în Franţa pînă la jumătatea veacului, o serie de şcoli literare cunoscute sub numele de euphuism — în Anglia, marinism — în Italia, gongorism — în Spania, preţiozitate — în Franţa, «stil umflat» —în Germania. Toate acestea se caracterizează prin pasiunea pentru idei subtile, dar artificiale, prin eleganţă rafinată, prin cizelarea excesivă a imaginilor, prin aglomerare de comparaţii, metafore şi hiperbole, antiteze, alegorii, simboluri •—■ cu alte cuvinte, asistăm la un accentuat cult al formei şi la o detaşare vădită şi insistentă de realităţi. E o perioadă oarecum alexandrină către care a evoluat Renaşterea anterioară. Deşi unele înrîuriri, mai ales cele care purced de la Giamba-ttista Marino, nu lipsesc, fiecare dintre şcolile amintite s-au ivit independent din condiţiile comune ale crizei Renaşterii şi ale evoluţiei sociale a epocii. Ele alcătuiesc o serie de paralelisme stilistice ce nu pot fi contestate. Fenomenul se repetă în cazul genurilor şi speciilor literare întrucît asistăm, în secolul al XÎX-lea, la dezvoltarea europeană a romanului, de pildă a celui romantic, realist sau naturalist deopotrivă sau a romanului cu tematică restrânsă, ca, de exemplu, cea ţărănească. Aceasta din urmă înfloreşte mai ales în perioada dintre 1840—1860 în Elveţia,'Franţa şi Germania, cu Jeremias Gotthelf, cu George Sand, cu" Gottfried Keller, cu George Eliot. E momentul în care ţărănimea, după ce dispăruse din literatură de la sfîrşitul evului mediu, reapare impusă de rolul ei social, tot mai însemnat în epoca burgheză. De altfel, ea începuse a fî descrisă chiar sub aspect revoluţionar, aşa cum ne-o dovedeşte De Coster în La legende de Ulenspiegel et de Lamme Goedzack au pays de Flandres et ailleurs (Legenda lui Ulenspiegel şi a lui Lamme Goedzack în Flandra şi aiurea, 1867), şi, mai înainte, Prosper Meri-mee, în piesa sa La Jacquerie, scenes feodales (Jacheric, scene feudale, 1828), sau Puşkin în Istoria răscoalei lui 146 Pugaciov (1833). în toate aceste lucrări paralelismul tematic se adaugă celui de gen, ţărănimea răsculîn-du-se — deopotrivă — în Ţările de Jos sau în Rusia :Ş împotriva presiunii tiranice a nobilimii. Studiul comparatist se aplică, mai departe, şi « altor tipuri de paralele, dintre care unele dintre cele 1§ mai expresive sînt cele caracterologice pe baze psihologice. E vorba de «înrudirile spirituale» dintre scrii-\ tori, de «afinităţile elective» ce-i leagă uneori, îndem-■ nînd spre închegarea acelor «familii de spirite» despre care vorbea Sainte-Beuve. Un exemplu de acest fel îl alcătuiesc asemănările psihologice şi de concepţii dintre Titu Maiorescu şi Goethe, cărora autorul acestei lucrări le-a dedicat, mai de mult, o cercetare. Punctul de plecare îl constituie mărturia din 1858 a lui Maiorescu în-> f' suşi, consemnată în însemnările zilnice : «Am găsit la Goethe, în istoria evoluţiei lui sufleteşti, unele trăsături care coincideau foarte mult cu mine, care uneori erau 1 scoase din sufletul meu» 3 sau, în acelaşi an, oprindu-se asupra corespondenţei lui Goethe, criticul român constată că anume trăsături ale acestuia «sînt adeverite de r mine şi asupra mea» 4. Paralelismul Maiorescu—Goethe dezvăluie mai întîi interesul insistent al scriitorului ' nostru cu privire la viaţa şi opera marelui clasic, pre-î ferinţele pentru anume lucrări ale acestuia, sînt înfăţi- * sate apoi, în studiul citat, aspectele sufleteşti care-i l leagă : nevoia de a se împărtăşi altora, respectul pentru ' individualitate în relaţiile sociale, consideraţia pentru ' unele atitudini morale, un anume evident egotism, tendinţele senzuale şi sentimentale, în sfîrşit, largul lor * umanism. Astfel de paralelisme apar, desigur, şi în alte numeroase cazuri şi interesul lor caracterologic e vădit |, atât pentru cunoaşterea mai adîncă a fiecăruia dintre : * termenii în raport cît şi pentru statornicirea unei * '■ baze psihologice comune. i Studiul comparatist se poate referi însă şi la para- lelisme mai complexe decît cele de tipul mai sus descris. : Anumite opere prezintă adesea similitudini tematice, 3 Op. cit., I, p. 92. 4 Idem, I, p. 97. 147 io* izvoare comune, elemente psihice analoge, condiţii politice de acelaşi fel, concepţii filozofice asemănătoare. Se încheagă, în acest caz, paralelisme pe planuri multiple şi cu ţesături complicate, ceea ce le creşte desigur interesul. O astfel de cercetare se datoreşte lui Tudor Vianu şi cuprinde reliefarea analogică a situaţiilor sociale, intelectuale şi morale care au generat două opere de seamă : Tragedia omului (1861) a lui Madâoh şi Memento mori (1871—1872) a lui Eminescu. Opera maghiară a apărut mai înainte cu un deceniu faţă de cea a lui Eminescu, eventual cel din urmă ar fi putut-o cunoaşte, o traducere germană a ei apărând încă din 1865, dar nu poate fi produsă dovada concretă a faptului. Rămîne atunci valabil doar paralelismul complex de care vorbeam, şi Tudor Vianu îl urmăreşte cu asiduitatea şi competenţa-i recunoscută. Cele două opere — ni se arată — sînt legate, mai întîi, prin tematica ce le e comună : succesiunea imperiilor lumii şi instabilitatea sorţii umane, de fapt un aspect al vechii fortuna labilis (soarta schimbătoare). Ele exprimă apoi stări sufleteşti asemănătoare, simpatia pentru Revoluţia din 1848, aversiunea împotriva reacţiunii timpului, pesimismul determinat de coordonatele epocii şi alimentat de Sehopenhauer, receptat organic în perioada dintre 1860—1870, filozofia romantică a istoriei ca bază ideologică etc. Iată suficiente aspecte care justifică paralelismul şi luminează, deopotrivă, pe Madâch şi pe Eminescu, fără a se pomeni vreodată de probleme de influenţe sau izvoare. Paralele sau «coincidenţe» de acest fel au fost identificate şi mai înainte de studiul de mai sus, şi anume între Eminescu şi Leopardi, mai precis, între Scrisoarea a II-a sau a IV-a şi L'inno ai patriarchi (Imnul patriarhilor), între Scrisoarea I şi Al Conte Carlo-Pepoli, între Ce e amorul şi II pensiero dominante (Gîndul dominant) etc. 5 Cele mai tipice şi complexe paralelisme sînt, după cum mai observam, cele pe care le statornicesc marile 5 Nicanor Rusu, Coincidenţe: Eminescu şi Leopardi în însemnări ieşene, 1939, nr. 10. curente şi şcoli literare începînd cu Renaşterea şi pînă în epoca noastră. O succintă privire asupra lor se impune, prin urmare. Se citează, de obicei, ca un punct de plecare, renumita lucrare a lui Georg Brandes, publicată în 1872 şi 1890, sub titlul Marile curente ale literaturii europene din secolul al XlX-lea, dar trebuie observat — de îndată — că nu optica paralelistă domină aci. Diferitele capitole ale operei — Literatura emigranţilor, Şcoala romantică în Germania, Naturalismul în Anglia, Şcoala romantică în Franţa, Tînăra Germanie —, ca şi permanenta raportare polemică la literatura daneză şi scandinavă accentuează mai mult aspectele individuale ale literaturilor particulare decît pe cele general-europene. I Comparatismul paralelist se dezvoltă însă în sens con-t trariu. Renaşterea îi apare astfel — şi cu drept cu-vînt —ca o mişcare care învăluie o bună parte a întregului nostru continent în perioada dintre secolul al XlV-lea şi al XVI-lea. Literatura medievală e, de acum, depăşită, întreruperea relaţiilor tradiţionale cu antichi-| tatea înlăturată şi o nouă lume apare, punând un accent ţt viguros pe cultivarea valorilor spirituale ale umani-M taţii. Mediul intelectual, social şi moral se modifică k fundamental. Invenţia imprimeriei, marile descoperiri m geografice, călătoriile frecvente ale scriitorilor şi artiş-Ş tilor, viitoarea evenimentelor politice răscolite de răz-jj boaie, ce devin şi factori ai difuzării literaturii şi artei, presiunea unei noi clase în formaţie şi devenire ra-i pidă — burghezia — sînt trăsături comune ţărilor din f Occident şi se extind pînă în Centrul Europei. Limba latină continuă a fi instrumentul expresiei culturale, dar se impun hotărâtor limbile moderne ale fiecărui ■, popor în parte. E — după cum se ştie — epoca uma-v niştilor adică a erudiţiei îndreptată spre antichitatea renăscută pentru nevoile noului ev. Caracterul monden 1 domină literatura şi artele, şi pretutindeni se recunosc fenomene de panestetism. Se pot considera, ca trăsături de bază ale întregii Renaşteri europene, o nouă tema-§ tică ce abandonează în genere poporul, erou al literaturii medievale anterioare, o tendinţă constantă spre cultivarea formei după modele antice, şi un anume 148 149 sentiment accentuat al stilului şi artei, chiar dacă se apropie de convenţional, în sfîrşit, reliefarea consecventă a aspectelor generale şi esenţiale ale lumii şi, pe deasupra tuturor, statornicirea marelui curent al umanismului. Toate aceste caractere se pot găsi pe tot întinsul Europei occidentale şi ele alcătuiesc un complex paralelist tipic, pe care influenţele reciproce dintre literaturi l-au consolidat doar. Ii urmează Renaşterii clasicismul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, o prelungire în fond a acesteia., dar fără a-i lipsi caractere distincte. In toate ţările, literaturile părăsesc — încetul cu încetul — structura lor aristocratică şi pătrund spre lumea burgheză. Obiectul general e, pretutindeni, omul văzut psihologic, dincolo de cadru, costume şi aspect fizic. Relaţiile cu antichitatea ca model se menţin şi peste limitele Renaşterii, şi preocuparea fundamentală devine cea morală, educarea omului în vederea desăvîrşirii lui etice. Un aer general de sănătate morală învăluie întreagă această literatură. Raţiunea e norma supremă, şi aplicarea ei la artă duce la gust, forma fină a acesteia. Totul devine clar şi distinct, inclusiv stilul, după modelul cartezian, genurile sînt radical separate şi regulile respectate cu fidelitate. Integrarea scriitorului în societate e obligatorie în cadrul monarhic al timpului. Tendinţa cosmopolită începută în a doua jumătate a secolului al XVII-lea se impune dominant, în veacul următor, în toate ţările. Influenţele nu lipsesc nici acum şi, după regenţa Italiei în epoca Renaşterii, urmează cea a Franţei, dar — şi de data aceasta — trăsăturile comune sugerează un'nou complex paralelist. Studii .ca cele ale lui Guy Michaud şi Philippe van Tieghem cu privire la romantism demonstrează că pînă la evoluţia spre acesta în secolul al XVIII-lea, literatura străbate drumuri frapant paralele, mai ales în cuprinsul literaturii germane şi engleze şi, ceva mai tîrziu, şi în cel al literaturii franceze. Etapele, temele şi caracterele preromantismului cunosc aceleaşi direcţii, în Germania, sentimentul naturii, lirismul şi imaginaţia, admiraţia pentru evul mediu, doctrina romantică încep a apărea de-a lungul întregului secol al XVIII-lea 150 şi pînă la «Sturm und Drang», la sfîrşitul acestuia. In Anglia, senzualismul, sentimentalismul şi individualismul, tendinţa imaginativă, întoarcerea spre evul mediu, teoria romantică însăşi, apar de asemenea înainte de secolul al XlX-lea. Unele reacţiuni împotriva clasicismului se ivesc şi în Franţa încă de la începutul secolului al XVIII-lea, ca ecouri ale disputei dintre antici şi moderni, sensibilitatea începe a fi cultivată de Fene-ion şi Marivaux, melancolia apare la Rousseau, şi se pregătesc astfel — printr-un alt paralelism — zorile romantismului. în punctul său de plecare, curentul dezvăluie similitudini izbitoare între literatura engleză şi cea germană. Paul van Tieghem, în reputatul său volum Le romantisme dans la litterature ewro pars pro toto, oglindeşte mai toate caracterele acesteia, V dar numai prin integrarea lor în harta comună a în-| tregii omeniri, se obţine portretul complet. Cu cît con-î tribuţiile naţionale sînt mai numeroase şi mai variate, cu atît tabloul general devine mai larg şi mai fidel. | Studiul relaţiilor directe cu toate formele lor, cel al f paralelismelor ca şi cel al structurilor particulare ale , literaturilor, îşi dăruie, fiecare, rezultatele cercetării lor * acestei mari opere sintetice. în portretul general al umanităţii pe care-1 zugrăveşte literatura comparată, îşi iau locul ce li se cuvine şi aşa-numitele «popoare mici» din punct de vedere numeric. însuşirile lor psihice ca şi capacitatea lor creatoare, nu mai e pusă azi la îndoială de nimeni şi locul lor în patrimoniul universal nu mai e contestat. Cultura şi literatura sînt opera calităţii distincte şi 178 17Q distinse, ci nu a cantităţilor mai mari sau mai mici. Se mai integrează aceluiaşi tablou universal nu mai puţin contribuţiile literaturilor dialectale, în măsura în care au depăşit caracterul lor regional prea îngust. Cine ar putea sărăci imaginea generală a unităţii eliminînd din cuprinsul ei pe Mistral, reprezentant al literaturii provensale, pe Reuter, al celei «platdeutsch», pe Porta, reprezentant al literaturii lombarde, sau pe Pascarella, al celei romane ? Această imagine generală a umanităţii e întărită de contribuţia repertoriului mondial al limbilor ca instrument al expresiei literar-artistice. Limbile de mare circulaţie vehiculează portretul de care vorbim într-un timp mai rapid : latina pentru Occident, limbile slave pentru Răsărit în epoca medievală, şi pînă tîrziu în secolul al XVIII-lea, limbile moderne : italiana în Renaştere, franceza în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, dar şi pînă astăzi, apoi germana şi engleza, în sfîrşit rusa, în secolul al XlX-lea şi pînă astăzi. Nu trebuie să trecem însă cu vederea şi faptul că, în ultima vreme, limba «popoarelor mici» începe a fi tot mai larg difuzată şi că interesează tot mai mult nu numai pe specialişti, ci şi pe oamenii de cultură generală, sprijinin-du-se astfel răspîndirea adecvată a valorilor literare mai puţin cunoscute. Utilitatea teoretică a literaturii comparate se extinde însă şi asupra cunoaşterii mai profunde a fenomenelor literare în genere şi asupra procesului evolutiv al acestora. Se obţin astfel, mai întîi, cunoştinţe mai vaste şi mai variate despre opere, autori, grupări, genuri, şcoli şi curente literare, cunoştinţe preluate de dincolo de aria naţională a fiecărei literaturi în parte. Este evident că cine doreşte să adîncească structura şi esenţa romanului ca specie nu se poate mărgini numai, de pildă, la romanul englez din secolul al XVIII-lea, adică numai la aspectele unei singure literaturi naţionale, ci trebuie să se îndrepte spre întreaga istorie a speciei din evul mediu şi pînă astăzi, şi aceasta e desigur internaţională. Cine doreşte să cunoască drama noastră romantică de la Hasdeu la Alecsandri, Davila şi pînă la Delavrancea, nu se poate limita între hotarele 180 naţionale ale acesteia, ci e nevoit să se adreseze negreşit şi dramei romantice franceze, care a precedat-o pe cea românească şi a influenţat-o în mod vădit. Se vor ridica, prin urmare, aci probleme de influenţe şi izvoare, sau chiar de paralelisme. Numeroase fenomene literare internaţionale vor solicita, mai departe, soluţii cu privire la cauzele comune care le-au generat, fie ele înrîuriri, fie paralelisme. Alături de condiţiile propriu-zis literare, în speţă, de tradiţii, vor trebui explicitate cauzele economice, politice şi sociale de tot felul, şi — în acest mod — se va lărgi considerabil cunoaşterea procesului literar în genere, dincolo de sfera lui naţională. Studiul relaţiilor directe dintre literaturi, cel dintîi capitol al comparatismului, va scoate apoi în relief acţiunile şi reacţiunile dintre fenomenele internaţionale, va îmbogăţi cercetarea psihologiei creaţiei însăşi, printr-o pătrundere mai intimă în procesul interior. Felul, de pildă, cum a fost asimilat Ia noi simbolismul în etapa Macedonski, apoi în cea a Vieţii noi şi, în sfîrşit, în perioada dintre cele două războaie, aduce lămuriri caracteristice cu privire la procesul literar al întregii epoci. In genere, comparatismul lărgeşte sensibil cunoaşterea complexităţii fenomenelor, evidenţiază rolul de emiţător al unor scriitori, urmărind iradiaţia operei lor în multiple direcţii internaţionale, ca, de exemplu, pe cea a lui Petrarca, Voltaire, Rousseau, Tolstoi sau Dostoievski, rolul de receptor prin explicitarea izvoarelor ce s-au revărsat asupră-le sau pe cel de intermediar între diferite literaturi, tot în cadrul cercetării relaţiilor dintre acestea. La cele de mai sus, se adaugă şi evidenta utilitate practică a disciplinei. Studiind relaţiile dintre literaturi şi observînd paralelismele dintre ele, se înlesneşte procesul spiritual de apropiere dintre popoare, de preţuire reciprocă, de înţelegere, de simpatie şi de solidaritate internaţională, se sprijină legăturile dintre naţiuni, se explicitează asemănările dintre ele, cu alte cuvinte, se mijloceşte marea unitate mondială. Să observăm însă, de îndată, că pe acest fundal comun apar — în mod 181 necesar — diferenţierile dintre literaturi şi că întregul tablou ilustrează vechiul principiu al unităţii în varietate. Diferitele capitole ale domeniului literaturii comparate contribuie, unele — ca cele dedicate relaţiilor şi paralelismelor — la reliefarea aspectelor comune dintre popoare, altele — ca cel dedicat structurilor particulare — diferenţierii dintre ele, dar cel din urmă devine, după cum se ştie, el însuşi unul din motivele ce leagă naţiunile între ele. Solidaritatea între popoare despre care vorbim, nu are însă nimic comun nici cu cosmopolitismul abstract, general şi supranaţional pe care l-ar putea sugera sentimentul unităţii, nici cu naţionalismul îngust şi şovin pe care l-ar putea sugera diferenţierea. E vorba, în fond, de o apropiere organică cu caracter spiritual, bazată pe raportul dialectic dintre general şi particular, şi, prin urmare, cu atît mai eficace. în orice caz, ideea izolării dintre naţiuni, prin accentuarea diferenţelor dintre ele, dispare cu totul. Atît din punct de vedere politic cît şi cultural şi literar propriu-zis, o astfel de atitudine solitară nu mai e cu putinţă. Prin comparatism, literaturile se conving de necesitatea contactelor dintre ele, îşi recunosc, cu mai multă luciditate, meritele şi deficienţele, devin — în fond — mai modeste, respingând exaltarea naţionalistă. Constatări ca cele de mai sus se răsfrîng de la sine asupra învăţămîntului, care obţine — prin literatura comparată — un cîmp de cunoştinţe mai larg atât cu privire la istoria literaturilor naţionale cît şi la literatura universală ca atare. Elevii şi studenţii îşi vor însuşi astfel cunoştinţe mai bogate, mai variate şi mai temeinice cu privire la procesul literar. De asemeni, relaţiile politice şi diplomatice n-au decât de câştigat prin faptul că literatura comparată le pune la dispoziţie materiale prin care cei care exercită astfel de funcţiuni pot cunoaşte, şi mai adecvat, popoarele cu care intră în contact, imaginile acestora reflectate în literatură, istoricul raporturilor spirituale din trecut, felul acţiunilor şi reacţiunilor diferitelor naţiuni, contribuţii care, coroborate cu informaţii de altă natură, sprijină — fără îndoială — misiunile de care am pomenit. Utilitatea disciplinei se vădeşte, mai departe, şi prin perspectivele ei, asupra cărora ne-am oprit, pe alocuri, doar incidental. Ne referim, mai întîi, la capacitatea de sinteză pe care o poate dezvolta literatura 1 comparată datorită naturii ei proprii, domeniilor şi me-î todelor ei. Depăşind preocupările literaturii naţionale, | noua disciplină — folosind materialele mai multor li-I teraturi — posedă virtualităţile sintezelor de tot felul: | sinteze privind temele şi motivele, ideile şi sentimen- * tele, concepţiile, genurile şi speciile, şcolile şi curentele literare deopotrivă, dar şi vaste sectoare ale istoriei literaturii universale, ca, de exemplu, istoria literaturilor europene de care ne-am ocupat în mod special într-un capitol anterior. Perspectiva ultimă va fi, desigur, o istorie a literaturii mondiale însăşi, în- I treprindere care poate speria la prima vedere, dar care, realizată — printr-o multiplă colaborare internaţională, a desfăşurată pe o durată mai lungă — ar putea aduce, I pînă la urmă, rezultate apreciabile. Acestea ar fi apoi * utilizate, de altfel, în mai multe direcţii, spre o tipo-I logie a diferitelor feţe ale fenomenului literar (spre o f tipologie a temelor şi motivelor, a ideilor şi sentimen- Itelor, a concepţiilor, a laturilor formei etc), spre o psihosociologie a procesului literar, spre o poetică mai cu seamă şi, prin aceasta, aşa cum o afirmam încă din pri-v mul nostru capitol, spre o estetică generală chiar, per-j spective, prin urmare, deosebit de îmbucurătoare şi U vaste. Sintezele de acest fel ridică însă unele îndoieli, $ care trebuie discutate. De obicei, ideea de sinteză e I înţeleasă pretenţios, ca o imensă operă cu caracter ge-neral şi definitiv, un fel de încununare filozofică ce nu poate fi depăşită. De aci caracterul inhibitoriu al multor încercări sintetice, de aci înrîurirea nefastă a unei frîne ce împiedică orice zboruri mai înalte. Se cere anume -. ca şi sintezele să fie prefaţate de numeroase studii | preliminare, de numeroase monografii prealabile, fără ? de care — se obiectează — nu s-ar putea trece la conţi strucţii de structură generală. Fireşte, o astfel de pro-W cedare ar fi ideală, dar ea nu se confirmă, în realitate, 3 prin nici un tip de sinteză. în nici un domeniu nu s-a 182 183 lucrat strict inductiv, nu s-au adunat toate faptele posibile, nu s-au redactat nici măcar un număr de monografii preliminare, şi totuşi încercările de sinteză s-au produs. Faptul dovedeşte importanţa capacităţii creatoare a cercetătorilor, care folosesc, cu îndemînare, rezultatele studiilor anterioare, chiar dacă acestea nu sînt complete, dar care nu se reazimă — în mod dominant — numai pe imaginaţia constructivă. Mai trebuie adăugat că sintezele în ştiinţă nu au, de fapt, decît un caracter provizoriu, ca reprezentând doar suma şi esenţa unui anumit moment istoric, şi nu o operă veşnică, pe deasupra veacurilor. Obiectivele comparatismului român f în finalul capitolului dedicat dezvoltării literaturii comparate în România am cuprins, o dată cu expunerea principalelor ei realizări, şi cîteva din acţiunile de seamă ce urmează a fi întreprinse în viitorul apropiat. Reluăm preocuparea la sfîrşitul întregii noastre expuneri, spre a statornici obligaţiile de bază ce vor reveni cercetării româneşti în acest domeniu. Am arătat, la locul amintit, că literatura comparată s-a dezvoltat şi la noi paralel cu cea de peste hotare şi cam în acelaşi timp. Ea cuprinde mai toate tipurile de studii comparatiste privind fie problematica relaţiilor dintre literaturi, fie — în mod mai restrâns — pe cea a paralelismelor şi a caracterizării structurii proprii a literaturilor particulare. Prezenţa tuturor acestor modalităţi are însă un caracter ilustrativ, cantitativ redus, dar valoros calitativ. După cum vom arăta de îndată, se impune necesitatea extinderii în toate direcţiile a acestor tipuri de cercetări. în finalul citat, am preconizat, de asemenea, unele măsuri organizatorice, pe care le reamintim şi aci, dată fiind însemnătatea lor evidentă. E necesară — după 185 cum observam — după constituirea unui Comitet naţional de specialitate, care a fost afiliat Asociaţiei internaţionale de literatură comparată, întemeierea unei reviste care să reflecte activitatea cercetătorilor români, organizarea mai departe a unor consfătuiri periodice între specialişti, spre a-şi confrunta opiniile şi a discuta rezultatele cercetării lor, în sfîrşit, se dovedeşte utilă extinderea publicării în volume, a studiilor comparatiste. La acestea se adaugă o serie de propuneri privind problemele de conţinut. Ni se pare astfel de mare importanţă intensificarea cercetării relative la relaţiile culturii şi literaturii române cu spaţiul sud-est european şi cu cel central, cu toate dificultăţile ce se ridică aci în legătură cu limbile popoarelor din această regiune. Remarcabilele strădanii ale Institutului sud-est european de la noi sprijină acţiunile de acest fel. Ele urmează a se referi, deopotrivă, la literatura cultă, dar şi la folclorul literar comparat din aria geografică de care ne ocupăm. în ce priveşte problemele generale, internaţionale, cuprinzînd, pe lîngă spaţiul sud-est european şi central, întreaga sferă a domeniului, studiile aplicate perioadei feudale se cer revizuite, completate şi adâncite în lumina celor mai noi date şi metode ale ştiinţei istorice. Ne referim aci şi la studiile de folclor comparat şi la cele privind cărţile populare. Se va dovedi apoi necesar ca rezultatele lor să fie grupate în largi sinteze creatoare, ca, de pildă, influenţa slavă asupra culturii şi literaturii române, influenţa elină şi celelalte, toate, fireşte, în raport cu reacţiunile culturii noastre. In sectorul dedicat perioadei moderne, se impune continuarea cercetărilor relative la relaţiile literaturii române cu celelalte literaturi, îndeosebi cu cele care au fost mai puţin studiate, cum sînt influenţa germană, engleză, italiană, rusă etc. Obiecţia unora dintre cercetători, după care studiile cu astfel de obiective ar fi fost depăşite, e cu totul neîntemeiată, pentru motivul simplu că mai avem încă numeroase lacune de acoperit în acest domeniu. Puţinele noastre contribuţii relative la relaţiile dintre diferitele literaturi străine îndeamnă şi ele la reluări mai ample şi mai sistematice, nu însă fără a se da precădere raporturilor literaturii române cu celelalte literaturi. în acelaşi sens, al extinderii cantitative şi al adîncirii calitative, se situează şi studiile de filiaţii, încă puţine la noi ca şi cele referitoare la diferite tipuri de paralelisme. Avem şi aci cîmpuri larg deschise înaintea noastră, deosebit de fructuoase, spre a scoate în relief capacitatea creatoare a artei noastre literare. Rămîne mai cu seamă de cercetat — cu insistenţă şi firească rîvnă — problematica structurii particulare a literaturii române în raport cu literaturile spaţiului învecinat şi a celui mai îndepărtat. Caracterizarea «specificului naţional», care ne preocupă teoretic de peste un veac, de la Dacia literară cel puţin şi pînă astăzi, va fi înălţată pe plan ştiinţific numai prin contribuţia necesară a metodei comparate. Altfel, vom socoti «specifice* însuşâri, caractere şi calităţi care se regăsesc şi la alte popoare şi culturi. Un capitol, de asemenea puţin tratat, se referă la imaginea românilor în literaturile străine şi, ca un revers, la imaginea străinilor în literatura română, ambele perspective fiind deosebit de ispititoare, pitoreşti şi interesante, nu numai propriu-zis literar, ci şi din punctul de vedere al psihologiei popoarelor şi al filozofiei culturii. Se înţelege apoi, mai departe, că o atenţie permanentă trebuie acordată teoriei literaturii comparate în curs de elaborare şi pe plan mondial, şi care urmează să îndrume întreaga noastră cercetare în modul ştiinţific cel mai modern, în concordanţă cu dezvoltarea internaţională a disciplinei. Problemele de obiect, metode, de raporturi cu celelalte ştiinţe trebuie să reapară mereu sub proiectorul studiului teoretic. în ce priveşte contactele comparatismului cu folcloristica şi cu istoria literaturii naţionale, ele se cer — la rîndu-le — intensificate, aprofundate şi mai ales aplicate cu proprietate şi adecvare. Nu mai pot fi apreciate, de pildă, asemănările, relaţiile sau paralelismele spectaculoase dintre fenomenele literaturii române şi străine, atunci cînd se exagerează comparaţiile şi se urmăresc efecte de originalitate. Cumpăna prudentă a 186 187 ştiinţei trebuie să fie mereu de faţă. Folcloristica şi istoria literaturii române urmează a-şi anexa rezultatele cercetărilor comparatiste în măsura în care se dovedesc temeinice şi utile. Dorim comparatismului român modern dezvoltarea pe care domeniul o merită şi pe care capacitatea creatoare a cercetătorilor noştri o făgăduieşte. iBibliografie esenţială l i I ii 1*1 * îi Nu toate sintezele introductive de felul celei de faţă se încheie obligatoriu cu bibliografii. Cea a lui Marius Francois Guyard, de pildă, procedează altfel. Faptul se explică, prin aceea că, în fond, întreaga lucrare e semănată cu date bibliografice explicitate şi comentate. Acelaşi e şi cazul expunerii noastre. De-a lungul tuturor capitolelor şi paragrafelor apar numeroase referinţe bibliografice, pe care notele respective le precizează. Am socotit totuşi că mai e necesară o succintă completare care să cuprindă lucrările de bază, îndeosebi cele cu caracter bibliografic, actele congreselor, stadiul literaturii comparate în diferite ţări, articolele şi studiile principale cu privire la «termen şi obiect», cercetările cu caracter general, probleme teoretice şi bibliografiile studiilor tipice ale domeniului. Unele dintre acestea au fost incidental citate în cursul expunerii noastre, dar repetarea lor are semnificaţia accentuării esenţialului în vederea reţinerii lui, altele sînt însă referinţe noi faţă de acestea. Bibliografie generală L. P. Betz, La litterature comparee. Essai bibliographique, Stra'ssbourg, 1900. A. Jelinek, Bibliographie der vergleichenden Literaturge-schichte, Berlin, 1903. Fernand Baldensperger, W. P. Friederich, Bibliography of Comparative literature, Chapel Hill, 1950. Yearbook of general and Comparative literature, 1952— 1962, la Chapel Hill, apoi după 1962, în Indiana duce mai departe bibliografia de mai sus. Bibliografii parţiale în diferite periodice, ca, de pildă, în Revue de litterature comparee (1921—1960). Bibliografii generale în Pichois şi Rousseau: La litterature comparee, 1967. Periodice Acta comparationis litterarum universarum (maghiare), 1877—1888. Zeitschrift fur vergleichende Literaturgeschichte, 1886— 1910. La revue de litterature comparee (din 1921). Comparative literature (din 1949, Oregon). Arcadia (Berlin, 1966). Babei, revue internaţionale de la traduction (din 1955). 190 Anuare Yearbook of general and comparative literature (din 1952, Chapel Hill). Hikaku bungaku (japonez, din 1958). Journal of comparative literature (Calcutta, din 1961). Acte ale congreselor A) Federation internaţionale des langues et litteratures modernes. Desprindem cîteva teme de seamă : Les methodes en histoire litteraire, în Bull. of the intern committee of Hist. Science, 1932, nr. 14. Les periodes de l'histoire litteraire de l'Europe depuis la Renaissance, 1937, nr. 36. Les genres litteraires, în Helicon, 1939, p. 115—224. B) Association internaţionale de litterature comparee. Congresele de la : Chapel Hill (1958) : Comp. Ut., 1959, 2 voi. Vtrecht (1961) : Actes du lll-e Congres de VA.l.L.C. (1962). Fribourg (Elveţia, 1964) : Actes du IV-e Congres de VA.l.L.C. (1965). Belgrad (1967) : Actes du V-e Congres. | Stadiul literaturii comparate în diferite ţări ■ B. Munteano, La litterature comparee en Roumanie, in I Revue de litterature comparee, 1931, nr. 3. I Ol. Pichois, Etat de l'enseignement de la litterature com-I paree en France (1959—1960), în Revue de litterature comparee, 11960, nr. 1. 1 M. Bataillon, Nouvelle jeunesse de la PhUologie ă Cha-mpel Hill, în Revue de litterature comparee, 1961, nr. 2. 1 A. M. Rousseau, Etat de l'enseignement de la litterature f comparee, 1962, nr. 3. I IDEM, Etat de l'enseignement de la litterature comparee ten France (1961—1962), în Revue de litterature comparee, 1962, jur. 4. I M. Cadot et J. Voisine, La litterature comparee en Eu- trope orientale, în Revue de litterature comparee, 1964, nr. 4. [Mici sinteze introductive I 1 N. Stallknecht şi H. Frenz (editori), Comparative litera- I ture method and perspective, Carbondale, 1961 (culegere de ar-I ticole variate). Ediţie revăzută, 1971, de Remak ş.a. I 2 Paul van Tieghem, La litterature comparee, Paris, 1932, I trad. rom. de Al Duna, 1966. 191 3 Ulrich Weisstein, Einfiihrung in die vergleichende Li-, teraturwissenschaft, 1968. j 4. Marius Francois Guyard, La litterature comparee, Paris, ( 1965. i j 5. Ch. Pichois et A. M. Rousseau, La litterature comparee Paris, 1967. * Termenul şi obiectul Teorie şi metode E. Rod, De la litterature comparee, în. Zeitschrift jur veri gleichende Literaturgeschichte, Berlin, 1889, nr. 2. f L. P. Netz, Kritische Betrachtungen ixber Wesen, Aufgabt j und Bedeutung der vergleichenden Literaturgeschichte, în Zeit- j schrift fiir vergleichende Literaturgeschichte, Leipzig, 1896, i nr. 18. B. Croce, La letteratura comparata, în La critica, Bari, , 1903, nr. 1. P. van Tieghem, La notion de litterature comparee, în Revue du mois, 1906, nr. 3. Paul Hazard, La litterature comparee, 1919. F. Baldensperger, La litterature comparee : le mot et la chose, în Revue de litterature comparee, 1921, nr. 1. R. Etiemble, Renouveau de la litterature comparee, El j Katif et Masri, Cairo, 1948, nr. 1. j R. Wellek, The concept of Comparative Literature, în j Yearbook of general and comparative literature, 1952, II. R. Wellek, A. Warren, Theory of literature, 1948, trad. în 1. română, 1967. R. Etiemble, Comparaison n'est pas raison, Paris, 1963. Tudor Vianu : Studii de literatură universală şi comparată, Acad. R.P.R., ed. II. 1963. Al. Dima, Conceptul de literatură universală şi comparată, Acad. R. S. România. 1967. Lucrări cu caracter general Paul van Tieshem, Le mouvement romantique, Angleterre, Allemagne, Italie, France, textes choisis (a doua ediţie), Paris. 1923. Paul van Tieghem, Le preromantisme (3 voi.), Paris, 1924—1948. Paul van Tieghem. Histoire litteraire de VEurope et de l'Amerique, Paris, 1951 (a IlI-a ediţie) ; prima, 1945. Paul van Tieghem, Le romantisme dans la litterature europeenne, Paris, 1948. W. P. Friederich, D, Malone, Outline of comparative literature, Chapel Hill, 1954. Relaţii între literaturile naţionale 1. Probleme teoretice Culegere de articole, cu prilejul Consfătuirii de la Mos-ova, 1960, despre Relaţiile literare internaţionale (în limba usă). Autori : Jirmunski, Samarin, Alekseev, Neupokaeva Els-:>erg ş.a. ' G. I. Neupokoeva, Problemele relaţiilor reciproce dintre iteraturile contemporane (în limba rusă), Acad. de ştiinţe, 1963. H. Roddier, Principes d'une histoire comparee des litte-atures europeennes, în Revue de litterature comparee. 1965, 192 13 — Principii de literatură Indice de nume A Abry 36 Alcibiade 142 Alecsandri, Vasile 60—63, 90, 126, 129—130, 134—135, 139, 162, 180 Alekseev, M.P. 45—46, 105, 193 Alexandru cel Mare 142 Alexandrescu, Grigcre 60, 98, 120, 130, 134, 162 Alexandrescu, Sorin 14, 72, 176 Alfieri, Vittorio 63 Andersen, H. Ch. 22, 119 Anderson, Sherwood 101 Andreew 75 Anisimov, I. 45 Ampere, J.J. 30, 76, 114 Amyot. J. 123, 154 Apollinaire, Guillaume 101 Apostolescu, N.I. 60—61, 128, 135 Apuleius 135 Arghezi, Tudor 25, 68—69, 119 Ariosto 67, 115 Aristotel 96, 98 Arnim, Achim von 101, 151 Ascoli, G. 110, 137 Auerbach, Erich 41 Audic 36 B Babbit, Irving 42 Bacon, Francis 91, 96 Baiculescu, George 64 Bai'f, Antoine de 114 Balachov, N.I. 46 Balaci, Alexandru 63 Balakian, Anna 174 Baldensperger, Fernand 37. 42, 70, 79, 85, 125, 129, 164, 190, 192 Balzac, Honore de 48, 90, 100, 101, 138 Barbey d'Aurevilly, Jules 92 Barres, Maurice 89 Bataille, Henri 139 Bataillon, Marcel 37, 128, 191 Baudelaire, Charles 16, 130 Bauer, Roger 139 195 Bauwens, J. 102 Bălcescu, Nicolae 60, 128, 138 Beaumont, M-me de 116 Bedaride, H. 38 Bedier, Joseph 36 Belciugăţeanu, Anita 57, 63, 89, 90 Bell, Chandler 44 Bell, F. 118 Bellanger, Stanislav 138 Bellay, Joachim de 114 Belleferest, F. de 135 Bengesco, Gearges 62 Berchet, Giovanni 116 Bernlow, Louis 76 Bertola 111 Besthorn 49 Betz, Paul Louis 35, 37, 190 Beza, Marcu 66 Binet-Valmer 139 Blaga, Lucian 69, 72, 93, 129— 130 Block, H. 44 Boccaccio, Giovanni 91. 99— 100, 115 Bodtmer, J.J. 112 Bogdan-Duică, G. 54, 64 Bogdan, Ioan 57—58 Boileau-Despreaux, Nicolas 96, 98, 142 Boisrobert 100 Bolintineanu, Dimitrie 60, 129—130 Bolliac, Cezar 95 Boneville 111 Bopp, Franz 31 Borgese, GA. 43 Bossuet, Jacques-Benigne 94, 142 Botez, I. 66 Boulanger 115 Baurget, Paul 103, 137 Bouterwek, Friederich 29, 167 Boutroux, E. 157 Brahmer, M. 48 Brandes, Georg 12, 14, 33, 35, 149, 155 Bratu, Traian 64 Brecht, Bertolt 71 Brehier. Emile 68 Breitinger, J.J. 112 196 Brentano, Clemens 151, 163 Bronte, surorile 71 Brunetiere, Ferdinand 12, 14, 34—36, 41, 98 Bruno, Giordano 91 Buf fon 104 Biirger, O.H. 40 Byron, George Gordon Lord 33, 61, 66, 71, 89, 92, 127— 128, 158—160 Cadot, M. 191 CamoSs, Luiz 115, 126 Caracostea, Dimitrie 57, 63, 73 Carre, Jean-Marie 37, 112, 125, 164, 177 Cartojan, Nicolae 54, 56, 69 Castro, Americo 43 Castro, Guillen de 27 Cazamian, J. 129 Călin, Vera 70—71, 176 Călinescu, George 54, 63—64, 77, 136 Călinescu, Matei 70—72, 176 Cehov, Anton Pavlovici 101 Celine, L.F. 137 Cellier, Leon 143', 153 Cervantes Saavedra, Miguel de 115 Cezar 142 Cezar al Rimnicului (Chezarie Rîmniceanul) 118 Chauteaubriand, F.R. 61, 89, 94. 116, 128, 134, 142, 163 Chasles, Philarete 30 Chaucer, Geoffrey 100, 135 Cherubini, Luigi-Maria 88 Chiţimia, I.C. 57, 70, 74, 176 Cicero, Marcus Tullius 141 Cicognini 92 Ciorănescu, Alexandru 62, 67, 73 Cîrlova, Vasile 98, 173 Codru-Drăguşanu, lori 134 Coleridge, William 151, 163 Collardeau 59 Conachi, Castachi 59 Condeescu. N.N. 56, 68 Condorcet, Antoine-Nicolas de 143 Constant, Benjamin 116 Constantinescu-JIaşi, P. 58 Conte, Rosa del 68 Coriolan 142 Cornea, Paul 70, 120 Corneille, Pierre 27, 88, 95 Corneille, Thomas 92, 102 Cortius, Brandt 174 Costin, Miron 58, 63 Coşbuc, George 129—ISA Creangă, Ion 22, 71 Croce, Benedetto 39—40, 63, 85, 98, 192 Crouzet 36 Cueva, Juan de la 27 Curtius, Ernst Robert 32. 40— 41, 46, 82, 171 Cuvelier 138 Cuvier, Georges 31 d D'Annunzio, Gabriele 122 Dante, Alighieri 25, 27, 30, 33, 69, 115 Darbelnet, J. 105 Daudet, Alphonse 101, 138 Davila, Alexandru 126, 180 De Coster, Charles 22, 146 Delacroix, Eugene 88 Delavrancea, Barbu Ştefă- nescu 77, 142, 180 Democrit 25 Demostene 141 Denina, Carlo 28, 167 Densusianu, Aron 53 Densusianu, Ovid 54, 6S\ 69 Depărăţeanu. Al. 60 Derjavin, G.R. 66 Despres 139 Dickens, Charles 101—103, 158 Diderot, Denis 49, 96, 100 Didier, Marcel 17, 104 Diez 31 Dima, Alexandru 16, 19, 21, 69—70, 74, 87, 176, 192 Dimie, M.V. 44, 174 Dolansky, Julius 47—48 Domokos, Samuel 67 Donizetti, Giuseppe 95 Dorat 59 Dosoftei, mitropolit 107 Dos Passos, John 43 Dostoievski, Feodor Mihailo- vici 94, 122. 181 Dragomirescu, Mihail II, 66 Drăganu, Nicolae 54 Drimba, Ovidiu 72 Drouhet, Charles 60—61, 135, 138—139 Dub'os 142 Dukas 95 Dumas-pere, Alexandre 115 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe 70—71, 176 Duţu, Alexandru 64 Dvoicenko, Eufrosina 66 E Eckermann, Johann-Peter 19 Eliade, Pompiliu 52, 59—60, 125, 128, 160 Eliot, George 146 Elsberg 193 Eminescu, Mihai 17, 22, 25, 64—65, 68—69, 71—72, 93, 107, 120, 126, 129—130, 136, 148, 160, 161—162 Engels, Friedrich 28, 97 Eppelsheimer, W.M. 40 Erasm 27, 91, 112 Ermatinger 42 Escarpit, Robert 49—51 EschiL 25, 69, 91 Etiemble, Rene 45, 49, 83, 85— 86, 104—105, 107, 152, 170, 192 Euripide 88 F Fabius, Maximus 141 Facon, Nina 6S' Faguet, Emile 36, 61 Farinelli, Arturo. 35, 39 Faulkner, William 43 197 i jg Fauriel 31. 116 Fenelon 94, 151 Ficino, Marsilio 91 Fieldhig, Henry 97 Flaminni 35 Fontenelle 93, 142 Foscolo, Ugo 31, 158 Fouillee, Alfred 157 Fournol, Etienne 161 Frenz, H. 44, 191 Friederich, Werner P. 42, 44, 172, 192 Gâldi, Lăszlo. 48, 107 Galilei, Galileo 68 Gallegos, Romulo 42 Gane, Tamara 67 Gaster, Moses 53 Gautier, Theophile 61, 92, 134 Găzdaru, D. 57 Geerds, H.J. 49 Gendarme de Bevotte, G. 56, 92 Gennep, Arnold van 157 Genovesi 94, 145 George, Ştefan 89 Gheorghiu, Octavian 71 Gherghel, Ion 65 Ghica, Ion 139 Gilberto 92 Goethe, Johann Wolfgang 19— 20, 28—29, 33-, 35, 37, 40, 42, 65, 68, 72, 89, 91, 97, 103, 109, 112, 114—115. 121. 123— 127, 132, 134, 137, 140, 145, 147, 156, 160 Gogol, Nikolai V. 66, 101 Goldoni, Carlo 39, 92 Goldsmith, Oliver 116 Golescu, Dinicu 134 Golescu, Dumitru 58 Gongora y Argote, Luis de 106 Gotthelf, Jeremias 146 Gounod, Charles 95 Gozzi, Carlo 145 Graf, Arturo 33 Grammaticus, Saxo 135 Granges, Charles des 36 Gregorian, K.N. 46 Gray 116 Grigorescu, Dan 72, 176 Grillparzer, Franz 88 Grimm, Petre 65—66 Grimm, fraţii 31, 119 Guevara, Antonio de 63" Guiette, Robert 56 Guillermau, Alain 17, 68 Guizot, Francois Pierre Guil- laume 30 Gundolf, Friedrich 102 Guyard, Marius-Francois 7, 78—79, 110, 137, 164—165, 177, 189, 192 H Hagedorn 145 Kaneş, V.V. 60, 139 Haraucourt, Edmond 92 Hart, Julius 21 Hasdeu, Bogdan Petriceicu 54, 56—57, 60, 69, 145, 180 Hazard, Paul 32, 36—37, 85 93—94, 109, 125, 145, 164, 169, 192 Hegel, Georg-Wilhelm-Fried- rich 65, 80, 96, 126 Heine, Heinrich 35, 65 Heliade-Rădulescu, Ion 25, 65—66, 69, 95—96, 98, 112, 116, 120, 122, 138, 162—163 Hemingway, Ernest 43 Herder, Johann Gottlieb 28, 68, 91, 114 Hermant, Abel 137 Hesiod 25, 69, 91 Habbes, Thomas 96 Hoffmann, Ernst-Theodor- Amadeus 92, 101 Hofmannsthal, Hugo von 89 Holberg, Ludvik 99, 125 Homer 27, 119 Horatius, Quintus Flaccus 96, 98 Hornung, Joseph 31 Hugo, Victor 25, 60, 69, 101, 110, 115—116, 127, 158, 160 198 lancu, Victor 72 Ibrăileanu, Garabet 12 Ibsen, Henrik 95 lliescu, Lazăr 19 Ianescu, Radu 65 Iordan, Iorgu 53, 63 Iorga, Nicolae 53, 63, 66, 112 Jakobson, Roman 43 Jclinek, A. 190 Jirmunski, V.M. 45—47, 105, 193 Jukovski, V.A. 66 Jullcville, Petit de 35 K Kant, Immanuel 12 Karamzin, Nikolai Mihailovici 111 Keller, Gottfried 101, 146 Keyserling, H. 157 Kipling, Rudyard 101 Kirski, Boleslav 105 Klein. Karl-Kurt 64 Kleist, Heinrich von 151, 163 Klinger, Maximilian 68, 114 Klopstack. Friedrich 94 Koch, Max 34—35, 40, 84 Kochanowsk:, Jan 107 KoKălniceanu, Mihail 65, 120, 139 Konrad, N.I. 45, 83, 172 Kraus, Werner 49, 170 Krîlov, Ivan Andreevici 119 Krzynowski, Jan 48 Kuleşov, V.I. 45 Kushner, Eva 44 Kyd, Thomas 135 Labe, I.ouise 113 La Bruyere, Jean de 142 La Fontaine, Jean de 100, 119 Lagrelle, A. 125 La Larpe, Jean-Francois de 28 Lamartine, Alphonse de 60— 61, 94. 110, 160 Lamennais, H.-F.-R. de 61, 94—95, 128, 133 Lanson, Gustave 38, 38 La Place, Pierre-Antaine 76, 111 La Rochefoucauld 155 Laumonier, Paul 89 Lawrenco, D.H. 101 Lazăr, Gh. 118 Lănci ănjan, Ion 90 Le Blanc 111 I.efevre, Jules 116 Lemaître, Jules 36 Lcmpicki. St. 48 Lenau, Nikolaus 22. 92 Leopardi, Giacomo 67, 93, 148, 158 Leopotdi 138 Lermontov. Mihail Iurievici 66, 124 I.esage, Alain-Rene Lesnea, G. 124 Lessing, Gotthold 29, 32, 39, 94, 96 Liebault 111 Linguet 111 Lisle, Leconte de Livescu, Jean 102 Locke, John 96 Lope de Vega 27, Lovinescu, Eugen 128 Lucretius, Titus Carus Lyly, John 106 100 Ephraim 145 123 64, 54, 90 65, 25, 70, 80 M Macedonski, Alexandru 114, 129—130, 181 Machiavelli, Niocolo 96 Mackenzie, Fraser 110 Madâch, Imre 69, 148 Maddalene, E. 39 Magnus, Laurie 171 Maigron, Louis 101 199 Maiorescu, Titu 64—65, 69 77, 126, 129—130, 147 Malblanc, Alfred 105 Mallarme, Stephane 42 Malone, David 172, 192 Mann, Thomas 72, 89 Mansfield, Katherine 101 Mânu, I. 95 Manuel, J. 100 Manzoni, Alessandro 116 Marcu, Al. 63 Marino, Giambattista 106, 146 Marivaux 90, 151 Markiewicz, Henryk 48 Markavici 95 Marmontel, Jean-Francois 28 Marot, Clement 42 Martin, Aimee 112 Martinenche, E. 102 Marx, Karl 28, 96, 153 Maugain, Gabriel 90 Maugham, Somerset 101 Maupassant, Guy de 101 Mauriac, Francois 101 Maurois, Andre 137, 145 Meillet, Antoine 107 Melone, Th. 153 Meltzl, Hugo 47 Mengin, Vrban 137 Merimee, Prosper 100—101, 114, 146 Metaphraste, Simeon 95 Metastasio, Pietro 62 Meyer, C.F. 101 Michaud, Guy 150 Michelet, Jules 61, 69, 128 Mickiewicz, Adam 33 Milch, W. 40 Milton, John 66, 69, 94 Mistral, Frederic 180 Mistral, Gabriela 42 Moliere (Jean Baptiste Poque- lin) 92, 102, 125, 135 Monnerot, J. 153 Monnier 31 Montaigne, Michel Eyquem de 93, 95, 155 Montesquieu, Charles-Louis de Secondat 13, 32, 80 Morand, Paul 137 Moreau, Gustave 88 200 Mornet, Daniel 36 Mortier, Roland 49 Morztyn, Andrei 48 Motîliova, Tamara 45 Mozart, Wolîgang Amadeus 92 Mukarovski, Jan 47 Munteanu, Basil 54. 160, 191 Munteanu, Romul 71 Murald 75 Muratori, Antonio Ludovico 27 Murăraşu, D. 54 Murnu, George 119 Musset, Alfred de 89, 92, 110, 115 Muller-Freienfels, R. 157—158 N Nădejde, Ion 53 Negruzzi, Costache 60, 162 Nerval, Gerard de 100 Netz, L.P. 192 Neupokoewa, I.G. 45, 193 Nicoleanu, N.N. 60 Nicolescu, G.C. 160 Nicolescu, Tatiana 66, 70 Niculescu, Radu 70 Nietzsche, Friedrich 93, 95, 122 Nockle 49 Nodier, Charles 100, 115 Noel 76 Ncvicov, M. 70, 74 i ">valis 94, 115, 151, 163 O Odobescu, Alexandru 77, 135, 162 Olahus, Nicolaus 112 Olteanu, Pândele 58 Ortiz, Ramiro 57, 62, 64 Ossian 38, 66, 114, 123 Otway, Thomas 89 Ovidius, Publius Naso 25, 69, Panaitescu, P.P. 57—58 Papadima, Ovidiu 175 Paris, Gaston 36 Pascal, Blaise 93—94, 155 Pascarella, Cesare 180 Pădureanu, O. 66 Pellegrini, G. 40 Peretz, Hertha 7? Pericle 141 Perrauit. Charles 142—143 Peruse, Juan de Ia 88 Petofi, Sândor 22 Petrarca, Francesco 27 95, 181 Petrescu, Cezar 124, 154 Petronio, Giuseppe 132 Philippide, Al. 53, 124, 154, 161 Pichois, Claude 7, 76, 79, 130, 190—192 Piuat, Ion 160 Pirandello, Luigi 101 Piron 59 Piru, Alexandru 54 Platon 80, 93, 96 Plaut 126 Plotin 25 Plutarh 135, 141—142, 154 Poe, Edgar Allan 101, 130 Pogor, Vasile 58 Popa, N.I. 70 Pope, Alexander 66 Popescu-Telega, Al. 65'— 64 Popovici, D. 53—54, 58—60,96, 112 Porebowicz, Ed. 48 Porta 180 Posnett, Macaulay 34—35 Prampolini, Giacomo 21 Preda, Marin 90 Prevost, abatele 97, 100 Prevost, Marcel 111 Protagoras 25 Puşcariu, Sextil 53, 64 Puşkin, Alexandr Sergheevici 66, 92, 101, 124, 146 ti B Rabelais, Francois 22, 115 Racine, Jean 93, 102 Ralea, Mihai 140 Rally, A. 62 Rally, G.H. 62 Rebreanu, Liviu 90 Reboul, Pierre 137 Recamier, D-na de 176 Regnault 139 Reizov, B.G. 45 Remak, H. 43—44, 82, 191 Renan, Ernest 76, 135, 137 Reuter, Fritz 180 Reymont, Wladyslaw 90 Richard 31 Richardson, Samuel 97—98, 122, 145 Rickert, H. 13 Rod, Edouard 31, 192 Roddier, H. 49, 193 Rolland, Romain 137 Romains, Jules 137 Roman, Filip 67 Romano, A. 95 Ronsard, Pierre 114 Roques, Mărio 61—62 Rosetti, CA. 66 Roşea, D.D. 68 Rousseau, Jean-Jacques 25, 35, 49, 68, 69, 93, 95, 97, 111, 114, 126, 145, 151, 181 Rousseau, M. Andre 7, 76, 79, 130, 190—192 Rudei, Jaufre 97 Rudiger, Horst 42 Russo, Alecu 77, 95 Russq, Demetrios 58 Rusu, Liviu 64, 70—71, 126, 176 Rusu, Nicanor 148 Q Quadrio, Saverio Francesco 28 Queneau, Raymond 21, 168 Quinet, Edgar 30, 69 201 Sadoveanu, Mihail 57, 134, 154 Sainati, A. 89 Saint-Râal 89 Sainte-Beuve, Charles Augus-tin 12, 14, 30, 36, 115, 130, 147 Saintsbury, G. 168, 171 Saimarin, R. 193 Sanctis, Francesco de 33 Sand, George 89, 146 Sanielevici, H. 160 Sartre, Jean-Paul 80, 93, 101 Sasu-Ţimerman, Dorothea 64 Scarron, Paul 100 &ceve, Maurice 113 Schelling, Friedrich Wilhelm 115 Schiller, Friedrich 29, 48, 68, 116, 124, 127, 145 Schlegel, Friedrich 21, 29, 40, 115, 151, 156. 167 Schlegel, August Wilhelm 29, 40, 115, 123, 151, 154, 167 Schleiermacher 114 Schmidt, Erich 35 Schober, Rita 48 Schopenhauer, Arthur 64, 80, 93, 95, 126, 148 Scott, Walter 101, 112, 151 Scurtescu, Nicolae 60 Segur, Nicolas 171 Seneca 88 Shakespeare, William 27, 33, 39, 66, 102, 114—115, 122— 123, 135, 137, 154, 158 Shaw, Bernard 92 Shelley, Percy Bysshe 80, 91 Sismondi, J. Ch. L. 31 Skwarczynţka, S. 48 Soter, Istvân 47, 82, 174 Southey, Robert 151, 163 Spencer, Herbert 12 Spitzer, Leo 43 Stael, D-na de 12, 29, 111, 116, 134, 13-7, 167 Stallknecht, N.P. 44, 191 Stamati, Costachi 60, 66 Slciner, R. 49 Stendhal, H.B. 43 Stevenson, Robert Louis 101 Storm, Theodor 101 Strauss, Richard 92 Strich, Fritz 42, 155 Sue, Eugene 122 Svetla, Karolina 173 Swift, Jonathan 99 S 47 Valery, Larbaud 137 Valery, Paul 42 Velea, Stan 70 Verga. Giovanni 101 Vergiliu 25, 69 Verlaine, P. 46 Veselovski, Al. 45, 47 Vianey, J. 102 Vianu, Tudor 25, 47, 64. 68, 69—70, 72—73, 91, 102. 105, 124, 126, 131, 148. 154, 162. 192 Vico, Giambattista 90 Vigny, Alfred 67. 101. 110, 115—116 Villemain, Francois-Abel 30, 76, 143 Villon, Francois 119 Vinay, J.P. 105 Vischer, Th. Fr. 13 Vivonnes, Catherine de, marchiză de Rambouiliet 116 Voisine, Jacques 49, 74. 175. 191 Voltaire 2,5—27, 46, 69, 93— 94, 99, 111, 126—127, 136, 145, 181 Vossler, Karî 104 Vulpescu, Rornulus 119 W Wagner, Richard 89 Wais, Kurt 21, 41—42, 168 Walzel, Oskar 21, 168 Warren, A. 14, 43, 99 Weisstein, Ulrich 192 Wellek, Rene 14, 43—44, 80, 99, 127—128, 175. 192 Wiegler, Paul 21 Wieland, Christoph Martin 29 Wilhelm, duce de Aquitania 97 Willy 139 Winckelmann, Jakob 29 Windelband, Wilhelm 13 Wordsworth, William 151 Wundt. Wilhelm 157 Wyka, Cazimir 48 Xenopol, A. D. 13, 63' Young, Terence 66, 123, 160 Zaburov, P.R. 46 Zamfirescu, Duiliu 62 Zamfirescu, Ion 70—71 Zamfirescu, Mariana 63 Zamfirescu, Mihail 60 Zamora, Antonio de 92 Zeletin, Ştefan 70 ZoJa, Emile 48, 95 202 Sumar Pag. CUVÎNT ÎNAINTE........... o CU PRILEJUL EDIŢIEI A DOUA ....... 9 1 LITERATURA COMPARATĂ ÎNTRE DISCIPLINELE ŞTIINŢEI LITERATURII.........11 Concepte preliminare şi delimitări.......11 2 MIŞCAREA COMPARATISTA MONDIALA .... 26 3 LITERATURA COMPARATA ÎN ROMÂNIA .... 52 4 TERMENUL ŞI OBIECTUL.........76 5 DOMENIILE 84 Materia............. 84 6 FORMA SAU MODALITĂŢILE RAPORTURILOR INTERNATIONALE ............ 108 I. Relaţiile directe........... 108 Factorii determinanţi......... 108 Influenţele şi izvoarele......... 124 Imaginea străinului în diferite literaturi naţionale . 136 II. Paralelismele............ 140 III. Caracterele diferenţiale ca obiect al cercetării comparatiste ............... 154 7 SPRE O ISTORIE A LITERATURILOR EUROPENE . . 166 8 UTILITATEA TEORETICA ŞI PRACTICA A LITERATURII COMPARATE..........177 9 OBIECTIVELE COMPARATISMULUI ROMAN ... 185 BIBLIOGRAFIE ESENŢIALA........189 BIBLIOGRAFIE GENERALA.........180 INDICE DE NUME . .........195 One of the latest branches of literary historiography in full development throughout the world, comparative literature is still a matter in dispute, and is in need of clear and up-to-date approaches even more than other related branches. Principles of comparative literature, published by Prof. A. Dima in a revi-sed edition, succeed in giving a clear and all-embracing vision on the present day developments in that field both at home and abroad. Both a guide and a synthesis, the book provides a vast prospect on the development of world comparative studies and on Romani an ones ; starting with an inoursion in the former history of that branch, it lays special emphasis on its present-day achievments and on its further developments abroad and at home. The work systeonatizes the material according to three directory lines : relations among literatures parallel developments in various literatures, and finally, one of the main ob-jects of comparative literature, the establishment of differentia-ting features. In substance, the book brings to light nevv views regarding comparative literature, by spotlighting the modes of internaţional relationship, especially the specific naţional features which can no longer be defined in themiselves, that is meta-physicaldy, but only in comparing them to achievments in other countries. The work goes on surveying the prospects of a history of European literatures envisaged by the World Association of Comparative Literature, the author of the «Principles» being one of the members of the special committee whose charge it is to coordinate the editing work. The last part of the book dwells on the theoretical and practicai significance of comparative literature. A special chapter is devoted to the further development of Romanian comparative research work. Principles of comparative literatures is equally devoted to specialista and to the large public interested in getting ac-quainted with the comparative deveiopments in the humanistic field. I L'une des disciplines modernes de l'historiographie litteraire plus vivement cultiv^e aujourd'hui presque partout dans le monde. la litterature comparee demeure pourtant un domaine controverse qui exige — plus que d'autres — une presentation claire et nou-velle. Les principes de litterature comparee que le prof. A. Dima puiblie dans une edition revue et augmentee, reussissent â rendre une image nette sur le stade actuel de cette discipline, autant isur le plan internaţional que sur le plan naţional. II s'agit d'une introduction — en meme temps synthese d'une recherche atten-tive — que l'auteur entreprend par une large vue d'ensemble sur le mouvement compare mondial et sur celui egalement de la Roumanie. L'ouvrage se rapporte au developpement de cette discipline dans le passe, en soulignant ses principales positions actuelles, ainsi que les perspectives du proche avenir â l'etran-ger et chez nous. L'ouvrage systematise son domaine en trois grandes sections: les relations entre les diverses litteratures, les parallelismes entre elles et enfin les caracteres differenciels vus comme objet de la recherche comparatiste. On y avance, au fond, une nouvelle con'ception sur l'objet et les dcmaines de la litterature comparee, en insistant surtout sur les modalites des rapports internationaux, sp^cialement sur les parallelismes et sur le specifique naţional, qu'on ne saurait definir en soi, c'est-â-dire d'une maniere metaphysique, mais par des comparaisons necessaires avec d'autres nat'ions. L'ouvrage decrit — ensuite — les perspectives qui s'ouvrent devant une histoire des litteratures europâennes, histoire pre-conisee par rAssociation internaţionale de litterature comparee par l'entremise d'un Comite special de coordination, dont l'auteur du present livre. Les deux derniers chapitres sont con-sacres â la demonstration de 1'utilite theorique et pratique de la litterature comparee ainsi qu'aux objectifs propres du com-paratisme roumain. Les Principes de litterature comparee s'ad-ressent tant aux specialistes qu'â tous ceux qui dfeirent con-naître de preş le developpement compare des disciplines hu-manistes. OCHOBH CpaBHHHTejIbHOH jiHTepaTypH CpaBiiHTeJibuan jiirrepaTypa — ojiHa ms HOBettfflHX jihcith-iijihh jiMxepaTypnoft ncTopnorpa$HH, KOTopoU Hune yjiejMeTCH bcc 6om>me BHiiMaHHH bo BceM iunpe—npeACTaB.TmeT co6oil b to >Ke BpeMn npejţMeT MHoro'incJieHHHX cnopoB h TpeSyex — 6ojiee M6M jiioSaH jrpyran a;HcminJiHHa —■ HOBoro m ^eTKOro nojixo/ia. Ochobh cpaBHHTeJibHOit JiHTepaTypH, onySjiHKOBaHHMe b nepe-cMOTpeHHOM h flonoJineHHOM H3AaHHH npo(|>eccopoM Aji. flHMa, hpko OTpa>KaiOT coBpeMeHHHft aTan paabHTHH aToro npe«MeTa, Kan b MeiKJKHyHapojţHOM, TaK ii b pecnyojiHKâHCKOM MacuiTa6e. KHHra HBJIfleTCH BBejţeHHeM ii b TO Hte BpeMfl CHHTe30M BHHMaTeJIbHOrO HCCJieflOBaHHHKI OHa HaHHHaeTCH UIUpOKHM 0630POM cpaBHHTeJIb-HOH JiHTepaTypH BO BCeM Mlipe, H B PyMHHHH b HaCTHOCTH, npHieM aBTop ynoMHHaeT o pasBHTHH npejiMeTa b npoiujioM, ho oco6o noAiepKHBaeT ero cerojţHHUiHee nojioîKeHHe, a Tarane nep-cneKTHBH ero QjiHJKaftuiero Synyniero Kan b PyMHHHH, Tai< h aa rpaHHiţeil. B KHHre HaMeneHH Tpn 6ojibuinx pasjiejia npeAMeia: coot-nomeHHe Mewjţy JiHTepaTypaMii, hx napaJiJiejiH3M h, HaKOHen, iix jţH(J)(J)epeHiţHajii>HHe xapaKTepHCTHKH, KaK npesiieT cpaBHH-TejiMoro HccJieROBaHHH. B cymnocTH pa6oTa npeAJiaraeT hobhh BsrjiHjr Ha npejiMeT 11 pa3HeJiH cpaBHHTeJibHoft JiHTepaTypH, npnqeM ocoohh ynop «eJiaeTCH na $opMH MemjiHTepaTypHHX OTuoHiemift, b ocoSeiiHocra Ha napajijieJiH3MH h nauHOHajrbHyio cnen.h(|)HKy, KOTopyio b AajibHeHiueM cJiejţyeT onpejţejiHTb ne nan manoe-ym, to ecTb MeTa-ij>H3HHecKH, a nocpeffCTBOM neoQxoAHMHx cpaBHeHHft c flpyr-HMH HapojţaMH. flajiee, b KHHre oTpaJKeHH nepcneKTHBH, KoTopwe otkph-BaiOTCH nepea HCTopneii: eBponettcKHX jiHTepaTyp, co3jiaHMe ko-Topoft naMeiieHO MemayHapoHHHM oSmecTBOM cpaBHHTejibiiofi JiHTepaTypH, lepes nocpeACTBo cnennajibHoro KOopsHHanHOHHoro KOMHTeTa, HbHM HJieHOM HBJiHeTCH aBTop «Ochob». PaSoTa sa-KjuoqaeTCs yacHeHHeM TeopeTHHecKOH h npaKTHiecKOH iţeJiecooC- 3HOCTH CpaBHHTejIbHOH JiHTepaTypH H TJiaBOH, nOCBHmeHHOH cneL(H$HqecKHM qejiHM pyMHHCKoa cpaBHHTeJibHoîi JiHTepaTypH. «Ochobh cpaBHHTejibiiott JiHTepaTypH» npejţna3HaqeHH b paBHofi Mepe cneqHaJiHCTaM h nmpoKott nySjiiiKe, HHTepecyio. meiîcH cpaBHHTeJibHHM pa3BHTHeM ryMaHHTapHbix HHcrţunjiHH.