„Graiul muzicii este cel mai vast şi cel mai apropiat de viaţă pentru că principiul ei este mişcarea, puterea ei — ritmul, forţa de convingere — cîntecul. Timpul nu o biruie. Ea robeşte timpul, supu-nîndu-1 legilor care o fac armonioasă." * „Arta dirijoratului este şi o chestiune de aerisire. A descurca masa polifonică de opacitate, a stabili perspectiva planurilor sonore fără a frînge unitatea construcţiei, iată calitatea indispensabilă unui foarte bun şef de orchestră." * „Mozart este un geniu pur— atît de pur, încît parcă n-a mai socotit timpul. Muzica lui dă, uneori, sentimentul unei simul-taneităţi-volum, iar nu continuitate, ceea ce este paradoxal. Un vas de bronz chinezesc din secolul al Vll-lea cuprinde în dc-săvîrşirea formei lui toată drama Donnei Anna din Don Juan." « „La Mozart, cromatica are putere de sinteză matematică, ţin-tuind evenimentul unei idei." CELLA DELAVRANCEA ARPE Cili ÎN TON DITURA MUZICALĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR Bucureşti — 1970 o Coperta de: ION PETRESCU Muzica, în fluiditatea ei nestăpînită de timp, durează în amintirea noastră prin viaţa dăruită ei de marii interpreţi. In acest volum am adunat criticile mele apărute de-a lungul anilor — 1936—1970 — în presa din Bucureşti. Dacă azi pot să stîrnească interes în rîndul melomanilor şi o adîncire în căutarea stilului muzical prin echivalenţele artistice exprimate în ele — care pot fi un sprijin pentru realizarea expresiei ce i se cuvine —■ această carte îşi va fi atins scopul. Iulie 1970 CELLA DELAVRANCEA PROLEGOMENA Din adîncuriie luminii neâtaipărţite a urcat muzica în vreme, pur-tâad intervalele maitematioe ale vibraţiilor şi pulsaţia mişcării care avea să străbată viaţa şi să legene mineralele, în culegerea lor pe pămînt între două tăceri. Poate că Proimetheu, o dată cu flacăra focului, a smuls şi uinlda .sonoră. A zvMit-o în abisurile spaţiilor, au vuit armonicele şi au prins rostul raporturilor siderale. S-a strecurat prin cataclisme, a articulat intermitemţele şi a dăruit grai naturii. Omul a privit, a auzit şi a ţipat. Principiul cîntecului s-a născut din groază. Populaţiile primitive au organizat cultul incantaţiilor ca să se apere de puterile răuvoitoare. Au potrivit ritualul simultan al dansului, cântecului şi vorbei. Au încercat să îngîne zgomotele care anunţau primejdia, să reducă la fiinţa lor expresiile fiinţelor neomeneşti care-i înconjurau. Din repetiţia incantaţiilor a răsărit ritmul — piatra fundamentală a muzicii. Timp îndelungat s-au folosit popoarele de psalmodie („salmodiar", în magia peruviană înseamnă „formulă"). Au montat şi descîntat bolile, ploile, focul, răutatea candidă a lighioanelor. Orfeu is-a coborât pînă-n miezul Infernului, a trecut fluviul negru, a răscumpărat pe Eurydice, fără alt sprijin dedît vraja cînte- 5 ouihu său. Şi desigur c-a fost .sfîşiat de Bacchante numai pentru că îndrăznise disonanţele care au frânt armonia şi au descătuşat furia lor ueigaşă. Din clijpa canid sunetele s-au dezinteresat de frică, s-a produs un fenomen care subzistă pînă azi. Omul a căpătat credinţă în magia laudei.^ A ridicat glasul într-un cîntec monodie, închinat unei dumne-zeiri căreia se supunea de bunăvoie. S-au ivit raporturi de sunete din diviziunea vibraţiei unei coarde. în templele vechilor egipteni, unde se studiau descoperirile venite din Asia, s-au fixat sisteme, amplificate r - -.....~~ ut. . a [mu iwis in şiimia muzicala. Gama, s-a 'întins ca un fir ide păianjen între mintea omenească şi un adevăr neconţinut în graiul ei. Actele sociale importante fură precedate de o poruncă sibilină, cîntată, spre a ciopli virtuţile imanente ale elementului sonor în inima norodului. învestită cu putere universală, muzica deveni glasul religiilor. După bogăţia muzicii vechi, care nu cunoştea ştiinţa armoniei, dar legiferase moralitatea modurilor, muzica creştină, născută din psihologia tristă şi constrânsă a persecuţiilor, s-a simplificat, mulţumin-du-se cu consonanţele de cvintă şi cvartă, în întâlniri de linii, lipsite de graţie decorativă. Intimitatea senzuală a jumătăţilor de ton fu interzisă în evul mediu. Vorbele sfinte se cîntă fără măsură precisă. Se înfăşoară sensul lor divin într-o înlănţuire de modulaţii aatre ating substanţa tainică a sunetului. Pînă la sfârşitul secolului .al XH-lea, liturghia rălmlîne nemişcată, cu sărăcia aparentă a stilului, „plein-chant", dovedind însă o mare purificare în sentimentul religios, aliat prin transparenţa sa melodică cu ideea prncipiuilui divin. Evul imediu, cu geniul său gotic, a realizat miracolul arhitectonic al contrapunctului şi al armoniei, stabilind legile metricii, cu autoritatea cu care la început făurise cântecul de piatră al catedralelor. Imensele spaţii de reculegere s-au umplut cu muzica ce întovărăşea reprezentarea misterelor. Teatrul liric a apărut în catedralele cu bolţi zvelte, iar polifonia a impus suveranitatea sa totalitară. Instrumente noi se inventă, cu timbru variat. Renaşterea muzicală (sec. XVI), cu întârziere de un secol asupra celei plastice, rupe caracterul riguros al disciplinei şi dă drumul expresiei şi inspiraţiei profane. După câţiva autori care-i deschid drumul, apare şi se înalţă cel mai mare miracol ar artei: Johann Sebastian Bach. Plămădită din moşi-strămoşi muzicanţi, viaţa lui este dăruită slujbei de cantor pentru care compune în liniştea meditaţiunilor zilnice la biserică, Corale, Cantate, Oratorii. Prinde metalul rece al „fugii" şi-1 toarnă în focul unei inspiraţii care o transfigurează. Aşază, odată pentru totdeauna, teme- lia valorilor pe planul nemuritor al permanenţei umane. în paginile celui mai simplu preludiu vibrează o spiritualitate care pătrunde în mădulare şi dezleagă sufletul de greutatea materiei. Are ritmul tragediilor antice şi o bogăţie tematică care poate exprima orice sentiment. Concentraţia lui spirituală ne-a dat opera cea mai măreaţă din toată literatura, Matthaeus Passion. Urmărim, pas cu pas, Patima Domnului, în maiestatea cadenţelor, fiecare interval avînd valoarea plastică şi sentimentală totdeodată. Mijloacele lui tehnice par atît de naturale, încît nu găseşti altă explicaţie decât geniul lui... După el, singurul compozitor oare redă sentimentul dramatic al omului, conştient de micimea lui faţă de natură, este Beethoven. O suflare epică trece prin opera lui. Transpune în valori sonore aspectele peisajului, care-i împărtăşeşte inima lui patetică, nepricepută de semenii lui şi luminată de harul simfonic. Mozart, cu arta lui pur muzicală, în oare se oglindeşte mai dar ca la ceilalţi fluiditatea sunetelor, Schuimann, eu halucinantul său temperament, Chopin, în darul neîntrecut al nuanţelor, au însemnat cu opere nepieritoare secolul în care au trăit. Dar dacă căutăm pe cei care au purificat superioritatea muzicii asupra celorlalte arte, arhitectura şi poezia, trebuie să numim pe Bach şi pe Beethoven. Arhitectura opreşte timpul într-o formă supusă legilor gravităţii şi atinge armonia imaterială a muzicii printr-o exactitate care evocă acordul perfeat în ton major. Poezia, limitată în cadrul preciziunilor, încearcă să împingă vibraţia sonoră la pragul muzicii pure, care-i poate astfel lărgi sensul, desfăşurând-o în indefinitul cutremurului sufletesc. Arta sonoră, însă, slohozeşte gîndul de tot universul material şi-i luminează intuiţia unei estetici prin care întrevedea nemărginirea. A iulbi imuizica înseamnă a verifica un potenţial de nobleţe care i se va putea supune, şu în care va tremura semnul unei apropieri de sublim. De la tarn-tamul care alungă spiritele diabolice, la notele repetate ale Simfoniei a V-a, unde păşeşte ursita, de la melopeea arabă la terţele minore al Isoldei, de 'la vuietul uriaş al Niagarei, eare-şi târăşte ecoul prin păduri, la cromatica impunătoare din Simfonia IX-a, de la youyou-ul african, la subtilele jumătăţi de ton ale lui Debussy, toată muzica este mărturia vie a .unui adevăr pe care nu-1 vom putea slăvi deoît oînd se va împlini numărul vieţii pe pămînt. („Cuvîntid", 21 ianuarie 1938) 6 7 DESPRE CREAŢIE ŞI INTERPRETARE în arta interpretării literare şi muzicale, problema interpretării muzicale este cea mai greu de soluţionat, şi stârneşte adesea controverse carie duc la învrăjbire mai mult decît la concluzii valabile. în literatură voinţa autorului se afirmă concret. Cuvântul -îngrădeşte, dar Sin acelaşi timp dă relief gîndirii în clipa necesară priceperii. Teatrul, cu multiplele mijloace de convingere, uşurează, prin gest, expresia figurii, inflexiunea glasului, ceea ce pe drept putem numi ..creaţia" wwi r**w>naj. La fel şi -cântăreţul dc operă. Deliul, costumele urzesc o realitate fictivă care facilitează efectul imaginaţiei ascultătorilor. Nu ise mai discută dreptul unui mare cântăreţ de a merita titlul de „creator", şi uneori faima lui umbreşte chiar pe aceea a autorului. JDar într-o lucrare muzicală, în ce mod se afirmă interpretul şi pînă la ce punct are dreptul de a-şi accentua personalitatea ? Muzica, cu puterea ei matematică, este graiul cel mai veridic al inteligenţei. Ea reproduce spiritul ideilor născute din senzaţii, esenţa ritmurilor naturii. Creează analogii mai evocatoare decît actele precise ale vieţii. Prin ea se adânceşte sensul tuturor faptelor, se adevereşte metafizica lucrurilor percepute de simţurile noastre. Ocean de nesfârşite expresii, lasă în amintire o uimire luminoasă ca dîra unei stele căzătoare, la (fel de enigmatică şi distantă în substanţă şi fluiditate. Cea mai însemnată putere a muzicii este exprimarea mitului, ffin sensul lui cel mai adânc. Puţini au fost, de-a lungul vremii, aleşii care au putut să-i prindă graiul. La toţi, sinceritatea artistică a stat la baza creaţiei muzicale, sinceritatea ţâşnită din clocotul adânc al geniului, selecţionată din nebuloasele virtualităţi ale firii. Aceste virtualităţi aparţin ritmului vieţii din care s-au hrănit şi de unde au purces într-o scânteietoare clipă spre exteriorizare. Ce a determinat explozia unei noi înfăţişări a expresiei artistice ? Evident, un şoc venit dinafară, care scutură inteligenţa şi o obligă să creeze echivalenţe artistice. Beethoven, în faţa naturii, vibra ca o harpă eoliană, la toate nuanţele unui peisaj, transformând în ritmuri sonore tăcerea unui orizont, plenitudinea unei zile de vară, covârşit de certitudinea unei legături directe cu universul întreg. în simfoniile lui prinde toată vâltoarea epică a 'epocii, cu dăruirea ei lirică, izbind în veacuri şi înălţîndu-şi inspiraţia pînă la cel mai de seamă act social — Simfonia a IX-a. Mozairt, în drum spre Praga, notează — privind prin geamul diligentei — tremurai plopilor, mlădierea dealurilor, şi ritmează în melodii zburdalnice propria lui veselie, pentru că plecase de la Viena, unde nu era preţuit, şi se ducea la Praga, aşteptat de admiratori încrezători în geniul lui. Chopin mărturisea unui prieten : „Prefer să-mi scriu senzaţiile decît să fiu mistuit de ele". . _ Din evenimentele petrecute în viaţa unui compozitor, din visările aşternute în straturi geologice peste sensibilitatea lui, ce alege un interpret, cum desluşeşte esenţa freamătului interior ? în faţa lui stau paginile muzicale cu notaţiile vizibil precizate. Respectul convenţional al textului îl va ridica pe interpret la un nivel tehnic, de unde va mifpj ex^""im?. în mod cinstit toate însemnările autorului. Dar :>.«*"' va fi o lectură fără viaţă, ca o fotografie reproducând corect trăsăturile unei [fizionomii. Nu va fi o însufleţire — acel indispensabil element al creaţiei artistice. Cu toate că meseria de interpret aparţine unei arte minore, ea îşi are însemnătatea prin diferenţierea ei de la om^la om. Nefiind închegată în cuvinte, ştiinţa interpretului muzical lasă un spaţiu larg între indicaţiile autorului şi putinţa de exprimare a virtuozului, spaţiu în care relaţiile psihice ale intervalelor sonore cu măsura impusă de text şi personalitatea interpretului sânt în constant conflict. Există două categorii de interpreţi — cei care sînt numai instrumentişti şi oei care sîint şi artişti. Să luăm ca tip pianistul, pentru că pianul este instrumentul cel mai polifonic, cel ân care complexitatea gîndirii creatoare şi găseşte mijloace perfecte de exprimare. El va diseca minuţios raporturile dintre părţile unei compoziţii, va analiza respiraţia unei fraze, fulgerarea modulaţiilor, popasul cadenţelor, căutând să cerceteze cu insistenţă anatomică în ce împrejurare, la ce vârstă a scris autorul bucata pe care o studiază. însă drumul parcurs de ideea creatoare în labirintul virtualMăţilor îl face dinafară înăuntru. Firul conducător ocoleşte prin cotloanele întunecoase. Se rupe uneori. Cărei senzaţii, cărei amintiri corespunde cutare sau cutare modulaţie ? De ce compozitorul scrie într-un ton mai degrabă decît în albul ? Imaginaţia fiecăruia întinde urzeala pe care va ţese motivele povestirii. Aici se diferenţiază pianistul virtuoz de virtuozul artist. Primul rămâne pe planul concret, redând numai substanţa exterioară a bucăţii cântate. Personalitatea lui intervine ân muzică, în-greuind-o cu elemente episodice, adăugând inutilul. Acesta este numai pianist. Alunecă în timp. Nu se statorniceşte în spaţiu. Nu evocă. Nu creează. Celălalt, virtuozul artist, va îmbina argumentele muzicale într-un avânt izbucnit din stăpînirea tuturor elementelor din care sînt plăsmuite. Atunci, inspiraţia compozitorului va pătrunde în ele ca un şoc electric, trezind din inerţia semnelor înaripatul glas al muzicii. 8 9 Prin această transfuzie cerebrală, el ne va revela adevărul ascuns în scrisul ermetic, va participa direct la făurirea lui. De acest adevăr, desluşit integral sau numai fragmentar, depinde valoarea creaţiei unui artist interpret, dar nu putem tăgădui că va fi şi el, în limita artei lui, supuse unei hotărîri superioare, un creator care liberează opera de artă de întunericul tăcerii pentru a o înălţa pe planul unei amintiri permanente. (Simpozionul Conservatorului „Ciprian Porumbeseu", Bucureşti, 1955) TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN ARTA MUZICALĂ Subiectul acesta ar trebui să solicite o discuţie în doi, noţiunea de inovaţie fiind în contrazicere cu termenul de tradiţie. Dar antinomia dintre aceste sensuri este numai superficială, pentru că din puternica esenţă a tradiţiei se inaşte forţa viabilă a inovaţiei care, la rîniduâ ei, prin acumularea timpului, devine tradiţie şi germinează alte inovaţii în veşnioa spirală a vieţii în mers. Cînld această cadenţare nu se sincronizează cu mersul istoric al timpului, se închistează în inerţie, fădînd obstacol pulsaţiei vieţii, se mineralizează şi ni se înfăţişează formalismul, întotdeauna steril şi duşmănos faţă de elanul creator. La fiecare nouă întorsătură a vieţii se naşte alt gen artistic, dar tot ce va exprima sentimentul unui popor se va ilega întotdeauna de rădăcinile acelui popor. Astfel se explică .puterea de viaţă a folclorului izbucnit din ritmurile muncii cotidiene, din confruntarea zilnică cu 'misterele naturii. Pe măsură ce creşte şi se dezvoltă civilizaţia, se va lărgi şi posibilitatea de a grăi în artă, însă sinteza anterioară îi va fi ca o pârghie de pe care se va avînta artistul creator spre noi tălmăciri. Arta îşi are logica ei specifică, legile ei, pe care le-a zămislit inteligenţa omului după o lungă contemplare a naturii. Artistul redă în imagini caracteristica naturii contopite în sentimentul lui, reflectând astfel atmosfera înconjurătoare, adică aspectul social şi istoric al timpului său. Dintre toate modurile de exprimare artistică, muzica este cea mai de necuprins într-un cadru de noţiuni prestabilite. Literatura se ex- primă prin cuvinte, prin urmare este la îndemâna înţelegerii omeneşti. Pictura — cea mai intelectuală formă de artă, pentru că modalitatea ei tehnică este rezultatul unor convenţii cerebrale — îşi are un model, verificat prin vedere. Sculptura exprimă tangibil tainele estetice ale realităţii. Poezia, cu freamătul ei de dincolo de cuvânt, ou valul ritmului ei organic, se înrudeşte cu arta muzicală, este curcubeul pe care se .;vîntă muzica în tensiunea ei vitală. Graiul muzicii, însă, este cel mai vast şi mai apropiat de viaţă, -lji'Uu ta jjiiiieipuu ci c.->le 111 iţeai ca. puiet ea ei — i limui, iwja -to-ul de Sichumann, care are un suflet de argint viu, a fost profund jignit în prezentarea lui Cortot. Am regăsit calităţile implorante ale pianistului în variaţiile de Cesar Franck, unde profilul său se îngemăna cu terţa minoră — axa bucăţii — şi căderea frazelor ne-a adus aminte de epoca în care Cortot ştia să susţină melancolia ca să mu alunece în epuizare. George Georgescu a colorat cu temperament piesa de Albeniz Triana, transpusă de la pian la orchestră, ceea ce-i dăunează bucăţii — deoarece 'ţăcănitul tocurilor spaniole, atîit de bine ciocănit la pian, se pierde în polifonia orchestrală. în poemul lui Debussy, Marea, Georgescu ar fi putut să aibă mai multă fluiditate. Aceste pagini conţin fragmente de o incontestabilă frumuseţe, îm special la partea a treia, unde contrabasurile imită rumoarea îndepărtată a oceanului. Dar influenţa rusă apare in inspiraţia maestrului francez, şi poemul se sfârşeşte eu o veselie colorată ca cromatismul asiatic. Poate că această schimbare de atmosferă stinghereşte unitatea bucăţii. („Le Moment", 2 decembrie 1935) CONCERT SIMFONIC IONEL PERLEA — RUDOLF SERKIN Concertul simfonic de joi seara ne-a revelat un remarcabil compozitor : Ionel Perlea. El dirija, pentru prima oară ân Bucureşti, Variaţii pe o temă proprie, lucrare importantă în isitoria muzicii româneşti. Tema, presărată cu izul pământului, stabileşte cu autoritate ţesătura pe oare viorile vor întinde lungi fire de mătase. Variaţiile se succed cu intervale de tăcere bine dozate. Sânt foarte diferite unele de altele. Una este un peisaj impresionist, alta — descripţie psihologică, apoi agitaţia animalică, veselia, grotescul, emoţia. Perlea priveşte, de foarte de sus, un colţ de ţară românească răscolit de viaţă. Notează 18 19 toate mişcările, le contopeşte în muzică şi, cu o siguranţă infailibilă, creează viaţa prin modulaţiile cele mai stranii, mai originale, într-o orchestraţie fluidă, bogată, uneori compactă, dar mereu grijulie în alegerea timbrului instrumental. Are un fel al lui de a împleti coardele cu suflătorii, înraîntînd în însăşi clipa în care te uimeşte. Una dintre variaţii — cea mai izbutită — evocă o procesiune ţărănească. Contrabasurile, flegmatice, bat ritmul îmbrîncit de stridenţa trompetelor, care dau tabloului o nepăsare copilărească în solemnitatea cortegiului patetic şi comic totodată. Mai departe, pianul şi celesta amestecă coloritul lor naiv în polifonia vegetală, fraza jse avîntă, se întrerupe, revine cu ulăiiiuiilc, plesneşte în trombon. 1 uba varsă cascade de furie, un tempo de vals îşi răspândeşte aroma, cadenţele se rup, viorile ţes puzderie sonoră, şi .suita se desfăşoară lirică, densă, se impune şi ne stăpâneşte. Ionel Perlea este un spirit muzical autentic. A găsit un nou mod de a se exprima orchestral. Aceste variaţii executate într-un mare centru^ al Ooaidentului vor consacra pe autorul lor, şi opera lui va fi aşezată la locul de cinste la care are dreptul. în aceeaşi seară, Rudolf Serkin cânta Concerto nr. 4 de Beethoven. Acest tânăr pianist, cu mare faimă în Europa, are o figură tropicală şi un stil care-i seamănă. Tuşeul vaporos, violenţă de fiară, triluri topite in pedală îţi trezesc dorinţa de a-1 asculta cînitînd Raluna-ninov. Tehnica lui e sigură, giîndul urmează o linie unitară, fără a şovăi. Farmecul insinuant al sensibilităţii sale şi debitul muzical crepuscular au creat, în prima pante, o ambianţă de lumină de lună. Dar în andante lâncezea, melancolic fără nobleţe, iar finalul, prea estompat, îşi pierduse veselia. Rudolf Serkin este o natură de artist. Publicul nostru este doritor să-1 audă într-un recital, în care ar putea să-şi pună în valoare toate calităţile. („Le Moment", 9 decembrie 1935) certo de Mendelssohn, romanţa de Beethoven şi rondo de Mozart. Ascuilitîndu-1, uiţi să-1 lauzi pentru virtuozitatea lui. Mai întîi te uimeşte sunetul lui neted, fără vibrato. Emisiunea nu pare a se naşte din contactul arcuşului cu coarda. Acest sunet cerebral se produce prin puterea de convingere a unui stil compus din nobleţe şi gravitate. O probitate de marinar se înscrie pe chipul lui. Nu se gîradeşte la succes, vrea numai să exprime gândirea maestrului fără să i se ghicească stră-.lania. Ne oferă bucuria muzicii pure. în concerto de Beethoven nu atinge măreţia stilului lui Enescu, poate din cauza unei lipse de ner-"czitrutc şi o voîiîţa i crai a. ^c a rami-iiv. Cuiccii v, uc a .maiţa gincru \.*x muzicală, desprinsă de el. în Brahms, dimpotrivă, o palpitaţie permanentă răspândeşte tandreţe de-a lungul admirabilului concerto. Nu vom uita blândeţea accentelor, legato şi maiestatea acestei linişti plămădite cu toate elementele lirice ale muzicii. O veselie robustă a dat amploare terţelor din final, şi cu o emoţie, un entuziasm excepţional, publicul a mulţumit marelui violonist. După rondo de Mozart şi romanţa de Beethoven, cântate ou rafinată perfecţie, a urmat concerto de Mendelssohn, în care ne-a dovedit că poate fi reînnoit prin vraja unei viziuni personale. Busch i-a extras o fluiditate înaripată, care evoca zânele din poveştile copilăriei, iar ultima parte — căreia toţi violoniştii îi dau un caracter de veselie populară — el a transpus-o ân regnul acvatic, evocând ân velo.citatea croselor salturile rotunde ale delfinilor. Suflătorii răspundeau greoi la aceste pasaje transparente, şi George Georgescu încerca în zadar să-i reaniimeze. Rechemat cu insistenţă de public, Busch a cântat în bis două piese pentru vioară solo de Bach, ou orgoliul în care acest incomparabil artist ştie să învăluie marile gîndiri ale muzicii. El este, astăzi, unul dintre cei mai nobili interpreţi ai lumii. Să-şi aducă aminte de Bucureşti, şi să ne aducă anul viitor bucuria pură a unui recital Bach. („Le Moment", 18 decembrie 1935) ADOLF BUSCH Un foarte mare artist, Adolph Busch ne-a dăruit două minunate audiţii muzicale, cîntîrid joi, 12 decembrie, concerto de Beethoven cu Filarmonica, iar duminică, 15 decembrie, Concerto de Brahms, con- JORA — LIPATTI — ENESCU — RUBINSTEIN — PERLEA Mihail Jora a ales pentru concertul de joi, 23 ianuarie, un program exclusiv de autori români contemporani. Grea încercare. Dorinţa de a reuşi nu e totdeauna încoronată de succes, îndrăznelile fiecă- 20 21 mia deviază adeseori şi cad în prolix, iar atenţia, răbdarea publicului suferă de o tensiune fără lămurire. într-o seară în care ar figura şi piese cunoscute şi^iubite, s-ar asculta mai uşor încercările tineretului, iar concernul ar căpăta sensul lui integral, de a dărui bucurie, făcând cunoscute, în acelaşi timp, lucrări noi. Ne-a interesat personalitatea lui Mihail Jora pentru că are un dar de şef de orchestră evident. Este demn şi minuţios, nu abuzează de excese în forte. Are simt polifonic. întrebuinţează nuanţele intermediare, construieşte simfonic. Cu mult curaj şi-a pus calităţile în slujba unei lucrări semnată de Filip Lazăr. intitulată Cnnrcrfn-gr0ss'). Piesa ar putea să poarte titlul de ..Metamorfozele unui mormoloc". Factura este preclasică. Se sprijină pe Bach, Hăndel, Gluck, apoi iar pe Handel, după ce a (încercat o subiectivitate fără .culoare, se încurcă în plictiseala pastişului şi în concluzii care ne conving de impersonalitatea sa. O suită ide Dinu Lipatti, Impresii ţigăneşti, în trei părţi, afirmă talentul clocotitor al tânărului muzician, elevul lui Jora, care a obţinut acum doi ani Premiul Enesou cu această lucrare. Prima parte cuprinde sosirea alaiului şi începe cu ironicele instrumente de suflători, foarte evocatoare într-o orchestraţie densă, influenţată bineânţeles de Stra-vioski. Idila din partea a doua este melodioasă, cu nu just sentiment al spaţiului. Ultima parte, Chef cu lăutari, este admirabil compusă. Ritmuri sprintene, polifonie interesantă, cu amestec de pian, pitoresc autohton, această schiţă este originală şi destăinuie strălucitor darul excepţional al. tânărului compozitor. Jora a dirijat această suită cu mare artă. A găsit pasiunea (bruscă necesară pentru animarea muzicală a acestor impresii vizuale bine ânregistrate. Trei caricaturi muzicale de Paul Constantinescu au urmat — un joc amuzant, dezaxat într-un cadru mare. Supărarea recrutului, Balul reangajatului, Marş forţat, schiţele acestea evocă, prin coloritul sonor ţipător, reclame de iarmaroc, şi nu erau la locul lor ânaintea Suitei nr. 1 în do major de Enesou. în ce spirit ide economie a compus Emescu preludiul ân întregime la unison, dând la o parte posibilităţile orchestrale ? Timp de zece minute un cântec se rătăceşte, încercînd zadarnic să găsească un sprijin. Mulţi muzicieni admira această lucrare, care nu mi se pare reuşită. Este lungă, încâlcită, nu-şi găseşte rostul. Asistăm la un „quiproquo'.' muzical, care nu se luminează decît la menuet, unde regăsim preferinţa lui Enesou pentru marele poet Ronsard, preschim-bându-i modulaţiile mătăsoase în muzică. Arthur Rulbkistein, acompaniat de maestrul Perlea, a cântat trei concerto-uri într-o singură seară: Brahms, Ceaikovski, Saint-Saens. Rezistenţa sa diabolică a biruit toate dificultăţile, iar vivacitatea, desfăşurată cu nobleţe în Concerto nr. 2 de Saint-Saens rămîne ca unitate ide măsură pentru pianişti. Perlea şi-a 'însuşit stilul marelui virtuoz. A înălţat orchestra în cercul de mare voltaj unde Ceaikovski răspândeşte valuri electrice şi jeluiri. A învăluit pianul în Brahms eu un ţesut orchestral 'catifelat, iar de-a lungul acestui concerto publicul a simţit bucuria fără nelinişte dăruită de doi interpreţi ideali, uniţi ca ta exprime una dintre cele mai frumoase forme ale artei. M*Hlt(ltl , J.I MUtliti te IXOOf STABAT MATER DE PERGOLESE ŞI SAMSON DE HANDEL Asociaţia Muzicală Română ne-a oferit în seara de 29 ianuarie plăcerea delicată a unui oratoriu de Pergolese. începând cu un concerto de orgă din secolul al XVI-lea, Stabal Mater a evocat figura lui lisius copil vorbind preoţilor. Tinereţea gingaşă a acestei lucrări, compusă pentru două voci de femei, orchestră redusă şi orgă, domină tristeţea textolui latin din secolul al XIV-lea. Vioiciunea napolitană a lui Pergolese pune rază de soare lacrimilor Maicii Domnului, o blândeţe în ton major exprimă mâhnirea unor cuvinte ca „Vidit suum dulce Naltum, moriendo desolatum", în allegro, ritmul este zburdalnic, iar azurul irezistibil care învăluie sufletul italian îi inspiră mişcările^melodioase pe care le va relua mai târziu Mozart, sub aceeaşi celestă influenţă. O fugă fermecătoare taie lucrarea în două părţi. Şlefuită cu artă, tema este brăzdată ide scări cromatice care evocă aripi lungi de îngeri. Acest procedeu îl întrebuinţează şi Mozart în Marea liturghie. Sentimentul dramatic apare numai în ultimul lamento, adânc îndoliat, dar toată compoziţia spumoasă, irizată, se ânalţă în zbor extrapăimîn-tesc, unde domneşte calmul poeziei pure. Am fi dorit ca glasul limpede al doamnei Baumann-Rădulescu să se tulbure cînd a pronunţat cuvinte apăsătoare ca „gemientem, contristatam et dolentem", pentru că, dacă sîntem de acord asupra calităţii serafice a acestui oratorio, nu avem nici Un imotiv să credem că îngerii poartă o inimă de piatră sub veşmintele lor imaculate, şi nici că platele, răsfirate de briza unei primăveri eterne, le ascund înfăţişarea durerii. Mai multă expresie, accente, nuanţe ar fi servit muzica. 22 23 De altminteri, ise poate uşor desluşi că Pergolese a dat un caracter liric teatral oratoriului, Sta care misticul este o reprezentaţie, nu un fapt. Domnul Rogalski n-a considerat această problemă. O interpretă sensibilă a fost Nella Dimitriu, cu glas de contralto bogat şi .cald. Dâinsa va deveni o remarcabilă cântăreaţă cînd îşi va stăpâni vibrato din voce. Domnul Bickerich, organistul din Braşov, ne-a cântat un imn de Praetorius (secolul al XVT-lea), o ciaconnu de Pachclbel (secolul al XVlI-lea), pe care a interpretat-o cu mare talent, o simfonie de Lo-catelli şi magnifica Fantezie de T. S Rarii ?™ <-r>7 „.<-.. .. culme a muzicii. Vizionar genial... Bach a pus întru început o fluiditate izbitor impresionistă. Fuga este gravă, se urcă, ordonă, izbucneşte şLse aruncă în valuri sonore, care se amplifică, revărsate pînă cînd le stăpâneşte greutatea solemnă a basurilor pedalate la orgă, grăind ordinea sublimă. Apoteoza finală are o gigantică armonie. Joi, 30 ianuarie, Filarmonica dădea oratoriul de Handel, Samson, cu corul de la Sibiu şi trei solişti, sub direcţia lui Franz-Xavier Dres-sler. Acest oratoriu în trei acte exprimă o plenitudine liniştită. Grupările muzicale greoaie, replicile robuste au stilul artei protodoriee. Neted şi clar iîn cadenţe la dominantă, cuminte şi măreţ fără varietate, Handel nu surprinde ea Bach, nu este fără sfârşit în inventivitate ca ilustrul său contemporan. El ne încântă printr-o luminoasă simplicitate, prin orizontalitatea unui geniu fără febră. Domnul Dressler a dirijat cu mult talent corurile, care s-au făcut remarcate prin disciplină mai mult decât prin .calitate. O excelentă cunoştinţă a crescen-delor, a ternpilor, respectul pauzelor au .impus orchestrei demnitatea cuvenită. Această operă a lui Handel nu atinge frumuseţea oratoriului Messia, scris în aceeaşi epocă de marele compozitor. („Le Moment", 3 februarie 1936) ARTHUR RUBINSTEIN O tehnică uluitoare ca bucuria dă lui Arthur Rubinstein dreptul de a fi fericit. Un temperament vijelios îl aruncă în absolutul pasiunii. Inteligenţa precisă şi vioaie îi ascute intenţiile muzicale, iar itmpresio-nabilitatea /sa vizuală înscrie pe paleta sonoră un colorit de pictor. Toate aceste calităţi fac din Arthur Rubinstein favoritul marilor săli, marelui public. In seara cînd va cânta într-o .sală mică, moderîndu-şi impulsul biruitor, va fi un muzician desăvârşit. Timpul, care uzează şi ofileşte pe unii, a lucrat în favoarea acestui artist, şlefuind agresivitatea elanului, .atenuând sclipirea bucuriei ca să-i dea nuanţa îmblânzită a tandreţei. A cules din experienţa vieţii ce-i trebuia. Sunetul său — element esenţial al interpretării — câştigat o adâncime care-i ajută să grupeze planurile compoziţiilor în climatul propice lor. Aceste preţioase elemente dăruiesc sonatei de t ic,* riftryfa-te de el maximum de gra,ndnari?. Fiind n hilare wmpfii-oasă şi greoaie, cere o nobilă dominaţie a materiei şi o integrală interiorizare. Rubinstein a dat stilului acestei sonate întunecimea înflăcărată în care Prometeu încearcă să stăpânească zeul (pe Zeus). Acorduri mari sînt nicovala acestei făuririi infernale. Cascade ide octave varsă fulgere orbitoare, fuga este batjocoritoare, un val imens inundă tema cântecului sub degetele magice ale virtuozului, care aduce o interpretare .cu totul nouă acestei opere. Puterea minunată a mîinidior ştie să se înduioşeze. Cu o uşurinţa feerică a cântat Studiul de Chopin în mi minor nr. 17, revelânidu-ne frumuseţi noi ia mâna istîngă. In Studiul nr. 4, depănat ou dezlănţuirea unui expres, am simţit mai ales opresiunea unei simultaneităţi. O mândră melanoolie s-a desfăşurat în cântecul din Scherzo nr. 3, din care artistul a redat presto prea violent. Arthur Rubinstein este o natură generoasă. El, cel dintâi, a prezentat operele tinerilor compozitori ruşi, Skriabin, Prokotfiev. Astăzi ne oferă paisprezece preludii de Şostakovici, tânăr muzician din Leningrad. Desigur, sânt pline de talent, dar autorul oscilează între modernism şi romantic. Preludiile par un batic făcut de Chopin şi Stra-vinski. Cântate cu grijă delicată de Rubinstein, au părut o improvizaţie pe care judecata refuză s-o condamne. Concertul din 19 ianuarie s-a încheiat cu piese spaniole de de Falia şi Albeniz, cântate incomparabil de Rubinstein. Are pentru moderni o predilecţie care este ân acelaşi timp o vocaţie. Debussy, în interpretarea lui, devine plastic. In Albeniz pune o pasiune aspră, care emană din peisajul iberic. Subliniază nostalgia apei, predominând în muzica spaniolă, al cărei triolet este poate expresia cea mai misterioasă. A notat apriga bătaie a instrumentelor de percusiune, ascuţimea unui surâs, şi le transpune pe claviatură. Este mătăsos, brusc, violent, linguşitor. Ne-a încântat ân Navarra — în Triana. în viitorul concert vom aplauda .cu mare entuziasm pe acest remarcabil artist în 'trei con • certo-uri -.Brahms, Ceaikovski, Saint-Saens. („Le Moment", 22 februarie 1936) 24 25 PERLEA — DRAG01 RECITAL NINO ROSSI Ionel Perlea prezenta pentru prima oară publicului Divertisment religios de Sabin Dragoi — frescă palidă scrisă în „demi-teintes". Această suită în patru părţi poartă titluri ca : Iosif cel cu faţa blinda ; Fii binecuvîntat, Doamne ; Toţi cei din jur : Amin fie. Compoziţia este impregnată de argumente cucernice. Mistica pură a primei părţi grăieşte într-un largo visător. Celelalte două sînt lucrate aproape clasic, şi îs'tr-adcvăi altî puiem măsura talentul creatoi al lui Sabin Dragoi, care rămîne personal, ou toată forma pe care şi-o impune. în ultima parte, Amin Ţie, adaugă pianul la orchestra redusă şi-1 întrebuinţează cu un tact rafinat. Cvartetul de viori desfăşură tema, amestecată apoi în flaut si oboi, canonul se întinde atât de melodios, încît am dori să-1 auzim cîntat de glasuri omeneşti. Fuga finală urcă, suprapusă pe primul cântec, într-un act de credinţă simplu şi măreţ, care emoţionează. Perlea a dirijat această fermecătoare compoziţie cu multă nuanţare. Programul concertului de joi a fost multicolor, trecând de la Bach la Sabin Drăgoi şi de la Paganini la Cesar 'Frânele — varietatea emotivităţii muzicii şi bogăţia infinită a graiului sonor dovedite în toată amploarea lor. în Concerto-u\ de J. S. Bach pentru două piane cu orchestră redusă, Rogalski şi Silvestri au cîntat cu multă atenţie, iar Stilul admirabilului adagio, compus în formă de dialog al celor două piane, a fost interpretat cu o nobilă calitate sonoră. Ce luminoasă libertate matematică ne relevă prima parte, rezolvată îndrăzneţ cu logica neînfrântă a genialului constructor ! în fugă, cei doi interpreţi mi s-au părut şterşi şi n-au impus în rallentando maiestatea ultimelor acorduri. Pianele, prea distanţate, ar fi câştigat dacă ar fi fost unul lîngă altul. Zino Francescatti, cu nume de şerbet, după un salut juvenil, a desfăşurat cu măiestrie tot ciripitul dintr-o colivie în Concerto-u\ lui Paganini pentru vioară. Magia ide iarmaroc a acestui gen de romantism nu mai atrage azi. Dar impresionanta virtuozitate a tânărului artist ocolea plictiseala. Sărea pârleazuri de cristal cu un arcuş flexibil, dansau terţele la flageolete cu o nepăsare păsărească, oînta cu tandreţe. Aplauzele unanime i-au dovedit că ân jongleur publicul a ghicit un adevărat artist. în Simfonia de Franck, Perlea » accentuat sensul ei de examen de conştiinţă. A găsit nuanţa jalnică pentru terţele minore şi a liberat tema veselă a finalului de argumentele ei greoi burgheze. La Sala Dalles, Nino Rossi, pianist italian, a apărut ân seara de 21 februarie, înalt, puternic, dar feminin şi afectuos ân felul de a cîrita. Excelează în pianissimi şi uşurinţă de tuşeu. Cucu de Daquin a fost delicios, îin schimb rubato, cu unduiri de hamac la braţe, era inoportun în Bach. Totuşi, muzicalitatea sinceră a acestui pianist, care-şi gândeşte interpretarea, atrage atenţia noastră. Bunăoară, în Sonata de Beethoven, Opus 27, nr. 1, a reuşit prin sonorităţi liniştite să evoce peisajul văratic, însă finalul vivace a fost cîntat cu un pedantism care falsifica acea veselie adolescentă în care se refugiază Beetho/en după vuioţiunantc adagio. Nmo Rossi, prin tuscui sau catifelat şi cu o artă foarte personală a pedalatului, este mai înrudit cu muzica descriptivă decît cu clasicii. A cîntat Feuilles mortes de Debussy cu nuanţe şterse, dar expresive, care luminau titlul bucăţii. Tehnica foarte clară, măiestria staccatelor au încântat publicul într-o transcripţie a lui dintr-un fragment din Ariane et Barbe-Bleu de Dukas. La sfârşit a dat piese de Malipiero, Pizzetti, Martucci — animate de tot. elanul neamului său. Succesul a fost mare şi binemeritat. („Le Moment", 24 februarie 1936) GLEMENS KRAUS — VIORICA URSULEAC Gu nara ascuţită, ochii de şoim decupaţi în cald onix, Clemens Kraus are într-adevăr figura talentului său. Domină orchestra. Bagheta pare mai subţire în mâna lui, pentru că gesturile îi sînt rapide şi simplificate. Mâna stingă întrerupe cu o mişoare scurtă neatenţia sau tumultul. Arătătorul indică autoritar instrumentul care va răsuna la apelul lui. Deschide mâna şi răspândeşte blândeţea patriciană a unor pianissime. O închide, şi orchestra porneşte într-un mare elan în ascensiunea unui crescendo care se revarsă în valuri sonore. Dirijată de el, Filarmonica din Bucureşti părea mai mare, mai concentrată, mai pură. Nici o aşchie în tehnică, nici o moliciune în ritm, puternică în loc să fie zgomotoasă, ritmul încadrat în disciplină. Demnitatea ţinutei muzicale a acestui remarcabil dirijor se imprimă în tot ce interpretează, de la Leonora beethoveniană pînă la valsul Salomeii. Astfel treci prin zonele variate ale muzicii cu un ghid sigur, calm şi clocotitor totodată. 26 27 Cine a afirmat lui Clemens Kraus că publicul bucureştean dorea să audă simfonia lui Ceaikovski ? Am fi preferat un Mozart îngrijit delicat de el sau o simfonie de Haydn, acest părinte al geniilor muzicale. Ceaikovski miroase a parfum de pocituli şi cerşeşte o răbdare oare i se acordă fără plăcere. Totuşi, Kraus a accentuat cu atîta nobleţe elementele fatidice ale primelor părţi, încît uzura timpului i-a conferit un argument istoric, iar la vals — care ia locul unui scherzo — a imprimat nuanţa care evocă tulburarea deliciosului roman de Tur-gheniev, Intiia dragoste. în final, a sugerat o întunecime aurie, drăcescul Jdin oăzăcesc, şi a dirijat viitoarea nulmuii cu o măiestrie care a reabilitat această lucrare minoră. Richard Strauss — beton armat al muzicii germane modeme — ni s-a părut de data asta mai transparent, luminat de Wagner, însă neobsedat de el. Dansul Salomeii a fost cîntat cu perfidia inocentă bine indicată de autor în alegerea diferitelor timbruri instrumentale. Bateriile mormăiau în surdină, viorile modulau zvelteţea adolescenţei, o stridulaţie metalică neîncetată exprima nebunia amoroasă a te-trarhului. Clemens Kraus este un mare artist. Ritmul lui este invulnerabil, îşi cunoaşte perspectivele spaţiale ale orchestrei, are darul de a -se face ascultat şi de a convinge ; iubeşte muzica cu o pasiune care îi stimulează lirismul cînd interpretează pe Beethoven. Niciodată nu se gândeşte la muzică urmărind un succes personal. I se supune, o serveşte, ne-o oferă. Prin el, cu el, ne-am adâncit în muzică. La Operă a dirijat Îl osca îşi Fidelio. Ohligaţia de a aşeza glasul omenesc pe prim-plan nu convine maestrului din Bonn. O, nestăpânită constrângere opreşte emoţia pe care n-o exprimă textul vocal decît cînd se cufundă în orchestră, luîndu-şi poziţia de instrument. Clemens Kraus a desfăşurat de-a lungul celor două acte splendidul său talent, şi tot spectacolul a fost o adevărată seară de artă. Uvertura, care precede ultimul tablou, a fost interpretată cu o intensitate sobră, stârnind ovaţii delirante iîn public. Gîntăreţii, electrizaţi de dirijor, s-au integrat armonios ân jurul Vioricăi Ursuleac, în rolul lui Fidelio. Folescu şi-a însuşit rolul tatălui Mareelinei cu o inteligenţă scenică excepţională şi cu glasul lui de bas, care dă viaţă adîneă la tot ce cîntă. El îşi compune întotdeauna personajul într-o unitate perfectă de voce şi ide gest. Atitudinea lui scenică dă argumentului dramatic cel mai just echilibru şi proporţionează cu mare ştiinţă puterea gravă a valorii psihologice în fluxul melodic. Glasul bogat şi frumos al lui Ştefănescu-Goangă a răsunat expresiv în rolul tiranului. Acest artist ar face onoare oricărui teatru occidental. Emilia Guţianu a fost o Marceiină sentimentală cu gust, iar vocea ei limpede, tehnica excelentă au ajutat-o să atingă o armenie care cere un mare efort vocal. Numai tenorul a ştirbit acest muzical ansamblu cu glasul lui neplăcut. Algazi are un gâtlej de acordeon care se deschide, se închide .ca să facă cute emisiunii vocale. Stilul este defectuos. N-are ce ^aitia la Operă. Fermecătoarea noastră compatrioată, Viorica Ursuleac, glorioasa cântăreaţă a Operei din Berlin, a incarnat un Fidelio perfect împlinit în tandreţe şi îngrijorare. Glasul ei este un pur izvor de emoţie. Alunecă pînă la buze fremătînd de gândire. Vine de departe — din adîn-cimea poetică a neamului nostru. De aceea tot ce cîntă este expresiv. Stilul nobil, legato excepţional, datorit unei respiraţii savante, muzicalitatea filtrată de concentrare sânt mijloacele care o servesc. în rolul lui Fidelio, în care cea mai mică şovăire este percepută ou exa-geraţie, dânsa s-a menţinut âh atmosfera prielnică, unde disperarea şi nădejdea au fost egale ân emoţie. Ce culoare a ştiut să dea tonului major aii liberării ! Minuţiozitatea nuanţelor sale nu rupe niciodată traiectul melodic. De aceea Viorica Ursuleac este cântăreaţă ideală a liedului. S-a remarcat acest fapt la concertul simfonic de joi, 27 februarie, idînd a dat o arie din Guntram, operă de R. Strauss, şi trei melodii de acelaşi autor, acompaniate ide orchestră. Dicţiunea ei impecabilă sprijină cînltecul. A spus „Mein Auge" ou o tandreţe conţinută care s-a luminat în fraza „So lind verklârt der Abglanz dieser ganzen Welt". Arta ei interiorizată a găsit în Beţreit cea mai bună expresie. Sfârşitul acestei frumoase melodii 1-a desfăşurat cu o emoţie atît de justă, încât publicul a fost zdruncinat pînă la lacrimi. Felul cum marea artistă a cîntat poemul Fruhlingsfeier, complex prin descripţia peisajului şi dinamismul povestirii, nu se va şterge din amintirea noastră. Cum să nu rămână în minte ondulaţia octavei în fraza „das wunderschone Junglingsbild" si diferitele nuanţe ale apelului ei. „Adonis, Adonis" ? Dificultăţile tehnice ale acestui lied dînsa le rezolvă cu o facilitate care te lasă pe gânduri. Oare perfecţia este un lucru natural ? Fără eforturi, fără premeditare ? Nu, dar ele sînt învăluite de cugetarea unui sentiment tainic, oare izbucneşte spontan şi se înalţă spre armonia supremă. Viorica Ursuleac ar trebui să dea recitaluri consacrate exclusiv melodiilor lui Schumann. I-ar fi interpreta ideală. 28 29 Să sperăm că triumful repurtat Ia Bucureşti va hotărî pe aceşti doi mari artişti să revină în România anul viitor. Ii va aştepta un public doritor să-i sărbătorească. („Le Moment", 2 martie 1936) GEORGE GEORGESCU Pregătindu-ne dispoziţia pentru sacadarea simfoniei de jazz, care termina concertul de joi, 19 martie, George Georgescu ne-a purtat în cîmpia liniştită a Simfoniei nr. 2 de Brahms. Cunoscusem, prin interpretarea sa, pe cea dinţii, care este o meditaţie beethoveniană. A doua lucrare orchestrală este una din cele mai armonioase expresii ale autorului. Prima parte, contemplativă, ne convoacă într-un univers vegetal, bogat în sevă. G. Georgescu a dirijat-o cu o remarcabilă demnitate. A subliniat în adagio toată amploarea frazelor lungi care-şi amestecă ramurile sonore purtind modulaţiile ca pe nişte fructe. A accentuat cu mult tact naivitatea părţii a treia, dovedind că 1-a înţeles pe Brahms şi ştie să-1 facă iubit. Talentul lui se adaptează exigenţelor sentimentale ale acestui geniu. Arta dirijoratului este şi o chestiune de aerisire. A descurca masa polifonică de opacitate, a stabili perspectiva planurilor sonore fără a frânge unitatea construcţiei, iată calitatea indispensabilă unui foarte bun şef de orchestră. George Georgescu a pătruns sensul problemei pe care o prezintă Brahms. Concerto-ul pentru vioară de Saint-Saens a fost trăsătura de unire dintre secolul romantismului — păşind cu lentoare — şi romantismul în salturi al jazzului. Saint-Saens, dibaci şi prudent în navigaţia lui la malul muzicii, a încercat de data asta să fie autentic şi sobru. Ne-a plimbat prin coridoarele unei enorme plictiseli, care strivea talentul lui Richard Odnoposov. Acest tînăr violonist — cap de linie al Filarmonicii de la Viena — are mare reputaţie. Arcuşul lui este suplu, tehnica, sigură, sonoritatea, dulce. Ne-am fi bucurat să-1 ascultăm într-o compoziţie în care am fi putut aprecia stilul său, mult lăudat de criticii germani. Ion Filionescu, în Rhapsody in Blues de Gershwin, pentru pian şi orchestră, ne-a trezit prin vioiciunea veseliei unui talent bine disciplinat. Tuşeul rotund şi tehnica inteligentă au valorificat această muzică de o fluiditate tropicală. Totuşi, abuzul de pedală în părţile de 30 solo a şters temele care impun o morală primitivă acestui gen muzical. Sinceritatea cea mai animalică îl caracterizează. Ritmul ţîşneşte ea un salt de tigru, sonoritatea instrumentelor de suflat izbeşte ca o înjurătură, cromaticele biciuiesc răcoritor ca într-o furtună de vară. în amestecul torenţial al cvartelor cu orăcăitul clarinetelor, pianul figurează glasul omului, agitat de instinctul vital. Gershwin înnoadă şi deznoadă melodiile africane căţărate pe toată orchestra pînă la creasta '■■intrabasurilor. în aceste „blues" sincopele nu mai sînt un rafinament armonic, ci expresia sonoră a fetişismului. George Georgescu a sub-^Tnat-o admirabil, iar acest cctccdăcit tonic a trezit în noi nostalgia unei insule în care privirea unei maimuţe ascunde toată neurastenia sufletului omenesc. („Le Moment", 23 martie 1936) LA SALA DALLES Alexandru Theodorescu şi Ion Filionescu au dat la 21 martie ultimul concert al ciclului integral de sonate pentru pian şi vioară de Beethoven. Programul cuprindea a 4-a, a 10-a, a 9-a, dedicată lui Kreutzer. Cei doi artişti me-au oferit o intrepretare justă şi fină a Sonatei nr. 4 scrisă în la major, ou modulaţiile care portretizează figura de ispiriduş tandru a Giuliettei Guicciardi de care Beethoven era îndrăgostit în epoca aceea. Cea numită de el „fermecătoarea mică vrăjitoare" este aşa de bine evocată în andantele scherzoso — tema surîde printre pauzele enervante — încît îi ghiceşti ochii albaştri în tenul de brună şi părul scurt pieptănat în „stil ghilotină", care parcă flîlfîie în fuga aeriană a acestor pagini vesele. în Sonata 10, în sol major, Theodorescu a găsit sonoritatea liniştită a peisajului care 1-a inspirat pe Beethoven. Trilurile de la început, altemînd de la pian Ia vioară, sînt freamătul zorilor. Concepţia acestei părţi are originalitatea ultimelor cvartete. Adagio — orizontal şi foarte pur — este iun imn, şi se adînceşte în acea atmosferă beethoveniană care răscoleşte conştiinţa. Expresia colectivă a .publicului, ascultînd pe Beethoven, este interesant de observat. Provoacă, mai mult decît toţi ceilalţi compozitori, reculegerea şi o supune geniului 31 său. Dintr-o dată eşti smuls din tine, liberat ea după o confesiune, învestit ou acel avînt pasionat care ne apropie de lucrurile nemuritoare. Cei ^doi parteneri au tălmăcit cu exactitudine această operă excepţională, într-un ansamblu demn de laudă. Sonata Kreutzer, fpopulată de sentimente vehemente, cere ani mulţi de aprofundare. S-au resimţit, la pianist, graba şi lipsa de concentrare. Toată prima parte, cu crestele ei violent spirituale, a fost redată greoi, variaţiile nu erau şlefuite, tehnica impură, iar ritenute intempestive alterau mândria acestor pagini care la pian au un caracter de .snver.W.^e Finalul, fa care izbucneşte voni, unui zeu, riscă, dacă este prea repezit, să pară a fi un galop de zebre. Trioletele, la pian, oscilau într-o viteză haotică, pierzând trufia lor de dans al spiritului. ^Măreţia tumultuoasă a acestei capodopere pretinde o perfecţie absolută a virtuozităţii şi o gândire adâncă, fără de care bucuria pe care trebuie s-o răspândească riscă să fie strivită. Totuşi, publicul a mulţumit călduros celor doi interpreţi pentru efortul considerabil de a fi cîntat zece sonate într-un timp foarte scurt Marţi, 24 martie am avut revelaţia unui pianist, muzician de mare calitate : domnul Ovidiu Drimba. De la primele măsuri ale lui Bach-Busoni, s-a simţit că este un adevărat artist. Tuşeul lui catifelat, un sentiment de intimitate muzicală ide bună .calitate luminau frumuseţea acestei compoziţii. Davidsbundler a dezvăluit natura delicată şi personală a tânărului virtuoz. O stranie poezie colorează fraza muzicală. Mima lui inteligentă reliefează capriciile lui Schumainn şi imprimă o rafinată sensibilitate cadenţelor finale. în unele pagini ale acestei compoziţii, atât de variată, ajfost emoţionant, bunăoară în capitolele 4—-5—14, unde sunetul, învăluit de pedală, avea Un gungurit de turturică. în sonata cu marş funebru de Chqpin, Ovidiu Dirimba şi-,a afirmat personalitatea. Este un poet care cîntă. îi lipseşte o oarecare putere epică, lîn schimb, tactul icu care mânuieşte nuanţele eslte excepţional. -Romantic cu demnitate, avîintat cu o căldură convingătoare oare se comunică publicului şi-! răpeşte, ne-a dovedit cit de sigură îi este tehnica lîn finalul sonatei, ca şi în octavele marii Poloneze în la bemol major, care au fost scânteietoare. Recitalul său a fost o iseară de artă îm care un nou pianist artist şi-a asigurat un public entuziast, doritor să-1 aplaude de cîte ori va apărea pe podium. („Le Moment", 27 martie 1936) CONCERT RELIGIOS — FILARMONICA DIRIJOR : ION PERLEA în vechi pergamente dormeau nişte strofe antifonice. O mare inteligenţă muzicală ile-a reanimat. întărindu-'le cu armonizări delicate. Astfel, am auzit muzică liturgică bizantină şi eîntece gregoiiiene din secolul XI pînă în secolul XIV... Muzica aceasta, care nu pare ştiinţifică, este impresionantă pentru că poantă în complexitatea formaţiei modurile vechi greceşti şi elementele ritmului din Asia Minoră, ale căror origini ac pierd în infinitul deşertului libic. Părintele Petrescu este un specialist al muzicii antice. A eeroetat, timp îndelungat, manuscrisele vechi pentru a pătrunde în geniul transparent al acestui mod care evoluează printre consonanţele absolute şi perfecte ale cvaitei, cvintei şi octavei. Armonizarea acestor psalmodii solicita un mare efort, căci suprapunerea unei gândiri din secolul XX peste libertatea naivă a spiritului arhaic risca să o desfigureze. Ştiinţa muzicală a părintelui Petrescu, respectul lui pentru frumuseţea acestei muzici l-au ajutat să biruie. El a redat viaţă textelor vechi părăsite îşi a organizat o societate, în scopul de a-i dărui vocea ei cea mai limpede... în biserica Vissarion, parohia părintelui Petrescu, a avut loc un concert miercuri, 25 martie, ou un program de lucrări arhaice, mottete de Vittoria — secolul XVI — şi cântece la patru voci de Palestrina. Corul bisericii a redat cu multă expresie textele Sâmbetei Mari traduse de părinte. Sqpranele, în unison, au tălmăcit cu emoţie suspinele Ierusalimului, iar muzica lui Palestrina a reliefat cuvintele sacre cu arta lui senină. Vittoria se resimte de qpoca intermediară în oare trăieşte, în care seninătatea a fost dizolvată de com|plioaţia unei ştiinţe neafirmate încă. în auditoriu, un personaj ilustru spunea vecinului său : „Socot muzica lui Vittoria inferioară cellei bizantine. în cea din urmă există o linie orizontală, simţi gîndirea individuală, expresia contemplaţiei. Cântecul provine dintr-o ţară iîn ~care .omul n-a avut oprelişte în faţa ochilor. Deşertul 1-a învăluit în eternitatea lui." Domnul Nicolae Iorga avea dreptate. Ion Perlea dirija la Ateneu Recviemul de Verdi eu concursul Coralei române „Carmen" — dirijor fiind (profesorul Chirescu — şi al celor patru solişti de mare calitate : Alexandra Grozea — soprano, Melania Bugarinovici — alto, Mircea Lazăr — tenor, Folescu — bas. 32 3 — Arpegii în ton major — c. 934 33 Un public delirant a ovaţionat pe Ion Pârlea, Ion Chires'cu şi pc interpreţi, încercând să împlinească, prin aclamaţiile dor, golurile din sală — de nepriceput. („Le Moment, 30 martie 1936) Iată o compoziţie religioasă lipsită de ascetism şi a cărei mistică este somptuoasă ! Toată greutatea pământului apasă debutul superb — dialog între cor şi coarde — oare unesc Recviemul aeternam cu Kyrie eleison. La Dies Irae, vocile irup ca trăsnetul, trompetele plesnesc agitaţia, basul anunţă Judecata de Apoi, alto susţine omnipotenţa cerească, iar un trio vocal geme deznădăjduirea bieţilor păcătoşi, în melodia minoră, un mare acord major luminează dinitr-o dată gloria divină. Inexplicabil este geniul lui Verdi, plin de sevă, descoperirile lui sonore neauzite, avântul neobosit. Nu există şiretenie în procedeu, nici măsură ân sensul limitei. De la un capăt la altul, lucrarea este măreaţă, d'e o putere lirică atât de covârşitoare, îuui el uiră că comen- J tează moartea prietenului său Manzoni, şi apar umbrele fermecătoare A ale eroinelor din operele sale. Tenorul, cântând „Ruga mea e nedemnă de Tine", pare a se adresa unei iubite cochete şi surâzătoare, liturghia se desfăşoară teatral, Sanctus, strîns de un canon dirijat de corul profesorului Chirescu cu remarcabilă ştiinţă, este sever, dar în Agnus Dei Verdi răspândeşte sonorităţi mai verzi decît ale lui Ce-zanne, pictorul impresionist, şi într-un unison de vioară-alto-soprano — acest amestec de timhruri evocă candoarea. Fiecare instrument participă la acest tablou senzual al vieţii şi marţii. Tuba parcă a fast inventată ca să accentueze âin Lux aeternam fraza cântată de Folesou, Libera me, urcă lîntr-un fugato magnific şi Recviemul se termină în acel înălţător sentiment care îl aşază printre capodoperele acestei lumi. Totul făcea din acest concert o seară excepţională. Profesorul Chirescu lucrase timp de un an pentru ca să atingă perfecţia stilului şi virtuozitatea corului său. Aliniate pe patru rânduri, figurile femeilor păreau nişte candele care luminau frumuseţea undelor sonore. Ion Perlea a dirijat ca iun mare artist -orchestra, împărţind planurile acestei imense cascade cu ştiinţa muzicală desfăşurată pînă la apoteoză. Alexandra Grozea, cu glasul clar şi durabil, a fost o soprano impecabilă, Mircea Lazăr, excelent în intervenţiile sale, Folescu, nobil şi de o mare, convingătoare expresie, iar In partea de mezzo am avut revelaţia unei minunate soprane dramatice, o tînără şi frumoasă bulgară, de origine română, Melania Bugarionivici. Glasul ei soarbe razele soarelui, are o amploare arhitectonică care comunică expresiei o intensitate răscolitoare. îi este de-ajuns să murmure ca să convingă. Eşti subjugat de nobleţea stilului uimitor, ca şi de puterea glasului ei. în rolul Aidei este superbă, în Carmen înnobilează tot ce cîntă. Nu s-ar putea, oare, să fie angajată la Opera noastră, ca să reţinem în1 Bucureşti această excepţionallă artistă, înainte ca Occidentul s-o răpească pentru a o aşeza în rândul celor mai de seamă cîntăreţe de azi ? 34 PATIMILE LUI USUS DE 1. S. BACH Trebuie lăudată Asociaţia Muzicală Română, care ne-a dat două concerte religioase în serile de 27 şi 29 martie. înscrise cu semnul crucii, cele două opere exprimă în muzică linia infinită a orizontului şi verticalitatea elanurilor gotice. Bach, măreţ şi simplu, şi-a trăit o viaţă de oetăţean cuminte care răspunde de meamul şi de tradiţia lui. Straturile ancestrale de muzicalitate întăreau acest geniu, care purta în el duritatea integrală a mineralelor ndîufrînte. El nu se obosea în agitaţii exterioare. Aplecat asupra claviaturilor orgii, în tăcerea de piatră a bisericii Sfântul Toma, grăi în limbajul sonor concentrarea sufletului său. Manuscrisele se adunau în sertare, copiate de Anna Magdalena, blînda soţie în tovărăşia căreia el citea din Luther, în ceasurile de odihnă. Corale şi oratorii însemnau fiece zi a acestui destin prodigios, care are înţelepciunea constelaţiilor din nopţile de vară. Răceala fugilor se transformă, scrise de dânsul, în vibrantă arhitectură. Jocurile cifrelor devin mai îmbătătoare în inumanitatea lor decît cele mai calde melodii. Logica inspiraţiei oaritrapundtice stabileşte scara valorilor estetice pe acest plan fluid, aşezîrid pentru totdeauna perspectiva, volumul şi înălţimea culmilor, inaccesibile pînă la el. Inima lui, care ştia să atragă pe copii la muzică, a creat plânsul arioselor şi a hotărât domnia tonului minor. Ajuns la asfinţitul vârstei, s-a apropiat de Evanghelii şi a transpus în muzică capitolele cele mai răscolitoare din viaţa lui Iisus. A scris Patimile după Sfîntul Ion şi după Sfîntul Matei. Tehnica acestor două opere colosale este aceeaşi. întrebuinţează orchestra, corul şi soliştii. Evanghelistul-tenor este personajul central şi recitantul dramei, soprana şi alto sînt bocitoarele, Pilat îşi Isus au glas de bas, iar corul, aşa cum figurează în tragediile antice greceşti, are rolul mulţimii, reia episoadele principale, sau le anunţă, accentuând prin volumul sonor sensul acţiunii. Patimile după Sfîntul Ion, anterioară cu cîţiva ani celeilalte, are un grai muzical mai sever. Dialogurile sînt sobre, între- rupte ide timbruri orchestrale neaşteptate, cum este ide pildă aria sopranei, însoţită de flaut : „Te urmez, lumina mea, bucuria mea". în cromatice, angoasa corului atinge grandoarea, iînsă recitativul este zvâcnit, şi o oarecare răceală se desprinde din armonia generală a acestei opere. Sfârşitul prevesteşte lirismul Patimilor după Sfîntul Matei. După fraza inexorabilă a evanghelistului — ,.Şi aplecând capul îşi dete sufletul" — Bach impune o tăcere prelungită, apoi trei acorduri ale cadenţei clasice coboară din orgă. Totul este mîntuit. Prin aceste mijloace simple provoacă cea mai intensă emoţie, şi Patima se .sfârşeşte cu un splendid coral... ^ Prin Patimile după Sfîntul Matei pătrundem ân cea mai luminoasă artă a Renaşterii. Corul debutează cu o procesiune de terţe minore, „Veniţi, ajutaţi-ne să plângem". Izbucnirea patetică este imediată. Textul lung permite o desfăşurare bogată ân modulaţii, iar Bach a găsit ritmuri impresionante pentru suspinele deznădejdea, desperarea mulţimii. Tragica grandoare a corului alternează ou lacrimile ariilor legănate blând de glasurile feminine. O maiestate divină ondulează în cântecul evanghelistului. Dintr-o singură frază întrebătoare, corul ridică un zid apăsător. Mai departe va repeta ide trei ori aceeaşi frază ca să sublinieze obstinaţia colectivă. Toate paragrafele privind Muntele Măslinilor sînt învăluite într-o gravă resemnare. Geniul neîntrecut, inexplicabil, al lui Bach, evocă angoasa, orgoliul, blândeţea, şi apar în acelaşi timp peisajul sterp şi întunericul lîn care mîriîie trădarea. Pentru a marca cuvintele „Aşteptaţi, nu-1 legaţi", compune o fugă greoaie, cu o temă care gîfîie, iar fraza evanghelistului — „Atunci toţi discipolii fugiră" — săgetează şi răneşte punctul cel mai sensibil al sufletului. Nu pot fi enumerate toate frumuseţile acestei capodopere — cea mai emoţionantă realizare muzicală din lume. Inspiraţia se revanşă peste toate corurile, recitativele sînt luminate de cea mai justă sensibilitate... Acompaniamentul orchestrei, saoadat ca un plâns îndulcit de flaut, pune în mişcare acţiunea desfăşurată într-o atmosferă din ce in ce mai sumbră. Bach termină cu mare bogăţie sonoră sfârşitul. Geniul lui neobosit ştie să coloreze în aşa fel itonul major, încît copleşeşte de mâhnire chiar ultimul coral... O operă altît de înălţătoare invită la meditaţie. îmi vine în minte o maximă a lui Nietzsche : „Lucrurile perfecte ne învaţă să nădăjduim". Resimt acest adevăr gîindindu-mă la Johann Sehastian Bach. („Le Moment", 4 aprilie 1936) CONCERT ITALIAN Sub auspiciile Institutului Italian, am ascultat în seara de 20 martie operele celor mai celebri compozitori italieni de astăzi. Respin-rfnd inspiraţia secolului al XlX-lea —• eşarpă parfumată cu apoponax — muzica italiană actuală ise avîntă, robustă şi suplă, se apropie de spiritul tăios al lui Stravinski, aducîndu-şi aminte, totuşi, de nobilii ei străbuni, madrigaliştii din secolul al XVl-lea şi de cei doi Scar-latti, şi tinde spre o sinteză artistică picturală şi nervoasă. Caracterul ii estor compoziţii a fost admirabil redat de către eminentul şef de orchestră, Mărio Rossi. Orchestră mică, 'nedepăşind douăsprezece instrumente, compusă din alămuri, suflători, coarde, exprima bine giîndul muzical al lui Gino Corini (douăzeci şi patru de ani) într-un Divertimento pentru opt instrumente : flaut-oboi-clarinet-fagot-coarde — evocarea unui asfinţit văraltic, întrerupt de interjecţii spirituale. Cele trei părţi ale acestei delicioase lucrări sînt bine închegate polifonic. Malipiero — binecunoscut în lumea muzicală — aduce în Ricercari vorbăria păsărilor nocturne inltr-iun peisaj întunecos. Sensibilitatea acestui poem compus pentru unsprezece instrumente se rătăceşte din cauza lungimii sale exagerate. Riccardo Nielsen — temperament brusc — suprapune imagini variate şi aduce aminte de Pioasso. Clarindtul-baaso, cornul, trombonul şi fagotul se amestecă ou pianul ân sonorităţi zeflemiste, în care violoncelul — admirabil oîntat de Luigi Silva — se văietă ân această dezordine muzicală. Storiella, de Lodovico Rocca, evocă miasmele Orientului prin mijlocirea a cinci instrumente — fagot-trombone-harpe-pian. Silvestri, excelent la claviatură, mâna această efuziune 'sălbatică cu mare vehemenţă. în Concerto-ul de Rieti, pentru violoncel şi douăsprezece instrumente, Mărio Rossi a putut să-şi desfăşoare talentul său remarcabil de şef de orchestră. Vioi şi direct, alege cu artă nuanţele, are autoritate ritmică, spiritul său muzical este rafinat ca şi silueta sa. Violoncelistul Luigi Silva este un artist, dublat de un virtuoz. Arcuşul lui cântă cu supleţe, este sprinten şi posedă claritatea oare uşurează greutatea acestui instrument. Concerto-\A lui Rieti, mai puţin zbârlit deoât celelalte compoziţii, linişteşte îşi interesează. Melodiile sânt blânde, iar alămurile şi suflătorii constituie un ansamblu armonios, care pune în valoare pe violoncelistul Luigi Silva, foarte mult aplaudat la sfârşit. 36 37 Nino Rota, al şaselea tânăr autor, debutează cu -o poveste intitulată Canzone. Jianu, admirabilul nostru flautist, a dominat cele unsprezece instrumente, in paginile semănate cu grupate tremurând ca aripioare tropicale. Acest poem, cel mai puţin original din program, a plăcut prin transparenţa şi buna împărţire a sonorităţilor. Muzica italiană, în plină ascensiune, exprimă cu justeţe geniul rasei sale. Piatra, cerul şi marea hrănesc seva inspiraţiei sale. Mozart a purtat toată viaţa .amintirea artei italiene, care-i fusese revelată de copil. Opera lui imensa poarta coloritul limpede al cerului din Italia, iluminând chiar unele pagini din Recviemul său. Artiştii noştii uin Filarmonica bucureşteană formau mica orchestră care ne-a iniţiat în noul stil muzical, legat totuşi prin logică de izvorul etern al artei. {„Le Moment", 8 aprilie 1936) în Fantezia în fa minor corectează prin semeţia mişcării nervozitatea inspiraţiei, iar prin varietatea nuanţelor şi marea artă a pedalei detaliază delicateţea şi avântul sufletului polonez. A cîntat Nocturna în do minor murmurată ca o legendă. Acest fel, foarte, personal, n-ar conveni altui artist. Studiile au fost glorificarea diafanului, cel în terţe — uluitor în blândă viteză, oel în octave vesele — scânteietor. în mazurci, Uninsky, dispreţulnc! efectele uşoare, impune cel mai suav ritm la „rubato" şi le învăluie într-o tulburătoare melanco- vCiia.."**. ~ n~7-.. — 1 Ui uit V ~u /7„ 7, t ut ut* tu UL lltU j\tl "**CjiC oare se dezlănţuie în cavalcada din intermezzo purtată pe aripile morţii. r • • Alexandru Uninsky a fermecat publicul bucureştean, tericit ca a aflat de angajarea sa pentru anul viitor. {„Le Moment", 10 aprilie 1936) RECITAL UNINSKY Un desăvârşit pianist ne-a entuziasmat într-un recital dat în Sala Dalles. Scarlatti, Beethoven, Brahms, Paganini, Chopin au fost etapele în care Alexandru Uninsky şi-a dezvăluit talentul său plămădit în muncă dîrză şi gândire. Tehnica a devenit o precizie şi o supleţe Gare-i permit să se înalţe în sferele muzicii pure. Scarlatti, cîntat de el, aduce aminte de fabulele lui La Fontaine. In Appassionata — alcătuită parcă din 'elementele trăsnitoare ale unui meteorit — stilul lui este sobru şi unitar în cele trei părţi. Preciziunea, caracteristică evidentă a acestui pianist, nu-1 lasă să insiste asupra adâncimii fără limite a gîndirii beethoveniene. Ai vrea să apeşi pe umerii lui ca să-1 apleci asupra ei. Grija demnităţii muzicale îi dictează o interpretare uscată, în prima parte, dar care aşază adagio pe planul unei contemplaţii mândre. Finalul, cu viteza lui de uragan, a avut cele mai juste sonorităţi. în Brahms-Paganini, virtuozitatea excepţională a tânărului artist ne-a .cucerit. în aceste două caiete de variaţii, în care sînt îngrămădite cele mai primejdioase capcane, cântate cu uşurinţa, elanul neobosit de care a dat dovadă, ne convinge de stăpânirea absolută a materialului sonor. De obicei, tehnicienii, absorbiţi de mecanismul exagerat, strivesc vibraţia poeziei muzicale. Nu este cazul lui Uninsky. O dovedeşte cu prisosinţă interpretarea lui în Chopin. CONCERT SIMFONIC î.n noaptea de Paşte s-a stins un muzician de mare talent, Dumitru Dinicu. Violoncelist, celebru în Austria, unde fusese invitat să rămână, deschizîndu-i-se o carieră glorioasă în Occident, a preferat să se (devoteze ţării sale şi a rămas prim-violoncelişt în orchestra lui Eduard Wachmann, eminentul muzician oare, cel dintâi, a organizat concerte simfonice în Bucureşti. Dinicu a fost mulţi ani profesor la Conservator, impunând elevilor lui o concentrare în studiu rare a dat mulţi discipoli artişti. Pentru a omagia amintirea lui, George Georgescu a dirijat, la concertul simfonic de duminică, 19 aprilie, marşul funebru din Amurgul zeilor de Wagner. Foarte emoţionat, a emoţionat publicul. Pentru a evoca figura artistului dispărut, a imprimat în ritmul marşului o tristeţe lipsită de trufia eroismului războinic. Astfel, prin muzică, a plâns sufletul muzicant, dezlegat de pămînt. A impus contrabasurilor o nuanţă stinsă, care învăluia lirismul tremurat al temei. Interpretarea aceasta, foarte personală, a luminat cu o nouă frumuseţe esenţa pură a inspiraţiei wagneriene. Restul programului era consacrat autorilor francezi Roussel, Lai o, Ravel. Suita lui Roussel în fa major, în trei părţi, se resimte de eălă- 38 39 toriile făcute de acest compozitor ân calitate de marinar. Cu perspective sonore îndemânatice şi ritm hotărât, el trece prin grădina vrăjită a lui Stravinski, gustă din orhideea otrăvită a lui Prokofiev şi, amin-tindu-şi brusc de catolicismul lui, inscrie în preludii cadenţe medievale. Sarabanda, dulce, palpabilă la coarde, este un capitol de retorică muzicală. Giga, cu veselia ei scoţiană, saltă în copacii de piper ai tropicelor. într-adevăr, Georgescu ne-a evocat toată această gamă, dinjînd toată suita cu o artă a coloritului şi vioiciune remarcabile. Delicioasa Simfonie spaniolă de Lalo, scrisă pentru vioară şl orchestră, cu eleganţă, ne-a dat prilejui de a auzi o toarte tânără iată, Lola Bobesou, care obţinuse un strălucit premiu I la Conservatorul din Paris acum trei ani. Ceea ce ne-a captivat a fost calitatea sunetului, care vibrează cu gravitatea unui alto. în prima parte a expus temele ou căldură, legîndu-şi gândul de arcuş, fără tranziţie materială. Şi-a însuşit stilul francez, dus la perfecţie de Jacques Thibaud. Felul ei de a cânta jeste delicat şi foarte feminin. Dar tehnica mâinii drepte nu e degajată şi-i prea şovăitoare în raport cu frumuseţea glasului viorii. De aceea rondoul, cîntat în şoaptă, a fost lipsit de accentele sale de spade încrucişate, care trebuie să fie un contrast faţă de reveria tandră a andantelui. în această parte lentă, Lola Bobescu a găsit climatul care se potriveşte cu natura ei. în general însă, n-are încă autoritate, şi diminua acest frumos concerto, prezentîndu-i aspectele variate fără variaţie. Acest talent, sigur pe posibilităţile lui, trebuie să se gândească serios la ce-i lipseşte, adică virtuozitatea, adîncimea şi scânteierea prin care un artist lasă urme în amintire. Adolescenţa nu este o scuză pentru public şi nu trebuie să fie un ^pretext pentru interpret. Aplauzele culese peste tot să deştepte ân tânăra violonistă dorinţa de a servi muzica, fără ca ea însăşi " se servească vreodată de muzică. sa Suita de Ravel, extrasă din baletul Daphnis el Chloe, cu titlurile încadrate în inspiraţia lui, revarsă zori blînde într-o temă debussystă, apoi fuge^ după o halită attică, la flautul fermecat al lui Jianu, să răscolească porniri omeneşti în Pantomime. George Georgescu, foarte dispus în această dimineaţă de primăvară, a înviorat cu un entuziasm comunicativ dansul general al finalului. {„Le Moment, 22 aprilie 1936) VITTORIO GUI Tăişul de profil al palatelor din Florenţa, perspectiva blîndă a colinelor sale au modelat stilul şefului de orchestră italian care dirija concertul simfonic în scara de 23 aprilie. Vittorio Gui este directorul Filarmonicii din capitala Toscanei, dar celebritatea sa îl cheamă la pupitrul marilor centre germane şi austriece. în Bucureşti şi-a făcut apariţia într-un program eclectic, în care iigur.au, intre Rossi ni şi Wagner, două corale de Bach, orchestrate de el cu o mare ştiinţă. îndeosebi cel dinţii, Omule, plingc-(i păcatele, este armonios echilibrat în împărţirea temelor între viori, clarinete şi flaute. Celălalt coral, In Tine trăieşte bucuria mea, pierdea perfecţia liniştii sale din cauza unei amplificări orchestrale care îngreuia sentimentul credinţei exprimate de Bach printr-o singură şi simplă frază. Nu se cade ca sublimul isă fie dezaxat, nici greoi. Vocea mistică a orgii îndestulează îndeajuns coralele. O uvertură de Rossini, Pastorala de Beethoven, uvertura Maeştrilor cîntăreţi de Wagner au permis lui Vittorio Gui să-şi dovedească talentul şi marea sa ştiinţă muzicală. Gesturile lui, scurte, tăind unda sonoră, ori ondulând ca să atragă contrabasurile până la lirism şi să susţină suflătorii, ne-au clarificat gândul autorului ; uneori prea pedant ni s-a părut tempoul în Pastorala lui Beethoven, explicată cu o emfază regională, pierzînd astfel frăgezimea primăverii universale. Recunosc însă că amdantele, cu freamătul său vegetal şi^ciripitul păsărelelor, a avut o delicioasă transparenţă şi acel neprevăzut al veseliei pe oare-l regăsim — pe alt plan, fireşte — în micile filme colorate din Silly Symphonies. In furtuna din partea a treia, Vittorio Gm ne-a făcut să simţim tot ozonul transpus de Beethoven la orchestră, iar finalul s-a îmbogăţit eu nuanţe noi într-o atmosferă bucolică, conformă stilului acestei capodopere. Uvertura de Rossini, Italianca în Alger, este scrisă cu râsul Bărbierului din Sevilla. Pare ca fotografia de amator a unui personaj celebru. Bagheta dirijorului, incisivă şi autoritară, a impus publicului o veselie copilăroasă. Uvertura aceasta dinamică serveşte adeseori de tonic la circ şi păstrează, în concert, solemnitatea pericolului mortal, mascat de ploaia luminilor pe luciul paietelor. Respighi, răpit timpuriu din viaţă, lasă în urma lui mai multe lucrări care-1 clasează printre marii compozitori contemporani. Cele patru capitole descriind fintînile din Roma sînt un remarcabil poem muzical. Autorul îşi aduce aminlte de Debussy, nu ca să-1 imite, dar ca să-1 urmeze pe drumul orchestraţiei. Găseşte sonorităţi magice ca să evoce un peisaj de verdeaţă dimineaţa, turme behăind, apoi revărsarea fântânilor, zigzagul vesel al Naiadelor, Tritoni zgomotoşi. Instru- 40 41 mentale jde lemn ţeseau imagini melodioase, iar la a patra fântână, cea de la Villa Medici, simţi cum urcă noaptea, în ciripit rărit, şi vibraţia care anunţă în matură că a sosit ora de odihnă. O linişte orizontală se întinde peste pământul întreg. Vittorio Gui a condus acest poem cu virtuozitate şl limpiditate orchestrală în împărţirea culorilor, ceea ce a adăugat 'frumuseţii poemului, iar muzicienii români au răspuns la îndemnurile lui cu o fluiditate şi un farmec indispensabile .acestui gen muzical. în uvertura Maeştrilor cîntăreţi, Vittorio Gui a impus un tempo eroic care da sţraluciR- vid.nici. Ei pricepe ritmul germanic sintetizat în .aceste pagini, cărora timpul le adaugă întotdeauna o lumină nouă. Vittorio Gui s-a revelat a fi un artist, un muzician şi un om de ştiinţă în meseria lui. („Le Moment, 27 aprilie 1936) BERLINER KAMMERORCHESTER LA SALA DALLES Unele şedinţe muzicale au puterea tonifiantă a altitudinii. Am respirat lumi seară, 26 octombrie, prin magia unui ansamblu berlinez, un aer atât ide pur, încît a avut o înrâurire binefăcătoare asupra întregului auditoriu. Ovaţiile parcă săreau de bucurie, aplauzele izbucneau cu .atîta putere, încît cei douăzeci de muzicieni conduşi de Hans von Benda au fost obligaţi să prelungească lungul lor program cu multe bisuri — delicioase fragmente din Mozart şi Haydn. Această mică orchestră este compusă din artişti atît de perfecţi, încît ajung la o plenitudine de masă simfonică mare, prin sonorităţi surprinzătoare şi o stăpânire de ansamblu absolută. Dirijorul, Hans von Benda, este un remarcabil muzician, cu sonorităţi conţinând toate nuanţele discrete necesare demnităţii stilului clasic. Mozart, interpretat de dânsul, este o lecţie de morală muzicală. Accentuează ritmul fără să-1 'bruscheze, nu exagerează ritenutele, dar se înduioşează în cadenţele finale cu o solicitudine care convine graţiei florale a frazelor mozarltiene. Orchestra lui îl urmează fără efort, concentrată laolaltă cu el în dragostea pentru muzică. Concerto grosso de Handel a fost cîntat cu o nobleţe liniştită şi o bonomie care evoca pajiştile engleze, mult iubite de compozitor. Simfonia concertantă de Mozart, pentru vioară şi violă, a fost o încântare, de la un capăt la albul. Victor Brero şi Rudolf Nel legau dialogurile lor mătăsoase de fluiditatea vegetală a orchestrei, în care glasul violoncelului s-a făcut remarcat prin căldura sunetului. Nu există evocare a primăverii mai justă decît în această lucrare. Iar melancolia care trece prin adagio are şi ea culoarea azurului. Hans von Benda sublinia detaliile acestui fermecător colocviu cu o simplă '"dicaţie a mîinli stângi, menţinând într-o autoritate aeriană şi în stil baroc finalul cu eleganţa secolului al XVIII-lea. Gelor ţrpi piese de Sibelius !e-a dat o plasticitate dc pantorninia. In Gluck a fost gânditor şi confidenţial. Acest magnific concert s-a terminat cu o simfonie de Mozart, impregnată de veselie. Amploarea adâncă a temelor, verva arzătoare, grupetele bine înnodate, ciripitul trioletelor se desfătau bucuros. Hans von Benda a priceput arta decorativă a dezvoltărilor imozartiene. A fost S'CÎnteietor şi delicat. Ne-a luminat geniul lui Mozart, iar amatorii de muzică speră că triumful repurtat de „Kammerorchester" va fi un imbold pentru revenirea În România, unde va regăsi un public fidel şi călduros. („Le Moment", 31 octombrie 1936) SONATA PENTRU PIAN ŞI VIOARĂ, ENESCU — LIPATTI Sâmbătă seara, 9 noiembrie, maestrul Enesou cânta trei sonate cu tânărul pianist Dinu Lipatti — tânăr, dar un talent care posedă toate calităţile ca să devină celebru : tehnică frumoasă, dicţiune şi stil. Sonata de Beethoven in sol major a evocat exact peisajul german cu orăşelul liniştit al unei alcătuiri burgheze. Trilurile scurte şi ciufulite îşi răspundeau de la pian la vioară în partea întâi — plină de frăgezime — aşa cum o cântau cei doi artişti. Ultima parte mi s-a părut prea calmă, prea obiectivă. Dar aceasta este şi o chestiune de cadru. Ateneul Român, cu avalanşa motivelor decorative din tavan, striveşte o compoziţie atît de netedă. Şi-ar recăpăta desigur atmosfera într-o sală mică, cu pereţii albi. Dinu Lipatti ne-a dovedit talentul său de compozitor în Sonatina pentru pian şi vioară. Scrisă la şaisprezece ani, coloritul, dezvoltarea au fost revelaţia unei bogăţii de daruri deosebite. în sonatină se 42 4> îmbină stilul mătăsos din Franţa cu ritmurile noastre ţărăneşti. Un cântec popular francez se topeşte, în lento, într-un cer oriental, şi un motiv naţional deapănă ou vioiciune partea a treia. E de remarcat că tînărul compozitor posedă siguranţă în formă. Nu şovăie, spune ce trebuie să spună şi dezvoltă perspectiva sonoră cu multă vitalitate. A compus o bucată spirituală cu care se poate mândri. Sonata de Cesar^ Franck ne-a readus, prin glasul marelui violonist, angoasa jpatetieă a romantismului — azi, poate, un lux inutil. Enesou aruncă, în primele pagini, o deznădejrfp profilată pe un cer i urtunos. Este resemnat şi revoltat, alternativ. Forţele lui are amploarea disperării, redă, în şovăiala din adagio, certitudinea unei clar-vederi. Tînărului pianist i-a lipsit pasiunea, atît de insistent accentuată de Franck, prin text şi indicaţii. El alesese o nuanţă prea stinsă în pianissimi, uitând că sonata toată este febrilă şi că atmosfera ei de ceaţă flamandă dispersează un jar care nu se stinge. Legatoul pianistului, făcut mai mult din pedală decît din sunete' apropiate, dădea o oscilaţie care diminua sentimentul auster al sonatei — una din cele" mai expresive ale literaturii muzicale. Lipatti are un temperament vijelios. Dacă intuiţia lui îl disciplinează, bine face, dar să-1 potolească prin raţionament este o eroare Cei doi artişti au fost îndelung aplaudaţi la sfârşitul concertului în care Enesou cântase cu un partener demn de el. Concertul de duminică a înscris o dată memorabilă în amintirea cunoscătorilor de muzică. Concerto-vl pentru vioară de Beethoven, cântat de Enescu, îi aparţine — este mărturisirea lui evlavioasă faţă de muzică. Trebuie să-1 fi auzit ca să pricepi ce este în prima temă legato şi ce înseamnă tăcerea sonoră a tonului minor. După cadenţă, frazează cu o emoţionantă simplicitate, iar nici o clipă tempoul nu şovăie în expresia gravă a motivului central. Simfonia „Eroica", dirijată de Enescu, este o adevărată minune muzicală. Nikiseh, Mengelberg, Toscanini, Fiurtwăngler marele, toţi iluştrii şefi au interpretat-o. Nici unul n-a atins culmea acestei comprehensiuni. Din primele măsuri răsună mobilizarea muzicală, temele se multiplică cu luciditate, plenitudinea adevărului eroic răsuna în fiecare argument. Misterul formelor este revelat. Ele apar în toată Splendoarea lor sonoră, modelată de perfecţia proporţiei absolute. Beethoven a pus stăpânire pe suflul măreţ al victoriei. Enescu ne-o transmite. Se strecoară chiar în scherzo, moderat de el, în mişcare. Murmurul acesta scânteietor este puterea adunată, pornind în lumina 4 crudă a trompetelor. Tristeţea unui zeu grăieşte solemn în largo, fuga are severitatea dreptăţii. Prin ce magie stinge Enesou instrumentele de percuţie şi le impune o matitate de doliu ? La ce comandă se supun contrabasurile, înălţate ca nişte piloni susţinând arhitectura marşului funebru ? Complexitatea geniului muzical, plămădit în inspiraţie şi conştiinţă. Finalul, este pentru el, o problemă de strategie sonoră pe care o soluţionează -l brio într-un defileu sonor triumfal. Măreţia supune şi reconstruieşte. I-am înţeles cu toţii graiul în minunăţia acestei ore de muzică pură („Le Moment", 1936) CONCERTE SIMFONICE. GEORGESCU — LIPATTI Prima simfonie de Schumann, dirijată de George Georgescu joi, 12 noiembrie, convine temperamentului său dinamic. El a priceput elanul plin de încredere cu care cîntă tinereţea autorului. Interpretarea sa a fost o desfăşurare de antiteze frumos colorate. A dat orchestrei stil şi vivacitate, iar flautul maestrului Jianu a sunat glumeţ ; deşi scherzo a fost oarecum greoi, finalul şi-a regăsit vioiciunea remarcabil redată de orchestră. Georgescu a acompaniat apoi, cu arta lui obişnuită, Concerto al în re minor de Mozart şi Capriccio de Stravinski cântate de Dinu Lipatti. De la prima frază a concertului am înţeles că tînărul pianist posedă delicateţea ce se cuvine acestei capodopere. Tehnica lui nu are duritate, tuşeul este strălucitor şi dulce, stilul — clasic şi viu totodată. Pedala, ca o eşarfă, lega pianul de orchestră. Prima cadenţă compusa de Lipatti este un amestec al temelor repartizate cu gust în registrele sonore. Dacă ar fi fost mai scurtă şi lipsită de disonanţă în trilul prelungit, s-ar fi înrudit mai bine ou spiritul bucăţii. Totuşi, a dat iarăşi la iveală darul de muzician autentic. Adagio 1-a cântat cu o graţie feminină, iar m final a avut un colorit catifelat şi irizat în presto, care a subliniat caracterul de pasăre măiastră al lui Mozart, la pian. Ultima cadenţă, de un gust perfect. A fost viu aplaudat. în interpretarea lui rafinată nu lipsea decît un element de orgoliu nervos oare apropie muzica maestrului din Salzburg de colonadele zvelte de pe bisericile italieneşti din secolul al XIII4ea. 44 45 In Capriccio de Stravinski, Lipatti şi-a afirmat din nou darul lui de colorist şi dezinteresarea pentru succesul personal, pentru că nu există bucată mai ingrată pentru pian. Acest capriccio, compus în 1929, este ursuz şi împănat cu zorzoane tip 1890. Adverbul înlocuieşte verbul. Protestări romanţioase, o frază neliniştită la flaut pierzindu-se în mârâitul alămurilor, accente spasmodice, motive zăpăcite la pian, repetate cu insistenţă de maniac, iată cu ce s-a luptat Lipatti, cu admirabilă ştiinţă. Stravinski alege accesorii de Mici şi, agasat, reia apoi sofismele lui relativ la arta clasică. Dacă ar fi scurtat cu o treime această învălmăşeală sonoră, ar fi fost înţeles mai bine în cc avea de spus. Muzicienii din orchestră şi solistul au fost ovaţionaţi, iar Georgescu a potolit 'toată zăpăceala muzicală cu Valsul de Ravel, dinţat cu calm şi ou brio. („Le Moment", 11 noiembrie 1936) în Simfonia a V-a, Enescu este o voinţă în mers. Imediat grăieşte o răspundere severă, tăcerile fiind o reluare de respiraţie. O ţinută de oţel pune în largo o amploare de lege. Scherzo este pozitiv. Enescu scoate din umbră desenul arhitectonic al acestei părţi. Ce pianissimo minunat la final ! Viorile trag raze de lumină, un tumult bine nuanţat pune în mişcare orchestra întreagă. Enescu aduce în modulaţii accente în unghi ascuţit, o insistenţă electrică la repetarea ritmurilor, şi la sfârşit un fortissimo magnific, care pune o aureolă acestei capodopere. Prin această măreaţă interpretare el apropie nemuritoarele sim- :;ii ale lui Beethoven de graiul ceitsc. („Le Moment", 18 noiembrie 1936) CONCERT BRAILOWSKY CU ORCHESTRA GEORGE GEORGESCU — GEORGE ENESCU Georgescu şi Enescu şi-au împărţit duminică, 15 noiembrie, cinstea de a sluji operele lui Beethoven.' Uvertura la Leonora a fost dirijată de Georgescu cu o siguranţă şi emoţie excepţionale. A impus sonoritate de orizont îngrijorat la început, apoi un crescendo care avea un suflu epic echilibrat. Viorile întindeau arcuşul cu o vibraţie înălţată pînă la bucurie. A accentuat splendoarea acestor pagini într-un tempo exact, un elan neîntrerupt şi cu o admirabilă repartiţie a maselor sonore. De ce publicul nu a înţeles valoarea acestei interpretări ? Admiraţia nu trebuie să aibă limite convenţionale, nici zgârcenie în manifestările sale. Se îmbogăţeşte mai mult prin dărnicie decît prin rezervă, iar dreptul la entuziasm nu se justifică decît prin eclectism. Arta lui Enescu te îmbie spre meditaţie. Te face să înţelegi că proporţia formei este animată de creaţia artistică, cînd poate găsi mijloace de cercetare în domeniul absolutului. De aceea Concerto-vX de Beethoven cîntat de el răspîndeşte liniştea desăvîrşirii şi luminează adevăratul sens al inspiraţiei sale. Ascultând pe Alexandru Brailowsky eşti ispitit să crezi că pianul este un Moloh nesăturat care mestecă orele, lunile, anii unei vieţi de om, atît de răutăcios se simte truda virtuozităţii ân jocul lui. Tehnica lui nu se resimte de efortul pe care-1 face, ansă acest efort îl urmează ca o umbră şi proiectează forma unui orizont limitat asupra interpretării sale. Ce domină în el este un aşarnament tehnic şi importanţa pe care o dă celor mai mici detalii. Totul a fost cântărit — chiar şi felul cum se va ridica mâna dreaptă de pe claviatură. Are ritm, viaţă, un tuşeu care se supune nuanţelor, dar o tristeţe planează asupra acestei perfecţiuni materiale. Nu există speranţa ca Brailowsky să pocnească o notă falsă ? Totul este aşia de bine socotit în imponderabil, încît aburul poetic al muzicii să se concretizeze mecanic, mereu la fel ? în Bucureşti, sau la New York, pianistul acesta, insensibil la climate, la undele psihice, va cânta la fel. Ce groaznică superioritate a materiei asupra misterului sensibilităţii artistice înălţată pe culmile spiritualităţii ca să răspundă unei porunci venite de dincolo de voinţă ! Pianiştii de clasa lui Brailowsky sînt asiguraţi de succes, dar n-au să provoace niciodată emoţie. Programul său, în seara de 20 noiembrie, cuprindea Concerto-oS. în mi minor de Chopin, ou melancolia sa romantică, Dansul macabru de Liszt, cu dîrdâitul notelor repetate, şi Concerto-u\ de Ceaikovski. Tuşeul lui în Chopin este dur, tehnica agresivă, sincronizarea mâinilor defectuoasă. în romanţă a sclipit romantismul, şi egalitatea 46 47 ii rotundă a tuşeului a fost remarcabilă. în final, ritmul este mereu violent şi ne convinge că fragilitatea acestei compoziţii nu-1 interesează, fiind prea preocupat de o gîfîială în agilitate — gravă eroare de stil. Concertul de Ceaikovski este favorabil pianiştilor rezistenţi. Brailowsky a desfăşurat fără oboseală vigoare ritmică, putere, siguranţă musculară. Tema rusească din prima parte a avut tonalitatea limpede care i se cuvine. Imense valuri sonore se repezeau în orchestră, o cavalcadă ide octave alterna cu o povestire poetică, repede dată la o parte. în partea a doua, Ceaikovski devine plastic. Parcă vezi un peisaj de mesteacăni, cu fete tinere culegind fiori şa suspinând. Pianistul, în fine, a devenit expresiv şi minuţios în delicata desfăşurare a frazelor. în final, unde discută viorile cu flautul şi clarinetul, pianul deapănă arpegii şi fuge de orchestră, apoi toată orchestra, împreună cu el, ajung într-o goană zgomotoasă la sfîrşit. Domnul Fritz Fall a acompaniat aceste trei compoziţii cu multă autoritate muzicală şi a evidenţiat calităţile violonceliştilor din Orchestra Radio. Dansul macabru de Liszt, lucrare mediocră, n-a adăugat nimic la calităţile pianistului, care a reuşit un frumos crescendo într-o învălmăşeală de trompete şi contrabasuri. Cu tot ajutorul sonorităţilor fantastice, Liszt n-a izbutit să evoce tabloul macabru care să impresioneze pe ascultători. Talentul lui Brailowsky, consacrat în America, ar avea nevoie de soare, de farniente, de visarea respinsă de voinţa lui de oţel. Poate că în tăcerea unei singurătăţi ar putea întîlni odată acea vibraţie scînteietoare numită poezia, de care ai nevoie cînd te încumeţi să vorbeşti limba abstractă a muzicii. [„Le Moment", 23 noiembrie 1936) CONCERT BERNARDINO MOLINARI Filarmonica „Augusto" din Roma ne-a trimis pe dirijorul ei, pe care l-am auzit în seara de 26 noiembrie într-un program aproape exclusiv italian, Richard Strauss fiind singurul care îşi punea pecetea filozofică într-un poem binecunoscut. Inteligenţă muzicală ascuţită, preciziune cronometrică, năvalnic dar ordonat, Molinari ;se exprimă cu o abundenţă de gesturi care turtesc ezitarea şi mobilizează voinţa. Se apleacă, aruncă tot braţul, îşi 48 tremură omoplaţii, învîrteşte bagheta şi zvîrle tonul major pe culmi luminoase. Apoi dă drumul la disonanţe, se încovoaie ca să prindă iar sunetele, pentru a le precipita în traiectoria orescendoului, biciuind forţele ca să-i excite puterea. Ştie să poruncească şi să se facă ascultat. Felul de a lămuri pe muzicanţi în Cenerentola, unde Rossini înscrie ritmul lui de cocoş, a fost admirabil. în Moarte şi transfiguraţie de Strauss, orchestra părea uşurată prin punerea în evidenţă a diferitelor spaţii sonore. Instrumentele de pereusiune apăreau pe prim-plan atît cit li se cuvenea. Alămurile, bine acordate, aruncau terţe scînteietoare. Tema morţii a fost deosebit de expresivă, ca şi marele arpegiu al viorilor, stins cu harpa, subliniind zborul sufletului — eiect muzical pe care-1 apreciasem şi la George Georgescu. Toată partea finală, cu cîntecul ei alb şi albastru, prefigurând raiul, a fost dirijată cu o frumoasă demnitate, dind simetrie ansamblului acestui poem. De Respighi, a ales Pini di Roma. încetat din viaţă foarte timpuriu, el este un impresionist în muzică, influenţat de Rimski-Korsakov şi de DebUssy, dar cu descoperiri personale în combinaţii de orchestră. Acest lung poem este compus din patru părţi intitulate : Pinii de la Vila Borghese, Pinii de Ungă Catacombe, Pinii de la Janicule, Pinii de la Via Appia. Fiecare parte este explicată de autor. Evocă mai întîi jocuri de copii sub pini. Muzica exprimă cu fluiditate copilăria şi grădina construită totuşi din elemente durabile ca piatra şi copacii. De aceea, frumoasa orchestraţie ar fi convenit mai bine grădinii de la Vila d'Este. Muzicienii noştri s-au străduit să nuanţeze cu delicateţe aceste pagini pentru a satisface pe dirijorul italian. Un zgomot de claxon întrerupe dulcile volute ale viorilor şi se trece la pinii Catacombelor. Molinari alege un pianissimo sugrumat şi cucernic, tdînld mult relief unui icîntec ritual de altădată. Motive greceşti, fraze din epoca medievală sînt amestecate ou multă ştiinţă. Pinii din Janicule sînt priviţi pe o noapte de vară. Un arpegiu la pian stabileşte răcoarea nocturnă. Coardele în surdină dau umbră privighetorii care cîntă discret în murmurul general. Molinari pregătise la partea a patra un crescendo magnific. Autorul spune: „Răsărit în ceaţă pe Via Appia. Pinii veghează oîmpia tragică. Din depărtare, neîncetat se distinge ritmul unor paşi nenumăraţi. Şi, dintr-o dată, în strălucirea soarelui, apare armata consulară, care face irupţie în Drumul Sacru şi urcă spre Capitol." Impresia depărtării este foarte bine observată de compozitor, care a notat alteraţia intervalelor, însemnînd ritmul prin cvarte mărite la contrabasuri, care se transformă, pe măsură ce se apropie marşul, în cvinte zgomotoase. Vezi kicind o armată creseîndă, trompetele urlă un triumf greoi, toate instrumentele de percusiune Arpegii în ton major — c. 934 49 pun în mişcare un entuziasm atît de evocator. încît s-a comunicat rapid şi publicului. Nu mai e nevoie >să lăudăm un artist, solicitat de cele mai de seamă ^filarmonice din Europa şi America, pentru a dirija muzică italiană. Ar fi de dorit să-1 auzim şi în lucrări clasice, ca «ă-1 putem judeca în totalitatea calităţilor sale. Solista concertului era Ornella Santaliiquido ; a cîntat o piesă de Pizzetti, foarte^ mediocră, Canti della stagione alia, în care pianul nu are mai multă importanţă decît celelalte instrumente. Acest poem, de un romantism demodat, cu toate că a fost scris în 1930, imită $ nostalgia wagneriana, agiavaiă de fireturi, gen Vincent d Indy. In adagio se insinuează o melodie clasică priponită de tema lentă a trompetelor. Emfaza, efectele ieftine în rondo n-au putut dovedi calităţile pianistei, foarte apreciată de publicul bucureştean, care o aplaudase anul trecut în compoziţii italieneşti, colorate de dînsa cu multă dibăcie. („Le Moment", 30 noiembrie 1936) CONCERT DE MUZICĂ NOUĂ O îndrăzneală de alpinişti antrenează public şi muzicieni către sala Conservatorului, unde se desfăşoară fanteziile cele mai hibride din universul limitat al combinaţiilor sonore. Seara de sîmbătă, 28 noiembrie, a fost încărcată de disonanţe şi strâmbături sonore — atîtea câte doreau ascultătorii. Ineditul numărul unu a fost un cvartet de Sabin Drăgoi, lucrare de adolescenţă a remarcabilului compozitor, în care influenţele clasice sînt prea evidente. Prea mare puritate în modulaţii, un scherzo schumanuian, variaţii în genul lui Haydn, o săracă repartiţie în timbrurile instrumentale îl făceau demodat înainte de a fi fost la modă. în atmosfera tridentelor lui Hindemith, acest cvartet avea figura unei rude din provincie. Pianista italiană Ornella Santoliquido s-a repezit într-un rund de box în contra Ludovicei Rocca, intitulat Dans del Dibuk, în care staceati agitate înlocuiau tot — chiar muzica. Apoi s-a avîntat într-o piesă de Gasella, Simfonia — Arioso — Toceala 1936, care adună în nenumăratele pagini toate argumentele ţipătoare din lume. în Bucureşti, unde urechea este obişnuită cu scrîşniturile fierului pe ealdarîm, unde, primăvara, auzim simfonia cotoilor care se îmbată noaptea de miorlăituri reciproce cu cadenţe rupte în septime diminuate, stropite de hîrîieli mustăcioase, această suită nu ni s-a părut necunoscută. Excelenta pianistă nu şi-a pierdut firea, dar părea extenuată după valurile de acorduri imense, cursa forţată a mîinilor amîndouă, lun-uMiiea primei părţi, arioso care se rătăcea şi apărea iar, şi toceata care tocea amintirea lui Debussy şi continua să dărîme tot ce-i sta în -i'e ne claviatură. Cvintetul lui Marin Goleminoff, autor bulgar — foarte bine cîntat de Jianu, ia flaut, Florea, la oboi, Badan, la clarinet, Jurubiţă, la fagot, Cibotarenco, la corn — este simplu şi monoton îm poezia lui ţărănească. Sprijinindu-se pe timbrurile grave, Ralchenilza a avut farmec, iar interpreţii, mult avînt în această ultimă parte. Concertul s-a încheiat cu o suită de dansuri, din baletul Nusch-Nuschi, compusă pentru teatrul de păpuşi din Birmania, oîntată^la patru mîini la pian de către Mihail Jora şi Cella Delavraneea. Neînduplecatul Hindemith, compozitor de mare inteligenţă, s-a străduit să traducă în muzică contorsiunile şi înţepeneala acestor păpuşi bizare. A reuşit să producă patru planuri sonore care se ignorează unele pe altele, înhămate în fatalitatea ritmului şi duse prin drumul unei structuri clasice pînă la cea mai vicioasă satisfacţie a auzului. Scherzoul de la început repede o grindină de note false în care pluteşte un iz ^de vals. Andantele are inflexiuni sentimentale cu stranii cadenţe — înfloreşte floarea de cactus pe vîrful tulpinei ghimpate. Finalul este ho-tărît să provoace scrîşnire de dinţi, şi reuşeşte, într-un fugato topit în semitonuri ţipătoare, să înveselească auditoriul. Cei doi interpreţi au avut multă vervă şi au fost mult aplaudaţi. Cineva spunea la ieşire : „Această muzică îmi aduce aminte de nuvela lui Edgar Poe, Sistemul doctorului Plume (pană) şi a profesorului Goudron (smoală)". („Le Moment", 10 decembrie 1936) ORATORIO DE CRĂCIUN Asociaţia Muzicală Română a dat în seara de 10 decembrie Oratoriul de Crăciun de J. S. Bach. Nu există expresie mai patetică decît povestirea misterului naşterii lui lisus de către marele cantor. Nici 50 51 Gentile de Fabriano, delicatul pictor florentin din Quattrocento, n-_ colorat mai bine, în Adoraţia Magilor, naiva si blinda naştere. Coruţ „Carmen", mărit cu voci de copii, adăuga timbrul lor alb ansambluluL în care glasul soliştilor plutea ca .fumul de tămâie. Evanghelistul erai tenorul delicat A. Alexandreseu, cel mai potrivit în stil clasic. Doc-' torul G. Popcscu preamărea pe noul-născut cu glasul lui catifelat de bas, Nella Dimitriu anunţa cu vibraţie caldă în glas sosirea pe lume a lui Iisus, şi tot dînsa îl legăna şi mulţumea lui Dumnezeu. t Bach a ales ritmuri încântătoare pentru această povestire. La în-^[ cepiit. un dialog între Nella Dimitriu şi excelentul violonist M. Thco-doru porneşte pe un ton minor. Legato acestui paragraf era perfect.! Mai încolo, amândoi îşi imlădie melodia împreună. Vocile copiilor, netede ca scoarţa de mesteacăn, erau naive pe lângă bucuria corului care ţesea solemne osanale în amploarea tonului major, alternând cu' dulceaţa de miere a coralului, care grăieşte despre staulul în cărei doarme Iisus. Compoziţia toată este intimă, afectuoasă, înrudită ou suitele fran-) ceze. Maestrul i-a impus o calmă atmosferă burgheză, care o face mai' accesibilă decît splendidele Patimi. Frumuseţea ei se ascunde în detalii şi ar trebui reauzită ca să fie integral preţuită. în Bucureşti, publicul, prea puţin amator de muzică pură şi prea obişnuit cu soliştii \ străini — oare vom suferi în curând de „solistică" ? — a înscris un, punct negru la gustul lui muzical, căci Ateneul era aproape gol lai acest remarcabil concert, dirijat de Alfred Alessandrescu, cu Niculae] Rădulesou la clavecin, amândoi asumiîndu-şi o muncă de arhitect ca să { prezinte în .cel mai just spaţiu muzical acest oratoriu. Frumosul este, \ pentru unii, o revelaţie — un fel de camoţie — dar .pentru cea mai mare parte, un învăţământ. Ar fi de dorit ca Ministerul de Belle-Arte j să ajute Asociaţia Muzicală în truda muncii sale. Singură, nu mai ■ poate risca şedinţe, chiar de calitatea celei din 10 decembrie. Având ca scop să vie în ajutorul artiştilor tineri şi săraci, are datoria să nu-şi risipească banii, iar dacă se căzneşte să prezinte publicului opere magnifice, pentru prima oară la noi, este că scontează o încurajare materială din partea unui public care se pretinde muzical, mai ales că preţul biletului era accesibil pentru oricine. („Le Moment, 10 decembrie 1936) PABLO CASALS Pablo Casals — cîte vocale sonore în acest nume cu putere magnetică ! Un decret universal îl învesteşte cu titlul de rege al Interpretărilor muzicale. Instrument de recepţie al gîndirii marilor genii, el este cel mai pur trimis al lor. Prinzând undele sonore, el redă vibraţia lor integrală, oanservîndu-le esenţa lor proprie. O tainică delicateţe predomină în arta sa. în domeniul interpretării, a fi obiectiv echivalează ou a fi rece. A fi subiectiv <şi a amesteca propria ta personalitate cu aceea a piesei muzicale este, adeseori, un abuz care poate să te cheme la judecată. Trebuie cântărite, în fiecare clipă, exigenţele înscrise de autor, relativa comprehensiune a interpretului, precum şi mijloacele materiale de care dispune. Cînd îl asculţi pe Casals, această teamă nu există. Rămîne cealaltă. Şi, aici, intervine misterioasa delicateţe de care vorbeam. Noţiunea de obiectivitate are pentru Casals un sens de viaţă. El nu se împodobeşte cu frumuseţea unei opere şi nici n-o împodobeşte. El o liberează. Şi, în acest fel, muzica este înaripată, planează sus, în afară de timp, într-o permanenţă supraomenească. Faţă de mişcarea perpetuă a vieţii noastre, starea aceasta produce evident o îndepărtare. Astăzi, Casals este pe o treaptă de luminozitate, în pragul vizibilităţii. Planetar, radiază de atît de departe, încît nu ne mai poate încălzi. Ne-am dat seama de acest lucru în seara de 7 decembrie, cînd am ascultat Variaţiunile de Beethoven şi Concerto-ul de Boecherini, unde pigmentul sunetului era atît de neted şi de aerian, încît se mistuia în spaţiu. Toată tehnica acestui delicios concerto era pusă pe un plan abstract. Trilurile nu mai aveau freamăt liric, melodia unduia ca un arhanghel, nu mai simţeai pământul, topit într-o perfecţie siderală. în suita de Bach, Casals ne-a liniştit. Ce bine e să fii pământean, să poţi lăuda viaţa şi făpturile ei ! O ciudată asociaţie de idei mi-a venit n gând ascultând minunatele capitole ale acestei lucrări : „Prelude", „Allemande", „Courante", „Sarabande", „Menuet", I", „Menuet II", „Gigue". Există în Italia, în micul oraş Spoleto, o frescă mare pictată de Filipo Lippi, în spatele .altarului din biserică. Ea reprezintă Buna-Vestire, închinarea Magilor şi Adormirea Maicii Damnului. Această pictură este de un realism şi de o sobrietate impunătoare. Compoziţia este atât de animată, coloritul aşa de precis, încât îţi apare adevărată moartea Precistei, văzînd-o palidă, ou buza vînătă, umflată, capul răsturnat pe piept în ultima suflare, ân faţa celor oare o înconjură cu mâhnire. Mai încolo, păşeşte cu pas de om arhanghelul care-i vesteşte naşterea lui Iisus. în a treia frescă, geniul lui Filipo Lippi, în închinarea Magilor, a deificat chiar animalele din grajd. 53 1 într-adevăr, vedem, aplecat peste culcuşul de paie, un cap mare de vacă blondă, ou ochi măriţi, întinzînd un bot umed. Ea participă, ou toată puterea ei de viaţă limitată, la misterul divin. în.ea grăieşte demnitatea, simplicitatea şi un cucernic adevăr, care se înrudeşte ou arta lui Casals cînd cîntă Bach. Ce liniştit şi ce durabil legato are în „Cou-rante", de parcă ar fi o speţă de viaţă! în .,Allemande", el umple I tăcerea cu clarvedere. în „Sarabande", care este un dans ritual, pune M un accent afectuos la modulaţii şi cîntă cu atît a Jcgcierezza'' mcnu-etele, încît uiţi că lungile intervale de septimă, care par a cuprinde un spaţiu în care încape numai bunătatea, vibrează prin violoncel în Bacii, Casals parca spunea că miracolul armoniei poate deveni un miracol cotidian. Trei corale de Bach au încheiat ca un adio austera serată muzicală. Ni le-a transmis cu o expresie de meditaţie interioară pe^ care nu îndrăznim s-o lăudăm. Unele lucruri simple sînt atît de ] măreţe, încît nu încap în graiul omenesc. Semnalez numai acel pia-nissimo în care genialul artist a topit ultima frază, sugerînd noaptea — Poate chiar noaptea aceea cînd Bach scria coralele la umbra luminării de seu, iluminat de voinţa supraomenească care-i mîna pana. („Le Moment, 14 decembrie 1936) mărturisiri personale, ceea ce diminuează nobleţea textului. Ne amintim, cu toţii, de marele Kempff în aceste două pagini. Fraza muzicală nu mai era îngreuiată de contingenţe materiale. în Variaţiile simfonice de Cesar Franck, Rubinstein îşi exprimă optimismul, cu toate că se văietă in primele pagini terţa minoră, însă, povestită de el, melancolia se saltă cu iuţeală în octavele care dispersează norii modulaţiilor sensibile şi izbucneşte într-un râs major, :,. care împrăştie trioletele cu o viteză atît de neobişnuită, 'încît de-abia îl putea urmări orchestra. Georgescu, meşter mare în arta acom-i^»riu La rusul, unac pianul se înfruntă eu clarinete şi alămuri, amplificate apoi de sonorităţile obeze ale marilor instrumente. în virtejul diabolic al jocului polifonic, pianista arunca game şi arpegii cu ritm şi claritate, meritând aplauzele unanime care au încheiat o strălucită performanţă. Trei tablouri simfonice de Lipatti au fost interpretate cu măiestrie de George Georgescu. El ştie să pună în valoare antitezele sonore şi vivacitatea ritmică. A dat viaţă acestei partituri scrise de Dinu Lipatti cînd era încă un adolescent. Intitulată Vin şătrarii, rapiditatea sonoră aduce aminte de creionul isteţ al lui Fujita. Vezi ânaintînd şirul de lăieţi cu părul creţ şi muşchi de bronz. Contrabaşii ţin iso nul viorilor împletite în emfaza trompetelor, cromatice grăbite evocă ridicarea corturilor, plesnitura alămurilor adaugă fetişismul în tablou. Partea a doua, Idilă la Floreasca, este cea mai puţin reuşită din cele trei. Temele populare sînt îngreuiate de complicaţii tehnice prea lungi, în care crescendo pare o reminiscenţă wagneriană. Am remarcat însă o frumoasă .colaborare între unele arpegii la pian, care aduc o umezeală nocturnă cântecului languros al viorii, interpretat artistic de -Al. Theodorescu. Cheful este delicios. Două motive româneşti, faţă în faţă, pian şi vioară. Ritmul străbate trompetele şi se întinde peste toată orchestra. 0 foarte fericită întrebuinţare de fagot, flaut şi pian, bine accentuat de Georgescu, a dat în forte tot sensul lui psihologic. Calmul revine la sfârşit, cu temele iniţiale repetate cu încăpăţânare de beţiv, subtil transpus de tînărul autor. Dacă ar scurta partea a doua, păstrând esenţialul, această suită ar fi printre cele mai bune realizări ale muzicii noastre contemporane. George Georgescu a prezentat-o cu artă, dînd spaţii planurilor sonore şi o justă culoare an nuanţe. Concertul s-a terminat cu Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas, condus de popularul nostru dirijor în felul lui scânteietor. („Le Moment", 17 decembrie 1936) 56 57 WILHELM KEMPFF O sală plină, în picioare, împreună cu orchestra, aclamau pe Hidrele pianist german joi seara, 17 decembrie, după execuţia Concerto-ului în re de Brahms. Muzica unise pe toţi in acelaşi elan. Pentru prima oară, această capodoperă apărea în adevărata ei lumină — plină de pasiune, cu angoasă schiimanniană. ţintuită în prietenia caldă a lui Brahms, veşnic obsedat de soarta tragică a maestrului său. Pianul, legat prin impetuoasa voinţă a lui Wilhelm Kempff de volutele orchestrei, atingea — prin amploarea lirismului şi stilul său: clasic, dar năvalnic — o culme unde universul gîndirii este transfigurat. Frazele, sub degetele lui, desenau o curbă precisă, pigmentul sunetului avea expresia dorită de autor. La tandreţea din largo, în care freamătă cucernicia, precedînd credinţa lui Parsifal, el adăuga o atmosferă crepusculară admirabilă, în care trilurile animau melancolia, în finalul diabolic, după răgazul surâzător al bfîndeţei, se repede, frenetic. Tema, în aprige sixte, este aruncată cu o violenţă de praştie, domină forţele eroic, apoi trilurile cadenţei bătînd ca o inimă generoasă, trilurile de la sfârşit palpitând serafic, rulate în arpegii, ultimele triluri, robuste ca logica, toată splendoarea muzicii, tălmăcite de un muzician autentic, lovea drept în inimă auditoriul, răscolind sterilele negaţii ale îndoielii, scoţând din fire pe fiecare. Există o transfuzie de emoţie care valorează cât cealaltă. Kempff a reuşit minunea unui delir care a hrănit entuziasmul cu un sânge primenit. Mânat de un instinct fără greş, o conştiinţă muzicală în care succesul nu-1 preocupă, înarmat cu mijloace (tehnice călite la foc germanic, el ne-a dăruit cea mai nobilă senzaţie de artă pe care şi-o poate dori cineva, oare-l pune — în amintire — alături de Enescu dirijând Eroica de Beethoven. („Le Moment", 20 decembrie 1936) ENESCU — SANDU ALBU — RUBINSTEIN Marele nostru Enescu a plecat în America, unde va dirija, în locul lui Toscanini, o serie lungă de concerte, cu cele mai bune orchestre din Statele Unite. Ce înălţătoare lecţie de morală vor fi cele nouă simfonii de Beethoven sub direcţia admirabilului artist ! I înaintea plecării, Enescu a cîntat Sonata Kreutzer, favorita publicului, o sonată, în mi minor de Veracini, Chacona de Vitali şi un grup de mici piese care stârnesc aplauze frenetice. Acestora, Enescu le dă o adâncime psihologică. Bunăoară, în Siciliana şi Rigaudon de Franooeur-Kreisler, el exaltă o aromă de provincie franceză, apasă cu îndrăzneală ritmul, şi apogiaturile lui prind stiălucirea unui surîs tiînăr. Maestrul, după seria de concerte date, a căpătat o deosebită flexibilitate in tehnică, iar legato in viteză a fost excepţional, acel legato atât de greu la coarde pentru că un vibrato ân plus îl rupe. în Cit price viennois de Kreisier a avut un sunet de mătase şi o distincţie care a plasat iar bucata, atît de vulgarizată de alţi violonişti, în rangul ce i se cuvine. Cum să explic culoarea albastru adânc al Chaconei şi fineţea lui Veracini, care aduce aminte de Watteau ? El desenează sonata, nervurile ei delicate, modulaţiile capricioase, subţirimea cadenţelor, cu un meşteşug desăvârşit şi o nobleţe în concepţie, pe care n-o găsim decît la Casals cîntînd Bach. Felul cum accentuează Enescu croşa punctată, în mersul ei dulce şi isteţ, poate fi dat ca exemplu tuturor interpreţilor, pentru respectul minuţios pe care-1 poartă textului muzical. Eminentul violonist Sandu Albu ne-a dovedit că un adevărat muzician păşeşte mereu pe drumul progresului. Un program încărcat. Bach, Ceaikovski, Beethoven, Oteseu, Ravel, ne-a dezvăluit mai întâi stilul cuminte în Bach, în care plenitudinea sunetului, siguranţa mecanismului şi legato au reliefat splendoarea compoziţiei. într-adevăr, seva cantorului din Leipzig nu seacă niciodată ! Ceaikovski a compus opera cea mai diabolică pentru vioară şi, cu toate că temperamentul său nu se înrudeşte cu cel slav, Sandu Albu a recoltat succes în acest concerto. Romanţele de Beethoven lungeau un program deja lung, şi am preferat Charmes d'Artnide de Nonna Otescu, unde a avut simţul nuanţelor voalate, foarte rafinat. 'Tzigane de Ravel i-a dat prilejul să facă excelenţi pizzieati şi să-şi exprime grija lui muzicală pentru poezie. Orchestra Radio, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu, a acompaniat cu măiestrie pe eminentul violonist şi s-a făcut remarcată prin coeziunea ţesutului sonor de la violoncele. Un mare succes a răsplătit pe Sandu Albu la sfîrşitul frumosului său concert. („Le Moment", 21 decembrie 1936) 58 59 RECITAL ARTHUR RUBINSTEIN Recitalul lui Arthur Rubinstein cuprindea un program ales, în care^ figura Sonata Op. 31, nr. 3 de Beethoven, rareori cântată cu toată verva ei tinerească. Marele pianist a fost inegal în prima parte, dar, în allegretto, surprinzător în staccatelc care săreau ca din mînă de scamator. Finalul în triolete 1-a cîntat în stil de tarantelă. Studiile simfonice de Schumann, interpretate de el, nu sînt des tul de conforme textului. Tuşeul lui vrăjitor, pasiunea, inteligenţa lui ar fi trebuit să triumfe în variaţiile nervoase şi eroice. Dimpotrivă a fost pedant, analist şi distrat în final, care este un marş glorios de steaguri biruitoare înaintând în stridenţa trompetelor. Din Chopin alesese Barcarola — două studii — două Nocturne şi Polone za in fa diez minor. Barcarola a fost cîntată prea moale, însă cu un mozaic de nuanţe în piano ; primul studiu în arpegii ne-a uluit, în al doilea, viteza de 280 pe oră împiedica succesiunea timpului şi a părut, într-o singură clipă, în întregime ! A detaliat Marea poloneză, vărgată de un dispreţ amar, cu mare artă, şi a purtat-o cu mîndrie pînă la ultima pagină, la care se potrivesc anumite aforisme din Za-rathustra. în muzica modernă, Rubinstein a fost maestru excepţional al pedalei, adevărat curcubeu pentru sonorităţile spirituale, calde, rafinate în Granados, Albeniz (Navarra) şi Monpou. Dansul fermierei şi Poloneza de Chopin au constituit culmile acestui concert, şi publicul a aplaudat ou căldură pe scânteietorul virtuoz al oianului. („Le Moment", 1936) 4 i CONCERT DE CVARTETE sparg. Deoi textul muzical să nu fie accentuat materialmente, dar interpretul să se conforme cu respect celor scrise. Cvartetul de Respighi ar fi putut să nu figureze în program. Este rău construit, se îneacă într-o dezvoltare obositoare, şi-1 urmăreşti fără plăcere. Cvartetul de Mosolov, în schimb, ne-a încântat. De cum începe, ai certitudinea unei complexităţi psihologice de mare valoare. Peisaj de toropeală văratică, tresăriri de aşteptări optimiste se ţes într-o veselie colorată cromolitografic, unde violoncelul, cu glas acvatic, aruncă un nor de visare asupra coardelor, încurcate în discuţii -sonore Ritmul se lăţeşte, sare şi amestecă gnupetele diabolice din care izbucnesc dintr-o dată stranii aoorduri. S-ar putea alcătui o minunată coregrafie pe această muzică, în care apare şi viziunea fugitivă a domniţei din poveşti, urmărită de zmeu. Interpreţii acestui admirabil cvartet merită toată lauda pentru stilul impresionist care-1 punea în valoare şi pentru arta cu care l-au executat. Semnalez rapid concertul modern de la Conservator, unde s-a prezentat o sonată de Poulenc pentru clarinet şi fagot — o glumă muzicală scrisă pentru tineri literaţi şi muzicanţi —- şi un trio de Dinu Lipatti, care mărturisea un sentiment de aversiune pentru armonie, foarte regretabil pentru tinereţea compozitorului. Trei forme sonore, absolut străine unele de altele, sînt legate împreună şi alunecă într-un ritm zebrat şi maniac. Fireşte că se recunoaşte talentul şi în aceste strâmbături. Dar de ce să le facă?! Va rămîne ca un semn urât pe fruntea luminată de un mare dar, iar urîţirea voluntară este de obicei ciuda neputinciosului. Să încerce Dinu Lipatti să prindă în muzică peisajul poetic al ţării sale şi bucuria propriei lui tinereţi. Va fi o muncă mai sănătoasă decît a imita^deformaţiile celor care se exprimă prin negaţii, nefiind în stare să spună artei da. („Le Moment", 1936) Excelentul Cvartet Koganoff, Ghiga, Boniş, Fotino a executat la Sala Dalles, în seara de 19 decembrie 1936, cvartete de Mozart, Respighi, Mosolov. Această formă de muzică este cea mai gustată de cunoscători, şi scânteiază în mod deosebit în cele compuse de Mozart. Interpreţii au avut un bun ansamblu, şi velocitatea colorată de o rafinată paletă sonoră. Menuetul era însă prea greoi. Nu trebuie să se uite că inspiraţia lui Mozart este ca vasele de sticlă irizată, scoase din pămînt, unde au zăcut timp de milenii. Dacă le strângi tare în mînă, se KEMPFF — CONCERTO BACH BEETHOVEN MOZART — Alături de George Georgescu, care dirijase magistral Concerto-ul de Brahms, Wilhelm Kempff a onorat trei nume celebre ale muzicii : Bach, Mozart, Beethoven, în seara de 20 decembrie 1936. 60 61 Concerto-ul în fa minor de B,ach este construit ca o catedrală gotică. Logica splendidă a paragrafelor a fost tălmăcită de Kempff cu o autoritate simplă, aşa cum este şi textul. Tuşeul lui, adine, atingea cutele sensibilităţii în profunzimi. A cîntat adagio în aşa fel, încît s-a priceput că slăvea un zeu invizibil, dar prezent. El percepe cu o luciditate de exaltat sensul psihic al modulaţiilor, forţa morală a ritmului, intransigenţa cadenţelor. A cîntat admirabila capodoperă cu -inima lui muziciană, care a răspândit o emoţie religioasă în public. Cu Concerto-u\ în re de Mozart, Kempff ne-a purtat la Salzburp-, cvocind prin tuşeul lui giaţia epocii rococo. în tema primei părţi, severitatea este dezarmată prin tandreţea încrederii, expusă de Kempff cu blîndeţe, dar fără accent afectiv. Lipseşte totuşi complexitatea, însă mâna stingă subliniază intenţiile tematice, iar inteligenţa lui muzicală veghează asupra desenului fin al traseului tehnic. Cadenţele toate au fost perfecte în stil şi admirabil proporţionate în durata lor. Tempoul în romanţă n-a fost leneş. Dăruirea melodică pe care alţii o exprimă prin lentoare, Kempff o tălmăceşte printr-o sonoritate irizată şi o dicţiune clară pînă la sfârşitul frazei. Astfel, înduioşarea rămâne totdeauna nobilă. Veselia lui Mozart, care este o formă a politeţei, luminează tot finalul prin interpretarea lui Kempff şi perfecţia intrebuinţării pedalei. El ânvăluie nota intr-un abur sonor dar clar, care aminteşte de aleile umbroase şi surâzătoare ale palatului Mirabell. Tehnica aeriană şi vioiciunea ritmică au fost de o cochetărie delicioasă în acest final. Marele Concerto în mi bemol de Beethoven, poem somptuos, a fost cântat într-un spirit războinic de marele pianist. Simţi, de la prima frază, armatele imperiale ân mers. Napoleon şi tumultul său impresionaseră spiritul compozitorului. Trilurile aici sînt un muget eroic, cromaticele — puzderia dintr-o tabără, temele — lapidare ca o poruncă suverană. Kempff zvârlea octavele cu frenezie zgomotoasă. George Georgescu ne-a uimit la repriza ritmului vitejesc. Trilul îndepărtat, care lărgeşte perspectiva viziunii, a fost executat de Kempff cu o calitate de pianissimo efemer, ou totul excepţional. în melodia părţii a doua, ei aduce o meditaţie melancolică, care te poartă cu gândul la un basorelief înaripat al secolului al V-lea î.e.n., din Grecia antică. într-o superbă plenitudine se azvîrle în finalul clocotitor, dur, patetic, gîfîind de grabă, îmbătat de victorie. După acest defileu eroic, sala întreagă 1-a ovaţionat pe Kempff în picioare. Nu putem uita cu ce atenţie a acompaniat George Georgescu aceste trei concerto-uri, nuanţele peisajului epic în Beethoven, surâsul galeş 4 4 al lui Mozart şi robusta verticalitate în Bach, unde a impus o frumoasă intervenţie a contrabasurilor, luminate valoros de ritmul şi sonoritatea şefului lor, artistul Prunner. (..Le Moment", 4 ianuarie 1937) CONCERT SIMFONIC Programul simfonic din 7 ianuarie, dirijat de George Georgescu, a fost dedicat muzicii franceze şi a început cu suita în cinci părţi de Maurioe Ravel, intitulată Ma mere l'Oye. Este evident că autorul a fost influienţat de nemuritorul şi genialul său maestru, Gbriel Faure, care a adus în muzică mişcări ritmice înrudite ou arta decorativă arabă şi un gen nou de modulaţii în spirală, ondulând în neprevăzutul care adaugă ancă o nuanţă bogăţiei melodice, mereu înnoite. Faure a format pe cei mai buni compozitori de azi, printre care şi Enescu. Ma mere l'Oye este o poveste foarte reuşită din punctul de vedere al atmosferei, plutind în visările copilăriei. Pavana Frumoasei adormite — prima bucată — este absolut faureană şi ondulează la viori cu o melancolie sprijinită pe reminiscenţe din suita lui Faure pentru muzica de scenă din Pelleas. Tom Degeţel este o vioaie evocare a pădurii pline de ciripitul păsărelelor. Pentru Urîţica, Ravel a profitat de fineţea invenţiilor sonore ale lui Debussy, iar celelalte două bucăţi — Frumoasa şi fiara, Grădina feerică — au o culoare agreabilă, dar banală. Un mare compozitor ar fi realizat mici capodopere cu aceste subiecte. Ravel ne-a făcut să le simţim lipsa. Violonistul Francescatti, italian, francez prin talent, a dat o gingaşă interpretare Simfoniei spaniole de Lalo, care mi s-a părut, de data asta, foarte lungă. Acest tînăr artist posedă un frumos vibrato şi o sonoritate foarte justă. Frazează ou personalitate şi cu sentiment muzical de bună calitate. Stăpâneşte legato, iar dacă n-are, ancă, o mare autoritate în entuziasm, are darul de a şopti. Procesiunea nocturnă, de Rabaud, a fost dirijată de Georgescu fără convingere, cu toate că există în această bucată un crescendo valabil, uşor de reuşit, şi argumente poetice colorate de o bună repar- ■62 63 biţie instrumentală. Al. Theodorescu, prim-violonist al orchestrei, a fost excelent, şi a interpretat tristeţea sfârşitului cu mare sensibilitate. în bucata de J. Ibert, Escales, am ascultat muzică de film. Imaginile se succedau grăbite, cu sonorizări accentuate de procedee clasice. De exemplu, în a doua, cu titlul Tunis, un parfum de santal se răspândea prin gama orientală, arcuşurile violoncelelor sărind pe coardă ca să imite ritmul mat al tarnburinului, pe cînd oboiul îşi tî-rîia melopeea. O măsură de 7/4 şi terţe care păreau că aprind nişte candele iau împlinit misteriosul sfîrşit. Prima escală, Roma-Palermo, este cea mai nereuşită, greoaie, fără vivacitate de sketch, are totuşi un alunecuş care rezumă peisajul marin. Ultima, Vulencia, ne duce într-o Spanie, rudă perversă a celei lui Lalo — o Spanie în şalvari mauri, fabricată după tiparul bine potrivit : tobe mici, triolete, castaniete şi baterii care strănută. Notaţiile astea au farmec, dar nu rezistă la gândire. Sînt fărâmiţate de analiză şi aruncate uitării. Concertul acesta unilateral avea un caracter episodic, pe care G. Georgescu nu şi-a dat osteneala să-1 întărească. („Le Moment", 11 ianuarie 1937) CONCERT SIMFONIC. DIRIJOR : FRANZ VON HOESSLIN Săriturile din vârf de munte ân vârf de munte pot să fie jocul caprelor, dând sânt diabolice, dar nu convin şefului de orchestră german care a dirijat Filarmonica ân seara de 14 ianuarie. în programul Wagner figurau opt fragmente-interjecţii ale diferitelor opere. Amestecul de uverturi — Vasul Fantomă, Tannhăuser, Maeştrii cîntăreţi, cu Siegfried Idylle, Moartea holdei, Lohengrin, Marşul funebru din Amurgul Zeilor — înseamnă să vrei să electrizezi publicul, cu unde scurte şi unde lungi, simultan. Rezultatul este o istovire generală, iute răspândită de orchestra care părea, în seara aceea, că făcuse post negru. Dl von Hoesslin, dirijor la Bayreuth, căruia i se impusese acest program, nevrînd să-şi mistuiască sufletul, îl închisese într-un turn de fildeş. încît, am ascultat o interpretare redusă la o schiţare în devenire, dacă orchestra ar fi avut mai multă bunăvoinţă, şi dirijorul, un avânt centuplat. Adaug că este imposibil să corectezi greşelile şi să-ţi afirmi personalitatea în pagini atît de complexe, după numai trei repetiţii. Franz von Hoesslin este zvelt şi sobru în eleganţa sa. Părul alb într-o figură tânără îl aseamănă cu Maurice de Saxe (general în slujba Franţei în secolul al XVUI-lea). în faţa orchestrei parcă conducea un echipaj cu hăţurile strânse scurt în mînă ca să împiedice galopul. Interzice zgomotul la forte, iar crescendele lui sînt o amplificare justă a frazei, dar nicicum elanul care atinge emoţia. Căci dacă ştiinţa maestrului Hoesslin se aplică la cunoştinţa planurilor orchestrale, nrganizîndu-le verticala cu o excelentă perspectivă, cl nu <ştie să viseze, să se înduioşeze, iar muzica nu planează niciodată ân etherul de unde smulgi scânteile frumuseţii. în uvertura Vasului fantoma a dat la o pante efectele facile şi a fost subtil în cromatitile viorilor şi în antitezele bateriilor exasperate de naivitatea melodică a lui Senta. Siegfried Idylle a fost cântată prea cerebral. Părea pătrată, ceea ce este o eroare. Măsura de patru rqprezintă aici liniştea, dar nu rigiditatea, iar cele cinci note, ton după ton, care pică cu a şasea — iterţă mirată — compun secretul acestei potoliri. Tocul este exoqpţional în farmecul acestor pagini, fluidul muzical, insinuant, staecato din mijloc, care reprezintă aşa de plastic bîjbîielile unei vieţi de copil. Enescu, cînd o dirijează, dăruieşte o încântare unică acelei suave blândeţi, şi incomparabilă este fineţea veselă în ritmul rapid. Hoesslin a excelat lîn preludiul din Lohengrin, unde pune piintr-un nobil crescendo o aureolă la tema Graâlului. Făcea cu nuna triluri ca să uşureze sonoritatea viorilor, prea materialistă în aoest capitol imiistie. Baochanala şi uvertura din Tannhăuser au alcătuit cel mai de seamă succes al lui. Dând la o parte demnitatea şi rezerva lui naturală, a indicat o aciditate vicioasă la coarde şi a întărit ritmul infernal prin gesturi care cravaşau spaţiul. în procesiunea pelerinilor a avut un tempo foarte expresiv, ca şi în nuanţe de îndepărtare a lor. Wagner, obsedat de ambiţie romantică în toate operele sale, a avut şi dorinţa de a reprezenta spiritul suveran în această operă de structură italiană, dar întărită de filozofie germanică. în Preludiu (şi Moartea holdei, dirijorul a neglijat latura dramatică. Respiraţia scurtă a motivelor, care îţi strânge inima, nu am simţit-o în stilul cuminte .cu care atenua reprizele nervoase. A stins flacăra delirului mistic, care mînă viaţa pînă la tărâmul celălalt. Marşul Amurgului zeilor nu avea nuanţa cenuşie, nici claritatea severă, specifică tonului minor wagnerian. Un mare şef de orchestră impune o matitate sonoră, ştie să târâie tema, să rostogolească vibraţiile bateriilor ca bulgări ide pămînt. Aşa sculptează muzica un dirijor genial ! în uvertura Maeştrilor cîntăreţi, Hoesslin a fost precis, foarte olar în fugă, dar n-a dat de-a lungul acestor pagini splendide sentimentul glorios care stârneşte enttrziasmul. 64 5 — Arpegii în ton major — c. 934 CONCERT SIMFONIC. SOLIST : CLAUDIO ARRAU Ce delicioasă .suită de Debussy ne-a dat Alfred Alessandrescu în seara de joi, 21 ianuarie 1937 ! Titlul ei, Iberia, ne poartă imediat în Spania. Punctuaţia ei [muzicală ne explică spiritul francez, care reproduce o atmosferă închipuită după textele citite, nu ţîşnite din şocul direct al unei ţări necunoscute. Dar tocmai în această transpunere se află dublul farmec al compoziţiei. îi simţi parfumul lenevos al unei Spânii despărţite de ariditatea liniară, dar îţi dai seama de construcţia delicată izvorîtă dintr-un creier a cărui logică îmblânzeşte cele mai îndrăzneţe combinaţii sonore. Cele trei părţi poartă subtitluri : Pe străzi şi pe drumuri, Parţumurile nopţii, Dimineaţa unei zile de sărbătoare. Trioletul, de la început, fflşd înscrie culoarea autohtonă şi legănarea care-i vine de dincolo de continent, de la ondulaţia lentă a nisipului din deşert — şi care derivă din ritmul arab, în trei timpi, adunînd în el toată febra pigmentului brun. Primele pagini sînt o fermecătoare evocare, orchestrată cu o fineţe în care scinteiază multiple nuanţe. Dulci cromatice fac .umbre calde parfumurilor nopţii, motive gânditoare se întind, forme sînt conturate de stranii cadenţe topite repede de ritmul următor. Sunetul unui clopot, ca o încliinăciune, pune un punct final acestor delicioase pagini, iar andantele — unul din cele mai frumoase ale lui Debussy — sfârşeşte ou un pianissimo prelungit pînă la amintirea unei strofe poetice înrudite calitativ cu această muzică, Chaque ţleur s'evapore ainsi qu'un encensoir Les sons et Ies parfums tournent dqns Vair du soir. în partea a treia, Debussy aduce o veselie ascuţită ca oaqua-forte prăfuită de toate târgurile care s-au perindat în Spania — chiar şi cele din Asia. Suita aceasta, cântată pentru prima oară la noi, ar trebui .să figureze mai des în programele concertelor. Este necesar ca 66 muzicienii Filarmonicii să adâncească sugestiile admirabilului .compozitor francez şi să caute să îmbogăţească valorile sonore de care .are nevoie partitura ca să apară în toată delicata şi precisa ei frumuseţe. Pianistul Claudio Arrau cânta în .aceeaşi seară Concerto-ul de Schumann. O schimbare bizară a intervenit in talentul său. Acum, câţiva ani, purtând pe faţa lui o adolescenţă întârziată, avea un elan — adesea exprimat prin zvârlituri — dar comunica o veselie plină de viaţă. Astăzi, purtând o mustaţă care frânează entuziasmul, a devenit pedant si tine să ne explice sintaxa .Inii Şchiwnann îrrtr o compoziţie care cs'c o minunată interjecţie şi trebuie cântată aşa cum bea un însetat — dintr-o singură înghiţitură. A cloroformat tot lirismul din prima parte — valurile spumoase potolite de un cântec trist şi pornind iar în flux patetic. La cadenţă a fost brutal şi a exagerat viteza. Intermezzo a fost o căscătură (părea că-1 cască, nu părea cântat). Finalul te împroaşcă cu veselia lui pentru că este liberat de obsesie, însă pianistul i-a desfigurat complet graţia. Aceste pagini conţin o ţâşnire perpetuă, marcată de accentele în contratimp la pian şi la orchestră. Arrau a comis iimpardonabila eroare de a le neglija şi, în loc să ne comunice beţia veselă, exprimată ân rapiditatea fermecătoare a acestui final, 1-a cîntat prudent, mestecînd paragrafele, tăind elanul şi interesul muzical totodată. Dacă Claudio Arrau a năpârlit precum şarpele, ca să se reînnoiască, să afle că-1 preferam cu tenul de om tânăr care credea în impulsul său şi nu căuta să filozofeze in artă. Alfred Alessandrescu, care 1-a acompaniat cu tact muzical, a dirijat cu talent prima simfonie de Enescu, care se ascultă aşa cum ai citi o carte bună. Bogată în melodii, această muzică descriptivă dă viaţă unui peisaj medieval din provincia Touraine, epocă ce 1-a inspirat mult pe compozitorul român. în dulceaţa feminină a dezvoltării, trec influenţe ale maestrului său, Gabriel Faure, dar sînt asimilate cu originalitate. Lento debutează cu un vaporos cântec la viori şu un foarte frumos ţesut orchestral, compus din suflători care suspină pe un pizzicato Ia coarde, subliniază clipele unei melancolii care se scurge picătură după picătură. Stăpânirea orchestrală este uimitoare, în această parte, unde timbrurile instrumentale se topesc ca într-o poveste. Unisonul, în final, mobilizează orchestra pentru o plecare vitează Contrabasurile şi cornul se combină în sonorităţi neobişnuite, şi o fraza lungă insistă, se rătăceşte, se întoarce, compunând neliniştita vigoare a acestei părţi care se înalţă în zbor ca să recadă cuprinsă de o perplexitate, dispersată la sfîrşit de corn. .Simfonia, ide o inspiraţie generoasă şi .cu stil de mare calitate, a fost dirijată cu juste nuanţe de Alfred Alessandrescu. A fost elan în schimbările ritmice, a marcat 67 flexibilitatea senzuală a modulaţiilor şi a avut grijă să nu îngreuieze crescendele, rezervând pentru ultimele măsuri fortissimo care încheie lucrarea scrisă de un foarte tînăr bărbat, cu maturitatea precoce a muzicianului genial, George Enescu. („Le Moment, 25 ianuarie 1937) MUZICĂ NOUĂ Al patrulea concert de muzică nouă ne-a oferit surpriza unui foarte tînăr compozitor, Silvestri, oîntînd la pian, pe nepregătite, u nostimă Suită copilărească scrisă de dînsul şi dansuri din Bihor, armonizate de el, această schimbare în program fiind datorită îmbolnăvirii subite a Nellei Dimitriu. Silvestri a înlocuit acest gol cu un adevărat talent de pianist. Tuşeul lui delicat, sonorităţile gîmditoare şi vibrante au colorat aceste mici capitole. Suita este scrisă într-un spirit care cunoaşte puterea de miraj a copiilor şi evocă prin ritm şi modulaţii tumultul, tandreţea, misterul primelor melancolii. Răsfoieşti, auzind-o, o carte cu cadre de pomi însufleţiţi şi zâne cu păr de păpuşă. Arta de evocare rapidă este grea. Cere o inspiraţie de esenţă pură şi o tehnică solidă. Silvestri, atît de tînăr încă, dovedeşte, reuşind, că ştie să observe, că e stăpîn pe scrisul lui şi că are darul de a exprima ce resimte. O toccată frenetică, sărind pe toate tastele pianului, a legat suita de dansurile bihorene. Foarte bine compusă, este briliantă, enervată, plină de piedici şi va fi ispititoare cînd va fi tipărită. Dansurile au o bună ţinută armonică, fără să îngreuieze caracterul popular. într-unui din ele, compozitorul pune o întrebare anxioasă, dar nu ca să imite pe Chopin, ci pentru că melancolia are aceeaşi expresie în ţările supuse unui climat asemănător. Silvestri a foSt viu aplaudat pentru cele două talente ale lui, atît de fericit aliate. Un cvartet de N. Brânzeu, foarte bine cîntat la pian de compozitorul Rogalsky, Metzner — la vioară, Ghiga — alto, Boniş — violoncel, mi s-a părut la început lipsit de siguranţă. Primele două părţi, confuze iîn tendinţa lor occidentală, erau romanţate în mod provincial. Lento evita să se sfârşească pentru că nu ştiuse să evite de a începe, însă a treia parte, scrisă expresiv, cu iz românesc la teme şi amuzante i opoziţii de sonorităţi, este o bucată foarte reuşită. Domnul Brânzeu este tînăr. Aceste pagini conving că viitoarele realizări vor afirma talentul său de compozitor. Compozitorul Andricu la pian, Koganoff la vioară, şi Fotino ia violoncel, au cîntat într-un ansamblu perfect 'Trio de Dumitru Cuclin, omul talentat dar modest, trăind la o parte de rumoarea publică. Foarte modern în concepţie, este perplex cu tot dinadinsul în allegro, foarte interesant în atmosfera rustică şi sacadată a părţii lente, iar presto este un capitol de psihologie românească cu stacoato nepăsător, unisonul furtunos şi parodia de romanţă de bar dc noapte, obsedantă. Simţi, ascultând această lucrare, că este rodul unui talent viguros, care nu s-a lăsat tras de jocul disonanţelor, dar le-a frânat prin ştiinţa lui muzicală. Dumitru Cuclin asista la această primă execuţie, şi a fost aclamat de publicul fidel la aceste şedinţe, unde face cunoştinţă cu muzică inedită. Altă lucrare inedită a fost Sonata pentru pian şi vioară de Arthur Bliss — autor englez. Când ineditul este plicticos, lungimea unei piese necunoscute pare de o sută de ori mai lungă (pare că nu se va sfârşi niciodată). Fireşte, domnul Bliss cunoaşte meseria, respectă instrumentele pentru care scrie. Iar Andricu şi Rădulesou au pus inimă şi dexteritate în interpretare. Dar predica muzicală este neconvingătoare, şi această sonată a stârnit o furioasă poftă dt a auzi ritmul în trei timpi al unui motiv de jazz, în care sincopa este o pârghie pentru instinct, sau un tam-tam care deznoadă subconştientul de legăturile lui de mumie. în arta muzicii, refularea nu este o virtute, ci o neputinţă. Ar trebui să 1 se spună asta domnului Bliss. („Le Moment, 30 ianuarie 1937) MUZICĂ ITALIENEASCĂ O sală mică, luminată cu luminări, compunea atmosfera unor timpuri trecute concertului de muzică veche, organizat de Niculae Rădulescu în seara de 3 februarie. Corul mixt, al cărui conducător este, a dat mai îmfcîi fragmente din secolul al XVI-lea. Gu Ave Măria de Arcadelt, de origine flamandă, dar instruit în Italia, am ascultat primele cântece de dăruire mistică, cu cadenţe naive ca fumul de cădel- 68 «9 •v mţa. Acest ansamblu e bine proporţionat, iar numărul de cântăreţi ai permute o flexibilitate în sonoritate greu de obţinut la mase. Patru voci s-au desprins la fugato din Kyrie et Christe de Okeghem : d-nele R. Baumann-Rădulescu, Nella Dimitriu, d-nii A. Alessandrescu, G. Ştefănescu. Timbrul glasurilor se topea în expresia lină a acestui cântec care se întinde în evocarea unei galerii de Certosa (mănăstire). în care nu ai voie să grăieşti decît pentru a aduce laude Domnului. Admirabilul Crucifixus din liturghia Papei Marcello, de Palestrina, cu contrapunctul său graţios şi discret, reprizele luminoase, n-a fost destul de nuanţat, dar cei patru artişti trebuie felicit?*? centru că l-au cîntat fără dirijor. Alte trei bucăţi urmară, din care reţin o arie delicioasă de Palestrina, / vaghi fiori. Scrisă în ton major vioi, frazele se încolăceau în^ repetirea lor, bine nuanţate de N. Rădulesou, şi o bucată ide muzică populară de Orlando Lasso, care are aroma provinciei franceze din epoca Renaşterii. Ritmul sprinten, vocile scuturate de istaocato, oprirea bruscă, foarte bine indicată ide dirijor, au entuziasmat publicul în piesa Quand mon mari... O transmisie^ din biserica lutherană revărsă în sală apele greoaie ale origii cântată de domnul Stadelmann. Această inovaţie a fost aproximativ reuşită. Toccata de Rossi a sunat foarte păstoasă, şi piesa de Frescobaldi, fără varietate în nuanţe. George Jarosevici, acompaniat de Niculae Rădullescu la clavecin, a cântat din viola di gamba o arie de Tenaglia şi rondo de Buononcini. Instrumentul acesta cu şase coarde — pui de violoncel — are un sunet înăbuşit, dând la orice motiv muzical un aer de confidenţă. Jarosevici cântă cu ştiinţă şi adevărată sensibilitate artistică. A fost drăgăstos ân prima bucată şi fermecător într-a doua, foarte expresiv ritmată. Rădulesou a cîntat la clavecin în Sonata a 3-a de Paradişi. Ce suflet de ţânţar are acest instrument acrişor ! Interpretul a pus ân valoare planurile celor două claviaturi, cu siguranţă tehnică şi ritm oportun. Delicioasa Cantată de Scarlatti, pentru flaut şi voce, a adus o vaporoasă impresie de glumă mitologică prin glasul transparent al tinerei soprane, căreia silabele italieneşti şi dialogul glumeţ şi melancolic, alternativ, îi dădeau o fineţe accentuată de arta desăvârşită a lui Jianu. Concerto-n\ de Corelli, cîntat de Orchestra Radio, mi s-a părut greoi, pentru că punctuaţiile muzicale sînt aşa de precise, încît nu este nevoie nici de a exagera forţele, nici de a lăţi tempoul. Rădulesou cânta partea de clavecin şi conducea orchestra în acelaşi timp. Aceste performanţe sânt dezagreabile la vedere. Dacă ar fi făcut apel la Silvestri, pentru clavecin, ar fi sugerat nuanţe mai potrivite tuturor părţilor acestei lucrări. i i I în Concerto-ul pentru flaut de Vivaldi acompaniamentul la clavecin a fost prea dur, şi sufoca fragilitatea luminoasă a flautului, cîntat de Jianu cu farmecul lui incomparabil. Ansamblul acestui concert a fost bun, iar truda domnului Rădu-lescu, de a reînvia muzica preclasică, merită călduroase felicitări. („Le Moment", 6 februarie 1937) RECITAL BOROVSKY — CONCERT SIMFONIC PERLEA Domnul A. Borovsky a dat un recital de pian la Ateneu. Gu mers calm, cu o faţă distrată, fără gesturi, fără să încerce o apropiere de public, el cîntă Bach aişa cum se citesc psalmii, cu glas tare, siriei o dorinţă de a-i adăuga din personalitatea sa. Aşa socoate că apără pe Bach de -intrusiuni străine. îl judecă atît de mare în nuanţele modulaţiilor lui, încît i se .pare că este de prisos să-i adaugi inflexiunile exprimate de obicei. Aşa că Bach ne apare cioplit în marmură, neted, puternic, liniştit în veşnicia lui, dar şi cam stins în glasul melodic când execută două preludii din corale, transcrise de genialul Busoni; Suita engleză în sol minor a fost cântată cu autoritate, datorită unei tehnici perfecte, ritm sigur, egalitatea degetelor cuminţită de reflecţie. A cîntat Variaţiunile de Brahms pe temă de Handel într-un spirit de matematician. Foarte clar în dezvoltare, cu staccati în „ping-pong"^, a dat acordurilor din variaţia lentă o deosebită nobleţe. Marea fugă de la sfîrşit a fost redată cu hotărârea simplă care-i caracterizează felul de a cânta. A cîntat Sonata a H-a de Prokofiev. încorsetată în disciplina formei clasice, ţipă cu stridenţe slave, se răzbună de măsura austriacă în trei timpi făoînd tumbe, aduce la adagio stranii foşnituri, iar în final, bate din picioare, se clatină, itîde grotesc, într-o ploaie de dublu note, cântate cu repeziciune şoricească. Borovsky a interpretat cu o artă .desăvârşită această originală sonată şi a fost deopotrivă de perfect în Stravinski, Chopin şi Liszt. Publicul 1-a ovaţionat pentru probitatea lui muzicală, ştiinţa claviaturii şi puterea liniştită oare se înalţă ca o stâncă în agitaţia pianistică de azi. Ionel Perlea, întors la pupitrul Filarmonicii, după o prea lungă absenţă, dirija joi, 11 februarie, Simfonia 1 de Mahler. Talentul său 70 71 a biruit^ dificultăţile acestei partituri, împănate cu reminiscenţe, interesantă şi plicticoasă totodată. Perlea iştie să-şi potrivească orchestra şi să conducă o idee prin cotiturile cele mai nedesluşite ale polifoniei. Prin interpretarea sa, sensul simfoniei ni s-a părut transparent. în prima parte, nostalgia trecutului se exprimă în capricioasele evocări ăle unui peisaj rusesc cu intervale de tăcere, brăzdat de un cîntec nepăsător, reluat nînd pe rînd de toate instrumentele. Cucul anunţă primăvara, la orizont contrabasurile şi coardele în şoapte acide aduc liniştea sfîrşitului primei părţi, in partea a doua, autorul evocă Viena, cu romanţele ei şi dansurile populare „Lăndler". Perlea a dirijat trio dirijează fără nartîhiră, .probabil pen'trv. că este animat de ttuidul ei. Adevăratul talent este perfectibil. Stilul, atins acum de Georgescu, dovedeşte că el este în plin avânt. Domnul Mainardi, violoncelist italian, cânta în aceeaşi seară Concerto-ul de Haydn. Acest virtuoz de calitate are demnitatea muzicianului. Tonul ide re major tineresc a fost accentuat prin interpretarea liniştită, rotunjimea sonorităţii, sobrietatea gestului şi gîndirea transparentă — poate chiar prea transparentă, fiindcă muzica inspiră lirismul şi adeseori angoasa imprudenţelor. Arcuşul lui blînd evocă nuanţele palide ale epocii de gingăşie în care poezia dormita in petalele trandafirului. Haydn, in acest concert, este delicat, dar şi grav. N-am simţit, prin interpretarea celebrului violoncelist, complexitatea gîndirii marelui precursor. Dar egalitatea în frazarea epurată de zgură ne-a comunicat plăcerea contemplaţiei muzicale. Este suficient pentru a ne stârni dorinţa de a-1 asculta într-un recital. („Le Moment", 22 februarie 1937) _ George Georgescu, întors dintr-un turneu încoronat ou succes, a dirijat în seara de joi, 18 februarie, Simfonia a IX-a. Publicul nostru venerează această capodoperă. Georgescu şi-a stăpânit temperamentul năvalnic şi a fost atent la nuanţele cuvenite primei părţi, în care cvintele împart planurile sonore şi pregătesc explozia anunţată de cromatice. în scherzo, George Georgescu alesese un tempo perfect, într-adevăr, o voinţă înaripată cobora, dispensând obstacolele. Armoniile .se răspândeau ca o^ maree oceanică. Fraza din trio cântată de coarde, liniştită şi precisă, apoi reluarea scherzoului într-un ritm atât de vioi au stârnit entuziasmul publicului într-un singur avânt. în largo, parcă încerca să deştepte bunătatea în inima muzicienilor. Aceasta este adevărata interpretare ce se cuvine acestor pagini în oare adie o undă de misticism, şi melodiile învăluiesc sufletul ou divină indulgenţă. CARLO ZECCHI Un prodigios artist ne-a purtat, luni, 22 februarie, în sferele cele mai nobile ale muzicii. Instrumentul era pianul. Scopul, arta. Realizarea, o capodoperă. Efectele sânt imediate. Topeşte oboseala, toarnă vitalitate nouă entuziasmului, luminează lucrurile cu un relief necunoscut pînă la el. Să vorbim de Zecchi ca de un .pianist înseamnă să-1 închidem între limitele materiei. Arta lui este o rezonanţă a naturii. Ea îi strecoară un fluid pe care intuiţia şi inteligenţa îl folosesc în vocabularul sonor, iar cu o bogată virtuozitate desfăşoară 74 75 i gîndirea autorilor prin .cântecul sau. Calitatea acestui cantabile nu am mai auzit-o de la Ferrucio Busoni, vrăjitorul care transpunea peisaje în imodulaţii şi ni le făcea vizibile printr-o artă unică. Astăzi, Carlo Zecchi i-a descoperit taina. Arta lui, mare într-o uluitoare varietate de nuanţe, ne face să simţim chiar temperatura senzaţiilor reanimate i^B de el. Bunăoară, în Toceala de Ticciati resimţim răcoarea ozonată . a unei văi de munte, pe cînd în anumite pasaje dintr-o sonată de 3: Beethoven sunetul avea o amreolă de soare şi palpita de viaţă ade- *' văratâ. Darul acesta este dintre cele mai rare, căci este aproape imposibil să prelungeşti, din mecanismul ciocănelelor bătute pe coardă, sunetul încetat întotdeauna prea iute. Este evident că Zecchi izbuteşte o durată care se întinde p'nă la un murmur nelegat de tuşă, prin mişcări tremurate de picior pe pedală — descoioerire proprie lui. Mîna stângă construieşte planurile cu o inteligentă care sprijină în acelaşi timp fantezia desfăşurată de mîna dreaptă. Orice cîntă — fie Beethoven, Schumann sau Debussv — este cuprins în geniul autorului. Kreisleriana ne-a emoţionat pînă la lacrimi. Auzeai pulsaţia angosei în aceste pagini, unde fiecare accent are o semnificaţie psihologică, pusă în valoare de artist cu ooezie, elan si freamăt patetic. în blândeţea nuanţei piamisslmo se ghiceşte un bărbat foarte cultivat, cercetător intelectual şi în alte domenii artistice, încît poate transpune în paginile muzicale caracterul unor opere cu care se înrudesc în esenţa lor. Atacă nota cu îndrăzneală, apoi o părăseşte într-un fel original, pentru că încheietura mîinii coboară, se ridică, se cufundă — fără a părăsi tuşa — se îndoaie şi zboară dintr-o dată in desenul sonor care devine o cascadă de veselie. El, atunci, parcă se înalţă, se scutură, capul îi tremură, şi faţa lui de erborist, cu privirea pierdută a unui halucinat, seamănă cu un personaj din romanele lui Dickens. Din această bizară pantomimă înfloreşte splendoarea artei, care ne smulge din noi şi ne revelează frumosul în cea mai luminoasă argumentare. Ascultând Sonata de Beethoven Op. 31, nr. 3, interpretată de Carlo Zecchi, retrăieşti primăvara, primeşti gândul compozitorului, cu toată palpitaţia lui, vie, eşti prezent, aşa cum scrie marele poet francez Verlaine : „Son clair soleil qui caresse et ses doux oiseaux caquetants". în cele două piese de Scarlatti aduce în sonoritate fragilitatea mătăsoasă, velocitatea naivă şi spiritul în joc de scrimă al epocii. Bach, cîntat de el, este lucid, robust, cu cadenţele aşezate ân veşnicie. Felul cum a cântat Debussy a depăşit .închipuirea. Tot impresionismul pictural francez s-a perindat sub ochii noştri auzind Poissons a"or, Feux d'artifices. Niciodată fineţea genială a lui Debussy, rapiditatea evocărilor n-au fost tălmăcite cu o putere aşa de imare. în prima bucată, parcă vezi tulburarea apei în ritmurile şoptite ale miş- cărilor peştilor, zvăpăiala lor, bătând cu coada aurie valurile mici. Zecchi, modelat ân inspiraţia lui Debussy, o recreează, ne-o redă, inteligibilă, în cele mai subtile inflexiuni ale paragrafelor sonore. în bucata a doua, atmosfera unei sărbători populare i-a dat prilejul lui Debussy să-şi desfăşoare strălucitor inventivitatea. Zbîr-iiiie focul de artificii, arpegii lungi înalţă ploaia de soîntei la cer, în depărtare crâmpeie din Marseillaise sînt prinse în fîlfîiri de steaguri . ico'ore, şi un praf sonor se întinde pe tăcere. în această bucată, Zecchi .s-a întrecut pe sine însuşi. După triumful repurtat luni, Carlo Zecchi a primit să dea un nou recital la 2 martie. Dacă prin calităţile sale excepţionale este unul din cei mai mari pianişti ai timpului nostru, puterea lui de expresie care atinge sufletul este, desigur, a unui muzician genial. L..Le Moment", 28 februarie 1937) DESPRE JOSEPH HAYDN Simfonia în re major este una din cele mai frumoase ale maestrului. Vioaie, proaspătă, melodioasă, scrisă cu facilitatea care dă impresia unui izvor, veşnic curgător, ea presimte caracterul geniului beethovenian şi se resimte puţin de influenţa pe care, de pe atunci, o exercita Mozart. Dar, cu toate că temele lui sînt adînci în simţire, el nu le adînceşte. Modulaţiile lui clocotesc ide bună dispoziţie, cadenţele sar într-un picior pe haltele însorite ale fericirii" Menuetul are demnitatea burgheză a temperamentului său, iar finalul este tineresc, aşa de tineresc, încât parcă vezi fugind într-o grădină băieţaşi care se joacă, cu părul lung legat ou o catifea neagră, după moda timpului. George Georgescu a dirijat cu gust şi ritm această simfonie, cântată de orchestră ou veselie — totuşi greoi. Dacă Haydn nu are divina claritate a lui Mozart, nici complexitatea lui Beethoven, el dezvoltă sensul polifoniei şi aduce la îmbogăţirea strunelor orchestrale tonusul lui vital care face parte din sentimentul său religios. Spunea, odată, unui prieten care-1 mustra pentru veselia conţinută în compoziţiile sale liturgice : „De vreme ce Dumnezeu mi-a dăruit o inimă bucuroasă, mă va ierta că l-am slujit ân veselie". („Le Moment", 1 martie 1937) V6 77 AL DOILEA RECITAL CARLO ZECCHI în Sala Dalles, ticsită de public, fermecătorul talent al lui Zecchi a captivat din nou pe ascultători. Marele artist reînnoieşte prin originalitatea sa viziunea muzicală, ou 'toate că nu se îndepărtează niciodată de exigenţele textului. Ar trebui găsiţi termeni noi ca să pot explica virtuozitatea lui pianistică. Pare alături de adevăr să-i recunoşti un tuşeu frumos sau să vorbeşti de felul cum atacă nota. El aşează mâinile pe claviatură, şi o emanaţie magnetică răspândeşte unde sonore, invadînd gîndirea, care se supune unui limbaj minunat întotdeauna explicit. Ascu/lt.îndu-1, pricepi opera muzicală în toată adâncimea ei. în delicioasa sonată de Mozart a recreat intimitatea însorită care-i declanşase inspiraţia juvenilă. Inteligenţa interpretului se acorda cu sensibilitatea autorului. Mîna stîngă dirija frazele decorative ale stilului rococo, aşa de elegant în toate formele sale. A depănat cele trei părţi ale sonatei cu o minuţiozitate de giuvaergiu. Tot ce Beethoven a ţesut în Sonata Op. 27, nr. 1, aoel peisaj limpede, el îl redă cu o armonioasă fantezie, şi a prins, în capriciul ritmurilor, acea naturaleţe aparţinând numai naturii pe care şi-a însuşit-o. Arta lui nu ne mai surprinde, pentru că ne interzice să-i analizăm mijloacele de muncă. Uităm răbdarea — acest trist Mo-loch — anilor de studiu, concentrarea până la obsesie asupra unui detaliu, tensiunea de făurar a muşohiior. Stăpânirea materiei se pierde îm bucuria pe care ne-o comunică. Punctul central al acestui talent acesta este. Pare atît de simplu, încît ni se pare la îndemâna tuturor. Ne face să credem ân supranatural. Atracţia misterioasă a poveştilor conţine acelaşi element. în bucata de Ravel, Une barque sur Vocean, unde parcă se urcă mari spaţii lichide, mi-am adus aminte de alt minunat italian, tânărul Rastelli, jongleurul, supranumit ân lumea întreagă a opta minune, care sfida legea atracţiei pământului, aruncând în aer multe mingi albe, care coborau numai la ordinul lui. A doua compoziţie de Ravel a fost spaniolă, Alborado del gracioso. în care Zecchi a găsit la pian ascuţimile agasate ale chitarei, evocând în acelaşi timp aroma portocalilor în floare. Ce voluptuos a desfăşurat modulaţiile, ce săltate erau acordurile de-a lungul schiţei muzicale, atît de frumos concepute ! în Barcarola de Chopin, el vizionează imaginea umedă şi măcinată a palatelor din Veneţia. Este un punct de vedere valabil. Nu auzi mari valuri, rostogolite unul peste altul în urlet de furie, ci un plescăit molatic al lagunei care bate zidurile şi re ;ade în spumă. Nu există nici un adevărat forte în interpretarea lui Zecchi, însă o imensă varietate de nuanţe, piano-pianissimo, iar liniştirea în ultima pagină, cu cântecul suav al mâinii stingi, rămîne în amintire ca o delicioasă senzaţie de contopire în somnul dulce al nopţii veneţiene. Balada a IV de Chopin a fost singura bucată a cărei amploare Zecchi o reduce, accentuând partea sentimentală. Cea mai frumoasă din cele patru conţine o jale adâncă, este gânditoare pînă la înţelepciune, blândeţea ei este zguduitoare, pentru că este compusă din toate nobilele elemente ale pătrunderii psihice. Zecchi o cîntă cu o sensibilitate din care a exclus mândria şi, din această cauză, apare diminuată. Interpretarea Polonezei in ?ni bemol a fost extraordinară. Ere nezia ritmică alterna cu delicateţea epocii în care Chopin a scris-o —■ epocă atît de bogată în poezie, pictură şi luxul saloanelor în care el cînta, pândit de ochii mari, cu privirea fierbinte a lui George Sand. Carlo Zecchi este un vrăjitor al muzicii. Nu ne vom mira dacă va apărea la toamnă printre noi, pentru a ne duce din nou în universul lui de armonie desăvârşită. („Le Moment", 7 martie 1937) DE FALLA A ÎNNEBUNIT S-a lăsat noaptea peste zilele compozitorului Manuel de Falia — o noapte populată cu vedenii strâmbe care-i şoptesc într-o limbă incoerentă. Viaţa îi apare în perspective ciudate, cu excentricitatea unui spectacol regizat de un bufon care întoarce logica bunului-simţ pe dos. Celebru în lumea întreagă, iubit de toţi pentru că era modest şi om de treabă, âlşi închinase puterea de muncă ţării lui. închegase ritmurile folclorului spaniol în opere, balete, bucăţi pentru pian. Se pătrunsese de nervozitatea vie a cadenţelor care trezeau în Spania de azi nostalgia vechilor arabi. Melodiile cu farmecul trioletelor, tremurând ca apa atinsă de vânt, curgeau în inspiraţia lui, cu indolenţa unui felin in care trece, brusc, fiorul saltului. întrunise toate glasurile provinciilor iberice ântr-iun singur cor. Veselia porturilor şi pătimaşa melancolie a oraşelor pipărate ou garoafe se înfrăţeau în complexitatea fermecătoare a 6tilului său muzical. 78 79 „Fandangourile", „Seguedillas", Dansul focului, cu triluri de darabană, stîrneau entuziasmul. Purtau î:n ele o vitalitate caldă, un avânt care trezea bucuria. Ce întîmplare grozavă a întrerupt dintr-o dată rostul vieţii lui Falia ? Ce simfonie furtunoasă a -năvălit în creierul lui delicat şi i-a frânt melodia care-i legăna liniştea unei existenţe dăruite, toată, artei ? într-urna din compoziţiile sale, El amor brujo, a scris şi un dans al frioii - cu accentele încăpăţînate ale obsesiei. S-au deşteptat oare în combinaţia ritmurilor puterile diavoleşti care s-au năpustit asupra lui şi i-au întunecat inteligenţa ? în mitologia elenă. Orfou. lUiu/.icaiiiiil care îmblânzise fiarele prin vraja cîntecului său, este sfîşiat de Bacehante, Dinamismul muzicii, desigur, poate isă imîne avântul omenesc pînă în abisuri fără fund. Germania, ţara muzicii, este şi ţara războinicilor. Orfeu găsise formula tragică a modulaţiilor care nu trebuiesc dinţate fără să-ţi plăteşti cu viaţa îndrăzneala. Toţi cei prin care a trecut vibraţia astrală a muzicii au plătit scump bucuria de a fi mai aproape de sentimentul infinitului. Mor tineri compozitori geniali, iniima dansatorilor se opreşte într-iun pas, Nijirasky, zburătorul fără seamăn, e lovit de cea mai ironică formă a nebuniei, şi ise itîrăşte ca o omidă pe podeaua pe care n-o atingea decât cu vârful piciorului. Liricul, minunatul Schumann îşi scrie groaza nebuniei î,n sincopele care sînt suspinele dramatice ale qperei sale întregi — şi la patruzeci de ani se aruncă în apă ca să scape de el însuşi. Am cunoscut pe Manuel de Falia după un concert în care repurtase un strălucit succes. Fusesem şi eu poftită la un supeu pentru sărbătorirea lui, organizat de camarazii săi. Negricios şi slăbuţ, sta la un colţ de masa fără să vorbească. Privea, -cu ochi de afine, agitaţia dimprejunil lui. Părea gata să fugă din faţa laudei, parcă s-ar ifi itemiut să nu i se tulbure singurătatea sufletului. Nu prinsese nimic din politeţea convenţională a Parisului. Rămăsese catârul de la Cadix, care paşte scaieţi la marginea oceanului. Venea des în Franţa, dar locuia la el, în Andaluzia. Toată frăgezimea inspiraţiei lui a ifost spulberată de bubuitul barbar al tunului. Se irăfuiesc fraţii între ei, sub ochii miopi ai Europei. Trosneşte viaţa în mădularele femeilor. Curge sângele şi din ghitare. Ce cîritec să mai adune Manuel de Falia, trubadurul blînd, când vîjîie furia şi orchestrează moartea simfonia cumplită a măcelului ? S-a adăpostit în nebunie. Şi poate că în mirajul spart al demenţei mai zăreşte oîte o garofiţă cu surîs de lată şd aude, îndepărtat şi duios, trioletul arab, care tremură ca apa atinsă de vântul cald al pirmăverii. („'limpul", 5 iulie 1937) 80 UN POPAS LA BAYREUTH In ziua plecării mele în Germania, m-,ai chemat la telefon, dragă Coco. M-ai rugat să-fţi scriu din oraşul muzicii, unde mă duceam să ascult poveşti minunate cu vîjîit de Stele. Dorinţa dumitale a fost pentru mine ca un buchet de flori, dintr-acelea care cresc în ţări unde căldura topeşte culoarea din lumină. Şi am fost atît de mîndră, de ea, că nu ţi-,am mai trimis nimic din Bayreuth, pentru ca să prelungesc senzaţia unei averi pe care făgăduisem s-o împart cu dumneata. Dar vezi, (Joco, în liniştea verde a orăşelului unde mai îmbî'lnesti amintirile unei epoci de graţii rafinată, impusă ajeum bnei sulte de ani de o femeie — soră de rege — şi unde, astăzi, pulsaţia vieţii pleacă dintr-un teatru în formă de scoică, apropierea pe care o puteam face între caterinca biletelor şi operele lui Wagner ar fi Ifost ritmul poetic, rupt din unduirea nemărginirii, şi ide unde compozitorul a smuls cadenţele lui, şi dumneata, modulaţiile maestre ale versului. Poet eu nu sint. Ge rost aveam afară de cel de fir electric prin care trece scânteia ? Am întins şi eu mîna în spaţiul undelor şi ţji-am trimis cu gândul iciriimpeie din belşugul frumuseţii care se făureşte acolo în cumpăna .cifrelor împreunate cu mişcarea vieţii. Am trăit opt zile cu sufletul dăruit în întregime unei puteri mai tiranice decît spiritul de conservaţie — o forţă covârşitoare ca un element al naturii, ca marea în care îţi (îneci grijile îşi bucuriile, să te spele valul de amintiri şi isă-ţi aducă cu mieii lui de spumă somnul milenar al vremurilor săvârşite. Şi muzica poate acestmiracol. Te ridică pe talazuri cu intervale de apoteoză, te dă afund pînă în adîncuri, unde odihnesc morţii din sufletul tău, şi rupe strâmtoarea prejudecăţilor ca să te înalţe în tăcerea cerului, de unde priveşti timpul ouim goneşte furnicarul uman către abisurile neantului. Pentru că am ascultat şase seri de-a rândul basme cu Feţi-Frumoşi şi sirene, pitici şi zîne, care se tiînguiau în limba cea mai melodioasă din lume, limba muzicală, mi se pare că pricep acum şoapta pădurii de fagi din dosul casei noastre şi viersul Oltului când despică muntele cu luciul iataganului. Dar mai ales încep să dibuiesc alfabetul stelelor, noaptea, privind la jocul lor abstract. Aceeaşi sclipire era şi în cântecul fetelor Rinului în Gotterd-dămmerung, orchestrat de Richard Wagner cu dibăcia lui minunată, care a descoperit în glasul instrumentelor rudenia lor cu sonorităţile naturii. A prins vibraţia umedă cadenţa frîntă a apei în lemnul flautului, a pus greutate de prorociri la alămuri, şi căldura primei iubiri a scurs-o în firul de mătase al viorilor. Muzica, cea mai vas+ă formulă de artă, pentru că izvorăşte din vibraţia cosmică a luminii, Arpegii in ton major c. 934 81 este şi .cea mai supusă omului. Se naşte şi trăieşte din mişcare, dar are nevoie de .combustibilul sensibilităţii noastre ca să ne spună ce a aflat în drumul ei, între văzduh şi spirit. Rămîne neînsufleţită dacă nu-u dă grai omul. Poate, după cel ,ce o tălmăceşte, să pară fără duh, sau să lumineze depărtările unei lumi noi, unde plutesc doruri necunoscute. F plămădită cu mierea sufletului, şi-i trebuie căldura inimii ca să-şi cînte cântecul deplin. La Bayreuth, un popor întreg de vestiţi muzi- şef de orciiec spirat, sârba-închinat cânţi, adunaţi sub conducerea unui toreşte un geniu, cu talentul lor purtat ca steagurile, şi operelor pe care le interpretează. Sînt înalţi toţi. .mi gŞtiefuri ?r02ce, din care curg glasurile ca nuri umflate de ploi. Cîntă cu' patimă — cu ştiinţa proporţiilor delicate şi autoritare ale stilului, lăsând ritmului suveranitatea lui nediscutată. Wilhelm Furtwăngler sfcrînge orchestra în degetele lui. îi dă drumul dintr-un singur semn. Aruncă năvodul m?dul.ai"lor. în .?ceanuJ, de sunete. Ridică în fluiditatea melodiilor flăcări de vibraţii. E vrăjitorul care scoate puf de turburea şi frăgezimi de zori din glas de femeie, sclipiri de trăsnet şi catifelări ide fiară din vocile bărbaţilor. Cu el, fîlfîie muzica pe aripi de arhanghel şi ne duce şi pe noi pînă la punctul de reazem al fericirii, cuprinsă în armonia înţeleaptă a undelor. Gînd se întinde tăcerea peste noapte, iese prin uşa din dos năzdrăvanul interpret al lui Riehard Wagner. Are faţa suptă a celui care explorează zonele eterice ale stratosferei, şi un isurîs de copil îmblânzeşte ochii negri şi părul cărunt. Ai să vii cu mine, Coco, peste doi ani, să adunăm amintiri de drum lung în orăşelul cu cântec maestru ? Fără ândoială, vei şti să le împărtăşeşti ân toată frumuseţea lor şi să semeni vis din vis în grădina celor ce trăiesc numai din închipuire. („Bilete de papagal", 28 iulie 1937) PARSIFAL — LOHENGRIN Două elemente predomină în perfecţiunea muzicală a spectacolelor din Bayreuth — inteligenţa şi fervoarea. Cei mai mari artişti din Germania îşi studiază din nou rolurile, uitîrîd de succesele abţinute ân sezonul de iarnă. Ei se retrag în orăşelul plin de parcuri şi grădini, într-un sentiment aproape religios pentru geniul care a dat operei toată grandoarea ce i se ouvenea, în mitologia sonoră unde dăinuie încă autoritatea voinţei sale. Nimic nu e lăsat la întâmplare ân Fest- 82 i spielhaus (Teatrul din Bayreuth). Specialiştii cei mai de seamă s-au adunat ca să combine sonorităţile culorilor cu stările sufleteşti ale personajelor care, în fiece mişcare, pun accent pe fraza muzicală emanată de la o orchestră invizibilă. Lumina evoluează după acelaşi principiu şi lămureşte prin umbre şi limpeziri atmosfera în care se j o.acă tragedia semizeilor. Vocile, toate, au rezistenţa şi ductilitatea aurului. Ele se amestecă ;n orchestră, se topesc în masa sonoră, renasc din ea ca să accentueze un motiv patetic. Cel mai extraordinar şef de orchestră al timpurilor .o.nii c, Wiîheliii Furiu'ăngîer, dirijează Tetralogia, buveran ai rumului, orgolios în stil, tandru şi fluid în emoţie, el face să ţâşnească fraza muzicală cu un elan care-i înrudeşte cu un desen de Michel-angelo. Crescendele lui se intensifică în adîncime şi se răspândesc ca lumina. Nimeni, ca dânsul, n-a ştiut să precizeze autenticitatea exactă a caracterului fiecărui instrument. încurajate de el, viorile ating vibraţia vântului, contrabasurile devin onctuoase ca fluviile. A captat, într-un mod miraculos, toate nuanţele din natură, şi le transmite frazei wagneriene, care se trage şi ea din marile ondulaţii ale vieţii. îndrăzneaţă concepţie a lui Wagner a găsit ân el un interpret de geniu. Reînvie inspiraţia, şi o pricepem. Toate intenţiile leitimotivului (motivul-portret al personajului) el le subliniază, înainte chiar de a se afirma, orchestra întreagă vibrează ca un singur suflet, o atrage într-un acelaşi elan, a cărui exaltare este întotdeauna disciplinată de justeţea tempoului. Vocile cîntăreţilor sînt întărite de orchestra lui, el urmăreşte fraza nervoasă, care se îndoaie mereu, o modelează, dîndu-i o expresie emoţionantă, obţinând de la toţi o forţă fără exces şi o dulceaţă fără moliciune. Pauzele lui sînt nişte tăceri meditative, iar inteligenţa sa excepţională scânteiază în cel mai mărunt episod muzical. El poate exprima tot,tot ce Wagner a scris, cu acea surprinzătoare claritate psihologică ce conferă substanţei orchestrale frumuseţea poeziei filozofice. Admiraţia şi prietenia pe care Wagner le-a purtat lui Nietzsche au influenţat desigur ritmul său interior. Avea şi el nevoie să evadeze din contigenţele cotidiene, să atingă altitudinea estetică, unde spune că putea regăsi „mitul, singurul izvor fecund al artei muzicale". Sezonul, anul acesta, s-a deschis cu Parsifal, operă de bătrîneţe, în care domneşte o mistică văzută printr-o lupă, şi foarte anevoioasă în reprezentarea .simbolurilor ei. Priveşti cu displăcere la vrăjitoarea Kundry, ştergînd cu părul ei lung picioarele lui Parsifal, sau pe cavalerii Graalului făcând gesturile împărtăşaniei, grupaţi în jurul unui potir în care se aprinde un bec electric. Ritualul religios nu suferă parodia. De-a lungul celor trei acte, o senzualitate greoaie se amestecă cu o castitate furioasă, prostia se învecinează cu sublimul, oroarea şi 83 candoarea se ţin de rnînă. Se simte, în partitura aceasta, că tremură o ultimă flacără de enltuziasm în inima obosită a lui Wagner, îndrăgostit -la vârsta de şaizeci şi cinci de ani de tânăra şi frumoasa Judith Gauthier, fiica poetului francez Theophile Gauthier, căreia, în scrisori înflăcărate, îi cerea flacoane de parfum. Totuşi, sunt şi pagini frumoase în debutul actului I, în scenele lirice dintre Kundry şi Parsifal, în preludiul Vinerii Sfinte, însă lucrarea, în ansamblul ei. este pedanta, şi prostul-gust — prea evident. Furtwăngler şi-a pus toată nobleţea stilului său în reprezentaţia operei şi a găsit chiar irumuseţi ascunse în orchestră. Interpreţii au fost la înălţimea şefului llor. Celebrul Manswarda, în rolul lui Gur-nemanz, a avut o atitudine de mândră şi indulgentă înţelepciune. Glasul lui are o catifelare şi egalitate în timbru care dă «un admirabil legato la cantabile, iar dicţiunea lui este atât de clară, încît îi prinzi toate inflexiunile. Lorenz, remarcabilul tenor, a avut note magnifice în dialogul său eu interpreta lui Kundry, care cântă la Opera din Dresda. Se numeşte Martha Fuchs, iar glasul ei poate exprima, cu aceeaşi ifacilitate, bucuria vieţii, ca şi lacrimile. Scena seducţiunii fusese atît de bine studiată, încât fiecare gest ,al artiştilor prelungea onduilaţia muzicală, şi vocea minunată a cântăreţei urca cu amploarea unui răsărit de vară. Decorurile bogate figurând un templu al Graaluliui în stil bizantin, ^ocupat de cavaleri în pelerine de catifea purpurie, au fost o justă compensaţie pentru un text nătîng, care împiedica concentraţia muzicală în opera aceasta hibridă. („Le Moment", 4 august 1937) LOHENGRIN Ce veridic a apărut Lohengrin a doua zi, cu luxul unei feudalităţi barbare şi rafinate ! Muzica e plină de sevă melodică, colorată de sistemul wagnerian şi bogată în ritmuri. Figuraţia, în această operă, atinge maxiimuim de efect, iar .drama, în care cântăreţii sint şi actori şi uniuni, este pusă în scenă cu o perfecţiune neatinsă pînă azi. Trei sute de persoane evoluau pe scena imensă, urmărind minuţios desenul muzical, şi accentuau fiecare alterafcie melodică cu un gest, o grupare. Rolurile principale fuseseră încredinţate celor două mari cântăreţe din Berlin : Măria Miiller — Bisa, Margarete Klose — Ortrud, perfida. Vocea florală a Măriei Muller avea accente sfâşietoare, iar figura ei mică şi pasionată parcă era aburită de suavitatea parfumată a glasului ei. Margarete Klose, cu o voce voluptuoasă şi sclipitoare în notele grave, exprima febril intenţiile ei mârşave. Amândouă an fost admirabile în actul al doilea. Fiecare modulaţie a orchestrei era marcată de o mişcare, fiecare cadenţă cu o atitudine, încît trecerea constantă a melodiei orchestrate, in glas şi trup, da naştere acestei splendide unde muzicale, în care toate mijloacele de expresie se contopesc in aceeaşi clipă. Decorurile şi costumele ie purtau m viaţa superstiţioasă a secolului X. Artişti ca Hofmann, Wittrish, Janssen incarnau admirabil personajele lor. Dirijorul Henrioh Tietjen, insă, era înecat lîn puterea oceanică a orchestrei care-1 depăşea, şi n-a îndrăznit să adauge ceva la interpretarea impusă de marele Furtwăngler, care d-a pus pecetea luminoasei sale tiranii. Coborând în parcul teatrului, la sfârşitul spectacolului, mi-a venit în minte ce scria Wagner la vârsta de treizeci şi cinci de ani, pe cînd compunea Lohengrin : „Libertatea este propria ta veracitate". Acest axiom explică formidabila personalitate a compozitorului şi influenţa pe care a avut-o asupra marilor artişti de atunci şi de azi, care-şi pun vlaga şi talentul in serviciul artei pure. („Le Moment", 4 august 1937) AURUL RINULUI i Pe la patruzeci de ani, Wagner scrie lui Liszt : „O operă de artă şi cu atît mai rniuJt o dramă nu poate să impresioneze decît dacă, ân momentele importante, intenţia poetică este integral relevată simţurilor" Această gândire poate să figureze ,î,n introducerea imensei Tetralogii. care-i înghite vitalitatea şi-1 face să strige, terminând-o :^ „Nu mai există tinereţe in mine !" Zeii lui fioroşi şi senzuali i-au răpit tot — veselia, visurile şi meditaţiile lui. Aude arpegiile lungi din preludiul Aurul Rinului, moţăind la marginea apei, care murmură în mi bemol. Plămădeşte Walkyria în vecinătatea Mathildei Wesendonk, lângă Lucerna, în Elveţia, atras de farmecul tinerei femei, pe care o va iubi cu atâta pasiune în timp ce scria Tristan. Ea îi dăruieşte un toc de aur pentru ca să recopieze manuscrisul, pe care 1-a terminat într-o 85 luna. Subiectul Nibelungen-este extras din mitologia scandinavă, dar dezvoltată de el, ca să devină ecoul muzicii de care spune că' este „o mocirlă respingătoare şi sublimă". Zeii şi oamenii se agită, zgomotoşi, de-a lungul celor patru opere, care trebuie să fie urmărite, una după alta, aşa cum se reprezintă la Bayreuth, patru seri de-a rîndu-1. Astfel prinzi firul conductor al dramei în care geniul lui Wagner şi-a găsit formula desăvârşită. El inventă un nou alfabet, care este leitmotivul, desemnând o idee sau un personaj. Iuti ca gândul, alunecă printre tonalităţi, se topesc în modulaţii, nu se potolesc niciodată în cadenţe, tot atît de i'aln/-1 l* S' palpitaţia vicţn pe caic u subliniază. Disonanţele pun accent pe nelinişte, rare acorduri perfecte dau un scurt răgaz viitorii orchestrei, Wagner obţinînd astfel prodigioase efecte sonore. El a studiat orchestraţia lui Beethoven şi a profitat de învăţământul lui. Wagner taie melodia, pentru că ea urmăreşte, pas ou pas, mişcările interioare ale caracterelor eroilor dramei. Dificultatea de a dirija o asemenea orchestraţie este foarte mare. Motivele parcurg uneori toate instrumentele ca să urce pînă la voci, care le restituie, şi astfel temele se suprapun, compunând o psihanaliză simfonică închipuită de acest straniu creator, precursor, am putea spune, al imaginaţiei lui Freud. Senzualitatea lui poate converti orice senzaţie în muzică. în această privinţă, el anunţă pe Debussy şi pe Stravinski. Gând, în primul act al Walkyriei, uşa -casei lui Hunding se deschide, şi răsare un peisaj de primăvară, arpegiile de la harpă evooă briza, iar încântătorul cântec al lui Siegmund este un strigăt de tinereţe. Wagner alege pentru tema palatului zeilor, Walhala, alămurile puternice şi grave, dar cînd vrea să reprezinte intenţii criminale face apel la suflători, întăriţi de trombonul-bas. Cu ajutorul acestei orchestraţii multicolore, Furtwăngler pune accent pe dramă şi ne-o lămureşte, dîndu-i grai omenesc. în Aurul Rinului ajunge la o lichidă fluiditate în tabloul ân care fetele Rinului se joacă eu graţie veselă în unda fluviului, pândite de piticul cocoşat, care râvneşte metalul preţios. Tema — leitmotivul lui — este colţuroasă ca şi el. Tot actul certitudinilor dintre zei a avut coloritul dispreţuitor al violenţei. Glasul bogat cu timbru profetic al lui Boc-kelmann a fost într-adevăr al lui Wotan. Margarete Klose, o superbă contralto, încarna pe Frieka, soţia lui Wotan, iar Freia, îmbrăcată, parcă, de Boticelli, figura într-un mod delicios Primăvara. în tabloul peşterii subterane, în care mişună mulţi pitici, grimaţi cu un realism impresionant, cel mai celebru cântăreţ şi actor al Germaniei avea rolul Iui Mime, piticul ambiţios şi rău. 86 Eric Zimmermann este un mare artist. Nervozitatea lui, vioiciunea salturilor, vocea ou inflexiuni multiple, care poate atinge cele mai delicate nuanţe şi să se acrească până la delir, siguranţa scenei, trăirea adâncă a rolului fac din el cel mai de seamă Mime din lume. Furtwăngler a fost fulgerător ân acest tablou de o vivacitate înfiorătoare. LLc Moment1 7 august 1937) WALKYRIA ii Walkyria, dirijată de Furtwăngler, pune în valoare tot temperamentul genial al acestui dirijor, care nu şovăie nici o clipă în avântul său către culmile perfecţiei. Cu ce blândeţe desfăşură la violoncele tema milei, ce contrast creează la .apariţia lui Hunding, înfricoşătorul soţ al Sieglindei cea blondă ! în dialogul dintre Siegmund şi Sieglinde, înnoadă şi deznoadă firele sonore, ba fremătînd de dragoste, dictează pianissime diafane, străvezii, ba amplificând orchestra fin frazele lirice, fiecare instrument reliefat şi tot suflul orchestral unit într-un singur elan. în actul al treilea, reliefează alămurile in cavalcada Walkyriilor, autoritar ca trăsnetul, şi dilată cromaticile cu un fortissimo supraomenesc. Coloritul lui este infinit, în nuanţele sufleteşti ale graiului muzical. Pentru opera aceasta, inspirată de la început până la sfârşit, desigur că are o predilecţie. Vibra tot în paginile în care Wotan vorbeşte fiicei lui iubite, Brunhilde. Dar în scenele luptei şi morţii lui Siegmund a fost dur şi rapid ca destinul. Felul cum calmează şi supune Walkyria, la sfârşitul dramei, a fost patetic. Brunhilde, osândită să adoarmă somn lung, va fi păzită de flăcările Walhalei, care-i înconjură patul. Furtwăngler impune un tempo oarecum lent în leitmotivul flăcărilor la început, ca să accentueze mâhnirea părintelui despărţindu-se de fata lui. Blândeţea cu care o adoarme a emoţionat toată sala. Protagoniştii acestei minunate reprezentaţii au fost la înălţimea şefului lor. Măria Miiller era Sieglinde, Lorenz — Siegmund, Frida Leider încarna pe Brunhilde, Wotan era Bockelmann, Margarete Klose cînta rolul lui Frieka. Frida Leider este o Walkyrie ou un gâtlej de statuie antică din care se revarsă imense unde brăzdând 87 aerul în succesiuni de octave. Cu căldura solară a glasului ei, ea dă impresia unei bravuri neomenoase. Cînd se înduioşează, cântul ei capătă o catifelare de fiară. Mişcările ei înaripate, atitudinile, capul semeţ sînt convingătoare, ca şi stilul ei muzical. Rolul acesta nu poate fi susţinut decît de o cîntăreaţă neobosită. Măria Muller, cu timbrul glasului serafic, a fermecat prin lirismul cu care a cîntat. Felul cum vocea, rotundă ca o perlă, se amplifica, se exaltează pe măsură ce creşte în ea dragostea, rămâne de neuitat în amintirea celor care au auzit-o. Loronz, cu trup şi trăsături foarte frumoase, are o voce suplă în registrul de tenor şi cîntă cu artă desăvârşită. Jocul lui de scenă, călduros şi sensibil, reliefa cele mai mici inflexiuni ale rolului. Un public recules asista la acest spectacol — unic chiar în analele de la Bayreuth : cucoane bătrîne şi modest îmbrăcate, alături de celebrităţi sosite din lumea întreagă, melomani fideli, toţi aderând la colosalul suflu epic care-i zguduia, vuind spre veşnicia de unde miracolul vieţii o desprinsese pentru o clipă de artă. („Le Moment", 15 august 1937) SIEGFRIED iii în 1857, Wagner se instala în mica vila oferită de Otto Wesen-donk, în fundul parcului său, ca să lucreze liniştit la Siegfried, a treia qperă a Tetralogiei. El face din erou simbolul tinereţii. Aruncă pe hârtie proiecte, gândiri, fragmente de inspiraţie, precizate apoi în ritmuri variate, melodii entuziaste, triolete sfidătoare, tot ce era necesar unei lucrări în care copilăria şi adolescenţa să se confrunte. Mabhilda Wesendomk 1-a cucerit, se văd în fiecare zi în parc. Din tovărăşia ei lîşi trage puterea pe care o va transmite eroului. Dar iîntr-o ai părăseşte pe Siegfried la păsărelele din actul 11, şi citeşte cinci poeme scrise de tânăra femeie pentru el. Dragostea îl arde cu o flacără ucigătoare. Găseşte la pian preţioasele imodulaţii care vor deveni esenţa operei Tristan şi 1 solde. Toarnă tot /freamătul pur din suflet îin admirabila imuzică a acestor poeme. Pleacă din Elveţia, se refugiază la Veneţia, şi exaltă în Tristan şi Isolde dragostea lui fără răspuns, dragostea idealizată îşi transfigurată. Compune timp de şapte luni, copleşit de lagună şi de dor, splendidul poem muzical, iar după ce a terminat opera şi este uşurat de febra sentimen- 88 4 4 1 tului său, se întoarce în Elveţia, unde termină actul II din Siegfried. Dar actul III va fi compus după câţiva ani, tot în Elveţia, lângă Lucerna, unde se află Cosima von Biilow, care şi-a părăsit soţ şi copii ca să urmeze pe vrăjitorul cu beretă de catifea. Locuiesc la Tribschen. Fiica preferată a lui Liszt, cu figura ei slăbuţă, privirea îndrăzneaţă şi tenul :ilb este noul pretext dc exaltare al compozitorului. Are un spirit original, şi prezenţa ei ii comunică o forţă de inspiraţie cu un ritm 'nai vioi. în care găseşte un grai care va conveni operei lui. El respectă pentru Brunhilde fraza muzicală compusă mai întâi pentru Isolde, o frază întinsă la sextâ, cu un grupetto de un farmec voluptuos. oi upetto, în partitura Isoldei, începe de la dreapta la stânga şi pare o patetică afirmaţie. Pentru Brunhilde, Wagner scrie acelaşi grupetto, pornind însă de la stânga la dreapta, şi deschide o paranteză largă, care nu se va încheia decît la sfârşitul ultimei opere, Crepusculul zeilor. Acest minunat act, plin de sevă, cu care se termină Siegfried, a fost cîntat şi jucat de Frida Leider — Brunhilde, şi Lorenz — Siegfried, cu tensiunea care comunică publicului o explozie de bucurie, în melodia deşteptării, Frida Leider a avut o delicateţe de floare, pe urmă, cu un stil admirabil, a fost mândră, încruntată, mai încolo tulburată, fermecată de bărbat, răscolită de noua ei stare de femeie, la care se supune fără voie. Lorenz, cântăreţ şi actor de mare clasă, îşi arunca glasul ca nişte raze de soare, iar orchestra, cu viitori oceanice, sprijinea şi purta scenele pasionale la culmea realizării artistice. Nu există cuvânt care să evoce geniala interpretare a lui Furtwăngler. Cei doi cântăreţi îşi legau vocile în dulci ornamentaţii melodice, terţele frăţeşti marcau fericirea liniştită a căsătoriei, Walkyria, sedusă, îşi âmblînzea orgoliosul glas, care părea că aspirase ozon şi azurul ceresc, atît ora de puternic şi de generos. Toată opera, ale cărei două prime acte se petrec într-o făurărie, apoi în pădure, este o capodoperă din punct de vedere orchestral. Wagner a simţit sclipiri de bucurie în virtuozitatea lui. Instrumentele îi exprimau gîndul, nu numai prin conturul muzical, dar şi prin culoarea timbrului instrumental, atît de expresiv, încît părea că vorbeşte limba lui. Staccatele sînt îndrăzneţe, freamătul coardelor evocă primăvara eternă, întreruperile, (reprizele săltăreţe, totul este rapid şi triumfal ca viaţa nouă. în primul act, Eric Zimmermann, marele actor cântăreţ ne-a prezentat un Mime uluitor, cocoşat, răsucit, ascuţit ca un scorpion, oiudos, metalic în glas, cu gusturi de diavol ţâşnit din iad. Bockelmann a cîntat rolul lui Wotan cu maiestatea glasului său regal, şi Lorenz a strigat toate ameninţările celui care nu cunoaşte 89 frica. Atitudinile trupului său zvelt şi puternic, vocea luminoasă dădeau un caracter atît de eroic personajului, încît nu te mirai cînd, în actul al II-lea, spinteca balaurul şi pricepea limbajul păsărilor. Frumuseţea împrăştie orice obstacol. Profilul de împărat roman al tenorului înfăţişa plastic calitatea vocii sale neobosite. Decorurile reprezentative dădeau iluzia existenţei reale acestei poveşti copilăroase, şi într-un joc de lumini care puneau pe ramurile copacilor căldura unei luni văratice, urmăreai pe Siegfried, cu paloşul lui. pîna la stînca unde scenele de seducţie se îngemănează simetric cu cele din Walkyria. Exaltarea angoasă a dialogului ,m,/icaî justifică opinia tu; vyagner relativ la opera aceasta, în care două figuri feminine au lăsat vibraţia dragostei lor : „Sărutarea dragostei este prima senzaţie a morţii şi încetarea individualităţii. De aceea Siegfried este cuprins de groază." între lecturile din Schopenhauer şi dragostea pentru Gosima se naşte Siegfried în două exemplare — unul este poemul muzical, altul — unicul sau fiu. Richard Wagner a împlinit cincizeci şi cinci de ani Demonul său agită în mintea lui două subiecte : Crepusculul zeilor şi Parsifal. (,.Le Moment", 15 august 1937) CREPUSCULUL ZEILOR IV Al patrulea şi ultimul capitol din Tetralogie este şi caleidoscopul muzical al imensei lucrări în care se contopesc greoiul temperament senzual amestecat în extravaganta imaginaţie a secolului al XlX-lea. Leit-motivele se succed şi se întorc iar, ca nişte circumvoluţiuni ale muzicii, care ne dovedesc vitalitatea excesivă a acestui creier în veşnică fierbere. Se agaţă^ iar de modulaţii, ca să spună freamătul misterios al iubiriii care-şi rătăceşte judecata şi sfidează logica. O exaltare, învârtită în cerc în jurul ei, duce personajele la pieire. într-un bogat amalgam de rqpe-tin, de inspiraţii geniale, de romanţe acrişoare, se năruie miturile! se prăbuşesc zeii şi oamenii de rând, cu o furie copilăroasă, în care se pot recunoaşte rămăşiţele din nihilismul filozofic al poeziei lui Nietzsche şi furia creatoare a lui Wagner, care-1 mîna pînă la masacrul propriei lui theogomi. Pune în această operă ultimul său avânt păgân şi plăcerea alegoriilor compacte. Muzica urmăreşte, pas cu pas, excesele textului. Apar, pentru ultima dată, în fulgerarea ultimei clipe de viaţă, Rinul, într-o unduire care ne împroaşcă în ton major, Nomele (Ursitele) în cadenţa lor întunecoasă, trădarea, figurată de Hagen, fiul piticului Mime, cu tenul lui de otravă verzuie, Brunhilde, cu leitmotivul ei — acuma fără rost — sora ei, purtînd mîhnirea lui Wotan, Siegfried, cu tinereţea lui nesecerată. în preajma aniversării de şaizeci de ani, Wagner e invadat de ar-.miile lui Weber, fermecătorul creator de unde cu sonorităţi ţesute de feerie şi nebunie, de Liszt şi lungile fraze ale meditaţiei lui, din care Wagner a luat fără să se sinchisească. Beethoven. care i-a fost pârghia uc înălţare şi îi însemnase în subconştient tot potenţialul său muzical. Este imposibil să asculţi marşul funebru din actul II fără să-ţi dai . jauia că este compus cu rămăşiţele celui adevărat, integralul, cel din Simfonia a IH-a, în care Beethoven conduce, dincolo de mormînt, sufletul eroului. Wagner a iubit atît de mult simfoniile lui Beethoven, încît le-a copiat, s-a pătruns de intervalele în care geniul şi proporţia sînt de forţe egale. Iar dacă adaptează, cu originalitatea lui proprie, o nouă punctuaţie muzicală la un grai psihologic nou, elementele primordiale sînt substrase, cu mare dibăcie, dintr-o muzică de o bogăţie atît de prodigioasă, încît putea susţine o inspiraţie de calitate wagneriană fără ca maestrul din Bayreuth să se simtă umilit. Punctul culminant al acestei opere este actul al II-lea. Ca în Le temps retrouve (Timpul regăsit) de Proust, scriitorul franoez cu care Wagner are oarecare înrudire pedagogică, se desfăşoară iar povestirea copilăriei lui Siegfried, descoperirea Brunhildei, şi iubirea cu ura se îmbrăţişează pînă la moarte. în pădure, apusul funebru se întinde şi subliniază cadenţa sublimă a oîntecului care acompaniază trupul mort al lui Siegfried. Un minunat regizor, Emil Preetorius, se ocupase în mod special de acest act. Tot el îngrijise de toată Tetralogia şi de Lohengrin, realizat în mod magistral. în Crepusculul zeilor, cînd vânătorii se adună în poiană, iau atitudinile de odihnă dintr-un tablou de Breughel, iar cînd oamenii de arme ridică trupul neînsufleţit al eroului, grupurile lor amintesc de Rembrandt în tabloul La ronde de nuit (Veghea de noapte). Preetorius este un om slab, de mică statură. Marele lui talent 1-a făout celebru. Tot el reglează vibraţia neîntreruptă a luminii, mai veridică decît realitatea, pe scena adîncă a teatrului. Nu există becuri la rampă, nici claritate gălbuie. Atmosfera e vie, nuanţele măresc sensibilitatea decorului, a cerului, pe care trec nori, în funcţie de oră, albi şi spumoşi, sau suciţi de vântul furtunii. în ultimul act, cînd apare palatul Zeilor, Walhala, se văd, ca în Walkyria, cum urcă flăcările, în ritmul propriu al focului, palpitând, ba roşiatic, ba albăstriu. Efectul acestui fundal care incendiază imensul edificiu este magnific. 90 91 Ludwig Hofmamn, un cântăreţ cu glas de bronz, era Hagen trădătorul — (primul trădător lucid al 'Tetralogiei, în care trădările sînt rezultatul naivităţii zeilor sau al unei băuturi de ierburi. Hofimann îşi făcuse o înfăţişare de samurai, palid, cu sprâncene în accent circonflex. Stilul lui, lîn canto, era tot aşa de expresiv ca şi faţa, şi o tristeţe teribilă fremăta în frazele lui. Margarete Klose, cu glasul ei superb de contralto, încarna pe prima zeiţă a ursitei, apoi pe Walkyria, soră cu Brunhilde. Furtwăngler a nuanţat cu caldă gravitate frumosul dialog al surorilor şi a dat sclipire povestirii lui Siegfried. rîntnf de Lorenz ™?nă la sfîrşit cu un avânt uluitor pentru un glas de tenor care a susţinut, trei seri de-a rândul, un rol zdrobitor. ^ Admirabila orchestraţie a acestei opere este atît de complexă, încît era necesar un Furtwăngler ca să-i dea toată puterea vuietului oceanic, fără a acoperi vocile. Un unison — unul singur — se strecoară prin orchestră, şi are greutatea unei fatalităţi sub direcţia marelui şef. Felul cum stăpâneşte instrumentele de percuţie în marşul funebru, şi crescendoul (înălţat pe plan spiritual, a fost unul din momentele cele mai răscolitoare din această seară de neuitat. Măria Muller ine-a prezentat o Gutrună cu intonaţii patetice şi s-a mistuit în moarte cu o graţie unică. Frida Leider a fost emoţionantă în scenele de dragoste şi de disperare. Rolul acesta de tensiune exacerbată este atît de dur, încît în ultima scenă^ nu-şi mai găsea suflul, şi ultimele note au fost scăzute. Gred că Wagner a umflat prea mult ultimele fraze şi că melodia cu care se sfârşeşte drama este de o calitate inferioară şi fărâmiţează emoţia. Toţi ceilalţi interpreţi au fost remarcabili : Robert Burg, în drăcescul Alberich, pînă la fetele Rinului, al căror cântec delicios este una din marile reuşite ale operei. Cu Crepusculul zeilor ia sfârşit povestea inelului Nibelungilor. Bayreuth, în 1872, este o realitate, pomii sînt plantaţi în jurul teatrului Festspielhaus, iar zgomotosul geniu cu izvorul fecund în cascade se pregăteşte să inunde lumea eu un cristianism pueril, exprimat prin delirante alegorii, mai mult decît cu gust artistic. Cîind a făcut cunoştinţa regelui Bavariei, Ludovic al II-lea, Wagner exclamă : „Incredibilul a devenit un adevăr !" în operele sale surprinzătoare, limitate totuşi de orizontul lor material, pricepem că adevărul poate să devină incredibil. („Le Moment", 21 august 1937) 92 CONCERTE SIMFONICE Festivalul muzicii poloneze ne-a procurat plăcerea, în seara de joi, 28 octombrie, de a asculta Concerto-vl în ţa minor de Chopin, i executat de o pianistă de origine română, Clara Haskil, a cărei inter-şj pretare adâncă şi delicată — fără putere în lirism şi în bravură ^1 exprimă cea mai gînditoare melancolie, mult gust în frazare, afirmîn- «du-şi personalitatea de la primele măsuri. Cîntecul ei, de o nervoasă feminitate, a semănat ou un frumos clar de lună, şi sub degetele aceşti rumarcabilc muziciene concertul mi s-a părut mai elegant ca _on-cînd. Dacă în partea a treia crescendourile au fost căznite, în schimb, în adagio ne-a încântat prin nobleţea stilului ei. George Georgesou, cu o admirabilă discreţie, pusese surdină la orchestră, ca să susţină acompaniamentul fără să copleşească pe solistă. Clara Haskil a cîntat apoi Nocturna de Chopin în do diez minor, cu o justă atmosferă îm părţile lente, îşi a sfîrşit cu Balada a lV-a, la care-i lipseau mijloacele de expresie. Nu avea nici mândrie în cântec, nici avântul luminos care duce la eroism. Arhitectura acestei splendide mărturisiri era ştearsă, pentru că pianista estompează exagerat liniile conducătoare. Farmecul şi transparenţa expresivă a tehnicii jrăuiîn calităţile dominante ale talentului domnii ei-s ale, care evocă anumite strofe fragile din Fetes galanles de Verlaine = „...qui t'ont conduit et mont conduite Melancoliques pelerins Juxjuă cette heitre dont la fuite Tournoie au son des tambourins". George Georgesou, după ce a acompaniat o banală arie de Mo-niuszko şi unele melodii de Szymanowski, prădate glasului metalic al doamnei Szymanowiski, a dirijat o simfonie a acestui compozitor, intitulată Cîntecul nopţii, care ar putea fi uin excelent balet. Acest impresionism muzical ne plimbă prin umezeala tropicală a insulelor, foarte bine redate prin amestecul contrabasurilor cu harpele. Autorul s-a servit de paleta nuanţată a lui Rimski-Korsakov, şi ne putem închipui uşor o tragedie a „şalvarului" desfăşurată pe această muzică. Georgescu, cu o intuiţie de dane de vânătoare, a prins structura partiturii şi a impus la unele cromatice ale suflătorilor contraste de umbră şi lumină de un efect magistral, modelând astfel orchestraţia prea densă. Glasul doamnei Szymanowski desena cîntecul languros în final cu mai mult tact decât în melodii, iar Georgescu a amplificat vitejeşte larma orchestrei, evocând puterile nemăsurate ale pădurilor virgine. („Le Moment", 6 noiembrie 1937) 9> CONCERTE ENESCU Dacă într-adevăr sufletul nemuritor al marilor creatori pluteşte în etherul care ne-ar fi accesibil dacă am fi inventat aparatul receptor al undelor emise de ei, ar părea natural să credem că sufletul lui I. S. Bach, viu, a vibrat în concertul scris de el şi cîntat duminică, 1 noiembrie, de Enescu. Genialul creator a transmis ţrenialului interpret glasul lui de pe tărâmul celălalt. Nu se poate explica altfel supranaturala frumuseţe a stilului. ^ Respingând „lestul" elementelor materiale care alcătuiesc anatomia unui instrument, vioara lui Enescu devenise un freamăt luminos, aluneca în moi, redeştepta aspiraţiile noastre spre inefabila pace a armoniei. O compoziţie muzicală e supusă gestului care o va elibera din solitudine. Niciodată acest concerto n-a fost aşa de înaripat. Cugetul geometric al lui Bach construise planuri sonore, impunându-le o ordine imperioasă. Glasul viorii cuvânta cu puritatea gravă a celor aleşi. în largo a păstrat rezerva emoţionantă a expresiei care, gă-sindu-şi modul cel mai direct, nu are nevoie să se îngreuieze. Punctele de orgă la Bach cântăresc, în tăcerea lor, adîncimea textului muzical. Enesou, cu un simţ ascuţit al proporţiei, le prelungea, adăugind o suflare de viaţă la tăcerea lor. Valul de emoţie răspândită în sală la sfîrşit a fost mărturia stării de [spiritualitate a marelui artist... Concertul de duminică cuprindea şi Romanţa de Beethoven şi Poemul de Chausson. Enescu redă primei bucăţi valoarea fără pretenţie a unui episod, contrariu unor virtuozi care o îngreuiază cu prea multe intenţii. Poemul de Chausson, însă, a fost plinde lacrimi şi de obsesii propice lirismului. Ionel Perlea a acompaniat pe Enescu cu remarcabilă fineţe şi bogăţie de nuanţe. Acest dirijor este un muzician de mare clasă. îşi cunoaşte partitura şi o exprimă cu puternică intensitate. Felul cum a atacat Uvertura festivă de Brahms a fost ritmat cu perfecţie de toată orchestra, şi am auzit, în fine, un mezzo-forte ureînd treptat într-un crescendo care la sfîrşit a izbucnit în forte triumfal. Simfonia de Mozart intitulată Jupiter, şi un fragment de Mihalo-vici — un tînăr autor român — au urmat în partea a doua, dirijate de Enesou. Mozart, sub bagheta lui Enescu, răspândeşte o adevărată fericire. Cum pricepe el de bine verva scenică din toate simfoniile lui Mozart ! Modela frazele tinereşti şi le apăra de acel taifas oriental obişnuit Ia Filarmonica noastră, care dizgraţiază zvelteţea îndrăzneaţă a lui Mozart, subliniată cu atâta animaţie de Enescu. Finalul, cu reliefurile bine marcate, sublinia că această muzică fluidă şi tandră se sprijină pe cifre întărite de logică. Cortegiul divinităţilor infernale de Mihalovici este o bucată îndrăzneaţă, amestec de putere şi groază. O temă grotescă şi încăpăţânată pune în mişcare contrabasurile, trezind apoi toate pretextele drăceşti într-un savant şi zgomotos contrapunct. Autorul nu neglijează nici un efect sonor care să reliefeze spiritul metodic a!l lui Scaraoţchi, acest diavol din iadul ortodox, unde-i vedem gura de balaur larg deschisă ca să înghită călugării păcătoşi, purtaţi în roabe de dră-cuşori cu coada lungă. Acest fragment, foarte colorat, a încântat publicul. Enescu este un mare şef de orchestră. Ştie să convingă orchestra. N-a sosit oare timpul să i se propună o perioadă regulată de concerte ? Americanii l-au şi angajat la Filarmonica din New York pentru a dirija în sezonul de iarnă. N-am putea să imităm pe americani, dacă n-am ştiut să le luăm înainte ? Am câştiga .splendide concerte şi o ţinută în rândul orebestranţilor noştri, pe care nu o pot atinge decît dacă sînt stimulaţi de un suflu superior. („Le Moment", 6 noiembrie 1937] ENESCU DIRIJOR Simfonia a Vl-a de Beethoven, Pastorala, dirijată, duminica trecută, de Enescu a fost o revelaţie. în primele două părţi, el pune un fel de indurare gesturilor domestice ale vieţii de toate zilele, şi vorbăria sonoră, prin care J:rec razele însorite ale alămurilor, este de o adorabilă naivitate. Toată liniştea se sprijină pe bătăile în duble crose ale violoncelelor, iar alle-gretto%te o plimbare de-a lungul unui pîrîu care se înfundă ân^orîng. Furtuna văratică, în interpretarea lui Enescu, nu este romantică, ci desenată în linii geometrice. Excelentă mi s-a părut evocarea peisajului în prima parte a Simfoniei a VH-a, în care flautistul a fost remarcabil, .şi am auzit, în fine, crose punctate care pun accentul de îndrăzneală necesar acestei părţi. 94 95 Enescu indică nuanţa pianissimo printr-un freamăt al mâinii stângi, $1 în largoul sever desenează ou amândouă mâinile un cerc care izolează ultimele măsuri. Scherzo spune toate bunurile pământeşti. Finalul, printr-un tempo foarte vioi, subliniază o concepţie atletică, şi limpedele modulaţii se avântă şi ating măreţia. Enescu, încă o dată, ne convinge de incomparabila lui superioritate în interpretarea simfoniilor. Scontăm de pe acum emoţia pe care ne-o va da adagio din Simjonia a IX-a. („Le Moment", 6 noiembrie 1937) CONCERTE ENESCU. SIMFONIILE DE BEETHOVEN Enescu dirijează la Bucureşti toate simfoniile lui Beethoven. Le dirijează ? Le emană, printr-o stranie afinitate electivă ou geniul german, care-1 face să pătrundă pînă în cea mai măruntă pulsaţie sensul filozofic al simfoniilor. In amintire se şterge bagheta, impulsul braţelor eînd stârnesc un crescendo. Vezi numai mâna lui stingă, frumoasă, vie, deschisă, care prinde spaţiul, îl împlineşte cu o emoţionantă hotărâre şi aşază fiecare instrument după o ierarhie dictată de cunoştinţa perfectă a voinţei beethoveniene. încorporarea unui suflet românesc în acest ordin — asemănare integrală ,în contemplaţia naturii care a încărcat, în timpul lui, pe Beethoven cu puteri imense, se transmite apoi în inspiraţia lui Enescu, hrănind drama lui Oedip. El a cunoscut tăcerea cerului şi logica stelară. A ascultat ritmul anotimpurilor, care se repetă, sigure pe veşnicia lor. Şi, în Beethoven, a priceput că simfoniile sînt o expresie cosmică, în care numai câteodată inima omenească aduce freamătul episodic al prezentului. Duminică, 24 octombrie, figurau în program Simfonia a 11-a, a VHI-a şi a V-a. Ce plăcere să urmăreşti, în lucrări atît de binecunoscute, nuanţele nu numai de colorit, dar şi de tempi, impuse de acest vrăjitor ! Prin el, învăţăm că în Simfonia a H-a tăcerile respiră, că alămurile sînt clarvăzătoare, că niciodată vioiciunea nu pare a fi agitaţie. Amploarea beethoveniană se răspândeşte ou autoritatea unui orizont liniştit ân larghetto plin de duioşie, iar frazele muzicale, aşa de ■4 tinereşti şi vibrante în final, au această poantă de îndrăzneală care i se potriveşte optimismului ! Marele Beethoven, tânăr, prins în mrejele cochetei Giulietta Guieciardi şi de pe atunci chinuit de începutul surzeniei ! Simfonia a VIH-a, tălmăcită de Enescu, este un curs de altitudine morală. El subliniază virtuţile tonifiante ale acestei arhitecturi de unde sonore, care nu mai alunecă în farmec, ci asigură pentru totdeauna în noi certitudinea că Arta este o lege sortită să înnobileze viata nmPTiPTisiră AllpPTPttn în ??' hrmnl — rpl rn^i luminos tTi — Enescu îl conduce punînd accentul pe caracterul său de răbdare, în aşa fel, încît ne întoarce în trecut la secolul în care aveai răgaz să adânceşti o «tare sufletească. Ce încântătoare ţărănime germană evocă Enescu în final, cu veselia dansului în bătaia tălpilor pe pământul gras, cu ritmul verde, buna dispoziţie a unei zile luminoase la capătul asfinţitului ! în Simfonia a V-a, Enescu a fost uluitor în indicaţiile lui. Orchestra este încă prea tânără, prea săracă ân instrumente bune ca să realizeze tot ce este indispensabil în această lucrare. Efortul muzicienilor este meritoriu, şi rezultatul neaşteptat pentru posibilităţile lor, dar rămâne nesatisfăcător în privinţa simfoniei grandioase în care zeii discută despre soarta oamenilor. Viltorile modulaţiilor erau lipsite de bogăţie sonoră, alămurile se strangulau, suflătorii — copilăros de zeloşi — se a din Bucureşti n-a cunoscut încă un spectacol atît de valoros în unitatea sa. Trebuie să recunoaştem superioritatea ştiinţei muzicienilor germani, care dăruiesc muzicii o răbdare pasionată şi o înţeleaptă fervoare. („Le Moment", 9 ianuarie 1938) CONCERTUL SAUER — CONCERTUL SIMFONIC L-am ascultat pe Sauer acum cîteva zile, prin radio, în ultimul său concert, la Ateneu — despărţind, astfel, persoana lui de jocul lui. Bătrîneţea, concentrată în trup şi vârstă, n-a atacat arta lui. Entuziasmul generos al personalităţii, virtuozitatea de acrobat chinez care rupe legile gravităţii, eroismul vşi plenitudinea veseliei au rămas intacte în tinereţea lor, şi dintr-o dată ne aruncă in anii fericiţi ai unei Europe amabile şi rafinate. Desigur că mâinile, care nimeresc sunetul chiar în mijlocul clapei, şi prin aceasta îi determină calitatea sa cea mai bogată, nu sînt emisarii unui creier muzical care extrage filozofie din înlănţuirea modulaţiilor. Dar desigur că pianul, cu puterea lui de fiară nobilă, nu poate fii strunit mai dinamic decît de acest octogenar, în concerto-ul scris de el, cu mult talent, răsună încontinuu nostalgia şi adoraţia lui pentru Chopin. Tot sistemul tonal şi tehnic este o imitaţie a marelui polonez — dar o imitaţie frumoasă, care este mărturia unei priceperi desăvârşite. Izvoare fluide, foc de artificii, fanfare ide soare se împrăştiau cu graţia şi vigoarea cea mai convingătoare. Din bucăţile de Chopin pe care le-a cîntat, a accentuat latura lll de orgoliu îşi de fineţe, care alungă imaginea bolnăvicioasă a slăbiciunii lui fizice. Foarte bine acompaniat de maestrul Perlea, pe care nu mai avem bucuria să-1 vedem la pupitru (ce păcat aduoe această pedeapsă ?) bătrânul leu a mai -cântat Concerto^ul de Schumann. Publicul i-a mulţumit prin frenetice ovaţiuni pentru bucuria artistică, eare-şi avea şi latura binefăcătoare a optimismului, dovedind că la o atitudine morală înaltă, arta este ce! mai bun regenerator de viaţă. La concertul simfonic de joi 90 ianuarie a™ acizii Simfonia ??? nu bemol ide Mozart şi, ca întotdeauna cîmd ascult sclipitoarele opere ale acestui geniu, am încercat să-mi rezum câteva gînduri pe care le supun cititorului. Ritmul mozartian are exactitatea liniilor dintr-o problemă de geometrie. El este un volum — nu succesiune. Faţă de mişcare, justeţea tempoului are importanţa luminii asupra culorilor. Emfaza este rodul vulgarităţii şi păcatul cel mai grav într-o interpretare mozartiană. Veselia fără explicaţii — iaca veselia lui Mozart. In proporţia în care-i atârni argumente, i se strîng aripile şi se prăbuşeşte în zeflemea. în cadenţele lente trebuie să simţi o voinţă, nu o resemnare. Spiritualităţii nu i se poate pune jug. u D-l Nona Ottescu, cu braţe de oţel şi o bunăvoinţă prea subiectivă, nu are afinităţi elective cu minunea simfoniilor lui Mozart. Un foarte tânăr pianist, d-l Then Bergh, ne-a surprins prin înţelegerea pe care a pus-o în interpretarea Concerto^ilm în mi bemol de Beethoven. Această schiţă epică, în care se desluşeşte atmosfera napoleoniană din epoca glorioasă a împăratului, are amploarea unei afirmaţiuni, tăişuri de sabie, modulaţiuni triumfale întrerupte de viziunea unui suflet care poate exprima chiar freamătul istoriei unduind în timp. Tânărul pianist german are, pentru ca să devie un mare pianist, o tehnică pură şi sigură, un temperament liric cu elanuri care ating emoţia, foarte multă subtilitate în nuanţe, ştie să sfârşească frumos fiecare frază, iar dacă tinereţea lui îi dă ghies uneori, fflşi regăseşte echilibrul cu multă flexibilitate. Trebuie să bage de seamă, însă, la o lipsă de respiraţie între perioadele muzicale, care-i dă o nervozitate prea^ ascuţită uneori — mic defect uşor de corectat pentru o inteligenţă muzicală atît de remarcabilă. 112 Orchestra Filarmonică, vădit distrată, părea că vrea să renunţe de a acompania pe solist, iar domnul Ottescu, cu o agitaţie mecanică, n-a putut la mici un moment să impună minimum de coeziune şi vlagă, care ne-ar fi mulţumit. („Cuvîntul", 25 ianuarie 1933) CONCERT SIMFONIC. DIRIJOR : ALBERT COATES Se pare că d-l Albert Coates este cel mai de seamă dirijor al Angliei. Se pare că domnia-sa poartă, prim mamă, sânge rusesc în vine. Amestecul de rase s-a făcut însă .inegal şi a prevalat moştenirea engleză lin caracterul talentului său. Copilăria sa trăită in Rusia trebuie să fi fost hrănită ou „porridge", iar nopţile ei n-au avut visuri urlîte — stimulente ale unei imaginaţii care dezvoltă fermentul psihanalizei, cea mai cruntă desfătare a spiritului rusesc. D-l Coates — cu înfăţişarea unui pastor de provincie, bogată-n castele şi pasiuni, îşi miînă orchestra cu ordinea liniştită a omului care n-a încercat conflicte interioare. Este corect, precis, orchestra cu el luceşte, ştearsă de praf, idar nu sare nici o scânteie, nu vibrează nici un avînf personal, şi odată stabilit acordul unei culori — mezzof orte lîn genenal — lîl menţine de-a lungul bucăţilor, stabilind încrederea într-o monotonie care ne duce pe lîndelete la căscat. Programul conţine diferite poleituri de ale lui Rimski-Korsakov, a căror justificare este avântul. Ieri seară, în această muzică cu planuri simple şi bătătoare la urechi, entuziasmul era înlocuit cu amplificarea jovialităţii. Suita din Tar Saltan, în care lipsa de cerebralitate este înlocuită cu retorica antitezelor, ar fi putut interesa toomai prin caracterul ei de lanternă magică. Dar Albert Coates nu şi-a ieşit din surâsul ipres-biterian, şi povestea îngrozitoare a ţarinei, închisă într-un butoi, s-a desfăşurat dqparte de sensibilitatea noastră. Au urmat arii din Hovanscina de Musorgski şi din Kascei nemuritorul de Rimski-Korsakov, cântate de d-na Vera de Villiers. Apariţia d-sale, blondă, înaltă, îmbrăcată în alb şi argint, avea importanţa sfârşiturilor de banchet, cînd se aduce ângheţata de ananas şi se dreg vocile pentru discursuri. Glasul cântăreţei purta prea mult vibrato şi trecea prea familiar din vocea de piept la cea de cap. După oe au 8 — Arpegii în ton major — c. 934 113 legănat în Musorgski siesta unor pui ide elefanţi, Coates şi Vera de Villiers me-au prezentat reţetele unui dramatism superficial în aria lui Rknski-Korsakov. Este interesant de observat cum unele mijloace tehnice, de exemplu Cromatica, pot zdruncina pînă-n măduvă sau isă dea impresia unei urme de melc. în Mozart, cromaticile sînt văile adînci ale îngrijorării, în Riimski, se tîrîie fără nici un ouget. Oportunitatea lor, creată prin legătura în spaţiu cu accentul clipei, lipseşte autorului slav. Din contra, la Mozart îşi are puterea de sinteză matematică, care ţintuieşte evenimentul unei idei. în uvertura de Ceaikovski Romeo şi Julieta, am auzit o furtună, cu tot dichisul de fulgere la alămuri şi precipitări de vioară, (îmblânzită apoi de un ton major, unde Coates şi-a restabilit echilibrul gesturilor de bineouvîntare. Harpele au desfăcut codiţele Julietei, pe cînd oboiul readucea fatalitatea oarbă, în tragedia orchestrată cu generoasă contribuţie de instrumente grase. Gălăgie multă, adjective peste adjective, un excelent crescendo la tobă — datorit instrumentului — iată sfârşitul acestei bucăţi, demodată chiar în timpul cînd a fost scrisă. Domnul Goartes a mai dirijat o simfonie de Brahms şi trei arii din opera Gainsborough, al cărei autor este chiar el, dinţate banal de doamna de Villiers. Burghezie încântată de folclor, inspiraţie fără ciopliri ân materie durabilă, corectitudine scolastică ân modula-ţiuni reieşeau din cele trei bucăţi scrise ântr-un registru prea jos pentru doamna de Villiers, ceea ce-i dădea greutate sepulorală în voce. Poezia engleză a acaparat toată muzica din sufletul anglo-saxon şi i-a făcut o atmosferă atît de armonioasă, încât n-a vrut să se exprime cu alfabetul ei propriu. Este mai natural pentru englezi să vorbească muzica decât s-o cânte. Shelley, aerianul poet, scria despre muzică : „Cheia de argint a [intînei de lacrimi, Unde spiritul bea pînă ce-i gîndul nebun ; Mormintul blînd al îndoielilor toafe, Unde grija, ca un copil a/neţil, Este culcată şi doarme printre flori". Concertul de aseară a deşteptat în mine nevoia unei lecturi din Shelley, compensaţie naturală a şedinţei din care adevărata muzică lipsea. („Cuvîntul", 2 februarie 1938) DE LA MOZART LA RICHARD STRAUSS Nu ştiu cine întocmeşte programele concertelor simfonice ale Filarmonicii. Constat că poartă semnătura mediocrităţii. Când am avut bucuria de a aplauda pe Abendroth, marele dirijor german, a fost în opere minore, şi dacă am fost informată de către muzicanţii români că oaspetele nostru alesese pe Reger şi Bruckner, am aflat din cercul german că el propusese o simfonie de Beethoven, dar i se impusese acest program fără strălucire artistică. De ce ? Joi -uni. A. Alessandrescu dirija un concert compus din Smetana. Dvorak şi R. Strauss. iProgram searbăd. în sărăcia repertoriului de violoncel, Concerto-ul de Dvorak, dulceag şi lung, îşi are dreptul la viaţă. Dar talentul lui Steiner putea fi îngrădit de alte qpere decât uvertura de Smetana şi Simfonia domestică de Richard Strauss. Doar am făcut o cură de Strauss în ultimii ani, din cauza predilecţiei lui George Georgescu pentru acest autor, şi a sosit timpul să se amelioreze programele muzicale stabilite la început de an şcolar, fără plan, nici ideal. Muzica domină toate sentimentele nobile, pentru că adaugă la fiecare din ele accentul care le înalţă la expresia lor cea mai convingătoare. Există, ân repertoriul simfonic, o sută cincizeci şi patru de simfonii de Haydn, patruzeci şi nouă de simfonii, treizeci îşi trei de suite pentru orchestră de Mozart, şi nu mai adaug colosala operă de mare altitudine sufletească a lui Bach şi a lui Beethoven. Haydn este ignorat la noi, din Mozart se dau foarte rar două-trei simfonii — întotdeauna aceleaşi — iar de Bach se feresc toţi. De ce nu alege preşedintele de onoare al Filarmonicii un muzicant pedant, scolastic, pentru a-i întocmi un plan întreg de pedagogie muzicală — pe termen de doi ani — în care ar figura toate frumuseţile clasice cu care trebuie obişnuit publicul românesc, intuitiv, dar needucat ? Simfonia domestică de Richard Strauss transpune, într-o zonă materială, sentimente cotidiene. Este o comedie al cărui limbaj e sunetul — sunetul pe cât se poate de aproape de cuvânt. Isteaţă, dar lipsită de vlagă, pentru că satisface un scop material numai, şi-a orientat inspiraţia în timp, nu in spaţiu. Este în totală opoziţie cu Mozart, iar modul său de activitate nu atinge niciodată, în această simfonie, ordinea superioară în care proporţia dă palpitaţie de viaţă formei. La Mozart, resortul care leagă sensibilitatea de motorul psihic nu se pierde în cotituri. Fuzionează imediat cu sufletul ideii. Trece prin sita geniului elementele senzuale, storcând din ele vibraţia şi dînd la o parte greutatea. Transfigurând mijiloacele de percepţie, realizează astfel permanenţa unei stări din care, de-a lungul veacurilor, omenirea se poate lumina. 114 115 Arn ascultat, acum câteva săptămâni, la Ateneu, Recviemul, în care tremură ultima suflare a minunatului compozitor. Mâna slabă, care de-albia mai ţinea condeiul, transmite celestele dialoguri cu certitudine profetică. Tehnica lui pare simplă, pentru că extrage esenţa emoţiei, direct, fără şovăială... In seara aceea m-am întors pe jos acasă. Auzeam încă în noaptea de iarnă, sub zăpada stelelor, zveltele cromatice întinse în văzduh ca nişte trepte pe care mă puteam urca la lumina cea adevărată. Un trap gras de cai frumoşi mi-a alungat meditaţia. Trecea o trăsură cu cauciuc la roţile cu spiţe albe, o trăsură muscălească din vremurile plimbărilor la Şoseaua KIscieiT, în trăsură, o pereche hibridă: un coşar şi o chivuţă. El, cu profil trist, mai negru decît 'întunericul, ea ou fusta creaţă larg, bidineaua pe genunchi ca un evantai, ambiţioasă în portul capului. Mi-au evocat litografiile ieftine reprezentând pe Napoleon al III-lea ou împărăteasa Eugenia. Treceau, cu povara zilei de imuncă fără bucurie. Ei nu ştiau că există o scară de unde (muzicale care duce la culmi spirituale. îi ducea acasă un birjar, prieten de mahala, trudit şi el de greutatea vieţii. Muzica poartă — mai clar decît toate artele — scânteietorul semn al spiritualităţii. Concerte simfonice eu preţuri reduse, inteligent întocmite, ar putea atinge, cu efectele cele mai binefăcătoare, bietele suflete omeneşti, care nu se bucură niciodată de muzica pură. („Cuvînttir, 12 februarie 1938) CORUL ENGLEZ «FLEET-STREET» Patruzeci de inşi înveşmântaţi în roşu — roşu stins medieval. Un şef calm, înţeles cu ei prin tainice corespndenţe. Vocile nu sînt frumoase. Nu se opinteşte nici unul în dorinţa unui efect personal. Dar creşte în modul cel mai natural o atmosferă muzicală, care-şi are structura în puterile naive ale rasei angilo-saxone. Corul acesta mixt, campus din tipografi şi ziariste, este unitar precum literele de plumb ale unei edituri. Se descompun şi se recompun traiectele melodice ca ramurile unui copac prin care se pitula vîntul. Din cântecele englezeşti de Williams-Woad-Austin şi Byrd-Weel-kes, aceeaşi transparenţă îşi impune culoarea delicată a sufletului, înălţat prin melodie pînă la cer. Cu ce mijloace arhaice, dar cu ce perfecţie aceşti artişti au cîntat un dor de dragoste depănat ân jurul unui măcieş ! Un şir de cvinte, ca o colonadă dorică, cântate, cu gura închisă, de başi, construia orizontul pe care se tînguia o adiere melodică, şoptită într-un pianissimo excepţional. Altă romanţă de beţivi, bând în sănătatea tuturor — pînă şi „pentru boul ou coadă lungă" — aduna glasurile ca nişte coarde dintr-o harfă eoliană. într-o melodie de Rutland Bougbton — unde un arbust ou flori roşii întruchipează pe Măria Fecioara, care poartă pe Iisus — modulaţiile -topesc greutatea materială în naivitatea albă a credinţei. Domnul Lawrenoe. meşterul acestor interpreţi a şHi.i* «ă «iibliniere cu un talent deosebit drăgălăşenia acestui cântec perfect adaptat poeziei. O melodie veche populară, frugală şi limpede, a fost tălmăcită de cîntăreţi cu o linişte care învia parcă, în fiecare, cîte un bunic din timpul Tudorilor. Ce frumos a sunat melodia scrisă în modul grecesc ! Fraza esenţială, „îmi iubesc dragostea pentru că ştiu că dragostea mă iubeşte", revenea la sfârşit de strofă, ca un flux şi reflux, iar modulaţiile se legau într-o potrivire armonică înduioşătoare. Unele cântece onomatopeice, ca cel de primăvară, unde tonul major aduce umezeala unei dimineţi ântr-o pădure, au dat prilejul unor imitaţii de oucu şi pitpalac, iar cântecul lui Robin Hood, faimosul haiduc moralizator din secolul al XlII-lea, a transpus, în ritm muzical, paşii vicleşugului. Toate bucăţile accentuate cu deşteptăciune şi cu o ştiinţă rară a nuanţelor au dovedit că corul „Fleet-Street", omogen în timbrul vocilor şi unitar an stil, aduce iîn expresia muzicii o notă nouă : candoare copilărească, care dezarmează pretenţiile publicului şi-l apropie de sentimentul de iubire de viaţă. („Cuvîntul", 14 februarie 1933) RICHARD WAGNER 125 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI S-au împlinit o sută douăzeci şi cinci de ani de la naşterea geniului care avea să doboare din văzduhul spiritual muzica şi s-o osândească la munca silnică a palpitaţiunii umane. Toţi predecesorii lui au încercat o înălţare — o exprimare pe planul simbolic al sentimentelor omeneşti, selecţionate prin credinţa religioasă şi contemplaţia enigmei nedesluşite a maturii, iar ciîinid au vrut să transpună pasiunile în cîntec, le-au frînt în disciplina dificultăţilor tehnice, care au făcut din voce l!6 117 un instrument complicat, cum este în opera italiană, unde patimile sînt smulse din tempoul lor năvalnic şi strînse în cadrul unei verticale decorative. Richard Wagner — precursorul lui Freud — cu vibraţia întârziată a influenţei lui Rousseau, a despărţit muzica de suveranitatea ei, i-a extras alfabetul leitmotivului, a turnat fără răgaz neliniştea dragostei în desfăşurarea acordurilor şi i-a subţiat într-atâta ductilitatea, încît a scurs-o iîn vinele noastre ca o transfuzie de sânge. Natura, prin el. a grăit în modul uman. Personajele lui, cu amplificări legendare în gest şi aspiraţie, ne-au copleşit cu un belşug ide întâlniri voluptuoase care au dezaxat aristocraţia divina a muzicii. Iar pedantismul rasei lui şi-a găsit desăvârşirea ân lungimea operelor, convingătoare prin repetiţia temelor, ca şi prin splendoarea ţesutului viu al modulaţiilor. în oceanul sunetelor a apropiat voci care nu îndrăzneau să se avînte împreună. A ştiut mai bine ca toţi să insiste asupra unei stări — s-o oprească în succesiunea cadenţelor. Beethoven aruncă desenul maestuos al inspiraţiei cu puterea trăsnetului. Ca Michelangelo, el creează în spaţiu. Mozart este atât de evoluat în întrebuinţarea materiei — adică a mijlocului de a-şi însuşi sunetul — încît ajunge la simplificări înrudite cu arta antică chineză. (Am văzut la Paris, într-o colecţie, un vas de bronz din secolul al V4ea care exprima disperarea Donnei Arma din actul I, Don Joan.) Wagner, însă, a vorbit muzica si a îmbogăţit astfel literatura romantică cu nuanţe de o exactitate necunoscută pînă la el. Opus artei greceşti, care creează alegoric, el creează în individualitate, dă oricărei intenţii lăuntrice un isens, colorează tulburările sufleteşti cu inflexiunile disonanţelor, descoperă respiraţia muzicală, o întrebuinţează cu o artă unde simţul practic arată corniţele şi întruchipează într-un legato — unde vocea ise confundă cu orchestra — supunerea totală a omului în ritmul vital. Operele lui n-au capitole. O suflare epică conduce exaltarea dramatică şi punctuaţia scenelor, în care recunoaştem virgule şi paranteze, dar punctul final al frazei se pune numai la concluzia conflictului. Astfel ne leagă de accelerarea cadenţelor, ne face într-un fel complicele lui, ne zăpăceşte în fluiditatea unei ştiinţe orchestrale adaptate la toate pornirile omeneşti. într-o scrisoare către Liszt, Wagner ispune : „O dramă atinge efectul ei dacă intenţia poetică este integral destinată simţurilor." Această axiomă constituie principiul esenţial al esteticii lui Richard Wagner. („Cuvîntul", 21 februarie 1938) CONCERT SIMFONIC CU VACLAV TALICH Oare de ce este Ateneul gol la concertele simfonice ? Publicul român ştie să asculte cu multă pricepere şi nu se înşeală în aprecierile lui. Prin urmare, este muzical. Trebuie cercetată cauza care-1 ţine departe de manifestările Filarmonicii. Eu cred că programele sînt, în mare parte, de vină. Avem nevoie de opere din care să nc putem hrăni sufletul. Scos cfin grijile cotidiene, omul caută sau veselia unei distracţii, sau lini-r-f^o n.rlî,-t/-n n ii^ei emoţii artistice. Programele Filarmonicii nu corespund acestor cerinţe. Nu sînt nici dinamice în veselie, nici răscolitoare de gânduri. Autorii apar în aceeaşi seară ca obiecte hibride apropiate de absurdul unei întâlniri, fără plan logic. Joi seara, directorul Operei şi al Filarmonicii din Praga, domnul Vaclav Talich a dirijat orchestra noastră. Cu toată reputaţia sa binemeritată, Ateneul înşira lojile roşii şi goale. Lumea se ferise de această audiţie. Vivaldi, Cesar Franck, Smetana, Dvorak ne-au purtat ca în scrânciob, din vînt în praf, fără să me dea o altă satisfacţie decît de a înregistra cum talentul domnului Talich se cheltuieşte în bucăţi de un interes mediocru. Concerto grosso de Vivaldi, dilatat la orchestră de domnul Siloti, este dezaxat dacă-1 scoţi din orizontul precis al pianului. Contrabasurile, in fugă, o îngreuiau, dezvoltarea, triplată de instrumente, părea opacă, vibraţia ideii muzicale era pietrificată de forţa zgomotului. Talich, cu gesturi plastice de clopotar, a impus pedala în re a începutului cu o frumoasă amplificare ide sunet şi ia găsit în cântecul melancolic din partea a doua nostalgia care-1 purta în indefinit. Tumultuosul său temperament era la strâmtoare în această lucrare de construcţie bisericească. în poemul de Cesar Franck, i-am admirat coloritul, calităţile structurale în masa sonoră, ştiinţa de fluiditate. Cu V. Talich, orchestra pare mai bogată, mai sănătoasă, isunetele lucesc, se înalţă. Propozi-ţiunile muzicale ise legau între ele, cu punctuaţie logică. Din cele patru schiţe : Somnul lui Psyche, Psyche luată de zefiri, Grădina lui Eros, Psyche şi Eros, cele două dintîi sînt cele mai reuşite. Terţa minoră, care este âin Franck privirea lui muzicală, se topea în modulaţi-uni impresioniste de o justă argumentare. Talich ne-a dat iapoi un poem de Smetana, cu o vioiciune în care .simţeam corespondenţe etnice. Cu o mînă stângă care strânge ghemul coardelor şi le dă drumul apoi în curgerea lor de râu, a pus în lumină lirismul, consolidat de echilibru, şi, într-un crescendo impunător, a clădit perspectiva peisajului intitulat Moldova. 118 119 Intitulată Lumea nouă Simfonia a V-a de Dvorak poartă acest nume, numai pentru c-a fost scrisă în America. Compactă prin construcţia ei este o aglomeraţie de teme populare cehe, dezvoltate, repetate pînă :1a monotonie, si lungă, lungă... Talion, însă, i-a adus tăişuri, ţişneli, duritate, i-a compus o armătură şi ne-a făcut-o suportabilă. Nădăjduim să aplaudăm odată pe domnul Talich în opere în care ar putea să ne încânte. (..Cuvîntul", 27 februarie 193S) WIENER SANGERKNABEN în copilăria mea, circul „Sidoli" plimba în toată Europa numere senzaţionale cu iz de primejdie şi logică în legăturile absurdului cu natura. Mi-aduc aminte de Prinoesse Topaze, apărînd într-o caretă minusculă, căptuşită cu albastru, trasă de doi ponei. Surîdea cu zbîr-cituri tragice^pe faţa ei de pitică, iar cînd se dădea jos, ţinlîndu-şi trena, ridicată în fione la .spate, şi desena verticala diminutivă a trupului ei de femeie în golul înalt al pistei, stârnea aplauze — explozia mulţumirii publicului verificînidu-şi normalitatea, mai mult decît mila pentru cei cincizeci şi opt de centimetri de viaţă matură. Am regăsit complexul Prinţesei Topaze în corul de douăzeci de copii vienezi, produşi la Ateneu de Leopold Weninger. _ Mă aşteptam^la o impresie îngerească — fâlfîieli albe, candoare cu irizări de rouă — puritate mai uşoară ca văzduhul. Am crezut ca acest cor va suscita o emoţie de botez sufletesc, ,că-se luminase şi ne lumina în muzica .desfăşurată pe planurile ei înalte, la care ajung numai cei care o slujesc — nu care se slujesc de ea. Un Feuermusikwerk a edificat mai întîi monumentala linişte a lui Handel. Cu o seninătate de cîmp verde şi o disciplină engleză, cele patru bucăţi de construcţie clasică (Ouverlurc, Bourree, Rejoui-ssance, Menuet) au dat prilejul lui Perlea să învelească orchestra într-o somptuozitate de neam ban şi să evoce, cu o rară cunoştinţă de valori sonore, principiul anglo-saxon, ordonatorul acestei compoziţii. A urmat Concert o v\ în do major de Mo/.ari — scris parc-se într-o singură zi — spuma veseliei mozartiane, executat de o tînără şi frumoasă pianistă franceză, d-ra Yvonne Lefebure. A prins imediat atenţia auditoriului. După un prolog la orchestră, un tril la pian se deschide ca o portiţă. Yvonne Lefebure i-a transmis sprinteneala cuvenită şi a legat, tinereşte şi cu gust, tema de dezvoltarea ce urma. Nuanţele, în Mozart, sînt poate cel mai greu de fixat. Trebuie să fie adînci întotdeauna, dar fără greutate. Pianista, cu ştiinţa perfectă a pedalei, cu o virtuozitate limpede şi un resort viguros în ritm, ne-a dăruit, în partea întîi, toată frumuseţea stilului francez, bine adaptat caracterului bucăţii. A frazat cu demnitate şi tandreţe motivele. Decorativul minor, răcoros ca un izvor, umbrit o clipă de nor, 1-a însemnat cu o delicioasă solicitudine. A priceput rîsul frăţesc al terţelor ş_i a susţinut verva fericită pînă la sfîrşit, fără şovăială. Andanele conţine .lirismul scenic al lui Mozart. Fraza, de limbaj italian, debutează la orchestră, se dezvoltă la pian cu cadenţă, generos expusă de pianistă, şi se termină natural, cu flexibilitatea unei plante urcătoare. Sfîrşitul este un joc ide soare cu copilărie. în vivacitatea pianului simţi muşchi săltăreţi, sfidarea aripilor de rîndunele, ţîşniturile delicate ale fîntînilor — tot ce este de prisos şi cu toate astea aşa de indispensabil în stilul rococo. Moliere îşi oglindeşte farsele în .spiritul fulgerător al volutelor muzicale. Tînăra pianistă a redat velocitatea graiului cu (multă siguranţă. Cred însă că accentul de veselie trebuie pus mai mult pe calitatea sunetului decît în precipitarea mişcării, cum alesese s-o facă. A fost încadrată la perfecţie de Ionel Perlea, .robust, delicat, vioi şi de o aristocraţie mozartiană, care punea în valoare toate inflexiunile acestei opere minunate. Ravel ocupa partea a doua. Albmado del Gracioso, tablou simfonic, este pictat în mod impresionist. Pe fond de triolet (ce filozof va explica de ce trioletul este ritmul setei în ţările calde ?) se înscriu modulaţiuni de noapte albastră, cu ţînţari de febră şi umezeala parfumată a grădinilor închise în dogoarea zidurilor. Perlea ne-a uimit în această bucată. îşi preparase o paletă de tonuri spaniole din cele mai autentice. înăbuşea zgomotul, aducea zbîrnîieli de conspiraţie la alămuri, staocato de .şolduri nervoase la viori, despletea harfele, ocrotea transparenţele de spaţiu între valorile sonore şi ne-a purtat în vraja ţării unde viaţa şi moartea sînt gemene nedespărţite. Ovaţiile care l-au răsplătit şi strigătele de bis nădăjduim că vor decide pe d-1 Perlea să repete această bucată, de o admirabilă inspiraţie, la un viitor concert. Domnişoara Lefebure a mai cîntat Concerto-ul de Ravel, pe care-l auzisem interpretat de doamna Long. De data asta era în mîini mai inteligente. Această frescă spaniolă este urzită cu fir de sticlă. Pianul are valoarea unui instrument din orchestră, ceea ce aduce glas nou în masa polifonică. Partea întîi reprezintă mişcări de mulţime într-un iarmaroc. Bine construită, are şir şi unitate. Ce urmează este o improvizaţie cu sentimentalismul fals al imitaţiilor. Ravel întinde o lungă melodie banală pe acompaniament cu disonanţe voite, care pastişează pe Stravinski din Petrnşka. Apar Faure, Chopin, în formă de fermenţi ; paginile n-au sfîrşit, duc la nerăbdare. Ultima parte este o scuturătură de note, bobîrnace de orchestră, frenezii de farfurii sparte, focuri de artificii, şi pianul se varsă în galopul nebun al orchestrei. Talentul remarcabil al domnişoarei Lefebure a folosit acestui concerto, pentru că 1-a colorat, 1-a închegat, I-a mărit cu brio. Marele şi legitimul succes al blondei artiste o va pune desigur în bune dispoziţiuni pentru recitalul său de sîmbătă, 5 mantie. Concertul s-a încheiat ou Boier o de Ravel, o schiţă pentru orchestră, mult apreciată de unii — reţetă de exasperare pentru alţii. Pe vreo sută de măsuri cu acelaşi acompaniament, se deşiră o procesiune privită de un ochi de beţiv. Tonul major este obez, disonanţele strepezesc urechile cînd apare un crescendo nestăvilit pînă Ia sfîrşit, unde plesneşte împreună cu toba. Efectul este facil, şi forţele culminante se amplifică de schimbarea tonalităţii, care ne slobozeşte, în fine, de obsesia repetiţiilor. Ionel Perlea a condus această procesiune ou o foarte justă cunoaştere a zărilor şi o minuţioasă împărţire a timpului în crescendo. Orchestra Filarmonicii işi-a dat toată osteneala ca să satisfacă pe şeful ei şi şi-a făcut mîndru datoria către muzică. Concerte de calitatea celui de joi ar putea să se repete. Avem tot ce trebuie pentru a le realiza. („Cuvîntul", 6 martie 1938) 122 123 GONERT SIMFONIC Joi, 10 martie, am auzit, mai mult decît am ascultat, o .simfonie de Haydn, din cele scrise la Londra pe la 1791. Perspectiva clasică, cu planuri diferite, lipseşte cu desăvîrşire domnului Massini, .şef de orchestră la Operă, care dirija Filarmonica la Ateneu. în schimb, are o robustă aplecare către zgomot şi apoteoze. Muzicalitatea domniei-sale se 'mulţumeşte cu monotonia unei preciziuni care îngreunează orice avânt melodic. Corect în allegro, uii.1i>ikuu o supunere care scutea orchestra de cantabile, ne-a prezentat un menuet pentru giganţi obezi — ceea ce este, evident, un mod original de a interpreta delicioasele argumente sonore ale bătrânului compozitor, vesel şi plin de tact în muzică, ca şi în viaţă. Iar finalul, italienizat prin ascuţişuri în grupetele de la viori, se comprima în forma lui Rossini, cu toate împletiturile unui fugato, care-i propunea o respiraţie mai domoală şi, la sfîrşit, d-l Massini, milităreşte, cu toba în frunte. O stranie preferinţă 1-a făcut să dirijeze suita de Debussy, fluidă şi delicată. Nimic din temperamentul lui Massini nu concordă cu inspiraţia marelui maestru francez. Din cele patru schiţe, En băteau, cu trenrnr de apă, era stăvilită de zăgazurile unei durităţi de pedeapsă. în Cortege, o demonstraţie cronometrică şi numerică înlocuia imaginea orientală a evului mediu, în care se complace gîndul lui Debussy. Menuetul sărea agresiv pe primul plan, iar în Ballet am priceput ce plictisitoare poate deveni o masă sonoră fără nuanţare. Massini îşi are locul la Operă, unde aduce reale servicii în repertoriul italienesc. La simfonic, însă, concepţia domniei-sale dă greş. Un foarte tânăr pianist, Imre Ungar, a interpretat Concerto-ul în fa minor de Chqpin cu o exactitate care ne-a emoţionat, pentru că este un artist lipsit de vedere de cînd era copilaş. I-au trebuit o vocaţie imperioasă pentru pian şi o perseverenţă eroică ca să modeleze distanţa intervalelor fian viteza succesiunilor. în temperamentul său, ideea volumului predomină cu liniile ritmale definind .spaţiile sonore. Pe orizontul cenuşiu al mqpţii, cea de toate zilele, sunetul îi este o mângâiere care apare lîn mod patetic pe faţa copilăroasă, chinuită de un oftat legat de măduva sufletului său. Dar valorile sonore n-au strălucit, nici modulaţiile, senzualitatea lor nefiind hrănită de plăcerea luminii. 124 O perfectă tehnică, gust în stil, siguranţă inteligentă în dezvoltare i-au prilejuit un succes unanim .şi a dat ân bis Nocturna nr. 5 şi studiul în octave cîntat cu o minunată virtuozitate. („Cuvîntul", 13 martie 1938) FILARMONICA DIN BERLIN Kamimerorchester der Berliner Philarmoniker — titlul acesta trezeşte .atenţia cu declanşare imediată de bucurie. Douăzeci şi şase de muzicanţi, maeştri solişti, dedicaţi muzicii, adică dăruiţi ei, cu credinţă religioasă. Orchestra este o unitate, proteică numai în glas, dar avântată ca un singur bloc în inflexiunile undelor sonore. Hans von Benda — şeful lor — este (în mijlocul lor punctul central al unui cerc de perfecţie muzicală — reazemul ei, cînd se va înduioşa de o modulaţiune mozartiană mai catifelată dedat o guşă de oolibri. Această minunată orchestră ne-a (încântat şi anul trecut, iar sala plină a Ateneului ştia oe mulţumire artistică îi va prilejui concertul de joi, 17 martie. în cele cinci capitole de Hândel, construite cu demnitate arhitectonică grecească, găsim, în unele, expresii sculpturale, bunăoară în adagio, unde sînt unghiuri de modulaţie care evocă precis melancolia unei figuri de Scopas, cu renunţare voluptuoasă în gură. Cu probitate, cu sănătate, a dirijat Hans von Benda acest concert» scris cu o înţelepciune incapabilă de a lua răspunderea unei infracţiuni. O tinerească simfonie de Haydn a urmat. Problema neliniştii nu se pune maestrului vesel, chiar cînd tălmăcea Facerea Lumii. Cu o sintaxă excelentă, subiectul, predicatul disciplinează atributul, limpede în imodulaţiuni. Menuetul este mătăsos, fără spirit, dar cu protocolul secolului al XVIII-lea în trompete. Finalul ilustrează, ca un fond de tablou, o vânătoare, cu triolete rustice la viori, şi se pierde tot galopul în ceaţa unui pianissimo redat în chip uimitor de orchestra germană. Gradul de excelenţă .a nuanţării face acest ansamblu incomparabil, şi nu-i mai putem opune o preferinţă. O serenadă de Dvorak, mult prea lungă, a fost ilustrarea în muzică a cărţilor poştale cu subiecte de un sentimentalism zaharisit. Tehnica aduce cu Mendelssohn, în agreabila vioiciune a coardelor. Din cînd în cînd, răsare o solemnă încercare teatrală, cu un crescendo la violoncel, alunecând repede spre dulcegăria de la început. în muzică, 125- inutilul este mai penibil de suportat decît în celelalte arte, unda sonoră fiind, prin esenţă, expresia spiritualităţii. Adorabila Simfonie în sol minor de Mozart a fost punctul culminant al concertului. Geniul lui, creator de muzică pură, aduce accent nou la toate valorile. Minorul de la început te dă afund, în straturile dense ale creaţiei. Cu toată construcţia puternică, modulaţiile sînt de o frăgezime de rouă, şi vehemenţa replicilor, splendid redate de Hans von Benda, nu oprea din curgerea ei de apă prima parte a simfoniei. Tema andantclui deschide petale de lotus şi se lărgeşte în seninătatea unui cer, care-i rumeneşte frumos sflirşitul. Paginile acestea sînt dintre rele "nai inspirate ale Iv.i Mozart. Menuetul esle lucrat cu motive cerebrale, şi apropierea între acesta şi cel din simfonia de Haydn măsoară superioritatea plăcerii mozartiane, adevărată „lumină din lumină". După severitatea minorului intră un trio, geometric în spaţiu, cu un echilibru remarcabil, şi numai cadenţa de septimă micşorată, de la sfîrşit, mărturiseşte o înduioşare, repede înlăturată de revenirea menuetului. Hans von Benda a prins bine vivacele certălos de la final, cu apogiaturile strânse îşi fagotul pintenos alunecînd în polemica unui fugato. Orchestra a redat complexitatea sonoră cu atîta uşurinţă, încît croimaticile la sextă, de ia sfîrşit, au fost ca o mîngîiere venită de dincolo de hotarele pământeşti. Ascultând această simfonie strălucitoare, interpretată cu o perfecţie atît de simplă, îmi vine să ridic ochii la cer şi să repet vorbele călugărului nebun din minunata carte a poetei Georgeta Cancicov : „Dumnezeule, eşti acasă ?" („Cuvîntul", 20 martie 1938) CONCERTUL THEODORESCU — FILIONESCU Sonatinei lui Schubert pentru pian şi vioară i se potriveşte tonul în re imajor, în care masculinitatea unei tinereţi romantice se poate răsfăţa, şi se potrivea de minune cu glasul viorii lui A. Theodorescu. Acest artist, cu aspiraţii nobile, a cîntat andantele cu o gingăşie aşa de frumos accentuată, încât instrumentul căpăta vibraţia unei clipe trăite. Dacă prima parte repetă fără dezvoltare cerebrală firul melodic, poate totuşi compune o atmosferă cînd este bine interpretată. 126 Şi a fost. Filionescu, la pian, a pus baze logice unei desfăşurări nostalgice, şi într-un tempo înţelegător au redat, pianul şi vioara, allegro vivace de la sfîrşit cu explicaţiile lirice exprimate în stilul copilăresc, oare se cuvenea acestei sonatine. Armonia dintre cei doi interpreţi s-a stricat la Sonata Kreutzer rle Beethoven, şi nu din cauza lui Alexandru Theodorescu. Talentul îşi are traiectul de ascensiune, şi am înregistrat cu bucurie aseară o altî-• rline care permitea violonistului să ne satisfacă deplin. Sunetul lui Theodorescu este cald, mlădios, cu vibrato discret. A rîstigar 'iin legato caftifelat. şi-a îmbogăţit paleta cn nuanţe noi. se gindeşte să pătrundă misterele modulaţiilor, face imuzică de dragul ei, şi i-a dăruit mult timp din viaţă. Mecanismul a fost excelent în prima parte. Accentele nervoase, cum se cădea, în tulburătorul avînt, egalitatea bine ţinută în frâu la motivul de destindere. Filionescu, însă, vădit nesigur, ne-a nemulţumit printr-o interpretare unde zgomotul şi greutatea materială predominau. Era sentimental fără expresie. Splendidele pagini de la început, pe planul material, pot părea certăloase — pe cel spiritual ite trag spre un avînt tragic. Repriza la pian era moale, iar motivul blând, cu grupetto ca genele care estompează privirea, a fost remarcabil redat la vioară, dar a rămas indiferent la pian. Părţii a doua i-a lipsit autoritatea. Fraza care stabileşte înţelegerea între om şi natură n-a avut unitate la pian, din cauza unei ciudate lipse de legato şi a unui sunet de vată. în final, toată sprinteneala era pierdută din cauza tem-poului prea lent, pe care îl grăbea în zadar Theodorescu. Veselia, ţanţoşenia şi mândria sânt indispensabile în această parte, iar graba nestăpânită înghesuia ultimele pagini, lipsindu-le astfel de autoritate. Păcat. Theodorescu, cu o tehnică excelentă şi un just sentiment, trebuia să-şi impună punctul de vedere. O sonatină de Constantinescu, scurtă, măruntă, dar ou multă observaţie folclorică, ne-a dus într-o rustică Transilvanie, cu sevă pri-măvăratică şi încăpăţânare de munte. Bine scrisă, se prind motivele de la un instrument la altul cu siguranţă, se întrerup şi eotesc în inflexiuni originale, iar sfârşitul are curioase accente, care reamintesc dansurile primitive. Talentul lui Paul Constantinescu se afirmă din ce fjn [ce mai mult. Cei doi interpreţi au fost viu aplaudaţi ş.i au meritat succesul lor. Concertul s-a terminat cu sonata de Cesar Franck. Este atîta duioşie în această operă, atâta oftat şl braţe înălţate la cer, încât ritmul devine zăgazul care împiedică neurastenia de a ne copleşi. Caragiale, cu spiritul lui atic, satiriza inspiraţia lui Franck, zicând că terţa minoră este o cerşetoare care cere de pomană cu voce plîngăcaoasă. Şi juca o adevărată pantomimă, ridioulizînd părţile cele mai valabile 127 ale sonatei. Mi-.au revenit în minte gesturile lui, ascultînd-o miercuri seara, cum aluneca, in loc să se închege. Theodorescu, cu sunet grav, a avut emotivitatea potrivită acestei melancolii. Dar nu mai era un dialog, ci un monolog, cu atât mai trist, cu dît este prea cunoscută sonata ca să sufere schimbări radicale. Filionescu, încurcat în vehementa părţii a doua, altera sensul accentelor-, şi nu şi-a regăsit echilibrul decît la ultima parte, unde a avut atitudinea muzicală oportună. Desigur că acest pianist de talent era bolnav sau absorbit de o grijă mare, ca să ne dea internrN-ăiri ?:fîf de insufickmc şi din punct cie vedere tehnic, şi din punct de vedere al stilului. Theodorescu, din contra, ne-a arătat că un artist serios nu se opreşte în drumul perfecţionării şi că plăcerea artistică se naşte din colaborarea muncii cu iniţiativa — flacăra nemuritoare care ine luminează drumul vieţii. („Cuvîntul", 26 martie 1938) CONCERT SIMFONIC. GHEORGESCU — KEMPFF Don Juan, poemul simfonic de Richard Strauss, este inspirat după versurile lui Lenau, amare şi pasionate. Tensiunea acestor pagini muzicale este extremă, sunetele (împrăştie senzaţiile, colorate prin timbrul instrumentelor, tot atît de mult ca prin trecerile rapide de tonuri. Matitate în ritm, autoritate în întreruperi, punctuaţie la tobă caracterizează această frescă impresionantă. George Georgescu a dirijat-o cu mult colorit, vioiciune şi stil, în redarea caracterului de nepăsare al eroului, chinuit totuşi de nostalgia dragostei adevărate. Solistul concertului de joi, 24 martie, este Wilhelm Kempff, celebrul pianist german şi răsfăţatul publicului bucureştean. Doi ani de-a rândul ne-a îneîntat cu concerte de Mozart şi Beethoven, în care perfecta ştiinţă a sunetului, pedalarea rafinată şi cercetarea minuţioasă a textului ne-au dăruit interpretări ideale. De data asta, l-am ascultat în Concerto-ul de Schumann. Firea acestui mare artist nu este romantică. Se încadrează mai just în liniile clasice, unde poate adinei, în mod obiectiv, argumentele date. în lirismul impetuos al lui Schumann, mi s-a părut prea ascuţit, prea brusc şi cu oarecare găuri în legato. Dar inteligenţa sa muzicală deosebită a realizat minunat unele părţi şi, de la prima frază, am recunoscut omul care gîndeşte. Uşurinţa virtuozităţii sale libera grija dificutăţilor tehnice. A fost vehement şi sfios. Popasul din mijlocul părţii întîi a deschis un orizont ceresc imaginaţiei tulburi a bietului geniu în care înflorea nebunia ca o orhidee monstruoasă. Cadenţa a fost cîntată de Kempff cu o violenţă în care zvâcnea dezechilibrul. în partea a doua, sonoritatea clavirului plutea ca un parfum. Trei cadenţe întunecă sfârşitul, admirabil nuanţate de Georgescu şi "rtca «i î-i-irt, 'în care un virtuoz poate să-tşi arate valoarea, a fost pentru Kempff un joc strălucitor de arabescuri încăpăţînate în accent sincopai. Graţios, şiret şi dur, cu transparenţe de izvor, a tălmăcit, fără încruntare, minunata bucată. Se poate cânta şi aşa. Dar, atunci, rămânem surâzători şi liniştiţi. Caracterul patetic al acestui geniu, care, pentru a fi transmis în întregime, necesită căldură nemăsurată şi salt în etherul întunecos al deznădejdii. Kempff cântă pe Schumann cu prea multe degete şi cu prea puţină nelinişte. Ne bucurăm să-1 auzim deseară în recitalul său, consacrat lui Bach. Georgescu — idealul soliştilor — a dirijat Simfonia de Brahms în do minor, care debutează cu un paroxism — primă greşeală de oonstrucţie. Apoi se idezvoltă ca umbra Simfoniei a IX-a, care 1-a inspirat. Prin personalitatea lui, Brahms îşi păstrează o resemnare dureroasă şi umană, pe cînd Beethoven desfăşură pe a lui pe planul măreţ al supranaturalului. în partea a doua, mimetismul este mai puţin agresiv, şi apare figura femei iubite : Clara Schumann. Coardele au un surîs trist în fraza mărturisirii. Georgescu a fost generos în amplificarea ei şi bine chibzuit în nuanţe. Partea a treia ne supără prin imitaţie. Acelaşi prolog, aceeaşi aşteptare a temei care va dezlega problema. La Brahms, intermezzo este scris îritr-un la major peste măsură de cuminte, iar tema se rotunjeşte într-o bucurie bucolică. Ce diferenţă în dezvoltarea motivelor între cei doi compozitori ! Brahms rămlîine pe pământ, greoi, cu inima larg deschisă. Beethoven se înalţă, absolut desfăcut de materie. O fantezie de improvizator împiedică construcţia acestei părţi, care vrea să fie o apoteoză. Planurile n-au adîncime în perspectivă şi sînt subordonate unei .aspiraţii fără putere de realizare. Georgescu, excelent în melancolie, a exagerat importanţa forţei la tobă şi alămuri. 'Cu tot entuziasmul convingător al talentului său, cred că interpretarea ar fi câştigat, dacă ar fi fost mai ascunse unele lipsuri de coeziune ale textului. („Cuvîntul", 27 martie 193S) 128 9 — Arpegii în ton major — c. 934 129 CONCERT KEMPFF O seară întreagă de muzică de Bach este un exerciţiu spiritual, care iluminează colţurile cele mai întunecoase ale sufletului omenesc. Poate va veni timpul cînd ne vom sluji de inspiraţia celui mai mare geniu muzical pentru a ne izbăvi de păcate. Atunci vom pricepe că monumentala operă a lui Johann Sebastian Bach merge în veacuri, purtată de veacuri, spre a ne tălmăci izvorul înţelepciunii. Nici o formă de artă nu poate atinge zona spirituală în care înfloreşte muzica. Dezleagată de inerţia materiei, participă la lumină prin vibraţii, pecetluieşte, fără ocară, stările sufleteşti emanate din rezolvarea problemelor ei proprii, săgctînd confuzia noastră interioară, sporindu-ne credinţa într-o logică supraomenească. Wilhelrm Kempff, admirabilul pianist şi muzicant, ne-a dus cu el în lumea meditaţiunii, sâmbătă, 26 martie, prin unele preludii şi fugi de Bach, cântate cu gravitate adîncă, care evocă tăcerea catedralei Sfîntul Thoma... Toccata şi fuga în sol minor, estompate într-o ceaţă de sonorităţi, cu energie în armonii, cu desen orizontal în teme, a fost o schiţă autoritară ; Kempff cunoaşte toate nuanţele unei intensităţi de sunet care ştie să apară pe primul plan. Creează astfel un dramatism distant, de care ne apropiam numai prin concentrare. A urmat Preludiul şi fuga nr. 4 din primul caiet al lui Wohltemperiertes Klavier. Preludiul este un drum în minor, ca palpitaţia unei inimi care nu îndrăzneşte să se apropie de adevăr. Cei care au ascultat interpretarea lui Kempff nu vor uita efectele admirabile în alternările de întrebări şi răspunsuri date de perfecţia înţelegerii sale. Fuga a fost un dialog celest. Sfaturile mistice se ciopleau în tema, multiplicată de cinci ori, cu o maiestate severă, dezvoltată iîn proza muzicală şi îndulcită la sfîrşit cu o întoarcere surprinzătoare la mîna stingă, care duce Ia cadenţa în tonul major — singurul punct luminos al acestor pagini. în Preludiul si fuga nr. 3 din acelaşi caiet, Kempff mi s-a părut mai 'uşuratic, cu o gingaşă fluiditate în preludiu, tratînd însă fuga, delicioasă în tonul ei feminin de do diez major, cu graţia pe care ar fi pus-o într-o piesă de Scarlatti. Tema era ştearsă înjdecorativul arabescurilor, şi nepăsarea unei lipse de accent, voiţă,^ o sărăceau tocmai de ce era mai frumos : forma ei de tâmplă senină. La entuziasmul publicului a răspuns printr-un coral, aranjat pentru pian chiar de «1. în atmosfera vastă a unor modulaţiuni de piatră, după 130 un prolog de note mărunte, apare cuvântul clar — fără şovăială — al sentimentului liric din miezul Patimilor Sfîntului Matei. Robust şi blând, cu egalitate în melodie, de nobil metal, Kempff ne-a cuprins ân emoţia acestei pagini de înaltă valoare spirituală. Partea a doua a concertului era rezervată Variaţiunilor Goldberg, scrise pentru un precoce pianist Goldberg, mort la cincisprezece ani. Acest copil trebuia să cânte ore întregi noaptea, ca să distreze insomniile ccntclui Kayserking, prietenul lui Bach. Aria, cu treizeci de transformări, ţine un ceas şi un sfert, şi este în literatura pianistică o culme i. :_______i:..u„i- j:f— i i • " Gu schimbări ritmale, cu nouă canoane argumentate de toate raporturile de intervale — secundă, terţă, cvartă etc. — cu siciliana şi uvertură în stil francez, diferite andante şi allegro, unde complexitatea de ,gîndire cere o independenţă de degete absolută, aceste varia-ţiuni sânt cântate foarte rar. Kempff le-a interpretat cu o măiestrie uluitoare, ducând intenţia autorului pînă la accentul ei cel mai desăvârşit. A fost vesel, gânditor, lucid, plastic, cu un colorit exoeptional în nuanţe şi o linişte care creşte în .acelaşi timp cu greutăţile textului. Canoanele, în special, au fost clădite de W. Kempff cu o autoritate de urare arhitect al muzicii. Talentul său excepţional ne-a dăruit prin acest program una din cele mai rodnice senzaţii de artă, şi acuma un nou motiv de gratitudine ne leagă de personalitatea marelui pianist. {„Cuvîntul", 30 martie 1938) CONCERT SIMFONIC. SOLISTĂ : GINETTE NEVEU Concertul de joi, 31 martie, ne-a făcut cunoscut un splendid talent violonistic : o fată de vreo optsprezece ani, cu profil gânditor, aplecat pe o vioară care avea suflet îin ţesutul ei sonor. Revelaţia unui talent de calitatea aceasta aduce, împreună cu bucuria, şi un sentiment de grijă pentru o sensibilitate care depăşeşte vârsta şi atinge de-a dreptul intuiţiile tuturor durerilor de pe pământ. Nu cânţi cum cîntă Ginette Neveu, fără să ai inima deschisă lirismului şi să fii răscolit de el în toate ungherele. Privind silueta zveltă, capul brun şi palid, care aducea cu o stampă orientală, mi s-a 131 părut că fatajaceasta vine spre noi de dincolo de timp, dintr-un spaţiu unde s-au plămădit -legendele milenare din care răsare, într-o pădure cu ramuri de .şerpi, surîsul atotştiutor al lui Budha. In Concerto-ul de Bramhs, spinos la dificultăţile lui tehnice, s-a avîntat cu un eroism care ne-a legat imediat de victoria ei. în prima frază, sunetul avea pateticul trapezului cînd se aruncă pe el, din vid, acrobatul. Ritmul tinerei artiste este adine înrădăcinat lîn feminitate.' De aceea, niciodată mu se propteşte pe accent, dar se înalţă cu o graţie mobilă din el. Ce glas de rugăminte aveau terţele, notele ascuţite cu vibraţie de lumină pură ! Cu o îndrăzneală de exaltată, apucă dificultăţile tehnice, aşa cic plictisitoare la vioară, le aruncă -în expresie, compune cu ele un plan orizontal pe care concentrează gîndul melodic. A redat andantelui o atmosferă de seninătate absolut extraordinară, fără zgîrieturi juvenile, lăudînd viaţa paşnică cu un vibrato reţinut, care dădea privire sunetului. în final, a arătat ce arcuş flexibil şi autoritar posedă. Era cutremur liric îln terţele tăioase, un legato aurit ca mierea, fantezie de cea mai nobilă esenţă în stil. Instrumentul domnişoarei Ginette Neveu pare a fi un Stradivarius. îl menită. îl redeşteaptă la viaţă cel mai complet talent violonistic pe care l-am auzit într-o personalitate feminină. Calea gloriei este larg deschisă tinerei franceze. Să-i urăm sănătate ca să suporte triumfurile stîraite de darul ei de expresie, din care ne împărtăşim cu emoţie şi respect. Ionel Perlea a dirijat o foarte interesantă Uvertură tragică de Bramhs. Tema dezvoltă un sentiment de fraternitate, şi ritmul de încredere^în tonul major se împleteşte intr-o orchestraţie bine pro-porţionată în valorile instrumentale. în Simfonia a IH-a, Perlea a construit de minune caracterul -ei brahmsian. Se zice că la primele audiţii n-a avut succes. Această lucrare este, cu toate astea, superioară celorlalte simfonii, unde influenţa lui Beethoven devine chiar insuportabilă. Aici auzim o poveste cu lacrimi şi demnitate burgheză. Languroase trăsături melodice se încrucişează. Mersul din allegro este sentimental, fără nici -o exagerare. Perlea a dat dovadă de mare tact muzical, evitînd de a amplifica un desen, rotunjit în mod natural. Partea Jentă i-a dat prilejul de a pune în valoare orchestraţia, frumos lîmpărţită între viori blînde şi contrabasuri, cu suflări care aduc culoare epică recitării melodice. în allegretto, tema este aşa de pur germanică, încît aduce aminte de pînzele lui Meister des Marialebens. Perlea i-a dat bruma de vis printr-o nuanţare în mezzoforte şi plano, ~" rittenuto -grav la sfîrşit. Regăsim caracterul feminin al lui Orchestra a fost frumos înscrisă în acest peisaj sufletesc^ şi colorată cu artă desăvîrşită de Ionel Perlea, care ne dovedeşte încă o dată virtuţile sale de muzician gînditor, pentru care faptul de a dirija este un imperativ categoric. („Cuvîntul", 2 aprilie 1938) cu Brahms în final, unde neliniştea alternează cu oboseala, şi o resemnare, tipică în inspiraţia compozitorului. MATTHAEUS PASSION Asociaţia Muzicală dă marţi 10 aprilie, ora 9 seara, un concert la Ateneu : Matthaeus Passion de J. S. Bach... Construită cu o ştiinţă severă, această colosală lucrare pentru cor, orchestră şi solişti este o povestire în care lirismul îşi desfăşoară puterea de convingere de cîte ori destăinuieşte un sentiment. jSuprana-tural apare principiul creaţiei, şi aşa de simplu totdeodată. Textul Evangheliei pluteşte în modulaţiumi de o neînchipuită frumuseţe, care comentează evenimentele, declamaţia reeitativurilor poartă semnul elo-cinţei, se mişcă în inflexiuni muzicale stările sufleteşti, transmise cu o exactitate uimitoare. Cohorta corului se tînguie, urmăreşte drama pînă la sfîrşit, cînd se uneşte cu orchestra... Anna Magdalena, blînda soţie a lui Bach, scrie în volumul ei de amintiri ce concentrat era uneori Johann Sebastian. Rămânea nemişcat, cu ochii închişi, în odaia înveselită de rîsul copiilor. într-o zi i-a spus : „Noi putem numai presimţi muzica din cer-4. Desigur că presimţirea lui este cauza pentru care ne cutremurăm ascultînd Matthaeus Passion, şi desluşim din prodigioasa armonie a acestei opere sufletul lui Johann Sebastian Bach. („Cuvîntul", 8 aprilie 1938) CONCERTO DE BEETHOVEN, CU WILHELM BACKHAUS Arta lui W. Backhaus are prestigiul unei suveranităţi. Prin urmare, nu se mai poate discuta. Domneşte, de cum a pus mînile pe pian şi se înalţă sunetul, compus din prisma întreagă de culori. 132 133 Felul cum aceste mâini ating clapa este rezultatul unei mobilizări de putere musculară şi de gândiri spirituale. Nimeni — lîn afară de genialul Busoni — n-a amplificat sunetul ca Backhaus. Parcă ciocănelele care bat coarda iar rămîne lipite de ea, producând astfel efecte de vioară şi de violoncel la pian. Instrumentul capătă glas, răscoleşte adânc ideea muzicală, ne-o adevereşte în esenţa ei. Concerto-ul în mi bemol major (ce ton mîndru !) este o schiţă violentă cu licăriri de geniu cu Insuficienţe în împărţea!?. r?»pnrtu> îlnv cu. orchestra, dar se leagă în inspiraţie cu Fidelio, cu Appassionata, cu Simfonia a IV-a. Tremură în el revoluţia halucinantelor triumfuri al? Ini Napoleon, care a avut atîta influenţă asupra inspiraţiei beethoveniene. Amănuntele arhitectonice au originalităţi în care palpită tot spiritul de libertate al autorului, de pildă, intrarea în partea a treia, cu recitativul la pian, care se stinge într-o pedală a orchestrei şi anunţă apoi cu sfială zorile învingătoare în final. Finalul este şi el de o rnîndrie neîntrecută în modalităţile muzicale. După câteva măsuri la orchestră, pianul desfăşură un arpegiu ca un stindard şi apoi îl multiplică, precizând în oceanul sunetelor orizontul epic în care se va dezvolta tema. Să vorbim de virtuozitatea lui Backhaus ar fi o lipsă de tact, dacă n-am spune că este într-atîta plămădită de inteligenţă, încît devine o filozofie prin ea însăşi. Materialul tehnic este transfigurat, capătă corp geometric, se dezleagă cu logică în idee. Nuanţele lui Backhaus devin expresia unei cerebralităţi depărtate de ţărmul sentimentalităţi. Plutesc într-o meditaţie unde înduioşarea are transparenţe de gheţar. Interpretarea a fost măreaţă. Atmosfera de tabără, dinamismul periculos al octavelor, avîntul vertical în vertiginoasele modulaţii, [mersul nocturn al terţelor în minor, tot praful auriu care estompează învălmăşeala finală au fost o frescă pictată de maestrul Backhaus cu o autoritate demnă de text. în partea a doua, unde pianul este aproape tot timpul solist, a găsit un legato la oîntecul de melancolică seninătate, care mi-a amintit descripţia în Război şi pace a cerului, privit de prinţul Andrei cînd zace pe câmpul de bătălie. Linişte siderală a adus Backhaus acestor pagini de popas, între două violenţe. Niciodată nu mi s-au părut bemolurile aşa de strălucitoare ca în rondoul final, iar concluzia, cu pereusiunea ritmând din ce ân ce mai slab nota dominantă şi acordurile la pian, adunate ca mişcarea vîntului care se linişteşte, au avut o curbă perfectă. în recitalul de astă-seară, Wilhelm Backhaus ne va dărui nobile satisfacţii, interpretînd bucăţi de Bach, Beethoven, Chopin. La concertul simfonic de joi, marele pianist a fost încadrat între Uvertura „Leonora" îşi Simfonia a V-a. Tot miezul dramei în Leonora se ascunde în succesiunea tonurilor din prima frază, precum şi în 134 nuanţarea înăbuşită a pianissimului. La Beethoven, stingerea glasului nu este numai o nuanţă, este delimitarea unei zone. Trecerea în do major aduce autoritatea fără greş a evenimentelor. Activa concentrare a faptelor se înscrie cu o luciditate genială în limba muzicală şi, la sfîrşit, ploaia sonoră a viorilor năpădeşte firea ou bucuria liberării. Această uvertură este un strigăt eroic. Se cere însă să fie purificată de greutatea zgomotului, ca să percepem în ea vibraţia tragică a sunetului lui Beethoven. Dacă Georgescu n-ar înăspri forţele pînă la o brutalitate dureroasă urechii, am discuta o interpretare care nu arc nici o afinitate ou Beethoven. Faţă de antitezele în nuanţare, care „.anină construcţia muzicală, uie/ icuenlatului uujti u dirijor rnai multă atenţie în cîntăreala proporţiilor de planuri şi mai umilă supunere faţă de înţelepciunea beethoveniană. („Cuvîntul", 9 aprilie 1938) CONCERT BACKHAUS Perfecţia comunică uneori o exaltare care ne descătuşează de sentimentul limitelor noastre. Alteori, ne propteşte de cadrul în care şi-a găsit forma. Rămânem cu certitudinea desăvârşirii. O constatăm, o înregistrăm, iar precizarea ei ne sărăceşte de elementul neaşteptat din care s-ar fi înălţat o reînnoire spirituală. Arta lui Wilhelm Backhaus face parte din a doua categorie. Este un scop oare şi-a găsit concluzia. Ne minunează, dar nu ne atinge ; pentru că substanţa ei se conformează numai caracteristicii instrumentului care-i mijloceşte expresia. Sub degetele lui, pianul devine o fiinţă vie. însă sentimentul uman al lui Backhaus se lămureşte mai greu. Orgoliu aristocratic, rezervă, înţelepciune, iată semnele acestui mare talent. Dar nu vom ghici, nici privind faţa tăiată în semne Morse, nici ascultîndu-l, ce vibraţii interioare, ce experienţe l-au făcut palid, slab şi tăcut. Arta lui s-a dedicat perfecţiunii cerute de calitatea textelor. Pianul nu poate fi mai robust, mai fluvial, mai plin în acorduri decît prin mâinile lui polifonice. Fiecare deget poartă un creier inteligent şi sportiv, aplicat la construcţia unei interpretări, întotdeauna ascultătoare de comandamentul autorului. Pentru fiecare autor are alt ţesut de sunet. Atmosfera muzicală se impune de la prima măsură. Pentru Concerto italian de J. S. Bach a găsit salturi nervoase în debut, iar 135 desenul geometric al 'temelor a fost cizelat cu sprinteneala cuvenită, în largo, a depănat firul larg al melodiei ân ritmul de pendul al basmului, lăsând cu simplicitate să apară frumuseţea textului, fără comentariu, caracterul meditativ născut în mişcarea uniformă a scrisului, în jocul de scrimă al dublu-croşelor, accentele au constrâns însă veselia la o rigurozitate care a oprit râsul deliciosului concerto, unde Bach este tânăr şi glumeşte cu modulaţiunile muzicale. Două sonate de Beethoven ne-au dus pe alt hotar. Opus 101 este fructul unei solitudini aburite de amintiri nedesluşite. Sonata începe cu efuziune, se opreşte, tăiată ide formule străine, se încheagă, după multe ocoliri, într-o fugă energică, dezvoltată didactic şi făiă farmec, întcrpie'm-iea iui Backhaus a fost magistrală si a eliminat orice efect superficial. Sonata Op. 31, nr. 2, cu recitativele (întunecate, cu construcţia ei armonică şi dramatismul disciplinat ide simetrie, este una din operele cele mai esenţiale ale lui Beethoven. Tot sufletul lui tragic, răscolit de dragoste, face explozie lîn aceste pagini, care nu pot fi auzite fără emoţie. Cu o pedalare care punea o aureolă la fiecare notă, marele pianist a adâncit senzaţia ursitei, întinzînd aripi negre în tristeţea primei părţi. A deschis limpezimi de şes în a doua, şi o lumină blândă învăluia trioletele finalului. Am observat oarecare asprime în acest final. De ce ? Este atît de fluid şi dezarmat, încît Wilhelm Backhaus nu mai avea nevoie de severitate. Cu Paganini — Brahms, ne-a arătat că posedă resortul surprinzător al marilor felini. Aceste variaţiuni sînt periculoase. Cu o somptuoasa moliciune a umezit arpegiile, a zdrobit notele duble, şi mâinile uşoare au bătut darabana staceaturui, cu puterea unui element. Siguranţa diabolică cu care a compus acest „beStiar" muzical a entuziasmat publicul. Concertul s-a terminat cu bucăţi de Chopin : Trei studii, Berceuse şi Scherzo. Pagina ide leagăn plutea ca într-un vis — un fior delicat lega nuanţele studiilor, cel în arpegiu cu rouă în tonul bemol, al doilea în terţe, şirag de mărgăritar scuturat în zăpadă, .al treilea cu surâsul de lacrimi al primei dragoste. în Scherzo, unde octavele lărgesc argumentele unui proces de conştiinţă, a fost mai energic decît convingător — mai dispreţuitor decât liric. însă partea în acorduri religioase a fost aşezată într-o lumină unde nobleţea inspiraţiei apărea neştirbită de nervozitatea modulatiunilor precedente. Cerebralitatea lui Wilhelm Backhaus poate purta şi suporta cele mai grele monumente ale artei muzicale ; iar ovaţiunile publicului au fost o slabă dovadă a unei admiraţii statornicite de respectul pe care-1 deşteaptă apariţia domniei-sale la pian. („Cuvîntul", 13 aprilie 1938) 136 1 MATTHAEUS PASSION Cu Matthaeus Passion intrăm în hieratism, care ne leagă de plastica bizantină şi de Duccio di Buoninsigna, neîntrecutul maestru din Siena. Ariditatea peisajului nu dă răgaz de afirmare unui sentimentalism de lux. Totul este ridicat pe un plan de ordin supranatural. Geometria muzicală devîne o transsubstanţiere... ce întovărăşeşte esenţa durerilor omeneşti. Gesturile vocale, — ca cele de pe zidurile bisericilor — sînt măreţe în simplicitatea lor. Cu oîteva modulaţii, Bach ."•rvie actele Patimii, Ie dă har de iununa, aduce freamătul norodului ; plânsul, jalea şi ursita, realizate cu intensitatea unei emoţii care atinge miezul inimii. Nu putem desluşi taina spirituală a unor mijloace tehnice, în aparenţă uşoară. Linia tematică se desfăşoară fără trudă. Cadenţele se închid natural. Cu toate acestea, nu există expresie dramatică mai intensă decât ân recitative şi în răspunsuri. Cercetaţi bunăoară nr. 17 şi tăcerea care precedă terţele în sol minor. Atmosfera se stabileşte prin respiraţia muzicală, iar sunetul o desăvîrşeşte. Toată opera aceasta — cel mai solemn monument al muzicii — este clădită pe un principiu de alternare a tăoerii cu graiul. Accentele tonice sînt osatura sonorităţilor. Desenul corului 'proiectează intensitatea sensibilităţii. Registrele lor stabilesc planurile dramei... şi masa simfonică subliniază maiestatea povestirii. Clavecinul reprezintă punctuaţia frazelor. (D-l Rădu-lesou întârzia pe arpegierea acordurilor, în dauna stilului.) Pentru evanghelist, Bach a găsit tot timpul un caracter de ondulaţie melodică, care-1 desparte de celelalte personaje şi face din el un reazem. D-l. Aurel Alexandrescu a susţinut acest rol cu deosebită delicateţe în glas şi expresie. Polifonia culorilor este alcătuită *de timbrul instrumentelor. Violoncelul scandează mersul greu spre Golgotha. Flautul şi oboiul cuprind jalea şi o plămădesc în blânda resemnare a lui Cristos. Soprana işi întinde vocea, ca nişte braţe, la cer (Aria 12). însemnările de legato şi staceato dau ordinul de tempo. Coralurile 53, 63, 72 — aceleaşi în trei tonuri diferite, ultimul, cel mai trist — prin repetiţia lui atinge puterea unei inexorabile voinţe de mântuire. Coralul 55, cu inflexiuni de folclor, este cernit şi mai greu ca pământul. Arta 58, unde flautul şi soprana îşi amestecă împreună lacrimile, este un strigăt de adoraţie : „Ausliebe, ausliebe, will mein Heiland stenben"... Cu o simplă dublă croşă punctată şi repetată monoton, Bach ne înfăţişează păcatul monstruos al nedreptăţii (recitativ 60), iar în nr. 71, suspinul ultim al lui Iisus cuprinde văzduhul în intervale de sexte. 137 1 Niciodată n-a atins inspiraţia muzicală măreţia acestei opere... ar merita însă Matthaeus Passion o execuţie mai bună decît cea de marţi, 12 aprilie. Ritmul, în Bach, este o politeţe elementară. Justeţea în glas, un semn de simpatie. Soprana nu atinge întotdeauna această stare sufletească, si era ou totul obiectivă faţă de expresie. Contrai ta, cei doi başi, cântau onorabil, dar cu slabă rezistenţă. Corurile erau evazive, şi ansamblurile nu erau puse la punct. în splendida arie 58, soprana cu flautul se contraziceau făţiş din punct de vedere ai tempoului, iar mişcările de braţ ale d-lui Bickerich, dirijorul din Braşov, dărâmau orice nădeide în atiinri+ate?. ritmului. George Georgescu, Ionel Perlea, Corul „Carmen" ce fac ? Nu sînt ispitiţi de cea mai frumoasă încercare muzicală ? Ar fi o datorie faţă de Bach şi faţă de publicul român, care vine cu atâta evlavie să asculte unda sonoră. („Cuvîntul", 15 aprilie 1938) CONCERTUL SIMFONIC CU OSWALD KABASTA Cu o claritate de inginer organizează directorul Filarmonicii din Miinehen planul unei iriterprtări muzicale. O bunăcreştere profesională, cîntăreală în distribuţia rolurilor, rezistenţa în nuanţele care preamăresc optimismul, virtuozitate desăvârşită în mânuirea materialului muzical, toate aceste calităţi ne-au dat liniştea care oprea cercetările interioare stârnite de modulaţiile Simfoniei a VII-a. Am rămas pe pragul necunoscutului — desfătîndu-ne într-un cunoscut, pe care stilul de bun-gust al domnului Kabasta 1-a prezentat într-o culoare oportună ; el pune accent pe bravură. Atîta dinamism clocoteşte în ea, atâtea ritmuri o saltă, încît ajungi să îmbini cadenţa unui marş cu bucuria populară, şi veselia unui peisaj primăvăratic cu nepăsarea tinereţii în rolul exploziv al dragostei. Oswald Kabasta nu cunoaşte înduioşarea. Plimbă un proiector luminos pe grupurile sonore, le desparte pe zone şi le potriveşte într-o ierarhie de unde planul metafizic este exclus. A populat vijelios partea întîi, şi în sublimul allegretto a păstrat o linie dictatorială, legând în aceeaşi logică fuga robustă de cântecul ânaripat cu negre fîlfiîiri. Imaginea de jale a domnului Kabasta n-are pleoapele dale ân jos. Priveşte cu pupile dilatate şi ascultă de text. Tumultul finalului a fost ordonat 138 ca o paradă, şi orchestraţia admirabilă a fost sculptural pusă în valoare de către dirijor. Debussy cu Iberia ne-a încîntat. în aceste trei schiţe recunoşti mîna sigură a impresionismului ide geniu. Printr-o rafinată ântrebuin-ţare a instrumentelor, ne dă Debussy senzaţia prafului, a lenii orientale cu cadenţe deşălate. Pluteşte miros cald în noaptea semitonurilor, oboiul cîntă nostalgia trupului, harpa evantează o cromatică legată de viori, .inţăreşte flautul un ritm de şatră, estompat de coarde. Debussy n-a fost niciodată în Spania. Dar intuiţia lui o ghiceşte şi o proiectează în treia schiţă, în contrast cu indolenţa celei intitulate Les parfums de ia nuit, a trezit în orchestră agitaţia unei zile de sărbătoare, şi viorile bine îndemnate na!ltafea Iu;, care nit I.Midîa nu-şi părăseşte subiectivitatea, împiedică publicul să scape de vraja melancoliei lui. Dar dacă consimţi să apuci mîna care ţi-o întinde sub formă de mătăsoasă melodie, prin ce misterioase peisaje sufleteşti te poartă, cu păduri învăluite în ceaţă şi iazuri stinse-n umezeală, perspective de visări al căror echivalent numai celebrul ilustrator Gustave Dore ni-1 evocă. Duminică, 17 noiembrie, cu C. Silvestri la pupitrul de dirijor, am ascultat un festival Brahms alcătuit din Uvertura tragică, Concertul pentru vioară in re major şi Simfonia în do minor. Uvertura tragică a fost scrisă în 1880 şi s-a născut dintr-o conversaţie despre Franţa între Brahms şi un prieten al lui. Toată esenţa inspiraţiei lui se găseşte în aceste pagini. Ar fi putut uşor să devină sonată pentru pian şi vioară. Aşa cum este scrisă, eu o remarcabilă împărţeală la instrumente, cu melodii care alunecă de la vioară la violoncel, este foarte interesantă. Silvestri, imediat concentrat, a modelat cu perfecţie melancolia, cu violenţe de răzvrătiri, a acestei bucăţi. Concertul pentru vioară în re major este una din marile primejdii violonistice. Toma Magyar, tînărul artist, a scăpat teafăr din dificultăţile care s-adună din ce în ce mai mult în cele trei părţi. Dar nu ne-a satisfăcut în întregime. Atacă aspru îritii, şi nu obţine rotunzime de sunet decît în mezzo. Frazează cu gust şi sentiment în prima parte, cu foarte frumoase sfârşituri de teme, însă libertatea în avînt îi lipseşte încă. Această parte este o sfioasă mărturisire de dragoste, fără luciri de nădejde. Cîntecul unui suflet încărcat cu pasiune. Melodia se îndoaie, se strecoară, se mistuie în accentele orchestrei, minunat frînată de Silvestri, care o reia la viorile secunde şi apoi mai tare la viorile prime, în cadenţă s-a simţit că violonistul nu este liberat de grija tehnicii. însă are un talent serios, cu dar de expresie care-i pregăteşte succese sigure pentru viitor. Adagio a fost luat prea repede, şi atmosfera de linişte sentimentală nu izbutea să se impună. Arcuşul solistului mi s-a părut sacadat, şi legato — atît de necesar — tremurtînd ca nişte valuri mici. Cu ce amploare senzuală interpreta acest concerto Alma Moodie, celebra violonistă australiană! Finalul a fost cîntat cu prea multă prudenţă. Tema, bine ritmată în desenul ei sonor, cere lumină în dezvoltare. Brahms este rareori mândru, bucuros şi sigur de el. Trebuie marcată această atitudine. Toma Magyar nu este pregătit pentru a interpreta o lucrare de calitate concerto-ului în re. Totuşi, ne-a dovedit că este un artist, şi-i vom urmări dezvoltarea cu mult interes. în Simfonia în do minor, C. Silvestri a fost un mare dirijor. Cu gesturi sobre, autoritar şi elegant, cu nuanţări pe care niciodată Filarmonica noastră nu le-a cunoscut, transparent şi puternic, intră numai-decît în caracterul compoziţiei. Aici se simte opera de maturitate. Impetuos, deznădăjduit, cu o splendidă distribuţie orchestrală, parteaîn-tîia exprimă totalitatea tragică a unui destin nu cu autoritatea de zeu a lui Beethoven, dar cu încăpăţînarea omului care-şi povesteşte necazul. Partea a doua este una din cele mai frumoase realizări simfonice, un cîntec suav, înflorit din idurere, într-un ton major plin de lacrimi. Al. Theodorescu a cîntat eu nobleţe şi emoţie cantilena, iar Silvestri d hoc făcută de autor. Adăugată unei lucrări de valoare de altcineva, îi strică atmos-sfera. Domnul Ungar a sfîrşit bine şi cu brio deliciosul concert. Cred că autorii clasici convin mai bine talentului d-sale dedît romanticii ca Chopin şi Schumann. („Rampa", 4 decembrie 1946) CVARTETE DE MUZICĂ RUSĂ LA „ARLUS". RECITAL SILVESTRI LA ATENEU De la 1856 pînă azi muzica rusească n-a încetat să deschidă drumuri noi în cadrul misterios al Muzicii. Păstrând accentele unei ortodoxii bisericeştii şi influenţată uneori de marii italieni ân operă, a predominat la compozitorii ruşi ideea populară — acea genială intuiţie a unui popor dotat cu geniu în arta muzicii. Apoi, o naturală aplecare orientală pentru culoare, un avânt sincer, un simţ ancestral al ritmului au îmbogăţit însuşirile muzicanţilor excepţionali care au 'înlăturat he- 155 gemonia muzicală germană, ca să arunce asupra lumii întregi uimitorul dinamism al muzicii ruse. Impulsul a fost dat de „Cei cinci", pe la 1867 : Balakirev, Cezar Kui, Borodin, Musorgski, Rimski-Korsakov. îin afară de Musorgski, ceilalţi patru erau funcţionari intelectuali: Borodin — profesor de chimie, Balakirev — profesor de ştiinţe naturale, generalul Kui — profesor de artă militară, Rimski-Korsakov — marinar. Au învăţat muzica în timpul lor liber. Tehnica germanică a contrapunctului le-a servit pentru a încadra inspiraţia bogată, care-şi cerea expresia. Am ascultat, marţi, 3 decembrie, în şedinţa de muzică a „Arlus"-ului, două cvartete de coarde, unul de Glazunov, altul de Borodin, executate de cvartetul Baron. Sonoritatea numelui lui Glazunov evocă apa verde a unui iaz, sălcii, plopi, frunziş, uşor legănat de vîntul câmpului. Aşa e şi muzica lui, cu orizonturi adinei şi blînde, cu melodii mătăsoase şi evocări populare. Cvartetul pe care l-am ascultat marţi este foarte bine scris, fără goluri, cu împliniri orchestrale în -trecerea motivelor de la un instrument la altul. Ce frumos a dictat Lupu la violoncel acel ritm din partea a doua, legănat în buiestru, cu ce tact e scrisă partea a treia, în cadenţare de mazurcă ! Ca să ne dea sentimentul unei povestiri ţărăneşti ingenioase, autorul a găsit opoziţii de cvinte. Sfârşitul exprimă veselia populară, discretă şi sentimentală. Tema trece uşor, liber de la un instrument la altul, modulaţii pun pete de lumină pe cîntecul galeş al viorii prime. Aş fi dorit mai multă culoare, mai multă îndrăzneală în interpretarea lui Baron. Ansamblul a fost, totuşi, excelent. Cvartetul de Borodin poartă -peceta autorului, care e întotdeauna acompaniat de o notă absentă şi credincioasă ca un cîine. Această notă este un suspin al sufletului minunatului colorist. Despre el spunea un critic: „Borodin n-are nevoie să caute muzica rusă. Transpiră din el". Cvartetul are o eleganţă franceză, cu toate că este tipic rus. Modulaţii îndrăzneţe îşi originale, intervale ciudate care dau senzaţia fragilităţii, sunete depănate galeş, belşug de ritmuri constituie un preţios mozaic. In partea a -treia, Lupu a cîntat din violoncel cu glas omenesc, iar melodia reluată de vioară s-a înălţat aşa cum se urcă un glas în noapte făoînd tăcere jur împrejur. în oglindirile melodice ar fi ifost mevoie de mai multă umezeală în sunet, un accent mai fizic, mai pătrunzător la toţi instrumentiştii. Tehnica ansamblului s-a dovedit foarte bună în finalul primejdios căţărat pe toate coardele, după ce prezintă tema în unison de câte doi. Frăgezimea şi înflăcărarea lui Borodin nu va înceta de a hrăni entuziasmul amatorilor de muzică. 156 Tot la acest concert am aflat ou plăcere că „Arlus"-ul -ţine la dispoziţia artiştilor o bibliotecă de muzică rusă. O vom cerceta cu bucurie. în aceeaşi seară am ascultat la Ateneu pe C. Silvestri, pianist, cîntînd din operele sale. Păstrez în amintire senzaţia cenuşii din fundul unei vetre unde luceşte, pe ici, pe -colo, jarul care se stinge ca o viaţă de om. Silvestri este un paradox muzical. Cu o cerebralitate muzicală *Hif!oritoare. r>t?'t este de completă, este covârşitor de sentimental. Lupta disperată între aceste două elemente grăieşte în inspiraţia d-sale. Este. însă. atît de personal, a inventat un vocabular aşa de original, încît e greu să-1 urmăreşti, şi dibuieşti fermecat, -adormit de -straniile intervale sonore şi de neaşteptatele tăceri, fără să găseşti plăcere muzicală în bucăţile auzite. Dar este, evident, plastic. Bunăoară, în Sonata qua.ri una fantasia, scrisă (în 1940, vezi cum se zbat pe un năvod sonor aripi de lilieci, ai senzaţia unei nopţi cu întunecimi sufleteşti în trioletele neliniştite, sprijinite de basuri grave. Partea a doua mi s-a părut o nouă expresie a tristeţii lui Tristan, dar cu revolte mai viabile, cu ploaie de octave, în care te agăţi de un acord de unsprezecimi ca de o scândură într-o învălmăşeală marină. Furtuna se întinde pe tot planul, acoperindu-1 cu spume sonore, iar Silvestri salută -serios şi candid, nedîndu-şi seama c-a fost un „iluzionist" şi că am vrea să-i ghicim' secretul vrajei. Nu-1 aflăm nici în Cîntece de pustiu Opus 27, arpegieni de somnambul şi cromatice pornite în surghiun. Bate la sfîrşit mîna morţii la ferastră sau un clopot de jale, sau cade greoi pământul pe un sicriu de copil, sau are febră omenirea întreagă ? Nu ştiu... Ştiu însă că aspirăm la un acord perfect, ca la un izvor lîn deşert. E drept că a fost vorba de Cîntece de pustiu... Suita III, operă de adolescenţă, e mai uşor de urmărit, mai puţin egocentrică. Mi-a plăcut lân special Dansul sacru, în care Silvestri a găsit perfide insinuări ân intervalele acordurilor. Bacanala de la sfîrşit, un fel de perpetuum mobile, te duce până la un absurd delir. Mâna dreaptă a lui Silvestri se -lua la întrecere cu şoarecii, în vivacitate, iar galopul la mîna stingă repezea toată logica în prăpastia demenţei. Talentul lui Silvestri se afirmă şi ţîrn virtuozitatea pianistică. Are graţii de mare felin în felul de a ataca notele, o ştiinţă surprinzătoare a pedalei, inteligenţă şi expresie. Nimeni nu-i poate -cânta ca dînsu-I bizarele compoziţii. Aştept cu încredere o lucrare în oare ideea se rezolvă în graiul -muzical, în care soarele alungă stafiile, şi Armonia, cu A mare, vântură cenuşa actualelor pagini muzicale. („Rampa", 7 decembrie 1946) 157 CONCERT SIMFONIC. DIRIJOR : ED. LINDENBERG. SOLIST : VALENTIN GHEORGHIU (pian) Pe Ed. Lindenberg îl apreciasem ascultându-l la Radio dar mu-1 văzusem niciodată. M-am bucurat de părul d-sale negru — chezăşie a multor perspective artistice. Eduart Lindenberg este, indiscutabil, un şef de orchestră. Cu braţele întinse taie diagonale în aer fără indulgenţă, fără a pierde nici o clipă din autoritatea ritmală. Astâmpără agitaţia orchestrei, îi potriveşte ascensiunea nuanţelor cu judecată, îi lîrnpbWc+e 'expresia, luminând, cu ajuimul insirumentcior de plan secund, argumentele convingătoare ale ideilor. Frazează pînă la sfârşitul frazei, are un legato bine stăpânit şi, cu toate că este un intransigent, se înduioşează cu mult lirism. Dovadă este felul cum a reluat tema dură din Uvertura „Coriolan" de Beethoven la sfîrşitul ei. Lindenberg datoreşte ştiinţa lui muzicală şcolii germane. A fost un sîrguitor, un atent, un fervent al înţelepciunii muzicale germanice. Dar a avut şi vocaţia meseriei. Simfonia a V-a, atît de primejdioasă pentru că nu suferă decît o interpretare nobilă, i-a fost o încercare ân care a triumfat. A început allegro con brio fără zvâcniri în explozia din primele taote, despre care Beethoven spunea : „Aşa bate soarta la uşă". Cu liniştea impresionantă a argumentelor expresive, a desfăşurat masa oceanică a simfoniei. A impus-o cu autoritate în ritm, eerînd şi obţinând de (la orchestră maximum de substanţă în sunet, a prezentat-o monumental, cum se cuvine unei lirici supraomeneşti. în adagio, a aşezat planurile sonore procesional, pe un orizont care aducea aminte de vederea largului, în cadrul coloanei Parthenonului. A valorificat apelul trompetelor în major, cu puterea unei bunătăţi lucide. Nici în partea a trei n-a eoborît de pe Olimpul unde se hotărăşte colosala desăvârşire a simfoniei. Leagă printr-o concepţie originală cele patru părţi ale simfoniei, sulblimînd urzeala părţii a treia. în final a luminat splendida apariţie a (tonului major prin fortissimi fără îmbîcseală, cu un admirabil simţ al volumelor. în momentele culminante, silueta zveltă a tânărului dirijor se îndepărta şi se apropia de pupitru ântr-o cadenţă de flux şi reflux, care parcă ajuta supleţii melodice să se insinueze în sufletele noastre. Eduard Lindenberg a purtat măreaţa simfonie pînă la o vastă iluminare şi a fost dus de ea Ia victorie. Orchestra părea multiplicată dinspre contrabaşi, suflători şi viori secunde. Numai flautele n-au biciuit îndeajuns frazele ultime din final, sclipitoare ca nişte raze de soare. 158 Cu tot atît discernământ artistic a acompaniat Lindenberg pe un tînăr pianist, Valentin Gheorghiu — temperament de mare clasă — în Concerto-wl în do major de Beethoven, lucrare de tinereţe. Elevul minunatei profesoare, domnişoara Erbiceanu, este azi un artist complet. Mânuieşte o tehnică perfectă, care nu-işi depăşeşte drepturile. Sentimentul lui muzical este pur, inteligent, cu vibraţie în modulaţii. Ce greu este să stabileşti acest concerto influenţat de Mozart pe planul beethovenian ! Valentin Gheorghiu a izbucnit acesta, punând o culoare de melancolie beethoveniană ân părţile minore. Sunetul iui este rotund şi variat. Cadenţa prunei părţi era, prin excepţie, în caracterul lucrării, bine integrată în tot. Este oare compusă de tânărul artist ? în adagio a fost mai puţin expresiv. Evident, şi autorul este mai puţin inspirat. Dar, din cînd în cînd, inflexiuni emoţionante ne aduc aminte de semnătura titanului. în ele a fost de admirat freamătul sufletesc al tânărului solist. Tema finalului mi s-a părut greoaie, dură, prea plină de sunet, aş zice prea adâncă. Toată partea aceasta este un joc de ape, o veselă tachinerie, cu bobirmaci daţi ursitei, care, şi aici, (în ritmurile uşurele, îşi mai arată ghearele. Valentin Gheorghiu este pe drumul celor mai strălucite succese. Excepţionalul său talent îi asigură o carieră plină de bucurii. Am dori cu toţii să-1 auzim într-un recital Sehumann-Chopm, spre care şi figura lui lungă, subţire şi palidă pare a-1 înclina. („Rampa11, 12 decembrie 1946) RECITAL DE PIAN AURELIA CIONCA Aurelia Cionca a atins o strălucită maturitate în arta clavirului. Din felul cum se aşează la pian şi-1 priveşte, ştii că posedă o cunoştinţă perfectă a instrumentului — acest instrument mai viu, mai nervos, mai capricios decât un cal arab. îl ţine în frâu, îl biciuieşte ou o velocitate uimitoare, îl duce unde vrea şi cum vrea. Recitalul dat de Aurelia Cionca marţi, 10 decembrie, la Ateneul Român, a avut un program deosebit. A cîntat, după un Bach de orgă, Sonata Opus 53 de Beethoven, poreclită Aurora, două bucăţi de Brahms şi un număr de compoziţii de Chopin, compus din cele patru Improm- 159 ptus şi Marea Poloneză în la bemol major. Cele patru Impromptus cruţate în şir, aproape fără pauze, păreau a fi aceeaşi bucată de dantelă transparentă, din acel „Point de Paris" fluturată de miîini parfumate cu iris, parfumul Ia modă în 1838, atît de rapidă era atingerea clapelor de către Aurelia Cionca, supranatural de rapid, pentru că auzul nu mai putea să înregistreze, în toată importanţa lor, succesiunea notelor, foarte clar pronunţată de pianistă. în sonata de Beethoven, Aurelia Cionca are o interpretare foarte personală. Cele trei părţi care o alcătuiesc descriu o dimineaţă la ţară, cu trezirea naturii a r»p«arîW. a OTr,u!"i. într-uri ,î? de x..;tre ni răcoarea zorilor în modulaţii. în general, sonata este cîntată cu contraste în sonorităţi, cu precizări corosive şi o bunăvoinţă vegetală care lărgeşte orizontul pînă a-i indica legământul rotund cu cerul. Aurelia Cionca a priceput-o altfel, într-un stil impresionist, difuză ca un peisaj de Turner, izbucnită într-o lumină care-i mistuie conturul. I-a impus un tempo extrem de vioi, cu multă pedalare, în care numai trilurile pluteau la suprafaţa undelor sonore. Trilurile doamnei Cionca sînt strungărite cu perfecţie acrobatică, cum este de altminteri toată virtuozitatea acestei artiste. în ifuga de Bach mi s-a părut nemulţumită de pian. N-a găsit în el nuanţa de reculegere care dă caracterul meditativ minunatei teme lungi atît de splendidprelucrată în contrapunct. în Brahms, însă. Aurelia Cionca a_ fost învăluitoare, a povestit legenda sonoră cu multă capacitate de vis şi o siguranţă de mare maestru. Poloneza în la bemol este una din bucăţile cele mai grele pentru pian, din cauza octavelor de la mîna stîngă şi a puterii epice, care nu slăbeşte^nici o clipă. Trebuie cântărite forţele bine împlinite, acordurile care străjuiesc elanul şi, echilibrat, marşul ce duce la o apoteoză majoră. Aurelia Cionca a pornit octavele în cel mai rapid tempo pe care l-am auzit vreodată, fără greş, fără nici un moment de şovăire. A biruit toate dificultăţile acumulate în această măreaţă bucată. Ne-a scutit de nelinişte. Mi se pare, totuşi, că poloneza poartă în modulaţiile ei îndrăzneţe fiorul fricii, halucinanta atracţie a primejdiei, iar perfecţia tehnicăja pianistei a îndepărtat o emoţie cu care siîntem obişnuiţi să întovărăşim desfăşurarea acestui poem epic, scris de Chopin într-o zi de exaltare patriotică. Aurelia Cionca a avut un mare şi binemeritat succes la concertul d-sale, şi a^dat în bis două studii de Chopin şi Fusul de Marţian Negrea, o delicioasă evocare rustică, catifelat şi duios redată de marea pianistă. („Rampa", 15 decembrie 1946) 160 CONCERT SIMFONIC DIRIJAT DE ED. LINDENBERG. SOLISTĂ : LIANA PASQUALI-LORENCZI în amintire, concertul simfonic de duminică rămîne subţire ca un şipot, care nu va deveni torent în nici o clipă ; cînd domnul Lindenberg a condus uvertura la Maeştrii cîntăreţi, n-am simţit bogăţia masei sonore care ne învăluie, ne izolează de prezent, ne botează întru bucurie. Programul era nesubstanţial, iar execuţia lui — imperfectă. în muzica modernă c marc nevoie de culoare, dc nuanţe, de fluidilaio, compensând lipsa unei melodii autentice. Domnul Lindenberg pare a fi mai degrabă un clasic deoî't un impresionist. Muzicalitatea domniei-sale îşi află expresia în construcţie mai mult decît în desen. în celebra bucată de Paul Dukas, L'apprenti sorcier, a fost prea serios, ferindu-se de accentele drăceşti, ducînd crescendo cu politeţe, atenuînd strigătele suflătorilor care slăbeau tonul la sfârşitul frazelor. Explica, în loc să evoce, şi la nici un moment n-am simţit inundaţia, nici veselia Necuratului. Unele pagini, minunat interpretate, rămin strins legate de cel ce mi le-a revelat. Fericiţii care au ascultat Ucenicul vrăjitor dirijat de Toscanini nu mai recunosc acest scherzo cînd este tălmăcit de altcineva, iar la noi George Georgescu 1-a pecetluit cu verva lui optimistă, cu temperamentul dinamic şi coloritul vioi ce se cuvine acestor pagini. Solista concertului de duminică a fost foarte tinăra harpistă Liana Pasquali-Lorenczi, care a pieptănat cu talent o harpă frumoasă în arpegieri debussyste. Titlul bucăţii ne anunţă dans profan şi dans sacru. Mare diferenţă între cele două nu este. într-una, arpegiile sînt mai insinuante, în cealaltă, tema este de o gravitate medievală. Tot cu orchestră de coarde ne-a dat Lindenberg o sărăcăcioasă tarantellă de Castaldi, care nu a vrut să treacă de limita unei plictisitoare banalităţi. Cele patru tablouri simfonice de Respighi, dedicate fîntînilor din Roma, au fost dirijate cu ştiinţă polifonică de Eduard Lindenberg, însă am găsit în această lucrare prea puţină evocare acvatică. Poate că autorul s-a gândit mai mult la partea monumentală. Cea mai reuşită mi s-a părut Fîntîna Tritonului, anunţată cu mândrie de o fanfară de corni, care se stabileşte ca punctul central al unui joc zburdalnic de cascade. Efectele ultimei fîntîni — cea de la Vil la Medici, sînt atrăgătoare, cu ciripit decalcat şi clopote stinse în depărtare. .Aceste graţioase desene sonore sînt cu mult inferioare lucrării intitulate Pinii din Roma, care are perspective de peisaj şi căldură în-sonorităţi. 11 — Arpegii în ton major — c. 934 151 ^ în celebra uvertură de Wagner, Lindenberg a fost corect, manifestând calităţile d-sâle de muzicant serios, dar n-a avut amploarea magistrală indicată în splendida tehnică contrapunctică, precum şi în desfăşurarea maiestuoasă a temei. {..Rampa1, 19 decembrie 1946) CONCERT DE MUZICĂ ARMEANĂ — ARAX SAVAGIAN De ^melodie, un compozitor autentic nu e răspunzător. Tîşneşte din stratificări ancestrale, urzită de emoţiile evenimentelor. îşi face drum la soare, aşa cum sparge izvorul stînca muntelui şâ sare, spumegând, pe pajiştile primăverii. Mi -am făcut această reflecţie ascultând la Sala Dalles pe Arax Savagian, într-un program compus exclusiv din autori armeni... Melodiile cântate de Arax Savagian sânt în formă populară, admirabil armonizate de diferiţii autori moderni, dar tradiţionali, âintrebuinţând pianul ca o ghitară, sau o vioară ca o cobză, ca o orchestră orientală. Modulaţiile pun accent pe nota nostalgiei, cadenţele deschid nădejdea ca pe o floare sau cern întunericul asupra unui ultim suspin. Toate cântecele sînt în ton minor, chiar acele unde e vorba de primăvară, ca cel semnat de Gerahian, interpretat de Arax Savagian cu emoţionantă măiestrie, o primăvară tristă, dar robustă şi luminată de cvarte potrivite cu talent în curgerea melodiei. Din toţi autorii, doi numai s-au săvârşit, Komitas, elevul Im Debussy, al cărui Cîntec de pribeag 1-a cîntat într-un mod răscolitor ţînăra artistă, şi Saiac Nova, care a murit mai de mult, unul din cei mai originali compozitori armeni. Cele două bucăţi, De-mi eşti dragă şi Ce să mă fac, au toată fineţea, coloritul delicat şi precis, rafinamentul artei persane, ide unde pornesc legămintele stilului decorativ. Glasul doamnei Savagian se potriveşte de minune acestor cântece, mlădioase ca planta urcătoare, încărcate de înfloriri de grupetti, pline de cârlionţi sonori, de ritmuri frânte. Ceea ce farmecă în acest glas este calitatea notelor acute cîntate la piano. în registrul acela, glasul lui Arax Savagian capătă rotunzimi de mărgăritar. Faptul că dânsa este armeanca o ajută să interpreteze la perfecţie pagini care par simple la prima audiţie, şi sînt tot atît de subtile, de primejdioase cum sînt mazurcile lui Chopin pentru un pianist. Arta acestor melodii este o sinteză psihologică şi descriptivă. într-o clipă trebuie să fi comunicat tot, dar fără să apeşi prea mult asupra nuanţelor, întrebuinţînd schimbările de mişcări cu precauţie de alchimist. Orice intenţie se înscrie cu amplificare în această artă minuţioasă. Arax Savagian. din prima melodie, s-a impus ca o mare interpretă. A fost duioasă cu aristocraţie, cu o nobleţe care se exprima şi în încheietura delicată a mâinii cu fluturări de libelulă. A fost îndurerată în Doina de Haro Stepanian, aproape românească în zvonul peisajului cu pianissimi calde în dezmierdările de semitonuri ale unei armonizări Julicioase. A cîntat eu o uimitoare perfecţie un lied de Mehrabian, intitulat Sub mărul înflorit, un cîntec de sfidare, în care glasul ei a legat o repriză în ecoul îndepărtat, astfel încît şi-a asigurat un loc de frunte printre cele mai de seamă cântăreţe în acest domeniu. Ovaţionată după această interpretare, a trebuit s-o biseze. Buchholz, care acompaniază ca un virtuoz al clavirului, adică sprijină orchestral glasul, a executat singur trei bucăţi de Komitas, Parhu-tarian şi Spentiarov, cu multă nuanţare şi farmec. Mi s-au părut însă puţin substanţiale pentru un instrument atît de măreţ, şi cred că s-ar fi cuvenit sorise pentru ghitară. Buchholz are un sunet foarte vibrant şi multă concentraţie în expresie. A mai interpretat în partea a doua o bucată de Haciaturian, o toccată, care evocă galopul nervos al unui cal arab prin văi stîncoase, cu admirabile mijloace ritmice, redate impecabil de Buchholz, care a a ştiut să însemne galopul strîns şi despicarea scurtă a văzduhului de calul arab. Dintr-odată mi-am adus aminte de frumoasele descripţii ale lui Lamartime despre cai în călătoria lui în Palestina. Arax Savagian a mai cîntat o melodie de Spentiarov în stil georgian şi cele două de Saiat Nova : prima, De-mi eşti dragă, şi a doua, Ce mă fac, înrudită oarecum cu Ca la Breaza noastră într-un ritm trohaic, redat cu surprinzătoare fineţe de cântăreaţă. La sfîrşit a rupt cîntecul ca un fir de mătase, şi povestea muzicală a rămas în inimile noastre ca un miez de nostalgie. Serata s-a terminat cu cîntecul de Hoinar al lui Sarkissian, interpretat cu mândrie în glas şi plinătate în mijloacele tehnice. în timbrul glasului şi flexibilitatea sa, Arax Savagian poartă virtualităţi mozartiene. De ce nu i se încredinţează la Operă rolul Suzanei din Nunta lui Figaro ? Sînt convinsă că ar avea pentru această capodoperă tandreţea, tactul şi delicateţea de fildeş cu care ne-a încântat în seara de 4 decembrie. Şi am aplaudat-o cu acelaşi entuziasm cu care i-am mulţumit pentru emoţia artistică dăruită în fiecare bucată. 162 163 Adaug cu 'melancolie că acest concert n-a stîrnit destul interes, în afară de comunitatea armeană, şi că ar fi fost un gest de curtoazie din partea camarazilor de la Operă să asiste la un concert atît de original, precum şi instructiv pentru publicul român să afle o muzică înrudită de aproape cu cea românească. Oare nu s-ar gîndi Arax Savagian să repete programul ? Răbdarea şi sîrguinţa sînt calităţile unei artiste care are o menire în trecerea ei pe pămînt. (.. Rampa" FILARMONICA. DIRIJOR : JIANU. SOLIST : HENRI BRENDIER Minunatul nostru flautist Vasile Jianu a fost fericit inspirat dirijând concertul simfonic de duminică, 9 februarie. Un artist poartă o sensibilitate care uşor poate fi rănită sau exaltată. Apoi sînt zile cînd expresia este obosită, întîrzie a se despleti de rădăcinile intuiţiei artistice. Arta nu poate fi şi nu trebuie forţată. Se răzbună cu o duritate distrugătoare. De data aceasta, Jianu a interpretat Simfonia neterminală de Schubert cu o admirabilă expresie în prima parte, lirică şi dramatică pe alocurea. 1-a dat mişcarea, nu prea lentă, care de obicei o moleşeşte într-o inutilă sentimentalitate. Linia melodică e destul de tandră ca să n-aibă nevoie de o exagerată înduioşare. Jianu a ştiut să fie intens, fără efecte facile, a închegat mersul simfoniei într-o disciplina beethoveniană, pun"nd-o astfel în lumina ei adevărată, a legat frumos întâlnirile tematice, ou .supleţe în tema majoră, cu duioasă nelinişte în cea minoră, impunînd orchestrei exact nuanţele delicate necesare acestei destăinuiri sufleteşti. A urmat Concertul în re major pentru vioară de Mozart, cîntat de Henri Brendier. în concertele geniale ale lui Mozart ai impresia unor fire de lumină în văzduh, care leagă pămîntul de cer. Brendier a priceput aceasta. Din primele măsuri s-a adeverit muzicant şi virtuoz. Sonoritatea mătăsoasă, lirismul blind şi fericit s-au întins în toată partea întîi, dăruindu-i culoarea cerească ce i se cuvenea. Domnul Brendier, pe care-1 ascultăm pentru prima oară, este un artist care trebuie urmărit. Ne va da încă multe satisfacţii artistice. în program figura Simfonia de cameră de Andricu — lucrare de tinereţe, rămasă tînără prin vervă, dar admirabil orchestrată. Este o suită dansantă în patru părţi. O temă săltăreaţă, în prima parte, se perindă printre instrumente, cu graţie felină, unindu-le într-o armonioasă polifonie bine colorată. Partea a doua creează în dizlocarea lemei prime, în minor, atmosferă ţărănească fumurie, brăzdată de cadenţe de dans. Această mică simfonie are un iz autohton, substanţă muzicală şi o disciplină polifonică care trebuie să-î asigure mare succes în orice oraş muzical din lume. Cred că autorul, ascuns într-un colţ al Ateneului, şi care n-a vrut să răspundă aplauzelor călduroase care-1 solicitau, a fost deplin mulţumit de inteligenta fineţe şi ritmul cu care a dirijat Vasile Jianu această frumoasă compoziţie. Concertul s-a sfîrşit cu un preludiu de Liszt, poem simfonic inspirat de o lectură din Meditaţiile de Lamartine. Ca întotdeauna, Liszt improvizează pentru operă. Toate argumentele teatrale se înşiră unul după altul. Introducere trâmbiţată, ploaie de cromatice la coarde, trompete zvîcnind aprig, romanizarea unei seninătăţi care devine pastorală la flaut. Vasile Jianu a dirijat şi această ultimă bucată cu tact, cu avînt, cu desluşite fortissime, dovedind că ştie să construiască în planul sonor. (.„Rampa", 16 februarie 1947) FILARMONICA. DIRIJOR: ANTONIN CIOLAN. SOLIST : MIRKO DORNER Mişcări vioaie, autoritate în gesturi, entuziasm tineresc în comandă, eleganţă în înfăţişare, astfel apare domnul Ciolan la pupitrul Filarmonicii. De ce acest exoelent şef de orchestră apare atît de tîrziu în fruntea orchestrei, de ce acest muzicant serios, care-şi cunoaşte meseria, care iubeşte muzica, dirijează un concert — unul singur — nu este angajat să fie unul din statornicii şefi ai Filarmonicii, nu ştim. La ce bun să ne întrebăm ce egoism, indiferenţă şi lipsă de colegialitate au aruncat uitării o personalitate artistică ? Comitetele Filarmonicii sînt vinovate în trecut. Să încerce să facă dreptate în prezent, oferind domnului Ciolan posibilitatea de a-şi exercita nobila profesiune şi frumosul său talent. 164 165 I-am priceput imediat calitatea, de cum a pormit uvertura din Tannhăuser, în tempoul lent cuvenit unei meditative procesiuni, cu un admirabil crescendo şi o foarte personală repriză cu pianissimi la viori. Ciolan o interpretează sentimental, aş zice pocăit, adăugind maiestate la sfîrşit. iPrin el, această uvertură nu mai este un prolog, ci sinteza dramei întregi. în Simfonia a Vll-a. de Beethoven, am apreciat, după prima parte foarte bine construită, scherzoul, unde redă la perfecţie ritmul şi creează «păţii clare între instrumente, în trio, a fo-sl plin de soare, cu toate că toba era prea ameninţătoare. în larp;het-t-n mi r>?.rv.t prea robust. ^rc.> imţm tiniVii, cu 1 prea naturală lipsă de tensiune, de adâncime. E drept că aşa îl impuneau Weingartner şi diabolicul Toscanini, dar să ne aducem aminte că unele expresii de mîhnire tandră ale lui Beethoven seamănă cu melancolia statuarei greceşti şi că li se cuvine mai multă interiorizare. Finalul, cîntat extrem de repede, a avut accente convingătoare. Antonim Ciolan a lărgit perspectiva unei omeniri ospătîndu-se din bucuria de a trăi, marcând ţesăturile intermediare dintre instrumente cu spirituale duble crose apărând şi dispărând. Aş dori să aud simfonii de Haydn şi de Mozart dirijate de acest om de mare cultură muzicală. în cele câteva dansuri extrase din Taina, baletul lui Mihail An-dricu, a fost foarte stăpân pe nuanţe şi pe ritmul atît de anevoios din primul dans, unde suflătorii indicau o rustică vervă. Foarte delicate mi s-au părut păsărelele prim pomi noaptea, din dansul oriental. Domnul Ciolan a animat cu măsură dansul ardelenesc cu salturi la contrabas, şi a învăluit cu nor de legendă pe cea din urmă din aceste schiţe sonore. Solistul era un tânăr violoncelist sârb, Mirko Dorner, care s-a produs iintr-un concert de Dvorak. Sunetul este gras şi sentimental, tehnica bună, dar această închisoare care ieste violoncelul'n-a dat drumul avântului. Lui Mirko Dorner îi lipsesc nervi de pisică şi îndrăzneala de fiară. Are gust, lirismul feminin, dar, cu toate că e sîrb, n-am descoperit (în el sentimentul epic indispensabil unui solist de mare clasă. Mirko Dorner poate luora liniştit. Nu s-a înşelat alegând să devină violoncelist. Domnul Antonin Ciolan a acompaniat cu sprijin discret şi muzical pe tîmărul sîrb cu înfăţişare de dalmat. Mirko Dorner ar trebui să se producă în Comerto-ul de Haydn, care i s-ar potrivi mai bine decât acest poem, cu prea lungii capitole, unde Dvorak prevede cerinţele languroase ale filmelor mute. („Rampa", 25 februarie 1947) 166 FILARMONICA. DIRIJOR : GEORGE GEORGESCU Unele opere de artă cuprind în forma lor legi de morală asupra cărora niciodată nu ne concentrăm fără a progresa 'sufleteşte. Astfel sînt zeiţele lui Phidias, care tânjesc astăzi, în ceaţa corosivă din Londra, după văzduhurile legănate în parfumul atic, astfel sînt simfoniile lui Beethoven, înrudite, prin suveranitatea armonîei, cu străluci lele marmure ale sculptorului grec. George Georgescu a avut buna inspiraţie să anunţe cele nouă „;:::ionii în cursul ce*>>r linii imanii. pC care îc dă cu orchestra Fi larmonicii. Această bucurie muzicală constituie o serie de prelegeri filozofice, pe care publicul bucureştean le va urmări cu atât mai mare concentrare cu cit programele sînt dăruite exclusiv operelor lui Beethoven. Românul are instinct muzical, dar are nevoie încă, pentru a-şi desăvârşi educaţia, de a asculta concerte alcătuite în mod pedagogic, adică cu toate elementele cuprinzînd capitole didactice, după urma cărora rămâi cu instrucţie serioasă şi gust luminat. Ce păcat că nici un ministru al Artei nu s-a gândit să organizeze şedinţe de cvartete, pe care un grup particular mu le poate ţine fără subvenţii, fiind constrânşi să repete foarte des. în această fonmă a literaturii muzicale există adevărate capodopere clasice, toate purtând acel element ide valoare morală care şlefuieşte sufletul şi-1 avântă spre sfera bunănăţii. Primul program al maestrului George Georgescu era compus din Uvertura „Leonora", Simfonia I şi Simfonia a III-a. în anii de tăcere obligată, talentul d-lui Georgescu s-a adîncit, a cercetat planurile cerebrale ale muzicii, a căutat şi a găsit nuanţe pe care nu i le cunoşteam înainte. Paleta lui sonoră s-a îmbogăţit mult. Dar temperamentul său nu se poate schimba. Georgescu este un liric, iar nu un dramatic. De aceea, în unele modulaţii beethoveniene nu dezvăluie orizontul tragic pe care-1 ordonă compozitorul. în toată prima parte a uverturii se simţea această lipsă. Dar în final, în agitaţia coardelor, care presimt eliberarea, Georgescu a subliniat cu strălucire acest crescendo. A impus fluiditate şi pulsaţie de viaţă, fără exagerarea care ar fi păstrat bucuria sonoră pe plan material. Prima simfonie a fost dirijată cu mână măiastră. Scrisă de Beethoven cînd nu împlinise încă treizeci de ani, poartă în tineresc avânt toată originalitatea geniului. Din primele acorduri care ocolesc tonul iniţial a creat surpriza şi a impus caracterul. Melodiile se succed când la viori, cînd la suflători, impregnate de veselie şi de importanţa de a fi vesel. Cu totul diferit de Mozart şi chiar de Haydn, care totuşi pregăteşte înflorirea beethoveniană, simfonia se oglindeşte în natură 167 însemnând numaidecât tendinţa metafizică a autorului. Andantele, cu tema lucrată şi canon, a fost interpretat afectiv >de Georgescu, cu indicaţii juste in logica interpenetraţiei motivelor. Menuetul este la Beethoven un scherzo vioi, cu o modulaţie delicioasă râzând lîn si bemol. Trio, senin în freamăt, ca o ploaie primăvăratică. Sonoritatea orchestrei mi s-a părut aci prea greoaie. în final însă, s-a .strâns cu tehnică excelentă în jurul entuziasmului, care pornea de la dirijor, trecea prin muzică şi se comunica publicului. Georgescu a priceput caracterul îndrăzneţ al ritmului final. A fost şi zglobiu, îşi sentimental. A marcat cu artă, ân repriză, partea expresivă a suflătorilor, iar 'acordul polifonic a fost perfect. Tonul de do, atît de puţin vibrant la alţi compozitori, este la Beethoven plin de substanţă, şi veselia lui te duce uneori la emoţie. Simfonia a III-a, scrisă patru ani după prima, poartă titlul Eroica. Beethoven era un spirit revoluţionar, hrănit cu lecturi din Platou, entuziasmat de Napoleon, pe cînd Napoleon nu era decît Bonaparte. Dedicată „în amintirea unui om mare", simfonia este impregnată de un sentiment epic mergând pînă la sublim. De la început dezvăluie perspective cu intervale măreţe. Se frământă, în prima parte, spiritul de creaţie de parcă rupe scoarţa care-I strânge. Ce ţipete sfâşietoare la trompete, ce disonanţe tiranice sintetizând caracterul viteaz al inspiraţiei muzicale ! în tăcerea splendidă a celor trei acorduri orizontale, cred că a lipsit vastitatea în perspectivă, din cauza unei superficialităţi în sonoritate. Dar legato din toată această primă parte a fost foarte frumos închegat de Georgescu, precum şi eadenţarea avântului. Marşul funebru, care urmează, este cel mai nobil din câte s-au scris. Parcă sculptează Beethoven întunericul şi se scoboară apoi în fundul pământului. Este, în acelaşi timp, simbolic şi realist. Urmăreşti o ceremonie de îngropăciune eu toate gesturile ei îndurerate, iar pe alt plan se deschid cerurile, sufletul este smuls din trup şi tremură într-o lumină orbitoare. Cred că lîn acest adagio contrabasurile au un rol însemnat pe care nu l-au susţinut bine. Ritmul lor este autoritar ca o lege. Nu le este îngăduit să fie sentimentale, să tărăgăneze, dar trebuie să impună ordinul sever al ursitei. Acest adagio are ân fugă expresii oratorice care mi-au adus aminte de unele fraze din discursurile lui Bossuet. După aceste pagini răscolitoare, scherzoul este un ciripit de păsărele după furtună. Natura întreagă dă din aripi. Georgescu a fost admirabil în nuanţarea acestei energii delicate. Ultima parte este o problemă de geometrie expusă clar, dezvoltată clar, în intervale de putere antică de cvinte şi cvarte, care duc la o fugă minunată frânată de Georgescu şi condusă într-un crescendo bogat, fără să fie zgomotos. 168 Tatăl meu spunea: „Când vrei să-ţi înalţi sufletul, să asculţi muzică de Beethoven". u . . Cred că acest adevăr rezumă tot sensul măreţ al geniului beethovenian. („Dreptatea", 17 martie 1947) FILARMONICA. DIRIJOR: GEORGE GEORGESCU Ca să putem judeca integralitatea sincerităţii în inspiraţia lui Beethoven, să urmărim întâmplările vieţii lui exprimate apoi în muzică, după intensitatea senzaţiilor care agitau marele suflet al nenorocitului geniu. Transfigurată întotdeauna de altitudinea în care se avîntă expresia muzicală, dăruită ou cea mai extraordinară putere de variaţie care a ■existat vreodată în muzica simfonică, inspiraţia lui se hrăneşte din senzaţie, îi modelează repercusiunea, cerebralizează comoţia fizică şi găseşte simbolul sonor care va transmite fiecăruia, din generaţie în generaţie, răscolitoare elemente de viaţă şi de gândire. Astfel, în Simfonia a H-a înfloreşte dragostea ce o poartă unei încântătoare fete, Giulietta Guicciardi, vara conteselor Brunswick, prietenii cei mai buni ai compozitorului. Frumuseţea ei, ochii albastru-ân-chis, buclele negre şi veselia ei de italiancă de şaptesprezece ani zăpăciră pe Ludwig van Beethoven, veşnic doritor de dăruire de sine. Fu prins şi cuprins de vraja dragostei şi îndrăzni chiar să ceară ân căsătorie pe Giulietta. Duioşia acestui sentiment, izbucnit după revelaţia infirmităţii care avea să-1 ducă ân muzică pînă la hotare supraomeneşti, trăieşte în Simfonia a II-a, al cărei larghetto este cel mai tandru şi mai fragil sonet de iubire ce s-a scris vreodată. Simfonia este în re major, ton sănătos, surâzător. Plenitudinea orchestrală se adevereşte imediat, planurile sonore sînt potrivite ca să dea senzaţia spaţială caracteristică în lucrările de mare calitate. Motivele melodice sînt bogate, libere, legate şi dezlegate într-o agitaţie tinerească, pe care contrabasurile şi violoncelele o împing cu brio în ritmuri robuste. Amestecul sonor dintre suflători şi coarde este perfect acordat ca să exprime entuziasmul. Georgescu a dirijat această primă parte eu o sensibilitate desăvîr-şită, stabilindu-i caracterul de avînt, punînd lîn accentele întrebătoare 169 o culoare grijulie, în loc să lase numai elementul de surprindere, care i-a adîincit sensul psihologic. în iarghetto — cu lunga frază dăruită dragostei — a găsit nuanţa cuvenită, nu prea piano, pentru că este expresia unui mare sentiment, dar totuşi umbrită de sfiala emoţiei. De ce suflătorii, care începeau bine fraza, nu urmau pînă la sfîrşitul ei indicaţia atît de elocventă a lui Georgescu ? Aceeaşi observaţie o fac şi pentru prima parte a Simfoniei a V-a, cînd tot suflătorii nu sfârşesc să coloreze fraza bine indicată de maestrul Georgescu. Cît de capricios şi jucăuş poate li scherzo in Simfonia a Il-a ne-am dat seama ascultând mferinrerai-ea }vA George Ccorgcscu. A subliniat de minune trecerea, de la corn la vioară, la bas, pînă la tutti, a motivului sonor, precis şi spiritual. Există o perfectă unitate ide gîndire între cele patru părţi ale simfoniei. Veselia şi duioşia şi splendida dezvoltare din prima parte sînt luminate de un soare cald, soare de iunie, soare de dragoste. în final, Georgescu a fost impetuos, lămurit, şăgalnic la sfîrşit, cînd temele se joacă de-a v-aţi asounseiea, şi a dus progre-siunea staccato într-un admirabil crescendo. Interpretarea lui George Georgescu, în această simfonie, este foarte personală, iar publicul i-a mulţumit cu calde şi prelungite aplauze. Concertul se începea cu Uvertura „Coriolan", unde am apreciat mîndria gestului dirijorului, tăind cu bagheta largi brazde sonore. Georgescu a adus o notă originală în melodia de înduplecare, şi a sfîrşit ca şi cum s-ar fi coborât o pleoapă asupra unei priviri orgolioase. Despre Simfonia a Vl-a, Opus 67, toată lumea ştie tot, iar cînd 0 auzi, nimeni nu mai ştie nimic. Este atît de revelanltă, te poartă pe covorul magic al sunetelor atît de sus, eşti atît de covârşit de ritmurile ei, încât nu poţi găsi, nici măcar în analiză, echivalenţe lingvistice. Chopin spunea : „Muzica lui Beethoven are o putere care te apropie de cataclism". Termenul se cuvine Simfoniei a V-a. Ceea ce este uimitor, în afară de sinteza temelor, este dezvoltarea contrapunctică, stilul măreţ, fantezia tehnicii, utilizarea instrumentelor, greutatea afirmărilor. Toate argumentele sânt unitare, prodigioase, invulnerabile. Acestei opere uriaşe 1 se cuvine o orchestră mai amplă decât Filarmonica din Bucureşti, şi care ar cânta într-un spirit religios. Georgescu face din Simfonia a V-a apologia vieţii. Nu pune pedala pe colosala ei intransigenţă. Este o viziune mai puţin tulburătoare decît acea a lui Enescu, care desluşeşte problema mântuirii, sau a lui Furtwăngler, care-ţi înseamnă sufletul pentru veşnicie. („Dreptatea", 21 martie 1947) RECITAL DE LIEDURI GABRIEL NĂRUJA Unele manifestaţii .artistice sânt revelante nu numai prin elementul surpriză pe care-1 poartă, dar prin certitudinea deschisă asupra viitorului. Aşa a fost concertul de lieduri dat de Gabriel Năruja, bas-bari- toii, în seara de duminică, 23 martie 1947. Registrul acesta de glas este greu de mînuit, nu se limitează la caracterul profetic şi suveran al \: ..imui pur, dar nu poate îndrăzni să fugă pc toate cărările baritonului pentru că are falduri greoaie în ţesutul sonor. V i Al > i I C l i N a i IIJ il. U 1 i 1 l UIHIi 1. 'Ui u I . Ii ii. - a i cl^ LI l su n.lani Lini categorie de cîntăreţi face parte. S-a impus imediat ca muzicant, şi stilul impecabil cu care a interpretat melodii din zece compozitori ne-a dovedit câtă inteligenţă şi cită concentrare aduce d-sa în munca artistică. Din prima melodie, Der Doppelgănger, a cucerit publicul prin glasul cald, rotund, dramatic cu care a cuprins atmosfera de aşteptare. Mare seninătate interioară se ridică dintr-o bucurie muzicală deplină î Concertul lui Gabriel Năruja a fost o adevărată oază unde a poposit sufletul şi s-.a liniştit. Acest cântăreţ, stăpîn pe o mare diversitate de nuanţe, îşi cunoaşte meseria perfect. Lipsa de efort în emisiune este o politeţe pe care o face pentru ca auditorul să prindă din expresie numai ceea ce a atins perfecţia, adică ceea ce nu mai poartă truda, neliniştea şi încercarea. Arta lui Gabriel Năruja poate fi pusă alături de cele mai de seaim?. manifestări ale cântăreţilor din Occident. Frazarea d-sale este atentă la orice semnificare. Toarnă silabele în ton, modelîndu-1, um-brindu-1 sau lumiriJndu-1, după nevoie. Niciodată nu se lasă ispitit de puterea glasului, care e mare. Rămâne în cadrul unui portret, nu se aruncă în expansiuni teatrale. Programul era ales cu un gust perfecţj Schubert, Wolff, Bir.abms, Sibrauss, Mahler, Faure, Musorgski, Stravinski, Rahmaninov, Perez. Rămân din el câteva puncte care vor lumina amintirea unei seri de nobilă artă. Din Schubert — Der Doppelgănger ; Wolff — Verborgenheit, Brahms — primul din cele patru cîntece, Strauss — Freundliche Vision, pe care a fost obligat s-o biseze, Musorgski — Balada, Stavinski, La lune blanche, Perez — Le souvenir. Din cele douăzeci de melodii, acestea mi s-au părut că depăşeau clipa şi chiar pe cântăreţ, se aşezau frumos pe planul perfecţiei, unde nu se vor stinge niciodată. Calităţile vocale ale lui Gabriel Năruja sînt multiple şi, ca un instrument perfect pus la punct, întrunesc ceea ce trebuie unui specialist de lieduri — această formă de artă extrem de rafinată care este, faţă de muzica de teatru, ceea ce este cvartetul de coarde faţă de orchestră. în această ramură nimic nu poate fi trecut 170 171 cu vederea. Orice inflexiune vocală îşi are rostul, fiece clipă adâncimea, timpul nu trece, se imprimă în senzaţie. Va rămâne în amintirea tuturor modul cum s-a avîntat glasul lui Năruja în fraza „O, Moarte, Moarte, ce amară .eşti tu" de Brahms, cu ce legato patetic a descris traiectoria deznădejdii. Apoi cu ce soare în tonul major a cîntat Freundliche Vision, cu ce eleganţă ,în sentimentalitate ! Umbra unui mezzoforite a fost intensă, a legat 'melodia cu umezeală vegetală. în Balada lui Musorgski ne-a evocat un spaţiu măreţ şi a tălmăcit admirabila legendă ca un mare artist dramatic. Nu se putea depăşi frumuseţea acestei ink-rprciări în iprimă audiţie am ascultat La lane blanche de Stravinski, pe versTiri de Verla;ne. Această capodoperă de fineţe noartă pecetea geniului. Cu oolorit psihologic slav atinge o transparenţă demnă de Debussy, dar originalitatea lui inventă modulaţii care adâncesc sensul poeziei subtile a lui Verlaine. Fără a sărăoi ţesutul vocal, Năruja a izbutit unele pianissime emoţionante, cu tremur de lacrîmi. Acelaşi efect 1-a redat la sfîrşitul melodiei lui Rahmaninov, în noaptea ce coboară, unde glasul său mlădios şi tamdm s-a .stins ne un /' fee fren e să te oo.re«iti pe vocală ascuţită !) cu o tehnică uimitoare, în melodia ultimă de Perez a dalt drumul la un loutermie forte, ca aooi să evoce glasul îndepărtat al unui muezin, mistuit de aburul apusului. Si aici a at'n.s .perfecţiunea, iar aclamaţii unanime au momit din emoţia tuturor fafă de arta roură a cântăreţului. Theodor Rogalski, compozitorul de mare talent, a acompaniat la pi?n pe Gabriel Năruja cu multă expresie, sprijinind fără sfială nuanţele melodiilor, adăugând partea polifonică, cerebrală, atât de indispensabilă unei armonii integrale. Gabriel Năruja ar trebui să ne încânte mai des cu cîntecul d-sale. îi stă lla dispoziţie o vastă literatură muzicală — pe care, de altminteri, am aflalt că a studiat-o — din romanticii germani, şi cred că supleţea glasului său s-ar acorda de minune cu maeştrii francezi, dac-ar ameliora accentul cuvintelor, încă defectuos. Bunăoară L'horizon chimerique de Gabriel Faure, acele splendide trei melodii, dedicate lui Charles Panzera, marele cîntăreţ francez, s-ar potrivi lui G. Năruja, care se înrudeşte, prin emoţia vocală, cu minunatul interpret al lui Faure. Nădăjduiesc că Gabriel Năruja nu va întârzia să repete concertul unde s-a afirmat un strălucit artist. Aceasta este o dorinţă unanimă. („Dreptatea", 30 martie 1947) CILARIO CU FILARMONICA. DIRIJOR : GEORGESCU Un tânăr italian, binecunoscut la Bucureşti ca un excelent violonist, a dirijat orchestra Filarmonicii duminică, 23 martie. Ne-a dăruit o adevărată bucurie. Dacă la vioară mi se păruse un solist minor, cu toate că este incontestabil un muzician, la pupitrul de şef de orchestră are energie, dar de expresie şi un elan care-i lipsesc la instrument. Calitatea sa cea mai de seamă este legătura obţinută între instrumente, dar poate şi din felul cum aşază orchestra, cu contrabasurile în mijloc --re dreapta, în orice caz din gesturile care imploră cu mult sentiment o colaborare constantă, o bună înţelegere, un unison sufletesc. Are darul de a se face ascultat, caută şi găseşte nuanţe delicate, comunică vervă şi bucurie, este limpede şi răspunzător. Dintr-o uvertură de Rossini, La scala di seta, un nimic drăguţ, a făcut o adevărată scară de mătase pe care se căţărau pisici graţioase. în Simfonia a V-a de Şostakovici şi-a arătat temperamentul de şef. Puteri mari străbat această compoziţie — puteri telurice care strîng gloate de oameni într-un gînd fără surîs. Trompete şi tobe disonante, progresii bizare, .melodie nostalgică compun prima parte. într-a doua, un fel de scherzo îşi afirmă ironia într-o fugă, trecând din două în două instrumente cu o dialectică naivă şi îndrăzneaţă în acelaşi timp. Dar peste toată bucata pluteşte o legănare de vals. Cilario a dirijat cu frumoasă ştiinţă aceste pagini. Adagio mi s-a părut prea lung în neliniştea lui sufletească, care nu izbutea să se dezghioace din indeterminarea sa tulbure. Cu mâna stângă ridicată apostoleşte, Cilario parcă vîslea, du-cînd la liman undele sonore. Finalul, pornit într-un tempo excelent, nu lasă indiferent pe nimeni — ai senzaţia de a descoperi ceva împreună cu toţi suflătorii. Viorile sînt agitate într-un freamăt de aşteptare Contrabasurile se scutură împreună cu toba, melodiile se tîrăsc la viori, şterse de un foarte interesant cîntec la fagoturi cu acompaniament de contrafagoturi. Domnul Cilario a dovedit serioase calităţi de dirijor în interpretarea acestei interesante simfonii, greu de preţuit la adevărata ei valoare într-o primă audiţie. Solista acestui concert a fost tânăra şi frumoasa lui soţie, Victoria Milicescu-Cilario, care a executat Concerto-ul în mi bemol de Liszt cu mult temperament, joc strălucind cu bună tehnică, căldură tinerească, avânt curajos în octave şi variate sonorităţi în registrul de sus. Talentul acestei tinere pianiste a fost educat de d-na Aurelia Cionca, căreia Victoria Milicescu îi datoreşte tot ce ştie azi. Cred, însă, că n-a ajuns la o serioasă înclinare spre concentrarea fără de oare nu e posibil progresul, şi o sfătuiesc să mai lucreze în Italia, unde locuieşte acum, 172 173 ■ou uin maestru competent, care-i va forma stilul ce s-a dovedit insuficient în programul de muzică adâncă, interpretat în seara recitalului •domniei-sa'le. Georgescu, foarte bine dispus în dimineaţa de duminică, 30 martie, ne-a dăruit bucuria unei simfonii de Beethoven — a IV-a — admirabil dirijată de la început pînă la sfîrşit. Cu Beethoven păşeşti în natură, şi nu e uşor s-o stăpâneşti. Prima parte evocă un orizont lin, nemişcat, care nu trebuia deranjat de muzică. Georgescu a izbutit acest efect. în partea a doua, Beethoven îşi odihneşte sufletul pînă la somn. Ce cântec de duioasă dragoste ocrotită de îngerul «păzitor, care avea. în anul 1806. iigura nobilă a Therezei de Brunswick, logodnica lui adorată, ce seninătate, de abia înnorată de o progresie în minor ! „Nemuritoarea iubită" nu i-a fost soţie, i?i din lacrimile acestei tragedii a ţâşnit izvorul care avea să se umfle în valurile măreţe ale Simfoniei a IX-a. în finalul dintr-a IV-a, Georgescu a pus accentul pe tehnica mozar-tiană a bucăţii, a dat libertate modulaţiilor, a fost fluid cum se cădea. Toată interpretarea a fost bine gândită, bine pusă la punct şi nuanţată cu ştiinţă orchestrală de magister. într-a VH-a, apar ochii albaştri ai nebunaticei copile, răsfăţată de Goethe, Bettina Brentano. Parcă sare intr-un picior, muzica, cu modulaţii de păcăleală. în scherzo, sînt cascade de ris, legând natura şi omul în aceeaşi primăvară. Finalul întinde o bucurie dionisiacă pe pământ. Se dezleagă şi copacii de rădăcinile lor şi pornesc într-o horă nebună. Georgescu, cu autoritate lucidă, a condus sărbătoarea acestei simfonii încălzite de viaţă. Am fi fost pe deplin încântaţi dacă allegretto ar fi fost 'dinţat, iar nu numai executat. Mîhnirea poartă şi ea o floare parfumată, care zăpăceşte imaginaţia şi-i provoacă viziuni de pe alte tărâmuri. Astea lipseau în allegretto dirijat de Georgesou. („Dreptatea", 4 aprilie 1947) ORCHESTRA RADIO, 3 APRILIE : ANTONIN CIOLAN. FILARMONICA, 6 APRILIE : GEORGE GEORGESCU Cu Simfonia a V-a a lui Ceaikovski, Antonin Ciolan ne-a dăruit o bucurie artistică rară pentru că a transfigurat elementele romantice, întărindu-le cu o putere de viaţă, tinereţe, scânteiere în colorit care au ridicat entuziasmul ca un val oceanic. Se vede că a gândit mult, că a adâncit motivele acestei creaţii. A ajuns pînă la izvorul sălbatic, de unde s-a întors purtând, ca o flacără, expresia ce se cuvenea acestei compoziţii. Cu muzica aceasta ne aflăm în Rusia, cu contrastele ei de sentimentalitate şi eroismul cu peisaje de- vast orizont şi luminiţe de candelă într-o odaie. în prima parte, mai ales, antitezele se succed, marşuri războinice legate de melodii duioase ; Antonin Ciolan ducea, ca un eîrmaei încercat, nava orchestrală prin primejdiile contrapunctice tăind undele sonore, liniştindu-le, topindu-le într-un pianissimo pe '-are nu-1 voim uita. Ce bine a ştiut să impună un tempo nu prea lent la partea a doua, unde o melodie romantică se desfăşură în largi falduri, ce generos a amplificat tema ! Ceaikovski se dovedeşte un admirabil tehnician în această simfonie, (întrebuinţând instrumentele aşa cum un pictor întrebuinţează culorile, una reliefând pe cealaltă. Scherzoul este un vals ţesut de sonorităţi variate, âintr-o abureală polifonică, care evocă balul unei societăţi rafinate. Sfîrşitul acestei simfonii este un amestec de dansuri ruseşti, de galopuri în stepă, de un defileu de armată, toate amestecate 'într-un avânt epic. Domnul Ciolan a desluşit cu o nuanţare perfectă tot gândul autorului, şi niciodată nu mi s-a părut atât de bine închegată această simfonie. Un muzicant în sală îmi mărturisea că i se păruse dirijată prea repede. Nu i-am dat dreptate. Superioritatea acestei interpretări a fost tocmai alegerea unui tempo care a îngăduit expresiei muzicale să se impună, fără să se lăbărţeze. în Dansuri polovţiene din Prinţul Igor de Borodin, am admirat buna tehnică a Orchestrei Radio, care a găsit transparenţe de libelulă în primul dans, apoi excelente întretăieri de semitonuri ân cromaticile de la sfîrşit. Muzica lui Borodin, cu mlădieri orientale şi stridenţe de dincolo de Ural, ou o notă, tot aceea, picurând senin ân suflet, este originală şi foarte insinuantă. Corul Radio a fost la ânălţimea renumelui său — adică perfect — iar domnul Ciolan, neavând grija dansatorilor, a dirijat dansurile vertiginos, cu o repeziciune inumană, care ne făcea dificilă percepţia sunetelor. La Filarmonică, duminică, Georgescu dirija Simfonia pastorală şi Simfonia a Vlll-a de Beethoven. Pastorala a ifost o decepţie. îmi aduc aminte de Georgescu, acum câţiva ani, conducând această simfonie. Era limpede, rustic, colorat. De data aceasta a rămas indiferent şi de o egalitate atît de nemişcată în distincţia cu care semnaliza intrările instrumentiştilor, încît chiar furtuna şi-a stins furia puerilă, şi n-am mai resimţit răcoarea ei obişnuită. Mi se pare că, din toate simfoniile lui Beethoven, Pastorala este cea mai uşor de prioqput şi de condus. Simplă, justă în grai, precisă ca un desen japonez, nu te rătăceşte în probleme sufleteşti. Este o viziune a naturii, cu capriciile ei elementare. 174 175 FILARMONICA. DIRIJOR : GEORGESCU. RECITAL AURELIA CIONCA Duminică, 27 aprilie, George Georgescu a încheiat ciclul Beethoven cu Simfonia a IX-a. Aceste cinci concerte, dirijate toate pe dinafară, reprezintă o mare şi lăudabilă muncă. Din totalul lor, ies calităţile de ritm, de belşug sonor, de avînt pasionat al unui talent de şef care-şi stăpâneşte orchestra. Genialele simfonii de Beethoven pot fi puse pe diferite planuri de viaţă realistă sau mistică, cerebrală sau sentimentală. Gcnţin toate nuanţele exprimând universul cu minunatele lui mistere. Chiar dacă o interpretare nu le cuprinde pe toate, rămâi împlinit după ce le-ai ascultat. Au un efect terapeutic, întăreoc sufletul şi tendinţa de dărnicie. De aceea, să fim recunoscători lui George Georgescu pentru binefăcătoarele concerte care au alcătuit, în spaţiul câtorva săptămâni, o adevărată cură de înălţare morală. Georgescu a dirijat mai întîi Uvertura „Egmont". Cu un excelent tempo, a pornit în mersul destinului ei. Cernită din punct de vedere sonor, ne-a înfăţişat toată drama virilă şi sumbră. Din cele patru părţi ale colosalei simfonii maestrul Georgescu a strălucit în ultima, cea mai grea, mai înălţătoare, care te aruncă în văzduhuri siderale. A potrivit puterile orchestrale cu valurile oceanice ale corului, a lărgit într-un chip desăvrîşit, printr-un crescendo admirabil pregătit, bucuria polifonică la începutul ei, a indicat perfect acel tainic sentiment de revelaţie, exprimat în unisonul contrabasurilor, şi tandreţea acordurilor întrerupte prin nedumerirea modulaţiilor care-şi caută drumul către bucurie. Marşul final a fost plin de tinereţe, de credinţă, şi ne-ar fi îndemnat să cântăm cu toţii : „Voie bună pe pămînt". Corul „Carmen" a fost la ânălţimea reputaţiei sale, fluid şi unitar în mişcările emoţiei. Cvartetul vocal, scris de Beethoven pentru a tortura glasul omenesc, s-a achitat foarte frumos de datoria sa muzicală, prin talentatele Emilia Guţianu şi Nella Dimitriu, Mireea Lazăr şi Ştefă-nescu-Goangă. Cea mai persecutată în acest cvartet este soprana, obli- 4 gată să schimbe brusc nuanţa de forte în piano îngeresc pe note ascuţite. De obicei, acest efect se pierde. De data aceasta, glasul Emiliei Guţianu a plutit, clar şi rotund, peste frămîntarea orchestrei, perfect reţinută de George Georgescu. Iar marele cîntăreţ şi muzicant Şte-fănescu-Goangă a fost impresionant în prima frază. Mi s-a părut că privesc, în Capela Sîxtină de la Vatican, formidabilul lirism al lui Michelangelo în Facerea lui Adam de către Dumnezeu. Glasul plin, stilul nobil al cântăreţului a dat cvartetului o atitudine muzicală excepţională. în prima parte a simfoniei lipsea adîncimea în tempo, iar în sonoritatea orchestrală vioiile mi s-au părut indiferente, în loc de a li hotărâtoare, şi pianissimii mesubstanţiali. în partea a doua, tot caracterul de spirit tăios era şters din cauza unei neglijenţe ritmice, pe car", adesea am înregistrat-o la Filarmonică. Nu se aude niciodată dubla croşă în vivacitatea măsurii de trei. Singurul atent era muzicantul care mînuieşte toba, care nuanţează întotdeauna cu artă tot ce are de spus. în aceeaşi zi, la ora cinci şi jumătate, am fost la Sala Dalles, unde Aurelia Cionca dădea un recital de pian dedicat lui Schumann şi lui Birahms. Aceşti autori pun în condiţii optime talentul marii pianiste românce. Sau primăvara deschide sufletul spre tainice frumuseţi ? Niciodată n-am ascultat un Brahms atît de splendid redat ca Balada în re minor şi Rapsodia în si minor. în prima, Aurelia Cionca a deschis o legendă nordică cu vaste perspective epice, găsind, într-un pian de dimensiuni prea mici, sonorităţi de ocean dezlănţuit. Va rămîne de neuitat crescendo care urcă, urcă pînă la o explozie uluitoare, dar fără nici o brutalitate. în rapsodie a desfăşurat amploare lirică şi blîndă atitudine sufletească, acea timiditate brabmasiană aşa de gânditoare. Mîna stingă a pianistei îşi impunea accente cu autoritatea unei inteligenţe muzicale, care ştie că basmul determină cerebralitatea şi răspunderea unei bucăţi, în programul Bramhs, bogat alcătuit de două balade, două rapsodii, şi variaţii pe temă ungară, Aurelia Cionca ne-a încîntat nu numai prin-tr^o interpretare de mare calitate, dar şi prin perfecţia tehnică a fcuşeului şi varietatea nuanţelor. Uneori estompa sunetul pînă a ne transmite aburul vibraţiei, alteori scotea din bas fluidul puternic al orgii. Din Schumann ne-a dat marea sonată — cea mai grea operă a lui — şi apoi Arabeska şi Papillons, bucată pe care niciodată nu am auzit-o cântată cu atâta poezie şi spirit. Aurelia Cionca posedă un staccato excepţional. în această bucată şi>-a găsit o întrebuinţare perfectă. Fluturii tropicali, cu albastru de email în aripi, fluturi de noapte 176 12 — Arpegii în ton major — c. 934 177 cu cenuşă-n zbor, cu toată cochetăria unei epoci sentimentale pînă la exces, ni s-au desfăşurat în minte prin arta doamnei Aurelia Cionca, atentă la cerinţele compozitorilor şi stăpână absolută pe instrumentul său. jMarea pianistă a fost ovaţionată la sfârşitul concertului şi a fost silită să mai dea câteva bisuri pentru a potoli entuziasmul publicului. („Dreptatea". 3 mai 1947} CONCERT DE MUZICĂ FRANCEZĂ : VALENTINA CREŢOIU-TASSIAN înşir'te mărgărite... comanda pleca din faldurile unei rochii de aur irernbrandtian, iar perlele treceau în firul 'cântecelor care păreau tot aceleaşi, ân galeşa perfecţie a emisiunii. Da, glasul Valentinei Tassian, ca instrument, este impecabil de egal şi de rotund. Rămâne de explicat ce este arta interpretării de lied faţă de cea de operă. Gîntăreţii de operă se sprijină pe multe elemente mobilizate pentru a crea iluzia veridicităţii. Decorul, costumul, jocul de scenă, ansamblul vocal, toate susţinute de orchestră. Glasul fiecăruia izbucneşte, se caţără, pluteşte peste sonorităţile orchestrale, umple scena. Lupta între tării este neobosită. Publicul, lămurit prin tot ce este în afară de muzică, nu pretinde o dicţiune, nici o nuanţare foarte minuţioase. Eforturile colective tind spre înţelegerea unei încadrări muzicale dictate de şeful de orchestră. Vorbesc de un şef care este şi un muzician. Interpretarea este mai ales schematică. Bine înţeles că nu mă gândesc la cântăreţii cei mari, care-tşi şlefuiesc rolul cu conştiinciozitatea pilotului dirijând işerpuirea navei sale printre stânci perfide. La operă, ai tot timpul impresia unui „trompe l'oeil", care de fapt este un „trompe oreille". Arta de a cânta melodii acompaniate, pur şi simplu, de pian, este cu totul .alta, artă cu o vastitate de mijloace, de o selecţionare de elemente care se înrudeşte cu arta desenului japonez, alegînd ân simplificarea liniei pe cea menită să convingă, pentru că exprimă o sinteză. Această ştiinţă este strâns legată de clipă — clipa fiind, în adâncimea expresiei, mai importantă ca minutele dintr-o arie de operă. Fiece clipă înscrie o nuanţă, o intenţie psihologică, cu ajutorul cuvintelor, care au rolul de a modela cîntecul, de a-i desăvârşi sensul. Un compozitor este cu atît mai preţuit ou cît melodia este mai îngemănată cu vorba, mai oglindită în ea. Nu trăieşte una fără alta, fără a aduce un serios prejudiciu armoniei artistice. în forma liedului tot ce lipseşte în exterior trebuie regăsit şi împlinit înăuntru cântecului. Expresiile se succed rapid, variate după exigenţa compozitorului. Munca, pentru a obţine un rezultat valabil, nu poate fi unilaterală. Din contra, se cere o ageră atenţie la orice inflexiune sonoră, la fiece modulaţie, o cîn-lăreală farmaceutică în dozajul coloritului, precum şi o diversitate în modul expresiei care interzice monotoniei să se instaleze. Valentina Tassian n-a învins aceste multiple dificultăţi, cu atît mai -mari în recitalul domniei-sale, cu cît a compus un program exclusiv ']'." muzică franceza, ceca cc ; a dat o uniformitate in culoarea de baza. de care n-a ştiut să scape. în primele melodii de O.rlando de Lassus şi Durant (sec. al XVI-lea), glasul a sunat delicios, cu rotunjimi de turturică şi plenitudini armonice, cu abureală de fluier şi mătăsoasă fluiditate în descreştere. Dar mai încolo lipsa de dicţiune a făcut goluri în expresie, iar cu toată tehnica unui fin staceato, în cele patru cîntece din secolul al XVIII-lea n-am regăsit aluziile spirituale atît de fermecător de provocante când le glăsuia Yvette Guibert, neîntrecuta interpretă a folclorului franţuzesc. Melodiile de Faure îşi cele de Debussy, care sînt aroma muzicală a unor poeme literare, nu erau destul de puse la punct şi, din cauza unui tempo greşit luat prea lent, mai ales în Faure, nu filtrau emoţie. Limba franceză este adesea supărătoare pentru canto. împinge timbrul vocii în nas şi-i stinge strălucirea. Valentina Creţoiu-Tassian are temperament de cercetător. Este o admirabilă Mimi în Boema şi o emoţionantă Butterfly. Va deveni şi o cîntăreaţă de lieduri după ce va fi analizat mai atent elementele indispensabile unei arte care nu pune accentul numai pe egalitatea vocii, oi mai ales pe lirismul emotivităţii şi drepturile indiscutabile ale stilului. în privinţa acestui studiu, va găsi cele mai bune îndrumări în sfaturile maestrului Stroescu, pe care dorim să-1 ascultăm într-o seară la Sala Dalles, pentru a ne reîmprospăta admiraţia ce purtăm artei sale desăvîrşite în domeniul delicat şi complex al liedului. („Dreptatea", 13 mai 1947) PROMOVAREA MUZICII ROMÂNEŞTI Fiecare epocă îşi înscrie în istorie caracteristica dominantă care se exprimă în opera de .creaţie artistică şi leagă între ele diferitele forme ale aceluiaşi avînt de inspiraţie. 178 179 Numai integrîndu-se timpului său, a putut Beethoven să compună măreţele sale simfonii, ou freamătul lor biruitor ide prejudecăţi şi cu palpitaţia de bunătate în oare învăluia îndrăzneţele modulaţii,, uimind publicul, înainte de a-1 convinge. Muzica izvorăşte din adincurile telurice ale unui neam. Filtrată de ritmurile ancestrale, valoarea ei primordială este sinceritatea. Tinerii noştri compozitori să ţină seamă de dinamismul epocii în care trăiesc, să asculte întorsătura unui fir melodic depănat seara pe un drum de ţară, să-şi aducă aminte de răbdarea unei ţărănci românce modulînd cu acul minunatele altiţe ale unei ii. Să aleagă, în ritmurile complicate ale unui cîniec popular, ceea ce sc cuvine prezentului, adică tot ce are grai vioi, hotărât, şi să mu se îndepărteze de drumul muzicii populare, bătut de atâtea veacuri de jale şi bucurii. în Spania, Albcniz. de Falia, Infante datoresc creaţia lor numai folclorului din ţara lor, lîn U.R.S.S. toată muzica se sprijină pe tezaurul melodiilor populare. La noi, câţiva compozitori curajoşi au cercetat amănunţit cântecele şi obiceiurile moştenite din tată /în fiu. Pînă azi îşi păstrează puterea de viaţă. Acolo se află miezul gîndirii muzicale româneşti. Cei care au dar de creaţie să scrie în stil românesc. Cei care interpretează să (studieze cu dragoste şi răbdare, să-şi dăruiască tot talentul^ pentru a face cunoscută muzica noastră, cu bucuria de a fi fost cei dintîi, adevăraţi pionieri ai compoziţiilor româneşti. ^Astăzi, timpul este mai grăbit şi mai exigent ca altădată. Fiece clipă poate deveni o veşnicie. Pentru acele clipe să se întărească devotamentul artistic al tinerilor muzicanţi de la noi. CONCERTELE OISTRAH Artistul care îndrăzneşte să interpreteze o lucrare de Mozart trebuie să fie stăpân pe virtuozitatea sunetului, ca şii pe virtuozitatea instrumentului. Faţă de ceilalţi autori, arta lui Mozart este ceea ce ar fi in pictură fresca pe lângă tablourile în ulei. Desenul, expresia nu pot fi corectate ân frescă. Dai jos tencuiala şi începi din mou. Muzica lui Mozart, cu transparenţa ei sonoră, cu fraza melodică afectuoasă, surâzătoare şi patetică ân acelaşi timp, este atât de perfectă, încît tot ce i se adaugă în expresie o îngreuiează, iar dacă nu i se dă- 180 4 ruieşte toată intensitatea ce i se cuvine, i se ştirbeşte din precizia desenului armonic. Ritmul mozartian are exactitatea liniilor dintr-o problemă de geometrie. Veselia este expresia robustă a geniului său. Nu şovăie niciodată. Izbucneşte fără explicaţii, însă te convinge imediat. Tot atît de rapidă este şi puterea lui dramatică. Printr-o întorsătură neaşteptată a unei modulaţii creează peisajul tragic. Un interpret mozartian n-are timp să sublinieze. Poate numai sa fie :n acord absolut cu Mozart, să-şi afirme personalitatea contopind-o în muzică. Acest act de dăruire este cel mai greu. Cere maximum de luciditate, ân maximum de supunere, o conştiinţă artistică epurată de va niitate, o cunoaştere ştiinţifică a argumentelor mozartiene. Ne-a fost dat să ascultăm is&nbătă, 13 octombrie, la Ateneu, o simfonie de Mozart, dirijată de Silvestri eu Orchestra Radio şi Concertul în la major .cîntat de David Oistrah. Interpretarea acestor doi mari artişti a meritat entuziasmul cu care au fost răsplătiţi. Simfonia —■ ca şi concertul — sânt opere de tinereţe. Mozart avea optsprezece ani cînd a scris simfonia. Geniul lui melodic ţâşneşte ca izvoarele din culmile acelei regiuni ale Salzburgului, unde munţii îşi oglindesc unduirea în privirea verde a lacurilor. Ce frumos, cit de delicat a condus Silvestri jocurile sonore dintre oboi şi coarde, melodiile de variaţii multiple, cu ce tact a potrivit atmosfera părţii lente ! în final, sincopele, âmpreună cu dezvoltările melodice romantice, sânt întărite de o ştiinţă contrapunctică precoce. în toată această lucrare, .cu frăgezimi florale, parcă se percepe ce va fi mai tiîrziu cealaltă simfonie, marea simfonie în acelaşi ton de sol minor. Concerto-u\ în la major, compus la vârsta dt nouăsprezece ani, este de o rară bogăţie melodică, cu îndrăzneţe ornamentaţii, jocuri savante între vioară şi orchestră şi uin final în formă de menuet, în care se strecoară un dans unguresc, utilizat de Mozart câţiva ani mai târziu, când va prezenta dansurile din Răpirea din Serai. David Oistrah nu este numai un mare violonist, dar şi un gânditor al muzicii. Prin el, muzica pare simplă, naturală. Efortul este eliminat, sunetele se succed ân mod firesc, cu bucuria de a fi şi ide a răspândi bucuria. Mijloacele concrete din care se produce sunetul la el nu le simţi. Nu simţi arcuşul pe coardă, nici degetele. Parcă o atingere din natură, o briză primăvăratică a atins vioara fermecată, şi cântă cu glas rotund, pur, înălţător. Interpretarea lui a fost o adevărată lecţie de stil. Totul era proporţionat, clar, rafinat. Uneori, în triluri, care în nici un moment n-au vrut să capete brio de virtuozitate, vedeai aripioare de păsărele. Alteori, in frazele lungi, se urca sunetul pînă la seninătatea culmilor. Cu toată autoritatea sa personală, isimţeai că se vrea nevăzut, neştiut, lăsându-ne să primim evocarea muzicală liberată de orice atingere. 181 Viaţa tînără cine ar fi putut s-o povestească mai bine decît David Oistrah ? Energia copilărească din dansul ultimei părţi a fost redată de violonist cu un accent irezistibil şl fără nici o duritate. Şi în adagio vioara a avut un glas de intensă melancolie şi pianissimi cu substanţă sonoră conţinând o emoţie comunicativă. Desigur, această interpretare are o mare valoare artistică şi îl aşază pe muzicantul isovietic pe lingă cei mai ■de seamă violonişti ai timpului. în Concerto-ul de Brahms au strălucit calităţile de cinste muzicală şi acel legato spiritual aut de convingător. In partea întîi, după cadenţă, a topit fraza reintrării într-un ton alb, binevenit pentru inspiraţia lut Biâhiiis. unt i.M.îca/.ă întotdeauna intre vis şi viaţa. Cred în3ă că n-a vrut David Oistrah să sublinieze caracterul de nelinişte, de angoasă tragică, caracteristice în toată opera lui Brahms. A rămas pe pragul emoţiei. N-a dorit s-o deştepte. Fiecare mare artist îşi alege locul de unde va viziona peisajul muzical. Tresăririle clipei sînt independente de voinţă. David Oistrah ne-a răscolit pînă la lacrimi cîntînd acum cîţiva ani Conccrlo-ul de Mendelssohn. Gravitatea cu care a redat Concerto-ul de Brahms ne-a convins de răspunderea pe care şi-o lua de a închega un vis şi a-i dărui viaţă. („Veac nou", 19 octombrie 1956) ORCHESTRA FILARMONICĂ DIN MOSCOVA După prima serie de concerte din toamna asta, unde au strălucit artişti ca David Oistrah şi Zecchi cu Mainardi, acei doi italieni care au revărsat^asupra noastră expresia emoţionantă a muzicii, am ascultat, duminică, 4 noiembrie, Filarmonica de Stat din Moscova, dirijată de Konstantin Ivanov. Programul era alcătuit din Simfonia a VH-a de Beethoven şi Simfonia a V-a de Ceaikovski, două culmi ale aceluiaşi munte, cea dinţii, de pe care priveşti departe spre zări netălmăcite încă, cea de-a doua, de la care se desfăşoară drumurile vieţii cu toate variaţiile ei neprevăzute. Orchestra din Moscova a atins o virtuozitate creatoare de valori egale între instrumente. Aceasta îi alcătuieşte o omogenitate care face din ea un singur bloc sonor. Instrumente greoaie cum sînt contrabasul, fagotul, devin vioaie ca flautul şi viorile. Coardele şi clarinetul prind a glăsui grav. Din punct de vedere ritmic, instrumentiştii sînt neîntrecuţi. Nimic nu şovăie, clipa este precisă, simultaneitatea amalgamată, fără mici o poticneală. Dirijorul pare a purta în el o energie revărsată neobosit asupra muzicienilor. Nu 'există distanţă între el şi instrumentişti. Face şi eil parte din orchestră. Această impresie este ciudată şi poate că vine din felul cum Konstantin Ivanov se impune orchestrei. Gesturile lui nu sînt sincronizate cu ale muzicanţilor. Preced întotdeauna mişcările lor. Previn ce vor face dînşii. Uitîndu-te la el. parcă auzi cu gîndul ce vei auzi cu urechea o clipă mai târziu. Iar orchestra se avîntă ca un singur om. Acest fel de a dirija creează o luciditate care luminează cele ouai miei detalii şi deznoadă toate suprapunerile armonice. Simfonia a VH-a, executată pentru prima oară la Viena în 1813, a fost primită imediat cu entuziasm. în 1814 a fost ueluată într-un concert de gală, la 'care asista şi împărăteasa Rusiei, Elisabeta Alexievna, o mare admiratoare a lui Beethoven, care i-a. dedicat reducerea la pian a Simfoniei a VH-a. Această genială capodoperă s-a răspîndit în toată Europa, repurtând peste tot acelaşi itriumf. în Rusia a fost cîntată pentru prima oară în 1840 la Peteflsburg, şi în 1860, la Moscova.^ Admirabilul poem, de o bogăţie melodică care .adevereşte dăruirea de sine a lui Beethoven, are toate accentele caracteristice ale autorului. Formă perfectă, intensitate în expresie, care aduce aminte de capodopere din literatura greacă antică — în timpul când o compunea, Beethoven citea mult pe Homer. Dirijorul sovietic a interpretat-o cu o mare atenţie ritmică, siubliniindu-i în prima parte avântul tineresc. Partea a doua mi s-a părut prea rapidă. Este într-adevăr un allegrdtto, iair nu un .adagio, dar tema cere anumite respiraţii, care i-au lipsit, şi, din această .cauză, aceste pagini sublime au avut un caracter prea categoric. Unii susţin că această pante este un marş funebru. Cred că este, mai cu seamă, o amintire a unei fericiri pierdute şi că nu trebuie ca tristeţea ce se desprinde din repetarea melodiei să dea impresia unui mers în prezent, ci a unor succesiuni de gânduri melancolice din trecut. Paginile acestea conţin straturi de amintiri, de experienţe şi de resemnare. Konstantin Ivanov a găsit în fugato o tonalitate de mezzo transparent, care a fost deosebit de binevenită. Presto, pornit impetuos, a smuls pe ascultători din răscoliri sufleteşti, şi iar am apreciat precizia ritmică a orchestrei. Trio, însă, poartă în desenul sonor o ondulaţie care, dacă e redată prea iute, îşi pierde din blândeţe şi nu mai cîntă. Dirijorul a fost prea hotărît să lege motivele acestor pagini între ele. Parcă era grăbit să ajungă la nebunia de veselie rjîşnind îin final, unde a dovedit o puternică capacitate muzicală. Admirabil au fost contrabasurile, în murmurul lor de la sfîrşit, crescendo atingând frenezia, precum şi orchestra întreagă, în lupta ei sonoră de o rară veselie. 182 183 Muzica, printr-o latură a ei, aparţine matematicii, prin alta, însă, poeziei. Aceasta din urmă trebuie pusă mai ales în lumină cînd ise cântă din Beethoven. Simfonia lui Ceaikovski, foarte lungă, mi is-a părut, de data asta, scurtă, atît de bogată în colorit a fost exprimată de dirijorul sovietic. De la primele măsuri me-a convins că îi este dragă. A dezvoltat, a luminat toată drama, cu un mare talent în desluşirea problemelor orchestrale. Rolul suflătorilor este primordial, şi am putut admira exactitatea lor, expresia .adâncă în graiul fagotului, patosul în dicţiunea contrabasurilor. Andantele din partea a doua a fost o evocare a epocii romantice, cu tot apelul lugubru al temei iniţiale, care ţese, în strălucirea orchestrală a întregii simfonii, un fir gros şi negru. La final, însă, printr-o originală întorsătură, acel motiv minor se transformă în răsărit de soare, trompetele sclipesc, renaşte viaţa. Valsul din partea a treia aduce aminte de un roman .al lui Turgheniev, intitulat Fum. Nevinovăţie şi tinereţe se îmbină m măsura de dans, fără să fie stânjenită de norii întunecaţi ai temei iniţiale. Finalul a fost admirabil avântat de dirijor, orchestra însufleţită a redat toată învălmăşeala vieţii, cu frenezia speranţei, delirul morţii, avântul mulţimii, toată argumentarea sonoră adunată într-un mănunchi, păstrîndu-şi claritatea pînă ân culmea tonului major, care încheie aoeastă epopee. La repetatele cereri de bis, Konstantin Ivanov a avut cochetăria să ne dea un scherzo de Ceaikovski, îin care, rînd pe rând, diferitele instrumente fac voltije acrobatice într-un tempo drăcesc. Din nou ne-a fost dat să constatăm liberarea fiecărui instrument de orice efort şi, în special, uşurinţa cu care contrabasurile galopau pe coardele lor. Succesul a fost mare, deplin meritat. („Veac Nou", 9 noiembrie 1956) CONCERT DAT DE CVARTETUL DE STAT „A. P. BORODIN" Cînd arta interpretării atinge în muzică perfecţia, devine creaţie, şi ai impresia de a fi asistat la un zbor avîntat în văzduhul infinit al bucuriei pure. Aceasta am simţit luni, 21 ianuarie, la concertul dat de cvartetul „A P. Borodin". Patru tineri — cel mai vârstnic este de treizeci si patru ani —' au executat Cvartetul de Smetana, în mi minor, cel de Şostakovici, în la major şii Cvartetul de Ravel, în fa major, trecând Î84 i de la un stil la altul cu facilitatea călătorului obişnuit cu climate diferite. Rotislav Dubinski este vioara I, Iaroslav Alexandrov — vioara a Il-a, Dimitrie Sebalin — viola, Valentin Berlinski — violoncel. De la prima frază din Allegro de Smetana, am priceput că aceşti tineri au atins cea mai desăvîrşită colaborare, acea prietenie contopită dintre instrumente care constituie 'caracterul evoluat al acestui gen mu-'■'îcal. în cvartet nu există vedetism, nu apare solistul. Aceşti tineri s-au despuiat de orice ambiţie egocentrică. Până şi arcuşul lor se mişcă fără aroganţa obişnuită. Apasă pe icoarde, fără sa-şi atragă privirea. Pornesc toţi patru pe cărări binecunoscute de ei, şi merg ân spaţiul vibraţiilor cu supleţe de acrobaţi, dar şi cu minte de gânditori. Cum au atins aceşti tineri un nivel muzical excepţional rămâne o întrebare la care să răspundă alţii. Concertul a început cu cvartetul de Smetana, probabil o lucrare de tinereţe. Allegro părea inspirat după o baladă scrisă de un poet englez. Mişcarea melodică aducea ba cu Ceaikovski, ba cu Schubert. Vioara I şi a Il-a îşi îngemănau firele sonore cu o deosebită tandreţe, şi în nici o clipă nu predomina unul sau altul. A doua parte, intitulată Polka, debutează cu un unison care ointopeşte toate cele patru instrumente. Apoi răsare ritmul de dans, fiecare instrument afirmîndu-şi succesiv registrul glasului. Ce glas cald de bariton are vioara lui Alexandrov! Ce zglobiu săltau viorile ! în lento care urmează, violoncelul lui Berlinski sprijinea toată desfăşurarea melodică, şi mă gândeam că aceşti tineri trebuie să fi făcut un legământ faţă de muzică : s-o slujească, s-o iubească, s-o răspândească din toate puterile lor. în ultima parte, tempo vivace pare a fi o amintire din copilărie, ,cu veselia naivă şi neliniştea in care se oglindeşte infinitul virtualităţilor. De altminteri, compoziţia poartă titlul Din viaţa mea. Această mică frescă sonoră aduce aminte de unele cromolitografii din epoca romantică, care încântau pe bunicii noştri. Dintr-o dată s-au evaporat sunetele, s-a sfîrşit bucata. A trecut muzica printre noi. S-a întors — şi cu ce autoritate — în Cvartetul lui Şostakovici, în la major. Cele patru părţi constituie un tot — o operă de adâncă analiză psihologică, care o asemuie cu anumite pagini ale Iui Dosto-ievski. în allegro, spiritul slav apare cu coloritul lui cald şi ironic în acelaşi timp. Şi aici auzim ritmul de polka, dar cu o dezvoltare confidenţială şi un contrapunct ân fugato foarte greu, şi exprimat la perfecţie de artişti. La isprăvit, veselia motivelor devenea nebunească, ansamblul însă n-a şovăit mici o clipă. Partea a doua — moderato — se susţine prin similitudine ritmică, iar nu de loc melodică. Din fiecare instrument ţlîşnesc stranii frânturi de gând în întunericul unei mopţi de insomnie. Ga şii .acest moderato, allegretto care urmează este iscris de 185 Şostakovici cu hieroglifele iui sonore, care mu sînt uşor de pătruns.. Aici, violoncelul dictează cu încăpăţânare un poem bizar, dezvoltat apoi de celelalte instrumente, care încearcă să pătrundă insondabilul mister-al expresiei. Ultima parte, adagio moderato, este pur şi simplu o capodoperă. începutul este un cîntec trist, în unison. Apoi violoncelul grăieşte duios, cu indulgenţa unuia care a fost greu încercat. Fraza e lungă., cu adjective blajine, prinse în grupette, şi trece la violă, pe -cînd violoncelul repetă apăsat şi îndelung o notă fatidică. Se cufundă apoi amândouă vocile *n întuneric, şi apar pe primul plan viorile I şi a 11-a. armonios legate. Trebuie să fi ascultat această poemă ca să-ţi dai seama de perfecţia unei WmiivH-.ări "1—:- ţ-i.:.-.* .. . •..... unei drame cu orizontul veşnic reînnoit al vieţii, -care cere caznă şi surâde numai atunci rfnd i-ai dăruit toată puterea. Astfel se termină cvartetul lui Şostakovici, cu o simplicitate emoţionantă, iar interpreţii l-au cîntat cu discreţie, adâncime şi o vibraţie-patetică care nc-a. trezit dorinţa de a-i asculta îşi în Mozart. După pauză, a venit rândul lui Ravel. Să treci de la muzica lui. Şostakovici, atît de încărcată de conflicte sufleteşti, la un peisaj francez, dovedeşte o supleţe cerebrală şi o virtuozitate desăvîrşită. Tinerii artişti şi-au uşurat sunetul, ca să desfacă ghemul sonor al acestei compoziţii. Bineînţeles că ea reaminteşte mereu de Debussy, cu modulaţiile: lui izvorâte din nuanţele 'Umede şi sidefii ale cerului parizian. Rareori întâlneşti un mimetism atît de exact. •Cvartetul este delicat şi minuţios, construit, cu visări leneşe, viziuni ide iaz în amurg şi dă posibilităţi unui ansamblu să-şi afirme coeziunea muzicală. Dar, după opera minunată a lui Şostakovici, splendid interpretată, nu mai vrei să asculţi nimic. Şi nici bisuriile cerute de un public entuziast. Nu doreşti decît să te reculegi, ca după o revelaţie care a împrospătat temelia vieţii şi i-a dat o nouă încredere în ea. („Veac Nou", 25 ianuarie 1957) CONCERT DE PIAN EVGHENIE MALININ într-un program eclectic un artist ilşi afirmă preferinţa. Lui Evghenie Malinin nu i-a fost teamă să dovedească tendinţa lui spre romantism, alegîmd şi din autorii moderni ceea ce era mai duios, mai tânguitor. Dovadă sînt Preludiul şi Fuga de Şostakovici, înrudite melodic cu blîndul Schubert, şi în paginile cărora tânărul pianist şi-a evidenţiat caracterul visător al talentului său. Aceste două bucăţi — mai ales Fuga — au arătat variaţia de inspiraţie a compozitorului, clasicismul său, mu numai prin dezvoltarea tehnică a bucăţii, dar prin tema cugetătoare, care, la sfîrşit, capătă amploarea unui coral. Pianistul a condus această fugă cu stăpânire de sine şi sensibilitate. Acest număr din program a fost, poate, punctul culminant. Stă-nînirea de sine, liniştea interioară sînt elemente necesare unei interpretări, dar trebuie să nu apară pe planul exterior. Marele scriitor francez Andire Gide. care cânta frumos la pian. -spune : ..Perfecţie în pregătire, îndrăzneală în execuţie". Evghenie Malinin n-are destulă îndrăzneală ân execuţie. Rămâne ia nivelul probităţii muzicale, iară a se uiunca în văzduhul lirismului. Cântă aşa cum este el, blond, feminin şi blând. De aceea, reuşeşte să ne reproducă în Spozalizzio de Liszt tabloul care a inspirat pe autor, de aceea în sonata lui Skriabin a redat frumos obsesia romantică a frazei muzicale, veşnic ruptă de zvâcniri ritmice. Bucata este mai mult un poem decît o sonată, fără capitole diferenţiate. Se termină cum a început, şi procedeul muzical nu variază. Sonata Waldstein, însă, este străină de temperamentul timarului pianist. în orice sonată a lui Beethoven este prezent „Titanul". De Evghenie Malinin, însă, nu se apropie. Tuşeul lui metalic in forte n-are adâncime, în nuanţa de piano întrebuinţează prea des şi prea mult pedala mică. în muzica lui Liszt aceste efecte se potrivesc, îm Beethoven sînt o eroare. Din întreaga sonată, o singură licărire ne rămâne în amintire : fraza de debut a părţii a treia. Sonata a IV-a de Prokofiev, scrisă îm tinereţe, conţine probleme de gmdire hamletiene şi chiar descripţii sonore înrudite cu Edgar Poe. Ce amestec ciudat de tandreţe şi de revoltă în prima parte, cu fantomatice terţe arpqgiate şi topite într-un murmur cromatic la mâna stângă, care le face un orizont întunecat şi dureros ! Andantele este o destăinuire sufletească rar întâlnită în impetuozitatea ironică a lui Prokofiev. Toate aceste accente literare au fost şterse din interpretarea pianistului, care s-a mulţumit cu o cinstită realizare tehnică. Recitalul s-a terminat cu Mephisto-Walzer de Liszt, în care un bun executant poate să-şi afirme nivelul de virtuozitate, rezistenţă în rostogolirea octavelor, fineţe ân arabescurile complicate ale sonorităţilor. Nici una dintre aceste calităţi m-a lipsit tânărului pianist. Mâinile sale zburau ca nişte fluturi pe clape, iar dacă interpretarea m-a avut întotdeauna caracterul drăcesc pe care-1 cerea titlul, îm schimb, am auzit multe triluri de păsărele îşi susurul izvoarelor de munte. în bisurile cerute de public, o Mazurcă de Chopin a fost cîntată cu sinceră emoţie. Pe drumul acela trebuie să se îndrepte Evghenie Malinin. 186 187 3 Talentul pianistului sovietic se va adinei cu vremea. Tinereţea aste o poartă deschisă spre experienţele vieţii, care şlefuiesc un dar natural şl-1 călesc. Dorim să le întâmpine pe toate Evghenie Malinin şi să adauge la pianistica lui delicată o autoritate în frazare, indispensabilă^ interpretării marilor compoziţii. Ca să atingă această culme, va trebui să-şi adâncească tuşeul, lă-sînd la o parte rapiditatea elegantă — caracteristică astăzi în stilul său — şi să se convingă că arta muzicală este gravă, chiar cînd este spirituală şi suverană, chiar cind îşi exprimă melancolia, graiul muzical fiind singurul care atinge sufletul omenesc şi-1 îndeamnă spre progres. CONCURS „CHOPIN" (Varşovia), 1960 în toate compoziţiile lui Frederic Chopin, elementul „raîndrie" este argumentul de forţă, principiul de rezistenţă faţă de atacurile vieţii. îl găsim în mazurci tot atît de afirmat ca şi în poloneze, marile poeme epice care ne revelează nu numai peisajul tumultuos al pornirilor colective, dar şi clocotul ideilor. între poloneze şi mazurci putem închide, ca între doi munţi, cascada irizată a inspiraţiei lui. Prin poloneze, exprimă formula integrală a patriotismului, cu mazurcile ne tălmăceşte substanţa ancestrală a ţărînii. Perfecţia stilului modelează caracteristicile1 neamului său, şi dansul popular, îmbogăţit de resursele infinite ale inspiraţiei originale, creatoare ale unei sintaxe muzicale, capătă un loc de frunte în spaţiul istoriei. Mazurca este un dans vechi polonez. Motivele melodice sînt populare. Chopin le-a şlefuit, le-a filtrat prin geniul său, ile-a înălţat pînă la simbol. Din nici una dintre cele cincizeci şi una, compuse în prima tinereţe pînă în ultimele luni ale scurtei lui vieţi, nu lipseşte acel „jal", echivalentul jalei, nici elementul nepăsării, care este o formă a veseliei vegetale, nici şoapta confidenţei, toate amalgamate într-o diversitate de desen melodic, subtil în originalitatea lui şi intens în nervozitatea modulaţiilor care alunecă parcă independent de voinţă, se întorc cu graţie de flacără, şi tot ca flacăra te cuprind şi te încălzesc. în nici o formă muzicală nu găsim atîta nostalgie ca într-o simplă temă de mazurcă, substanţa inspiraţiei lui având atîta putere, încît în câteva măsuri a evocat o viziune poetică potrivită atmosferei. între cea dintâi, unde se învârtesc mătăsoase crinoline, şi nr. 34, cu îndrăzneţe disonanţe populare, nu există discrepanţă. Ele expun acelaşi dor cu acelaşi ritm, în care se oglindeşte vitejia, 188 alternînd cu plînsul înăbuşit. în tonul de la bemol major, Chopin scrie şase mazurci cu caracter arogant ; parcă vezi evoluînd, în saloanele luminate cu policandre mari, femei tinere în rochii de mătase, surîzînd în strălucirea bijuteriilor, cu mina în mina cavalerului care conduce variaţiile dansului. Nr. 29 reprezintă în mod tipic mazurca din Război s: pace, dansată de bătrîna mătuşă a Nataşei Rostov, sfidînd tinereţea cu perfecţia ei coregrafică. Uneori, în mazurcile scrise în ton minor, «"hopin ne dezvăluie noţiunea cuvântului ..patetic", care cuprinde pasiune sfioasă, hotărîtă să nu lupte. Cu o graţie incomparabilă apare creasta în Mazurca nr. 22. în nr. 21. compusă ân 1838 — anul cînd a cunoscut-o pe George Sand — se repede tumultuos în tonul minor, joacă sălbatic melodia, acompaniată de cobză, şi sfîrşeşte brusc, după o lungă pauză, cu acorduri care amintesc clopotul în dungă al vestirii de moarte. Pe cînd iubea pe Mărie Wodjinska, scrie Mazurca nr. 17, înlăcrimată de suspinele deznădejdii. Ce finaluri neaşteptate găsim în toate aceste capadopere, mici în format rn mari în semnificare ! Cu ce autoritate şi delicateţe te lasă neliniştit şi întrebător, răscolit de adâncimea pătrunderii lui sufleteşti ! în Valsuri, Chopin prinde eleganţa şi luxul societăţii în care evolua. Din paisprezece, opt au apărut în timpul vieţii — cele mai de seamă. Sînt toate variate, iar notaţiile melodice, pline de tîlc. Izbucnesc teatral, cînd pretenţioase, afectate, cînd gingaşe, şi în fiecare din ele găseşti un portret feminin desenat de creionul unui mare maestru. De reţinut. Valsul nr. 9. în preajma despărţirii de logodnica sa, Mărie Wodjinska, dânsa desprinse dintr-un buchet de flori un trandafir şi i-1 întinse. El, foarte emoţionat, se aşeză la pian şi improviza acest vals gingaş şi trist. Nu bănuia pe atunci că se despărţeau pentru vecie. Mai târziu, Mărie Woldjinska numi această bucată Valsul de adio. Sensibilitatea genială a tânărului compozitor intuise care-i va fi destinul şi pe ce cale se va îndrepta scurta şi glorioasa sa viaţă. („Informaţia", 19 februarie 1960) CEAIKOVSKI ÎN LUMINA LUI RICHTER A aşeza pe Sviatoslav Richter în rândul marilor pianişti de astăzi ar fi o lipsă de tact pentru că ar întuneca valoarea incontestabilă a acestora. Richter nu se poate măsura cu nimeni — nici măcar cu el — 189 fitind în perpetuă evoluţie, cu toate că de multă vreme a atins o culme necercetată de nici un virtuoz pînă azi. Dar viaţa, minată de timp, nu stă locului, iar crestele Himalaiei sînt multe. în arta interpretării muzicale, infinit de multiple sînt mijloacele de transmisie. Richter domneşte asupra lor, toate, cu o uluitoare isiguranţă, o ştiinţă anatomică a sunetelor, o lealitate lîn frazare care-1 fac, pe el — cel mai subiectiv dintre artişti — cel mai obiectiv dintre muzicieni, aplecat intens asupra exigenţelor textului. Ce-l diferenţiază de ceilalţi mari pianişti ? Calitatea însuşirilor sale primordiale : imaginaţia şi puterea de evocare. La pian, cuprinde lîn imîiinile Iui mari toate mijloacele de expresie — poezia, pictura, sculptura. Aparenţa sonoră a unei partituri îi este o cheie ce deschide ermetica lume a inspiraţiei care a prezidat la creaţia operei de artă. El o adânceşte, o luminează pînă-n cotloanele subconştientului, acolo unde poate nici autorul ei n-a ajuns. Pătrunderea aceasta în veridicitatea muzicală sperie uneori. Smulge vălul enigmei actului (de creaţie — preface viziunea, cutremură logica obişnuinţelor. Alsoult-ndu-1, îţi dai seama că operează asupra publicului o transfuzie de sensibilitate, pecetluind pentru totdeauna emoţia clipei de artă. Concerto-ul de Ceaikovski, cîntat vineri, 1 octombrie, cu Filarmonica şi diriijiait cu multă atenţie ide maestrul Mircea Basarab, ia ilustrat cu prisosinţă genialele resurse ale ilustrului pianist. Paginile impregnate de gustul secolului trecut, cu frivolitatea minuţioasă a luxului, coloritul rafinat, dar fragil, îşi repetarea multiplă a argumetelor, acest frumos taifas sonor, terminat cu ritmul obsedant al unei melodii slave, a căpătat prin concepţia lui Richter o altă înfăţişare. De la primele acorduri, degetele lui au sfâşiat claviatura, apoi a ţîşnit din negura tăcerii un continent nou, cu munţi de granit, jungle, fiare, izvoare, imagini tremurând în naivitatea transparentă a zorilor. Richter dăduse la o parte toată interpretarea obişnuită, unde Străluceşte virtuozitatea, o bucurie vremelnică, şi a construit o lume nouă, puternică, conturată de un adevăr incontestabil. Din fiinţa lui se desprindea — cu tot itumultul formidabilelor crescende — o seninătate, pe care nu o poseda acum oîţiva ani şi care este astăzi simplitatea unei desăvârşiri. („Contemporanul", octombrie 1965) 190 RECITAL ISAAC STERN După mersul tacticos şi salutul şovăitor, nu s-ar putea bănui temperamentul vijelios al marelui violonist Isaac Stern. Dar, din clipa cînd îşi aşază bărbia pe instrument, ştii că eşti în faţa unui om sigur pe mijloacele sale de exprimare. Arcuşul pe coarde devine un „glas air-.iculat", aşa cum spunea Homcr că trebuie să fie im cînîer. şi scoate sunete prelungi, rotunde, de o precizie matematică, în care vibrato 0f,^î^c. _ rn'1' o+i-?p^ In aj]tî vio!'Onicti nu admite intruziunea unei buruieni sonore. Cu o bogăţie ide nuanţe care se pendulează de la un forte gras de violoncel pînă la cel mai diafan pianissimo, a cîntat o sonată de Francesco Geminiani, ondulând ân frazare cu gustul elegant care a dominat in secolul al XVIII-lea. Sonata, intitulată Impetuosa, a fost, în ultima parte, un joc zburdalnic, admirabil redat împreună cu pianistul A. Zakin, nedespărţitul lui acompaniator. în Beethoven, însă, A. Zakin n-a stabilit atmosfera severă a .acestei capodopere. Caracterul epic al Sonatei în do minor ise afirmă din prima frază la pian, reluată apoi la vioară. Tuşeul Iui Zakin, îngreuiat de mişcări inutile, lipsa de avînt n-au putut să se înalţe la nivelul interpretării lui Isaac Stern, oerebral şi dramatic, cu accente uneori hiperbolice care suprimau nădejdea şi iertarea. în partea a doua, legato frazelor de dulce major a curs adormitor, şi perfecţia diminuendului a creat orizontalitatea sonoră caracteristică la Beethoven.şi Bach. Vioiciunea finalului în ton minor, plin de viaţă, a fost o îngemănare perfectă între pian şi vioară. Isaac Stern este uin mare specialist în J. S. Bach. în Partita nr. 1 şi-a desfăşurat toată tşltiinţa violonistică, ajunsă la o desăvîrşire ce nu poate fi depăşită. Numai un mare violonist poalte conduce firul melodic în undele lui insinuante fără a-i ştirbi din supleţea expresiei. în .contrast cu această artă de mare înălţare spirituală, a evocat, an Rapsodia nr. 1 de Bela Bartok şi apoi în cele patru piese romantice ale Iui Dvorak, stări sufleteşti, primele rustice, celelalte răscolite de preocupări intelectuale. Capriciu basc ide Sarasate, în care compozitorul a adunat grele testuri de virtuozitate, a fost, după Bach şi Geminiani, bucata care a stârnit entuziasmul publicului. Cutia castanie a instrumentului parcă creştea, devenea o scenă întreagă, unde evoluau, într-un ritm încordat, dansatori cu «altouri extravagante, piruete în viteză vertiginoasă. Mîna lui Iisaac Stern zvârlea armonicile cu dexteritate de jongieur, ele sunau pline, grase şi colorau în nuanţa bucuriei acest capriciu muzical. 191 Inteligenţa muzicală, munca perseverentă, logica unui talent gîn-ditor şi minuţios au făcut dintr-un om încă tînăr cel mai ştiinţific dintre violoniştii celebri de astăzi. Dar unde se ascunsese emoţia care ne răscolea pînă la lacrimi as-cultlndu-1 pe Enescu şi pe Kreisler ? („Contemporanul", 4 noiembrie 1965) CONCERT DE MUZICĂ PRECLASICĂ La aniversarea a cincisprezece ani de existenţă a formaţiei sale corale, Filarmonica a dat un concert dirijat de maestrul D. D. Botez, care conduce din anul 1935 această mare falangă, compusă din 101 membri — bărbaţi şi femei — şi a asociat la munca sa pe dirijorul Va-sille Pântea, care şi-a dedicat talentul pentru dezvoltarea muzicală a acestui colectiv. în fiecare an, concertele acestui cor încântă publicul, atît prin alegerea programelor, c'îit şi prin calitatea interpretărilor. Muzica preclasică apare pe orizontul artistic în secolele XV şi XVI, mult după ce pictura, sculptura şi literatura au atins culmile geniului. Melodiile purtate de trubaduri în evul mediu, peste mări şi ţâri, povestind despre dragoste, dor şi aventuri războinice, aveau să fie captate de compozitorii bisericeşti şi animate de sentimentul dinamic al vieţii omeneşti oare sparge, în qpoca Renaşterii, austeritatea evului mediu, cînd muzica era înlănţuită de legi inumane. Urzeala sonoră rămâne aceeaşi, .în toate ţările, pornită din popor, prinsă din mişcarea vîntului, ondulaţia valurilor, misterul îln.gînării întunericului cu lumina. Secolul al XV-lea aduoe (în muzică suavitatea sinceră care apăruse cu o sută de ani înainte în pictura italiană. Coloritul de frescă în unduirea corală cere o perfecţie tehnică cu atît mai greu de obţinut cu cît instrumentul nu nu este obiect, ci palpitaţia vieţii înseşi, cu inima împingând fluxul sanguin în plămiîni, şi exigenţa unei acordări perfecte între intervalele sonore ale coardelor vocale. Nuanţele ,se car subtile, ritmul puternic, pornirea sincronizată fără .şovăire. Dirijorul este un pilot care sparge valul sonor, înalţă modulaţiile, înnoadă şi deznoadă glasurile, le duce la limanul cadenţelor tonice. 192 în seara de 20 idecembrie, maestrul D. D. Botez s-a depăşit pe el însuşi. Niciodată n-au fost gesturile sale atît de expresive, de convingătoare, încît aveam impresia că vorbea cu mîinile, ou braţele, vîslind în aer. în Lamento d'Arianna de Monteverdi mîinile lui s-au ridicat, au format desenul unei cupe din care parcă au curs cromaticile triste, transfigurate la sfîrşit în armonioase terţe majore. Madrigalul Duc rose fresche de Andrea Gabrieii, genialul veneţian, a sugerat, condus dc maestrul Botez, strălucirea aurului din biserica San-Marco, jocul razelor solare pe lagună, nebuna vioiciune a artiştilor de atunci, .«•iMunaţi dc bcllc-arte. Din ope.a ci>iupu/:ifui uun !"«ance/, um »ci olul al XVI-lea, preotul Passereau, ne-a prezentat un motet intitulat E frumos şi bun, o sfadă între femei care-şi laudă bărbaţii. Acest cotcodă-cit de imuieri a fost ironic şi de o veselie comunicativă, desfăşurată într-un crescendo care urcă pînă la bătaie. Ce glas alb a impus maestrul Botez corului său în motetul Ecce quomodo moritur, simplificarea limpede a morţii, exprimată în alternanţe spiritualizate de către compozitorul slovac Iacobus Gallus ! Lui Orlando di Lasso, belgian născut în 1520, supranumit din viaţă „prinţ al muzicii", contemporan cu Pa-lestrina, care a compus, în viaţa lui de pribeag voluntar chemat la toate curţile din Italia, Germania şi Anglia, două mii trei sute de lucrări, dintre care o mie cinci suite religioase, temperament muzical epic, original prin armonii îşi modulaţii, i s-a cîntat Ce dragă îmi eşti şi Culesul viilor, de o putere telurică aducînd aminte de un basorelief al marelui sculptor florentin din secolul al XlV-lea, Lorenzo Ghiberti. Imterjectiv şi protestatar apare francezul Janequin în Gelozie, ascuţită gravură sonoră, scrisă cu o tehnică polifonică foarte expresiv oirînduită în treptele corului şi perfect desluşită de dirijor. Palestrina a tălmăcit motetul Exultate Deo (Lăudaţi pe Domnul), înălţătoare game, ureînd ca tămîia în exaltarea religioasă. Inspiraţia lui este cuminte, în sensul că evită excentricitatea, noutatea în sonorităţi. Este şi rămîne armonios, dar cu o emoţionată însufleţire spirituală. în tot acest lung program, din care nu citez decît cîteva bucăţi, am observat cu ce concentrare urmăreau muzicanţii corului gîndirea maestrului Botez, ce căldură afectivă emana din ei, ce legământ de supunere către artă se .adeverea din impulsul dat de şef la cântăreţi. Numai cu această încredere, care este o dăruire spirituală, se poate echilibra avântul sincronizat a o sută de voci ondulând în variate nuanţe la apelul unui gest. Meritul revine marelui talent artistic al maestrului Botez. Munca lui, ştiinţa coloritului sonor au obţinut o aderenţă corală perfectă, acel legato psihic care a realizat astfel unul din cele mai înălţătoare spectacole muzicale ale anului. 13 Arpegii în ton major — c. 934 193 IOANA NICOLA ÎN TOSCA Unui mare talent nu-i dăunează lipsa de contact cu publicul. In magma clocotului interior se plămădesc prefacerile care vor izbucni apoi pritocite de întuneric şi purificate lîn lumina certitudinii. Am regăsit, jîn seara de 7 decembrie, glasul Ioanei Nioola, fluviul puternic îndiguiri: de inteligenţa sa muzicală lucidă. A fost o Toscă măreaţă, autentică, transpusă în dramă printr-o sinceritate care risipea convenţionalismul şi aducea pe scenă o trăire zguduitoare. Gesturile, mişcările, expresiile figurii adăugau glasului un dinamism pe care 1-a purtat pînă la exaltarea finală, îintr-o ascensiune care a smuls tunete de laplauze. Vocea ei în registrul de imedium a sunat catifelat, vibrant, şi a fost o pârghie pentru aviînitul săgetat al curbelor sonore. Pe bolta paroxismului şi-a aruncat strigătul, tălmăcit printr-o dicţiune perfectă. Ascultînd-o, am priceput că acum va putea fi o minunată interpretă a lui Wagner, o Elsă din Lohengrin. Are un vibrato oare nu poate fi mistuit de alămuri, şi lîmjpreună ou o puternică, lungă respiraţie, îi asigură linişte îtti durata copleşitoarelor fraze wagneriene. Are un fel personal de a fi suavă în nuanţele ide mezzo, care păstrează o demnitate gînldiitoaire de cea miai convingătoare expresie. Iar îm clipele de gelozie din actul I apare dintr-o dată în voce iun cutremur teluric, fulgerător ca moartea. Jocul ei ou. evantaliul rivalei a fost al unei mari artiste. Nădăjduim să o laplauldăm pe Ioama Nioola în rolurile mari, ce se cuvin glasului ei. („Contemporanul" 16 decembrie 1966) O ARTISTĂ : MONIQUE DE LA BRUGHOLLERIE De la o vreme talentul se poate condensa pînă \a putea fi sintetizat printr-o iscălitură. Semnătura muzicală a lui Monique de la Bruchollerie este cavalerismul, adică atenţia optimă într-o activitate dedicată integral artei. A concertat în ţara noastră de multe ori în decursul anilor. A încântat, de fiecare dată, un public de care se lega prin căldura unui temperament ce nu-işi precupeţea dăruirea şi căruia i se 194 răspundea cu constanţa unei aprecieri înrădăcinate. Se auzea : „Vine Monique... vine Monique...", familiaritatea fiind expresia unui suprem omagiu. Astăzi, Monique de la Bruchollerie a atins culmea artei interpretative. A dat la o parte capriciosul farmec al tinereţii, ca să exprime durabilul în fluiditatea sonoră, .atît de anevoios reţinută în scurgerea ei prin însăşi structura ei. Şi-a dezvoltat cu precizie astronomică ştiinţa pianistică, obţinând de la instrument posibilităţi orchestrale rar auzite. Au sprijinit-o o vie -inteligenţă, o imaginaţie vibrantă şi o 'statornică cercetare a adevărului muzical. Concentrarea neobosită în imun-că, studiul constant de-a lungul anilor au edificat perfecţia cu oare azi pianista franceză se poate alătura celor mai mari pianişti contemporani. Un 'critic german a supranumit-o „Richter feminin". In iseara de 16 (decembrie a oînltat, la Bucureşti, Variaţiile de Rah-maninov pe o temă de Paganini — lucrare extrem de grea, unde un interpret poate să-şi desfăşoare toate posibilităţile talentului. Niciodată nu le-am auzit redate ou latît relief şi justă evocare. Părea că e un povesltiitor medieval, care ine spune o legendă din alte timpuri. Variaţiile se succedau, gândite de pianistă, în imagini legate anatomic de graiul sonor. Rabmaninov şi-a însemnlat natura lui romantică şi complexă în această compoziţie, evoluând de la melancolie la un ritm cuceritor, de la râsul unui peisaj primăvăratic la tristeţea unui prohod. Pianista a împlinit fiecare din aceste poeme sonore cu autoritatea unui gânditor. Bruscheria necesară unor variaţii era întărită de o hotărâre impunătoare. O înţelegere absolută între mişcare şi spaţiu înnobila ritmul interior, analizând alternările dintre furia acordurilor azvârlite ân cascadă şi naivitatea râsului în registrul fin al pianului. Cei care au ascultat sâmbătă seara variaţia evocând o procesiune funerară, în coloritul cu pigment de lalea neagră ales de dânsa, şi Dies irae, întunecat şi fatalist, nu vor uita niciodată cu ce austeră simplicitate au fost subliniate. Iar paginii sentimentale din bemolul major i-a dat o expresie atît de diafană, încît s-a desprins din senzualitatea obişnuită, plutind în inefabil. Acompaniată admirabil de dirijorul iugoslav Milan Horvath, oare a dovedit mari calităţi în Simfonia clasică de Prokofiev şi în Simfonia nr. 1 in do minor de Brahms, Monique de la Bruchollerie a dat în bis două mazurci de Chopin, cântate cu eleganţa şi căldura indispensabile acestor fragile capodopere. („Luceafărul" 17 decembrie 1966) 195 ION BACIU Eroismul în muncă înseamnă lupta, prin mijloace imperfecte, în scopul de a atinge o realizare desăvîrşită. Acest act s-a desfăşurat triumfal în sala Ateneului, luni, 10 februarie 1969, la concertul dat de orchestra Conservatorului „G. Enescu" din Iaşi, toţi instrumentiştii fiind încă studenţi, sprijiniţi numai de cîţiva profesori la suflători. Dirijorul Ion Baciu este în acelaşi timp profesorul clasei şi şeful Filarmonicii din Iaşi. Programul cuprinde Suita nr. 1 de Enescu. Rapsodia pentru clarinet de Debussy, Simfonia neterminată de Schubert, uvertura operei Maeştrii cîntăreţi de R. Wagner. Din prima parte a sultei am priceput că dirijorul artistic al tinerei orchestre este un spirit care lucrează în spaţiu mai mult decît în succesiune. Cîntecul în unison, ondulând cu melancolia demnă, carac-î teristică poporului român, a fost interpretat cu o disciplină patetică; pauzele, în toată Suita, n-au fost tăcere, ci adîncime grăită de spaţiul care mobiliza timpul de gînidire. Paginile în care se simte o adiere de muzică franceză ne-au dovedit că Ion Baciu are o cunoştinţă ştiinţifică a contrapunctului. Niciodată, în această bucată, nu mi-a sunat atît de clar dezvoltarea orchestrală, în care dirijorul a împărţit centrele de putere ale diferitelor instrumente, adunate ca într-un legământ, pentru a colora complexitatea unei compoziţii îm care se întrevede influenţa atavismului ortodox al lui Emescu, rafinat de învăţământul şi de admiraţia pe care o purta maestrului său, compozitorul Gabriel Faure. Tânărul clarinetist Ion Mica a executat apoi cu brio, cu preciziune şi cu ironia ce se cuvenea un joc muzical impregnat de poezia misterioasă a lui Debusisy, care parcă îţi închide pleoapele ca să vizionezi peisajele transparente ale visului. Felul în care 1-a acompaniat Ion Baciu ne-a dezvăluit fineţea vibrantă pe care o poate atinge un talent excepţional, dublat de o inteligenţă perseverentă în muncă. Enescu spunea : „eu cînt ce e scris, dar încerc să redau tot ce e scris". Ion Baciu izbuteşte să redea tot ce a gândit compozitorul, prim dinamismul unui temperament dăruit integral muzicii, întins ca un val asupra orchestrei. O supune cu autoritate niciodată brutală, păstrând întotdeauna stilul cuvenit fiecărei piese. Gesturile lui au sobrietatea celui care ştie să impună, dar indicaţiile au rapiditatea unei săgeţi şi nimeresc, în plin, motorul mişcării. Priveam la arcuşurile viorilor. Ridicarea, coborârea lor erau, parcă, ale unui singur om. Frazarea la suflători avea relief şi expresie, împlineau nuanţa dorită, amplificând astfel polifonia orchestrală, perfect reliefată de dirijor. Pe tot parcursul concertului n-a fost o notă falsă, n-a existat o întârziere ritmică, nici o clipă de indiferenţă. Am uitat că nu cânta o orchestră marc de muzicieni experimentaţi. Bogăţia timbrurilor, freamătul coardelor, contrabasurile masive şi ritmul, ritmul plin de viaţă, se răspândeau îm sală şi stârneau un entuziasm transformat în bucurie, bucuria de a ne putea imîmdri cu un talent cu totul excepţional. Natura i-a hărăzit toate însuşirile care-1 înalţă pe culmile emoţiei muzicale. Supleţea comprehensiunii sale, expresivitatea de o rară nobleţe îi ajutau să interpreteze Simfonia de Schubert, evocînd firea sfioasă şi .-.entimentală a genialului vienez, şi apoi să se arunce vitejeşte în uvertura de Wagner, Maeştrii cîntăreţi, executată mai repede decît se obiş- """UîC'S'te ^! dezbărat?, 'de acel .e^nrif de toiurirleni-" rlpifesjtat rlp TVic^z^rbe pentru că-i reprezenta burghezia mediocră şi îngjm.iată. Au strălucit cu mândrie alămurile, perfect strunite, şi am avut senzaţia urnei zile de sărbătoare, a ceea ce numea tot Niatzsche „le gai savoir". Ca să fi obţinut un rezultat atît de neobişnuit din partea acestor tineri studenţi, desigur că Ion Baciu i-a încurajat cu căldura unui optimism la care i s-a răspuns cu fervoare. Atmosfera de sinceritate şi încredere emanată de tînărul dirijor a cuprins tot publicul, iar ovaţiuni insistente i-au mulţumit pentru bucuria unei seri muzicale de neuitat. Nădăjduim să-1 auzim cît de cuiiînd la pupitrul Filarmonicii „George Enescu" din Bucureşti. („România literară'', 13 noiembrie 1969) PERLEA Luna mai pecetluieşte o mare bucurie care se va statornici în amintire ca un imbold spre viaţă şi concentrare în muncă. Maestrul Ionel Perlea a sosit în România şi a dirijat şase concerte cu trei programe diferite : Simfonia I de Brahms, Preludiu de Debussy, TUI Eulen-spiegel de Richard Strauss, Rapsodia 1 de Enescu ; uvertura operei Oberon de Weber, Omagiu lui Enescu de Teodor Grigoriu, Preludiu şi moartea holdei de Richard Wagner, Simfonia I de Enescu ; uvertura din Flautul fermecat ide Mozart, Simfonia a V-a de Beethoven, baletul Nunta în Car păţi de Paul Constantinescu, Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski. Cu ce cuvinte poate fi tălmăcită zguduitoarea emoţie care a cuprins tot publicul în faţa acestui artist ? Parcă, strămutată din spaţiile siderale, cobora pe pământ, cu aripile Victoriei din Samotrace, muzica 196 197 pură. Maestrul Perlea n-a interpretat-o. însăşi muzica, printr-o prodigioasă itranssubstantiialitate, emana din el. Mijloacele concrete prin care obţine Perlea o transfigurare la fiecare instrumentist par atît de simple, încît nu le poţi găsi decît o explicaţie : magnetismul electric ţâşnind din privirea argintată ca trăsnetul, şi gesturile mîinii. epurate, afcingînd .sinteza expresiei, comunicată cu intensitatea care o adânceşte pînă în miezul inspiraţiei compozitorului. Mişcările mîinii lui nu seamănă ou rfe nimănui. Distanta de sextă dintre degetul mare şi cele patru unite deschide perspective siderale, unde plutesc metaforele sonore. Cînd indică un diminuendo ^in»'."ă uYycicîe ieri:, tara ia snijtc mina, ca uu salut hamletian, şi le apleacă prelunginid firul sonor până la zumzet. în crescendo, profilul figurii palide o grav, pare a primi un ordin de pe tărâmul celălalt, ridică braţul, îl cutremură şi porneşte vuietul oceanic, întotdeauna stăpînit de el, pentru că nu îngăduie exageraţii. Spiritul filozofic, atent la cea mai mică indicaţie a textului, 1-a ajutat să potrivească stilul în exactitatea perfectă a coloritului şi a planurilor sonore, cu un simţ al spaţiilor care modelează şi înalţă muzica lui Beethoven, căreia îi dă, în Simfonia a V-a, dimensiuni uriaşe. Arta maestrului Perlea merită un studiu special, şi nu poate fi îngrădit în paginile unei reviste. Aş vrea să subliniez aici toate bucăţile, dar mă voi opri numai la câteva puncte. în TUI Eulenspiegel indică un tempo de scherzo de o graţie şireată, care-i da adevăratul caracter. La sfîrşit, dictează o nuanţă tragică, evocând spînzurarea lui Till, oare se mai strâmbă o dată înainte ide a muri. Pauza scurtă a fost admirabil redată. Rapsodia de Enescu a icăpătat în toate melodiile ei o sensibilitate demnă, fără să scadă veselia ţărănească, iar în Simfonia de acelaşi autor ne-a revelat frumuseţi necunoscute până acum. Paleta sonoră ia maestrului conţine nu numai toate nuanţele, ci şi umbrele acelor nuanţe şi puterea volumului sonor pe care îl uşurează pînă la transparenţa unei aripi de libelulă. Aşa ne-a redat uvertura din Flautul fermecat, dirijată cu o rapiditate fulgerătoare. Admirăm efortul Filarmonicii, avântată în ritmul precis al grupetelor. De altminteri, fervoarea privirii muzicienilor spre şeful lor dovedea grija de a-I mulţumi. în uvertura din Oberon, ce fine voaluri a ţesut la suflători, ce subtilă comprehensiune lîn melosul oniric al lui Weber... Ştiinţa muzicală a maestrului se adaptează cu supleţe la toate genurile, dăruindu-ne imagini sonore plastice, cum a fost în Debussy, unde ni is-a părut că am văzut jocul leneş al faunului pe cerul sicilian, „Droit et seul, sous un flot antique de llumiere" (Mallarme). în Tablouri dintr-o expoziţie ide Musorgski, reliefate cu un impresionism psihic deosebit, Catacombele, a fost uluitor ! Aplecat, aproape îndoit, maestrul părea că priveşte hăul întunericului din care urcă miasmele reci ale veacurilor. 198 4 Urzeala muzicală este atît de simplă, încît trebuie să fii mare meşter al proporţiei spaţiale ca să atingi nivelul unei expresii atât de ânfricoşătoare. Nu atingi o culme muzicală decât printr-o sincronizare a elementelor creatoare, închegate într-un echilibru spiritual care dă o formă desăvârşită operei de artă: Publicul a priceput aceasta, şi a ovaţionat în picioare atît apariţia maestrului, cît şi după fiecare pauză, aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată la iuii. în momente de răscolitoare emoţie, sufletele se unesc în acelaşi * ■ ts • " —„. i ti_.i.. _ vi _______i.« j*_.„:..„ „„..„ 1 i„„„~ ' I 1 i I l. i ivc.m^u i « 1 i I ..IL t ) ii 1 l v. j l L ii x l l ii 1 ii ! i i- a^- ^H.l La Kn-I l u i l c lUil i a- -. de o „revedere" şoptită de el ia sfârşitul ultimului concert de la Ateneu. Nădăjduim că se va mai întoarce în ţara lui. {„România literara", 29 mai 1969) I LOLA BOBESCU Un mare adevăr se desprinde din cele două concerte date de Ansamblul de coarde „Eugene Ysaye" în serile de 12 şi 15 octombrie; dirijate de remarcabila violonistă Lola Bobescu. Nu există muzică demodată aînd interpreţii dau compoziţiei lumina care i se cuvine. Greutatea este de a aşeza stilul în atmosfera epocii, de a intui sau de a cunoaşte geneza inspiraţiei din oare s-a avântat creaţia, şi apoi de a poseda simţul mişcării. Beethoven spunea într-un mod lapidar : „Cel care nu are intuiţia tempoului să renunţe să facă muzică"... Toate aceste dificultăţi au fost biruite de orchestra de coarde „Eugene Ysaye". Mică în număr — numai 12 instrumentişti — orchestra era mare în plenitudinea sonoră. Plasaţi în semicerc, cu clavecinul în profilul celor şase viorii, două viole, două violoncele, un contrabas, toţi cu privirea aţintită la vioara întîi. Discreţia de perfect buh-gust al Lolei Bobescu, oare a înţeles să cînte în rând ou formaţia de sub conducerea ei, sugerând cu mişcări de cap, cu pleoapele lăsate ■ peste ochi cînd solicita un pianissimo, cu oprire de arcuş înainte de a anunţa un allegro dinamic, a desăvîrşit âncânbarea acestor două seri. în trupul ei subţire ca o trestie, o undă magnetică fremăta şi se comunica la toţi in frazele exprimate cu un simţ al dicţiunii muzicale rar întâlnită în grup. Evident că toţi instrumentiştii sânt artişti, şi că au 199 studiat imult împreună pentru a atinge un nivel atîlt de înalt. Dar nu e numai atît. între ei există o legătură psihică ; un legămînt de fervoare pentru muzică. Ei oficiază împreună un ritual care-i absoarbe într-aşa fel, încît parcă dispar şi rămîne numai muzica liberată de constrângere, şi eîtată, cântă cu bucurie, duioşie, vioiciune, evocând albastrul cerului italian, căldura şi agitaţia unei veselii sudice. Programele cuprindeau mai ales bucăţi din secolul al 17-lea: Ricciotti — Monteverdi (acesta din secolul al XVî-lea). Vi val di —Co-relii — Marcello — Jeae-Marie Leclair. Aceste compoziţii au scopul de \ crea.armonie şi se supun legilor stricte care interzic evadări în alte-«'ăn, disonanţe şi rătăciri îndepărtate de tonul iniţial al lucrării. Opreliştile jiceastea nu sărăcesc vitalitatea elanului muzical. Dimpotrivă, creează o intimitate între creator şi ascultător. Modulaţiile naturale nu uimesc, dar încântă tot aşa cum ne Sncîlntă şi lumina zilei. Se opresc în cadenţe blajine după ce verva spirituală a ritmului a epuizat capricioasele motive muzicale, care oglindesc o epocă în care predomina plăcerea vieţii şi cultul frumosului. Toate suitele au şi eîte un larghetto sau un lairgo. în Concerto-ul de Vivaldi, Larghetto este de o suavitate despre care doctorul Albert Sehweitzer, marele muzicant, scria : „seninul unui colţ de cer". Suitele cer^ o atenţie meticuloasă şi rapidliltate de prestidigitator în nuanţe. Cîtă supleţe presupune, cîtă siguranţă ! Perfecţia atinsă de cei doisprezece interpreţi ne-a fermecat de la primul concertino de Garlo Riociotiti şi apoi în fragmentul din opera Orfeu de Monteverdi, unde lento, după energicul allegro, are paloare de marmură. în prima seară Lola Bobescu a strălucit ca solistă în Concerto-ul de Vivaldi. Ceea ce o deosebeşte de mulţi alţi virtuozi simt modestia şi interiorizarea gândirii. Nu caută efecte violonistice, nu gesticulează exagerat cu arcuşul. Sunetul ei este grav, hotărât, accentele fără duritate, iar uneori, în diminuendo, altinge vibraţia aceea de neuitat a lui Enescu. Temperamentul^ ei viteaz poate să devină gingaş, cu transparenţe florale. Niciodată mu pierde forma unui iritenuto, care la ea este o potolire, nicidecum o slăbire de putere. Bogăţia nuanţelor ei mi-a adus aminte de ştiinţa înnăscută a ţărăncilor noastre care combinau. artistic cusăturile altiţelor de pe iile lor. Lola Bobescu este româncă, arta ei se hrăneşte din virtuţile specifice neamului nostru. Educaţia ei oacidantală n-a alterat elementele care o asetmuie genialului nostru Enescu. în Concerto-ul de Leclair, executat miercuri 15 octombrie, Lola Bobescu ne-a fermecat prin virtuozitatea sa elegantă şi prin frazarea emoţionantă din aria. Mi-e cu neputinţă, în cuprinsul acestor rânduri, să semnale? toate frumuseţile acestor două programe. Giga şi badineria din sonatele de Corelli — adevărat joc de libelule, cântate cu o vervă îndrăzneaţă, '200 i în care Alejandro Moreiras la clavecin s-a dovedit un artist pe care am vrea să-1 auzim într-un solo ; nu există oare aranjamente pentru trio de vioară violă şi clavecin ? Chiar şii sextuorul modern de Martinu, compozitorul ceh, a plăcut prin vioiciunea sinceră a lirismului său, cîntat cu brio şi claritate. Virtuozitatea acestui ansamblu a uimit în finale, de pildă, cel din „cântecele îndrăzneţe" de Orlando de Lassus, unde arcuşurile îşi aruncau grindină de staceati, sau presto de Benedetto Marcelo. în care flutura pînă şi contrabasul. în cele două concerte n-a şovăit nici o clipă intensitatea vitală a conducătoarei, şi nu s-a strecurat nici o notă falsă. Succesul lor a fost triumfal, iar amintirea .aoestor seri de muzică ne va rămâne vie. 1969 DMITRI BAŞKIROV — EMIL SIMON Programul concertului simfonic, sâmbătă 1 noiembrie, — a fost •deosebit ide interesant, dirijat fiind ide Emil Simen de la Cluj, având ca solist pe Dmitri Başkirov din Tbilisi (U.R.S.S.). Aceşti doi artişti se aseamănă printr-un temperament dinamic, exaltat pînă la violenţe sălbatice, dar şt printr-o concentrare adîmcită ân respectul ce-1 poartă stilului autorului pe care-1 interpretează. Başkirov a cîntat Concerto-ul în do minor de Mozart — cea mai desăvârşită operă pentru pian şi orchestră din toate câte s-au Scris pînă acum. Cu mijloace tehnice simple — game, arpegii — Mozart creează, în marele suflu al temelor, o viitoare dramatică oare se naşte îin suflet, trece prin întunecimile tonului minor şi apare în lumină, cu acel stil sintetic care înlătură totdeauna inutilul. De aceea, interpretul nu are decît un mijloc de a-1 tălmăci : să meargă de-a dreptul ân adîncul inspiraţiei care ţâşneşte, biruitoare în limbajul ei. Başkirov a priceput aceasta. Este un gîridiror pasionat, -cântărit âta căutarea sonorităţilor, avînd o virtuozitate pianistică de oţel. Ne-a fermecat de la prima frază, c'intată au o spiritualitate severă. Toată dezvoltarea, apoi, a fost la aceeaşi înălţime, orchestra condusă cu măiestrie de Emil Simon, răspunzând cu autoritate luminoasă la apelul pianului. Staccatele lui Başkirov caracterizează personalitatea lui. Mîinile âi par a fi nişte fiinţe aparte, legănate, ridicate într-un dans la care participă tot trupul cu o mimică impresionantă. Uneori, îl auzi mai bine cu ochii închişi. în ultima splendidă pagină, de o sim- BIBLIOTECA "^IICI, S........ttf*^ 201 plieitaite de templu doric — toată în arpegii, pe un b,as irepetiînd nota do iou ■gravitate beethoveniană — accentele prea dese coborau arpegiile în zona ■concretului, în loc să le înalţe în harul unei lumini de dincolo de viaţă. în larghetto, care este un sonet de dragoste, subliniat de Başkirov cu discreţie în tuseu, şi în final, executat cu vioiciune diabolică, a fost urmărit cu perfecţie de dirijor, care a ridicat la un înalt nivel de nuanţare pe instrumentişti, reliefând mai ales pe suflători, colaboratori conştienţi ai variaţiilor pianistice. în Concerto-ul pentru mîna stângă de Ravel, Başkirov ine-a relevat î un; <.<. ci luiLiiiiiini sau. diiunir puierea iui c!e evocare a une africane, violenţa de tigru care rupea acordurile, muşca din pian ca o fiară. Niciodată n-aim auzilt acest concerto cîntat astfel, cu o forţă în degete şi în încheietura mâinii care mu mai era a unui om. Spaţiul este prea restrâns pentru a sublinia toate calităţile acestui artist. Ştie să sugereze, să fie liric, să se dăruiască în discursul muzical. întrebuinţează ou discreţie pedala, respiră lîn frazare, impune imediat atmosfera muzicală a unei bucăţi. La aplauzele tumultuoase el răspundea ou surâsul misterios al'unui personaj din 1001 de nopţi, pe cînd Emil Simon, după o cheltuială nervoasă excesivă în Ravel, saluta liniştit şi blond. Lucrarea tânărului compozitor Mihai Moldovan, (intitulată Texturi, construită (din patru sunete colorate în diferite variaţii, evocare justă a unui peisaj de -munte, cu turme de oi, ciobani oînJtînd din fluier, şi oiocăineli de potcovar, lîntr-un amurg îngreuiat de mîrîitul unor nori de furtună. Totul exprimat prin multă întrebuinţare de alămuri şi percusiune, cu alternanţe sonore sentimentale. Acest tînăr talent merită să fie urmărit în dezvoltarea sa. în schiţele Marea de Debussy, Emil Simon ne-a încântat prin coloritul pictural care lamintea de pânzele lui Monet cu subiect de ape. („România literară", 1969) VALENTIN GHEORGHIU Am ascultat, la Ateneul Român în seara ide 28 martie, Concerto-ul de Grieg cântat de Valentin Gheorghiu, cu Filarmonica „George Enescu". De la primele pagini, mi-am dat seama că a atins forma la care 202 tindea — forma definitivă : el sculptează materia sonoră. Elacinţa pianistului se exprimă atît de irapid, încît îi pătrunzi voluml ideii înainte de a-i auzi .cîiritecul. Concerto-ul de Grieg este o broderie pianistică cu prea multe fiorituri, un joc sonor care îţi fură giîmdul îşi te lasă ou impresia unei lanterne magice. Toţi pianiştii sînt bucuroşi să fugă pe claviatura pianului, obţinând întotdeauna succese facile, efectele superficiale fiind la îndemâna tuturor. Ca un mozaic multicolor, Grieg ne dă crâmpeie de folclor .norvegian, arpegii emfatice, ritmuri rupte şi înnodate, coliere ide mărgele şi posibilităţi de gesticulaţie, cît vrea pianistul aă .desfăşoare lăiă a dezechilibra conţinutul .muzical. Rari sânt cei care dau la o parte superficialitatea barocă a 'acestei inspiraţii ca să închege autoritar ceea ce poate .alcătui un stil. Valentin Gheorghiu a izbutit să elimine sentimentalitatea dulceagă şi ne-a evocat în prima parte puterea fără margini a oceanului vănsîndu-şi furia pe stâncile fiordurilor. Cu sobrietate în ţinută, siguranţă dominată de inteligenţă, el imprima prin nuanţe aninuţios cântărite năpustirea valurilor, topind în viteză detaliile sonore. Atingea, astfel, sinteza ân cadenţă, precipitînd-o cu furia elementelor din cane omul este exclus. în unele modulaţii mi se părea că văd ca lînitr-o ceaţă spuma sonoră a apei, şi mi-a venit în minte tabloul lui Turner, „Parlamentul din Londra îln ceaţa Tamisei". Arhiteatura este de-abia indicată, există, totuşi, în irizarea nuanţelor, însă nu mai este o viziune figurativă. Şi Valentin Gheorghiu, adunând într-o clipă o serie de (modulaţii sonore, compunea o viziune abstractă, exprimând de minune ce n-ar fi obţinut printr-o subliniere precisă. Nunmai de pe culmile virtuozităţii artistice poţi avea această îndrăzneală, în care fiece sunet este perceput, dar este strâns legat într-un colorit so.m,atic. Octavele, sub degetele Iui, erau o grindină azvârlită pe claviatură, .aproape nu-i mai distingeai contorul mâinilor. Dar ce glorios au sunat în sfârşitul părţii întîi. Un dirijor de talia unui Tosoanini ar fi realizat, desigur, îngemănarea cu această interpretare. în partea a doua, peisajul este acelaşi — marea, stâncile, pământul împădurit — dar lumina este majoră şi se întinde liniştea arpegiilor care însoţesc un cîntec blilnd. Cu ce artă ne-a redat pianistul tema fredonată, ce cald tuşeu a lavut mîna stângă. Anpegiuil finlal a pornit de la un capăt al pianului, a descris o curbă, şi într-un admirabil rallentanido s-a mistuit în registrul de sus ca un curcubeu. în partea a treia, veselia sănătoasă a dominat ou o putere de viaţă excepţională. S-au bucurat şi natura şi oamenii în dansul ritmat .diabolic de delirul accentelor. Unii ascultători ar putea obiecta că acestea erau prea violente. Eu cred că a vrut să simbolizeze biruinţa omului asupra naturii. 205 Valentin Gheorghiu este un mare artist, un muzician cu o personalitate originală care transfigurează textul muzical fără a-1 deforma niciodată. Posedă clarvederea stilului, a adunat în decursul anilor o pricepere excepţională a nuanţelor. Niciodată nu este dur în forte. Mai uimitor, însă, este felul cum coboară sunetul —• treptat, parcă măsoară cu un seismograf vibraţiile, infinit de delicate, dar care, totuşi, se aud : nuanţă diafană, izbutită de obicei numai de vioară. Simplicitatea, fără gesturi spectaculoase, inutile, căldura şi dăruirea de sine, nobleţea frazării îl aşează printre cei mai mari interpreţi contemporani. („România literara", 28 martie 1970) TOTTI DAL MONTE LA OPERĂ. DANSATORUL NIMURA Se spume idespcre un glas de femeie care se caţără pe oel mai ascuţit registru că îintocmiai ca privighetoarea eîmtă. Eroarea asta a rămas din vocabularul romantic, astăzi dezafectat; privighetoaaea este o obsedată tăioasă. Smulge pomilor cu bruscheţe catifelarea lor nocturnă. Păsărică din gâtlejul cântăreţei Totti dai Monte e mai uşurică decât un fulg şi prinde notele unei game asoendente icu dexteritatea unui acrobat călăreţ, înşirând âmitr-um galop mouă cercuri aurite pe vârful unei lăncii. Totti dai Monte a sosit îin Bucureşti precedată de discurile care uimiseră prim memaipomenita virtuozitate a coardelor vocale. A cîntat rolul Rozinei din Bărbierul din Sevilla. Reputaţia mondială ne făgăduia o mare bucurie muzicală. Am avut-o. Această artistă nu este numai o muzicantă, dar şi o comediană de stil. în rolul Rozinei are joc de scenă, artă a nuanţelor, drăgălăşenie în graţia spumoasă a apostrofelor lui Beaumianchais, iar veselia lui Rossimi -apare tot atât de transparentă în tonul minor, pe cât de ascuţit îin tonul major al cvaritetului vocal. Toată aoeastă delicioasă operă se sprijină pe stacaato. Glasul cântăreţei posedă cel mai aerian stacoato. întinde bărbia, lungeşte pleoapele ochilor mari, şi sala întreagă se umple cu desene sonore, precise şi delicate ca alunecarea unei şopîrle. A cîntat prima arie cu un gust 207 fermecător, n-a abuzat de efectele italieneşti, nu a depăşit niciodată timpul cuvenit unui ipunot de orgă în care o mare artistă îşi afirmă rezistenţa. A încarnat de-a lungul spectacolului gentileţea vioaie şi bufonă, tinereţea ironizînd prostia şi zgârcenia. De ce a ales, însă, în scena lecţiei de canto, aria Titaniei cea blondă, în loc să auzim variaţiile Adelinei Patti pe care le cânta şi Ada Sari, minunata poloneză ? Este singurul nostru regret din această seară. Acest glas care aruncă ploaie sonoră irizată şi ac urcă pe cele mai primejdioase creste ale tehnicii vocale încântă prin vesela lui perfecţie. Montesamto, un Figa.ro italian, nu are inteligenţa iui Totti d=»l Monte, iar glasul lui, greoi, mare, 'împiedica tempoul rapid — calitate primordială a acestei opere. Massini a dirijat fără nici o atenţie la varietatea nuanţelor, acoperind mereu vocale, dând drumul la fontissimi ca la o haită de câini. Ar trebui, totuşi, să pună o botniţă la percursiuni, când îşi dau osteneala cântăreţii să sublinieze diferenţa dintre un mezzoforte şi un piano. Bartolo şi Don Basilio au fost foarte bine interpretaţi de artiştii noştri români. însă admirabila cântăreaţă italiană s-a detaşat de ceilalţi interpreţi, şi rămnaem cu impresia unei reprezentaţii în care capodopera se învecinează cu cromolitografia. Joi seară, în localul Operei, s-a produs, într-un recital de dans Yeichi Nimura, japonez din neam de samurai, împreună cu Lisan Kay, o tînără americană, brună cu păr lung şi lucios. înfăţişarea lui Nimura aduce cu a leopardului. Pe un fond de catifea cenuşie, parcă taie fâşii verticale ou braţele lungi şi feminine. Pare atunci in/uman ca moartea, feroce şi candid ca destinul. Faţa lungă, în care nasul este o trăsătură de unire între obrajii osoşi, nu-şi schimbă expresia. Odată pentru totdeauna, i s-a întipărit o mască simplificată pornind de Ia rădăcina unui păr care parca zvâcneşte întunecat, în clipa în care-ţi dă iluzia că-şi reţine o putere lăuntrică, spatele lui desenează, prin relieful muşchilor, un arabesc de cel mai pur stil din Extremul Orient. Se întoarce brusc, picioarele se întind în zbor, se stiîng cu o rapiditate înspăimântătoare, ritmând fraza muzicală care pare a emana din el, şi în câteva indicaţii plastice ne oferă deliciul unei legende în care neverosimilul devine adevăr. Nimura este un dansator de nobilă calitate, care aduce elemente noi coregrafiei, adesea monotonă. Din cutele unei draperii, din mătasea viu colorată, înfăşurată în jurul torsului subtil, din farmecul dinamismului el compune un poem. Partenera lui, mai fluidă decît apa, dar precisă ca frumosul întrupat 208 m ■ m » 1 într-un nou aspect în înfăţişarea ei, îl secunda într-un dans fără muzică, tema izvoirând din braţele lor îimpreuniate, variate în suite de iniţiale. La alt dans, singurul acompaniament a fost o baterie de percusiune, al cărei ecou era o tobă, minusculă, în mâna lui Nimura care mima ân câteva gesturi heraldice o dramă sângeroasă, sfârşind-o cu o mişcare a capului căzut pe piept în zgomotul glacial al ţimbalelor. Talentul lui Nimura este plămădit de puterea insinuantă a Asiei. Regăseşti îin el jungla, surâsul împietrit al lui Budha, excesul vegetal şi to.rpoarea umedă a nopţilor (tropicale. Cînd dansează lupta unui bărbat atacat de bandiţi, redă în gesturi realismul implacabil al rasei sale, cînd sare i se deschid coapseic in triunghiul uwius al sculpturilor Shitenno (reprezentarea jiapomeză în secolul al VlII-lea a zeilor cereşti). Are darul de a stenografia gesturile, alegând cu un simţ ascuţit al esenţialului cele care irezumă etapele unea expresii. Mişcările par să se desăvârşească în nemişcare, iar atitudinile au dinamismul mişcării întotdeauna. în contrast cu arta aceasta autoritară, Lisan Kay ne-a fermecat prin graţia ei şi fragilitatea încheieturilor. Dansul ei înfloreşte ca şi tinereţea ei, fără efort, fără mecanizare. Izbucneşte într-un avânt de viaţă, care o duce spre armonie ca âmspre o lumină propice. Aceşti virtuozi au ştiut să ne dăruiască o mare plăcere artistică prin sincronizarea muzicii cu ritmul şi expresia, cîtaştnele fără greş. („Le Moment", 25 decembrie 1935) LA PIAŢĂ La Operă s-a reluat baletul lui Mihail Jora, La piaţă. Condeiul lui Jora este o daltă care taie contururi comice ou rapiditatea unui spirit caustic. Este uşor să invenţi gesturi comice pe o muzică atît de incisivă, unde trombonul zeflemist stă de vorbă cu o clarinetă şireată, şi pauzele pregătesc un ritm clătinat. Toată firea românească grăieşte în această partitură. Motivele muzicale sânt afectuoase, certăloase, variate în tot felul, iar dacă autorul ar mai intercala două-trei dansuri, acest original balet ar putea fi ales de o mare scenă din Occident. La sfîrşit, ţiganii lăutari lapar şi cântă iun cântec de duioşie cu acompania-mienitul alternând ba îm major, ba în minor. Naivitatea lor dezarmantă produce un efect irezistibil. ii 14 Arpegii în ton major 209 Doamna Penescu Lioiu în rolul principal a avut multă vervă în pantomimă şi a ifos't foarte expresivă în dansul ţigănesc. Celelalte personaje s-au achitat cu vioiciune în rolurile unei coregrafii sărăcăcios concepută de maeştrii de balet ai Operei. Acesit tablou, atît de bogat în notaţii muzicale, ar trebui să fie lucrat de un bun maestru muzician, care ar jpune în valoare ritmurile, actualmente neglijate. Mihail Jora dirijează regulat baletul său, cu vivacitate şi colorit. („Le Moment", 30 ianuarie 1937) HARALD KREUTZBERG Harald Kreutzberg, premiul întîi de dans la Jocurile Olimpice din anul acesta, a idat două recitaluri în Bucureşti. Acesit remarcabil temperament artistic merită o lateniţie deosebită. Dinamismul lui se desfăşoară în stilul cerinţelor actuale. Tdt astfel îşi cerebralitatea care a vegheat la metoda coregrafiei sale. Talentul lui este o stranie oonversiune ajsintaxei unei limbi în gest. Auzi ou ochii pe acest tîlnăr dansator. Mişcările lui (Scriu fraza, exprimată prin trup, iar ladjeativele se multiplică în acest grafic legat de inuanţe. Verbul ţâşneşte la sfîrşit, rezumând atitudinea. Kreutzberg dansează în limba germană. Muzica, pentru el, este isubooniştientul oare determină elanul. Contopit cu totul în tirania ei, nu există fior în (mişcare care să fie sitrăin de un sunet, în aşa chip încît te gândeşti că ductilitatea lui este în măsura căldurii cadenţelor. Parvine, astfel, prin trupul Iui zvelt vibrând de inteligenţă, să atingă o sincronizare perfectă între cuvânt îşi muzică (între muzică şi ce ni se pare euvîlnt — sau între muzică şi auzul interior al cuvântului). Dacă s-iar înscrie într-o epură dansul lui Kreutzberg, ar trebui să fie închis într-un poligon. Din verticala elanului se naşte ascuţimea expresiei, mai precisă deioîit o psihanaliză. Liniile se îmbină în unghiuri ascuţite, călcâiul desenează violenţa perpendicularelor, cînd se (apleacă formează fără blândeţe un arc frânt. Dispreţul lui pentru linia curbă dă gesturilor un oariacter care-1 deosebeşte de (concepţia europeană ia dansului, îndepărtînldu-1, în timp, pînă la esoterisimiul ritualelor primitive. în Dansul călăului, care ar fi putut să fie intitulat „Maşina infernală", fiecare muşchi pare o bară de transmisie, ecaritamentul coapselor capătă expresia hidoasă a unei obstinaţii .mecanice, sacadarea gî- tului este feroce. O asprime sângeroasă exprimau gesturile lui neînduplecate. Tango al miezului nopţii, după muzică de Albeniz, îl dansează în gri, negru şi roşu. Cu supleţe ide pîrâu şi tremurând din imîini ca din castaniete, face un singur gest la sfîrşit, un imie gest, aducând imîna la talie, care rezumă Itoată atitudinea artei spaniole. Acest dar al sintezei este caracteristica uluitorului isău talent. El nu insistă. Extrage_din palpitaţia vieţii ceea ce a condensat ea. Alege gestul cel mai doveditor. Evocă prin mijloace cu totul noi. Ne transmite imaginea imaginii. Regăsim .acest stil în poezia lui Rainer Măria Rilke, dar pentru prima oară *1 vedem ân d'an^. iOni«itniimele Îmi imipieniimiase sânt închipuite cu Ştiinţă, si-i colorează .ritmul fără a invada primul plan ai (atenţiei. într-o mazurcă, poartă o bluză blondă şi oizmulliţe ide culoarea ardeiului iroşu. Sare cu o bucurie ţărănească, transpune în paşii polonezi peisajul nordic şi încheie cu o amplă taaiieatorie a braţului, atilt de mândră, încât parcă prezintă o serie de strămoşi în ramele lor aurite. A ales, ca să danseze o romanţă de Mozart, un cosltum în colorit de bomboane ^şi pasionai rotunzi decît norii cei mici. în Pastorala de Poulenc, după o suită de bătăi irapide din picioare evocând nepăsarea copilăriei, face un gest care pluteşte în aer, speranţă (de fericire, acea credinţă puerilă salutând visul neouprinzător. Dovedind în nuanţare un rafinament cerebral excepţional, Kreutzberg se clasează printre cei mai mari artişti ai lumii. Virtuozitatea lui este desăvînşită. O prinzi — căci nu abuzează de ea — în piruetele excesiv de rapide, în „emtrechats", paşii zburători cane cad apoi ca o frunză, în bătutele uşurele şi ritmate. Mâinile lui, cu încheietura fină ca lujerul, au viaţa lor proprie, prelungesc povestirea trupului şi îi subliniază expresia. Este tot atât de excepţional mim ca şi dansator. A fost chiar prea realist în (dansul nebunului, iar îinltr-o bufonerie cu titlul TUI Eulenspiegel (Till-Buhoglindă), printr-o dexteritate culminantă, explică angumentul muzical al lui Richard Sitrauss prin altă muzică — cea a lui Wilckens, compozitor talentat şl acompaniatorul său la ipian. în Hailelujah de Wilckens, este drapat într-o pelerină lungă, liliachie pe o faţă şi vişinie pe alta, oare se rotunjeşte în ritmul paşilor, iar cercul lărgit din ce în ce figurează vibraţiile clopotelor în dimineaţa de duminică. Acelaşi compozitor i-a scris o scenă din Orfeu, implorând întoarcerea Euridicei. Cu o putere înfiorătoare mimează dorinţa disperată şi halucinaţia. Poartă o pelerină scurtă de culoarea cenuşii, întinde braţele şi, dintr-o daltă, (apare o mască argintată, o mască de femeie. Apoi, învăluit într-o (draperie albastru-închis, este Euridice, înţepenită în moarte şi înfiorată de amintirea dragostei. în câteva mişcări, admirabilul artist a desfăşurat tragedia despărţirii. 210 211 Harald Kreutzberg este un tânăr cu ochi de culoarea gheţarilor. Capul mic este total chel. Coapsele lungi sînt spiritualizate de muşchii carf ridică forţa trupului în sus. Puterea de expresie, ritmul, luciditatea inteligenţei fac din acest dansator un artist excepţional. îi lipseşte, totuşi, ceva care alungă emoţia. Este prea precis, prea analitic, ca să fim purtaţi pînă la jndefinitul senzaţiei. A fost comparat cu Nijinski. De ■ce .^Nijinski, măreţ ca un imit şi real ca un monstru, răscolise legile raţiunii. Din incredibil făcuse logica lui. Dansul său era o fericită catas-tiulă care durează încă in amintirea noastră ca ceva nemaipomenit. Să nu măsurăm pe nimeni cu el. Să supravieţuiască, mort orintre vii. în unicitatea .poeziei lui. („Le Moment", 10 februarie 1937) CLOTILDA ŞI ALEXANDRU SAKHAROFF Ca şi inteligenţa, graţia este un dar dumnezeiesc. Dar trebuie cultivată ca să poată fi concentrată în stil. Clotilda Sakharoff s-a străduit s-o facă. Gu braţele ei, în sprinteneală de pîriîu, întinde linii armonioase. Coapsele despart spaţiul în curbe gingaşe. Un gîmd muzical se înfăşoară în jurul trupului vibrant şi alunecă apoi, impregnând aerul cu o dulceaţă mai subtilă dedît un parfum. întreaga ei făptură pare un interval din'tr-um dialog platonician. Ritmul farmecului ei o distinge de alte dansatoare. Imitînd jocul flăcării îin ondulaţia unei tunici aurii, sau cînd evocă veselia rustică ân avântul unui salt, acelaşi farmec se exprimă — necuprins în analiză, pentru că aparţine imponderabilului. Atitudinile ei în Danseuse de Delphes explică cel .mai bine preludiul de Debussy. Ea trece de la un gest la altul fără ca unitatea timpului să se frângă, înfăşurată în voaluri liliachii, evocă, cu o autoritate care subjugă, misterul ritualelor antice. Mîinile indicau îin aer unghiurile severe ale statuilor din India şi legau ân amintire legendele religioase din vechile milenii. Ceea ce o face pe Glotilda Sakharoff atrăgătoare este dăruirea ei melodioasă. Trupul, graţios proporţionat, se lasă dus de cadenţă, luminează modulaţiile cu o sensibilitate altît de ascuţită, încât izbuteşte să interpreteze fără monotonie Prelude â l'apres-midi d'un Faune, numai prin cîteva indicaţii figurând moliciunea cerului atic, bucuria unui copil în faţa vieţii, şi mai încolo, Oboseala âneîntată a unui asfinţit oare argintează marea. 212 Eminentul critic Manole Ciomac, într-un frumos articol, scrie despre Clotilda Sakharoff : „Ondulaţia ei melodioasă o regăsim ân valurile mării". Această frază rezumă mai bine ca orice opinie arta delicioasei dansatoare. Să mulţumim .domnului Sakharoff că a ştiut să pună în valoare talentul tovarăşei sale, prin resursele subtile ale spiritului său. El este coregraful şi costumierul dansurilor lor. Fără greş ân alegerea ţesăturilor, ştiind să valorifice linia şi fantezia mişcărilor, alege o lumină într-un ton sidefiu care vitalizează toate nuanţele. Păcat ca, fiind atît de priceput pentru dînsa, uzează de paroxism cînd e vorba de el însuşi. Dacă ar fi un virtuoz al pianului, ar cînta tare tolt timpul. De cum apare pe scenă, pare că a şi sfârşit dansul. Am remorcat aceasta in Habanera de Chabrier, unde întinde piciorul, în prima măsură, cu aroganţa care s-ar fi cuvenit la ultima şi îndeasă dansul eu rotunjimi de coapse, mult prea senzuale ca să atingă prestigiul unui simbol. La fel în Pavana regală, îtn care apare eu o uriaşă perucă, cu genunchi reliefaţi ân pas grotesc, distruge evocarea muzicală -a dansului. Concepţia lui Sakharoff se sprijină pe sarcasm, pe dettalii perimate, şi nu se poate libera de materialism din cauza unui pedantism concret. Acum ^câţiva ani, Clotilda Sakharoff, îmbrăcată într-un peplum, de lină albă, lua atitudini de statuie gotică pe muzica unei Sarabande de Bach. în recitalul recent, amândoi au interpretat o fugă din Wohltemperiertes Klavier de J. S. Bach. Problema este imposibil de rezolvat ân doi, ântr-o fugă la trei voci. Picioarele goale ale iui Sakharoff, irqproducînd în aer oraşele temei, anihilau gravitatea temei centrale. Ideea era ingenioasa, de a despărţi pe dansatori la dezvoltarea fugii, ca apoi^ să-i apropie iar ia reluarea temei, ansă, din păcate, tema era exprimată prin gesturi dizgraţioase. Alexandru Sakhardff ar trebui sfătuit să-şi potolească agitaţia, să studieze nuanţele îşi să rămână coregraf, nu dansator. Urăm ClOtâldei Sakharoff să-şi păstreze „legeriezza" sentimentală în dans, care ne lasă impresia — în amintire — că am ascultat confidenţa primăverii. [ ' \ y („Le Moment", 24 februarie 1937) I NYOTA—INYOKA Ferită prin concentrare de ameţeala velocităţii, Nyota-Inyoka dansează imobilitatea. Trupul mic, culoare de cafea, stă drept şi vibrează într-o mişcare oare nu deplasează axa lui. Disociind liniştea repaosu- 213 lui, ne înfăţişează o succesiune de atitudini desfăşurate ca inelele unui şarpe, intr-o flexibilitate .musculară, particulară tehnicii .asiatice. Mădularele ei simit atît de rotunde, încît parcă le-ar fi modelat un meşter pasionat în voinţa de a ie statornici curbele. Cînd înscrie, în fluiditatea gesturilor, cîte un unghi, acesta punctează simbolismul expresiei. Dînsa a studiat cu atenţie arta statuară din India, a .privit basoreliefurile de la templele Khmer, a simţit că purta în ea darul de a reanima ritmurile pietrificate ale den arilor rituale. Trupul ei a dobândit, piin exerciţii îndelungate şi speciale, o supleţe care ne transmite viziunile vegetale dim rrn,r<;.rp ,,™>UW? ce. fi arc şi păsări. |»i n»î.>-i> simpla revărsare de vibraţii, pornind din umăr şi pierzîndu-se în valuri mici pînă în vârful degetelor. Tija binaţelor seamănă .cu o liană. Torsul ei, aproape gol, are libertatea unei tulpini, iar coapsele, aa nişte coloane, se sprijină pe arcuirea picioarelor mici, naive şi vesele. Dacă dansează un dans vechi numit Ragha, sau dacă evocă cochetăria unei brahmane, arta ei are la bază acelaşi principiu : se exprimă mai ales prin partea de sus a corpului, iar coapsele sînt, pentru dans, ceea ce este într-o frază muzicală cadenţa, adică punctuaţia ei. Trece de 'la o atitudine la alta, comiuniicîndu-ne un sentiment de acalmie, atît de legate îi sînt gesturile. încheietura mîinii or palpită şi indică tempoul dansului. .Cînd interpretează o rugăciune lui Krishna, adresată prin .intermediul unei păsări, mîna ei figurează o păsărică cu aripioare tremuriîinde. Dansatoarea mimează scena ou o expresie justă şi emoţionantă. Apoi, cu şoldurile .acoperite de un voal argintat, seamănă cu micile zeiţe care .aduc noroc prin gesturi de incantaţie făcute deasupra capului. Din Egipt reproduce purtătoare de daruri şi apoi se transformă lîmltr-o felahină (ţărancă) din Assuan, graţioasă ca un tigrisor. Dar în primele evocări — cele din India veche — admirăm mai ales anta ei subtilă. Fiecare pante a fiinţei se mişcă independent, întărită de muşchi puternici, care mijlocesc imaginea evocată. Coordonează contraziceri şi aduce în dans semne care-1 fac simfonic. Gustul ei pentru culori, graţia emanată în fiece clipă, tăcerea delicioasă a mişcărilor dăruiesc publicului plăcerea pe care ai simţi-o la marginea unui iaz, cînd asfinţitul luminează lotuşi albaştri, legănaţi pe lujeri moi. în virtuozitatea cerebrală a dansului contemporan, talentul lui Nyota-lnyoka esite o liniştire şi ilustraţia animată a unei .concepţii estetice amorţite de secole. („Le Moment", 8 martie 1937) 214 BALETUL ROMÂNESC : FLORIA CAPSALI Numele Floriei Capsali redeşteaptă în mine o mostalgie. Doresc s-o văd ilar mimlînd poezii de Arghezi şi de Ion Barbu. Trupul ei zvelt, descătuşat de materie, poartă în cadenţa atitudinilor substanţa poetică care se .poate exprima şi în atară de vers, adăugîndu-i un accent plastic, dătător de viaţă. Joi seara, 3 februarie, Floria Capsali s-a vrut mai mult maestra de balet decît dansatcaie. Şi ne-a lipsit de o calitate âv expresie pe care numai ea ne-.a dat-o pînă acum. Arta este o mântuiri -~irc TnăT't'U'riv.rca 'adevrr^div tăv i^r,a'r,c^ifTiiir^^" r»nn 'fntrm.^ Dificultatea problemei este să-ţi cunoşti adevărul, apoi isă şitii sâ-1 integrezi în forma oe i se cuvine. Floria Capsali ne-a dovedit, prin dansul ei de .altădată, că are o voce lirică în gesturi, că urmăreşte .melodia ideilor, .acordată în tonul lor prin sensibilitatea unui avînt care-i justifica menirea. Charmes, Feuille morte, Vase etrusque au fost sonete frânte din trup, formate sub ochii noştri din încrucişarea mlădioasă a braţelor, din .armonia paşilor, fără întrerupere .în legato. Clădea graţia în verticale patetice, se mistuia apoi în rouă tăcerii urnei atitudini cu rezonanţă sufletească. Desigur că truda lui Gliark Nichols şi a Floriei Capsali de a face o şcoală de balet românesc merită multe laude şi multă încurajare. Avem nevoie de coregrafi 'cu virtuozitate serioasă, care să utilizeze folclorul niostru românesc, în sensul acesta, reprezentaţia de joi a fost o reuşită. Dar Floria Capsali isă mu mai uite că ne-a încântat iou programe în dare apariţia d-sale înlocuia ou prisosinţă un balet îmtneg. De dalta asta, a început ou un vals de Chopin dansat cu Clark Nichols şi Mărie-Jeianne Livezeanu. Domnişoara Livezeanu are talent, tehnică bună şi un eroism ide Menadă în coapsele lungi, bine .echili-hrate. Dar iîi lipseşte variaţia şi exprqsia şi răspândeşte, în dans, o agitaţie care desface în ioc să lînnaade preciziunea. Din cauza aceasta, ritmul nu se lămureşte şi nui-şi impune graiul. Nichols este un excelent dansator, sigur pe virtuozitatea Iui, cunoscător în cadenţe şi ştie să stabilească ou autoritate sensul paşilor în desfăşurarea melodică. Valsul de Chopin a fost bine interpretat, prea simetric totuşi, tratat prea minuţios. Detaliul implică o mare resursă de nuanţe, şi coregrafia acestui Vals in-o avea. în Jocuri olteneşti de Paul Gonsitanibinesou, şase fete, cu costume româneşti stilizate, au adus o notă originală în linia de basorelief a grupărilor, făcîwd ochi de .apă >cu braţele, sprinteneală primăvăratică în sincope, pe o muzică cu iz naţional trecut prin personalitatea talentată a autorului. Preludiile lui Chopin au fost mai puţin reuşite. Cîn-taite prea repede, bogăţia muzicală era înghesuită în precipitarea paşi- 215 lor,^ oare păreau că fug după un gînd fără .să-J poată atinge. Reţinem, însă, preludiul în care e prins zborul rîmdunelelor şi pe ,care itinerele dansatoare I-au susţinut ou graţie şi oportunitate. Diinltie ele 'toate, se reaunoiaşite un talant : Magdalana Rădullesou, înzestrată ou un isurîs fermecător şi o armonie delicioasă în toată .tehnica. Un tango de Darius Milhaud, dansat de Floria Capsali şi Clark Nicholis, ne-a dăruit o viziune nouă lîlnbr-io cadenţă vulgarizată de mult. îmbrăcaţi îin voal negru, cu gesturi feline într-un ritm de o mândrie dispreţuitoare, au evocat perfect morbidezza unei gravuri de Aubrey Beardsley. Floria Capsali a mai dansat si bisat Fala din Drăguş, schiţă de marele nostru Sabin Dragoi, cu vervă şi justă înţelegere a textului muzical. Carnavalul de Schumann a adunat pe toţi dansatorii, încarnând personajele, icam fantezist .după părerea mea. Această capodoperă pianistică exprimăjatît de clar stările sufleteşti, încît nu poţi să mu te conformezi ei, fără isă greşeşti grav şi să fii pedepsit imediat prim de-zaxare de sensul iniţial al expresiei. Cu itoaite că elementele tehnice erau de bună calitate, săriturile, piruetele, ieşirile şi intrările au spulberat (Unitatea bucăţii şi me-lau lăsat dezamăgiţi. Un excelent Pierrot a fost Trixy Cheoais, care a miimiat şi dansat .cu mult lirism pe biejtul îndrăgostit anemic. De ce, pentru costume, nu s-a gândit Floria Capsali să se oprească lia epoca în clare a fost scris Carnavalul. Ar fi fost mai potrivit şi ,mlai plăcut ochilor. Partea muzicală a acestei serate a fost suţinută cu multă precizie şi istil de Tassiă Dumiibrescu şi Hilda Jerea. la două piane, iar toţi protagoniştii au binemeritat din punct de vedere profesional. („Cuvînhd", 9 februarie 1938) RECITALUL IRIS BARBURA Desigur că graţia este um dar — farmecul, de asemenea. Ou acest aur fără amalgam trebuie să câştigi ceva — să-i dai, ca să ţi se Idea altceva. Farmecul şi graţia doamnei Iris Barbuna sînt armonii autentice. Cum le întrebuinţează ? Recitalul id-sale de joi, 17 februarie, răspunde la această întrebare. Titlul de „Concert de dans Iris Barhura" îl putea lîmlocui prim „Mimă îm atitudinii plastice". Ne-iar fi satisfăcut dorinţa de a o vedea damsîmid, şi ar fi justificat demonstraţiile isale, îm oare coregrafia nu are mici un cuvânt. Caracteristica talentului ei este o imuzicaliitalte remiarcabilă, care invadează trupul zvelt de cum începe muzica. 216 înregistrează subtil orice modulaţie, transpunând ierarhia^intervalelor îm atitudini. Prin virtutea aceasta, dînsa răspunde chemării de dansatoare. Este acordată ca un instrument în cîntecul ce-1 va eiînta. Dar Iris Barbura nu realizează primul principiu al dansului. Nu are insitrumemt. Trupul ei iar putea fi un admirabil Stradivarius. Are mâini florale, care inspiră înduioşare, genunchi ovali^şi nobili, ^alie mlădioasă ca iarba, coapse lungi, patetice, care suscită ceea ce dezvoltarea 'mişcărilor va refuza pe urmă. Dar trupul acesta .nu-şi i.ose din firea lui ca să exprime dansul. Rămâne pe planul urnei feminităţi delicioase, care-1 îngrădeşte îin improvizaţie şi oarecum in diletantism. Fireşte că nu dorim să vedem numai tehnică, cu itoate că rezultatul unei munci, în care timpul a fost măcinat zi de zi cu încăpăţânare, impune atenţie. Dificultatea învinsă este un cec asupra unei averi cu baze solide. Dar gesturile profesionale sînt (necesare ca isă pricepem cu ce pro-fesiiuine avem de-a face. Un pianist nu poate da um concert ân care m-ar cânta decât bucăţi lente şi ar .evita celeilalte moduri pianistice. O cântăreaţă nu dîmtă o seară întreagă pe uln registru de şase note. O dansatoare trebuie să dovedească, ân (compunerea virtuozităţii, că dansul este o victorie asupra greutăţii materiale şi că membrele trupului omenesc ating polifonia prin descompunerea individuală a mişcărilor care Ie dezleagă de comunitatea unisonului normal. Sub Ochii moştri iun trup se formează pentru o nouă expresie — inumanul imposibil pentru spectator. Ritmul vertical al clipei se impune în salturi. Vedem clădinidu-ise forma dansului — se înalţă laturile unor opoziţii. Ideea domină vidul spaţiului cu volumul născut din succesiunea mişcărilor. Nimic din aceste virtuţi specifice nu le găseşti în interpretările lui Iris Bairbuina. De aceea nu irezistă la durată şi reuşeşte inumiai îm schiţe, de scurtimea celor de la începutul prognamiului, unde a arătat cu adevărată artă potenţialul talentului său. în aceste şapte schiţe, tânăra dansatoare mu era copleşită de fustă lungă, ca în multe din celelalte bucăţi. A lapărut âlntr-o corolă albă, picioarele libere, vibrând goale în modulaţii delicate, îşi a dansat âm stil romantic, rusesc, jspaniol, însemnând cu cîlte un mic accesoriu caracterul fiecărei bucăţi, interpretată cu gust, accent oportun şi unitate de gândire. Acest prim număr a fost nu o făgăduială, ci o realizare deplină. A stârnit entuziasm şti me-a deschis astfel o aşteptare. Dezamăgirea urmării trebuie s-o ia Iris Barbura drept o încredere âta talentul ei. Când alege bucăţi prea lungi, ca lamemltaţiunea de Bach sau capriciu de Birahms, monotonia coregrafiei răsare pe primul plan, 217 iar frumuseţea costumelor ascunde tocmai ce trebuia să fie bine văzut r trupul ei cu corespondenţe muzicale. Sarabanda de Bach, cu gesturi iscoditoare de picior, falsifica sensul 'religios al acestei bucăţi dansate Sin evul mediu chiar în biserică — era probabil o rămăşiţă din dansurile magice sacre. Allegro marciale de Skriabin nu avea în dezvoltarea muzicală argumente 'adaptabile unei tehnici sărace. Din toate inumerele programului rămîin cîteva centiitudini. Talentul d-sale ieste viu, dar se mulţumeşte cu prea puţin. Are nevoie de muncă .saiioasa ca sâ cişlige tehnica indispensabilă, carc-i va face o bază sigură. Dinamismul, care-i lipseşte azi ou desăvârşire, fiind amorţit în mrejele -anei g'iain pi eu r.wdc, îi vvi aduce o duritate necesara ca sa cunsU-us»icâ un gînd. Pentru moment, arta delicată ia lui Iiris Barbuta nu lare punct central — intuiţia fiind un mijloc, nu un scop. Cînd va ajunge, după multe exerciţii de bară, la familiaritatea acelor linii schematice care deşteaptă muşchii din inerţia lor, atunci calităţile remarcabile de lirism ale trupului ei vor putea să compună o afirmaţie artistică. Nădăjduiesc că esite destul de mândră de darul ei înnăscut, ca să-şi dea acum osteneala să-1 crească. ^ Partea de pian a aeesitui interesant recital a fost foarte muzical ţinută de iun tînăr şi preia modest artist, domnul Gelibidache, autorul celor şapte schiţe compuse ou ştiinţă armonică şi fragedă .inspiraţie. Dorim să persevereze lîn cariera de compozitor, pentru oare are vocaţie. („Cuvîntul", 20 februarie 1938) RECITAL DE DANS HARALD KREUTZBERG Harald Kreutzberg, învingătorul inerţiei, a dansat marţi, 29 mantie, la Bucureşti. Publicul nosltru îl admiră de anul itreout. Am isoris atunci despre el că dansează cu o sintaxă atît de clară, încît exprimă în gesturi limba germană, cu adjective legate în graficul mişcărilor, îşi verbul răsare llia sfîrşit, ica iun rezumat al atitudinilor. A păstrat concepţia acestei coregrafii, însă alunecă acum spre analiză, eu mijloace care tind a se îndepărta de profesiunea sa. Psihologia unei stări sufleteşti nu este transmisibilă în dans în toate amănuntele, şi întrebuinţarea draperiilor, voalurilor — iîntr-o proporţie exagerată — este mărturia unui romantism de proastă calitate. Neuitilizînd .trupul Iui, minunat stilat, dezaxează scopul dansulliui şi ne poartă înitr-o atmosferă de artificialitate, nedemnă de calitatea sa de mare clasă. De aceea cade în eroarea dansului intitulat Îngerul vestitor şi Îngerul primei judecăţi. Pentru prima schiţă, voi spune că un act de prevestire nu se joacă. Se trăieşte. Cealaltă era mai ales o desfăşurare de mătase, culoare de purice, cu care transmitea groaza, severitatea şi alte comoţiuni uşor de reprezentat pentru că sînt paroxismale. în Cîntecul noplii de Brahms, acelaşi procedeu rupea legătura dintre melodic şî pulsaţia vieţii, latîit de expresivă în desenul trupului lui Kreutzberg. Ce perversitate ar îndemna un pianist să cînte Chopin la armonica ? D-ce marele dansator, într-un program cu unsprezece numere, dansează ■ninmai trpii oi im'iimpavă ripţitml mi n fiamtpyi** dp qr-aimaltor ? Are la dispoziţia sa o tehnică răspândită aa un fluid electric în orice întâlnire musculară. Corpul său desenează orice formă, cu unghiuri ascuţite fără tremur, icu elan tăios în spaţiu, umplând vidul cu autoritatea atitudinilor. Expresia braţelor, dinamismul coapselor integrate în muzică ne transmit fulgerător caracterul ei. Trupul întreg absoarbe vibraţia cadenţelor şi opreşte în forma lui ceea ce mu putem reţine în succesiunea sonorităţii. Stabileşte arhitectura muzicii într-o singură mişcare. Acest idar de sinteză este marele talent al lui Kreutzberg. în Cîntecul vagabondului de Smetana, trupul vorbea cu fraze lungi, scandate în resortul veseliei. Inundat de ritm, toarnă excesul mişcărilor în nepăsarea atitudinii finale, cînd pare că se topeşte în lenea unei zile de vară. în Albeniz, toate gesturile participă la naţionalitatea modulaţiilor spaniole, şi astfel creează peisajul în care mecanismul uman apare ca o prelungire firească. In schiţa Trei figuri de nebun a mimat cu emoţie expresia de vid, caraateristiaă demenţei, ou o floare căreia i se închină, apoi cu trufie grotescă la isprăvit, obsedat de un zgomot de pas, halucinant în gesturile precaute. O mazurcă de Chopin mi s-a părut prea agitată în gesticulaţie. Urmărea, secundă ide secundă, linia melodică, ou o minuţiozitate care acoperea amploarea nostalgică a modulaţiilor, şi la cadenţele cromatice a încheiat printr-o singură mişcare a braţului, tocmai cînd ar fi putut să sublinieze fiecare suspin din căderea acordurilor cu cate se termină această bucată. Harald Kreutzberg este un dansator strălucit. Să mu caute dincolo de hotarul coregrafic ceea ce posedă în belşugul temperamentului său. Să nu uite că virtuozitatea dansatorului este un alfabet şi că numai cu el poate scrie ide ea — miezul mişcării omeneşti. („Cuvînlid", 31 martie 1938} 2ts: 219 ENESCU „Tel qu'en lui-imeme enifiim, IT^teirmite le change" (Mallarme). Nimănui mu i se potriveşte atît ide perfect acest .aforism ca marelui -muzician român, care cunoaşte de pe acum locul pe care ii-l via dărui posteritatea. Arta lud (grfavă îl îndreaptă ispre oceanul adine al sentimentului interior despre viaţă. Sufletul viorii sale freamătă şi se răspândeşte prin degetele lui pînă îta miezul inimilor noastre. Atrage tot ce este patetic pe lume ân vâltoarea gândului. Cînd se află lia pupitrul de şef de orchestră, pune pecetea uimei geniale sensilbillităţi muzicii, fără efort, fără şovăire. El nu se apropie de intenţia iautorului. Este chiar realizarea ei. Lucrarea muzicală, laaeasită mobilă pradă, âşi pierde umilinţa de sclavă. îşi recapătă 'aripile oreatorului. Simţul integrai al tampoului, atît de afirmat de Enescu, care se laisemuie cu pulsaţia normală a unui om, liberează muzica de atitudinea meîmldemiînatică a virtuozităţii. Ea se aşază, prin el, ân axa ritmului care leagă imijloaoele materiale de infinitul senzaţiilor. înnobilează astfel pe unele şi precizează pe celelalte. Misterul unei capodopere Enescu mi-l diestââmuie, lumiinfed-o. în arlta compozitei, s-ia trudit isă atingă simpliioiitatea picturii a fresoo dim Quattrooemlto. Inspiraţia lui desenează nervuri sonore, şlefuite de meditaţia prelungă. îm lieduri, disciplina impusă prin cuvinte opreşte cerce- 223 tarea exagerată a purităţii, lcare-1 mână uneori la u(n fel ide chimie muzicală. Poemelor lui Clement MarOt lena redat prin melodii o frăgezime vie, ireanimată la flecare audiţie. Astăzi, Enescu îşi măsoară puterea cu amintirea imanilor compozitori, primiţi înaintea lui pe nava sonoră ia Operei din Paris. Oedip, născut din tăcuta energie a celor zece iani ide .muncă, îşi va cîimta povestea în astă-seară. Ce misterioasă atracţie ia determinat alegerea acestui tragic subiect, care dezvăluie cea mai mare nedreptate umană ? Aplecat pe ce abis a auzit Enescu râsul Erymiilor, veşnic însetate de [răzbunare ? El a ascultat de o poruncă venită din străfundul mileniilor, şi care se lixa.se pe faţa lui printr-o .stranie .analogie cu figura Sfinxului. Astă-seară se înscrie pentru România o dată mândră. Geniul românesc adaugă un nou argument la gloria neamului nostru. („Le Moment", 14 martie 1936) MIHAIL JORA Statul român a acordat lui Mihail Jora marele premiu de compoziţie pentru opera lui muziaală. în aceeaşi zi âi parvenea, din Franţa, medalia de aur pentru nostimul său balet La piaţă. Aceste două dis-tinoţii subliniază nu numai talentul său, ci un popas al talentului. îi spun ceasul. Eiste amiază. E soare în inspiraţia lui Mihail Jora. Mai are încă o lungă după-.amiază de viaţă aa să culeagă grâul talentului său. O recompensă naţională este un contract de stimă omltre un popor şi un individ. El devine un sol al ţării prim calităţile sale de isinteză. Oare Joria reprezintă neamul său si poate să aducă .în expresia muzicală sufletul ţării lui ? Da. El se trage din vechea boierie moldovenească, înrădăcinată Sh pământul ei tot atît de adine ca îşi copacii din pădurile lor. Tîmăr încă, cîmtă imelanoolia evaporată de pe plaiurile copilăriei în şase melodii apărute în 1914. Anul următor primeşte Premiul Emesicu pentru o suită de orchestră. La primul apel al războiului, iei aruncă în foc tinereţea sa violentă, cu un elan aducător de moatite. Un obuz îl sfârtecă, şi rămâne mult timp lipit de solul pe care-l apăra. îm aceste ceasuri înfiorătoare, a perceput oare Mihail Jora ritmul misterios al pămi'lnftului său ? A priceput el, ân spaţiul afară dim timpul viu, că va trăi, pentru că auzea — pulsând pe inima lui — cîntecul victorios al naţiunii ? Fără îndoială — pentru că miracolul vindecării lui mu poate fi explicat decît prim dorinţa încăpăţînată de a nu mori. în 1924 el coimpune Privelişti moldoveneşti, delicată transpoziţie a nuanţelor unui peisaj familial. Pe urmă se succed cvartet, coruri, melodii pe versuri ide mari poeţi români, apoi un balet La piaţă. Toate compoziţiile lui Mihail Jora îi seamănă. Cu nasul lui care taie văzduhul, mâinile fine, ochii ca cărbunele îşi păr vulcanic, impune din clipa îin care apare — prin simpla prezenţă. El nu îngăduie vulgarităţii să vorbească. Nu tolerează decît ce e frumos şi drept. Este spiritual, şi-i place veselia pentru că este o armă împotriva emfazei. Entuziasmul lui este linie, .şi opiniile ilui — .întotdeauna curajoase. Sincer — pentru că este prea vioi ca să-şi compună o atitudine — merge cu capul sus pe drumul vieţii, retezind mărăcinii, nepăsător când ii înţeapă spinii, gata la iatac cînd e vorba de un camarad fără apărare. Compoziţiile lui au lealitatea firii lui aristocratice şi se impun imediat primtr-um ritm original, animat de o sevă folclorică, fără monotonie, nici în-greunare. Găseşte .modulaţiile caustice care reliefează fraza muzicală, iar coloritul special al inspiraţiei lîi permite să se avânte illn muzica descriptivă, oglindind peisajul românesc şi în schiţele care evocă o trăsătură de caracter. Cele patru melodii după splendidele poeme ale lui Argbezi sânt de o minunată subtilitate. Baletul La piaţă este un scheci care aminteşte pe spiritualul roirnlainoier rus 'Gogol, iar ironia aiaceritelor aduloe un vocabular nou muzicii. Fiind un desăvârşit muzicant, citată ia pian cu multă dibăcie, şi l-am aplaudat adesea la pupitrul de dirijor, de unde transmite orchestrei năvalnicul său temperament. Iubit, admirat de public, ineobosit şi încrezător în destinul său, Mihail Jora poate cu imânidrie isă repete maxima lui Vauvenargues : „Cei mai siguri protectori ai noştri sânt talentele noastre". („Le Moment", 4 noiembrie 1937) ANATOMIE MUZICALĂ LA O REPETIŢIE A SIMFONIEI LUI JORA Zece dimineaţa. Sala Ateneului este o gură de balaur fără dinţi, îngerii din tavan dorm ancă. Lumina joacă hora ân cercuri .albe de hârtie. Enescu mână Itelegarii nebuni lai undelor. Sfârâie bagheta ca un şarpe înrăit. Instrumentiştii, cu pleoapele aplecate, încearcă chinuitor o asemănare cu madonele cu prunc în braţe. Maestrul aruncă cifre, interjecţii de circ... „hep... hep..." face salt mortal ritmul. Harpa îşi 224 15 — Arpegii în ton major — c. 934 225 piaptănă işuviţâle ide păr blond. Mormăie îln cuşcă contrabasurile. Fagoturile fac semnele cabalistice laie unui alfabet satanic. Se prăbuşeşte în major toba, eu siguranţa unui cultremur. A crăpat disonanţa şi sare din loc cureaua ordinii. Pe estradă au răsărit doi inşi — Jora, piramidă de unghiuri, Georgescu, 'cu vibraţie de oondottier în trap. în mijlocul lor, Enescu seamănă cu un cărbune în care luceşte diamantul. Pe faţa lui cu orizont de Bărăgan, ochelarii pun o (expresie de soacră, iar masul feminin se ascute minuţios de paginile partiturii. Tustrei, aplecaţi, aautâ în împletitura modulaţiilor tîlcul graiului în care clipa aduce culoare, şi bătaia inimii, intonaţii. Se înalţă iar planurile sonore. Cântecul lent ai suflătorilor adaugă impreaiziulni noatiurne în peisajul muzical. Parcă ar trece îln depărtare îngrqpăciuinea unui dănciuc. Se dă uţa-uţa cu căruţa unisonul legănat al violoncelelor. S-a luminat iar tonul. Jora, desfăşurat pe o scară de cocoş de miazănoapte, merge spre orchestră. El a gândit poema aceasta, care joacă ca o flacără. A scris-o cu .suflet de veri lungi petrecute la ţară, în căldura griului copt şi bîzîitu! ţânţarilor, seara. Doinele din zăvoi i-iau înflorit somnul, lătratul (dinilor în lapele lunii i-au smuls cadenţa liniştii. Enescu scoate acum simfonia din tăcerea semnelor. Surîde blând, îi place. A pornit sfârşitul. E uin ţesut ide voie bună în melodie, odihnă eu cer albastru şi soarele cel de toate zilele. Maestrul repetă fraza. Mîna lui ciopleşlte 'expresia, îi dă perspectivă, o înfăşoară în ecou de (poveste. S-aiu proptit sunetele în ultimul acord perfect. A alunecat muzica în valea senzaţiilor noastre. O ducem cu moi. Fiecare şi-o va păstra după calitatea sensibilităţii. Nu se poate apăra. Ne domină şi ieste prada noastră în acelaşi timp. Din potolirea sunatelor ţîşneşte un (curcubeu. îl prind în ochii gândului, să sar pe coarda lui pînă ce voi fi găsit şi iau ritmul dătător de viaţă nouă. („Bilete de papagal", 12 decembrie 1937) PADEREVSKI Din valurile uriaşei simfonii ale celui mai orilnoen dintre războaie un glas ia strigat : Paderevski a murit! Fraza .aoestui recitativ era scurtă. A fost auzită, dar n-a fost ascultată. Dispariţia genialului interpret al lui Chopin n^are importanţă astăzi. Va veni (timpul, însă, cînd Victoria se va fi liniştit, cîod va înflori iar răgazul. Atunci amintirile se vor îngrămădi în sensibilitatea noastră, unele estompate de timp, altele conturate preois .în valoarea unicităţii lor. Figura lui Paderevski, cu aerul lui de vînt care îndoaie copacii, se va desprinde vie din tăcerea nemişcării, îşi va ocupa locul în fruntea celor care iau dus interpretarea muzicii pînă la învierea ei în absolutul perfecţiunii. Meseria de interpret muzical este cea mai grea şi cea mai delicată dintre artele minore. Nefiind încadrată în cuvinte ce pot afirma carac-'erul senzaţiilor, lasă un spaţiu larg între indicaţiile autorului şi putinţa de exprimare a virtuozului, spaţiu în care relaţiile psihice ale intervalelor isonore ou măsura impusă de text isînt în constant conflict. Interpretul itrebuie sa fi diseqat minuţios fiece raport de sunet dintr-o bucată, găsindu-d echivalentul în gîlndire. Apoi, cu stăpânire de sine deplină, leagă argumentele muzicale într-un avînt a cărui pulsaţie se naşte în el, dar fără ştiinţa lui, dintr-o transă a clipei aare dezleagă tehnica de logică şi o supune unei vibraţii în oare tremură chiar sufletul compozitorului. La această substanţiere puţini ajung. Paderevski a fost unul dintre aceşti aleşi. Ce afinităţi elective există, 'din ce intuiţie adâncă ţîşneşte puterea interpretărilor magice ? Nu se ştie. Dar prezenţa 'emoţiei a icreat o rezonanţă, şi substanţa noastră afectivă o va purta veşnic. Până la un punct, este rezultatul unei colaborări dintre public şi artist. Aşteptarea credincioasă predispune la mărturisiri spirituale. Mai ânoolo, însă, ne aflăm în faţa unei tainice investiţii oare-şi impune (autoritatea în tălmăcirea muzicală. Paderevski era un suveran al pianului. Cînd apărea într-un concert, se scula toată lumea în picioare. Eroismul polonezelor lui Chopin îşi ritma cadenţele în pasul lui mândru. Pe faţa lui se îmbinau lumini nostalgice cu unghiuri de dinamism nesupus. Semăna cu tatăl meu. Se aşeza la clavir. Apleca gîtul lung ântr-un gest de omagiu. Mîi-nile cu degete largi ca o vâslă deşteptau clapele, brusc. La început te scutura caracterul dictatorial al execuţiei. Parcă şi-ar fi încercat puterile cu o fiară. Pricepeai însă curând că aristocraţia inspiraţiei lui Chopin nu convinge prin lîinduplecare, ci se impune. Toţi pianiştii care au crezut că muzica Iui Chopin poartă slăbiciuni bolnăvicioase şi dezmierdări lipsite de luciditate l-iau înjosit, dovedind propria lor micime. Senzualitatea lui Chopin este întotdeauna frânată de un spirit matematic, melancolia lui e înviorată de o nelinişte metafizică, şi melodiile sânt modelate de un sentiment epic care nu-1 părăseşte niciodată, nici măcar ân diafanele mazurci — miezul ilnispiraţiei sale. Nici un autor n-a ilustrat mai desăvârşit această formulă: stilul extrage esenţa durabilului în expresia unei rase şi o conformează ritmului unei epoci. 226 227 Regăsim în splendidele studii imprudenţa unui cavalerism îmbătat de frumuseţea riscului. Nocturnele răsfrâng (dorul icîmpiiilor (largi (din Polonia, în ischerzoiuri, sonate şi balade se dezbate problema abstractă a dezrobirii. îm fiece pagină simţi palpitaţia delicată a unui: surâs feminin, oglindirea unei clipe de intimitate, unde misticismul romantic a alungat familiaritatea. Paderevski a 'desluşit cauzele unei atît de complexe originalităţi. Şi-a dăruit viaţa celei mai pure expresii dintr-o viaţă patetică. Unui interpret toate îi sînt impuse. Nimic inu-i este îngăduit. Totuşi, cit de personal era felul (lui Paderevski de-a cântări calitatea unei sonorităţi, respiraţia ta sirrşitul unei .fraze, catifeiarea pedalei şi acea languroasă legănare a ritmului, numită rubato ! Cultura inteligenţei şi talentul oratoric excepţional al lui Paderevski l-au purtat şi în domeniul politic, unde a avUt, după războiul din 1914, un rol însemnat îm refacerea Poloniei. Generos ca un tsenior dispreţuitor de anonimatul banului, dăruise cea mai mare parte din fabuloasele sale cîştiguri operelor de binefacere. îmbătrânise ca un copac, păstrând coama părului înaltă. îşi privea trecutul cu liniştea celui ce şi-a împlinit misiunea. S-a supus muzicii şi a supus-o prin muncă. („Universul", 26 iunie 1941) HERBERT VON KARAJAN LA REPETIŢIE Un vînt de furtună îl repede pe estradă, unde îşi afirmă imediat o verticalitate suverană. Prin el trece un fior, care-i aşază trupul în substanţa muzicii ce va remiaşte din mişcările mâinilor — mâini mici, slabe, de adolescent predestinat. Bagheta de dirijor, vibrând Ca o năpârcă, pare însufleţită, cum e de (altminteri tot ce esite al lui. Paltonul aruncat pe jos a mai tremurat o clipă, cuprins de electricitatea emanată din trupul (firav. înainte de a începe, se clatină puţin. îl pătrund undele muzicale chemate de gînd. Se ghiceşte dinainte ce se va auzi, după felul cum potrivesc braţele spaţiul în jurul lor. Desfăcut de tot ce este înafară ide (muzică, se înalţă în zona unde s-au clădit marile (catedrale muzicale, cu rezistenţa planurilor polifonice calculate de geniul creatorului lor. Acolo îşi verifică Herbert von Ka-najan conoeritrarea energiei sale, acolo şlefui este cu o răbdare feroce 228 şi cu o intensă atenţie interpretarea muzicală, cântărind valorile nuanţelor icu siguranţa unei fiare care-şi pregăteşte saltul pe spinarea praldei. Un ritm exaltat ii poantă spre înfiorătoare salturi. Orchestra întreagă e avântată în imprudenţa unor explorări neobişnuite. Se deschide cerul absolutului muzical, unde inutilul este trăsnit şi rămîne vie numai esenţa inspiraţiei. Cu o neînduplecată precizie se luminează tainele simfoniei, evocă oiputeie de vrăjitor peisajele impresioni'.smului modern şi hotărăşte explozia emoţiei. Construieşte sitikil compoziţiei cu o artă mlădioasă şi Toată persoana lui seamănă cu turnul ascuţit al unei catedrale gotice, osatură dezincarnată a pietrei, săgeată delicată şi îndrăzneaţă care (împunge stelele ân bolta neagră a nopţii. Mâinile (dirijorului se risipesc îm gesturi ce se succed atât de rapid, încît ai impresia unei mulţimi imense aderîind la acelaşi ritm ide viaţă. Braţele fulgeră orizontul, plămădesc substanţa sonoră, ţin in frâu şi apoi dau drumul la telegarii 'entuziasmului. Muzica, cu aripile ântinse, coboară pînă-n miezul inimii noalsitre. O veche legendă (franceză, intitulată Le jongleur de Nolre Dame, povesteşte că un călugăr din evul mediu, vrând să-şi mărturisească cucernicia faţă de Maica Domnului şi neavînd alt dar decât acela de-a arunca nişte mingi îm aer pe clare le prindea fără greş,jse hotărî să dea o reprezentaţie în faţa statuii sfintei Fecioare şi dansă cu mingile lui pînă ce leşină. în clipa cînd inima îi zvîicni în saltul mortal, un surâs tremură pe buzele (de piatră. Atunci pricepu tîinărul monah că-i fusese primit cu bucurie darul de vlăguire a sufletului. Salutăm azi în Herbert von Karajan un patetic „Jongleur de Notre-Dame la Musique", care-şi zvârle cu nesaţ sufletul în spaţiile luminoase ale armoniei, şi apoi priveşte, cu Ochii închişi, surâsul înlăcrimat al realizărilor perfecte. („Curentul", 29 ianuarie 1944) GEORGE ENESCU MEDALION Amintirea unui imare artist se 'adună greu lîn cadrul unui medalion a cărui formă închide, de obioei, flori presate, o fotografie ştearsă şi cîteva rânduri sorise cu cerneală roşie. 229 în toată făptura genialului muzician s-au îngemănat de timpuriu intuiţia cu voinţa, răbdarea cu talentul, temperamentul cu măsura, poezia cu logica, desăvârşind uina dintre cele mai excepţionale personalităţi ale veacului nostru. Pe lata lui se înscriau înltr-o stranie armonie elemente contradictorii : masul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi, ascunzîrtd spre tîmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jo.s părea că ascultă toate vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mâinile mari erau modelate feminin şi 'tuşeul lor Ia pian cuprindea in întregime unda sonoră, coloiind-o eu cele ma; variate şi subtile nuanţări. Cei care l^au ascultat cântând la pian din operele lui Wagner rămân cu impresia că au fost fermecaţi de o minunată orchestră : laltîta diversitate sonoră obţinea din inisJtrum'emt. Memoria lui, prodigioasă, capta dintr-o singură lectură compoziţiile pentru vioară (sau pian şi-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană şi engleză cu accent petrfeet, fără isă piardă, însă, inflexiunile dulci ale graiului moldovenesc. Darul imitaţiilor sonore —o caracteristică ia muzicanţilor — îl avea şi el, dar îi adăuga gestul, 'schimonosirea trăisăturiloir, âincâit juca adevărate scene comice, figurând singur toate personajele lor. Dintr-o daltă, se lepăda ide rezerva tăcută care-1 învăluia şi-l apăra de interjecţiile entuziasmului. Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mâncăcios şi vesel. Disicutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună comparaţii între aria culinară şi arta muzicală. Mi-aduc laminte de un şerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stîmit imaginaţia lui Enescu. A transpus la pian lînltr-o improvizaţie subtilă oatifelairea şi aroma acelui alb şerbet. Aceste clipe de destindere erau rare. Exigenţa spiritului creator îl covtîrjŞea. Munca i-a fost drapelul pe icare 1-a purtat plîină când i-a icăzut. din mâini. Ostaş al artei muzicale, n-a încetat a i se închina, perfecţionând fără răgaz 'interpretarea operelor marilor compoaitori. Potolea cuvintele de laudă : „Eu spun ce este isoris, dair încerc să spun tot ce este scris". Nu adăuga însă că această culme a interpretării este atinsă mimai de cei hărăziţi să trăiască în concentrare absolută, cu dăruire de sine integrală. Nici unul dintre iluştrii violonişti n-a creat planuri sonore, perspective, peisaje mai vii. Am cânltat îfrnpreună mulţi ani. Mi-aduc aminte de una din -variaţiile Sonatei Kreutzer de Beethoven. La (repriză, ţuguia răguşit tema şi parcă apărea îin depărtare turla unei biserici de cătun, şi auzeai un eocoşel cântând a sărăcie. De date ori ajungeam la pasajul acela îmi curgeau lacrimile. 230 La pupitrul de şef de orchestră, geniul său lîsi desfăşura aripile. Beethoven, Brahms, Wagner n-au fost cântaţi atît de înălţător decît de Furtwăngler. Ca şi marele său contemporan german, Enescu izbutea unele crescendi care nu ajungeau la o explozie exterioară, ci te cufundau într-un univers al puterii, unde expresia lumina fruimuseţi ndbănuite pînă atunci. Tînăr, fusese poreclit „Sfinx", şi apoi, în intimitate, „Pinx", din cauza unei asemănări vădite cu enigmatica 'Statuie cioplită în stânca deşertului din Sahara. Oare această afinitate cu personajul mitologic 1-a împinis să scrie opera măreaţă, socotită azi cea mai originală dintre tragediile moderne ? Opera Oedip a fost compusă după zece ani de frământată reculegere. Cînd o scria, faţa Iui se cutremura de durerea nevinovatului erou urmărit de piaza-rea. De ia Theba, unde eram .într-o excursie, i-iam trimis o scrisoare, dojemindu-l pentru că nu venise sa cerceteze locurile dramei laniti'ce. Mare îmi fu mirarea, însă, ,cînd, asaultîind opera, iam priceput că viziunea peisajului dramatic, (drumul cu vkajuri strimte între stânci posomorite, atmosfera (de fatalitate fuseseră transpuse în muzică eu o exactitate uimitoare. Arta muzicală, prin îmsăşi factura ei fluidă, rămîne misterioasă şi necuprinsă. Este mereu în mers. Atinge şi dispare. Pentru ca să se aşeze în amintire vie, lîi trebuie pulsaţia celui care îndrăzneşte s-o creeze, să-i dea trup şi viaţă. Atunci capătă forţă convingătoare şi sensul ei adevărat de îndreptar spiritual. Tinerii care se vor dedica muzicii să i se dăruiască ei pritnltr-o muncă fără preget. Să păstreze vie pilda marelui nostru muzician, aplecat zilnic asupra partiturilor, lucrând fără de odihnă la înălţarea muzicii româneşti. („Contemporanul", 8 mai 1950) GEORGE ENESCU Soarta, uneori nestatornică, (alteori vitregă, a fost cu George Enescu darnică în toate felurile. Un proverb englez spune: „Character 5s des-tiny", adică caracterul făureşte destinul unui om. în viaţa marelui muzician se adevereşte această zicală. De mic copil, aptitudinile lui muzicale iau fost hotărâtoare, şi tatăl său ina pus în mînă o vioară. La vârsta de nouă ani, 1-a dus la Viena, la şcoală, iar mai târziu, la Paris, 231 la Consarviatoinul Naţional de Muzică. Acolo îşi-a desăvîrşit (Studiile, abîlt de strălucit, încît în vechiul institut, cînd se vorbea de alţi tineri români, elevi şi ei ai Conservatorului, se spunea: „Este compatriotul lui Enescu". LrnediiaJt părea rnai talentat, iar profesorul resipectiv îl încuraja să lucreze şi să ajungă la faima lui Enescu, care, (deşi itînăr de tot, stârnise entuziasmul parizienilor. ^ în ţara^lui a fost primit cu căldură şi oorotit, iubit de ftoţi. O prietenă bătrână care m-iavea copiii ii-ia purtat grijă de mamă. poftimdu-1 să se odihnească, în timpul vacanţei, la munte, în frumoasa sa locuinţă, unde doamna melomană (aduna mulţi prieteni la muzică. Enesicu cânta şi îinîiua. Adeseori se dădeau cvartete de Beethoven, el era vioara întâi, şi marele Dumitru Dinicu, violoncel. Doamna cu părul argintiu tăiat scurt lucra la cfilte o dantelă fină, înconjurată de prietene amatoare cte muzică, care lucrau şi .ele pe cînd ise răspînldeau în salonul mare înălţătoare unellodiii. Alteori picta pe 'file groase de pergament motive decorative şi .medalioane, unde apăreau portretele obişnuiţilor acestor şedinţe. înlbr-o^zi ,1-a ales pe George Enescu ca model şi 1-a făcut în chip de „sfinx". Adevărat că ii se potrivea. Enescu era pe altunci slab, înalt, cu ochii lungi, nas de şoim şii surlîs enigmatic. Era ităout şi umbla uşor, ca io .umbră. Toată lumea 1-a poreclit „Sfinx" şi repede a devenit „Piinx". Aşa l-am cunoscut eu, pe atunci o fetişcană, care iStudiam pianul la Conservatorul din Paris. Am cînltat împreună şi ine-am potri-viit în muzică de minune. în iacei Itirnp Studiam toiocata din isuita lui pentru piam. Ga să mă asigur că simt pe calea unei bune interpretări, i-am isoris o scrisoare, âin care îi Idesariiam ce văd cînd o dîmt : o procesiune medievală cu alai de (Clopote şi măscărici cu ţigănci judînd fin piaţa catedralei. Enescu mi-a răspunsjcu o lungă scrisoare, încântat că am priceput exact povestirea lui sonoră, şi mina desenat doi oameni cu ciocane mari, bătând într-un clopot uriaş. ^ In vara următoare — eram de şaisprezece ani — i-iam cîntat suita şi, simpreuină, de multe oini am executat sonatele de Beethoven şi sonata (de C6sar Eranck, ânbr-o desăvîrşită comuniune de expresie în interpretarea lor. Ani de-a irîindul, am cîntat cu dînsul in (concerte, ca şi la el acasă, din multiplele capodopere muzicale. Cînd făcea o observaţie, nu părea că afirmă, ci că întreabă. Dar imediat te supunea şi înţelegeai în adânc graiul complicat al muzicii. După ce cînta, lîşi aşeza vioara în cutie, binişor, cu gesturi materne, şi aşternea pe instrument iun înveliş de dantelă groasă, presărată cu mărgăritare mici. In anul acela, iun public care umplea sala Ateneului pînă la refuz a sărbătorit pe tînărul compozitor, care dirija prima lui Rapsodie română. Iarna şi-o petrecea la Paris, vara şi toamna, în ţară. Ar fi putut după câţiva ani de carieră violonistică să se odihnească, să se bucure ■de frumuseţile vieţii, dar iaci ise luminează trăsătura icea mai de seamă ,a firii lui. Era un muncitor, âşi dedicase toată viaţa miuzieii. Asemenea acelor pietrari din evul mediu .care, cu dalta, ânfăţişau isoene din Biblie pe câte un portal de catedrală, şi nu cunoşteau altă bucurie dedît aceea •de a extrage viaţă din materia greoaie şi fără expresie, Enescu, aplecat pe hârtia dungată orizontal, însemna cu puncte mici vibraţia unui zbor X melodic. Nu trăia pentru prezent. Explora veşnicia armoniei. Ga să lege în acest cult al frumosului ţara lui întreagă, a cutreierat-o în lung şi — în lat, a cîntat îm toate orăşelele, unde nu răsunase vreodată muzica 9i clasică. Aceeaşi osteneală âşi dădea la Mizil, ca şi la Paris sau Londra. „Muzica trebuie slujită la fel de atent oriunde ai ii", ,s,punea el. ■ îşi cunoştea valoarea. îşi cântărise darul lui minunat de a fermeca, ~ .şi de aceea era rezervat şi ipăraa modest. Dar, cînd arcuşul lui se în-M tindea pe coarde, sunetul âţi pătrundea pînă ân miezul inimii şi price-peai ce sicrie Plafon : „Muzica este filozofia însăşi". Cânta cu ochii Swchişi, desprins de realitate, dus de undele sonore pe înălţimi pe care mu le atingi decît prim muzică. Gînd (termina bucata, 1 se (respecta dorinţa de a nu i se vorbi nemaideCÎt. Dacă ar fi vrut, ar fi fost um pianist extraordinar. De fapt, avea o mână prea mare pentru vioară, dar care 'cuprindea clapele pianului cu o blîndeţe şi o putere minunate. Uneori, era vesel. Se aşeza la pian şi începea să facă imitaţii... oqpila stângace... poetul afectat... cucoana pretenţioasă ridicînd braţe ou craâineoi âlnvolămate... sau auzeai deodată cântecul (cocoşului, orăcăitul broaştelor, locomotiva ridicînd un deall greu. Ca şi compozitorul polonez Erederic Chopin, Enescu avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. îşi schimonosea faţa, îşi schimba timbrul glasului, reproducea iou crudă exactitudine felul de a vorbi al fiiecăruia, ou 'ticurile verbale, şovăielile ; mu pot uita cum, ântr-o seară la masă, ia imitat pe un prieten care-şi imita nevasta (foarte răsfăţată. 'Suprapunerea celor trei personalităţi era într-iadevăr uluitoare. Vorbăreţ n-a fost niciodată, icu toate că inteligenţa lui era vie şi cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecţie. Citea mult şi sublinia tot ce era de seamă. îi plăceau pisicile şi le trata aa pe nişlte zeiţe. Fiecare âşi avea locul si perna iei, şi oîmld se odihnea Enes'cu după masă, poftea pe una din ele ân braţele lui şi moţăiau împreună, mâna lui lungă şi albă odibnimdu-se în blana cenuşie a pisicii. Darul cel mai de seamă al lui Einescu era dirijoraltul. Sub jhagheta lui, orchestra >căpăta dimensiuni uriaşe. Atît de înţelept ştia să echilibreze planurile sonore, să creeze spaţiile âm care plutea, înaripată, muzica ! Ar fi putut deveni un al doilea Fuirtwăngler, adică asemenea celui mai măreţ şef de orchestră idin lume. Dar 'în privinţa aceasta m-a întâlnit totdeauna înţelegere şi, de aceea, rare au fost iconcertele dirijate de dînsul — dar şi de neuitat! 232 233 Din viaţa acestui mane muzician /se desprinde o pildă care poate fi sprijinul loel mai 'bun pentru tineret. Cine vrea să devie un artist, să ştie că arta este balaurul cel mai nesăţios din lumea poveştilor. Cere hrană, fără încetare. Hrana esite concentrarea în muncă. George Enesou, autorul operei Oedip, genialul interpret al marilor compozitori, n-a âhcetat de a munci pînă la ultima pîlpîire de viaţă. Amintirea lui rămîne vie pentru cei ce l-au cunoscut şi viu exemplul pe care ni-1 dă. („Astra", Braşov, 1957), ALEXANDRU BORODIN în pădurea întunecată a vieţii, Borodin a desluşit două cărări care l-iau dus la lumină : ştiinţa şi muzica. în sângele lui clocotea tăria hotărârii mioşjtenite de ila părintele său, cneazul Luka Stepanovici Ghe-deanov. Blândeţea şi veselia îi veneau de la mama sa, cea cu ochi mari, negri. îşi adora copilul şi l-ia răsfăţat. Pentru că Alexandru era delicat, nu 1-a trimis la şcoală, dar s-a ocupat serios de educaţia lui. De mic copil, a imanifestat o înclinaţie puternică către muzică. Dar, în acelaşi timp, se ocupa cu chimia, şi mama lui îi instalase un mic laborator, unde băieţelul îlşi petrecea recreaţiile, manipulând eprulbetele eu diferite soluţii. împreună cu un prieten de vârsta lui, iau început să cînte, el din violoncel, celălalt din vioară. Flautul fusese prima lui jucărie muzicală. Bîjjbîielile lor au semănat în sufletul lui Borodin, atunci tânăr student ia Academia medico-chirurgicală, o mare dorinţă de a cunoaşte muzica adevărată, şi câteva simfonii de Haydn, Mendelssohn şi Beethoven, auzite la concerte, i-au trezit dragostea de a compune şi el. în vremea aceea a 'Cunoscut un tânăr ofiţer, îmbrăcat elegant şi cu înfăţişare elegantă. Era Musorgski. Bindînţeles că au discutat despre muzică şi, datorită entuziasmului lor comun, s-au împrietenit. Pe atunci, domnea muzica italiană, ariile de operă se auzeau în toate saloanele. Musorgski ansă idîwta lia pian melodii populare şi venera pe Glinka. La Vârsta de douăzeci şi cinci de ani, Borodin primi (titlul de doctor în ştiinţe şi fu trimis în străinătate pentru a se perfecţiona timp de doi ani ân cele mai bune laboratoare din Germania îşi Franţa. întîi se aşeză Ia Heidelberg, unde făcu cunoştinţa unui tînăr remarcabil savant, Mendeleev, ou care a făcut o lungă călătorie în Italia şi Elveţia. întorşi la Heidelberg, a întâlnit Ila pensiunea unde locuia pe o tânără pianistă, Ekaterina Sergheevna Protopopova. O dragoste pecetlui prefe- 234 i 1 rinţa amândurora pentru compoziţiile lui Chopin, Schumann şi Liszt,. interpretate cu deosebit talent de pianistă. Mai târziu, la âmtoaroerea în ţară, se căsătoriră, şi căsnicia lor a fost un lung işur (de ani de (înţelegere reciprocă. Academia de Ştiinţe îi oferi atunci un 'apartament învecinat cu laboratorul de chimie, excepţionali de bine utilat, şi unde Borodin putu să înceapă o serie de cercetări în domeniul chimiei organice, oare i-au făcut o reputaţie de savant, stimat lîn toată Europa. Tot atunci, cunoscu pe Balakirev. Acesta cânta la pian cântecele popoarelor din Caucaz. Ritimul oriental, fantezia şi expresivitatea modulaţiilor şterseră îln miiinitea lui Borodin orice influenţă occidentală şi scrise ■un cvartet cercetat de Balakirev, eare-i spuse : „Eşti un compozitor înnăscut, adevărata menire a d-tale este muzica". Balakirev a fost un adevărat descoperitor de talente. El a încurajat pe Musorgski pe calea muzicii, tot el ia ghicit ân itînărul aspirant de marină Rimski-Korsakov, plecat în Extremul Orient pe un vas de război, viitorul compozitor al Şeherazadei, Antar, Capriccio spaniol ebc, etc, ou melodii şi sonorităţi orchestrale stranii, care au deschis mai târziu drum nou lui Stravinskir cu potopul lui ide Străluciri sonore. A dat lui Borodin îndrumări inteligente, analizând au 'el simfoniile Iui Beethoven, ajutîndu-1 să perfecteze legile armoniei, sfătuindu-1 să asculte ritmurile naţionale, care exprimau din imoşi-iStrămoşi jalea şi avântul poporului rus. După câţiva ani se oonistitui cercul „Oelor iciruci", supranumiţi ironic de societatea rusă „Kucika", adică „grămadă mică". Era Kui—profesor de fortificaţie şi istorie, Balakirev — specialist în ştiinţe naturale, Borodin — chimist, Musorgsky — ofiţer, Rimski-Korsakov — marinar, şi conducătorul lor era criticul Stasov, supranumit de formalişti „trombonul artei ruse". Această prietenie, bazată pe afecţiune şi sinceritate, ajuta să se dezvolte spiritul de .creaţie al fiecăruia, spontaneitatea inspiraţiei şi veridicitatea ei. Se âîntîlneau săptămânal, aduceau fragmente, idei muzicale, oîmtau, disicuibau şi se întărea alianţa bazată pe nevoia de a compune ruseşte, lepădaţi de orice spirit de imitaţie. De atunci şi pînă la imoantea sa, Borodin a muncit neîncetat, înge-mănîmdu-şi laaîiviiitaitea în ştiinţă şi în muzică. Ca profesor universitar, era adorat de studenţi, cercetând ou ei fenomenele naturii, oondudînidu-i în Germania la congres. Astfel, a fost de mai multe ori la Weimar, atras de faima lui Liszt, pe care-1 preţuia. La prima vizită, în 1877, Liszt 1-a âmtîmpinat 'cu o frază măgulitoare : „Dumneata eşti creatorul unei simfonii minunate". Era vorba de a doua simfonie a lui, bine închegată şi bogată în melodii'. Apoi is-la aşezat la pian, îşi Borodin şi-a ascultat compoziţia plină de viaţă, sub degetele lungi si subţiri ale artistului ou coama albă şi privirea adâncă. Forţând timiditatea lui Borodin, Liszt 1-a prezentat societăţii aristocratice amatoare (de muzică, şi 235 marele duice de Saxa-Weiimar a aplaudat simfonia, care nu căpătase de la înoqput sufragiile publicului rus. Im Germania, lumea «ra obişnuită cu inovaţiile muzicale .şi a priceput imediat că autorul irus era un pionier al muzicii. Borodin, modest, spuse lui Liszt : „Bine, dar eu simt doar ian «Sionntagsmuisica»" (muzică de duminică, adică un laimatoir). Liszt îi irăspim-se : „Duminica este sărbătoare şi ai tot dreptul să eîmţ'i. Instinctul dumiitale artistic te conduce, şi să nu-ţi fie frică de a fi original". La o altă âmibâlnire. Liszt i-a ispus. la citirea unei parafraze ru douăzeci si patru de variaţii : „Dacă această lucrare este socotită compromiţătoare pentru dumneata, să-mi dai voie să mă comproim.it şi p.n cu ea". încetul cu încetul, faima lui îi luminează drumul. La Anvers a fost sărbătorit şi declarat „geniu muzical". Un critic francez a scris : „Borodin m-are nevoie să caute muzica rusă, îi iese prim pori". împins de prietenii lui compozitori, începu să scrie o operă după un subiect medieval rusesc, descoperit de criticul Stasov. Dar avea s-o gândească mulţi ani, fiind prea ocupat cu Universitatea şi ou boala nevestei lui, care suferea de plămâni. Desigur că, dacă n-ar fi insistat afiîit de mult Riimski-Konsakov /împreună cu tânărul său elev Glazunov, n-ar fi găsit timp să lucreze la opera Cneazul Igor, compoziţia de căpetenie a lua Borodin. Primul contact ou publicul a fost la un concert unde s-au dat ariile principale şi dansurile polovţiene. Ariile se trăgeau din melodii populare ucrainiene, motivele dansurilor ţîşneau ca săgeţile şi au stârnit um entuziasm care dăinuieşte pînă azi. Dim nenorocire, moartea inieaşiteipitaită îl smulse brusc pe BoirOdim din mijlocul prietenilor, la ojserată, îşii irăimasie ân siaircina Iui Rimski-Korsakov şi a lui Glazunov să termine orchestraţia şi ultimul act. Multe părţi .din operă fură scurtate de ei, si se pare că n-au avut dreptate să facă aceasta. Faţă de ceilalţi compozitori .ruşi, Boirodin are [superioritatea unui echilibru intdleotual, care rezolvă logic incursiunile fanteziei sale sonore. Apoi, toată polifonia sa .este transparentă, fină, desenată precis. Şi, cu toate că ârttrebuimţează adesea motive populare sudice, le .rafinează îm orchestraţia, lloir. Predomină îm talentul său o notă verde, care comunică (ascultătorului senzaţia unui început de primăvară. Caracterul său glumeţ i-a inspirat nişte schiţe umoristice, idar îm 'cvartetul de coarde simţi imelancOlia firii lui, datorită tuturor suferinţelor din jurul lui. Acest Cvartet, nr. 2, este un model din punct de vedere polifonic •şi adevereşte iar calităţile melodice ale autorului. Debussy, tânăr, pe-fcreaîrid câteva luni la Moscova şi la moşia umed amatoare de muzică, a fost atât de impresionat de naturaleţea şi ide pasiunea muzicii ruseşti, încât şi-ia ânsiuşit multe dim melodiile populare ruseşti, pe care Ie găsim ân cvartetul lui de coarde, foarte înrudit cu al lui Borodin. 236 ■ 1 Dintre „Cei cinci", Kui rămîne cel mai puţin original ferecat de legile contrapunctului, Rimski-Koiraakov este vrăjitorul, cel cu sonorităţi evocatoare de pietre preţioase, în muzica lui Musorgski se cutremură pământul şi glăsuieşte puterea naţională cu simplicitatea ei impunătoare, Balakirev este iun premergător al muzicii moderne, iar Borodin este un descriptiv rafinat, al cărui talent filtrează toate impurităţile sonore, ca să ne lase în amintire coloritul luminos dătător de autentică bucurie muzicală. RAHMANINOV Pentru amintirea unei personalităţi, timpul este ca fluviul care menţine umezeală pământului şi dă putere zăvoaielor de pe mal. Copacii se înalţă falnic şi-şi înverzesc tot mai larg crăcile, pe am ce trece. Astfel creşte faima lui Rahmaninov, compozitor şi mare virtuoz al pianului. Am avut norocul să-1 ascult interpretând cel mai frumos concerto al lui. Qînd a lapărut pe scenă, a salutat icu demnitate, aplecâinidu-se ca un plop sub furtuna aplauzelor. Era .Slab, înalt, istrîns ântr-o redingotă neagră, care semăna cu um caftan şi atârna pînă la podea cînd s-a aşezat la pian. Ovalul lung, oohii lungi, masul lung, trăsăturile lui, toate exprimau voinţa unui 'Om conştient de valoarea sa. Părul castaniu era adus pe frunte, fără cărare, aşa cum îl purta Caragiale, iar forma calpului, mic, te ducea icu gândul la marele nostru scriitor. De la primele acorduri, am pricqput că avem de-ia face cu un vrăjitor al muzicii. Ataca clapele cu autoritatea unui maestru. Interpreta lucrarea lui cea mai de seamă — Concerto-^ nr. 2. Această compoziţie pare a fi o legendă şi o călătorie care te poartă departe, la meleaguri de granit, cedri şi molifţi, pe ape năvalnice. Toate se desfăşoară în ţara lui Musorgski şi a lui Rimiski-Korsakov. Cel dintâi 1-a îndreptat spre cântecul popular. De la celălalt a învăţat cum se difuzează razele sunetelor şi ce pietre nestemate pot fi modulaţiile. Rit-mult era în el, vast şi variat, asemenea vitalităţii neamului din care se născuse. 237 Ga pianist, era .înzestrat ou toate darurile, dezvoltate printr-o muncă sîirguitoare. Tuşeul era catifelat, puterea ţiîşnea din ladîmeuri su--fleteşti. Diversitatea sonorităţilor, crea peisajul concerto-ului său, manile vâsleau puternic pe claviatură şi 'deschideau perspective măreţe, revelau tainele vieţii. Melodii duioase răsăreau ca nişte flori după furtuna arpegiilor şi fulgerarea acordurilor. Copleşitoarea lui virtuozitate şitia .să ţeasă şi mătasea unui cîntec de^ leagăn de Chopin sau a „fileusei" de Mendelssohn, unde parcă zibîrnîie vârtelniţa şi auzi plesnind firul. Originalitate lui a dăruit o formă nouă romantismului. în preludii, ca şi în compoziţiile pentru pian şi orchestră, în studii şi in sonate, vibrează toate registrele pianului ânibr-o polifonie caracteristică stilului unui muzicant care îşi iubeşte instrumentul favorit şi a lărgit posibilităţile sonore ale pianului, i-a infuzat nou grai şi a ştiut să potrivească tensiunea lirismului în cerebralitatea oare i-a plăsmuit guStul şi discernământul psihologic muzical. în Variaţiile după o temă de Paganini, temă exploatată înaintea lui de Brahms, în cele două caiete de studii transcendentale, regăsim imaginaţia, fantezia adorată, stilul de imare peisagist al sunetelor, cu toate că urmărim tot (timpul melodia, cum am privi o plantă urcătoare încolăcită îln jurul unui copac colosali din jungla Amazoniei. Personalitatea lui Rahimaninov se afirmă ân creaţia lui .prin două elemente : nostalgia şi sentimentul epic — rădăcini puternice, care trag substanţa vitală (din timpul trecător şi aşază opera lui în lumina veşniciei. („Veac Nou", februarie 1958) DINU LIPATTI Arta transpune în veşnicie o clipă de viaţă. De la Dinu Lipatti au rămas discuri care confirmă acest adevăr. Drumul lui a fost scurt, dar încărcat cu afirmaţii muzicale strălucite. Cine ascultă sonatina pentru pian şi vioară se convinge ide talentul de compozitor tot atât de mare ca şi cel de pianist. Această sonatină, scrisă la şaisprezece ani, are dibăcia şi coloritul unei maturităţi precoce. în unele pagini, amestecul de teme populare franceze cu nostalgia unui peisaj oriental uimeşte prin dezinvoltura unei voinţe care nu şovăie niciodată. Tablourile simfonice oîmitate în 1936 dovedesc puterea coioristică a tânărului autor. Vin şătrarii este prima schiţă. îi vezi sosind. Contrabasurile în cadenţă de mers, viorile isteţe, emfaza trompetelor evocă acest tablou. în al treilea, Cheful, pianul şi vioara mai întîi, apoi fagotul, flautul şi pianul constituie o analiză psihologică de o mare subtilitate. Ar fi de dorit ca această suită să fie reluată de orchestrele noastre, Inspiraţia lui creatoare a fost curmată de boală şi n-a lăsat în urma lui deaît puţine pagini, (dar care poartă pecetea unei fine per-^onalită^i L-am auzit, pentru prima .oară, la Ateneu, cîntînd Concerto-jxi în mi bemol de Liszt. Să tot fi avut cincisprezece ani. M-am dus să-1 felicit. Eram cu ochii plini de lacrimi. Lângă iei surîdea profesoara lui, Florica Musicescu. I-a spus = „Laarimiile astea preţuiesc pentru tine mai mult ca orice laudă". Dânsa îi construise sprijinul tehnic fără de care un talent (se risipeşte în diletantism. îi dezvoltase răbdarea studiului, luminîtnd-o cu argumentele convingătoare ale unei inteligenţe muzicale remarcabile. Fusese meşterul sever si priceput ân dozajul sfaturilor, atât de greu de cântărit când şlefuieşti un temperament de laritist. Dar a reuşit (să întărească (toate calităţile care au transformat un adolescent impetuos într-un virtuoz de o excepţională valoare, concentrat în cercetarea stilului, alegând, din bogăţia de nuanţe care-i stătea la îndemână, pe cele care reliefau graiul muzical. Pianul, sub degetele lui, avea glas, povestea.... Ln plenitudinea dezvoltării, Dinu Lipatti devenise un liric cerebral. De aceea i-au fost mai aproape Bach şi Schumann decât Chopin, unde se sfia să exprime pasiunea epică a acestui mare poet al muzicii. în Partida în si bemol major de J. S. Bach, atinge culmea marilor artişti printr-o emoţionantă simplicitate, claritate şi demnitate — calităţi eare-1 apropie de stilul (lui Pahlo Gasals. în Concerto-iA de Schumann, spintecă, în prima parte, tumultul sunetelor într-un ritm infailibil, şi în final veselia izbucneşte 'cu supleţe pisicească ân hohotul arpegiilor rapide. Delicateţea şi siguranţa tuşeului au triumfat în Mozart, Debussy, iar Alborado del Gracioso de Ravel, interpretat de el, te poartă în sudul Spaniei, cu miresme de garoafe şi havuzuri care răcoresc nopţile fierbinţi ale verii. Şi această bucată, ca şi altele din vastul său repertoriu, justifică admiraţia imuzicienilor străini care au avut bucuria să-1 asculte deseori. Ochii lui mari, întunecaţi şi blânzi is-au închis pe veci. A tăcut şi cîntecul minunat. Dar tăcerea ia uneori aspeabul unei legende. O legendă muzicală, ân ţara noastră, /poartă mumele lui Dinu Lipatti. , I , ; („Gazeta literară", 25 noiembrie 1965) 238 239 r-•- GEORGE ENESCU Este imposibil să pătrunzi în intuiţia care imînă un geniu muzicaT: spre realizarea sa fără greş. De obicei, asişti la cercetări, şovăiri, tensiunea inupe firul gândirii, jstăpîniraa mijloacelor de expresie îşi pierde simţul stilului, viteza iîmeacă cîntecul ca um val 'Catastrofal. Ce lipseşte ?' j Complexitatea facultăţilor cerebrale. La George Enescu, erau mobili- zate toalte pentru a 'întări expresia artei sale muzicale, aşa cum în cel ■ mai cerebral ciraş dan lume — Parisul — toate (magistralele ducând la. i Arcul de Triumf se avântă de jos m isin.s până la el îmroinjm.r?nchi-l ra spiţele urnei roţi imense, şi-1 ridică glorios spre zenit. j| Inteligenţa studiatului este relevantă la George Enescu, unde timpul este totrebuinîpt cu maximum de randament, iar construcţia unei inter- j pretări devine granitică, sfidând orice motiv de slăbiciune omenească. Un instrumentist trebuie convins că este un lucrător al artei, sculele îi sînlt^mliinile, conduse sorupiUlos de voinţa cerebrală, neodihnită nici o j, dlipă cînd se află în laboratorul sonor. A studia bine înseamnă a !■ transforma o virtualitate într-un mesaj care va dezghioca de bîilbîirî i casaada de isunebe, va lumina un peisaj ascuns şi va tălmăci elocvent un adt de creaţie. ? El cunoştea puterea geniului său muzical. Dar ân faţa unei parti- i fcuri devenea rniodast, atent, răbdător. Nu 'trecea ou vederea nici cea maî : măruntă indicaţie, cînltărindu-le pe toate, în relaţiile dintre ele, pre- \ gătimld nuanţele aşa cum îşi potriveşte pictorul paleta, după ce şi-a ales | subiectul. Tehniicajlui era .întotdeauna iîn slujba muzicii, subordonată l ei- Pătrundea pînă Ia miezul mişcării sonore, reţinând din fluiditatea |J expresiei ceea ce lavea să rămână o permanenţă. li Am cântat 'împreună de multe ori în public, şi foarte des la el jf: acasă. Ne-am înţeles întotdeauna pe tărîimul muzical. Mi-aduc aminte |; de repetiţiile cvartetului pe care-1 dirija la pupitrul viorii întâi. Nu era pedant. Nu avea nevoie să insiste ca să convingă. Din el emana, I; dintr-un singur cuvânt, un singur gest, muzica, în toată integralitatea ei. | Vocea lui blândă parcă te apleca asupra unui nou univers, cînd ruga să '! se repete un pasaj pe care-1 arăta el la vioară. încuraja cînd era satis- i făcut. Imita greşelile .cu o ironie veselă, în care uneori se strecura sub- i til şi firul negru al agasării. j. Toţi cei care au avut bucuria de a lucra cu el au rămas uluiţi de ij, prodigioasa lui facultate de a modela conştiinţa muzicală a colabora- I tarilor lui. Aşeza valorile sonore cu atâta preaiziune, încît da impresia ; de a construi în spaţiu, prinzîndu-1 cu miîinile lui mari şi icutremurându-1 ii. . cu o emoţionantă hotărâre, aceea de a sluji muzica pentru a o libera de atingerea imperfecţiei. Era foarte exigent Iîn privinţa tempoului — i acea tensiune .sănătoasă care aşază sentimentul muzical în cadrul care 240 i se cuvine. Dispreţuia goana sonoră, socotind-o iun artificiu distrugător. „Urechea omului — spunea dînsul — trebuie ^să perceapă polifonia, modulaţiile, valenţele intervalelor, ca să urmărească graiul muzici-!, aşa cum citeşti o carte. O viteză exagerată nu se mai poate (înregistra de către auz." Cînd studia, nu enta niciodată tare, relua cu blândeţe pasajele, descoperind mereu noi puncte de sensibilizare, acele gesturi "orinre rare constituie şi în dams pa'uze ••^ulmim'amte. Cînd nu studia, sau nu compunea muzică, era tăcut şi se ghiceau pe faţa lui ce depărtate armonii îl învăluiam. Gândirea lui se afunda atunci în marile forţe ale inconştientului, in .magma de unde ţâşai-eşle 1 lacara vieţii, bţajntr-un fotoliu, lângă masa încărcată cu harţii de partituri, cu o pisică cenuşie în braţe. Pisica torcea cu pleoapele întredeschise, el închidea ochii şi privea înlăuntru, la ritmul aurit al creaţiei. Semăna ân acel moment cu un sfinx, tot atît de enigmatic şi de distant. După scurt timp, se ridica şi reîncepea miunca de artă, preocupat numai de universul misterios al muzicii, în care şi-a aflat irolstul cel mai înălţător al vieţii. („Cravata Roşie", 16 februarie 1957) CONTANTIN BRĂILOI în martie 1936 KlamenS Kraus, marele şef de orchestră vienez, a dirijat la Bucureşti opera Fidelio de Beethoven. Am fost poftită la masă la o prietenă, rudă ou Constantin Brăiloi, şi care primea generos pe toţii muzicanţii, tineri necunoscuţi sau celebrităţi, în trecere pe la moi. Eram aşezată lângă Klemens Kraus. Povestea amintirii din copilăria lui din Viena. Dintr-o dată, se întoarse Spre mine işi-mi spuse : „Cînd eram de doisprezece ani, aveam un camarad român la liceu, un băiat imic, >cu ochi negri foarte mari şi gânditori. Era tare la limba latină şi atît de inteligent, încît uimea pe toţi profesorii... Ce-o fi devenit ? I-aim uitat mumele, pentru că a părăsit şcoala după un an, şi li-am pierdut urma". — „Nu-1 chema Brăiloi ?", a întrebat gazda. „Da... da... Constantin Brăiloi." — „Iacătă-1". Klemens Kraus s-ia sculat de la masă. Cei doi copii de altădată s-au îmbrăţişat, şji a urmat o lungă iaducere-aminte în limba germană. Pe Constantin Brăiloi l-am cunoscut în primăvara anului 1914, an de înfrigurare, de aşteptare, de nădejde. Mama îl poftise la noi. Lili-acul era îm floare. Grădina noastră era plină de ciorchini albi şi liliachii. A plecat cu un buchet mare îm braţe, purtîmdu-1 ca un trofeu. Dra- 241 16 — Arpegii în ton major — c. 934 gostea lui pentru tot ce era frumos, adică armonios în expresie, se în-tirj)dea de la admiraţia pentru flori la aprecierea unui cîiine de rasă, de la un cvartet de Mozart la o haină bine tăiată, de la un coral de Bach la o poezie de Baudelaire, Mi-a fost apropiat sufleteşte ; eleganta gesturilor, demnitatea cu care-şi ascundea timiditatea — care la el era o apărare împotriva vulgarităţii — flacăra energiei and îşi formula -o opinie, exprimată totdeauna sintetic, mă entuziasmau ca un „hai-kai" japonez (poezie compusă dintr-un singur vers). Avea o predilecţie pentru arta Extremului Orient. Ne împrietenisem imediat, şi în acei doi ani de neutralitate, profilată jpe angoasa războiului franco-german... m'inoind pe apucate, dormind oricum, hoinărind prin toate regiunile, ca să prindă pe cilindrii de alamă bocete de îngropăciune, strigări de nuntă şi jocuri ţărăneşti, adunând astfel minunatele dovezi sonore^care alcătuiesc azi cel mai bogat tezaur folcloric cu oare se poate mândri ţara noastră şi o luminoasă justi.fioare a^unităţii neamului nostru. îmi spunea odată că ar fi vrut să trăiască în Franţa ân secolul al XlV-lea, într-oin castel pe vîirf pe munte, să audă şuierând vântul iarna, să privească în vale primăvara satului feudal, să asculte melodiile unui trubadur, ca isă-si limpezească melancolia de senior leneş şi obosit. L-am întrerupt: „Te înşeli, tu ai fost trubadurul sosit cu lira în spinare şi cântând icîniteoe de dor şi balade epice de vitejie, ca să ^alunge iurîitul unor tinere castelane oare te ascultau, împodobind cu mărgăritare rochia Sfintei Fecioare. Dovada cea mai bună este activitatea ta de acum". Rîsul lui a răsunat pietros şi bătrânesc şi a deschis volumul de preludii şi fugi de J. S. Bach pe care mi-1 dăruise, rugîndu-mă să-i cânt una din fugile iui preferate, explicată de el cu subtilă pricepere. Veneraţia pe care o purta lui Bach pecetluieşte pentru mine personalitatea prietenului meu, Constantin Brăiloi. 1968 UN MARE DIRIJOR SERGIU GELIBIDACHE Din ce văzduh toarce firele sonore în oare ţese povestea pentru copii Ma mere l'Oie ? Ce disciplină severă, ce concentrare mînă jpe acest dirijor până la culmile absolutului căruia i se supune fără şovăire ? în el a tremurat ideea perfecţiei, i-a dat forma,^ volumul, culoarea, printr-o muncă im oare inteligenţa a vegheat, a cântărit, a meditat 242 243 desigur ani [îndelungaţi în 'tăcerea creaţiei, acea tăcere care desprinde gîndul din timp işi-1 lînalţă în sfera inefabilului. Acolo a purtat Sergiu Celibidache inspiraţia compozitorilor, tălmăcită de el atît de clar încît îi prindem .meandrele imaginaţiei, ne devine vie şi apropiată. Arta lui este eliminatoare — prin urmare cea mai grea. Nu se sprijină nici pe abuzuri de crescendo, .nici pe precipitări de te.mpi. Porneşte dimtr-un început la esenţă, şi în plămada somară potriveşte 'treptele pe care vor urca sonorităţile instrumentale. C.c familie minunată de\laic, prin el, toată această orchestră — ice expresiv alunecă fraza muzicală prin diferitele limstniimerite. artiştii .adunaţi mi ifmtâi în .j».np>laşî •l^garriâryt de om?, giu către Muzică. Gesturile dirijorului scuipează in spaţiu o sinteză geometrică şi predomină volumul, revelat nouă prin statornicia nuanţei alese -şi precizia structurii perioadelor. El .îşi afirmă voinţa cu o autoritate severă, mina stingă tăind în aer împlinirea şi dezlegarea expresiei. Pare a fi calm în mişcări, bagheta lui vibrează tot atît de subtil ca vibrato viorilor obligate de el la un tremur mai strâns decît cel obişnuit, se naşte o palpitaţie 'emoţională în dimimuiende, topite atît de infinitezimal, încît se percep ca umbra umbrei unei vibraţii. Dar cînd porneşte un crescendo, atunci tot trupul se .îndoaie ca un copac răscolit de furtună. Modulează în cercuri mari lavîntul, dar nici o clipă nu-i îngăduie să depăşească armonia (echilibrului cerebral. El aşază muzica în zona spiritului şi o priveşte, epurată de tot balastul inutilităţilor omeneşti. De aceea poate să exprime esenţialul. Compoziţia lui -Ravel Ma mere l'Oie a avut fineţea transparentă a unei pânze de păianjen. în Preludiu şi moartea holdei, interpretată de el deosebit ide personal, pasiunea trecuse dincolo de hotarul omenesc. Desperarea n-a atins fiorul strigătului. în loc să simţim ultima răscolire sufletească a dragostei, snau contopit viaţa 'cu moartea îm .acelaşi ritm, în .aceeaşi (îmbrăţişare, ca iun tot indisolubil, aşezat în eternitatea incomprehensibilă nouă. Simfonia a 11-a de Rrohmis me-a purtat în gingăşia lui sufletească, tjnăr până la bătrâneţe, timid faţă de femei, cuibărit numai în contemplaţia naturii. îm interpretarea lui Sergiu Celibidache s-a putut vedea admirabilul rezultat al unei munci îndelungate şi răbdătoare. Grupul (de suflători mi s-a părut ca nişte forţe ire-duatibile ân relieful lor muzical. Dintr-o dată, .simfonia întreagă dansa, dansa de buouria plenitudine! pe icare o exprimau orchestra şi şeful ei. Din tot acest .admirabil concert care ine îmbie la o meditaţie asupra problemelor vieţii şi a conştiinţei noastre, a lipsit ceva care desigur a mâhnit pe tot publicul care 1-a aolamat pe Sergiu Celibidache — o compoziţie .românească. în acest fel am fi fost convinşi că n-a uitat că este român, născut, crescut în Moldova lui Ştefan cel Mare. („România literară", 25 iunie 1970) 244 m m Perlea :1 . CUPRINS Prolegomena ...... ripeŢ^rp rrr-^rip qi i nterpretare Tradiţie şi inovaţie în arta muzicala Femicio Busoni la Paris in anul 1922 kempff şi Mozart Millsteiil — vioară . Concert „linear" .... Concert simfo-nic cu Alfred Cortot . Concert simfonic Ionel Perlea — Rudolf Serki Adolphe Busch..... Jora — Lipatti — Enescu — Rubinstein Stabat Mater de Pergolese şi Sa,?nson de Hănc Arthur Rubinstein .... Perlea — Dragoi. Recital Nino Rossi Glemens Kraus — Viorica Ursuleac George Georgescu .... La sala Dalles .... Concert religios — Filarmonica. Dirijor Patimile lui lisus de J. S. Bach Concert italian ..... Recital Uninsky ..... Concert simfonic ..... Vittorio Gui...... „Berliner Kammerorchester" la sala Dalles Sonata pentru pian şi vioară, Enescu — Lipatt Concerte simfonice. Georgescu — Lipa.tti George Georgescu — George Enescu Concert Brailowsky cu orchestra Concert Bernardino Molinari Concert de muzică nouă Oratorio de Crăciun Pablo Casals Ooncert Rubinstein cu Georgescu Trei concerto-uri cîntate de Rubinstein Concert simfonic Georgescu. Solistă : Greite Milotineanu Wilhelm Kempff....... . Ion Perlea 8 10 13 14 16 17 19 19 20 21 23 24 26 27 30 31 33 35 37 3S 39 11 42 43 45 46 47 ' 4S 50 51 53 54 55 56 5S 245 Enescu — Sandu ^Ibu — Rubinstein Recital Arthur Rubinstein .... Concert de cvartete ..... Kempff — Concerto Bach, Mozant, Beethoven Concert simfonic ...... Concert simfonic. Dirijor : 1-ranz von Hoesslin Concert simfonic. Solist : Claudio Arrau Muzică nouă .... Muzică italienească o • . i TI i ' ■ r • ţ-> Iv^^lLai UUJUV.*>t\y - U.JllUil MI1IMM1K I L Recital Borovsky .... Concert simfonic George Georgescu. Solist : Ma Carlo Zecchi .... Despre Joseph Haydn Al doilea recital Carlo Zecchi De Falia a înnebunit Un popas la Bayreuth. Parsifal — Lohengrin Lohengrin..... Aurul Rinului i..... Walkyria ii...... Sieţgfried 111. Crepusculul zeilor IV Goncerte simfonice Concerte Enescu . . . Ene&cu dirijor .... Concerte Enescu. Simfoniile de Beethoven Sonate. Enescu — Lipatti Simfonia a IV-a şi Simfonia a IX-a Concert simfonic Enescu Concert Enescu — Cella Delavrancea Recital Myra Hess .... Trei concente cîntate de Enescu : Bach — Mozart Pablo Casals — George Enescu Gregor Pialtigorsky — Gertrud Riinger Henmann Abendroth Concert Piatigorsky — Perlea Maeştri cîntăreţi la Operă — Concert Sauer — Concertul simfonic Concert simfonic. Dirijor : Albert Coates De la Mozart la Richard Strauss Corul englez „Fleet-Street" Richard Wagner. 125 de ani de la naşterea lui nard Bra 58 60 60 61 63 64 66 68 69 7 i 73 74 75 77 78 79 81 82 84 85 87 88 90 9.3 94 95 96 98 99 100 101 102 103 101 105 107 108 110 111 113 115 116 117 I Concert simfonic cu Vaclav Talich Wiener Săngerknaben .... Concertul simfonic Perlea Concert simfonic ..... Filarmonica din Berlin .... Concertul Theodorescu — Filionescu Concert simfonic. Georgescu — Kempff . Concert Kempli ..... Concert simfonic. Solistă : Ginette Neveu .WilIii/ucll s "irvw*/// ..... Concerto de Beethoven, cu Wilhelm Backhaus Concert Backhaus ..... Matthaeus Passion ..... Concertul simfonic cu Oswald Kabasta Un măreţ arhitect al armoniilor sonore Cînta o fată ..... Filarmonica : 20 octombrie Concertul pianistului Jacques Genty Concert simfonic cehoslovac. Dirijor : Zdenek Feiprecht Concert simfonic dirijat de V. Jianu. Solist : Radu Aldulescu (violoncel) Concert de sonate : Lola Bobescu (vioară), Jacques Genty (ipian) Festival Brahms. Concert simfonic. Dirijor : Silvestri. Solist : Toma Magyar (vioară) ..... ..... . Festival Jora.......... Concert simfonic. Dirijor : M. Jora. Solist : Prunner-junior (pian) . Concert simfonic. Dirijor : Silvestri. Sollist : Imre Ungar Cvartete de muzică rusă la „ARLUS". Recital Silvestri la Ateneu Concert simfonic. Dirijor : Ed. Lindenberg. Solist : V. Gheorghiu (pian) Recital de pian Aurelia Cionca........ Concert simfonic dirijat de Ed. Lindenberg. Solistă : Liana Pasquali-Lorenczi ............ Concert de muzică armeană — Arax Savagian ..... Filarmonica. Dirijor: Jianu. Solist : Henri Brendier .... Filairmonica. Dirijor : Antonin Ciolan. Solist : Mirko Dorner Filarmonica. Dirijor : George Georgescu...... Filarmonica. Dirijor : George Georgescu..... Recital de lieduri Gabriel Năruja — ....... Cilario cu Filarmonica. Dirijor : Georgescu ...... Orchestra Radio, 3 aprilie : A. Ciolan. Filarmonica, 6 aprilie : G. Georgescu........... Filarmonica. Dirijor: George Georgescu. Recital Aurelia Cionca Concert de muzică franceză : Valentina Creţoiu-Tassian .... Promovarea muzicii româneşti........ 119 120 121 124 125 126 128 130 131 133 133 135 137 138 139 140 141 142 144 143 146 148 150 152 154 155 158 159 161 162 164 165 167 169 171 173 174 176 178 179 246 247 Concertele Oistrah Orchestra filarmonică din Moscova Concert dat de cvartetul de stat „A. Concert de pian Evghenie Malinin Concurs „Chopin" (Varşovia), 1960 Ceaikovski in lumina lui Richter Recital Isaac Stern Concert de mu/iea preclasica Ioana Nicola în 7usca O artistă: Mnnirme A* h Brv.rhr.îU.'iv Ion Baciu ..... Perlea...... Lola Bobescu .... Dmitri Başkirov — Emil Simon Valentin Gheorghiu..... Totti dai Monte la Operă. Dansatorul Nimura La piaţă .... Harald Kreutzberg Clotilda şi Alexandru Sakharoff Nyota-Inyoka .... Baletul românesc. Florina Capsali . Recitalul Iris Barbura Recital de dans Harald Kreutzberg Enescu Mihail Jora....... Anatomie muzicală. La o repetiţie a simfoniei Paderevski ... Herbert von Karajan la repetiţ George Enescu. Medalion George Enescu Alexandru Borodin Rahmaninov Dinu Lipatti George Enescu Constantin Brăiloi Un mare dirijor : Sergiu Gelib Borodin" dache lui Jora Redactor CORNELIU BUESCU Bun de tipar 12.12.1970 Tehnoredactor BEATRICE MANOLIU . Tiparul exwwfc^jb cotnari nr. 934 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918" Mr. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti Republica Socialistă România Coli de tipar 15,5 Ut 196 197 199 201 202 207 209 210 212 213 215 216 218 223 224 .225 226 228 229 231 234 237 238 240 241 243 „Veselia fără explicaţii — iată veselia lui Mozart. In proporţia în care-i atîrni argumente, i se strîng aripile şi sc prăbuşeşte în zeflemea." * „în muzica lui Johann Sebastian Bach tăcorca este o împlinire." + ,,"T| i ilna\ia Urează c!ii'ilaul îhtu puterea de viaţă şi expresia ei. în acest sens, Clavecinul bine temperat de Johann Sebastian Bach răspîndeşte bucuria realizărilor perfecte." * „în dans, ritmul vertical al clipei se impune în salturi." * „Poezia, limitată în cadrul preci-ziunilor, încearcă să înpingă vibraţia sonoră pînă în pragul muzicii pure, care-i poate lărgi sensul, desfăşurînd-o în indefinitul cutremurului sufletesc." * „Tradiţia este suma stratificărilor de inovaţii reuşite şi concludente" * „Stilul extrage esenţa durabilului din expresia unei rase şi o conformează ritmului unei epoci." « „Arta este transpunerea în veşnicie a unei clipe de viaţă." * „în opera de artă care şi-a găsit formula integrală, fiecare fragment conţine esenţa totului." * „Cînd tinereţea ştie să-şi disciplineze avîntul şi să cîntărească clocotul vieţii, devine instrumentul cel mai de preţ al expresiei."